Dacă nu vrem să ne lepădăm şi de orto-puti-kiri -demonizare, ne va lepăda satan cu “îngerii” lui în ghetoizare; Dacă nu dorim, prin pocăinţa Cristică, dăruită (gratis) oricărui om (F.Ap.11/17-18) şi lui Petru (Mat. cap.26/75), prin înnoirea din sămânţa Bibliei lui Dumnezeu (Luca 8/11), vom fi împinşi în chinezării şi alte Kirillii globalii; Asta, pentru că pe alţi “” învăţători”” îi credem şi-i primim în ieslea inimii (Ioan 5/43), dar pe Adevăratul Învăţător l-am cazat în grajd, deşi el este totul totului TOT; Prietenul tuturor păcătoşilor ni se dăruieşte dimpreună cu orice bunătate, blândeţe, bucurie deplină (Ioan 15/11); Fiindcă el ni se dă în totalitate, cu toate ale Sale, noi de ce ne dedicăm Gunoierului cosmic, care ne sclavagizează, apoi ne aruncă la groapa cu dejecţii? De ce nu vrem să (re) devenim ai Lui, ca să rămânem Una cu El şi cu toate ale Sale, Cap, nu coadă? Să ieşim din satan şi să intrăm în El, unde… “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (F.Ap.4/12) “… El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor.1/30); El ne dă iertare, iubire, mişcare, picioare, somn, ochi, privire, aer, plămâni, respiraţie, viaţă pământească şi viaţă veşnică (Ioan 1/3 şi…) El dă înviere (Ioan 11/25) celor care-L cred, adică îl primesc plin de Har, de Adevăr şi Învăţătură; Fiindcă el este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14/6), Păstorul cel bun (Ioan 10/7), uşa de intrare în Cer, dar şi poarta stâmtă (Mat.7/13-14), prin el nu putem ieşi spre Cer cu păcate ascunse! Tot El s-a făcut pentru noi smerenie (Fil. 2/5-11) naştere din nou (Ioan cap.3 şi Rom. cap.6); chiar dacă suntem înglodaţi în iubirea şi dragostea maimuţărească –Isuss ne-a dăruit Dragostea Cerească (1 Cor. cap.13), dimpreună cu împăcarea Lui (Rom.5/11)- “Vă dau pacea mea, ca…” (Ioan 14/27) Ca să nu rămânem anemici şi să nu ne devorăm, (Rom.1/18-32), El ne dă Hrana veşniciei şi Apa vie (Ioan, cap.4-7) Tot el-Lumina lumii, ni se dăruieşte, ca să nu orbecăim prin întunecimile satanei (Ioan 8/12); Acest Preot al Veşniciilor ne cheamă să ne ducă greul (Mat 11/28-30) şi ne aşteaptă pe TOŢI păcătoşii (nu în biserică ori catedrală), ci în Sfânta sfintelor (Evrei cap.6 şi…) Printre alte bunătăţi Dumnezeieşti pe care Domnul Isus ni le-a dăruit la cruce, mai amintesc: El a devenit păcat pentru a ne face pe noi neprihăniți în El” (2 Corinteni 5:21); El a devenit sărac, pentru ca noi să fim îmbogățiți prin sărăcia Lui (2 Corinteni 8:9) Tot el a devenit blestem, pentru a ne face pe noi o binecuvântare şi să primim Duhul făgăduit” (Gal. 3:13-14). Aşadar, “… cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?” 1 Cor. 4:7! DAR NOI, de ce ne lăsăm manipulaţi, minţiţi, debusolaţi de surogatele şi toxinele fiarei, anticristului şi prorocului mincinos? Ei ne împing din criza în criză, pentru ca tot ei să le “rezolve” Dar soarta lor este deja pecetluită (Ap.19/20 şi 20/10)…”

Publicat la: Ianuarie 7, 2023

Nici un comentariu

Deşi preoţii hulesc Pocăinţa, pentru a nu se deştepta creştinii…Ce spune Biblia despre pocăință? POPORUL ROMAN SI-A VOTAT CALAII MARTIRILOR, PENTRU A NU SE POCAI SI… Ce ne facem, dacă nu mai putem să credem?de Wilhelm Busch:Nu se poate trăi fără credinţă …Totul depinde de adevărata credinţă…Oameni care nu pot să creadă… Ce facem dacă nu mai putem să credem? Minunile lui Isus… Învierea lui Isus… Unicitatea vieţii şi învăţăturii lui Isus… Isus, Cel fără de păcat…. Ce a făcut Isus pentru mine?… Ce am găsit în Isus… Viaţa în Duhul lui Isus – realitate spirituală…Iata de ce cred în Isus?Dacă animalele ar putea vorbi…de Werner Gitt/Karl-Hein(Doamne Dumnezeule, fă ceva ca pocăiţii să se pocăiască!) Pentru că şi dracii cred, se înfioară, dar nu se pocăiesc, nu este suficient să credeţi în Venirea Lui, dacă nu ardeţi de dorul Lui, dacă nu dovediţi că sunteţi strămutaţi de sub satan-in El, unde să trăiţi cum a trăit Iisus. (1 Ioan, cap.2) Aşa cum El s-a făcut Una cu noi, să ne facem şi noi, (TOŢI), Una cu răstignirea, îngroparea şi învierea Lui, ca să nu mai avem poftă de păcătuire, niciodată. Numai după lepădarea de sine, inclusiv de propria „credinţă”-neputinţă, iertare, iubire, neprihănire etc, (prin credinţa Cristică în Moartea Lui) putem fi umpluţi cu Plinătatea Duhovnicească, întrupată şi din Credinţa, Iertarea, Neprihănirea Dumnezeiască! Hristos a absorbit în Sine tot universul, dimpreună cu miliardele de oameni, a îngropat TOTUL -pentru totdeauna, pentru că aşa cum Tatăl locuieşte în Fiul, să fim şi noi locuiţi de cel înviat, căci nimic bun nu este în omul nenăscut din nou… Să Credem că rămânem în El, dacă Învăţătura Lui, Pocăinţa Cristică, Neprihamirea si celelalte bunatati ale Sale, dimpreună cu El DOMNESC în noi integru, integral, suveran, prioritar, complet şi total…” şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Rom.3/21-30) şi Filipeni, cap.3/9Iubirea de Dumnezeu (nu are nimic în comun cu „iubirea” amantei lumi 1 Ioan 2/15-17), care este maimuţăreală amoroasă, omenească! A-l iubi pe El înseamnă, mai întâi, a dovedi şi cu faptă că iubeşti pe aproapele, începând cu vrăjmaşul tău; Înseamnă a întrupa în miezul fiinţei născute din nou, (Ioan, cap.3)- sfaturile, soluţiile, Calea, învăţătura şi poruncile Lui, care sunt uşoare, utile, productive, sănătoase; A iubi, înseamnă a nu te pune pe tine pe tron, în defavoarea Cerului şi pământenilor; Mai înseamnă să iradiezi şi până dincolo de marginea Cerului- numai Adevărul Lui, Dreptatea, Corectitudinea, Dragostea, Credinţa, Mila, Iertarea, Roada Duhului Sfânt (dacă eşti Una cu el), Seriozitatea, Punctualitatea, Jertfirea în slujba aproapelui, până devii (prin botezul în răstignirea, învierea, rodirea şi înălţarea Lui)-Una cu semenii Lui şi cu El, aşa cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt UNA, dar Tata este mai Mare şi mai Tare… Iată, cum înţelegem că dragostea lui Dumnezeu nu se compară cu dragostea omenească, naturală, maimuţărească; (Nu doar pacatuirea, ci, mai ales, iertarea,impacarea si nasterea din nou ne invata…)Pocăinţa lui Petru; 1 Corinteni 4; 7. Căci cine te face deosebit? Lepădarea lui Petru; Domnul Hristos ca educator-Principiile fundamentale ale educaţiei creştine;Educația cea mai importantă pentru lucrătorii Evangheliei; “”Studenții”” își hotărăsc destinul veșnic ; Când începe ziua Domnului? Ce înseamnă „neţinându-se strâns de Capul”? Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos; Iertarea lui Dumnezeu- Ce înțelege Dumnezeu prin iertare? Sfinţenia păcii… şi a celui care face pace; Sfinţenia iertării; Urmările iertării; Patru adevăruri referitoare la mântuire…pe care fiecare creştin ar trebui să le cunoască; Între căință și pocăință, între calea lui Iuda și calea lui Petru; CE ESTE NECESAR PENTRU O UMBLARE PLĂCUTĂ LUI? Transformați din slavă în slavă ( si… Inca)Trei lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut pentru noi la cruce, de Zac Poonen; REMEDIUL PENTRU NEMULȚUMIRE; Iosif Ton: Marxismul American; Bucură-te tinere în tinereţea ta; Cum putem avea bucurie spirituală? ALERTA!America isi sapa groapa –singura… CRONICĂ DE CARTE – MARXISMUL ÎN AMERICA; (Si pentru ca s-a impotrivit pornoglobaliilor, dar si pentru alte impotriviri cutremuratoare …)Teolog și Papă; Prieteni de pretutindeni,nu va mai jertfiti pentru Tara hotilor,pungasilor,idolatrilor si nici pentru Poporul porno-coruptilor si mincinosilor,ci pentru vesnica Jertfire Dumnezeiasca intrupata in Hristos, ca sa ne INDUMNEZEIASCA-Rom.cap.12 ,caci popimea a pactizat cu Fiara Tarista si … ) Sfinții închisorilor” – Legionarism religios în post-comunismul românesc* Forma nasului da de gol…Pericolul ascuns in masline produce cancer gastric; Pierderea auzului: ce soluții există; Tratament naturist împotriva căderii părului cu suc de ceapă; Remedii naturiste pentru amețeli; Alimente care regenerează ficatul; Mierea, remediu naturist pentru conjunctivită; Ce boli grave pot ascunde durerile de maxilar sau amorțirea mâinilor și picioarelor; Ce se intampla daca mananci zilnic usturoi; Apa care favorizeaza obezitatea; Plante care trateaza tromboflebita; 3 remedii naturiste pentru diaree etc (Fiindcă nu s-a procedat la lustrație si,mai ales,pentru ca nu vrem sa ne pocaim,fie si pentru pactul Ribbentrop-Molotov ,ori suferințele pricinuite de Germania nazistă popoarelor est-europene dar, mai ales, ucrainenilor- Kissinger si ai sai)…Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimmune; Pentru ca politica este o preacurva … Austria a făcut și mai multe schimburi economice cu Rusia, după sancțiunile impuse de UE; Germania nu mai face faţă valului de refugiaţi din Ucraina (Video); „REVOLUȚIA S-A SUPRAPUS CU UN PUCI MILITAR COORDONAT DE KGB”; MISTERUL DOSARELOR SPIONILOR SOVIETICI; „NU VEȚI REUȘI SĂ AFLAȚI ADEVĂRUL. DECÂT FOARTE PUTIN ȘI VAG”; „AM ÎNCEPUT SĂ NE PREGĂTIM PENTRU LOVITURA DE STAT…” CONSPIRAȚIA – dezvăluiri din culisele revoluției române, într-un interviu cu Nicolae Militaru; ÎPS Daniel îl LEGITIMEAZĂ pe patriarhul lui Putin, Kirill, acuzat de KGB-ism. ”Mihailov”, securistul infractor; Patriarhia Moscovei e ilegală; Fabuloasa avere a Patriarhului Kirill al Moscovei pentru care se închină la Putin; Experți în „eliminări”, despre cum poate fi înlăturat liderul de la Kremlin: „Putin preferă otrava”; Actorul cu 343 de roluri memorabile. A murit la azil, de inimă rea. Fusese concediat de comuniști; Rusia fascistă “salvează lumea de nazism”; Bumerangul nazismului; Adevăruri despre Revoluție; (Desi Orto-kirillismul si-a aratat adevaratii colti idolatri -si prin pactizarea Satanelor in sutane cu statul…) Religia la români;Putin se joacă de-a sfârșitul lumii. Operațiunea Stopați nebunul! Vladimir Putin şi Xi Jinping se unesc împotriva Occidentului. Rusia și China cer ca NATO să-şi oprească expansiunea; FBI și MI5, semnal de alarmă: China se pregătește pentru sancțiuni internaționale. Dacă Beijingul invadează Taiwanul, pierderile vor fi ”la o scară mult mai mare”; Azi Ucraina, mâine Taiwan? Tensiunile dintre SUA și China privind Taiwanul iau amploare; Dmitri Medvedev amenință cu „Ziua Judecății de Apoi” în cazul unui atac asupra Crimeei;Planul Chinei privind globalizarea; Se îndreaptă lumea spre deglobalizare? China trage cu dinții pentru a nu-și pierde avantajele strategice; ECONOMISTUL KJELL NORDSTROM: „Globalizarea s-a încheiat; se formează o lume regionalizată”;Elitele de la Davos și noul război cultural global; Gaura pe steag; Antirevoluția din 1989; Judecătorul Cristi Danileț: „Ce pățim acum nu s-a întâmplat nici pe vremea lui Stănoiu”; Războaiele pierdute ale Rusiei. Firul roșu care traversează două secole ; Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă; Propaganda Chinei satanist-comuniste, faza cocoțării pe cadavre. Trompetele din România preiau minciuni nerușinate! Comuniştii şi satanismul; EXCLUSIV! Discursuri secrete halucinante ale lui Hitler în 1931! NOUL CURENT LITERAR: PROGLOBMODERNUL;Petre Caluian: “Victoria neo-marxismului in America?” România – Țara pupătorilor de moaște…

(Fiindcă nu s-a procedat la lustrație si,mai ales,pentru ca nu vrem sa ne pocaim,fie si pentru pactul Ribbentrop-Molotov ,ori suferințele pricinuite de Germania nazistă popoarelor est-europene dar, mai ales, ucrainenilor- Kissinger si ai sai)…Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimmune; Pentru ca politica este o preacurva … Austria a făcut și mai multe schimburi economice cu Rusia, după sancțiunile impuse de UE; Germania nu mai face faţă valului de refugiaţi din Ucraina (Video); „REVOLUȚIA S-A SUPRAPUS CU UN PUCI MILITAR COORDONAT DE KGB”; MISTERUL DOSARELOR SPIONILOR SOVIETICI; „NU VEȚI REUȘI SĂ AFLAȚI ADEVĂRUL. DECÂT FOARTE PUTIN ȘI VAG”; „AM ÎNCEPUT SĂ NE PREGĂTIM PENTRU LOVITURA DE STAT…” CONSPIRAȚIA – dezvăluiri din culisele revoluției române, într-un interviu cu Nicolae Militaru; ÎPS Daniel îl LEGITIMEAZĂ pe patriarhul lui Putin, Kirill, acuzat de KGB-ism. ”Mihailov”, securistul infractor; Patriarhia Moscovei e ilegală; Fabuloasa avere a Patriarhului Kirill al Moscovei pentru care se închină la Putin; Experți în „eliminări”, despre cum poate fi înlăturat liderul de la Kremlin: „Putin preferă otrava”; Actorul cu 343 de roluri memorabile. A murit la azil, de inimă rea. Fusese concediat de comuniști; Rusia fascistă “salvează lumea de nazism”; Bumerangul nazismului; Adevăruri despre Revoluție; (Desi Orto-kirillismul si-a aratat adevaratii colti idolatri -si prin pactizarea Satanelor in sutane cu statul…) Religia la români; Putin se joacă de-a sfârșitul lumii. Operațiunea Stopați nebunul! Vladimir Putin şi Xi Jinping se unesc împotriva Occidentului. Rusia și China cer ca NATO să-şi oprească expansiunea; FBI și MI5, semnal de alarmă: China se pregătește pentru sancțiuni internaționale. Dacă Beijingul invadează Taiwanul, pierderile vor fi ”la o scară mult mai mare”; Azi Ucraina, mâine Taiwan? Tensiunile dintre SUA și China privind Taiwanul iau amploare; Dmitri Medvedev amenință cu „Ziua Judecății de Apoi” în cazul unui atac asupra Crimeei;Planul Chinei privind globalizarea; Se îndreaptă lumea spre deglobalizare? China trage cu dinții pentru a nu-și pierde avantajele strategice; ECONOMISTUL KJELL NORDSTROM: „Globalizarea s-a încheiat; se formează o lume regionalizată”;Elitele de la Davos și noul război cultural global; Gaura pe steag; Antirevoluția din 1989; Judecătorul Cristi Danileț: „Ce pățim acum nu s-a întâmplat nici pe vremea lui Stănoiu”; Războaiele pierdute ale Rusiei. Firul roșu care traversează două secole ; Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă; Propaganda Chinei satanist-comuniste, faza cocoțării pe cadavre. Trompetele din România preiau minciuni nerușinate! Comuniştii şi satanismul; EXCLUSIV! Discursuri secrete halucinante ale lui Hitler în 1931! NOUL CURENT LITERAR: PROGLOBMODERNUL;Petre Caluian: “Victoria neo-marxismului in America?” România – Țara pupătorilor de moaște…

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

„Pupătorii de moaște”

Aceste atitudini mi-au amintit de o caricatură din rețelele de socializare, menită să batjocorească „pupătorii de moaște”, cum ni se spune în derâdere. Era un desen cu oameni alergând și fluturând diferite drapele: unii erau cu steagul Germaniei și scria „pentru Fuehrer”, ceilalți cu secera și ciocanul și strigau „pentru Stalin”, englezii alergau „pentru regină”, iar americanii „pentru petrol”. În ultimul rând oamenii fugeau cu steagul României și strigau „moaște”.

Desigur că era o bătaie de joc, dar de multe ori în glumele proaste se spune și ceva adevărat. M-am uitat la caricatură și am zis în sinea mea: „Doamne ajută!”, bine că fugim după moaște și nu să ucidem. Fiindcă era limpede că în celelalte cazuri se vorbea despre ucidere.

Suntem batjocoriți de fapt, fiindcă în loc să fugim după moarte, ca toți ceilalți, noi nu credem decât în viață. Fiindcă cinstirea sfinților și a moaștelor e dovada clară că noi nu credem în moarte, ci îi cinstim pe sfinți ca pe cei care au biruit-o alături de Hristos. Chiar și ultima sărutare, dată celui adormit de către membrii familiei, la slujba de înmormântare, semnifică un bun rămas până la revederea în Împărăția lui Dumnezeu.

Că necredincioșilor li se pare nefirească cinstirea moaștelor, pot pricepe. În schimb, chiar nu înțeleg ce îi deranjează atât de tare. Că unii oameni exagerează, știu și eu, și văd an de an fie la Mănăstirea Nicula de Adormirea Maicii Domnului, fie la Mănăstirea Prislop, fie chiar și la Iași. Pe mine exagerările mă deranjează atunci când înțeleg că ceilalți credincioși au pierdut o anumită măsură sau că iau totul strict formal. Ori că nu fac distincție între adorarea cuvenită lui Dumnezeu și cinstirea sfinților care e tot o urmare a adorării lui Dumnezeu. Sunt lucruri de nuanță prin care omul își deformează credința. Și atunci mă întristez.

De ce atâta aroganță, răutate, superioritate la niște oameni care nu cred? Asta mă depășește. Cultul sfinților, al moaștelor, chiar nu afectează viața de zi cu zi a celorlalți oameni.

Dar până la urmă fiecare cu ale lui. Vor să râdă, sunt liberi. Ne cred proști, să o facă. Suntem fii ai Împărăției. Și, da, suntem și pupători de moaște. Și ne bazăm pe exemplul, învățătura și rugăciunile fraților noștri mai mari, sfinții.

https://timpul.md/articol/pupatorii-de-moaste-99337.html

///////////////////////////////////////

România – Țara pupătorilor de moaște.

În fiecare octombrie mass-media de la noi e privilegiată. Nu trebuie să fugărească vedete pentru știri la care „îți stă mintea-n loc”. Din aceeași categorie pot scoate de la naftalina redacției un subiect care nu se perimează niciodată.

Mintea micului alergător după senzațional, scriitor la un birou mic prin marele București se activează instant când aude „Sfânta Parascheva”. Pentru el, sintagma se traduce prin: cozi, bani, biserică, bani, îmbrânceli, bani, lumânări, proști, bani, ciudați, bani. Odată beculețul aprins, trepădușul începe să facă enșpe mii de combinații cu cuvintele astea în zeci de articole. Dacă întrebi cine e Parascheva asta, dă din umeri. Nu-i treaba lui.

An de an, sute de mii de oameni rabd în tăcere același tir mediatic. Zeci de adjective ies din țevile tunurilor mediatice. Sunt medievali, fraieri, superstițioși, sclavi ai BOR-ului, manipulați și iar medievali. Și tunurile trag fără oprire zile la rând, întărâtați de o lipsă de reacție din partea acestor fraieri. Pentru că fraierii știu că nu merg acolo să se certe cu niște inteligenți de birou și că esențialul e altul decât bani, superstiție și cozi. Și inteligenții de birou îl ratează constant.

De fapt, asta e problema. Cu rare excepții (1, 2), luminatele minți de la București nu au încercat să facă un efort de empatie cu pupătorii de moaște. Homosexualii trebuie înțeleși. Nimeni altcineva. Diferența e prea mare și prea profundă pentru a fi înțeleasă. Pentru că funcționarul de senzațional nu e familiarizat nici cu toleranța, nici cu bunul simț, ce să vorbim de concepte abstracte precum sfințenie, rugăciune sau nevoință.

An de an, românii pupători de moaște sunt o prezență ce emană forță în tăcere și răbdare. Pentru că în România pupătorilor de moaște se vorbește despre toleranța LGBT, niciodată despre toleranță religioasă, toleranța sărăciei sau toleranță pentru alte convingeri. În fiecare an, sute de mii de români rezistă patului lui Procust, în ciuda jignirilor și umilințelor repetate.

Semidocții și părelnicii nu vor înțelege niciodată de ce stau atâția oameni acolo ore în șir. N-au cum.

Se întreabă unii de ce în acea zi toți. Le propun un exercițiu. Cel mai bun prieten își serbează ziua. Nu mergi doar pentru că vin și alții?

Sursa si autor: Epectatic.ro via Ziaristi Online

România – Țara pupătorilor de moaște. Pelerinii – niște ciudați. Homosexualii trebuie înțeleși. Nimeni altcineva.

///////////////////////////////////////

Petre Caluian: “Victoria neo-marxismului in America?”

Fără a avea pretenția acoperirii tuturor resorturilor, care au stat in spatele evenimentelor violente, pe fondul cărora s-a desfășurat lovitura de stat, prin care a fost inlăturat președintele Donald Trump, haideți să privim situața din SUA și dintr-o altă perspecivă, mai puțin sau aproape deloc abordată, scrie Petre Caluian în gandeste.org.

Perspectiva propusă de mine aici, are ca punct de interes legătura dintre ideologia și formația doctrinară a principalilor doi actori politici, Barack Obama și Hillary Clinton – care, din umbră, foarte multe indicii o arată, au fost implicați in revoltele deloc spontane din America – și părintele ideologic al radicalismului de stânga american, Saul Alinsky.

Barack Hussein Obama

Cam tot ce vedem că s-a petrecut in ultimul an Statele Unite ale Americii sub aspectul lanțului de evenimente al căror deznodământ a dus la inlăturarea de la Casa Albă a președintelui Donald Trump, toate venind pe fondul prăbușirii economice accelerate și a crizei sociale cauzate de o pandemie izbucnită foarte oportun exact in ultimul său an de mandat – de la violențele de stradă până la fraudarea masivă și grosolană a votului din 3 noiembrie și culminând cu inscenarea asediului Congresului din ziua in care in clădirea Capitoliului trebuia decisă soarta alegerilor – iși are aproape in intregime originea intr-o conjurație de dimensiuni inimaginabile concepută in timpul președinției lui Barack Obama.

Din ea fac parte, nu neapărat in ordinea asta: Partidul Democrat și sistemul tentacular mafiot creat in timpul adminstrației primului președinte de culoare american, sistem format din rețele de ONG-uri și mii de organizații „civice” de extremă stângă, care au impânzit America in timpul celor opt ani in care Obama a fost președintele țării; interesele sistemului bancar corporatist și al unor finanțiști megalomani cu agendă globalistă și/sau neo-marxistă, cel mai cunoscut, influent și la vedere fiind George Soros; intelectuali din mediul universitar american penetrat și impânzit de discipoli și urmașii ideologilor neo-marxiști ai Școlii de la Frankfurt refugiați in SUA in anii ’30 după ascensiunea lui Hitler la putere in Germania, ideologi a căror „operă” revoluționară a dat lumii conceptul de „marxism cultural” gândit ca o revanșă la eșecul in epocă al revoluției internaționale comuniste, neo-marxism care de aproape un secol se face vinovat de indoctrinarea și radicalizarea noilor generații educate de tineri americani; puternicele trusturi media asociate stângii liberale; marile corporații cu intindere globală devenite mai puternice decât multe state cărora le-au subminat suveranitatea; servicii secrete corupte de putere, ele insele stat in stat și, desigur nelipsitul și atotputernicul complex militar-industrial, căruia fostele administrații cu agendă agresiv globalistă, culminând cu cea a lui Obama, i-au servit interesele de expansiune și putere. Adică pe scurt: Deep State.

Câștigarea fotoliului de președinte al Statelor Unite in urmă cu patru ani de către Donald Trump, un outsider absolut venit din afara sistemului de putere de la Washington a aruncat in aer acest establishment extrem de corupt, care a cotropit in primul rând America și pe americani și care s-a intins cu agresivitate pe tot globul, transformând in sensul cel mai rău posibil lumea noastră de azi.

Dar haideți să facem un recurs la memoria mediului online, care ne oferă nenumărte surse deschise, pentru a creiona un tablou mai larg de la care, cine vrea să extindă cercetările poate avea un punct de pornire.

Ce aflăm de aici? Că Barack Husein Obama in tinerețe a fost șeful unei celule studențești „comunitare”, luând lumină de gândire politică de la nimeni altul decât de la părintele și ideologul mișcărilor comunitare americane, Saul Alinsky (1909-1972), născut la Chicago din părinți imigranți ruși, un marxist radical, autorul cărții „Rules for Radicals: A Pragmatic Primer for Realistic Radicals, apărută in 1971 și considerată a fi manualul fondator al organizării moderne a comunităților marginale și un clasic al teoriei de agitație și propagandă radicală de stânga. Este dacă vreți, cartea de căpătâi care l-a insoțit și il insoțește motivându-i acțiunile anarhice și de putere, pe Barack Husein Obama.

De fapt pentru a înțelege și mai bine ce resorturi ideologice mână in luptă cuplul Barack Obama – Hillary Clinton, trebuie să-l înțelegem mai intâi pe Saul Alinsky, pentru că amândoi, atât Obama cât și Hillary Clinton iși trag seva gâdirii politice din ideile intemeietorului organizării mișcărilor comunităților marginale și a radicalismului de stânga din America.

Într-o prezentare din 2008, fostul senator Barack Obama se descria pe sine, validându-se dacă vreți prin asociere cu marele ideolog anarhist, ca „un bun organizator comunitar și un foarte reușit construct al lui Saul Alinsky”, amintindu-și despre perioada cât a fost „ucenic” al școlii de gândire a părintelui comunitarismului american, ca fiind „cea mai bună educație pe care a primit-o vreodată”.

Mike Kruglik, un discipol al lui Alinsky in mediul căruia și-a format tânărul absolvent Obama convingerile radicale și l-a amintit pe președintele de mai târziu Obama, ca fiind „cel mai bun student pe care l-a avut vreodată, un maestru natural și incontestabil al agitației”.

De fapt motto-ul după care președintele Barack Obama și-a construit strategiile luptei pentru putere a fost inspirat de regula nr. 13 din „manualul pentru radicali” al lui Alinsky: „Alegeți ținta, fixați-o, personalizați-o și polarizați-o.“

Adică ce a făcut Obama din funcția de președinte, când a făcut din dreapta conservatoare americană și din clasa de mijloc și muncitoare a Americii (bazinul electoral republican), țapul ispășitor pentru toate bolile societății americane, impotriva cărora a polarizat revoltele mișcărilor de tipul „Occupy Wall Street”, care au cuprins America și parte din capitalele europe occidentale incepând cu septembrie 2011, sub sloganul „Occupy”.

Alinsky in cartea lui, „Reguli pentru radicali”, în capitolul intitulat „Tactica” împarte electoratul în grupuri „demografice” minoritare (concept regăsit in politica identitară de astăzi), grupuri ușor de instigat, manipulat și controlat, despre care spunea că: „organizatorul acestora trebuie să știe să instige cu cruzime resentimentele acestor oameni”.

In strategia lui, Alinsky vorbește despre divizare, demonizare și cucerire pentru a lua puterea prin presiunea și forța străzii. Cu zeci de ani în urmă Alinsky îi mărturisea unui jurnalist: „Acum trebuie să intețim nemulțumirile acestor oameni, cât sunt incipiene și să le dinamizăm pentru o schimbare radicală a societăți”.

Și foarte relevant, modelul de reușită revoluționară pentru Alinsky a fost nimeni altul decât Lucifer, despre care zicea: „Lucifer a fost primul radical cunoscut al omenirii, radical care s-a revoltat împotriva Creatorului său și a făcut-o atât de eficient, încât și-a câștigat propriul său regat.”

Sub acest crez au pornit la transformarea Americii și a lumii, Barack Hussein Obama și cea desemntă să-i ducă mai departe „opera”, Hillary Rodhman Clinton, intrerupți pentru puțin timp de apariția providențială dar meteorică a lui Donald Trump.

Desigur astfel de tactici pot „câștiga” alegeri, dar rezultatul final este dezastruos pentru țesutul social și coeziunea națională a oricărei țări in care au pătruns agenții revoluției neo-marxiste.

După opt ani in care cuplul Obama-Clinton a dictat politica la vârf a Statelor Unite și alți patru in care din culise au continuat să conspire impotriva Americii, instigând grupuri radicale de presiune impotriva lui Donald Trump, societatea americană și prin extensie cea din țările unde aceștia și-au pus amprenta sunt mai divizate și pline de resentimente ca niciodată.

Dar să revenim la prezentul nostru și să conexăm informațiile despre trecutul de ideolog revoluționar al lui Barak Obama, cu evenimentele care au devastat o bună parte din orașele americane in vara lui 2020.

După ce in ianuarie 2017 Barack Obama și-a incheiat al doilea mandat la Casa Albă, nu s-a mulțumit cu statutul de fost președinte ca ceilalți președinți americani care, conform cutumei de la Washington, după ce au atins cel mai inalt vârf al puterii politice, la final de carieră se retrag discret din prim-planul politicii active, continuându-și activitatea prin turnee in care sunt invitați de diverse organizații, contra unor sume indecente, pentru a ține speech-uri și conferințe in mediul academic și universități, la summituri politice și forumuri economice, in general la intruniri ale unei elite mondiale foarte subțiri, la care bifează cu prezența, pentru menținerea prestigiului Statelor Unite și desigur al lor personal, pe lângă cecul substanțial incasat, ca parte a cutumei care le asigură foștilor președinți un trai mai mult decât confortabil și un statut de membrii ai unui club de „reflecție” extrem de exclusivist.

Dar nu, fostul președinte cu porniri revoluționare Barack Obama și-a stabilit cartierul general intr-un conac la doar câțiva Km de Casa Albă, de unde, din spatele zidurilor fortificate, nu a încetat in anii care au urmat mandatelor sale să imagineze și să lucreze pentru un guvern din umbră, care nu doar să-i apere moștenirea politică amenințată de reformele lui Trump, dar să și saboteze administrația succesorului său.

„Este bine ca toată lumea să se simtă stresată, tristă, descurajată…”, a spus Obama într-un mesaj adresat forțelor sale loiale din toată țara, cerând o mobilizare absolută pentru un război total cu administrația Trump, „…ca să apăr ceea ce am realizat până acum”, a intărit fostul președinte.

Drept urmare s-a pus in mișcare „celula de criză”, pentru sabotarea programului politic al noului președinte ales și inlăturarea lui din funcție sau ca ultimă soluție (criza sanitară incă nu apăruse), aruncarea in haos a țării și prăbușirea in increderea electoratului, astfel incât realegerea lui pentru un al doilea mandat să devină nu doar improbabilă, dar și imposibilă.

Ce a urmat alegerii lui Trump, incepând chiar cu a doua zi de după votul din 8 noiembrie 2016 este de acum istorie. Reacția Deep State a fost imediată și a imbrăcat aproape toate formele de impotrivire ale sistemului la schimbarea anunțată de noul președinte ales, rezistență exersată și perfecționată in anii din urmă pe mai multe meridiane ale lumii.

După cum scria intr-un articol apărut in 14 noiembrie 2015 in cotidianul New York Post editorialistul Paul Sperry, vrând să atragă atenția asupra legăturii nevăzute dintre evenimentele violente care apăreau „spontan” de nicăieri in multe locuri din SUA, „președintele Obama controlează protestele violente care s-au aprins in timpul mandatelor sale aparent inexplicabil in mai multe orașe și centre universitare (cunoscute incă din anii ’60 ca pepiniere de radicalism neo-marxist n.m), proteste exersate ca parte a strategiei invățate la școala mentorului său Alinsky.”

Practic Obama punea in practică in vederea viitoarelor bătălii lecțiile invățate la școala lui Alinsky, recrutând din timp și antrenând in acțiuni violente, o armată de „justițiari sociali” formată din agitatori, huligani și bătăuși, pregătiți să continue post mandat revoluția „transformării fundamentale a Americii”.

Și a făcut acest lucru printr-un grup prea puțin cunoscut dar bine finanțat, numit Organizing for Action (OFA), organizație afiliată Partidului Democrat, care se finanțează prin donații substanțiale venite din zona de sprijin a oligarhilor de stânga, care au susținut și continuă să sprijine revenirea democraților la Casa Albă.

OFA fost „Obama for America” in timpul campaniei de realegere a lui Obama pentru al doilea mandat a antrenat intr-o primă fază peste 10.000 de radicali de stânga, care la rândul lor au atras și pregătit peste două milioane de tineri în tacticile de luptă de stradă, după metodele patentate de Alinsky.

Deloc intâmplător și in paranteză fie spus, păstrând desigur proporțiile, scenariul pus in scenă in SUA seamănă in mare parte cu programul „Restart România” implementat incepând cu 2012 in țara noastră de ambasada Statelor Unite la București, in mandatul lui Mark Gitenstein. In cadrul acestui program, un număr impresionant de 140.000 de tineri au fost selecționați de ambasada SUA și alte ambasade occidentale, pentru a fi instruiți ca „agenți ai schimbării” in România. O forță de șoc impresionantă, la care se adaugă, pe lângă nenumărtele ONG-uri cu finanțări externe oculte, ele nefiind altceva decât tentacule ale unor puteri străine, comandourile formate din studenți și absolvenți de Drept, cum sunt și membrii organizației internaționaliste ELSA, racolați de servicii și plasați ca agenți acoperiți in statele occidentale și chemați la ordin acasă pentru a pune bazele USR, organizația politică subversivă cu agendă clar neo-marxistă.

In fond o puternică și bine susținută „coloană a V-a” echipată, instruiră și finanțată, ca să acționeze in teritoriul țintă, in intersul exclusiv al puterilor de ocupație. Adică fenomenul #rezist_tefelist care, cu complicitatea și implicarea directă a serviciilor de informații așa-zis românești s-a manifestat prin tulburări și violențe extreme de stradă, sabotând și zdruncinând din temelii guvernările legitime ale României, pentru „simplul” fapt că nu corespundeau planurilor hegemonilor și nu răspundeau in intregime, intocmai și la timp, comenzilor externe dictate de stăpânii de facto ai coloniei care a devenit România.

Dar să revenim la SUA și la grupul radical de stânga, OFA (Obama for America), transformat ulterior, pentru contiunarea agendei lui Obama și după terminarea celui de al doilea mandat, in (Organizing for Action).

Inregistrată in anul 2015 ca un ONG non-profit, care putea primi donații și contribuții nelimitate, OFA era cureaua de transmisie cu organizațiile radicale de stânga, foarte influete în campusurile universitare, unde marxismul cultural inspirat de ideologii Școlii de la Frankfurt cu 90 de ani in urmă și-a atins apogeul indoctrinării tinerelor generații in timpul administrației Obama.

Prin intermediul rețelelor de socializare și a mediei de stânga, aceștia se mobilizează in flash-uri, împotriva polițiștilor pe care ii acuză de „discriminare in favoarea unei elite albe conservatoare”, impotriva „negaționiștilor schimbărilor climatice”, a „rechinilor de pe Wall Street”, a „dușmanilor conservatori” care se opun căsătoriilor homosexuale, drepturilor LGBT, avortului, amnistiei pentru imigranții ilegali, și in general, a tuturor celor considerați din perspectiva lor și a presei care ii sprijină, „extremiști de dreapta”. […]

În plus, organizația lui Obama a instruit sute de mii de agitatori juniori prin AmeriCorps, un program pentru tineret ințiat de Hillary Clinton, pe care l-a extins prin intermediul „My Brother’s Keeper”, o inițiativă pentru „justiție rasială”, lansată în 2012 in urma morții in Florida, a adolescentului de culoare Trayvon Martin.

Toate aceste acțiuni subversiv-anarhiste au fost sponsorizate la nivel federal și preluate pe agenda mișcărilor Black Lives Matter, Occupy, ANTIFA ș.a. fiind imbrățișate și incurajate in mod public in timpul revoltelor care au aprins America in vara lui 2020, când oamenii erau uciși in plină anarhie revărsată pe străzile și orașele americane, de insăși Barack Obama, liderul spiritual declarat al rebeliunii stângii extreme americane. Și cum altfel, aceste organizații anarhice, fiind copiii lui de suflet.

„Suntem de partea voastră” le-a dat asigurări președintele neo-marxist al Statelor Unite, organizațiilor Black Lives Matter și Occupy Wall Street, și în 2011 in timpul protestelor care au cuprins America (și Europa occidentală), încurajări reiterate public și in timpul intâlnirii din 2014 cu Patrisse Cullors, cofondatoarea Black Lives Matter, primită la începutul anului 2015 de Prima Doamnă, Michelle Obama, la Casa Albă. In paranteză fiind spus, Patrisse Collours, cofondoatoare și ideolog BLM recunoaște in cartea sa „When They Call You a Terrorist: A Black Lives Matter Memoir”, publicată în ianuarie 2018, că i-a studiat pe Marx, Lenin și Mao, devenind astfel „o marxistă convinsă și foarte bine instruită”.

„Președinte a încurajat non-stop tulburările civile care au epuizat națiunea in timpul mandatului său” Paul Speary, New York Post, noiembrie 2015.

„Iritarea socială cronică poate aduce prejudicii incalculabile țesăturii unei națiuni. Acuzând în mod constant și fals oamenii de rasism, sexism, homofobie sau islamofobie – sau orice alt -ism sau fobie pe care o aduc pe agenda publică – acești agitatori creează reacții de furie și ură din partea oamenilor, la care inainte nu existau.

Dar poate acesta și este obiectivul, după cum recomandau Alinsky, Obama și alți radicali: „un organizator revoluționar trebuie să zguduie din temeli tiparele predominante – să agite și să creeze dezamăgire și nemulțumire oamenilor față de valorile in care cred, până când masele ajung la punctul insușirii deziluziei induse față de modul de viață din trecut […] atunci timpul va fi deja pregătit pentru Revoluție.” și-a incheiat Paul Speary articolul premonitoriu din perspectiva rebeliunii care a cuprins in 2020 America, articol apărut, repet, in noiembrie 2015 in New York Times.

Obama studentul a devenit Obama Maestrul… Întunericului.

Absolut edificator, dacă suprapunem aceste imagini peste celelalte evenimentele pe fondul cărora președintele Donald Trump a fost indepărtat de la Casa Albă in urma unei lovituri de stat foarte elaborate, ale cărei ramificații incă neelucidate depășesc cu mult granițele americane.

Dar să privim puțin și către Hillary Clinton…

Hillary Rodham Clinton

Hillary Clinton, al cărei nume de fată pe vremea studenției la Wellesley College era Rodham, în anul 1969 a scris o teză laudativă de 92 de pagini, despre nimeni altul, decât Saul Alinsky.

„Dacă idealurile soților Alinsky ar fi actualizate, rezultatul ar fi o revoluție socială”, scria Clinton în teza sa, disponibilă online.

„Hillary Rodham, la fel ca mulți tineri americani, a intrat în facultate cu o educație conservatoare fermă dar a ieșit un socialist înfiorător”, spune despre ea Trevor Loudon, autorul a două filme documentare apărute pe DVD și streaming online, in care sunt evocate, legat de dna. Clinton, ideile periculoase ale lui Alinsky: „Rules for Radicals” și „The Enemies Within”, ultimul bazat chiar pe cartea lui Loudon, ”The Enemies Within: Communists, Socialists and Progressives in the U.S. Congress”.

„Și pentru o parte din această transformare, se arată in documentar, răspunzător este în mod clar mentorul ei politic, radicalul marxist din Chicago, Saul Alinsky.”

Un alt amănunt deloc de neglijat pentru parcursul indoctrinării tinerei absolvente Hillary Clinton a fost stagiul pe care aceasta l-a petrecut in anul 1971 ca intern la cabinetul de avocatură din San Francisco al avocaților Robert Treuhaft și Doris Brin “Dobby” Walker Roberson, amândoi membri ai partidului comunist american și ai Asociației Internaționala Democrată, controlată in epocă de Uniunea Sovietică.

Poate fără nicio legătură directă sau cunoscută cu trecutul ei legat de cercurile radicale neo-marxiste este și faptul că, din poziția sa de secretar de stat in cabinetul Obama, prin intermediul Fundației Clinton deținută de soțului său Bill Clinton, Hillary Clinton a inlesnit cumpărarea de către Rusia a grupului minier canadian Uranium One Inc, de către societatea rusă Rosatom.

Această vânzare care s-a făcut prin mai multe donații către Fundația Clinton a fostul președinte Bill Clinton, a diminuat cu 20% stocurile americane de uraniu, care au intrat astfel in posesia Rosatom.

Coincidență? Intâmplare? O, daa… sigur că da…

Un alt capitol deloc de neglijat care arată și o altă dimensiune ce ține de siguranța națională a Statelor Unite este și legătura foarte puternică a doamnei secretar de stat Hillary Clinton cu asistenta ei personală, Huma Abedin, un personaj cu puternice legături in lumea islamică.

Huba Mahmood Abedin fost vicepreședinte al campaniei prezidențiale pentru Casa Albă din 2016 al candidatei Hillary Clinton, a fost din 2009 până in 2013 și adjunct al șefului de personal al secretarului de stat al SUA, Hillary Clinton.

În timpul mandatului lui Hillary Clinton la Departamentul de Stat și in campania ei prezidențială, Abedin i-a devenit unul dintre cei mai apropiați și influenți asistenți.

In privința asta, cu adevărat interesante sunt alegațiile mai multor congresmani republicani, dar și mărturiile unor ofițeri CIA cum că, membri ai familiei lui Huba Abedin au legături cu organizații radicale islamice, ceea ce contravine protocoalelor de siguranță națională ale SUA, doar că acest lucru nu a determinat-o pe Hillary Clinton să o indepărteze din imediata ei apropiere, ba dimpotrivă.

Clare Cortez, fost ofițer de operațiuni CIA declara intr-un interviu pentru filmul documentar „The Enemies Within” că, „in perioada in care la Departamentul de Stat a fost Hillary Clinton, intreaga politică externă a Statelor Unite a fost in intregime bulversată. Nu s-a mai continuat urmărirea și capturarea jihadiștilor, iar in Libia au ajutat prin complicitate cu milițiile jihadiste ale Al Qaeda la răsturnarea guvernului legitim condus de Gadaffi, care in ultimii ani – afirmă Cortez – colabora in secret cu guvernul american, devenind un aliat in regiune al SUA.”

„Acesta e doar un exemplu din multe altele care s-au intâmplat in timpul cât dna. Clinton a fost secretar de stat pentru politica externă și Abedin sfătuitoarea ei cea mai apropiată”, a mai spus fostul ofițer CIA, Cortez.

Huba Abedin a venit la Departamentul de Stat cu tot bagajul său de relații și legături pe care famiia ei le avea cu Frăția Musulmană.

Guvernul saudit a inființat un institut al afacerilor minorităților musulmane, la conducerea căruia l-a numit pe tatăl celei mai apropiate și de incredere asistentă a secretarul de stat al Statelor Unite. Institutul la conducerea căruia se afla tatăl Hubei Abedin a publicat revista Jurnal – Afaceri și Minorități Musulmane, al cărei redactor șef a fost tatăl, apoi mama asistentei d-nei. Clinton, Huba Abedin insăși fiind prezentă in consiliul de redacție. Este evident un conlict de interese, care poate fi privit și ca o cale de a-i fi răsplătite anumite servicii dnei. Abedin, dacă nu cumva institutul respectiv era și o curea de transmisie subterană directă intre guvernul saudit și secretarul de stat Hillary Clinton.

De asemenea, continuă ofițerul CIA Cortez, in cadrul acelui consiliu editorial era prezent și un anume Abdullah Omar Nassif, un saudit care inființase inainte de 11.09.2001 „Rubby Trust”, o companie care se ocupa de consultanță financiară, cu scopul explicit de a plasa bani in fonduri de investiții pentru Osama Bin Laden și Al Qaeda.

Legăturile dnei. Clinton cu organizațiile radicale islamice sunt mult mai complexe și adânci declară și Phill Haney, retras din activitate din Departamentul pentru Securitate Homeland, in același film care documentează și activitatea secretarului de stat Hillary Clinton.

„In calitate de ofițer de informații, am depus un jurământ, să apăr această țară inclusiv in fața amenințărilor interne. Și Hillary Clinton este o amenințare internă.” Phill Haney, Department of Homeland Security, retired.

De ce arată lumea in care trăim așa cum arată după cele două mandate ale lui Obama cu Hillary la Departamentul de Stat, nu cred că ar mai trebui să mire pe nimeni care e intr-o oarecare care măsură informat sau are un minimum interes să afle.

Ce urmează de aici mai departe?

Epilog

In timp ce președintele Donald Trump, cel mai pacifist președinte american, omul care a stins sau a pus pe pauză războaiele demente ale Americii, singurul președinte de stat care a ințeles ce pericol reprezintă pentru lumea liberă expansiunea Chinei cu modelul său politic și social, acest om, care și-a dorit o revenire a Statelor Unite la tradiții și valori conservatoare, este pus la stâlpul infamiei și lapidat in piața publică in fața poporului său și a lumii intregi, pentru vina de a-și fi iubit țara pe care a pus-o inaintea oricărui alt interes.

Obama, antiteza totală a lui Donald Trump, președintele neo-marxist american, „cel mai bun construct al lui Saul Alinsky”, cum se lăuda chiar el, care a antagonizat ca nimeni altul prin politici progresiste societatea americană, a răvășit statele din nordul Africii și a distrus țări ca Ucraina, Siria, Libia, s.a.m.d. lăsând in urmă milioane de victime, morți și răniți, provocând cea mai mare migrație de refugiați de după WWII, a primit premiul Nobel pentru Pace și se bucură astăzi, alături de ceilalți doi președinți americani complici la demolarea lumii – Bill Clinton și George Bush jr. prezenți și ei la depunerea jurământului de învestire a fostului vicepreședinte, de toate onorurile invingătorilor.

Să nu urli la stele pentru nedreptățile acestea?

Cum va arăta lumea după victoria rebeliunii neo-marxiste și instalarea printr-o fraudă colosală la Casa Albă a unui Cabinet din care nu lipsesc nume de rezonanță din fosta administrație Obama/Clinton, incepând chiar cu al 46-lea președinte american – Joe Robinette Biden?

Să ne uităm numai la vicepreședintele Kamala Harris, cea care in cazul (foarte probabil) in care președintele Biden nu-și va mai putea continua mandatul il va inlocui in Biroul Oval.

Radicală de extremă stânga (conf. epochtimes-romania), provenită și educată intr-o familie de intelectuali (tatăl, Donald Harris, economist jamaican și mama, Shyamala Gopalan, cercetător indian în domeniul cancerului), amândoi părinții cu afinități comuniste și activism in Asociaţia Afro-Americane din Berkeley, in mijlocul căreia in 1966 se puneau bazele Partidului Black Panther, de ideologie maoistă, modelul mişcării de azi, mult mai „de succes”, Black Lives Matter, Kamala Harris ajunsă la Casa Albă, intr-adevăr reprezintă o amenințare majoră pentru lumea liberă.

Coincidență sau mai degrabă nu, liderul din anii ’60 al Asociaţiei Afro-Americane din Berkeley, Donald Warden (cunoscut sub numele de Khalid al-Mansour) avea să-l sprijine pe Barack Obama să intre la Facultatea de Drept Harvard.

Se poate spune acum, privind la modul in care aceste pesonaje și-au impletit destinele și și-au sincronizat pașii in vederea continuării și finalizării celui mai ambițios proiect al Școlii de la Frankfurt inceput cu aproape un secol in urmă – transformarea profundă a Americii din liderul mondial al lumii libere in liderul mondial al revoluției neo-marxiste, că Noua Stângă Globalistă, echivalentul peste timp al Internaționalei Comuniste, a câștigat…

Ce urmează de aici? Nici nu mai contează de fapt, oricum China este marea câștigătoare a trădării din interior a Americii.

Și in sfârșit acum, neo-marxismul „occidental” visat de Lukacs, Marcuse, Horkheimer, Gramsci și ceilalți strategi ai istoricei revanșe a marxismului cultural gândit in laboratoarele Școlii de la Frankfurt, după o gestație de aproape un secol in universitățile americane de unde s-a răspândit otrăvind noi și noi generații de americani ajunși astăzi in poziții cheie in establishmentul politic de peste ocean, va face o strălucită joncțiune cu modelul de comunism asiatic, al „vieții pe credite” supravegheată de I.A. visul postumanist al geriatricilor cu sex incert de la Davos.

Imaginile ireale transmise zilele acestea din capitala americană, cu un oraș pustiu și in stare de asediu, cu zeci de mii de soldați inarmați, garduri de sârmă ghimpată și blindate care blochează accesul către Capitoliu, pe esplanada căruia, locul zecilor de mii de americani entuziaști care de obicei asistă la spectacolul ceremoniei depunerii jurământului noului președine al Americii, a fost luat de 200.000 de stegulețe (probabil made in China), arată in realitate că uzurpatorii puterii politice de la Washington știu prea bine că farsa lor nu a prins la poporul american și se tem…

Petre Caluian: “Victoria neo-marxismului in America?”

//////////////////////////////////////

NOUL CURENT LITERAR: PROGLOBMODERNUL

Autor: Al Florin Tene

În câteva articole de analiză, pe care le-am publicat în

diferite reviste literare, scriam că, atât critica literara cât si

dezbaterile literare de azi trăiesc din amintirile comunismului.

În contextul vieţii literare de astăzi, cu consecinţe incalculabile

în educarea tineretului nostru este fenomenul de reciclare a

„mastodonţilor” artificiali „umflaţi”, vinovaţi că au făcut jocul

puterii comuniste. Aceşti „mastodonţi” aduşi până la

„genialitate” s-au folosit de relaţiile lor pentru a-şi publica

aberaţiile postmoderniste, de a beneficia de multe facilităţi

materiale, în timp ce masa mare de muritori suferea cele mai

cumplite lipsuri. Aceştia „jucau” si mai joacă şi azi destinele

literaturii române, impunând „valorile” şi ierarhiile artificiale,

conform mentalităţii implementate de comunism, de care nu se

pot debarasa. Ab initio, trebuie să spunem că, în perioada

comunistă când era în vogă post-modemismul, care, prin acel

text abscons nu făcea decât jocul propagandei de partid, iar

înţelegerea şi interpretarea operelor literare în raport cu

societatea se făcea în funcţie de necesitatea propagandei. După

evenimentele din decembrie 1989, când cenzura politică a

dispărut, şi-a făcut simţită prezenţa un nou curent literar, pe

care l-am denumit proglobmodernul, fenomen semnalat şi de

Eugen Simion, dar care l-a denumit neinspirat „post-post94

modemul” („Fragmente critice”, vol. II, 1998). Acest nou

curent aduce o prospeţime şi o descătuşare a ideilor, ştergând

din calea lui artificialul din texte, atât de promovat de

optzecişti, care au rămas nişte citaţi şi nu citiţi.

Proglobmodernul vine cu încărcătura tradiţională din literatură,

este o întoarcere pe jumătate de modernism, nu neglijând un

adevăr; că între maximum de conştiinţă posibilă şi această

conştiinţă umana nu e doar o diferenţă cantitativă; conştiinţa

umană aduce în formarea ei decalajul dintre o existenţă în sine

(chiar şi privilegiată) şi o existentă pentru sine, între existenţa

unui om în societate şi existenta unui om ca umanitate. 36

„Noul curent promovează opere ale căror univers corespunde

unei viziuni asupra lumii, în sensul de realitate istorică

determinată, ca echilibru dislocat în virtutea unor existenţe ale

grupurilor sociale şi politice. (Dar, vai de literatura care face

jocul numai unui grup social şi politic.) în acest context, sunt

reviste ca: „Dor de Dor”, „Viaţa de pretutindeni”, „Oglinda

literară”, „Sinteze literare”, „Nova provincia Corvina”,

„Eminescu”, „Curierul literar” etc, care promovează literatură

ce se încadrează în curentul proglobmodern. Acesta se

caracterizează şi prin păstrarea şi promovarea specificului

naţional, în contextul integrării În timp ce publicaţii cunoscute

şi finanţate de Ministerul Culturii, Uniunile de creaţie au rămas

în „vechi tipare”, promovând „mâzga post modernistă a

generaţiei optzeciste a căror limbă „exprima” golul unei

„glaciaţiuni” al sufletului uman, într-un text incoerent şi

inexprimabil. Revistele mai sus amintite si criticii promovaţi de

acestea feresc literatura de posibile influente negative ale

presiunii politice şi de imobilismul academist. (Vezi: „Dor de

Dor”, „Oglinda literară”, „Eminescu”, „Convorbiri literare”

etc). Recursul la textele fundamentale ale umanităţii ne poate

sprijini să desluşim modele trecătoare şi moduri problematizate

ale condiţiei umane, ce străbat dincolo de conjuncturi si

traversează epoci. Proglobmodernul promovează dreapta

măsură între imobilismul esenţialist şi noutatea, care nu neagă

continuitatea, ba o promovează, este în esenţă textul discursului

ştiinţific al oricărui timp. Acest nou curent se dezvoltă sub

implicativul „nihil novum sub sole” cu unele critici obiective,

acceptând că „adevărul este întregul” (Hegel), dar privit din

unghiul contemporaneităţii democratice, când post-modernismul

românesc apare ca o poziţie exprimată avânt la letre la

destinul actual al literaturii române, care, deja, a intrat în noul

curent literar proglobmodernul. Acesta nu este străin de noile

cuceriri ştiinţifice şi neuropsihice, este expresia îmbinării

talentului exprimat prin semnul lingvistic corelat cu datul optic

(în cazul artelor plastice) şi cel fonic (în cazul teatrului), î’n

cadrul cărora conştiinţa ia act de ea însăşi prin elementele

clasice/ moderne. Aş fi fost tentat să spun proglobmodernism,

dar sufixul -ism îmi dă frisoane. Acest -ism, de la marxism,

hitlerism, proletcultism, comunism, ceauşism, îmi aduce aminte

de un secol al crimei. Aşa că îl eliminăm din termenul propus.

În acest context, orice revista „ne-aliniata” devine o publicaţie

de avangardă al proglobmodernului, prin însuşi faptul

că publică autori ce promovează valorile noastre tradiţionale.

Prin urmare, discursul proglobmodernulul nu are nevoie să fie

recunoscut fiindcă el, deja, a dobândit caracterul de reflectare a

„unui adevăr ce există la propria sa naştere”. (M. Foucaud).

Mai citeste:

Clubul GOLD al revistei tiparite

Invitatie -antologia GALAXY -ECOURI LITERARE ROMANESTI

Despre cartile autoarei Mihaela CD

Cumpara antologiile Universum!

https://poeziipentrusufletulmeu.com/2021/11/05/noul-curent-literar-proglobmodernul/

////////////////////////////////////

EXCLUSIV! Discursuri secrete halucinante ale lui Hitler în 1931! În urma acestora, el a primit aproape jumătate de miliard de dolari de la bancherii Illuminati, Wartburg şi Rockefeller… Vă e clar acum cine a declanşat războiul mondial?

Dintr-o carte foarte rară, „Susţinătorii secreţi ai lui Hitler”, apărută în anul 1933 în Olanda, aflăm lucruri puţin ştiute de istoria oficială în legătură cu dictatorul nazist. Cartea (care a fost interzisă şi distrusă chiar) se bazează pe memoriile bancherului american Paul M. Warburg (1868-1932), cel care s-a întâlnit de mai multe ori cu Hitler.

În anul 1931, deci cu 2 ani înainte de venirea la putere a lui Hitler, acesta se întâlneşte cu potenţialii finanţatori în SUA, unde ţine mai multe discursuri; Hitler avea nevoie de mulţi bani pentru a ajunge la putere în Germania. Iată câteva idei principale, pe care le-am tradus din această carte, toate fiind vorbele lui Hitler, notate meticulos de Paul Warburg:

* M-aţi întrebat care va fi politica externă a Germaniei. Țările străine vor fi împărțite în două tabere: dușmanii noștri și concurenții noștri. Duşmanii noștri sunt în primul rând Franța, Polonia și Rusia, iar concurenții noștri sunt Anglia, America, Spania, Scandinavia și Olanda. (…) Dacă Franța dorește război, atunci război va fi (…) În doi ani voi construi o armată germană suficient de puternică pentru a înconjura Franța, va avea industria chimică adaptată pentru scopuri de război.

* Un an după ce guvernul meu va ajunge la putere, în Germania nu va mai exista șomaj. Evreii vor fi excluși, precum și comuniștii și social-democrații.

* Mussolini și Stalin, primul mai mult decât al doilea, sunt singurii lideri pentru care am respect. Ceilalţi sunt nişte lichele. Dar Stalin este un evreu – e o rușine.

* Nu am nevoie de nimic de la oameni mai bogați, care se tem de bogăţia lor atunci când vremurile devin grele; am nevoie de muncitorii obişnuiţi, de proletariat; ei, la urma urmei, nu au nimic de pierdut. De asemenea, nu am nevoie nici de o mare parte dintre intelectuali. Ei întotdeauna susțin știința și învățăturile istorice. Ce au realizat cu toată cunoașterea lor? Nimic. Acum este rândul nostru, acum trebuie să lăsăm pumnul și sabia să vorbească.

* Cea mai dificilă problemă este acum relația noastră cu bisericile. Biserica Luterană germană îmi face probleme, celelalte biserici protestante se vor adapta în curând. Dar catolicii… Trebuie să știți că sunt catolic. (…) Episcopii sunt împotriva noastră în unele regiuni. O bătaie bună ar schimba acest lucru, dar asta nu este o tactică bună acum; trebuie să aşteptăm.

* Alegerile, dându-ne o majoritate eficientă, ne vor oferi aceleași rezultate ca şi revoluția în trei sau patru luni. Aș vrea să avem parte de amândouă; totul depinde doar de banii primiţi. Revoluția costă cinci sute de milioane de mărci, venirea legală la putere costă 200 milioane de mărci.

* Voi, cei din America, trebuie să fiţi interesați ca partidul nostru să vină la putere în Germania, altfel nu ați fi aici, şi nu mi-aţi fi dat zece milioane de dolari în 1929. Nu poţi ajunge nicăieri fără mijloace financiare. Comuniștii primesc bani de la Moscova; social-democrații sunt susținuţi de bancherii evrei și de alte bănci mari, naționaliștii germani primesc sume uriașe de la industriaşi, Partidul de Centru obține tot ce are nevoie de la Biserica Catolică, care are la dispoziție miliarde, mai ales în Germania de Sud.

Acum, haideţi să vă spun câteva lucruri:

* În urma acestor întâlniri din 1931, Hitler primeşte 15 milioane de dolari de la bancheri americani, pentru a-şi finanţa venirea sa la putere. În 1929, mai primise 10 milioane de dolari, iar în 1933, mai obţine încă 7 milioane de dolari. Dar, să calculăm, ţinând cont de devalorizarea valutei americane, cât ar face această sumă de bani la nivelul anului 2018:

– 10.000.000 USD = 144.000.000 USD;

– 15.000.000 USD = 230.000.000 USD;

– 7.000.000 USD = 107.000.000 USD.

TOTAL = 481.000.000 USD, adică aproape jumătate de miliard de dolari!

* De la cine a venit această finanţare? Paul M. Warburg îl numeşte pe Rockefeller, probabil John D. Rockefeller Jr., celebrul bancher şi om de afaceri american. Interesant e faptul că Warburg, împreună cu Rockefeller şi, probabil, Rothschild, au fost cei 3 care s-au aflat la originea creării în 1913 a lui Federal Reserve, banca naţională a Americii care tipăreşte banii, dar care are acţionari secreţi privaţi. Mulţi conspiraţionişti spun că crearea lui Federal Reserve înseamnă începutul dominării Illuminati în lume…

EXCLUSIV! Discursuri secrete halucinante ale lui Hitler în 1931! În urma acestora, el a primit aproape jumătate de miliard de dolari de la bancherii Illuminati, Wartburg şi Rockefeller. Vă e clar acum cine a declanşat războiul mondial?

/////////////////////////////////////////////

Comuniştii şi satanismul

După filozofii iluminişti, promotorii satanismului sunt socialiştii şi comuniştii de toate nuanţele şi culorile: utopici, anarhici, nihilişti, atei militanţi, precum Saint-Simon, Proudhon, Marx, Engels ş.a. Semnificative sunt titlurile publicaţiilor lor: Satana, Lucifer, Anticristul, Ateul etc.

Scria Buharin, cel care a creat împreună cu Marx şi Engels prima internaţională comunistă: „Satan este primul liber-cugetător şi mântuitor al omenirii. El îl eliberează pe Adam şi îi imprimă sigiliul umanităţii pe frunte, făcându-l neascultător”.

Au făcut parte părinţii comunismului din secte satanice? Având în vedere caracterul strict secret al acestor secte, nu se poate face dovada absolută a apartenenţei lor la sectele satanice, dar scrierile şi viaţa lor fac foarte probabilă această ipoteză.

Buharin, secretarul general al internaţionalei comuniste, nota în biografia lui Marx pe care a scris-o, că acesta la vârsta de 12 ani, după ce a citit Cartea Apocalipsului, era stăpânit de dorinţa de a deveni Anticristul. Aflând din Biblie că Anticristul trebuia să fie fiul marii prostituate din Apocalipsă, Marx insista ca mama sa să mărturisească deschis că a fost o prostituată.

În poezia Strigătul unui deznădăjduit, Marx scrie:

Astfel un dumnezeu mi-a smuls totul

În blestemul şi tortura destinului.

Toate lumile s-au dus fără întoarcere!

Nimic nu mi-a mai rămas, nimic decât răzbunarea.

Îmi voi construi tronul pe înălţimi,

Pe un vârf rece şi gigantic.

Ne stăruie încă pe retină portretul lui Marx pe care ani la rând am fost obligaţi să-l privim: barba stufoasă, părul lung. La vremea când a trăit el, barba şi părul în felul acesta îl purtau numai adepţii Ioanei Suthcott, o preoteasă a lui Satana, care se considera a fi în legătură cu demonul Shiloh.

Familia lui Marx, ca orice familie în care stăpâneşte duhul întunericului, s-a aflat sub blestem. Trei copii ai lui Marx (alcoolic în veşnică lipsă de bani) au murit de subnutriţie. Fiica sa, Laura, căsătorită cu socialistul Leforgue, şi-a îngropat, de asemenea, trei copii. După care ea şi soţul ei s-au sinucis. O altă fiică, Eleonora, a hotărât să facă acelaşi lucru împreună cu soţul ei. Ea a murit. El s-a răzgândit în ultimul moment.

Despre Lenin şi Stalin, de asemenea, sunt motive suficiente să credem că au practicat satanismul. Lenin a fost adus la putere în Rusia de lojile masonice occidentale. Acelaşi Buharin care a scris biografia lui Marx nota despre Stalin: „El nu este un om, ci un diavol”. Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost în limba gruză: Demonoşvili (îndrăcitul) şi Besoşvili (diabolicul).

E lucru sigur că în Uniunea Sovietică bolşevicii au practicat cultul satanist. Ziarul Pravoslavnaia scria în 1977: „Catedrala ortodoxă din Odessa, atât de iubită de locuitorii oraşului, a devenit un loc de întruniri sataniste la puţin timp după luarea puterii de comunişti. Ei se mai întruneau şi la Slobodka – Romanovka şi în vechea casă a contelui Tolstoi”. În continuare, sunt descrise cu detalii slujbele satanice.

Comuniştii şi satanismul

////////////////////////////////////////////////

Propaganda Chinei satanist-comuniste, faza cocoțării pe cadavre. Trompetele din România preiau minciuni nerușinate!

Editorial

George Mioc

După ce a răspândit coronavirusul prin întreaga lume, regimul de la Beijing încearcă să profite de nenorocire și să distribuie o pandemie infinit mai periculoasă: comunismul.

Să nu uităm că comunismul a pătruns în lume exact în momente de haos, când vechea ordine se prăbușea. URSS a apărut din ruinele primului război mondial, iar după cel de-al doilea război mondial Europa de Est a fost strivită de tancurile lui Stalin ca să adopte această ideologie diabolică.

Nu-i deci nimic surprinzător în ceea ce face Beijingul acum, este comportamentul tipic al unui regim care calcă fără sfială pe cadavre. În loc să refacă Wuhan-ul devastat, în loc să fie îngrijorați de un potențial al doilea val de coronavirus, comuniștii chinezi s-au lansat într-o campanie agresivă de propagandă.

Se știe deja cum minte China satanist-comunistă, interesant este însă: cine sunt trompetele din România?

Poate o să fiți puțin surprinși – eu nu am fost – dar unul dintre primii politruci care au cerut statului român să facă plecăciuni în fața Beijingului și să-i solicite bunăvoința a fost Vlad Voiculescu, lider al PLUS. La 14 martie 2020, într-o postare pe Facebook, acest domn solicita imperativ Guvernului să se adrese Chinei comuniste, pentru a primi ajutor. La acel moment, se știa că China comunistă doar joacă mediatic acest ajutor – UE a trimis către China, la începutul anului 2020, 50 de tone de ajutoare, comuniștii de la Beijing au donat, ulterior, doar 31 de tone către UE – și că a blocat exportul de aparatură medicală, deși deține capacități uriașe, care produc mult peste nevoile actuale.

Vlad Voiculescu a fost începutul timid. În România, principalul agent de influență al Chinei comuniste este Ciuma Roșie, prin Victor Ponta și Gabriela Firea. Victor Ponta face parte dintr-o rețea europeană, despre care am mai scris. Rețeaua de influență îl include pe Aleksandar Vucic, președintele Serbiei, vechi prieten al Moscovei, iar acum cârtița Beijingului în spațiul european. Să nu uităm că Victor Ponta se lăuda că este consilierul lui Vucic, că presa a scris că fostul premier are cetățenie sârbă și că Sebastian Ghiță, prietenul lui dottore, este refugiat la Belgrad. Ponta este cel care a făcut mereu presiuni în favoarea Chinei comuniste (s-a căsătorit la Beijing cu Daciana Sârbu). Firea le-a făcut comuniștilor jocul de imagine, mergând la ambasada Chinei la Bucucrești și fotografiindu-se cu câteva ajutoare primite de la regimul de la Beijing.

Propagandiștilor miracolului comunist chinez le-aș spune să se uite ce exemplar s-a descurcat Taiwanul, China capitalistă și democratică: deși este o insulă la doi pași de China comunistă, la ora la care scriu în Taiwan sunt doar 215 cazuri de infecție și două decese. De aici avem ce învăța, nu de la China satanist-comunistă.

În timp ce statele democratice se luptă cu pandemia, regimul satanist-comunist de la Beijing le bagă cuțitul în spate, cu perfidie, prefăcându-se că le ajută. Nu vom uita! Când se va termina, vom trage linia și fiecare își va primi răsplata, și cei buni, și cei răi!

https://www.podul.ro/articol/9839/propaganda-chinei-satanist-comuniste-faza-cocotarii-pe-cadavre-trompetele-din-romania-preiau-minciuni-nerusinate

/////////////////

Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă

Cosmin POPA

Publicat în Dilema Veche nr. 944

Ceea ce încearcă astăzi Putin e să schițeze o nouă identitate imperială rusă şi o modalitate de desăvîrşire a construcţiei naţionale ruseşti. Noua identitate imperială rusă are o preistorie, o istorie, un prezent: un fir roşu. Acesta este reprezentat de ideile pe care regimul politic rusesc, aşa cum s-a structurat el după destrămarea Uniunii Sovietice, le-a plantat în societatea rusă. Acum, în funcţie de circumstanţe, sînt scoase la suprafaţă, într-o formă distorsionată sau în acord cu intenţia originală, însă acţionează ca un ferment asupra intelectului colectiv rusesc.

De ce chestiunea imperială? Sîntem aici într-un spaţiu pe care unii l-ar cataloga ca fiind de extracţie culturală germanică. În cazul german, ca şi în cazul rusesc, problema imperială este inextricabil legată de chestiunea naţională. Odată desăvîrşită construcţia naţională germană, să spunem la jumătatea secolului al XIX-lea, în mod automat s-a pus problema imperialismului german, factorului imperial german. De ce? Pentru că aceste două ţări sînt în esenţa lor prea mari pentru Europa şi prea mici pentru lume. Ceea ce predispune la dezechilibre pe care evenimentele politice violente le rezolvă parțial (sau nu…). O altă specificitate a construcţiei istorice ruseşti este capacitatea personalităţilor foarte puternice de a construi în jurul lor sisteme politice.

Prima şi cea mai importantă dintre aceste personalităţi care au modelat civilizaţia politică rusă este Ivan cel Groaznic. El a reușit să construiască un sistem politic legat direct de persoana sa, care se prăbuşeşte odată cu dispariţia sa. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu Petru cel Mare, la 1725. Deşi fundamentele dinastiei păreau a fi asigurate, ea intră într-o criză de succesiune care se repetă pînă la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a faptului că Petru desfiinţează prin decret principiile eredităţii pe linie masculină, odată cu uciderea fiului său în baza acuzaţiilor de complot împreună cu Carol al XII-lea al Suediei. A treia personalitate este desigur Stalin. Nu insist asupra evenimentelor care au urmat după 1953, deşi imperialiştii de astăzi definesc Uniunea Sovietică ca fiind forma perfectă a imperiului rus, de natură să rezolve, să escamoteze principala dilemă a Rusiei, care fiind structurată conform principiilor unui stat naţional se comportă ca un imperiu multinaţional fără să admită acest lucru; totuşi, Uniunea Sovietică, după moartea lui Stalin, nu a reuşit niciodată să iasă dintr-o criză structurală la care Stalin însuși a predispus-o.

Acestea sînt trei linii de forţă sub amprenta cărora evoluează putinismul. Există astăzi o falsă dilemă: cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională? Mi se pare o dilemă de natură artificială. Pentru că, aşa cum bine se exprima unul din editorialiştii agenţiei Rial Novosti din zilele războiului ucrainean, de multe ori literatura rusă umblă pe căile armatei ruse. Sub cultura clasică rusească, pe care regimurile politice ruseşti au folosit-o ca vitrină a bunelor intenţii, se dezvoltă o subcultură oficială care argumentează şi fundamentează planurile politice ale acestor regimuri. Acesta este şi cazul Rusiei.

Sînt mai multe elemente care contribuie la asta. Prima ipoteză este că vecinătatea agresivă a Rusiei a reprezentat un factor geopolitic permanent. Asta înseamnă că începînd cu Hoarda de Aur, continuînd cu Ducatul Livonian, Polonia, Imperiul Otoman, încercuirea capitalistă, imperiul rus, indiferent de forma pe care a luat-o, s-a dezvoltat într-un mediu ostil, lucru care, spun ei, ar fi valabil şi astăzi. Într-un fel sau altul, regimul politic rusesc se pune singur într-o dilemă pe care n-o poate rezolva decît prin intermediul războiului. A doua ipoteză de lucru este aceea că formula politică şi militară de organizare a populaţiei ruse s-a dovedit mult mai eficientă decît cea a vecinilor săi, prin orientarea preponderentă a resurselor materiale şi intelectuale către întreţinerea şi dezvoltarea maşinii de stat şi a armatei.

În baza acestor două ipoteze de lucru este formulată şi a treia, şi anume că există două tipuri de preţ aferente acestei formule istorice de dezvoltare a imperiului, şi anume că puterea imperială presupune în mod absolut absenţa libertăţii, pentru că libertatea este un preţ plătit pentru existenţa imperiului, iar a doua este legată de sistemul economic şi pleacă de la o teză dezvoltată de unul dintre cei mai respectabili istorici ai Rusiei, academicianul Milov, care spune că dezvoltarea unui model economic bazat pe munca aservită este cel care a potenţat dezvoltarea puterii imperiale ruseşti.

Există o manieră de interpretare oarecum detaşată de evenimentele politice, de drama umană de astăzi, care priveşte această expansiune a Rusiei către Ucraina ca pe o direcţie facilă de expansiune a Rusiei, a unui regim care este forţat să se consolideze prin intermediul războiului. Şi aş face o analogie legată de una dintre cele mai bune perioade pentru dezvoltarea politică a românilor, cea care a urmat după Războiul Crimeei, de exemplu. Sîntem la jumătatea secolului al XIX-lea, în care are loc ceea ce mulţi istorici români numesc „decolarea politică a României”. Avem în prima parte a secolului al XIX-lea o reintrare a României, a românilor în istoria politică europeană, care are loc pe fondul unei prezenţe extrem de contondente a Rusiei în Balcani, şi o decolare politică, formarea statului şi ulterior independenţa, care au loc pe fondul unei retrageri tactice a Rusiei din Europa, din Balcani. Sigur, pentru români aceasta funcţionează. Pentru ruşi, deşi perioada cuprinsă între 1856 şi 1877 este descrisă ca fiind „jugul” Congresului de la Paris, ea înseamnă paradoxal cea mai rapidă expansiune teritorială rusească. Este perioada expansiunii teritoriale din Asia Centrală şi din Caucazul de Nord, în care Rusia abordează spaţii facile din punct de vedere tehnologic, politic şi militar şi obţine rezultate spectaculoase, pe care nu le-a pierdut nici astăzi, rezultate pe care, deşi sîntem tentaţi să explicăm succesele militare şi politice ale Rusiei prin performanţele aparatului militar, vom vedea, apropiindu-ne de materialul istoric, că ele sînt ceva mai rafinate și vin din modelul de interacţiune cu elitele locale din Asia Centrală, dar mai ales din Caucaz. Un model integraţionist, în care elitele politice din Caucaz sînt asimilate nobilimii ruseşti de la Sankt Petersburg, primesc titluri nobiliare şi reuşesc să fie introduse în sistem. Deci asta este una dintre explicaţiile pentru care veţi vedea că astăzi regimul Putin a simţit nevoia să folosească în campania sa din Ucraina preponderent soldaţi recrutaţi din regiunile de sud, pentru care loialitatea faţă de Rusia este o chestiune care nu ţine de aderenţa la valori civice sau politice, ci ţine cu precădere de aderenţa la nişte valori specifice clanului.

Gîndirea asta imperială a lucrat foarte mult pe principiul bombelor cu explozie întîrziată. Anumite idei au fost lăsate să fermenteze şi abia acum sînt detonate de regimul politic. Ceea ce se întîmplă acum în Rusia este practic o răsturnare a unei gîndiri imperiale care a existat încă de la începutul anilor 2000 şi care a fost formalizată chiar în 2003 de unul dintre actorii politici importanţi pe care astăzi îl vom descoperi în ipostaze oarecum inedite. Este o basculare de la tipul de imperialism liberal, în baza căruia a funcţionat Rusia post-sovietică din 1991 pînă la începutul anilor 2000, imperialism liberal văzut ca un efort rusesc de occidentalizare a întregului spaţiu post-sovietic. Sigur că acest imperialism liberal, care pleca de la premisa necesităţii modernizării şi colaborării cu Occidentul, avea o agendă naţională rusească la bază, însă fundamentul ideologic şi politic al acestui liberalism era modernizarea, adecvarea întregului spaţiu post-sovietic la Occident, evident văzut ca spaţiu de dominaţie politică absolută rusească, dar într-o manieră dacă vreţi sincronică cu ceea ce se întîmpla în Occident. În momentul de faţă are loc o basculare către reversul acestui imperialism economic, şi anume o punere a accentului pe îngustarea oportunităţilor modernizării şi alimentarea logicii confruntaţionale cu Occidentul. Preistoria acestei logici confruntaționale începe în 1991, atunci cînd, în primul său discurs adresat foştilor cetăţeni sovietici, Boris Elţîn a pus în mod explicit problema compatrioţilor ruşi rămaşi în graniţele noului stat. La vremea respectivă, Boris Elţîn nu prea ştia ce să facă cu aceşti compatrioţi, nu avea pentru ei nici un program politic, însă lucrurile au evoluat în paralel cu ceea ce Rusia a perceput ca fiind respingerea Occidentului. O respingere a Occidentului care a venit nu atît în baza unui program occidental de excludere a Rusiei, ci mai degrabă în urma incapacităţii Rusiei de a administra rațional această tranziţie. Ceea ce a asigurat una dintre premisele fundamentale ale putinismului de astăzi, şi anume asocierea democraţiei şi a liberalismului cu anarhia şi decăderea.

Lucrurile au evoluat în decurs de numai cinci ani, între 1991 şi 1996. În 1991, una dintre soluţiile propuse de Elţîn a fost introducerea unei cetăţenii a Comunităţii Statelor Independente, care să cuprindă toate statele. Belarusul, Kazahstanul, Uzbekistanul au acceptat această iniţiativă, dar Ucraina a respins-o energic, din raţiuni care ţineau nu numai de componenţa etnică a acestei republici, dar şi de agenda politică a preşedintelui de atunci, Leonid Kravciuk. În 1996, istoria ia o nouă întorsătură. Elţîn a lansat un apel (pe care eu l-am resimţit ca pe un semnal de alarmă) către întreaga comunitate intelectuală, umanistă din Rusia, de a elabora o nouă idee naţională. Rusia se afla, la fel ca şi acum, într-o psihologie, într-o isterie a urgenţei ideologice. Puterea politică, într-o manieră evidentă, contesta faptul că deşertul cultural-ideologic lăsat de dispariţia Uniunii Sovietice nu fusese înlocuit decît cu autoritatea preşedintelui, fără ca în jurul acesteia să se acumuleze un corpus de idei care să dea o direcţie de dezvoltare, o direcţie civilizaţională acestei dictaturi. Şi atunci apare în 1996 acest apel.

Apelului lui Elţîn i-a răspuns un etnograf și sociolog, Vladimir Kabuzan, care a publicat rezultatele unui studiu extins al istoriei colonizării populaţiei ruse pe întreaga suprafaţă a Uniunii Sovietice, un studiu care conţinea şi o hartă etno-lingvistică a populaţiei ruse din fosta Uniune Sovietică, în care el susţinea că Rusia fie trebuie să anexeze, fie trebuie să găsească o formulă de colaborare, de autonomizare lingvistică teritorială şi culturală cu o serie de zone, printre care sud-estul Ucrainei, nordul Kazahstanului, o parte a Letoniei şi a Estoniei şi desigur a Transnistriei. Kabuzan pleca de la o premisă aparent sănătoasă, o premisă apărută pe fondul primului război ruso-cecen, care spunea că, în aceste condiţi,i Rusia trebuie să fie gata să renunţe la posesia unor zone de graniţă cu populaţie non-rusă. Acesta este momentul cînd apare această gîndire legată de compatrioţi, de comunităţile ruseşti din străinătatea apropiată, dusă la un nivel ştiinţific, însă ea a fost rapid preluată de puterea politică. În perioada sfîrşitului anilor ’90-2000, această interacţiune a Rusiei cu comunităţile ruseşti din străinătatea apropiată avea iarăşi un substrat economic, pornea de la premisele necesităţii modernităţii în condiţiile menţinerii acestor legături, dar ea a fost formalizată exact în anul 2000 sub titlul unui document numit „Strategia pentru Rusia – agenda preşedintelui 2000”. Acest document spunea că Rusia trebuie să îşi reinstaureze influenţa politică, economică şi culturală în zonele unde există comunităţi ruseşti compacte, prin preluarea, în primă instanţă, a controlului economic. Iar ideea acestei strategii a anului 2000, strategie menită să fie aplicată de preşedintele Putin, a fost preluarea controlului rusesc asupra infrastructurii energetice a acestor republici în contra stingerii datoriilor acumulate de aceste republici imediat după destrămarea URSS. Ceea ce s-a şi întîmplat.

(textul de față este o versiune prescurtată a conferinței susținute de Cosmin Popa în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Arad, aprilie 2022)

Cosmin Popa este cercetător științific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, fiind specializat în istoria Rusiei și a Uniunii Sovietice.

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/vladimir-putin-si-noua-identitate-imperiala-rusa-635324.html

/\\\\////////////////////////////////////////

Războaiele pierdute ale Rusiei. Firul roșu care traversează două secole

Irina Breilean

Ambițiile Rusiei i-au adus, de-a lungul istoriei, înfrângeri dezastroase. De la Războiul Crimeii, până la Primul Război Cecen, Rusia a suferit pierderi semnificative. Războaiele pierdute și consecințele acestora reverberează în ziua de astăzi. Istoricii fac paralele între războiul din Ucraina și ambițiile strategice ale Rusiei de-a lungul a două secole.

Firul roșu care traversează toate războaiele pierdute de Rusia este planificarea proastă, subestimarea inamicului, și, mai ales, dorința de expansiune. Experții mai vorbesc și despre percepțiile greșite ale relațiilor internaționale de care au dat dovadă liderii ruși, fie pe vremea țarilor, fie în perioada comunistă, sau astăzi, în Ucraina.

Primul război modern. Războiul Crimeii, 1853 – 1856

Războiul Crimeii este numit, adesea, primul război modern. Istoricul Alin Ciupală, profesor la Universitatea din București, a explicat, pentru Europa Liberă, că tehnologia a fost unul dintre aspectele esențiale în acest război. Tehnologia a produs o revoluție în ceea ce privește practica militară, lucru care a însemnat o eficientizare a armelor.

În plus, războiul din Crimeea a fost primul război pe care publicul larg a putut să îl urmărească, datorită apariției primilor fotojurnaliști. Istoricul Alin Ciupală spune că aceste fotografii de război au reușit să aducă conflictul mult mai aproape de oameni.

Marcus Sparling, la bordul „camionetei fotografului”, în Crimea, 1855. Războiul din Crimea a fost primul război modern, fotografiile de pe front fiind distribuite publicului larg.

Primul fotojurnalist a fost, de fapt, un fotograf român care începuse să publice pozele din război în presa vieneză. Carol Popp de Szathmari a realizat, în 1843, primele dagherotiptii, prima tehnică reușită de fotografiere.

După 1848, Rusia nu a fost mulțumită să rămână în sfera ei tradițională de influență, devenind o amenințare tot mai vizibilă pentru Europa. „În aceste condiții, puterile occidentale vor sprijini adversarul tradițional al Rusiei, Imperiul Otoman”, spune Alin Ciupală. Iar în 1853, în jurul Imperiului Otoman este construită o coaliție formată din Marea Britanie și Franța.

Această coaliție a reușit să blocheze victoriile Rusiei în zona balcanică și să distrugă flota rusă din Marea Neagră, ca apoi să înainteze în Crimeea. Acest lucru a obligat Rusia să confrunte războiul la ea acasă, pentru prima oară în istorie.

În final, Rusia a pierdut războiul. Istoricul spune că victoria nu a fost una militară categorică, însă Rusia a pierdut din punct de vedre logistic. În lipsa unui sistem de căi ferate bine pus la punct, Rusia nu a reușit să aprovizioneze aliații de pe fontul din Crimeea.

„Valea umbrei morții”, fotografie de război, realizată de Robert Fenton.

„În schimb aliații, pe mare, aprovizionau propriile trupe într-un interval mult mai scurt, de doar trei săptămâni”, relatează Alin Ciupală. Acest aspect logistic a determinat Rusia să își accepte înfrângerea și a dus la semnarea tratatului de la Paris, a cărui principal aspect a fost blocarea ascensiunii Rusiei în Europa.

Tratatul de la Paris a avut un efect domino și pentru România. Franța a adus în discuție unirea principatelor, lucru care a dus, în 1857 la convocarea adunărilor ad hoc. În 1858 adunările ad hoc adoptă, categoric, principiul unirii, iar în 1859 are loc Unirea Principatelor.

„Războiul din Crimeea reprezintă un exemplu, pe care poate Rusia de astăzi ar trebui să îl înțeleagă mai bine”, spune istoricul. El atrage atenția asupra faptului că Rusia nu ia în considerare aspectului echilibrului internațional. Nesocotind acest aspect al relațiilor internaționale, Rusia a reușit să determine apariția unei coaliții anti-ruse care a dus la pierderea războiului.

Războiul care a conturat noile granițe ale Poloniei. Războiul polono-sovietic, 1919-1921

Alin Ciupală descrie războiul împotriva Poloniei de la începtul secolului XX, drept un „gest de mare curaj”, dar și un gest legat de interese strategice. Polonia a reușit să apere foarte bine aceste interese, în 1919.

În a doua jumătate a secolului XVIII, Polonia pierduse din teritorii, fiind împărțită între imperiul rus, cel habsburgic și Prusia. Din ambiția de a recupera granițele, Polonia (A Doua Republică, în perioada interbelică) a reacționat la sfârșitul primului război mondial.

O fotografie de pe frontul bătăliei de la Varșovia, care a hotărât direcția războiului dintre Polonia și Rusia sovietică.

„Unul dintre pericolele majore care amenință refacerea statului național polonez este puterea bolșevică”, spune Alin Ciupală. Polonia a avut de suferit în prima jumătate a lui 1920, după înaintarea armatei roșii care a împins forțele poloneze spre vest, până în Varșovia, lucru care a stârnit interesul vestului. Germania se temea de înaintarea trupelor ruse, motiv pentru care a intervenit.

În august 1920, armata poloneză a câștigat bătălia de la Varșovia (victoria a fost numită „un miracol”) lucru care a dus la semnarea tratatului de la Riga, în 1921 – tratat care a stabilit granițele Poloniei, aducând pierderi Rusiei sovietice.

Consecința cea mai importantă a acestui război a fost blocarea încercărilor Rusiei sovietice de a exporta revoluția bolșevică în alte părți ale Europei.

„Încă din 1918-1919, în Europa, existau numeroase revolte, inspirate de revoluția bolșevică. Vorbesc aici de Germania, mai ales în centrul Europei. Să nu uităm Republica de inspirație bolșevică a lui Bela Kun din Ungaria”, adaugă Manuel Stănescu, cercetător la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorice militară.

Victoria polonezilor a deschis și drumul unei relații apropriate cu România. În martie 1921 a fost semnat tratatul de alianță între Polonia și România, care a avut în vedere protejarea granițelor celor două țări. Inamicul nu era numit în tratat, însă, de facto, acesta era Rusia bolșevică, viitoarea Uniune Sovietică.

Războiul de iarnă. Războiul sovieto-finlandez, 1939-1940

Un soldat pe schiuri, în timpul războiului de iarnă dintre Finlanda și Uniunea Sovietică.

Pactul Ribbentrop-Molotov a însemnat împărțirea Europei Centrale și de Est în două sfere de influență, a două puteri totalitare – Germania nazistă și Uniunea Sovietică.

Ca urmare a acestui pact, în toamna anului 1939, Uniunea Sovietică declanșează războiul cu Finlanda. Războiul avea în vedere doar anumite teritorii, spune istoricul Manuel Stănescu. Sovieticii doreau o bază militară pe teritoriul Finlandei.

„Era o luptă David contra Goliat”, spune Manuel Stănescu. Finlanda era departe de a putea face față Uniunii Sovietice, care a folosit peste un milion de oameni în război.

Granița cu Rusia sovietică, și caracterul geografic al țării, i-au ajutat pe finlandezi. Istoricul descrie granița ca pe un „păienjeniș de păduri”.

Condițiile atmosferice din Finlanda au îngreunat, de asemenea, misiunea sovieticilor. Aceștia au suferi, la începutul războiului înfrângeri grele, chiar umilitoare.

Civilii se retrag într-un adăpost subteran în timpul războiului de iarnă dintre Finlanda și Uniunea Sovietică.

Presiunea făcută de Uniunea Sovietică asupra Finlandei s-a dovedit însă puternică, iar în 1940 finlandezii au fost nevoiți să accepte condițiile Uniunii Sovietice. Armata mult mai dotată și mai numeroasă a sovieticilor a avut câștig de cauză. Pierderile au fost însă cutremurătoare de partea sovietică.

Manuel Stănescu spune că, războiul de iarnă este cel care l-a inspirat pe Hitler să își pună în aplicare planurile și să invadeze Rusia un an mai târziu. Pierderile militare au pus, de asemenea, capacitățile armatei roșii sub semnul întrebării, semnalând lipsuri militare foarte mari.

Războiul Rece

Perioada Războiului Rece, dacă ar fi să îi facem un bilanț, a fost o perioadă care a secătuit Rusia, sau care a secătuit Uniunea Sovietică, de unde și rapiditatea și dramatismul dispariției acesteia, spune Cosmin Popa, cercetător în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, specializat în istoria URSS și a Rusiei.

Războiul din Coreea a fost descris drept primul război fierbinte din perioada Războiului Rece. Această fotografia arată o tânără, împreună cu fratele ei mai mic, în fața unui tanc M-26. Coreei de Nord a invadat Coreea de Sud în 1950, declanșând acest război.

El este de părere că Uniunea Sovietică a pierdut Războiul Rece din cauza incapacităților sale economice, societale și culturale. Presiunea pusă asupra ei de către Statele Unite ale Americii, în particular, este un motiv pentru care statul nu a putut să își mențină existența.

Războiul din Coreea, spune Cosmin Popa, a creat cadrele tipice războaielor fierbinți specifice Războiului Rece. Implicarea Uniunii Sovietice în acest război a fost atât de natură directă, cât și indirectă.

Uniunea Sovietică s-a implicat mai puțin vizibil în acest război, cu scopul de a sprijinii China, mai precis partidul comunist chinez. Lucrurile sunt nuanțate când vine vorba de războiul din Coreea, spune Manuel Stănescu. Acest război nu poate fi catalogat drept o înfrângere a Rusiei.

Însă, în mod indirect, războiul din Coreea a marcat delimitarea dintre sprijinul oferit de blocul comunist țărilor din Asia și sprijinul pe care Statele Unite aveau să îl ofere celor care se opunea expansiunii marxismului în lume.

Direct, Uniunea Sovietică s-a implicat prin susținerea aliaților săi chinezi, cu trupe de aviație sovietice, proaspăt retehnologizate, datorită creațiilor tehnologice ale complexului militar german din perioada nazistă, spune Cosmin Popa.

Vietnamul Uniunii Sovietice. Războiul din Afganistan 1979-1989

Vietnamul Uniunii Sovietice, războiul despre care s-a spus că a dus la căderea acesteia, a fost declanșat ca urmare a proiecțiilor greșite ale conducerii partidului comunist.

Stelian Tănase, scriitor și autorul cărții „Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluției”, spune că invazia Afganistanului a fost, printre altele, o încercare a sovieticilor de a pătrunde în Golful Persic, pentru a putea accesa resursele de petrol de acolo și a își crește influența în lumea musulmană.

Invazia Afganistanului „a plecat de la o proiecție politică și informațională greșită, care susținea existența unor largi straturi populaționale dispuse să susțină o intervenție militară sovietică”, spune Cosmin Popa.

Aceste straturi populaționale nu existau, de fapt, e explicat istoricul. Ele au fost o percepție greșită și „rezultatul unui joc operativ inițiat, într-o manieră extrem de inteligentă de CIA”.

Uniunea Sovietică a dat dovadă de erori strategice în timpul Războiului din Afganistan, subestimându-și drastic adversarul.

Factorul pe care liderii partidului comunist nu l-au luat în considerare înainte de a începe războiul din Afganistan a fost capacitatea clanurilor afgane de a se opune unui invadator extern.

Ceea ce au subestimat sovieticii în Afganistan, acum 43 de ani, a fost capacitatea afganilor de a se organiza. Federația celor șapte seniori ai războiului, care își avea baza în Podișul Panșer, s-au opus invaziei Armatei Roșii, într-o manieră foarte eficientă, spune istoricul. „Podișul Panșer a fost declarat cucerit de către Armata Roșie nu mai puțin de 12 ori”, subliniază el.

El mai explică că, un factor important în succesul luptei de rezistență afgană a fost capacitatea lor de a se organiza, astfel încât teritoriile eliberate de trupele sovietice erau imediat administrate prin structuri societale tradiționale, loiale opoziției religioase.

Aceste structuri administrau și împărțeau justiția și se asigurau că ajutoarele venite din Occident ajungeau la mulți dintre cei care aveau nevoie și care au strâns, pe toată perioada războiului, dovezi cu privire la crimele de război comise de sovietici în Afganistan.

Stelian Tănase spune că momentul crucial a fost acela în care Occidentul a început să îi ajute pe luptătorii afgani. „S-a simțit imediat echipamentul”, spune el.

Numărul tot mai alarmant al morților au îndoliat satele și orașele Uniunii Sovietice, iar populația a început să devină îndoielnică despre războiul din Afganistan. „S-a creat o psihoză, o stare negativă a populației față de războiul din Afganistan”, explică Stelian Tănase.

Cosmin Popa spune că războiul din Afganistan poate fi privit din două perspective. Una înaltă, uitându-ne doar la faptul că, după retragere, Armata Roșie controla 80% din teritoriul țării și s-a dovedit eficientă în a împinge rezistența către granița cu Pakistan. Altă perspectivă, cea apropriată, arată că Uniunea Sovietică a dovedit o mare neglijență în acest război.

Istoricul Cosmin Popa spune că pot fi trase paralele între războiul din Afganistan și cel din Ucraina.

În zilele premergătoare invaziei, trupele aviatice sovietice, fără a se coordona cu autoritățile civile, au aterizat, în mijlocul zilei, pe aeroportul din Tashkent, unde se aflau mulți turiști sovietici străini. „A devenit foarte clar că Uniunea Sovietică pregătește ceva pentru Afganistan”, relatează Cosmin Popa.

Altă greșeală comisă de Uniunea Sovietică a fost faptul că, în primele zile ale războiului, și-au menținut toate comunicațiile în frecvențe deschise, lucru care le-a permis afganilor să intercepteze și să anticipeze mișcările lor militare.

În plus, Uniunea Sovietică nu s-a putut retrage, pur și simplu, din Afganistan. Ar fi fost primul război pierdut, în adevăratul sens al cuvântului, de la invazia Poloniei din 1919. Într-un final, Mihail Gorbaciov a acceptat prețul de imagine, dorind să repare economica țării.

Însă înfrângerea a avut urmări serioase și a pus sub semnul întrebării capacitatea Uniunii Sovietice de a se menține ca stat. Stelian Tănase spune că războiul din Afganistan este unul dintre factorii care au dus, într-un final, la colapsul Uniunii Sovietice.

Un război neașteptat de lung. Primul Război Cecen 1994-1996

Un tren derapat în timpul primului război cecen. Istoricul Cosmin Popa este de părere că a fost un război prost planificat.

„Primul Război Cecen a fost, iarăși, o operațiune prost planificată politic, prost pusă în practică și care a ținut nepermis de mult pentru nevoile unui război modern”, spune istoricul Cosmin Popa. La fel ca în alte cazuri, Rusia și-a planificat acțiunile militare, pornind de la succesul sigur.

Planificare proastă a însemnat că Rusia nu a acordat atenție suficientă aspectelor care au dus la eșecul răsunător.

Bombardamentele asupra Ceceniei au început în ziua ajunul de Crăciun în 1994. Armata rusă a început atacurile cu gândul că Icikeria va fi cucerită până în anul nou. „Lucrurile s-au desfășurat cu totul altfel”, explică istoricul.

Primul război cecen a continuat tradiția militară sovietică începută în Afganistan. Strategia Rusiei a fost să exercite presiune asupra populației civile, cu scopul de a decupla rezistența și de a slăbi susținerea societății. „Ceea ce încearcă să facă și acum în Ucraina”, completează profesorul.

O femeie trece pe lângă un monument dedicat soldaților uciși în timpul războaielor din Afganistan și Cecenia, la data de 27 ianuarie 2021, cu aproape un an înainte de începerea invaziei din Ucraina. Monumentul se află în comuna Shebekino, din Rusia, la granița cu Ucraina.

Structura armatei ruse era o replică a structurii sovietice, lucru care a oferit un plus de eficiență, explică profesorul. „(Operațiunile militare) și-au bazat, în bună măsură, succesul pe terorizarea populației civile cu scopul lipsirii de suport social.”

Practicile Rusiei din primul război cecen, mai spune profesorul, împrumută din practicile Germaniei în al Doilea Război Mondial. Profesorul face o paralelă cu ideologia nazistă care își are fundamentele teoretice și ideologice într-un sentimente de superioritate culturală, intelectuală și rasială.

Acest sentiment a fost prezent și în primul război al rușilor în Cecenia. Profesorul este de părere că politica Federației Ruse se bazează pe un sentiment profund de nesiguranță la granițele Rusiei, în rândul vecinilor țării.

Firul roșu astăzi?

„Deci, iată că nimic nu este întâmplător în istorie” punctează Cosmin Popa. „Dacă ne uităm bine și atent vom găsi precedente foarte multe pentru situația de astăzi.”

Vorbind despre războiul din Afganistan, Cosmin Popa spune că putem vedea multe similarități cu ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina. El mai este de părere că Putin reprezintă o excepție în lungul șir de lideri ai Rusiei.

„Excepția o reprezintă Putin”, relatează Cosmin Popa. El spune că președintele rus s-a crezut atât de inteligent și atât de puternic încât să creeze, prin forța singură a Rusiei și prin capacitățile sale politice, circumstanțe internaționale care nu existau. „Numai că planul lui s-a dovedit a fi falimentar”, subliniază el.

Stelian Tănase face o paralelă între conducerea Rusiei în timpul Războiului Rece – „un sistem închis” – și cea de astăzi. E vorba de aceeași comandanți, aceleași școli în care sunt instruiți, aceeași ofițeri, aceleași programe, aceleași proceduri. Dezinformarea populației sovietice de pe vremea războiului din Afganistan este aceeași dezinformare pe care o vedem astăzi în Rusia când se vorbește de războiul din Ucraina.

Cosmin Popa este de părere că dezinformarea ajunge și la conducerea guvernului rus. El numește felul în care autoritățile percep informațiile strategice drept o „psihoză de consum intern”, care traversează întreaga istorie a țării.

Un graffiti cu comandantul armatei ucrainene, Valerii Zaluzhnyi, pe un zid din Herson, după retragerea forțelor ruse. Părerile istoricilor sunt împărțite când vine vorba de o paralelă directă cu războiul din Ucraina de astăzi. Deși Rusia a suferit înfrângeri în Ucraina, cea mai recentă fiind cea din Herson, concluzia războiul nu a fost încă trasă.

Manuel Stănescu nu este de părere că pierderile Rusiei pot fi numite un șir de înfrângeri, iar toate războaiele au avut un context specific. „Fiecare dintre ele are o anumită particularitate”, spune cercetătorul.

Ceea ce leagă războaiele Rusiei, în schimb, este dorința de expansiune a acestei țări și încercarea europenilor de a opri această expansiune. Războiul din Crimeea a fost primul episod, iar de atunci, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Manuel Stănescu este de părere că războiul de astăzi este, într-o oarecare măsură, tot un război al Crimeei.

Pe de altă parte, Stelian Tănase crede că războiul din Ucraina își are rădăcinile în dezmembrarea Uniunii Sovietice. Prin invazia Ucrainei, Putin vrea să demonteze acordurile din 1991 dintre Rusia, Belarus și Ucraina. Președintele rus vede dezmembrarea URSS-ului drept o tragedie politică.

Conflictul din Ucraina este încercarea lui Vladimir Putin de a întoarce istoria înapoi, spune Stelian Tănase.

Irina Breilean

Absolventă a Școlii de studii slavone și est europene din cadrul University College London, și-a găsit pasiunea pentru jurnalism după terminarea facultății. În trecut, a lucrat în cercetare, în cadrul think-tankului studențesc Bentham Brooks Institute/University College London.

https://romania.europalibera.org/a/rusia-razboaie-pierdute/32141315.html

/////////////////////////////////////////

Judecătorul Cristi Danileț: „Ce pățim acum nu s-a întâmplat nici pe vremea lui Stănoiu”

Andreea Pora

Magistrații care s-au opus schilodirii legilor justiției și codurilor penale din perioada Dragnea, care susțin și acum independența justiției sunt hăituiți pentru ”delict de opinie”, spune Cristi Danileț.

PE ACEEAȘI TEMĂ

Judecătorul Dănileţ câștigă unul din procesele în care a contestat excluderea din magistratură

Danileț, exclus a doua oară din magistratură: CSM nu e competent să definească o formațiune politică

Cristi Danileț: „Mi-am riscat cariera pentru că am susținut valori”

Judecătorul Cristi Danileț, premiul GDS. Decernarea: miercuri, 11 mai ora 18:00, sediul GDS

Cristi Danileț la CCR. Susținerea societății civile

Domnule judecător, asistăm în ultima perioadă la o hărțuire a magistraților reformiști. În acest sens, aveți multe sesizări din partea Inspecției Judiciare, una a fost chiar pentru un interviu cu Revista 22. Care credeți că este scopul unor astfel de acțiuni?

Mulți magistrați activişti folosesc rețelele de social media și interviurile în presa clasică pentru a-și exprima opinia în ceea ce privește reforma justiției. Modificările legislative din anii 2018 – 2019 au generat o revoltă care a cuprins întregul sistem. Au fost mii de magistrați care au protestat în fața tribunalelor şi au semnat scrisori deschise, chiar unii au fost într-o delegație la Bruxelles pentru a-şi exprima nemulţumirile împotriva acestor modificări ce afectează independenţa justiţiei. În același timp, au susţinut aceste modificări trei asociaţii nereprezentative ale magistraților, o parte dintre membrii CSM şi conducerea Inspecției Judiciare. Din rândul lor au fost unii care au inventat cuvântul „abuz” pentru tot ceea ce face DNA și au manifestat o atitudine antieuropeană. S-a creat o diferenţă majoră de opinie între activiştii care vor independența absolută a justiției și respectarea standardelor europene şi cei care se opun unei astfel de viziuni. Doar că aceia din urmă au avut susţinere în Inspecţia Judiciară şi în CSM, care au demarat împotriva celor de opinie contrară fie acțiuni disciplinare, cum au fost cele împotriva tuturor liderilor protestelor spontane din anii 2018-2019 din faţa tribunalelor, fie chiar sesizări penale, cum e plângerea penală făcută de şeful Inspecţiei împotriva procurorului Bogdan Pîrlog.

Este foarte greu să te opui unui astfel de sistem. Adică, una e să ai o dezbatere în contradictoriu, chiar și polemici, cu privire la principii, și alta e să te trezești dintr-odată urmărit și chiar sancționat pentru delict de opinie. Pentru unii dintre cei cercetaţi s-au clasat acele acțiuni, dar alții au fost trimiși în fața CSM-ului pentru a fi sancționați. Care este scopul acestor acțiuni? Pe de o parte, eliminarea celor care susţin desfiinţarea Secţiei speciale, care critică modul abuziv de desfăşurare a unor anchete ale Inspecţiei Judiciare, care susţin aplicarea directă a dreptului european, iar pe de altă parte, descurajarea oricăror alţi magistraţi de a lua poziţie la neregulile din sistem. Sunt mulţi care, văzând ce se întâmplă cu Danileț, cu Pîrlog, cu Dragoș Călin, au început să nu mai comunice, să nu mai scrie mesaje, să nu mai aibă poziții publice, să nu mai semneze memorii. Oamenii sunt intimidați și este cumva firesc.

Într-un document intern în posesia căruia mă aflu, Inspecția Judiciară numește această critică „derapaj de limbaj”. Aşadar, în momentul în care devii critic cu sistemul, se consideră un fel de delict de opinie și automat se demarează cercetări împotriva acelor magistrați. Dar fără să existe sesizări împotriva lor, fără să se plângă cineva. Pentru Inspecția Judiciară este suficient ca un funcţionăraş de acolo să vadă un comentariu pe Facebook, să îşi facă un cont cu nume fals şi să se amestece printre prietenii tăi sau pe grupurile private ale magistraţilor, sau să citească un interviu dat de un magistrat, că imediat demarează procedura de anchetare disciplinară. Interesant este că sunt mereu aceiași inspectori care fac astfel de anchete, ceea ce mă duce cu gândul că sistemul de împărțire aleatorie a dosarelor este nefuncțional – de altfel, au fost multiple cazuri când acest lucru a dus la respingerea de către CSM a unor anchete pe motiv că dosarele au ajuns nelegal la anumiți inspectori.

Totuși, ultimul cuvânt în astfel de situații îl are CSM-ul. Care e situația în interiorul CSM?

Peste 80% din acțiunile Inspecţiei sunt respinse de Secția de Procurori, căci se găsesc de fiecare dată mari greşeli de procedură. În schimb, la Secţia de Judecători avem un procent similar de judecători sancţionaţi. Desigur, cei care „pierd” se duc apoi în recurs la Curtea Supremă. Toată această procedură durează vreo doi-trei ani. Cât e vorba de acele „derapaje de limbaj”, se ajunge ca un magistrat să fie hărţuit timp de vreo doi-trei ani şi nici bine nu se termină o procedură, că între timp mai sunt câteva autosesizări. Practic, se ajunge ca magistratul să devină un justițiabil. Eu am ajuns ca la fiecare două săptămâni să dau cu subsemnatul. Mi se răpeşte astfel din timpul pe care trebuie să îl aloc dosarelor din instanţă.

Pretextul este, din câte am înțeles, acea obligație de rezervă a magistratului. La ce se referă ea?

Sunt două aspecte extrem de interesante și alarmante. Pe de o parte, se sancționează unii magistraţi pentru delict de opinie invocându-se faptul că ar încălca obligația de rezervă. Potrivit legii, aceasta înseamnă interdicţia noastră de a face politică sau a comenta dosare. Din contră, există obligația, atât națională, cât și internațională, de a comenta și critica modificările legislative sau reformele dubioase privind sistemul de justiție. De exemplu, în art. 7 din codul nostru deontologic, scrie că magistratul are îndatorirea să apere statul de drept și independența justiției. Cum să o faci altfel decât adoptând poziţii publice?!

Există o dublă măsură a Inspecției Judiciare, pentru unii mumă, pentru alții ciumă?

Da. Doar anumiți magistrați sunt selectați de către Inspecția Judiciară pentru a fi anchetați. Unii magistrați, care îi insultă sau îi calomniază pe ministrul Justiţiei, președintele statului, diplomaţi europeni sau alţi colegi, nu pățesc nimic. Numai de curând, două membre din CSM, prezente la un congres al avocaților plângeau de mila unui infractor condamnat de către Instanța Supremă, lovind în credibilitatea celui mai înalt for judiciar. În schimb, aceleași judecătoare nu au apărat reputația judecătorilor atacaţi public pentru acea soluţie. Avem o judecătoare la Cluj care a avut un dialog înregistrat absolut grotesc cu un jurnalist în miez de noapte şi care se ceartă pe FB cu primarul orașului. Avem trei asociații de magistrați nereprezentative ale sistemului judiciar care săptămâna trecută au criticat o decizie politică a Maiei Sandu, preşedinta Republicii Moldova. O judecătoare la Neamţ care ne insultă public de pe contul soţului. O judecătoare la Timişoara al cărei partener a fost arestat şi condamnat pentru mită ne insultă săptămânal cu privire la soluţiile adoptate în cauzele penale şi care acuză România că este în dictatură şi numai ea vede asta. Mai este o judecătoare la București care îi atacă în mod curent pe ministrul Justiţiei şi pe președintele statului, erijându-se în victimă reprezentativă. Toţi aceştia au discursuri promovate în site-urile care susţin măsurile antijustiţie. Niciunuia dintre cei enumeraţi nu i se întâmplă nimic. E de ajuns însă să spui că o lege naţională încalcă standardele internaţionale sau că este abuziv ce face Inspecţia Judiciară, iar ce fac anumiţi membri CSM este politică pe faţă, că eşti imediat anchetat pe motiv că aduci atingere imaginii justiţiei.

În pofida faptului că Raportul MCV atenționează asupra abuzului de cercetări ale magistraților, de îngrădirea libertății de exprimare, nu se schimbă nimic. Actuala putere perpetuează această situație, existentă în perioada Dragnea, fără să facă modificări legislative, așa cum a cerut și MCV-ul, de altfel. Care este explicația?

Majoritatea din Parlament și-a luat angajamentul către alegători că va repara stricăciunile făcute la legile justiției în anii 2018 – 2019. Au trecut deja 6 luni de guvernare şi legile tot nu sunt reparate. Mai mult, pe 18 mai s-a pronunțat o decizie a Curții Europene de la Luxemburg care a spus că avem mari probleme cu Secția Specială de investigare a magistraților și cu șeful de la Inspecția Judiciară, care a fost numit politic în anul 2018. Aceste lucruri trebuie rapid puse în aplicare. E adevărat că nici Ministerul Justiției, nici Parlamentul nu se pot amesteca în justiție, dar modificări legislative pot fi făcute. Iar una dintre modificările absolut necesare este eliminarea dispoziţiei cuprinse în articol 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, care permite să fie cercetaţi magistrații pentru conduita pe care Inspecţia Judiciară o consideră derapaj. În anul 2012 au fost modificate legile Justiției și așa a rezultat o nouă abatere care constă în conduita unui magistrat care aduce atingere imaginii Justiției, dar care e atât de neclară și de largă, încât Inspecţia poate acționa împotriva oricărui magistrat care „mişcă în front”. Că e vorba de postări sau comentarii pe Facebook, interviuri în presă sau un filmuleţ de viaţă privată pe o reţea de socializare, inspectorul poate urmări magistrații pentru că aşa vrea el, nu pentru că s-ar plânge cineva.

În același timp, la nivelul CSM-ului trebuie să se discute modul în care funcționează sau nu funcționează IJ. Peste 50% din dosarele Inspecției sunt respinse mai târziu în CSM, la Înalta Curte de Casație și Justiție. Asta ridică dubii mari cu privire la modul în care se fac anchetele disciplinare. Din păcate, atunci când se pune în discuție raportul de audit al Inspecției la CSM, nu există o astfel de analiză. La fel, în Parlament ar trebui să se discute anual starea Justiției, dar nu am văzut în niciun fel o dezbatere publică pe tema asta. Când ai magistrați hărțuiţi în mod arbitrar, oamenii trebuie să se întrebe de ce? Ce trăim acum e aproape incredibil. Ajungem la același nivel cu ce s-a întâmplat în Polonia, în Ungaria și chiar și în Turcia, când magistrați au fost sancţionaţi sau chiar condamnați pentru că au vorbit împotriva statului. E drept, toţi au câştigat la CEDO, dar asta după cinci-șase ani de procese şi după eliminarea lor din justiţie.

Oamenii trebuie să înțeleagă că nu este vorba de acțiuni disciplinare cu privire la profesionalismul nostru, dacă venim la serviciu, dacă lucrăm dosarele bine, dacă vorbim frumos cu părțile, nu despre asta este vorba. Este vorba despre opiniile exprimate de către noi în piața publică cu privire la mersul justiției sau, din contră, este vorba despre aspecte strict de viață privată. De exemplu, când un magistrat are un cont de Facebook sau de Tik-Tok și apare acolo cu familia sau mergând la plajă, acestea sunt aspecte de viață privată, nu poate fi investigat de către un organ al statului. E treaba lui ce postează, e viaţa lui privată la care are dreptul. La noi, în România, se întâmplă ca organul disciplinar să se bage în viaţa noastră privată, în viaţa de familie, domestică sau cea comunicările private.

Sunteți investigat pentru un filmuleţ pe TikTok cu dumneavoastră tăind un gard viu din curtea propriei dvs. case.

Eu comunic foarte mult cu tinerii în ziua de astăzi, pentru că mă ocup de un proiect de educație juridică și trăiesc foarte mult printre adolescenți. Și folosesc noile tehnologii pentru a fi în mijlocul lor. Pe contul meu de TikTok vorbesc atât despre justiție pe înțelesul copiilor, cât şi despre lucruri hazlii, ca să mă apropii de lumea lor: sar un șotron, tai un gard viu, curăț piscina, înot, fac o schemă de karate, cânt karaoke ori sar cu paraşuta. Sunt filmuleţe cu mine care arată că noi, magistraţii, suntem oameni absolut normali: avem familie, avem hobby-uri, avem sau credem că avem anumite abilităţi. Ei bine, sunt televiziuni ori site-uri care și-au făcut un obicei să insulte magistrații, iau aceste postări şi fac un reportaj sau o ştire, evident, negativă, ceea ce este suficient pentru Inspecţie să se sesizeze din oficiu. La ultima sesizare, preşedintele CSM a ţinut timp de șase luni în sertar nişte articole negative cu acel gard tăiat, ca acum să trimită actele la Inspecţie să înceapă investigaţia. Pentru ce? Probabil, nu am tăiat drept gardul, este singurul lucru care poate să aibă legătură cu lumea dreptului… Este de-a dreptul halucinant, Kafka – că tot îl sărbătorim zilele astea – ar avea materiale pentru alte câteva cărţi. Nu ai voie să mergi pe stradă în pantaloni scurți, să te dai cu bicicleta sau să sari în piscină, că vine Inspecţia cu o frază tipică cum că ai dreptul la viaţă privată, dar prin ceea ce ai făcut ai afectat dreptul cetățeanului la o justiție independentă, fermă și corectă. Reţineţi formularea, o veţi întâlni des! Eu nu am pățit așa ceva nici pe vremea lui Stănoiu, ministrul Justiţiei din perioada 2001-2004, care știți bine că prin intermediul SIPA era la curent cu viaţa privată a magistraţilor.

Ministrul justiției a cerut în plenul CSM revocarea lui Lucian Netejoru de la șefia Inspecției Judiciare. Credeți că există vreo șansă?

Ministrul justiției a făcut bine că a cerut demisia lui Netejoru, care are patru probleme mari. (1) A mințit într-o declarație de interese cum că nu face parte din vreo asociaţie, dar s-a descoperit că e membru într-o lojă masonică – faptul că a spus că e „adormit” nu are nicio importanţă, căci un mason nu poate părăsi niciodată de bună voie loja. (2) Are o problemă cu teza de doctorat, despre care presa a scris că e plagiată într-un procent ridicat. (3) A fost numit de guvern la şefia Inspecţiei Judiciare în anul 2018, lucru unic în istoria justiţiei, şi toate concursurile organizate pentru personal, şi toate anchetele făcute de inspectori sunt în baza unor regulamente emise de el şi sunt, astfel, nule, în opinia mea. (4) Inspecţia are un număr inacceptabil de cauze respinse de CSM sau ICCJ. Revocarea din funcție o decide însă CSM‑ul, iar în momentul de față avem în CSM o grupare formată din magistrați care s-au declarat de partea Inspecției, care au fost de acord cu modificările nocive la legile justiţiei şi care în mod vizibil s-au poziţionat împotriva magistraților europeni.

Spuneați ceva mai devreme, domnule judecător, că nu sunt reparate legile justiției distruse în perioada guvernării PSD. Sunt multe lucruri pe lista de așteptare, începând cu Secția Specială. Care este explicația că trenează, în pofida promisiunilor, angajamentelor din campania electorală?

O chestiune pozitivă pe care trebuie să o menționez este deblocarea concursurilor de admitere în magistratură și asta este foarte bine, pentru că din cauza modificărilor de acum doi ani, nu am mai avut recrutări în magistratură și suntem inundați de numărul uriaș de dosare, din cauza plecării magistraților la pensionare. Dar mă întorc acum la întrebarea dvs. Nu sunt implicat în mediul politic şi rămân în afara acestuia, deşi am văzut că membrii CSM scriu scrisori politicienilor sau au întâlniri cu ei în afara mandatului instituţional. Probabil, sunt discuții în Alianță și încă nu există o majoritate confortabilă pentru a decide cu privire la Secția Specială. De aceea cred că au și cerut un aviz de la Comisia de la Veneția, deși deja de vreo două ori ne-a spus Comisia de la Veneția că SIIJ-ul nu există nicăieri în Europa, că nu are nicio justificare, de ce o țineți? La fel, Comisia Europeană ne-a spus de vreo trei ori până acum: desființați Secția Specială, că nu aveți nevoie de ea! Totuși, am văzut că aceia care sunt în parlament în momentul de față nu au îndrăzneala de a tranşa lucrurile. Eu cred că ultimul document venit de la Comisia de la Veneţia în această săptămână a lămurit totul: SIIJ trebuie să dispară, iar magistraţii să răspundă după sistemul de drept comun, valabil pentru orice cetăţean.

Orice reformă a justiției se face cu voință politică. De aceea cred că la nivel politic trebuie să se discute Raportul privind starea justiţiei, să se analizeze materialele europene primite de la Comisia Europeană, Comisia de la Veneţia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi să se tranşeze ce e de făcut. Până la urmă, e vorba de funcționarea unui sistem vital pentru România și de apărarea drepturilor omului. În plus, MCV-ul este menținut asupra noastră tocmai pentru că independenţa justiţiei şi domeniul anticorupție stagnează sau chiar au regresat.

În afară de SIIJ, care mai sunt problemele, zonele în care ar trebui intervenit pentru a se regla diversele daune produse în timpul PSD?

Numirea la Înalta Curte, care în momentul de față nu pare a fi una meritocratică – părerea CSM-ului asupra candidaţilor este extrem de subiectivă și nu avem garanția că acolo ajung cei mai buni, cei mai nimeriți judecători. Modul de funcționare a Inspecției Judiciare – care acționează uneori arbitrar și unde trebuie stopată hărțuirea magistraților. Modul de funcționare a CSM-ului – în momentul de față, parcă am avea două CSM-uri, cel de judecători funcționează într-un fel, iar cel de procurori funcționează într-un cu totul alt fel; or, Constituția vorbește de un singur CSM. Au fost pensionări în masă, dosarele vin în valuri, Inspecţia ne anchetează aiurea, cât credeţi că mai rezistăm? Când ai mii de magistrați care protestează, nu ne putem aștepta ca justiția să funcționeze cum trebuie. În loc să plângă de mila infractorilor şi să se laude că i-ar vizita în penitenciare, poate că membrii CSM ar trebui să vină în vizită la instanţe să vadă cum trudesc ca la galeră cei a căror carieră e, chipurile, păstorită de ei. O mai mare ignorare a magistratului simplu ca în acest mandat CSM nu s-a văzut până acum.

A fost acea decizie a Curții Europene de Justiție (CJUE) care a tranșat destul de clar anumite probleme: Secția Specială trebuie desființată, prevalența dreptului european și a deciziilor europene asupra celor interne, obligativitatea MCV. Sentimentul este că au fost tratate cu oarecare superficialitate atât la nivelul clasei politice, cât și la nivelul CSM, la Înalta Curte.

Ca să fiu plastic, România a fost lovită de tren și noi ne facem că nu s-a întâmplat nimic. Mai mult, după decizia CJUE, la câteva zile CCR-ul a decis că dacă o lege naţională a fost constatată ca fiind constituţională, magistratul român nu are voie să înlăture acea lege pe motiv că încalcă dreptul european. Au fost unii, puţini la număr, dar cu viziuni conservatoare, care au lăudat această decizie a CCR-ului. Mie şi multor colegi de-ai mei, decizia ne-a creat o mare problemă: aplicăm decizia CCR sau aplicăm decizia CJUE? Deja o colegă de la Craiova a sezizat din nou Curtea de la Luxembourg cu această dilemă. „Cearta” juridică între două curți atât de importante, CCR și CJUE, nu ar fi trebuit să existe, dacă noi am fi avut o dezbatere în România cu privire la dreptul european și cu privire la calitatea oamenilor trimiși la CCR. Este o chestiune despre care trebuie să discutăm: modul în care sunt selectați membrii care ajung la CCR și cum funcționează CCR-ul. Vorbind de atribuţiile CCR, sunt situații în care ea reglează conflicte politice, dar dă dispoziție politicului cum să modifice legile. În alte situații, CCR-ul dă dispoziții judecătorilor cum să interpreteze legea. Or, lucrurile acestea au fost semnalate inclusiv de profesorii de drept constituțional – sunt fel de fel de mutații în modul de funcționare al CCR-ului, în sensul că, încetul cu încetul, CCR-ul devine un jucător activ în aria politicului și a justiției. Nu ştiu dacă asta s-a vrut când s-a decis misiunea CCR. //

Interviu realizat de Andreea Pora

https://revista22.ro/interviu/judecatorul-cristi-danilet-ce-patim-acum-nu-s-a-intamplat-nici-pe-vremea-lui-stanoiu

//////////////////////////////////////////

Antirevoluția din 1989

În raport cu regatul pierdut, dar niciodată uitat, al libertății, omul trăiește, existențial vorbind, ca un rege într-un exil aproape neîntrerupt. El este, cum scria Pascal, „un rege deposedat“.

Andrei Cornea

DE ACELAȘI AUTOR

Ideile

Pace, război, armistițiu

Evul Mediu reînviat

Război sau pace?

Whataboutism

Omul trăiește în lume – ce truism! –, dar totodată și în mintea lui. Și nu numai sau nu atât în mintea lui individuală, cât în mintea colectivă – a tribului, nației, sectei, umanității. Acolo se naște majoritatea adevărurilor și a minciunilor noastre: ideologii, zei, eroi, artă și așa mai departe. Acolo se nasc și reguli, norme pe care nu o dată le vedem opuse celor impuse de lume. Iar dacă aici, în lume, regula este, majoritar, opresiunea și servitutea, dincolo, în mintea colectivă, lucrurile nu stau de obicei astfel: acolo, majoritar, regula e libertatea sau ceva conex. Iar norma așa-numitei „realități” nu e și norma a ceea ce considerăm posibil și chiar esențial pentru omul așa cum îl concepem și cum îl dorim să fie.

De exemplu, în raport cu regatul pierdut, dar niciodată uitat al libertății, omul trăiește, existențial vorbind, ca un rege într-un exil aproape neîntrerupt. El este, cum scria Pascal, „un rege deposedat“. Paradoxal însă, atâta vreme cât nu pierde conștiința exilului și a deposedării și cât își rememorează mereu, prin rescrierea unei istorii, a unei societăți, prin scrierea unei literaturi și, în final, prin conceperea unui destin, cât de departe de regatul său a fost aruncat, el transfigurează starea sa în realitatea prezentă nefericită, căci a aflat că derelicțiunea sa – de-ar fi să dureze și o veșnicie – poate fi înțeleasă nu numai ca regulă, dar și ca excepție, în raport cu viața „adevărată”, unde, nu opresiunea, ci libertatea face regula. Iar dacă trăiește într-un regim totalitar, asemenea celui răsturnat în Europa de Est în 1989, e imposibil să nu intuiască – fie și indistinct – că viața lui de zi cu zi e anormală. Știe, sau măcar simte mereu, că ea nu-i în regulă, în pofida insistenței zilnice a propagandei, ci, dimpotrivă, simte că e în perpetuă excepție de la regula autenticității omului. Așa se explică și aspirația universală a popoarelor scăpate din comunism după „normalitate“ (politică, socială, economică, culturală, religioasă, morală). Din acest punct de vedere, e semnificativă remarca politologului Ivan Krastev (în cartea The Light that Failed,scrisă împreună cu Stephen Holmes), care observa că revoluțiile de la 1989 – spre deosebire de revoluțiile „clasice“ – nu numai că n-au adus nimic „nou“ sau „original“ sub raport ideologic, dar nici măcar nu și-au dorit așa ceva. Dimpotrivă, s-au ferit să promoveze „noul” (sau „omul nou”) și n-au avut în vedere programatic decât restaurarea unei așa-zise „normalități“ burgheze și civile, de care oamenii fuseseră privați de multe decenii, ba chiar pe care cei mai tineri n-o avuseseră cu adevărat niciodată, dar pe care și-o doreau. (Să ne amintim, din acest punct de vedere, cât de suspicioși am privit la începutul anilor ’90 conceptul de „democrație originală” pe care Ion Iliescu a părut să dorească un moment să-l propună pentru România.) Au fost niște revoluții, nu atât contrarevoluționare, ci antirevoluționare, dacă luăm revoluția în sensul ei tradițional, de exemplu cel propus de François Furet: „C’est l’apparition sur la scène de l’histoire d’une modalité pratique et idéologique de l’action sociale qui n’est inscrite dans rien de ce qui l’a précédée”.

Oricum, cred că e eronat să privim unilateral revoluțiile de la 1989 (de la care se împlinesc zilele acestea 33 de ani), inclusiv revoluția română, ca fiind pur și simplu strict întoarse spre trecut și aspirând, mai mult sau mai puțin utopic, să-l reconstituie. E o teză adesea reluată, la care se referă și Mădălin Hodor într-o postare recentă. Desigur, prima facie așa este, și cunoaștem, de pildă, tendințele restauraționiste, mai ales din anii ’90, chiar 2000: unii, intelectualii umaniști mai cu seamă, aspirând la restaurarea „interbelicului”, inclusiv a monarhiei, alții, oameni mai numeroși – la restaurarea „liberalizării” din anii ’60. Dar, cercetând mai în profunzime, descoperim că majoritatea oamenilor de fapt aspira pe atunci la (sau suspina după) ceea ce ei credeau a fi „normalitatea” vieții – o viață până la urmă nu foarte aventuroasă pe plan colectiv, dar pe care individul să și-o poată trăi liber, în siguranță și fără amestecul unei autorități exterioare care să-l controleze. Iar dacă această „normalitate” părea a fi fost regăsită mai curând într-o anumită epocă istorică decât într-o alta, faptul nu alterează convingerea mea că nu atât realitatea istorică a epocii respective era dorită, cât realitatea ficțională, să spunem, a unei „normalități” ideale, conformă condiției umane.

Din acest punct de vedere, revoluția noastră, cel puțin, deși a reușit multe și a avut consecințe enorme pe planul „lumii reale”, a eșuat în mare măsură pe planul acelei idealități ficționale: „normalitatea” după care aspiram pe timpuri a fost numai șchiop realizată. În cea mai mare parte, precum orizontul fuge de drumeț, ea se îndepărta de noi, pe măsură ce depășeam o etapă (alternanța la guvernare, reforma economică, intrarea în UE etc.), astfel încât și astăzi, la atâția ani de la revoluția „normalității”, tot ni se pare că trăim prea mult în regnul anormalului și că viața noastră mai are destul până ca „normalitatea” să devină în ea regula și nu excepția.

Unii ar spune că asta este în general condiția umană și că – revoluție sau nerevoluție – lucrurile merg în acest fel, orice ar fi: orizontul așteptărilor fuge, pe măsură ce ne îndreptăm spre el. Refuz totuși să fiu atât de vulgar-înțelept: nu cred că a repeta tot timpul un alt truism că omul fuge după himere oferă un portret veridic și complet al condiției umane. E mai curând numai o caricatură a ei.

https://revista22.ro/opinii/andrei-cornea/antirevolutia-din-1989

//////////////////////////////////////

Gaura pe steag

La Memorialul Revoluției din Timișoara există un steag din decembrie 1989 care are gaura lângă stema Republicii Socialiste.

Dan Perjovschi

DE ACELAȘI AUTOR

Decembrie 2022

Cui îi pasă?

Dosare nesfârșite

Iarna nonguvernamentalilor

Economie

Este în același timp și steagul Dictaturii, și al Revoluției.

Este cel mai precis portret al României: și retrogradă, și progresistă, și curajoasă, și căcăcioasă, și conservatoare, și avangardistă.

https://revista22.ro/vis-a-vis/dan-perjovschi/gaura-pe-steag

//////////////////////////////////////////////

Elitele de la Davos și noul război cultural global

Închinându-se slugarnic în fața Chinei, elitele corporatiste și culturale occidentale anunță că sunt dispuse la orice compromisuri pentru a-și prezerva în continuare beneficiile globalizării.

Alexandru Lazescu

DE ACELAȘI AUTOR

Bătălia pentru reconfigurarea hărții geopolitice a lumii

G20 sub semnul competiției dintre China și Statele Unite

China lui Xi Jinping

Nervozitate la Bruxelles și în alte capitale europene după succesul Giorgiei Meloni în Italia

La moartea Reginei

În acest an, Karl Schwab, inițiatorul Forumului Anual de la Davos (WEF), l-a invitat pe Xi Jinping să țină „keynote speech”. Imaginea proiectată în exterior este aceea a unui univers paralel în care evoluează și Xi Jinping și, mai ales, elitele occidentale, marii beneficiari ai globalizării din ultimele trei decenii, după cum scrieși Will Lloyd în UnHerd. După cum observa cineva pe Twitter, Klaus Schwab a fost întotdeauna slugarnic față de invitații săi, însă prin maniera în care a preluat entuziast punctajul din discursul lui Xi Jinping, el atinge un nivel-record în materie transformând Forumul Economic de la Davos într-o marionetă a Chinei. O țară al cărui minister de externe tocmai a transmis într-o serie de postări pe Twitter (care, previzibil, nu le-a considerat în niciun fel false sau măcar problematice, așa cum vigilent au procedat în America multe personalități de orientare conservatoare) că acuzele privind munca forțată la care ar fi supusă populația uighură „sunt cea mai mare minciună a secolului, al cărei obiectiv este acela de a compromite autoritățile și companiile chinezești pentru a sabota dezvoltarea Chinei”.

Deloc surprinzător, Xi Jinping a lăudat virtuțile globalizării și multilateralismului. Cu precizarea, știm deja asta, deși nu ni s-a spus explicit, că acestea trebuie să aibă obligatoriu „caracteristici chinezești”, ca să parafrazăm felul în care Beijingul descrie comunismul practicat în China. Adică să țină cont de interesele Chinei. La fel de previzibil, el nu a avut nici o referire la Hong Kong, Taiwan sau uighuri, iar în ceea ce privește pandemia pornită din Wuhan, care a dat peste cap întreaga planetă, s-a mulțumit să constate că „ghidată de știință, rațiune și spirit umanitar, lumea a obținut progrese în lupta cu COVID-19”. Este interesant de subliniat că noua administrație de la Washington a interzis utilizarea sintagmelor „China Virus” sau „Wuhan Virus” în toate documentele oficiale. Această grijă pentru menajarea sensibilității Beijingului vine în contrast, după cum observa Ionuț Popescu pe Facebook, cu maniera deschisă și tolerantă din Occident față de denumiri precum rădăcina COVID-19 „britanică”, „braziliană” sau „sud-africană”.

Spre satisfacția audienței și în aplauzele lui Karl Schwab, care s-a arătat încîntat de discursul liderului chinez despre „viitorul nostru comun”, Xi Jinping a repudiat fără să o spună deschis abordarea Statelor Unite în timpul mandatului lui Donald Trump, pe care a caracterizat-o drept „un nou Război Rece”, un demers izolaționist care nu poate duce decât la diviziune și confruntare. Ceea ce ar avea, sugerează el destul de explicit, un impact economic negativ inacceptabil asupra marilor corporații occidentale prezente pe piața chineză. Avertisment pe care elitele occidentale, în special cele corporatiste, îl conștientizează perfect. Singura problemă este aceea că audiența de la Davos ignoră complet semnalul transmis de alegerea lui Donald Trump din 2016, de entuziasmul cu care a fost votat de 75 de milioane de americani anul trecut sau de nervozitatea în creștere din Europa, dacă ar fi să ne uităm doar la revoltele recente din Olanda sau Austria. Nu ar trebui. O reamintire utilă ar fi maniera în care celebrul diplomat francez Talleyrand caracteriza comportamentul Bourbonilor reveniți la putere după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo: „Nu au învățat nimic și nu au uitat nimic”.

La fel de bulversantă este imaginea acestor proeminenți lideri politici, corporatiști și ONG-iști, mulți dintre ei abonați permanenți la reuniunile anuale din Elveția, care nu scapă nici un prilej să facă trimitere la principii generoase și valori înalte, care par cu toții cuprinși de o amnezie generalizată în privința naturii regimului de la Beijing. „Caracterizarea făcută de Xi influenței Chinei în afacerile mondiale s-ar potrivi perfect într-o discuție despre social- democrația scandinavă sau într-o dezbatere dintr-un workshop organizat de Barack Obama”, remarcă Will Lloyd. „Devenită o țară socialistă modernă, China va lucra cu alte țări pentru a construi o lume deschisă, incluzivă, pașnică și frumoasă, unde vor domni pacea durabilă, securitatea universală și prosperitatea comună”. E greu de crezut că Klaus Schwab și restul audienței nu realizează că maniera în care China și Occidentul văd „viitorul comun” este fundamental diferită de cea occidentală și că întregul discurs al liderului chinez nu este nimic altceva decît o înșiruire de platitudini menite să rezoneze cu frazele standard agreate în Occident. Însă se pare că acest lucru este de interes secundar în raport cu beneficiile imediate ale afacerilor făcute în China și salvarea globalismului în forma sa actuală, extrem de dezechilibrată.

În acest sens este interesant de menționat faptul că, așa după cum relevă Wall Street Journal, anul trecut a fost prima dată cînd investițiile directe făcute în China au fost mai mari decît cele din Statele Unite, iar printre marii investitori se numără mari corporații occidentale, de la Walmart, Starbucks (o investiție de 150 milioane $), gigantul industrial Honeywell International, Adidas din Germania, la Tesla și Walt Disney sau corporații farmaceutice ca Astra Zeneca, care va deschide în acest an birouri în 5 orașe chinezești. Toate par prea puțin preocupate de faptul că pandemia a plecat din China, de reprimarea dură din Hong Kong, de amenințarea Taiwanului (chiar înaintea discursului lui Xi de la Davos, Beijingul a trimis, un exercițiu de intimidare, avioane militare în spațiul aerian al Taiwanului) și de comportamentul agresiv al Beijingului față de companiile străine. Iată cum problema lanțurilor de aprovizionare riscante, de pildă, în domeniul medical, dependente de voința unui guvern autoritar, chestiune intens discutată anterior, la începutul pandemiei, s-a evaporat brusc între timp.

Corporațiile occidentale sunt interesate doar de impactul imediat și deloc de cel geostrategic și până la urmă de viitorul lumii occidentale, spre deosebire de cele chinezești, care, ca Huawei sau ZTE, de pildă, sunt parte integrantă, ca vectori de influență și control, a strategiei Chinei de obținere a hegemoniei globale. Am primit o ultimă confirmare chiar zilele trecute, din Suedia, unde CEO Ericsson, Borje Ekholm, a avertizat că o decizie a țării sale de interzice echipamentele Huawei și ZTE pentru rețeaua 5G va avea un impact negativ asupra afacerilor corporației în China într-un moment în care profiturile din ultimul trimestru din 2020 au fost extrem de promițătoare.

Davosul confirmă încă o dată ruptura enormă dintre majoritatea elitelor occidentale din spațiul politic, din cel academic și cultural, din mediul de afaceri, care promovează un cinic corporatism geo-economic, și restul populației. Tema acestei rupturi fundamentale nu este neapărat nouă. În 1941, James Burnham vorbea despre ceea ce el descria drept mariajul dintre capitalism și un amplu stat birocratic în care vechea burghezie este înlocuită de o „nouă clasă managerială” care, spunea el, la sfîrșitul procesului va obține dominația socială, pentru că, deși nu reprezintă decît 10-15 procente din populație, se bucură de o enormă influență asupra guvernării, în mass-media, în spațiul academic și în economie. Alte două cărți apărute anul trecut, „Culture Wars” a lui Michael Lind și „The Coming of Neo-Feudalism” (un titlu mai mult decât sugestiv) sub semnătura lui Joel Kotkin, abordează și ele această confruntare majoră, de natură culturală, care a înlocuit vechea confruntare dintre dreapta și stânga, de natură preponderent economică. Ceea ce explică acest nou „război cultural”, amplificat de globalizare, între o clasă superioară, elitele politice, manageriale, din spațiul media, din universități, din aparatul birocratic al statelor și din cel al organizațiilor internaționale, de la structurile în mare parte osificate de la ONU la cele din UE, cosmopolite și educate, și restul societății.

După o perioadă remarcabilă prin dispersia mare a bogăției și oportunităților, scrie Kotkin, ne întoarcem inexorabil spre o eră de tip neo-feudal, caracterizată de o concentrare a bogăției, de stagnare demografică și de un dogmatism sporit. În opinia sa, noua structură de clasă seamănă cu cea din timpurile medievale. „În vârful noii ordini se află o elită clericală renăscută, clerisy, care domină etajele superioare de decizie profesionale din universități, mass-media și spațiul cultural, și o nouă aristocrație, în care rolul principal îl joacă noua oligarhie tehnologică și care se bucură de o bogăție fără precedent și exercită un control în creștere asupra informațiilor. Aceste două clase corespund celor două stări dominante din perioada premergătoare Revoluției Franceze”.

Mottoul Davosului din acest an este: „Un an crucial pentru reconstruirea încrederii”. În ultimul an, Karl Schwab a inițiat un proiect, „Marea Resetare”, prezentat într-o carte pe care a publicat-o recent și care a stârnit enorme controverse pe plan internațional. Ideea fiind aceea că trebuie să ne schimbăm fundamental modul de viață pe liniile de discurs de acum clasice: schimbările climatice, despre care ni se reamintește permanent că suntem responsabili (o ipoteză mai mult decît discutabilă), deschiderea generală către comerțul global, lupta cu inechitățile. E vorba de utopia globalistă cu care și China este de acord atîta vreme cît îi servește interesele. . În acest context atît Klaus Schwab, în consens cu elitele care de regulă vin la Davos (anul acesta s-a organizat online), nu au avut nici un fel de reținere să-l invite și să-l salute entuziast pe liderul unui regim autoritar, tot mai agresiv față de toți cei care îl deranjează, să ofere viziunea sa privind direcția în care ar trebui să evolueze planeta.

În Globalist Civilization Is Bound to Fall,un jurnalist spaniol face o incursiune în istorie, cu trimitere la declinul Imperiului Roman după moartea lui Marc Aurelius sub fiul acestuia, Commodus, și la cel al dinastiei Ming în timpul împăratului Wanli, pentru a scoate în evidență enorma falie care desparte astăzi elitele globaliste reunite, într-o de-acum adunare rituală anuală, la Davos și acea clasă de mijloc care asigură, în fond, osatura de sprijin a democrațiilor occidentale. O imagine de ansamblu care, crede el, „aduce aminte de comportamentul aberant al împăratului Wanli și nebunia lui Commodus”. Sub semnul „Marii Resetări”, care, ni se spune, ar trebui să fie țelul grandios al omenirii pentru următorii 10 ani, când după ce vom renunța complet la orice fel de proprietate și la viața privată vom fi fericiți peste măsură. „Problema cu această elită dominantă este că s-au lăsat convinși de Big Tech că funcționăm ca oameni întocmai ca acele nenorocite ecrane albastre din Windows-ul lui Bill Gates, că suntem aidoma unor simple mașini care pot fi închise și apoi repornite cu un simplu Ctrl-Alt-Delete”, mai crede jurnalistul spaniol.

https://revista22.ro/opinii/alexandru-lazescu/elitele-de-la-davos-si-noul-razboi-cultural-global

/////////////////////////////////////////////

ECONOMISTUL KJELL NORDSTROM: „Globalizarea s-a încheiat; se formează o lume regionalizată”

ANDREI IACOMI

„La un moment dat vom încerca să ne deschidem şi să interacţionăm unul cu celălalt, dar asta ne va lua mult timp” • „Pandemia a fost ca o maşină a timpului pentru economia lumii”

Pandemia Covid-19 şi războiul început de Rusia în Ucraina au pus punct unei perioade de circa 40 de ani de globalizare, în locul căreia se formează o lume compusă din câteva mari regiuni, crede scriitorul şi economistul Kjell Nordstrom, ce a fost prezent ieri, în ţara noastră, la un eveniment organizat de Asociaţia Business Service Leaders (ABSL). În opinia sa, procesul nu este ireversibil şi, la un moment dat, aceste regiuni se vor deschide, vor interacţiona tot mai mult una cu cealaltă, dar nu în viitorul apropiat.

Kjell Nordstrom a afirmat: ” Venim după 40 de ani de succes extraordinar. Din 1980 până în 2020, au fost patru decenii care nu se pot compara cu nimic din istoria umană şi dezvoltarea economică a societăţilor şi regiunilor lumii. Economia lumii s-a dezvoltat atât de mult încât, anumiţi economişti, au început să creadă că poate nu va mai apărea nicio recesiune. Părea că am creat o economie care este permanent în modul «overdrive». Dar apoi, în 2019, a început în Wuhan, China. Două luni mai târziu virusul apăruse în Europa, la început în Italia şi apoi, pe parcursul primăverii anului 2020, am început să ne închidem ţările. Iar Uniunea Europeană s-a transformat (…). Şi când am crezut că prima pandemie globală din ultima sută de ani este pe cale să se încheie, Rusia a invadat Ucraina, în februarie acest an”.

Economistul a adăugat: „Putem spune cu adevărat că pandemia a fost ca o maşină a timpului pentru economia lumii, pentru societăţile şi activităţile umane. În multe cazuri, 2020 a fost transformat în 2028. Folosirea tehnologiei de exemplu, în activităţile fiecăruia dintre noi, a companiilor (…) folosirea platformelor online a explodat. Este o transformare absolută, o învăţare forţată, care în bună parte va fi permanentă”.

De asemenea, Kjell Nordstrom a subliniat că pandemia şi războiul a schimbat modul în care ne comportăm în mediul urban şi oraşele în sine. „Din nou este vorba despre o maşină a timpului, pentru că procesul începuse înainte de pandemie. În Paris, primarul începuse să discute despre cum poate salva oraşul de le însuşi, din cauza aglomerărilor din trafic, a planificării urbane haotice, etc. Parisul avea nevoie să fi reamenajat, proces ce începuse înainte de pandemie”, a afirmat economistul.

Conform domniei sale, ideea era ca în Paris să se implementeze ceea ce se numeşte „oraşul de 15 minute”, adică o amenajare urbană care poate fi traversată de la un capăt la altul pe scuter, bicicletă sau pe jos, în doar în 15 minute. „Adică Parisul să fie transformat în 450 de astfel de oraşe, proces care începuse înainte de pandemie. A venit pandemia, războiul şi deodată oamenii au început să îşi schimbe comportamnetul. Au început să petreacă mai mult timp acasă, să petreacă mai mult timp în partea lor de oraş şi, dintr-odată, acest lucru s-a materializat. La fel se întâmplă în oraşe precum Amsterdam, Barcelona, Stockholm sau Copenhaga”, a spus Kjell Nordstrom.

Nu în ultimul rând, economistul a subliniat că situaţia generală din lume arată o schimbare geopolitică substanţială.

„Am trăit cu fenomenul globalizării, care înseamnă să acţionezi, să investeşti, să trăieşti ca şi cum nu ar exista graniţe. Avem divertisment global, sport global, afaceri globale, totul global. A fost un fenomen care a durat aproape 40 de ani, dar despre care acum putem spune că s-a încheiat. Iar în loc, probabil că vom vedea o lume regionalizată. Cinci, şaşe sau şapte regiuni care se vor izola faţă de restul lumii. China se tot închide faţă de restul lumii, dar şi noi faţă de ea. Rusia se mişcă în aceeaşi direcţie. India la fel, îşi deschide o lume a sa. Chiar şi noi, în Europa, vom investi din ce în ce mai mult în Uniune, vom călători în Uniune (…). Vom vedea o regionalizare în termeni de afaceri, de divertisment, de tehnologie, a diferitelor tipuri de activităţi umane. Deja putem vedea aceste lucruri. Iar drumul înapoi către globalizare va fi probabil foarte lung. Ne vom întoarce, dar nu anul viitor, nu în cinci sau şapte ani. La un moment dat vom încerca să ne deschidem şi să interacţionăm unul cu celălalt, dar asta ne va lua mult timp”, a spus Kjell Nordstrom.

https://www.bursa.ro/economistul-kjell-nordstrom-globalizarea-s-a-incheiat-se-formeaza-o-lume-regionalizata-86731849

/////////////////////////////////////

Se îndreaptă lumea spre deglobalizare? China trage cu dinții pentru a nu-și pierde avantajele strategice

Publicat de

Mihail Lăzăroae

Se îndreaptă lumea spre deglobalizare? China trage cu dinții pentru a acapara piețele

În ultimii ani am văzut globalizarea ca pe un proces continuu în care lumea părea să conveargă din punct de vedere economic. Și asta datorită interdependenței mai mari pe care au creat-o mișcările de capital, bunuri, servicii și oameni, dincolo de frontiere între economiile mondiale.

Am perceput globalizarea ca pe un proces prin care distanța geografică, culturală, economică și instituțională dintre țări părea să se micșoreze iar interconexiuniile sistemice făceau ca ceea ce se întâmplă într-o țară să le influențeaze pe toate celelalte din sistem.

Asistăm la sfârșitul globalizării? Devine lumea devine mai fragmenatată?

Globalizarea a adus cu sine oportunități, dar și riscuri. Globalizarea într-adevăr tinde să promoveze creșterea economică. Dar nu acoperă peste tot in lume cele trei dimensiuni esentiale, precum integrarea economică, socială și politică, generând astfel reacții adverse, unele chiar extremiste.

De ceva timp însă, se pare că apetitul pentru mai multă globalizare se destramă în economiile occidentale, din cauza percepției că globalizarea a sărăcit clasele de mijloc ale căror locuri de muncă și venituri au fost împinse în jos atât de migranții care lucrează mai ieftin, cât și de multinaționale care delocalizează multe activități către țări cu costuri mai mici.

La o analiză mai atentă vedem însă că în piețele emergente și în China principiile globalizării nu par a fi abandonate. Din contră, chinezii vor căuta să împingă globalizarea cât de departe pot, cumpărând din ce în ce mai multe active în Europa, dominând Africa și Asia. Vor continua să joace activ pe actuala slăbiciune economică mondială și pe rivalitatea dintre Europa, SUA și Rusia.

În anii urmatori, pentru a iesi din starea actuală și pentru a accelera redresarea economică, e posibil să avem nevoie de mai multă globalizare, dar una care să servească la depășirea riscurilor și decalajelor sociale și să devina un instrument pentru obținerea prosperității. Deoarece am văzut până acum că țările cele mai conectate la fluxurile globale au crescut mai rapid, nu cred ca a intoarce spatele globalizării este direcția bună de urmat însă incertitudinea ne obligă în același timp să diversificăm.

Cu ce fel de riscuri ne vom confrunta în afaceri? Imaginea de ansamblu este mult mai complexă decât tendința de deglobalizare

Dacă globalizarea a adus costuri mai mici, inflație minimă, o creștere mai puternică și un grad mai mare ocupare a forței de muncă în întreaga lume, este probabil ca procesul de deglobalizare să aducă contrariul. Consumatorii vor cheltui mai mult pe acelasi coș de consum, afacerile vor fi supuse unor incertitudini și restricții mai mari, iar politica va fi mereu în pericol de a se agăța de naționalism.

În anii pandemiei am crezut că daca avem de-a face cu mai multă incertitudine, va exista ceva mai puțin comerț. Dar odată cu trecerea timplui am început să găsim câteva răspunsuri mai puțin evidente la prima vedere și chiar situații în care odată cu creșterea incertitudinii am avut de fapt, mai mult comerț decât ne așteptam. Așadar, am înteles că atunci când există mai multă incertitudine, companiile sunt nevoite să încerce lucruri diferite, să diversifice, altfel stimularea excesivă a consumului face ca oferta să nu poată crește în ritmul cererii.

Îți recomandăm:

Astăzi spunem că lanțurile de aprovizionare sunt încurcate și suntem nesiguri despre ce se va întâmpla în lume

Un prim instinct ne impinge să ne închistăm, să tragem totul înapoi acasă, dar există acea forță, numită simplu, diversificare.

În perioada următoare, Europa poate păstra operațiuniile cu China, dar ar trebui să se uite mai des spre Australia, America de Sud sau poate chiar să exploreze mai mult către Africa. Practic să redescopere aceste continente!

Lanțurile de aprovizionare cu care lucrăm astăzi și cu care am lucrat în ultimii ani sunt ca și cum am avea toate ouăle într-un singur coș și astfel totul trebuie să funcționeze perfect. Dar s-a dovedit că nu e viabil și că e timpul diversificării!

Începe procesul de deglobalizare?

Asadar, astăzi globalizarea ar putea sa fie în cel mai bun caz într-o pauză, dar la fel de bine s-ar putea să ajungem în curând la un punct în care economia mondiala să pornească în sens invers, să se fragmenteze generând astfel costuri semnificative pentru afaceri. Multe tendințe geopolitice sunt astăzi accelerate in directii opuse.

Astfel, trăile producătoare de petrol se confruntă cu spectrul tranziției energetice spre energia verde. Zona euro este nevoită să facă față problemelor fundamentale legate de coeziunea sa, probleme rămase nerezolvate de ani de zile. Reziliența mai mare a economiilor asiatice în fața crizei se pare că accelerează concentrarea a mai mult de jumătate din PIB-ul global în regiunea Asia-Pacific.

Cea mai importanta insă dintre toate este tensiunea dintre Statele Unite și China care creste exponențial și generează noi probleme legate de proprietatea corporativă și de partajarea tehnologiei

Disensiuniile dintre cele mai mari două economii din lume ne duc spre un oarecare proces de deglobalizare și perturbă funcționarea eficientă a majorității instituțiilor globale.

Este posibil, totuși, să apară noi obiceiuri de cooperare în afara structurilor existente, cu un val de inovare atât în politici, cât și în tehnologii care sa creeze noi oportunități, prin urmare, imaginea de ansamblu este mult mai complexă decât tendința de globalizare inversă.

În comerț, impulsul pentru noi acorduri bilaterale și multilaterale continuă, așa cum ne demonstrează recentul acord UE-Japonia și formarea Parteneriatului transpacific, chiar și fără Statele Unite.

Dacă Regatul Unit va reuși să se alăture acestuia din urmă, va fi un indiciu încurajator că sunt posibile acorduri comerciale noi și inovatoare iar globalizarea își urmează cursul chiar dacă criticii afirmă că tratatul acordă garanții excesive investițiilor companiilor străine, plasând interesele comerciale deasupra intereselor cetățenilor. De asemenea, acordul comercial cu Japonia, care elimină tarifele, transmite un semnal puternic că două dintre cele mai mari economii ale lumii resping protecționismul.

Îți recomandăm:

Sebastian Lăzăroiu ironic la adresa Rusiei: O țară cu statut de benzinărie. China contează cu adevărat pe scena mondială

Este Rusia o țară cu statut de benzinărie?

Sociologul Sebastian Lăzăroiu comentează în notă ironică acțiunile Rusiei. Sociologul scoate în evidență statutul de putere regională al Rusiei, dar și șantajul pe care Putin îl practică la adresa Europei: „Școlarul Putin amenință că, dacă nu stă la masa cu profesorii, îl bate pe Goguță. A devenit … Continuă lectura

Se îndreaptă lumea spre deglobalizare? China trage cu dinții pentru a nu-și pierde avantajele strategice

//////////////////////////////////////

Planul Chinei privind globalizarea

Cuvântul „globalizare” a apărut în 1985, în urmă cu 32 ani. Iar globalizarea economică, ce a devenit un lucru obişnuit pentru cetăţenii lumii, s-a confruntat cu dificultăţi fără precedent în ultimul an. Părăsirea Uniunii Europe de către Marea Britanie, alegerea lui Donald Trump în funcţia de preşedinte al SUA şi criza refugiaţilor din Europa au îngreunat şi mai mult redresarea economică mondială. În acest context, cea de-a 47-a ediţie a summitului Forumului Economic Mondial a avut loc în perioada 17 – 20 ianuarie la Davos.

Despre tendinţa anti-globalizare, prim vice-preşedinte al Fondului Monetar Internaţional, David Lipton, a arătat că nu toată lumea aşteaptă aceleaşi rezultate în procesul globalizării, e normal că unii sunt bucuroşi, alţii sunt nemulţumiţi.

„Într-adevăr, mai mulţi oameni nu sunt mulţumiţi de globalizare, atitudinea lor fiind determinată de trei motive. Criza financiară mondială a provocat pierderea mai multor persoane, în cazuri cum ar fi scăderea preţurilor la proprietăţile imobiliare, mai puţine locuri de muncă şi creşterea lentă a veniturilor cauzată de sporirea încetinită a economiei. Al doilea motiv este şomajul continuu provocat de reforma tehnologiilor, muncitorii fiind înlocuiţi de maşini. Al treilea motiv, globalizarea provoacă într-adevăr efecte negative alături de cele pozitive. Ca şi în China, ţările americane şi europene au beneficiat, de asemenea de globalizare, însă sunt şi ţări care au pierdut. Unele lăsate în urmă ar putea fi înlăturate. Responsabilitatea Fondului Monetar Internaţional este să ofere analize, să afle cauzele problemelor. Opinia noastră este aceeaşi, avem nevoie de creşterea mai rapidă a economiei la nivel mondial, fiindcă numai în aceste condiţii noi toţi putem câştiga.”

Pentru David Lipton, în cazul în care globalizarea are două faţade, unii câştigă în timp ce alţii pierd în acest proces. Statele vor trebui să intensifice comunicarea, pentru a localiza în mod precis unde se află problema, în vederea construcţiei unei economii mondiale inovativă, energică, asociată şi tolerantă.

„Lumea beneficiază mult din procesul globalizării, în special China, ţările emergente şi ţările în curs de dezvoltare. Eu cred că ţările vor trebui să intensifice comunicarea pentru a clarifica conţinutul nemulţumirii şi focusul atenţiei, să găsească un mecanism de cooperare. Schimburile comerciale şi investiţionale menţinute sunt foarte importante, acestea corespund intereselor diverselor state.”

În ultimii zeci de ani, globalizarea Occidentului ediţia „1,0″,a arătat tot mai multe deficienţe precum dezechilibrul repartizării, polarizarea excesivă între bogaţi şi săraci, recuperarea protecţionismului şi popularismului în mai multe ţări. Este nevoie să se transforme spre o globalizare ediţia „2,0″, care are drept scop construcţia „comunităţii cu un destin comun”.

Preşedintele Chinei, Xi Jinping, a prezentat, în noiembrie anul trecut, în cadrul summitului liderilor industriali şi comerciali ai Organizaţiei de Cooperare Economică din Asia-Pacific (APEC), găzduit de Lima, un plan privind promovarea prosperităţii şi dezvoltării regiunii asiatice, precum şi impulsionarea creşterii economice la nivel mondial. Planul mai acoperă promovarea globalizării economice pentru construcţia economiei deschise, promovarea conexiunii şi dezvoltării asociate, încurajarea reformei şi inovării, întărirea forţei interne, şi promovarea câştigului comun pentru intensificarea relaţiilor de parteneriat.

Planul Chinei este focusat pe câştigul comun, pe debarasarea de obstacole, concentrându-se pe chestiunile legate de dezechilibrul globalizării, care va ajuta la rezolvarea problemelor acestui proces. China a depus eforturi proprii pentru promovarea noii runde de globalizare, prin înfiinţarea Băncii Asiatice pentru Investiţii în Infrastructură, iniţiativa „O centură, un drum” şi întemeierea Fondului Drumului Mătăsii. David Lipton prezintă:

„Eu cred că statul chinez întăreşte participarea sa la guvernarea economică globală prin mai multe metode. China a fost, în ultimul an, preşedintele Grupului 20 prin rotaţie, continuând să promoveze cooperările în vederea obţinerii intereselor proprii şi ale întregii lumi.”

China a beneficiat, în ultimii peste 30 de ani, de globalizarea economică mondială, fiind în acelaşi timp, motorul important al creşterii economice mondiale. Fondul Monetar Internaţional a precizat, în cadrul raportului anual din 2016, că statul chinez a contribuit, anul trecut, cu 1,2 procente la creşterea mondială, în timp ce Statele Unite ale Americii şi Europa au contribuit cu 0,3, respectiv 0,2 procente.

Purtătorul de cuvânt al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Keith Rockwell, a arătat că statul chinez a realizat, în ultimii 15 ani de când a aderat la OMC, creşterea proprie economică şi comercială, devenind, pe parcursul acestuia, un echilibru pentru stabilitatea economică mondială. China a menţinut, începând cu criza financiară din 2008, importurile de bunuri şi servicii din alte zone ale lumii, fapt ce a ajutat la redresarea ţărilor din aceste regiuni.

Preşedintele administrativ al Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab, a considerat de asemenea că odată cu dezvoltarea proprie, China a jucat rolul de „locomotivă” a economiei mondiale, îndeplinind o responsabilitatea importantă. Planul Chinei este esenţial pentru confruntarea valului anti-globalizare.

http://romanian.cri.cn/261/2017/01/26/1s176150.htm

/////////////////////////////////////

Dmitri Medvedev amenință cu „Ziua Judecății de Apoi” în cazul unui atac asupra Crimeei

Este teritoriu care aparține rușilor, spune el.

DIN ARTICOL

Rușii se tem de un atac asupra Crimeei

Refuzul Ucrainei și al puterilor occidentale de a recunoaște controlul Moscovei asupra Crimeei reprezintă o „amenințare sistemică” pentru Rusia, iar orice atac extern asupra regiunii va provoca un răspuns de tip „Judecata de Apoi”, a declarat duminică fostul președinte Dmitri Medvedev, în prezent vicepreședinte al Consiliului rus de Securitate, relatează Reuters. Rusia se teme că ucrainenii vor ataca Crimeea – inclusiv Podul Crimeei, proiectul de suflet al lui Vladimir Putin – cu noile sisteme de rachete HIMARS primite de la occidentali. Crimeea are o importanță strategică deosebită pentru Rusia, deoarece include cartierul general al flotei sale din Marea Neagră, la Sevastopol. Rusia a anexat peninsula ucraineană Crimeea în 2014, după ce președintele pro-Moscova de la Kiev a fost alungat de la putere prin proteste de masă, dar această anexare, care contravine dreptului internațional, nu este recunoscută nici de Ucraina și nici de comunitatea internațională. După ce s-a instalat fără a întâmpina rezistență în Crimeea, Moscova i-a sprijinit apoi pe separatiștii pro-ruși din regiunea Donbas din estul Ucrainei. „Dacă orice alt stat, fie că este vorba de Ucraina sau de țările NATO, crede că Crimeea nu este a rușilor, atunci aceasta este o amenințare sistemică pentru noi. Este o amenințare directă și explicită, mai ales având în vedere ce s-a întâmplat cu Crimeea. Crimeea s-a întors la Rusia”, a declarat Medvedev, citat de Interfax. Rușii se tem de un atac asupra Crimeei În cazul unui atac asupra Crimeei, „va veni Ziua Judecății de Apoi, foarte repede și foarte dur. Le va fi foarte greu să se ascundă”, a mai declarat Medvedev, potrivit agenției TASS. Medvedev nu a detaliat, precizează Reuters, dar anterior avertizase Statele Unite asupra pericolelor pe care le implică „încercarea de a pedepsi o putere nucleară precum Rusia” pentru acțiunile sale din Ucraina, spunând că acest lucru ar putea pune în pericol omenirea – cu alte cuvinte, o amenințare mai mult sau mai puțin voalată cu apocalipsa nucleară. Declarațiile sale – făcute la o întâlnire cu veterani din al Doilea Război Mondial la Volgograd – vin la o zi după ce un oficial ucrainean a sugerat că Peninsula Crimeea, pe care cea mai mare parte a lumii încă o recunoaște ca fiind parte a Ucrainei, ar putea fi o țintă pentru rachetele HIMARS fabricate în SUA și trimise Kievului. Vadim Skibițki, un oficial din cadrul serviciilor de informații militare ucrainene, a fost întrebat sâmbătă, într-un interviu televizat, dacă rachetele HIMARS ar putea fi folosite asupra unor ținte din Crimeea. El a spus că Rusia a lovit teritoriul ucrainean cu rachete trase din Crimeea și Marea Neagră și, prin urmare, acestea sunt ținte justificate. „Anumiți clovni sângeroși exaltați, care apar periodic cu niște declarații, încearcă și ei să ne amenințe – mă refer la atacul asupra Crimeei și așa mai departe. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, Ziua Judecății de Apoi va veni deodată pentru ei toți – foarte repede și foarte puternic. Nu vor avea unde să se mai pună la adăpost. Cu toate acestea, ei continuă să provoace cu astfel de declarații”, a declarat Medvedev. Fostul președinte a mai spus că situația actuală este „o pagină foarte dificilă a istoriei moderne”, dar și-a exprimat încrederea că Rusia își va atinge obiectivele, „pentru a nu-i dezamăgi pe veteranii celui de-al Doilea Război Mondial”. Editor : Luana Pavaluca

https://www.digi24.ro/stiri/externe/rusia/dmitri-medvedev-ameninta-cu-ziua-judecatii-de-apoi-in-cazul-unui-atac-asupra-crimeei-2016211

////////////////////////////////////

Azi Ucraina, mâine Taiwan? Tensiunile dintre SUA și China privind Taiwanul iau amploare

În timp ce Occidentul cheltuie miliarde pentru a sprijini ofensiva ucraineană în fața Rusiei, îngrijorările privind o posibilă invazie a Chinei asupra Taiwanului iau amploare. La începutul săptămânii, președintele Joe Biden a declarat că Statele Unite vor interveni militar în cazul în care China va ataca statul insular autonom. Dar este Beijingul pregătit să organizeze o operațiune de cucerire pe scară largă a Taiwanului – și să și reușească?

Biden a făcut aceste declarații categorice privind Taiwanul cu ocazia unei conferințe de presă cu prim-ministrul Japoniei Fumio Kishida în timpul unei vizite oficiale la Tokio, președintele oferind răspunsuri după ce a fost întrebat dacă, spre deosibire de abordarea sa din Ucraina, va recurge la forța militară pentru a apăra Taiwanul.

„Da … acesta este angajamentul pe care l-am luat”, a răspuns Biden. „Ideea că [Taiwan] ar putea fi luat cu forța … ar afecta întreagă regiune și ar fi o altă acțiune asemănătoare cu ce s-a întâmplat în Ucraina”.

Răspunsul clar al președintelui s-a îndepărtat de poziția obișnuită de ambiguitate strategică: o politică SUA veche de zeci de ani cu un caracter vag intenționat privind apărarea Taiwanului în cazul unei invazii din partea Chinei. Dar după ce Taiwanul a raportat o intensificare alarmantă a „activității militare provocatoare” a Beijingului, aeronavele militare chineze survolând zona de identificare a apărării aeriene a insulei, înalții oficiali ai SUA și UE au declarat vehement că vor sprijini statul insular democratic, situația în care se află fiind comparată cu cea din Ucraina.

Reprezentanții de la Casa Albă s-au grăbit să retragă declarațiile lui Biden, negând faptul că remarcile președintelui au reprezentat o schimbare de politică – dar nu înainte de a stârni furie la Beijing, acolo unde ministrul de externe și-a exprimat „puternica nemulțumire și opoziția fermă” în doar câteva ore.

„Biden vrea să transmită un mesaj puternic de descurajare pentru Beijing”, precizează Mathieu Duchâtel, coordonator al programului asiatic din cadrul Institut Montaigne. „A vrut să le demonstreze reprezentanților de la Beijing că, deși Statele Unite nu au vrut să se implice direct în războiul din Ucraina, nu se vor da înlături și vor ajuta Taiwanul în cazul unei invazii chineze”.

Toate aceste declarații conduc către următoare întrebare: Cât de probabil e ca Taiawan să fie invadat de China în acest moment?

Invadarea Taiwanului ar fi „extrem de dificilă” pentru Beijing

Bugetul pentru apărare al Chinei, ce se ridică în prezent la 229 de miliarde de dolari, i-a permis să stimuleze cercetarea și dezvoltarea unor noi sisteme de armament, portavioane și exerciții militare – punând accentul pe întărirea forțelor navale. În prezent, țara se bucură de o forță militară semnificativă ce ar ajuta-o să intervină în interiorul și în jurul Taiwanului, explică Antoine Bondaz, director al programului privind Taiwanul din cadrul Fundației pentru Cercetare Strategică.

„În ultimii douăzeci de ani, cheltuielile militare ale Chinei au crescut de șapte ori – iar aceste eforturi vor continua. Astăzi, China are aproximativ 10.000 de pușcași marini. Se estimează că până în anul 2027 va avea 100.000”.

Pe termen scurt, aceste resurse în creștere sunt în continuare prea limitate pentru a ne imagina o invazie și un control deplin asupra Taiwanului, precizează cercetătorul. „Dar în cazul în care Beijingul va continua la acest nivel, va avea resursele necesare peste câțiva ani”.

Chiar dacă statul chinez se bucură de un arsenal militar și efective mult mai puternice decât cele ale Taiwanului, în ceea ce privește strategia, o astfel de invazie rămâne „extrem de dificilă”, spune Duchâtel.

„Taiwanul, fără să mai luăm în considerare o intervenție din partea SUA, are o capacitate de reacție foarte puternică, și ar putea determina pierderi semnificative pentru Beijing în cazul unui atac”.

Într-adevăr, și Taiwanul a cheltuit mai mult pentru apărare, alocând în luna ianuarie 8,6 miliarde de dolari în plus față de bugetul anual pentru apărare care a atins oricum un nivel record, pentru a cumpăra arme cu rază lungă de acțiune și nave de război.

Ambele tabere au de învățat din războiului din Ucraina

De asemenea, reprezentanții ministerului apărării din țara insulară au urmărit îndeaproape invazia Rusiei în Ucraina, și au declarat că vor integra ce au învățat din acest război în cadrul exercițiilor militare. Oficialii și analiștii din Taiwan au precizat că rezistența Ucrainei în fața armatei ruse mult mai puternice amintește de importanța unui război asimetric și a rezerviștilor.

Într-adevăr, și chinezii adună informații din conflictul din Ucraina, făcându-i să-și reevalueze speranțele privind un „război fulger”, o operațiune rapidă, ce ar face posibilă „reunificarea” prin forță după doar câteva zile, spune Duchâtel.

„Chinezii au asistat la eșecul atacului fulger din partea Rusiei. Astfel, îi obligă să-și reanalizeze opțiunile militare în ceea ce privește Taiwanul și să elimine riscul unei operațiuni pe termen scurt. De asemenea, nu știm dacă forțele chineze ar putea să reziste în fața Taiwanului în cazul unei invazii”.

Urmează o escaladare a relațiilor Taiwan-China?

Deși o invazie imediată a Chinei asupra Taiwanului pare puțin probabilă, „situația de drept se poate schimba în orice moment”, menționează Duchâtel.

Cercetătorul atrage atenția asupra a două evenimente-cheie ce vor sta la baza evoluției relațiilor Taiwan-China: cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, organizat în cea de-a două jumătate a anului 2022, și alegerile parlamentare din Taiwan ce urmează să aibă loc în ianuarie 2024.

E posibil ca tensiunile să escaladeze în această perioadă? „În prezent, Taiwanul, condus de către președintele Tsai Ingwen, adoptă o atitudine foarte prudentă față de Beijing”, explică Duchâtel. „Dar faptul că Statele Unite au reafirmat că îi vor sprijini, împreună cu imaginea tot mai proastă pe care o are China pe scena internațională, i-ar putea determina pe oficialii din Taiwan să-și asume riscuri politice mai mari. Astăzi, nu pare că ne îndreptăm în acea direcție. Dar e o posibilitate”.

„Comunitatea internațională trebuie să joace un rol de cu efect de descurajare”

Obiectivul Chinei de a cuceri Taiwanul a fost dintotdeauna clar, spune Bondaz. În timp ce China își mobilizează puterea militară, amenințarea la adresa Taiwanului se intensifică – iar dacă Beijingul nu are în prezent mijloacele necesare pentru a lansa un atac de succes, le va avea peste câțiva ani, până în 2025, potrivit unor estimări.

Cercetătorul insistă asupra rolului pe care comunitatea internațională trebuie să-l joace pentru a descuraja China să recurgă la forță. „Trebuie să-i facă să înțeleagă pe oficialii de la Beijing că nu pot lansa un atac din cauza efectelor în rândul populației, pe plan militar și geopolitic”.

Declarațiile lui Biden reprezintă cel mai dur semnal de alarmă privind Taiwanul adresat de SUA Chinei în ultimii zeci de ani . „A subliniat diferența dintre Ucraina și Taiwan”, precizează Duchâtel. Rămâne de văzut ce efect vor avea aceste declarații de descurajare, relațiile dintre Taiwan și China fiind tot mai tensionate.

Traducere și adaptare de Miruna-Alexandra Obaciu de pe pagina în limba engleză a France 24

https://www.rfi.ro/politica-145822-azi-ucraina-maine-taiwan-tensiunile-dintre-sua-si-china-privind-taiwanul-iau

/////////////////////////////////////////////

FBI și MI5, semnal de alarmă: China se pregătește pentru sancțiuni internaționale. Dacă Beijingul invadează Taiwanul, pierderile vor fi ”la o scară mult mai mare”

Autorul articolului: Ciprian Dumitrache

Directorii FBI şi MI5 au avertizat miercuri cu privire la o intensificare a activităţilor de spionaj comercial ale Chinei în Occident, într-un discurs comun rar, care a avut loc la sediul serviciilor secrete britanice din Londra, transmite joi AFP.

Directorul FBI, Christopher Wray, a spus că China este „cea mai mare amenințare pe termen lung la adresa securității noastre economice și naționale” și a intervenit în procesul politic ale statelor occidentale, inclusiv în alegerile recente. Amenințarea generată de China este, potrivit șefului FBI, una ”imensă” și ”care îți taie răsuflarea”.

Spionaj la o scară nemaivăzută

China a desfășurat spionaj cibernetic pentru a „înșela și fura la scară masivă”, cu un program de hacking mai mare decât cel al oricăror alte țări, luate împreună, scrie BBC.

Wray a avertizat că, dacă China ar lua forțat Taiwanul, aceasta ar „reprezenta una dintre cele mai îngrozitoare întreruperi de afaceri pe care le-a văzut vreodată lumea”.

În faţa unei audienţe formate din oficiali şi directori din lumea afacerilor la Thames House, directorul general al MI5, serviciul intern de informaţii al Regatului Unit, Ken McCallum, şi directorul poliţiei federale americane, Chris Wray, au afirmat că ameninţarea din partea spionilor chinezi este în continuă creştere.

Ambii au avertizat, de asemenea, că o invazie a Chinei în Taiwan va perturba masiv comerţul şi industria la nivel mondial.

Se pregătește de sancțiuni

Dincolo de furtul de tehnologie, China ia acum și măsuri pentru a-și proteja economia de orice sancțiuni viitoare în cazul în care ar încerca să preia Taiwanul prin forță, luând notițe în urma eforturilor occidentale de a pedepsi Rusia pentru invazia sa în Ucraina, a spus Wray, arată CNN.

Am văzut China căutând modalități de a-și izola economia de potențiale sancțiuni, încercând să se protejeze de efecte negative dacă vor face ceva care va atrage reacția comunității internaționale”, a spus Wray. „În lumea noastră, numim acest tip de comportament un indiciu”.

El a citat estimări recente dintr-un studiu de la Universitatea Yale conform cărora afacerile occidentale au pierdut 59 de miliarde de dolari ca urmare a războiului Rusia-Ucraina.

„Și dacă China invadează Taiwan”, a spus Wray, „am putea vedea din nou același lucru, la o scară mult mai mare”.

Potrivit lui Ken McCallum, MI5 a avut grijă să îşi extindă operaţiunile în relaţie cu China.”Astăzi efectuăm de şapte ori mai multe investigaţii decât în 2018″, a spus el.”Plănuim să le extindem încă pe atât, menţinând în acelaşi timp un efort major împotriva ameninţărilor ascunse ruseşti şi iraniene”.

Potrivit acestuia, serviciile de informaţii chineze adoptă o abordare lentă şi răbdătoare în dezvoltarea surselor şi accesarea informaţiilor, iar puţine ţinte se identifică ca atare.”Activităţi ostile au loc în prezent pe pământul britanic”, a spus el.

„În ceea ce priveşte volumul, cea mai mare parte a ceea ce este ameninţat de agresiunea Partidului Comunist Chinez nu sunt, ca să spunem aşa, lucrurile de care mă ocup, ci cu ceea ce vă ocupaţi voi – expertiză, tehnologie, cercetare şi avantaj comercial de vârf, dezvoltate şi deţinute de persoane din această sală şi de alţii ca voi”, a adăugat el.

Chris Wray a spus că ameninţarea chineză este un „pericol complex, durabil şi omniprezent” pentru SUA şi Marea Britanie, precum şi pentru alţi aliaţi.

China este „hotărâtă să vă fure tehnologia… şi să o folosească pentru a vă submina activităţile şi a vă domina piaţa”, a spus directorul FBI.

Directorii FBI şi MI5 au cerut comunităţii de afaceri să rămână vigilentă şi să semnaleze eventuale ameninţări.”Partidul Comunist Chinez este interesat de sistemele noastre democratice, mediatice şi juridice. Nu pentru a le imita, din păcate, ci pentru a le folosi în beneficiul său”, spus McCallum.

https://www.radiodcnews.ro/fbi-si-mi5-semnal-de-alarma-china-isi-pregateste-economia-pentru-sanctiuni-internationale-daca-china-invadeaza-taiwan-pierderile-vor-fi-la-o-scara-mult-mai-mare_3866.html

////////////////////////////////////////////

Vladimir Putin şi Xi Jinping se unesc împotriva Occidentului. Rusia și China cer ca NATO să-şi oprească expansiunea

Președintele rus Vladimir Putin și președintele chinez Xi Jinping au lansat un apel către NATO ca alianța să-și oprească extinderea. Mesajul a fost trasmis în timpul întâlnirii de vineri de la Beijing, potrivit unui comunicat comun publicat de Kremlin şi citat de CNN. Totodată, Moscova a spus că sprijină pe deplin poziția Beijingului față de Taiwan și se opune sub orice formă independenței Taiwanului, relatează Reuters.

De Redactia Observator

VEZI ȘI

Adevăratul președinte al Rusiei începe cu P și se termină cu N, dar nu este Putin. Rușii glumesc după noile imagini de pe front Adevăratul președinte al Rusiei începe cu P și…

Rușii nu și-au încetat atacurile nici în prima zi a anului. Ucraina va primi ajutor din partea Vestului și în 2023 Rușii nu și-au încetat atacurile nici în prima…

Cruzimea ruşilor a depăşit o nouă limită: au trimis în Ucraina drone pe care scria „Un an nou fericit!” Cruzimea ruşilor a depăşit o nouă limită: au…

Rusia nu lasă Ucraina să respire. Armata lui Putin a trimis 16 drone „kamikaze” la bombardamente Rusia nu lasă Ucraina să respire. Armata lui Putin…

Cel mai puternic atac cu rachete de la începutul războiului lasă Ucraina în întuneric. Putin pierde arma șantajului energetic după ieftinirea gazelor Cel mai puternic atac cu rachete de la începutul…

Ucraina susţine că a ucis 800 de soldaţi ruşi doar în ultima zi. Oficial american: „Lupta este încă destul de fierbinte. Va continua şi în lunile următoare” Ucraina susţine că a ucis 800 de soldaţi ruşi…

Vladimir Putin s-a întâlnit cu Xi Jinping în prima zi a Jocurilor Olimpice de la Beijing şi în plină criză cu Occidentul. Summitul celor doi lideri, desfășurat în ziua Ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Beijing, a marcat un nou pas în ceea ce a devenit un parteneriat din ce în ce mai strâns între Beijing și Moscova, pe măsură ce relațiile cu Occidentul se deteriorează atât pentru Rusia, cât şi pentru China.

Potrivit unei versiuni în limba engleză a declarației comune publicate de Kremlin, cele două țări „cred că anumite state, alianțe și coaliții militare și politice caută să obțină, direct sau indirect, avantaje militare unilaterale în detrimentul securității altora.”

De asemenea, Rusia și China „se opun extinderii NATO și solicită Alianței Nord-Atlantice să renunțe la abordările ideologice din timpul Războiului Rece, să respecte suveranitatea, securitatea și interesele altor țări, diversitatea culturală și istorică și să exercite o atitudine corectă și obiectivă față de dezvoltarea pașnică a altor state”, se arată în comunicatul Kremlinului.

În schimb, agenţia de presă de stat chineză Xinhua a menţionat că cei doi lideri „au avut un schimb de opinii aprofundat și amănunțit cu privire la relațiile dintre China și Rusia și la o serie de probleme majore privind securitatea și stabilitatea strategică internațională”, dar nu au făcut nicio mențiune directă despre NATO.

PE ACELAŞI SUBIECT

O nouă alianţă la orizont? Putin și Xi tot mai apropiați în timp ce relațiile cu Occidentul sunt tot mai reci

Semnele unui nou „conflict militar”. Sprijinul SUA de partea Taiwanului, pe cale să arunce în aer relaţiile cu China

Vor forța Rusia și China un război? Vladimir Putin și Xi Jinping s-au aliat pentru o nouă ordine mondială. Analiză Financial Times

Putin a dezvăluit un nou acord major de gaz cu China

Putin a dezvăluit un nou acord major de gaz cu China, un semn suplimentar al aprofundării relațiilor dintre cei doi vecini într-un moment de mare tensiune în relațiile lor cu Occidentul. „Rusia își reafirmă sprijinul pentru principiul „One-China”, confirmă că Taiwanul este o parte inalienabilă a Chinei și se opune oricărei forme de independență a Taiwanului”, se arată în declarația comună, potrivit Reuters.

Cele două țări și-au exprimat îngrijorarea cu privire la „planurile SUA de a dezvolta apărare antirachetă globală și de a-și desfășura elementele în diferite regiuni ale lumii, combinate cu dezvoltarea de arme nenucleare de înaltă precizie pentru dezarmare și alte obiective strategice”.

Oprirea extinderii NATO către est este o cerere cheie a Kremlinului. Statele Unite au respins propunerile Moscovei, dar au spus că sunt dispuse să discute alte subiecte, cum ar fi controlul armelor. China sprijină propunerile Rusiei de a crea garanții de securitate obligatorii din punct de vedere juridic în Europa, se mai arată în declarația comună, citată de Reuters.

Kremlinul a mai spus că președinții au discutat şi necesitatea extinderii comerțului în monede naționale din cauza impredictibilității legate de utilizarea dolarului. Președintele american Joe Biden a ameninţat că companiile rusești ar putea fi oprite să facă tranzacţii în dolari dacă Rusia invadează Ucraina.

Vladimir Putin salută relaţiile de o calitate „fără precedent” între Rusia şi China

Vladimir Putin a salutat relaţiile de o calitate „fără precedent” dintre ţara sa şi China, potrivit AFP. „În ceea ce priveşte relaţiile noastre bilaterale, ele au progresat într-un spirit al prieteniei, al parteneriatului strategic. Ele au căpătat un caracter cu adevărat fără precedent”, a declarat Vladimir Putin la începutul întrevederii, potrivit unor declaraţii retransmise la televiziunea rusă.

Preşedintele rus a salutat „un exemplu de relaţie demnă, unde fiecare îl ajută şi susţine pe celălalt în dezvoltarea lui”.

https://observatornews.ro/extern/rusia-si-china-cer-ca-nato-sasi-opreasca-expansiunea-moscova-sprijina-beijingul-in-cazul-taiwan-457340.html

///////////////////////////////////////////

Putin se joacă de-a sfârșitul lumii. Operațiunea Stopați nebunul!

EMILIAN ISAILĂ

A inventat vinovați pentru lăcomia sa, pentru setea de sânge și pentru incapacitatea de a înțelege lumea. A pornit un război, dorind să reînvie un capitol încheiat al istoriei, sacrificând mii de vieți pentru asta. A ajuns într-un punct în care-și poate contempla sfârșitul, dar vrea să tragă după el întreaga civilizație.

Putin se joacă de-a sfârșitul lumii. Operațiunea Stopați nebunul!

VREI SĂ FII CORECT INFORMAT?

SUSȚINE ȘI TU JURNALISMUL RESPONSABIL!

Președintele Rusiei dă senzația că nu știe încotro merge războiul. Evenimentele au preluat controlul și se derulează cu viteză.

Mobilizarea parțială e un cadou pe care l-a oferit populiștilor care au criticat dur eșecurile sale militare.

Armata Rusiei, nici cu un milion de noi militari, nu va reuși să învingă Ucraina. Vine dintr-o altă epocă și nu poate fi modernizată peste noapte.

Erdogan a avut dreptate. La o zi după mult comentatul discurs, Putin face un schimb de prizonieri care i-a scos din minți pe naționaliștii ruși, eliberând comandanții Batalionului Azov.

Amenințările lui Putin cu bombe atomice trebuie luate în serios, dar a venit momentul să găsim soluții astfel încât niciun nebun să nu mai poată șantaja lumea cu ele.

Cu o figură rigidă și aspră, încordat și răstit, Vladimir Putin li s-a adresat rușilor după cea de a doua mare înfrângere a trupelor sale pe frontul din Ucraina.

La începutul lunii martie a fost obligat să se retragă din jurul Kievului, iar în septembrie, armata Moscovei a fost pusă pe fugă din regiunea Harkov, aflată în estul Ucrainei.

Discursul de aproape jumătate de oră a fost o justificare a agresiunii asupra Ucrainei. Și ca orice dictator postmodern, vina o poartă americanii, occidentalii, în general, care nu-l lasă să arunce lumea în aer și să-și împlinească visele.

Dar deasupra cuvintelor răstite plutea un nor de neliniște. Putin dădea senzația că nici el nu știe încotro merge războiul. Evenimentele au preluat controlul destinului său și se derulează cu viteză, președintele rus fiind ca un înotător prins în vârtejurile unui râu, care se lasă purtat de ape și încearcă să se mențină la suprafață, folosindu-se de puterea brațelor, dar și de ce plutește în jur, un buștean, un colac de salvare, o barcă de pescuit.

Dar aflat acolo, în mijlocul râului, nu știe dacă va scăpa cu viață sau nu.

Iarna lui Putin

Mobilizarea parțială e un cadou pe care liderul rus l-a oferit susținătorilor săi radicali care au criticat dur, în ultimele zile, eșecurile sale militare.

Extremiștii cu influență pe rețelele sociale, dar și cei care apar în emisiunile TV au cerut război, mobilizare generală, iar Putin le-a dat, parțial, satisfacție.

Poziția lui, în urma înfrângerilor, s-a fragilizat, iar în jur se desfășoară o viermuială de intrigi, de conspirații și de jocuri de interese încât face o adevărată echilibristică pentru a-și menține controlul.

După cum se vede, chiar și o mobilizare parțială a creat tensiune și haos în Rusia. Unii vor să fugă din țară, alții protestează sau se ceartă în fața centrelor de recrutare. Nu se mai găsesc bilete de avion, sunt cozi de mașini la unele puncte de trecere a frontierei. Rușii fug în Finlanda.

Dar în fața lui Putin sunt și alte provocări în afara mobilizării. Va trebui să-i înarmeze pe noii soldați, iar ritmul de producție a industriei de armament e scăzut. Sancțiunile îngreunează achiziția de piese, de semiconductori și de sisteme computerizate.

Pe lângă înarmare, noii militari trebuie să se antreneze, să lupte și să-i livreze lui Putin victoriile necesare pentru a supraviețui.

Dar asta e puțin probabil. Armata Rusiei, nici cu un milion de noi militari, nu funcționează. Vine dintr-o altă epocă și nu poate fi modernizată peste noapte.

Singura perspectivă favorabilă lui Putin e să reușească să înghețe conflictul și, astfel, să câștige timp, sperând să apară o fisură în solidaritatea occidentală.

Nu cred că, azi, există vreo viețuitoare pe pământ care să aștepte o iarnă friguroasă mai nerăbdătoare ca Putin. Toate speranțele lui stau într-un anotimp.

Răul absolut poate învinge

La o zi după mult comentatul discurs, liderul de la Kremlin face un schimb de prizonieri care i-a scos din minți pe naționaliștii ruși.

A eliberat 215 ucraineni, printre care și comandanții Batalionului Azov, luptătorii eroi din Mariupol în schimbul lui Viktor Medvedciuk, un fost deputat ucrainean, pro-rus, prieten cu Putin.

De șapte luni propaganda Kremlinului vorbește de naziștii din Batalionul Azov, iar acum sunt eliberați pentru un politician, a scris Igor Girkin, un fost luptător rus în Donbass, personaj influent pe rețeaua socială Telegram.

Citește discursul integral al Lui Vladimir Putin din data de 21 septembrie, comentat și adnotat, dar și pe cel al lui Nicolae Ceaușescu din 20 decembrie 1989 ca să descoperiți asemănările – Foto: Kremlin.ru / Wikimedia

Recep Erdogan anunța la începutul acestei săptămâni, într-un interviu pentru postul public de radio din SUA, PBS, că Putin își dorește să încheie războiul și că a stabilit un canal de comunicare cu ucrainenii, urmând să se facă un schimb de prizonieri.

Președintele Turciei a avut dreptate, dar după discursul violent de ieri, e greu pentru cineva din afară să înțeleagă în ce mod vrea liderul rus să încheie rapid războiul, cum a susținut Erdogan, altfel decât printr-o retragere din Ucraina.

Mai e și celălalt mod, amintit de Putin în discurs, prin folosirea armelor nucleare.

Comentatori occidentali au anunțat că amenințările ar trebui luate în serios pentru că știm prea puțin din ce se întâmplă la Moscova, iar un Putin încolțit poate face gesturi nebunești. “Acesta nu e un bluf”, a spus el, dar pentru civilizația umană nu există o altă posibilitate decât cea de a sprijini Ucraina.

Ne aflăm într-una dintre cele mai clare confruntări dintre Bine și Rău. Viața, în general, e gri și rareori se ivește posibilitatea de a vedea un tablou clar.

Invadarea Ucrainei, modul în care Putin a început războiul, cruzimile și distrugerile, teroarea, tortura și suferințele îndurate de oameni nevinovați nu pot fi ascunse.

Dacă vom proceda altfel și i se va oferi o șansă de victorie, întreaga civilizație se poate prăbuși. Valorile etice și morale pe care e construită societatea noastră s-ar risipi. Deziluzia, Minciuna și Răul absolut vor învinge.

Operațiunea „Stopați nebunul”

Amenințările lui Putin și ale lui Medvedev cu bombe atomice trebuie luate în serios, dar a venit momentul pentru societatea noastră să găsim soluții astfel încât niciun nebun să nu mai poată șantaja lumea cu ele.

Din februarie, de când a început conflictul, se desfășoară un efort conjugat pentru a se găsi un set de soluții prin care Putin să fie stopat să declanșeze o catastrofă.

Pornind de la sistemele de interceptare ale rachetelor, până la diplomație, acțiuni de spionaj, lobby și desant, nimic nu a fost aruncat de pe masă.

E ca în scena din Apollo 13, când inginerii de la NASA, din obiectele aflate pe navetă, s-au apucat să inventeze un sistem de filtrare a aerului pentru a salva echipajul aflat în derivă.

Se poate observa cu ușurință că, din punct de vedere al informațiilor, operațiunile militare din Rusia sunt monitorizate și interceptate într-o mare măsură. Nimic din ce face Putin nu mai reprezintă o surpriză pentru SUA și Uniunea Europeană, dar e doar primul pas.

Pornind de aici, e nevoie de strategii amănunțit planificate și testate care să dejoace orice gest nesăbuit a lui Putin sau a altui lider rus care ar putea prelua puterea în convulsiile din Moscova.

Din păcate nimeni nu știe când se va termina războiul și câți oameni vor mai muri. Până atunci, în Rusia, mame îndurerate își conduc fiii în stația de autobuz, cu destinația moarte.

Putin se joacă de-a sfârșitul lumii. Operațiunea Stopați nebunul!

////////////////////////////////////////

(Desi Orto-kirillismul si-a aratat adevaratii colti idolatri -si prin pactizarea Satanelor in sutane cu statul…) Religia la români

Andrei CORNEA

Publicat în Dilema Veche nr. 977

Un sondaj IRES de acum cîțiva ani despre atitudinea românilor față de religie ne arăta o mare majoritate care, cel puțin, afirmă despre sine că este foarte credincioasă. Sub raportul credințelor, sondajul arăta, de exemplu, că 77% din respondenți consideră că religia înseamnă adevăr, 96% cred în Dumnezeu, 85% cred în îngeri, 75% în Rai, 66% în Iad și, în chip curios, numai 64% în viața de după moarte. Sub raportul actelor religioase, tabloul este al unei majorități pentru care religia are un caracter precumpănitor social și practic: 69% din respondenți afirmă că se roagă cel puțin o dată pe zi, 27% de mai multe ori pe zi. Peste jumătate dintre respondenții creștini merg la spovedanie, 45% participă cel puțin o dată pe lună la slujbe, iar 26% afirmă că au fost cel puțin o dată într-un pelerinaj. Românii par să nu vadă cu ochi buni un conducător politic necredincios sau ateu, de vreme ce 63% din ei au această opinie. Nu e de crezut că datele s-au schimbat semnificativ în ultimii ani.

Repet, sondajul ne indică mai mult ce cred românii despre credința lor, decît în ce constă realitatea sufletească a acestei credințe. Că cele două nu coincid neapărat se vede și din mica ciudățenie relevată mai sus – mai mulți cred în Rai și Iad decît cei care cred în viața de după moarte. Discrepanța cred că se explică prin aceea că la întrebarea despre existența Raiului și a Iadului se răspunde mai ales în funcție de ceea ce spune Biserica despre ele, în vreme ce la întrebarea despre viața de după moarte intervine, în mai mare măsură, o notă personală, care se exprimă printr-o anumită îngrijorare: unii oameni „știu” că există Rai și Iad, fiindcă așa le-a spus Biserica, dar în fața problemei morții (care e de regulă foarte personalizată) redevin ceva mai independenți și „știu” ceva mai puțin.

Sondajul are însă o mare lipsă, aș zice un veritabil lapsus. Nu pune nici un fel de întrebări privitoare la lectura Bibliei sau a altor cărți sfinte. Nu aflăm cîți dintre cei care declară că merg la biserică, la spovedanie sau la pelerinaje religioase au citit vreodată Biblia, ori din ea, măcar Noul Testament, și de cîte ori într-o unitate de timp. Nu aflăm cîți dintre respondenții care au citit părți din Scripturi le-au înțeles fundamentalist și literal și, bineînțeles, nu știm cîți dintre cei care cred în Dumnezeu sau spun că merg la ceremonii religioase acordă acelor cărți o valoare revelată, considerîndu-le „cuvîntul lui Dumnezeu”.

N-am cum ști ce ar fi răspuns cei chestionați la asemenea întrebări. Dar experiența mea de profesor la Facultatea de Litere, unde un anume background cultural general este recomandabil, cînd nu necesar, mi-a arătat o ignoranță masivă a datelor „scripturale” ale creștinismului, religie căreia marea majoritatea a studenților îi aparține nominal. Foarte mulți au o cunoaștere confuză și adesea eronată asupra unei mari părți din întîmplările povestite în Evanghelii și a personajelor de acolo; cît despre Vechiul Testament, ignorarea sa este aproape completă la foarte mulți studenți. Să nu uităm că avem de-a face cu tineri care au făcut opt sau chiar mai mulți ani de religie la școală. Cînd mi se întîmplă să-i întreb dacă la orele respective li s-au cerut astfel de lecturi, mi se răspunde de regulă prin „nu”.

N-are rost să glosăm asupra valorii culturale și formative a lecturii Bibliei. Din acest punct de vedere, ignoranța despre care vorbim e păguboasă. Ne mărturisim însă surprinderea că o societate, care se prezintă pe sine drept creștină, se poate considera pe sine în ordine fără acest fundament. În această perspectivă, absența din sondaj a întrebărilor respective devine semnificativă: ori ele nu au fost puse, fiindcă nici măcar comanditarii sondajului (care nu sînt dezvăluiți, dar pot fi bănuiți) nu asociază imediat creștinismul în variantă ortodoxă de lectura Scripturilor; fie rezultatele au fost atît de dezastruoase, încît s-au ferit să ni le împărtășească, temîndu-se de anumite remarci acide la adresa felului în care BOR își păstorește enoriașii. Concluzia mea – a unui necredincios, extrem de minoritar, de altfel, după datele sondajului – ar fi că deși BOR oferă probabil majorității românilor confort spiritual, o anumită integrare socială și o rațiune identitară, ea stimulează prea puțin, la nivel de masă, valorile intelectuale și culturale. Ceea ce e regretabil.

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/religia-la-romani-2231059.html

///////////////////////////////////////

Adevăruri despre Revoluție

Andrei MANOLESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 976

Știm cu toții o mulțime de povești despre Revoluția din decembrie 1989 și poate unii își amintesc și cum au evoluat aceste povești de-a lungul vremii. La început, în chiar zilele Revoluției, era destul de clar că, după fuga lui Ceaușescu, așa-numiții „teroriști“, care au tras în armată și în populație, făceau parte dintr-o facțiune a Securității rămasă încă loială dictatorului. Cert e că, după executarea Ceaușeștilor, schimburile de focuri din București și alte orașe (unele foarte intense) au devenit tot mai sporadice și au încetat.

Totodată, „teroriștii“ capturați de armată și revoluționari au început „să se evapore”. Pe măsură ce noua putere s-a instalat tot mai bine, istoria acelor zile a început să devină tot mai neclară. S-a ajuns pînă acolo încît să se susțină că, de fapt, „teroriștii” nici n-ar fi existat și că, în haosul și panica acelor momente, soldații ar fi tras unii în alții. Altă variantă era că noua conducere ar fi patronat tot acest haos cu victime, pentru a se putea legitima mai bine. Ulterior a început a se încetățeni ideea că, de fapt, chiar Securitatea a fost cea care l-a înlăturat pe Ceaușescu, că ar fi fost o lovitură de stat, că KGB…, că Malta după Ialta și alte asemenea aiureli. Revoluția a început să fie tot mai des rebotezată drept „evenimentele din Decembrie 1989”. În anul 2000, filozoful maghiar G.M. Tamás a publicat celebra „Scrisoare către prietenii mei români” în care observa că: …România ar fi avut posibilități uriașe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluția din 1989. Tocmai în legătură cu acest aspect, nonconformista intelectualitate română a reușit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial, de valoare universală. Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice (într-adevăr, neplăcute) ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos.

Astăzi, ceea ce unii bănuiau de mult, și anume că mai degrabă foștii membri ai Securității au contribuit cu spor la deturnarea adevărurilor Revoluției, e demonstrat destul de limpede de studiul întreprins de echipa de cercetători de pe lîngă Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, coordonată de Andrei Ursu, împreună cu doctorul american în științe politice Roland O. Thomasson. În urma acestei cercetări a fost publicat volumul Căderea unui Dictator – război hibrid și dezinformare în Dosarul revoluției din 1989 (Editura Polirom, 2022). Cei șapte autori (cu studii și realizări profesionale individuale importante), împreună cu cei doi coordonatori, au scos la iveală, pe baza documentelor și a miilor de volume din Dosarul Revoluției (cel plimbat ani de zile prin instanțe), unele adevăruri ale Revoluției. Concluziile lor au fost evaluate și validate de un consiliu științific alcătuit din istorici și personalități renumite din România și din străinătate (nu am loc să-i enumăr pe toți aici și nici nu mi-aș permite să fac o selecție).

Reiese că, fără să fie întotdeauna simple, adevărurile Revoluției nu sînt însă nici pe departe atît de complicate și de învăluite în mister pe cît ar vrea unii să le facă să pară. Ele sînt bine luminate în amintita carte. De exemplu, ni s-a repetat pînă la sațietate ideea că nu se știe cine ar fi fost „teroriștii“ de la Revoluție. Potrivit autorilor studiului, se știe cam din ce unități făceau parte și conform căror planuri acționau.

Ronald O. Thomasson scrie despre felul în care Dosarul Revoluției, ajuns la IRRD grație unei victime a Revoluției, parte în proces, demontează mituri importante despre ce s-a întîmplat în decembrie 1989, printre care mitul că schimburile de focuri ar fi fost accidentale și că „teroriștii“ nici n-ar fi existat, mitul că Armata ar fi încercat să-și ascundă vinovățiile aruncînd vina nejustificat asupra Securității sau povestea că pur și simplu nu se știe cine erau „teroriștii“.

Ideea generală care reiese din studiu ar fi că, după ce s-au lămurit că reînscăunarea lui Ceaușescu devenise imposibilă, cei care au organizat „rezistența” Securității au renunțat la lupta armată. A început, în schimb, operațiunea de infiltrare a oamenilor lor în structurile noii puteri (unii jucau deja la două capete), iar apoi, prin mulții indivizi cu influență pe care-i aveau în poziții-cheie și în mass-media (unii sînt și astăzi acolo), au orchestrat manipularea sistematică a opiniei publice și distorsionarea adevărurilor legate de Revoluție.

În sfîrșit, poate dovada cea mai clară că studiul amintit a dezvăluit adevăruri esențiale și încă neconvenabile unora este aceea că, după recenta lui publicare, coordonatorul Andrei Ursu a fost demis abuziv din funcția de director științific al IRRD. Într-un singur an, cît a stat în funcție, el a reușit totuși să facă mai mult decît predecesorii săi în 17 ani.

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/pe-ce-lume-traim/adevaruri-despre-revolutie-2229412.html

//////////////////////////////////////////

Bumerangul nazismului

Alin FUMURESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 942

…și sînt primul s-o recunosc: titlul ăsta mi-a dat multă bătaie de cap. Puteam foarte bine să înlocuiesc „bumerangul” cu „tancul” sau cu „bomba”, ba chiar să adaug și „nucleară”, pentru că „Bomba nucleară a nazismului” ar fi atras, cu siguranță, mai mulți cititori. Ar fi fost un titlu mai… exploziv, iar exploziile se văd (vînd) cu atît mai bine cu cît sînt mai spectaculoase. Am sfîrșit prin a opta pentru bumerang, pentru că, deși o armă primitivă, cîtuși de puțin spectaculoasă, surprinde cel mai bine ce poate face atunci cînd e prost mînuită – se poate întoarce împotrivă-ți cînd ți-e lumea mai dragă.

La fel ca și cuvintele.

De la începutul războiului din Ucraina am citit multe explicații, unele mai convingătoare decît altele, pentru invocarea „denazificarii” ca principalul motiv al invadării: mentalul colectiv rus ar fi încă traumatizat de agresiunea naziștilor (altminteri băieți buni pîn-atunci, dovadă pactul Molotov-Ribbentrop), așa că, dacă „lumina vine întotdeauna de la Răsărit”, „nazismul vine întotdeauna de la Apus”. Marele Război pentru Apărarea Patriei n-ar fi fost doar unul împotriva Germaniei, ci și unul împotriva Occidentului. Zice-se că-n mass-media rusești, de la revolta Maidanului din 2014 încoace, orice atitudine pro-occidentală e, de la sine înțeles, una cu parfum nazist. Unitățile paramilitare de tip Azov, dar și Garda Națională a Ucrainei, care s-au opus ocupării Donbasului, au fost clasificate automat drept naziste, dovadă „sutele de mii” de naziști cu zvastică tatuată pe braț, președintele evreu Zelenski este și el nazist ș.a.m.d. Azi-mîine, America va fi acuzată și ea de nazism, ba poate chiar și Israelul. Absurd, nu?

Fără doar și poate, dar asta nu înseamnă nici că Putin a inventat folosirea cuvintelor drept armă și nici că rușii sînt singurii vinovați de această practică. Dacă-mi este îngăduit să speculez, înclin să cred că, imediat după piatră și ghioagă, cuvîntul a fost printre primele arme din istoria omenirii, folosite de către oameni împotriva oamenilor. Pentru că – dacă v-a scăpat „detaliul” – piatra, ghioaga, ba chiar și bomba nucleară pot fi folosite ca arme și împotriva animalelor. Cuvintele, nu. Astea sînt apanajul războiului dintre oameni. Doar noi ne putem răni unii pe alții prin cuvinte. A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o vreme cînd oamenii se puteau simți „jigniți”. Un cîine sau o vacă nu se vor simți niciodată jigniți dacă le spui „Porcule!”. Ceea ce însă e mai grav e că nici unii oamenii nu se mai simt jigniți, că despre porci nu se pune problema. În definitiv, porcul are anatomia cea mai apropiată de cea a omului, tocmai de aceea îi putem folosi organele pentru transplanturi.

Iertată-mi fie digresiunea – să ne întoarcem la „nazism” și să lămurim două confuzii „populare”. Prima ar fi aceea conform căreia nazismul ar fi o ideologie „de dreapta”. Dacă nazismul e de dreapta, atunci și socialismul e de dreapta, ceea ce mă face să amețesc ideologic mai repede decît de la o vodcă rusească. Pentru că „naziștii” înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decît naționalismul-socialist al muncitorilor germani – NDSAP – Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei. Să ne mai mirăm atunci de popularitatea unei Marine Le Pen în rîndurile „vestelor galbene” franțuzești, etichetată „de dreapta”, dar plătită cu milioane de euro de către Rusia lui Putin? A doua confuzie, cel puțin la fel de răspîndită, e cea dintre „naziști” și „fasciști”. Ce are național-socialismul cu fascismul? Cîți l-au citit pe Mussolini, nu c-ar fi fost în vreun fel un sclipitor corporatist intelectual, dar ca să știm despre ce vorbim?

Pentru că nu știm. Pentru că nu ne dăm seama că ne jucăm nu cu tancuri sau cu bombe nucleare, ci cu arme mult mai periculoase – ne jucăm cu vorbele. „Denazificarea” Ucrainei n-a început cu Putin. N-a început în Rusia. A început acolo unde încep cam toate, și-alea bune, și-alea rele – în Occidentul ăla pe care încă nu-l putem defini. Obama a fost (și este) etichetat de către aripa stupidă a Republicanilor americani drept „nazist”, afișat cu o mustăcioară à la Hitler. Nici aripa stupidă a Democraților americani nu stă mai bine atunci cînd vine vorba despre abuzarea „nazismului”, ca să nu mai vorbim despre „fascismul à la Trump”. Dacă e să te iei după mass-media, în America încă ne decidem dacă sîntem doar „naziști” sau și „fasciști”. Tertium non datur. Îmi făcusem chiar o listă cu articole, declarații și etichetări „naziste” și/sau „fasciste”. Am renunțat din lipsă de spațiu.

Concluzia, însă, rămîne.

Oricît de cinic ar suna, denazificarea Ucrainei a început cu nazificarea Occidentului. Mai precis, cu joacă de-a nazismul: X e nazist, ba nu, Y este, iar Z e cu siguranță ăl mai nazist dintre naziști! Sau fascist. Whatever. Toate cuvintele devin o apă și-un pămînt. Așa că toate cuvintele devin noroi. Toate cuvintele devin mocirlă. Iar cînd cuvintele se mocirlesc, gîndirea se mocirlește și ea. Iar în urma unei gîndiri mocirlite vine, inevitabil, războiul. Mocirlit, precum cel din Ucraina, precum toate războaiele, chiar și alea „Blitzkrieg”. Iertată-mi fie vorba proastă, dar înclin să cred că la începutul oricărui război, lăuntric sau nu, stau cuvintele.

La o primă vedere, Martin Heidegger n-a avut nimic de împărțit cu George Orwell. (Pentru cine n-a auzit de ei, Doamne-Doamne, în marea Lui bunătate, a inventat Google.) Primul a fost acuzat de nazism, al doilea de socialism (sic!), chit că nici unul nu s-a potrivit „fișei postului”. Au împărtășit însă convingerea despre puterea cuvintelor. Heidegger a spus că „nu omul vorbește o limbă, ci limba îl vorbește pe om”, iar Orwell că nu doar statele totalitare, ci și cele democratice nu fac decît să-și batjocorească propriile cuvinte. Cînd Obama se întreba retoric, prin 2018, cam cît e de greu să declari răspicat că manifestanții din Charlotteville sînt naziști, în ciuda bunelor sale intenții, n-a făcut altceva decît a-i deschide larg ușa lui Putin pentru invadarea Ucrainei.

Exagerez? Dacă da, strict în scop pedagogic, cît să priceapă iapa.

Pentru că nu voi obosi să o repet: nu doar oamenii omoară cuvintele, ci și cuvintele omoară oamenii.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/tilc-show/bumerangul-nazismului-634547.html

/////////////////////////////////

Rusia fascistă “salvează lumea de nazism”

Anca Turcu

La mitingul pro război al lui Putin, mi-au atras atenția sloganurile “pentru o lume fără nazism” și “salvăm lumea de nazism”. Un exemplu clasic de proiecție freudiană: rușii au făcut un obicei din a-i acuza pe alții de ceea ce de fapt sunt, sau fac, sau urmează să facă ei. Președintele Zelenskyy vorbea de proiecția freudiană rusă acum câteva zile, când Rusia a început să acuze ucrainenii că plănuiesc să folosească arme chimice sau biologice. Mai clară dovadă că de fapt Rusia se pregătește de asemenea atacuri, nu există. La fel cu sloganurile de la miting. Rusia fascistă acuză lumea de nazism. Căci azi nu e stat în lume mai fascist decât Rusia lui Putin.

Fascismul rusesc se vede clar de ani de zile în alianțele lui Putin cu partide și lideri de extremă dreapta din lumea întreagă, cât și în politica internă a Rusiei din ultimii 20 de ani, și, cel mai important, în discursul justificând invadarea Ucrainei.

Putin e de mult eroul declarat și susținătorul (financiar și nu numai) a numeroase partide neo-fasciste, populiste și de extremă dreaptă europene: de la Frontul National (acum Rassemblement national) din Franța, la UKIP și Partidul National Britanic , la Partidul Libertății din Austria, AFD in Germania, Lega Nord în Italia. Lui Marine Le Pen i-a dat un credit de nouă milioane de Euro, și i-a pus la dispoziție o armată de boți și troli care l-au înfierat continuu pe Emmanuel Macron în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale franceze. Sprijinul putinist pentru PVV-ul de extremă dreapta olandez a dus guvernul acestei țări să limiteze votul electronic, și să se întoarcă la metode clasice de vot, de frica hackerilor ruși. Matteo Salvini, lider al grupării populist-naționaliste Lega Nord, senator, fost vice prim-ministru italian, e un notoriu, auto-declarat “fanboy” Putin, care se ducea la ședințele Uniunii Europene purtând un tricou cu chipul liderului rus, și a făcut un lobby puternic în Europa și America pentru încetarea sancțiunilor împotriva Rusiei.

În Austria, Norbert Hofer, liderul extremei drepte și a partidului său, Partidul Libertății, a semnat un acord de bună colaborare pe cinci ani cu Rusia Unită, partidul lui Putin. În Marea Britanie, Foreign Office a anunțat, în 2017, că monitoriza deja de o perioada destul de lungă, zece politicieni din partidul naționalist British National Party, din cauza legăturilor lor ‘suspicioase’ cu Kremlinul. Tot in Marea Britanie, liderul UKIP, Nigel Farage și-a declarat de nenumărate ori stima pentru Putin, numindu-l ‘liderul mondial pe care îl admir cel mai mult’, din moment ce rolul boților și trolilor ruși în campania de dezinformare UKIP care a dus la victoria taberei pro-Brexit, e de necontestat. (Exemplele pot continua, de la legăturile lui Putin cu Victor Orban în Ungaria, la Jair Bolsonaro în Brazilia, la grupurile ultra- conservatoare și neo-fasciste din SUA).

În politica internă rusă, apucăturile fascist-absolutiste abundă și ele: de la ideea promovată de Kremlin că presa liberă este presa mincinoasă (Lugenpresse, termen nazist) ori de câte ori critică pe cei de la putere, până la exterminarea sistematică (de multe ori prin răpire sau asasinare) a ziariștilor și oponenților politici, la cooptarea bisericii în a disemina și populariza doctrina putinistă, și la corporatismul aservit statului și ambițiilor sale militare (în Cecenia, Siria, Georgia, etc.).

Justificarea invadării Ucrainei este bazată și ea pe concepte pur fasciste, care aduc aminte de retorica hitleristă: de la nevoia de garantare a securității internaționale a statului prin crearea unui ‘Lebensraum’ (conceptul nazist de ‘spațiu vital’) și ‘cordon sanitar’ în afara granițelor, la fabulația naționalistă a umilirii patriei, la ‘nevoia de a apăra’ co-etnicii ce trăiesc în țări vecine, de abuzuri inventate.

Rusia promovează de mult vulnerabilitatea închipuită, ideea că este amenințată de vecini. Deja din 2007, când a ținut un discurs la Munchen, la invitația Angelei Merkel, Putin a insistat pe ideea unei Rusii care, dacă nu controlează statele învecinate, nu se poate simți în siguranță. Ceea ce, mai ales pentru o putere nucleară, este o aberație. Ce amenințare poate prezenta Georgia, Azerbaijanul, sau Ucraina, în fața unei puteri militare și nucleare ca Rusia? Dar discursul vulnerabilității a generat și discursul nevoii de o garanție a securității ruse prin crearea unui ‘Lebensraum’ și al unui ‘cordon sanitar’ în afara granițelor statului rus. Trăsături tipice politicii externe a celui de-al treilea Reich, sunt acum citate ca motivele invaziei ruse în Ucraina. (De ce, până la urmă, ar avea dreptul Rusia la asemenea garanții, mai mult decât alte țări ale lumii și, mai ales, în detrimentul lor?)

Acest discurs a prins amploare și a dus la justificarea ocupării vecinilor nesupuși voinței ruse. Astfel, invazia Crimeii, Donbasului, a Osetiei și Abhaziei, atacarea Georgiei în 2008, au fost asemenea anexării Austriei și teritoriilor cehoslovace de Germania hitleristă, care pretindea și ea, garanții de securitate și un Lebensraum pentru poporul german în afara granițelor proprii. Acordul de la Munchen, din 1938, a fost încercarea europenilor de a împăca Germania prin aprobarea anexărilor amintite mai sus. Consecințele le știm prea bine. În ambele cazuri (Germania anilor 1930, Rusia din 1991 încoace), aceste anexări inițiale au întărit convingeri periculoase și au alimentat retorica naționalistă, încurajând atacuri și invazii de mai mare amploare.

Pe lângă falsa vulnerabilitate, atât Germania nazistă, cât și Rusia lui Putin, au promovat falsa narațiune a națiunii umilite de străini. Nemții invocau ‘pumnalul înfipt în spate’ (Dolchstoss) sau ‘trădarea’ Tratatului de la Versailles. Putin vorbește constant de umilirea Rusiei prin dizolvarea Uniunii Sovietice, și extinderea NATO. Amândouă, justificări în mintea conducerii ruse pentru un răspuns naționalist și belicos. Nu mai contează că așa-zisa trădare, sau umilință, este rezultatul unei înfrângeri și al unei pedepse istorice bine meritate, în cazul ambelor țări. “Lumea nedreaptă împotriva noastră” mobilizează naționalismul delirant fără de care fascismul nu poate exista.

Pretinsa apărare a etnicilor ruși de peste hotare de “abuzurile” statelor în care trăiesc e aidoma tacticilor hitleriste din anii treizeci, când presa nazistă raporta abuzuri asupra etnicilor germani din regiunea cehă Sudetenland, precum nordul și vestul Poloniei, care, pe cât au fost de mincinoase, pe atât au fost de utile în a justifica invazia germană din 1939-1940. În discursul său din 23 februarie, o zi înainte de invazie, Putin acuza guvernul ucrainian de genocid împotriva locuitorilor din ‘republicile Donbas’, care, spunea el, nu-și doresc altceva decât reunificarea cu Rusia. Aceste pretinse ‘crime’, îndreptate împotriva populației rusofone, spunea el, trebuiau pedepsite prin intervenție armată.

Transferurile de populație fac parte din aceeași categorie de atrocități naziste: în Polonia, nemții au expulzat sau deportat aproape două milioane și jumate de polonezi din zonele ocupate, aducând în locul lor mai bine de un milion de etnici germani. Rusii au găsit o soluție mai simplă: naturalizarea extrateritorială în masă. Astfel, în 2019, prin decretul prezidențial al lui Putin, toți locuitorii regiunilor ocupate din Ucraina, precum și a regiunilor Abhazia și Osetia de Sud (care aparțin de fapt, de Georgia), la fel cu locuitorii Transnistriei (teritoriu de fapt al Republicii Moldova) sunt încurajați să devină cetățeni ruși, printr-o procedură de naturalizare mult simplificată. Dacă pentru alți doritori, cetățenia rusă se obține în cel puțin opt ani, în regiunile de mai sus vorbim de circa trei luni. Astfel, mii de acte de naturalizare și pașapoarte rusești au fost emise din 2019. Ucraina a contestat acest val de naturalizări, pe care îl vede ca pe un atac la suveranitatea sa. Ca răspuns, Consiliul Europei a luat partea Ucrainei, iar Comisia Uniunii Europene a decis să nu recunoască validitatea pașapoartelor rusești emise populației din aceste zone.

Politologul Hannah Arendt vorbea, în legătură cu oamenii lui Hitler aduși la judecată după căderea regimului nazist (Procesul lui Eichmann la Ierusalim), de banalitatea răului, manifestată în micimea omului obtuz, care pretinde că n-a văzut în gazarea a milioane de semeni altceva decât o sarcină de serviciu, datoria de onoare a ‘amploaiatului’ credincios națiunii și liderului ei suprem. În cazul lui Putin, această banalitate există și ea, manifestată în proiecția freudiană de care vorbeam la începutul articolului. Cât de obtuz e discursul acestei amenințări naziste de care Rusia pretinde că vrea să salveze lumea, dar în ghearele căreia nu a căzut nici o altă țară în secolul 21, mai mult decât Rusia însăși.

https://www.contributors.ro/rusia-fascista-salveaza-lumea-de-nazism/

///////////////

Actorul cu 343 de roluri memorabile. A murit la azil, de inimă rea. Fusese concediat de comuniști

DE ALEX DARVARI

Se împlinesc 126 de ani de la nașterea unuia din cei mai mari actori ai României. George Calboreanu a fost la nivelul artistic al lui Radu Beligan, Caramitru sau Iuliu Moldovan. Dacă nu cumva puțin mai sus.

George Calboreanu este actorul care a rămas în memoria oamenilor de teatru prin interpretări memorabile, în roluri de tragedie şi dramă: Hamlet, dar mai ales întruchipându-l pe Ștefan cel Mare.

Citește și: Profesoara lui „Pistruiatul” pleacă din țară după premieră. Renunță la actorie și nu revede filmul

George Calboreanu s-a născut la 3 ianuarie 1896, în localitatea Turnişor, judeţul Sibiu. A frecventat clasele primare în localitatea natală, apoi a devenit elev la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti. După absolvire, a plecat la Constanţa, dorind să se îmbarce pe un vapor şi să plece, dar a fost obligat să revină la Bucureşti, unde a intrat în corul unei biserici. A dat concurs la Teatrul de Operetă însă a fost respins pentru că membrii comisiei de admitere nu au putut hotărî dacă vocea lui este tenor, bas ori bariton, arată radioromaniacultural.ro.

Citește și: Idolul copiilor, Pistruiatul a trăit într-o cabină de TIR. Nici Andreea Marin nu i-a purtat noroc

Apoi Calboreanu s-a înscris la Conservatorul din Iaşi. În paralel cu Conservatorul a participat şi la cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie.

Două facultăți în paralel

„Drumul spre teatru începe într-o zi, când ajunge în casa profesorului de la Conservatorul din Iaşi, State Dragomir, care, bolnav fiind, preda cursuri acasă.

Calboreanu îşi va aminti peste ani: 17 februarie 1918 e pentru mine începutul unei vieţi noi. Începutul adevăratei mele vieţi de muncă, de oridine şi disciplină, de control asupra mea (…), eu fiind sculptorul propriului meu lut pe care-l modelam de la zi la zi, dându-i toate formele unei minţi oragnizate… Eu am făcut Conservatorul într-un an şi jumătate. Am intrat în februarie 1918 şi în iunie aceluiaşi an am luat doi ani. În al doilea an, primăvara lui 1919, State Dragomir mi-a dat absolvenţa de patru ani a Conservatorului de Artă Dramatică din Iaşi cu nota 10, potrivit ziarulmetropolis.ro

În stagiunea 1918-1919 a debutat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, în piesa „Fântâna Blanduziei” şi, tot aici, a jucat şi rolul lui Chiriac din „O noapte furtunoasă”. S-a angajat apoi la Teatrul Popular, înfiinţat de Nicolae Iorga, unde a jucat cu mare succes rolul lui Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă”, un triumf care îi va deschide multe oportunităţi profesionale.

Angajat la Naţionalul bucureştean

În perioada interbelică, dă viaţă numeroaselor personaje din drame pe scenele teratrelor particulare conduse de Dina Cocea şi Maria Filotti.

În perioada interbelică, dă viaţă numeroaselor personaje din drame pe scenele teratrelor particulare conduse de Dina Cocea şi Maria Filotti, pentru ca apoi, jumătate de veac, să joace numai pe scena Teatrului Naţional. La 29 de ani devine actorul „Naţionalului” bucureştean unde joacă până la pensionare.

Alecu Popovici spunea: „Se opreau tramvaiele, încremeneau zarurile pe tablele jucătorilor de table, nu se mai sărutau îndrăgostiţii, pe sub felinarele fără bec, atunci când explodau silabele iar Calboreanu spunea: «Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie!» L-am văzut, copil fiind, în «Hamlet», într-o compoziţie din care mai făceau parte Vraca şi Valentineanu.

Dacă Nottara l-a jucat pe prinţul Danemarcei cu barbă, Calboreanu l-a jucat cu burtă. L-am văzut şi în Caragiale şi în Tenesse Williams. Masivitatea i-a fost pavăză şi l-a însoţit în filme. Mi-l închipui urcând pe calul alb al unui răzaş şi strigând: «Haideţi, băieţi!» Şi nenumăraţi boieri, vornici, hatmani ai teatrului nostru, răspunzându-i: «Venim!»” (revista Teatrul 1984)

Când a fost obligat să se pensioneze, unele persoane au împrăştiat zvonul că ar fi bolnav, dar actorul le-a confirmat marea tristeţe care-l rodea prin rostirea obsesivă: „Sunt bolnav, de urât!” Comuniştii îl obligaseră să ia decizia de a se pensiona, iar scena fusese viaţa lui.

În ultimii ani ai vieţii, după moartea soţiei şi a fiului, marele actor şi-a trăit zilele într-un azil de bătrâni. George Calboreanu a murit la 12 iulie 1986 la Bucureşti, la vârsta de 90 de ani.

O enciclopdie de roluri

În 67 de ani de teatru a interpretat o enciclopedie de roluri şi o galerie de personaje cu vocea sa inegalabilă şi de neuitat. Nu avea hazul unui actor de comedie. Hazul lui Calboreanu avea ceva mucalit, ponosit, îmbufnat, cârcotaş. Pe lângă rolurile jucate în teatru, se adaugă cele din 11 filme, precum şi sutele de imprimări la radio, ce au îmbogăţit Fonoteca de Aur .

Remarcabilul actor a lăsat posterităţii nu mai puţin de 343 de roluri, unele dintre acestea memorabile.

https://newsweek.ro/cultura/actorul-cu-343-de-roluri-memorabile-a-murit-la-azil-de-inima-rea-fusese-concediat-de-comunisti?utm_source=projectagora&utm_medium=contentdiscovery

/////////////////////////////////////////////

Experți în „eliminări”, despre cum poate fi înlăturat liderul de la Kremlin: „Putin preferă otrava”

DE ELENA ANDREI

Un fost agent secret – cu experiență în lumea crimelor extrajudiciare – explică modul în care agențiile internaționale de spionaj dezbat posibile modalități prin care liderul de la Kremlin ar putea fi eliminat, potrivit The Daily Beast.

Experți internaționali în operațiuni „speciale” încearcă să dezlege o „enigmă” din ce în ce mai mult pomenită în ultima vreme: De ce nu este eliminat președintele rus, care, evident, este pe o cale ce duce Rusia la dezastru? Sau „Poate fi, cu adevărat, asasinat președintele Putin?”

„O astfel de operațiune se află pe masa de studiu a fiecărei agenții de informații”, a declarat un agent, veteran al Direcției Generale pentru Securitate Externă (DGSE) a Franței, pentru The Daily Beast. „Știu asta pentru că obișnuiam să le studiez și eu.”

Cu siguranță, uciderea lui Putin ca mijloc de a pune capăt războiului din Ucraina este un subiect sensibil de abordat oficial. Este, de asemenea, nefructuos din punct de vedere diplomatic.

„Oh, n-ar fi grozav dacă cineva din interior l-ar elimina pe tipul ăsta”, a gândit recent cu voce tare senatorul republican din Florida Marco Rubio, adăugând imediat, „aceasta nu este politica oficială, evident, a Statelor Unite.”

Citește și

Șef al Gărzii Naționale a Rusiei, responsabil cu „operațiunea specială” din Ucraina, reținut de FSB

Dictatorul de la Minsk: Dacă nu acceptă un acord cu Putin, Zelenski va trebui să capituleze

Agentul DGSE pensionar – un specialist în eliminarea indezirabililor, a cărui atenție la detalii a primit laude de la colegii executori – a spus că cea mai eficientă metodă ar fi otrava.

„Încercarea va fi din interiorul Kremlinului. Aceasta nu este o muncă din afară”, a spus el.

Nu ar fi, cu siguranță, prima încercare de asasinare a unui lider rus în funcție. În 1866, nihilistul revoluționar Dmitri Karakozov a încercat și nu a reușit să-l ucidă pe țarul Alexandru al II-lea la Sankt Petersburg. A fost executat.

Probabil că cea mai ciudată operațiune de eliminare a avut ca rezultat o schimbare catastrofală a „meniului” la singurul restaurant chinezesc din Moscova. Era în 1952, iar Hotelul Peking din Piața Maiakovski se apropia de finalizare pentru a celebra prietenia chino-sovietică, când președintele Partidului Comunist Chinez, Mao Zedong, a trimis un „bucătar” la Moscova pentru a deschide un restaurant chiar lângă hotel.

Povestea a avut toate capcanele unui film de groază de spionaj. Bucătarul era un asasin trimis să-l omoare pe Stalin, dar KGB-ul a ajuns la el destul de repede și cum acesta nu s-a dat prins ușor, i-a a primit în cap un satâr de bucătărie și, potrivit legendei hotelului, fantoma acestuia, cu toporul în cap, încă bântuie pe holuri.

Dincolo de povești, cum gândesc experții în eliminări că ar putea fi înlăturat Putin, ca să se oprească toată grozăvia războiului ordonat de acesta.

„Serviciile secrete ruse sunt probabil singurele care folosesc otravă”, spune specialistul francez pentru The Daily Beast, citând o listă lungă de poțiuni rusești folosite pentru a eradica inamicii Kremlinului, de la dezertorul KGB din 1957, Nikolai Hohlov (cafea cu taliu) până la o tentativă de asasinat în 2004 a candidatului la președinția ucraineană Viktor Iuşcenko (cina „condimentată” cu dioxină).

„Putin preferă otrava”, spune francezul.

Polonium-210 a provocat moartea lui Alexandr Litvinenko în 2006, iar Novichok a fost responsabil pentru atacul aproape fatal din 2018 asupra fostului spion rus Serghei Skripal în Anglia.

Mai recent, oamenii lui Putin l-au atacat în 2020 pe liderul opoziției Aleksei Navalnîi cu Novicik. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, la acea vreme, nu a fost de acord că este o „tendință”, adăugând: „Veți fi de acord că în multe țări din lume se întâmplă zilnic o mulțime de otrăviri”, a spus el.

„Totul este adevărat”, spune agentul DGSE, „dar nimeni nu o face mai bine decât rușii”. De aceea, există posibilitatea ca mulți să se gândească la otravă, pentru a i-o „servi” lui Putin.

Cu toate acestea, otrăvirea lui Putin nu ar fi o sarcină ușoară. Potrivit unei surse care lucrează în eșaloanele superioare ale unui minister rus, Putin ar fi concediat în februarie aproximativ 1.000 de persoane – de la bucătari la spălători, la secretare și gardieni de corp – care cunoșteau nevoile sale personale și profesionale zilnice și i-a înlocuit cu un nou grup de însoțitori.

„Desigur, Putin știe că cineva vine după el”, spune francezul. „Uciderea lui Putin nu este o sarcină ușoară, dar Putin știe că se poate face și asta îl sperie cu siguranță.”

Programarea este totul. Asasinii întâi de toate „strâng informații”.

„Determinați obiceiurile. Corelați toate opțiunile de rezervă ale lui Putin”, adaugă fost operativ, bifând posibilitățile.

„Mă îndoiesc că Putin va călători departe cu vehiculul. Nu există niciun vehicul blindat care să reziste la câteva tone de explozibili îngropt sub asfalt.”

Fostul planificator al „operațiunilor negre” ale DGSE spune că orice lovitură asupra lui Putin, cel mai probabil, va fi dată de cineva din cercul său interior, sau o „fantomă” din afara perimetrului, ca declanșator. „Va fi o slujbă scumpă, o avere”, spune el. „Din experiența mea, aș paria că un activ este deja pe poziții. Există întotdeauna.”

https://newsweek.ro/international/experti-in-eliminari-despre-cum-poate-fi-inlaturat-liderul-de-la-kremlin-putin-prefera-otrava

/////////////////////////////////////////////

Fabuloasa avere a Patriarhului Kirill al Moscovei pentru care se închină la Putin

DE ANDREI VASILESCU

Patriarhul Kirill al Moscovei (75 de ani) care susține crimele de război comise la comanda lui Putin în Ucraina, duce o viață de lux având la dispoziție avioane, yahturi, mașini de lux, palate, vile și apartamente. În anii 90 a vândut ajutoare și a importat țigări și alcool.

Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii, Vladimir Gundeaev, pe numele său de mirean, are o avere estimată între 1,5 și 4 miliarde de dolari, conform presei din Rusia.

Citește și: VIDEO Anaser Duduianu, urmărit internațional, live din Cancun: Toate drumurile duc la Rahova

Născut pe 20 noiembrie 1946 şi devenit călugăr pe 3 aprilie 1969, Kirill a cunoscut ascensiunea încă de tânăr, ca un bun discipol al mitropolitului Nikodim, cu numele de spion „Sviatoslav“.

Citește și: Ceasurile de lux ale lui Vladimir Putin: Unul dintre ele costă 500.000 € . Pe ce mână îl poartă

Nikodim a condus Departamentul de Relaţii Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, iar Kirill, care activat la rândul său cu numele de spion „Mihailov“, l-a urmat în acest post cu doi ani înainte de prăbuşirea Uniunii Sovietice.

Citește și: Au explodat și prețurile la îngrășăminte. Ce produse ar urma să coste mai mult

Site-ul „Otkrâtaia Rossia“ („Rusia Deschisă“) a făcut un amplu material de investigaţie asupra averii Patriarhului Kirill.

Citește și: Experți în „eliminări”, despre cum poate fi înlăturat liderul de la Kremlin: „Putin preferă otrava”

Vânzări de ajutoare și importuri cu țigări și alcool

Pentru Vladimir Gundeaev anii 90 au fost foarte prosperi. Avansat mitropolit în 1991, s-a lansat în afaceri profitând de scutirile fiscale acordate Bisericii de către Elţîn.

Renovarea reședințee patriarhului Kiril de la St. Petersburg a costat 43 de milioane de dolari Foto: The Moscow Times

Kirill început cu vânzări de ajutoare umanitare trimise de occidentali în Rusia şi a continuat cu importuri de ţigări şi alcool prin structuri comerciale ale Patriarhiei Moscovei. A mers mai departe, implicându-se în afaceri cu diamante, petrol şi bancare.

Citește și: Cântărețul turnător la Securitate, Gheorghe Turda, general de brigadă în rezervă: Putin e credincios

Ancheta jurnalistică a celor de la „Rusia Deschisă” porneşte de la un apartament de cinci camere şi 144,8 metri pătraţi din centrul Moscovei.

În 2012, Vladimir Gundeaev, liderul Bisericii Ortodoxe Ruse, a recunoscut că deţine acest apartament, susţinând că i-a fost oferit de primul preşedinte al Rusiei, Boris Elţîn.

Însă el nu a locuit niciodată acolo, ci foloseşte acest loc, potrivit spuselor sale, pe post de bibliotecă, depozitând cărţile rare ale tatălui său.

Potrivit The New Times, este singurul bun imobil înregistrat pe numele liderului ortodocşilor ruşi. Însă Patriarhul rus are la dispoziţie case mai arătoase şi mai retrase de ochii lumii, dobândite fie prin intermediul Bisericii, fie prin intermediul Guvernului, dă asigurări „Rusia Deschisă“.

Patriarhul ruşilor se bucură de o reşedinţă de lucru în centrul Moscovei, de zone separate de locuit la mănăstirile Troiţa-Sergheieva, Danilov şi Valaam, de case la Troiţe-Likovo, Solovki şi Rubliovka, chiar lângă vila premierului Dmitri Medvedev, şi de un adevărat palat la Ghelendjik, la malul Mării Negre.

Reședință în complexul marilor demnitari

Reşedinţa permanentă a lui Vladimir Gundeav este la Kol’cevîh-Bode, în Peredelkino, de fapt un complex de case de vacanţe din sud-vestul Moscovei destinat marilor demnitari sau personalităţi. Însă doar două dintre aceste locuri de locuit şi de lucru îi sunt dragi Patriarhului Kirill, şi anume reşedinţa de la Danilov şi palatul de la Ghelendjik, relevă sursa citată.

Palatul din Ghelendjik, construit în mijlocul unei păduri şi lângă plajă FOTO openrussia.org

„Când vine la palat, oamenii nu au voie să facă plajă în apropiere, iar pescarii nu au voie să iasă în larg“, denunţă activistul de mediu Andrei Rudomah. Întins pe o suprafaţă de 16-17 hectare, domeniul de la Ghelendjik a înghiţit copaci înscrişi în „Cartea Roşie“ şi porţiuni de litoral frecventate cândva, deplânge activistul rus.

Reședință cu yaht de 5 milioane de dolari

Preafericitul are aici la chei un iaht Pallada evaluat la aproximativ cinci milioane de dolari. Dacă acest iaht este destinat satisfacerii unor mici plăceri, călătoriile, atât în ţară, cât şi în străinătate, sunt asigurate de un avion guvernamental Il-96-300.

Odată coborât din avionul întreţinut de contribuabilii ruşi, Kirill este urcat de către bodyguarzii săi la bordul unor vehicule blindate Mercedes-Benz S-Klasse sau Cadillac Escalade. De regulă, Vladimir Gundeaev a preferat să evite discuţiile legate de averea sa. Atunic când nu le-a putut ocoli, a susţinut că nu este bogat, iar multe din cele evocate aparţin Bisericii şi Guvernului.

Ceas de lux

Tot presa a descoperit că poartă un ceas Brequet de 30.000 de dolari. Kirill a apărut cu ceasul într-o poză, apoi ceasul a fost scos prin photoshop. La un moment dat, hoţii i-au furat de la Troiţa-Sergheieva patru obiecte în valoare de 250.000 de dolari.

Citește și: Bisericile ortodoxe străine se rup de Biserica Ortodoxă Rusă și îl condamnă pe Patriarhul Kirill

Kirill susține războiul lui Putin. Mai multe biserici ortodox se dezic

Secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor, rev. Ian Sauca, i-a scris lui Kirill pentru a-i cere să „intervină și medieze cu autoritățile oprirea acestui război”.

Kirill a refuzat, răspunzând că NATO că îşi extinde prezenţa militară la graniţele Rusiei şi ignoră temerile Moscovei privind un posibil atac. Liderul Bisericii Ortodoxe Ruse a acuzat forţele străine că au creat în mod deliberat o prăpastie între ruşi şi ucraineni şi că încearcă să „reeduce” oamenii din Ucraina pentru a deveni duşmani ai Rusiei.

„Acest conflict tragic a devenit parte a unei strategii geopolitice la scară largă care vizează, în primul rând, slăbirea Rusiei”, a afirmat Kirill în scrisoare.

După Revoluția Bolșevică din 1917, liderii comuniști au început să dezmembreze Biserica Ortodoxă a Rusiei. Însă Stalin a readus-o în prim plan pentru a motiva populația după invadarea Uniunii Sovietice de către Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Aceeași idee este acum reînviată de către Putin”, afirmă Olenka Pevni, profesor de studii slavone și ucrainene la Universitatea Cambridge din Londra.

„În condițiile în care poziția Rusiei în lume și identitatea rusească au început să se șubrezească, Putin a apelat din nou la Biserică pentru a-l ajuta să-i strângă pe ruși sub controlul său și a încercat să îi lege pe oamenii unor țări independente precum Ucraina de Rusia prin promovarea ideii unei Biserici Ortodoxe Ruse unificate”, explică aceasta.

https://newsweek.ro/actualitate/cum-a-ajuns-patriarhul-kirill-al-moscovei-sa-se-inchine-la-putin-revolta-in-bisericile-ortodoxe

/////////////////////////////////////////////

Patriarhia Moscovei e ilegală

Editorial

Nicolae Dabija

Regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija explica pe înțelesul tuturor, într-o amplă analiză publicată în iulie 2020, cu doar un an înaintea morții, de ce așa-zisa Patriarhie a Moscovei e, în realitate, o patriarhie ilegală. Motiv pentru care și așa-zisa Mitropolie a Moldovei – condusă de vechiul KGB-ist Vladimir – este un construct ilegal pe care satrapii de la Kremlin îl folosesc geostrategic și NU creștinește.

Podul.ro publică în integralitate analiza lui Nicolae Dabija, care e la fel de actuală ca și în momentul în care a fost scrisă:

”În 2018 Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a înălţat la rang de Patriarhie biserica din Ucraina, înmânându-i şi tomosul.

Tomos e un document ecleziastic de importanţă majoră promulgat de Sfântul Sinod al Patriarhiei din Constantinopol de acordare a autocefaliei unei Biserici naţionale.

Atunci când Patriarhia Moscovei a protestat vehement, Arhiepiscopul Bartolomeu I al Constantinopolului a afirmat că Patriarhia Moscovei nu are tomos, deci timp de mai bine de patru secole ea activează ilegal.

Despre felul cum a apărut pe lume Patriarhia Moscovei povesteşte, în Cronograful său, Doroftei, Mitropolitul Monembaziei, care a fost de faţă la inaugurarea primului Patriarh al Rusiei în anul 1589.

Cu un an mai devreme, în 1588, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Ieremia al II-lea, împreună cu Dorotei, Mitropolitul Monembaziei, au poposit la Bucureşti, unde au fost primiţi de domnitorul Mihnea Turcitul şi de mama acestuia, aflându-se pe la biserici şi mănăstiri româneşti câteva luni.

Apoi au fost la Iaşi, ca oaspeţi ai domnitorului Moldovei, Petru Şchiopul, „care le dete bucătari să le gătească şi oameni care să-i slujească în toate, la cai, la fân, la lemne, domnul însuşi se ducea la patriarh şi arăta o cinste deosebită pentru toţi”, se spune în Cronograf. Au stat şi aici câteva luni.

Patriarhul era în căutare de bani.

După cucerirea Constantinopolului din 1453 de către turci, cum toate averile Patriarhiei, bisericile şi catedralele construite până la 1453 au fost declarate toate proprietăţi ale sultanului, multe dintre ele (Sfânta Sofia ş.a.) fiind prefăcute în moschei, Patriarhia începuse construcţia altor lăcaşuri, dar din lipsă de fonduri, acestea erau abandonate sau deveniseră adevărate ruine, alte cheltuieli erau legate de impozitele exagerate pe care urmau să le achite turcilor de întreţinere a şcolilor pe care le deschisese, de tipărire a cărţilor, de plata serviciilor etc.

De la Iaşi aceştia pornesc către Moscova, unde li s-au promis ajutoare.

E prima vizită a unui Patriarh al Universului de-a lungul celor 600 de ani de existenţă a bisericii ruse.

Sunt întâmpinaţi cu mare pompă.

Le ies înainte ţarul Fiodor Ioanovici, ţarina Irina cu fratele ei Boris Godunov, cu toţi marii ierarhi şi boieri.

Dar a doua zi sunt arestaţi.

Întemniţarea s-a desfăşurat după întâlnirea pe care a avut-o cu cei doi oaspeţi Boris Godunov, adevăratul conducător al Rusiei din acea vreme.

După căderea Constantinopolului şi după ce ţarul Ivan Vasilievici, cuscrul lui Ştefan cel Mare, s-a căsătorit cu Sofia, rudă de împărat bizantin, Moscova s-a declarat „a treia Romă”. Ea se dorea capitala întregii lumi creştine, iar cneazul Moscovei se voia ţar al tuturor creştinilor.

Pentru asta Rusia avea nevoie şi de Patriarhie. Şi ocazia se ivi.

Boris Godunov avu o discuţie lungă cu Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului.

– Vrem Patriarhie la Moscova! a cerut acesta.

Răspunsul acestuia a fost scurt:

– Nu!

Şi atunci Patriarhul Ieremia al II-lea şi Mitropolitul Dorotei au fost puşi în lanţuri.

„Tratativele” au durat un an de zile.

Propunerile ulterioare făcute de Boris Godunov, care parlamenta cu Patriarhul în numele ţarului, erau dintre cele mai ispititoare.

Ruşii i-au propus lui Ieremia al II-lea să se mute cu tot cu Patriarhie de la Constantinopol la Moscova.

Ieremia a refuzat.

Apoi – să fie numit chiar el patriarh al Moscovei.

Patriarhul a replicat că Moscova e un oraş mic.

Atunci Godunov i-a propus ca titlul său să fie: Patriarh al Vladimirului şi al Întregii Rusii.

Pe atunci Vladimir era cel mai mare oraş rusesc.

Un nou refuz.

I se promit danii, daruri, bani, dar Patriarhul nu poate fi înduplecat.

Timp de un an de zile cei doi ierarhi sunt schingiuiţi – în tradiţia „ospitalităţii ruseşti” –, batjocoriţi, bătuţi, nu sunt hrăniţi cu săptămânile, fiind ţinuţi ostatici în subsolurile reci ale unor mănăstiri.

Patriarhul Ieremia al II-lea şi Mitropolitul Dorotei al Monembaziei au fost eliberaţi abia după ce şi-au pus semnătura pe actul de constituire a Patriarhiei Moscovei.

Dorotei al Monembaziei povesteşte în Cronograful său că, pentru a fi convins, gazdele sale l-au aruncat la vreme de frig – era luna ianuarie 1589 – în râul Moscova, de unde a fost scos şi abia după ce, stând până la gât între sloiurile de gheaţă, Patriarhul Ieremia al II-lea a iscălit Gramata de înfiinţare a Patriarhiei Ruse.

Patriarhul Ieremia al II-lea cedase.

Iată cum povesteşte, folosind persoana a treia singular, calvarul prin care au (a) trecut Dorotei al Monembaziei:

„Din Moldova, Dorotei cu patriarhul Ieremia ajung în Rusia, unde se duseră spre a obţine ajutoare băneşti pentru a scăpa de datorii scaunul patriarhicesc. Acolo însă au fost opriţi un an întreg, şi cu făgăduieli şi ameninţări au consimţit să ridice la rangul de patriarhie scaunul mitropolitan al Moscovei. Dorotei, pentru opunerea sa, a trecut prin primejdia să fie aruncat în fluviu, de care a scăpat iscălind documentul înfiinţării Patriarhiei” (Dorotei, Cronica, B., 1818, p. 449-453; vezi în: D.Russo „Studii istorice greco-romane”. B., 1939, Editura pentru Literatură şi Artă”, p. 68-86, şi I. Karamzin „История государства российского”, tom. X).

Deci Patriarhia Rusă a fost înfiinţată prin infracţiune.

La 26 ianuarie 1589, Boris Godunov le face cunoştinţă cu prietenul său, Iov, pe care cu un an în urmă îl făcuse din călugăr arhiepiscop de Rostov, care la 29 ianuarie 1589, în Uspenski Sobor de pe teritoriul Kremlinului, va fi uns „Патриарх Московский и всея Руси” („Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii”).

Astfel, prin metode diavoleşti, prin crimă şi şantaj, Mitropolia Moscovei devine Patriarhie autocefală şi independentă de Constantinopol.

Ţarul Falsul Dimitrie, care-i va lua locul lui Boris Godunov (acesta va fi ţar al Rusiei între 1589 şi 1605), îl va întemniţa pe Patriarhul Iov în mănăstirea Stariţkoe, apoi îl va omorî, ca să-l poată pune în scaunul de patriarh pe grecul Ignatie, prietenul său bun: fiecare ţar rus venea la domnie şi cu patriarhul său.

În continuare, timp de sute de ani, aproape niciunul dintre patriarhi n-a fost ales, toţi fiind numiţi de ţari.

În luna mai 1589, ţarul Fiodor Ioanovici va da ordin să fie alcătuit Actul „для утверждения от рода в род и на веки” („de confirmare din neam în neam şi pe veci”) Patriarhiei Ruse.

Ieremia e lăsat să plece.

În drumul de întoarcere cei doi înalţi prelaţi se opresc la Iaşi şi Bucureşti, unde povestesc, bocind, celor doi domnitori români şi mitropoliţilor celor două ţări ce li s-a întâmplat în Rusia.

La plecare sunt încărcaţi cu daruri, inclusiv cu bani şi danii însemnate.

Abia în 1591 Ieremia al II-lea va expedia la Moscova o gramată sobornicească de răspuns, care nu însemna decât o recunoaştere a unei stări de fapt.

Dar ceea ce aştepta Moscova – tomosul de recunoaştere a transformării Mitropoliei Moscovei în Patriarhie – nici el, nici patriarhii care i-au urmat, ţinând cont de modalitatea în care ruşii şi-au obţinut dreptul de a avea Patriarhie, nu l-au mai transmis niciodată.

Iar fără tomos o patriarhie nu poate exista.

Mitropolitul Dorotei al Monembaziei va scrie ulterior un Cronograf care va apărea în 1631 la Veneţia.

Cartea va fi dedicată lui Alexandru Coconul, domnul Ţării Româneşti (1623-1627), în prefaţă precizându-se că „cronica de faţă s-a compilat şi s-a scris din porunca lui Petru Vodă”, fiind vorba de Petru Şchiopul, domnitorul Moldovei (1574-1579 şi 1582-1591).

În Cronograf Patriarhul Ieremia al II-lea e criticat aspru pentru că a cedat, Dorotei fiind de părerea că apariţia Patriarhiei Ruse, care căpătase astfel argumente să se desprindă de Patriarhia Ecumenică, sărăcind-o şi mai mult, nu merita să ia naştere nici cu preţul vieţii Patriarhului, dând de înţeles că Patriarhia înfiinţată prin forţă, ameninţare, şantaj şi minciună, este una ilegală.

La ora actuală Mitropolia Moldovei se subordonează unei Patriarhii fără tomos, care – conform canoanelor bisericeşti – nu poate exista.

Şi atunci ne întrebăm: dacă o Patriarhie nu are un statut legal – nu cumva toate botezurile, cununiile şi înmormântările ei vreme de peste patru sute de ani sunt nevalabile?

Aşteptăm răspuns de la Mitropolia Moldovei, căreia acum i-ar sta bine să-şi ceară şi ea – aidoma Mitropoliei Kievene – tomosul de la Patriarhia de la Constantinopol.

Pentru că Patriarhia Moscovei are puţine şanse să-l mai obţină, de vreme ce ea a declarat recent, la reproşul Patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului, că nu-l va mai cere vreodată, pentru că nu are nevoie de el, fiind unica biserică din lume care, pentru ca să se roage şi să creadă, nu are nevoie de Dumnezeu”.

(Nicolae DABIJA 2 iulie 2020)

https://www.podul.ro/articol/19625/patriarhia-moscovei-e-ilegal

/////////////////////////////////////////////

ÎPS Daniel îl LEGITIMEAZĂ pe patriarhul lui Putin, Kirill, acuzat de KGB-ism. ”Mihailov”, securistul infractor

Răzvan Gheorghe

Ciudata decizie a Patriarhului Daniel de a scrie prefața în limba română a cărții ”Cugetări pentru fiecare zi din an” a puțin spus controversatului Patriarh rus Kirill stârnește, prin implicațiile imediate, indiferent de optica în care ne-am raporta la acest subiect delicat, multiple semne de întrebare.

Aceasta în condițiile în care Kirill nu numai că este (cum altfel?) un instrument al lui Vladimir Putin (care tocmai ce a amenințat România cu armament mutat în Crimeea), dar la adresa întâi stătătorului Bisericii ruse au fost lansate de la cel mai înalt nivel, în repetate rânduri, acuzații de o gravitate extremă: bunăoară, că e agentul KGB ”Mihailov”, care ascunde în spatele sutanei o prolifică și îndelungată carieră de interlop (desfășurată cu voie de la Kremlin). Mai mult decât atât, Kirill a găsit de cuviință să lanseze un afront incalificabil la adresa României, în martie 2018, așa cum veți afla din cele ce urmează.

”Ăsta nu-i preot ortodox, e agentul KGB Mihailov”

Iată ce acuzații i-a adus lui Kirill, în urmă cu doar un an, vicepremierul bulgar Valeri Simeonov:

”Omul ăsta nu a coborât din cer, nu a venit din rai și nu este mesagerul lui Isus Hristos.

Este cunoscut ca mitropolitul rus al tutunului.

Din 1996, el a exportat țigări fără accize de 14 miliarde de dolari. De atâția bani – 14 miliarde de dolari, a vândut acest șmecher, și de 4 miliarde de dolari – vin pentru nevoile bisericii.

Și încă mai are tupeul ca în prezența președintelui să vorbească despre <adevăr>? Are avion privat. Ceasul lui costă 30.000 (euro – n. red.). Cine e el? Ăsta nu e preot ortodox, e agentul Mihailov – agent al KGB-ului sovietic. Iar acest agent KGB vine și ne povestește nouă ce este adevărul și ce nu este? Nu se poate așa ceva”. Ulterior, deși rusofilii bulgari și diplomații lui Putin i-au sărit la beregată, în haită, Valeri Simeonov și-a menținut declarațiile și a refuzat să îți ceară scuze.

Kirill a jignit România

Deosebit de interesant este că acuzațiile vicepremierului Valeri Simeonov au fost generate de un afront incalificabil comis de Kirill, atât la adresa Bulgariei cât și a României, în martie 2018, când la Sofia s-a sărbătorit fastuos împlinirea a 140 de ani de la Tratatul de la San Stefano (3 martie 1878), care a pus punct războiului ruso-turc și a proclamat independența Bulgariei. Să nu uităm că în acel război românii au luptat eroic, au înregistrat pierderi însemnate de vieți omenești și, în urma parafării tratatului amintit, au pierdut trei județe din sudul Basarabiei.

La festivități a participat și Kirill, fiind invitat de președintele pro-rus al Bulgariei, Rumen Radev. Când a luat cuvântul, Kirill a găsit de cuviință să dea glas versiunii sovietice privind războiul ruso-turc, care, a trâmbițat patriarhul lui Putin, s-ar fi sfârșit prin… ”eliberarea” Bulgariei de către ostașii țarului Alexandru al II-lea. Pro-rusul Rumen Radev s-a pretat să-l aplaude la scenă deschisă, iar Kirill a avut indolența să-i îndemne oficial și pe ceilalți demnitari bulgari să accepte versiunea kremlinologică a ”eliberării” – Rusia este unica țară care merită cinstită și amintită, veșnica țară eliberatoare.

Dincolo de acestă duhnitoare marotă propagandistică a așa-zisei eliberări (știm prea bine ce a însemnat ”eliberarea” României prin invazia hoardelor Armatei Roșii), delirul lui Kirill a reprezentat un afront de cea mai joasă speță la adresa țărilor ai căror militari și-au dat viața pentru eliberarea Bulgariei, pierderile României fiind, repetăm, considerabile. Pe deplin conștient de putregaiul emanat de Kirill, premierul Boico Borisov le-a telefonat omologilor din România, Polonia, Muntenegru, Moldova, Ucraina, Finlanda și Serbia pentru a le mulțumi și pentru a cinsti amintirea ostașilor care au luptat cu turcii pentru eliberarea Bulgariei.

Ce NU a spus lupul în sutană

Kirill nu a pomenit nimic despre scrisoarea pe care Marele Duce Nicolai i-a trimis-o Regelui Carol I, cu rugămintea de a interveni rapid pentru a salva situația disperată a rușilor de pe front. Patriarhul lui Putin nu a consemnat nici comanda unică a efectivelor române și ruse reunite în ”Armata de Vest”, sub comanda lui Carol I, și nu a spus nimic nici despre victoriile românești plătite cu numeroase victime. Să nu uităm că oficialii ruși nu și-au respectat angajamentele privind integritatea teritorială a României și, după ce ne-au scos din jocuri cu prilejul Tratatului de la San Stefano (caz-școală privind modul în care diplomația Rusiei ne tratează), au decupat și Silistra pentru a o oferi pe tavă Bulgariei. De notat că nici un politician din România NU a taxat delirul lui Kirill.

Panslavismul putinist și sminteala celei de-a treia Rome

Pe de altă parte, este cel puțin dubios că Patriarhul Daniel acceptă să-l legitimeze pe controversatul său omolog Kirill (fiindcă gestul întâi stătătorului BOR chiar asta înseamnă: legitimare și călăuzire pe ”piața românească”), în condițiile în care patriarhul rus reprezintă, e evident, unul dintre instrumentele esențiale ale noului panslavism putinist, în economia căruia halucinația celei de-a treia Rome joacă un rol mistificator central. Însă cât de autentic ortodoxă poate fi o biserică ai cărei ierarhi au binecuvântat tancurile care au sfârtecat Ucraina și rachete destinate uciderii în masa? Cu toate acestea, Patriarhul Daniel (la ușa căruia a tot ciocănit măscăriciul primejdios Dughin, de-a lungul ultimilor ani) alege să-l legitimeze pe Kirill, patriarhul lui Putin. Și nu oriunde, ci chiar în incinta prestigioasei Universități Babeş-Bolyai. De notat că Rusia își accentuează considerabil virulența propagandei travestite religios în România, întrucât singurul aspect comun rezidă în ortodoxia pe care Kremlinul pretinde – prin interfața Kirill – că ar reprezenta-o în mod absolut. Legitimarea lui Kirill este cu atât mai stranie cu cât BOR a eșuat în încercarea apropierii Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, rusificată prin excelență – tatonările au fost timide și, finalmente, dinamitate rapid de oamenii lui Kirill (adică ai Moscovei).

De ce îl ”scapă” pe sticlă pe propagandistul Bogdan Duca?

Ciudat e și că Patriarhul Daniel a acceptat (fără voia sa, n-ar fi fost posibil) ca notoriul propagandist putinist Bogdan Duca să-și verse lăturile, în repetate rânduri, la Trinitas TV, postul de televiziune al Patriarhiei, deși întâi stătătorul BOR a fost avertizat în repetate rânduri, în scris și prin viu grai, de intelectuali cu sau fără sutană, despre adevărata speță a personajului. Și totuși… Aparițiile la Trinitas TV reprezintă o formă de legitimare pe care BOR i-o acordă acestui Bogdan Duca.

Preafericiții KGB

De reținut că acuzațiile vicepremierul Valeri Simeonov privindu-l pe ”agentul KGB” Kirill ”Mihailov” nu pot fi trecute cu vederea, întrucât Biserica Ortodoxă Bulgară ține de Moscova (la fel ca cea din Basarabia), și informațiile de genul acesta pot ”transpira” oricând spre sferele puterii de la Sofia, având în vedere istoricul securisto-sovietic comun. Pe de altă parte, istoricii și presa de investigații au tot consemnat, de-a lungul timpului, tactica KGB-istă de implantare a agenților în cele mai înalte poziții bisericești (a fost vizată întreaga ierarhie), fapt uzitat în toate țările ex-sovietice, și cu atât mai mult în Rusia de după Marea Teroare.

De altfel, înalții ierarhi ortodocși ai Europei încă se află în colimatorul Kremlinului – mai multe detalii AICI.

Rusia a declanșat ofensiva totală

Să nu ignorăm nici faptul că dubiosul gest al Patriarhului Daniel (care dă semnalul unei apropieri de care BOR s-a ferit până acum ca dracul de tămâie) vine într-un context în care propaganda rusească este omniprezentă în România, ofensiva Moscovei fiind purtată, în principal, politic, economic și religios. Eugen Orlando Teodorovici – discotecarul ministru PSD-ist al Finanțelor – face vizite ciudate la Moscova și în Cuba, pe care nu-i în stare să le justifice rezonabil, cu atât mai mult cu cât proiectele sale economice izolează România în UE și NATO și o duc în zonele pestrițe controlate de Rusia și China.

Agenții de influență

Pe fundal, nume grele ale FSN/PSDR/PSD se agită penibil și proferează (braț la braț cu Sputnik, Russia Today, Antena 3, România Liberă ș.a.m.d.) cele mai toxice narațiuni anti-UE și anti-SUA: Adrian Năstase, Răzvan Theodorescu, Adrian Severin, Șerban Nicolae, Florin Iordache ș.a.m.d.. Acestora li se adaugă junele caraghios Liviu Pleșoianu, care și-a dezvoltat apucătura de a debita vechea mizerie sadoveniană, cum că lumina ar veni de la Răsărit – adică de la Kremlin, epicentrul smintelii eurasianiste.

E cert: România se află sub cod roșu de propagandă putinistă.

https://www.podul.ro/articol/4769/ips-daniel-il-legitimeaza-pe-patriarhul-lui-putin-kirill-acuzat-de-kgb-ism-mihailov-securistul-infractor-exclusiv

/////////////////////////////////////////////

CONSPIRAȚIA – dezvăluiri din culisele revoluției române, într-un interviu cu Nicolae Militaru

„IN ROMANIA A EXISTAT O ACTIVITATE SUBTERANA PENTRU ÎNLĂTURAREA PRIN FORȚĂ A LUI NICOLAE CEAUȘESCU„

Fostul general Nicolae Militaru (1925-1996), prim ministru al Apărării după Revoluţia din decembrie 1989, dezvăluie pentru BBC(*) in 1994, că echipa lui Ion Iliescu, alcătuita din oameni devotați Moscovei, a dat o lovitură de stat in decembrie 1989, pentru ca România să rămână fidelă ”Perestroikăi” şi blocului sovietic.

Nicolae Militaru in studioul TVR, decembrie 1989

În România trebuia să rămână un regim politic caracterizat de Ion Iiescu, drept ”comunism cu faţă umană” şi să se facă tot ceea ce este posibil ca vocea străzii, care cerea ”jos comunismul”, să fie redusă la tăcere.

”Vidul de putere” creat dupa fuga lui Ceausescu a durat doar cîteva ore, conducerea fiind preluata de o grupare din interiorul PCR şi al armatei fidelă Moscovei „şi a repus România în orbita acesteia, cu preţul unui număr de victime de trei ori mai mare decît cel produs de represiunea comandată de Nicolae Ceauşescu”.

“1200 victime legitimează astfel o revoluţie decît 200”, ar fi declarat, în acele zile generalul Militaru – afirmaţie neasumată ulterior. Oricum, evoluţia evenimentelor, ca şi inteviul de mai jos, nu pot avea decît o singură concluzie: că lovitura de stat a ”grupului Iliescu – Militaru” a fost deghizată între 22-25 decembrie 1989 în haina revoluţiei. O revoluţie ar fi schimbat forma de guvernare, ceea ce nu s-a întîmplat. România nu a parcurs această cale în anii următori. A fost vorba de o continuare a regimului comunist, urmată de o lungă şi anevoioasă tranziţie” – noteaza istoricul Marius Oprea.

„ION ILIESCU NICI ACUM NU RECUNOAȘTE ASTA”

Nicolae Militaru: …”de aceea am întrebat cu cine aţi stat de vorbă înaintea mea, pentru că toţi care au participat la discuţiile noastre dinainte, cunosc şi ei, în detaliu. Aşa că să nu vă miraţi, domnul Brucan a zis că nu a fost nimic înainte. Nu ştie el! Categoric, şi domnul Iliescu o să spună tot acelaşi lucru, pentru că din toamna lui 1984 situaţia a devenit cu totul alta faţă de înainte. El nici acum nu recunoaşte asta.”

„REVOLUȚIA NE-A LUAT PRIN SURPRINDERE”

„Revoluţia ne-a luat prin surprindere, acesta este purul adevăr şi nici atunci, pe timpul revoluţiei, numai de asta nu îmi ardea mie sau lui să discutăm, despre ce s-a organizat şi ce trebuia să se întîmple… şi aşa mai departe. El nici acum nu ştie. I-am transmis eu, prin generalul Ionel, care a venit într-o zi la mine, i-am povestit foarte multe aspecte, pe care nu le cunoştea. Mi s-a comunicat că i-a transmis ceea ce îi spusesem, dar atît, eu cu Iliescu nu am stat de vorbă despre această perioadă. În România a existat o activitate subterană pentru înlăturarea prin forţă a lui Nicolae Ceauşescu şi a tuturor celor apropiaţi.”

ion Iliescu, Nicolae Militaru, 22 decembrie 1989, sediul CC al PCR, București

„CEAUȘESCU A DEVENIT CEL MAI MARE TIRAN”

Nicolae Militaru: „Toată această luptă împotriva dictaturii în România trebuie împărţită în două etape: prima etapă a fost de cîţiva ani buni de zile, cînd s-a dus o luptă foarte tenace, de înlăturare prin forţă a dictatorului Ceauşescu şi a tuturor celor ce sînt în preajma lui şi care, cum se zice, “îl scărpinau între coarne”.”

„A doua etapă a constat în declanşarea propriu-zis a revoluţiei. Prima etapă a început prin anii 70. Doamnei (Tira Schubart, producătoarea documetarului BBC), cînd a fost aci, la mine, i-am povestit chiar de o etapă anterioară, care a fost înainte de august 1968 – spunînd august 1968, am în vedere ce s-a întîmplat în Cehoslovacia. Un moment de foarte mare importanţă, unde, ştiţi cu toţii, România nu a participat cu trupe. Dimpotrivă, Ceauşescu a dat dovadă de o atitudine deosebită şi a luat o poziţie fermă împotriva invaziei, ceea ce a făcut ca acţiunile lui să crească. După aceea, la cîţiva ani de zile, situaţia s-a schimbat, căci Ceauşescu a devenit cel mai mare tiran, probabil, dintre toţi conducătorii ţărilor est europene.”

Reporter BBC: În ce fel aţi fost implicat dumneavoastră în efortul de a-l înlătura pe Ceauşescu?

Nicolae Militaru: Atunci cînd el a fost numit în fruntea partidului eram comandant de armată la Cluj. În acea perioadă, a avut loc evenimentul de care vă vorbeam, invazia din Cehoslovacia.

„CEAUȘESCU A ÎNCEPUT SĂ DUCĂ O LUPTĂ PRIN CARE DESFIINȚA ARMATA […] TRANSFORMATĂ ÎNTR-O COHORTĂ DE SALAHORI PE ȘANTIERELE NAȚIONALE”

„M-am mutat la Bucureşti în 1969. O dată cu anii ’70, Ceauşescu a început să ducă o politică prin care desfiinţa aproape armata. Eram tot comandant de armată aici, în Bucureşti. Totul pentru construcţii, totul pentru dezvoltare, cu riscul de a muri lumea de foame – şi aşa mai departe. A fost antrenată în aceste evenimente inclusiv armata, care a fost transformată într-un fel de cohortă de salahori pe şantierele naţionale. Prin decretele pe care le dădea, încet, încet, a luat măsuri împotriva armatei începînd de la hrănire, echipare, cazare, pînă la instruirea trupelor.”

„PE NOI NE PREOCUPA APĂRAREA PATRIEI”

„Pe noi, militarii, ne preocupa apărarea patriei. Sîntem aici în bătaia vînturilor, asta se ştie foarte bine. Făceam noi parte din tratatul de la Varşovia, dar ştiam şi ce s-a întîmplat în 1968, cu Cehoslovacia şi nu am zis niciodată că dacă atunci nu a fost la noi o invazie, asta înseamnă că sîntem în afara unui astfel de pericol. Mai ales că erau momente de tatonare a anumitor generali şi ofiţeri din armata română, cam ce atitudine ar lua ei dacă s-ar întîmpla ceva similar celor petrecute în Cehoslovacia. Ministrul Apărării Naţionale era regretatul Ion Ioniţă, general de armată. Noi ne cunoşteam foarte bine şi ajunseserăm să avem deplină încredere unul în altul. Eu, avusesem un semnal, încă de cînd eram comandantul armatei de la Cluj, că trebuie să fac în aşa fel încît să îl contactez pe primul ministru Maurer. În vîrful piramidei Comitetului Central, înainte de a-l face praf Ceauşescu, Comitetul Politic şi apoi Biroul Politic Executiv, se aflau oameni care erau împotriva lui Ceauşescu. Cît am fost la Cluj, nu am avut această posibilitate, pentru că Maurer nu a venit prea des acolo şi atunci cînd venea, nu te puteai duce direct la el să îi spui că ai primit un semnal etc.”

„L-AM ÎNTÂLNIT PE MAURER IN PĂDUREA BĂNEASA”

„După ce am venit în Bucureşti, în martie 1974, l-am întîlnit pe Maurer în pădurea Băneasa şi am stat de vorbă cu el, aproape patru ore. M-am lămurit atunci de foarte multe chestiuni. Maurer renunţase la funcţia de prim-ministru din motive foarte precise. Mi-a spus şi de ce a plecat din funcţia pe care o deţinuse şi care este situaţia, de fapt, a economiei naţionale şi ce se întîmplă cu acest Ceauşescu.”

„TU EȘTI TÂNĂR ȘI MAI POȚI SĂ FACI CEVA PENTRU POPORUL ĂSTA”

„La sfîrşitul discuţiei noastre, Maurer mi-a spus: “Măi, Militarule, te cunosc bine. Eu nu mai pot face nimic… Sînt la vîrsta la care sînt, nici puterea politică nu o mai am. Tu eşti tînăr şi mai poţi face ceva pentru poporul ăsta. Dacă eşti hotărît să faci ceva, atunci fă! Eu am să te ajut cum am să pot”. Acesta a fost pentru mine un moment foarte important, pentru că de acum începusem să iau mai concret o poziţie, care, socotesc eu, era nimerită în momentul respectiv (care, bineînţeles, era extraordinar de riscantă). Îl aveam însă ca sprijin pe Ministrul Apărării Naţionale, generalul Ion Ioniţă.”

„CEAUȘESCU A ÎNCEPUT SĂ LOVEASCĂ DIRECT IN ARMATĂ”

„În acel an, 1974, Ceauşescu a început să lovească direct în armată, avînd destul susţinători chiar înăuntrul acestei instituţii. Şi primul în care a lovit a fost şeful Marelui Stat Major, generalul Ion Gheorghe. Ne-am trezit cu toţii că generalul Ion Gheorghe era mutat din funcţia de şef Marelui Stat Major, în funcţia de prim-vicepreşedinte la Primăria Capitalei. Sigur, toţi ne-am pus întrebarea de ce, dar, pînă la urmă, nici nu ne-am mirat, pentru că Ion Gheorghe era unul dintre cei care îl susţineau întru totul pe Ion Ioniţă. A fost făcut un plan foarte diabolic, aş zice, pentru că cineva dorea să ajungă în fruntea Ministerului Apărării Naţionale… Iertaţi-mă, n-am să-i dau numele, pentru că mi-e şi scîrbă să i-l pronunţ – o canalie ordinară!

„FUSESEM NUMIT EU!…DAR A FĂCUT MANEVRE CU SPRIJINUL SECURITĂȚII”

„El dorea neapărat să ajungă ministrul Apărării Naţionale, dar nu l-a atacat direct pe Ioniţă, pentru că, dacă l-ar fi atacat direct şi îndepărtat, ar fi devenit ministru automat primul locţiitor, adică şeful Marelui Stat Major. Şi atunci, l-a atacat pe Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major. Îndepărtîndu-l, al a venit în locul acestuia [e vorba de generalul Ion Coman, unul dintre fidelii executanţi ai dispoziţiilor lui Ceauşescu – n.n.]. O paranteză aici, fusesem numit eu, dar el a făcut tot felul de manevre, cu sprijinul Securităţii, ca să mă ponegrească în aşa măsură încît a fost gata să se treacă peste decretul semnat şi să apară el. Imediat ce a devenit şeful Marelui Stat Major, a început să îl mănînce, să îl roadă pe Ioniţă şi a reuşit. Era o practică la Ceauşescu, de înlăturare prin vîrful piramidei, aşa-zisa promovare! Şi l-a trecut din ministrul Apărării Naţionale viceprim-ministru! M-aţi înţeles… ca, după aceea, să-l înlăture şi de acolo.

„EU AM FOST ÎNLĂTURAT DIN ARMATĂ””

„Şi a trecut această canalie în funcţia de ministru.

Nu a durat mult şi, în iunie 1978, am fost eu înlăturat din armată, scos, la 52 de ani, de la comanda armatei din Bucureşti, unde fusesem timp de nouă ani de zile şi numit, la fel, cu masca aceasta de promovare, adjunctul ministrului construcţiilor industriale. Cu toată opoziţia mea, că n-am nici calificarea pentru aşa ceva, am fost numit prin decret în acea funcţie, unde am stat timp de şase ani de zile.”

„ARMATA FUSESE FĂCUTĂ ZOB”

„În timpul acesta, armata fusese făcută zob. Instrucţia nu se mai făcea, dotarea era cum era sub oblăduirea acelui aşa zis ministru (eu i-aş zice ministru de paie, că nu se pricepea la armată, fusese un politruc)… Am început să adresez fel şi fel de proteste, am cerut audienţe la Ceauşescu, la nevasta lui; m-au minţit ca nişte şarlatani, cum că nu ştiau nimic, că era nevoie de o mînă de fier la construcţii industriale şi din cauza aceasta am fost numit acolo.”

„Atît Ioniţă, cît şi cu mine ne-am dus în noile funcţii cu gradele pe umăr, ca militari şi am stat ca militari, pînă ce am fost scoşi în rezervă. Pe mine m-a pensionat la 57 de ani, chiar dacă statutul nu prevedea o limită de vîrstă pentru gradul de general-colonel (puteai trece la pensie şi la 70 de ani). Am mai stat un an de zile, civil, pe la construcţii industriale şi am cerut eu, după aceea, să plec.”

„AM ÎNCEPUT SĂ NE PREGĂTIM, IN SCOPUL DE A ORGANIZA O ADEVĂRATĂ LOVITURA DE STAT PENTRU TOAMNA LUI 1984″

„De asemenea, să nu credeţi că încă de la începutul-începutului între mine şi Ioniţă au fost discuţii deschise. Fiecare trebuia să îşi asigure o perioadă de tatonare, a trebuit o anumită perioadă de timp, să mă cunoască el pe mine, să îl cunosc eu pe el. După ce am văzut că ne potrivim şi la gînduri, am început să lucrăm intens, cu Ioniţă dar şi cu alţii din armată. Aceasta a fost pînă pe la începutul anilor ‘80. Deci anii ‘70 au reprezentat perioada de acumulare, de nemulţumiri, iar la începutul anilor ’80 s-a trecut deja la acţiuni mai deosebite.”

„CHIAR ȘI DOMNUL ILIESCU A ÎNCEPUT OPOZIȚIA”

„Tot de la începutul anilor ’70, chiar şi domnul Iliescu a început opoziţia – şi o opoziţie destul de vehementă. În urma unei vizite în China sau Coreea, Iliescu le-a stopat pînă şi entuziasmul care-i cuprinsese pe soţii dictatori la vederea manifestaţiilor tipice de acolo. A fost îndepărtat din funcţia pe care o avea, a trecut prin diferite alte funcţii.”

„L-AM ÎNTREBAT PE ILIESCU DACĂ NU EXISTĂ FORȚE IN ROMANIA PENTRU A-L ÎNLĂTURA PE CEAUSESCU”

„La începutul anilor ’80 eu eram internat în spital. Iliescu a venit în vizită, la cineva care era lângă camera unde mă aflam eu internat. Acel vecin era tatăl lui Petre Roman. Cînd a ieşit Iliescu din camera lui Valter Roman, am ieşit, întîmplător, şi eu din cameră. Ne-am întîlnit şi am plecat amîndoi pe scări, în jos. Cu vreo cîteva zile în urmă, Ceauşescu a mai ţinut o cuvântare, unde a zis numai prostii. Coborând scările, am abordat direct cu Iliescu această discuţie. Aproape de sfârşit, cîâd ieşeam în curte, l-am întrebat dacă totuşi nu există forţe în România pentru a-l înlătura pe Ceauşescu. Iliescu a reţinut, nu mi-a dat un răspuns. Eu am ieşit din spital, m-am reîntors la serviciu, la treburile mele. Iliescu m-a căutat după vreo două săptămâni, ne-am întâlnit şi mi-a dat răspuns la acea întrebare pe care eu o lansasem în spital. “Pare-se că sunt forţe şi că se pot închega”, mi-a zis. Aşa am început activitatea, eu cu el.”

„ASA A ÎNCEPUT SĂ SE ÎNCHEGE TREABA”

„După o anumită perioadă de timp, Iliescu mi-a spus că ar fi dorit să îl contacteze şi pe Ioniţă, că avea foarte multă încredere în el (el nu ştia de legăturile mele cu Ioniţă), că au fost la Ioniţă doi oameni, că au vrut să îl tatoneze şi Ioniţă le-a “dat cu flit”, cum se spune, adică i-a cam evitat. Cum adică, să intri în casa unui om şi să-i propui asemenea lucruri, când se ştia despre de ascultare etc. Atunci mi-am luat eu sarcina aceasta, de a-l pune în temă pe Ioniţă. Au urmat apoi întâlniri cu Iliescu şi aşa a început să se închege treaba: erau cele două grupe, militară şi politică. Eu m-am întâlnit cu Iliescu, care mi-a făcut cunoştinţă cu încă doi oameni.”

„UNUL ERA VIRGIL MĂGUREANU, CELĂLALT RADU NICOLAE”

„Unul era civil, profesor, Virgil Măgureanu, iar celălalt militar, căpitan de rangul I, Radu Nicolae. El ştie multe lucruri, pe care nu le ştiu nici eu. Am început în această formaţie să ne pregătim, în scopul de a organiza o adevărată lovitură de stat pentru toamna lui 1984, în timp ce soţii Ceauşescu erau plecaţi în Republica Federală Germania.”

„ACȚIUNEA A EȘUAT… DAR AM HOTĂRÂT SĂ MERGEM MAI DEPARTE”

„Trebuie să vă spun cu mult regret că acţiunea noastră a eşuat. Poate că nici nu era organizată aşa cum se cuvine, dar eu am mai şi rămas cu impresia că cineva a trădat. Aş face un păcat să pronunţ numele cuiva pe care l-am presupus… dar prea au coincis nişte lucruri… Poate că Radu Nicolae ar putea să vă dea şi nume.”

„După acest eşec, ne-am întîlnit tot grupul, într-o “casă conspirativă”, care, în cele din urmă, am înţeles că am fost şi înregistraţi şi ne-am pus întrebarea dacă ne oprim sau mergem mai departe. Am hotărît că mergem mai departe.”

extras din interviul realizat de istoricul Marius Oprea

(*) În 1994, John Simpson, jurnalist BBC, a realizat un documentar despre revoluţia română. Istoricii Marius Oprea si Dennis Deletant, consultant al filmului, au discutat cu principalii protagonişti ai evenimentelor din decembrie 1989, în pregătirea interviurilor filmate. “The Independent” a publicat un amplu articol pe tema filmului, .intitulat: “Zece zile care au păcălit lumea”.

CONSPIRAȚIA – dezvăluiri din culisele revoluției române, într-un interviu cu Nicolae Militaru

/////////////////////////////////////////////

„AM ÎNCEPUT SĂ NE PREGĂTIM PENTRU LOVITURA DE STAT…”

AM ÎNCEPUT SĂ NE PREGĂTIM PENTRU LOVITURA DE STAT …pentru toamna lui 1984, când soții Ceausescu erau plecați in RFG” – generalul Nicolae Militaru, într-un interviu din filmul documentar realizat de John Simpson (BBC) in 1994, și in articolul „Zece zile care au păcălit lumea” (Ten days that fooled the world), publicat in „The Independent”.

Nicolae Militaru (n.1925- d.1996)

„ÎNTÂMPLĂTOR”

„La începutul anilor ’80 eu eram internat in spital. Iliescu a venit in vizita, la cineva care era lângă camera unde ma aflam eu internat. Acel vecin era tatăl lui Petre Roman. Cind a ieșit Iliescu din camera lui Valter Roman, am ieșit, întâmplator, și eu din camera.„

„PE SCĂRI IN JOS”

„Ne-am întâlnit și am plecat amândoi pe scări, in jos. Cu vreo câteva zile in urma, Ceaușescu a mai ținut o cuvântare, unde a zis numai prostii. Coborând scările, am abordat direct cu Iliescu aceasta discuție. Aproape de sfârșit, când ieșeam in curte, l-am întrebat dacă totuși nu exista forte in România pentru a-l înlătura pe Ceaușescu.”

„ASA AM ÎNCEPUT ACTIVITATEA”

„Iliescu a reținut, nu mi-a dat un răspuns. Eu am ieșit din spital, m-am reîntors la serviciu, la treburile mele.”

„Iliescu m-a căutat după vreo doua săptămâni, ne-am întâlnit și mi-a dat răspuns la acea întrebare pe care eu o lansasem in spital. „Pare-se că sunt forte și că se pot închega””

„Asa am început activitatea, eu cu el„.- general Nicolae Militaru (n.1925- d.1996).

––

– surse: istoricii Denis Deletant, Marius Oprea.

„AM ÎNCEPUT SĂ NE PREGĂTIM PENTRU LOVITURA DE STAT…”

/////////////////////////////////////////////

„NU VEȚI REUȘI SĂ AFLAȚI ADEVĂRUL. DECÂT FOARTE PUTIN ȘI VAG”

– Iulian Vlad (1931-2017), despre revoluția din decembrie 1989.

Iulian Vlad, fost ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului, la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Roman, 24 noiembrie 1989. După evenimentele din decembrie 1989, Iulian Vlad (1931-2017) a fost arestat și condamnat la 25 ani de închisoare pentru implicare în represiunea protestelor din Timișoara şi București. A fost eliberat după 4 ani, fiind grațiat de fostul președinte Ion Iliescu. | Foto: Virgil Pavel, Credit: AGERPRES

Audiat la Comisia Senatorială (Comisia Gabrielescu) de anchetă asupra evenimentelor din decembrie 1989, fostul șef al Securității a emis, la vremea respectiva, un mare adevăr despre revoluție – și anume că nu vom ști niciodată totul.

„Admir Comisia…, dar dați-mi voie să-mi manifest scepticismul” (Iulian Vlad)

Numit șef al Securității cu puțin înainte de manifestația muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987, Iulian Vlad a supervizat reprimarea acesteia, cât și anchetarea și arestarea organizatorilor revoltei. El a coordonat, prin natura funcției sale, toate acțiunile Securității pentru apărarea regimului Ceaușescu. Un regim „în esență inuman, defect, bolnav” – după cum afirma ulterior chiar Iulian Vlad – pe care, în fond, tot Securitatea l-a menținut la putere.

Securitatea a reprezentat scutul comunismului in Romania, și al președintelui tarii – și nu al ”integrității teritoriale”, nici al „apărării granițelor ţării”, misiuni care, constituțional și logistic, reveneau Ministerului Apărării și armatei.

RAPORTUL LUI IULIAN VLAD CĂTRE NICOLAE CEAUSESCU (1 decembrie 1989)

PROBLEMA PROBLEMELOR

Chemat la Comisie să lămurească ”problema problemelor” cea cu „teroriștii”, Iulian Vlad afirma că aceasta nu a putut fi lămurită in zilele revoluției, deoarece ”am fost împiedicați să ne facem datoria”.

„DE CE AM FOST ARESTAT?”

„De ce am fost arestat, când aveam un plan elaborat contra teroriștilor?”

„Doar în 28 (n.r. decembrie) seara mi s-a permis să revin la sediul de unde puteam să lucrez, aveam mijloacele, am elaborat planul, iar a doua zi, când trebuia să prezint planul, am fost arestat împreună cu toată conducerea instituției. De ce ? Nemaivorbind că din 22 decembrie am fost terorizați, învinuiți – eram semi arestați!

Apoi, cine a decis deschiderea granițelor ţării? De ce s-a folosit radioul, televiziunea împotriva unei instituții, s-a canalizat mânia poporului pe o anumită direcție?” – a spus Iulian Vlad.

„REZULTATUL UNOR DIVERSIUNI”

”Sînt convins că s-a tras, că au murit militari, dar și foarte mulți civili. Era rezultatul unor diversiuni. Poate erau și simulatoare. Dar fără rețeaua de informații, fără agenți, sigur nu puteam depista pe cei care provocau diversiunea! Din 22 cadrele noastre au fost arestate, începând cu cei de la contrainformații militare”.

„Apoi, Securitățile județene au fost toate ocupate de armată. Nu s-a mai permis mișcarea. S-au întrerupt legăturile telefonice”. – a precizat Iulian Vlad.

„TOATE ACESTEA S-AU FĂCUT CU UN SCOP”

”Toate acestea s-au făcut cu un scop. S-a gândit eronat că Securitatea era arhi-îndoctrinată și fanatică, încât se va sacrifica până la ultimul om, pentru Ceaușescu. În al doilea rând, cei care au organizat diversiunile s-au temut că vor fi descoperiți”. – a afirmat Iulian Vlad, audiat de Comisia Senatorială.

citește si „AM ÎNCEPUT SĂ NE PREGĂTIM PENTRU LOVITURA DE STAT…”

Imediat după evenimentele din Decembrie 1989, iulian Vlad a fost arestat şi condamnat la 25 ani de închisoare pentru implicare în represiunea protestelor din Timișoara şi București. A fost eliberat după 4 ani, fiind grațiat de fostul președinte Ion Iliescu.

„TOȚI AU ȘTIUT”

„Niciunul, cu excepția câtorva dintre demnitarii comuniști apropiați ai lui Ceaușescu, nu pare să fi fost altundeva decât de partea Revoluției. Toți au știut (unii, de mai multă vreme) că Nicolae Ceaușescu este pe ducă, ori că ”agenturile” îl lucrează și niciunul dintre cei audiați, cei care au scris cărţi, ori articole, sau au dat interviuri în legătură cu ultimele zile, luni şi ani ai regimului comunist și Conducătorului Suprem, nu au făcut altceva decât să constate cum acesta se prăbușește. Fără să facă nimic, deși rolul lor instituțional și datoria asumată prin jurământul militar era tocmai să-l apere ”cu prețul vieții”” – a consemnat istoricul Marian Oprea.

„NU VEȚI REUȘI SĂ AFLAȚI ADEVĂRUL. DECÂT FOARTE PUTIN ȘI VAG”

/////////////////////////////////////////////

MISTERUL DOSARELOR SPIONILOR SOVIETICI

Dosarele agenților sovietici care operau pe teritoriul României au fost preluate, în ianuarie 1990, de către Virgil Măgureanu, viitor director al SRI, pe atunci consilier al președintelui FSN Ion Iliescu – faptul a fost relatat de Vasile Lupu, cat și de colonelul Mihai Stan, in declarațiile date de aceștia in fata procurorilor militari, ca martori in „Dosarul Revoluției„, și recunoscut inclusiv de Măgureanu.

„MICROFILMELE SE AFLĂ LA MOSCOVA”

Pe 9 mai 2019, într-un articol din Evenimentul zilei, generalul Aurel I. Rogojan, fostul șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, fost comandant al Securității, lăsa să se înțeleagă că aceste documente, înregistrate pe microfilme, ar fi fost predate de către V. Măgureanu puterii de la Moscova.

citește și „ROMANIA A FOST INTENS INFILTRATA DE OAMENI AI SERVICIILOR”

În sprijinul supozițiilor sale, Rogojan citează din declarațiile fostului prim-adjunct al directorului SRI de la începutul anilor ’90, generalul (ret) Mihai Stan, pe care acesta le-a dat în procurorilor în Dosarul nr.11/P/2014 privind cercetarea crimelor împotriva umanității puse în sarcina lui Ion Iliescu, fost președinte al României și a altor inculpați.

„L-am cunoscut pe Virgil Magureanu încă din anul 1982” – a spus Mihai Stan. „La inceputul anului 1990 acesta mi-a propus sa-i devin consilier.”

„Am aflat ca la sediul fostei UM 0110, unde era comandant generalul Neculicioiu, a fost luata masura protejarii unor date si informatii, in sensul microfilmarii lor si ascunderii intr-o nisa confectionata la nivelul plafonului.„

„L-am informat imediat pe Virgil Magureanu, care s-a arătat interesat și a dispus ca in aceeași zi sa mergem la adresa menționata. Vasile Lupu a chemat doi subordonați si le-a ordonat sa spargă tavanul„, unde au găsit microfilmele.

„In acel moment, Virgil Măgureanu mi-a spus ca sunt liber și, deși mi-am manifestat intenția de a rămâne, a insistat sa plec. In aceste împrejurări nu am putut cunoaște conținutul acelor microfilme.„

„In ziua următoare, am încercat sa reiau discuția cu Virgil Măgureanu pe tema microfilmelor, însă am fost repezit de acesta, in sensul ca nu era treaba mea.”

„Bănuiesc faptul ca, in acest moment, microfilmele se afla la Moscova, deoarece știu ca ulterior Virgil Măgureanu a făcut o vizita la Moscova” – generalul Stan, conform rechizitoriului Secției Parchetelor Militare.

„NU AM FOST NICIODATĂ INTERESAT DE CONȚINUTUL ACELOR CASETE”

Virgil Magureanu

„Nu pot ști dacă erau numai audio sau și video, însă sunt de acord cu mențiunea făcută de locotent-colonel (in prezent general in rezerva) Lupu Vasile, conform cărora s-ar fi găsit circa 75 de casete,” – a spus Virgil Măgureanu.

„Nu am fost niciodată interesat de conținutul acelor casete care reprezentau înregistrări in cazurile operative instrumentate de către ofițerii UM 0110, astfel încât nu pot da detalii despre conținutul lor.„

„De buna seama, l-am informat imediat pe președintele CFSN, Ion Iliescu, care a fost de acord cu măsurile luate, însă nu a manifestat vreun interes pentru conținutul casetelor.„

„Întrucât nu am cunoscut vreodată conținutul lor, nu ma pot pronunța dacă aici se regăsea si materialul probator al atât de mult mediatizatului dosar Corbii” – a declarat Măgureanu.

Generalul Rogojan îl acuză pe Măgureanu că ar fi mințit atunci când a spus că microfilmele au fost predate la „structurile de linie ale organismului care se ocupa în continuare de securitatea națională”.

În sprijinul afirmațiilor sale, Rogojan citează din cartea-interviu „De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu”, publicată în 2008. „Cu certitudine afirmăm că la momentul respectiv «unitățile de linie» care gestionau în România problematica U.M. 0110 nu puteau aparține decât serviciilor de securitate ale Moscovei și Budapestei”, precizează fostul șef de cabinet al generalului Iulian Vlad în articolul din Evz.

„Unitățile de linie” despre care a făcut vorbire, în fața procurorilor, Virgil Măgureanu. „Un singur personaj din pleiada șefilor serviciilor secrete postdecembriste și-a putut permite să-l mintă și să-l sfideze pe Ion Iliescu, jinduind în taină și trăgând sfori chiar să-i ia locul”, mai afirmă Rogojan. Mai mult, la final, aproape că îl acuză pe Măgureanu de înaltă trădare: „Cine a predat acel patrimoniu de cunoștințe secrete asupra trădătorilor neamului românesc, a predat și o parte din noi, din România”.

Pe 14 mai 2019, Virgil Măgureanu, răspunde acuzațiilor fostului șef de cabinet al lui Iulian Vlad, A. Rogojan, dar și istoricului Alex Ștefănescu, într-un „Drept la replică”, intitulat „O dezinformare grosolană”.

MISTERUL DOSARELOR SPIONILOR SOVIETICI

/////////////////////////////////////////////

„REVOLUȚIA S-A SUPRAPUS CU UN PUCI MILITAR COORDONAT DE KGB”

Raţiu Gheorghe – șef al Direcției I din cadrul DSS, declarație de martor in Dosarul Revolutiei, sediul SPM, 09.11.2017 (vol.III– Declarații, f.14-27)

„Cunoşteam că Ion Iliescu se afla în atenţia Serviciului de contraspionaj sovietic (UM 0110) făcând obiectul unui dosar de urmărire informativă ca urmare a unor legături cu generalul Militaru, profesorul Măgureanu şi alţii„

„(…) Consider că (n.r. in decembrie 1989) a fost o mişcare revoluţionară evidentă, căreia i s-a suprapus puciul militar, lovitura de stat militară coordonată de agenții KGB, pe baza indicațiilor date de la Moscova (…)„

„Când mă refer la puciul militar, numesc aici pe ofiţerii de rang superior şi anume Stănculescu, Logofătu, Eftimescu, Militaru, ca fiind cunoscuți în slujba serviciilor de informaţii sovietice. Consider că în armata română a existat un segment de patrioți, dar şi un segment important de ofiţeri care au efectuat studiile in URSS şi se aflau sub influenţa serviciilor acestei ţări.” – a declarat Raţiu Gheorghe. (09.11.2017)

Citește și

DOSARUL REVOLUȚIEI – mărturia lui Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al gl. Vlad Iulian, DSS

DOSARUL REVOLUȚIEI – mărturia lui Vasile Lupu (despre GRU),locțiitor al comandantului unității militare UM 0110

DOSARUL REVOLUȚIEI – mărturia lui Vasile Lupu (despre distrugerea arhivei),locțiitor al comandantului unității militare UM 0110

DOSARUL REVOLUȚIEI – mărturia viceamiralul Stefan Dinu, fost șef al Direcției Informații Militare

DOSARUL REVOLUȚIEI – mărturia lui Ion Tecu, fost locțiitor al comandantului unității

MISTERUL DOSARELOR SPIONILOR SOVIETICI

OPERAȚIUNEA „CORBII”

RAPORTUL LUI IULIAN VLAD CĂTRE NICOLAE CEAUSESCU (1 decembrie 1989)

„MĂSURILE ERAU ABERANTE” – Iulian Vlad, despre Revoluția din decembrie,1989

„NU VEȚI REUȘI SĂ AFLAȚI ADEVĂRUL. DECÂT FOARTE PUTIN ȘI VAG” – Iulian Vlad, despre Revoluția din 1989

alte articole despre REVOLUȚIA DIN DECEMBRIE 1989

„REVOLUȚIA S-A SUPRAPUS CU UN PUCI MILITAR COORDONAT DE KGB”

/////////////////////////////////////////////

Germania nu mai face faţă valului de refugiaţi din Ucraina (Video)

Sursa: Deutsche Welle

Germania a primit până acum aproape un milion de refugiați ucraineni.

Administrațiile locale nu mai fac față, iar presiunea asupra acestora va crește odată cu sosirea iernii, fiindcă și numărul refugiaților afgani, sirieni și irakieni sosiți pe ruta balcanică a crescut din nou.

Urmăriţi un material video realizat de Deutsche Welle:

Germania nu mai face faţă valului de refugiaţi din Ucraina (Video)

/////////////////////////////////////////////

Pentru ca politica este o preacurva … Austria a făcut și mai multe schimburi economice cu Rusia, după sancțiunile impuse de UE

Europarlamentarul Eugen Tomac susține că Austria a avut, în perioada februarie – august a anului 2022, o creştere cu 139% faţă de 2021 a schimburilor economice cu Rusia.

autor

CRISTIAN MATEI

De asemenea, el afirmă că Austria a importat din Federaţia Rusă produse în valoare de aproape 4 miliarde euro, concluzia sa fiind că, pentru unele state, mecanismul de sancţiuni decis de UE împotriva Rusiei ”nu are nicio valoare, pentru că schimburile economice înfloresc”.

El îl ironizează pe cancelarul austriac, afirmând că probabil va spune că datele Eurostat nu sunt corecte, ”dar suntem obişnuiţi cu asta”, făcând aluzie la argumentele oficialilor de la Viena pentru respingerea aderării României la spaţiul Schengen.

”Cele mai multe state din Uniunea Europeană încearcă să fie cât mai puţin dependente de Rusia după declanşarea războiului din Ucraina. Pentru unele state, se pare că acest mecanism de sancţiuni nu are nicio valoare pentru că schimburile economice înfloresc. De exemplu, Austria a avut, în perioada februarie – august a anului trecut, o creştere cu 139% faţă de anul 2021 a schimburilor economice cu Rusia. În total, Austria a importat din Federaţia Rusă produse în valoare de aproape 4 miliarde euro”, scrie Tomac pe Facebook, potrivit News.ro.

În acest condiţii, Tomac îi consideră ipocriţi pe cei care se întreabă de unde are liderul de la Kremlin bani pentru a finanţa războiul din Ucraina şi îl ironizează pe cancelarul austriac Karl Nehammer, opozant al admiterii României în Spaţiul Schengen.

https://stirileprotv.ro/stiri/politic/europarlamentar-austria-a-facut-si-mai-multe-schimburi-economice-cu-rusia-dupa-sanctiunile-impuse-de-ue.html

///////////////////////////////////

(Fiindcă nu s-a procedat la lustrație si,mai ales,pentru ca nu vrem sa ne pocaim,fie si pentru pactul Ribbentrop-Molotov ,ori suferințele pricinuite de Germania nazistă popoarelor est-europene dar, mai ales, ucrainenilor- Kissinger si ai sai)…Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimmune

Kissinger, care n-are ce pierde, a spus cu voce tare gândul toxic care băltește nu numai în el, ci și în liderii principalelor executive europene.

Ucraina, propune el, să cedeze, iar Vestul să facă bină s-o silească să-i dea lui Putin ce vrea țarul ca să ne lase pe toți în pace.

Kissinger, un evreu american, a crescut în Germania. Bagajul său cultural e nemțesc. Iar pe germani istoria nu i-a iertat de totalitarism. Care e o boală autoimună. Odată contaminat, greu scapi de fascism, nazism, comunism, islamism. Sau de ruscism, varianta ruso-putinistă a fascismului.

De ce sunt supărați pe nemți românii

Germania a ajuns bătaia de joc a multor esteuropeni. Cancelarul a promis și s-a prefăcut a da arme grele Ucrainei, dar e limpede și pentru cei mai neînduplecați din partizanii săi că a tergiversat cât a putut momentul în care forțele ucrainene vor apuca, dacă vor rezista, să intre în posesia lor, cândva, într-un viitor îndepărtat, când Rusia, cum se speră la Berlin, va fi încetat focul și se va fi cumințit. Or, i-au spus repetat cancelarului chiar și partenerii săi de alianță guvernamentală că, dacă americanii și englezii ar fi procedat la fel ca el, Ucraina ar fi încetat de mult să existe. Că o victorie eventuală a Rusiei ar fi un triumf al colonialismului, al imperialismului și al fascismului rusesc, numit ruscism de tot mai mulți. Și că succesul Moscovei în acest război ar fi un certificat de deces al valorilor europene, al democrației, ca și al ordinii mondiale bazate pe legi și pe reguli de bun simț.

Deloc de mirare că încrederea românilor sau polonezilor în nemți ca parteneri strategici a scăzut dramatic. Doar 19% din români mai percep Germania ca partener de încredere, de la 42% anul trecut, indica un credibil sondaj. Spre comparație, SUA se bucură de încrederea a trei sferturi dintre români. Și mai impresionant e spectacolul simpatiei covârșitoare pentru Regatul Unit care, la jubileul celor 70 de ani de domnie a reginei Elizabeta, a cuprins virtual întreaga Europă. Când îi vor iubi oare cu similară fervoare polonezii, românii, esteuropenii, pe exponenții puterii berlineze?

O inadecvare politică germană în flagrantă contradicție cu interesele Berlinului

Ce nu e în regulă, prin urmare, cu guvernanții germani? De ce o parte importantă a clasei politice germane reacționează moral și politic neadecvat, în ciuda discursului de regulă hipermoralist al elitei berlineze, veșnic conștiente de nevoia asumării trecutului nazist, de necesitatea confruntării cu istoria, a învățării lecțiilor ei?

Nu e clar și la cancelariat că e în interesul Germaniei să contracareze popularitatea imensă și în continuare crescândă, în estul Europei, a anglo-saxonilor, de care balticii, polonezii, românii, slovenii, slovacii, sunt perfect conștienți că i-au salvat de totalitarism nu o dată, dacă e ca Berlinul să câștige bătălia pentru inimi și minți pe un continent pe care vrea să-l conducă?

Nu realizează că spectacolul ajutoarelor consistente acordate Ucrainei de Washington și de Londra, în flagrant contrast cu rusofilia dindărătul insolenței lui Macron și minciunilor lui Scholz dă abundentă apă la moară partizanilor Brexitului, probând că dreptatea de partea lor a fost, iar nu a propagandiștilor care i-au vituperat ani de zile pentru divorțul de UE a Regatului Unit?

Substratul acestei combinații de inadvertențe, neconcordanțe, nepotriviri și erori tactice și strategice e psihologic și istoric. Fapt curios, de vreme ce, spre deosebire de austrieci, de români și de alții, nemții chiar au încercat să-și asume onest și să-și exorcizeze trecutul totalitar.

Richard von Weizsäcker se adresa Bundestagului în 1985, la 8 mai

Are dreptate Timothy Snyder să laude acest îndelungat și repetat exercițiu de memorizare, un proces – psihologic în principiu foarte benefic – de revizuire a istoriei Germaniei, țară de la care, potrivit lui, multe națiuni ar avea de învățat. Profesorul de istorie de la Yale are dreptate, de asemenea, să critice sever rezultatul jalnic al acestui laborios proces. Care s-a încheiat cu un eșec răsunător. Căci i-a determinat pe nemți să vadă, plini de zel, paiul fascist din ochiul ucrainenilor.

Nu le spusese germanilor propriul lor președinte, von Weizsäcker, în 1985, că, departe de a pierde războiul, în 1945 americanii i-au ”eliberat”? Că 8 mai 1945 a fost ”o zi a eliberării”?

Ispita rescrierii istoriei…

Ce-a fost această declarație, cotată în Germania, aiuritor, ca ”piatră de hotar în asumarea trecutului” nazist? O rescriere a istoriei în plină ceartă a istoricilor germani despre Hitler, Holocaust și Stalin? Rescrierea istoriei e o îndeletnicire tipic totalitară. Orwell îi dedică pagini memorabile în 1984. Nu există propagandă totalitară care să nu practice asiduu revizionismul istoric. Or, Weizsäcker, al cărui tată fusese unul din ștabii nazismului, urmărea onest întărirea democrației.

Fie și printr-o pioasă minciună. Una reeducativă. Care să nu doară, dar să spele creierele bine. Ideea era, să li se vâre bine în conștiințe nemților, că nu-s răi, ci buni, dar i-a sedus un monstru. Ca și cum ”monstrul”, al cărui regim totalitar a distrus civilizația, a exterminat 6 milioane de evrei și a pornit mai multe războaie neprovocate, de agresiune, n-ar fi fost perceput de o covârșitoare masă majoritară, de la un moment, ca de-al ei, ca un ”vrednic este”, lider, pontif și conducător.

Aceeași trufie și ceea ce ortodocșii numesc ”cădere de-a dreapta” i-a animat pe istorici în cearta pe marginea tezei principale a germanului Ernst Nolte. Nu fuseseră oare Hitler și nazismul o simplă reacție defensivă la revoluția bolșevică, iar Gulagul mai vechi decât Auschwitz? – se întrebase Nolte, relativizând cumplita, indelebila și neegalata pată a culpei hitleriste, iscată de pulverizarea civilizației de către un popor occidental civilizat și trecut prin iluminism.

…și efectele ei practice

Dar au existat și germani care n-au căzut în propria capcană. Un spirit lucid s-a dovedit un fost extremist de stânga, convertit la democrație. ”Am învățat că nu trebuie să mai fie vreodată război, dar și că nu trebuie să mai există vreodată Auschwitz”, avea să spună ecologistul Joschka Fischer, pe atunci ministru de externe, cerând Germaniei să accepte intervenția militară în Kosovo.

Elita germană a recăzut însă apoi în vechiul ei hybris. A crezut nu doar că-și face bine sieși prin zel progresist, copiind extrema stângă anglo-saxonă, ci și că-și poate satisface vocația de a izbăvi lumea. ”Am deutschen Wesen soll die Welt genesen”, s-a spus: fie ca ființa germană să tămăduiască întreaga lume. Iar cheia acestui drum mântuitor i s-a părut, din anii 70 încoace, a fi placarea Rusiei, apropierea de ea, prietenia cu ea, celebrată mai întâi prin demonizarea capitalismului și vituperarea americanilor, iar apoi prin criticarea alianței NATO. Și a aliaților SUA.

În fine, prin proiecte energetice toxice, care au transformat Europa în clientul toxicoman al unei Rusii traficând gazul și petrolul ca pe stupefiante. În acest proces, Germania și apoi Europa franco-germană au fost temeinic învățate de liderii lor să adore tot ce ajuta Rusia, China, Iranul și extremismul musulman și să se opună sistematic valorilor occidentale clasice, Statelor Unite, sau celor care, ca Trump, le voiau tari, puternice și mărețe.

Rusofilia Germaniei a atins la un moment dat cotele grotești ale francofiliei românești din preajma Primului Război Mondial. Când, după cum relatează Cioran într-un interviu, un ministru de la București a exclamat: ”dacă România piere, nu-i nimic! Franța să nu piară!”

Iluzia propriei sănătăți într-un context geopolitic radical schimbat

Deloc de mirare că Germania a sesizat pericolul populismului de dreapta, dar a ratat diagnosticul propriei boli autoimune, pierzând toate pariurile istorice. S-a confruntat cât a putut de onest cu propriul trecut. L-a asumat. Dar n-a putut destul și, din trufie, a rătăcit drumul, crezând că, grație Rusiei, progresismului socialist și ecologist și comerțului global l-a apucat pe D-zeu de un picior și va ajunge pașnic unde a încercat hitlerismul s-o ducă manu militari. Pe culmile puterii globale.

Din acest vis frumos s-a trezit mahmură și uluită, la 24 februarie, când Rusia a invadat Ucraina. Vestul, la ale cărui valori aderaseră ucrainenii, a redevenit, șocant, un concept plin de miez și sens. Cancelarul s-a trezit și s-a culcat la loc, lăsând Vestul (citește SUA) să rezolve problemele pe care n-a îndrăznit să le soluționeze la fel de radical pe cât a realizat, în teorie, că ar trebui s-o facă.

Numai că Vestul de azi nu mai e cel de odinioară, așa cum nici americanii nu mai sunt, vai, cei din epoca lui Reagan. Și cu atât mai puțin ai Americii lui Abe Lincoln și Thomas Jefferson, autorul principal al genialei Declarații de Independență a SUA. Acei americani nu s-ar fi temut să înarmeze Ucraina până în dinți și s-o facă în stare să învingă Rusia pe propriul ei teritoriu, cum pare a fi neapărată nevoie acum, dacă e să se refacă vreodată ordinea mondială. Pentru că ar fi înțeles că, ideologic, adversarii de la Moscova ai Americii și ai Vestului sunt tributarii unui delir, precum cel care i-a smintit pe Nero și pe Caligula. Iar compatrioții lui Roosevelt sau Reagan ar fi priceput că se confruntă cu un imperiu al răului nu mult mai puțin inuman decât cel nazist.

Ruscismul, un soi de domnul Goe pentru nemți

Ruscismul, cum se numește fascismul bolșevic al lui Vladimir Putin s-a inspirat din ambele totalitarisme ale veacului trecut, chiar dacă le-a adăugat o tentă fundamentalistă, ortodoxistă, de felul legionarismului românesc. Timothy Snyder a înțeles, într-un târziu, parte din natura versatilă a putinismului. Pe care l-ar fi putut numi fascism și în 2014.

Olaf Scholz l-a primit pe preşedintele Parlamentului de la Kiev, Ruslan Ştefanciuk

Acum, istoricul american nu mai ezită să le pună nemților oglinda-n față, reliefând că, ”deși repetă în neștire că se opun fascimului, Germania refuză să-l combată când se ițește”. Într-un memorabil interviu acordat săptămânalului Die Zeit, Snyder le reproșează germanilor că au dat decenii la rând ”lecții antifasciste”, după care, ”când fascismul s-a ivit” (în Rusia) ”nemții l-au finanțat”.

Concomitent, au publicat articole nenumărate despre fascismul ucrainean, sau despre populismul de dreapta polonez și unguresc, dezinteresându-se însă total de nazismul rusesc. Tratat indulgent, ca un soi de domnul Goe excesiv de alintat, de protipendada germană.

Snyder tematizează trufia postcolonială a unei Germanii care n-a avut niciun fel de probleme să-i trateze de sus, ca pe niște slugi, pe ucraineni, în timp ce i-au tratat pe rușii lui Putin cu respect și teamă, concedându-le un statut imperial, egal cu al stăpânilor civilizatului imperiu german.

Istoricul american admite că Germania s-a ocupat democratic exemplar de elucidarea trecutului ei nazist, dar s-a grăbit să se mândrească și să considere acest proces încheiat și rezolvat fără ajutor străin. De pildă, fără ajutorul surselor evreiești, întrucât despre evrei s-a afirmat în Germania că n-ar putea contribui la studierea istoriei hitlerismului pentru că ar fi, chipurile, ”prea emoționali”.

Greșeala lui Snyder și adevăratul resort al inadecvării germane la istorie

Snyder analizează eșecurile germane ale asumării trecutului totalitar în cheie postcolonialistă. În fapt, deși are dreptate să considere că nemții s-au lăsat îndoctrinați în acest domeniu de ruși, spre a-și citi propriul trecut deformat de ochelarii împrumutați Germaniei de propaganda rusă, îi scapă esențialul. Care e impulsul subconștient, veșnic la lucru în Germania postbelică, de a arăta lumii că, după ce a greșit declanșând și pierzând două războaie mondiale, neamul neamțului s-ar fi schimbat. Pericolul unui al treilea război mondial, un conflict nuclear, primejdia populismului sau naufragiul ecologic, globul doar cu ajutorul germanilor, un soi de nou popor ales, le-ar putea evita.

E ca și cum vocația de a stăpâni lumea și de a le indica și tuturor celorlalți direcția ar fi rămas intactă. Ca și cum doar metodele de a o valorifica s-au schimbat cu adevărat. Ca și cum un virus politic autimun continuă să acționeze ca un transmițător toxic, reinflamând organele vitale ale corpului social german, care, la un moment dat, se vede afectat de un soi de grav ”lupus” național. Boala îi împiedică elita să vadă, în crize imaginea corectă, nefalsificată a unui pariu istoric.

Boala autoimună la ruși

Nu altfel par a sta lucrurile în Rusia. Al cărei bolșevism s-a legat oricum cu mii de fire de nazism, cum reiese din cartea Hannei Arendt, Originile Totalitarismului. Sau din reflecțiile lui Eric Hoffer.

Trecutul totalitar, rămas neasumat onest și eficient deschide calea infecției autoimune. Sistemele de apărare naturale ale corpului politic nu mai realizează diferența dintre ce anume protejează și ce atacă trupul social și organele sale vitale. Imunitatea la ispita imperial-naționalistă, religios-fundamentalistă, socialistă, nazistă, sau islamistă dispare. Oarbă la discrepanța dintre libertatea care o ajută, pe de-o parte, și ispita reșutei în totalitarism, pe de alta, națiunea rusă e o pradă ușoară pentru demagogi gen Illyn, Stalin, Putin, Dughin și Kiril.

Ceea ce nu înseamnă că toți rușii (sau nemții) ori majoritatea lor ar fi atinși în mod necesar de maladia autoimună care le orbește mare parte din elite. Ci doar că tentația de a-i lăsa pe bolnavi să-și conducă țara spre prăpastie pare net mai mare la națiuni care au în spate experiența unui totalitarism asumat voluntar, decât la popoarele care se decid s-o apuce pe calea libertății.

Monumentul dedicat Pactului Ribbentrop-Molotov de la Varşovia

Și mai e simpatia reciprocă a popoarelor care au trecut benevol prin catastrofa dictaturilor totalitare. Snyder crede că rusofilia germană s-ar datora unei politici filo-moscovite inițiate de Willy Brandt în anii 70 ai veacului trecut, de când a părut simplu și rentabil pentru nemți să-și procure simultan din Rusia sovietică și absoluțiunea pentru Hitler, și materii prime. Or, tandrețea mutuală oglindește și similitudinea experienței pacienților trecuți prin aceeași boală autoimună.

Cine se aseamănă s-adună. Iată de ce nemții au refuzat să vadă fascismul lui Putin când, în 2014, l-a înfierat într-un târziu Bernard Henry Levy. Nu au vrut să-l vadă. Cum n-au vrut să sesizeze și să denunțe nazismul celui care, ca Putin, crede, acuzându-i pe alții de nazism, că poate impune și face admisibil, social, ruscismul său. Iată de ce germanii n-au condiționat afacerile Europei cu Rusia de un proces al stalinismului și pe cele cu China de o efectivă decomunizare. Iată, de au ”uitat” cu mare plăcere să tematizeze pactul Ribbentrop-Molotov și suferințele pricinuite de Germania nazistă popoarelor est-europene și, mai ales, ucrainenilor. Iată, în fine, de ce cancelarul ezită să afirme clar și răspicat evidența: că Rusia lui Putin trebuie învinsă ca odinioară Reichul lui Hitler.

Șansa democrației

Sunt toate acestea vreun semn de fatalitate? Defel. Democrația și asumarea trecutului ajută. Germania nu e în situația Rusiei agresoare. Nu Germania a aruncat în aer, mai nou, pacea, invadând o țară vecină spre a-i nimic poporul. Nu pe germani îi izolează Comunitatea Internațională ca pe rusciști. Nu ei cotizează, ca rușii, ca legionarii odinioară, la un nou cult al personalității, al căpitanului, al militarismului și al morții. Și atunci?

Reiese că utilitatea democrației este indiscutabilă. Dar nu ajunge. Iar timpul pierdut fiindcă nu s-a procedat la lustrație ori nu se iau la timp decizii vitale, ca ajutorarea militară eficientă a Ucrainei, se răzbună. Căci nu doar pentru libertate trebuie luptat zilnic, ci și, în spiritul responsabilității venind la pachet cu libertatea, pentru adevăr și dreptate. Altfel nu se mai face niciodată pace.

Autoare/Autor Petre M. Iancu

https://www.dw.com/ro/ruscismul-nazismul-%C8%99i-alte-boli-politice-autoimune/a-62028528

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////

///////////////////////////////

(Nu doar pacatuirea, ci, mai ales, iertarea,impacarea si nasterea din nou ne invata…)Pocăinţa lui Petru; 1 Corinteni 4; 7. Căci cine te face deosebit? Lepădarea lui Petru; Domnul Hristos ca educator-Principiile fundamentale ale educaţiei creştine;Educația cea mai importantă pentru lucrătorii Evangheliei; “”Studenții”” își hotărăsc destinul veșnic ; Când începe ziua Domnului? Ce înseamnă „neţinându-se strâns de Capul”? Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos; Iertarea lui Dumnezeu- Ce înțelege Dumnezeu prin iertare? Sfinţenia păcii… şi a celui care face pace; Sfinţenia iertării; Urmările iertării; Patru adevăruri referitoare la mântuire…pe care fiecare creştin ar trebui să le cunoască; Între căință și pocăință, între calea lui Iuda și calea lui Petru; CE ESTE NECESAR PENTRU O UMBLARE PLĂCUTĂ LUI? Transformați din slavă în slavă ( si… Inca)Trei lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut pentru noi la cruce, de Zac Poonen; REMEDIUL PENTRU NEMULȚUMIRE; Iosif Ton: Marxismul American; Bucură-te tinere în tinereţea ta; Cum putem avea bucurie spirituală? ALERTA!America isi sapa groapa –singura… CRONICĂ DE CARTE – MARXISMUL ÎN AMERICA; (Si pentru ca s-a impotrivit pornoglobaliilor, dar si pentru alte impotriviri cutremuratoare …)Teolog și Papă; Prieteni de pretutindeni,nu va mai jertfiti pentru Tara hotilor,pungasilor,idolatrilor si nici pentru Poporul porno-coruptilor si mincinosilor,ci pentru vesnica Jertfire Dumnezeiasca intrupata in Hristos, ca sa ne INDUMNEZEIASCA-Rom.cap.12 ,caci popimea a pactizat cu Fiara Tarista si … ) Sfinții închisorilor” – Legionarism religios în post-comunismul românesc*

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

/////////////////////////////////////

(Si pentru ca s-a impotrivit porno-globaliilor, dar si pentru alte impotriviri cutremuratoare …)Teolog și Papă

EVOCĂRIANA PETRACHE

Un rafinat intelectual catolic, un om sensibil care cânta la pian, un profesor eficace și atent, un teolog care a luat în serios marile probleme ale timpului său, format în lumina dezbaterilor istorico-critice asupra textului biblic, Joseph Ratzinger (1927-2022), devenit al 265-le papă la 19 aprilie 2005 sub numele de Benedict al XVI-lea, a fost ultimul filosof-rege (căci Vaticanul este o monarhie) al lumii europene. Vocația papei Benedict trebuie înțeleasă plecând de la scrierile sale, de la metoda sa de a servi adevărul scriind teologie.

Ratzinger știa să aprofundeze, să sublinieze legătura vie între viața spirituală și teologia sistematică, cărțile ca și predicile sale, sunt un pelerinaj care te ajută să te apropii de Cuvântul întrupat. Într-un stil simplu, din care transpare bucuria de crede și a iubi, pagină după pagină se dezvăluie pacea celui care știe că Dumnezeu este iubire și că răspunsul nostru umil este să ne deschim acestei iubiri, chiar atunci când nu înțelegem de ce evenimentele la care suntem martori contrazic această iubire. Speranța creștină nu presupune că va fi mai bine, că vom fi mai sănătoși, mai bogați și mai veseli, și că în lumea va mai multă justiție, ci că în mijlocul tuturor semnelor de contracție a timpurilor nostre, ochiul creștin întrevede nu doar speranța Împărăției ce va să vină, ci experiența reală că Domnul este cu noi, este prietenul nostru și apărătorul nostru. „Colaborator al Adevărului”, este cuvântul ales în momentul în care Ratzinger a devenit episcop de München, pentru a sublinia cheia întregii sale vieți, a unei vieți dedicate studiului, dar și mărturisirii că Adevărul este o persoană, care ni se descoperă ușor, ușor cu fiecare gest de apropiere pe care noi îl facem citind textul Scripturii și împrietenindu-ne cu sfinții – alți prieteni ai Domnului.

O bună poartă de intrare în opera lui Ratzinger este trilogia sa dedicată lui Iisus din Nazaret care combină hermeneutica textului biblic cu interpretări capabile să hrănească credința.

Înainte de a deveni papă, Ratzinger a scris mai bine de 30 de cărți de teologie, au urmat peste 20 cărți în timpul pontificatului său. Dintre acestea, avem vreo 15 traduse în limba română. Raportul dintre știință și credință, eccleziologia, liturghia, sensul Crezului în ziua de azi, teologia istoriei, critica relativismului cultural sunt doar câteva dintre temele predilecte ale operei lui Ratzinger. Produs al celei mai rafinate școli teologice germane, papa Benedict al XVI-lea era la curent cu lecturile istorico-critice ale evanghelilor, dar alegea întotdeauna din aceste lecturi pe cele care sunt în continuitatea tradiției. O bună poartă de intrare în opera lui Ratzinger este trilogia sa dedicată lui Iisus din Nazaret care combină hermeneutica textului biblic cu interpretări capabile să hrănească credința. Pentru cei mai interesați de chestiuni dogmatice, Introducere în creștinism. Prelegeri despre Crezul apostolic (Iași, Sapientia, 2004) este un bun exemplu de a vedea consecințele credinței creștine. O lectură mai ușoară pentru cei interesați de omul Benedict al XVI-lea este interviul Dumnezeu și lumea. A crede și a trăi în epoca contemporană. O convorbire cu Peter Seewald, (Iași, Sapientia, 2009).

Textele sale sunt o călătorie, un discurs construit din aproape în aproape, metodic, care știe să deconstruiască prejudecățile lumii contemporane pentru a arăta că Logosul, și nu rațiunea mecanică modernă pot să dea sens vieții. Ratzinger este unul dintre puținii autori care știe să folosească referințe culturale pentru a dezvălui sensul spiritual. A contribuit prin opera sa la ceea ce poate fi numit, în cel mai bun sens, cultura creștină, și asta cu toată umilința de care a fost capabil cineva care s-a identificat „cu un simplu lucrător în via Domnului”, cuvinte rostite cu ocazia alegerii sale ca papă. A făcut acest lucru în două feluri: pe de o parte, adaptând și reamintind cititorilor săi resursele tradiției creștine din care el însuși s-a hrănit spiritual întreaga viață, și, pe de altă parte, plecând de la discursuri și elemente anticreștine, evidențiindu-le rigiditatea ideologică sau sărăcia conceptuală.

Ratzinger este unul dintre puținii autori care știe să folosească referințe culturale pentru a dezvălui sensul spiritual.

Un punct de turnură în viața lui Joseph Ratzinger a fost participarea acestuia ca expert și consilier al Cardinalului Frings la Conciliul Vatican II (1962-1965). Participarea, la doar 35 de ani, la un eveniment istoric care a schimbat fața Bisericii Catolice este o șansă unică pentru un teolog care are ocazia să vadă credința vie a Bisericii la lucru. Viitorul papă nota în jurnalul său despre Conciliului: „în acest moment, armata lui Hristos are ceva mai bun de făcut decât să intre în discuții academice. Lumea nu așteaptă de la noi alte subtilități de sistem, ci vrea să audă răspunsul credinței la ora necredinței”. Într-o privire retrospectivă asupra Conciliului, în cartea de dialoguri cu Peter Seewald, tot Ratzinger spunea despre această perioadă: „Cu siguranță, eram pentru progres, dar în timpul acea, progresul nu însemna să arunci în aer credința Bisericii, ci să ajutăm la aprofundarea și trăirea credinței originale”. Trăirea credinței în timpurile noastre, acesta cred că este orizontul tuturor activităților lui Ratzinger, indiferent dacă vorbim despre pontificatul său sau despre contribuția sa decisivă la Catehismul Bisericii Catolice. Compendiu [1] (a fost președintele comisiei care a lucrat la acest proiect) sau la munca sa de prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței. Pentru Ratzinger, credința creștină trebuie să fie prietenă cu inteligența, mai ales într-o lume care a deconstruit orice noțiune de adevăr de frica unui adevăr mult abuzat pentru a justifica intoleranța și cruzimea. Bisericii îi revine acest curaj al adevărului, care adeseori în societatea contemporană poate apărea ca o „contradicție profetică”, căci un Dumnezeu care a devenit cu adevărat om și care ne cere să credem că el rămâne stăpânul istoriei. Benedict a încurajat prin cuvintele și modul său de viață evanghelizarea culturii, adică o mărturie vie a speranței noastre în dialog de la egal la egal cu științele din vremea noastră. Într-o predică adresată studenților din Roma, Benedict al XVI-lea vorbea despre „responsabilitatea de a mărturisi un Dumnezeu apropiat oamenilor în sălile universității, un Dumnezeu care se manifestă de asemenea în căutarea adevărului, suflet al oricărui angajament intelectual”[2].

Pentru Ratzinger, credința creștină trebuie să fie prietenă cu inteligența, mai ales într-o lume care a deconstruit orice noțiune de adevăr de frica unui adevăr mult abuzat pentru a justifica intoleranța și cruzimea.

Un alt punct de cotitură a fost curajul incredibil de a renunța la pontificat în 11 februarie 2013. Fără niciun preaviz, cu riscul unei furtuni, papa Benedict a acceptat cu umilință să intre în umbră și acompanieze Biserica în rugăciune, renunțând la poziția publică. Aproape 10 ani s-au scurs între momentul demisiei și moartea sa, timp pe care papa emerit l-a dedicat pregătirii exclusiv pentru Marea Întâlnire. În 50 de ani, când se vor deschide arhivele pontificatului său, istoricii catolicismului vor putea spune cu precizie motivele reale care i-au motivat gestul, până atunci putem doar presupune. Citind cuvintele scrise în februarie 2022, pe care le voi cita extensiv mai jos, ne putem gândi că pregătirea serioasă pentru moarte este o datorie mai mare chiar și decât conducerea bisericii:

„Foarte curând mă voi afla în fața Judecătorului ultim al vieții mele. Chiar dacă, privind înapoi la lunga mea viață, pot să am motive de frică și teamă, sunt oricum cu sufletul senin pentru că mă încred cu tărie în faptul că Domnul nu este numai Judecătorul cel drept, dar în același timp, este prietenul și fratele care a suferit el însuși neputințele mele și, de aceea, ca Judecător, este în același timp avocatul meu (Paraclet). În vederea ceasului judecății, îmi devine astfel clar harul de a fi creștin. A fi creștin îmi dă cunoașterea, mai mult, prietenia Judecătorului vieții mele și îmi permite să trec cu încredere prin poarta întunecoasă a morții. În acest sens, îmi revine iar și iar în minte ceea ce Ioan relatează la începutul Apocalipsului: el îl vede pe Fiul omului în toată slava sa și cade la picioarele sale ca un mort. Dar El, punându-și mâna dreaptă asupra lui, îi spune: «Nu te teme! Eu sunt…» (cf. Ap 1:12-17).”[3]

Azi 5 ianuarie 2023, când scriu acest text, Benedict a traversat, purtat de alții, pentru ultima moară piața Sfântul Petru, gest pe care l-a făcut de atâtea ori în timpul vieții sale. Asistând la înmormântare, m-am gândit la momentele când traversa piața ca tânăr teolog la Conciliu Vatican II, apoi ca apropiat colaborat al lui Ioan Paul al II lea, apoi în funcția de cardinal, îndreptându-se către conclavul care urma să îl aleagă papă, de nenumărate ori când a celebrat ca papa în piață. De astăzi, cărțile sale ne vor aminti de un martor al Adevărului, un martor al bucuriei de a fi creștini.

https://convergente.ro/teolog-si-papa/

//////////////////////////

ALERTA! America isi sapa groapa –singura… CRONICĂ DE CARTE – MARXISMUL ÎN AMERICA

Nicolae DIMA

CRONICĂ DE CARTE – MARXISMUL ÎN AMERICA

Mark R. Levin

”American Marxism”

New York, USA, 2021

https://www.booktopia.com.au/

Anul acesta a apărut în librăriile din Statele Unite cartea „Marxismul în America”; un ‘semnal de alarma’ care ar trebui să deschidă ochii multor cititori. Statele Unite se îndreaptă spre socialism şi populaţia nu înţelege pericolul care se apropie. Ca persoana care a trăit comunizarea României mă simt obligat moral să atrag atenţia asupra alunecării spre neo-marxism. Dacă nu se iau măsuri acum, America de mâine va arăta că Venezuela de azi. Perspectiva nu îi deranjează pe marxişti. În fostele țări comuniste din Europa de Est o infimă parte a populaţiei trăia regeşte, o mică parte trăia confortabil şi restul populaţiei se zbătea în mizerie. În acei ani mulţi oameni aşteptau să-i salveze America. Pe cine vor aştepta Americanii dacă marxiştii ajung la putere la Washington?

Mark Levin, autorul cărţii, e conştient de ce se întâmplă şi de scopul urmărit de neo-marxisti. El a analizat cu rigurozitate evoluţia politicii în ultimele decenii, a urmărit pas cu pas atitudinea şi acţiunile noii stangii, şi a ajuns la concluzii alarmante. Utilizând numeroase organizaţii aparent inocente şi profitând de mijloace de informare în masă, controlate în mare parte de stânga, neo-marxistii americani au ajuns să domine discursul public şi să-şi impună agendă.

Pentru a-şi atinge scopul, Levin susţine că marxiştii urmăresc distrugerea totală a actualelor aranjamente sociale. În acest sens, ei exacerbează problemele cu care se Statele Unite, indiferent dacă acestea sunt reale sau imaginare. E vorba de relaţii inter-rasiale, de presupusa exploatare a clasei muncitoare, de abuzarea imigranţilor, deteriorarea medului înconjurător şi altele. Scopul final este anihilarea societăţii tradiţionale şi rescrierea Istoriei Americii. În cuvintele cunoscutului autor: „se urmăreşte distrugerea imperialismului American și realizarea unei societăţi fără clase; lumea comunistă.” (P. 118) Dacă se va reuşi, susţine Levin, Statele Unite se vor prăbuşi complet – total social collaps.

În vederea atingerii obiectivelor vizate, neo-marxistii Americani au inventat expresii, slogane şi teorii noi şi bombardează mass media cu ele pentru a le impune publicului şi a le imprima în mintea populaţiei. Citez câteva din cele menţionate: „Green new Deal” (Noul acord verde), „Critical Race Theory” (Teoria critică a raselor), „Critical Gender Theory” (Teoria critică a sexelor), „Antifa”, „BLM” şi altele. În ce priveşte sexele, de exemplu, în opinia noii stângi marxiste, nu există sexe naturale, acestea au fost chipurile inventate de burghezie.

Majoritatea teoriilor lansate de neo-marxisti par inofensive şi urmăresc inducerea în eroare a populaţiei neinformate şi naive. Extremă stângă se ascunde sub asemenea denumiri ca liberali, progresişti, libertarieni, activişti ecologici, troţkişti şi alte ‘ambalaje’ şi toţi se pretind drept democraţi. Unele cercuri marxist-leniniste nu se mai ascund însă şi afirma clar că urmăresc „sfârşitul exploatării capitaliste şi peluarea puterii de către popor” (Power to the people). În mod trist şi alarmant, precizează Mark Levin, toţi „leftiștii” activează sub umbrelă complicita a Partidului Democrat, recent instalat la Casa Albă.

Adepţii noii stângi susţin că marxismul reprezintă ideologia dreptăţii, fiind singura capabilă să înfăptuiască o lume ideală. Ei afirmă că în trecut ideologia communista a fost prost aplicată, dar rămâne cea mai bună opţiune pentru omenire. Adevărul este că societatea capitalistă Americană e departe de a fi perfectă, că are multe lacune şi că a făcut şi continuă să facă greşeli. De altfel, Winston Churchill afirma că societatea capitalistă reprezintă un sistem rău de guvernare, dar rămâne cel mai bun din câte au fost încercate în istoria lumii. Analiștii susţin deasemenea că omul însuşi este o fiinţă imperfectă şi nu poate atinge niciodată perfecţiunea în ceea ce face. În consecinţă, ideia realizării societăţii ideale, raiul pe pământ, este o imposibilitate. Tot ce putem face este să îmbunătăţim ceea ce avem. Marxiştii resping însă ideia îmbunătățirii actualei societăţi. Ei vor o revoluţie radicală care să-i propulseze la putere şi în acest sens au inventat curentul „Cancel Culture”.

Curentul „Cancel Culture”, susţine Levin, tradus liber prin anularea sau anihilarea culturii, este nenatural şi contra firii omului. Susţinătorii curentului resping valorile tradiţionale; denunţa famila normală alcătuită din mamă, tata şi copii; resping distincţia dintre sexe; şi batjocoresc religia şi patriotismul. Şi pentru a demola modul vechi şi tradiţional de viaţă şi a creea societate nouă, marxiştii aplica formula scopul scuză mijloacele. În acest sens, ei încurajează contradicţiile sociale, creează noi crize, organizează demonstraţii şi manifestări stradale, diseminează zvonuri şi minciuni şi declanşează conflicte.

Promotorii noii ordini sociale susţin totodată că revoluţia comunistă este iminentă. În opiniile lor, asemenea revoluţii au repurtat mari succese în trecut în asemenea țări ca URSS şi China şi mai recent în Venezuela. Pentru ei nu contează faptul că zeci de milioane de oameni au fost sacrificaţi în numele revoluţiei; scopul final e important, anume, paradisul care va veni. Între timp, ideia distrugerii a tot ceace este vechi s-a răspândit şi în acelaşi timp au apărut în America temple dedicate lui satana. Mark Levis se întreabă încotro merge ţară şi aminteşte de una din declaraţiile fostului preşedinte Ronald Reagan: „Libertatea este intodeauna doar la un pas de dispariţie.” (p. 13) Levin aminteşte că pierderea libertăţii tradiţionale a început deja la Washington sub actual administraţie a preşedintelui Biden: „Se întâmplă deja pe marile coridoare ale puterii prin acţiuni legislative şi ordine executive şi pe marile străzi unde au început să domine actele de violență” scrie Levin. (pp. 38-39)

Ca cetăţean american în prezent, născut şi crescut în România, îmi amintesc de anii copilăriei şi ai primei tinereţi şi de metodele prin care s-au impus comuniştii. Între altele, au terfelit simbolurile naţionale; au dărâmat monumentele vechilor eroi ai naţiunii înlocuindu-le cu statui comuniste; au schimbat numele româneşti ale unor bulevarde; au promovat în posturi de conducere unelte docile şi lichele şi au arestat şi decimat opoziţia. Deocamdată, în Statele Unite s-a început cu distrugerea statuilor şi cu promovarea unor indivizi interlopi. Infractorul George Floyd, de exemplu, a fost înmormântat într-un sicriu de aur fiind onorat ca mare erou. Şi este doar începutul.

Mark Levin scrie în încheiere că ideologia comunistă este nu numai fără nici un Dumnezeu, dar şi împotriva naturii omului. Omul a fost creiat în imaginea divininitatii şi are suflet şi conştiinţa. El are menirea să se salveze pe sine şi să-şi ajute şi semenii. Majoritaea americanilor sunt oameni cu frică de Dumnezeu, dar în mod bizar sunt tăcuţi şi par resemnaţi în fața tendinţei pro-marxiste de azi. Şi cartea se încheie cu o chemare: „Patrioţi Americani, uniţi-vă! Alegeţi libertatea!”

P.S.: Când numele bulevardului Napoleon Bonaparte din Bucureşti a fost înlocuit prin 1947-48 cu numele grevistului comunist Ilie Pintilie, cunoscutul epigramist Păstorel Teodoreanu a scris următoarea epigramă: „Nici visai tu mă Ilie/ să ajungi aşa departe/ să-l întreci pe Bonaparte.// Şi de-o fi şi-o fi să fie,/ strada alt nume să poarte:/ Napoleon Pintilie sau Ilie Bonaparte.//”.

Prof. Dr. Nicolae Dima

Tucson, Arizona, SUA

(Dl. Nicolae Dima, fost redactor la Vocea Americii, este autorul cărţii „Românii şi România – Între Pământ şi Cer” carte în curs de apariţie la Bucureşti)

https://poeziipentrusufletulmeu.com/2021/12/30/cronica-de-carte-marxismul-in-america/

//////////////////////////////////////////

Cum putem avea bucurie spirituală?

Ioan 15.11

Timothy Hadley Sr.

Verset călăuzitor: Ioan 15.11

Ioan 15.11: V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.

Ştiai că un creştin fără bucurie este o contradicţie? Dacă eşti total în ordine cu Dumnezeu, atunci tu trebuie să ai bucurie în viaţă! Însă mulţi creştini trăiesc aşa, ca şi cum şi-ar fi pierdut bucuria. Probabil întrebi: „De ce este bucuria aşa de importantă?” Unul din motivele cele mai importante este: pentru a câştiga pe cei pierduţi pentru Isus. Tu nu poţi merge cu Biblia sub un braţ şi cu o piatră de mormânt sub celălalt braţ şi să spui: „Nu ai vrea să fii ca mine?” Reclama noastră cea mai bună este bucuria în Domnul.

Un alt motiv, pentru care noi avem nevoie de bucurie, este: ca să avem putere să trăim viaţa creştină. Când izraeliţii au construit zidul în jurul Ierusalimului şi poporul a obosit, Dumnezeu a zis lui Neemia: „Nu vă întristaţi, pentru că bucuria Domnului este tăria voastră” (Neemia 8.10). Tu nu poţi trăi viaţa creştină fără bucurie. Bucuria este neapărat necesară, pentru ca să putem purta poverile vieţii. Noi toţi avem necazuri şi greutăţi. Cineva a spus: bucuria este „lubrifiantul vieţii”. – Bucuria în Domnul va face poverile vieţii uşoare şi le va îndepărta din inima ta.

O altă întrebare foarte importantă este: „Ce este bucuria?” Cum o defineşti? Bucuria şi veselia nu sunt acelaşi lucru. Veselia depinde deseori de ceea ce tocmai se petrece! Bucuria este ceva, care vine de la Domnul Isus Însuşi! Noi trebuie nu numai să avem o bucurie, aşa cum o are El; noi trebuie să avem bucuria Sa. El are bucurie din belşug. El spune: „pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. Bucuria Sa nu era parţială, ci era o bucurie care se revarsă. Isus avea nu numai o bucurie care se revarsă, ci şi o bucurie suficientă. Expresia „care se revarsă” vorbeşte despre calitatea bucuriei şi expresia „suficientă” vorbeşte despre mărimea bucuriei. Şi El avea o bucurie permanentă. El a spus: „pentru ca bucuria Mea să fie în voi”. Aceasta nu era o bucurie care vine şi pleacă. Şi noi putem avea bucurie, indiferent care sunt împrejurările. Noi trebuie să ne bucurăm totdeauna în DOMNUL.

O altă întrebare, pe care probabil o avem, este: Cum primim bucuria, pe care ne-o dă Domnul Isus? – Domnul Isus Însuşi ne spune, cum primim această bucurie. În versetul nostru El spune: „V-am vorbit aceasta.” Vrem să vedem, despre ce tocmai a vorbit El; acolo vom găsi reţeta pentru bucurie. Isus Însuşi a vorbit despre Sine ca fiind viţa şi că noi suntem mlădiţele. El spune, că mlădiţa trebuie să rămână în viţă, şi atunci va fi bucurie. Dar ce înseamnă „să rămâi”?

Să citim Ioan 15.4: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine.” O mlădiţă se predă total viţei şi trăieşte exclusiv pentru viţă. Ca să avem bucurie, trebuie să rămânem pe deplin şi complet în viţă.

Bucuria ne este dăruită de Isus, dacă suntem dependenţi de El. Isus spune în Ioan 15.5: „Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine [sau: în afara Mea (sau: despărţiţi de Mine)] nu puteţi face nimic.” Ce poate face o mlădiţă fără viţă? Absolut nimic! Dacă mă gândesc, că eu sunt cineva, atunci Dumnezeu nu este totul. Şi Dumnezeu poate fi totul abia atunci când eu devin nimic.

Isus spune în Ioan 15.9: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.” Aceasta înseamnă: noi trebuie să ne odihnim în dragostea Sa. Biblia ne spune în Galateni 5.22, că bucuria este o parte din roada Duhului. Noi nu putem produce bucuria; noi trebuie să rămânem simplu în viţă. Domnul Isus completează în versetul 10: „Dacă ţineţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea” (Ioan 15.10). Isus a împlinit poruncile Tatălui Său. Şi noi trebuie să ascultăm de Tatăl. Noi nu putem obţine bucurie pe alte căi, decât numai prin ascultare.

Fără această bucurie adevărată, viaţa este ca o ambarcaţie cu pânze pe mare fără velă. Nu este nimic care să te pună în mişcare şi este de puţin folos. Această bucurie se găseşte numai în Domnul Isus. Eşti tu umplut cu această bucurie? Rămâi în El.

Tradus de la: Wie können wir geistliche Freude haben?

Preluat din The Lord is near—Daily Bible Meditations, 3. şi 5. Decembrie 2016

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/cum-putem-avea-bucurie-spirituala-a11224.html

///////////////////////////////////\

Bucură-te tinere în tinereţea ta

“Bucură-te , tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cît eşti tînăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată. Goneşte orice necaz din inima ta, şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile vieţii sînt trecătoare” – Ecl. 11:9, 10.

Vedeţi dragi fraţi şi surori ce sfat minunat ne dă înţeleptul Solomon nouă tinerilor. Haide-ţi să vedem ce anume a avut el în vedere şi la ce ne-a îndemnat prin aceste cuvinte. Să luăm cuvintele chiar de la începutul textului nostru:“Bucură-te, tinere, în tinereţea ta”, în primul rînd acest verset se aplică la tinerii în vîrstă care studiază Biblia. Dar la ce fel de bucurie se referă aici autorul? Sigur că răspunsul îl putem afla tot în Scriptură. Şi îl găsim la Filipeni 4:4 unde citim:“Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic bucuraţi-vă!”. Deci ce răspuns frumos găsim, că trebuie să ne bucurăm în Domnul! Dar cum să vedem noi mai clar, ca tineri, cum să ne bucurăm în Domnul? Şi răspunsul la această întrebare ne este oferit de Pavel în Gal. 5:22, unde el ne spune că bucuria în Domnul pe care o putem căpăta este acea bucurie care este un rod al Spiritului. Este una dintre primele roade ale Spiritului menţionate de Apostol, adică se poate dezvolta la început – adică în tinereţe. Şi aceasta o putem avea doar dacă avem credinţă, cum aflăm din Rom.15:13 – “Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, pentruca, prin puterea Duhului Sfînt, să fiţi tari în nădejde”. Avînd bucuria pe care o dă credinţa, aflăm că bucuria noastră poate creşte ca şi a lui Pavel în 1 Tes. 2:19, unde ne spune: “Căci cine este, în adevăr, nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sînteţi voi”. Şi mai adaogă în Fil. 4:1 – “Prea iubiţiii şi mult doriţii mei fraţi, bucuria şi cununa mea”. Deci fraţii ne întregesc bucuria şi mai tare, pînă ajunge o bucurie deplină cînd suntem ca în Fil. 2:2, care zice: “faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gînd”. Deci să ne bucurăm dragi tineri în continuu în Domnul, prin credinţă, tot mai mult pe măsură ce suntem înconjuraţi de fraţi iubitori, ca să putem şi noi intra în bucuria Stăpînului nostru care să ne spună:“Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri, intră în bucuria stăpînului tău”- Matei 25:21. Dar poate că cineva ar spune că nu avem în Scripturi destule sfaturi pentru tineri cum să ajungem la această bucurie a noastră şi a Domnului, la care ne îndeamnă cel mai înţelept om al veacurilor trecute. La acceasta dragi fraţi şi surori v-aş îndemna doar să luaţi Bibliile voastre în mînă şi să urmăriţi sfaturile lui Dumnezeu date nouă tinerilor în continuare. Apostolul Petru ne îndeamnă la o purtare sfîntă în 1 Petru 1:14, 15 prin cuvintele: “Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi tîrîţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, cînd eraţi în neştiinţă. Ci, după cum cel ce v-a chemat este sfînt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră”. Şi ca să ajungem la această purtare, baza sau temelia trebuie pusă încă din familie, ceea ce aflăm din Col. 3:20 – “Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului”. Acest sfat merită să fie luat în consideraţie, căci el ne spune nu doar ca copiii să asculte de părinţii lor, ci spune “în toate lucrurile”, dar el nu ar avea atîta importanţă dacă nu ne-ar mai spune şi că “lucrul acesta place Domnului”. Acesta este un lucru pe care Domnul îl cere de la noi, pe care noi tinerii îl putem face şi cred că suntem în stare, chiar dacă cîte odată poate mai cu puţină înflăcărare. Dar noi trebuie să ascultăm părinţii nu numai în cele ale casei, ci şi să-i ascultăm în Domnul, după cum ne spune apostolul la Efeseni 6:1 – “Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept”, şi mai adaogă în versul 3 – “ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pămînt”. Iată cum putem urma în continuare îndrumarea de la Ecl. 11:9 care după ce ne spune “Bucură-te tinere, în tinereţea ta” continuă “fii cu inima veselă cît eşti tînăr”. A asculta părinţii în Domnul înseamnă cum ne spune Solomon la Prov. 1:8 – “să asculţi învăţătura tatălui tău, şi îndrumările mamei tale”. Căci doar despre un fiu care ascultă se poate spune “Un fiu înţelept este bucuria tatălui” din Prov. 10:1. Şi Domnul nostru Isus susţine acestea spunînd în Matei 18:3-5 – “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deacea oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe mine”. Dar Psalmistul se întreabă în Ps. 119:9 – “Cum îşi va ţinea tînărul curată cărarea?”, şi tot el răspunde zicînd: “Îndreptîndu-se după Cuvîntul Tău”. Ştiind din 1 Cor. 6:12 şi 10:23 că în această lume “Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sînt de folos, toate lucrurile îmi sînt îngăduite dar nimic nu trebuie să pună stăpînire pe mine” şi că “toate lucrurile îmi sunt îngăduite dar nu toate zidesc”, cum am putea noi fi în acord în continuare cu gîndul Eclesiastului care spune “umblă pe căile alese de inima ta”? La Efeseni 5:10, 11 găsim sfatul care ne va ajuta, prin cuvintele: “Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului” şi adaogă “şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului”, dar aceasta nu este totul urmează ceva foarte important “ba încă mai degrabă osîndiţi-le”, şi versetul 17: “de aceea, nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului”. Înţelesul acestor cuvinte este întărit de 2 Cor. 6:14, prin cuvintele – “nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi”. Deci ca să găsim vre-un răspuns trebuie să-l şi căutăm după cum suntem îndemnaţi în 1 Tes. 5:21 astfel: “Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun”. Astfel că tot la Solomon găsim răspunul care din Prov. 23:19, 20, 22-26 sună astfel: “Ascultă fiule şi fii înţelept, îndreaptă-ţi inima pe calea cea dreaptă. Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibează cu carne. Ascultă pe tatăl tău, care te-a născut, şi nu nesocoti pe mamă-ta, cînd a îmbătrînit. Cumpără adevărul şi nu-l vinde, înţelepciunea, învăţătura şi priceperea. Tatăl celui neprihănit se veseleşte, şi cel ce dă naştere unui înţelept se bucură. Să se bucure tatăl tău şi mama ta, să se veselească cea care te-a născut. Fiule, dă-mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele”. Ce înseamnă a-ţi îndrepta inima pe calea cea dreaptă ne clarifică versetul de la Romani 12:2 şi anume: “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvîrşită”. Aceasta se poate ajunge doar dacă ţinem în minte cuvintele lui Iacov care ne avertizează în cap. 4 cu 4: “Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumneezu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu”, fapt adeverit şi de Ioan în 1 Ioan 2:15 spunînd: “Nu iubiţi lumea nici lucruile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el”. Şi anume aceasta şi este “voia Domnului – sfinţirea voastră” – 1 Tes. 4:3, adică deosebirea noastră de lume. Am putea spune: păi noi trăim în lume şi nu putem să n-avem relaţii cu cei de vîrsta noastră, cu societatea. Şi acest lucru este foarte bine să fim comunicabili, dar anume pentru a putea rămîne cu Dumnezeu în astfel de situaţii ni se adresează Pavel în Filipeni 2:15 – “fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume”, ca nişte epistole vii, citite şi cunoscute de toţi oamenii cum este scris la 2 Cor. 3:2, 3. Numai dacă astfel vom asculta de cuvintele Domnului din 2 Cor. 6:17, 18 care ne spun “Ieşi-ţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic”, numai astfel ne vom putea “curăţi de orice întinăciune a cărnii şi a spiritului” şi ne vom putea duce sfinţirea pînă la capăt, în frică de Dumnezeu” cum suntem încurajaţi în cap. 7 cu 1. Căci tot aşa au făcut şi tinerii veacurilor trecute cum este de exemplu Daniel. În Daniel 1:8 aflăm că: “Daniel s-a hotărît să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul, şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce”, şi ca rezultat din versetele 19 şi 20 aflăm că: “între toţi tinerii aceia, nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mişael şi azaria. De aceea ei au fost primiţi în slujba împăratului. În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere, şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decît toţi vrăjitorii şi cititorii în stele, care erau în toată împărăţia lui”. Şi ce schimbări concrete trebuie să facem ca să fim şi să rămînem în realitate plăcuţi Domnului în mijlocul acestui neam stricat? Şi aici Domnul s-a îngrijit de providenţa sa prin cuvintele de la Col. 3:16 – “Cuvîntul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cîntări de laudă şi cu cîntări duhovniceşti, cîntînd lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră”. Ceea ce înseamnă: “Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti (de tipul – crutoi, pricalim, bazarim, paţan, tipa, gruzim, cool, sexy şi multe altele de felul acesta) căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu” – 2 Tim. 2:16, “Nici un cuvînt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.” – Efes. 4:29, “Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sînt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire” – Efes. 5:4, “Orice amărăciune, orice iuţime, orice mînie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mujlocul vostru. Dimpotrivă fiţi buni unii cu alţii, miloşi, iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” – Efes. 4:31, 32, “Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” – Col. 4:6, “Odinioară eraţi întuneric; dar acum sînteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii” – Efes. 5:8, “Şi orice faceţi cu cuvîntul sau cu fapta, să faceţi totul în numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin el, lui Dumnezeu” – Col. 3:17, “Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cîntări de laudă şi cu cîntări duhovniceşti, şi cîntaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului” – Efes. 5:19, să vorbim “nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfînt, întrebuinţînd o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” – 1 Cor. 2:13, “Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mînie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui” – Col. 3:8, 9, căci “nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om” – Matei 15:11, “Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor” – Mal. 2:7, “Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios” – 1 Tim. 4:7, “Tu însă, vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă” – Tit 2:1, “Dacă vorbeşte cineva să vorbească cuvintele lui Dumnezeu” – 1 Petru 4:11, căci “cine vorbeşte în chip uşuratic, răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare” – Prov. 12:18, “Limba înţelepţilor dă ştiinţă plăcută, dar gura nesocotiţilor împroaşcă nebunie” – Prov. 15:2, “Limba dulce este un pom de viaţă, dar limba stricată zdrobeşte sufletul” – Prov. 15:4, “Ce bună este o vorbă spusă la vreme potrivită” – Prov. 15:23. Şi ca să închei această parte citez cuvintele adresate tînătului Timotei de Pavel în a doua sa epistolă cap. 2 cu 22-25: “Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri. Şi robul Domnului nu trebuie să se certe,

ci să fie blînd cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare,

cont . …….https://adevarprezent.org/bucura-te-tinere-in-tineretea-ta/

//////////////////////////////////

Iosif Ton: Marxismul American

//////////////////////////////////////////

REMEDIUL PENTRU NEMULȚUMIRE

Jim Cymbala

Atunci când creștinii experimentează bucuria, lucrul acesta are un impact mult mai puternic asupra lumii astăzi decât a avut-o cu zeci de ani în urmă. De ce? Deoarece mentalitatea de îndreptățire atât de răspândită în societatea noastră îi determină pe mulți să se simtă justificați în mânia lor. Poate ne gândim: ,,Guvernul, angajatorul meu, familia mea – cineva cu siguranță care îmi datorează mult. Sunt îndreptățit pentru că viața mea a fost grea. Nu ai idee prin ce am trecut.” Resentimente puternice se ascund adesea în acest fel de nemulțumire.

Dacă analizezi cu atenție afacerile internaționale, politica națională, apelurile din timpul emisiunilor de radio, blogurile, certurile legate de muncă și relațiile între rase, vei găsi o epidemie mondială de venin și amărăciune. Se găsește pretutindeni și, din păcate, a cuprins de asemenea și Trupul lui Hristos. Este exact opusul vieții pline de bucurie pe care Isus a avut-o în vedere pentru noi toți: ,,V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 15:11)

Cu câteva secole înainte ca Isus să spună aceste cuvinte, bucuria era deja înțeleasă ca o fațetă importantă în viața poporului ales de Dumnezeu. Moise i-a instruit că binecuvântările lui Dumnezeu sunt oferite în așa fel încât ,,să fii (pe deplin) vesel” (Deuteronom 16:15). A te bucura de prezența Domnului produce o bucurie mai profundă decât orice binecuvântare materială (Psalmul 21:6), iar oamenii lui Dumnezeu trebuiau să-L laude mereu pentru bunătatea Sa cu ,,strigăte de bucurie.” (Psalmul 107:22)

Când cântau cu strigăte de bucurie, ceea ce făcea ca acea cântare să fie de închinare nu erau doar versurile și melodia; cântăreții aveau nevoie de bucurie în inimi față de tot ce a făcut Domnul pentru ei. Dumnezeu era mai interesat de inimi bucuroase decât de abilitatea vocală – de aceea atitudinea lui David i-a plăcut lui Dumnezeu așa de mult. Deși era înconjurat de dușmani și sub o tensiune intensă, David nu se plângea și nu se amăra. Mai degrabă, s-a dus în cortul întâlnirii și a adus jertfe cu ,,strigăte de bucurie”, spunând: ,,în sunetul trâmbiţei, voi cânta şi voi lăuda pe Domnul.” (Psalmul 27:6)

Noi creștinii am fost iertați, spălați, justificați și pecetluiți cu Duhul Sfânt – și vom trăi veșnic cu Hristos! Cântarea de bucurie, strigătele de laudă, și mulțumirea exuberantă sunt cu siguranță în ordine. Deși este o vreme când trebuie să știm: ,,Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 46:10), ar trebui să ne aducem aminte și să ,,Cântaţi cu veselie lui Dumnezeu, care este tăria noastră! Înălţaţi strigăte de bucurie Dumnezeului lui Iacov!” (Psalmul 81:1).

Jim Cymbala a început lucrarea Brooklyn Tabernacle cu mai puțin de douăzeci de membri într-o clădire mică, și modestă situată într-un loc mai dificil al orașului. Este originar din Brooklyn și este prieten de multă vreme al lui David și Gary Wilkerson.

https://www.worldchallenge.org/ro/remediul-pentru-nemul%C8%9Bumire

/////////////////////////////////

Transformați din slavă în slavă

scris de : Zac Poonen

O rugăciune pentru Noul An: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” (Psalmii 90:12)

Creșterea spirituală și transformarea în asemănarea lui Hristos nu se întâmplă peste noapte, ci se petrec încet – zi de zi și puțin câte puțin. Așa după cum cântăm refrenul: „Încet-încet și zi de zi; încet-încet în toate privințele, Domnul meu Isus mă schimbă; nu sunt același ca anul trecut; și, deși imaginea nu este destul de clară, eu știu că El mă schimbă; Chiar dacă se petrece lent, știu asta – că într-o zi voi fi ca El”. Așadar, haideți să ne predăm Domnului în fiecare zi din acest an, pentru ca El să poată face această lucrare de transformare în noi.

Transformat de Duhul Sfânt și de Cuvântul lui Dumnezeu

Când Duhului Sfânt i se permite să fie Domn în viețile noastre, El ne va elibera în primul rând (2 Corinteni 3:17) de puterea păcatului, de iubirea de bani, de tradițiile oamenilor care sunt contrare Cuvântului lui Dumnezeu, și de la a fi rob părerilor oamenilor. Duhul Sfânt ne va arăta apoi slava lui Isus în Scripturi și va căuta să ne transforme încet-încet în acea asemănare, schimbându-ne felul de a gândi, astfel încât să începem să gândim așa cum a gândit Isus (2 Corinteni 3:18; Romani 12:2). Duhul Sfânt vrea să facă această lucrare în noi în acest an, prin urmare, supune-te Lui.

Transformat prin laudă și mulțumire

„Fiți plini de Duh. Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești” (Efeseni 5:18-20). Duhul Sfânt vrea să ne dea un duh de mulțumire care să ne elibereze de orice bârfă, defăimare, amărăciune, și mânie. În cele șapte întrezăriri ale cerului pe care le vedem în cartea Apocalipsa, vedem că locuitorii cerului Îl laudă în mod constant pe Dumnezeu. Atmosfera cerului este una de laudă constantă, fără nicio nemulțumire sau bombăneală. Duhul Sfânt vrea să aducă această atmosferă în inimile noastre și în casele noastre în acest an. Așadar, supuneți-vă Lui.

Transformat prin harul lui Dumnezeu

„Harul lui Dumnezeu ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2:11-12). Dumnezeu dorește să transforme gândurile noastre prin harul Său și să facă vorbirea noastră atât de plină de îndurare încât să-i binecuvinteze pe toți cei pe care îi întâlnim în acest an (Coloseni 4:6). Harul lui Dumnezeu dorește, de asemenea, să transforme modul în care soții și soțiile se comportă unul față de altul în acest an (1 Petru 3:7). Și, în fiecare încercare cu care ne vom confrunta în acest an, Dumnezeu ne poate da un har care este suficient pentru a împlini nevoia (2 Corinteni 12:9). Așadar, smerește-te în fiecare situație în acest an – pentru că Dumnezeu dă harul Său numai celor smeriți (1 Petru 5:5).

Transformat prin ascultare

Ni se spune că Isus „a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8). La orice lucru la care Tatăl Său a spus „Nu”, Isus de asemenea a spus „Nu”. Asta a implicat suferința de a Se lepăda mereu de propria Sa voință. După ani de astfel de lepădare de sine, „Isus a fost făcut desăvârșit” (Evrei 5:9). „Desăvârșit” înseamnă aici „complet”. Cu alte cuvinte, Isus a absolvit școala ascultării și Și-a primit diploma. Aceasta este diploma pe care vrea Duhul Sfânt să o obținem și noi. Așadar, El ne va trece prin multe teste. Dacă eșuăm la vreun test, ne va da șansa să-l dăm din nou! El vrea ca noi să obținem aceeași „diplomă” pe care a obținut-o Isus și să ne facă biruitori (Apocalipsa 3:21)! Aceasta este cea mai importantă diplomă pe care o putem obține vreodată. Prin urmare, anul acesta, să spunem „Nu” propriei noastre voințe și „Da” voii lui Dumnezeu în orice situație, prin puterea Duhului Sfânt.

Transformat prin încurajare de la Dumnezeu

„Dumnezeu vrea să ne încurajeze în toate încercările noastre, ca să-i putem încuraja pe alții cu aceeași încurajare pe care ne-o dă El în încercările noastre” (2 Corinteni 1:3-4). Suntem înconjurați de oameni care se confruntă cu multe încercări și probleme. Dacă vrem să-i ajutăm să biruiască, trebuie să trecem mai întâi noi înșine prin multe încercări și probleme și să le biruim. Puterea și încurajarea pe care ni le dă Dumnezeu pentru a birui în încercările noastre vor fi atunci ceea ce putem oferi altora. Dumnezeu vrea să ne facă o binecuvântare pentru fiecare persoană și fiecare familie pe care o vom întâlni în acest an (vezi Galateni 3:8-9, 14). El vrea ca noi să încurajăm pe cineva în fiecare zi a acestui an (Citește Evrei 3:13). Așa să fie.

Să aveți un an nou foarte binecuvântat!

https://romanian.cfcindia.com/ro/wftw/transformed-from-glory-to-glory

//////////////////////////////////

(Inca)Trei lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut pentru noi la cruce, de Zac Poonen

Domnul Isus a devenit păcat pentru a ne face pe noi neprihăniți: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Hristos a devenit păcat pentru noi, astfel încât noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu ÎN EL. Aceasta este justificarea, și este un dar fără plată al lui Dumnezeu pentru cei care au suficientă umilință încât să recunoască faptul că nu pot deveni niciodată îndeajuns de drepți pentru a îndeplini standardele sfinte ale lui Dumnezeu. Doar prin har suntem justificați și, așa cum spune Biblia: „Dacă este prin har, nu mai este pe baza faptelor, altfel harul n-ar mai fi har” (Romani 11:6). Domnul Isus nu doar că a purtat pedeapsa pentru păcatele noastre, ci efectiv A DEVENIT PĂCAT. Neprihănirea lui Dumnezeu este atât de înaltă față de neprihănirea celui mai sfânt om de pe pământ, precum cerul este deasupra pământului (Isaia 55:8,9). Chiar și îngerii care sunt fără păcat nu pot privi fața lui Dumnezeu, ci trebuie să-și acopere fețele înaintea Lui (Isaia 6:2,3). Numai Hristos poate privi direct la fața Tatălui. Așadar, Dumnezeu ne așează în Hristos, astfel încât să putem veni acum înaintea Lui fără nicio teamă, fiindcă suntem în Hristos. Dumnezeu ne justifică așezându-ne în Hristos și acceptându-ne ca fiind la fel de neprihăniți ca Însuși Hristos. Ne putem bucura acum în acceptarea noastră perfectă înaintea lui Dumnezeu, pentru că am devenit neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos.

Domnul Isus a devenit sărac pentru ca noi să fim îmbogățiți: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9). Domnul Isus a devenit sărac la cruce, pentru ca noi să fim îmbogățiți – sau cu alte cuvinte, pentru ca noi „să nu ducem lipsă de nimic” în viața noastră. Dumnezeu nu a promis că ne va da tot ce vrem, ci tot ceea ce avem nevoie (Filipeni 4:19). Părinții înțelepți nu le oferă copiilor lor tot ceea ce își doresc sau ce cer, ci doar tot ceea ce au nevoie. La fel este și cu Dumnezeu. Vechiul Legământ promitea bogăție pământească celor care păzeau Legea. Dar sub Noul Legământ, Dumnezeu promite că dacă vom căuta mai întâi Împărăția Lui și neprihănirea Lui, El ne va da ceva și mai bun: Tot ceea ce avem nevoie pentru viața pe acest pământ (Matei 6:33; vezi și 2 Petru 1:4). Isus a devenit sărac – pentru ca noi să fim îmbogățiți. Deci nu trebuie să trăim niciodată cu o lipsă în viața noastră. Nu trebuie să avem nicio teamă cu privire la viitor – nici pentru noi înșine, nici pentru copiii noștri. Prin moartea Sa pe cruce, Domnul Isus a procurat pentru noi și pentru membrii familiei noastre provizii pentru fiecare nevoie pământească pe care o vom avea. Așadar, fii eliberat de toate temerile tale, dragă frate și soră. Isus a devenit deja sărac pentru tine la cruce. Nu mai trebuie să trăiești cu lipsă financiară constantă în viața ta. Poți avea întotdeauna tot ceea ce ai nevoie. Revendică-ți dreptul tău prin naștere în Evanghelie.

Domnul Isus a devenit blestem pentru a ne face pe noi o binecuvântare: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste noi, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit” (Galateni 3:13,14). Vestea bună a Evangheliei este că, datorită faptului că Isus a devenit deja blestem pentru noi, niciunul dintre aceste blesteme ale Legii nu trebuie să ne mai atingă pe noi. Însuși acest lucru ar fi fost îndeajuns o veste bună. Dar există ceva mai mult. Putem avea în schimb binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam. Această binecuvântare este descrisă astfel în Geneza 12:2,3: „Te voi binecuvânta… astfel vei fi o binecuvântare… și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a obținut-o pentru noi la cruce prin faptul că a devenit blestem pentru noi. El vrea să ne binecuvinteze și să ne facă o binecuvântare pentru fiecare persoană pe care o întâlnim pe pământ, pe tot parcursul vieții noastre. Această binecuvântare (ne spune versetul) vine la noi prin primirea Duhului Sfânt. Isus a descris Duhul Sfânt ca un izvor de apă care țâșnește în noi și NE BINECUVINTEAZĂ (Ioan 4:14), iar apoi ca râuri de apă care curg prin noi și-i BINECUVINTEAZĂ PE ALȚII (Ioan 7:37-39). Promisiunea Domnului chiar și pentru cel mai rău păcătos care trăiește în păcat și eșec astăzi este: „După cum ai fost un BLESTEM în vremurile trecute, poți fi o BINECUVÂNTARE pentru alții în vremurile care vor veni” (Zaharia 8:13). Voia lui Dumnezeu este ca noi să fim o BINECUVÂNTARE pentru fiecare familie de pe fața pământului pe care o întâlnim.

https://romanian.cfcindia.com/ro/wftw/three-things-jesus-did-for-us-on-the-cross

/////////////////////////////////////

CE ESTE NECESAR PENTRU O UMBLARE PLĂCUTĂ LUI?

David Wilkerson (1931-2011)

„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință. Ziua Domnului însă va veni ca un hoț.” (2 Petru 3:9-10)

În acest moment, lumea se află într-o tulburare înfricoșătoare. Dumnezeu îi avertizează pe credincioșii Săi, astfel încât, atunci când are loc un dezastru deodată, ei să nu fie cuprinși de frică. Poporul lui Dumnezeu trebuie să știe că tot ceea ce se întâmplă nu este niciodată un accident sau un act întâmplător. Ei trebuie să aibă pacea lui Hristos în inimile lor, știind că Dumnezeu este în continuare Stăpân în univers. În acest fel, vor fi avertizați și nu vor intra în panică atunci când inimile altora se vor pierde în teamă.

Mulți creștini s-ar putea să se îndoiască când vor citi mesajul pe care îl transmite Petru, iar în interiorul lor s-ar putea întreba: „De ce trebuie să ne reamintim acest lucru? Deja există atât de multe știri și vești apăsătoare.”

Petru a continuat spunând: „Voi deci, preaiubiților, știind mai dinainte aceste lucruri, păziți-vă ca nu cumva să vă lăsați târâți de rătăcirea acestor nelegiuiți și să vă pierdeți tăria; ci creșteți în harul și în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos!” (3:17-18)

Pavel a predicat, de asemenea: „să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune și crescând în cunoștința lui Dumnezeu.” (Coloseni 1:10)

Având în vedere mesajele celor doi apostoli, la ce cuvânt ne-am putea aștepta într-o societate pe cale să fie judecată în vremea noastră? Putem vedea acest cuvânt, care vine de la Pavel, îndreptat către preaiubiții lui Hristos: „Rugăciunea mea pentru voi este să urmăriți intimitatea, creșterea în înțelegerea spirituală și să umblați demni de Hristos.” (Coloseni 1:9-10, parafrazat)

Ce este necesar pentru o umblare atât de plăcută? Pavel ne spune: „Astfel, dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare! Îngăduiți-vă unii pe alții, și dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul! Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi!” (vezi Coloseni 3:12-13)

A-ți examina umblarea cu Hristos înseamnă să te uiți nu atât la ceea ce faci, cât mai degrabă la ceea ce devii. Petru și Pavel spun amândoi: „Nu vă temeți de ceea ce urmează! Păstrați și amintiți-vă de Cuvântul lui Dumnezeu în orice moment, în toate lucrurile! Și între timp, lăsați Duhul Sfânt să vă transforme într-o persoană diferită, mai asemănătoare cu cea a lui Hristos!”

https://www.worldchallenge.org/ro/ce-este-necesar-pentru-o-umblare-pl%C4%83cut%C4%83-lui

/////////////////////////////////////////

Între căință și pocăință, între calea lui Iuda și calea lui Petru

de Marius David

Ioan 13:27 Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satana în Iuda. Isus i -a zis: ,,Ce-ai să faci, fă repede.„

În Evanghelia după Ioan capitolul 13 sînt două personaje mai apropiate de Isus. Cele mai apropiate, în afară de însuși evanghelistul Ioan. Cu Petru stă de vorbă mai mult Mîntuitorul atunci cînd îi spală picioarele, lui Iuda îi intinde bucățica.

Cei doi reprezintă personaje încondeiate în tușe mai groase în întreaga Evanghelie. Iuda rostește puține, dar face multe. Petru spune multe și intră în mai mult dialog decît ceilalți ucenici.

Amîndoi Îl trădează pe Domnul. Nu este ironic? Chiar cei care sînt mai apropiați și cei care îl privesc mai mult în ochi pe magistru, tocmai aceia Îl neagă și Îl dau pe mîna conțopiștilor Legii!

Și unul și altul cad, dar avem două drumuri după cădere, drumul plîngerii și drumul spînzurătorii.

Matei 26.75 Şi Petru şi -a adus aminte de vorba, pe care i -o spusese Isus: ,,Înainte ca să cînte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.„ Şi a ieşit afară şi a plîns cu amar.

Evanghelistul Matei ne spune că Iuda s-a căit, a recunoscut, a regretat, dar acesta nu este drumul autentic al pocăinței. Regretul cel mai sincer nu acoperă păcatul. Căința se poate transforma eventual în amărăciune și vlăstari de scîrbă, dar nu în bucuria iertării.

Matei 27: 3 Atunci Iuda, vînzătorul, cînd a văzut că Isus a fost osîndit la moarte, s’a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i -a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrînilor, 4 şi a zis: ,,Am păcătuit, căci am vîndut sînge nevinovat.„ ,,Ce ne pasă nouă?„ i-au răspuns ei. ,,Treaba ta.„ 5 Iuda a aruncat arginţii în Templu, şi s’a dus de s’a spînzurat.

Petru își plînge trădarea, nu face acte teatrale, nici măcar nu încearcă să repare, nu face nicio mărturisire publică imediat, nu-și va fi iertat lucrul mai apoi, dar pe moment cel care pare să facă actul corect este Iuda, nu Petru. Petru plînge a disperare, dar nu deznădăjduiește. Iuda îndeplinește încercarea de reparație, se căiește, mărturisește public, tinde spre îndreptare, dar Satana deja îl ocupă pe dinăuntru.

Există probabil trei faze prin care poate trece omul în relație cu Satana: ispitit de acesta și influențat, apoi sub stăpînirea și posedat de duhurile rele. Din acestea două pare a fi scăpare. Ispititul scapă, îndrăcitul este eliberat de mii de duhuri, dar urmează o a treia fază fără de scăpare și fără de întoarcere: însătănirea. Satana însuși își face loc în inima lui Iuda, îi ocupă complet ființa și îl strămută spre moartea. Nu-i interesantă observația că trupul mort al iudei s-a dezghinat și și-a vărsat pe pămînt burhăile? Nici hoitul n-a suportat ocupația, mațele (sediu al setimentelor pentru antici, sediu al spiritualității) ies afară în spume pe pămînt, cînd spînzuratul, fiul pierzaniei, crapă.

Există o fază în care întoarcerea și mîntuirea nu mai este posibilă. Există un stadiu în care nici măcar proximitatea lui Isus și a Miresei Lui nu ne mai poate salva. Atunci iei bucățica din mîna Mîntuitorului și în loc să își facă loc în trup pîinica bucuriei, exact în acel moment sătănirea devine desăvîrșită. Autorul epistolei către Evrei ne spune că Esau căuta cu lacrimi locul bincuvîntării și nu mai găsea locul acela.

17 ιστε γαρ οτι και μετεπειτα θελων κληρονομησαι την ευλογιαν απεδοκιμασθη μετανοιας γαρ τοπον ουχ ευρεν καιπερ μετα δακρυων εκζητησας αυτην

Există posibilitatea să iei Cina Domnului și să fii îndrăcit? Există posibilitatea de a activa în Biserică și să te înrăiești și mai mult? Corintenii n-au fost mustrați de Pavel pentru că nu luau regulamentar Cina sau pentru că nu credeau că este realmente Trup sau că este un simbol, au fost mustrați că vin în comuniune și se fac mai răi, pentru că întind rodul viței și rodul cîmpului unii spre alții și acestea cu adevărat se transformă, dar se tranformă în paharul dracilor și în pîinea sătăniciurilor.

Ieri a fost Cina cea Mare, Cina anuală, pe care o luăm în fiecare Joie Mare, pe lîngă celelalte 12 din an, a 13-a Cină, timp în care putem medita la cele două drumuri din fața Paharului, la cele două căi din fața Pîinii. Prividu-ne în ochi Salvatorul ne putem pierde, în fața Mîntuitorului putem lua bucățica și să alunecăm pe acoperișul iadului. Preajma lui Isus și a Bisericii nu sînt de ajuns pentru scăpare.

Isus vrea să ne ocupe dinlăuntru, vrea să intre în noi și să Îi lăsăm Duhul să ne confiște trupul ca un cort, ca un templu.

Există și drumul lui Petru, drumul pocăinței autentice, fără teatralisme, dar cu plîns în dosul ușii, fără pași pe sticlă ciobită și fără mers în genunchi și pe coate, dar cu frîngere și strîngere de inimă. Există un drum spre lemnul spînzurătorii și altul spre lemnul crucii cu capul în jos, drumul orgoliului înșelat și drumul smereniei definitive, drumul urcării în copaci, și drumul coborîrii spre umilință. Există o cale a căinței amare, acela este Iadul adevărat, căință pentru veci, părere de rău fără scăpare, plînsul și scrîșnirea dinților, există și calea pocăinței cu oftat de ușurare și bucurie lîngă tîlharul cel din dreapta, lîngă Maria Magdalena celor șapte păcate, lîngă Petru și alți ratați ai lumii acesteia.

https://mariuscruceru.ro/2013/05/03/intre-cainta-si-pocainta-intre-calea-lui-iuda-si-calea-lui-petru/

////////////////////////////////////

Patru adevăruri referitoare la mântuire

…pe care fiecare creştin ar trebui să le cunoască

Elmo Clair Hadley

© SoundWords, Online începând de la: 23.09.2018, Actualizat

Versete călăuzitoare: Romani 3.23-26; 2 Petru 1.4; Galateni 4.6; 1 Ioan 1.7,9

Mulţi credincioşi sunt frustrați şi neliniştiţi cu privire la umblarea lor creştină; uneori se îndoiesc chiar de mântuirea lor, deoarece ei eşuează aşa de des în viaţa lor. Următoarele patru adevăruri despre mântuire au scopul de a ajuta pe acei credincioşi care au de luptat cu astfel de gânduri.

Primul adevăr: Iertarea

Romani 3.23-26: Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit, mai dinainte, să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.

Cuprins

Primul adevăr: Iertarea

Al doilea adevăr: O natură nouă

Al treilea adevăr: Duhul Sfânt

Al patrulea adevăr: Părtăşia

Dacă noi ca păcătoşi venim la Domnul Isus şi Îl primim ca Mântuitor al nostru, Dumnezeu ne iartă păcatele şi ne îndreptăţeşte pe baza sângelui vărsat al lui Hristos (Romani 3.23-26). Când Isus a atârnat pe cruce, pe El au fost puse păcatele noastre şi pedeapsa pentru păcat a luat-o El asupra Sa. Acum nu mai există nici o judecată asupra păcatului pentru toţi aceia care iau pe Hristos ca Salvator al lor. Fiecare păcat, care vine în viaţa noastră, a fost deja judecat şi pedepsit, atunci când Hristos a murit pe cruce pentru noi (Isaia 53.5,6; Evrei 9.28; 10.12-14).

Probabil cineva va spune: dacă aceasta este adevărat, atunci nu mai este nici o deosebire, dacă eu păcătuiesc în continuare, sau nu păcătuiesc. Există însă o diferenţă uriaşă, căci mai sunt încă alte trei adevăruri despre mântuire, de care ar trebui să ţinem seama.

Al doilea adevăr: O natură nouă

2 Petru 1.4: … prin care ne-a dat promisiunile cele mai mari şi preţioase, ca prin acestea să vă faceţi părtaşi naturii divine, după ce aţi scăpat fugind de stricăciunea care este în lume …

Dacă primim pe Hristos ca Salvator al nostru, Dumnezeu nu numai ne iartă şi ne îndreptăţeşte, ci El ne dă şi o natură nouă (divină). Noi am fost născuţi din nou şi devenim copii ai lui Dumnezeu (1 Petru 1.23; Iacov 1.18; 2 Petru 1.4). Această natură nouă iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte păcatul; ea ne face să voim să trăim fără să păcătuim, şi ea pricinuieşte ca noi să ne simţim nenorociţi şi ticăloşi, atunci când am păcătuit. Nici un creştin născut din nou nu poate fi cu adevărat fericit în păcat.

Unii întreabă însă: De ce păcătuiesc, dacă am o natură nouă? Realmente eu nu doresc să păcătuiesc, dar cu toate planurile mele bune în cele din urmă cedez şi păcătuiesc din nou.

Noi avem nu numai o natură care urăşte păcatul, ci noi mai avem încă natura veche (păcătoasă), care iubeşte păcatul. Este o luptă permanentă în noi. Natura veche doreşte să păcătuiască, iar natura nouă doreşte să fie plăcută lui Dumnezeu. În afară de aceasta noi avem o conştiinţă, care ne spune că ceea ce doreşte natura nouă este corect, şi ceea ce doreşte natura veche este totdeauna fals. Dar noi experimentăm destul de des, că natura veche cu dorinţele ei şi poftele ei după lucrurile păcătoase este mai tare în momentele de ispitire. Ea ne smulge şi ne ia captivi, şi atunci facem exact lucrurile pe care natura noastră nouă le urăşte şi conştiinţa noastră le condamnă.

După aceea ne pare rău şi luăm decizia ca niciodată să nu mai vrem să păcătuim din nou. Cu toate acestea se pare că noi nu avem nici cea mai mică putere să ne împotrivim ispitei. Ce să facem? Aici se adaugă al treilea adevăr despre mântuire.

Al treilea adevăr: Duhul Sfânt

Galateni 4.6: Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!”

Când am luat pe Hristos ca Salvator al nostru, Dumnezeu ne-a dat Duhul Său Sfânt, pentru ca El să trăiască în inimile noastre (Efeseni 1.13; Galateni 4.6). Acest Duh Sfânt al lui Dumnezeu toarnă dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre şi ne face să simţim în sufletele noastre pacea lui Hristos. Urmare acestui fapt este, că noi suntem fericiţi (Romani 5.1-15)!

Dar dacă noi facem loc păcatului, Duhul Sfânt este întristat. El nu ne poate da nici o bucurie, deoarece aceasta ne-ar întări în acele lucruri păcătoase, pe care El le urăşte. El este una cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul în ura Sa asupra păcatului şi în dragostea Sa spre lealitate şi sfinţenie (Efeseni 4.30). Duhul Sfânt ne-a fost dat nu numai ca să toarne dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre. El ne dă totodată puterea să spunem NU! dorinţelor naturii vechi şi să spunem DA! voii lui Dumnezeu, pentru ca noi să facem acele lucruri care Îi plac (Galateni 5.16).

Este ca şi la Petru, când a mers pe apă. Atâta timp cât s-a încrezut în Domnul, că El îl ţine, totul a mers bine; dar în acelaşi moment, când el a observat că vântul devine furtunos şi marea învolburată, a devenit fricos şi a început să se scufunde. În experienţele noastre creştine noi trebuie să ne încredem că Domnul ne ţine tare prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte în noi, la fiecare pas pe care îl facem (Matei 14.24-31; Ioan 15.4.5).

Al patrulea adevăr: Părtăşia

1 Ioan 1.7,9: Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. … Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.

Mântuirea ne aduce în părtăşie cu Dumnezeu. Este un sentiment de fericire între Dumnezeu ca Tată al nostru şi noi ca şi copii ai Săi. Noi ne putem bucura când auzim, că El ne vorbeşte prin Duhul Său prin Cuvânt. Noi ne simţim liberi să vorbim cu El despre toate grijile noastre, aşa cum un copil se simte liber faţă de tatăl său pământesc, de care se ştie iubit. El ne face fericiţi prin zâmbetul său.

Dar dacă un copil este neascultător, el ştie că aceasta nu place tatălui său. În locul unui zâmbet trebuie să se aştepte la pedeapsă. Relaţia dintre tată şi copil nu s-a schimbat, dar părtăşia şi sentimentul fericirii dintre ei s-a distrus. Aşa este cu Tatăl nostru ceresc. Când păcătuim, noi rămânem copiii Săi. Este de asemenea adevărat, că Hristos a purtat deja judecata pentru acest păcat; el a fost îndepărtat prin jertfa Sa pe cruce. Dar părtăşia cu Tatăl nostru şi cu Salvatorul nostru s-a întrerupt, şi Duhul Sfânt este întristat. Tatăl trebuie să ne mustre pentru neascultarea noastră şi probabil să ne pedepsească, în mod deosebit dacă păcătuim mai departe.

Când venim la El şi Îi mărturisim vina noastră şi ne smerim din cauza păcatului şi neascultării noastre, atunci vom avea parte de iertarea Sa, aşa cum un tată iartă pe copilul lui. Părtăşia este refăcută, şi noi ne simţim din nou liberi şi fericiţi în prezenţa Sa (1 Ioan 1.9). În felul acesta un copil al lui Dumnezeu nu este pierdut, dacă păcătuieşte, căci Dumnezeu l-a primit pe baza jertfei lui Hristos pentru păcatele noastre. Nici relaţia lui cu Dumnezeu nu este distrusă. El este în continuare copilul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu este în continuare Tatăl lui. Dar părtăşia lui cu Tatăl este întreruptă, Duhul Sfânt este întristat, şi el trebuie pedepsit de Tatăl. Când se smereşte de păcatul lui şi îl mărturiseşte Tatălui, părtăşia a fost restaurată.

Este însă un lucru, pe care noi îl pierdem prin păcat şi niciodată nu poate fi restaurat. Hristos a spus, că un pahar cu apă rece, care va fi dat în Numele Său, nu va fi uitat niciodată (Marcu 9.41). El ne va da o răsplată pentru tot ce facem, ca să-I fim plăcuţi. Deci noi am primi o răsplată în cer, dacă noi în loc să fi făcut loc păcatului am fi fost ascultători şi am fi făcut ceva care I-ar fi plăcut. Dar acum răsplata este pierdută, deoarece noi am scăpat ocazia, s-o primim. Aceasta este o pierdere veşnică, căci fiecare răsplată, pe care Hristos o dă în cer, este o răsplată veşnică. De aceea ar trebui să fim atenţi, să nu scăpăm ocaziile, care le avem în fiecare zi, ca în credincioşie să facem ceva pentru Domnul. Dacă le lăsăm să treacă, aceste ocazii şi răsplata sunt veşnic pierdute.

Întreaga veşnicie ne vom bucura de răsplăţile pentru biruinţele noastre, dar noi avem numai această singură clipă, ca să le câştigăm. În cer nu se vor mai obţine victorii – ele toate trebuie câştigate acum, ori ele nu vor fi niciodată câştigate.

Tradus de la: Vier Wahrheiten über die Errettung

Titlul original: „Four Truths every Christian should know about Salvation“

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/patru-adevaruri-referitoare-la-mantuire-a11253.html

/////////////////////////////////////////////

/////////////////////////////////////////////////

Urmările iertării

Luca 5.18-35

Harold Primrose Barker

Versete călăuzitoare: Luca 5.18-35

Luca 5.18-35: Şi iată nişte oameni aducând pe pat un om care era paralizat; şi căutau să-l ducă înăuntru şi să-l pună înaintea Lui; şi, negăsind pe unde să-l ducă înăuntru, prin mulţime, urcându-se pe acoperiş, l-au coborât cu patul printre cărămizi, în mijloc, înaintea lui Isus. Şi, văzându-le credinţa, El a spus: „Omule, iertate-ţi sunt păcatele tale!“ Şi cărturarii şi fariseii au început să gândească, spunând: „Cine este Acesta care vorbeşte hule? Cine poate să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu?“ Dar Isus, cunoscându-le gândurile, răspunzând, le-a zis: „Ce gândiţi în inimile voastre? Ce este mai uşor, a spune: «Iertate-ţi sunt păcatele tale!» sau a spune: «Ridică-te şi umblă»? Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are autoritate pe pământ să ierte păcatele“, i-a spus celui paralizat: „Ţie îţi spun: «Ridică-te şi ia-ţi patul şi du-te acasă!»“ Şi îndată, ridicându-se înaintea lor, luând patul pe care zăcuse, a plecat acasă, glorificându-L pe Dumnezeu. Şi toţi au fost cuprinşi de uimire şi Îl glorificau pe Dumnezeu şi s-au umplut de teamă, spunând: „Am văzut lucruri neobişnuite astăzi“. Şi, după acestea, a ieşit şi a văzut pe un vameş cu numele Levi şezând la vamă şi i-a spus: „Urmează-Mă!“ Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat. Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui; şi era mulţime mare de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă. Şi cărturarii lor şi fariseii murmurau către ucenicii Săi, spunând: „De ce mâncaţi şi beţi cu vameşii şi păcătoşii?“ Şi Isus, răspunzând, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei care sunt bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe păcătoşi“. Şi ei I-au zis: „De ce ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac cereri, la fel şi ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă şi beau?“ Şi El le-a zis: „Puteţi să-i faceţi pe prietenii mirelui să postească în timp ce mirele este cu ei? Dar vor veni zile când şi mirele va fi luat de la ei; atunci vor posti în acele zile“.

Cuprins

Introducere

Toate păcatele tale sunt iertate

O putere nouă

De ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele

Duhul Sfânt vrea să te ia în stăpânire

Umplut cu Duhul Sfânt

Chemat să urmezi pe Domnul

Să fi creştin înseamnă părtăşie cu o Persoană

Să fi creştin înseamnă şi cumpătare

Introducere

Ce crezi tu, a primit cel paralizat din Luca 5.18-35 ceea ce Domnul i-a spus, când a zis: „Iertate-ţi sunt păcatele tale”? Care ar fi răspunsul tău? Ai spune tu: mulţumesc lui Dumnezeu că ceea ce a fost atunci valabil pentru cel paralizat este valabil acum şi pentru mine, căci şi pentru mine sunt valabile cuvintele „Iertate-ţi sunt păcatele tale”? – Dacă poţi spune aceasta, atunci mesajul acesta este pentru tine.

Deoarece noi aici (pe pământ) ar trebui să fim spre onoarea lui Dumnezeu, avem nevoie de ceva mai mult decât numai de iertarea păcatelor, ceva, care nu numai ne ţine drept şi ne protejează de atacurile duşmanului. Ceea ce noi avem nevoie este o putere din afara noastră, care ne ajută în timpul ispitelor să câştigăm terenul înaintea duşmanului şi să facem progrese în viaţa de credinţă.

Toate păcatele tale sunt iertate

Tu spui: Eu am recunoscut puţin din incapacitatea şi slăbiciunea mea. – Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, dacă este aşa. Dar eu nu vreau să consider ca fiind de la sine înţeles, că fiecare cititor are siguranţa iertării tuturor păcatelor lui. De aceea doresc să te rog să priveşti la cuvintele simple ale Domnului din versetul 20: „Iertate-ţi sunt păcatele tale!” Promisiunea iertării prin Domnul nostru este foarte personală. Nu numai se predică fiecărui om iertarea în Numele Salvatorului, ci această asigurare personală a iertării este pentru fiecare care crede. Alături de aspectul personal, iertarea este şi actuală şi desăvârşită, căci aici nu se spune: „păcatele tale de până în momentul acesta”, şi nici: „păcatele tale, atâta timp cât îţi arăţi mulţumirea în umblare”, ci: „păcatele tale”, în totalitate. Judecata dreaptă pentru păcate nu te va mai lovi – totul a fost iertat!

Să ne imaginăm că stăm pe malul unui râu, probabil un pârâu mic, şi vedem apa curgând. Vedem numai o parte a râului şi numai apa spre care privim în momentul respectiv. Aceasta se „schimbă” mereu, este permanent în mişcare. Să presupunem că stăm într-un avion, care zboară suficient de sus, aşa că noi putem vedea clar întreg traseul râului. Vedem cum pârâiaşul mic, care curge din izvorul din munte, devine tot mai lat până când în cele din urmă se revarsă în oceanul mare. La fel şi noi în viaţa noastră stăm uneori la acest râu şi privim la păcatele noastre, pe care le facem zi de zi, noi vedem numai o parte mică a vieţii noastre. Însă Dumnezeu priveşte dintr-o cu totul altă perspectivă. El vede păcatele noastre de la prima şi până la ultima suflare a noastră aici pe pământ ca întreg şi spune: „Iertate-ţi sunt păcatele tale!” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că viaţa creştinului credincios nu are iertarea păcatelor ca ţel, ci iertarea păcatelor este mai degrabă punctul de pornire al vieţii creştine. În ce lumină stau deci cuvintele „Vă scriu, copiilor, pentru că păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui” (1 Ioan 2.12)?

O putere nouă

Pe lângă iertarea păcatelor omul paralizat a făcut încă o experienţă mare. Ca om paralizat el se afla într-o stare de mare neputinţă şi a trebuit dus la Isus de patru oameni. Acesta i-a dat nu numai asigurarea iertării, ci şi o putere nouă, aşa că el putea lua patul, pe care a zăcut, şi să-l ducă purtându-l pe umeri. El a primit o putere nouă de acţionare şi umblare, aşa cum nu a avut-o mai înainte. Aceasta a avut nu numai drept urmare că el a lăudat şi onorat pe Dumnezeu, ci şi că aceia care au văzut şi care probabil au înţeles ceva din cele petrecute, erau la fel de uimiţi şi lăudau pe Dumnezeu. Omul a primit binecuvântarea şi Dumnezeu a primit onoarea.

De ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele

„Ştiu foarte bine că am Duhul Sfânt locuind în mine şi cu toate acestea mă simt o făptură nenorocită. Dimineaţa mea începe cu rugămintea ca Dumnezeu să mă ferească de ispite şi să mă ajute să-I fiu credincios toată ziua şi să depun mărturie pentru El prin cuvânt şi prin faptă. Seara trebuie să recunosc din nou că ziua aceasta a fost marcată de eşec.” Îmi amintesc foarte bine de o serie de prelegeri, prin care mulţi oameni au venit la credinţa vie. Într-una din aceste zile cei tocmai veniţi la credinţă – cei mai mulţi dintre ei erau tineri – au fost invitaţi la un creştin să bea ceai. Gândul meu era ca după ce au băut ceai să pun câteva întrebări tinerilor, pentru ca eventual să-i conduc puţin mai departe în gândurile lui Dumnezeu. Mai întâi m-am adresat unui tânăr, care stătea la stânga mea, şi l-am întrebat: „Ce gândeşti tu, de ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele?” Acesta a răspuns: „Gândesc că motivul era ca eu să ajung cândva în cer şi acolo să fiu pentru totdeauna fericit.” – Eu am replicat: „Este adevărat că aceasta este inclus în iertare, dar nu consideri tu că în afară de aceasta mai este ceva?” Nici cel care stătea alături de el nu a ştiut alt răspuns, şi am întrebat aproape pe toţi la rând, până când în cele din urmă o tânără mi-a răspuns astfel: „Noi trebuie nu numai să ajungem în cer şi acolo să fim fericiţi, ci trebuie să fim fericiţi deja aici pe pământ în viaţa noastră zilnică.” Acesta era un progres categoric la primul răspuns, însă ea a fost întrucâtva surprinsă, când eu încă nu eram mulţumit. După aceea l-am întrebat pe un tânăr de 17 ani, la care el a răspuns: „Eu cred că Dumnezeu ne-a mântuit, pentru ca noi să fim spre onoarea Lui.”

Un răspuns bun! Dumnezeu ne-a mântuit pentru ca El să fie onorat şi preamărit prin noi, şi aceasta nu abia în veşnicie, ci acum şi aici, în viaţa noastră pe pământ. În ceea ce-l priveşte pe paralizatul din Luca 5 sunt de părere că Dumnezeu nu ar fi fost onorat în măsura în care a fost onorat, dacă El ar fi făcut parte paralizatului numai de iertare, l-ar fi lăsat să plece cu această asigurare şi acesta ar fi fost dus iarăşi acasă de cei patru prieteni ai lui. Însă prin faptul că el şi-a luat patul şi a mers acasă, Dumnezeu a fost preamărit nespus de mult. Când Dumnezeu ne iartă păcatele, El face nu numai aceasta, ci în Persoana Duhului Sfânt ne dă o putere nouă şi minunată, o putere pentru lucrarea şi drumul nostru pe pământ spre onoarea lui Dumnezeu. Acum depinde de noi ca prin harul Său să folosim această putere pusă nouă la dispoziţie – o putere care îşi are originea în Duhul Sfânt care locuieşte în noi. Însă Duhul Sfânt locuieşte într-un astfel de om întors de curând la Dumnezeu aşa cum locuieşte în credinciosul cel mai maturizat, care trăieşte pe pământ.

Duhul Sfânt vrea să te ia în stăpânire

Da, va spune cineva, ştiu aceasta, însă mie mi se pare că eu am nevoie de mai mult Duhul Sfânt. – Situaţia este exact inversă. Nu este aşa, că tu ai nevoie de mai mult Duh Sfânt, ci Duhul Sfânt doreşte să posede mai mult din tine! Să presupunem că eu doresc să înnoptez câteva nopţi în casa unui prieten. El îmi arată camera unde voi dormi, după aceea îmi arată sufrageria şi camera de zi şi probabil îmi spune: „Simte-te ca acasă.” Prin aceasta vrea să spună că eu trebuie să mă simt ca acasă în partea de casă pe care el mi-a arătat-o. Aceasta nu înseamnă că eu am acces în toate camerele. El îmi arată o anumită parte a casei şi aşteaptă de la mine ca eu să mă mulţumesc cu aceste încăperi. Cred că unii dintre noi tratează Duhul Sfânt ca pe un oaspete, care trebuie să se limiteze la anumite domenii în viaţa noastră, cum ar fi domeniul „duminica” sau „strângerile laolaltă” sau domeniul „conversaţia cu alţi creştini”. Însă El vrea ca noi – vorbind simbolic – să-I dăm legătura de chei şi prin aceasta El are acces la fiecare cameră şi colţ al vieţii noastre. El doreşte nu numai să locuiască în noi, ci să fie mobilul gândirii noastre, al acţiunii şi vorbirii noastre. Să ştim că prin harul lui Dumnezeu avem pe Duhul Sfânt locuind în noi este una – că El ne-a luat în posesiune este altă chestiune.

Umplut cu Duhul Sfânt

S-a spus foarte corect că pe pământ sunt trei feluri de oameni posedaţi:

Sunt cei posedaţi de demonii care erau în timpul când Domnul Isus Hristos a fost aici pe pământ şi care sunt şi astăzi. În ţările păgâne sunt numeroşi posedaţi de demoni. Aceia care au citit cartea remarcabilă Pastor Hsi îşi vor aminti cum sunt posedaţi de demoni oamenii din China. În ţări aşa de culte se găseşte posedarea demonică în legătură cu spiritismul, aceasta este explicaţia contactelor misterioase evidente cu morţii. Puterile demonice sunt chestiuni foarte reale.

După aceea este grupa oamenilor stăpâniţi de ei înşişi. Aceştia sunt oameni foarte corecţi, liniştiţi şi relaxaţi, la care vei vedea că ei niciodată nu se lasă molipsiţi şi antrenaţi de entuziasm. Eu-l propriu este primul şi ultimul lor gând, este vorba numai de interesele proprii, de prestigiul propriu, de experienţele şi de lucrările lor, etc. Astfel de oameni nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu.

În sfârşit, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, sunt oameni, bărbaţi şi femei, care au fost apucaţi de Duhul lui Dumnezeu din pricina lui Hristos, nu pentru ca ei să se simtă sfinţi deosebiţi, nu ca să se simtă confirmaţi în gândul că ei fac o experienţă deosebit de măreaţă, ci ca să îndrepte privirea sufletului lor spre Hristos şi să umple inima lor cu dragostea Sa.

În Noul Testament găsim mereu că, atunci când oamenii au fost luaţi în posesiune de Duhul Sfânt, aceasta a făcut ca ei să fie o mărturie pentru Hristos şi nu pentru ei înşişi. Citim în Faptele apostolilor 4 despre Petru: „umplut de Duh Sfânt”. El a vorbit despre Hristos, prin al cărui Nume mare, singurul care a fost dat sub cer, noi trebuie să fim mântuiţi. Găsim pe Ştefan, care umplut de Duhul Sfânt a privit spre cer şi a văzut pe Isus. Găsim pe Barnaba plin de Duhul Sfânt, care a îndemnat pe ucenici să rămână cu hotărâre de inimă cu Domnul. Să ne gândim că dacă avem dorinţa să progresăm în viaţa spirituală, din acest motiv Dumnezeu va lăsa Duhul Sfânt să fie activ în noi. În Romani 14.4 găsim versetul încurajator: „Domnul poate să-l facă să stea.” Însă noi avem nevoie de ceva mai mult, decât numai capacitatea de a sta. Noi avem nevoie să fim duşi mai departe şi păziţi.

Chemat să urmezi pe Domnul

Vreau să mai îndrept atenţia şi spre altceva din Luca 5: chemarea lui Levi de a-L urma pe Domnul. Acest eveniment trebuie probabil să ne arate ce să facem cu noua putere. Noi trebuie s-o folosim ca să-L urmăm pe Domnul Isus, nu conştiinţa noastră, ci pe El. Recunoaştem că aceasta ar putea probabil să ne creeze greutăţi. Într-un alt pasaj citim că ucenicii, pe când Îl urmau, au ajuns odată în mijlocul unei furtuni puternice. Desigur, în mijlocul furtunii ei au avut parte de bucurie şi pază în apropierea Lui. Şi ei au ajuns în furtună tocmai de aceea, că ei erau ucenicii Lui. Dacă cineva caută o reţetă pentru un drum simplu şi fără probleme, fără încercări şi fără greutăţi, o au aici: Nu Îl urma pe Domnul Isus aşa de aproape. Urmează-L ca Petru, într-un alt loc: de departe. Nu te apropia de El. Nu-L urma, dacă Numele Lui este umbrit de dispreţ şi respingere. Atunci va fi pentru tine foarte simplu – nu spun vei fi „foarte fericit”. Creştinul cel mai fericit este acela care este cel mai aproape de Domnul Isus, în ciuda tuturor încercărilor. Este de fapt aproape nenormal, dacă un creştin nu trebuie să îndure prigoană. Creştinismul în ţara aceasta este o chestiune mixtă; ceea ce este normal pentru un creştin este însă că el va fi prigonit şi persecutat. Şi cu cât noi prin harul lui Dumnezeu suntem mai mult ucenici ai lui Hristos, cu atât diavolul va desfăşura o furtună împotriva noastră, ca să ne încerce şi să ne ducă la scufundare, dacă poate. Însă în mijlocul tuturor acestora Domnul este cu noi şi ne vine în ajutor. De aceea să nu ne temem în urmarea Lui.

Să fi creştin înseamnă părtăşie cu o Persoană

În pasajul nostru mai este un lucru, cu care doresc să mă ocup acum. Mai întâi găsim iertarea şi după aceea în versetul 29 masa de sărbătoare. Levi a făcut un ospăţ mare, şi sper că tu remarci că viaţa de creştin nu este o chestiune tristă, ci este un ospăţ permanent. Este pentru tine un timp al binecuvântării şi al bucuriei.

Doresc acum să-ţi pun o întrebare: Ce face viaţa unui creştin să fie un timp de ospăţ şi de bucurie? Care ar fi răspunsul tău la această întrebare? Vreau să-ţi spun ce gândesc eu. Să presupunem că fiica mea cea mică este invitată undeva la masa de seară. Când ea vine acasă, o întreb: „Ai avut un timp frumos?” – „O, da”, spune ea, „au fost bomboane şi îngheţată şi prăjituri gustoase cu ceva dulce pe ele”, şi ea îmi povesteşte despre toate lucrurile care erau pe masă. Dacă întreb pe un om mai în vârstă: „Ai avut un timp frumos?”, el răspunde: „O, da, domnul A şi doamna B au fost acolo.” În cazul unei persoane în vârstă anturajul la masă este cel care îi oferă un timp frumos. Pentru aceia, care nu demult timp aparţin familiei lui Dumnezeu, masa cu delicateţele, lucrurile preţioase ale harului, pe care Dumnezeu ni le-a dat din belşug, sunt o savurare minunată. Când însă ei se maturizează spiritual, în timp ce ei savurează şi preţuiesc în continuare toate lucrurile bune, pe care ni le-a dat Dumnezeu, vor simţi tot mai mult că nu darurile, ci mult mai mult părtăşia cu Dătătorul acestei mese constituie sărbătoarea.

John Gilmour, un slujitor al lui Hristos, care probabil ca nimeni altul a fost folosit în nordul Angliei să întâmpine necreştini, avea în mod obişnuit plasa plină cu cărţi evanghelistice, cu care mergea pe stradă. Într-o zi a trecut cu cărţile lui printr-un sat mic, când a văzut un irlandez bătrân tipic, care vindea marfă din tablă, deci capace, oale, tigăi şi aşa mai departe. Când Gilmour l-a văzut, şi-a zis: nu ar fi bine să stau de vorbă cu el, el este irlandez şi probabil de religie romano-catolică. – Şi totuşi, s-a gândit el, nu vreau să trec simplu pe lângă el. Astfel i s-a adresat şi a zis: „Bună dimineaţa, cum merg afacerile astăzi?” – „O”, a răspuns bătrânul, „nu mă pot plânge, Sir.” – „Ei bine”, a zis Gilmour, „ce lucru mare este să fi mântuit!” Bătrânul irlandez a replicat: „Ştiu ceva mai bun decât aceasta.” – „O”, a zis evanghelistul, „ceva mai bun decât să fi mântuit? Vreau să ştiu care este acest lucru.” Bătrânul şi-a scos pălăria şi a spus: „Părtăşia cu Omul care m-a mântuit, Sir.” Un răspuns minunat. El a cunoscut taina ospăţului, părtăşia cu Unul care l-a mântuit. Aceasta era ceea ce îi umplea viaţa cu bucurie.

Să fi creştin înseamnă şi cumpătare

În final mai găsim şi un alt lucru la sfârşitul capitolului. În versetul 35 Domnul vorbeşte despre timpul când Mirele va fi luat de la ucenici şi că în acele zile ei trebuie să postească. Postul merge împreună cu ospăţul. Şi ce înseamnă a posti? A posti nu înseamnă numai reţinerea de la hrană. Postul este abţinere de la lucruri care în ele însele pot fi cu siguranţă bune şi corecte, pentru a fi cu toată inima pentru Hristos. Este cam aşa. Aud creştini tineri spunând: în aceasta sau în aceea nu este nimic rău, nu este nimic rău în a merge acolo sau dincolo sau să citeşti cartea aceasta, nu este nimic rău în prietenie. Dar ce conţine o astfel de vorbire?

Să presupunem că eu sunt invitat la un prieten la cină. Pe drumul spre casă trec pe la un alt prieten. În timpul vizitei mele, femeia din casă îmi aduce o farfurie cu coji de pâine tari şi îmi spune: „Vă pot oferi câteva coji de pâine?” – „Mulţumesc, nu”, resping eu. – „O”, spune ea, „nu este nimic rău în ele; nu vă vor face nici un rău.” – La aceasta răspund: „Nu din această cauză le resping. Nu cred că ele îmi vor face rău, şi nu presupun că le-aţi otrăvit. Fapt este, că eu tocmai am mâncat o mâncare mult mai bună şi sunt aşa de sătul că realmente nu doresc cojile.”

Deci dacă suntem sătui cu mâncarea bună, cu ospăţul Domnului Isus Hristos (şi să ai părtăşie cu El este o chestiune foarte reală şi practică), şi lumea vine la noi cu farfuria ei cu pâine veche şi spune: nu este nimic rău în una sau alta, atunci tu vei spune: Eu nu afirm că aceste lucruri sunt rele. În ele însele ele pot fi deplin de legitime şi corecte, fapt este însă cu eu am mâncat în părtăşie cu Domnul Isus Hristos şi El mi-a dat ceva mai bun şi mai gustos decât orice poate să-mi dea lumea. – Atunci vei putea foarte uşor să spui: Nu, mulţumesc. Deci postul se referă la lucrurile lumii acesteia şi merge mână în mână cu ospăţul cu Domnul Isus Hristos.

Tradus de la: Folgen der Vergebung.

Titlul original: „What follows Forgiveness?“

din Scripture Truth, Anul 9, 1917, pag. 105–108.

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/urmarile-iertarii-a12144.html

/////////////////////////////////////////

Sfinţenia iertării

Roy A. Huebner

Versete călăuzitoare: Luca 17.3

Luca 17.3: Şi dacă se va pocăi, iartă-l.

În anul 1974 preşedintele Ford a acordat o amnistie fostului preşedinte R. M. Nixon, şi în acest context s-a referit la Numele lui Dumnezeu cu privire la principiul iertării. Un articol dintr-o revistă mondenă cu circulaţie naţională a spus, că din cauza referirii la Dumnezeu în legătură cu iertarea nu trebuie uitat că, privit istoric, iudaismul şi creştinismul totdeauna au prevăzut că iertarea ar trebui să fie precedată de căinţă. Desigur R. M. Nixon nu a recunoscut cu adevărat nici o comportare greşită, cel mult probabil o lipsă de discreţie. (Noi nu judecăm, dacă el a făcut sau nu ceva fals. Aceasta nu ne interesează aici.)

Este o scenă tristă, dacă oamenii lumii arată ceea ce creştinii uneori au uitat sau ar trebui să ştie. Aceasta ne conduce la acel când al iertării. Este un timp al iertării, şi a ierta înainte de acest timp este un lucru nelegiuit. Iertarea trebuie să armonizeze cu sfinţenia. De aceea avem nevoie de învăţătură din partea lui Dumnezeu cu privire la momentul când trebuie să iertăm. Cel puţin două lucruri sunt necesare pentru o iertare conform Scripturii: căinţa şi mărturisirea.

1 Ioan 1.9: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele.

Luca 17.3: Dacă fratele tău va păcătui, mustră-l, şi dacă se va pocăi, iartă-l.

Proverbe 28.13: Cine îşi acopere fărădelegile nu va prospera, dar cine le mărturiseşte şi le părăseşte va căpăta îndurare.

Vezi şi Leviticul 5.5; Numeri 5.7; Psalmul 32.5; Iosua 7.19; Neemia 9.2,3; Faptele apostolilor 8.22.

Principiul că iertarea trebuie să fie precedată de căinţă este valabil chiar şi la nivel naţional, aşa cum se vede din felul de a proceda al lui Dumnezeu cu Israel. Dumnezeu trebuie să rămână permanent fidel Sie Însuşi ca lumină şi dragoste, şi El acţionează întotdeauna în armonie cu ceea ce este El. Drept urmare pentru Israel luna a şaptea este o lună măreaţă (compară cu Leviticul 23), în care în prima zi a lunii Israel este adunat din nou. În ziua a zecea va fi ziua împăcării, şi cum se vor smeri ei înaintea lui Dumnezeu din cauza păcatelor lor! Vezi Zaharia 12.10-14. Apoi, în a 15-a zi a lunii, li se va face parte de binecuvântarea deplină a Împărăţiei de o mie de ani. Compară cu Daniel 12.12,13, unde este vorba de 1335 zile, care vor aduce binecuvântarea.

Gândurile lui Dumnezeu referitoare la iertare sunt valabile şi pentru felul lui de a proceda în cadrul răscumpărării. Ele caracterizează acţiunea Sa în familia Sa. El aşteaptă şi de la noi acelaşi mod de a proceda în relaţiile noastre unii cu alţii. Această procedură este adecvată şi cu privire la disciplinarea în Biserică/Adunare. Şi foarte sigur El aşteaptă aceasta de la slujitorii Săi din guvern, cărora le-a dat sabia. Cum? Poate fi acordată graţierea fără recunoaşterea vinei? Niciodată! Această ordine de iertare este valabilă pentru toate relaţiile.

„Iertarea” fără căinţă şi mărturisire este nelegiuire. Unei astfel de „iertări” îi stă la bază eul propriu superficial, nepăsător, îi stă la bază carnea, într-adevăr carnea amabilă, dar este carnea. O astfel de „iertare” rezultă dintr-o lipsă de condamnare de sine. Noi scuzăm lucrarea rea a cărnii în alţii, pentru că nu o judecăm în noi înşine.

Dacă un copil greşeşte, îi va spune tatăl atunci: „Îl voi ierta, simplu”? Sau dacă copilul ocoleşte pe tatăl, va transforma tatăl această ocolire în căinţă şi va spune: „Aceasta dovedeşte că el regretă faptele sale, şi eu îl voi ierta”? Sau dacă copilul face aşa ca şi cum n-ar fi nimic rău, va spune tatăl atunci: „El se va împăca cu mine, îl voi ierta”? Dacă copilul este numai o singură dată neascultător, va spune tatăl: „N-a mai repetat, deci este în ordine”? O astfel de comportare este în contradicţie evidentă cu locurile din Scriptură citate mai înainte, este însă comparabilă cu felurile de „iertare”, care se observă printre creştini. Aşa ceva poate contribui numai la scăderea stării morale în poporul lui Dumnezeu. Unde rămâne într-o astfel de comportare dragostea faţă de copil sau faţă de fratele nostru?

Cazul dintre Filimon şi Onisim este de asemenea remarcabil. Ar fi putut Pavel să scrie aşa cum a scris, dacă Onisim s-ar fi decis să rămână în Roma? Evident, nu. „De El sunt cântărite faptele” (1 Samuel 2.3), şi întoarcerea lui Onisim era o dovadă a căinţei lui. El se va întoarce acolo de unde a venit. Astfel în întoarcerea smerită a lui Onisim s-a aflat baza pentru iertarea din partea lui Filimon.

Căinţa se recunoaşte prin aceea, că cel vinovat se duce la acela faţă de care s-a făcut vinovat şi mărturiseşte vina sa. Atunci este acel când al iertării. Acesta este momentul bucuriei şi momentul când a fost înlăturat obstacolul pentru părtăşia practică.

Sunt locuri în Scriptură care îndeamnă pe creştini să se ierte unii altora (Efeseni 4.32; Coloseni 3.13; Luca 17.3; Matei 6.12-15; 18.21,35). Dacă un creştin nu vrea să ierte, aceasta este un semn că harul lui Dumnezeu nu este foarte activ. Un duh care nu este gata să ierte este condamnat în Scriptură (Matei 18.23-35; 6.15). Dacă iertarea nu este acordată atunci când a venit timpul pentru iertare conform Scripturii, aceasta nu este nici dragoste şi nici sfinţenie. Acestea sunt reguli rânduite divin şi ele sunt valabile cu siguranţă pentru părtăşie precum şi pentru fiecare persoană în parte.

Vrem să ne păzim să ţinem cu tărie la ură ascunsă, dacă am fost lezaţi personal, dar totodată să tratăm cu indiferenţă jignirile aduse Domnului nostru!

Aceste gânduri false cu privire la acordarea iertării înainte de căinţă fac (aparent) calea noastră mai uşoară. Noi ne dorim „pace”. Nu vrem „să supărăm”. Adevărul este însă că noi nu vrem să mustrăm nedreptatea. Noi nu urmărim cu adevărat binele fratelui nostru. Ceea ce ne călăuzeşte este un gând nepotrivit Scripturii şi o dragoste nepotrivită cu Scriptura! Vrem să fim mai înţelepţi decât Dumnezeu şi Cuvântul Său preţios al adevărului!

S-ar putea într-adevăr să fie o astfel de stare limitată local sau generală, că nu se poate mustra ceea ce ar trebui să fie mustrat; dar nu despre aceasta este vorba aici. Noi vorbim despre concepţii referitoare la iertare, care sunt contrare Scripturii şi distrug ordinea şi sfinţenia în casa lui Dumnezeu.

În contextul graţierii fostului preşedinte R. M. Nixon a fost lansată o campanie, să se trimită pietre la aceia care au obiecţii împotriva amnistierii. „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra” (Ioan 8.7). Vedeţi, cât de uşor omul lumii şi creştinul nesocotesc etaloanele morale ale lui Dumnezeu? Creştinii fac totdeauna aceasta. Este carnea din noi, care inconştient poartă grijă de ea însăşi (compară cu Romani 13.14; 8.7). Această violare a textului din Ioan 8.7 aduce cu sine sfârşitul sfinţeniei în poporul lui Dumnezeu. Chiar dacă creştinul nu înţelege Ioan 8.1-11, omul nou din el, care a fost făcut capabil de Duhul, ar trebui să cunoască instinctiv această violare ca atac împotriva sfinţeniei.

În evanghelia după Ioan 8 cărturarii şi fariseii s-au adresat Domnului de pe terenul lipsei de spirit autocritic şi au încercat să folosească pe Moise împotriva Lui. Ei nu au recunoscut, că degetul care a scris pe pământ era „degetul lui Dumnezeu”. De asemenea a fost „degetul lui Dumnezeu” care a dat Legea. Astfel El a trebuit să Se preocupe cu îndreptăţirea lor de sine şi să-i demasce, deoarece acesta era duhul în care ei au venit. Prin aceasta nicidecum El nu a anulat practicile divine ale premiselor din Cuvântul lui Dumnezeu.

Tradus de la: Heiligkeit der Vergebung

Titlul original: „The Holiness of Forgiveness”;

in Thy Precepts, Morganville (Present Truth Publishers) Noiembrie/Decembrie 1991, pag. 165-167.

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/sfintenia-iertarii-a11231.html

/////////////////////////////////////////////

Sfinţenia păcii… şi a celui care face pace

Roy A. Huebner

Versete călăuzitoare: Iacov 3.17; Marcu 9.50

Iacov 3.17: Dar înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, …

Marcu 9.50: Să aveţi sare în voi înşivă şi fiţi în pace unii cu alţii.

Dacă lipseşte curăţia nu este o surpriză dacă se duce lipsă şi de pacea divină. Dacă lipseşte sarea, nu trebuie să fie o surpriză că pacea divină între unul şi altul de asemenea lipseşte. Sarea simbolizează caracterul conservativ al despărţirii de rău şi puneri deoparte pentru Domnul. De ce să ne aşteptăm la pacea divină, dacă noi ignorăm metodele lui Dumnezeu pentru a dobândi pacea? În aceste versete se găseşte o ordine divină, care necondiţionat trebuie urmată. Noi suntem îndemnaţi să gândim la fel (Filipeni 2.2,3; 1 Corinteni 1.10), şi aşa cum noi avem nevoie de un fel de gândire smerit, ca să obţinem pacea divină, tot aşa avem nevoie şi de „acelaşi gând în Domnul” (Filipeni 4.2). Dacă lipseşte curăţia şi sarea putem într-adevăr pe baza compromisurilor şi adaptării să obţinem unanimitate, însă nu unanimitate în Domnul.

Sunt mulţi care au păreri despre pace şi realizarea păcii, dar care subminează sfinţenia. În mod obişnuit faptele dau pe faţă concepţiile false, însă uneori concepţiile false apar şi sub forma de învăţătură. Aşa de exemplu a spus cineva, care mergea la o părtăşie „deschisă”:

Când El, Cel pe care Îl aşteptăm, va veni, ne va găsi El ca pe robii din Luca 12.37,43 sau ca pe robul certăreţ din Luca 12.45? „Străduiţi-vă să fiţi găsiţi de El în (1) pace, (2) fără pată şi (3) fără vină” (2 Petru 3.14). La început accentul principal era pus pe curăţie (Iacov 3.17), căci epistola lui Iacov este probabil epistola cea mai de timpurie. Însă a doua epistolă a lui Petru, una din ultimele epistole şi scrisă pentru timpul din urmă, pune pacea înainte. Să nu aibă aceasta însemnătate şi importanţă pentru noi? (H. P. Barker, Why I Abandoned exclusivism, ediţia a 4-a, 1940, pag. 26)

Cu o astfel de concepţie neobrăzată şi lipsită de sfinţenie nu este surprinzător că el a părăsit ceea ce el a numit „exclusivism”, ceea ce de fapt este excluderea răului.

Fără a intra în detalii în egalarea lui samavolnică a luptei pentru sfinţenie în legăturile noastre cu pofta de ceartă, vrem totuşi să scoatem în evidenţă efectul care rezultă, dacă se renunţă la adevăr, că legăturile rele întinează. Aceasta se termină întotdeauna cu o formă de înfrumuseţare a răului. Întotdeauna!

Nu vrea el să spună în citatul acesta că în măsura în care timpurile în biserica mărturisitoare devin tot mai rele, curăţia devine tot mai puţin importantă şi că accentul principal se pune pe pace în loc de curăţie?

În orice caz el recunoaşte, că la început accentul principal era pe curăţie (Iacov 3.17). Dacă ar fi ţinut seama de 2 Timotei 2.22 (ultima epistolă a lui Pavel, care a fost scrisă pentru ca un om al lui Dumnezeu să ştie cum el ar putea fi un vas curăţit), creştinii ar fi fost probabil cruţaţi de această concluzie păcătoasă, dăunătoare şi falsă dedusă din 2 Petru 3.14. Epistola 2 Timotei 2.22 spune: „urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-l cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” În 2 Petru 3.14 aflăm iarăşi, cum noi putem fi găsiţi de El în pace: prin aceea că umblăm fără pată (fără necurăţie) şi fără vină.

Citatul de mai sus deci nu este înţelepciunea despre care citim în Iacov 3.17: „Dar înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, nepărtinitoare şi neprefăcută.”

S-a schimbat înţelepciunea numită de Iacov, deoarece timpul din urmă a venit? W. Kelly a remarcat just:

Niciodată să nu se inverseze această ordine; această înţelepciune este nu numai curată şi paşnică, ci ea este în primul rând curată, şi apoi paşnică. Mai întâi ea păstrează fiinţa şi gloria lui Dumnezeu, şi după aceea ea caută roada păcii între oameni.

Această ordine este în armonie cu Domnul nostru Isus, privit în funcţia Sa preoţească după rânduiala lui Melhisedec – preoţie în care El este acum activ din pricina noastră (Evrei 7.11). „Pentru că acest Melhisedec, împărat al Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, care l-a întâmpinat pe Avraam când se întorcea de la măcelul împăraţilor şi l-a binecuvântat, căruia Avraam i-a împărţit şi zeciuială din toate, înseamnă mai întâi «Împărat al dreptăţii» şi apoi şi «Împărat al Salemului», adică «Împărat al păcii»” (Evrei 7.1,2).

„Dar rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace” (Iacov 3.18). Este un rod, care trebuie savurat în pace, şi acest rod este dreptatea. Este o nebunie să gândeşti că ne este permis să acţionăm conform concepţiei pace-cu-orice-preţ sau să renunţăm la pretenţiile lui Dumnezeu referitoare la curăţie (Iacov 3.17) şi cu toate acestea să avem pacea în care poate fi savurat rodul dreptăţii. Pacea din Iacov 3.17 este pace divină şi nu este pacea omului, în care nu este vorba de a lupta pentru ceva divin. Cum se realizează pacea divină, în care se savurează rodul dreptăţii? Iacov 3.17 este contextul, care ne spune aceasta. Pacea între sfinţi trebuie să aibă o bază dreaptă. Un adevărat făuritor de pace (Matei 5.9) năzuieşte aceasta. Acolo unde este păcat, el urmăreşte ca păcatul să fie judecat şi să fie linişte (Proverbe 28.13).

„Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii” (Evrei 12.11). Rodul dătător de pace, care va fi dat acelora care au parte de disciplinare, este dreptatea. Aşa cum am văzut [într-un alt articol – nota traducătorului], că dragostea nu poate fi despărţită de dreptate, la fel şi pacea nu poate fi despărţită de dreptate (compară cu Coloseni 1.20). Să desparţi aceste lucruri înseamnă să tăgăduieşti adevăratul caracter al crucii şi al naturii lui Dumnezeu ca lumină şi dragoste. Dragostea, priceperea (respectiv capacitatea de discernământ), puritatea (respectiv curăţia) şi rodul dreptăţii sunt prezentate împreună în Filipeni 1.9-11. Noi vrem să urmărim ca aceste lucruri să fie vizibile simultan unul lângă altul în conduita noastră de viaţă.

Una din marile capcane, care sunt răspândite în zilele noastre în creştinism, este dragostea şi pacea în detrimentul curăţiei şi dreptăţii. Pentru mulţi aceasta pare ceva nobil; şi oamenii se mândresc cu ei înşişi pe baza dragostei lor, a toleranţei lor, a bunătăţii lor şi al caracterului paşnic. Însă aceasta nu este înţelepciunea de sus.

Este permis şi chiar trebuie să se cedeze acolo unde este vorba de avantajul personal şi de dreptul propriu. Aceasta este blândeţe şi urmărirea a ceea ce slujeşte păcii [Romani 14.19]. Este plăcut şi drept să se acţioneze în felul acesta. Este curăţie, să acţionezi în felul acesta. În privinţa aceasta deseori lucrurile sunt denaturate. Se poate renunţa le drepturile proprii, însă niciodată la drepturile lui Hristos. Totdeauna este fals să renunţi la drepturile lui Hristos. „Blândeţea [în sens de caracter al unui om care nu insistă asupra drepturilor lui – nota traducătorului] voastră să fie cunoscută de toţi oamenii” (Filipeni 4.5): aceasta se referă la avantajul meu, la dreptul meu, dar niciodată la drepturile lui Dumnezeu.

Aceasta este valabil şi cu privire la Romani 14.19: „Astfel deci, să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul”. Înseamnă aceasta cumva, că noi ar trebui să facem compromisuri cu privire la adevăr şi să renunţăm la drepturile lui Dumnezeu? A acţionat Pavel nedrept, atunci când s-a împotrivit lui Petru (Galateni 2.11)? Era el unul care dădea naştere la nelinişte, unul care deranja pacea? Nicidecum! Niciodată nu trebuie renunţat la drepturile lui Dumnezeu; niciodată nu trebuie făcute compromisuri cu privire la adevăr. Romani 14.19 stă într-un anumit context. Este Romani 14.15 şi renunţarea la drepturile proprii. Aceasta ne va ajuta să practicăm cerinţele din Evrei 12.14 şi cele din 1 Petru 3.11.

Dacă vorbim despre blândeţea şi bunătatea lui Hristos, ar trebui să ţinem seama că blândeţe înseamnă să nu insişti pentru drepturile proprii. Bunătate înseamnă cedare. O soră mi-a spus odată că Domnul nostru Isus, atunci când I-au dat o trestie în mână [vezi Matei 27.29] El a ţinut-o! Uimitor! Preţios, Mântuitor preţios! Ce blândeţe! Însă El niciodată nu a cedat la ceva care se cuvenea lui Dumnezeu. Inimile noastre fac cu plăcere concesii prin natura lor la drepturile lui Dumnezeu şi la voia Sa şi stăruiesc apoi la voinţa proprie, pe care uneori o ascundem sub fraze evlavioase. Vrem să ne gândim şi la faptul că Domnul nostru binecuvântat, Cel sfânt şi Cel adevărat [Apocalipsa 3.7], a iubit dreptatea şi a urât nelegiuirea, motiv pentru care Dumnezeu, Dumnezeul Său, L-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Săi (Evrei 1.9).

Ah, ce bucurie ne face, să ne gândim la Sfântul care nu a cunoscut nici un păcat! Sufletul Lui a trebuit să simtă răul locului unde El Se mişca. Cât de puţin suntem noi ca El! Ah, de am fi mai mult ca El! Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu; sângele preţios nu lasă nici o pată în urma lui. Ar trebui să ne păzim să prezentăm fals pe Hristos, atunci când vorbim despre blândeţea şi bunătatea lui Hristos. Ni se spune „predică pe Hristos”, şi noi auzim prelegeri plăcute despre umblarea Lui. Însă umblarea Lui este prezentată prin jertfa de mâncare, şi Dumnezeu ne spune: „să nu laşi să lipsească sarea legământului Dumnezeului tău de pe darul tău de mâncare” (Leviticul 2.13). Lipsa sării înseamnă aducerea a ceva care nu este cu adevărat Hristos, aşa cum Dumnezeu Îl vede ca hrană a poporului Său. Aceasta va aduce cu sine la ascultători o creştere anormală şi o umblare stricată. Să ne gândim la Geneza 19.26; 2 Împăraţi 2.21; Ezra 7.22; Ezechiel 43.24; Coloseni 4.6.

1 Timotei 6.11 spune: „urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.” Acestea sunt multe lucruri, după care noi trebuie să năzuim. Vrem să le împlinim pe toate.

Cum se face că noi schimbăm instinctiv pe cei la care la ale lor drepturi trebuie să renunţăm cu cei la care la ale lor drepturi nu trebuie să renunţăm? Este o istorisire despre o fetiţă, care mergea la şcoala duminicală, unde s-a făcut o colectă. Ea avea două monezi de 5 cenţi, una pentru ea şi una pentru colectă; şi pe drumul spre biserică o monedă i-a căzut şi s-a rostogolit prin canalul de scurgere în canalizare. „S-a terminat cu moneda pentru Domnul”, a zis ea. Noi suntem la fel de predispuşi să folosim aceste versete despre pace. Dacă cedezi puţin la principiul Domnului, vechea natură iese la iveală. Pacea este una din cele nouă roade ale Duhului. Duhul care locuieşte în noi ne conduce să renunţăm la ce este al nostru, însă să fim fideli cu ceea ce este al lui Hristos. Vezi şi Marcu 9.50; 2 Corinteni 13.11; 1 Tesaloniceni 5.13. „Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14.17).

Ezechia a zis lui Dumnezeu: „… am umblat înaintea Ta în adevăr şi cu o inimă întreagă şi am făcut ce este bine în ochii Tăi” (2 Împăraţi 20.3), şi fără îndoială era o anumită măsură de adevăr în această afirmaţie. Însă este nespus de trist să-l auzi mai târziu spunând lui Dumnezeu: „Nu este aşa? Că va fi pace şi adevăr în zilele mele!” (2 Împăraţi 20.19; compară cu Isaia 39.8). Aici este rădăcina pieirii, o răsturnare a ordinii morale, şi Iuda a adus rodul amar, care creşte inevitabil din aceste rădăcini. Cât de multe suflete, care iubesc pe Domnul, au spus: De am avea pace şi adevăr! Probabil aceste cuvinte nu ne vin cu glas tare de pe buze, dar nu sunt ele în inimile noastre?

Era corect din partea lui Mardoheu să consimtă căsătorirea Esterei cu un păgân, în timp ce în Ierusalim aşa ceva a fost deplâns şi condamnat (Ezra 10)? De fapt nu! Şi astfel nu este nici o surpriză că şi Mardoheu a inversat ordinea referitoare la pace şi adevăr (Estera 9.30,31). Compară cu Zaharia 8.16.

„Şi au legat cu uşurătate rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!», şi nu este pace! S-au ruşinat ei că au făcut o urâciune? Nu, nicidecum nu s-au ruşinat şi nu ştiu să roşească” (Ieremia 6.14,15; 8.11,12).

„Ferice de cei care fac pace, pentru că ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu” (Matei 5.9). Ei urmează ordinea morală şi căile lui Dumnezeu. Toţi ceilalţi, care fac „pace” pe o altă bază sunt în realitate făuritori ai pieirii şi decăderii.

„Să aveţi sare în voi înşivă şi fiţi în pace unii cu alţii” (Marcu 9.50). Sarea simbolizează aici caracterul de menţinere a sfinţeniei, al despărţirii de rău şi punerii deoparte pentru Domnul. Desigur El avea sare în El Însuşi.

Tradus de la: Heiligkeit des Friedens

Titlul original: „The Holiness of Peace and Peace-making”;

în Thy Precepts, Morganville (Present Truth Publishers) septembrie/octombrie 1991, pag. 144–148.

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/sfintenia-pacii-a11232.html

/////////////////////////////////////////////

Iertarea lui Dumnezeu- Ce înțelege Dumnezeu prin iertare?

Dirk Schürmann

Cuprins

Convertirea nu trebuie folosită împotriva iertării

Copiii lui Dumnezeu au iertare sigură

Mai înseamnă iertarea ceva pentru noi?

De ce avem nevoie de iertare?

Darul lui Dumnezeu

Cum ar putea Dumnezeu să dea iertare pe bază legitimă?

Răspunsul omului la darul lui Dumnezeu

Răspunsul lui Dumnezeu la reacția omului

Răspunsul omului la propovăduirea reînnoită a iertării

Iertarea prin Numele lui Isus pe baza credinței

Iertare și pentru națiuni

Iertarea prezentată în Evanghelii

Iertarea în epistolele lui Pavel

Iertarea în epistola către Efeseni

Iertarea în Luca 15

Iertarea în epistola către Coloseni

Iertarea în epistola către Evrei

Iertarea în prima epistolă a lui Ioan

Nu ne tentează iertarea deplină să păcătuim?

Un model despre felul cum trebuie să iertăm

Încheiere

Nota redacției:

Articolul acesta se bazează pe o predică. Stilul predicii s-a păstrat parțial.

Convertirea nu trebuie folosită împotriva iertării

Iertarea lui Dumnezeu este un cadou. Nu am meritat-o. Nu o putem câștiga. Ea ne este dată în mod gratuit prin har. Totuși, înainte de a privi mai îndeaproape acest dar, aș dori să scriu ceva despre convertire.

Faptele apostolilor 26.17,18: … scoțându-te din poporul și din națiunile la care Eu te trimit, ca să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea lui satan la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor și moștenire între cei care sunt sfințiți prin credința în Mine.

Tesaloniceni 1.9.10: … pentru că ei înșiși istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi și cum v-ați întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiți unui Dumnezeu viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morți, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.

Convertirea înseamnă și pentru noi, că ne-am întors cu adevărat de la chipurile idolilor actuali, de la toți idolii și scopurile false de viață care îi conduc pe oamenii din lumea de astăzi. Sau, în cele din urmă, avem încă aceleași interese ca și colegii noștri care încă aparțin lumii? Dacă nu există nicio diferență, dacă mergem în locurile în care ei se simt bine, dacă avem aceleași interese și le dedicăm același timp, dacă folosim aceleași metode ca și colegii noștri din lume, fără să ne întrebăm dacă acestea se ridică la standardele lui Dumnezeu, atunci ceva nu este în regulă, da, atunci trebuie să ne întrebăm foarte serios dacă suntem cu adevărat convertiți. Trebuie să ne întrebăm dacă ne-am întors la Dumnezeu, când El joacă de fapt doar un rol marginal în toate considerațiile noastre și numai pentru eternitate. Să ne amintim că credința trebuie să se dovedească prin ascultare.

Desigur, acest lucru nu înseamnă că putem ști doar la sfârșitul călătoriei noastre dacă suntem cu adevărat convertiți sau nu. De asemenea, nu este adevărat că Dumnezeu ne dă iertare doar după ce am fost ascultători timp de 25 de ani. Și nici nu înseamnă că putem fi siguri de iertarea noastră doar atunci când ne-am dovedit cu adevărat credincioșia. Nu, nu este nici așa. Deși rămâne adevărat că credința trebuie să se dovedească prin ascultare, adevărul este că ceea ce Dumnezeu consideră credință este primul nostru act de credință. Este suficientă prima secundă, în care am ridicat foarte puțin jaluzelele și raza de slavă a lui Dumnezeu a pătruns. Acest lucru este suficient pentru orice, dar trebuie să fi fost o credință autentică și nu putem fi siguri de aceasta decât atunci când există roadele corespunzătoare în viața noastră. Citim în 2. Petru 1.10:

Petru 1.10: De aceea, cu atât mai mult, fraților, străduiți-vă să întăriți chemarea voastră și alegerea voastră, pentru că, făcând acestea, nu veți cădea niciodată.

Iar „aceste lucruri”, pe care Petru le-a enumerat în versetele anterioare, sunt: credința, virtutea, cunoștința, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea frățească, iubirea. Acestea sunt lucrurile care trebuie să se regăsească în noi, iar dacă nu se regăsesc, atunci nu putem confirma alegerea noastră pentru noi înșine, pentru frații și surorile noastre, dar și pentru oamenii din lume. Numai Dumnezeu știe atunci dacă ne-am convertit cu adevărat, dacă am avut cu adevărat credință și dacă suntem aleși. Dar pentru noi înșine nu avem această certitudine și nici nu o putem avea.

Copiii lui Dumnezeu au iertare sigură

Pe de altă parte, este important că nu trebuie să facem mai întâi una sau alta pentru a primi iertarea sau pentru a fi siguri de iertarea noastră.

1Ioan 2.12: Vă scriu, copiilor, pentru că păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui.

Părinții mei au avut contact în localitatea mea natală cu o creștină din biserica luterană, o doamnă în vârstă, și cred cu adevărat că era o soră în Domnul. Între timp a murit și cred că este la Domnul. Dar această creștină a trăit mereu cu gândul: astăzi pot să știu că am iertarea păcatelor. Astăzi pot să o am, dar nu știu dacă o voi avea mâine. Voi ști cu siguranță acest lucru doar după ce voi închide ochii aici pe pământ pentru totdeauna.

Nu, nu este așa. Și bănuiesc că cei mai mulți cititori ai seitului SoundWords nu au crescut sub o învățătură în care să se semene îndoieli despre iertare sau să se învețe că iertarea trebuie să fie câștigată.

Mai înseamnă iertarea ceva pentru noi?

Gândesc că poate ceea ce ne lipsește cel mai mult este să avem o înțelegere corectă a ceea ce înseamnă iertarea lui Dumnezeu. Că ea este ceva pentru inima noastră și nu doar pentru cap. Că pentru noi ea înseamnă mai mult decât: da, când m-am convertit acum 50 de ani, am primit iertarea și de atunci nu mai trebuie să mă tem de iad. – Dacă asta este aproape tot ceea ce putem gândi despre iertare, atunci nu este ceea ce Dumnezeu a vrut să ne dea odată cu ea. Și de aceea, în acest articol vrem să vedem ce este iertarea, ce a avut în vedere Dumnezeu prin ea. Și, desigur, ne vom reaminti mereu cum am obținut-o și cât de sigură este ea pentru noi acum.

Pe thefreedictionary.com se găsește următoarea definiție pentru „a ierta”: a nu mai fi supărat pe cineva din cauza unei acțiuni (prin care acesta a făcut rău cuiva).

Deci, iată ce se înțelege în lume prin iertare. Și vrem să lăsăm mai întâi ca acest lucru să acționeze asupra noastră în felul acesta și mai târziu să vedem ce înțelege Dumnezeu prin iertare.

De ce avem nevoie de iertare?

Dar mai întâi aș vrea să analizăm de ce avem nevoie de iertare. Simțim cu adevărat nevoia de iertare doar atunci când ne dăm seama că trebuie să ne confruntăm cu un Dumnezeu sfânt. Apoi devenim brusc conștienți de păcatele noastre și, cu cât ne amintim de mai multe păcate, cu atât devine mai grea povara păcatului și ne simțim mai împovărați. Acest lucru continuă până când – dacă nu cunoaștem mesajul iertării – suntem atât de deprimați încât nu putem decât să plângem din cauza stării noastre pierdute. Atunci plângem nu numai pentru că trebuie să ne temem că va exista o pedeapsă pentru fiecare păcat, ci și pentru că ne dăm seama de ceea ce am acumulat și care ne desparte de Dumnezeu.

Există o povestire în Evanghelii care ne arată foarte clar acest lucru:

Luca 7.7-48: Și, iată, o femeie din cetate, care era păcătoasă, … luând un vas de alabastru cu mir și stând la spate, la picioarele Lui, plângând, a început să-I stropească picioarele cu lacrimi, și I le ștergea cu părul capului ei și Îi săruta picioarele și le ungea cu mir …. Și Isus, răspunzând, i-a zis: „… – Erau doi datornici ai unui creditor: unul îi datora cinci sute de dinari și celălalt cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. … De aceea îți spun: Iertate sunt păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; dar cel căruia i se iartă puțin, iubește puțin”. Și ei i-a spus: „Iertate sunt păcatele tale”.

Vedem aici marea nevoie produsă prin păcatele noastre. Noi înșine nu putem plăti, nu putem anula, nu putem compensa; nu avem mijloacele de a satisface această nevoie. Nu avem cum să ne curățăm singuri de acest munte de păcate, care ne desparte de Dumnezeu.

Darul lui Dumnezeu

Dar apoi Dumnezeu ne întâmpină cu iertarea Sa și ni se dă soluția la problema păcatului nostru. „Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi.” Nu este vorba doar de faptul că Dumnezeu renunță să acuze datoria, nu, este acordarea activă a darului! Cuvântul „a ierta”, folosit aici, este același cuvânt grecesc (charizomai) folosit în Coloseni 2.13:

Coloseni 2.13: Și pe voi, care erați morți în greșelile și în necircumcizia cărnii voastre, v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greșelile, …

Aceasta este iertarea lui Dumnezeu. El ne dăruiește tot ceea ce Îi suntem datori. Așadar, nu este vorba că El renunță cu o oarecare mânie ascunsă și, poate, cu un geamăt, spune: „Ei bine, oricum nu pot să primesc și astfel o tai de pe listă, oricum nu o voi primi”. Nu, El o dă. Dumnezeu ne dă iertare pentru că vede nevoia noastră.

Cum ar putea Dumnezeu să dea iertare pe bază legitimă?

Dar cum este satisfăcută dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu în această situație?

Pentru ca Dumnezeu să ne aducă această iertare, a fost necesar ca Domnul Isus să vină pe pământ. Când a fost anunțată venirea Sa, s-a precizat imediat că El urma să vină, printre altele, pentru a da poporului Său „iertarea păcatelor lor”:

Luca 1.77,78: … ca să dai poporului Său cunoștința mântuirii prin iertarea păcatelor lor, datorită marei îndurări a Dumnezeului nostru, în care ne-a cercetat răsăritul din înălțime, …

Acesta era Dumnezeu, care a avut milă de nevoia omului și care L-a trimis pe Fiul Său cu scopul de a ne da iertarea păcatelor.

Răspunsul omului la darul lui Dumnezeu

Și cum a acceptat poporul Său acest dar al lui Dumnezeu? Primul lucru pe care îl citim, atunci când Hristos a predicat în cetatea Sa natală, este că El a venit să elibereze pe cei zdrobiți. Acolo, prima reacție este una de uimire față de „cuvintele de har care ieșeau din gura Lui”. Și apoi – nu știu câte minute mai târziu; au fost poate doar zece minute – au fost atât de furioși pe aceste cuvinte de har – doar pentru că harul nu venea numai pentru ei, ci și pentru păgâni – încât au vrut să-L omoare: au vrut să-L arunce jos de pe munte (compară cu Luca 4.16-30).

Acesta este modul în care noi, oamenii, am răspuns la darul pe care Dumnezeu ni l-a oferit prin iertare. În acel moment încă mai era așa, că Domnul Isus S-a îndepărtat pur și simplu prin mijlocul mulțimii, dar răspunsul final a fost: „Răstignește-L!, răstignește-L!” (Luca 23.21). Acesta a fost răspunsul la marea îndurare a Dumnezeului nostru, care a vrut să dea mântuirea Sa pentru iertarea păcatelor noastre. Și după ce Pilat a cedat voinței lor, au pus-o în aplicare: L-au răstignit:

Luca 23.33: Și, când au ajuns la locul numit „Căpățâna”, L-au răstignit acolo, pe El și pe răufăcători: pe unul la dreapta și pe altul la stânga.

În parabola cu viticultorii găsim acest lucru rezumat într-un mod serios:

Luca 20.9-15: Și a început să spună poporului parabola aceasta: „Un om a plantat o vie și a arendat-o unor viticultori și a plecat din țară pentru mult timp. Și, la timpul potrivit, a trimis la viticultori un rob, ca să-i dea din rodul viei. Dar viticultorii, după ce l-au bătut, l-au trimis înapoi fără nimic. Și a mai trimis un alt rob; dar ei, după ce l-au bătut și pe acela și l-au batjocorit, l-au trimis înapoi fără nimic. Și a mai trimis un al treilea; și ei, rănindu-l și pe el, l-au scos afară. Și stăpânul viei a spus: «Ce să fac? Îl voi trimite pe fiul meu cel preaiubit; poate că, văzându-l, îl vor respecta». Dar viticultorii, când l-au văzut, s-au sfătuit între ei, spunând: «Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm, pentru ca moștenirea să fie a noastră». Și, după ce l-au scos afară din vie, l-au omorât. Deci ce le va face stăpânul viei?

Răspunsul lui Dumnezeu la reacția omului

Acum vine marea întrebare: Ce va face stăpânul viei?

Să ne întoarcem la Luca 23.33: „L-au răstignit acolo, pe El și pe răufăcători”, ca și cum El ar fi fost unul dintre răufăcători. Și care este acum reacția lui Dumnezeu la asta? Care a fost reacția Domnului Isus la această ură? Aceasta este prezentată în versetul următor:

Luca 23.34: Și Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”.

După ce omul a acționat atât de îngrozitor, nu este oare un miracol al harului lui Dumnezeu faptul că citim în versetul următor: „Tată, iartă-i!”? Acesta este răspunsul Domnului Isus. Iar răspunsul lui Dumnezeu la această situație este predicarea iertării. Acum, când cineva ar putea crede că stăpânul viei are suficiente motive să se despartă de ei, acum că l-au tratat pe fiul său iubit într-un asemenea mod, citim:

Luca 24.46,47: Și le-a spus: „Așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristosul și să învieze dintre morți a treia zi și să se predice în Numele Său pocăința și iertarea de păcate la toate națiunile, începând de la Ierusalim.

Acest lucru are loc imediat după înviere. Domnul nu S-a înălțat încă la cer. Acolo citim deja că iertarea trebuie predicată nu numai lui Israel, ci și tuturor națiunilor. Și apoi pornind tocmai din cetatea care L-a respins atât de mult, cetatea în care El a fost răstignit. În Ierusalim, unde se petrecuse cel mai mare păcat, acolo trebuia să înceapă această predicare a iertării. Ce har al lui Dumnezeu! Ce îndurare cordială! Atunci Petru a predicat și el acest mesaj:

Faptele apostolilor 5.30,31: Dumnezeul părinților noștri L-a înviat pe Isus, pe care voi L-ați omorât, atârnându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu L-a înălțat prin dreapta Sa ca Domn și Mântuitor, ca să dea pocăință lui Israel și iertare de păcate.

Fără pocăință nu se poate. Dar nu este minunat că, odată cu predicarea pocăinței, Dumnezeu predică deja și iertarea? Ne-am fi putut aștepta ca Dumnezeu să propovăduiască pocăința și mai târziu, după o pocăință suficientă, să spună: „Ei bine, acum vreau să vă iert. De data aceasta nu vă voi pune la socoteală aceasta.” Dar faptul că El predică iertarea imediat, este extraordinar.

Răspunsul omului la propovăduirea reînnoită a iertării

Și totuși, ce este omul! Versetul 33 de aici, nu este îngrozitor? Acum toate acestea trecuseră. Dumnezeu a dat o astfel de dovadă a dragostei Sale, încât a răspuns la răstignire prin predicarea iertării. Și aici citim acum:

Faptele apostolilor 5.33: Dar ei, când au auzit, îi tăia la inimă și se sfătuiau să-i omoare {pe apostolii}.

O astfel de predică este doar un prilej de a-i ucide pe cei care o predică. Vedem aici că inima omului este atât de stricată, încât poate veni cea mai minunată predică și cel mai copleșitor dar al lui Dumnezeu, iar omul nu le acceptă. Revin la imaginea prezentată de mine la început: dacă Dumnezeu nu luminează lumina în noi, noi înșine nu o aprindem. Ceea ce găsim în această istorisire este răspunsul inimilor noastre, atunci când Dumnezeu nu aprinde lumina.

Iertarea prin Numele lui Isus pe baza credinței

Aprinderea luminii lui Dumnezeu în inimile noastre (compară cu 2. Corinteni 4.6) este legată, din partea noastră, de credința pe care ne-o dăruiește Dumnezeu:

Faptele apostolilor 10.43: Toți profeții mărturisesc despre El că, prin Numele Său, oricine crede în El primește iertarea păcatelor“.

Faptele apostolilor 13.38,39: Să vă fie cunoscut deci, fraților, că prin Acesta vi se vestește iertarea păcatelor; și de toate de care n-ați putut fi îndreptățiți în legea lui Moise, oricine crede este îndreptățit în El.

În ciuda tuturor acestor lucruri – oricât de teribil ar fi reacționat omul în mod repetat la oferta lui Dumnezeu – iertarea este încă disponibilă și este acordată fiecăruia care crede. Trebuie să deschidem ușa sau fereastra, pentru ca lumina să strălucească înăuntru. Dar nu contează cantitatea de credință, nici cât de mult timp am fost ascultători; nu, este de ajuns o scânteie foarte mică de credință, atunci iertarea devine a noastră.

Dumnezeu a legat această iertare de cel mai glorios lucru pe care Îl are: de Numele Fiului Său, de Numele lui Isus Hristos. Numele exprimă în Cuvântul lui Dumnezeu ceea ce este o persoană. Este toată slava Persoanei care L-a glorificat pe Dumnezeu atât de desăvârșit în viața Sa aici pe pământ, care a făcut totul doar pentru slava lui Dumnezeu și care a suferit atât de mult, pentru ca planurile lui Dumnezeu să poată fi împlinite. Cu numele acestei Persoane, Dumnezeu asociază iertarea. El o asociază cu Persoana care a făcut posibilă oferirea iertării într-un mod corect.

Noi, oamenii, putem ierta pe cineva dintre noi spunând: „Ei bine, să lăsăm trecutul în urmă, voi încerca din răsputeri să nu mă mai gândesc la asta”. Da, noi putem face asta față de oameni, dar Dumnezeu nu poate. Din cauza dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu, nu este atât de simplu. Și în privința aceasta este atât de minunat că Dumnezeu leagă iertarea de slava acestei Persoane, Isus Hristos, care, plătind pentru toate, a satisfăcut complet dreptatea lui Dumnezeu, inclusiv și mai ales în ceea ce privește păcatele noastre.

Iertare și pentru națiuni

Iar acest lucru este posibil pentru fiecare care crede. Este așa și pentru noi, cei dintre națiuni. Noi, cei dintre națiuni, nu suntem excluși. Dumnezeu a limitat Legea doar la Israel, și putem fi foarte recunoscători că a limitat-o doar la Israel. Dar harul, iertarea, această ofertă, această predicare a iertării, este la fel pentru noi, cei dintre națiuni. Noi nu suntem excluși de la aceasta, iar Pavel a predicat acest lucru; el a fost trimis să predice națiunilor și …

Faptele apostolilor 26.18: … ca să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea lui satan la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor și moștenire între cei care sunt sfințiți prin credința în Mine.

Aici este din nou: convertirea are aceste două laturi. „De la” și „la”, „de la întuneric … la lumină„. Și „de sub puterea lui satan”, sub care ne aflam înainte, „la Dumnezeu”. Și apoi, următorul lucru este: primirea iertării păcatelor. Acesta este începutul. Apoi continuă, există mult mai mult după iertare, ea este doar începutul. Dar cât de minunat de mare este acest început. Acest lucru devine mai clar pentru noi atunci când vedem contextele în care găsim menționarea iertării. Sunt convins că majoritatea cititorilor nu s-ar fi așteptat la așa ceva.

Iertarea prezentată în Evanghelii

Dacă ne uităm când și în ce context vorbește Domnul Isus despre iertare în Evanghelii, vom fi surprinși. În primul rând ea nu este atât de frecventă pe cât ne-am fi așteptat. Dar apoi găsim iertarea în contexte în care nu ne-am fi așteptat la ea. În afară de povestea femeii păcătoase din Luca 7, ne putem aminti de povestea celor patru prieteni, care și-au adus prietenul paralizat la Domnul Isus, deschizând acoperișul și coborându-l prin el. Și în acest caz suntem surprinși – la fel ca și spectatorii de atunci – că primul lucru pe care Domnul Isus îl spune este: „Copile, păcatele tale sunt iertate”, în loc de, așa cum se aștepta toată lumea, „Fii vindecat”. Dar Domnul Isus știa ce era mult mai important pentru acest om, decât să poată merge din nou. În afară de asta, nu citim prea multe despre iertare. Dar mai există un pasaj remarcabil, și acolo cu siguranță nu ne-am fi așteptat la această temă:

Matei 26.26-28: Și, pe când mâncau ei, Isus, luând pâine și binecuvântând, a frânt-o și a dat-o ucenicilor și a spus: „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu“. Și, luând paharul și mulțumind, le-a dat, spunând: „Beți toți din el; pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor.

Este cu adevărat uimitor faptul că găsim iertarea în legătură cu frângerea pâinii.

Știm din 1. Corinteni 10.16 că paharul de la frângerea pâinii este paharul binecuvântării. „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?” Prin sângele lui Hristos am primit o abundență infinită de binecuvântări, exprimate simbolic în paharul cu vin. Paharul este simbolul tuturor binecuvântărilor minunate, care sunt puse în epistole în legătură cu sângele (compară cu Romani 3:5; 5.9 – justificarea; 1. Corinteni 10.16 – părtășia; Efeseni 1.7; 1. Petru 1.19 – răscumpărarea; Efeseni 2.13 – apropierea de Tatăl; Coloseni 1.20 – pacea; Evrei 9.14 – curățirea conștiinței; Evrei 9.22; 10.4 – iertarea; Evrei 10.19 – intrarea în Locul Preasfânt; 1Ioan 1.7 – curățirea de toate păcatele). Totul se rezumă în acest pahar de binecuvântare. Și ce binecuvântare alege acum Domnul Isus dintre ele? El alege una, și anume iertarea păcatelor. Este uimitor că El alege aceasta. Dar ea este cea care ne-a arătat mai întâi de toate inima lui Dumnezeu, „adâncul îndurării Dumnezeului nostru”. De aceea, El o scoate în evidență. Ea este punctul de plecare pentru toate celelalte binecuvântări. Dar ea este, de asemenea, atât de măreață, încât El o menționează aici în mod deosebit.

Iar Domnul leagă aceasta și de noul legământ. Noul legământ are două caracteristici, iar o mare caracteristică a acestuia este iertarea păcatelor. Cincizeci la sută din acest legământ este folosit de Dumnezeu pentru a ne arăta: „Eu sunt pentru voi. Eu vă dau iertarea păcatelor. Nu vreau să fie nimic între Mine și voi. Vreau ca ceea ce împiedică, zidul păcatului, să nu mai fie. Vreau să am părtășie cu voi.”

Iertarea în epistolele lui Pavel

Să mergem acum la epistolele lui Pavel. În care epistole și în care pasaje ne-am aștepta ca Pavel să abordeze subiectul iertării? Cred că cei mai mulți ar presupune că este în epistola către Romani, unde ne este prezentată Evanghelia. Ne-am aștepta să auzim ceva despre iertare. Dar suntem surprinși să constatăm că, în afară de un citat din Vechiul Testament, nu găsim nimic despre iertare – cel puțin nu este această expresie. Chiar dacă probabil putem găsi ideea, dar expresia însăși nu apare. Și, de asemenea, vom fi adesea dezamăgiți și în alte epistole, pentru că ne gândim că ar trebui totuși să existe ceva în legătură cu aceasta. Dar nu găsim nimic. Acest subiect, care este atât de important pentru noi, nu apare atât de des în epistole. Dar apare în două epistole, și nu știu cine dintre cititori s-ar fi așteptat să fie acolo. Acest subiect apare tocmai în pasajele în care ni se arată cele mai înalte binecuvântări. Tocmai în pasajele în care ni se spun cele mai înalte adevăruri, apare brusc iertarea, pe care, pentru că o asociem cu începutul vieții noastre de credință, am fi căutat-o mult mai degrabă în Epistola către Romani sau în Epistola către Tesaloniceni. Este posibil ca unii cititori să poată privi cu cincizeci de ani în urmă, când au primit iertarea păcatelor.

Iertarea în epistola către Efeseni

Efeseni 1 este pasajul care ne introduce cu siguranță în cele mai înalte planuri ale lui Dumnezeu și ne relatează despre binecuvântările cele mai înalte. Acolo începe prin a spune că suntem binecuvântați „cu orice binecuvântare spirituală în locurile cerești” (Efeseni 1.3). Cu fiecare dintre ele, niciuna nu este exclusă. Acolo ni se spune originea binecuvântărilor noastre: în predestinarea făcută înainte de a fi timpul și în hotărârea de înfiere, că trebuie să fim „înaintea lui Dumnezeu” (Efeseni 1.4), că suntem rânduiți la aceasta după buna plăcere a voinței Sale (Efeseni 1.5), spre lauda gloriei harului Său, că am fost făcuți plăcuți în Cel Preaiubit (Efeseni 1.6). Și apoi vine deodată iertarea în versetul 7:

Efeseni 1.7: În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greșelilor, după bogăția harului Său.

Ne-am putea gândi – și eu am gândit așa odinioară – ca și cum ne-am întoarce aici un pic înapoi, un pic mai jos de la înălțimea la care am ajuns. Totul este atât de minunat, ne-am urcat din ce în ce mai sus, gândurile lui Dumnezeu pentru noi sunt din ce în ce mai puternice, iar acum, dintr-o dată, apare o coborâre. Dar asta doar pentru că avem o imagine greșită a ceea ce înseamnă iertarea din partea lui Dumnezeu. O spun din nou: este inima lui Dumnezeu, care ne este descoperă, marea îndurare a Dumnezeului nostru. Și de aceea, Duhul lui Dumnezeu, când enumeră aceste bogății aici, nu poate să nu revină la ele, și să nu ne spună: „Priviți – totul a început cu iertarea greșelilor, și prin aceasta Dumnezeu a arătat toată bogăția harului Său”.

Iertarea în Luca 15

Această bogăție a harului lui Dumnezeu este deosebit de frumos ilustrată în așa-numita „Parabolă a fiului risipitor”.

Nașterea din nou/

credința

Dar, venindu-și în fire,
Căința

a spus: «Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, și eu mor de foame aici! 18. Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; 19. și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi».

Convertirea

Și s-a ridicat și a venit la tatăl său.
Iertarea –

„bogăția harului”

Dar, pe când era el încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă și a alergat și a căzut pe gâtul lui și l-a sărutat mult.

Mărturisirea

Și fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău».
Împăcarea

Dar tatăl le-a zis robilor săi: «Aduceți haina cea mai bună și îmbrăcați-l și puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare;
Părtășia

și aduceți vițelul cel îngrășat și înjunghiați-l, și să mâncăm și să ne veselim;

Punctul central în acest lanț de șapte pași este iertarea, ea arată în mod minunat bogăția harului lui Dumnezeu:

Fiul risipise toți banii pe care îi primise din moștenirea tatălui său și între timp ajunsese la porci. „Dar, venindu-și în fire” – acesta este momentul în care Dumnezeu aprinde lumina, aceasta este nașterea din nou, aceasta este credința.

„A spus: «Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, și eu mor de foame aici! 18. Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; 19. și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi».” Aceasta este pocăința, schimbarea inimii. Acum se gândește la acțiunile sale într-un mod cu totul nou, complet diferit. De asemenea, își vede tatăl cu totul altfel. El își vede propriile acțiuni complet diferit.

Urmează următorul pas, și anume convertirea. Și s-a sculat și s-a dus la tatăl său. Dacă ar fi rămas cu porcii, nu ar fi existat iertare. Trebuia să se întoarcă la tată. Pasul de convertire este necesar.

Dar acum vine acel minunat al patrulea punct, în care nu fiul este cel care face ceva, ci tatăl. „Dar, pe când era el încă departe” – Era necesar doar primul pas. Tatăl vine deja să îl întâmpine. El nu stă acasă și se gândește: „Ei bine, să vedem dacă și-a dat seama ce a greșit, cum a irosit banii mei”. Așa citim mai târziu acest lucru despre fratele care apoi adaugă: „care ți-a mâncat averea cu desfrânatele”. Tatăl nu se gândește: vrem să auzim mai întâi totul, dacă s-a pocăit cu adevărat de asta, iar apoi vom aștepta o jumătate de an, în care poate dovedi că a devenit un alt om. După aceea putem vorbi despre iertare. – Nu, nimic din toate astea; tatăl îl vede pe când era încă departe, iar apoi i s-a făcut milă de el. Inima lui Dumnezeu se înduioșează atunci când vede undeva un păcătos care se pocăiește și se întoarce la El. Cel mai mic lucru, primul pas, El îl vede și atunci inima Lui se înduioșează. Apoi citim: „Și a alergat”. Tatăl aleargă. Nu fiul risipitor, care a venit la tatăl său, ci tatăl este cel care aleargă. Aceasta este din nou inima tatălui, pe care o putem vedea în alergare. Și apoi tatăl îi cade pe gât și îl sărută foarte mult. Pe acest om, care pute a porc, îl ia în brațe și îl sărută. Nu, nu numai că îl sărută, dar îl sărută foarte mult. Ceea ce este exprimat aici în acest verset în ceea ce privește mila și dragostea lui Dumnezeu nu poate fi depășit. Aceasta este iertarea lui Dumnezeu. Știm că iertarea necesită, de fapt, o mărturisire prealabilă. Dar să ne uităm la ordine: versetul 21 cu mărturisirea vine abia la punctul 5.

Aici citim cum fiul îi spune tatălui: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău”. Mărturisirea vine doar după ce iertarea era deja acordată. Tatăl a văzut inima fiului, care s-a schimbat în acest fiu. Și astfel, el este imediat pregătit cu darul său de iertare. Toată dragostea lui este acolo imediat și iertarea lui Dumnezeu este exprimată în îmbrățișarea cordială. Acestea sunt brațele Lui iubitoare, acestea sunt sărutările Lui, numeroasele Lui sărutări. Aceasta este iertarea lui Dumnezeu.

Urmează împăcarea și

părtășia – alte binecuvântări minunate, pe care tatăl le are pregătite, dar pe care nu vreau să le analizez aici. Am avut pe inimă să arăt bogăția nespus de mare a harului lui Dumnezeu în iertare, care se manifestă, pe de o parte, prin capacitatea de a ierta cele mai mari păcate și, pe de altă parte, prin faptul că ea este oferită din toată inima cât mai repede posibil.

Iertarea în epistola către Coloseni

Să mergem la un alt loc, în care Pavel menționează iertarea și unde nu ne-am fi așteptat la această menționare. Acesta se află în epistola către Coloseni, în legătură cu un pasaj care, cu siguranță, ne prezintă în cea mai mare măsură gloria Domnului nostru:

Coloseni 1.12-15: … mulțumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moștenirea sfinților în lumină, care ne-a eliberat din stăpânirea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Sale, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor. El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din întreaga creație;

După atributele glorioase – „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut” și „Cel întâi-născut din întreaga creație” – sunt enumerate multe alte glorii ale Persoanei Domnului nostru. Înainte de aceasta, ni se spune că suntem introduși în împărăția Fiului dragostei Tatălui. Este o împărăție caracterizată de relația de dragoste dintre Tatăl și unicul Său Fiu iubit. În această relație de dragoste suntem deci incluși în două moduri.

Pe de o parte, îi mulțumim Tatălui pentru că ne permite să intrăm într-o împărăție în care domnește dragostea, o dragoste al cărei etalon este dragostea Tatălui pentru Fiul său iubit. Este Tatăl Fiului, atât de iubit de Cel care acum este și Tatăl nostru. El are acum mulți fii, pe care îi iubește. Această împărăție oferă loc pentru mulți fii. Și noi putem ști că El ne iubește cu aceeași dragoste ca și pe Fiul Său unic (compară cu Ioan 17.23). Cu această dragoste ne-a întâmpinat atunci când ne-a luat în brațe, când am venit din mizeria păcatelor noastre și când ne-a acoperit cu multe sărutări, când ne-a dat iertare. Acela a fost momentul în care am aflat: da, Tatăl nu numai că Îl iubește pe acest Fiu glorios, în care nu era nimic greșit sau pătat și care a făcut totul numai pentru bucuria Tatălui, ci ne iubește și pe noi, care eram complet opusul. Putem înțelege că El Îl iubește pe acest Fiu, dar că ne iubește acum pe noi cu aceeași dragoste, este aceasta de imaginat? Și ne-a arătat acest lucru pentru prima dată când ne-am convertit și ne-a luat în brațe. De aceea, aici se menționează direct că avem iertarea păcatelor.

Celălalt aspect este următorul: Fiul este Fiul dragostei Tatălui. Dar El este și Fiul dragostei noastre. Căci numai prin El era posibil să primim iertarea păcatelor, prin lucrarea Lui (Coloseni 1.14). De aceea Îl iubim, nu doar pentru că este o Persoană atât de minunată, ci și pentru că a pus bazele iertării noastre. Ce cadru minunat în care sunt așezate gloriile Persoanei Sale, amintindu-ne, de asemenea, cum a început cu interesul nostru pentru aceste glorii, cum Dumnezeu ni s-a arătat în marea Sa îndurare.

Iertarea în epistola către Evrei

Evrei 9.22: … și aproape toate sunt curățite cu sânge, potrivit legii, și fără vărsare de sânge nu este iertare.

Evrei 10.14-22: Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți. Dar și Duhul Sfânt ne mărturisește; pentru că, după ce a spus: „Acesta este legământul pe care-l voi întemeia pentru ei, după acele zile“, zice Domnul: „Dând legile Mele în inimile lor, le voi înscrie și în gândurile lor“; și: „nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor și de nelegiuirile lor“. Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat. Având deci, fraților, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă și vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, și având un mare preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranța deplină a credinței, având inimile curățite de o conștiință rea și trupul spălat cu apă curată.

Am văzut că iertarea are de-a face cu poziția minunată în care am fost aduși, cu înfierea, filiația și moștenirea noastră. Am văzut că ea are de-a face cu introducerea în relația care există între Dumnezeu și Fiul Său. Dar acum, în epistola către Evrei, vedem altceva, dar care, în ultimă instanță, se situează tot la un nivel infinit de înalt: și anume, că iertarea ne-a deschis accesul în Locul Preasfânt.

Poate că suntem atât de obișnuiți cu acest lucru, mulți dintre noi au auzit și citit de atâtea ori aceste pasaje din Evrei 10, încât nici măcar nu mai știm ce înseamnă. Pentru un israelit, care devenise credincios în Hristos, acest lucru era ceva de neimaginat. El știa ce înseamnă prezența lui Dumnezeu, ce înseamnă că doar o dată pe an marele preot putea intra în Locul Preasfânt, și nu fără sânge, pentru a se înfățișa în Sfânta Sfintelor înaintea lui Dumnezeu. Și se temeau atât de mult de acest lucru, încât se poate citi că au legat o funie de picioarele marelui preot pentru ca, dacă va fi loviți cu judecata, să poată măcar să-l scoată din Locul Preasfânt fără a fi în pericol de a intra ei înșiși în prezența lui Dumnezeu. Pentru ei, intrarea în prezența lui Dumnezeu era asociată cu frica și groaza. Nadab și Abihu și-au găsit moartea direct din cauza focului fals adus de ei în această prezență.

Iar noi, noi putem avea acces liber în prezența lui Dumnezeu Însuși, în prezența acestui Dumnezeu sfânt, atotputernic, drept, maiestuos. Acest lucru ne este dezvăluit aici, în acest capitol 10. În Evrei 9 ni se amintește: „Fără vărsare de sânge nu există iertare” a păcatelor (Evrei 9.22). De ce nu? Pentru că Dumnezeu trebuie să aibă o bază legitimă. Trebuie să existe acea jertfă unică prin care El „a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți” (Evrei 10.14). Fără ca Domnul Isus să mărturisească fiecare dintre păcatele mele și să suporte pedeapsa pentru ele, fără ca El să plătească pentru ele cu sângele Său, Dumnezeu nu ar fi putut să ne dea iertare. El trebuia să aibă această bază legitimă și a obținut-o prin lucrarea Domnului Isus, prin acel sacrificiu glorios. Și acest lucru este atât de extraordinar încât este făcut o dată pentru totdeauna și este valabil pentru totdeauna și nu este doar o jumătate de lucru. De aceea noi am fost făcuți desăvârșiți.

Desigur, nu suntem desăvârșiți în viața noastră practică, deși aspirăm să fim, dar înaintea lui Dumnezeu suntem desăvârșiți. El ne vede în Hristos și, în ceea ce privește conștiința noastră, nu trebuie să ne îngrijorăm nici măcar o clipă că Dumnezeu va mai reveni la ceva din trecutul nostru atunci când vom fi cu El. Nu trebuie să ne facem griji că Dumnezeu ar putea găsi încă un lucru la care noi nici măcar nu ne-am gândit. Nu, nu va exista așa ceva. Totul este rezolvat desăvârșit pentru totdeauna. „Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat”, nu mai este nevoie să se facă nimic.

Iertarea a rezolvat complet problema păcatului. De aceea, versetul 18, care vorbește despre iertare, este urmat direct de versetul 19, care ne spune ceva despre îndrăzneala de a intra în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus, acest sânge care a efectuat iertarea. De aceea iertarea este atât de măreață! De aceea, iertarea nu este ceva care a avut loc cu mulți ani în urmă, la începutul vieții noastre de credință, imediat după convertire, și apoi nu mai avem nimic de-a face cu ea. Este mult mai mult decât în definiția iertării găsită pe thefreedictionary.com, că Dumnezeu nu mai este supărat pe noi din cauza acțiunilor noastre, prin care L-am dezonorat. Dimpotrivă, cele mai mari binecuvântări stau în legătură cu ea.

Iertarea în prima epistolă a lui Ioan

1Ioan 1.9: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate.

Nu ne-am fi așteptat mai degrabă să spună: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este milostiv și plin de îndurare, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate”? Atunci când ne gândim la iertare, ne gândim mai întâi la faptul că Dumnezeu este milostiv și plin de îndurare. Și, bineînțeles, Dumnezeu este milostiv și plin de îndurare, prin faptul că ne-a dăruit iertarea. Dar atunci când venim la El astăzi ca și credincioși care mărturisesc și El ne iartă din nou pentru acele păcate particulare, deoarece părtășia noastră cu El este tulburată, asta are a face cu altceva. El este credincios și drept, pentru că are această bază, această jertfă adusă o singură dată pentru totdeauna și această iertare acordată o dată pentru totdeauna. Dumnezeu revine la asta și de aceea de data aceasta nu se vorbește de har și de milă, ci că El este credincios lucrării Fiului Său și drept față de plata pentru păcatele noastre, care a avut loc deja, și practic ne iartă păcatele și ne curăță de orice nedreptate – chiar și de cele pe care nu le-am mărturisit, pe care le-am uitat sau nu le-am recunoscut încă. Tot ce este deranjant dispare apoi. Totul datorită acestui minunat dar al iertării.

Nu ne tentează iertarea deplină să păcătuim?

Acum o scurtă intercalare. Cu ceva timp în urmă, când vorbeam cu cineva despre această iertare a lui Dumnezeu, acesta mi-a spus: „Nu se poate ca noi să primim o astfel de iertare. Atunci pot să fac ce vreau. Dacă totul este iertat, atunci aș putea păcătui cât vreau.”

Da, chiar așa stau lucrurile: iertarea fundamentală a lui Dumnezeu nu este cumva limitată în timp. Noi nu suntem iertați doar pentru păcatele noastre de până la momentul convertirii noastre și nu și pentru celelalte. Nu există nicio limitare. Când a avut loc lucrarea de iertare, tot ceea ce avea legătură cu noi era oricum încă ceva de viitor. Toate păcatele noastre erau încă viitoare. Pentru Dumnezeu, nu există păcate trecute, prezente și viitoare. Și de aceea, atunci când lucrarea a fost făcută, El a purtat de grijă ca plata să fie în întregime. Și când am luat în posesie această lucrare, El ne-a dat iertarea deplină.

Bineînțeles, întrebarea este cumva justificată: Nu conduce acest fapt la indiferență? Pentru aceasta vrem să ne uităm la următoarele trei pasaje:

Psalmul 130.4: Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.

Psalmul 32.1-6: 1. Ferice de acela a cărui fărădelege este iertată, al cărui păcat este acoperit! 2. Ferice de omul căruia Domnul nu-i socotește nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie! … 5. Ți-am făcut cunoscut păcatul meu și nu mi-am acoperit nelegiuirea; am spus: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”. Și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu. Oprire. 6. De aceea, orice om evlavios să se roage Ție la timpul când poți fi găsit.

Luca 7.42-47: „Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi; deci care dintre ei îl va iubi mai mult?” Și Simon, răspunzând, I-a spus: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult”. Și El i-a spus: „Drept ai judecat”. Și, întorcându-Se spre femeie, i-a spus lui Simon: „Vezi tu această femeie? Am intrat în casa ta; apă pentru picioarele Mele nu Mi-ai dat, dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei și le-a șters cu părul capului ei. Sărutare nu Mi-ai dat, dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns, dar ea cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îți spun: Iertate sunt păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; dar cel căruia i se iartă puțin, iubește puțin”.

„Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut”. – Dacă am primit o astfel de îmbrățișare din partea Tatălui, dacă am simțit acele multe sărutări când eram în suferința noastră, când abia ieșisem din mizeria în care ne aflam, când hainele noastre erau încă zdrențuite și puțeau a porci – poate fi altfel, poate reacția noastră să fie cu adevărat alta, decât aceea de a dori să-L slujim cu toată reverența? În Psalmul 32, unde citim despre iertarea fărădelegilor, versetul 6 spune: „De aceea, orice om evlavios să se roage Ție la timpul când poți fi găsit”. Iertarea nelegiuirii înseamnă că este de la sine înțeles că voi trăi o viață pioasă de acum încolo. Dacă am cunoscut o astfel de iertare de la un astfel de Tată, atunci nu poate fi altfel.

Ne întoarcem acum încă o dată la istorisirea despre femeia păcătoasă, pe care am abordat-o deja parțial. Acum este vorba de unele versete, pe care atunci nu le-am studiat. Domnul îl întreabă pe Simon în legătură cu istoria cu datornicii: „Care dintre ei îl va iubi cel mai mult?”. Simon răspunde: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult”. Domnul spune: Da, așa este, și de aceea adaugă: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; dar cel căruia i se iartă puțin, iubește puțin.” El enumeră apoi tot ceea ce a găsit la această femeie. Ce dovadă că ea a avut un răspuns la dragostea Lui, un răspuns la iertarea Lui. Dacă am cunoscut o astfel de iertare și apoi nu există în inimile noastre o dragoste care vrea să nu permită să se întâmple ceva care să necesite în continuare o astfel de iertare, atunci ceva este foarte greșit. Cum se poate ca eu să vreau să fac ceva împotriva unui Tată care m-a luat în brațe și m-a sărutat în așa fel. Nu se poate așa ceva!

Un model despre felul cum trebuie să iertăm

Înainte de a încheia acest articol, aș dori să menționez că iertarea lui Dumnezeu este, de asemenea, un model pentru iertarea pe care noi trebuie să o practicăm:

Efeseni 4.32: Și fiți buni unii cu alții, miloși, iertându-vă unii pe alții, după cum și Dumnezeu v-a iertat în Hristos.

Dacă vrem să știm cum să iertăm, trebuie să învățăm de la Dumnezeu: așa cum Dumnezeu ne-a iertat în Hristos, tot așa și noi trebuie să ne iertăm unii pe alții. Dacă există ceva între mine și fratele meu, nu trebuie să aștept până când el se va fi smerit suficient și va fi mărturisit totul înainte de a-l ierta. Pentru ca iertarea să fie eficientă și pentru cealaltă persoană, aceasta trebuie, desigur, să se mărturisească – așa cum aflăm și din 1Ioan 1.9. Dar, în ceea ce mă privește, se aplică următoarele: din principiu, trebuie să am o atitudine iertătoare față de cealaltă persoană, așa cum era la Dumnezeu față de mine. Dacă nu avem această atitudine, ne vom face mult rău. Aceasta ne-o arată una dintre cele zece parabole despre Împărăția cerurilor din Evanghelia după Matei:

Matei 18.21-35: Atunci Petru, venind la El, I-a spus: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” Isus îi spune: „Nu îți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte. De aceea, Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. Și, începând să facă socoteala, i-a fost adus unul care îi datora zece mii de talanți. Dar, neavând cu ce să plătească, domnul lui a poruncit să fie vânduți el și soția lui și copiii lui și tot ce avea și să se plătească datoria. Robul deci, căzând la pământ, i s-a închinat, spunând: «Doamne, ai răbdare cu mine și îți voi plăti tot». Și domnul acelui rob, făcându-i-se milă, i-a dat drumul și i-a iertat datoria. Dar robul acela, ieșind, a găsit pe unul dintre cei împreună-robi cu el, care îi datora o sută de dinari. Și, apucându-l, îl strângea de gât, spunând: «Plătește-mi ce ești dator!» Deci cel împreună-rob cu el, căzând la pământ, la picioarele lui, îl ruga, spunând: «Ai răbdare cu mine și îți voi plăti!» Dar el nu a vrut, ci a mers și l-a aruncat în închisoare, până va plăti ce datora. Dar cei împreună-robi cu el, văzând cele întâmplate, s-au întristat foarte mult și au venit și i-au istorisit domnului lor tot ce se întâmplase. Atunci domnul lui, chemându-l la sine, i-a spus: «Rob rău, eu ți-am iertat toată datoria aceea, pentru că m-ai rugat; n-ar fi trebuit ca și tu să ai milă de cel împreună-rob cu tine, după cum și eu am avut milă de tine?» Și domnul său, mâniindu-se, l-a predat chinuitorilor, până va plăti tot ce îi datora. Tot astfel vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă nu veți ierta, din inimile voastre, fiecare fratelui său”.

Bruce Anstey scrie în privința aceasta:

În această parabolă vedem cât de important este să păstrăm o stare de spirit corectă cu privire la Domnul și la frații noștri în ceea ce privește acțiunea de guvernare a lui Dumnezeu. Acesta este poate cel mai important lucru care ar trebui să ne preocupe astăzi, când trăim în „Împărăția cerurilor”.

Petru L-a întrebat pe Domnul cât de des trebuie să ierte un om pe fratele său. Rabinii au învățat că trebuie să ierți de trei ori o persoană care greșește. Petru era dispus să meargă până la șapte ori, dar Domnul îi spune: „Până la șaptezeci de ori șapte” (Matei 18.22). Cu alte cuvinte: Trebuie să ne acordăm unul altuia iertare nelimitată.

Acest lucru L-a determinat pe Domnul să dea o altă pildă pentru Împărăția cerurilor, care vorbește despre necesitatea unor relații bune unii cu alții. „Împăratul” este „Tatăl” nostru (Matei 18.23), care acum, în acest timp, vrea să „regleze conturile” în împărăție cu slujitorii Săi. Nu este vorba de ceva viitor, ci de ceea ce Dumnezeu face astăzi. Când s-a cerut socoteală, s-a găsit unul care datora mult stăpânului său – „zece mii de talanți!”. Dar când omul a căzut la pământ, și-a recunoscut datoria și a implorat milă, domnul său „făcându-i-se milă, i-a dat drumul și i-a iertat datoria”. Acest lucru vorbește despre modul în care Dumnezeu în guvernarea Sa ne iartă pentru greșelile și eșecurile pe care le facem în viața noastră. Așa dar, este adevărat că avem iertarea veșnică, dar nu aceasta este tema acestei parabole. Aspectul iertării aici este unul guvernamental. Știm acest lucru pentru că acea iertare a fost revocată mai târziu (Matei 18.34); dimpotrivă, iertarea veșnică nu va fi niciodată revocată, deoarece suntem veșnic în siguranță (compară cu Ioan 10.27,28).

Constatăm apoi că același slujitor, care a fost iertat cu generozitate de stăpânul său, nu i-a iertat cea mai mică datorie unuia dintre tovarășii săi! Omul a înțeles complet greșit harul și iertarea, chiar dacă el însuși a fost cel mai mare beneficiar al acestora. Acțiunile sale l-au înfuriat pe stăpânul său, așa că acesta a revocat iertarea acordată pentru datoria sa și l-a „predat chinuitorilor, până va plăti tot ce îi datora”.

Această pildă ilustrează interacțiunea dintre iertarea guvernamentală și iertarea fraternă. Ele sunt legate între ele, așa cum arată Domnul aici. Dumnezeu ne-a iertat și noi trebuie să-i iertăm pe frații noștri care păcătuiesc împotriva noastră. Dacă nu-i iertăm pe frații noștri, ne putem trezi sub judecata guvernamentală a lui Dumnezeu. Deși nu vom fi niciodată judecați în veșnicie, este posibil să simțim judecata guvernamentală a lui Dumnezeu în timp ce trăim pe pământ. Apostolul Petru spune: „Dacă-L chemați ca Tatăl pe Cel care, fără a privi la înfățișare, judecă după lucrarea fiecăruia, umblați în temere în timpul pribegiei voastre” (1. Petru 1.17). Aceasta înseamnă că Tatăl nostru îi judecă pe copiii Săi, atunci când este necesar să le corecteze atitudinea. Acest lucru nu are nimic de-a face cu mântuirea noastră veșnică, ci cu viața noastră în această lume.

Diferența dintre iertarea veșnică și iertarea guvernamentală este următoarea: iertarea veșnică (sau judiciară) este o iertare pe care o primește o persoană prin credință și care o scutește de judecata veșnică în lumea viitoare, în timp ce iertarea guvernamentală este o iertare pe care o primește o persoană și care o scutește de judecata guvernamentală în această lume. Una are a face cu viitorul, cealaltă cu prezentul. Din punct de vedere legitim, Dumnezeu se poartă cu necredinciosul pe bază de credit; păcatele sale se adună în prezent, iar ziua de judecată urmează să vină, când el va plăti pentru păcatele sale într-o eternitate pierdută. La nivel guvernamental, Dumnezeu tratează cu noi pe bază de numerar – plătim pe măsură ce mergem, ca să spunem așa. Noi nu scăpăm de nimic ca și copii ai Lui, deși El este foarte răbdător cu noi și ne iartă, așa cum arată această parabolă.

Așadar, un credincios adevărat poate fi „predat chinuitorilor”, dacă nu-și iartă fratele. Acum ai putea întreba: „În ce sens ar fi un creștin predat chinuitorilor”. Așa cum am mai spus, este o acțiune guvernamentală a lui Dumnezeu pentru a corecta o atitudine rea, pe care probabil o avem. Dumnezeu va lăsa ca spiritul amar și neiertător, pe care îl avem față de cineva, să ne domine până la punctul în care ne chinuie. De fiecare dată când vedem acea persoană sau îi auzim numele, ni se întoarce stomacul pe dos și suntem chinuiți doar de gândul la ea. Este judecata guvernamentală a lui Dumnezeu, pe care El a trimis-o pentru a ne corecta. El permite ca ea să continue până când ne judecăm pe noi înșine și iertăm persoana respectivă.

Cu toate acestea, am auzit oameni spunând: „Nu aș putea să iert niciodată această persoană.” Ei bine, dragă frate sau soră, dacă ești unul dintre ei, te îndrepți spre o perioadă nefericită din viața ta. Dacă ai un spirit neiertător față de cineva, vei fi dat pe mâna „chinuitorilor”. Dumnezeu se va ocupa de tine până când îți vei deschide mâna și vei ierta acea persoană din inimă! I-am auzit pe unii spunând: „Pot ierta, dar nu pot uita.” Când spunem astfel de lucruri, nu păcălim pe nimeni; este doar un alt mod de a spune: „Nu voi ierta!”. Pur și simplu nu merită să ținem ceva împotriva cuiva; ne facem rău doar nouă înșine făcând acest lucru.

Această parabolă arată că iertarea guvernamentală a lui Dumnezeu depinde de iertarea noastră fraternă. De aceea, Domnul i-a învățat pe ucenici să se roage: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (compară cu Matei 6.12-15). George Washington Carver a spus: „Nu voi lăsa pe nimeni să-mi ruineze viața făcându-mă să am un spirit neiertător față de el!”

În Evanghelia după Luca, Domnul ne-a învățat că trebuie să-l iertăm pe fratele nostru, atunci când acesta se căiește (Luca 17.3,4). Aici, în Matei, nu există o astfel de condiție. Acest lucru poate părea o contradicție, dar o privire mai atentă arată că Matei se referă la inima noastră, în timp ce Luca vorbește despre gura noastră. Acestea sunt două părți ale aceluiași lucru. Atunci când cineva se comportă greșit și păcătuiește împotriva noastră, Domnul ne spune să îl iertăm în „inima noastră” (Matei 18.35). Acest lucru trebuie făcut indiferent dacă persoana respectivă își mărturisește sau nu fapta. Este important să facem acest lucru pentru a nu dezvolta un spirit de amărăciune. Dacă Dumnezeu lucrează în inima ei și produce căință, astfel încât ea își mărturisește greșeala, atunci noi putem să-i exprimăm verbal iertarea noastră. A fost exprimat astfel: trebuie să avem în inimile noastre o rezervă de iertare față de persoana ofensatoare, care așteaptă să fie revărsată. Când vine și își recunoaște greșeala, putem să o exprimăm și să iertăm chiar și cu vorbe.

Problema este că unii dintre noi iartă în cuvinte, dar nu și în fapte. Deși spunem că am iertat persoana respectivă, este evident că nu am făcut-o. Domnul Clark obișnuia să spună: „Ei îngroapă securea de război, dar încă mai țin mânerul!”. Acesta nu este un spirit iertător.

Să învățăm din această pildă despre împărăția cerurilor să păstrăm o stare de spirit corectă în raport cu Domnul și cu frații noștri, de teama acțiunii guvernatoare a lui Dumnezeu în viața noastră.[1]

Încheiere

Să ne reamintim încă o dată definiția din dicționar a iertării: a nu mai fi supărat pe cineva din cauza unei acțiuni (prin care acesta ți-a făcut rău). Este aceasta ceea ce a dăruit Dumnezeu cu iertarea? Nu, este vorba de ceva cu totul diferit. Iertarea lui Dumnezeu are o bază juridică în sângele Domnului Isus. Ea este în legătură cu întreaga slavă a Persoanei Sale. Ea este oferită, este predicată – predicată deja direct cu pocăința – și lucrul central este că ea arată inima lui Dumnezeu în acest mod glorios, așa cum este descris în Luca 15. Ea șterge muntele de păcate, este necondiționată și este eficientă în fiecare zi. Dacă am văzut ceva care a întunecat părtășia cu Tatăl nostru, atunci putem să ne întoarcem la ea și, prin mărturisirea păcatului, să experimentăm din nou această iertare într-un mod practic. Aceasta este iertarea lui Dumnezeu.

Ea are un temei just.

Ea este în legătură cu Persoana Domnului Isus.

Ea este oferită.

Ea arată inima lui Dumnezeu.

Ea îndepărtează muntele de păcate.

Ea este necondiționată.

Ea poate fi experimentată practic mereu prin mărturisirea păcatelor.

Poate că unii cunosc deja următoarea poveste, dar ea arată încă o dată miracolul iertării într-un mod care merge la inimă:

Tânărul stătea singur în autobuz, uitându-se pe fereastră în cea mai mare parte a timpului. Avea în jur de douăzeci și ceva de ani și arăta bine cu fața lui plăcută. Cămașa albastru închis se asorta cu ochii lui, iar părul îi era tuns scurt.

Din când în când privea în jurul lui în autobuz, iar îngrijorarea din privirea lui a atins inima unei doamne în vârstă, care stătea de cealaltă parte a culoarului. Autobuzul tocmai ajungea în suburbiile unui orășel, iar ea s-a simțit atât de atrasă de tânăr încât l-a întrebat dacă poate sta lângă el.

După câteva fraze despre vreme, tânărul a izbucnit: „Am fost în închisoare doi ani. În această dimineață am fost eliberat și acum mă duc acasă.”

I-a spus că provenea dintr-o familie săracă, dar mândră și că părinții lui erau foarte rușinați de infracțiunea sa.

În toți cei doi ani nu mai știa nimic de ei. Știa că nu aveau suficienți bani pentru a-l vizita și probabil că se simțeau prea inculți pentru a-i scrie. A încetat să le mai scrie atunci când nu a mai primit niciun răspuns.

Cu trei săptămâni înainte de eliberare, le-a scris o ultimă scrisoare disperată. Le-a spus cât de trist era că îi dezamăgise și le-a cerut iertare. Apoi a explicat că în curând va fi eliberat și că va lua autobuzul spre casă. Traseul autobuzului trecea chiar pe lângă curtea părinților săi, iar în scrisoarea sa scrisese că dorea să știe dacă aceștia nu-l vor putea ierta.

A vrut să le ușureze cât mai mult situația, așa că i-a rugat să îi dea un semn, pe care să îl poată vedea din autobuz. Dacă l-au iertat și voiau ca el să se întoarcă acasă, trebuiau să înnoade o pânză albă în mărul din fața casei. Dacă nu ar fi existat acest semn, ar fi stat în autobuz și nu i-ar mai fi deranjat niciodată.

Acum, pe măsură ce autobuzul se apropia de strada sa, tânărul devenea din ce în ce mai neliniștit, până când, în cele din urmă, nu a mai îndrăznit să se uite pe fereastră. Era atât de sigur că nu va fi nicio pânză albă atârnată în copac.

Bătrâna s-a oferit, așadar, să se uite pe fereastră pentru el. Apoi ea a văzut mărul. L-a atins pe tânăr pe umăr și i-a strigat: „Privește! Oh, privește! Întregul copac atârnă plin de pânze albe!”[2]

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/iertarea-lui-dumnezeu-a16312.html

/////////////////////////////////////////////

Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos

Isaia 63.9; Psalmul 69

Dirk Schürmann

Versete călăuzitoare: Isaia 63.9; Psalmul 69

Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.

Cuprins

Suferinţe ispăşitoare

Suferinţe din cauza dreptăţii

Suferinţe provocate de presimţire şi presentiment

Compătimire ca urmare a ispitirii şi suferinţă în timpul ispitirii

Suferinţele rămăşiţei credincioase

Compasiunea Domnului cu rămăşiţa

Va fi nimicit şi nu va avea nimic

Nevinovat şi totodată vinovat

Nu numai o problemă pentru rămăşiţa credincioasă

Deja atunci Domnul a avut milă de Israel

Suferinţe ispăşitoare

Domnul Isus a trebuit să îndure diferite feluri de suferinţe. De asemenea, El a suferit în timpuri diferite. Ceea ce desigur în primul rând pe noi ne impresionează cel mai mult, deoarece noi suntem foarte mult atinşi de aceasta, erau suferinţele ispăşitoare de pe Golgota. Aceste suferinţe ispăşitoare au fost în mod deosebit suferinţele care I-au produs cel mai mult durere. Aceste suferinţe sunt pentru noi într-adevăr cele mai importante suferinţe, căci dacă El nu ar fi suferit acestea atunci noi ar fi trebuit să suferim în iad chinurile veşnice. Dar pentru că noi am văzut că El a suferit pe Golgota pentru noi şi avem voie să luăm pentru noi ceea ce El a făcut acolo pentru noi, de aceea nu trebuie să ne mai temem de aceste suferinţe, de aceste chinuri. El le-a luat pentru noi asupra Sa, El a devenit Locţiitorul nostru.

Suferinţe din cauza dreptăţii

Însă Hristos nu numai a suferit în locul nostru. El a trebuit să îndure şi suferinţe din pricina dreptăţii, deoarece El ca Cel drept a fost aici jos printre cei nedrepţi şi a fost tratat nedrept. Deoarece El a trăit o viaţă dreaptă, sfântă, fără păcat, El a fost duşmănit, L-au urât, nu L-au vrut. Nu au vrut să aibă lumina, pe care El o răspândea; era pentru ei prea orbitoare, deoarece descoperea răul din viaţă. Şi de aceea L-au urât. Acestea erau suferinţe pe care El a trebuit să le îndure din pricina dreptăţii. Este posibil ca şi noi astăzi să avem parte de suferinţele din pricina dreptăţii, unul mai mult, altul mai puţin. Dacă aducem lumină în jurul nostru, atunci aceasta ar putea să fie pentru unii prea orbitoare, şi ne vor crea probleme. Vom avea parte de acestea chiar şi de la aceia care se numesc creştini şi uneori sunt creştini adevăraţi.

Suferinţe provocate de presimţire şi presentiment

Sunt însă încă un fel de suferinţe ale Domnului nostru, care nu sunt aşa de cunoscute. Dacă citim relatarea despre Ghetsimani, care ne este prezentată în trei evanghelii, atunci ştim că Domnul a suferit având presimţirea şi presentimentul a ceea ce trebuia să sufere în judecata lui Dumnezeu pe Golgota.

Acest fel de suferinţe le întâlnim foarte des în Psalmi. Căci aceste suferinţe stau în legătură în mod deosebit şi cu ceea ce rămăşiţa credincioasă a lui Israel va avea parte în viitor, suferinţe în care Domnul a intrat de bună voie, ca să poată suferi împreună cu poporul Său.

Dacă nu diferenţiem aceste suferinţe de suferinţele ispăşitoare ajungem repede în încurcătură. Atunci ne mirăm de Psalmii suferinţelor, în care în final este vorba de judecată, şi ne întrebăm, dacă nu cumva Domnul a suferit totuşi pentru păcate înainte de cele trei ceasuri în care a fost părăsit de Dumnezeu. Să luăm Psalmul 69 în comparaţie cu Psalmul 22. De exemplu în Psalmul 69.13 se spune: „Rugăciunea Mea este către Tine, Doamne, la timpul potrivit [sau: primirii].” Nu ca în Psalmul 22.2,1: „2 Dumnezeul meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; 1 Pentru ce M-ai părăsit?”

Nu, este timpul potrivit [al primirii], prin aceasta este clar că nu poate fi vorba de cele trei ceasuri în care El a fost părăsit. Vom constata că Psalmul 22 este total diferit de Psalmul 69. După ce acolo în versetul 21 lucrarea este descrisă ca fiind terminată, găsim numai binecuvântare, şi anume o binecuvântare care se extinde în cercuri tot mai mari, până la generaţia următoare din Împărăţia de o mie de ani. Este numai binecuvântare, şi ea devine tot mai mare. Acolo nu se găseşte absolut nimic despre judecată. Dimpotrivă în Psalmul 69.21-28; 22 „Masa lor să fie o cursă înaintea lor, […] 23 să li se întunece ochii […] coapsele să li se clatine neîncetat 24 Varsă-Ţi furia peste ei […] 25 Pustie să le fie locuinţa […] 27 Adaugă nelegiuire la nelegiuirea lor […] 28 să fie şterşi din cartea vieţii […]”.

Aceasta este cu totul altceva decât la ceea ce noi ne-am aştepta şi ar trebui să ne aşteptăm – dar şi am putea aştepta, când în Psalmul 22 este vorba de ispăşire. Când este vorba de ispăşire, atunci păcatele acestea sunt ispăşite – tocmai prin această lucrare. Atunci lucrarea aceasta oferă har. Prin aceasta nu vreau să spun, că aceia care au dus pe Domnul la cruce vor fi simplu împăcaţi. Cu siguranţă s-ar putea să fi fost unul sau altul care după aceea a avut parte de har. Dar desigur Domnul nu a ispăşit păcatele acelora care nu s-au pocăit şi nu au primit harul. Însă principial, când este vorba de ispăşire, rezultatul este binecuvântarea.

Compătimire ca urmare a ispitirii şi suferinţă în timpul ispitirii

Uneori nu se poate deosebi exact, dacă este vorba de Domnul sau de credincioşi. Domnul Isus a suferit şi în aşa fel, aşa cum citim în epistola către Evrei, într-o formă cu totul deosebită.

Evrei 4.15,16: Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.

Aici este deci vorba, că Domnul Isus ca Mare Preot poate avea compasiune cu noi. Apoi ni se spune aici cum este posibil ca El să poată avea compasiune cu noi, şi anume pentru că El a fost ispitit ca şi noi, cu excepţia păcatului.

Dar ce înseamnă că El a fost ispitit? Ce înseamnă că El poate avea compasiune cu noi? Dacă aud de cineva, că probabil a pierdut un copil, atunci eu pot avea compasiune cu el, dar aceasta este compasiune cu o oarecare distanţă, dacă eu fac parte din aceia care încă nu au pierdut nici un copil. Domnul Isus are compasiune în alt fel, El a fost ispitit în acelaşi fel ca noi.

Să citim în Evrei 2.18 ce înseamnă, că El a fost ispitit:

Evrei 2.18: pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi.

Aceasta înseamnă că atunci când El are compasiune, El Însuşi a fost ispitit în chestiunea respectivă, şi când El a fost ispitit, înseamnă că El a suferit. Aceasta înseamnă, că întotdeauna compasiunea Lui este în legătură cu faptul că El Însuşi a avut de suferit. Deci dacă El poate avea compasiune cu ai Săi, atunci trebuie ca El Însuşi să fi suferit, şi aceasta înseamnă foarte mult. Noi trebuie întotdeauna să ţinem seama, indiferent în ce împrejurări se află credincioşii, că ei şi noi ne putem gândi – şi aceasta face slujba Sa de mare Preot deosebit de mare – că El are compasiune, deoarece El Însuşi a suferit. Şi aceasta devine cu atât mai mare cu cât nevoile, prin care cineva trebuie să treacă, sunt mai mari. Şi aceasta este valabil şi pentru Israel, căci noi citim în

Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.

Suferinţele rămăşiţei credincioase

În cartea Psalmilor ne sunt arătate necazurile, în mod deosebit ale credincioşilor, care vor trăi abia în viitor – aşa numita rămăşiţă credincioasă, care va trăi în timpul „necazului lui Iacov” (Ieremia 30.7) şi care va trebui să treacă prin necazurile îngrozitoare. Acestea sunt nu numai prigoanele, pe care ea trebuie să le îndure – şi aceasta din părţi diferite: din partea lui antihrist, care caută să omoare pe toţi care nu vor să aducă omagiere lui şi domnitorului mondial roman; apoi din partea asirianului, împăratul nordului, care va ocupa Israelul, va distruge pe Iuda şi va asedia Ierusalimul şi-l va cuceri; apoi, chiar dacă unii vor scăpa de aceştia doi, din partea acelora l-a care s-au refugiat. Chiar dacă vor rămâne în viaţă, acolo unde probabil sunt în siguranţă de atacurile celor doi, vor trebui să sufere lucruri grele. Vor suferi din cauza vecinilor lor, dar, şi aici vine ce este cel mai rău, ei vor suferi înainte de toate deoarece poziţia lor înaintea lui Dumnezeu nu este clară. Ei nu cunosc, aşa cum cunoaştem noi astăzi, o lucrare de răscumpărare înfăptuită, o siguranţă a mântuirii. Aşa cum ştim, dacă ne-am căit şi L-am primit pe Domnul Isus, suntem mântuiţi o dată pentru totdeauna. Pe noi nu ne mai poate nimeni smulge din mâna Tatălui! Ei nu cunosc toate acestea, ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor. Ei ştiu numai că Israel a încălcat Legea şi că a răstignit pe Mesia pe cruce. Ei ştiu că sunt vinovaţi de vărsare de sânge – aceasta se adaugă la Legea încălcată. Şi ei nu ştiu dacă va mai fi vreo posibilitate să vină harul, că Mesia făgăduit va mai reveni vreodată, ei nu ştiu aceasta. Ei nu ştiu dacă păcatele lor sunt cu adevărat iertate. Până într-o zi când va veni şi pentru ei marea zi a ispăşirii. Însă până atunci nu le este clară poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, ei nu au un teren tare sub picioarele lor. Aşa cum se spune în Psalmul 69.2: „Nu este loc de pus piciorul”.

Şi în necazul lor vin toate deodată. Aceasta o simţim şi noi uneori, atunci avem nu numai o singură problemă, nu, atunci avem şi pe una şi pe alta şi pe cealaltă, şi dacă toate vin deodată – cu o singură problemă am putea s-o scoatem la capăt, probabil şi cu două probleme, dar când toate vin deodată atunci şi noi ne prăbuşim. Atunci spunem: „Acum nu mai putem.” Şi la fel va fi şi pentru rămăşiţă. Şi cel mai rău pentru ei este, că ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor iubitor. Ei au încă o încredere mare în Dumnezeu, aceasta se întâlneşte des în Psalmi. În cele din urmă ei se încred mereu în Dumnezeu, dar nu au siguranţă. Mereu au loc ridicări şi coborâri, şi în cele din urmă se afundă tot mai adânc în noroi. Şi atunci le vin în amintire păcatele lor, fărădelegile lor, încălcările de Lege şi nebunia lor. Ei gândesc: „Dumnezeu ştie aceasta.”

Compasiunea Domnului cu rămăşiţa

Dacă Domnul Isus vrea să aibă acum milă de ei, atunci El trebuie să fi simţit împreună cu ei. Şi El a simţit cu ei. El putea face aceasta, El putea de bună voie să pătrundă în aceste suferinţe simţindu-le mai dinainte, deoarece El va da realmente şi jertfa pentru vină. El va lua efectiv şi aceste păcate asupra Sa; credincioşii din viitor vor şti aceasta mult mai târziu; abia după ce El va fi revenit, abia atunci vor şti cu adevărat că El a suferit pentru păcatele lor, că El a mărturisit şi păcatele lor. Mai întâi ei au sentimentul, care trebuie să-i chinuie, că au păcate pe conştiinţa lor. Domnul a putut pătrunde în aceste sentimente, El a făcut-o desigur în Ghetsimani, El a spus deja la botez: „Eu vreau să Mă fac una cu cei care mărturisesc păcatele lor”, şi S-a lăsat botezat, cu toate că El era Cel curat şi sfânt. Şi apoi în Ghetsimani a trecut prin tot ce va însemna această moarte. Desigur această moarte însemna mânia şi părăsirea Lui de către Dumnezeu. Cu siguranţă aceasta este valabil şi pentru situaţia din Ioan 12, unde vedem că sufletul Lui era tulburat; acestea erau momente în care El simţea dinainte ce va veni pe Golgota asupra Lui. Şi atunci va fi cu adevărat aşa, că El va lua asupra Sa nebuniile mele şi fărădelegile mele şi le va duce înaintea lui Dumnezeu şi Dumnezeu Îl va pedepsi pentru ele. Şi El a văzut aceasta dinainte, şi de aceea S-a îndreptat cu strigăt mare către Dumnezeul Său şi S-a rugat, ca dacă este posibil paharul acesta să treacă de la El fără să-L bea; a văzut dinainte că El va veni în legătură cu aceste păcate. Această suferinţă este aşa de grea şi îngrozitoare, că dacă nu am avea astfel de Psalmi, toate celelalte suferinţe ar fi acoperite de ea.

Dar aceşti Psalmi, ca aici Psalmul 69, sau alte pasaje, ne arată că erau şi alte suferinţe pe care Domnul Isus le-a simţit adânc înlăuntrul Său. El nu a trebuit să le simtă. El ar fi putut întrerupe oricând aceste suferinţe, El ar fi putut să Se reîntoarcă la Tatăl. Toate acestea le-a luat de bună voie asupra Sa, El a intrat în ele. Şi pentru a putea avea milă, El a luat acestea asupra Sa. Deoarece înaintea Lui stătea faptul că El va mărturisi aceste păcate, El a putut şi să simtă ce înseamnă să trebuiască să aducă o chestiune în ordine cu Dumnezeu. Şi sudoarea Lui a devenit ca picăturile mari de sânge şi El S-a adresat lui Dumnezeu cu strigăte mari şi cu lacrimi. Aceasta a însemnat să aibă aceste lucruri înaintea Sa, să intre în acestea. Căci El ştia ce înseamnă când El va fi încărcat cu păcatele noastre, că mânia lui Dumnezeu va trebui să vină peste El.

Va fi nimicit şi nu va avea nimic

Ne putem imagina aceasta, dacă de exemplu citim în Daniel 9.26: „Unsul [Mesia] va fi nimicit şi nu va avea nimic.” S-a terminat, s-a încheiat! Toate speranţele pământeşti, pentru care El ca Mesia a venit, s-au dus. El a simţit foarte profund ce înseamnă ca totul să fie nimicit. Acestea erau dureri care L-au lovit aşa cum noi nu ne putem imagina, căci sufletul Său curat, sfânt era mult mai sensibil decât putem noi simţi. Noi am devenit nesimţitori prin păcat. Dar El nu, El a simţit toate foarte profund. Acestea erau suferinţe care în primul rând nu aveau nimic a face cu suferinţele din cauza dreptăţii, pe care El le-a simţit în sufletul Său. Şi El a simţit ce înseamnă că şi pentru Israel totul era terminat. El a simţit de exemplu ce înseamnă ceea ce noi găsim în Psalmul 69:

Psalm 69.25: Pustie să le fie locuinţa şi nimeni să nu locuiască în corturile lor.

El a ştiut că romanii vor veni şi vor distruge Ierusalimul. El spune, când era pe drumul spre Golgota:

Luca 23.31: Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?

Copacul verde era El, copacul uscat era poporul. Şi ceea ce a avut loc în anul 70 nu este totul. Va fi şi mai rău. Un necaz, aşa cum niciodată nu a fost pe pământ, urmează să vină. El a simţit toate acestea mai dinainte. El a simţit dinainte ce înseamnă să ai parte de mânia lui Dumnezeu. Nu din cauza păcatului Lui, nu din cauza a ceva, pe care El l-ar fi făcut; ci pentru că El a vrut să ia păcatul nostru asupra Sa, pentru că El era pregătit să Se lase făcut păcat. El a simţit ce înseamnă să întâmpini mânia lui Dumnezeu. Aceasta va fi şi simţirea credincioşilor din viitor, mânia lui Dumnezeu – aceasta este o problemă pentru ei.

Ei au ambele: pe de o parte au încrederea în Dumnezeu şi pe de altă parte frica de mânia Lui. Aceasta va produce în ei efecte contradictorii. Însă ei se pot baza pe faptul că era Unul care nu a fost dat de ruşine. Acestuia I-a fost aşa de importantă această stare de lucruri, că El spune tocmai în aceste suferinţe:

Psalmul 69.6: Să nu fie daţi de ruşine din cauza Mea cei care nădăjduiesc în Tine, Doamne Dumnezeul oştirilor! Să nu se ruşineze din cauza Mea cei care Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel.

Domnul vede pe alţii, care sunt în suferinţe asemănătoare, şi El Se roagă ca El să nu fie dat de ruşine, pentru ca prin aceasta alţii să nu ajungă în rătăcire din cauza suferinţelor Lui şi a ceea ce El îndură. Ucenicii care mergeau spre Emaus aproape că au ajuns să fie daţi de ruşine, erau aşa de deznădăjduiţi că acest Neprihănit, Acesta, care S-a încrezut în Dumnezeu, Acesta era în mormânt pentru ei. Totul se terminase. Cum putea să fie aşa? De aceea El Se preocupă imediat după învierea Sa să le mângâie inimile. Şi El putea simţi ce îi preocupa, deoarece El Însuşi a suferit. Şi în viitor vor fi credincioşi care vor primi încurajare printr-un astfel de Psalm, deoarece ei găsesc acolo pe cineva care este în împrejurări îngrozitoare asemănătoare şi care a fost salvat.

Şi în Psalmul 69.26 El Se vede în legătură cu alţii: „Pentru că îl persecută pe cel pe care l-ai lovit Tu, şi vorbesc de durerea celor răniţi de Tine.” Deci acolo Mesia, care a fost lovit aici, este unit cu alţii, cu cei răniţi.

Nevinovat şi totodată vinovat

Aşa cum am spus deja, aceşti credincioşi din Israel în viitor nu vor cunoaşte o pace cu Dumnezeu, aşa ca noi, conştienţi fiind de răscumpărarea înfăptuită şi conştienţi că ei au fost salvaţi o dată pentru totdeauna. Ei vor avea încredere în Dumnezeu, dar nu vor fi siguri. Şi aceasta înseamnă că ei vor fi mereu aruncaţi încoace şi încolo între îndoiala lor şi încrederea lor şi pe de altă parte aruncaţi încoace şi încolo cu privire la păcat. Căci pe de o parte ei ştiu că au încălcat Legea, că ei şi pe plan naţional au a face cu păcatul uciderii lui Mesia, şi pe de altă parte ei văd şi corectitudinea lor personală (vezi de exemplu Psalmul 26). Şi între aceste două stări sunt aruncaţi mereu încoace şi încolo. Uneori aceasta stă foarte strâns în legătură una cu alta, ca în Psalm 69.4,5. Căci dacă ei vorbesc în versetul 5 despre vina lor, în versetul 4 vorbesc că ei sunt duşmăniţi fără temei. Şi că ei trebuie să dea înapoi ceea ce n-au furat, deci acolo unde sunt nevinovaţi. Aceasta înseamnă, pe de o parte nevinovaţi, pe de altă parte vinovaţi; pe de o parte încredere, pe de altă parte îngrijorări. Şi în acest necaz vor fi aruncaţi încoace şi încolo în viitor şi înainte de toate vor avea teamă de mânia lui Dumnezeu cu privire la păcatele lor. Şi în acestea Domnul Isus poate simţi în chip desăvârşit cu ei, deoarece El Însuşi a suferit în ele. El a fost şi într-o astfel de situaţie, unde a văzut că mânia lui Dumnezeu din cauza păcatului – era păcatul meu şi al tău dar şi păcatul lor – va veni asupra Lui. Şi de aceea El poate simpatiza desăvârşit cu ceea ce simt ei.

Nu numai o problemă pentru rămăşiţa credincioasă

Această problemă referitoare la nesiguranţa mântuirii şi la temerea faţă de mânia lui Dumnezeu este valabilă de altfel nu numai pentru rămăşiţa credincioasă; trebuie să spunem aceasta. Aceasta este valabil şi pentru cea mai mare parte din creştinătate. Căci, la modul cel mai general, cu anumite excepţii, scurt după ce apostolii au murit, începând de atunci şi până la Reformă, această siguranţă a mântuirii nu a fost. În acest timp au fost cu siguranţă milioane de creştini. Dar pace cu Dumnezeu, cunoaşterea păcii cu Dumnezeu, cunoaşterea răscumpărării înfăptuite, acestea erau o raritate. Probabil unii au ştiut aceasta cu o anumită încredere, dar erau excepţii. În mod general aceasta nu era la creştini. Erau şi din aceia care permanent aveau teamă de mânia lui Dumnezeu, dar care pe de altă parte aveau încredere că Dumnezeu se va purta cu îndurare faţă de ei, însă nu cunoşteau răscumpărarea înfăptuită. Şi pentru astfel de credincioşi Domnul Isus putea să aibă înţelegere desăvârşită, deoarece El Însuşi a suferit şi pentru că El Însuşi cunoştea aceasta. Desigur în altă formă decât ei, căci erau păcatele lor proprii, pe care le-au făcut, şi din care cauză se tem de judecată. În acest caz, la Domnul, sunt păcatele pe care El ca Suplinitor le-a luat asupra Sa. Însă El ştia şi că din cauza aceasta mânia lui Dumnezeu va veni peste El.

Deja atunci Domnul a avut milă de Israel

Dar să revenim la Israel. Găsim în unele pasaje cum Domnul Isus S-a gândit la Israel cu privire la ceea ce ei au atras ca judecată asupra lor:

Luca 13.34,35: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie; şi vă spun că nicidecum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!”

Dacă citim aici: „am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut!”, atunci vedem acest sentiment matern, aşa cum o mamă îngrijeşte de copiii ei şi vrea să-i protejeze şi apoi vede că nu este posibil. Ce înseamnă aceasta pentru o inimă de mamă?! Ca părinte eşti uneori în situaţia să vezi copiii cum nu vor să asculte, cum vor să meargă pe anumite căi, şi doreşti să-i protejezi, dar nu este posibil. Ţi se rupe inima. Nu credem noi că Domnul a suferit profund, că El nu a putut să oprească pe Israel de pe drumul lui în nenorocire?

În Luca 19.41 vedem cât de mult a suferit El:

Luca 19.41: Şi când S-a apropiat, văzând cetatea [Ierusalim], a plâns pentru ea.

El a plâns pentru ea. Vedem aici cât de mult a suferit El, din cauză că această cetate s-a încărcat cu aşa de mult păcat şi din cauza aceasta va suferi judecata corespunzătoare. Şi chiar atunci când El mergea pe drumul spre Golgota, cu crucea în spate, vedem în Luca 23.28,29 ce spune El:

Luca 23.28,29: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: „Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat.” Atunci vor începe să spună munţilor: „Cădeţi peste noi!”, şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?

Domnul a spus aceasta nu în sensul „pentru aceasta veţi primi pedeapsă, pentru aceasta veţi plăti din greu”. Nu, nu în sensul acesta, ci în sensul în care am citit în capitolul 19, că El a simţit profund în inima Lui cât de îngrozitor va fi pentru Israel, cât de multe vor îndura; în mod deosebit şi mai târziu, căci despre aceasta este vorba în Psalmi, când va veni timpul care niciodată nu a fost şi niciodată nu va mai veni un astfel de timp îngrozitor de pe pământ. Atunci se va împlini în chip desăvârşit ce este scris aici, când oamenii vor spune: „munţilor, cădeţi peste noi!” El a simţit dinainte tot ce se va întâmpla, şi aceste simţăminte le găsim exprimate în Psalmi în mod deosebit. Prin aceasta El Se va face una cu credincioşii care vor trăi atunci.

Tradus de la: Die unterschiedlichen Leiden Christi

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/diferite-feluri-de-suferinte-ale-lui-hristos-a11222.html

/////////////////////////////////////////////

Ce înseamnă „neţinându-se strâns de Capul”?

Ce facem când apar probleme în Biserică (Adunare)?

Dirk Schürmann

Verset călăuzitor: Coloseni 2.19

Coloseni 2.19: … neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu.

Cuprins

Dumnezeu Tatăl acţionează în legătură cu Hristos

Şi noi ar trebui să acţionăm în legătură cu Hristos

Pericolele pentru credincioşii din Colose

Mort şi îngropat, circumcis şi botezat

Noi nu avem nevoie de alte surse de ajutor, decât de Capul

Este Hristos şi pentru dumneavoastră totul?

Ce putem noi învăţa de la ucenici

Conducerea în strângerile laolaltă efectuată de Cap

Sursa noastră de ajutor în slujirea în strângerile laolaltă

Putem noi înlocui Capul?

Legătura directă cu Capul

Legătura cu Capul: dependentă de responsabilitatea noastră

Dumnezeu Tatăl acţionează în legătură cu Hristos

În primul capitol din epistola către Coloseni Dumnezeu prezintă credincioşilor din Colose cum El tot ce El a făcut cu noi sau ce El a creat , fie că este vorba de prima creaţie sau de creaţia nouă, le-a legat cu Hristos:

Când El ne-a scos din domeniul puterii lui satan, atunci El a vrut să ne aducă în legătură cu Fiul Său în Împărăţia Acestuia (Coloseni 1.13).

Când El ne-a dăruit răscumpărarea, atunci aceasta era în Fiul Său (Coloseni 1.14).

Când era vorba de puterea în care El a creat toate lucrurile, atunci aceasta era în Hristos (Coloseni 1.16a).

Când era vorba de prezentarea lui Dumnezeu în lumea aceasta, atunci Hristos a fost Cel care a făcut aceasta pentru El (Coloseni 1.15).

Când era vorba de „Maestrul”, prin care El voia să creeze totul, atunci era prin Hristos (Coloseni 1.16b).

Când era vorba de ţelul final al lui Dumnezeu, pentru care El a creat totul, atunci acesta era pentru Hristos (Coloseni 1.16b).

Dacă creaţia Lui trebuia să fie menţinută, atunci aceasta are loc prin Hristos (Coloseni 1.17).

Dacă Dumnezeu recunoaşte Adunarea Sa, atunci o face numai ca un trup al cărei Cap este Hristos (Coloseni 1.18a).

Dacă El a creat o lume de înviere, atunci Hristos este Acela care în această lume de înviere are dreptul de Întâiul-născut (Coloseni 1.18b).

Când Hristos era pe pământ, atunci toată plinătatea Dumnezeirii voia de asemenea să locuiască în El (Coloseni 1.19).

Dacă este vorba ca toate lucrurile să fie împăcate, atunci aceasta are loc prin Hristos (Coloseni 1.20).

Dacă gloria tainei Sale trebuia să fie descrisă printre credincioşii din Colose, atunci această taină era Hristos în ei (Coloseni 1.27).

Deci la orice ne-am gândi cu privire la acţiunea lui Dumnezeu în creaţia Sa – în toate este vorba de Hristos, vine de la El, este prin El, este pentru El, El este Capul, El este centrul. Dumnezeu Tatăl lucrează numai în legătură cu El.

Şi noi ar trebui să acţionăm în legătură cu Hristos

Tatăl ar putea să lucreze şi singur şi prin Sine Însuşi, dar El nu o face. Cu cât mai mult El Se poate aştepta, ca noi – care prin noi înşine nu putem face absolut nimic, da, noi, care am arătat cât de mult ne-am rătăcit, atunci când am mers pe căile noastre proprii – acum ca răscumpăraţi să mergem pe drumul nostru în dependenţă de El şi să acţionăm corect numai în El şi prin El şi pentru El. Pentru aceasta El ne-a legat ca mădulare cu Hristos, Capul. O legătură mai strânsă nu ne putem imagina. Ce ar putea face judicios mădularele corpului nostru fără o comandă de cârmuire venită de la capul nostru?

Pericolele pentru credincioşii din Colose

În timpul Noului Testament erau mai multe pericole care ameninţau Bisericile (Adunările), şi de asemenea şi biserica din Colose – pericole care i-au naştere din năzuinţele omului, care vrea să contribuie cu ceva la relaţia cu Dumnezeu: eforturi proprii, idei proprii, despre care el presupune că ele sunt plăcute lui Dumnezeu. Aceste năzuinţe duc în cele din urmă la înălţarea de sine.

În primul rând în timpul acela iudaismul ameninţa Biserica; astăzi este ritualismul, parţial cu elemente iudaice. Printr-un serviciu ritualist de exemplu este înălţată „carnea religioasă” a omului. Un astfel de ritualism să nu-l limităm repede numai la biserica catolică. A devenit cumva frângerea pâinii pentru unii creştini din anumite cercuri creştine un ritual, dacă ei alte strângeri laolaltă nu mai frecventează?

În al doilea rând în timpul acela filozofia grecilor ameninţa Biserica; astăzi sunt filozofia modernă şi raţionalismul. Aici există pericolul că omul se laudă cu mintea lui şi înalţă „carnea lui intelectuală”, atunci când gândeşte că prin înţelepciunea lui, cu inteligenţa lui poate contribui cu ceva la relaţia cu Dumnezeu.

În ambele cazuri Hristos este înlocuit. Dar Hristos trebuie să fie totul. Dacă noi suntem influenţaţi de darul, de forţa de radiaţie, de inteligenţa sau de oricare alte însuşiri de exprimare ale unui vorbitor, atunci nu căutăm pe Hristos ca sursă de ajutor. Chiar şi dovezile ştiinţifice sau cunoştinţele omeneşti pot sluji ca înlocuitor în domeniul spiritual: dacă de exemplu se gândeşte că psihologia oferă o soluţie pentru o anumită problemă, în loc să rogi pe Domnul pentru ajutor.

Al treilea pericol pentru Biserică l-am putea probabil descrie prin noţiunea misticism. Credincioşii din Colose voiau să se preocupe cu îngerii. Îngerii au într-adevăr a face cu noi, ei sunt trimişi pentru a face o lucrare de slujire pentru aceia care vor moşteni mântuirea (Evrei 1.14). Dar noi trebuie să întreţinem relaţii cu Hristos, nu cu îngerii. S-ar putea gândi: dacă îngerii au a face cu noi, de ce şi noi să nu avem a face cu ei? Dacă ei au a face cu noi în legătură cu mântuirea şi ei sunt la Dumnezeu, atunci şi noi ne-am putea folosi de ei la Dumnezeu?

Deci chiar aşa de nenatural nu este gândul, însă prin aceasta Hristos este dat la o parte. Hristos este mai presus de îngeri, şi El vrea să fie Capul nostru, sursa noastră de ajutor, de la care vine tot ce noi avem nevoie pentru bunăstarea noastră spirituală. Pentru tot ce noi avem nevoie în domeniul spiritual, avem pe Hristos, El este Capul nostru. Dacă noi punem îngeri sau – aşa cum are loc în anumite cercuri bisericeşti – „sfinţi” în locul acesta, atunci este o dezonorare dublă a Persoanei Sale: căci pe de o parte noi punem creaturi în locul Lui, şi pe de altă parte exprimăm, că Hristos singur nu este suficient pentru noi. Pentru credincioşii din Colose pericolul consta între altele în aceea, că se preocupau cu îngerii şi se bazau pe ei; pentru noi sunt probabil cu totul alte lucruri; de exemplu talentul nostru de organizare, pe care l-am folosit probabil deseori cu folos la locul de muncă.

Mort şi îngropat, circumcis şi botezat

Însă această înălţare a creaturii şi gândul că prin aceasta să aduci ceva suplimentar la Hristos, este ceea ce Domnul nu doreşte şi de care apostolul atenţionează. Eu sunt împlinit în Hristos (Coloseni 2.10); eu nu trebuie să mai adaug nimic la Hristos. De aceea aici este amintit şi botezul. Dacă eu am fost botezat, atunci sunt un om îngropat. Dacă eu am fost îngropat pe pământul acesta, atunci eu nu mai sunt vizibil pe pământul acesta. Eu nu mai am nici un statut aici. Ca unul care a fost îngropat sunt despărţit de toate. Nimeni nu mai are revendicări la mine, cel îngropat. Carnea a fost pusă total la o parte. Îngroparea este mai mult decât a fi mort. Un mort, care nu a fost încă îngropat, este încă vizibil. Cel puţin corpul lui este încă aici. „Eu” am fost înlăturat total. Trupul cărnii a fost înlăturat prin cruce.

Coloseni 2.11: … în care aţi şi fost circumcişi cu o circumcizie nefăcută de mână, în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos; …

Aceasta este circumcizia spirituală. Dar aceasta nu este totul – eu am fost şi îngropat cu El în botez:

Coloseni 2.12: … fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi.

Prin aceasta eu nu numai „am murit faţă de păcat”, aşa cum găsim aceasta în epistola către Romani (Romani 6.2), ci şi faţă de „elementele lumii”, faţă de abecedarul acţionării în lume, faţă de principiile lumii, aşa cum găsim aceasta în Coloseni 2.20: „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de elementele lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?”

Tot ce mă leagă cu lumea a fost întrerupt prin moartea lui Hristos. De aceea ne putem bine imagina că un călugăr la copierea versetului 11 s-a gândit: ce folos mai are religia mea, dacă este adevărat ce spune aici; dacă este adevărat că trupul cărnii nu mai are nici o însemnătate? – Ne putem bine imagina, că el s-a gândit: prin aceasta vrea să se spună, ceea ce are legătură cu păcatele, şi a făcut o adnotare: „şi faţă de păcate”. Următorul călugăr a preluat la copiere această adnotare în Biblie. Urmarea este că aceasta a fost preluat apoi în aşa-zisul Textus Receptus, ceea ce noi astăzi găsim de exemplu în Coloseni 2.11 în două traduceri, ambele bazându-se pe Textus Receptus: în traducerea Schlachter 2000 („prin dezbrăcarea trupului cărnii păcatului” – [tradus]) sau în traducerea veche a lui Luther („prin dezbrăcarea de trupul păcătos în carne” – [tradus]).

Noi nu avem nevoie de alte surse de ajutor, decât de Capul

Credincioşii din Colose stăteau în pericolul mare să creadă că omul ar putea să slujească lui Dumnezeu prin propria lui religiozitate sau prin educaţia lui, că prin urmare „carnea” alături de Hristos ar putea contribui cu ceva pentru Dumnezeu. Dar apostolul vrea să-i facă să înţeleagă că ei nu au nevoie să caute alte surse de ajutor, dacă se ţin strâns de Capul. Învăţătura din aceasta este: (1) noi suntem desăvârşiţi în El, şi (2) trupul cărnii a fost total înlăturat înaintea lui Dumnezeu.

Omul, oricum ar fi el, dispare, dacă este comparat cu Hristos: „… unde nu este grec şi iudeu, circumcizie şi necircumcizie, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos este totul şi în toţi” (Coloseni 3.11). Aici sunt enumerate fiecare clasă, fie ea alcătuită din oameni inteligenţi şi culţi („grecii”) sau oameni religioşi („iudei”), sau oameni având privilegiile unei relaţii exterioare cu Dumnezeu („circumcizia”) sau oameni fără aceste privilegii („necircumcizia”), fie oameni inculţi („barbari”, „sciţi”), fie aceia care au un statut social înalt („liberi”) sau aceia cu statul cel mai de jos de sclavi. Toate aceste diferenţe, oricât de importante ar putea fi ele, cad de îndată ce Hristos este introdus.

Este Hristos şi pentru dumneavoastră totul?

Hristos trebuie să fie şi pentru noi totul şi în toate, aşa cum El este pentru Dumnezeu Tatăl. Un creştin care se încrede în aptitudinile lui proprii, pe darurile lui, pe faptele lui, pe utilitatea lui, pe darul vorbirii şi pe ce mai poate exista, acela nu se ţine strâns de Capul; el încearcă mai degrabă să obţină creşterea prin sine însuşi. Aceasta este pe de o parte „înfumurare” (Coloseni 2.20) şi pe de altă parte dezonorează pe Hristos şi niciodată nu va ajunge la ţel.

Probabil situaţia este aşa de grea sau sursele de ajutor proprii sunt aşa de la îndemână, sau noi sunt marcaţi prin educaţia noastră respectiv prin calităţile noastre religioase sau culturale aşa de mult că Hristos este văzut deseori „în depărtare”. Uneori ni se pare că Domnul este aşa de departe că aproape am spune împreună cu Maria Magdalena: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20.13). Noi nu mai ştim deloc, unde este El. Dacă a apărut acest simţământ, atunci căutăm alte surse de ajutor. Când Domnul Se arată Mariei Magdalena, El îi spune unde va fi El: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Acesta este locul Lui, şi de aceea Pavel ne solicită în Coloseni 3.1: „Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.”

Dacă ne ţinem strâns legaţi de Capul, în toate greutăţile gândul nostru va fi: nu este nici o problemă, trebuie numai să merg la Hristos; la El este tot ce am eu nevoie.

Ce putem noi învăţa de la ucenici

Domnul a lucrat şi în credincioşii din epocile de demult, înainte să înceapă timpul Adunării (Bisericii), şi El a lucrat şi prin ei. Dar legătura, pe care aceşti credincioşi o aveau cu Dumnezeu, era cu totul alta. O aşa legătură strânsă cum este astăzi – legătura Capului cu trupul – nu a existat niciodată mai înainte şi niciodată nu va mai fi iarăşi în viitor. În afară de aceasta atunci fiecare credincios stătea singur. Acum este numai un singur Cap pentru toţi.

O unire cu El, aşa cum trupul este legat cu Capul, nu au cunoscut nici măcar ucenicii. Chiar dacă ei aveau multe privilegii, pe baza faptului că Domnul era la ei, totuşi ei nu Îl aveau ca şi Cap. În privinţa aceasta noi credincioşii de după Rusalii avem mult mai mult decât ei. Şi cu toate acestea noi putem învăţa unele lucruri de la ei: ucenicii erau conştienţi că Domnul Isus poate sătura sufletul flămând. La întrebarea Lui: „Când v-am trimis fără pungă şi fără traistă şi fără încălţăminte, v-a lipsit ceva”, ei au răspuns: „Nimic” (Luca 22.35). Însă atunci când El le-a poruncit să hrănească mulţimea poporului, atunci şi ei s-au comportat după „elementele lumii” şi s-au gândit în ei înşişi ca oricare alt om: „Pâini de două sute de dinari nu le ajung ca să ia fiecare câte puţin” (Ioan 6.7). Altădată s-au îngrijorat pentru că luaseră pâini puţine cu ei.

Conducerea în strângerile laolaltă efectuată de Cap

Conducerea prin acest Cap nevăzut ar trebui desigur să se vadă în mod deosebit în strângerile laolaltă: o ordine divină, aceasta înseamnă o ordine lucrată de Dumnezeu şi nu de oameni ar trebui să devină vizibilă. Este ca şi la lăcuste: „Lăcustele n-au împărat, totuşi pornesc toate în cete” (Proverbe 30.27). Tot aşa este şi în Casa lui Dumnezeu. Nu există un plan alcătuit mai dinainte, nici un om care organizează totul. Totul porneşte de la un Cap care nu Se vede. Că există o organizaţie divină, care însă nu se vede, ar trebui să se recunoască în mod deosebi în orele de Adunare. De exemplu nimeni nu ar trebui să propună o cântare, să rostească o rugăciune, să citească un verset biblic sau să facă sau să spună ceva, numai dacă el este determinat de Capul trupului să facă aceasta. Şi dacă eu trebuie să spun un cuvânt, atunci sunt gata să spun ceva, şi despre ce eu am puţină lumină, deoarece ştiu că este de la El; deoarece sunt convins că El doreşte să spun ceva despre aceasta; deoarece probabil tocmai aceasta este ceea ce un frate sau o soră are tocmai nevoie. (Desigur prin aceasta nu vreau să încurajez să se contribuie cu ceva, fără ca în cursul săptămânii să nu te fi preocupat cu Cuvântul şi fără să fi familiarizat cu gândurile lui Dumnezeu şi Cuvântul Său.)

Când este vorba de o slujbă în strângerile laolaltă nu este decisiv dacă eu am ceva „pe inimă”. Chiar şi surorilor le stă cu siguranţă deseori pe inimă o cântare sau un loc din Scriptură sau un alt gând. Cu toate acestea principial ele nu au nici un drept să rostească aceasta în public. Dar nici un frate nu are nici un drept să propună o cântare sau să citească din Scriptură pe simplul motiv că le are „pe inimă”. Este vorba că prin Cap, care doreşte să folosească mădularele şi legăturile, şi numai prin El, „trupul creşte cu creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2.19). De aceea noi trebuie să avem pe Hristos Însuşi înaintea privirilor noastre şi nu ceea ce este „pe inimile noastre” şi care într-adevăr corespunde stării noastre, dar probabil nu corespunde deloc stării Adunării.

Sursa noastră de ajutor în slujirea în strângerile laolaltă

Atunci nu ne vom baza pe retorică, pentru ca în slujirea pentru Hristos să obţinem un anumit rezultat. Capul hotărăşte toate. Dacă sunt unit cu Capul şi contribui cu ceva în orele de strângere laolaltă, atunci eu sunt nu numai ascultător de Domnul meu, ci automat călăuzirea şi binecuvântarea se revarsă de la Hristos spre trup, şi eu însumi sunt folosit ca o legătură sau mădular ca să se producă creşterea trupului.

A te ţine strâns de Capul este în primul rând individual. Fiecare în parte dintre noi se ţine strâns legat cu Capul. Însă aici este vorba şi de altceva, decât numai gândul pe care îl găsim în expresia „în Hristos”, sau că noi primim putere de la El, deoarece El lucrează în noi prin Duhul. Hristos este prezentat aici ca şi Cap al trupului, prin care acest trup „creşte cu creşterea de la Dumnezeu” (Coloseni 2.19), şi această legătură strânsă cu Hristos ne aduce de asemenea în legătură cu celelalte mădulare ale trupului. Dacă noi „nu ne ţinem strâns legaţi cu Capul”, aceasta are efecte asupra celorlalte mădulare şi de aceea aceasta devine foarte repede vizibil în strângerile laolaltă.

Dacă noi toţi avem un singur Cap, într-un anumit sens este aşa ca şi cum noi am fi renunţat la capul propriu şi acum avem un alt Cap, comun pentru toţi creştinii credincioşi. Fiecare are acelaşi Cap. Însă cu regret nu toţi se ţin strânşi legaţi de acest Cap. Dacă toţi s-ar ţine strâns legaţi de Cap, atunci în strângerile laolaltă totul ar avea loc numai sub călăuzirea lui Hristos: orice slujbă, orice cântare, orice rugăciune, orice învăţătură. Dacă noi toţi avem un Cap şi ne ţinem strâns legaţi de El, atunci nu vor fi nici diferenţe de păreri. Noi putem avea cunoaştere diferită şi putem fi preocupaţi cu lucruri diferite; dar dacă ne ţinem strâns legaţi cu Capul, atunci ar trebui să avem totdeauna aceeaşi părere.

Putem noi înlocui Capul?

Să revenim la celălalt aspect important, care stă în legătură cu faptul că noi primim totul prin Capul. Numai prin Capul are loc creşterea trupului. Dacă noi ca Adunare (Biserică) gândim că ar merge şi altfel şi noi am putea folosi aptitudinile noastre, atunci în punctele acestea renunţăm la legătura cu Capul şi nu ne ţinem strâns legaţi de El. Însă aceasta nu va facilita o creştere sănătoasă. Să înlocuieşti Capul prin înţelepciunea proprie, este pericolul în care stăteau credincioşii din Colose şi în care stăm şi noi toţi.

Să luăm două exemple: într-o Adunare se constată că slujba bătrânilor nu „funcţionează” corect. Dacă ai nevoie de cineva, deodată nu mai este nimeni „competent”, şi aşa mai departe. Atunci se chibzuieşte, ce s-ar putea face ca situaţia să se îmbunătăţească, şi se ajunge la ideea de a alege bătrâni. După aceea toţi fraţii şi toate surorile au acceptat pe bătrânii aleşi, şi noi avem persoane răspunzătoare care trebuie „să facă”.

Sau o altă situaţie: constatăm că ceva nu mai este în ordine cu slujba în vestirea Cuvântului; slujbele sunt plictisitoare şi nu conţin învăţătură, şi deseori sunt numai o repovestire. Atunci ne gândim probabil: clar, dacă fraţii nu au timp să se pregătească, şi/sau nu ştiu pentru ce să se pregătească, atunci aceasta este o practică falsă. Deci stabilim în primul rând cine va spune ceva cândva şi apoi despre ce va trebui să vorbească; şi aceasta are şi „avantajul” că ascultătorii se pot aştepta la aceasta. Şi prin aceasta gândim că am rezolvat „problema”.

Conştient am ales exemple extreme, fără să fac diferenţieri. Desigur sunt diferenţe în cadrul bătrânilor oficiali. S-ar putea ca ei să nu fie aleşi, ci numiţi (oricum ar avea loc aceasta!). Aceasta este desigur o diferenţă mare. De fapt chiar şi numirea de bătrâni poate însemna să nu te ţii strâns legat de Capul în punctul ordinea în Adunare. Dacă numai de aceea sunt numiţi bătrâni – în loc să se vină cu problema la Domnul şi să implorăm ajutor de la El în nevoie, aşa ca creşterea trupului să aibă loc de la Cap – pentru că s-a văzut o problemă în slujba de bătrân şi s-a creat o rezolvare organizatorică înţeleaptă, care clarifică şi problema, atunci nu se poate afirma că a avut loc o ţinere strâns legat de Capul.

Legătura directă cu Capul

De fapt noi ca trup suntem legaţi cu Capul, însă Coloseni 2.19 spune că fiecare mădular al trupului este legat direct cu Capul Însuşi. În alte locuri din Biblie citim că mădularele sunt în primul rând legate unul cu altul, însă în versetul nostru biblic de aici toate mădularele sunt în acelaşi timp strâns legate cu Capul. Prin aceasta legătura cu Capul este alta decât aceea a corpului nostru, unde braţul este mult mai aproape de cap decât piciorul. Însă în trupul lui Hristos este altfel. Acolo fiecare mădular primeşte direct de la Capul creşterea divină. Nimic nu stă între noi şi Hristos: nu Duhul Sfânt, prin care noi am fost botezaţi să alcătuim un singur trup, nu fraţi noştri şi surorile noastre, cu care suntem legaţi ca mădulare în trup. Oricât de adevărate sunt aceste părţi ale adevărului, ele nu sunt amintite aici.

Un gând asemănător găsim într-un alt context în evanghelia după Ioan 12. Dacă noi citim acolo: „dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur” (Ioan 12.24), unii gândesc că prin aceasta vrea să se spună, că moartea Domnului Isus este necesară ca să salveze pe mulţi. Dar nu despre aceasta este vorba aici în primul rând. Este vorba de mult mai mult: este vorba de rod de aceeaşi natură. Când un bob de grâu creşte şi face spic, atunci deodată sunt multe boabe de grâu. Scriitorul epistolei către Evrei exprimă aceasta în felul următor: „Pentru că şi Cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi, toţi sunt dintr-Unul” (Evrei 2.11). Ei toţi au aceeaşi viaţă. Ei toţi sunt din acelaşi bob de grâu şi toţi au viaţa prin el. Ei sunt legaţi cu el. Tot aşa este astăzi cu privire la trup, noi toţi Îl avem pe El ca şi Cap. Noi toţi primim viaţa noastră de la El şi prin legătura cu El.

Legătura cu Capul: dependentă de responsabilitatea noastră

Este de asemenea uimitor, cum ne este prezentat adevărul referitor la legătura noastră cu Capul aici în capitolul al doilea al epistolei către Coloseni. Din alte locuri din Scriptură ştim că legătura între Cap şi trup a fost stabilită de Dumnezeu să fie de nestrămutat şi absolută prin Duhul Sfânt. Aceasta este partea obiectivă. Aici în epistola către Coloseni găsim partea responsabilităţii noastre: noi suntem obligaţi să păstrăm această legătură. Noi trebuie să ne ţinem strâns de Capul, ca şi cum legătura ar fi dependentă de responsabilitatea noastră. Dacă noi ne ţinem astfel strânşi de Capul, atunci aceasta înseamnă în practică, ceea ce găsim în capitolul al treilea din epistola către Coloseni: şi anume, ca noi să privim în sus, „unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3.1).

În zilele noastre se vorbeşte mult în unele locuri despre păstrarea unităţii Duhului, dar foarte puţin despre ţinerea strâns legat cu Capul. Deoarece noi suntem legaţi cu El ca şi Capul, lucrurile care se referă direct la noi, şi felul în care ele se referă la noi înşine, vor pierde influenţa lor, şi noi le vom vedea în legătură cu Capul şi în legătură cu trupul. Atunci ne vom preocupa tot mai mult în gândurile Capului, şi ele vor deveni parte a gândirii noastre. Vom deveni tot mai mult conştienţi de dependenţa noastră şi vom aştepta totul de la El. În aceasta vom avea părtăşie cu Tatăl.

Tradus de la: Was bedeutet „das Haupt nicht festhalten“?

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/ce-inseamna-netinandu-se-strans-de-capul-a11220.html

/////////////////////////////////////////////

Când începe ziua Domnului?

Dirk Schürmann

În acest articol scurt se vor cerceta unele pasaje din Biblie care fac unele afirmaţii despre ceea ce trebuie să aibă loc înainte de ziua Domnului şi prin aceasta să determine perioada de timp în care începe această zi.

2 Tesaloniceni 2.3,4

2 Tesaloniceni 2.3,4: Nimeni să nu vă înşele în nici un fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii, carte se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşază în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu.

Aceasta va avea loc la începutul celei de-a doua jumătăţi a celei de-a 70-a săptămână-an.

Cel puţin prima jumătate a celei de-a 70-a săptămână an a trecut.

Maleahi 4.5,6

Maleahi 4.5,6: Iată, Eu vi-l trimit pe profetul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare. Şi el va întoarce inima părinţilor către copii şi inima copiilor către părinţii lor, ca nu cumva să vin şi să lovesc ţara cu blestem.

Această lucrare (a celor doi martori) se termină abia cu sfârşitul celei de-a 70-a săptămână-an (Apocalipsa 11.3): după a 70-a săptămână-an.

Apocalipsa 11.2

Apocalipsa 11.2: Şi curtea care este în afara templului las-o deoparte şi n-o măsura; pentru că a fost dată naţiunilor, şi vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.

Conform acestui pasaj naţiunile au autoritate asupra Ierusalimului până la sfârşitul celei de-a doua jumătăţi a celei 70-a săptămână-an. În ultima zi va fi o mare sărbătoare în Ierusalim, pentru că în sfârşit s-a reuşit să omoare pe cei doi martori. Deci nu se poate presupune că împăratul nordului a cucerit deja Ierusalimul în momentul acesta. Aceasta înseamnă, că acest atac va avea loc abia după aceea (probabil în timpul celei de-a 6-a judecată a potirelor). Atunci va fi încă timpul naţiunilor. („Şi vor cădea de tăişul sabiei şi vor fi duşi captivi printre toate naţiunile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni, până când se vor împlini timpurile naţiunilor”; Luca 21.24.) Cu siguranţă timpul acesta nu este încă timpul zilei Domnului.

După a 70-a săptămână-an + timpul (scurt) care se va scurge până la vărsarea celui de-al 6-lea potir al judecăţilor.

Faptele apostolilor 2.19,20

Faptele apostolilor 2.19,20: Şi voi face minuni sus în cer şi semne jos pe pământ, sânge şi foc şi negură de fum. Soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge, mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi glorioasă.

Petru citează în ziua de Rusalii aceste versete din Ioel 2.18-32. În Matei 24.29-30 Domnul Isus ne spune când va avea loc aceasta: „Iar îndată după necazul acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va da lumina şi stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate seminţiile pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu glorie mare.” – „După necazul acelor zile” înseamnă după a doua jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an. Este aproape de neimaginat că ultimele şapte plăgi, care vor avea loc după a 70-a săptămână-an, nu vor face parte din acest necaz.

După a 70-a săptămână-an + timpul (scurt) care va trece până la vărsarea celui de-al 7-lea potir al judecăţilor.

1 Corinteni 4.3

1 Corinteni 4.3: Dar pentru mine este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de judecata omului (lit. „de ziua”).

Acest verset vorbeşte în contrast cu 1 Corinteni 3.13 şi 4.5, unde găsim ziua Domnului, despre o zi a omului. După ce Domnul a fost răstignit, Moştenitorul viei a fost alungat afară şi omorât, a început ziua omului, care va atinge punctul culminant, când omul păcatului se va aşeza în templu şi se va lăsat adorat ca Dumnezeu. Această zi se va sfârşi abia atunci când Domnul Isus va prelua domnia. Şi aceasta va fi abia în Apocalipsa 19, când Cuvântul lui Dumnezeu – Domnul Isus – va veni din cer cu ai Săi:

după a 70-a săptămână-an + timpul (scurt) care va trece până la vărsarea celui de-al 7-lea potir al judecăţilor.

Zaharia 14.1-5

Zaharia 14.1-5: Iată, vine o zi a Domnului, şi prada ta va fi împărţită în mijlocul tău. „Şi voi aduna toate naţiunile la luptă împotriva Ierusalimului; şi cetatea va fi luată, şi casele vor fi jefuite, şi femeile batjocorite; şi jumătate din cetate va merge în captivitate şi rămăşiţa poporului nu va fi nimicită din cetate“. Şi Domnul va ieşi şi va lupta cu naţiunile acelea, ca atunci când a luptat în ziua bătăliei. Şi picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este înaintea Ierusalimului, spre răsărit. Şi muntele Măslinilor se va despica în mijlocul său spre răsărit şi spre apus: – va fi o vale foarte mare; şi jumătate din munte se va retrage spre nord şi jumătate din el spre sud. „Şi voi veţi fugi prin valea munţilor Mei, pentru că valea munţilor se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi, cum aţi fugit dinaintea cutremurului în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda“. Şi Domnul Dumnezeul meu va veni, şi toţi sfinţii împreună cu El.

Aceste versete ne arată diverse activităţi, care stau în legătură cu o zi pentru Domnul (de fapt nu este sută la sută sigur, dacă este vorba de ziua Domnului). Ele par să înceapă cu o judecată asupra Ierusalimului (desigur, prin împăratul nordului). Faptul că „picioarele Lui vor sta pe muntele Măslinilor” (Zaharia 14.4) arată că nu este vorba de început! Începutul este în Apocalipsa 19 şi este iniţiat cu arătarea ca a unui fulger de la răsărit până la apus. Deci Zaharia 14.4 are loc în această zi, care va dura o mie de ani:

Înainte de şederea pe muntele Măslinilor, după a 5-a judecată a potirelor (a 6-a judecată a potirelor vorbeşte despre atacul venit de la împăratul nordului, fiind posibil ca după a 7-a judecată a potirelor să fi cucerit Ierusalimul).

În ansamblu deci, aceste pasaje lasă să se presupună că ziua Domnului începe cu a 7-a judecată a potirelor, judecată care are loc după a 70-a săptămână-an.

Tradus de la: Wann beginnt der Tag des Herrn?

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/cand-incepe-ziua-domnului-a11650.html

/////////////////////////////////////////////

“”Studenții”” își hotărăsc destinul veșnic

Studenții să nu uite niciodată că formarea unor caractere care va trebui să treacă testul judecății constituie o treabă serioasă. Tu însuți ești responsabil pentru felul caracterului pe care îl clădești. Nici un profesor de la nici o instituție de învățământ nu vă poate forma caracterul. Voi înșivă vă decideți destinul veșnic. Este necesar ca voi să contemplați acele caractere care sunt vrednice de imitat. Vă recomandăm pe Iosif în Egipt și pe Daniel în Babilon. Acești tineri au fost încercați și puși la probă; și deoarece au rămas statornici la principii, ei au devenit oameni reprezentativi și modele de integritate. Vreau să vă spun, tinerilor din instituțiile noastre de învățământ, fie că pretindeți că sunteți credincioși sau nu, voi vă aflați acum în timpul de probă și un al doilea timp de probă nu va mai fi pentru nici unul din voi. Aceasta este singura ocazie pe care o aveți de a sta în fața testului și încercării lui Dumnezeu.

Îngerii lui Dumnezeu din curțile cerești veghează cu cel mai mare interes dezvoltarea caracterului; și după rapoartele din cărțile din ceruri, faptele sunt cântărite și valoarea morală măsurată. În fiecare zi, raportul vieții voastre ajunge înaintea lui Dumnezeu, exact așa cum sunt ele, fie că este vorba de merite sau lipsă de merite. Se simte lipsa adevăratei nobleți sufletești și nici un om nu vă poate da caracterul de care aveți nevoie. Singura cale de a atinge standardul valorii morale după care sunteți măsurați este aceea de a fi dependenți de Hristos și de a colabora cu El într-un mod hotărât, serios, statornic.

Cei care fac acest lucru nu dovedesc în activitatea lor un spirit de ușurătate, frivolitate și plăcere pentru distracții. Ei vor socoti că nu i-a costat puțin pe părinții lor sau pe ei înșiși să meargă la școală pentru a dobândi o cunoaștere mai bună a științelor și o înțelegere mai cuprinzătoare atât a Noului, cât și a Vechiului Testament. Mă adresez vouă, care aveți minți înzestrate și care pricepeți care vă sunt privilegiile și datoriile. Nu ar fi oare cel mai bine pentru voi să colaborați cu profesorii voștri pentru a putea atinge cel mai înalt standard posibil? Timpul este mai valoros pentru noi decât aurul și trebuie să folosiți cât mai bine fiecare moment prețios. Trebuie să aveți în vedere influența pe care o exercitați asupra altora. Dacă un elev este nepăsător și își îngăduie o plăcere excesivă pentru distracții, el ar trebui să se lase condus de principii, ca să nu devină o unealtă a lui Satana și să nu contracareze, prin influența lui rea, lucrarea pe care profesorii încearcă să o facă și să strice astfel ceea ce ființele cerești se străduiesc să împlinească prin unelte omenești. El poate zădărnici planul lui Dumnezeu, să nu-L primească pe Domnul Hristos și să eșueze în a deveni cu adevărat fiu al lui Dumnezeu.

Obligațiile profesorilor și ale elevilor sunt reciproce. Profesorii trebuie să facă eforturi stăruitoare pentru ca propriile lor suflete să fie sfințite prin harul lui Hristos și de a se putea înrola în rândurile lui Hristos pentru a lucra spre mântuirea elevilor lor. Pe de altă parte, studenții nu trebuie să urmeze o cale care să le facă profesorilor munca grea și obositoare și să aducă asupra lor ispite cărora să le fie greu să le reziste. Studenții nu trebuie, printr-un comportament greșit, să coboare standardul și reputația școlii și să ofere motive credincioșilor și necredincioșilor să ducă vorba că școlile adventiste, deși pretind că au fost întemeiate pentru a oferi cea mai bună educație celor care le frecventează, nu sunt mai bune decât celelalte școli obișnuite din lume. Dumnezeu nu dorește ca școlile noastre să se bucure de un asemenea renume și o astfel de reputație. Iar cei care se folosesc de influența pe care o au, încredințată lor de Dumnezeu, pentru a face o astfel de reclamă școlii merg într-o direcție greșită. Cei care nu au arătat respect față de reguli, cei care au desconsiderat autoritatea, fie că sunt credincioși sau necredincioși, sunt înregistrați în cărțile din ceruri ca unii în care nu se poate avea încredere ca aparținând membrilor familiei regești, copii ai împăratului cerurilor. Profesorii care duc sarcina lucrării au suficientă răspundere, grijă și poveri fără să fie nevoie de a-i împovăra în plus cu neascultările voastre. Ei vor prețui orice efort din partea studenților privind colaborarea cu ei în lucrare.

Un student nepăsător, nesupus, care nu cultivă respectul de sine, care nu e hotărât și care nu încearcă să facă tot ce poate mai bine își face lui însuși mult rău. El decide singur ce fel de caracter va avea și îi influențează și pe alții să se depărteze de adevăr și neprihănire, care, dacă nu s-ar fi aflat sub influența lui primejdioasă, ar fi fost credincioși și nobili. Un student care simte că este de datoria sa să fie credincios în a-și ajuta profesorii se va ajuta mai mult pe sine decât îi ajută pe toți ceilalți. Cerul privește și îi prețuiește pe acești studenți care se străduiesc să facă ceea ce este bine și au ținta hotărâtă să fie credincioși lui Dumnezeu. Ei vor primi ajutor de la Dumnezeu. Despre Daniel și tovarășii săi, care au rămas neclintiți de partea adevărului, este scris: “Dumnezeu a dat acestor patru tineri știință și pricepere pentru tot felul de scrieri și înțelepciune; … în toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere și despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele din împărăția lui.”

Dacă nu intenționezi să folosești ocaziile și privilegiile pe care le ai, de ce cheltuiești atunci — frecventând școala — bani pentru care părinții tăi au muncit din greu să-i obțină? Ei v-au trimis departe de sub acoperământul lor cu mari speranțe că veți primi o educație bună și că șederea la colegiu vă va fi folositoare. Au fost alături de voi prin scrisorile și rugăciunile lor și fiecare rând de scrisoare pe care i l-ați trimis a fost citit cu nerăbdare. Ei I-au mulțumit lui Dumnezeu pentru orice indiciu care le dovedea că sunteți pe cale de a avea succes în viața de creștin și au plâns de bucurie când au avut vești legate de înaintarea voastră în cele ale științei și în cunoștințele spirituale. Oh, aș vrea să vă implor să nu faceți nimic din ceea ce ar putea fi pus sub semnul întrebării. Gândiți-vă cum privesc părinții voștri ceea ce faceți voi și feriți-vă de orice ar putea să le fie ca niște spini puși în pernă. Nu fiți nepăsători, nechibzuiți și nesăbuiți. Faptele voastre nu se răsfrâng numai asupra voastră; ele acreditează sau discreditează școala, în funcție de cum sunt, bune sau rele. Dacă faceți răul, Îl întristați pe Domnul Isus Hristos, care v-a răscumpărat cu prețul propriului Său sânge, Îl răniți sufletește pe directorul școlii, inimile profesorilor voștri și vă faceți rău propriului vostru suflet. Faceți o pată în dreptul raportului vostru, de care vă veți rușina. Se merită oare? Este întotdeauna cel mai bine și sigur să acționați în mod corect pentru că așa este drept. Nu vreți să vă gândiți mai serios? A gândi corect constituie temelia pentru orice acțiune dreaptă. Veniți-vă în fire ca să puteți răspunde așteptărilor părinților voștri, ca să puteți face eforturi serioase pentru a vă evidenția, ca să puteți dovedi că banii cheltuiți pentru voi nu au fost folosiți în zadar. Puneți-vă ca țintă hotărâtă să colaborați cu părinții și profesorii în eforturile pe care le fac pentru voi și străduiți-vă să atingeți un standard cât mai înalt în ceea ce privește cunoștința și caracterul. Hotărâți-vă să nu-i dezamăgiți pe cei care vă iubesc atât de mult, încât au încredere în voi. Este bărbătește să faceți ceea ce este bine și Domnul Isus vă va ajuta să vă atingeți ținta, dacă doriți să faceți aceasta pentru că așa este bine.

Cei care se interesează de voi doresc să nu îi dezamăgiți, să deveniți oameni utili, oameni de o valoare morală deosebită și de o integritate neclintită. S-a investit mult în tinerii care au plecat din Noua Zeelandă în America. Vreau să le spun acestor tineri: puneți-vă ținta cât mai sus și apoi, pas cu pas, străduiți-vă să o atingeți, chiar dacă poate va fi nevoie de efort, durere și tăgăduire de sine. Domnul Hristos va fi pentru voi un ajutor continuu la vreme de nevoie, dacă Îl veți chema, pentru ca să puteți să fiți ca Daniel, pe care nimic nu l-a ispitit. Nu vă dezamăgiți părinții și prietenii; însă, mai presus de orice, să nu Îl dezamăgiți pe Acela care v-a iubit atât de mult, încât și-a dat viața ca să vă șteargă păcatele și să devină Mântuitorul vostru personal. Domnul Isus a spus: “Fără Mine nu puteți face nimic”. Păstrați mereu în minte acest lucru. Dacă ați făcut greșeli, puteți deveni biruitori, analizând aceste greșeli și socotindu-le ca pe niște semnale de avertizare care să vă facă în stare să evitați repetarea lor. Nu mai este nevoie să vă spun că aceasta înseamnă transformarea înfrângerii în victorie, dezamăgirea vrăjmașului și onoare la adresa Răscumpărătorului vostru, a cărui proprietate sunteți.

Ne-ar părea într-adevăr rău dacă am ști că vreo slăbiciune de caracter a deteriorat cumva raportul trecutului vostru, pentru că știu că aceasta constituie o dovadă a faptului că nu ați vegheat în vederea rugăciunii. Ne pare rău că au fost făcute greșeli pentru că acestea au fost poveri pentru profesori, pe care ei nu ar fi trebuit să le ducă. Profesorii au și ei de luptat cu slăbiciuni de caracter și, fiind sub stresul ispitei, pot proceda neînțelept. Poate ei gândesc că procedează corect atunci când vor să impună cu forța o disciplină strictă și cu toate acestea s-ar putea să procedeze greșit în acele cazuri. Ar fi cu mult mai bine, atât pentru elevi, cât și pentru profesori, dacă studenții s-ar prețui pe ei înșiși și ar acționa din motive curate și nobile, astfel încât chiar modul lor de a fi să-i recomande profesorilor și educatorilor. Dacă, pe orice cale posibilă și în fiecare ocazie, ei s-ar purta cu cei care ocupă poziții de răspundere așa cum ar vrea ei înșiși să fie tratați, ce pace și succes ar însoți școala.

De ce să se unească studenții cu marele apostat, pentru a deveni agenții lui în a-i ispiti pe alții și prin alții să provoace căderea multora? Fiecare ființă omenească are încercările ei specifice și nimeni nu este scutit de ispitită. Dacă profesorii sunt ucenici ai lui Hristos și se angajează în lucrare într-un mod care Îi este plăcut lui Dumnezeu, Satana îi va asalta cu siguranță cu ispitirile lui. Dacă marele ispititor poate stârni elementele rele din caracterul studenților și prin ei să aducă neliniște și descurajare în rândul profesorilor, el a reușit să-și atingă scopul. Dacă, ispitit fiind, profesorul dă dovadă de slăbiciune în vreo privință, atunci influența pe care o are el este compromisă; însă acela care s-a dovedit a fi un agent al marelui vrăjmaș al sufletelor va da socoteală lui Dumnezeu pentru partea pe care a avut-o în a-l face pe profesor să se împleticească. Studenții să fie atenți cu privire la acest aspect și mai degrabă să studieze cum își pot încuraja și susține profesorii decât să aducă descurajare și ispită asupra lor. Făcând astfel, ei nu vor semăna neghină care să răsară printre grâu. “Nu vă înșelați. Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ce seamănă omul aceea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera în firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viața veșnică. Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită vom secera dacă nu vom cădea de oboseală. Așadar, cât avem prilej, să facem bine la toți, și mai ales fraților în credință”. (Galateni 6, 7-10.)

Elevii vor fi ispitiți să facă lucruri josnice, spre a-și face pe plac și pentru a avea ce ei numesc “distracție”. Dacă se vor așeza pe ei înșiși mai presus de onoarea lor și vor considera că, făcând astfel de lucruri, ei nu aduc nici o binecuvântare nimănui, că nu vor fi de folos nimănui, ci vor pune și pe alții în dificultate așa cum se pun pe ei înșiși, ei vor putea fi în stare să apuce pe o cale demnă și vor așeza voința lor de partea voinței lui Hristos. Ei vor lucra în rândurile lui Hristos și își vor ajuta profesorii să-și ducă poverile pe care Satana se străduiește să le facă tot mai grele, mai descurajatoare, folosind minți nesăbuite în șiretlicuri deșarte. Ei vor căuta să îmbunătățească atmosfera din școală, care, în loc să fie deprimantă și să slăbească puterile morale, va fi sănătoasă și va produce bună dispoziție. Făcând astfel, studenții vor deveni conștienți că și-au adus contribuția de partea lui Hristos și că nici cea mai mică parte din influența sau abilitatea lor nu a fost folosită în avantajul vrăjmașului a tot ceea ce este bine. Decât să consimtă asupra unor planuri secrete de nerespectare și desconsiderare a autorității, studenții pot avea mult mai multă satisfacție printr-un astfel de plan de acțiune. Ei vor avea motive să-L laude pe Dumnezeu că s-au putut împotrivi tentației și că influența lor a fost de partea ordinii, hărniciei și ascultării. Fiecare student să nu uite niciodată că stă în puterea sa să ajute, și nu să împiedice progresul educației.

Studenții din instituțiile noastre de învățământ pot sau să-și formeze caractere după modelul divin, sau să-și degradeze puterile date lor de Dumnezeu și să se coboare pe ei înșiși la un nivel inferior, și pentru aceasta nimeni în afară de ei înșiși nu va putea fi învinuit. Dumnezeu a făcut tot ce putea face în favoarea omului. Orice nevoie a fost anticipată; orice greutate sau primejdie a fost susținută. Locurile întortocheate au fost făcute drepte, cele aspre au fost netezite și de aceea nimeni nu va avea vreo scuză în ziua judecății pentru că a nutrit în suflet necredință și s-a împotrivit lucrărilor Duhului Sfânt.

Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuși ca o jertfă deplină pentru fiecare fiu și fiică decăzută a lui Adam. Ce umilință a trebuit El să îndure! Cum a coborât El pas cu pas, tot mai jos, pe calea umilinței, și, cu toate acestea, nu și-a mânjit sufletul cu nici o pată a păcatului respingător! El a suferit toate aceste lucruri pentru a te putea înălța, curăți, purifica și înnobila pe tine și pentru ca tu să poți fi moștenitor împreună cu El pe tronul Său. Cum poți face tu ca alegerea și chemarea ta să fie sigure? Care este calea mântuirii? Domnul Hristos spune: “Eu sunt calea, adevărul și viața.” Oricât ai fi de păcătos, oricât ai fi de vinovat, ai fost chemat, ai fost ales. “Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi”. Nimeni nu va fi forțat împotriva voinței lui să vină la Isus Hristos. Maiestatea cerului, singurul Fiu al viului și adevăratului Dumnezeu, a deschis calea pentru ca tu să poți veni la El, dându-și viața ca jertfă pe crucea de pe Calvar. Însă, în timp ce El a suferit toate acestea pentru tine, El este prea curat, prea drept pentru a putea tolera nelegiuirea. Însă nici măcar acest lucru nu trebuie să te țină departe de El; căci El a spus: “Nu am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși”. Fie ca sufletele care sunt pe cale de a se pierde să vină la El exact așa cum sunt, fără să se justifice, ci să facă apel la sângele ispășitor al Domnului Hristos, și vor fi acceptate de către Dumnezeu, care locuiește în slavă între heruvimi, deasupra tronului harului. Sângele Domnului Hristos este un mijloc care nu dă greș niciodată, prin care toate cererile noastre pot găsi cale de acces la tronul lui Dumnezeu. — Christian Education (Supliment), (1893).

/////////////////////////////////////////////

Educația cea mai importantă pentru lucrătorii Evangheliei

Există lucrători creștini care nu au avut parte de o educație primită într-un colegiu, deoarece le-a fost imposibil să-și asigure acest privilegiu; însă Dumnezeu le-a dat dovezi că i-a ales. El a rânduit ca ei să meargă și să lucreze în via Sa. El a făcut din ei colaboratori eficienți ai Săi. Ei au un spirit dornic de a învăța; își simt dependența de Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu este cu ei pentru a-i ajuta în slăbiciunile lor. Acesta le va însufleți mintea, le va da forță vitală, le va călăuzi gândurile și îi va ajuta în prezentarea adevărului. Când lucrătorul stă în fața oamenilor pentru a prezenta cuvintele vieții, se aude în glasul său ecoul glasului lui Hristos.

Este evident că el umblă cu Dumnezeu, că a fost cu Isus și că a învățat de la El. El a adus adevărul în sanctuarul lăuntric al sufletului; aceasta este pentru el o realitate vie, iar el prezintă adevărul prin puterea Duhului. Oamenii aud exprimarea lui plăcută. Dumnezeu le vorbește inimilor lor prin oameni consacrați în slujba Lui. În timp ce lucrătorul Îl înalță pe Isus prin Duhul, el devine cu adevărat elocvent. El este serios și sincer și este iubit de cei pentru care lucrează.

Ce păcat își iau asupra lor aceia care ascultă pe un asemenea om doar pentru a critica, pentru a găsi greșeli gramaticale sau o pronunție incorectă și pentru a batjocori datorită acestor greșeli! Fariseii își băteau joc de Domnul Hristos; ei criticau simplitatea limbajului Său care era atât de limpede, încât și copilul, și cel în vârstă, și omul de rând Îl ascultau cu bucurie și erau fermecați de cuvintele Lui. Saducheii de asemenea Îl ridiculizau, deoarece cuvântările Lui nu semănau deloc cu cele ale conducătorilor și cărturarilor lor. Acei învățători iudei vorbeau pe un ton monoton, iar cele mai clare și mai prețioase pasaje din Scriptură erau făcute neinteresante și de neînțeles, îngropate sub maldărul tradiției și învățăturilor prezentate de rabini, în așa fel încât oamenii ajungeau să cunoască mai puțin din însemnătatea acelui pasaj al Scripturii după ce l-au ascultat decât înainte de a-l asculta. Erau multe suflete care flămânzeau după Pâinea Vieții, iar Isus le-a hrănit cu adevărul curat și simplu. În învățătura Lui, El a luat ilustrații din lucrurile din natură și din experiențele obișnuite ale vieții, cu care ei erau familiarizați. În acest fel, adevărul a devenit pentru ei o realitate vie; scenele din natură și treburile zilnice ale vieții le reaminteau mereu învățăturile prețioase ale Mântuitorului. Modul de învățare al lui Hristos este exact ceea ce El dorește ca slujitorii Săi să urmeze.

Vorbitorul care nu a avut parte de o educație completă s-ar putea să facă uneori greșeli de gramatică sau de pronunție; s-ar putea să nu folosească cele mai elevate expresii sau cele mai frumoase figuri de stil, însă, dacă el însuși s-a hrănit cu Pâinea Vieții, dacă a băut din fântâna vieții, el poate hrăni sufletele flămânde, poate oferi apă celui care este însetat. Defectele sale vor fi iertate și uitate. Ascultătorii săi nu vor obosi și nu vor fi dezgustați, ci Îi vor mulțumi lui Dumnezeu pentru solia harului trimisă lor prin slujitorul Său.

Dacă lucrătorul s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu și stăruie în rugăciune pentru putere și înțelepciune cerească, harul lui Hristos va fi învățătorul său și el va învinge mari defecte și va deveni tot mai înțelept în lucrurile lui Dumnezeu. Însă nimeni să nu se socotească îndreptățit în această situație să-și permită să fie nepăsător, să risipească timp și ocazii și să neglijeze instruirea, care este esențială pentru el ca să devină eficient. Dumnezeu nu îi apreciază pe aceia care, oferindu-li-se ocazii de a dobândi cunoștințe, le-au neglijat, scuzându-se că nu au folosit toate privilegiile pe care El le-a pus la îndemâna lor pentru a putea deveni inteligenți, lucrători bine calificați, cu care Dumnezeu să nu Se rușineze.

Mai mult decât orice om de pe pământ, omul a cărui minte este iluminată prin deschiderea Cuvântului lui Dumnezeu spre înțelegerea sa va simți că trebuie să se dedice unei cercetări mai sârguincioase a Cuvântului lui Dumnezeu și unui studiu asiduu al științelor, deoarece nădejdea și chemarea lui sunt mai mari decât oricare altele. Cu cât omul este mai mult legat de Sursa științei și înțelepciunii, cu atât va fi mai mult avantajat atât din punct de vedere intelectual, cât și spiritual, datorită relației sale cu Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu reprezintă educația cea mai importantă și orice lucrător adevărat va face tot posibilul pentru a o dobândi. — Christian Education, 143 (1893).

https://m.egwwritings.org/ro/book/2680.1090#1090

/////////////////////////////////////////////

Domnul Hristos ca educator-Principiile fundamentale ale educaţiei creştine –

În înțelepciunea Sa, Domnul îmbracă adevărurile spirituale în reprezentări și simboluri. Prin folosirea figurilor de stil, adesea el putea adresa acuzatorilor și vrăjmașilor Săi cele mai vădite și grăitoare mustrări, iar aceștia nu puteau găsi în cuvintele Sale motive de condamnare. Prin pilde și comparații, El a găsit cea mai bună metodă de a transmite adevărul divin. Într-un limbaj simplu, folosind reprezentări și ilustrații din lumea naturală, El a deschis în fața ascultătorilor Săi adevărurile spirituale și a dat viață unor principii prețioase care nu le-ar fi rămas în minte, doar poate cu greu ar fi lăsat vreo urmă, dacă El nu și-ar fi legat cuvintele de scenele dinamice ale vieții, de experiență sau de natură. În acest fel, El le stârnea interesul, îi făcea să se întrebe asupra anumitor lucruri, iar când le câștiga toată atenția, El le întipărea în mod hotărât în minte mărturia adevărului. Astfel, El a fost capabil de a impresiona destul de puternic inima ascultătorilor Săi, astfel încât aceștia, ori de câte ori priveau lucrul de care El legase lecția, își aduceau aminte de cuvintele divinului Învățător.

Învățătura lui Isus era cu totul diferită de cea a cărturarilor învățați. Ei susțineau că interpretează legea, atât cea scrisă, cât și cea tradițională. Însă tonul formal al învățăturii lor arată că ei nu vedeau nimic în doctrinele cuvintelor sfinte care să aibă putere. Ei nu prezentau nimic nou și nu rosteau cuvinte care să împlinească căutările sufletului. Ei nu ofereau hrană oilor și mieilor înfometați. Obiceiul lor era de a zăbovi asupra părților întunecate ale legii, iar urmarea acestui mod de gândire a fost o bolborosire de absurdități pe care nu o puteau înțelege nici cei învățați și nici oamenii de rând.

Domnul Hristos a venit pentru a descoperi lumii adevărul divin. El învăța ca unul care avea putere. El a vorbit așa cum nu a vorbit niciodată vreun om. Nu exista ezitare în modul Lui de a vorbi și nici o umbră de îndoială în ceea ce rostea. El vorbea ca unul care înțelegea fiecare parte a subiectului prezentat. El a putut deschide taine pe care patriarhii și profeții ar fi dorit să le cunoască, pe care curiozitatea omenească era nerăbdătoare să le înțeleagă. Însă, dacă oamenii n-au putut pricepe cele mai simple și mai clare adevăruri, cum puteau înțelege ei tainele care erau ascunse de ochiul muritor? Domnul Isus nu a considerat nedemn să repete adevăruri vechi, care erau cunoscute; căci El era autorul acestor adevăruri. El era slava Templului. El a despărțit definitiv de minciună adevărurile care fuseseră pierdute din vedere, fuseseră așezate într-un loc nepotrivit și interpretate greșit, apoi mutate din locul lor inițial; și, prezentându-le ca pe niște nestemate prețioase în toată strălucirea lor, El le-a reașezat la locul cuvenit și le-a poruncit să stea neclintite pentru totdeauna. Ce lucrare a fost aceasta! A avut un asemenea caracter, încât nici un om nu a putut să o înțeleagă sau să o facă. Numai mâna divină a putut lua adevărul, care, fiind amestecat cu minciună, a slujit cauzei vrăjmașului lui Dumnezeu și omului, și să-l așeze în acel loc unde să poată glorifica pe Dumnezeu și mântui omenirea. Lucrarea Domnului Hristos a fost să dea din nou lumii adevărul în prospețimea și frumusețea lui originară. El a reprezentat lucrurile spirituale și cele cerești prin lucruri din natură și prin experiențe. El a dat mană proaspătă sufletului înfometat și a prezentat o nouă împărăție care avea să fie întemeiată în mijlocul oamenilor.

Rabinii evrei prezentau cerințele legii ca pe un cerc istovitor de pretenții excesive. Ei au făcut exact ce face Satana în zilele noastre — prezentau legea în fața oamenilor ca fiind un cod rece, rigid, de porunci și tradiții. Superstițiile întunecau și acopereau lumina, slava, demnitatea și cerințele cuprinzătoare ale Legii lui Dumnezeu. Ei pretindeau că vorbesc poporului în locul lui Dumnezeu. După păcatul lui Adam, Domnul nu a mai vorbit direct omului; neamul omenesc a fost dat în mâinile lui Hristos și legătura cu omenirea s-a ținut prin El. Hristos a fost Acela care a proclamat Legea pe Muntele Sinai și El a cunoscut sensul exact al tuturor preceptelor ei, gloria și măreția legii cerului. În predica Sa de pe munte, Domnul Hristos definește legea și caută să imprime în mințile ascultătorilor Săi cerințele atotcuprinzătoare ale preceptelor lui Iehova. Învățăturile Lui au venit ca o nouă revelație pentru popor; iar învățătorii legii, cărturarii și fariseii, ca și oamenii de rând au fost uimiți de învățătura Lui. Cuvintele lui Hristos nu erau noi, dar, cu toate acestea, ele veneau cu puterea unei revelații; căci prezentau adevărul în lumina sa proprie, și nu în lumina în care învățătorii îl prezentaseră poporului. El nu acorda nici o atenție tradițiilor și poruncilor omenești, ci deschidea ochii înțelegerii lor spre a privi lucrurile minunate ale Legii lui Dumnezeu, care este temelia scaunului Său de domnie de la începutul lumii; și atâta timp cât aveau să rămână cerurile și pământul de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei, aceasta avea să fie marele standard al neprihănirii, o lege sfântă, dreaptă și bună.

Sistemul economiei iudaice era Evanghelia ilustrată, o prezentare a creștinismului care a fost dezvoltată atât de repede, cât puteau înțelege mințile oamenilor lumina spirituală. Satana caută întotdeauna să întunece adevărurile care sunt clare, iar Domnul Hristos caută întotdeauna să deschidă mintea pentru a înțelege fiecare adevăr esențial cu privire la mântuirea omului căzut. Până în ziua de azi, sunt încă aspecte ale adevărului care nu se văd cu claritate, legături care nu sunt înțelese și profunzimi nepătrunse ale Legii lui Dumnezeu care nu sunt pricepute. Există o incomensurabilă vastitate, demnitate și slavă în Legea lui Dumnezeu; și, cu toate acestea, lumea religioasă a dat la o parte această Lege, așa cum au făcut evreii, pentru a înălța tradițiile și poruncile omenești. Înainte de Hristos, oamenii întrebau în zadar: “Ce este adevărul?” Întunericul acoperea pământul și negură mare popoarele. Chiar și Iudea era învăluită în beznă, deși vocea lui Dumnezeu le vorbea oamenilor prin profeții Săi. Adevărul lui Dumnezeu fusese redus la tăcere de către superstițiile și tradițiile acelora care pretindeau că îl interpretează, iar vrajba, lupta, gelozia și prejudecățile îi despărțeau pe cei care susțineau că sunt copii ai lui Dumnezeu. Apoi a fost trimis un Învățător de la Dumnezeu, chiar Acela care era Calea, Adevărul și Viața. Domnul Isus a prezentat adevărul curat și bogat al cerului, pentru a străluci în mijlocul întunericului moral și negurii de pe pământ. Dumnezeu spusese: “Să fie lumină spirituală” și lumina slavei lui Dumnezeu a fost descoperită prin chipul Domnului Isus Hristos.

Domnul Hristos S-a descoperit ca Mântuitor al oamenilor. Oamenii nu trebuia să se încreadă în faptele lor, în propria lor neprihănire sau în ei înșiși în nici un fel, ci în Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. În El a fost descoperit Cel care mijlocește la Tatăl. Prin El a fost dată invitația: “Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul: de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” Această invitație răsună de-a lungul vremii până la noi, cei de astăzi. Fie ca mândria, prețuirea de sine sau autoîndreptățirea să nu rețină pe nimeni de a-și mărturisi păcatele, pentru a se putea îndeplini această făgăduință: “Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele, capătă îndurare”. (Proverbe 28, 13.) Nu ascundeți nimic de Dumnezeu și nu neglijați mărturisirea greșelilor voastre fraților voștri, când acestea au o legătură cu ei. “Mărturisiți-vă greșelile unii altora și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați”. (Iacov 5, 16.) Multe păcate sunt lăsate nemărturisite și ne vom confrunta cu acestea în ziua socotelilor finale; de aceea, este mai bine să vă vedeți păcatele acum, să le mărturisiți și să le îndepărtați, atâta timp cât Jertfa ispășitoare mai pledează încă în favoarea voastră. Nu încetați să învățați care este voia lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. Sănătatea sufletului vostru, unitatea fraților voștri poate depinde de modul în care vă urmăriți scopul în aceste lucruri. De aceea, umiliți-vă sub mâna atotputernică a lui Dumnezeu, pentru ca El să vă poată înălța la vreme de nevoie, “aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre; căci El Însuși Se îngrijește de voi.”

Este un fapt deplorabil că inima care greșește nu dorește să fie criticată sau să fie supusă umilirii prin mărturisirea păcatului. Unii își văd greșelile, însă, gândind că mărturisirea acestora le-ar micșora demnitatea, își scuză relele făcute și se sustrag de la disciplina pe care mărturisirea ar impune-o sufletului. Gândul greșelii lor vădite va rămâne, le va umbri bucuriile și le va stânjeni mișcările; căci, refuzând calea mărturisirii, ei nu pot fi exemple de credincioșie pentru oameni. Ei văd greșelile altora; însă cum pot avea ei curajul de a da sfatul: “Mărturisiți-vă unii altora greșelile și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați”, când ei nu au aplicat acest sfat în viața lor? Cât de mult vor învăța pastorii sau poporul dintr-un adevăr pe care îl înlătură și l-ar uita dacă ar fi cu putință, pentru că nu este plăcut; pentru că nu le măgulește mândria, ci mustră și provoacă durere? Pastorii și poporul, dacă vor fi mântuiți, trebuie să fie mântuiți zi de zi, ceas de ceas. Ei trebuie să flămânzească și să înseteze după neprihănirea lui Hristos și după iluminarea Duhului Sfânt. Membrii bisericii — cei așezați în poziții de încredere — trebuie să fie botezați cu Spiritul lui Dumnezeu, căci altfel nu vor fi calificați pentru pozițiile pe care le acceptă.

Cineva poate avea cunoștința Scripturilor care nu-l va face înțelept în vederea mântuirii, deși el s-ar putea să fie în stare să-și domine adversarii în controversă publică. Dacă sufletul lui nu tânjește după Dumnezeu; dacă nu își cercetează inima cu o candelă aprinsă, ca să vadă dacă nu există pe undeva ascuns vreun rău; dacă nu este stăpânit de dorința de a răspunde rugăciunii Domnului Hristos ca toți ucenicii Săi să fie una, după cum El și Tatăl sunt una, atunci el se măgulește în zadar cu gândul că este creștin. Cunoștința lui, începută cu ambiție, este continuată cu mândrie; însă sufletul lui este lipsit de dragostea divină, de blândețea și bunătatea lui Hristos. El nu este un om înțelept în ochii lui Dumnezeu. El s-ar putea să aibă iscusința de a învinge un adversar; însă înțelept în ce privește mântuirea, nu poate fi fără Duhul Sfânt. Și “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor”. (Galateni 5, 22.) Talentul, elocvența sau studiul egoist al Scripturii nu vor produce dragoste pentru Dumnezeu sau conformare după chipul lui Hristos. Nimic în afară de puterea divină nu poate regenera inima și caracterul omului și să imprime în suflet dragostea lui Hristos, care se va manifesta întotdeauna prin dragoste față de aceia pentru care El a murit. — The Review and Herald, 28 noiembrie, 1893.

https://m.egwwritings.org/ro/book/2680.1069

/////////////////////////////////////////////

Lepădarea lui Petru

Capitolul 7

»Simon Petru stătea acolo, şi se încălzea. Ei i-au zis:„Nu cumva eşti şi tu unul din ucenicii Lui?”El s-a lepădat, şi a zis: „Nu sunt.”« Ioan 18, 25

În timp ce înlăuntrul casei marelui preot era vorba de viaţa şi moartea lui Isus, Petru se afla în imediata apropiere a casei, în curte. Şi el stătea într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar în alt sens. Satana îl cernea, aşa cum se cerne grâul (Luca 22, 31). Sensul simbolic al acestei expresii se referă la scuturarea puternică, aşa cum are loc într-o vânturătoare, în care pleava este aruncată în aer şi suflată de vânt, aşa că rămân numai grăunţele.

Dumnezeu permite ca noi să fim puşi la probă prin diverse încercări. Procesul de curăţire, care rezultă din această probă, are importanţă desosebită – pentru credincioşii adevăraţi este totdeauna de folos (Iacov 1, 2-4). Dar la scuturarea puternică, necesară în procesul de separare, eşti aruncat încoace şi încolo, şi deseori este foarte dureros. Da, în ceea ce priveşte pe Petru, durerile care însoţeau procesul de curăţire se aseamănă mai mult cu incandescenţa creuzetului, decât cu scuturarea într-o vânturătoare. Mulţi ani după aceea, Petru va îmbărbăta pe alţi credincioşi aflaţi în mijlocul focului de curăţire: »În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care este totuşi cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.« (1 Petru 1, 6-7).

Încercarea lui Petru a curăţit, cu siguranţă, credinţa lui – dacă ne gândim numai la eşecul lui îngrozitor. În anii care vor urma după aceea, amintirea de noaptea aceea îngrozitoare (şi de reabilitarea lui de către Domnul iertător), îl va încuraja, fără îndoială, să se expună altor încercări mai mari, fără să se mai lepede din nou de Hristos. Da, Petru îşi va da viaţa în cele din urmă pentru Hristos (Ioan 21, 18-19).

Dar în acea ultimă noapte memorabilă din lucrarea pământească a lui Isus, Petru a trăit o ratare totală, atunci când a fost pus la probă. Imediat după prăbuşirea lui spirituală trebuie să i se fi părut lui Petru că absolut nimic bun nu putea rezulta din această ruşine şi înfrângere. Probabil a presupus că lucrarea lui pentru Hristos s-a terminat pentru totdeauna. Dar Hristos nu ajunsese cu Petru la ţintă.

Istoria eşecului lui Petru conţine de aceea o lecţie care ne oferă siguranţa mântuirii din partea harului salvator al lui Dumnezeu. Da, ceea ce este scos în evidenţă în continuare în Scriptură pe parcursul acestei relatări nu este eşecul lui Petru, ci iertarea oferită de Domnul. Dacă această întâmplare ne este prezentată aşa de detaliat în Scriptură, atunci este nu numai pentru a ne arăta slăbiciunea noastră omenească. Dimpotrivă, vrea să ne dea într-o măsură mult mai mare garantarea minunantei siguranţe a mântuirii, pe care o avem în Hristos.

Hristos a spus mai dinainte lui Petru şi celorlalţi ucenici, că satana doreşte să îi cearnă, aşa cum se cerne grâul. Totodată El le-a dat încă de la început, aproape neobservat, asigurarea că victoria va fi de partea lor, şi vor avea parte timp îndelungat de ea. El a zis lui Petru: »Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi« (Luca 22, 32). Eşecul temporar al ucenicilor constituie un alt element în planul desăvârşit al lui Isus, aşa că în cele din urmă el va sluji spre bine.

Deoarece lor le-a fost oferit har în eşecul lor, ucenicii au posedat o pregătire deosebită ca să întărească pe fraţii lor, pe care îi ameninţa probabil un eşec asemănător. Când mai târziu valurile prigoanei din partea statului roman vor lovi în Biserica de curând înfiinţată, mulţi credincioşi vor fi fost crunt ispitiţi să nege pe Hristos şi să se lepede de El, ca să-şi salveze viaţa. Aşa au făcut atunci ucenicii. Toţi ucenicii au băut complet paharul amărăciunii şi întristări care rezultă dintr-o astfel de renegare. Ei au ştiut mai bine decât alţii cum să încurajeze pe credincioşii slabi şi fricoşi, ca să rămână credincioşi. Petru însuşi s-a lăsat în mod deosebit folosit de Duhul Sfânt pentru acest scop (1 Petru 3, 14-17).

În afară de aceasta, este adevărat că Petru a pierdut temporar în acea noapte întunecată, în care a fost încercat, în ceasul punerii lui la probă, curajul şi dăruirea, dar nu a pierdut credinţa în Hristos. În privinţa aceasta lipsa temporară de credincioşie a lui Petru, şi renegarea din partea celorlalţi ucenici, se deosebeşte de trădarea lui Iuda. Când Iuda a informat suita cu privire la Hristos, aceasta era o lepădare conştientă, premeditată, detaliată şi definitivă a lui Hristos – un act de totală necredinţă al unui om împietrit. Lepădarea lui Petru a fost însă comportarea unui laş fricos, cauzată de împrejurări. Credinţa lui Petru în Hristos a rămas intactă în tot timpul încercării, şi după aceea. Ce a făcut, era cu siguranţă păcat, dar el nu stătea pe aceiaşi treaptă cu Iuda.

Desigur, Isus a ştiut că lepădarea lui Petru nu venea dintr-o inimă împietrită, care-L repudia, aşa cum a fost trădarea din partea lui Iuda. De aceea Isus l-a întâmpinat pe Petru cu dragoste, imediat după învierea Sa, şi l-a iertat în faţa celorlalţi ucenici. El l-a împuternicit din nou pentru lucrare (Ioan 21, 15-17). De aceea la sfârşitul acestei istorii stă pentru Petru o victorie măreaţă, şi nu o înfrângere.

Aşa cum se vede, această istorie a început în acea noapte fatală cu o înfrângere pe toată linia.

Factori premergători eşecului

Cum s-a ajuns la decăderea lui Petru? Este important să vedem că eşecul lui nu a intervenit spontan. Petru însuşi a făcut paşi greşiţi, care l-au dus la eşec. Pentru a putea cerceta sistematic aceşti paşi, trebuie să privim puţin în urmă în evanghelia după Matei şi să examinăm un teren deja cunoscut.

El s-a lăudat prea tare

Prima greşeală a lui Petru a fost că el s-a lăudat cu încrederea de sine. Aceasta s-a văzut la el, atunci când Isus a atenţionat pentru prima dată pe ucenici, că stau la marginea prăpastiei unui eşec mare. Isus le spusese deja: »În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: „Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite.”« (Matei 26, 31) Cuvintele lui Hristos ar fi trebuit să-l facă pe Petru prudent, şi tot aşa şi pe ceilalţi ucenici. Un om înţelept s-ar fi smerit, şi ar fi rugat pe Domnul să-i dea putere să se împotrivească unei astfel de ispite, care se apropia.

Dar Petru nu a făcut aşa. El s-a lăudat: »Chiar dacă toţi ar găsi în tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire« (versetul 33).

Petru, care deseori păşea ca purtător de cuvânt al celorlalţi ucenici, părea să fie deosebit de înclinat să acţioneze cu înflăcărare, fără să gândească prea mult. Deseori a acţionat înainte de a gândi. În unele împrejurări a fost aşa de obraznic, că a contrazis pe Isus – ca de exemplu în Marcu 8, 32. Petru a luat acolo pe Isus de o parte şi L-a mustrat, pentru că a zis, că El va fi lepădat de conducătorii poporului iudeu şi va fi omorât. Cu toate că fără îndoială Petru voia binele, Isus i-a arătat imediat că o astfel de mustrare nu era la locul potrivit. A făcut aceasta, adresându-Se lui Petru cu »satana« (deoarece înapoia cuvintelor lui Petru se ascundea satana). În afară de aceasta El l-a mustrat, pentru că el era prea îngrijorat de lucrurile pământeşti şi nu se preocupa suficient cu lucrurile referitoare la Împărăţia lui Dumnezeu (versetul 33).

Petru ar fi trebuit să asculte atent. Dacă s-ar fi gândit atent la mărimea şi poziţia lui Isus, ar fi înţeles că era o nebunie să-L „corectezi” în vreo oarecare privinţă. Da, nu se potrivea nicidecum să recunoşti pe Isus ca fiind Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, aşa cum a făcut Petru, (Matei 16, 16) şi scurt timp după aceea să te întorci şi să-L mustri pentru învăţătura Lui (versetul 22). Din păcate Petru nu a simţit totdeauna când este mai bine să asculte, decât să vorbească.

La aceasta se adaugă, că Petru (ca şi noi toţi) nu a învăţat întotdeauna din greşelile proprii. Chiar şi atunci când Isus l-a corectat, a rămas unul care a fost încet la ascultare şi repede la vorbire. Se poate gândi, că pe baza experienţelor lui amare ar fi trebuit între timp să ştie că niciodată nu trebuie să contrazici pe Hristos. Isus nu S-a înşelat în nicio privinţă. Acum însă venise noaptea trădării lui Isus – ultima noapte a lucrării Domnului nostru pe pământ şi ultima oră a lui Petru din cei trei ani de însoţire a Lui. Până în acest moment, Isus a încercat mereu să atenţioneze mai dinainte pe Petru şi pe ceilalţi ucenici că erau în pericol să se poticnească. Petru nu numai că a contrazis pe Isus, ci a insistat chiar şi după ce Isus l-a corectat. »„Adevărat îţi spun”, i-a zis Isus, „că tu chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Petru i-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine”« (Matei 26, 34-35).

Pur şi simplu în privinţa aceasta nu era posibilă o discuţie cu Petru. În felul lui înfocat de a fi, presupunea că îşi cunoaşte inima mai bine decât i-o cunoaşte Isus. El insista mereu, că nu-L va părăsi, chiar dacă ar fi ultimul om de pe pământ care va garanta pentru Hristos.

Dar tuturor intenţilor bune din lume le lipseşte puterea pentru transpunerea în viaţă. Lauda nu este etalonul adevărat al cutezanţei. Lăudăroşia lui Petru scotea în evidenţă nebunia lui, dar nu dovedea credincioşia lui. Adevărata credincioşie faţă de Hristos se arată în aceea că rămâi credincios atunci când eşti atacat de duşmanii evangheliei, şi nu prin cuvinte arogante, de lăudăroşenie faţă de fraţii şi surorile de credinţă.

Petru nu avea nici cea mai mică părere despre greutatea încercării prin care va trece în curând. Din acest motiv lauda sa, cu o aşa de mare siguranţă de sine, este deosebit de nepotrivită. Da, lăudându-se în felul acesta, Petru a reacţionat în felul cel mai rău posibil, după ce Domnul l-a atenţionat cu toată dragostea, că în curând el va suferi un eşec. Ar fi fost mai bine ca Petru să asculte, în loc să vorbească. Ar fi trebuit mai bine să ceară ajutorul Domnului, decât să se bazeze pe lipsa de pretenţii faţă de sine însuşi. Prin faptul că s-a lăudat, a hrănit mândria lui carnală. Mândria era la baza problemei sale. Prin faptul că se simţea de neînvins, şi prin aceasta a ajuns să se laude, s-a arătat păcatul lui în forma de mândrie.

În afară de aceasta, prin autoînşelare Petru a ajuns să fie răpus. Dăruirea faţă de Hristos, cu care se lăuda, nu a fost mai mult decât o simplă emoţie – nimic mai mult decât un sentiment de dragoste şi credincioşie faţă de Hristos. În privinţa aceasta a uitat să calculeze preţul. Evident Petru s-a gândit că a atins un nivel de maturitate spirituală pe care priorităţile sale erau bine consolidate şi poziţia sa de purtător de cuvânt al cercului de ucenici era general recunoscută, aşa că el nu-şi punea problema unui eşec. El vorbea, ca şi cum ar fi fost invulnerabil la atacurile satanei. Nu-şi putea imagina nicio stare care ar fi putut să-l pună în pericol spiritual. În felul acesta avea convingerea proastă că Isus S-a înşelat cu privire la el. Aceasta corespunde întocmai acelei mândrii din Proverbe 16, 18: »Mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii« (compară cu 1 Corinteni 10, 12). »Nu te îngâmfa dar, ci teme-te« (Romani 11, 20).

El s-a rugat prea puţin

Petru a greşit atunci când a neglijat rugăciunea. Când Hristos a venit în grădina Ghetsimani în noaptea aceea, a luat cu Sine pe Petru, Iacov şi Ioan şi a zis: »Rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine« (Matei 26, 38). El voia ca ei să se roage împreună cu El. El i-a trezit de mai multe ori şi le-a cerut să se roage împreună cu El. A făcut aceasta din pricina lor. Ei aveau nevoie de întărirea credinţei şi înnoirea puterii mai mult decât avea El nevoie. Dar ei nu simţeau propria nevoie.

Rugăciunea era mijlocul prin care Petru se putea întări, ca să reziste ispitei, de care Domnul îl atenţionase. Dar deoarece Petru a desconsiderat atenţionarea din partea lui Isus scurt înainte de a suferi eşecul, nu a simţit cât de necesar era să ceară putere de la Dumnezeu prin rugăciune.

Sunt convins că cele mai multe probleme şi greşeli, cărora le sunt expuşi creştinii, sunt în legătură cu lipsa de rugăciune. »Nu aveţi, pentru că nu cereţi« (Iacov 4, 2). Probabil că eşecul lui Petru putea fi evitat, dacă ar fi fost ascultător de Domnul şi în acest timp s-ar fi rugat în grădină, ca Domnul să-i dea har şi putere să reziste.

Însă Petru şi ceilalţi ucenici au fost aşa de epuizaţi în urma unei zile lungi şi problematice, că probabil nici nu au recunoscut cât de epuizaţi au fost în ce priveşte puterile lor spirituale. Cu siguranţă au simţit că au nevoie de odihna trupului, dar nu au văzut necesitatea înviorării spirituale. În loc să-şi învioreze duhul prin rugăciune – aşa cum au fost mereu îndemnaţi de Isus – voiau prin odihnă şi somn să adune puteri noi pentru trup

El a dormit prea mult

Aceasta a fost un al doilea factor cu privire la căderea lui Petru. Dormea adânc când s-au apropiat soldaţii, ca să prindă pe Isus. Probabil că Petru scutura toropeala, atunci când deodată a scos sabia şi a lovit pe Malhu, robul marelui preot. Nimeni nu se comportă în felul acesta, dacă este treaz şi deplin conştient de ce se întâmplă. Da, din momentul când ucenicii au fost treziţi, şi până în momentul când au luat hotărârea fatală să părăsească pe Isus şi să fugă, probabil că nu au trecut nici zece minute. Nu au avut timp suficient să devină pe deplin treji. Este uimitor, că, cu toate atenţionările clare din partea lui Isus, au fost total surprinşi în momentul când a sosit ora adevărului.

Aici în grădina Ghetsimani este un contrast remarcabil între Isus şi ucenicii Lui, care erau cu El. El era într-o stare sufletească grea, purta dureri grele şi se lupta în rugăciune – transpirând sânge în adevăratul sens al cuvântului. Ei, dimpotrivă, dormeau adânc, neobservând nimic din tot ce trăia Isus. Nu au observat nimic din tot ce urma să I se întâmple în curând, conform cuvintelor Lui, nimic din mulţimea care se apropia. Dormeau adânc, aşa cum face omul firesc.

Chiar şi atunci când Hristos Însuşi i-a trezit şi le-a cerut să se roage, dorinţa lor carnală de a dormi era aşa de mare, că nu puteau să lupte împotriva ei. Să ne amintim: erau aşa de slabi, că nu aveau putere să rămână treji şi să se roage împreună cu Hristos, când El se afla într-o strâmtorare aşa de evidentă. Ce i-a făcut, atunci, să gândească, că posedă capacitatea trupească să reziste împreună cu El, când propria lor viaţă era în pericol?

Chinul sufletesc al lui Hristos era mai puternic decât tot ce au trăit ei mai înainte. Faptul că L-au văzut transpirând sânge, ar fi trebuit cu siguranţă să fie suficient să-i zguduie ca să se trezească şi să-i facă să se roage împreună cu El. Dar, simţind numai propria epuizare trupească, au ignorat nevoia lor spirituală urgentă. De aceea au neglijat rugăciunea într-un moment când nu trebuia neglijată.

»Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn« (Romani 13, 11). Deoarece mulţi sfinţi au neglijat rugăciunea şi, privit din punct de vedere spiritual, au dormit prea mult, au ajuns să cadă. Acest factor a avut un rol important şi în eşecul lui Petru.

A acţionat prea repede

Când Petru s-a lăudat, a aţâţat sentimentul propriu de mândrie şi de lipsă de pretenţii faţă de sine însuşi. De aceea nu este de mirare că a încercat să ia situaţia în proprile mâini şi să se bazeze pe puterea trupului, atunci când în cele din urmă a fost pus la probă. Când slujitorii Templului au încercat să prindă pe Isus, »(Petru) a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat urechea« (Matei 26, 51).

A fost spontan şi necugetat, ce a făcut. Dacă în fiecare moment al acelei seri Petru ar fi urmat călăuzirea lui Isus, ar fi putut rămâne cruţat de multe necazuri. Dacă ar fi ascultat, când Isus a vrut să-l atenţioneze, sau dacă s-ar fi rugat, atunci când Isus i-a cerut, cu siguranţă ar fi fost pregătit pentru acest moment. Chiar şi în acest moment ucenicii, pe baza unei minţi omeneşti sănătoase şi printr-o judecată simplă, ar fi trebuit să înţeleagă, că cel mai bine ar fi fost să asculte de călăuzirea lui Isus. Se vedeau în faţa unei mulţimi de oameni înarmaţi, care ameninţa să prindă pe Isus. Dacă Isus ar fi vrut să li se împotrivească, sau să împiedice arestarea, atunci cu siguranţă putea s-o facă (versetul 53). Mai înainte a scăpat de mai multe ori de arestare, fără să folosească forţa (Luca 4, 30; Ioan 8, 59).

Se pare că Petru gândea totdeauna, că ştie mai bine, chiar şi atunci când acţiona despotic şi ajungea în greutăţi tot mai mari.

Hristos a vorbit de mai multe ori despre prinderea şi despre moartea Lui. Da, cea mai aspră mustrare, pe care Petru a primit-o vreodată de la Domnul său, a fost când El la numit „satana” – şi anume, din cauză că Petru a insistat ca Isus să nu vorbească despre moartea Sa. Cu această ocazie Hristos l-a mustrat pe Petru, deoarece el era prea îngrijorat de lucrurile pământeşti. Din aceasta rezultă clar că moartea lui Isus era o chestiune legată de interesele cerului. Petru nu putea înţelege deplina însemnătate a celor ce Isus voia să spună în momentul acela. Dacă s-ar fi gândit atent la cuvintele lui Hristos nu s-ar fi grăbit să scoată sabia în acel moment.

Atunci când Petru a fost mustrat de Domnul, după ce El a vindecat urechea lui Malhu, mândria acestuia a fost fără îndoială lezată. Petru a simţit o durere mare – mai mult decât Malhu, pe care l-a rănit cu sabia. Şi deoarece curajul şi încrederea în sine a lui Petru era pe deplin înrădăcinată în mândria lui firească, nu a mai posedat nicio rezervă, din care să-şi scoată puteri noi, căci mândria lui a fost nimicită. De aceea a fugit cuprins de frică împreună cu ceilalţi ucenici.

A urmat de la distanţă prea mare

Ultimul pas al lui Petru în direcţia eşecului a fost hotărârea de a-L urma pe Hristos de la distanţă, după ce mai înainte a fugit din prezenţa Lui. A căutat să păstreze o anumită distanţă, ca nimeni să nu poată bănui că este un ucenic al lui Isus. Voia însă să rămână cât se poate de aproape, ca să vadă ce se petrecea înaintea lui. Urmărind această tactică, a ajuns la locul unde a fost cel mai tare încercat – în curtea marelui preot -, şi tocmai în momentul când a fost cel mai puţin pregătit să se împotrivească acestei ispite.

Comportarea lui Petru se aseamănă cu comportarea multor credincioşi cărora le este frică să mărturisească public pe Hristos. Deoarece vor să evite să fie recunoscuţi public că sunt creştini, doresc mai bine să se comporte ca cei ce nu sunt creştini. Toate ispitele, pe care ei le văd în faţa lor şi cărora trebuie să li se împotrivească, se înmulţesc şi cresc în intensitate deosebit de mult. Probabil că pentru un credincios nu există nicio situaţie mai periculoasă din punct de vedere spiritual ca succesiunea de împrejurări care rezultă din faptul că încerci să-ţi ascunzi relaţia ta cu Hristos. Petru a învăţat aceasta în modul cel mai dureros.

Şi cu toate acestea aici este ceva foarte remarcabil. Este faptul că Petru nu L-a părăsit definitiv pe Hristos, ci a rămas aşa de aproape de El, încât a putut să-L urmărească pe tot drumul suferinţelor din noaptea aceea. Credinţa lui Petru a fost slabă, dar exista. Dragostea lui faţă de Hristos nu i-a permis să-L părăsească definitiv. A fost mânat de această dragoste, să urmeze pe Domnul său şi să vadă dezbaterile din proces. Atât Ioan, cât şi Petru urmează pe soldaţii care au prins pe Hristos până în curtea marelui preot, unde Ioan era cunoscut slugilor, aşa că el şi Petru au fost lăsaţi să intre în curte (Ioan 18, 16). Petru era acolo suficient de aproape de locul evenimentelor, ca să poată auzi ce se spunea înlăuntru.

Nu se spune nimic mai mult despre Ioan, după ce el a creat posibilitatea lui Petru să intre în curte. Se pare că Ioan nu a rămas mult timp acolo. Deoarece el era binecunoscut personalului de serviciu al marelui preot, probabil că s-a gândit că riscul de a fi recunoscut era prea mare. Probabil că a auzit întrebarea care au fost pusă lui Petru, dacă nu cumva este un ucenic al lui Isus. Dacă era aşa, probabil că Ioan s-a gândit că nu are nici-o şansă în acea grupă, ca să nu fie recunoscut. De aceea s-a retras în linişte. Scriptura nu spune nimic cu privire la locul unde s-a dus. Dar pe baza faptului că nu se relatează nimic despre comportarea lui, se poate presupune cu mare probabilitate, că el nu a rămas mult timp în curtea marelui preot după ce a creat lui Petru posibilitatea de acces.

Înfrângerea spirituală

Petru a fost lăsat să intre în curte la începutul procesului – în timpul când Isus era încă în casa lui Ana. La scurt timp după ce a intrat în curte s-a lepădat de Hristos pentru prima dată. Evanghelistul Ioan scrie: »Atunci slujnica, portăriţa, a zis lui Petru: „Nu cumva şi tu eşti unul din ucenicii omului acestuia?” „Nu sunt”, a răspuns el.« (Ioan 18, 17) Matei şi Marcu relatează acelaşi lucru, că această discuţie a avut loc în timp ce Petru se afla în curte (Matei 26, 69; Marcu 14, 66). El s-a aşezat (potrivit relatării lui Luca) în apropierea focului (Luca 22, 56). Evident slujnica, care slujea ca portăriţă la curtea marelui preot, a observat pe Petru când a intrat în curte. Deoarece identitatea lui i s-a părut a fi lipsită de încredere, sau poate era curioasă, s-a dus la foc, ca să-l privească mai îndeaproape. I-a studiat faţa, până s-a convins că era Petru.

Compararea relatărilor evangheliştilor lasă să se recunoască că acest dialog era mai mult decât o singură frază cu o întrebare provocatoare şi o respingere categorică. S-a ajuns la o discuţie îndelungată, deoarece slujnica insista, că Petru era unul din ucenici şi el nega categoric aceasta. Ioan relatează că slujnica a întrebat »Nu cumva şi tu eşti unul din ucenicii omului acestuia?«, la care Petru a răspuns: »Nu sunt« (Ioan 18, 17). Evanghelistul Matei oferă şi alte detalii: »Petru însă şedea afară în curte. O slujnică a venit la el, şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus galileeanul!” Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, şi a zis: „Nu ştiu ce vrei să zici.”« (Matei 26, 69-70). Lepădarea lui Petru »înaintea tuturor« arată că cuvintele lui au fost rostite tare şi puteau fi auzite de cei din jur. Să observăm că slujnica, potrivit relatării evanghelistului Luca, nu a pus numai pe Petru în încurcătură, ci a încercat să-l demasce înaintea grupei adunate în jurul focului: »Şi omul acesta era cu El!« (Luca 22, 56). Petru a replicat cu o simplă negare, spunând că el nu-L cunoaşte: »Femeie, nu-L cunosc!« (versetul 57).

Evanghelistul Marcu ne relatează că după această discuţie cu slujnica, Petru a părăsit locul de lângă foc, ca să se ducă într-un loc mai sigur, ca să se îndepărteze de slujnica care l-a recunoscut. »Apoi a ieşit în pridvor. Şi a cântat cocoşul.« (Marcu 14, 68).

Probabil că pe Petru a început să-l mustre conştiinţa, cântatul cocoşului (dacă presupunem că l-a auzit) i-a adus aminte de atenţionarea de odinioară din partea Domnului. Totul se desfăşura exact aşa cum spusese mai dinainte Isus, şi Petru căuta disperat o ieşire. »Pridvorul« era un pasaj acoperit, o mică curte din faţă, care ducea din curtea interioară spre stradă. Fără îndoială Petru se simţea în nesiguranţă, după ce a fost recunoscut. Probabil a încercat să fie cât mai aproape de poartă, ca să poată fugi, dacă era necesar. Evident a căutat un loc, unde putea să fie singur – probabil un loc unde se putea ascunde în întuneric şi unde raza de lumină a focului nu ajungea. Prin aceasta încerca să evite să fie demascat de cineva care l-ar fi putut recunoaşte.

Dar lucrurile se vor derula altfel. »Când a ieşit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică, şi a zis celor de acolo: „Şi acesta era cu Isus din Nazaret.” El s-a lepădat iarăşi, cu un jurământ, şi a zis: „Nu cunosc pe Omul acesta!”« (Matei 26, 71-72).

Dacă comparăm relatările evanghelilor, constatăm că în acest moment erau mai mulţi care l-au demascat pe Petru ca fiind un ucenic al lui Isus. Marcu scrie: »Când l-a văzut slujnica, a început iarăşi să spună celor ce stăteau acolo: „Acesta este unul dintre oamenii aceia.”« (Marcu 14, 69). Aceasta lasă să se recunoască că era aceiaşi slujnică, portăriţa, care-l întrebase pe Petru. De data aceasta nu a cedat, până când şi alţii dintre cei ce stăteau acolo l-au constrâns pe Petru cu întrebări. Evanghelistul Ioan constată că mai multe persoane l-au convins pe Petru în acel moment: »Ei i-au zis: „Nu cumva eşti şi tu unul din ucenicii Lui?”« (Ioan 18, 25). Evanghelistul Luca spune: »Peste puţin, l-a văzut un altul şi a zis: „Şi tu eşti unul din oamenii aceia.” Iar Petru a zis: „Omule, nu sunt dintre ei!”« (Luca 22, 58).

De aceea se pare că Petru are acum deodată a face cu un cerc mic de persoane aflate în curte care procedează ca şi prima slujnică. De aceea replicile lui la acuzările care i se aduceau constituie a doua lepădare a lui. Din nou contestă cu hotărâre şi vehemenţă, contrazicând pe cei care îi puneau întrebări. Cu privire la comportarea lui faţă de prima slujnică se spune: »El s-a lepădat din nou.« (Marcu 14, 70). Omului care l-a recunoscut ca ucenic al lui Hristos, îi zice: »Omule, nu sunt dintre ei!« (Luca 22, 58). Cu privire la grupa care îl constrângea să recunoască apartenenţa lui la cercul celor doisprezece, se spune: »El s-a lepădat şi a zis: „Nu sunt.”« (Ioan 18, 25). Şi cu privire la comportarea lui faţă de a doua slujnică, femeia amintită de evanghelistul Matei, se spune: »El s-a lepădat iarăşi, cu un jurământ, şi a zis: „Nu cunosc pe Omul acesta!”« (Matei 26, 72). Şi în felul acesta s-a lepădat a doua oară, de când a intrat în curte, spunând că nici nu cunoaşte pe Isus.

Este o ironie în faptul că mai multe slujnice şi o grupă mică de slujitori de la curtea marelui preot au putut să-l momească pe Petru să se lepede aşa de energic. Să ne gândim că cu numai câteva ore mai înainte a afirmat energic că niciodată nu se va lepăda de Hristos, chiar dacă aceasta îl va costa viaţa. În grădina Ghetsimani a fost gata să folosească sabia înaintea unei grupe mari de bărbaţi înarmaţi. De data aceasta dă înapoi fricos, deoarece câteva slujnice l-au identificat a fi urmaş al lui Isus.

Nimic nu lasă să se recunoască că slujnicele, sau unul din ceilalţi care erau în curte, ar fi făcut pe Petru să sufere, dacă el ar fi recunoscut apartenenţa lui la cercul ucenicilor lui Hristos. Dacă aceasta ar fi fost intenţia lor, ar fi putut să strige imediat pe slujitorii curţii, la simpla bănuială că Petru era un ucenic al lui Isus. Se pare mai mult, că ei au batjocorit pe Petru. Şi Petru – care cu puţin timp înainte a zis cu toată energia că este gata să nu se lase prin nimic dus în rătăcire faţă de credincioşia lui faţă de Hristos – a fost surprins de această încercare mică. Se aştepta evident la un atac frontal, la care se simţea în pericol. Aceasta explică reacţia lui rapidă cu câteva ore mai înainte din grădina Ghetsimani, când a apărut ceata de călăi înarmaţi – ca şi cum ar fi fost gata să lupte singur cu o armată întreagă. Dar incapacitatea lui, în faţa întrebărilor insistente ale unor slujnice şi ale slujitorilor de a recunoaşte că aparţine lui Hristos, arată cu toată tristeţea cât de nepregătit a fost Petru. Satana a demascat vulnerabilitatea sa, aşa că nu era necesară nici o ameninţare sau un atac direct la persoana sa, ca să-l facă să se lapede de Domnul lui.

Cea de-a doua lepădare a lui Petru, cu jurământ, a fost o greşeală mult mai mare decât prima lepădare. La o lepădare cu jurământ iei realmente pe Dumnezeu ca martor, că afirmaţiile tale sunt adevărate. Un jurământ în societate este văzut ca o obligaţie incontestabilă faţă de adevăr. Cine jură fals pentru a acoperi o minciună necinsteşte Numele Domnului în cel mai hulitor chip. În fond el încerca să facă pe Dumnezeu martor la o minciună. În privinţa aceasta Petru a păcătuit conştient şi cu voia. Dar el era deja într-o plasă intransparentă, ţesută de el însuşi, din care acum nu mai era nicio scăpare.

Jurământul lui Petru a făcut să înceteze reproşurile care i se aduceau. Evanghelistul Luca spune că a trecut aproximativ o oră până la ultima lepădare a lui Petru. Se pare că Petru s-a aşezat într-un loc în interiorul curţii, de unde putea să privească în casă şi să observe ce se petrecea cu Isus. La un anumit moment din acest ceas i-a reuşit lui Caiafa să obţină de la Isus mărturia care pentru marele sfat părea să fie o blasfemie. Evanghelistul Marcu încadrează momentul când Isus, cu ochii legaţi, a fost bătut şi scuipat, înainte de lepădarea lui Petru (Marcu 14, 65-66). De aceea Petru a trăit probabil momentul maltratării lui Isus.

Probabil că între timp cei care erau adunaţi în curte au discutat despre Petru şi relaţia sa cu Isus. S-au hotărât să-i aducă dovezi din care să-l convingă de apartenenţa lui la ucenicii lui Isus: »Peste puţin, cei ce stăteau acolo, s-au apropiat, şi au zis lui Petru: „Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, căci şi vorba te dă de gol.”« (Matei 26, 71). Din relatarea evanghelistului Luca reiese că cel ce a pus întrebarea a zis: »Nu mai încape îndoială că şi omul acesta era cu El, căci este Galilean.« (Luca 22, 59).

De data aceasta cei care-l interogau aveau şi un martor: »Unul din robii marelui preot, rudă cu acela căruia îi tăiase Petru urechea, a zis: „Nu te-am văzut eu cu El în grădină?!« (Ioan 18, 26).

Faptul că o rudă a lui Malhu a recunoscut pe Petru şi a putut să-l identifice ca fiind unul care a fost în grădină atunci când Isus a fost prins, pare să-l fi pus pe Petru în mare încurcătură. De data aceasta »a început să se blastăme şi să se jure, zicând: „Nu cunosc pe Omul acesta!”« (Matei 26, 74). Când s-a blestămat şi a jurat nu a folosit expresii ordinare şi indecente, ca acelea pe care noi le punem de obicei în legătură bletemul şi jurământul. Înseamnă mai degrabă, că Petru a rostit un blestem asupra lui însuşi. Conţinutul lor era, ca el să moară pedepsit de mâna lui Dumnezeu, dacă cuvintele lui nu sunt adevărate. În afară de aceasta, a făcut un jurământ, luând pe Dumnezeu ca martor: prin aceasta a confirmat că nu cunoaşte pe Isus. A fost cel mai puternic jurământ, care se putea face. Când un om face un astfel de jurământ şi îl foloseşte pentru a ascunde o minciună, aceasta este cea mai condamnabilă formă de minciună – întăreşti o minciună clară printr-o blasfemie pe faţă: faci să se recunoască că Dumnezeu este martorul unei minciuni şi chemi judecata lui Dumnezeu să vină asupra capului tău. Se pare că în acest moment Petru a pierdut orice simţământ cu privire la prezenţa reală a Domnului. Era aşa de hotărât să întărească minciuna lui, că a refuzat orice reţinere.

»Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul« (Luca 22, 60). Evanghelistul Marcu spune că acesta a fost al doilea cântat al cocoşului. El este singurul evanghelist care spune că Isus a zis: »Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori« (Marcu 14, 72, compară cu versetul 30). Ceilalţi evanghelişti amintesc numai că a cântat cocoşul. Numai Marcu consideră că este potrivit să redea exact de câte ori a cântat cocoşul. El a reţinut acest detaliu ca să sublinieze cât de exact a vorbit mai dinainte Isus despre lepădarea lui Petru. Fără îndoială Marcu a aflat despre acest detaliu de la Petru. (Evanghelia după Marcu a fost numită în Biserica de la început „Amintirile lui Petru”, deoarece, văzut omeneşte, Petru a fost sursa cea mai importantă pentru detalile deosebite prezentate de Marcu.) Probabil că Petru însuşi a vrut să scoată în evidenţă că cocoşul a cântat de două ori. Se recunoaşte cât de răbdător a fost Domnul cu el, dându-i aşa de multe semnale de atenţionare şi semne ale harului Său – chiar şi atunci când Petru a rămas pe drumul păcătos al lepădării.

Exact în momentul acesta, când cocoşul a cântat a doua oară, s-au petrecut următoarele: »Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: „Înainte ca să cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori.”« (Luca 22, 61). Domnul trebuie să fi stat în aşa fel, că întorcându-Se a putut să privească printr-o fereastră deschisă direct în ochii lui Petru. Faţa Lui, tocmai lovită şi scuipată de oameni răi, S-a îndreptat în acest moment spre Petru. Ochii plini de iubire ai Domnului său atotştiutor au întâlnit ochii săi şi au privit în adâncul sufletului lui. Verbul folosit de Luca este emblepō. El descrie o privire ţintă, aproape fixă. Nu era o privire acuzatoare, ci una plină de dragoste, insistentă, care a frânt inima lui Petru.

Căinţa

Când Isus a întâlnit privirea lui Petru, acesta »şi-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Isus. … Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar« (Matei 26, 75). Adevăratul caracter al lui Petru nu se arată în faptul că s-a lepădat de Hristos, ci în faptul că s-a căit. Să observăm în primul rând cât de repede s-a căit. Imediat după ce a cântat cocoşul şi Hristos a privit la Petru a început să-l mustre conştiinţa. A părăsit terenul marelui preot şi s-a dus într-un loc, singur, şi a plâns cu amar.

Nu se spune unde s-a dus. Probabil că a fost în imediata apropiere a curţii, în partea exterioară a ei, pe una din străzile învecinate. S-ar putea să se fi întors înapoi în grădina Ghetsimani – în locul unde se retrăgea în mod obişnuit Isus, seara, împreună cu ucenicii Lui; la locul unde cu câteva ore mai înainte ar fi trebuit să se roage şi să plângă. În orice caz Petru nu a amânat căinţa pentru o zi (aparent) mai favorabilă. S-a gândit imediat la cuvintele lui Isus şi la atenţionarea plină de dragoste, pe care în împietrirea lui cu câteva ore mai înainte nu a băgat-o în seamă. A mărturisit înlăuntrul lui comportarea lui greşită din cauza căreia a fost foarte întristat.

Lacrimile pocăinţei nu pot aduce iertarea păcatelor. (Numai moartea lui Isus poate face aceasta). Dar o întristare sinceră este totuşi un semn important al unei pocăinţe adevărate. »Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea« (2 Corinteni 7, 10). Aşa cum vom vedea în curând, şi Iuda s-a căit. Potrivit cu relatarea evanghelistului Matei, lui Iuda i-a părut rău de ce a făcut şi a încercat să dea banii de sânge înapoi preoţilor celor mai de seamă. Simţămintele de vină cu privire la ce a făcut l-au determinat chiar să se ducă şi să se spânzure. O astfel de întristare este întristarea lumii acesteia, care duce numai la moarte. Ea poate avea o căinţă sinceră asupra urmărilor păcatului înfăptuit, părându-i rău de distrugerea prestigiului, de pierderea prietenilor sau pierderea influenţei. Dar ea nu reflectă o schimbare adevărată a inimii, şi prin aceasta o adevărată căinţă cu privire la păcat.

Întristarea lui Petru a fost de altă natură. »A plâns cu amar« (Matei 26, 75). Era cea mai mare întristare posibilă a inimii – unită cu ruşinea faţă de comportarea păcătoasă, ură asupra păcatului şi o dorinţă aprinsă pentru refacerea adevăratelor relaţii cu Hristos.

Probabil că Petru s-a gândit că dispăruse orice speranţă de împăcare cu Hristos. El auzise învăţătura lui Isus, că de oricine se va lepăda de El înaintea oamenilor, se va lepăda şi El înaintea Tatălui Său (Matei 10, 33). Este probabil că s-a temut că şi-a pierdut pentru totdeauna relaţia lui cu Hristos. Deoarece era total sub influenţa întristării mari cu privire la propriul păcat, se pare că nu şi-a recâştigat deplina încredere atunci când a venit vestea învierii lui Hristos dintre cei morţi. Din punctul de vedere al lui Petru, lumina victoriei învierii părea să fie tulburată de amintirea amară a propriului eşec.

Da, scurt timp de la înviere, Petru s-a decis să se reîntoarcă la profesia lui de odinioară de pescar. Când a plecat, l-au însoţit şi alţi ucenici (compară cu Ioan 21, 3). Cu această ocazie li S-a arătat Hristos în mod deosebit. În cele din urmă El a întrebat pe Petru cum stă cu dragostea lui pentru El. Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos. Hristos l-a întrebat de trei ori de dragostea sa. Şi de trei ori a confirmat Petru că încă Îl mai iubeşte (Ioan 21, 15-17). După aceea Hristos l-a împuternicit pentru lucrare. Prin aceasta El a arătat, că se poate ierta chiar şi un păcat aşa de mare, dacă păcătosul se pocăieşte sincer.

Pocăinţa lui Petru a fost cu adevărat sinceră. El nu s-a mai lepădat de Hristos. Fapt este că tot restul vieţii sale, Petru s-a caracterizat ca vestitor curajos al lui Hristos – chiar şi în situaţii când viaţa îi era ameniţată. La numai cincizeci de zile de la acea noapte îngrozitoare a lepădării sale, Petru va sta în Ierusalim în ziua de Rusalii înaintea a mii de oameni. Cu această ocazie a rostit cea mai puternică şi insistentă predică din toată istoria Bisericii. Începând cu acest mare triumf din ziua de Rusalii, Petru s-a lăsat folosit de Domnul, ca să conducă mii şi mii de oameni la Hristos (vezi Faptele Apostolilor capitolul 2-12).

Faptul că Petru a primit de la Hristos în chip aşa de minunat darul iertării şi reabilitării, dovedeşte cât de sinceră a fost căinţa lui. El nu a uitat niciodată amărăciunea lepădării lui şi de aceea nu a mai căzut niciodată în acest păcat. După o legendă, răspândită în timpul de la începutul creştinismului, Petru ar fi plâns de fiecare dată când auzea cocoşul cântând.

Cel mai remarcabil în toată această întâmplare este mărimea harului şi minunea iertării care poate să reaşeze pe un sfânt căzut într-o astfel de poziţie, ca lucrarea lui să fie deosebit de folositoare. Din nou ni se atrage atenţia că nu ocara şi indecenţa păcatului lui Petru sunt tema pe care Scriptura o accentuează. Această întâmplare este relatată de toate cele patru evanghelii în mod deosebit pentru a scoate în evidenţă harul de care a avut parte Petru. Ea include una din cele mai concrete dovezi ale minunatei, inatacabile siguranţă a mântuirii, în care toţi cei care aparţin lui Hristos, vor fi păstraţi de El (compară cu Ioan 6, 37-40).

Câteva ore înainte de lepădarea lui Petru, Hristos S-a rugat: »Eu am păzit pe aceia, pe care Mi i-ai dat; şi niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura« (Ioan 17, 12). Isus a ştiut că Petru va păcătui. El a ştiut de asemenea că Petru se va căi şi că va fi reabilitat după eşecul lui. Tot aşa a ştiut că trădarea lui Iuda rezulta din respingerea definitivă şi irevocabilă a adevărului. Atât lepădarea lui Petru cât şi căderea lui Iuda erau în deplină concordanţă cu planul şi scopurile lui Dumnezeu.

Deoarece Petru aparţinea cu adevărat lui Hristos, Hristos la păzit să nu cadă aşa de rău, ca să fie nimicit. Mai târziu Petru a vorbit despre puterea lui Dumnezeu care ne păzeşte, ca îmbărbătare pentru alţi creştini, ameninţaţi cu prigoana. El a scis:

»Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care este totuşi cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.« (1 Petru 1, 3-7).

Fără îndoială Petru s-a gândit la experienţele proprii, atunci când a scris această scrisoare. El a ştiut mai bine decât oricine, cât de minunat este să fi păzit de Dumnezeu. A ştiut foarte bine, că siguranţa mântuirii lui nu era rodul credincioşiei lui. Mai degrabă el a fost păzit de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, chiar dacă firea lui l-a călăuzit să devină necredincios şi să părăsească pe Hristos. Era Dumnezeu, care în harul Lui l-a luat înapoi – Dumnezeu, care i-a păstrat credinţa în mijlocul încercărilor ca să nu eşueze. Petru nu putea să prezinte merite proprii, ca să rămână păzit de eşecul definitiv.

Să observăm că Petru nu spune credincioşilor că ei trebuie să se străduiască în vreun fel pentru siguranţa lor în Hristos. Nu a zis niciodată, că siguranţa mântuirii lor este dependentă întru câtva de credincioşia lor. Nu le-a adresat nici un cuvânt de îmbărbătare şi nu i-a îndemnat să se bazeze pe curajul propriu. El îşi amintea prea bine, ce nebunie a fost să te bazezi pe lipsa de pretenţii faţă de sine însuşi şi pe încrederea în sine însuşi.

În loc de aceasta a arătat spre Acela, care este cu adevărat în stare să-i păzească de cădere şi să-i prezinte fără vină înaintea tronului Său (compară cu Iuda 24-25). Era Domnul, Cel care l-a păzit pe Petru – Acelaşi Domn care garantează siguranţa mântuirii oricărui credincios. Puterile active ale cărnii noastre ne pot umple cu îndoială, frică şi nesiguranţă – ceea ce este fără îndoială aşa. Dar dacă avem nevoie de putere şi de îmbărbătare, atunci să ne îndreptăm spre credincioşia Lui, căci »dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios, căci nu se poate tăgădui singur« (2 Timotei 2, 13).

http://www.mesagerul-crestin.net/CB_NT/HTM/Lepadarea_lui_Petru.htm

////////////////////////////////////////////

Pocăinţa lui Petru

Autor: Corneliu Livanu

“Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: “Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.” (Mat. 26.75)

Pocăinţa lui Petru este şi începutul şi dovada transformării pe care a realizat-o în viaţa sa harul divin: dintr-o salcie el a devenit o stâncă. Lepădarea lui Petru de Isus s-a petrecut în cel mai sumbru moment din viaţa sa. Pe rând două slujnice de la curtea marelui preot l-au acuzat că face parte din ceata Galileianului. El a răspuns cu promptitudine şi vehemenţă că nu înţelege acuzaţia. Probabil după alte câteva minute mai mulţi oameni care se găseau la faţa locului i-au spus acelaşi lucru luând drept sprijin pentru afirmaţia lor chiar dialectul în care vorbea Petru: “Cu adevărat, şi tu eşti unul dintre ei, căci şi vorbirea ta te dă de gol.” Drept răspuns Petru L-a negat pe Isus şi s-a apărat pe sine: “Nu-L cunosc pe Omul acesta!” Şi imediat a cântat cocoşul, împlinindu-se astfel prezicerea Mântuitorului din noaptea Cinei de taină: “Adevărat îţi spun,” i-a zis Isus, “că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” (Mat. 26.34) Inima lui Petru a fost pe loc străpunsă şi a ieşit afară ca să plângă cu amărăciune amintindu-şi faptul că Isus l-a prevenit cu privire la păcatul său de care însă nu s-a putut singur păzi. Dumnezeu îngăduie căderea lui Petru ca să-l ridice din păcat după Învierea lui Isus. Căutând explicaţii cât mai originale şi chiar profunde lepădării lui Petru unii exegeţi au observat, în primul rând, anturajul dubios al ucenicului: focul străin la care se încălzea cu cei care nu-L cunoşteau pe Isus, după ce în grădina Ghetsimani, în momentul arestării, i-a tăiat unui rob, pe nume Malhu, urechea. Domnul l-a vindecat pe acel om, iar pe Petru l-a mustrat cerându-i să-şi bage sabia în teacă. Evanghelistul Luca, spre deosebire de Matei, arată în cap. 22, vers. 54-62, cum Domnul l-a căutat pe Petru cu privirea Sa chiar în momentul lepădării. Petru n-a mai putut uita o viaţă întreagă privirea îndurerată a Învăţătorului său. S-a refugiat afară în bezna nopţii ca să-şi plângă păcatul. Era o pocăinţă sinceră şi totală. Şi astăzi Domnul Isus cu privirile Sale ca para focului ne vede pe fiecare dintre noi şi când facem binele, dar şi atunci când facem răul. Păcatul trebuie mărturisit imediat cu lacrimi de pocăinţă aşa cum a făcut ucenicul Petru. Toţi trei evangheliştii sinoptici (deci şi Marcu, fiul lui Petru) consemnează păcatul lui Petru cu scopul ca noi toţi să realizăm cât de periculoasă este încrederea în noi înşine şi să apelăm la puterea lui Dumnezeu pentru a ne salva din ispite. Păcatul pândeşte ca un hoţ la uşa inimii fiecăruia dintre noi. Se spune că satan are câte un ac pentru fiecare cojoc. El ştie punctele noastre tari, dar mai ales pe cele slabe unde poate oricând să ne atace prin surprindere. Aşa s-a întâmplat cu judecătorul Samson, cu regele Solomon şi în textul nostru cu cel mai apropiat ucenic al lui Isus, cu Petru. De fapt toţi ucenicii au fugit atunci când Mântuitorul a fost arestat. Evangheliştii se ocupă în mod insistent de păcatul pescarului Petru pentru a ne atrage atenţia cu privire la iminenţa căderii chiar şi atunci când ne credem invulnerabili. Păcatul lepădării lui Petru ne face atenţi cu privire la alegerea pe care vrând-nevrând o înnoim zilnic: să ne lepădăm de eul nostru şi să ne predăm viaţa lui Isus ca Mântuitor şi Domn, sau să ascultăm de impulsurile eului dispreţuindu-L pe Isus. Oricum pe tronul inimii nu pot să stea doi domni: şi Isus şi eul. Pavel a exprimat această lepădare când a scris la Galateni 2.20a următoarele: “Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în Mine.” Dacă Cristos trăieşte în noi rezultă că eul a rămas răstignit pe cruce în urma credinţei pe care ne-o exercităm în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Gândindu-se poate în mintea sa la păcatul lepădării de Isus, apostolul Petru se adresează tinerilor din Biserică scriindu-le: “Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” Lumea ne presează în tiparele ei cu scopul înstrăinării de Isus, de Împărăţia şi neprihănirea Sa. Unii creştini nu se leapădă de Isus ca ucenicul Petru, dar nu mai rămân în ascultare de El. Este normal ca barca să fie pe apă, dar pericolul scufundării este mare atunci când apa intră în barcă. “Apa” lumii, şi anume petrecerile şi distracţiile ei, luxul şi dorinţa exacerbată de a poseda cât mai multe averi materiale, îngrijorările şi lăcomiile de orice fel le distruge multor membri din Biserica lui Cristos relaţia lor cu Dumnezeu. N-avem decât soluţia lui Petru: fiind conştienţi de realitatea privirii lui Isus asupra noastră să ieşim afară din mediul care ne-a corupt şi să plângem cu amar păcatele noastre.

https://www.resursecrestine.ro/eseuri/196078/pocainta-lui-petru

/////////////////////////////////////////////

1 Corinteni 4; 7. Căci cine te face deosebit? ……

Posted by john Fischer

1 Corinteni 4; 7. Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?

Am mai scris cu alta ocazie din acest verset. Dar de data aceasta as dori sa spun ceva mai mult prin lumina pe care mi-o da Dumnezeu. Este un verset care zic eu; Aduce mustrare pentru cei care se vad In ochii lor mai deosebiti fata de alti din jurul lor.Si nu ar fi prea grav daca ei s-ar vedea doar In ochii lor. Cu toatae ca, Cuvantul ne arata ca; Pacatul acesta al mandriei merge Inaintea caderi sau a prabusiri. Apoi, acestia se vad ca sunt deosebiti fata de cei din jurul lor nu afara ci In Adunare, printre Fratii.Am Intalnit si din acestia care parca nu puteau sa respire de Ingamfarea care se gasea In pieptul lor ca sa nu spun In inima lor.

Ap,Pavel pune o Intrebare retorica; Căci cine te face deosebit? La aceasta Intrebare fiecare din acestia Ingamfati ar trebui sa-si dea singuri un raspuns. Asta numai In cazul ca sunt sinceri cu ei Insusi si Inaintea lui Dumnezeu.Dar ca sa fi sincer cu tine Insusti trebuie ca mai Intai sa fi lucrat Dumnezeu la Inima ta ca sa nu o mai ai Ingamfata.Un Copil al lui Dumnezeu nu este calauzit de acest duh al Ingamfari, al mandriei. El este constient ca; Dumnezeu este cel care Il face deosebit, daca e Intradevar deosebit.Pentu un Copil al lui Dumnezeu nu este greu sa raspunda la aceasta Intrebare.Dece? Pentruca el stie ca In structura lui fireasca, carnala nu e nimic care sa-l faca deosebit. Trebuie sa retinem aspectul ca; Pavel vorbea unora care se adunau Impreuna.Cu alte cuvinte, In Adunare.

Apoi, Ap, Pavel da un raspuns pe care fiecare ar trebui sa ni-l dam daca suntem din aceia care ne vedem deosebiti In ochii nostri Insusi.Si iata ce raspuns da el;Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?Sunt constient ca aceste cuvinte nu sunt pe placul multora care se gasesc In aceasta categorie de Ingamfati.Ei Isi atribuie credit personal daca sunt Intradevar deosebiti Intrun fel.Spuneam cu alta ocazie ca; A fi zmerit (humble) este dovada ca esti un suflet deja lucrat de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, se vede In viata ta o noua structura sufleteasca pe care nu o aveai Inainte de a se ocupa Dumnezeu de tine.Acestia de care spun le vine foarte greu sa admita ca; Ei In caracterul lor firesc sunt goi In launtru lor sufletesc si lipsiti de discernamant.Ce lucru ai, Aceste cuvinte fac parte dintr-o alta Intrebare la care ar trebui sa raspundem fiecare.

Daca sunt mai deosebit decat Fratele meu de langa mine, trebuie sa stiu ca nu am nimic ca sa ma faca deosebit fata de Fratele meu. Si daca totusi am ceva deosebit, fie fizic prin ceia ce este natural (biologic) sau spiritual.Iarasi trebuie sa stiu ca nu e dela mine.Cu alte cuvinte,le-am primit; pe care să nu-l fi primit?Ca sa ajunga cineva la aceasta stare de a recunoaste ca nu are nimic dela el, si ca tot ce are fie de natura fizica sau spirituala este un dar pe care la dat Dumnezeu. Acest suflet, trebuie sa aiba acea zmerenie de care am spus cu alta ocazie ca; Este o floare care nu creste pe orce pamant (inima). Cu alte cuvinte, trebuie ca pamantul,( inima) sa fie In prealabil lucrat(a) de Dumnezeu.Atunci un om care mai Inainte Is Insusea tot creditul lui, acum Il da lui Dumnezeu care i-a dat ceva de a fi deosebit.

Ap, Pavel nu sunt convins ca celor care le scria din Corint a astepta ca sa primeasca vreun raspuns dela ei. Cum nici azi nu sunt as zice multi care sa fie zmeriti In privinta aceasta.Apostolul, continua cu aceste cuvinte care fac dovada ca tot ce are un Frate orcare ar fi el sunt primite.Şi dacă l-ai primit,Cu alte cuvinte,daca nu Ie ai dela tine prin efortul tau sau, as Indrazni sa spun genetic prin nastere fizica, de ce te lauzi.Poate vor fi unii care vor spune ca ei nu se lauda. Nu este necesar sa o spui cu gura ci sa faci aceasta dovada prin atitudinea pe care o arati fata de Fratii si Surorile tele.Uneori am vazut o atitudine de aroganta la acestia.Apostolul Pavel era Intradevar deosebit. Fie In Inteles intelectual , fie spiritual. Dar nici-o data nu a facut caz de aceste calitati le-as numi printre Frati.Deaceia a ajuns el sa Inteleaga ca nu are nimic dela el ci toate le-a primit dela Dumnezeu.

Aceasta era si morivul ce le scrie acestor credinciosi din Corint si nu numai lor ci si noua celor de azi.Si daca totusi Intradevar le-ai primit;de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? Cu alte cuvinte vrea sa spuna ca; Cel care ti le-a dat Dumnezeu, putea sa nu ti le dea tie si sa le dea altuia.Cei mai multi scapa din vedere aceasta alternativa de a le avea si a nu le avea. Sau a le primi si nu a le primi.As numi acestea calitati pe care numai Dumnezeu le poate da ca un dar. Dar,precum este si credinta vezi Efeseni 2;8.Apoi, Ap, Pavel vorbeste calauzit de Duhul Sfant asa; Evrei 2;4. în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfînt, împărţite după voia Sa! Personal Inteleg ca; Valoarea o are Cel ce da, Cel ce Imparte aceste daruri nu cel ce le primeste. Nu (Vasul In care este turnat darul)

Daca Cel ce are din abundenta si nu le da, atunci, cu ce ar ramanea sa te lauzi?Iata dece versetul este asa de semnificativ si as spune ca; Cade cu greutate Inaintea lui Dumnezeu, care e Cel ce da.Poti sta cu mana Intinsa dar sa nu primesti nimic. Asta la modul literal. Dar spirituala, Inteleg ca Dumnezeu Imparte daruri tuturor celor rascumparati ai Lui. Numai ca; Unii se vad pe ei Insusi ca au toate darurile.Si ca altu-i credincios Dumnezeu nu a mai avut de dat pentruca le-a dat lui care se vede pe el Insusi ca altul ca el nu mai are Dumnezeu. Cate-va ganduri care personal le consider ca ne fac bine sa le privim si sa le acceptam Intr-o stare de zmerenia Inaintea lui Dumnezeu si In naintea Fratilor. Doresc sa le Impartasesc cu Fratii si Surorile mele de pretutindeni care iubesc Cuvantul scump al lui Dumnezeu sincer Intradevar.

John Balarie , Los Angeles, California!

1 Corinteni 4; 7. Căci cine te face deosebit? ……

/////////////////////////////////////////////

Prieteni de pretutindeni,nu va mai jertfiti pentru Tara hotilor,pungasilor,idolatrilor si nici pentru Poporul porno-coruptilor si mincinosilor,ci pentru vesnica Jertfire Dumnezeiasca intrupata in Hristos, ca sa ne INDUMNEZEIASCA-Rom.cap.12 ,caci popimea a pactizat cu Fiara Tarista si … ) Sfinții închisorilor” – Legionarism religios în post-comunismul românesc*

În mișcările fasciste din Balcani, în Garda de Fier de exemplu, în ceea ce privește formarea omului nou lucrurile stau puțin altfel pentru că în aceste cazuri elementul creștin joacă un rol foarte important. Omul Nou al Gărzii de Fier este un creștin practicant.[1]

Manifestările naționaliste sau politice nu ar trebui să reprezinte un factor determinant în procesul de canonizare, de recunoaștere a sfințeniei unor figuri din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române.

În 2019 Biroul de Presă al Patriarhiei Române dădea publicității un comunicat prin care atrăgea atenția clerului și credincioșilor ei asupra distincției dintre sfânt și erou, precizând: „canonizarea de sfinți nu se face din rațiuni politice sau patriotice, ci din rațiuni ale trăirii și mărturisirii dreptei credințe atât în timp de pace, cât și în timp de prigoană”.[2] Cu alte cuvinte, manifestările naționaliste sau politice nu ar trebui să reprezinte un factor determinant în procesul de canonizare, de recunoaștere a sfințeniei unor figuri din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române. În același spirit, în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 28 octombrie 2019 s-a decis ca posibila canonizare a Ieromonahului Arsenie Boca (1910-1989) supranumit „Sfântul Ardealului”, să fie trecută în sarcina Subcomisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinților Români, deși Episcopia Devei și Hunedoarei, respectiv Mitropolia Ardealului, puseseră la dispoziția Sfântului Sinod un dosar de canonizare complet, inclusiv prin includerea unor documente relevante din arhivele statului și din cele bisericești, în vederea obținerii unei decizii pozitive din partea forului sinodal central. Mai mult, Sinodul stipula ca „până la luarea unei decizii finale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe recomandă clericilor și credincioșilor – indiferent dacă susțin canonizarea sau se opun acesteia – să aștepte cu rugăciune și răbdare rezultatul final al subcomisiei sinodale, evitând atât idealizarea excesivă a persoanei părintelui Arsenie Boca, cât și denigrarea lui”[3] (s.m.).

Aceste decizii sinodale controversate constituie răspunsul autorității centrale bisericești la mișcarea tăcută din interiorul organismului eclezial în favoarea canonizării unora dintre cei decedați sau care au supraviețuit detenției în închisorile comuniste, îmbrățișând apoi haina preoțească sau monahală. Inspirându-se din cazul ortodox rus, unde țarul Nicolae al II-lea (1868-1918) împreună cu familia, dar și reprezentanții clerului uciși de bolșevici au fost canonizați în masă de către Biserica Ortodoxă Rusă, anumite fundații și grupuri civice apropriate de Biserica Ortodoxă Română, în special cele din vecinătatea spirituală a mănăstirilor și parohiilor cu foști legionari sau membri ai Frățiilor de Cruce ajunși preoți/ieromonahi, au început să ceară la începutul anilor ’90 canonizarea „martirilor” legionari din pușcăriile comuniste ca sfinți-mucenici ai Bisericii Ortodoxe. Nu mai departe decât anul trecut (2021), în cadrul unui discurs ținut la mănăstirea Putna, un reprezentant al „tinerei generații” aducea aminte onoratei asistențe: „Studenții din perioada interbelică și cei din anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de profesorii lor, fiind împreună elita intelectuală a acestei națiuni, au suferit bătăi, arestări, unii până la 23 de ani în închisori, iar alții au fost chiar uciși pentru că și-au asumat să apere prin toate căile integritatea neamului românesc și a Bisericii noastre strămoșești, suferind suplicii asemenea primilor și marilor martiri ai creștinătății. Astăzi, ei sunt cinstiți de mulți români drept sfinți ai închisorilor, iar unii deja au fost propuși spre canonizare.”

Departe de a fi un fenomen monocrom, monolit și animat de aceleași surse ideologice, memoria hagiografică a fascismului românesc în mediile ortodoxe conservatoare se situează tematic la intersecția dintre clandestinitate, fundamentalism religios și extremism ultranaționalist.

Prezentul text dorește să descrie fenomenul contemporan cunoscut în mediile ortodoxe drept evlavia pentru „sfinții închisorilor comuniste.” Această incursiune în istoria fascismului post-decembrist propune descrierea factorilor care au facilitat apariția acestei dezvoltări religioase, principalele sale premise istorice pentru fundamentarea unei teologii istorice a sfinților închisorilor, dar și manipulările post-comuniste ale mecanismelor memoriei și autobiografiei operate de către foști membrii ai Mișcării Legionare și ai organizației acesteia de tineret (Frățiile de Cruce) cu scopul creionării unei hagiografii fasciste care să fie ulterior integrată în cadrul celei oficiale a Bisericii Ortodoxe Române. Preluând o sintagmă pusă în circulație de Nicolae Steinhardt (1912-1989) auzită în timpul detenției de la Ioan Ianolide (1919-1986), la acea vreme prezumtivul cumnat al lui Valeriu Gafencu, în interiorul Bisericii Ortodoxe, anumite persoane (Arhimandritul Iustin Pârvu, Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Răzvan Codrescu) au cerut insistent Sfântului Sinod și administrațiilor eparhiale recunoașterea oficială a sfințeniei celor care au suferit rigorile sistemului concentraționar comunist.[4] Fără a fi un fenomen excepțional, această evlavie lipsită de discernământ spiritual orientată către anumite figuri cu sensibilități fasciste și antisemite este prezentă și în alte cazuri din zonă cum ar fi Ucraina și Slovacia cardinalului Jozef Tiso (1887-1947).

Departe de a fi un fenomen monocrom, monolit și animat de aceleași surse ideologice, memoria hagiografică a fascismului românesc în mediile ortodoxe conservatoare se situează tematic la intersecția dintre clandestinitate, fundamentalism religios și extremism ultranaționalist. Dacă istoricii anteriori au considerat această sub-cultură ortodoxă ca fiind produsul „reînvierii” unor mituri interbelice fundamentale ale fascismului codrenist sau ca un produs al confuziei ideologice post-comuniste, dorința de „canonizare” a martirilor legionari reprezintă materializarea generațională a unei „memorii-substitut” (vicarious memory) de-a lungul generației legionare a fraților de cruce intrată în pușcăriile comuniste în 1948 și a succesorilor lor post-comuniști. În același timp, această reflecție este produsul direct al unei continuități creatoare a fascismului religios propagat de către Mișcarea Legionară, al cultului martirilor mișcării identificați pe linie slavofilă cu martirii Bisericii și al spiritualității carcerale legionare care a receptat pușcăria ca un spațiu sacru (mai exact, o celulă monastică) în care aspirantul, golindu-se de propriul eu burghez prin diferite metode ascetice, parcurge drumul inițiatic prin suferință și rezistență pentru a deveni un „om nou” legionar. Nu este de mirare că după eliberarea din temniță, mulți foști membri ai Legiunii sau ai Frățiilor de Cruce (monahul Constantin Marcu Dumitrescu, Preotul Constantin „Tică” Voicescu, Preotul Constantin Calciu-Dumitreasa) vor îmbrățișa vocația călugărească sau preoțească într-un demers de prelungire a efortului ascetic și de auto-depășire spirituală descoperite pe filieră legionară în temnițe.

Amnezia anti-comunistă ce a dominat primii anii de după 1989 a îmbrăcat interbelicul cu aureola unei epoci de aur a istoriei românești, o perioadă istorică demnă de a fi imitată ca proiect de țară viabil și pentru noul regim democrat.

Popularizată la începutului anilor ‘90 mai întâi de către foști deținuți politici ca preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul Constantin Voicescu sau arhimandritul Iustin Pârvu, care au făcut parte preponderent din Frățiile de Cruce, această mișcare constituită din mai multe grupuri și asociații i-a propus spre canonizare (recunoaștere) oficială ca sfinți-martiri ai Bisericii pe anumiți deținuți legionari sau membri ai Frățiilor decedați în temnițele comuniste. Dacă la începutul anilor ‘90 atenția acestei mișcări s-a concentrat asupra figurii lui Valeriu Gafencu (1921-1952), liderul și instructorul grupului FDC 34 din Iași, prin intermediul a trei memorii de canonizare înaintate spre analiză și aprobare în 1994 și 1999 Sfântului Sinod, după 2007, s-a declanșat o campanie de presă, de conferințe publice pentru canonizarea publică a unor figuri cu activitate sau simpatii legionare precum preotul Ilarion Felea (1903-1961), Valeriu Gafencu (1921-1952), Mircea Vulcănescu (1904-1952) sau Daniel Sandu Tudor (1896-1962), toți morți în temnițele comuniste.

Sub protecția lui Valeriu Gafencu, considerat a fi „mucenicul” prin excelență al acestei generații „martirizate” de ateismul comunist, atât foștii legionari, cât și ucenicii lor post-comuniști au popularizat biografiile acestor „sfinți” prin publicații, vizite la închisori și lagăre, ridicarea unor mănăstiri ortodoxe în marile centre de detenție ca Aiud, Poarta Albă, Pitești pentru pomenirea continuă a sufletelor „mărturisitorilor” legionari și prezervarea memoriei acestora în rândurile comunității creștine, tipărirea unui număr însemnat de cărți memorialistice, biografii și chiar oficii liturgice (acatiste, tropare, condace) pentru a populariza la nivel de mase o conștientizare a sacrificiului generațiilor legionare interbelice, a legionarilor închiși după rebeliunea din ianuarie 1941 sau în mai 1948. Această primă etapă de popularizare, de atragere a evlaviei publice către „sfinții închisorilor” (canonic, singurul criteriu valid în canonizările ortodoxe) a fost urmată de descoperirea rămășițelor pământești ale foștilor deținuți care, în opinia apologeților, nu numai că trebuiau considerate relicve sacre (sfinte moaște), dar și făcătoare de minuni, de vindecări și de viziuni printre participanții la aceste manifestări publice.

Paradoxal, deși rezistența anti-comunistă s-a compus din nenumărate grupuri ideologice și religioase, profitând de amnezia publică față de fascismul interbelic, foștii deținuți legionari au continuat și după 2015 să se auto-victimizeze public ca fiind singurele victime reale ale persecuției anti-democratice și atee a regimului comunist din România.

La propagarea acestui fenomen în România post-comunistă și-au adus contribuția o serie de factori socio-culturali. Amnezia anti-comunistă ce a dominat primii anii de după 1989 a îmbrăcat interbelicul cu aureola unei epoci de aur a istoriei românești, o perioadă istorică demnă de a fi imitată ca proiect de țară viabil și pentru noul regim democrat. Într-o primă etapă, principala preocupare a istoricilor care s-au aplecat asupra comunismului românesc a fost aceea de a analiza mecanismele represive și ingineriile sociale menite să asigure coeziunea regimului totalitar în detrimentul continuităților cu perioada interbelică sau a particularităților ultranaționalismului românesc. Demonizarea comunismului privit doar prin prisma unui regim represiv și criminal a contribuit de asemenea la această amnezie contemporană față de permutările ideologice și violențele antisemite ale fascismului românesc în interbelic.

Decomunizarea parțială a societății și a aparatului statal nu a fost însoțită și de o de-fascizare radicală la nivel mental, cultural și istoric, dar mai ales la nivel legislativ, ceea ce a avut ca repercusiuni imediate legitimarea foștilor legionari în spațiul public ca adevărații și (uneori) singurii deținuți politici care s-au opus regimului comunist și care au suferit consecințe nefaste. Legea 217/2015 supranumită de mai tinerii epigoni ai lui Corneliu Zelea Codreanu „legea anti-legionară” a fost adoptată mult prea târziu și efectele juridice ale acestui act legislativ au fost precare și tardive, mai ales în spațiile monastice sau în mediile dominate de grupuri ultra-conservatoare din Biserica Ortodoxă. Paradoxal, deși rezistența anti-comunistă s-a compus din nenumărate grupuri ideologice și religioase, profitând de amnezia publică față de fascismul interbelic, foștii deținuți legionari au continuat și după 2015 să se auto-victimizeze public ca fiind singurele victime reale ale persecuției anti-democratice și atee a regimului comunist din România.

Echivalarea dintre martiriul legionar și cel al sfinților mucenici ortodocși va surveni odată cu înmormântarea celor doi comandați legionari Ion I. Moța și Vasile Marin, morți în luptă pe frontul din Spania.

Mișcarea sfinților închisorilor este bazată pe câteva premise conceptuale. Prima dintre ele este aceea că principala calitate a unui creștin legionar este de a se jertfi pentru credință și neam. Așa cum afirma Ion I. Moța încă din 1935, unul dintre membrii fondatori ai Mișcării Legionare și viitorul martir legionar prin excelență, pentru orice legionar „jertfa [pentru țară] este esențialul!” Pentru o mișcare pe care apologeții ei contemporani o consideră ca fiind doar o revoluție religioasă și nicidecum un partid politic, faptul că nația devine obiectul ultim al adorației mistice și, implicit, al sacrificiului legionar și nu Dumnezeu, Biserica Ortodoxă sau credința creștină, ar trebui să reprezinte un paradox. Centralitatea spiritului de jertfă pentru legionarismul interbelic va avea un impact major după 1940 mai ales asupra Frățiilor de Cruce, unități legionare de înregimentare ideologică a tineretului din licee și școli, ele fiind sinonime cu îndoctrinarea în spiritul de jertfă și sacrificiu pentru țară. În contextul întemnițării liderilor mișcării și a reprimărilor sângeroase la care aceasta va fi supusă în timpul regimului autoritar carlist, la finalul anilor ’30 doctrina legionară și mitologia legionară fondatoare va suferi o mutație care va singulariza primatul jertfei pentru neam ca principala misiune a tinerimii legionare. Pentru tinerii din Frățiile de Cruce, mai ales pentru cei cu pronunțate tendințe religioase, martiriul pentru țară, dublat de suferință (devenită capital spiritual pentru răscumpărarea păcatelor întregului neam) și de practici ascetice împrumutate din instrumentarul monastic răsăritean, au devenit principalele ținte ale perioadei de detenție. Așa cum remarca un istoric american, întreaga istorie a mișcării legionare poate fi redusă la această tradiție de sacrificiu, acesta definind Legiunea ca „o formă mistică, kenotică de fascism semi-religios”.[5] Această tradiție a jertfei idealizate „kenotic”, de golire ascetică a individului de propriul instinct de conservare, de eu-ul burghez, va deveni principalul mit fondator care s-a transmis din generație în generație, perioadele de încarcerare contribuind decisiv la răspândirea acestuia în celulele populate de legionari.

În imaginarul fascist din România post-comunistă, suferința și jertfirea vieții chiar și pentru un crez politic nu pot duce decât la sfințenia creștină.

Atracția unanimă exercitată de sfinți și de tradiția hagiografică a Bisericii în imaginarul legionar poate fi trasată până la momentul fondării Legiunii Arhanghelului Mihail la 24 iunie 1927, când Corneliu Zelea Codreanu a întemeiat această organizație sub semnul Arhanghelului Mihai, una dintre figurile calendarului creștin-ortodox extrem de populare în mediile rurale românești. Echivalarea dintre martiriul legionar și cel al sfinților mucenici ortodocși va surveni odată cu înmormântarea celor doi comandați legionari Ion I. Moța și Vasile Marin, morți în luptă pe frontul din Spania. Slujbele religioase de pomenire ale sufletelor celor doi, oficiate de clerul ortodox și greco-catolic de-a lungul traseului pe care trenul mortuar ce le aducea trupurile l-a urmat în România, își vor da mâna cu „botezul în credința legionară” predicat cu insistență de comandantul legionar Vasile Iașinschi de lângă sicriele celor doi „martiri”. Iluzia sfințeniei celor doi a fost preluată rapid de către presa legionară care i-a etichetat ca fiind sfinți martiri ai Bisericii.[6] Această echivalare a celor două tipuri de martiriu în cadrul hagiografiei legionare realizată în cazul lui Ion I. Moța și Vasile Marin a fost aplicată și în cazul lui Corneliu Zelea Codreanu, după asasinarea acestuia de către forțele polițienești carliste (29-30 noiembrie 1938). În contextul înființării Statului Național Legionar (14 septembrie 1940), ceremonia de exhumare a cadavrelor lui Codreanu și a celorlalți 13 legionari asasinați împreună cu el a condus la presiuni puse de către gradele legionare asupra Patriarhului Nicodim Munteanu (1864-1948) pentru canonizarea lui Codreanu ca sfânt al Bisericii Ortodoxe, cerere refuzată de către înaltul prelat.[7]

Alt demers asemănător ce dorea canonizarea oficială a elitei legionare asasinată în 1939 și a lui Corneliu Zelea Codreanu va fi făcut în 1942 de către Nichifor Crainic și profesorul Șumuleanu pe lângă autoritățile bisericești, fără a se solda cu succes.[8] Atât nostalgia canonizării sacrificiului gardist, cât și faptul că jertfa avea prioritate au dus ulterior la subsumarea sacrificiului individual al lui Codreanu tradiției martirajului legionar. În imaginarul fascist din România post-comunistă, suferința și jertfirea vieții chiar și pentru un crez politic nu pot duce decât la sfințenia creștină. Tertius non datur! Nu este de mirare că unul dintre cei mai înverșunați susținători ai canonizării sfinților legionari decedați în închisorile comuniste, constatând primatul suferinței și al jertfei ca sacrament legionar ce ducea la sfințenie, preotul Gheorghe Calciu afirma fără ocolișuri într-un interviu, întrebat fiind dacă Corneliu Zelea Codreanu ar fi atins sfințenia, că „pentru martirajul lui, da, este deja un sfânt!”[9]

Susținătorii canonizării sfinților închisorilor au denaturat în mărturiile lor detaliile prezente în dosarele de arhivă, în mărturiile lăsate de personajele propuse spre canonizare sau… amănunte relevante din viețile candidaților la sfințenie.

Hagiografia fascistă a sfinților închisorilor se bazează și pe câteva exagerări flagrante ale adevărului istoric. Hagiografiile tradiționale se fundamentează pe viața sfântului respectiv documentată pe baza declarațiilor și faptelor personale, ale mărturiilor adunate și apoi filtrate prin intermediul Tradiției ca hârtie de turnesol a istoriei și sacralității unei personalități. Susținătorii canonizării sfinților închisorilor au denaturat în mărturiile lor detaliile prezente în dosarele de arhivă, în mărturiile lăsate de personajele propuse spre canonizare sau, printr-o selecție și reinterpretare premeditată în cheie hagiografică, amănunte relevante din viețile candidaților la sfințenie.

Potrivit acestei tentative de rescriere a istoriei generale sau personale, Legiunea s-a transformat dintr-un partid antisemit și violent într-o mișcare de reînnoire spirituală a neamului, condamnările penale pentru violențe împotriva evreilor sau a autorităților de stat au rezultat din persecuția religioasă asupra Bisericii reprezentată de Legiune, iar închisorile din locuri ale reeducării trecutului criminal au devenit „comunități de simțire” (Mabel Berezin) unde, prin intermediul practicilor ascetice și aprofundării principiilor legionare în contact cu alți membri cu mai mare vechime în mișcare, fiecare novice devenea legionar deplin. Idealizarea excesivă a legionarilor ca singurii reprezentanți ai unei elite naționale, trecerea sub tăcere a tuturor amănuntelor de viață privată care ar fi putut să constituie impedimente în calea unor portrete exemplare (crime, divorțuri, relații de concubinaj, infracțiuni penale), toate acestea sunt intervenții deliberate ale hagiografilor în biografiile celor propuși spre canonizare.

Familiarizați din timpul detenției cu discursul auto-confesiv al autobiografiilor comuniste, cei mai mulți dintre legionari și-au recunoscut trecutul politic și chiar unele căderi de la morala creștină în fața ofițerilor fostei Securități. Supraviețuitorii temnițelor și urmașii lor au negat ulterior vehement autenticitatea acestor autobiografii preferând ca, prin intermediul discursului memorialistic, a interviului sau a articolul de ziar, să propună o realitate narativă alternativă celei reflectate în arhive. Demonizând chiar și adevărul cuprins în aceste dosare ca fiind pure invenții ale Securității, „minciuni”, „ficțiuni”, „manipulări” sau „dovezi” indubitabile ale unui complot „iudeo-masonic” de răzbunare istorică împotriva legionarilor, cei mai mulți hagiografi au abjurat aceste confesiuni date Securității, rescriind (auto-)biografiile sub forma unor mărturii orale sau memorialistice adresate în special tineretului post-comunist care stipulau fără putință de tăgadă că Legiunea a triumfat asupra tuturor oponenților (evrei, comuniști, turnători, propriile cadre care au abjurat crezul legionar). Că proiectul antropologic al Gărzii de Fier, și anume formarea omului nou, esența programului legionar atât de mult clamată de Codreanu, a evoluat în temnițele comuniste și s-a soldat cu formarea „martirului”, sfânt al Bisericii Ortodoxe. În fața „lepădărilor” în masă de crezul legionar în reeducările din închisorile și lagărele de la Pitești, Gherla, Canal și Aiud, acest proces de revizuire (auto)biografică a avut un caracter terapeutic, cathartic. Hagiografia „sfântului” legionar semnala supraviețuitorilor atât încununarea proiectului antropologic legionar, cât și eșecul celui comunist de a-și subordona adversarul ideologic chiar prin chinuri, foamete, reeducare violentă, boală sau moarte. Competiția celor două tipuri de „om nou” (cel fascist și cel comunist) trebuia câștigată de ucenicii lui Codreanu.

Decomunizarea parțială a societății și a aparatului statal nu a fost însoțită și de o de-fascizare radicală la nivel mental, cultural și istoric, dar mai ales la nivel legislativ, ceea ce a avut ca repercusiuni imediate legitimarea foștilor legionari în spațiul public ca adevărații și (uneori) singurii deținuți politici care s-au opus regimului comunist și care au suferit consecințe nefaste.

Totodată, pentru supraviețuitori, circulația acestor narative hagiografice mai întâi în format oral și samizdat semnifica și continuitatea idealului legionar, nu numai faptul că la nivel individual Garda mergea înainte, dar și faptul că nu doar cei morți, ci și cei vii rămăseseră fermi pe poziția lor legionară, gata oricând să mărturisească credința creștină și crezul lor fascist. Poate cel mai elocvent exemplu îl reprezintă cazurile arhimandriților Iustin Pârvu (1919-2011) și Arsenie Papacioc (1914-2011) care, după eliberarea din închisoare, întrebați fiind ce mai cred despre legionari, aceștia ar fi răspuns că s-au alăturat legionarilor dintr-o greșeală, că nu au cugetat suficient și că regretă că nu și-au văzut de treabă, considerând atașamentul lor legionar ca o neseriozitate a tinereților.[10] Chiar dacă aceste afirmații au fost cauzate de dorința de a induce în eroare informatorii Securității (unde le era instinctul de mărturisire a adevărului legionar indiferent de consecințe atunci?), acest lucru nu se mai poate spune după 1990, când atât Iustin Pârvu cât și Arsenie Papacioc au vorbit admirativ despre Corneliu Zelea Codreanu și generația legionară de la 1948 din care ei au făcut parte, „căpitanul” fiind socotit un exemplu de credință, naționalism și verticalitate, demn de urmat pentru tinerii contemporani.

Acest portret excepțional al „sfântului” legionar sfidează principalul motiv pentru care un martir creștin moare sau suferă o anumită formă de persecuție și anume pentru credință. Modelând biografiile martirilor închisorilor pe baze hagiografice împrumutate din tradiția ortodoxă, hagiografii contemporani au trecut sub tăcere faptul că oameni ca Valeriu Gafencu, Nicolae Purcărea, Arsenie Papacioc, Ion Ianolide etc. au intrat în pușcăriile comuniste nu pentru credință lor ortodoxă, ci pentru crezul lor legionar. Mai mult, hagiografii (neo-)legionari pretindeau că motivul arestării de către autoritățile comuniste ținea de culpe religioase, pentru că legionarii se opuseseră valului ateu propagat și întreținut de la Moscova și care tindea să afecteze tradiția și Biserica Ortodoxă Română. Uitau totuși un detaliu istoric important: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Nicu Mazăre, Virgil Maxim și alții primiseră condamnări pentru infracțiuni penale serioase (întruniri politice interzise, fabricarea și distribuția de manifeste, posesia de arme de foc, violențe la care participaseră în timpul Rebeliunii legionare, trecere frauduloasă a frontierei, propagandă legionară și posesia de material de propagandă legionar) în 1941 sau în timpul Celui De-Al Doilea Război Mondial, deci anterior preluării puterii de către comuniști.

O altă condiție sine qua non pe care legionarii propuși spre canonizare în masă nu o îndeplineau ține de verticalitatea credinței, de ortodoxia candidaților la sfințenie.

O altă condiție sine qua non pe care legionarii propuși spre canonizare în masă nu o îndeplineau ține de verticalitatea credinței, de ortodoxia candidaților la sfințenie. La nivel ritualic, prevalența ritualurilor legionare în detrimentul celor creștine (a se vedea înlocuirea ritualului spovedaniei în fața preotului cu „mărturisirea” publică a „păcatelor” în fața camarazilor), filtrarea spiritualității ortodoxe prin prisma catehismului legionar, dar și al devoțiunii heterodoxe pentru cultul lui Codreanu și al martirilor mișcării au condus la o hibridizare în cadrul religiozității carcerale fasciste în care legionarul asocia preceptele mișcării cu lecturile teologice și practicile isihaste. Lipsa remușcării pentru crimele comise, ura antisemită dezlănțuită în memorialistica închisorilor sau demonizarea exclusivă a comuniștilor palpabilă în aproape toate narativele legionare, fixația pe clericii de factură legionară considerați singurii sacerdoți marcați de harul Sfântului Duh, divinizarea auto-suferinței și a martiriului personal în scopuri propagandistice în detrimentul pocăinței sincere pentru păcatele comise ridică serioase semne de întrebare referitor la verticalitatea religioasă a acestor „mărturisitori” legionari.

Poate cel mai elocvent caz de manipulare hagiografică contemporană este acela al lui Valeriu Gafencu, tânărul student din Basarabia devenit „sfântul închisorilor” prin excelență pentru generația legionară de la 1948 intrată în pușcăriile comuniste. Așa cum o arată narativele orale și implicit cele hagiografice construite pe baza lor, motivul trimiterii în judecată a lui Gafencu în 1941 a fost acela că făcea „educație creștină și românească” unui grup din Frățiile de Cruce legionare cuprinzând tineri din diferite licee din zona Iașiului, printre care și cei de la Liceul Militar din localitate.[11] Într-o țară în care opera pastorală a Bisericii Ortodoxe, chiar dacă limitată în magnitudine, nu a fost interzisă niciodată, nu se înțelege de ce educația religioasă și naționalistă oferită din plin de către școli mai ales în timpul regimului antonescian trebuia făcută pe ascuns, prin păduri, în deplină clandestinitate. Așa cum arată sursele de arhivă, motivul condamnării lui Valeriu Gafencu este legat de o ședință legionară de mănunchi de prieteni ai Frățiilor de Cruce, surprinsă de poliția locală pe care a ținut-o în pădurile din jurul Iașilor în ziua de 23 noiembrie 1941, împreună cu șapte elevi de la liceul militar din localitate.

Lipsa remușcării pentru crimele comise, ura antisemită dezlănțuită în memorialistica închisorilor… divinizarea auto-suferinței și a martiriului personal în scopuri propagandistice în detrimentul pocăinței sincere pentru păcatele comise ridică serioase semne de întrebare referitor la verticalitatea religioasă a acestor „mărturisitori” legionari.

Reținut de organele competente ale Jandarmeriei și Poliției, a fost înaintat Parchetului Militar de pe lângă Curtea Marțială a Corpului IV Armată din Iași sub acuzația de „propagandă legionară” nu înainte de a-i fi amenințat pe cerberii săi că va veni o vreme când se vor căi amarnic pentru că au avut curajul să îl aresteze și de a-și recunoaște vina în fața anchetatorilor. Va fi condamnat de Curtea Marțială a Corpului IV Armată Iași la 5 Decembrie 1941 la 25 de ani muncă silnică și 1000 de lei cheltuieli de judecată cu posibilitatea de recurs.[12] În textul rechizitoriului alcătuit de procurorul militar antonescian și în cel al deciziei Curții Marțiale nu apare nicio mențiune despre educația creștină și naționalistă acordată tinerilor frați de cruce și nici despre vina de a fi încălcat vreo prevedere legală ce stipula interzicerea profesării publice a credinței creștine.

În aceeași categorie a manipulărilor biografice și a distorsionării datelor istorice stă și comportamentul mistic al legionarilor în spatele gratiilor. Sacrificiile pentru ceilalți deținuți inclusiv pentru evreii încarcerați, „isihasmul” carceral legionar al rugăciunii neîncetate pentru martirii mișcării și pentru ispășirea păcatelor neamului, lepădarea de crezul politic fascist și de activismul violent în schimbul acceptării martiriului fără opoziție și fără crâcnire, toate aceste elemente creează cadrul unei utopii (pseudo-)isihaste. Aceasta este menită să îi reliefeze pe martirii legionari din spatele gratiilor ca fiind doar creștini autentici, persecutați pentru propria lor credință religioasă pe care și-o trăiesc în solitudinea celulei chiar și atunci când regimul penitenciar, ca simbol al societății totalitare instituite de regimul comunist, se dovedește a fi unul anti-religios. Așa cum transpare din memorialistica legionară, abandonarea crezului politic cu toate implicațiile lui și a violenței legionare prin transfigurarea legionarismului în chip mistic prin propovăduirea Evangheliei și a păcii față de toată lumea inclusiv față de evreii închiși se dorește a fi piesa de rezistență ce demonstrează că lupul fascist și-a schimbat părul devenind mielul neprihănit al păcii, rugăciunii și dragostei față de aproapele. Așa cum aceleași narative produse de prima generație hagiografică, cea a celor care au trăit direct experiența închisorilor comuniste, o trădează, se pare că totuși „misticii” din închisorile comuniste nu și-au schimbat niciodată năravurile legionare, reușind de multe ori să înșele chiar vigilența autorităților ostile. Virulența tiradelor antisemite din memorialistica legionară amintește de vremurile „bune” interbelice și de adevăratele pogromuri ziaristice dezlănțuite în presa legionară din acea vreme. La fel ca și predecesorii lor, hagiografii sfinților închisorilor creionează profilul evreului întâlnit în pușcărie invariabil în cele mai întunecate tușe: trădători, torționari, informatori, ofițeri de securitate, tovarăși de drum ai regimului comunist sau, ca în cazul lui Richard Wurmbrand (1909-2001), „bunul sălbatic” a cărui singură rațiune de a exista era acela de a-i fi salvată viața de Valeriu Gafencu urmând a se boteza în credința ortodoxă sub numele Valeriu. Deși, în propriile sale memorii carcerale, Richard Wurmbrand nu a recunoscut aceste lucruri – iar unii legionari prezenți în Sanatoriul-Temniță de la Târgu Ocna cum ar fi cazul doctorului Aristide Lefa (1923-2009) nu menționează acest fapt – și în ciuda faptului că descendenții săi au declarat public că Sabina Wurmbrand (1913-2000) a fost aceea care i-a dus soțului ei în temniță medicamentele care l-au scăpat de la moarte, această narativă martirică a vieții lui Valeriu Gafencu continuă să fie instrumentată ca principal argument în cererea de canonizare ca sfânt a lui Gafencu și în respingerea acuzațiilor de antisemitism aduse Mișcării Legionare.

În absența unor interogații radicale și pertinente, pericolul populismului extremist, al nostalgiilor fascistoide mai ales în rândurile tinerilor, al antisemitismului și xenofobiei vor coborî din manualele și cărțile de istorie, devenind realități cu care societatea românească în ansamblul ei se va confrunta cotidian.

Ritualurile legionare dobândite în timpul uceniciei în Frății, ca spovedania păcatelor în comun sau așa cum era denumită în Îndreptarul Frățiilor de Cruce, „momentul prieteniei”, chiar în prezența preoților în celulă, exaltarea și cultivarea unității legionare prin subordonarea față de cel mai mare în rang legionar, convertirile la legionarism prin folosirea misticii creștine ca unealtă, lanțurile de rugăciune formate pentru iertarea păcatelor neamului și încrederea neabătută în necesitatea propriei jertfe pentru reînvierea neamului, toate acestea au constituit premisele teofaniei carcerale legionare. Această sinteză hibridă între legionarism și elemente din ascetica Bisericii Ortodoxe dobândite în temniță prin intermediul cărților care au circulat până în 1948 (Patericul, Filocalia, Noul Testament, anumite opere ale Sfinților Părinți) prin celule prezintă eronat istoria postbelică a Legiunii Arhanghelului Mihail ca o epopee mistică a golirii de legionarism și a aprofundării prin filtrul subiectivității fasciste a credinței creștine.

Popularitatea acestor figuri controversate în cadrul comunităților ortodoxe ridică semne de întrebare asupra relevanței memoriei fascismului sau a ceea ce ne mai amintim despre perioada interbelică. Faptul că o serie de oameni condamnați pe motive politice și penale renasc peste noaptea totalitaristă ca martiri religioși reprezintă un semn de întrebare care ar trebui să preocupe istoricii și teologii deopotrivă. În absența unor interogații radicale și pertinente, pericolul populismului extremist, al nostalgiilor fascistoide mai ales în rândurile tinerilor, al antisemitismului și xenofobiei vor coborî din manualele și cărțile de istorie, devenind realități cu care societatea românească în ansamblul ei se va confrunta cotidian.

(Photo by cottonbro on Pexels)

* Acest text reia pentru cititorul român unele din argumentele prezentate în articolul pe care autorul l-a publicat sub titlul “Constructing Fascist Hagiographies: The Genealogy of the Prison Saints Movement in Contemporary Romania,” Contemporary European History (2021): 1-21 (variantă publicată inițial online), dar și intervenția pe care acesta a avut-o în cadru dezbaterii publice cu titlul “Mișcarea Legionară astăzi” (10 iulie 2021) organizată de Asociația “True Story Project”, împreună cu Biroul din București al German Marshall Fund și Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București.

[1] George L. Mosse, Nazism. A Historical and Comparative Analysis of National Socialism. An interview with Michael A. Leeden (Oxford: Basil Blackwell, 1978), 90.

[2] https://basilica.ro/biserica-ortodoxa-comemoreaza-pe-toti-eroii-dar-nu-i-proclama-pe-toti-sfinti/ (accesat la data de 31 mai 2021).

[3] https://basilica.ro/noi-hotarari-ale-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-28-octombrie-2019/ (accesat la data de 31 mai 2021).

[4] Danion Vasile, ed., Din temnițe spre sinaxare: despre mucenicii prigoanei comuniste (Galați: Egumenița, 2008); Ciprian Voicilă, ed., Mărturisitorii: Minuni, Mărturii, Repere (București: Lucman, 2010).

[5] Stanley G. Payne, Fascism. Comparison and Definition (Madison: Wisconsin University Press, 1980), 198; Stanley G. Payne, A History of Fascism (Madison: Wisconsin University Press, 1995), 480.

[6] Grupul Orientări, “+Ion Moța și Vasile Marin”, Orientări, Anul VI, nr.1 (Ianuarie 1937), 1741; Șerban Milcoveanu, “Mormânt de sfânt. Neam mesianic”, Cuvântul studențesc, An XII, nr.1-4 (Ianuarie-Februarie 1937), 1: “Ion Moța este sfântul Națiunii Române”. N. Crudu, “Doi sfinți noui în calendar”, Porunca Vremii, An VI, nr. 639 (28 Ianuarie 1937), 2; Fr. Ion Dumitrescu-Borșa, Cea mai mare jertfă legionară (Sibiu: Editura “Totul pentru Țară”, 1937), 274.

[7] R. G. Waldeck, Athénée Palace (București, Humanitas, 2006), 262; Vasile Posteucă, Dezgroparea Căpitanului (Madrid, Editura Mișcării Legionare, 1977); Ana-Maria Marin, Poveste de dincolo… Amintiri din țara cotropită (Constanța, Ex Ponto, 2002), 45-46;

[8] ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 013206, vol. 2, fila 233.

[9] Viața Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale sau ale altora (București, Bonifaciu, 2007), 30.

[10] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210833, fila 9.

[11] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 013178, vol. 1, fila 1.

[12] Ibid. fila 96.

https://convergente.ro/sfintii-inchisorilor-legionarism-religios-in-post-comunismul-romanesc/

(Doamne Dumnezeule, fă ceva ca pocăiţii să se pocăiască!) Pentru că şi dracii cred, se înfioară, dar nu se pocăiesc, nu este suficient să credeţi în Venirea Lui, dacă nu ardeţi de dorul Lui, dacă nu dovediţi că sunteţi strămutaţi de sub satan-in El, unde să trăiţi cum a trăit Iisus. (1 Ioan, cap.2) Aşa cum El s-a făcut Una cu noi, să ne facem şi noi, (TOŢI), Una cu răstignirea, îngroparea şi învierea Lui, ca să nu mai avem poftă de păcătuire, niciodată. Numai după lepădarea de sine, inclusiv de propria „credinţă”-neputinţă, iertare, iubire, neprihănire etc, (prin credinţa Cristică în Moartea Lui) putem fi umpluţi cu Plinătatea Duhovnicească, întrupată şi din Credinţa, Iertarea, Neprihănirea Dumnezeiască! Hristos a absorbit în Sine tot universul, dimpreună cu miliardele de oameni, a îngropat TOTUL -pentru totdeauna, pentru că aşa cum Tatăl locuieşte în Fiul, să fim şi noi locuiţi de cel înviat, căci nimic bun nu este în omul nenăscut din nou… Să Credem că rămânem în El, dacă Învăţătura Lui, Pocăinţa Cristică, Neprihamirea si celelalte bunatati ale Sale, dimpreună cu El DOMNESC în noi integru, integral, suveran, prioritar, complet şi total…” şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Rom.3/21-30) şi Filipeni, cap.3/9

Doamne Dumnezeule, fa ceva ca pocaitii sa se pocaiasca!-

Liviu Olah –

Liviu Olah – Un om al lui Dumnezeu, un om al rugaciunii

Desi am scris mesajul, trebuie neaparat ascultat videoclipul, in special incepand de la minutul 7 si sa ne intrebam: Cand e ultima data cand am/ati asistat la o predica unde audienta a plans in hohote?

Photo credit Pasiune Pentru Misiune

In primele 2 minute se vorbeste despre fratele Olah din perioada in care era pastor la Biserica Baptista nr. 2 cu Florica Chereches, Alexandru Bodor, Vasile Sonea

iar aprox. la minutul 2:20 predica fratele Olah.

Mesaj inregistrat in Biserica Baptista Nr. 2 Oradea 1974

Liviu Olah:

Dumnezeu nu lucreaza azi direct la mantuirea oamenilor, nu lucreaza prin ingeri nici prin decretele Sale ceresti, ci lucreaza prin noi, frati scumpi. Intelegeti? Prin voi, prin mine, prin noi si daca noi nu stam la dispozitia Lui zadarnic a murit Hristos. Oamenii vor merge in iad. Eu si tu trebuie sa devenim o unealta in mana lui Dumnezeu, trebuie sa devin un canal de legatura intre Dumnezeu si oameni, trebuie sa devin un om al rugaciunii care sa staruiesc pe genunchi pentru pocainta din jurul meu.

N-am facut treaba aceasta, noi am dezvoltat in bisericile noastre muzica, muzica si iarasi muzica. Am adus teatrele in biserica noastra! Am dezvoltat fanfarele in biserica noastra, programe peste programe, poezii peste poezii, si tare i-a placut diavolului teatrul acesta, clubul pe care l-am dus in bisericile noastre.

De aceea lucrarea nu merge. De-aceea nu merge.

Vin frati din diferite locuri aici, eu nu zic sa nu vina, bun venit, dar nu acesta este interesul sa veniti aici sa vedeti ce multe persoane sunt si n-avem locuri, interesul e sa stai acasa frate cel putin jumatate de ora pe genunchi inaintea lui Dumnezeu sa te pocaiesti tu, care esti de 20, 30, 40 de ani pocait si in jurul tau oamenii merg in iad, sunt morti in pacat.

De ce? Sa te intrebi de ce. Nu cumva tu ai rupt legatura cu Dumnezeu? Ai fost un pocait formalist! Din partea ta puteau sa mearga toti in iad. Asta-i mare pacat. Spun cu mana pe Biblie ca daca crestinismul ar fi luat in serios problema aceasta, problema consacrarii pentru Dumnezeu, problema rugaciunii staruitoare pentru vecini, cunostinte, colegi, oras, tara, lumea intreaga, de mult omenirea l-ar fi cunoscut pe Hristos de la mic la mare.

Noi suntem vinovatii: pocaitii care nu ne-am trait nici viata, model… Si tu iubitul meu suflet care ai stat in nepasare sau in indiferenta sau in amanare sa-L primesti oare sau nu pe Hristos, daca Hristos statea asa de nepasator fata de soarta ta si fata de soarta mea, noi ajungeam in iad.

Dumnezeu a coborat in lumea noastra, s-a facut om, a murit pentru noi. Dumnezeu moare pentru oameni. Oare oamenii vor intelege vreodata acest adevar? Cat se va juca umanitatea cu moartea lui Hristos? Cat timp o va calca in picioare oare? Daca si tu o calci iti calci propria ta fericire, propria ta perspectiva de-a avea viata vesnica.

Dumnezeu a avut mila fata de pamantul nostru, L-a trimis pe Hristos sa moara, L-a dat sa moara pe Hristos. Atat de mult a iubit si iubeste Dumnezeu lumea incat L-a dat pe Hristos sa moara, pentru ca oricine va crede in El si-L va primi in viata, sa nu piara ci sa aiba viata vesnica.

Auzi tu, tu vei pieri! Vei dispare din viata lui Dumnezeu, vei pieri daca nu-L primesti pe Dumnezeu in viata. Primeste-L in viata ta acum, nu amana, e poate ultima chemare, aceasta zi. N-as vrea sa te intalnesti cu imaginea aceasta in iad, sa zici ‘vai ce mare ocazie am avut’ ca mi s-a spus ca fara pocainta, fara acceptarea lui Hristos in viata sunt pierdut, pierdut. Vai ce nesocotit am fost ca am refuzat harul, ca n-am raspuns atunci chemarii divine.

Domnul sa lucreze la inima ta si mult de tot la inima voastra scumpi candidati.

Va rog nu intrati in apa botezului, daca nu vreti sa fiti oamenii lui Dumnezeu toata viata. Prea mult a vazut lumea asta pocaitii falsi, pocaiti de lume, prea multi, prea multi am incuiat usa cerului. Multi gem in iad fiindca pocaitii n-am fost adevarati pocaiti cu viata, n-am fost oameni ai rugaciunii, ne-am batut joc de haina alba pe care intr-o zi ca azi, atatia dintre noi am imbracat-o. Sa ne plangem aici, acum decat in iad.

Doamne Dumnezeule fa ceva ca pocaitii sa se pocaiasca, ca prin ei tara si lumea sa Te cunoasca ce Minunat, ce Bun, ce Sfant, ce iertator esti Tu. Domnul sa faca aceasta lucrare. Amin.

Deşi preoţii hulesc Pocăinţa, pentru a nu se deştepta creştinii… aceasta este vestită pentru prima dată în Sfânta Scriptură de Ioan Botezătorul, care boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor. Mântuitorul Iisus Hristos, iar mai apoi sfinţii apostoli i-au chemat pe oameni la pocăinţă

Esenţă a creştinismului, pocăinţa a ajuns să fie considerată de mulţi români doar părăsirea bisericii tradiţionale şi împărtăşirea crezului unor biserici protestante. Folosit de multe ori în sens peiorativ, termenul de „pocăit” este greşit atribuit „sectanţilor”, aşa cum sunt numiţi creştinii din confesiunile protestante. În realitate, pocăinţa este o stare pe care ar trebu să o experimenteze orice creştin. După 2.000 de ani, foarte mulţi români care se declară creştini, înţeleg greşit pocăinţa, definind-o ca părăsirea Bisericii Ortodoxe şi împărtăşirea crezului altor confesiuni religioase. Inclusiv ediţia electronică a DEX-ului îl defineşte pe „pocăit”, printre altele, ca un adept al unei secte religioase. În realitate, pocăinţa este o stare pe care orice om care se declară creştin, indiferent de confesiune, ar trebui să o experimenteze. Termenul de „pocăinţă” vine din grecescul „metanoia” şi înseamnă schimbarea modului de gândire, înnoirea minţii.DEGEABA – „Pocăinţa este una din cele şapte taine ale Bisericii Ortodoxe ,CARE se referă în primul rând la recunoaşterea păcatelor săvârşite, părerea de rău pentru acestea şi hotărârea de a nu le mai săvârşi. Practic acest lucru AR TREBUI SA se realizeze în Biserică prin taina spovedaniei, când omul merge la biserică pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a încerca să îşi îndrepte viaţa în adevăratul sens al cuvântului. Ar trebui ca după acest moment al pocăinţei, omul să îşi schimbe viaţa, să devină un om mai apropiat de Dumnezeu, mai împăcat cu sine, cu ceilalţi şi mai înclinat spre a săvârşi binele”, a explicat preotul ortodox de la Mitropolia Banatului, Zaharia Pereş. Potrivit preotului, un om care se pocăieşte îşi schimbă viaţa în bine, atât în familie, cât şi în societate. „Au fost oameni care, după o mărturisire sinceră a păcatelor înaintea lui Dumnezeu au luat hotărârea de a fi altfel. Au renunţat la foarte multe lucruri pe care le făcuseră până în acel moment. Lucrul acesta s-a văzut şi peste timp în familia lor, în viaţa lor, la serviciu, acasă şi pretutindeni. O astfel de întoarcere a omului spre Dumnezeu i-a luminat drumul spre a fi mai bun şi spre a fi mai milostiv, mai înclinat spre a fi mai aproape de Dumnezeu şi de oamenii din jurul lui”, a mai spus preotul Zaharia Pereş. Preotul timişorean a mai spus că primul pas pentru pocăinţă este conştientizarea păcatului şi întoarcerea la Dumnezeu. O altă viziune greşită cu privire la pocăinţă este setul de restricţii impuse odată cu pocăinţă. „Pe oamenii care sunt apropiaţi de Dumnezeu nu trebuie să-i sperie restricţiile. Ideea de restricţii nu trebuie să devină una de speriat. Lucrurile se pot restricţiona cu voie bună, fără să faci un efort în acest sens. Dacă reuşeşti să faci acest lucru nu mai vezi pocăinţa ca o povară, o să o vezi ca pe o rânduială a firii pe care o faci fără un efort considerabil”, a mai spus preotul. „Un om pocăit înseamnă un om care poate să îşi vadă limitele. Un om care are mintea orientată spre Dumnezeu, dar care este conştient că la Dumnezeu ajungi punând ordine în viaţa ta. Pocăinţa e un proces, e un mod de a fi. Un om care trăieşte în viaţa lui pocăinţa este mult mai atent la cei din jur. Nu poţi să fii un om bun, fără să fii bun cu cei din jur”, a spus şi preotul Mircea Silaghi. La rândul său, pastorul baptist Alex Neagoe, susţine că pocăinţa presupune un regret adânc pentru ceea ce omul nu a făcut bine şi dorinţa de a trăi în ascultare de Dumnezeu. „Există momentul acela în care cineva se întâlneşte în fiinţa sa cu Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, este pocăinţa aceea care duce la naşterea din nou, la transformarea fiinţei, dar pocăinţa este o chestiune de durată. Oridecâte ori cineva constată că a făcut ceva ce nu este după placul lui Dumnezeu, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăinţă, cu regret şi să decidă să nu mai repete. Altfel spus, din momentul în care cineva îl cunoaşte cu adevărat pe Iisus Hristos, omul acela nu se mai regăseşte în păcat. Chiar dacă se întâmplă să facă lucruri care nu sunt bune, omul acela nu se mai regăseşte în ele şi caută să le abandoneze, să le regrete”, a declarat pastorul. Alex Neagoe a mai spus că, deşi este o stare profundă a inimii, pocăinţa trebuie să se vadă în fapte. „Esenţa pocăinţei este chimbarea radicală la nivelul minţii şi a sufletului şi asta trebuie să se traducă în fapte. Sunt câteva aspecte punctuale care însoţesc pocăinţa. Un element cheie al pocăinţei este viaţa de simplitate, adică a nu mai pune accent pe lucrurile care ţin de lumea aceasta, ci o focalizare pe comorile cereşti. Pocăinţa reală se regăseşte în viaţa de fiecare zi. Pocăinţa nu este ceva ce se face doar la biserică. Este ceva ce trebuie să facem în fiecare zi”, a mai explicat pastorul timişorean. Pastorul atrage, la rândul său atenţia, că pocăiţa este interpretată greşit prin prisma a tot felul de restricţii. „Nu aceata este ideea pocăinţei, o serie lungă de nu-uri. Este o schimbare a valorilor şi de aceea omul care se pocăieşte înaintea lui Dumnezeu renunţă de bunăvoie la lucrurile rele sau inutile, care îl frânează în progresul său spiritual sau fac rău relaţiei cu semenii. Sunt aspecte care decurg natural din dorinţa cuiva de a-l respecta pe Dumnezeu, de a-şi respecta semenii şi a se respecta pe sine însuşi”, a mai spus Alex Neagoe. Pastorul susţine că pocăinţa unui om nu depinde de confesiunea creştină din care face parte, dar consideră că pocăinţa trebuie exprimată prin botezul pe care l-a urmat Mântuitorul. „Poate să fie un om pocăit dacă omul acela în mod real îşi regretă păcatul, se împacă cu Hristos şi se străduieşte să trăiască în ascultare de Dumnezeu, dar ce mai găsim ca şi componentă este că, la Ioan Botezătorul, cei care se pocăiau veneau să fie botezaţi ca persoane adulte care de bunăvoie cereau lucrul acesta. Exprimau această pocăinţă printr-un botez pe care îl solicitau de bunăvoie. Scufundarea în apă subliniează esenţa pocăinţei, moartea, îngroparea omului vechi, care iubea păcatul şi învierea la o viaţă nouă la ascultarea de Dumnezeu. Aceasta era expresia vizibilă a pocăinţei pe care cineva şi-o asuma”, a mai spus pastorul. Cum s-a schimbat viaţa unui medic care s-a pocăit Ionel Cioată este unul din medicii ginecologi renumiţi din Timişoara şi a experimentat pocăinţa în viaţa sa din momentul în care a hotărât să nu mai facă avorturi la cerere. Mulţi dintre cunoscuţii şi prietenii doctorului Cioată au crezut în momentul acela că medicul şi-a schimbat religia, că a îmbrăţişat un alt crez decât al Bisericii Ortodoxe. Ionel Cioată a rămas însă în creştin ortodox convins, dar a experimentat puterea pocăinţei. „A fi pocăit înseamnă a recunoaşte că ai greşit, că îţi pare rău şi nu mai faci. Să îţi plângi păcatul în faţa lui Dumnezeu, sub patrafirul părintelui care te spovedeşte. Eu am plâns mult timp. În momentul în care realizezi că eşti într-un păcat şi te pocăieşti înseamnă că viaţa ta se orientează spre o viaţă frumoasă în care să nu mai păcătuieşti. Sigur că firea lumească te îndeamnă să păcătuieşti, dar trebuie să stai tare”, a declarat medicul Ionel Cioată. Medicul a mai declarat că din momentul în care a renunţat să mai facă avorturi şi s-a pocăit de păcatele sale, se gândea că o să îşi piardă pacienţii, dar decizia pe care a luat-o i-a schimbat viaţa în bine, atât în familie cât şi pe plan profesional. „Viaţa mea s-a schimbat, familia mea s-a schimbat, relaţia mea cu pacienţii s-a schimbat şi tot mai mulţi pacienţi au început să vină la mine. Bunul Dumnezeu mi-a dovedit că El este bun, iubitor şi iertător”, a declarat medicul pentru care relaţia cu Dumnezeu ocupă un loc special în viaţă.

Ce spune Biblia despre pocăință?

Sau… de ce cred unii că ne jignesc atunci când ne numesc„pocăiți” și preferă mai bine să ne numească după religie?

Sunt anumiți oameni care atunci când vor să jignească pe cineva, îl numesc „pocăit”. De exemplu: „Tu de ce nu vrei sa mergi sa bei cu noi? Vai de tine, ești ca un pocăit!”, „Ești așa de ciudat, parcă-ai fi un pocăit.”…Și toată lumea râde.

Am destui prieteni dragi care atunci când cineva mi se adresează cu apelativul „pocăito”, ei consideră că e cazul să îmi ia apărarea. De ce are lumea astfel de concepții?

– Pentru că lumea nu cunoaște Biblia.

Matei 22:29 „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”

Ce spune Biblia despre pocăinţă?

Iată doar câteva versete care vorbesc despre pocăință:

Faptele Apostolilor 2 : 38 „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”

Faptele Apostolilor 3 : 19 „Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.”

Luca 24 : 47 „Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.”

Marcu 2 : 17 „Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

Marcu 1 : 15 „El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”

Matei 4 : 17 „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”

Faptele Apostolilor 17 : 30, 31 „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…”

Pocăința este o schimbare a minții și a inimii. Pocăința nu înseamnă respectarea unor obiceiuri și tradiții. Pocăința este înțelegerea deplină a faptului că ne naștem, nu cu păcat, ci în păcat și doar Dumnezeu ne poate salva. A murit pentru fiecare dintre noi. Nu mai avem nimic de făcut, nu e nevoie să urcăm cine știe câte trepte, nu e nevoie să mergem în pelerinaj, nu este nevoie să facem nimic altceva decât să credem și să primim salvarea de la Dumnezeu. A crede doar că Dumnezeu există nu te face pocăit. Şi diavolul știe că Dumnezeu există, dar asta nu îl face pocăit.

Iacov 2:19 „ Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci, dar şi dracii cred şi se înfioară.”

Și dracii cred, dar asta nu îi face pocăiți. Este nevoie să îți dorești să Îl cunoști pe Dumnezeu, citind Biblia, care este Cuvântul Lui, și acceptând că suntem mântuiți doar prin El și nu prin faptele noastre bune.

Sunt pocăită și sunt conștientă că a fi pocăit nu înseamnă ceea ce cred și iau în bătaie de joc unii. Oricine se numește „creștin”, ar trebui să fie pocăit. Biblia spune asta. Indiferent de cultul creștin, Biblia este aceeași. Mulți cred că fiecare religie are Biblia ei, dar se rătăcesc tocmai pentru că nu citesc ca să se convingă.

A fi pocăit nu înseamnă a fi după vreo anumită religie. O persoană care se numește pe sine „creștin” și aparține unei religii creștine, și totuși ia în bătaie de joc pocăiții, nu a citit deloc Biblia.

Închei cu două versete pentru pocăiți:

„Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26 : 41).

„Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3 : 8).

Pentru cei care încă nu știu ce să facă, reamintesc versetele din Faptele Apostolilor 17 : 30, 31:

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…”

Sursa unei vieţi schimbate

Te-ai trezit vreodată spunând: „Îmi urăsc viaţa”? Cum poate cineva să experimenteze o schimbare reală a vieţii? Să experimenteze o schimbare pozitivă?

De Josh McDowell

Tânjeam să fiu fericit. Doream să fiu unul dintre cei mai fericiţi oameni de pe întregul pământul. Îmi doream şi un sens în viaţă. Căutam răspunsuri la întrebările:

„Cine sunt eu?”
„De ce mă aflu aici?”
„Spre ce se îndreaptă viaţa mea?”

Mai mult decât atât, îmi doream să fiu şi liber. Doream să fiu unul dintre cei mai liberi oameni din întreaga lume. Pentru mine, libertate nu însemna doar să fac ceea ce doream – toată lumea poate face asta. Pentru mine, libertate însemna să am puterea să fac ceea ce ştiam că trebuie să fac. Cei mai mulţi oameni ştiu ce trebuie să facă, dar nu au puterea să o facă. Aşa că am început să caut răspunsuri.

Unde poate găsi cineva schimbare pozitivă?

Se părea că aproape toţi oamenii aveau un fel de religie, aşa că am făcut şi eu ceea ce se obişnuia să se facă: am mers la biserică. Trebuie să fi nimerit biserica greşită, pentru că doar m-a făcut să mă simt şi mai rău. Mergeam la biserică dimineaţa, la prânz şi seara, dar nu m-a ajutat cu nimic. Eu sunt foarte practic şi, atunci când ceva nu funcţionează, renunţ la el. Prin urmare, am renunţat la religie.

Am început să mă întreb dacă nu cumva prestigiul este răspunsul. M-am gîndit că a fi lider, a accepta o anumită cauză, a mă dărui acestei cauze şi a fi popular s-ar putea să-mi aducă împlinirea. La universitatea unde am studiat, şefii de grupă ţineau baierile pungii şi iroseau banii cum doreau. Astfel că am candidat la preşedinţia studenţilor de anul I şi am fost ales. Era extraordinar să fiu cunoscut de toţi, să iau decizii şi să cheltui banii universităţii pentru a aduce vorbitorii pe care îi doream eu. Era grozav, dar efectul se diminua la fel ca orice alt lucru pe care-l încercasem. Mă trezeam luni dimineaţa (de obicei cu dureri de cap datorită nopţii precedente), iar atitudinea mea era: „Of, încă cinci zile”. Înduram zilele de luni până vineri. Fericirea gravita în jurul a trei nopţi pe săptămână – vineria, sâmbăta şi duminica. Apoi cercul vicios îşi relua cursul.

Căutând schimbarea pozitivă a vieţii

Bănuiesc că puţini studenţi din această ţară erau mai sinceri decât mine în căutarea unui sens, a unui scop în viaţă şi a adevărului.

În acea perioadă am observat un grup mic de oameni – opt studenţi şi doi profesori. Viaţa lor avea ceva diferit. Păreau că ştiu de ce cred ceea ce cred. Păreau că ştiu şi încotro se îndreptau vieţile lor.

Oamenii pe care am început să-i urmăresc nu vorbeau doar despre dragoste – ei se implicau activ. Păreau că zboară deasupra circumstanţelor vieţii universitare. În timp ce toţi ceilalţi păreau că se prăbuşesc, ei păreau să fie mulţumiţi şi să aibă o pace care nu era determinată de circumstanţe. Păreau că au o sursă interioară constantă de bucurie. Erau dezgustător de fericiţi. Aveau ceva ce eu nu aveam.

Ca toţi studenţii, dacă cineva avea ceva ce eu nu aveam, îmi doream şi eu acel lucru. Aşa că am decis să mă împrietenesc cu aceste persoane care mă nedumereau. Două săptămâni mai târziu stăteam toţi în jurul unei mese din sala de conferinţe – şase studenţi şi doi profesori. Conversaţia a început să atingă subiectul despre Dumnezeu.

Întrebând despre schimbarea pozitivă a vieţii

Ei mă nelinişteau, aşa că în cele din urmă m-am uitat la una dintre studente, o fată frumoasă (obişnuiam să cred că toţi creştinii sunt urâţi); m-am lăsat pe spate în scaun (nu doream ca ceilalţi să creadă că sunt interesat de subiectul discuţiei) şi am întrebat: „Spuneţi-mi, ce v-a schimbat vieţile? De ce sunt vieţile voastre atât de diferite de ale celorlalte persoane din universitate?”

Tânăra aceea trebuie să fi avut o convingere puternică. S-a uitat ţintă la mine şi mi-a spus două cuvinte pe care niciodată nu crezusem că le voi auzi la universitate ca parte a unei soluţii: „Iisus Cristos”.

„Pentru Dumnezeu”, am răspuns eu, „lăsaţi-mă cu prostiile astea. Sunt sătul de religie. Sunt sătul de biserică. Sunt sătul de Biblie. Nu-mi spuneţi mie prostiile astea cu religia.”

Ea a răspuns înapoi: „Stai puţin, n-am spus religia, ci Iisus Cristos”. Apoi a subliniat ceva ce nu ştiusem înainte: Creştinismul nu este o religie. Religia reprezintă încercarea oamenilor de a ajunge la Dumnezeu prin faptele lor bune; Creştinismul reprezintă apropierea lui Dumnezeu de oameni prin Iisus Cristos pentru a le oferi o relaţie cu Sine.

Probabil că la universitate vei găsi mai mulţi oameni care au concepţii greşite despre Creştinism decât oriunde în altă parte. Cu ceva timp în urmă, am întâlnit un asistent universitar, care a spus la un seminar cu studenţii din anul terminal că „oricine intră într-o biserică devine creştin”. I-am răspuns: „Dacă intri într-un garaj, te face acest lucru o maşină?” Mi s-a spus că un creştin este acela care crede cu adevărat în Cristos.

Pe măsură ce examinam Creştinismul, noii mei prieteni mă provocau din punct de vedere intelectual să analizez viaţa lui Iisus. Am descoperit că Buddha, Mohammed şi Confucius nu au pretins niciodată că sunt Dumnezeu, însă Iisus a făcut-o. Prietenii mei m-au îndemnat să cercetez dovezile care afirmau dumnezeirea lui Iisus. Ei erau convinşi că Iisus era Dumnezeu în chip omenesc, care a murit pe cruce pentru păcatele omenirii, care a fost îngropat, a înviat a treia zi din morţi şi putea schimba viaţa cuiva astăzi.

Credeam că acest lucru era o farsă. De fapt, credeam că cei mai mulţi creştini sunt nişte idioţi umblători. Întâlnisem câţiva dintre ei. Obişnuiam să aştept ca un creştin să ia cuvântul în clasă pentru a-l face praf şi pentru a-i da o lecţie. Îmi imaginam că dacă un creştin are vreo celulă în creier, aceasta ar muri de sigurătate. Nu ştiam mai multe.

Dar aceşti oameni mă provocau din nou şi din nou. În cele din urmă, am acceptat provocarea lor. Am acceptat-o din mândrie, pentru a-i combate, crezând că nu există niciun fapt real pe care să se bazeze. Am presupus că nu există nicio dovadă pe care cineva să o poată evalua.

După multe luni de studiu, mintea mea a ajuns la concluzia că Iisus Cristos trebuie să fi fost cine a pretins că este. Acest lucru a creat o problemă serioasă. Mintea mea îmi spunea că toate acestea erau adevărate, dar voinţa mea mă trăgea în altă direcţie.

Am descoperit că a deveni creştin este o experienţă care nimiceşte eul. Iisus Cristos mi-a provocat în mod direct voinţa pentru a mă încrede în El. Daţi-mi voie să-L parafrazez: „Uite, Eu stau la uşă şi bat încontinuu. Dacă Mă aude cineva strigându-l şi deschide uşa, voi intra înăuntru” (Apocalipsa 3:20). Nu-mi păsa dacă Cristos a mers pe apă sau dacă a schimbat apa în vin, nu-mi doream pe cineva care pleacă foarte repede de la o petrecere. Nu-mi puteam imagina o altă cale mai rapidă de a ruina un timp plăcut. Deci mintea mea îmi spunea despre Creştinism că este adevărat, dar voinţa mea fugea în altă direcţie.

Şi mai conştient că îmi urăsc viaţa

Ori de câte ori mă aflam în preajma acelor creştini entuziaşti, începea conflictul. Dacă te-ai aflat vreodată în preajma unor oameni fericiţi, înţelegi cum te pot enerva. Ei erau atât de fericiţi, iar eu eram atât de mizerabil, încât mă sculam literalmente şi ieşiam din sala de conferinţe. Am ajuns la punctul în care mergeam la culcare la 10 seara, dar nu adormeam până pe la 4 dimineaţa. Ştiam că trebuie să-mi scot din cap aceste lucruri înainte de a-mi pierd minţile! În cele din urmă, pe data de 19 decembrie 1959, mintea şi inima mea au căzut de acord la ora 8:30 p.m., pe când eram în anul doi de facultate – atunci am devenit creştin.

În acea seară, m-am rugat patru lucruri pentru a întemeia o relaţie cu Iisus Cristos care mi-a transformat viaţa de atunci încoace. Mai întâi, am spus: „Doamne Iisuse, Îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru mine”. În al doilea rând, am spus: „Mărturisesc acele lucruri din viaţa mea care nu-Ţi sunt plăcute şi Îţi cer să mă ierţi şi să mă curăţeşti”. În al treilea rând, am spus: „Îmi deschid chiar acum, cum ştiu mai bine, uşa inimii şi a vieţii mele şi mă încred în Tine ca Mântuitor şi Domn. Preia controlul asupra vieţii mele. Schimbă-mă din interior înspre exterior. Fă-mă acea persoană pe care ai creat-o să fiu”. Şi ultimul lucru pe care l-am spus în rugăciune a fost: „Îţi mulţumesc că ai intrat în viaţa mea prin credinţă”. Era o credinţă care nu se baza pe ignoranţă, ci pe dovada istoriei şi pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Sunt sigur că i-ai auzit pe unii oameni religioşi vorbind despre experienţa lor fulgerătoare. Ei bine, în cazul meu nu s-a întâmplat nimic după ce m-am rugat acele lucruri. Absolut nimic. Şi încă nu încercasem să fac nicio faptă bună. De fapt, după ce am luat acea decizie, m-am simţit şi mai rău. Îmi venea pur şi simplu să vomit. O nu,m-am gândit, în ce m-am băgat? Chiar simţeam că mi-am ieşit din pepeni (şi sunt sigur că unii chiar cred că aşa s-a întâmplat!).

Dumnezeu şi schimbarea pozitivă a vieţii

Dar într-o perioadă de şase luni până la un an şi jumătate, am descoperit că nu-mi ieşisem din pepeni. Viaţa mea fusese schimbată. Odată am intrat într-o polemică cu şeful catedrei de istorie de la Universitatea Midwestern când i-am spus că viaţa mea a fost schimbată. El m-a întrerupt, spunând: „McDowell, vrei să ne spui că Dumnezeu realmente ţi-a schimbat viaţa, acum în secolul al XX-lea? Ce domenii din viaţa ta?” După 45 de minute, mi-a spus: „Bine, destul”. Dă-mi voie să-ţi spus câteva dintre lucrurile pe care le-am spus atunci lui şi audienţei de acolo.

Un domeniu pe care Dumnezeu l-a schimbat a fost neastâmpărul meu. Întotdeauna trebuia să fiu ocupat. Mergeam prin campus, iar mintea mea era ca o vijelie plină de conflicte care se izbeau de pereţi. Stăteam jos şi încercam să studiez, dar nu reuşeam. La câteva luni după ce am luat acea decizie de a-L urma pe Cristos am constatat un fel de pace la nivelul minţii. Nu mă înţelege greşit. Nu spun că nu am mai avut deloc conflicte. Ceea ce am găsit în această relaţie cu Iisus nu era absenţa conflictelor, ci capacitatea de a le face faţă. Şi n-aş da acest lucru pe nimic altceva din întreaga lume.

Un alt domeniu care a început să se schimbe a fost irascibilitatea mea. Obişnuiam să mă enervez imediat dacă cineva se uita la mine chiorâş. Încă mai am cicatricele de pe vremea când, în primul an de facultate, l-am zdrobit pe unul în bătaie. Irascibilitatea mea făcea atât de mult parte din mine, încât nici nu am încercat să o schimb în mod conştient. Am ajuns în situaţia de a mă enerva foarte repede şi de a nu mă mai putea controla. În 14 ani, am mai răbufnit o singură dată (şi când s-a întâmplat asta, m-am revanşat timp de aproape şase ai!).

Schimbarea pozitivă a urii

Mai este un domeniu de care nu sunt mândru. Dar vorbesc despre el pentru că mulţi oameni au nevoie de aceeaşi schimbare în viaţa lor, iar eu am găsit sursa pentru acea schimbare: o relaţie cu Iisus Cristos. Acel domeniu este ura. Am urât foarte mult în viaţa mea. Nu era ceva care se vedea foarte mult în afară, dar era ceva care mă măcina în interior. Mă iritau oamenii, lucrurile, absolut toate.

Dar am urât un om mai mult decât pe oricine altcineva: tatăl meu. Îl uram de moarte. Pentru mine, el era beţivul oraşului. Toţi ştiau că tatăl meu era beţiv. Prietenii mei făceau glume pe seama tatălui meu care mergea pe două cărări prin oraş. Nu-şi închipuiau că mă deranjează. Eram şi eu ca alţii – râdeam de ochii lumii. Dar dă-mi voie să-ţi spun că în interiorul meu plângeam. Uneori mergeam în şură şi o vedeam pe mama atât de bătută, încât nu se mai putea scula. Era întinsă pe bălegarul din spatele vacilor. Atunci când veneau prieteni la noi acasă, îl scoteam pe tata afară şi-l legam în şură, iar maşina lui o parcam în spatele silozului. Le spuneam prietenilor că tata a trebuit să plece undeva. Nu cred că cineva ar fi putut urî pe cineva mai mult decât l-am urât eu pe tata.

După ce m-am decis pentru Cristos, El a intrat în viaţa mea, iar dragostea Sa a fost atât de puternică, încât mi-a luat ura şi a schimbat-o. Am putut să-l privesc pe tatăl meu drept în ochi şi să-i spun: „Tată, te iubesc”. Şi chiar l-am iubit. După câte i-am făcut, acest lucru l-a zdruncinat.

După ce m-am transferat la o universitate particulară, am avut un accident grav de maşină. Am fost dus acasă cu gâtul imobilizat. Nu voi uita niciodată că tatăl meu a venit la mine în cameră şi m-a întrebat: „Fiule, cum poţi iubi un tată ca mine?” I-am răspuns: „Tată, acum şase luni te uram”. Apoi i-am împărtăşit concluziile la care am ajuns cu privire la Cristos: „Tată, L-am lăsat pe Iisus Cristos să intre în viaţa mea. Nu pot să-ţi explic foarte bine, dar în urma acelei relaţii, am primit puterea să-i iubesc şi să-i accept pe alţii aşa cum sunt ei, inclusiv pe tine”.

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu s-a produs unul dintre cele mai extraordinare lucruri din viaţa mea. Cineva din familia mea, cineva care mă cunoştea atât de bine, încât nu puteam să-l prostesc, mi-a spus: „Fiule, dacă Dumnezeu poate face în viaţa mea ce văd că a făcut în viaţa ta, atunci vreau să-i dau această ocazie”. Chiar acolo tatăl meu s-a rugat cu mine şi s-a încrezut în Cristos pentru iertarea păcatelor sale.

De obicei, schimbarea are loc în câteva zile, săptămâni, luni sau chiar un an. Viaţa tatălui meu a fost schimbată înaintea ochilor mei. Era ca şi cum cineva ar fi aprins un bec. Niciodată n-am mai văzut o schimbare mai rapidă decât aceasta, nici înainte, nici după. Tatăl meu s-a atins de whiskey doar o singură dată după aceea. L-a dus până la gură şi asta a fost tot. Eu am ajuns la concluzia că o relaţie cu Iisus Cristos schimbă vieţi.

Schimbarea pozitivă a vieţii

Poţi să râzi de Creştinism. Poţi să-ţi baţi joc şi poţi să-l ridiculizezi. Dar Creştinismul are valoare. El schimbă vieţi. Dacă te încrezi în Cristos, urmăreşte atitudinile şi acţiunile tale, întrucât Iisus Cristos este la lucru pentru a-ţi schimba viaţa.

Creştinismul însă nu este ceva ce poţi băga cuiva pe gât. Tot ce pot să fac este să-ţi spun ce am descoperit eu. După aceea, tu trebuie să decizi.

Poate că rugăciunea pe care am spus-o eu te va ajuta: „Doamne Iisuse, am nevoie de Tine. Îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru mine. Iartă-mă şi curăţeşte-mă. Chiar acum mă încred în Tine ca Mântuitor şi Domn. Fă-mă persoana pe care tu ai creat-o să fiu. În Numele Tău. Amin”.

Josh McDowell este un vorbitor, autor şi reprezentant al Campus Crusade for Christ, cunoscut pe plan mondial. A scris mai mult de cincizeci de cărţi, printre care şi clasicele Mai mult decât un tâmplar şi Mărturii care cer un verdict.

Există vreo diferenţă între a fi ortodox şi a fi creştin?

Întrebare: „Există vreo diferenţă între a fi ortodox şi a fi creştin?”

Răspunsul nostru: Există multe denominaţii sau tipuri de biserici care sunt considerate a fi „creştine”, precum Biserica ortodoxă, catolică, presbiteriană, metodistă, baptistă, luterană ş.a.m.d. Şi este evident că sunt membri în fiecare dintre acestea, care au o relaţie autentică cu Cristos, iar alţii nu.

Prin urmare, aspectul cel mai important nu este cărei biserici îi aparţine cineva, ci dacă Iisus Cristos trăieşte în acea persoană… dacă ea are într-adevăr o relaţie personală cu Dumnezeu.

Ni se spune în Evanghelia după Ioan că „tuturor celor care L-au primit [pe Iisus], adică celor care cred în Numele Lui, El le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu”¹. De ce trebuie să devenim copii ai lui Dumnezeu? Pentru că până atunci Dumnezeu este departe. Putem şti că El este undeva acolo şi că trebuie să ne închinăm Lui. Putem şti şi că în vremuri de nevoie trebuie să ne rugăm Lui. Dar există o distanţă între El şi noi, de care suntem conştienţi şi aceasta se datorează păcatului nostru.

Atâta vreme cât trăim, noi vom continua să păcătuim. Vom trăi în felul nostru şi nu cum vrea Dumnezeu. Dar păcatul nu trebuie să rămână o barieră între noi şi Dumnezeu. Iată cum este acest lucru posibil.

Biblia spune că există o pedeapsă pentru păcat şi s-ar putea ca aceasta să fie mai mare decât te aştepţi. Pedeapsa pentru păcat este moartea. Nu este pedeapsa doar pentru păcate precum omorul. Este judecata lui Dumnezeu împotriva tuturor păcatelor. Biblia spune: „Căci plata păcatului este moartea…”². Iisus a murit în locul nostru pentru ca noi să nu murim pentru veşnicie, fiind despărţiţi de Dumnezeu datorită păcatului nostru. El a plătit pe deplin pedeapsa pentru păcatele noastre. Şi ne oferă iertare deplină, nu temporară. Putem avea această iertare acum chiar şi pentru păcatele pe care le vom comite în viitor, pentru că Iisus a murit pentru toate păcatele noastre. Fiind îndepărtată bariera păcatului, putem începe imediat o relaţie personală apropiată cu El. Acest lucru nu înseamnă că vom deveni perfecţi sau că nu vom mai păcătui. Ci vom deveni persoane iertate atunci când recunoaştem că Iisus a murit pentru păcatele noastre în locul nostru.

„Sunt socotiţi drepţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Iisus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire ca să-Şi arate dreptatea Lui…”³

Atunci când Îl primim pe Iisus în viaţa noastră, Dumnezeu ne declară „nevinovaţi” şi spune că suntem „îndreptăţiţi”. Relaţia noastră cu Dumnezeu a început într-un mod foarte real, iar noi nu mai cunoaştem că Dumnezeu este undeva „acolo”, ci ştim că El locuieşte în noi. Avem iertarea lui Dumnezeu şi o relaţie cu Sine. „Căci plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Cristos, Domnul nostru.”⁴

Dacă vrei să fii sigur că ai o relaţie personală cu Dumnezeu, că păcatele îţi sunt iertate şi că nu mai există nicio barieră între tine şi Dumnezeu, citeşte articolul Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.

Neale Donald Walsch – Cele 25 de mesaje esentiale care pot schimba lumea

Dupa cum probabil ai citit dintr-un post scris anterior, Neale Donald Walsch, autorul trilogiei best-seller „Conversatii cu Dumnezeu„, carte tradusa in peste 37 de limbi, si care a transformat in bine vietile a milioane de oameni de pe intreg globul, va sustine pe 21 mai 2014, la Bucuresti, o Conferinta de o zi cu titlul, „Succes si Stare de bine„

Sosind pentru prima data in Romania, Neale Donald Walsch doreste sa ne impartaseasca calea catre „Succes si Stare de bine”, printr-un program revolutionar de extindere a constientei, pornind de la esenta celor peste 3.000 de pagini ale celor 9 carti „Conversatii cu Dumnezeu”! Aceasta esenta va fi expusa si detaliata in, Cele 25 de mesaje esentiale care pot schimba lumea. Toti cei care au participat la conferintele sau seminariile lui Neale Donald Walsch afirma ca, acesta ofera metode practice prin care fiecare dintre noi putem implementa aceste mesaje in realitatea noastra zilnica. Pentru o zi, participantii vor beneficia de asistenta lui Neale in a intelege si a-ti integra conceptele care au puterea sa schimbe vieti, sa aduca pacea in mintea si sufletele oamenilor, intr-o viata traita in echilibru si abundenta. „ Aici, in 1000 de cuvinte ce reprezinta mesajele de baza din Conversatii cu Dumnezeu , este tot ceea ce rasa umana trebuie sa stie pentru a se elibera de o doctrina globala care creeaza separare si concurenta vicioasa, înlocuindu-o , în sfarsit , cu un etos de unitate si cooperare , întelegere si compasiune , generozitate si iubire.

( 1 ) Suntem cu totii Unul. Toate lucrurile sunt un lucru. Exista doar un singur lucru, si toate lucrurile sunt parte a acestui singur lucru care este. Aceasta înseamna ca esti divin. Tu nu esti corpul tau , nu esti mintea ta , si tu nu esti sufletul. Tu esti o combinatie unica de toate trei, care cuprinde totalitatea a ceea ce esti tu. Esti o individualizare a Divinitatii, o expresie a lui Dumnezeu pe Pamânt.

( 2 ) Este de ajuns . Nu este necesar de a concura, de a te lupta pentru resurse. Tot ce ai de facut este sa le folosesti.

( 3 ) Nu e nimic ce trebuie sa faci. Adica fa ceea ce Simti sa faci, niciodata nu sunt impuse cerinte, conditii. Dumnezeu nu vrea nimic , nu are nevoie de nimic , nu cere nimic , nu comanda nimic.

( 4 ) Dumnezeu vorbeste cu toata lumea, tot timpul! Întrebarea nu este ‘ Cui îi vorbeste Dumnezeu ? ‘

Întrebarea este ‘ Cine il asculta ? ‘

( 5 ) Exista trei principii de baza ale vietii : functionalitate, adaptabilitate si sustenabilitate.

( 6 ) Nu exista nici un lucru cum ar fi bine si rau, este numai ceea ce functioneaza si ceea ce nu functioneaza, având în vedere ceea ce intentionam sa facem .

( 7 ) În sens spiritual nu exista victime si nici raufacatori in lume , desi în sensul uman se pare ca exista cu siguranta. Cu toate acestea, pentru ca voi sunteti Divinul , nimic nu se poate intampla impotriva vointei tale .

( 8 ) Nimeni nu face nimic nepotrivit , dat fiind modelul lui despre Lume .

( 9 ) Nu exista nici un loc numit iad , si nici osânda vesnica nu exista .

( 10 ) Moartea nu exista! Ceea ce numim ” moarte ” este pur si simplu un proces de re – identificare .

( 11 ) Nu exista nici un astfel de lucru ca spatiu si timp, exista doar aici si acum!

( 12 ) Iubirea este tot ceea ce exista!

( 13 ) Tu esti creatorul propriei realitati , folosind cele trei instrumente de creatie: gând, cuvânt si actiune .

( 14 ) Viata ta nu are nimic de-a face cu tine. Este vorba despre toti cei a caror viata o atingi , si cum o atingi .

( 15 ) Scopul vietii tale este de a te recrea din nou în urmatoarea grandioasa versiune a celei mai mare viziuni pe care au avut-o vreodata despre cine esti.

( 16 ) În momentul în care declari ceva , opusul acestuia va intra în spatiul tau . Aceasta este legea contrastelor, care creeaza un câmp contextual în care ceea ce doresti sa exprimi poate fi experimentat.

( 17 ) Nu exista adevar absolut. Tot adevarul este subiectiv . În acest cadru , exista cinci niveluri de a afirma adevarul: Spune adevarul tau tie insuti despre tine insuti; Spune adevarul tau tie insuti despre un altul; Spune altcuiva adevarul tau despre tine; Spune altcuiva adevarul tau despre un altul ; Spune adevarul tau despre tot la toata lumea.

( 18 ) Rasa umana traieste într -un set precis de iluzii . Cele zece Iluzii ale oamenilor sunt : necesitate exista , esec exista , separare exista, insuficienta exista, cerinte exista , judecata exista, condamnare exista, conditionare exista, superioritate exista, ignoranta exista. Aceste iluzii au menirea de a servi omenirea , dar ea trebuie sa învete cum sa le foloseasca .

( 19 ) Cele trei concepte de baza ale Trairii Holistice a vietii sunt: Onestitate , Constienta si Responsabilitate . Traieste conform acestor precepte si mania pe tine insuti va disparea din viata ta .

( 20 ) Viata functioneaza in paradigma: A FI – A Face – A Avea. Cei mai multi oameni cred ca ea functioneaza invers, imaginându-si ca in primul rand trebuie sa ” aiba ” lucruri , în scopul de a ” face ” lucruri , astfel, sa ajunga sa ” fie ” ceea ce ei doresc sa fie . Inversarea acestui proces este cel mai rapid mod de a experimenta maiestria în viata .

( 21 ) Exista trei niveluri de constientizare : 1.speranta; 2. credinta; 3. cunoasterea . Maestria spirituala se refera la a trai de pe al treilea nivel.

( 22 ) Exista cinci idei eronate despre Dumnezeu care creeaza criza , violenta , ucidere si razboi . În primul rând , ideea ca Dumnezeu are nevoie de ceva . În al doilea rând , ideea ca Dumnezeu poate sa nu obtina ceea ce are nevoie . În al treilea rând , ideea ca Dumnezeu te-a despartit de El pentru ca nu I-ai dat ceea ce are nevoie . În al patrulea rând , ideea ca Dumnezeu înca mai are nevoie asa de tare de ceea ce vrea de la tine, incat iti cere acum , de pe pozitia ta separata , sa Ii dai . În al cincilea rând , ideea ca Dumnezeu te va distruge daca nu îndeplinesti cerintele Sale .

( 23 ) Exista, de asemenea, cinci erori despre viata care creeaza criza , violenta , ucidere si razboi . În primul rând , ideea ca fiintele umane sunt separate unele de altele . În al doilea rând , ideea ca nu este suficient din ceea ce fiintele umane au nevoie ca sa fie fericite. În al treilea rând , ideea ca , în scopul de a obtine lucrurile din care nu exista suficient , fiintele umane trebuie sa concureze unele cu altele . În al patrulea rând , ideea ca unele fiinte umane sunt mai bune decât alte fiinte umane . În al cincilea rând , ideea ca este adecvat pentru fiintele umane ca pentru a rezolva diferentele grave create intre ele, trebuie sa se ucida reciproc.

( 24 ) Crezi ca esti terorizat de catre alte persoane , dar în realitate nu esti terorizat decat de convingerile tale. Experienta voastra despre voi si lumea voastra se va schimba dramatic daca adoptati , colectiv , cei cinci pasi pentru Pace :

-1. Permite-ti sa recunosti faptul ca unele dintre vechile tale credinte despre Dumnezeu si despre viata nu mai functioneaza.

-2. Exploreaza posibilitatea ca exista ceva ce nu întelegi pe deplin despre Dumnezeu si despre viata , si ca aceasta întelegere ar putea schimba totul .

-3. Anunta ca esti deschis pentru noi întelegeri despre Dumnezeu si viata, întelegeri care ar putea produce un nou mod de viata pe aceasta planeta .

-4. Cu mult curaj examineaza aceste noi întelegeri si , în cazul în care se aliniaza cu adevarul tau interior si cunoasterea interioara, include-le in sistemul tau de credinte.

-5. Exprima-ti viata ca o demonstratie a celor mai mari convingeri ale tale , mai degraba decât ca o negare a lor.

( 25 ) Sa fie o singura Evanghelie pentru toti oamenii de pe Pamânt : „Suntem cu Totii Unul . Calea noastra nu este o cale mai buna, ci este doar una diferita.„

Cele o mie de cuvinte de mai sus, insusite si puse in practica, ar putea schimba lumea intr-o singura generatie.

Sursa: Textul publicat sub titlul ” 25 de mesaje de baza – 1000 de cuvinte care vor schimba Lumea” , la 16 decembrie 2012, pe blogul personal, http://www.theglobalconversation.com/blog/?p=3174

Noi toti suntem unul

Neale Donald Walsch –
Ashland, Oregon 28 iulie 2008

Dragii mei prieteni…

Sunt adesea intrebat: „Care este cel mai important mesaj din Conversatii cu Dumnezeu”? Raspunsul e rapid si la indemana.

Toti suntem unul.

Acestei trei cuvinte rezuma cele peste 3,000 de pagini de dialog din textele cartilor Conversatii cu Dumnezeu, intr-un mod mult mai bun decat orice as putea eu spune.

Daca am putea gasi un mod de a face ca aceste cuvinte sa devina o mantra a lumii noastre, sa fie imbratisate de toate societatile si culturile, am putea face sa inceteze toate suferinta, toate razboaiele, toate luptele de clasa, toata foametea si violenta si toata saracia de pe aceasta planeta – intocmai cum o facem in propriile noastre familii.

Nici o familie nu ar lasa pe membrii ei sa moara de foame. Nici o familie, cu execptia uneia cu o disfunctionalitate severa, nu ar folosi violenta fata de membrii sai pentru a rezolva diferendele care apar in sanul ei.

Familia omenirii este una cu o disfunctionalitate severa. Toti apartinem aceleiasi specii dar ne tratam unii pe altii ca si cum interesele noastre nu ar fi comune. Ne ignorama unii pe altii si ne lasam sa suferim unii pe altii, ne luptam unii impotriva altora si ne omoram unii pe altii. Si totusi, ca sa fim cinsititi, asta nu e decat una din fetele medaliei. Ne si purtam de grija unii altora si ne ajutam unii pe altii. Lucram unii cu altii si cooperam unii cu altii, suntem alaturi unii de altii in vreme de restriste si in timpul calamitatilor.

Lansez acum o invitatie pentru noi toti sa stam iar alaturi unii de altii. Si de aceasta data, sa fie pentru totdeauna, nu doar pentru moment. De data asta, nu doar unii dintre noi.

Echipa Omenirii lucreaza din greu sa creeze pentru noi un mod de a face asta. Aceasta organizatie cauta sa trimita – si incurajeaza si pe altii sa trimita – un singur mesaj:

Toti suntem unul.

In vreme ce ne indreptam spre finele anului 2008, intr-o lume gata sa se prabuseasca intr-un dezastru in ceea ce priveste mediul inconjurator, viata sociala, spirituala, politica si financiara, inca mai putem intoarce carma, modifica cursul, schimba directia. Putem insa face asta numai daca ne strangem impreuna spre a ne dedica unei cauze comune. Si astazi sunt inca adevarate frazele rostite de Presedintele SUA, John F. Kennedy, care spunea: „Cand suntem divizati, e putin ceea ce putem face. Cand suntem impreuna, e putin ceea ce nu putem face.”

Acum, s-ar putea sa nu credeti ca ceva atat de simplu, ceva atat de „ne-complex” ca o miscare a cetatenilor, sa poata schimba lumea. Si totusi, daca va ganditi, va dati seama ca nimic altceva nu a facut-o vreodata. Gandhi a creat o miscare a cetatenilor. Martin Luther King Jr. a creat o miscare a cetatenilor. Lech Walesa a creat o miscare a cetatenilor. Gloria Steinem a creat o miscare a cetatenilor.

Aceste miscari – care au dat nastere unei natiuni, au adus drepturile civile fundamentale pentruo rasa, au eliberat un popor, si au initiat schimbarea locului femeii ducand-o la rang de egalitate, in intreaga lume, toate au inceput cu un simplu mecanism: ridicarea constiintei.

Miscarile au inceput de la o premisa de baza: Cand oamenii inteleg pe deplin o situatie ei ajung sa faca cu precadere lucrul corect. Cand oamenii devin cu adevarat constienti, ei devin cu adevarat intelepti.

Aceasta premisa se afla la baza ultimelor miscari ale omenirii, pe care le numim Echipa Omenirii. Este o miscare civila pentru drepturile sufletului, eliberand in sfarsit omenirea de opresiunea credintelor ei intr-un Dumnezeu violent, manios si razbunator; un Dumnezeu care e separat de omenire, si in consecinta in judecarea acesteia.

Credinta noastra intr-un Dumnezeu care judeca este ceea ce ne justifica felul in care ne purtam ca specie care judeca. Ne judecam unii pe altii si ne gasim vinovati de tot felul de lucruri. Si, gasindu-ne unii pe altii „vinovati”, ne condamnam unii pe altii si ne pedepsim unii pe altii, folosindu-ne de ceea ce presupunem a fi Cuvantul lui Dumnezeu ca si autoritate morala asupra noastra.

Pe cand se vede clar ca asta nu a dat rezultate, continuam in incercarea nostra de a trai dupa acest tipar. Si totusi ce ne trebuie este o noua Poveste Culturala pentru Omenire. O Poveste Culturala despre Unime, despre Unitate, si despre un Dumnezeu Iubitor care niciodata nu ar judeca si condamna pe cineva, ci ar cauta doar sa ne inalte constiinta la un nivel de constientizare care sa ne permita sa ne vedem unii pe altii asa cum ne vede Dumnezeu: ca fiind minunati, ca fiinte iubitoare care cauta doar sa iubeasca pe deplin si sa traiasca in pace.

Sa iubeasca pe deplin si sa traiasca in pace.

Acesta este telul tuturor membrilor Echipei Omenirii. Toti dorim sa facem asta – si juram ca am fi facut asta daca am fi stiut cum. Este dorinta fireasca a fiecarei fiinte omenesti. Acum insa, acest „cum” este usor. Este simpla imbratisare a unui adevar unic:

Toti suntem una.

A cunoaște Unimea

În fiecare inimă omenească(nascuta din nou)- Eu am așezat dragostea pură. Ea este ceea ce Sunt Eu și ceea ce Sunteți Voi. Inima voastră e atat de plină de aceasta dragoste, încât dă pe afara. Se revarsă. Întregul vostru Sine este patruns de ea. El este facut din ea.
Dragostea pură este Cine Sunteți Voi.
Cand exprimati dragoste pura, va oferiti voua insiva experienta directa a lui Cine Sunteti. Este cel mai mare dar. Este ca si cum ati da un dar altora si, de fapt, vi-l dati Sinelui Vostru. Asta, deoarece nu exista nimeni altcineva acolo. Doar vi se pare ca este. Dragostea pura va permite sa vedeti adevarul.
Cand veniti din dragoste pura, traiti o viata care este benefica pentru toata lumea. Toata lumea beneficiaza de faptul ca ati fost acolo. “Bunavointa, blandete” devin cuvinte importante pentru voi. Dintr-o data le intelegeti sensul cel mai profund.
Bunavointa, blandete inseamna nu numai bunatate, inseamna a fi la fel. Cand traiesti in dragoste pura, iti dai seama cat tu si toti ceilalti sunteti “la fel”. Sunteti inruditi , si acum, dintr-o data, va dati seama ca atunci cand exprimati dragoste pura, exprimati bunavointa, blandete. Aceasta este ceea ce inseamna a cunoaste Unimea cu toate lucrurile. Iar atunci cand, in orice circumstanta sau situatie voi folositi dragoste pura,Il ajutati pe Dumnzeeu sa fie mai mult decat ceea ce e Dumnezeu si ceea ce cauta sa traiasca , ca experienta, despre Sine Insusi.
Il ajutati pe Dumnezeu cand va serviti din Dumnezeu . Serviti-va zdravan de tot. Serviti cat de mult Dumnezeu doriti. Pentru ca aceasta este hrana vietii cu care toate sunt hranite. “Luati si mancati, pentru ca acesta este Trupul meu. (Matei,XXVI,26 Noul Testament)
Sunteti cu totii membri, madulare ale acelui Unic trup. Iar acum este vreme sa va re-amintiti, sa redeveniti membri.
Nu ti-as spune acest lucru daca nu ar fi adevarat. Acesta este cel mai mare adevar, asa sa ma ajute pe Mine Dumnezeu!

~ fragment din cartea “Prietenie cu Dumnezeu”-un dialog neobisnuit , de Neale Donald Walsch

Jurămintele de căsătorie din perspectiva “Conversațiilor cu Dumnezeu”

In contextul Casatoriei, se produce un schimb de juraminte de care dragostea nu are nevoie. Dragostea nu are cerinte. Asta o face sa fie dragoste. Daca dragostea pentru celalalt impune anumite cerinte, atunci nu e dragoste.
Nu trebuie sa renuntati la casatorie, ci puteti reface conceptual vostru social numit “casatorie”, astfel incat sa nu pretinda ceea ce dragostea n-ar pretinde niciodata, ci, dimpotriva, sa declare ceea ce numai dragostea ar putea declara.
Cand Nancy si cu mine (Neale D. Walsch) ne-am hotarat sa ne casatorim, m-am simtit dintr-o data inspirat sa scriu un nou set de juraminte maritale. Si Nancy a fost alaturi de mine. Am fost amandoi inspirati de Dumnezeu:” Da-I drumul, scrie juramintele aici (in cartea Conversatii cu Dumnezeu)! Imi asum Eu toata responsabilitatea. Si de ce nu, s-ar putea sa vrea si altii sa le foloseasca, aceste juraminte, care sunt de fapt Declaratii de Casatorie. As vrea ca oamenii sa le ia din carte, sa le copieze si sa le foloseasca pentru casatoriile lor. Rata divorturilor ar scadea foarte tare.”
Iata-le:
“Preotul: Neale si Nancy nu au venit aici asta seara pentru a-si face o promisune sau a rosti un juramant sfant.
Neale si Nancy au venit aici pentru a face publica dragostea lor unul fata de celalalt; pentru a anunta adevarul lor; pentru a declara alegerea lor de a trai si de a fi perteneri si de a evolua impreuna – alegere rostita cu voce tare si in prezenta voastra, din dorinta lor ca sa ajungem cu totii sa ne simtim o parte foarte reala si intima a deciziei lor, facand-o astfel si mai puternica.
Ei au venit asta seara aici cu speranta ca acest ritual de unire a celor doi ne va ajuta sa ne apropiem cu totii mai mult. Daca sunteti aici asta seara cu sotia sau cu partenerul vostru, fie ca aceasta ceremonie sa constituie o reamintire – o reintarire a propriilor voastre legaturi de dragoste.
Vom incepe prin a pune intrebarea: De ce se casatoresc oamenii? Neale si Nancy au raspuns la aceasta intrebare pentru ei insisi si mi-au spus raspunsul. (Preotul ia doi trandafiri rosii de pe masa…)
Aceasta este Ceremonia Trandafirilor , prin care Neale si Nancy impartasesc acelasi mod de a gandi si sarbatoresc acest lucru.
Neale si Nancy mi-ati spus ca sunteti ferm convinsi ca intelegeti ca nu va angajati in aceasta casatorie din motive de siguranta… ca unica siguranta reala nu se afla in a poseda si a stapani si nici in a fi posedat si stapanit…
… nici in a pretinde sau a va astepta la ceva, nici macar in a spera ca ceea ce credeti ca va trebuie in viata va fi oferit de catre celalalt…
… ci mai degraba , in a sti ca tot ceea ce va trebuie in viata… toata dragostea, toata intelepciunea, toata puterea de intuitive, toata taria, toata cunoasterea, toata intelegerea , toata grija, toata compasiunea si toata forta se afla in interiorul vostru…
… si ca nu va casatoriti unul cu celalalt in speranta de a obtine aceste lucruri, ci in speranta de a da aceste daruri, astfel incat celalalt sa le poata avea si mai din plin.
Asta este ceea ce ati inteles pe deplin in aceasta seara? (Ei spun ‘Da’)
Neale si Nancy, mi-ati spus ca ati inteles pe deplin ca nu va angajati in aceasta casatorie ca sa faceti din ea un mijloc prin care, intr-un fel, sa va ingraditi, controlati, impiedicati sau opriti unul pe celalalt de la exprimarea adevarata si slavirea cinstita a ceea ce este mai inalt si mai bun in voi – inclusiv dragostea voastra fata de Dumnezeu, dragostea voastra de viata, dragostea voastra de oameni, de creativitate, de munca sau de orice aspect al fiintei voastre care va reprezinta cu adevarat si va aduce bucurie. Asta e ceea ce ati inteles pe deplin in aceasta seara? (Ei spun ‘Da’)
In al treilea rand, Neale si Nancy, mi-ati spus ca nu vedeti casatoria ca pe ceva care produce obligatii, ci pe ceva care produce oportunitati…
…oportunitati pentru evolutie, pentru deplina exprimare de Sine, pentru a va ridica vietile la potentialul lor cel mai inalt, pentru a vindeca orice gand fals sau idee meschina pe care ati avut-o vreodata despre voi insiva si pentru reunire suprema cu Dumnezeu, prin comuniunea sufletelor voastre…
… ca aceasta este cu adevarat o Sfanta Impartasanie.. o calatorie prin viata, in care va iubiti ca parteneri egali ce impartasesc in mod egal atat autoritatea cat si responsabilitatile inerente oricarui parteneriat, care duc in mod egal poverile ce se ivesc si se scalda in mod egal in bucurii.
Asta e viziunea in care vreti sa va angajati acum? (Ei spun ‘Da’)
Va dau acum acesti trandafiri rosii, care simbolizeaza intelegerea voastra individuala a acestor lucruri Pamantesti; ca amandoi cunoasteti si sunteti de acord cu felul in care va fi viata voastra in forma voastra trupeasca si in interiorul structurii fizice numita casatorie. Dati acum unul altuia acesti trandafiri, ca pe un simbol al faptului ca amandoi impartasiti cu dragoste aceste cunoasteri si intelegeri superioare.
Acum il rog pe fiecare dintre voi sa ia un trandafir alb. El este un simbol al intelegerii voastre superioare, a naturii voastre spirituale si a adevarului vostru spiritual. El reprezinta puritatea Sinelui Vostru Real Cel Mai Inalt, cat si puritatea dragostei Lui Dumnezeu, care straluceste asupra voastra, acum si intotdeauna.
(ii da lui Nancy trandafirul cu inelul lui Neale pe tulpina si lui Neale trandafirul cu inelul lui Nancy pe el)
Ce simboluri aduceti voi ca o amintire a promisiunilor pe care le-ati dat si le-ati primit astazi?
(fiecare scoate inelul de pe tulpina, dandu-l preotului care-l tine in mana in timp ce spune..)
Cercul este simbolul Soarelui si al Pamantului si al Universului. Este simbolul sfinteniei si al perfectiunii si al Pacii. Este, de asemenea, simbolul eternitatii adevarului spiritual, al dragostei si vietii… a ceea ce nu are nici inceput si nici sfarsit.
Si, in acest moment, Neale si Nancy aleg ca el sa fie si un symbol al unitatii, dar nu al posesiunii; al unirii, dar nu al restrictiei; al invaluirii, dar nu al prinderii in capcana. Pentru ca dragostea nu poate fi posedata si nici nu I se pot pune restrictii. Iar sufletul nu poate fi prins niciodata in capcana.
Acum, Neale si Nancy va rog sa luati aceste inele pe care vreti sa le dati unul altuia . (Ei iau fiecare inelul celuilalt)
Neale, te rog sa repeti dupa mine:
“Eu Neale iti cer tie Nancy sa fii partenere mea, iubita mea, prietena mea si sotia mea. Anunt si declar intentia mea de a-ti darui cea mai profunda prietenie si dragoste, nu numai in clipele tale bune, ci si in cele rele, nu numai cand iti vei aminti cu claritate Cine Esti, dar si cand vei uita, nu numai cand vei actiona cu dragoste, ci si cand nu o vei face. Ma anunt, in fata Lui Dumnezeu si a celor prezenti aici, ca ma voi stradui intotdeauna sa vad Lumina Divinitatii din tine, si ma voi stradui intotdeauna sa impartasesc cu tine Lumina Divinitatii din mine chiar si atunci cand, si in special atunci cand vor aparea momente de intuneric.
Intentia mea este sa fiu cu tine pentru totdeauna, intr-un Parteneriat Sfant al Sufletului, pentru ca sa putem face impreuna lucrarea Lui Dumnezeu si sa impartim tot ceea ce este bun in noi cu toti cei a caror viata o atingem.”
(Preotul se intoarce catre Nancy)
Nancy, de buna voie raspunzi cererii lui Neale de a fi sotia lui? (Ea raspunde Da!)
Acum, Nancy, te rog sa repeti dupa mine: (Si Nancy face acelasi juramant ca si Neale)
(Preotul se intoarce catre Neale)
Neale, de buna voie raspunzi cererii lui Nancy de a-I fi sot? (El raspunde Da!)
Va rog pe amandoi sa luati inelele pe care vreti sa le dati unul altuia si sa repetati dupa mine: Cu acest inel te iau in casatorie. Iau acum inelul pe care mi-l dai (fac schimb de inele) si il pun pe mana mea (isi pun inelele pe degete) ca toti sa vada si sa cunoasca dragostea mea pentru tine.
(Preotul incheie)
Recunoastem pe deplin constienti ca numai un cuplu isi poate oficia unul altuia taina casatoriei si numai un cuplu o poate face sa fie sfanta. Nici biserica mea si nici puterea investita in mine de catre Stat nu-mi poate oferi autoritatea de a declara ceea ce numai doua inimi pot declara si ceea ce numai doua suflete pot face sa fie real.
Iar acum, in masura in care tu, Nancy, si tu Neale, ati rostit adevarurile pe care le-ati scris deja in inimile voastre si le-ati marturisit in prezenta prietenilor vostri si a Unicului Spirit Viu – constatam cu Bucurie ca voi v-ati declarat a fi…. sot si sotie.
Sa ne unim acum in rugaciune.
Spirit al Dragostei si al Vietii: doua suflete s-au gasit unul pe altul in aceasta lume. Destinele lor vor fi unite intr-unul singur si necazurile si bucuriile lor nu vor mai fi separate.
Neale si Nancy, fie ca voi sa faceti din casa voastra un loc de fericire pentru toti cei care intra in ea; un loc unde cei batrani si cei tineri sa renasca unul in compania celuilalt. Un loc pentru evolutie si un loc in care sa va impartasiti totul, un loc pentru muzica si un loc pentru ras, un loc pentru rugaciune si un loc pentru Dragoste.
Fie ca cei care va sunt apropiati sa se imbogateasca mereu din frumusetea si generozitatea dragostei voastre unul pentru celalalt, fie ca munca voastra sa fie o bucurie a vietii voastre care este in folosul omenirii si fie ca zilele voastre sa fie bune si lungi pe Pamant.
Amin si Amin

~sursa articol: “Conversatii cu Dumnezeu” vol. III, de Neale Donald Walsch

Conversatii cu Dumnezeu – Neale Donald Walsch

Conversatii cu Dumnezeu. Editie revizuita – Neale Donald Walsch

„Profetul” Walsch nu pretinde ca e Mesia unei noi religii, ci doar un om nemultumit care s-a asezat intr-o zi cu stiloul in mana si cu cateva intrebari dure in inima. Cand isi scria intrebarile catre Dumnezeu, si-a dat seama ca El ii raspunde…
Rezultatul nu este o carte despre predictii apocaliptice sau excentricitati cultice, ci despre adevaruri perene si accesibile oricui. In volumul de fata, Neale pune intrebari cu privire la probleme personale: dragostea si credinta, viata si moartea, binele si raul, prosperitatea, natura adevarului spiritual si a relatiei cu Dumnezeu.
Din dialogul purtat cu Divinitatea se desprind raspunsuri clare si usor de asimilat. Volumul I din Conversatii cu Dumnezeu reprezinta debutul unei serii de carti care au schimbat milioane de vieti inca de la aparitie, in anul 1995, si care inspira si azi, cu aceeasi putere, oameni din intreaga lume.

Continuand dialogul cu Dumnezeu, al doilea volum din „Conversatii cu Dumnezeu” se muta de la problemele personale la preocupari globale, vizand economia si politica planetei. Vei gasi in acest volum intrebari despre natura timpului si a spatiului si despre sexualitatea umana, precum si despre considerentele geofizice si geopolitice ale necesitatii de a ne implica impreuna, la nivel mondial, in solutionarea problemelor comune.
Neale si Dumnezeu isi reiau discutia si se indreapta catre subiecte cu o miza mai mare decat problemele personale abordate in dialogul lor anterior, din volumul I. Iar reproducerea acestei conversatii este remarcabil de bine organizata si articulata, de parca Neale ne-a fi anticipat intrebarile proprii. Cei doi interlocutori speciali analizeaza deschis si onest aspecte importante pentru noi toti, ca locuitori ai aceleiasi planete, si construiesc posibile moduri in care se pot rezolva dificultatile daca suntem cu totii dispusi sa ne deschidem mintea si sufletul si sa ne angajam in propria convorbire cu Divinitatea.

In conformitate cu primele doua parti din trilogia Conversatii cu Dumnezeu, al treilea volum continua sa clarifice si sa purifice apele noroioase ale existentei noastre spirituale, schimbandu-si insa obiectul si miza: de la problemele individuale si globale la „adevarurile universale”, aplicabile tuturor nivelurilor existentei, de la acela microscopic pana la macrocosmos.
Volumul al treilea exploreaza unele dintre cele mai sensibile subiecte ale existentei noastre, la care ne gandim adeseori cu teama si fascinatie: Ce se intampla cand vom muri? Ce este timpul? Suntem singuri in Univers?
Dialogul lui Neale Donald Walsch cu Creatorul pune aceste intrebari si multe altele in termeni mult mai simpli si mai usor de inteles. Revelatiile primite, precum si mesajul constant si profund ca, in cele din urma, depinde de noi sa le (re)cunoastem ca adevaruri sau nu ne arata ca Universul este un loc foarte interesant si ca ne apropiem de realizarea potentialului nostru cel mai inalt odata ce intelegem acest lucru.

Fragment din carte:

„Faci ca totul sa apara atat de usor; si totusi, in momentul deciziei de cele mai multe ori castiga frica. De ce?
Ati fost invatati sa traiti in frica. Vi s-a spus despre supravietuirea celui mai bine adaptat, despre victoria celui mai puternic si despre succesul celui mai inteligent. Se spune deosebit de putin despre gloria celui mai iubitor. Si, astfel, te straduiesti sa fii cel mai bine adaptat, cel mai puternic, cel mai inteligent – intr-un fel sau altul – si, daca in vreo situatie nu esti pe masura asteptarilor, ti-e teama ca ai ceva de pierdut, pentru ca ti s-a spus ca a nu fi pe masura asteptarilor inseamna a pierde.
Prin urmare, alegi desigur actiunea sponsorizata de frica pentru ca asa ai fost invatat. Totusi, Eu va invat astfel: atunci cand alegeti actiunea sponsorizata de dragoste, nu numai ca veti supravietui, nu numai ca veti invinge, nu numai ca veti avea succes. Ci veti trai gloria deplina, totala a Celui Care Esti cu Adevarat, a celui care puteti fi. Ca sa realizati aceasta, trebuie sa dati la o parte invataturile tutorilor vostri universali care va vor binele, dar sunt prost informati, si sa auziti invataturile acelora a caror intelepciune vine din alta sursa.
Sunt multi astfel de invatatori printre voi si au fost intotdeauna, pentru ca Eu n-am sa va las fara aceia care sa va arate, sa va invete, sa va indrepte spre aceste adevaruri si sa va aduca aminte de ele. Si totusi, cel care va aduce aminte in mod deosebit nu e nimeni din afara voastra, ci vocea din voi. Aceasta este prima unealta pe care o folosesc, pentru ca este cea mai accesibila. Vocea din voi este vocea cea mai puternica cu care vorbesc Eu, pentru ca este cea mai apropiata de voi. Este vocea care va spune daca orice altceva este adevarat sau fals, corect sau gresit, bine sau rau, dupa definitii date de voi. Este radarul care stabileste drumul, conduce vaporul, va programeaza calatoria, daca ii permiteti. „

Volumul 1

„Profetul” Walsch nu pretinde că e Mesia unei noi religii, ci doar un om nemulțumit care s-a așezat într-o zi cu stiloul în mână și cu câteva întrebări dure în inimă. Când își scria întrebările către Dumnezeu, și-a dat seama că El îi răspunde…

Rezultatul nu este o carte despre predicții apocaliptice sau excentricități cultice, ci despre adevăruri perene și accesibile oricui. În volumul de față, Neale pune întrebări cu privire la probleme personale: dragostea și credința, viața și moartea, binele și răul, prosperitatea, natura adevărului spiritual și a relației cu Dumnezeu.

Din dialogul purtat cu Divinitatea se desprind răspunsuri clare și ușor de asimilat. Volumul I din Conversații cu Dumnezeu reprezintă debutul unei serii de cărți care au schimbat milioane de vieți încă de la apariție, în anul 1995, și care inspiră și azi, cu aceeași putere, oameni din întreaga lume.

Volumul 2

Continuând dialogul cu Dumnezeu, al doilea volum din Conversații cu Dumnezeu se mută de la problemele personale la preocupări globale, vizând economia și politica planetei. Vei găsi în acest volum întrebări despre natura timpului și a spațiului și despre sexualitatea umană, precum și despre considerentele geofizice și geopolitice ale necesității de a ne implica împreună, la nivel mondial, în soluționarea problemelor comune.

Neale și Dumnezeu își reiau discuția și se îndreaptă către subiecte cu o miză mai mare decât problemele personale abordate în dialogul lor anterior, din volumul I. Iar reproducerea acestei conversații este remarcabil de bine organizată și articulată, de parcă Neale ne-a fi anticipat întrebările proprii. Cei doi interlocutori speciali analizează deschis și onest aspecte importante pentru noi toți, ca locuitori ai aceleiași planete, și construiesc posibile moduri în care se pot rezolva dificultățile dacă suntem cu toții dispuși să ne deschidem mintea și sufletul și să ne angajăm în propria convorbire cu Divinitatea.

Volumul 3

În conformitate cu primele două părți din trilogia Conversații cu Dumnezeu, al treilea volum continuă să clarifice și să purifice apele noroioase ale existenței noastre spirituale, schimbându-și însă obiectul și miza: de la problemele individuale și globale la „adevărurile universale”, aplicabile tuturor nivelurilor existenței, de la acela microscopic până la macrocosmos.

Volumul al treilea explorează unele dintre cele mai sensibile subiecte ale existenței noastre, la care ne gândim adeseori cu teamă și fascinație: Ce se întâmplă când vom muri? Ce este timpul? Suntem singuri în Univers?

Dialogul lui Neale Donald Walsch cu Creatorul pune aceste întrebări și multe altele în termeni mult mai simpli și mai ușor de înțeles. Revelațiile primite, precum și mesajul constant și profund că, în cele din urmă, depinde de noi să le (re)cunoaștem ca adevăruri sau nu ne arată că Universul este un loc foarte interesant și că ne apropiem de realizarea potențialului nostru cel mai înalt odată ce înțelegem acest lucru.

Conversatii cu Dumnezeu

Si totusi, avem liber arbitru?

Multor oameni li s-a spus ca Ce vrea Dumnezeu este ca oamenii sa aiba Liber Arbitru. In acest fel, ei pot hotari si decide pe care dintre solutiile finale – Paradisul sau Iadul – le vor aborda dupa moarte. Ei pot hotari in orice moment, la orice cotitura. Nu au restrictii de niciun fel.
Oamenilor li s-a spus ca Dumnezeu i-a acordat omenirii Liberul Arbitru, astfel incat ei sa-l poata alege in mod liber pe Dumnezeu, calea lui Dumnezeu si sa fie reuniti cu Dumnezeu in ceruri. Cu alte cuvinte, ei pot alege deliberat sa fie buni, si nu sa fie fortati sa fie astfel. Dumnezeu vrea ca oamenii sa se intoarca spre El, prin alegere. Numanui nu trebuie sa i se impuna acest lucru.

De asemenea, oamenilor li s-a spus ca, sub doctrina Liberului arbitru, ei pot sa aleaga liber – dar, daca nu aleg Ceea ce vrea Dumnezeu, vor plati vesnic pentru asta, prin torturi nesfarsite. In aceasta afirmatie, nu a fost observat niciun element de constrangere. Pur si simplu, asa stau lucrurile. Este vorba de dreptate, la cel mai inalt nivel. Este dreptatea lui Dumnezeu, cea care umeaza judecatii lui Dumnezeu. De aceea este important sa alegi liber Ceea ce vrea Dumnezeu. Continue reading “Si totusi, avem liber arbitru?”→

Despre iesirea din impas in Conversatii cu Dumnezeu

quotes about falling down Atunci cand a venit in Romania, Neale Donald Walsch a vorbit si despre site-ul lui, www.CWGconnect.com, unde raspunde intrebarilor celor care simt nevoia de ghidare, celor care au nevoie de ajutor, celor care nu reusesc sa aplice in viata de zi cu zi ceea ce este transmis in “Conversatii cu Dumnezeu”.
Este ca si in viata, cel care are nevoie de o solutie trebuie sa caute, cine vrea sa afle trebuie sa intrebe. Iata un exemplu:

“Draga Neale, sunt intr-o prapastie in viata acum. Sunt paralizata de frica. Tot ce incerc sa fac, pare sa nu functioneze. Cum poate un om sa aiba incredere, atunci cand nimic nu functioneaza? Am citit si recitit cartea ta, Conversatii cu Dumnezeu. Imi place foarte mult si cred tot ceea ce ti-a spus Dumnezeu. Incerc sa imi schimb gandurile in unele pozitive, dar frica si indoiala imi stau in cale. Am incercat sa-I scriu lui Dumnezeu pe hartie, dar pare ca nu ma asculta. Si totusi stiu ca imi vorbeste prin apusurile de soare si prin muzica de la radio. Dar eu aleg sa-mi schimb viata asa cum tu ai reusit, dar e atat de greu sa am incredere”.
Kathy Continue reading “Despre iesirea din impas in Conversatii cu Dumnezeu”→

Conversatii cu mine si… cu Dumnezeu

neale donald walsh De cativa ani buni, nemaigasind liniste in exterior am inceput sa caut in mine. Chiar si drumul catre mine a fost anevoios si am avut nevoie de ajutor, de cineva care sa aprinda lumina in mine. Asa am inceput sa imi schimb lecturile. De la beletristica la Spiritualitate, New Age sau Dumnezeu stie cum se mai numeste, psihologie, dezvoltare personala (vast domeniu), NLP etc etc. Toate m-au ajutat mai mult sau mai putin. Daca stau si ma gandesc, mai mult decat ati crede.

Am aflat ca viata este mai mult decat ce se vede cu ochiul liber. Si trebuie sa multumesc multora pentru asta: lui Eckhart Tolle pentru ca m-a invatat sa traiesc in prezent, lui Anthony de Mello pentru ca mi-a reamintit sa gandesc si cu inima, Tony Robbins m-a invatat sa-mi planuiesc drumul in viata, dar sa nu uit sa si actionez. De la Osho, mare om, mare caracter, am invatat ca nici nu trebuie sa stiu unde merg, tot ce trebuie sa fac este sa ma bucur de calatorie.

Si m-am razgandit: acum m-am hotarat sa ma bucur de calatorie si sa am incredere ca acolo unde merg face parte dintr-un plan mai mare despre care eu nu stiu exact, dar despre care sunt convinsa ca este ceea ce-I mai bine pentru mine. Si daca, pe parcusul drumului, gasesc lumini aprinse pentru ghidare, atunci…multumesc.

Multumesc Neale Donald Walsch, ai fost si esti o lumina de ghidare si ma intorc mereu la mesajele tale. Stiu ca esti un mesager, unul dintre mesageri, de fapt.

A fost minunat ca ai venit in Romania si am petrecut o zi de eliberare, clarificare si echilibrare. Liniste si iubire. Acceptare si schimbare a atentiei de la nesemnificativ la ceea ce conteaza cu adevarat.

Neale a vorbit despre cea mai cunoscuta carte a lui, transmisa de “Seful”, anume Conversatii cu Dumnezeu. El a sintetizat informatia cuprinsa in trei volume in urmatoarele principii:

1. Suntem cu totii Unul . Toate lucrurile sunt un lucru. Există doar un singur lucru, și toate lucrurile sunt parte a acestui singur lucru care este . Aceasta înseamnă că ești divin. Tu nu esti corpul tau, nu esti mintea ta, și tu nu esti sufletul. Tu ești o combinație unică de toate trei, care cuprinde totalitatea a ceea ce esti tu. Ești o individualizare a Divinității, o expresie a lui Dumnezeu pe Pământ.

2. Este de ajuns . Nu este necesar de a concura, de a te lupta pentru resurse. Tot ce ai de facut este sa le folosesti.

3. Nu e nimic ce trebuie să faci. Adica fa ceea ce Simti sa faci, niciodata nu sunt impuse cerinte, conditii. Dumnezeu nu vrea nimic, nu are nevoie de nimic, nu cere nimic, nu comanda nimic.

4. Dumnezeu vorbește cu toată lumea, tot timpul. Întrebarea nu este ‘ Cui îi vorbeste Dumnezeu ? ‘
Întrebarea este ‘ Cine il ascultă? ‘

5. Există trei principii de bază ale vieții: funcționalitate, adaptabilitate și sustenabilitate.

6. Nu există nici un lucru cum ar fi bine și rău, este numai ceea ce funcționează și ceea ce nu funcționează, având în vedere ceea ce intentionam să facem.

7. În sens spiritual nu există victime și nici răufăcători in lume, deși în sensul uman se pare că există cu siguranță. Cu toate acestea, pentru că voi sunteți Divinul, nimic nu se poate intaampla impotriva vointei tale.

8. Nimeni nu face nimic nepotrivit, dat fiind modelul lui despre Lume.

9. Nu există nici un loc numit iad, și osânda veșnică nu există.

10. Moartea nu exista. Ceea ce numim ” moarte ” este pur și simplu un proces de re – identificare.

11. Nu există nici un astfel de lucru ca spatiu si timp, există doar aici și acum.

12. Iubirea este tot ceea ce există.

13. Tu ești creatorul propriei realitati, folosind cele trei instrumente de creație: gând, cuvânt și acțiune.

14. Viața ta nu are nimic de-a face cu tine. Este vorba despre toți cei a căror viață o atingi, și cum o atingi.

15. Scopul vietii tale este de a te recrea din nou în următoarea grandioasa versiune a celei mai mare viziuni pe care au avut-o vreodată despre cine ești. Continue reading “Conversatii cu mine si… cu Dumnezeu”→

Liberul arbitru si durerea

Orice ma ajuta sa-mi gasesc echilibrul si zambetul este binevenit. “Conversatii cu Dumnezeu” o face. Cu si despre Dumnezeu a mai vorbit Isus, dar si multi altii dupa, oameni care au avut revelatii. Niciunul dintre cei adevarati, insa, nu a creat o noua religie, nu a avut pretentia de a detine si impune adevarul suprem. Si asta deoarece cuvintele dau indicii despre adevar, adevarul suprem nu se verifica decat in interiorul tau.

Cine ar putea oare garanta ca lui Neale Donald Walsch i-a vorbit Dumnezeu? Insa cine citeste cartea are ocazia de a verifica si cu mintea, dar mai ales cu sufletul, daca ceea ce gaseste acolo se verifica cu ceea ce simte, daca e de incredere sursa.

Si daca de la Dumnezeu venim si tot acolo ne ducem, de ce n-ar vorbi el cu unul dintre noi? Eu sunt sigura c-a facut-o si pana acum, cu toti dintre noi, insa nu prea am ascultat noi, probabil nu am crezut de incredere sursa.

Pentru cei care nu l-au citit inca, iata ce zice. Voi mai reveni cu pasaje din carte, pentru ca in procesul de verificare a sursei sunt sigura ca veti gasi indicii care conduc catre adevar, oricare ar fi el pentru fiecare dintre noi:

“Ai intrebat daca este un mod mai putin dureros de a trece prin acest proces (viata) si raspunsul este – da- dar atunci nu se va schimba nimic in cadrul experientei voastre exterioare. Modalitatea de a reduce durerea pe care o asociati cu experientele si evenimentele pamantesti – atat ale voastre cat si ale altora – este prin a schimba felul in care le priviti.
Nu puteti schimba evenimentul exterior (pentru ca acesta a fost creat de o multime dintre voi si voi nu sunteti suficient de evoluati in constiinta voastra pentru a schimba in mod individual ceea ce a fost creat in mod colectiv), prin urmare trebuie sa schimbati experienta interioara.
Acesta este drumul pentru a deprinde maiestria de a trai.
Nimic nu este dureros in si prin el insusi. Durerea este rezultatul unei gandiri gresite. Este o eroare in modul de a gandi.Un Maestru poate sa faca sa dispara cea mai cumplita durere. In acest fel, Maestrul vindeca.

Durerea provine din faptul ca judeci un lucru. Renunta la judecata si durerea dispare. Judecata se bazeaza adesea pe experienta anterioara. Continue reading “Liberul arbitru si durerea”→

Noi suntem creatori

Lumea nu este o scoala. Lucrurile pe care le observi si le traiesti ca experienta nu au menirea de a te invata.” Nu ai venit in viata asta ca sa inveti ceva; trebuie doar sa demonstrezi ceea ce stii deja. In cadrul acestei demonstratii pui in functiune tot ceea ce stii si te creezi din nou prin experienta”, spune Neale Donald Walsch, autorul cartii Conversatii cu Dumnezeu.

Tot ce traim sunt propriile noastre creatii. Nu exista victime in aceasta lume si nici ticalosi. Atat a timp cat spui ca altcineva sau altceva, acolo undeva, care “actioneaza” asupra ta, iti anihiliezi puterea de a face ceva. Numai cand spui “eu am facut asta”, poti gasi puterea de a face o schimbare. Continue reading “Noi suntem creatori”→

De ce cred în Isus

de René Chenaux-Repond

Cuprins:

Prefaţă

Minunile lui Isus

Martorii minunilor lui Isus:

1. Apostolii, ca martori

1. Cei de faţă, ca martori

Vrăjmaşii lui Isus, ca martori

Natura minunilor lui Isus

Scopul minunilor lui Isus

Învierea lui Isus

Însemnătatea învierii pentru credinţa noastră în Isus …

Dovezile învierii şi încercările de explicare a lor

(1) Moartea aparentă a lui Isus ca explicaţie a mormântului gol

(2) Răpirea trupului mort al lui Isus ca explicaţie a mormântului gol

Furat de vrăjmaşii Lui?

Furat de ucenicii Lui?

(3) Realitatea învierii lui Isus

1. Unicitatea vieţii şi învăţăturii lui Isus

1. Isus, Cel fără de păcat

1. Ce a făcut Isus pentru mine?

Ce am găsit în Isus

În Isus este adevărul

În Isus este pacea

În Isus găsesc linişte

În Isus este speranţă

În Isus am bucurie

Viaţa în Duhul lui Isus – realitate spirituală

De ce cred în Isus?

De ce cred în Isus

Prefaţă

„Voi, creştinii sunteţi de compătimit, fiindcă sunteţi sau creduli şi naivi, şi vă lăsaţi, fără să observaţi, induşi în eroare, sau sunteţi superficiali, deoarece credeţi fără să verificaţi adevărul. Susţineţi o credinţă care s-a dovedit depăşită.

În orice caz, credeţi în ceva ireal. Isus acela în care credeţi voi, a fost dovedit ireal de ştiinţă, teologia însăşi a adus dovezi că Isus cel adevărat care este menţionat şi în istorie nu are nimic comun cu credinţa voastră. În lumina ştiinţei de azi nu mai putem crede ceea ce relatează Biblia despre Isus.

Credinţa voastră nu se potriveşte vremurilor pe care le trăim. Sunteţi demodaţi, închideţi ochii în faţa realităţii şi trăiţi într-o lume imaginară.”

Aşa sau în felul acesta sună judecata unei majorităţi covârşitoare. Dar nici unul dintre cei care au această părere nu încearcă să verifice în ce măsură este ea îndreptăţită. Contrar acestei opinii larg răspândite există motive bine întemeiate ca să credem în Isus. Despre aceasta vrem să vorbim în această carte.

Nu este vorba de o credinţă vagă, părtinitoare sau „oarbă”, în faţa căreia inteligenţa şi raţiunea pălesc, de o credinţă într-un Isus necunoscut, de neexplicat, învăluit de legende. Aici e vorba de o credinţă lucidă, ce se poate baza pe fapte, e vorba despre credinţa în Isus, în acel Isus despre care Noul Testament – document contemporan -depune mărturie: Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu.

Minunile lui Isus

Dacă vrem să-L înţelegem bine pe Isus nu putem ignora minunile pe care le-a făcut, mai mult de atât, trebuie să ne confruntăm cu ele. În Noul Testament Isus şi minunile Sale sunt totuna şi nu ni-L putem imagina fără ele în evanghelii. Fără minuni, dezbrăcat de ele, „demitologizat”, nu mai rămâne nimic din ceea ce El a pretins că este: Fiul lui Dumnezeu.

Putem însă crede în aceste minuni – nu sunt ele în contradicţie cu ştiinţa şi cunoştinţele zilelor noastre? Trebuie mai întâi să recunoaştem: nu am trăit aceste minuni – deci cum putem crede în relatările Noului Testament?

Există o serie de martori ai minunilor lui Isus. Contemporanii care le-au trăit şi alţii care au beneficiat direct. Avem mărturia apostolilor, care au fost prezenţi atunci când minunile au fost făcute. Doi dintre ei, Matei (un vameş) şi Ioan (un pescar) relatează în evanghelii din experienţa lor proprie. Se mai adaugă contemporani ca Marcu, învăţăcelul apostolilor (cel care – după cum relatează mai târziu, Eusebius, în a sa istorie a bisericii – redă, pesemne, ceea ce Petru, martor ocular, a auzit) şi Luca, un medic grec care se bazează în mărturiile lui pe relatările martorilor oculari pe care el le-a verificat. Ei sunt autorii celor patru evanghelii autentice, care descriu viaţa lui Isus şi ei toţi menţionează multele lui minuni.

Întrebarea care se naşte este: Ne putem baza pe mărturiile din evanghelii făcute de apostolii şi ucenicii lui Isus, care au trăit aceste minuni? Noi nu am fost prezenţi atunci, cum ne putem încrede în relatările acestor martori? Este legitim şi corespunde practicii de toate zilele să ne încredem cuvântului altora. Ceea ce învăţăm la şcoală, cunoştinţele noastre de istorie şi orice ştiinţă care se bazează pe izvoare datorează mult spuselor altora.

Nimeni dintre noi nu l-a văzut vreodată pe Napoleon şi totuşi credem că a trăit, că a fost împăratul Franţei, că a dus multe bătălii şi a pus stăpânire pe întreaga Europa. Ştim aceste lucruri din cărţile de istorie compuse pe baza documentelor scrise de contemporanii acelor evenimente. Deci nu este ceva neobişnuit să credem ceea ce cronicari, biografi, observatori, martori oculari au relatat. Şi asta o facem mereu.

Orice curte de juri, atunci când vrea să afle adevărul, se bazează pe martori – nu putem concepe aflarea adevărului, în lipsa martorilor – şi, acea curte, dă o sentinţă, în mare parte datorată şi mărturiei acelor martori.

Hotărâtoare este numai calitatea acestor martori. Ascultătorul sau cititorul cu spirit critic nu acceptă necondiţionat mărturia fiecărui observator sau autor – în mod special atunci când este vorba de găsirea adevărului într-un proces. Gradul de adevăr al unei mărturii sau al unui raport depinde de calitatea martorului.

Martorii minunilor lui Isus:

Apostolii, ca martori

Trebuie să recunoaştem că apostolii lui Isus sunt martori de calitate. Ei sunt competenţi, înşişi martori oculari, relatând fapte la care au asistat, ei pot garanta pentru acel adevăr, pe care l-au trăit şi l-au aflat, tocmai din minuni, din învierea şi înălţarea la cer a lui Isus. În timpul celor trei ani ai lucrării lui Isus au fost tot timpul împreună cu El şi l-au cunoscut mai bine ca oricine. Atunci de ce să nu dăm crezare lor şi celor scrise de ei? Ai impresia, citindu-i, că au fost neserioşi ori numai generoşi în relatarea adevărului, fiindcă urmăresc doar un anume scop, altfel spus, vor ei să scrie doar „o relatare tendenţioasă”? Nu, din contră. Ei sunt oameni sinceri şi iubitori de adevăr. Aceasta o dovedeşte sinceritatea lor, tocmai atunci când e vorba de propriile slăbiciuni şi greşeli, pe care nu le trec sub tăcere. Un exemplu al bunei lor credinţe este că ei nu caută să ascundă unele din propriile lor momente de slăbiciune: cearta lor pentru întâietate, slăbirea legăturilor cu Isus, laşitatea lor când Isus a fost prins, tăgăduirea lui Petru. Aici nimic nu este idealizat sau înălţat la nivelul unei legende sfinte. Ei nu se prezintă altfel decât sunt în realitate.

Aici nu vorbesc oameni fanatici, mistici sau nebuni uşor influenţabili. Ei sunt bărbaţi încercaţi de necazurile vieţii: pescari (Ioan şi Petru), un vameş (Matei) şi un medic (Luca), care nu a fost apostol, însă în scrierile lui a folosit relatări ale unor martori oculari, numai după ce le-a verificat cu atenţie, iar mai târziu un fariseu evreu şi mare învăţător al legii (Pavel), iniţial unul din cei mai mari duşmani ai creştinilor. Toţi bărbaţi cumpătaţi cărora nu le lipseşte simţul adevărului.

Rămâne întrebarea dacă nu cumva aceşti bărbaţi au fost nişte oameni creduli şi predispuşi de a crede în minuni? Dar şi aceasta nu li se potriveşte.

Când cei cinci mii de bărbaţi, femei şi copii l-au urmat pe Isus ca să-1 asculte, când s-a înserat, şi ei erau flămânzi şi obosiţi, apostolii l-au rugat pe Isus să dea drumul mulţimilor în satele învecinate ca să-şi cumpere mâncare. Ei nu aşteptau ca Isus să facă o minune, aşa cum El face şi hrăneşte miile de oameni cu cinci pâini şi doi peşti (Matei 14:13-21). Puţin timp după aceea, într-o situaţie asemănătoare, când la patru mii de bărbaţi, cu nevestele şi copiii lor, li s-a făcut foame, după ce stătuseră trei zile cu Isus, apostolii întreabă pe Isus de unde să procure în acel ţinut sărac hrană, ca să sature mulţimile. Deşi trăiseră minunea înmulţirii pâinilor, ei nu s-au aşteptat ca Isus să facă o nouă minune (Matei 15:32-39).

Scepticismul şi atitudinea critică a apostolilor reiese însă cel mai bine din poziţia lor faţă de cea mai mare minune a lui Dumnezeu, minune care şi în zilele noastre este pusă sub semnul îndoielii şi anume: învierea lui Isus.

Când femeile s-au întors de la mormântul gol şi au spus apostolilor că a înviat Domnul, ei nu le-au crezut şi resping relatarea lor ca pe o vorbă goală. „Cuvintele acestea li se păreau apostolilor basme, şi nu le credeau” (Luca 24:11).

În aceeaşi seară sosesc la Ierusalim doi ucenici, care plecaseră la Emaus, ca să dea de ştire apostolilor că s-au întâlnit şi au mâncat împreună cu Isus cel înviat: „… dar nici pe ei nu i-au crezut” (Marcu 16:13).

În cele din urmă, Isus însuşi, apare în mijlocul lor.

Dar şi atunci nu au fost convinşi că Isus stă în faţa lor, ci li se părea că văd un duh. „Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stătut în mijlocul lor, şi le-a zis: ‘Pace vouă!’ Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: ‘Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.’ (Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale). Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: ‘Aveţi aici ceva de mâncare?’ I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor.” El a fost nevoit să mănânce împreună cu ei, ca aceştia să se convingă.

Aşa s-a întâmplat şi cu Toma, care nu a fost de faţă când Isus s-a arătat apostolilor. El nu crede pe apostoli atunci când aceştia îi spun: „L-am văzut pe Domnul”. Opt zile mai târziu Toma încă se mai îndoieşte. El trebuie, mai întâi, să atingă urmele rănilor, ca să se convingă şi abia atunci ştie: este Isus (Ioan 20:24-29).

Şi când Isus cel înviat li s-a arătat apostolilor pe muntele Galileii unii dintre ei se îndoiau încă: „Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit” (Evanghelia după Matei 28:17).

Apostolii nu au fost oameni creduli ori ahtiaţi după minuni.

Şi noi nu putem nega învierea şi minunile Lui aşa cum sunt descrise în Noul Testament de apostoli care au fost martori oculari. Dar nu putem acuza pe aceşti bărbaţi de înşelăciune; ei au fost martori, şi martori ai minunilor şi învierii lui Isus. Şi aceasta o accentuează ei înşişi mereu.

În Faptele Apostolilor 2:32 Luca relatează cum, în Ierusalim, de prima zi a Rusaliilor, Petru a făcut cunoscut: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui”. Ei înşişi ne asigură răspicat că sunt martori oculari competenţi, şi o spun clar, că nu s-au luat după cine ştie care legende pioase, ci vorbesc din ceea ce ei înşişi au trăit. Mai târziu Petru ne asigură: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite ci ca unii cari am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui” (2 Petru 1:16).

Ioan mărturiseşte: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii (adică Isus) … vă vestim şi vouă!” (1 Ioan 1:1 şi 3).

Pentru aceste mărturii apostolii au suferit prigoniri, anchete, arestări şi-au pus viaţa în primejdie, au fost persecutaţi, maltrataţi şi omorâţi. Pentru ce toate astea? Care au fost motivele? Dacă ţinem cont de caracterul acestor bărbaţi, aşa cum este oglindit în relatările lor sau ale altora (Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor) şi dacă ţinem seama şi de faptul că ei condamnă permanent minciuna, ipocrizia şi înşelăciunea, atunci e imposibil ca ei înşişi să fi fost mincinoşi şi înşelători. Propagând adevărul şi-au riscat viaţa, unii au plătit chiar cu propria lor viaţă.

Una dintre cele patru evanghelii este scrisă de Luca. El ne relatează despre minunile, vindecările şi învierea lui Isus. Luca era grec şi medic. Deci un om cu spirit critic, care ştie foarte bine ce înseamnă boală şi vindecare. Şi el scrie biografia lui Isus, adresând-o lui Teofil, cu intenţia vădită de a-l feri de neadevăr. Ceea ce îl interesează este ca cititorul său să recunoască seriozitatea celor spuse despre Isus, întărindu-i, astfel, aceluia credinţa în Isus: „Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început, şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe cari le-ai primit prin viu grai”.

Cei de faţă, ca martori

Isus a făcut minunile Sale în văzul tuturor. Au fost sute şi sute de oameni în Palestina, contemporani ai lui Isus care au văzut ori au fost părtaşi şi mii care au auzit aceasta din partea unor martori oculari.

Erau oamenii de atunci mai creduli, mai uşor şi mai repede influenţabili de minuni decât suntem noi? Scrierile autorilor romani şi evrei de atunci dovedesc contrariul. Dacă citim în Noul Testament despre minunile lui Isus constatăm că oamenii nu erau chiar aşa de creduli.

Dacă era vorba de boală, sau de vreo vindecare adevărată, oamenii se lăsau la fel de puţin înşelaţi ca azi. În evanghelii se repetă mereu: când Isus vindeca, poporul se mira.

Ca să trăieşti cum bolnavi care se chinuiau ani de zile pe patul lor de suferinţă erau deodată vindecaţi, nu era nici ceva de la sine înţeles, ce se petrece în toate zilele, nici un eveniment pe care să-1 accepţi doar ca „încrezător în minuni”. Aceasta se verifică mai ales în cazul rudelor celor vindecaţi. Faptul acesta este mereu menţionat. Printre cei care L-au urmat pe Isus pe muntele de lângă lacului din Galileea au fost mulţi ciungi, orbi, muţi şi „… El i-a tămăduit; aşa că noroadele se mirau, când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchiopii umblă şi orbii văd, şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel” (Matei 15:30-31).

Când a fost vindecat acel paralizat, trecut prin acoperişul casei ca să ajungă la Isus şi şi-a dus patul acasă, Biblia relatează: „Toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu; plini de frică, ziceau: ‘Azi am văzut lucruri nemaipomenite”. Când Isus a vindecat pe un orb din naştere acesta mărturiseşte: „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic” (Ioan 9:32-33). Întrebat de farisei cum de a ajuns să vadă, el răspunde: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd” (Ioan 9:15). Iată mărturia sinceră, scurtă şi concisă a unui orb din naştere care şi-a căpătat vederea. Dar oamenii nu-l cred că el a fost orb din naştere şi a putut fi vindecat pentru că în experienţa lor nu s-a mai întâlnit aşa ceva. Ei nu erau oameni creduli, ci trebuiau convinşi că acest om fusese orb din naştere – până i-au fost găsiţi părinţii şi aceştia înşişi au depus mărturie (Ioan 9:18, 23).

Aceia care au fost vindecaţi de Isus au fost în stare să judece cele întâmplate. Orbul a ştiut că acum vede. Toată fiinţa lui a fost răscolită şi felul lui de viaţă a primit o nouă calitate.

Când Isus i-a cerut lui Simon Petru să plece în larg şi să arunce năvodul încă o dată, după ce o noapte întreagă nu prinsese nimic, el spunea aceasta unui pescar care, asemeni fratelui său Andrei şi lui Ioan şi Iacov ştiau ce înseamnă pescuitul pe lacul Ghenezaret. La prima vedere ei nu au înţeles scopul ieşirii în larg, pentru că ei pescuiseră toată noaptea şi nu prinseseră nici un peşte. Dar, deşi se făcuse ziuă şi ştiau din experienţa lor că şansele unui pescuit bogat s-au spulberat, au trebuit să constate uimiţi că năvoadele erau pline şi i-a cuprins: „spaima, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el (Petru), din pricina pescuirii, pe care o făcuseră” (Luca 5:9).

La nunta din Cana în Galileea Isus a transformat apa din cele şase vase (65 – 100 litri), pregătite pentru ritualul curăţirii, în vin de calitate. Biblia ne spune: „Nunul, după ce a gustat apa făcută vin, – el nu ştia de unde vine vinul acesta (slugile însă, care scoseseră apa, ştiau), – a chemat pe mire, şi i-a zis: ‘Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum’” (Ioan 2:9, 10). Suntem nevoiţi să acceptăm că nunul ştia ce spune, atunci când a apreciat calitatea vinului.

Iar când mulţimile flămânde cuprinzând câteva mii de oameni au fost săturate, Isus nu a dispus decât o dată de cinci pâini şi doi peşti, iar altădată de şapte pâini şi câţiva peşti micuţi şi cu aceste cantităţi infime El a săturat pe toţi: „Toţi au mâncat şi s-au săturat; şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de fărâmături”. „Au mâncat toţi şi s-au săturat şi s-au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de fărâmături” (Matei 14:20; 15:37).

Au fost acelea sugestionări în masă? Au avut acei oameni doar halucinaţii? Sau a reuşit Isus să-i hipnotizeze pe toţi? Este greu de crezut că o mulţime aşa de mare de bărbaţi, femei şi, mai ales, copii s-a lăsat înşelată, mai ales că era vorba de cea mai elementară necesitate: astâmpărarea foamei. Dacă toţi cei care au fost părtaşi şi beneficiari ai minunilor lui Isus ar fi observat că minunile nu au avut loc, adică că ei în realitate au rămas bolnavi, orbi, flămânzi, au băut apă în loc de vin, iar peştii prinşi nici nu au existat în năvod, putem afirma cu tărie că toţi aceşti oameni înşelaţi s-ar fi declarat împotriva lui Isus! Şi nu numai aceştia ci şi rudele şi vecinii lor puteau depune mărturie despre această înşelăciune şi cu toţii împreună aveau argumente şi dovezi serioase cu care să închidă gura apostolilor, ucenicilor şi urmaşilor lor, ori de câte ori îl propovăduiau pe Isus. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. „Mulţi Samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: ‘Mi-a spus tot ce am făcut’. Când au venit Samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii:

‘Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este în adevăr Cristosul, mântuitorul lumii’”.

Vrăjmaşii lui Isus, ca martori ai minunilor Lui

Surprinzător este faptul că vrăjmaşii lui Isus, fariseii, cărturarii şi marii preoţi nu au pus niciodată la îndoială minunile Lui. Nu s-a pus niciodată problema dacă aceste minuni au fost efectuate cu adevărat. Dacă nu ar fi avut loc, ei, vrăjmaşii lui Isus ar fi avut dovezi să conteste faptul că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Dar nici unul nu a spus: „Nu este adevărat, aceste minuni nu au avut loc”. Nu există nici un contraargument şi nici o voce care s-a pronunţat împotrivă.

După ce fariseii au ascultat mărturia unor martori oculari, ce asistaseră la învierea lui Lazăr, mort de patru zile şi al cărui trup intrase deja în putrefacţie, împreună cu marii preoţi adună soborul şi ziceau: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul” (Ioan 11:47, 48).

Când Isus în sinagogă l-a vindecat pe omul cu mâna uscată, fariseii: „… au ieşit afară, şi s-au sfătuit cum să omoare pe Isus”.

Ei nici măcar nu au încercat să se îndoiască de minunile lui Isus şi nu L-au acuzat de înşelăciune. Dacă ar fi avut această posibilitate ar fi făcut-o, dar a fost practic imposibil şi au fost nevoiţi să accepte minunile Lui, aşa cum au fost, ca un fapt real şi incontestabil. Ei au trebuit să recunoască că: „acest om face multe minuni.”

Preocupările lor nu au fost să pună la îndoială minunile Lui, ci să-L înlăture pe El. Faptul că împotriva minunilor lui Isus nu există contraargumente, că duşmanii Săi nu le-au contestat, dezvăluie caracterul adevărat al acestora.

Natura minunilor lui Isus

Felul şi natura minunilor lui Isus demonstrează dacă ele au avut loc sau nu. Ce fel de minuni a făcut Isus? Majoritatea minunilor Sale au fost vindecarea unor oameni chinuiţi şi suferinzi. De trei ori se menţionează că Isus a înviat din morţi: pe fiica lui Iair, fruntaşul sinagogii, pe Lazăr, prietenul Lui şi pe unicul fiu al văduvei din Nain. Toate sunt relatări scurte, neînflorate, aşa cum e aceea despre învierea fiului văduvei din Nain: „Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate. Domnul când a văzut-o, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: ‘Nu plânge!’ Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau, s-au oprit. El a zis: ‘Tinerelule, scoală-te, îţi spun!’ Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi maicii lui. Toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: ‘Un mare proroc s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său’” (Luca 7:12-16).

Dacă citim aceste descrieri constatăm că nu este vorba de trucuri şi artificii dubioase, sau de vrăjitorii misterioase. În vremea aceea vrăjitoria era larg răspândită. De exemplu, citim în Faptele Apostolilor 8:9 despre un om numit Simion, care cu vrăjitoriile lui a minunat pe locuitorii capitalei Samariei. Sau, tot în Faptele Apostolilor 13:6-12, aflăm că pe insula Pafos trăia un vrăjitor, proroc mincinos, un iudeu cu numele Bar-Isus.

Minunile lui Isus poartă pecetea adevărului şi nu pe a aceea a spectaculosului. Isus nu a făcut nici o minune din motive josnice, sau ca să obţină vreun câştig. El nu a căutat să-şi facă un nume, sau să devină un vindecător renumit.

Scopul minunilor lui Isus

Pentru ce a făcut Isus atâtea minuni şi care au fost cauzele care L-au determinat să le facă?

Gândindu-ne la vindecarea bolnavilor ne dăm seama că aceasta a însemnat pentru ei eliberare de dureri, slăbiciuni, apăsări şi chinuri şi, încă mai înălţător, eliberarea de sub povara vinei şi iertarea păcatelor.

Minunile Lui au fost dovada puterii Lui depline asupra naturii şi legilor ei şi prin aceasta şi a împuternicirii lui din partea lui Dumnezeu: „Lucrările pe care le fac Eu, în Numele Tatălui meu, ele mărturisesc despre Mine”. Când Petru a umblat pe apele mării Ghenezaret, ucenicii, care au fost de faţă şi au văzut această minune au exclamat: „Cu adevărat, Tu eşti fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14:33).

Isus a făcut minunile şi semnele Sale în Numele lui Dumnezeu, cu scopul să trezească în oameni credinţă în El, ca Fiul Lui şi în Dumnezeu Însuşi. Ioan exprimă astfel aceasta în evanghelia lui: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în numele Lui” (Ioan 20:30, 31).

Eu cred în Isus pentru că minunile Lui mă conving şi pentru că ele adeveresc mesajul Lui. Dumnezeu a intervenit direct prin Isus în vieţile oamenilor şi s-a revelat.

Cu toată insistenţa Dumnezeu ne face atenţi: Fiul Meu vă vorbeşte, să ascultaţi de El, prin El viaţa voastră capătă un sens şi în El aveţi viaţa veşnică.

Învierea Iui Isus

Însemnătatea învierii pentru credinţa noastră în Isus

Altfel decât în celelalte religii Isus nu vrea să întemeieze o religie nouă, cu un dumnezeu cu trăsături omeneşti sau supraomeneşti şi nu încearcă să dirijeze omenirea printr-o unică învăţătură de înţelepciune, sau filozofie, pe un drum bun, plin de virtuţi, spre Dumnezeu. Hotărâtor pentru noi este jertfa Lui, care înseamnă salvare, iertarea păcatelor, acces liber la Dumnezeu, în faţa căruia omul păcătos, curăţit de sângele lui Isus, apare neprihănit. Afirmaţia însă că în nici o religie nu avem mântuire, salvare, împăcare cu Dumnezeul cel drept, viaţa din belşug şi viaţă veşnică numai prin El, ar fi o grandomanie, dacă n-ar fi împlinit prin moartea şi învierea Lui nenumăratele profeţii ale Vechiului Testament. În absenţa învierii, moartea lui Isus e zadarnică. Moartea şi învierea lui Isus formează un tot, şi această unitate deosebeşte hotărâtor creştinismul de celelalte religii din istoria omenirii.

Marea şi covârşitoarea dovada a lui Dumnezeu în favoarea lui Isus, ca Fiu al Său este învierea (Romani 1:4). Fără aceasta Isus rămâne doar comparabil cu un mare învăţător sau înţelept, Confucius sau Buddha, în cel mai bun caz un vindecător, dar niciodată nu s-ar putea spune despre El că este fiul lui Dumnezeu, care pretinde că nimeni nu are acces la Tatăl decât prin El.

Această afirmaţie a lui Isus este îndreptăţită prin învierea Lui. Prin minunea învierii lui Isus Dumnezeu însuşi dovedeşte că este fiul Lui prin faptul că: „L-a înviat din morţi” (Faptele Apostolilor 17:31).

Sâmburele mesajului lui Isus este învierea şi mântuirea acelora ce cred în El. Nu există învierea lui Isus, atunci totul este în zadar. Dacă Isus ar fi murit degeaba, atunci nu ar mai exista iertare pentru păcatele noastre şi nu am mai avea nici o speranţă. Fără înviere, credinţa în Isus este lipsită de sens, goală şi zadarnică. Scepticii, ateii şi cei ce au o credinţă diferită de cea creştină ar avea atunci dreptate. Acest lucru îl face apostolul Pavel foarte explicit – el care dintr-unul dintre cei mai aprigi duşmani ai creştinilor devine cel mai zelos urmaş al lui Cristos, dedicându-şi, din acea clipă, viaţa Domnului Său şi Evangheliei Sale.

Pavel îşi dă bine seama de aceste consecinţe când scrie corintenilor: „Iar dacă se propovăduieşte că Cristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Cristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviază morţii, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Cristos, sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:12-19).

De aici reiese importanţa neobişnuită a învierii lui Isus. Dar în acelaşi timp apostolul Pavel ne spune: o teologie care neagă învierea lui Isus sau o transformă într-un mit, nu numai că este inutilă, ci este şi o înşelătorie.

Dovezile învierii lui Isus şi încercările de explicare a lor

Ce dovezi ale învierii lui Isus avem în Noul Testament? Există două de netăgăduit: mormântul gol şi trupul dispărut al lui Isus. Luate izolat nu dovedesc nimic.

În vederea explicării celor două dovezi există trei ipoteze:

1. Isus nu a fost mort când a fost înmormântat, ci a suferit doar o moarte aparentă.

1. Isus a fost într-adevăr mort, dar El nu a înviat, ci trupul Lui a fost furat.

Isus a fost mort şi a înviat, aşa cum ne relatează martorii oculari.

Primele două ipoteze au constituit întotdeauna un punct de plecare pentru cei ce au criticat Biblia. Aceste ipoteze sunt în totală contradicţie cu declaraţiile martorilor învierii. Trebuie menţionat faptul că aceşti critici nu contestă toate relatările din biografia lui Isus, ci numai acelea pe care ei nu le pot crede şi care, după părerea lor, sunt redate greşit. Ce sprijină teoria lor, este acceptat. Ei împart deci mărturia martorilor în mai multe părţi: unele pe care ei le pot accepta, şi altele pe care le resping şi deci, care nu mai contează. Ei îşi asumă dreptul să hotărască ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals în Evanghelii. În Noul Testament ei caută să descopere un Isus „originar”, „istoric”.

Nu de mult, într-un articol al unui ziar însemnat se critica un articol, care folosea termenii „înviere” şi alte noţiuni asemănătoare, care sunt pentru omul zilelor noastre, cu o cultură şi un grad de civilizaţie ridicat, de necrezut. Se pune întrebarea: cu ce îndreptăţire se poate spune că învierea lui Isus, pentru contemporanii săi credibilă, este pentru noi de necrezut? Pentru ei, zborul pe lună a fost ceva de neînchipuit, iar pentru noi nu. Pentru aceia o plimbare pe lună era de neînchipuit, deci de necrezut; pentru noi cei de azi absolut altfel. Aceasta este problema: opinia publică acceptă drept dovezi, încercări pripite de explicare, atâta timp cât ştiinţa competentă le oferă ca fapte doveditoare. Să vedem pe scurt ce ne oferă aceste teze, cu adevărat.

(1) Moartea aparentă a lui Isus ca explicaţie a mormântului gol

Această teză susţine că Isus în momentul înmormântării a fost doar în letargie, iar apoi şi-a revenit şi a ieşit din mormânt. Această afirmaţie nu corespunde adevărului din următoarele cauze:

a) Este absolut improbabil că un om pironit pe cruce, atârnat aşa timp de şase ore (orele 9-15) în arşiţa zilei – fiecare, care cunoaşte arşiţa amiezei de nesuportat din ţările bazinului mediteranean (chiar în luna aprilie) să aprecieze ce înseamnă aceasta – să mai supravieţuiască. Se mai adaugă faptul că prin pătrunderea cuielor în mâinile şi picioarele Lui, a pierdut mult sânge (Marcu 15:25 şi 33).

b) Soldaţii romani au fost martorii morţii Lui: „Când au venit la Isus şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor” (Evanghelia după Ioan 19:33).

c) Ca să fie siguri de moartea Lui, unul dintre soldaţii romani a înfipt suliţa în coasta lui Isus (care tocmai murise). Din rană ieşi apă cu sânge, dovada că sângele Lui se afla deja în descompunere (Ioan 19:34).

d) Pilat, dregătorul roman, a fost convins de moartea lui Isus, pentru că de frica iudeilor nu ar fi dat permisiunea lui Iosif din Arimateea să-L îngroape. Pentru a fi sigur de moartea lui Isus, Pilat a cerut confirmarea sutaşului roman care L-a încredinţat de moartea Acestuia. „Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat pe sutaş şi l-a întrebat dacă a murit de mult. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul” (Evanghelia după Marcu 15:44 şi 45).

e) Evanghelistul Ioan, care relatează despre viaţa şi moartea lui Isus, accentuează faptul că el a fost martor ocular al acelor evenimente „Faptul acesta este adeverit de cel ce L-a văzut; mărturia lui este adevărată şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi” (Ioan 19:35). Ar mai rămâne doar reproşul că el a minţit cu bună ştiinţă, numai ca să-şi inducă intenţionat cititorii în eroare.

Dar, dacă dovezile aduse aici nu sunt convingătoare şi totuşi se crede că nu a fost decât o moarte aparentă, atunci se ridică câteva întrebări, care cer un răspuns din partea acelora care nu cred că Isus a fost mort cu adevărat.

a) Cum este posibil ca un om epuizat care nu a mâncat trei zile, nu a beneficiat de nici o îngrijire medicală, a stat atârnat pe cruce în căldura aceea, dintr-o dată să prindă atâta putere ca:

– să se elibereze de fâşiile de pânză cu care a fost învelit, conform tradiţiei de înmormântare a evreilor?

– să îndepărteze din faţa mormântului piatra grea de sute de kilograme, care nu a putut fi mişcată de două femei? Şi asta încă din interiorul mormântului!

– să biruiască pe soldaţii romani care împreună cu evreii au venit să păzească mormântul? Cum a putut să se strecoare pe lângă ei fără să fie observat?

b) Mai sunt şi alte întrebări care necesită un răspuns:

– Cum putea Isus în starea aceasta de epuizare fizică să impresioneze pe ucenicii Lui, pretinzând că El este „Domnul vieţii” şi să-i mobilizeze pentru predicarea Evangheliei? Aceasta ar fi însemnat pe bună dreptate înşelăciune şi din partea lui Isus. Ce Isus ar fi fost acesta, care a afirmat despre Sine însuşi „Eu sunt adevărul”.

– Unde ar fi rămas? El nu a mai apărut, căci, cel înviat din morţi, nu este numaidecât recunoscut – chiar de cei mai apropiaţi lui – El le apare într-un alt trup.

Chiar şi presupunerea că ar fi fost ajutat de alţii este greu de crezut, aşa cum o s-o arătăm în capitolul care urmează.

Toate acestea demonstrează că Isus cel răstignit şi înmormântat a fost mort cu adevărat şi nu a fost vorba doar de moarte aparentă.

(2) Răpirea trupului mort al lui Isus ca explicaţie a mormântului gol

Pentru negarea învierii lui Isus, unii susţin că trupul mort al lui Isus ar fi fost furat. Mai multe variante ar fi posibile: puteau să-L fure romanii, evreii, apostolii sau alţi ucenici ai Lui sau unul cum ar fi grădinarul. Indiferent la cine ne gândim e vorba sau de adversarii sau de partizanii lui Isus.

Furat de vrăjmaşii Lui

Care ar fi fost cauza care să-i determine pe vrăjmaşii lui Isus să fure trupul mort al Acestuia? Ce scop ar fi urmărit ei? Ce motive ar fi avut romanii ca să înlăture trupul mort al lui Isus? Mai târziu, când creştinii au devenit un factor deranjant în Imperiul Roman, ei ar fi putut aduce trupul Lui mort ca o dovadă.

Ce motive ar fi avut evreii ca să fure trupul mort al lui Isus? Ei au făcut tot ce depindea de ei ca să-L lichideze şi să-L vadă în groapă. Tocmai, ca să nu fie furat ei s-au îngrijit ca mormântul să fie păzit de soldaţii romani. Dacă intenţionau să fure trupul mort, îşi puteau atinge ţinta fără să se complice în felul acesta.

Este greu de înţeles că ei ar fi înscenat furtul şi apoi să arunce vina asupra ucenicilor. Tocmai de asta le-a fost frică şi de aceea ei au mituit soldaţii romani ca să spună o minciună. Dar Isus cel înviat S-a arătat Măriei din Magdala şi celeilalte Marii: „Pe când se duceau ele, au intrat în cetate unii din străjeri şi au dat de veste preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani, şi le-au zis: ‘Spuneţi aşa: ‚Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi şi L-au furat’. Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile dregătorului, îl vom potoli noi şi vă vom scăpa de grijă’. Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspândit zvonul acesta printre Iudei până în ziua de astăzi” (Matei 28:11-15).

Atunci de ce nu au stârpit biserica lui Isus pe când aceasta era încă în faşă? De ce au abuzat mai târziu de forţă, când biserica a început să crească, dacă aveau la îndemână o dovadă mult mai simplă? Dacă posedau trupul lui Isus, l-ar fi scos la iveală ca să destrame legenda despre învierea lui Isus şi să dezmintă afirmaţia Lui că este fiul lui Dumnezeu. Şi ar fi făcut aceasta cel târziu când, în urma predicilor apostolilor despre Isus cel înviat, aderenţii lui s-au răspândit pretutindeni. Dar tăcerea lor este un argument tot atât de puternic pentru învierea lui Isus, ca şi mărturia apostolilor.

Indiscutabil rămâne, însă, faptul că vrăjmaşii lui Isus nu au fost în stare să prezinte trupul mort al lui Isus ca un contraargument.

Furat de ucenicii Lui

O altă variantă a acestei ipoteze susţinută de criticii Bibliei este aceea că ucenicii sau apostolii ar fi furat trupul mort al lui Isus. Întrebarea este şi aici care ar fi fost scopul acestei acţiuni şi cum a fost posibilă împlinirea ei?

Pentru ce să fure ucenicii trupul lui Isus? După răstignirea şi îngroparea lui Isus ucenicii şi apostolii au fost buimăciţi, dezamăgiţi, descurajaţi. Dacă ar fi avut un motiv să fure trupul lui Isus, acesta ar fi fost unul singur: inventarea unei legende. Atunci ei n-ar fi altceva decât nişte „sfinţi mincinoşi”, tocmai ei, care condamnă minciuna. Această ipoteză presupune o înşelăciune conştientă din partea apostolilor – mesajul şi moartea lor ca martiri ar fi fost zadarnice. De ce să-şi rişte viaţa datorită unei legende, doar au fost martori oculari.

Ce cinism de necrezut ar fi ceea ce apostolul Matei a relatat documentar mai târziu: evreii l-au strâns cu uşa pe Pilat: „Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spună norodului: ‘A înviat din morţi!’ Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” Pilat le-a zis: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi” (Matei 27:64 şi 65).

Cealaltă întrebare este cum au reuşit apostolii să fure trupul lui Isus? Fariseii şi mari preoţi se aşteptau la eventualitatea unui furt din partea ucenicilor şi ca o prevenire au cerut din partea lui Pilat păzirea mormântului: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ‘După trei zile voi învia …’. Ei au plecat şi au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă” (Matei 27:63 şi 66).

Liderii religioşi s-au asigurat în această privinţă de trei ori: Au pus pecetea pe mormânt, deci sigiliul nu se putea distruge fără să se observe. Ca să nu se apropie cineva şi să violeze pecetea, au postat pe oamenii lor de încredere, împreună cu soldaţii romani, în faţa mormântului. Şi dacă, cu toate măsurile de precauţie luate, ucenicii ar fi reuşit totuşi să fure trupul lui Isus, oare romanii nu dispuneau de mijloace adecvate ca să afle adevărul, să găsească şi să readucă trupul?

Faptul că ucenicii nu au furat trupul lui Isus este dovedit şi de realitatea că evreii au fost nevoiţi să miluiască soldaţii romani, ca să depună o mărturie mincinoasă (Matei 28:11-15).

Şi, în final, mai este încă un amănunt remarcabil: fâşiile de pânză care au fost lăsate şi găsite în mormânt. Cu ce scop ar fi eliberat ucenicii (sau chiar adversarii lui Isus, ori indiferent cine altcineva ar fi intenţionat să fure cadavrul) trupul mort din fâşii şi ştergar şi apoi să fi lăsat totul acolo? (Ioan 20:6-7). Pentru o asemenea acţiune aveau nevoie de timp suficient, de care nu dispuneau.

Nu există nici o dovadă că trupul lui Isus a fost furat din mormânt.

(3) Realitatea învierii lui Isus

Cea mai simplă explicaţie a dispariţiei trupului lui Isus este cea menţionată în Biblie: Dumnezeu L-a înviat din morţi. În scrierile Noului Testament învierea lui Isus ni se relatează ca un fapt incontestabil.

a) Avem mărturia garantată a apostolilor şi autorilor Evangheliilor. Repetat şi cu întreaga intensitate indică ei conţinutul de adevăr din scrierile lor. În Evanghelia sa, apostolul Ioan scrie ca martor al morţii şi învierii lui Isus: „Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi” (Evanghelia după Ioan 19:35). După relatarea învierii lui Isus, Ioan îşi încheie evanghelia: „Ucenicul acesta este cel ce adevereşte aceste lucruri şi care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este adevărată” (Ioan 21:24).

Petru mărturiseşte, de Rusalii, în Ierusalim: „Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea …” (Faptele Apostolilor 2:22-24 şi 32).

Medicul grec Luca, care în scrierile lui se bazează pe fapte cercetate, de la obârşia lor, ne aduce dovezi ale învierii la începutul Faptelor Apostolilor: „După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 1:3)

Pavel, odinioară înverşunat adversar al lui Cristos, duşman şi prigonitor al creştinilor, având moartea multora dintre aceştia pe conştiinţă, prezent la uciderea cu pietre a lui Ştefan, propovăduieşte mai târziu, ca apostol, pe Isus cel înviat şi accentuează energic: „Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi prin urmare şi cei ce au adormit în Cristos sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:17-20).

Ucenicii L-au văzut şi au fost cu cel înviat de mai multe ori împreună (Prima Epistolă către Corinteni 15:5-8), au stat de vorbă cu El (Luca 24:13-35), au mâncat cu El (Ioan 21:1-14), au atins trupul şi rănile Lui (Ioan 20:26-29).

b) În timpul celor patruzeci de zile până la înălţarea Sa, El S-a arătat de mai multe ori (cel puţin zece) mai multor oameni, ce puteau depune mărturie despre aceasta. Aşa S-a arătat femeilor care se întorceau de la mormântul gol, Mariei din Magdala, lui Petru, celor doi ucenici care mergeau spre Emaus, celor zece apostoli, apoi celor unsprezece apostoli, inclusiv Toma, la peste cinci sute o dată, fratelui Său Iacov, unora dintre ucenici, printre care au fost Petru, Toma, Natanael, lui Iacov şi Ioan la lacul Ghenezaret şi din nou apostolilor în Galileea şi pe Muntele Măslinilor. Apostolul Pavel remarcă în 1 Corinteni 15:6: „După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre cari cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit”. Pe mărturia celor rămaşi în viaţă se poate el baza, 20 de ani mai târziu. Şi în final Pavel se referă la întâlnirea lui cu Isus pe drumul Damascului: „După ei toţi, ca unei stârpituri mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8).

Mărturiile celor care L-au văzut pe Isus după înviere nu pot fi ignorate, ci trebuiesc recunoscute ca adevărate şi crezute.

c) O dovadă la fel de puternică a învierii şi înălţării lui Isus este transformarea fundamentală a vieţii apostolilor şi ucenicilor săi. Din oameni îndoielnici, fricoşi, care s-au lepădat de El, au devenit martori plini de râvnă ai învierii şi ai mesajului Lui Isus. Din pricina acestei mărturii stau fără teamă în faţa soborului, merg în închisori şi sunt persecutaţi. În Faptele Apostolilor vedem bărbaţi care şi-au pus în joc viaţa pentru numele lui Isus (Faptele Apostolilor 15:26) şi „care au răscolit lumea” (Faptele Apostolilor 17:6). Ce a determinat, trebuie să ne întrebăm, această transformare a ucenicilor?

La arestarea lui Isus, Petru s-a comportat ca un laş. El L-a tăgăduit pe Isus de trei ori şi a jurat că niciodată nu L-a cunoscut. Dar, numai cu puţin timp mai târziu, de Rusalii, îl întâlnim pe acelaşi Petru curajos şi plin de îndrăzneală, predicând mulţimilor. Şi asta în faţa aceluiaşi tribunal care L-a condamnat pe Isus la moarte. În pofida tuturor ameninţărilor el nu poate să tacă: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4:19-20). Petru a devenit un alt om. Care este cauza acestei schimbări?

Iacov este unul dintre fraţii Lui Isus care mereu era de partea evreilor necredincioşi (Ioan 7:5). Dar iată că apare enumerat printre ucenicii lui Isus în Faptele Apostolilor 1:14. Evident că şi Iacov crede acum în Isus. În acest loc el este menţionat ca unul căruia i s-a arătat Isus cel înviat, (1 Corinteni 15:7). Mai târziu Iacov devine unul din stâlpii comunităţii din Ierusalim. Care este cauza acestei transformări, ce l-a convins?

Nu există decât o singură explicaţie: Isus cel înviat a fost acela care a transformat frica lui Petru în îndrăzneală, îndoiala lui Iacov în credinţă statornică. Acelaşi Isus înviat l-a transformat pe fariseul Saul în apostolul Pavel. Altfel, schimbarea radicală, bruscă şi instantanee a acestuia nu ar avea nici o explicaţie. Dintr-un prigonitor înfocat a devenit un propovăduitor al Evangheliei, expus la primejdii, necruţându-şi viaţa în a depune mărturie pentru Isus cel înviat. Explicaţia constă în faptul că Isus cel înviat a intervenit direct şi personal în viaţa lui. Mai târziu, ca deţinut, Pavel declară în faţa regelui Agripa al II-lea: „Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii? Şi eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva numelui lui Isus din Nazaret şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine. În acest scop, m-am dus la Damasc, cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de seamă. Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui. Am căzut cu toţii la pământ; şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască: ‘Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Îţi este greu să arunci cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş.’ ‘Cine eşti, Doamne?’ am răspuns eu. Şi Domnul a zis: ‘Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti.’ … De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată ludea şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor. Iată de ce au pus Iudeii mâna pe mine în Templu şi au căutat să mă omoare. Dar, mulţumită ajutorului lui Dumnezeu am rămas în viaţă până în ziua aceasta; şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple şi anume, că Cristosul trebuie să pătimească şi că, după ce va fi cel dintâi din învierea morţilor, va vesti lumină norodului şi Neamurilor” (Faptele Apostolilor 26:8-15, 19-23).

Eu cred în Isus pentru că El a înviat. Şi aceasta a fost posibil pentru că Dumnezeu L-a înviat din morţi şi a dat tuturor o dovadă de netăgăduit că este fiul Său. Învierea ca fapt istoric are mulţi martori. Acest eveniment unic şi hotărâtor nu a fost niciodată contestat într-un mod serios de evrei şi liderii religioşi ai acestora.

Învierea Domnului a schimbat radical viaţa apostolilor. Pentru mărturia lor ei şi-au riscat, ori şi-au dat viaţa.

Unicitatea vieţii şi învăţăturii lui Isus

Dacă vrem să-L cunoaştem pe Isus mai de aproape, şi acest lucru este posibil numai prin intermediul Bibliei – atunci ne dăm seama că se deosebeşte de toţi oamenii. Datorită minunilor şi învierii Lui dintre cei morţi Isus este unic. Dar şi prin personalitatea Sa. O caracteristică proeminentă a lui Isus este concordanţa deplină între ceea ce a propovăduit şi învăţat pe alţii şi modul Lui de viaţă, caracterul şi comportamentul Său în legătură cu alţii. La El nu exista nici o contradicţie între cuvânt şi faptă, învăţătură şi trăirea acesteia. Oamenii printre care a trăit Isus erau mincinoşi, lacomi, ipocriţi, brutali, laşi, nesimţiţi, ranchiunoşi, invidioşi, nedrepţi, nemiloşi, cruzi, fără afecţiune, batjocoritori. Nimeni nu poate afirma astăzi că noi am fi altfel. Dar faţă de astfel de oameni Isus a fost şi a rămas: sincer, milos, drept, demn de încredere, îndurător, puternic, dezinteresat, bun, curat, neprihănit şi iubitor. El care, fără vină, a condamnat şi a urât păcatul, nu a încetat să iubească pe cei păcătoşi şi pe cei pe cale de a păcătui. Aceasta se observă oriunde în viaţa şi în învăţătura lui. Omul încearcă mereu şi în feluri diferite să-şi facă o imagine despre Dumnezeu. Ceea ce inevitabil rezultă sunt, mai mult sau mai puţin, naive tablouri ale unui dumnezeu făcut ori gândit: un tablou propriu-zis, proiecţii ale propriilor noastre dorinţe şi idealuri (figura unui tată, de exemplu), gânduri şi filozofii adânci. În toate aceste situaţii e vorba mereu de un dumnezeu artificial, sintetic. Dar Isus, fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om, ne arată cum este Dumnezeu Tatăl cu adevărat. „Doamne” I-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.” Isus I-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl?’ … Eu şi Tatăl una suntem” (Evanghelia după Ioan 14:8-9, 10:30).

Isus a fost un om bun şi îndurător, care a avut compasiune şi milă faţă de semenii Lui. Dar El nu a rămas la simpla părere de rău. El s-a îndurat de ei şi i-a ajutat ori de câte ori a putut. Mulţimile chinuite, epuizate şi flămânde au venit la Isus căruia „I S-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi cari n-au păstor” (Evanghelia după Matei 9:36).

El a săturat mulţimile flămânde aşa cum citim de două ori în Evanghelii: „Mi-e milă de norodul acesta; căci iată, că de trei zile stau lângă Mine şi n-au ce mânca. Dacă le voi da drumul acasă flămânzi au să leşine de foame pe drum, fiindcă unii din ei au venit de departe” (Evanghelia după Marcu 8:2-3).

El S-a îndurat şi de fiecare bolnav în parte, i-a alinat durerile, l-a vindecat de chinuri, boli şi suferinţe: „Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. I s-a dus vestea în toată Siria şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri; pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi şi El îi vindeca” (Matei 4:23-24).

În Evanghelii găsim multe relatări cum Isus îi vindecă pe semenii săi de tot felul de boli, leproşi, paralizaţi, surzi, muţi, epileptici, orbi, ciungi, oameni cuprinşi de friguri, stăpâniţi de demoni. El a vindecat în primul rând pe cei neajutoraţi: femeia gârbovă de optsprezece ani. slăbănogul care stătea de treizeci şi opt de ani pe malul lacului Betesda la Poarta Oilor în Ierusalim, orbul din naştere care, ca să supravieţuiască, a fost nevoit să cerşească, slăbănogul ajuns în faţa lui Isus prin acoperişul casei.

El i-a vindecat de slăbiciunile şi bolile lor oriunde şi oricând şi în zi de Sabat. Prin aceasta şi-a atras ura şefilor religiei care ţineau mai mult la lege decât la popor. El nu i-a lăsat pe nenorociţi să sufere o zi mai mult pentru că era Sabat, chiar dacă aceştia sufereau de ani de zile; El i-a vindecat făcându-şi duşmani. Aşa au fost vindecaţi în zi de Sabat: cerşetorul orb din naştere, slăbănogul de 38 de ani, un bolnav din casa unui fariseu unde a fost Isus invitat să prânzească, într-o sinagogă omul cu mâna dreaptă uscată şi altădată femeia gârbovă de optsprezece ani. De aceea fariseii şi cărturarii „… turbau de mânie şi s-au sfătuit ce ar putea să-i facă lui Isus” (Luca 6:11) pentru că „… făcea aceste lucruri în ziua Sabatului” (Ioan 5:16).

El i-a compătimit şi pe acei care aveau pe cineva bolnav în familie şi se jeleau. El a înviat pe singura fiică a lui Iair, pe fiul văduvei din Nain care era singurul ei sprijin, pe prietenul Său Lazăr l-a redat celor două surori.

Isus a simţit şi s-a îngrijit întotdeauna de semenii Lui. Şi asta până la sfârşit, când El însuşi a suferit, prins, biciuit şi în urma unei judecăţi nedrepte, condamnat la moarte prin răstignire, în cele mai grele clipe ale vieţii Lui se gândeşte la aproapele Lui.

Atunci când, la arestarea Sa, Petru a tăiat urechea robului marelui preot, Isus a fost acela care l-a vindecat. El se adresează femeilor care îl plâng: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri”. Pe cruce, în chinurile morţii, El se îngrijeşte de mama Lui şi se adresează lui Ioan apostolul, pe care l-a iubit mult: „Iată mama ta!”. Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la el acasă (Ioan 19:27). Înainte să-şi dea duhul nu-l uită pe tâlharul atârnat pe crucea de lângă El: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu mine în rai” (Evanghelia după Luca 23:43). Chiar şi în ceasul morţii el are îndurare faţă de cel păcătos, el care a condamnat păcatul, suferă şi moare pentru cel care atârnă pe cruce alături de El.

Lui Isus i-a fost întotdeauna milă de păcătoşi. Acolo unde societatea reacţionează cu respingere şi dispreţ, la adăpostul propriei morale, ori condamnă în numele propriei justiţii, Isus distruge barierele prejudecăţilor, aroganţei, arbitrarului. El este îndurător faţă de cei nevoiaşi şi faţă de cei de la marginea societăţii: săraci, cerşetori, infirmi, leproşi, străini dispreţuiţi, samariteni, vameşi, femei prinse în preacurvie, trădători şi tâlhari.

Liderii şi păzitorii moralei, în atitudinea lor ipocrită au prins o femeie în preacurvie şi au vrut s-o ucidă cu pietre aşa cum prevedea Legea. Lui Isus I-a fost milă de ea şi nu a condamnat-o. După ce a dovedit că şi acuzatorii ei sunt păcătoşi, aceştia mustraţi de cugetul lor au plecat ruşinaţi. Şi Isus adresându-se femeii i-a spus: „Femeie unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?… Nici eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8:10-11). Isus n-a ocolit nici pe prostituatele şi nici pe vameşii lacomi de bani. A intrat la ei, a mâncat şi a băut împreună cu ei. Dar fariseii şi cărturarii cârteau intrigaţi de acest fapt şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15:2). Isus a acceptat chiar să intre în casa lui Zacheu, şeful vameşilor, care s-a îmbogăţit prin furt, delapidare. Oamenii, când au văzut aceasta, cârteau şi îi reproşau lui Isus că a intrat să găzduiască în casa unui păcătos (Luca 19:7).

De asemenea, Isus i-a decepţionat pe ucenicii Lui şi în relaţie cu Samaritenii, oameni, dispreţuiţi de Iudei, când a stat, de exemplu, de vorbă cu femeia samariteană în faţa fântânii la intrarea oraşului Sihar (vezi în Evanghelia după Ioan 4:1-42).

Dar Isus nu iubeşte numai pe aceia care îşi mărturisesc păcatele şi se căiesc, ci şi pe duşmanii Lui. Aşa vindecă El urechea tăiată a robului marelui preot şi se roagă pentru ostaşii romani care L-au răstignit.

La Isus nu a existat nici o discrepanţă între gândire, vorbire şi faptă. Vorbele şi purtarea Lui sunt una. Isus nu a vorbit numai de iubirea aproapelui, ci a arătat prin exemplul personal împlinirea acestei porunci, nu numai în legătură cu cei simpatici, cumsecade şi merituoşi, ci pe toţi oamenii indiferent de faima lor proastă sau de slăbiciunile lor. El a binecuvântat şi a făcut bine chiar şi acelora care L-au persecutat, arestat şi răstignit. El nu a spus numai: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, ci a făcut-o şi ne-a demonstrat ce înseamnă lucrul acesta în viaţa de zi cu zi, cu toate problemele şi greutăţile ei.

El nu a vorbit numai de însemnătatea slujirii în viaţa noastră, ci a slujit semenilor Săi şi i-a învăţat pe ucenici să urmeze exemplul Lui, când le-a spălat picioarele (Ioan 13:1-20).

El nu a spus numai: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10:11), ci şi-a dat-o într-adevăr, nu numai simbolic vorbind.

El a fost dezamăgit atunci când a fost prins şi toţi prietenii Lui L-au părăsit: „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Matei 26:56). Cu toate că El ştia dinainte că Iuda Îl va vinde şi Petru se va lepăda de El nu le-a reproşat nimic.

Împăcarea pentru El nu este numai un cuvânt gol, un ideal înalt la care nu se poate ajunge. El nu ne-a cerut numai nouă să ne iubim vrăjmaşii noştri, ci El i-a iubit pe ai Lui. Isus nu i-a urât şi dispreţuit pe cei răi, pe farisei şi marii preoţi care L-au urât, persecutat, înjosit şi condamnat; noroadele care au strigat să fie răstignit şi sângele Lui vărsat; pe Pilat care, împotriva convingerilor sale, L-a condamnat la moarte de frica iudeilor; pe soldaţii care L-au batjocorit şi bătut, pe cei care L-au pironit pe cruce. Chiar în chinurile groaznice ale morţii El se gândeşte la acei care-I băteau cuiele în mâini şi picioare, îi iartă şi se roagă fără vreun sentiment de ură pentru ei: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34).

Prin viaţa Lui, Isus ne arată mila şi îndurarea lui Dumnezeu. El ne arată cum este Dumnezeu în realitate. Datorită Lui pricepem cuvintele: „Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6:35-36).

Modul de gândire şi simţire a lui Isus, ţinuta Sa morală, ies în evidenţă mai ales în învăţătura Lui. Prin pildele Sale ne descoperă nu numai adevărul lui Dumnezeu, dar şi fiinţa Lui.

Aşa, în pilda samariteanului milostiv ne spune despre un om care a căzut în mâinile unor tâlhari care l-au jefuit şi jumătate mort zăcea la marginea drumului, până când un samaritean străin a trecut pe acolo şi, făcându-i-se milă de omul acela, l-a îngrijit. Prin această pildă Isus ne învaţă ce înseamnă dragostea faţă de aproapele nostru. Dragoste pe care a trăit-o El şi la care ne îndeamnă şi pe noi. În acelaşi timp învăţăm aici ceva şi despre îndurarea lui Dumnezeu (Luca 10:25-37).

În pilda bogatului Isus ne arată judecata dreaptă a lui Dumnezeu: Lazăr, care era un cerşetor plin de bube şi zăcea la poarta bogatului, a avut parte de mângâiere, pace şi bucurie în sânul lui Avraam, iar bogatul care şi-a luat tot ce era mai bun din viaţa pământească a ajuns în iad. Tot această pildă ne vorbeşte şi despre grija şi bunătatea lui Dumnezeu (Luca 16:19-31). Dacă tatăl şi-a primit fiul cu braţele deschise (în pilda fiului risipitor), după ce acesta şi-a cerut partea de avere şi a plecat de acasă, atunci ştim că Dumnezeu ne primeşte la fel dacă ne întoarcem la El sinceri, umili, cerându-ne iertare, chiar dacă am risipit tot ce ne-a fost încredinţat: aptitudini, sănătate, avere, bani, talent (Luca 15:11-32).

În predica de pe munte, în care se subliniază compasiunea şi dreptatea lui Dumnezeu, Isus ne vorbeşte despre fericirile şi binecuvântările pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce cred în El. „Ferice de voi” spune Isus celor săraci în duh, celor ce plâng, celor blânzi, celor flămânzi şi însetaţi, celor milostivi şi cu inima curată, celor împăciuitori, celor prigoniţi din pricina neprihănirii.

Iar acestora le promite că vor moşteni Împărăţia, vor fi mângâiaţi, săturaţi şi vor avea parte de milă, bucurie, dreptate, îl vor vedea pe Dumnezeu, vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu şi a lor va fi Împărăţia cerurilor (Matei 5:1-12; Luca 6:20-26). Isus le spune „Nu vă îngrijoraţi”, ci „căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra (mâncare şi îmbrăcăminte) – (Matei 6:33).

De aici învăţăm că Dumnezeu însuşi ne preia grijile şi că vrea să vegheze la binele nostru.

Eu cred în Isus pentru că este bunătate, îndurare, răbdare şi iubire, caracteristici care ne lipsesc nouă, dar a căror lipsă o regretăm la semenii noştri şi la noi înşine, fiindcă ne sunt atât de necesare şi fiindcă tânjim după ele. Regretăm lipsa acelor caracteristici mai ales în societatea noastră industrializată, cu tendinţa ei de nivelare, în care contactele şi legăturile dintre oameni sunt tot mai mult ameninţate de distrugere, până la totala destrămare, unde relaţiile dintre oameni devin tot mai reci, mai impersonale, ducând la izolarea şi însingurarea unora, într-o lume de teamă şi de puternice agresiuni. Noi toţi suferim de ostilitate, indiferenţă, invidie şi ură, neomenie şi lipsă de afecţiune, suferim în cele din urmă de pe urma propriului nostru egoism. Tânjim după înţelegere, bunătate, îndurare, răbdare. Nimeni nu poate spune că nu simte astfel. Numai că aflăm aceasta cel mai târziu în clipa în care avem nevoie de ajutorul altuia: când năpădesc probleme pe care singuri nu le putem rezolva, când sănătatea şi forţa ne părăsesc, când suntem victima unui accident, în boală şi suferinţă, când bătrâni şi slabi, neputincioşi nu ne mai rămâne decât aşteptarea morţii.

Eu cred în Isus pentru că mi-a arătat dragostea, bunătatea şi răbdarea Lui atunci când aveam cea mai mare nevoie de ele. El m-a ajutat atunci chiar, când ajutorul îmi lipsea.

Isus, Cel fără de păcat

Nu există om fără păcate. Păcatul este ca şi o boală. Omenirea întreagă suferă de această boală. Isus însă este unic şi în această privinţă şi noi recunoaştem unicitatea fiinţei Sale.

Noi vrem să ne reproşăm reciproc ceva, chiar când e vorba de cea mai generoasă şi cea mai binevoitoare apreciere. De adevărul acestei afirmaţii ne convingem cu cât suntem mai apropiaţi unul de altul, cu cât legăturile noastre sunt mai strânse, cu cât ne cunoaştem mai bine. Şi vedem, observăm cu atât mai clar, în relaţiile cu semenii noştri, comportamentul nostru este deformat (sluţit) de: ostilitate, lipsă de afecţiune, făţărnicie, nedreptate, indiferenţă, egocentrism. Chiar şi cel mai bun şi mai altruist om pe care-l cunoaştem nu este aşa cum a fost Isus. Există în viaţa fiecăruia dintre noi ceva care trebuie trecut sub tăcere. Dar Isus are o inimă curată. El întreabă pe semenii lui: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). Nici cea mai mică umbră nu atinge puritatea fiinţei Sale; astfel se înfăţişează El, senin, judecăţii contemporanilor şi duşmanilor Săi. Când El rosteşte acea întrebare, El nu exprimă decât ceea ce gândeşte despre sine, dar în vorbele Sale nu e nici urmă de aroganţă, întreaga propovăduire a Sa este condiţionată de această atitudine particulară.

Ce părere au avut ucenicii Lui despre El? S-ar putea pretinde că mărturia ucenicilor are puţină greutate. S-a spus că judecata lor nu ar fi destul de obiectivă, că ei l-ar fi „pictat” pe Isus în culori mai favorabile decât a fost El în realitate. Şi totuşi avem motive întemeiate pentru a crede mărturia lor:

Ucenicii au trăit trei ani într-o părtăşie strânsă cu Isus. Între apostoli s-au ivit frecuşuri şi certuri, dar niciodată nu au găsit o greşeală de-a lor la Isus. O legătură atât de strânsă, pe o perioadă atât de lungă spulberă orice idealizare, lucru care nu s-a întâmplat în aceste caz.

Fiind evrei, din copilărie cunoşteau Vechiul Testament care afirmă universalitatea păcatului: „Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici, nu este unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalmul 14:3). Se poate presupune că nu putem crede în natura fără de păcat a omului.

Apostolii pomenesc dovada lipsei de păcat al lui Isus mai curând în treacăt, de aceea nu putem numi mărturia lor tendenţioasă (de exemplu: Ioan 3:5; 2 Corinteni 5:21; Evrei 4:5).

Şi în final avem mărturia duşmanilor lui Isus: „Ei pândeau pe Isus să vadă dacă va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui” (Marcu 3:2), deci îl pândeau şi încercau să-L prindă: „Apoi au trimis la Isus pe unii din Farisei Irodiani, ca să-L prindă cu vorba” (Marcu 12:13). Dacă duşmanul nu mai are argumente alunecă în subiectivism. Aşa s-a întâmplat şi cu Isus. În Evanghelia după Marcu capitolele 2 şi 3 duşmanii Săi ridică patru capete de acuzare:

– huleşte împotriva lui Dumnezeu,

– stă la masă cu păcătoşii,

– nu posteşte,

– nu respectă Sabatul.

Toate aceste acuzaţii ori nu se pot lua în serios, ori se rezumă la o controversă teologică: împuternicirea şi misiunea lui Isus. La judecata Lui, în faţa soborului, a fost nevoie să mituiască pe nişte oameni, ca să depună mărturie mincinoasă împotriva Sa. Dar aceste mărturii s-au contrazis. Atunci l-au acuzat de devieri politice. Pilat nu I-a găsit nici o vină şi a vrut să-L elibereze. Dar la presiunile norodului a cedat, L-a condamnat pe Isus la moarte, dar nu înainte de a constata, hotărât, nevinovăţia Lui: „Dregătorul a zis: ‘Dar ce rău a făcut?’ … Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră” (Matei 27:23, 24). Chiar şi împăratul Irod nu L-a găsit vinovat: „Pilat a strâns pe preoţii cei mai de seamă, pe fruntaşii şi pe norod şi le-a zis: ‘Mi-aţi adus înainte pe omul acesta ca pe unul care aţâţă norodul la răscoală. Şi iată că, după ce L-am cercetat cu de-amănuntul, înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de nici unul din lucrurile care-L pârâţi. Nici Irod nu i-a găsit nici o vină, căci ni l-a trimis înapoi; şi iată că omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte. Eu deci, după ce voi pune să-L bată, îi voi da drumul’” (Evanghelia după Luca 23:13-16). Vânzătorul Lui, Iuda restituind cei treizeci de arginţi marilor preoţi le-a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Evanghelia după Matei 27:4). Unul din cei doi tâlhari de pe cruce l-a certat pe celălalt pentru că îl batjocorea pe Isus: „Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău” (Luca 23:41). Şi ofiţerul roman din plutonul de execuţie a exclamat: „Cu adevărat, omul acesta era neprihănit” (Luca 23:47).

Iată mărturiile unor oameni nepărtinitori care nu aveau nici un interes să-L glorifice pe Isus. Dar, dacă în viaţa lui Isus ar fi existat un singur păcat, o slăbiciune sau vreo nedreptate, indiferent de ce natură, vrăjmaşii lui, liderii religioşi şi grupările politice s-ar fi legat de ele.

Faptul că n-aveau nici-o şansă dovedeşte că Isus a avut un caracter nepătat şi a fost fără păcat.

Pentru mine, care, – în cursul unei vieţi petrecute în mijlocul unei lumi abandonate unor oameni egoişti, interesaţi şi păcătoşi – constat mereu propriile mele slăbiciuni şi infamii, tocmai puritatea, incoruptibilitatea şi lipsa de păcat ale lui Isus devin un argument hotărâtor ca să cred în El.

Până acum am citat o serie de cauze, legate direct de viaţa lui Isus, aşa cum ne este prezentată în Noul Testament, şi care pe mine m-au convins şi sunt motivul credinţei mele în El. Pe lângă acestea există încă altele, mai personale, dar nu mai puţin sincere, ce explică credinţa mea în Isus. Chiar dacă, în mod cu totul conştient, se cade să se renunţe la trăiri şi evenimente din sfera personală, ceea ce urmează va fi un document privat asupra aceea ce înseamnă Isus pentru mine şi ce importanţă are pentru mine o viaţă cu Isus.

Ce a făcut Isus pentru mine

Din clipa în care Isus a putut gândit a recunoscut că nu s-a născut ca să ducă o viaţa după placul şi propriile-i dorinţe, ci că are o misiune de îndeplinit, că viaţa Sa este hotărâtă numai de voinţa lui Dumnezeu: a fi pe de-a-ntregul spre folosul altora. Pentru prima dată a spus lucrul acesta când avea 12 ani vizitând templul. Dragostea vie a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, s-a întrupat în Isus. A venit la ai săi ca să-i salveze, şi să-i fericească, dar ei nu L-au primit. L-au respins, prigonit, judecat şi-n final l-au răstignit. Toate acestea le-a luat Isus asupra Lui umil, dar foarte hotărât, conştient de răspunderea încredinţată şi plin de dragoste pentru cei pierduţi. A făcut lucrul acesta pentru toţi oamenii, pentru noi care nu am fost prietenii, ci vrăjmaşii Lui. Pentru duşmanii Săi şi-a dat viaţa. A luat asupra Lui slăbiciunile, greşelile, vina şi păcatele noastre. El, care a fost fără păcat, fără să-L silească cineva, nu din obligaţie, ci din dragoste pentru toţi oamenii din toate vremurile. A avut încrederea că oamenii care o să-I audă vocea, vor urma adevărul, vor răspunde dragostei Sale nemărginite şi vor merge pe drumul pe care-i conduce. Isus nu s-a cramponat de faptul egalităţii sale cu Dumnezeu. Această asemănare şi unitate cu Dumnezeu nu a privit-o ca un bun ce trebuie conservat, ci mai degrabă putem spune despre El că a luat chip de rob cu toate înjosirile, slăbiciunile şi chinurile pe care le implică acest chip. Conştient s-a făcut părtaş cu neamul omenesc în întreaga lui mizerie, dar în primul rând a luat asupra Sa toate păcatele şi şi-a dat viaţa pentru toţi aceia care cred în El şi-L urmează.

În anii activităţii Sale a fost fără cămin şi familie.

Fraţii lui L-au respins, iar prietenii Lui L-au părăsit ori L-au trădat sau părăsit atunci când avea mai mare nevoie de ei. A trăit clipe când dragostea, îndurarea şi mila Lui nu au fost onorate. A suferit respingere şi persecuţii, înjosiri şi maltratare, a acceptat să fie condamnat nevinovat, fără să Se dezvinovăţească. Fără ură şi repulsie a acceptat moartea şi chinurile răstignirii. El a ştiut că trebuie să-Şi verse sângele, ca să ne salveze de condamnarea meritată în urma fărădelegilor noastre.

El şi-a răscumpărat comunitatea cu propriul Său sânge. Ea este trupul Său viu în zilele noastre, un organism care este păstrat prin puterea lui Isus care este şi va rămâne capul bisericii. Numai ca mădulare ale acestui trup al lui Isus, dacă-I predăm viaţa, cerându-ne iertare, recunoscându-L ca Domn şi Mântuitor personal şi făcând voia Lui.

Eu ştiu că toate astea le-a făcut Isus şi pentru mine. El Şi-a dat viaţa pentru mine ca să mă împace cu Dumnezeu. El vrea să am parte de binecuvântările promise trupului Său, comunităţii Sale. El vrea să-mi dăruiască o viaţă cu sens eliberându-mă de osânda veşnică, pedeapsă meritată datorită păcatelor mele. Numai în felul acesta pot beneficia de harul lui Dumnezeu şi de viaţă veşnică în prezenţa Tatălui, viaţă, care întrece orice închipuire. Fiindcă Isus S-a jertfit pentru mine şi pentru că a făcut posibil toate acestea, cred în El.

Prefaţă

Spre a comunica între ele, animalele dispun de sisteme de comunicare eficace, dar nu pot comunica însă cu noi într-o limbă omenească. De aceea ne-am transpus noi în locul lor şi am devenit purtătorul lor de cuvânt – de aici şi titlul cărţii: “Dacă animalele ar putea vorbi…”

Dacă însă animalele ar putea să ne relateze despre ele însele şi, pe baza cunoştinţelor noastre ştiinţifice actuale, ne-ar povesti despre felul lor de viaţă, morfologia lor specială, planurile speciale de construcţie generală şi detaliile lor individuale, totul ar fi o laudă deosebită la adresa Creatorului. Noi vorbim în locul anumitor animale reprezentative, pentru ca prin aceasta să Îl prezentăm pe marele nostru Creator şi multitudinea ideilor Lui, bucuria Lui creatoare, dragostea Lui pentru estetică şi culoare, grija Lui faţă de creaţie; iar în final, marea Lui dragoste faţă de oameni şi dorinţa Lui de salvare prin Isus Hristos.

Cartea este astfel concepută încât fiecare specie animală are un reprezentant care poartă un dialog cu cititorul. Animalul însuşi, într-o convorbire fictivă, pune întrebările şi dă şi răspunsurile adecvate. Prin această metodă conţinutul cărţii devine fluent şi – aşa cum am dori noi – este prezentat viu şi uşor accesibil. Nu au fost omise stările reale dificile, ci ele au fost prezentate tot într-o formă narativă şi uşor de reţinut. De multe ori ne-am folosit de exemple din viaţa cotidiană, spre a prezenta plastic un detaliu sau a face o comparaţie. Prin aceasta ne putem imagina mai bine datele numerice abstracte.

Despre genul literar al cărţii: Cartea de faţă nu este un manual sau un compendiu ştiinţific, ci un “dialog” viu dintre unele creaturi şi noi, oamenii. O răsfoire superficială a acestei cărţi ar plasa-o alături de poveşti şi fabule. Încadrarea aceasta ar fi totuşi greşită; cartea fiind o formă specială aleasă de noi, care este obligată să redea adevărul şi face să vorbească animalele, povestind despre lucrările lui Dumnezeu – iar prin aceasta să Îl laude pe Creator.

“Întreabă animalele şi te vor învăţa,

păsările cerului şi îţi vor spune;

vorbeşte pământului şi te va învăţa;

şi peştii mării îţi vor povesti.

Cine nu vede în toate acestea

dovada că mâna Domnului

a făcut asemenea lucruri?

El ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte,

suflarea oricărui trup omenesc”

(Iov 12:7-10).

Cu această carte intervenim şi pentru protecţia regnului animal. Dumnezeu ne-a dat următoarea poruncă nouă, oamenilor:

“…şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Gen. 1:28).

Prin această poruncă noi suntem aşezaţi ca administratori peste animale. Odată va trebui să dăm socoteală Creatorului despre misiunea ce ne-a fost încredinţată. De aceea sunt condamnabile chinuirea animalelor şi eliminarea unor specii întregi (spre exemplu dispariţia balenelor), care de multe ori au loc din motive de profit.

Despre conţinutul cărţii: Am ales numai o mică parte din multitudinea speciilor animale de peste un milion. Cu toată această limitare, în ea sunt reprezentate animale de pe pământ, din pământ, din apă şi din aer. Ca excepţie, într-una din povestiri, un organ uman extrem de mic relatează despre principiile de construcţie ale lui Dumnezeu. Faptele amintite sunt documentate ştiinţific, chiar dacă uneori, datorită stilului ales, sunt formulate într-un limbaj neştiinţific, popular. S-a renunţat complet la sursele bibliografice, spre a nu întrerupe permanent fluxul lecturii.

Referitor la cercul cititorilor: Cartea nu se adresează unui anumit cerc de cititori selectat după vârstă, grad de pregătire sau profesie. Dorinţa noastră este ca ea să se adreseze tuturor: tinerilor şi adulţilor, laicilor şi specialiştilor. Povestirile nu depind de faptul că cititorul crede sau nu în Dumnezeu. De fapt noi am intenţionat să ne adresăm mai mult celor care sunt în căutare; căci tocmai acelora care nu au cunoştinţe biblice trebuie să le fie netezită calea pe care trebuie să meargă, spre a Îl cunoaşte personal pe Creatorul lumii.

Werner Gitt (Braunschweig) şi Karl-Heinz Vanheiden (Hammerbrücke)

Nota traducătorului:

Cum în limba română nu au existat denumiri corespunzătoare pentru toate animalele, insectele etc. care apar în carte, acestea au fost traduse din limba germană. La sfârşitul cărţii se dă o listă paralelă latină–română cu toate numele deosebite care au fost traduse. Sperăm că la a doua ediţie aceste nume vor fi cunoscute şi actualizate.

1. Creier de vrabie?

Este adevărat, sunt multe vrăbii. Ciripitul nostru este disonant şi gălăgios. Se afirmă că noi vă mâncăm hrana. Nici măcar hainele noastre nu ne fac să fim iubite. Şi totuşi, vei constata că merită să îţi dai osteneala de a acorda puţină atenţie unei vrăbii îndrăzneţe. Nu are să îţi pară rău. Crezi că nu găseşti nimic deosebit la mine? Dar, ia ascultă: Voi sunteţi tot aşa de mulţi ca şi noi.

Crezi oare că tot ceea ce este aşa de comun, este ceva obişnuit? Atunci şi tu ar trebui să fii ceva obişnuit! – Scuză-mă, te rog, am fost cam obraznică acum!

De fapt, eu sunt o vrabie de câmp destul de bine crescută. În nici un caz nu vreau să fiu confundată cu verişoara mea, vrabia domestică, cea obraznică şi grasă. Pe mine mă poţi recunoaşte uşor după pieptul gri şi punctul negru de pe obraz. Aşa cum ne spune şi numele, noi păstrăm distanţa de casele voastre.

Creată pentru zbor

Creatorul meu m-a construit de la început ca pe un “avion”. Din această cauză şi cea mai mică parte din organismul meu este adaptată zborului. Eu nu pot să înţeleg cum oamenii au îndrăzneala să afirme că noi ne-am trage din reptile. Imaginează-ţi, crocodilul ar aparţine speciei noastre! Vor să mă convingă că prima vrabie ar fi trăit deja cu 50 de mil. de ani în urmă. Dar mie mi se pare că mulţimea anilor vrea numai să acopere caracterul de poveste al acestei teorii. Dar să lăsăm mai bine teoria şi să ne întoarcem la realitate. Atunci poţi judeca tu singur.

Corpul meu este construit din cele mai uşoare materiale posibile. Aproape toate oasele mele sunt goale în interior, de aceea ele pot înmagazina aer, sunt uşoare şi totuşi stabile. Scheletul unei rude mai îndepărtate de-ale mele, albatrosul, cântăreşte între 120 şi 150 g, la o lungime de peste un metru şi o deschidere a aripilor de trei metri. Greutatea penelor lui este mai mare decât greutatea oaselor.

Dacă oasele noastre ar fi umplute cu măduvă, ca la reptile, nu am putea zbura niciodată. În afară de aceasta, altfel decât la şopârle, bazinul nostru este unit cu coloana vertebrală. Numai aşa scheletul nostru este robust şi totodată elastic; condiţii necesare unui corp zburător.

O gaură remarcabilă

Şi gaura mică de la articulaţia osului braţului superior mi se pare mie demnă de amintit. Aceasta nu este un defect, ci prin ea trece tendonul care leagă muşchiul mic al pieptului cu partea superioară a articulaţiei umărului. Numai aşa pot eu să ridic aripile şi pot să zbor. Desigur, dacă eu mă trag din reptile, atunci mă întreb cine a făcut această gaură şi cine a trecut prin ea tendonul? Asemenea găuri cauţi degeaba la crocodil.

Fii curajoasă inimă!

Cip, cirip! Ajutor! Un uliu! Cip, cirip! Unde pot să mă ascund?… Ajutor!… Ah, am mai scăpat o dată! Of, ce periculos a fost! Acum a plecat. Ştiai că cel mai mare duşman al nostru este uliul? Dacă nu suntem atente, cu ghearele lui mari, el ne poate prinde şi în cel mai des tufiş. De fapt noi avem mulţi duşmani: corbi, coţofene, pisici, oameni. Nici noaptea nu avem linişte. Bufniţele ne atacă chiar şi în pomul unde dormim. Am păţit-o odată cu un huhurez, care la miezul nopţii a pătruns în cuibul nostru, l-a târât afară pe bărbatul meu şi l-a mâncat fără milă, din cap până-n picioare. A fost groaznic!

Cu toate acestea ştiu că Creatorul meu îmi poartă de grijă. În Biblie stă scris că nici o vrabie nu va fi uitată de Dumnezeu. Ce bine trebuie să o duci tu, care eşti mult mai preţios decât mine. Chiar şi părul capului tău îţi este numărat. Desigur, Dumnezeu îi iubeşte în mod deosebit pe oameni!

Ştii, Creatorul meu mi-a dat o inimă extraordinar de rezistentă. Ea este una dintre cele cu cel mai mare randament. Acum, când vorbesc cu tine, ea bate mai mult de şapte ori pe secundă, mai exact 460 de bătăi pe minut. Mai înainte, când am fugit de uliu, pulsul meu se ridicase la 760! Aşa trebuie să fie, pentru ca să pot zbura.

O unealtă superbă

Da, priveşte-mă mai atent. Vezi ciocul meu? Privit din exterior el pare o parte neînsemnată, nu este aşa? Dar el este o unealtă minunată creată de Creatorul meu; foarte uşor, şi totuşi corespunde celor mai ridicate cerinţe. S-a calculat că din osul ciocului meu s-ar putea fila un fir foarte lung. Dacă acesta s-ar fixa la un capăt, el s-ar rupe datorită greutăţii lui numai când lungimea lui ar ajunge la aproape 31 km (grad de fiabilitate). Materialul pe care îl folosesc oamenii în construcţia de avioane are gradul de fiabilitate.

O privire prin binoclu

Ai ştiut că greutatea celor două globuri oculare ale mele este mai mare decât craniul meu? Din această cauză nu trebuie să tragi concluzii răuvoitoare referitoare la creierul meu de vrabie. Ochii mei sunt mult mai buni decât ai tăi. Noi, păsările, avem de 7-8 ori mai multe celule vizuale pe mm². Datorită acestui lucru în creierul nostru se formează o imagine mult mai exactă. Dacă vrei să recunoşti un obiect tot aşa de exact ca un şoim, atunci trebuie să foloseşti un binoclu care măreşte de 8 ori (cu o distanţă interfocală de 30 mm). Recunosc că ochii mei nu sunt chiar aşa de pătrunzători ca ai şoimului, dar ei îi întrec pe ai tăi. Un biolog scrie că ochiul nostru este o minune în construcţie, funcţionalitate şi capacitate. El aparţine celor mai perfecte organe optice din lumea vertebratelor. Aşa şi trebuie să fie, căci noi chiar în cel mai rapid zbor nu avem voie să scăpăm vreun detaliu important.

Alături de ochii pătrunzători, Dumnezeu ne-a dat şi un gât foarte flexibil. Cu ciocul nostru (o adevărată unealtă) putem atinge foarte uşor orice parte a corpului nostru. Crezi că este la voia întâmplării aşa? Încearcă, stând în picioare, să ajungi cu fruntea până la genunchi. Reuşeşti oare? – Nu, nu trebuie să demonstrezi. Dacă totuşi reuşeşti, vei auzi cum îţi trosnesc oasele. Pentru mine flexibilitatea aceasta este vitală.

Este nevoie şi de digestie

Ce ai zis? Dumnezeu m-a creat o mâncăcioasă nefolositoare? Nu putem tolera o asemenea jignire: nici Creatorul meu, nici eu. De fapt, ştii cumva ce mănânc eu? Mi-am dat seama că nu ştii. Cine habar nu are, se răţoieşte cel mai tare. Pardon, am fost iarăşi obraznică. Dar nici tu nu ai fost amabil!

În China, rudele mele au fost odată aproape stârpite, fiindcă unii oameni deştepţi crezuseră că noi, vrăbiile de câmp, mâncăm prea mult orez şi linte. Dar când specia noastră fusese aproape distrusă, ei au văzut că insectele parazite se înmulţeau pe câmp aşa de mult, încât paguba era mult mai mare decât înainte. Hrana noastră constă de fapt din vieţuitoare mici, pe care tu le numeşti dăunători, iar noi delicatese: cărăbuşi, furnici cu aripi, larve, moliile stejarului şi ale mărului, păduchi de plante, etc.

Dacă tot este vorba de mâncare, ştii tu de fapt cum funcţionează digestia noastră? Ea este propriu-zis o temă obişnuită. După cum ştii, la mine totul este conceput pentru zbor. Deoarece consum o hrană bogată în proteine, mie îmi este de ajuns un intestin foarte scurt; dar am nevoie de fermenţi concentraţi. Creatorul meu nu a vrut să mă încarce prea mult cu resturile digestiei, de aceea eu scap de ele cât mai repede, de multe ori chiar şi în zbor. Prin aceasta s-a întâmplat de multe ori să îţi “decorez” hainele. Oh, scuze!

Când m-a creat, Constructorul meu a mai făcut ceva genial la mine. A omis vezica urinară. Astfel corpul meu este mai aerodinamic în partea dorsală, iar greutatea lui mai mică. 80% din urina mea este concentrată în acid uric, care se cristalizează sub formă de o pastă albă în ultima parte a intestinului gros. Nu este aşa că totul este bine gândit? În afară de aceasta, apa necesarăîn procesul de eliminare este complet resorbită de organism. Drept urmare, eu trebuie să “alimentez” apă destul de rar.

Catapultă şi briceag

Mai ai puţină răbdare? Uită-te la picioarele mele! Nu pare nimic deosebit la ele, şi totuşi în ele se ascunde o construcţie destul de rafinată. Este adevărat, ce vezi tu aici sunt numai picioarele şi degetele. Restul – tibia, genunchii şi coapsa – se ascunde în interiorul corpului meu. Iar dacă ai impresia că eu stau în picioare, în realitate eu stau îngenuncheată. Pentru tine această poziţie este incomodă, dar pentru mine nu. Dacă îmi întind brusc genunchii, muşchii mă aruncă ca o catapultă, şi imediat încep să îmi folosesc aripile. În timpul zborului îmi retrag comod “şasiul” sub pene, şi îl folosesc iarăşi numai la aterizare. Şi aici se dovedeşte cât este de bună suspensia elastică.

Poate te-ai mirat cum pot să stau ore întregi pe o creangă, ba chiar şi să dorm în această poziţie. Lucrul acesta a fost realizat de Creatorul meu printr-un mecanism deosebit, care permite ca degetele de la picioare (ghearele) să cuprindă automat creanga şi să se prindă de ea. Un pachet întreg de tendoane face legătura între degete şi muşchiul coapsei. Când mă aşez pe o creangă, prin greutatea mea se întind tendoanele şi degetele de la picioare se contractă. Iar în plus, pe o anumită porţiune a tendonului se află câteva cârlige mici. Când mă aşez, acestea se fixează în dantura care se găseşte în teaca tendonului – şi iarăşi, nu la voia întâmplării. Astfel, fără nici un efort, tendoanele rămân întinse, iar eu nu cad din pom.

La păsările cu picioare lungi (picioroange), cum ar fibarza şi cocostârcul, care adesea trebuie să stea mult în picioare, construcţia este puţin altfel. Ele au la genunchi o articulaţie specială, care se închide ca un briceag. Astfel că ele pot sta ore întregi în picioare.

De ce ouăm noi

Ce crezi tu, de ce noi, păsările, nu naştem pui ca mamiferele? Nu ştii de ce? Imaginează-ţi, cum aş zbura eu ca pasăre gravidă, cu o burtă mare! Şi cu ce m-aş putea hrăni tot timpul acesta, dacă nu aş putea decât să mă târăsc? Problema cu ouăle este o soluţie ideală a Creatorului nostru. Datorită ei aproape că nu sunt deloc împiedicată la zbor. Eu depun ouăle unul după altul, la un interval mediu de 24 ore. Termin repede de ouat şi pot cloci toate ouăle odată. Astfel noi, păsările, putem da viaţă la mai mulţi pui deodată.

Arta clocirii

Crezi că a cloci este o ocupaţie foarte plictisitoare. Asta numai din cauză că habar nu ai de greutatea acestei munci. Crezi că ne aşezăm pe ouă şi aşteptăm ca să iasă puii din găoace? Ştii ce sensibili sunt puii noştri când cresc în ouă? Temperatura trebuie să fie constantă, umezeala la fel, şi trebuie să fie posibilă şi o aerisire nestânjenită. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, puii noştri mor înainte de a se naşte.

Creatorul nostru a avut însă o idee genială, pe care a realizat-o astfel: Încă înainte de a depune ouăle, îmi cade puful în două-trei locuri de pe piept, iar pielea de acolo se îngroaşă. Vasele sanguine care irigă regiunea aceasta se înmulţesc de şapte ori şi îşi măresc volumul de cinci ori. Totodată în celulele acestei “zone de clocit” se acumulează mult lichid. De ce toate acestea? Imediat ce ating ouăle cu această “zonă de clocit”, temperatura este transmisă creierului mic. De aici temperatura ouălor este fie dirijată direct la creier, fie eu îmi dau seama când şi pentru cât timp trebuie să întrerup clocitul, ca să pătrundă puţin aer, şi când este nevoie să întorc ouăle.

Oamenii voştri de ştiinţă habar nu au cum ajung aceste informaţii la creierul mic şi cum transmit eu cu ajutorul acestei “zone de clocit” informaţiile puilor. Cu toate acestea, mulţi spun că aceste adaptări s-ar fi format treptat. Aş vrea să îi întreb pe aceşti oameni: Cum au putut strămoşii mei să clocească ouăle, fără să observe dacă acestea sunt prea fierbinţi sau prea reci?

Ah, aş mai putea să îţi povestesc multe despre sistemul deosebit al plămânilor mei, de miracolul zborului, construcţia minunată a penelor, de instrumentele mele de navigaţie… Dar mai bine o las pe colega mea, rândunica, care o poate face mult mai bine.

Acum tare aş vrea să ştiu: Tot mai crezi că eu mă trag din cine ştie ce animal care se târăşte? Nu, pe Creatorul meu nu Îl cheamă “Întâmplare” şi nici “Timp îndelungat”. Creatorul meu este acela care a spus în a cincea zi ca păsările să zboare deasupra pământului, acela care le-a creat pe toate după specia lor. El este acela care ne-a binecuvântat şi care Se bucură de noi. Eu sunt o minune din mâna Lui. Tot aşa şi tu!

Nu trebuie oare să Îl lăudăm împreună pe Dumnezeu?

Fântână arteziană în loc de amprente

Noi, balenele, suntem superlatie vii. Te-ai fi aşteptat la aşa ceva din partea noastră? De aceea vreau să îţi explic cu ce capacităţi şi cu ce caracteristici speciale ne-a înzestrat Creatorul pe noi balenele, caracteristici care nu mai există nicăieri, în toată fauna. De exemplu, ştiai că:

– Există balene care pot mânca în timp ce înoată cu 10 km/h, se deplasează constant cu 35 km/h, şi pot accelera până la 65 km/h?

– Există balene care pornesc în fiecare an într-o călătorie de 10.000 km, ca păsările călătoare?

– Există balene care pot să compună?

– Există balene care expiră aerul la o înălţime de 15 m?

– Există balene care, cu 3.000 m adâncime, deţin recordul la scufundare?

– Există balene cu o capacitate motrică de 850 kW (autoturismul tău de categorie mijlocie are numai o zecime din ea)?

– Există balene cu un volum pulmonar de peste 3.000 l (plămânul vostru are o capacitate de 4 l, maximum 7 l)?

– Există balene care, cu 42% grăsime, deţin recordul de grăsime a laptelui de mamă (mama ta, cu 4,4%, ajunge la o zecime din această valoare)?

– Există balene a căror limbă este aşa de mare, cât doi cai maturi? – Există balene a căror aortă are un diametru de 50 cm, ceea ce corespunde unei conducte de canalizare?

De ce îţi povestesc toate acestea? Pe noi nu ne inte-resează dacă suntem trecute în cartea Guiness a recordurilor. Altceva este important pentru noi. Când ai citit despre crearea lumii, ai remarcat că noi suntem singurele animale care au fost numite pe nume: “Dumnezeu a făcut peştii cei mari [balenele] şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiul lor…” (Geneza 1:21). De ce oare? Oare S-a comportat Dumnezeu foarte atent când ne-a creat pe noi? Îşi găseşte El plăcerea în noi? Este adevărat, motivul adânc nu se recunoaşte imediat, dar imaginează-ţi: Am fost considerate valoroase, ca un semn ascuns al învierii lui Isus. Când cei care L-au criticat pe Isus au cerut un semn de la El, El le-a amintit de întâmplarea cu Iona: “Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului [balenei], tot aşa va sta Fiul omului trei zile şi trei nopţi în inima pământului” (Matei 12:40)*Cu aceasta Isus Cristos arată spre învierea Lui. Te-ai gândit vreodată ce animal al mării dispune de un stomac aşa de mare, ca să poată oferi loc unui om? Cercetând animalele mării, rămâne numai specia noastră. Deoarece în capitolele despre crearea lumii noi am fost remarcate în mod special, noi ne vedem ca un semn care arată spre învierea lui Isus şi este în acelaşi timp o mărturie a măreţiei lui Dumnezeu. De aceea vreau să îţi povestesc mai pe larg din viaţa noastră, cu multe detalii minunate, ca să poţi trage o concluzie fundamentată.

* În Noul Testament grecesc este folosit cuvântul “ihtios”, tradus prin peşte. Numai în Matei 12:40 citim “ketos”. Acest cuvânt este definit mai exact în alte traduceri: “peştele uriaş” (Schlachter), “monstrul mării” (Zürcher), “huge fish” (New International Version)

Cercetătorii voştri nu au folosit pentru catalogare mărimea diferită a corpurilor noastre, obiceiurile noastre sau metodele de pescuit în căutarea hranei. Noi am fost împărţite în două grupe (zool. subordin), după dantura noastră: mistacoceti (balene cu fanoane) şi odontoceti (balene cu dinţi). Subordinului balenelor cu fanoane îi aparţin trei familii: balenele din familia balenide – sau balenele netede (balena groenlandeză, balena polară, balena japoneză, balena australiană, balena albastră pitică), balenele cenuşii şi balenele brăzdate (balena albastră, balena albastră pitică, balena finlandeză, balena Bryde, balena cu cocoaşă). Subordinul balenelor cu dinţi este format din balenele uriaşe, balenele cu cioc (balenele negre, balenele nordice), delfinapteride, porcul de mare şi delfinii.

Spaţiul nostru în care trăim sunt oceanele, dar gândeşte-te: “Balenele nu sunt peşti, ci carne”. Noi suntem vivipare, adică naştem pui vii. Asta o face şi peştele roşu, dar nu există nici un peşte care să-şi alăpteze puii. Cu toate că trăim numai în mare, noi suntem de fapt mamifere şi respirăm cu ajutorul plămânilor. Temperatura corpului o menţinem constantă la 36,5° C – indiferent dacă ne aflăm în apele reci ale Antarcticii sau în zonele cu ape calde ale insulelor Azore sau Bermude. Îţi poţi imagina că aceste condiţii produc un număr mare de probleme, însă Creatorul nostru le-a rezolvat pe toate în mod formidabil.

Naşterea noastră şi timpul noilor născuţi

Noi, balenele, trăim într-o căsnicie monogamă. Fecundarea şi naşterea au loc în apă. O balenă naşte câte un pui la fiecare doi ani. Sarcina nu durează aşa de mult, cum s-ar putea presupune după mărimea noastră, numai zece-douăsprezece luni; dar eu – numele meu este caşalot – am nevoie de 16 luni. În comparaţie cu rinocerii (18 luni) şi elefanţii (22 luni), noi suntem surprinzător de rapide. Când se apropie timpul naşterii, ne căutăm un loc ferit de furtuni. Cele mai importante locuri de naştere sunt lagunele Californiei “Baja California” pentru balena cenuşie; Marea Cortez pentru balena albastră; coasta insulei Maui din arhipelagul Hawai şi insulele Bahama pentru balena cu cocoaşă; împrejurimile insulei Galapagos şi Azore şi coasta de vest din Sri Lanca pentru mine. În timp ce focile ies pe uscat pentru a naşte, noi rezolvăm totul în apă. Imaginează-ţi că puii noştri s-ar naşte cu capul înainte. La o naştere mai lungă ei ar fi obligaţi să respire prima dată sub apă, şi s-ar îneca. Creatorul nostru s-a gândit şi la aceasta, şi a rezolvat-o într-un mod unic, nemaiîntâlnit la nici un mamifer: Toate balenele au o naştere pelviană, adică puiul de balenă iese cu coada înainte. Prin aceasta el rămâne cât se poate de mult legat de cordonul ombilical vital, necesar pentru supravieţuire. Nu există peşteri ocrotitoare, nici refugii pentru noul născut, dar există atenţia plină de dragoste a mamei, precum şi ajutorul celorlalţi membrii ai turmei. Încă de la naştere noi suntem uriaşi. Puiul unei balene albastre are deja o lungime de 8 m şi cântăreşte 8 tone. Aceasta este 2.000 kg mai mult decât cântăreşte un elefant matur. Iar pentru a ajunge la lungimea unui pui de balenă, ar trebui să se încoloneze trei prea mult de balena albastră: elefanţi mari. Nici ceilalţi pui de balenă nu se deosebesc

– balena groenlandeză:	6,0 m	6,0 t
– balena nordică:	5,0 m	5,0 t
– balena cu cocoaşă:	4,5 m	2,5 t
– balena cenuşie:	4,5 m	1,5 t

Alăptatul sub apă ar fi putut crea anumite probleme, de aceea Creatorul a găsit o rezolvare minunată. Mama injectează laptele din mamelă direct în gura puiului. Aceasta cu o presiune aşa de mare, încât la suprafaţa apei s-ar forma o fântână arteziană cu o înălţime de 2 metri. “Ţâţele” ei sunt nişte buzunare ascunse, spre a nu deforma forma aerodinamică a corpului. Puiul trebuie să crească repede, pentru a putea rezista viitorului drum lung spre apele polare. De aceea laptele de balenă este cel mai hrănitor lapte; el conţine 42% grăsime şi 12% proteine (în comparaţie cu omul:4,4% grăsime şi 1% proteine), şi de aceea este mai vâscos şi cremos. Această bombă de calorii, care corespunde unei alimentaţii a 100 de oameni maturi, face ca puiul să crească uimitor de repede. În timp ce un copil necesită 180 de zile pentru a-şi dubla greutatea de la naştere, puiul de balenă are nevoie de mult mai puţin. În cele şapte luni de alăptare, un pui de balenă albastră consumă zilnic 90 kg de lapte. Zilnic creşte 3-4 cm şi îşi măreşte greutatea cu 80 kg. Aceasta înseamnă 3,3 kg pe oră! Timp de şapte luni de alăptare aceste 18-19 tone de lapte, cu un grad foarte ridicat de grăsime, duc la o creştere în greutate de 17 tone a puiului. Nu este acesta un randament senzaţional?

Uite, acolo înoată ruda mea, balena albastră. Despre uimitoarele ei proporţii ne povesteşte ea însăşi. Dacă iubeşti lucrurile senzaţionale, atunci ascult-o.

Balena albastră – uriaşul lumii animale

Eu sunt cea mai mare dintre cele 80 de specii de balene. Cu greutatea mea depăşesc de câteva ori greutatea mamuţilor legendari. Eu sunt cel mai mare animal care a existat vreodată pe pământ. Pentru a compensa greutatea mea de 140.000 kg (maximum 196.000 kg) ar fi nevoie de o turmă de 28 de elefanţi sau de 170 de boi. Dacă iei în comparaţie o adunare de oameni, ar fi nevoie de 2.000 de persoane. Dacă mă compari cu cel mai mic mamifer, cu un şoarece (Suncus etruscus), între greutatea lui şi a mea este un factor de 70 de milioane! Şi cu lungimea mea te pot uimi: cu 33 m sunt şi cea mai lungă creatură. Sunt mai lungă decât o coloană de 4 autobuze. Dacă îţi plac statisticile, îţi mai pot oferi câteva date marcante: scheletul meu cântăreşte 22 tone, iar stratul de grăsime (slănina) 25 tone. În afară de aceasta corpul meu mai constă şi din 50 tone de carne. Limba mea este tot aşa de grea cât un elefant. Inima mea, cu un diametru de 1,2 m, cântăreşte cât un cal şi pompează fără întrerupere în corpul meu cantitatea imensă de 10.000 l de sânge. Aorta mea este o conductă cu un diametru de peste 50 cm. Ficatul meu cântăreşte o tonă şi aceeaşi cantitate de hrană încape în stomacul meu. Rinichiul meu are greutatea respectabilă a unui bou.

Crezi că sunt un munte de carne şi grăsime care nu se mişcă deloc, nu este aşa? Nu judeca prea repede! Eu sunt totuşi un maestru al stăpânirii corpului: Pot să mă scufund fără efort până la 200 m adâncime şi să păstrez direcţia chiar dacă curenţii de apă sunt foarte puternici. Dacă înot la suprafaţă, mă deplasez cu o viteză de 28 km/h. Pentru aceasta trebuie să dezvolt o putere 864 kW (= 1.175 cai putere), cu un necesar de 20.000 l de oxigen pe minut. Dacă înot cu aceeaşi viteză sub apă, puterea necesară este doar de 124 kW (= 168 cai putere) şi am nevoie doar de 1.850 l de oxigen. Plămânul meu are un volum de 3.000 l, ceea ce corespunde cu volumul a 750 de baloane.

Motor cu randament ridicat: Vei fi fascinat şi de uri-aşa aripioară de la coadă. În comparaţie cu aripioarele peştilor, la noi aceasta este aşezată orizontal. Teoreticienii voştri evoluţionişti au presupus că aripioara noastră ar fi un rudiment al picioarelor din spate de la presupuşii noştri strămoşi care au trăit pe uscat. Trebuie să ştii însă că strămoşii noştri nu au avut niciodată picioare în urmă. Adevărata cauză este cu totul alta: Creatorul a aşezat aripioara noastră orizontal, întrucât, la desele scufundări, această poziţie este mult mai avantajoasă decât cea verticală. Când vreau să mă scufund, bat cu aripioara în jos, iar când ies la suprafaţă bat cu ea în sus. Aripioara are o suprafaţa de 10 m². Materialul ei este prelucrat într-o formă foarte complicată, spre a îşi îndeplini cu uşurinţă funcţiile prevăzute. Cu ajutorul aripioarei mă deplasez, folosind-o ca stabilizator şi cârmă. Când mă deplasez, fac cu aripioara o mişcare de aproape 360 de grade, a cărei axă este în prelungirea coloanei vertebrale. Mişcarea nu este o rotaţie completă, ca la vapoare, ci ea se mişcă până la acelaşi unghi, la stânga şi la dreapta – randamentul este însă similar. În călătoriile mele prin lumea largă pot să păstrez uşor o viteză de deplasare de 35 km/h. Câteodată măresc viteza la 50 km/h. Forma corpului şi pielea sunt de aşa natură, încât ne putem deplasa cu cel mai mare randament. Dacă inginerii specialişti în curenţi maritimi ar construi un model al corpului nos-tru, cu aceeaşi capacitate motrică care este instalată la noi, noi am înota totuşi mult mai repede. Ca o măsură de economisire a energiei, Creatorul ne-a dăruit o piele specială, cu care reducem turbulenţele curentului de apă din jurul corpului nostru şi le transformăm într-un curent laminar, cu o rezistenţă redusă. Aceasta se produce mai ales prin flexibilitatea special adaptată a pielii, care preia o parte din energia turbulenţei apei şi realizează de-a lungul întregului corp o amortizare a curentului de apă din imediata lui apropiere.

Nu este aşa că în fiecare exemplar dintre noi Creatorul realizează o nouă minune? Şi noi am crescut tot dintr-un ou mic, microscopic, ca şoarecele sau ca tine.

După acest raport al balenei albastre vreau să mă prezint în continuare eu, caşalotul.

Caşalotul – deţinătorul recordului la scufundare

Adâncimi de scufundare de 350 m şi mai mult nu reprezintă nici o problemă pentru balenele brăzdate şi pentru delfini. Balena cu cioc se scufundă până la 500 m, iar foca chiar până la 600 m. Probabil că am fost numită balena monstru (caşalot) din cauza capului meu pătrat, care reprezintă o treime din lungimea mea. Ai remarcat că noi balenele ne deosebim destul de mult unele de altele? Cu o lungime de 20 m şi o greutate de 55.000 kg, eu sunt cea mai mare reprezentantă a balenelor cu dinţi. Dinţi am numai pe maxilarul de jos; pe maxilarul de sus am aproximativ 40 de găuri, în care intră dinţii, care au o lungime de 20 cm. Aceşti dinţi sunt toţi la fel de mari.

Însuşirea mea cea mai extraordinară este capacitatea de scufundare la adâncimi extrem de mari. 1.000 m adâncime nu sunt nici o problemă pentru mine. Câteodată mă scufund şi până la 3.000 m. De ce eşti aşa de gânditor? Aha, calculezi! Nu ai încredere în rezultatul tău? Şi totuşi este adevărat. Cu fiecare 10 m de adâncime, presiunea căreia îi sunt supusă creşte cu o atmosferă. La 100 m sunt 11 atmosfere. În timp ce mă scufund vertical, cu 7-8 km/h, asupra corpului meu acţionează presiuni diferite, cu o diferenţă mai mare de o atmosferă – deoarece între cap şi coadă măsor 15 m. La 1.000 m presiunea creşte la 101 atmosfere. Atunci pe fiecare cm² al corpului meu apasă 101 kg. Aceasta este ca şi când ar trebui să suporţi greutatea unui atlet de categorie grea pe unghia unui deget. Te mai gândeşti şi la o altă problemă: Cum mă descurc cu boala scafandrului*? Nu te teme, nu mi se întâmplă nimic rău. Creatorul meu S-a gândit la toate şi m-a echipat adecvat. Despre aceasta vreau să îţi povestesc în continuare. *

* Boala chesonului sau a scafandrului: Cu cât creşte adâncimea, creşte şi presiunea exercitată asupra corpului, iar drept consecinţă, în sânge se dizolvă tot mai mult din aerul din plămâni. Dacă scafandrul se ridică prea repede la suprafaţă, adică dacă presiunea scade brusc, atunci aerul dizolvat în sânge – mai ales azotul din el – nu are timpul necesar să se transforme iarăşi în starea iniţială de gaz şi să se întoarcă în plămâni. Ca şi la deschiderea bruscă a unei sticle de şampanie, se formează o mulţime de bule mici, care astupă vasele sanguine şi produc embolii mortale. Spre a se evita boala chesonului, scafandrul trebuie să revină treptat la suprafaţă şi să se adapteze iarăşi la presiunea normală, în camera de decomprimare controlată.

Pentru evitarea bolii scafandrului Creatorul a luat o serie de măsuri. Desigur, presupui că balenele care se scufundă la adâncimi mari, şi care pot rezista uşor sub apă o oră şi jumătate, au plămâni foarte mari. Nici vorbă de aşa ceva. În comparaţie cu corpul nostru, noi avem plămâni foarte mici. În timp ce volumul plămânului tău este 1,76% din volumul corpului, la elefant chiar 2,55%, la noi aceste valori sunt foarte mici. La mine 0,91%, la balena albastră 0,73%, iar la balena nordică 0,65%. Cu ajutorul unor mecanisme, noi, balenele, folosim aparatul respirator mult mai intens decât mamiferele terestre. Avem cu mult mai multe bronhiole. Sângele nostru conţine cu 50% mai multă hemoglobină decât sângele omului. Prin aceasta el are o capacitate mult mai mare de a transporta oxigenul. Tu foloseşti pentru metabolismul tău energetic doar 10-20% din aerul inhalat, pe când noi ajungem la 80-90%. Vezi deci, dacă noi inhalăm o dată, aceasta este aşa de efectiv, ca şi cum tu ai inspira şi expira de opt ori.

Înainte de scufundare noi ne putem pregăti cu totul altfel decât oricare mamifer. În plus, Creatorul ne-a înzestrat cu posibilitatea unică a muşchilor de a înmagazina oxigen. În spatele acestei capacităţi sunt ascunse structuri organice complexe şi echipări fiziologice speciale. Acum îţi poţi imagina cum mă pregătesc eu pentru o scufundare la mare adâncime. Fără grabă şi fără stres, inspir aer timp de zece minute şi îmi încarc astfel bateriile cu oxigen. Este uşor de reţinut: Pentru fiecare minut de scufundare mă pregătesc cu o respiraţie. Cu 60 de respiraţii pot să rămân 45 de minute la o adâncime de 1.000 m. Calculând un sfert de oră pentru scufundare şi revenirea la suprafaţă, îmi rămân lejer 45 de minute pentru a rămâne la adâncimea dorită. Mai trebuie să ţii seama de încă ceva: Când te scufunzi tu o dată, 34% din oxigenul necesar îl foloseşti din plămâni, 41% din sânge şi 25% din muşchi. La noi este cu totul diferit: Luăm din plămâni numai 9%, 41% din sânge şi 50% din muşchi şi ţesuturi. Sub apă plămânii noştri joacă un rol mai mic. Acum mai ai desigur o întrebare: Cum se comportă plămânii noştri când, la adâncimea aceea, sunt expuşi la o presiune aşa de mare? Nu se turtesc ca un sac ud şi nu sunt distruşi? La mamiferele terestre numai traheea şi bronhiile sunt prevăzute cu inele cartilaginoase, pentru a rămâne deschise în timpul inspiraţiei. Cunoşti întăriturile şi de la furtunul aspiratorului tău. La noi Creatorul a luat aceste măsuri până la ultima ramificare a arborelui bronhial. De aceea căile noastre respiratorii nu se turtesc. Această construcţie permite totodată şi o respiraţie rapidă.

Pentru a putea rămâne mult timp sub apă, Creatorul a planificat un program unic de economisire a energiei. Faţă de bătăile inimii de la suprafaţa apei, în timpul scufundării bătăile ei sunt reduse la jumătate. Zone sau circuite din corpul nostru, care nu au un rol aşa de important, sunt deconectate temporar de circulaţia sângelui. Printr-un sistem de muşchi obstructori, ca într-o reţea de străzi cu sens unic, venele se contractă şi dirijează altfel fluxul sanguin. În timpul scufundării sunt alimentate cu oxigen numai organele vitale, ca ini-ma, creierul şi măduva oaselor.

Un organ la care nu putem renunţa în tehnica noastră foarte specializată a scufundării este aşa-numita reţea minune (rete mirabile), pe care a instalat-o Creatorul doar la noi, balenele. Oamenii voştri de ştiinţă încă nu au descifrat toate funcţiile complexe, dar această reţea are un rol central în alimentarea cu oxigen şi la compensarea presiunii.

La ce îmi foloseşte acest echipament de scufundare excelent? De ce cobor în adâncimi unde nu pătrunde nici o rază de soare – în noaptea veşnică şi adâncul întunecat? Se spune că eu aş fi regina tuturor omnivorelor. Dar să fim sinceri, mâncarea mea preferată sunt sepiile, iar acestea trăiesc la adâncime mare. Eu înghit mii de sepii mici. În stomacul unei colege prinse de pescarii de balene s-au găsit odată 28.000 de bucăţi. Înghit şi duzini de exemplare mai mari. În adâncurile oceanelor se găsesc cele mai gustoase delicatese: caracatiţele uriaşe. Aceste animale fabuloase au lungimea corpului de până la 8 metri, iar tentaculele lor pot ajunge până la 15 metri. Astfel de exemplare le-am înghiţit dintr-o dată. De obicei, înainte ca acestea să ajungă în stomacul meu, are loc o luptă impresionantă – lupta uriaşilor. Cu sistemul meu sonar sensibil pot să localizez foarte exact prada. Eu emit sunete şi receptez ecoul lor. Chiar şi în noaptea cea mai întunecoasă, sis-temul meu sonar mă informează foarte exact cu privire la numărul şi mărimea prăzii.

Nasul nostru – nu în centrul feţei, ci în creştetul capului

Spre deosebire de toate mamiferele terestre, nasul nos-tru nu se află în centrul feţei, ci pe partea superioară a capului, în creştet. Creatorul a plasat nasul aici pentru ca în timp ce înotăm orizontal el să fie situat în partea superioară a corpului. Nasul nostru este mai mult decât un simplu tub prin care să fie transportat aerul caracteristică fiecărei specii de balene. La balenele netede ea este de 3-4 m, la balena finlandeză de 4-6 m, la balena albastră de 6 m, iar la mine de 5-8 m. La balena oblic, înainte. Şi aici contează: fiecare după specia în plămâni. Dacă nu respirăm, nasul este închis de un muşchi mare inelar. Împreună cu laringele, prelungit ca un cioc de gâscă, care are şi el un ventil ce se poate închide, se împiedică pătrunderea apei prin trahee în plămâni. Diferit de celelalte mamifere şi de om, nările noastre nu comunică cu cavitatea bucală. Aşa putem să ţinem gura deschisă sub apă, fără pericolul de a pătrunde apă în căile respiratorii. Nasul nostru este foarte complex şi, imaginează-ţi, fiecare specie de balene are structura ei nazală specifică. Dacă balenele cu fanoane au două nări, balenele cu dinţi au doar una. Poţi recunoaşte o balenă cu dinţi sau una cu fanoane fără ca să ne vezi, după fântâna noastră arteziană, aerul expirat de noi: sunt două fântâni arteziene sau un singur nor. În cărţile de copii suntem desenate cu un jet de apă frumos, ce ne iese din cap. Lucrul acesta creează o impresie greşită, fiindcă nasul nostru este un organ respirator şi nu un furtun de pompieri. Ceea ce vezi la fântâna noastră arteziană nu sunt altceva decât vapori de apă condensaţi; ceea ce tu cunoşti de la respiraţia ta din timpul iernii. Când expirăm, gazele trec cu presiune mare prin orificiul îngust, ceea ce duce la creşterea presiunii aerului. În aer liber aerul expirat se destinde (ceea ce cunoşti de la fizică): Cu cât un gaz se dilată mai mult, cu atât se răceşte mai repede, aburii condensându-se sub formă de stropi. De aceea, aceşti vapori de apă se pot vedea atât în apele unde sunt gheţari cât şi în regiunile calde. Această fântână arteziană este brăzdată fântână arteziană are forma unei pere. Eu suflu lui!

Urechea noastră – un seismograf stereo

Mult timp cercetătorii voştri ne-au considerat surde. Nici anatomiştii nu au putut zgudui această prejudecată, cu toate că ei au arătat cât de complicat este construită urechea interioară sau cât este de perfecţionat nervul auditiv. Exista principiul: Sub apă nu se vorbeşte nimic, de aceea nici nu se aude nimic. Urechile noastre erau considerate rămăşiţe fără rost (rudimente) ale aşa-zişilor strămoşi ai evoluţiei. Noroc că cercetătorii voştri au făcut în ultimii ani multe măsurători şi şi-au schimbat părerea. S-a afirmat chiar că noi ne-am trage din vaci, deoarece avem mai multe stomacuri. Nu te lăsa înşelat de teoriile evoluţiei. Ca şi tine, şi noi suntem un gând genial al lui Dumnezeu. De aceea vreau să îţi povestesc amănunţit despre noi. Dar acum ar trebui să mai asculţi ceva despre construcţia urechilor noastre.

Cea mai bună staţie de emisie pentru receptarea ecoului şi cele mai frumoase cântări ale noastre – de concertele melodioase îţi povesteşte imediat balena cu cocoaşă – nu fac însă din noi maeştrii ai comunicării sau ai locaţiei prin ecou, dacă nu există şi o staţie de recepţie adecvată. Pentru aceasta avem urechea noastră, cu detalii neobişnuite, care nu există la alte mamifere. Pentru a recepţiona sunetul din anumite direcţii, unele animale terestre au urechile ca nişte linguri sau pâlnii. Asemenea urechi externe laterale ne-ar incomoda însă în apă şi ne-ar strica forma aerodinamică. Oricare scafandru ţi-ar confirma că sub apă este foarte greu să se determine direcţia din care vine sunetul. Astfel, nu se poate spune din ce direcţie vine zgomotul unei bărci cu motor. Pe uscat creierul tău calculează direcţia de unde vine sunetul după timpul necesar pentru recepţia undelor sonore. În apă nu funcţionează aşa ceva, deoarece sunetul pătrunde în capul tău fără a fi deranjat de ceva. Deoarece urechile sunt parte a capului, toate oscilaţiile ajung odată, astfel că nu se pot calcula timpii diferiţi necesari pentru determinarea direcţiei.

Creatorul ne-a înzestrat cu un sistem genial, fără pereche în lumea animală, care ne permite o recepţie subacvatică stereo. Pentru determinarea direcţiei sunetului noi dispunem de un reglaj fin “high tech”, care nu are nici un bruiaj. Ca o măsură constructivă deosebită, urechea noastră este desprinsă de osul craniului. Oasele urechilor sunt fixate de craniu numai cu un ţesut conjunctiv, astfel că ele oscilează liber, fără a prelua undele sonore receptate de craniu. Tot sistemul ne aminteşte de un seismograf sensibil, cu care geologii voştri sunt capabili să înregistreze chiar şi undele unui cutremur foarte îndepărtat. Osciorul, ciocanul, nicovala şi scăriţa urechii au la noi o formă diferită. Pentru ecometru, balenele cu dinţi folosesc o frecvenţă înaltă, la care timpanul nu mai poate lucra efectiv; de aceea el lipseşte sau diferă foarte mult de al tău. Balenele cu fanoane nu au nevoie de reperare prin ecou, şi de aceea ele comunică în zona frecvenţelor joase (50 Hz şi mai jos). Frecvenţele acestea au avantajul că se pot auzi în apă la distanţe foarte mari. Comunicarea se poate realiza fără probleme pe distanţa de 100 km. Asta ar însemna să vorbeşti cu cineva de la Hamburg la Hanovra fără telefon. Îţi citesc deja de pe buze că vrei să ştii ce emitem pe aceste benzi de frecvenţă cu care ne-a înzes-trat Creatorul nostru. Această temă o cedez cu plăcere balenei cu cocoaşă, căci piesele ei (muzicale) se apropie de perfecţiunea unui concert.

Balena cu cocoaşă – maestrul cântăreţ al oceanelor

Compunere şi reproducere fără pian şi note: Noi nu suntem nicidecum mute, cum spuneţi voi despre peşti, dimpotrivă, avem voci deosebite. În afară de muzicienii voştri talentaţi, noi suntem singurele vieţuitoare cărora Dumnezeu le-a dat talentul de a compune. Cântecele noastre nu sunt numai variaţii ale aceleiaşi melodii, ci se deosebesc unul de altul ca piesele lui Beethoven de cele Beatles. Muzica noastră constă din înşiruirea notelor în mod ciclic. În timpul compoziţiei folosim mai multe duzini de reguli fixe de compoziţie. În fiecare an lansăm un nou “hit”. În nemărginitele oceane noi putem comunica cu aceste cântece peste 100 km. Deoarece cântecele noastre sunt cele mai impresionante şi înduioşătoare manifestări vocale din lumea animală, cercetători americani le-au înregistrat cu microfoane stereo subacvatice. Ei au între timp o arhivă bogată de benzi cu muzică de balenă. O selecţie din aceste cântece a fost recent înregistrată pe un disc (LP) de către o firmă americană. Noi, balenele cu cocoaşă, mai suntem cunoscute şi prin metoda noastră specifică de a vâna.

Metodă de vânare “cu cap”: Noi folosim o metodă foarte rafinată de pescuit. Înotăm de jos în sus, în formă de spirală, în jurul unui banc mare de plancton, suflând continuu aer pe nas cu o dozare exactă; acest aer încercuindu-l ca o plasă. Racii fug de bulele de aer şi se înghesuie în mijlocul cilindrului format. Când acest cerc al bulelor de aer a ajuns la suprafaţă, mă reped în sus cu gura larg deschisă. Polonicului meu uriaş nu îi scapă nimic. Înainte de a înghiţi, împing surplusul de apă afară printre fanoanele laterale. Prada rămâne în aparatul meu de filtrat – fanoane. În acest fel îmi filtrez eu tone de hrană din mare.

Fanoane – sită pentru plancton în format mare: Toate balenele cu fanoane au o astfel de vârşă. Fanoanele lor sunt o construcţie specială unică în tot regnul animal. La noi ele se compun din 270-400 plăcuţe din cartilagiu, cu un segment triunghiular, fixate în maxilarul superior. Marginea lor de jos are forma unei pene de pasăre. Balenele netede, al căror cap este 30% din lungimea corpului, dispun de un spaţiu de filtrare extrem de mare. Cu această sită de peşte enorm de mare balenele netede înoată prin mări pentru a îşi prinde hrana, ca smântâna de pe lapte. La balena groenlandeză cele 350 de fanoane au o lungime de până la 4,5 m. Din 10.000 m3 apă de mare, o balenă îşi filtrează aproximativ o tonă de plancton.

Trebuie însă să îţi prezint neapărat o altă rudă, căreia i se cuvine medalia de aur la maratonul de înot, fără nici o concurenţă. Ascultaţi ce o motivează la asemenea rezultate incomparabile.

Balenele cenuşii – “păsările călătoare” ale oceanelor

Dintre toate mamiferele, noi, balenele cenuşii, deţinem recordul absolut pe distanţe lungi – şi aceasta chiar înotând. Ca şi păsările călătoare, călătorim anual 10.000 km, din Marea Nordului, prin strâmtoarea Bering, de-a lungul insulelor Aleute, a Coastei pacifice americane, până la peninsula mexicană California de jos. Ajungem pe coasta oraşului californian San Diego odată cu sărbătorile Crăciunului. Nu zburăm în formă de V, ca păsările călătoare, dar grupul nostru de 40 de animale formează o armată reprezentabilă de balene cenuşii, care se îndreaptă neabătute spre ţinta lor, cu o viteză de 185 km pe zi.

De ce facem o călătorie aşa de lungă, de 20.000 km, inclusiv reîntoarcerea? Reţine, te rog: Aceasta este jumătate din lungimea ecuatorului, sau drumul parcurs anual cu maşina ta, dacă mergi des cu ea. Crezi că găsim în sud mai multă hrană în perioada aceasta? Nu, în nici un caz. Dimpotrivă, acolo de-abia găsim ceva de mâncare. Prin aceasta noi avem o perioadă de post foarte lungă, 6 luni. Asta o facem numai de dragul puilor noştri. La sfârşitul lui ianuarie se nasc puii noştri, şi până atunci trebuie să ajungem în lagunele de la San Ignacio, pe coasta Californiei de jos. Acum înţelegi de ce noi, balenele cenuşii, avem ziua de naştere aproape în aceeaşi zi. Cu toate că la naştere puii noştri au o lungime de 4,5 m şi o greutate de 1,5 t, ei nu au încă grăsimea necesară care îi apără de gerul Mării Nordului. Cu 200 l de lapte pe zi, puii noştri cresc în greutate cu 20 kg în 24 de ore. Ei se hrănesc 8 luni cu un lapte foarte hrănitor. Timp de două luni puiul este antrenat în “camera copilului” – laguna Baja – pentru a deveni un înotător capabil pentru drumul de întoarcere în nordul îndepărtat. Aceasta are loc în timpul cât mama posteşte. Şi taţii postesc tot la fel de mult. De ei avem nevoie pe de o parte ca să ne apere de atacurile balenelor ucigaşe (Orcinus orca) în drumul lung spre sud, iar pe de altă parte în sud avem un timp scurt pentru împerechere. După întoarcerea în marea polară avem o poftă de mâncare imensă, ceea ce este de înţeles după o perioadă de post aşa de lungă; acum mâncăm iarăşi tone de plancton, până ce avem iarăşi un strat de grăsime de mai mulţi decimetri. De el avem nevoie nu numai ca izolaţie împotriva frigului, ci el este rezerva de hrană în următoarea călătorie de post, pe care o vom face cu cea mai mare punctualitate.

Noi, balenele, suntem rezultatul evoluţiei sau suntem create direct?

Mulţi dintre cercetătorii voştri cred că noi ne-am reîntors în apă, după ce am fost mamifere terestre. Dar la o analiză mai amănunţită poţi observa că avem atâtea caracteristici constructive specifice şi dispunem de capacităţi pe care nu le găseşti la nici un mamifer terestru. Gândeşte-te numai la:

– naşterea pelviană,

– alăptarea sub apă,

– echipamentul nostru de scufundare,

– capacitatea noastră de a compune,

– construcţia urechilor,

– nasul nostru special,

– aparatul nostru de filtrat,

– călătoria noastră de post.

Nu, nu: Un echipament de scufundare terminat doar pe jumătate nu ne foloseşte la nimic. Fără aparatul de filtrat aş muri de foame, şi dacă aş fi avut o poziţie falsă la naştere, tu nu m-ai fi cunoscut niciodată. În ce mă priveşte pe mine – şi rămân la acest gând – eu am un Creator mare şi genial, care m-a făcut formidabilă: “Tu ai înmulţit, Doamne, Dumnezeul meu, lucrările tale minunate şi gândurile tale faţă de noi” (Psal. 40:5). La început ţi-am explicat de ce noi arătăm spre învierea lui Isus. Acum vreau să îţi spun că noi mai avem de-a face cu Isus în cu totul alt sens. Citeşte începutul evangheliei lui Ioan:

“La început era cuvântul şi cuvântul era cu Dumnezeu şi cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi fără El nu a fost făcut nimic din ce a fost făcut” (Ioan 1:1-3).

Dacă nimic, dar absolut nimic, nu este exclus din creaţia lui Dumnezeu, atunci nici noi balenele nu suntem excluse. Isus Cristos nu este doar Creatorul tău, ci şi al nostru.

3. O vulpe care ouă?

Ce zici de o vulpe care îşi trage coada între picioare până la burtă, şi îşi aduce astfel iarbă şi frunze în vizuina ei, unde îşi face un cuib moale şi depune ouă? Sau ce zici de o vulpe care se scufundă zilnic câteva ore, căutând hrană pe fundul râului; dar mai înainte închide ochii, nasul şi urechile foarte bine, şi care totuşi face pradă mare? Consideri că este absurd? Eu nu.

Bineînţeles că nu sunt vulpe, cu toate că blana mea nu este mai puţin frumoasă şi moale decât a ei. Dar mărimea nu corespunde. Eu măsor de-abia o jumătate de metru, de la cap până la vârful cozii. Şi eu sap vizuini, dar ele se găsesc pe malul râului. Acolo dorm aproape toată ziua. Rar de tot stau la soare şi îmi pieptăn blana cu ghearele picioarelor din spate. Vezi deci, eu seamăn numai pe departe cu vulpea.

Corcitură – ca original

Dar eu semăn cu multe alte animale. (Vrei de aceea să fii rudă cu mine, mă rog! ) Coada mea arată ca cea a nutriei. “Dinţii cu otravă” de la picioarele din spate ale soţului meu ar putea fi de la o viperă. Pielea de înot dintre degete ar putea fi de la broaşte, iar ciocul de la o raţă. Ultimul este unul dintre cele mai importante organe pentru mine, nu numai din cauza hranei. Lui îi datorez numele meu: ornitorinc. Eu fac ouă ca o pasăre, dar puilor le dau lapte ca o pisică. Pot să înot ca un peşte şi să sap ca o cârtiţă.

Fără loc în arborele genealogic

Da, ai dreptate! Dacă mă priveşti, poţi fi puţin derutat. Unde mă încadrez eu? Sunt peşte sau pasăre, mamifer sau şarpe? Am de la fiecare câte ceva. Unii cercetători susţin că sunt o formă de tranziţie, în vârstă de 150 milioane de ani, de la reptile la mamifere, care nu s-a terminat aşa de bine. Sunt însă destul de modern pentru această vârstă, nu este aşa? Cercetătorii care m-au studiat au fost surprinşi de echipamentul meu ultramodern şi de capacităţile mele excelente. Ei nu îşi pot explica aşa ceva la un animal “atât de bătrân” şi de aceea sunt nesiguri pe ce creangă a arborelui genealogic mă pot agăţa. Dar pe mine nu mă interesează arborele lor. Eu nu aparţin nici unui arbore genealogic, eu sunt o capodoperă a unui artist cu multă imaginaţie: Dumnezeu. Şi eu ştiu că nu sunt unicul din creaţia Lui remarcabilă.

Şi tu eşti creat de mâna Lui…

Necunoscut în Europa

Până în secolul al XIX-lea am fost cu totul necunoscut în Europa. Când au ajuns aici primele ştiri despre mine, oamenii de ştiinţă au refuzat să creadă în existenţa unui astfel de unicat. Le era frică să nu fie înşelaţi, şi au presupus că cineva a legat cu multă dibăcie un cioc din piele şi labe de înot de corpul unei nutrii. Dar eu exist într-adevăr. Mă trag din Australia de Est, şi acolo mă simt bine în râurile şi lagunele cu apă curată, proaspătă.

Recunosc, nu le-am uşurat munca cercetătorilor. Cine a vrut să mă vadă, a trebuit să mă urmeze noaptea în apă, unde am pescuit în apă tulbure, cu ochii închişi. Dacă au avut noroc şi m-au văzut, au putut vedea cum ocoleam cu uşurinţă fiecare obstacol, cum mă repezeam direct asupra crevetelor şi a altor moluşte şi le depozitam în buzunarele bucale. De afară ei puteau observa cum ieşeam la suprafaţă cu “sacoşele” pline, cum le goleam în gură şi le mâncam cu poftă. În felul acesta pot să mănânc o cantitate egală cu jumătatea greutăţii mele. Îţi poţi imagina cât ar trebui să mănânci tu zilnic?

Un cioc fascinant

Dar într-o bună zi, unui cercetător i-a venit ideea să analizeze mai exact ciocul meu, şi a constatat că suprafaţa moale a ciocului are mii de orificii mici. În fiecare din aceste orificii Creatorul meu a instalat un ventil mic, iar acesta este legat cu un nerv foarte sensibil. Prin el este transmis creierului orice impuls tactil, iar eu pot reacţiona mai eficace decât dacă acest impuls ar veni de la ochi, urechi sau alte părţi ale corpului meu. Dacă aş avea numai aceste receptoare mecanice, ar trebui să mă lovesc sub apă de orice obstacol, înainte de a putea reacţiona. Dar nu este cazul. Cercetătorii au avut mari greutăţi până ce au descoperit acest secret al Creatorului meu.

Domnul meu minunat mi-a presărat printre receptoarele mecanice şi o serie de receptoare electrice. Aceşti senzori depind de anumite glande care produc o secreţie, de aceea ei funcţionează numai sub apă. În plus mai sunt şi nişte nervi speciali care reacţionează la curenţi electrici slabi.

Crezi într-adevăr că asemenea dotări exclusive sunt rezultatul întâmplării şi necesităţii, mutaţiei şi selecţiei? Sau cum se cheamă aceste cuvinte deştepte care des-criu cum că totul s-ar fi dezvoltat de la sine? După observaţiile mele, întâmplarea nu a făcut nimic deosebit, mutaţia a adus aproape numai lucruri dăunătoare organismului, iar selecţia alege şi aşa numai din ceea ce există. Deci nu se produce nimic nou.

În timpul înotului mişc ciocul meu de două-trei ori pe secundă încolo şi încoace. Aşa primesc cele mai fine impulsuri electrice de la raci sau alte animale mici, şi mă pot arunca asupra lor.

Un costum izotermic pentru scufundare

O altă specialitate remarcabilă este capacitatea mea de a îmi regla temperatura corpului. De hrană am nevoie şi iarna, de aceea trebuie să intru zilnic câteva ore în apa foarte rece. Nici un alt animal nu ar rezista atâta timp. Creatorul meu m-a înzestrat cu un costum de scafandru păros, care izolează mai bine decât blana unui urs polar. În afară de aceasta eu pot să influenţez metabolismul în aşa fel încât după câteva ore în apa îngheţată, aproape de zero grade Celsius, temperatura corpului meu să fie încă de 32 grade.

O otravă periculoasă

Fiecare specimen masculin a primit de la Creatorul său la picioarele din spate un pinten de 1-1,5 cm, gol pe dinăuntru, în care se află o otravă puternică. O asemenea stropitoare de otravă nu este cunoscută în lumea mamiferelor. Otrava este produsă de o glandă din coapsă. Oamenii de ştiinţă încă nu ştiu exact de ce se află ea aici. Pintenii ascuţiţi, îndreptaţi spre interior, sunt folosiţi de partenerul meu în lupta cu concetăţenii rivali, pentru apărarea teritoriului.

Otrava este foarte puternică. Dacă un câine este rănit de acest pinten, moare în cel mai scurt timp, datorită unui stop cardio-respirator. Am auzit de un om de ştiinţă de-al vostru care a testat această otravă într-o doză foarte mică de 0,05 ml. El şi-a injectat-o în antebraţ şi a povestit mai târziu că a avut dureri groaznice.

Cu coadă şi picioare

Aşa cum Creatorul i-a dat cămilei două cocoaşe, mie mi-a dăruit o coadă turtită. Ca depozit de grăsime, ea este un excelent rezervor de energie. Şi în afară de aceasta ea îmi foloseşte ca o cârmă la înot şi scufundare. Iar dacă sunt pe uscat pot să o folosesc la transportul multor lucruri utile în bârlogul meu, introducând-o în-tre picioare şi apăsând-o pe burtă.

Pieliţele de înot nu sunt nimic deosebit, deoarece ele se găsesc şi la animalele terestre şi la păsări. La mine lucrul acesta este însă ceva special. Pe uscat nu îmi ajută la nimic, ba mai mult, ele mă încurcă la mers. Dar eu pot să le retrag şi apar ghearele picioarelor, cu care pot să fug, să mă caţăr şi să sap uşor. Locuinţa mea o construiesc pe malurile prăpăstioase. Intrarea o fac aşa de îngustă, încât, când intru în bârlog, pereţii ei îmi storc apa din blană. Trebuie să recunoşti: o soluţie foarte practică.

Ouatul şi alăptatul puilor

Încă ceva. Când a sosit timpul de împerechere, masculul prinde uşor coada mea cu ciocul şi apoi înotăm câteva zile tandem, în cerc. Acesta este ritualul nostru de peţire. Între timp, în trompa mea intră câteva ouă, cu mărimea de 4 mm. Acolo ele sunt fecundate de sperma soţului meu şi primesc un prim înveliş moale de protecţie. Ouăle (în cel mai bun caz trei) se deplasează în uterul meu, unde primesc al doilea înveliş. Când au crescut la 12 mm, ele primesc al treilea şi ultimul înveliş. Prin aceste învelişuri de protecţie sunt hrăniţi puii mei, iar aceasta fără cordon ombilical.

Pentru puii mei nu există o ieşire separată. Cele 2-3 ouă sunt eliminate prin orificiul destinat excrementelor. De aceea este nevoie de protecţia triplă. Ouăle lipicioase ajung pe burta mea, iar eu apăs imediat coada peste ele, ţinându-le calde. Aşa clocesc eu ouăle.

Pe maxilarul superior al micuţilor mei pui Creatorul a lăsat să crească un dinte mic, cu care ei pot să spargă învelişul moale ca guma. Coada mea îi ţine încă pe burtă. Două zile mai târziu le pot da lapte. Dar imaginează-ţi că eu nu am mameloane. Laptele iese dintr-un câmp lactic şi se scurge pe blana mea. De acolo puii mei îl beau cu ciocurile lor moi.

Laptele conţine foarte mult fier (conţinutul de fier este de 60 ori mai mare decât al laptelui de vacă). Creatorul a făcut aceasta, ştiind că ficatul puilor este încă prea mic pentru a depozita o rezervă îndestulătoare de fier.

Cu toate acestea observi că eu nu sunt un animal dintr-o epocă trecută, pe lângă care a trecut timpul. Creatorul meu m-a înzestrat perfect pentru viaţa din zona de coastă a Australiei de Est, unde mă simt acasă

4. Micuţii chiriaşi ai casei ai lui Dumnezeu

Tatăl meu a venit în zbor, având în ciocul lui hrană gustoasă. Prada îi atârna în ambele părţi ale ciocului. Imediat mi-am deschis ciocul cât am putut de mult. Dar nici prin gând nu i-a trecut să îmi dea din hrana adusă. Lacomă să ajung la pradă, am alunecat peste marginea cuibului. În această clipă el s-a retras, iar eu am căzut din cuib, ţipând. Pentru un moment încercasem să mă prind cu ghearele de el. Bătând din aripi disperată, mă prăbuşeam tot mai jos. Însă înaintea impactului cu pământul mi-am dat seama că pot să zbor. Cu un zbor nesigur, l-am urmat pe tatăl meu în pomul apropiat. După ce m-am odihnit puţin, m-am încumetat să sar singură jos. Acum zburam urmându-l pe el, imitam toate curbele, toate mişcările lui, în sus şi în jos. Mai târziu am încercat să ajung iarăşi în cuib, dar nu am reuşit de prima dată. Abia când mi-a ajutat tata am reuşit, şi gâfâind de oboseală, m-am târât în cuibul lipit de perete.

Numele meu

Eu sunt o rândunică (“Delichon urbica”). Numele l-am primit de la culoarea penelor din partea inferioară, care sunt de un alb imaculat, în contrast cu lăstunul, ruda mea. De el mă deosebesc şi prin coada mea, care arată mult mai frumos fără săgeţile alea lungi, nu este aşa? Eu îmi clădesc cuibul lipit de zidul caselor, sub streaşină, sau în grajdurile animalelor. Numele meu latin demonstrează că şi oamenii de ştiinţă sunt doar oameni. De fapt el vine din cuvântul grecesc “he chelidon” ce înseamnă simplu rândunică. Însă cineva a inversat literele şi din “chelidon” a făcut “delichon”, ceea ce nu are nici un înţeles. Pentru că eu trăiesc în apropierea oamenilor, documentează cuvântul “urbica”, ce înseamnă urban, aparţinând de oraş.

Muşchii mei pentru zbor

Ştii de fapt de ce putem zbura noi, păsările? Nu este aşa de simplu cum crezi. Întregul nostru organism a trebuit ajustat pentru aceasta de către Creator, fiindcă nu este destul să ai numai pene. Noi putem să mişcăm concomitent fără probleme ambele aripi, în sus şi în jos. Cei mai mulţi patrupezi îşi mişcă picioarele din faţă alternativ, înainte şi înapoi. Şi tu mişti braţele în acelaşi fel, fără să îţi dai seama. Desigur, o nimica toată, dar fără această concomitenţă instinctivă nu aş putea zbura nici un metru. În afară de aceasta trebuie să ne mişcăm “picioarele din faţă” înainte şi înapoi, mai repede decât orice alt animal. Recordul îl deţine colegul nostru cel mai mic, minusculul colibri, care măsoară doar 3 cm. El reuşeşte să bată din aripi de 80 de ori într-o secundă. Dacă vrei să produci aceeaşi putere, în relaţie cu greutatea ta, ar trebui să ridici greutatea a 28 saci de ciment de 50 kg la înălţimea de 1 m, în fiecare secundă. Vezi deci, pentru zbor ai nevoie de foarte multă putere. Muşchii mei de zbor – în relaţie cu greutatea corpului meu – sunt unii dintre cei mai puternici muşchi din lumea animalelor. Ei cântăresc o treime din greutatea corpului meu.

Oamenii de ştiinţă au calculat că vulturul produce o putere permanentă de o zecime de kilowatt. Recunosc, eu nu reuşesc aşa ceva. Dar eu sunt şi mult mai mică. Dar ghiceşte acum cât este de mare puterea continuă produsă de un om obişnuit! Ea este – nici mai mult nici mai puţin – egală cu cea a unui vultur obişnuit. Cu o asemenea putere mică nu ai putea rămâne într-un zbor de planare nici măcar un minut, ce să mai vorbim de vreo altă formă de zbor rapid.

Penele mele…

… ţi se par probabil foarte obişnuite. Dar priveşte la pielea ta cu cele câteva firicele de păr. Priveşte blana unui cobai, solzii unui crap, pielea rece a unei broaşte – nici una din ele nu întrec penajul nostru în complexitate, uşurinţă şi frumuseţe. Sigur că ai auzit de teoria după care penele noastre s-ar fi dezvoltat din solzii reptilelor. Eu nu pot să cred aşa ceva. Eu am aceeaşi mărturisire de credinţă ca şi tine, în care se spune: Cred că eu şi toate creaturile am fost creaţi de Dumnezeu.

Încearcă şi ia o pană de-a noastră şi priveşte-o cu o lupă puternică, sau mai bine la microscop, şi uită-te la structura ei. Vei găsi o duritate, o elasticitate şi o greutate proverbială “uşoară ca fulgul” – de neimitat de către constructorii de avioane.

De la tija chitinoasă a penei mele pornesc într-o parte şi în alta câteva sute de crenguţe paralele. La un cocor sunt în jur de 650. Le poţi vedea cu ochiul liber, şi eventual le poţi chiar număra. Iar din fiecare din aceste 650 de crenguţe se ramifică mai multe sute de “raze” în jos şi în sus; toate împreună fiind mai multe de un milion şi jumătate.

Pentru ca aerul să nu treacă fără rost printre aceste crenguţe, situate de o parte şi de alta a tijei, am avut nevoie de un dispozitiv care să lege elastic între ele aceste crenguţe. Creatorul meu l-a realizat sub forma unui fermoar foarte rafinat. Pe partea de jos a fiecărei crenguţe se găsesc sute de jgheaburi curbate, răsucite. La un cocor sunt 600. Şi de ele se agaţă cele 600 de cârlige de la crenguţa alăturată. Ceea ce este extraordinar, este faptul că cârligele au toleranţă în jgheaburi, putându-se deplasa încoace şi încolo; pana lăţindu-se sau îngustându-se vizibil. Aceasta este o calitate foarte importantă pentru zborul meu de planare.

Iar dacă unul din aceste fermoare minuscule se deschide vreodată, îl pot repara foarte uşor cu ciocul meu.

Nu am eu un Creator formidabil? !

Aripile mele

Pe o aripă portantă, care este înconjurată de curenţi de aer, acţionează puteri care o trag în sus. Pentru explicarea acestui fenomen există o teorie complicată, dar nu doresc să te plictisesc cu ea. Surprinzător este faptul că în comparaţie cu avioanele voastre, eu pot să îmi schimb profilul aripii, ridicând puful de pe muchia din faţă. Prin aceasta creşte şi mai mult forţa portantă.

Desigur, aceasta funcţionează numai când mă aflu în aer. Dacă penele ar fi ancorate rigid în aripi, aş putea bate cu ele în jos, ceea ce m-ar ridica puţin în aer, dar în momentul următor aş ateriza pe cioc, deoarece trebuie să ridic iarăşi aripile, prin aceasta fiind apăsată în jos. Creatorul meu mi-a purtat de grijă prin faptul că în momentul când ridic aripile, penele se răsucesc automat, fiind uşor întredeschise, ca lamelele unei jaluzele, lăsând să treacă aerul printre ele. Când bat cu aripile în jos, ele se închid din nou, şi astfel eu pot să mă ridic în aer. Iar pentru că aripile mele sunt uşor răsucite, ca elicea unui avion, fiecare bătaie a aripilor mă propulsează înainte.

Arta de a zbura

Ştii că Creatorul ne-a făcut zburătoare eminente. Unii ornitologi au presupus chiar că noi am înnopta în aer, deoarece sunt nopţi întregi când nu ne întoarcem în cuib. Într-adevăr, noi ne petrecem majoritatea vieţii în zbor. Noi trecem în zbor ca o săgeată. Iar dacă trebuie să ne salvăm viaţa, zburăm aşa de repede în sus, încât nici şoimii nu pot ţine “pasul” cu noi. Ca să ne putem adapta viteza de zbor la diferitele situaţii, nouă ni s-a dăruit capacitatea de a mări sau micşora suprafaţa aripilor.

Printr-un mecanism superb, Creatorul a perfecţionat şi mai mult posibilităţile penajului nostru. În apropierea penelor de zbor se găsesc în pielea noastră anumiţi nervi. Când penele sunt solicitate suplimentar prin curentul de aer, aceşti nervi transmit imediat informaţii creierului. El ordonă schimbarea corespunzătoare a poziţiei penelor. Totul se întâmplă în fracţiuni de se-cundă. Mai mult de 1.200 de nervi sunt fixaţi de rădăcina penelor. Mai poţi încă crede că penele s-au dezvoltat din solzii reptilelor?

Plămânii mei

Dacă urci scările unui turn de biserică vei gâfâi ca o locomotivă. Respiri mult mai repede decât de obicei. Nici la noi nu este altfel. În timp de repaus inspir şi expir de circa 26 de ori pe minut.

În timpul zborului o fac de 490 de ori pe minut! Îţi poţi imagina că un aparat pulmonar normal nu ar rezista la aşa ceva. De aceea Creatorul nostru s-a gândit şi pentru cazul acesta la ceva deosebit. În timpul zborului plămânul meu este susţinut de nenumărate foale. Acestea sunt saci de aer de mărimi diferite, ce sunt legaţi atât cu plămânii cât şi cu anumite cavităţi din interiorul oaselor. Prin contracţia şi extensia permanentă a muşchilor de zbor se face în acelaşi ritm comprimarea şi extensia acestor saci de aer. Presiunea vântului umple aceşti saci cu aer în timpul zborului. Prin această construcţie plămânul este aerisit de două ori în timpul unei respiraţii (când inspir şi când sunt comprimaţi sacii de aer). Sacii de aer folosesc ca sistem de răcire pentru muşchii de zbor suprasolicitaţi, dar şi ca tampon pentru organele interne. Aceasta este absolut necesar, altfel în timpul manevrelor de accelerare şi frânare intestinele noastre s-ar mişca permanent în toate direcţiile, şi ar trebui să vomităm.

Hrana mea

Eu găsesc hrana mea în aer, în adevăratul sens al cuvântului. În timp ce caut hrana pentru puii mei, vânez încolo şi încoace cel puţin 15 ore pe zi. Deoarece aripile noastre sunt subţiri şi ascuţite, suntem foarte flexibile, aşa încât putem prinde insectele necesare din zbor. Noi mâncăm muşte şi ţânţari, dar şi păduchi de plante şi fluturi – aproape tot ce găsim. Pentru aceasta putem să deschidem ciocul foarte mult. În Ungaria, câteva mii de rândunici am curăţat de păduchi negri un lan mare de porumb, în timp de două zile. Dar fiindcă iarna la voi nu zboară insecte, trebuie să plecăm în regiunile din sud. Noi zburăm în Orientul apropiat, sau până în adâncul Africii. În sudul Saharei găsim hrană destulă. Dar în aprilie sau mai ne întoarcem cu plăcere la cuiburile noastre vechi.

Supărarea mea

În absenţa noastră vrăbiile s-au făcut stăpâne pe cuibul nostru. Imaginează-ţi că te întorci din concediu, iar un străin ţi-ar fi ocupat casa. Cu siguranţă că ai chema imediat poliţia. Fiindcă la noi nu există poliţie, trebuie să le alungăm singure. Poţi să îţi dai seama că în asemenea situaţii nu ne purtăm prea fin. Câteodată lupta este aşa de încrâncenată, încât cuibul nostru este dărâmat. Iar odată, trebuie să recunosc spre ruşinea mea, am zidit intrarea cuibului în care se aflau vrăbiile, astfel că ele au murit de foame.

Casa mea

Desigur, ai văzut locuinţa mea – de fapt ea este un fel de locuinţă secundară. Eu locuiesc doar câteva luni aici. Ea este lipită de zidul exterior, într-un loc ferit de ploaie, fiind construită dintr-un lut moale. De obicei îmi ajută mai multe rândunici, astfel că am terminat-o în 10-14 zile.

Nu vreau să îţi ascund faptul că şi aici totul se petrece “omeneşte”. Dacă vecinii nu sunt atenţi, le furăm din ceea ce au lipit ei pe cuibul lor. Prin aceasta economisim câteva zboruri, în schimb avem la rândul nostru multe necazuri cu vecinii noştri, deoarece şi ei încearcă acelaşi lucru la noi.

Cuibului nostru îi lăsăm doar o deschizătură mică, prin care intrăm şi ieşim din el. El este căptuşit pe dinăuntru cu muşchi, iarbă, fulgi şi vată. La noi este întotdeauna ordine şi curăţenie, poţi fi convins de asta. Dacă nu este aşa, atunci sunt de vină vrăbiile care s-au instalat cu neruşinare în cuib.

Ştii că noi suntem amintite şi în Biblie? În Psalmul 84, în versetele 3 şi 4 citim:

“Până şi pasărea îşi găseşte o casă acolo

şi rândunica un cuib unde îşi pune puii:

altarele Tale, Doamne al oştirilor,

Împăratul meu şi Dumnezeul meu!

Ferice de cei care locuiesc în casa Ta!

Căci ei tot mai pot să Te laude”.

Într-adevăr, strămoşii noştri şi-au lipit şi ei cuibul de clădirile templului din Ierusalim. Acolo, în apropierea lui Dumnezeu, s-au simţit ei acasă. Ştiu că Dumnezeu este peste tot, de aceea şi în apropierea ta. Mă bucur că avem un Creator aşa de minunat. Vreau să Îl laud din toată inima, aşa cum scrie în Psalmul 84:2: “… inima mea şi carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu”.

Ai şi tu locuinţa ta la Dumnezeu?

5. Concurenţă la Romlux

Au! Mă doare! Te rog, nu îmi strânge aşa de tare aripile! Dacă nu mă striveşti şi dacă îmi dai iarăşi drumul, poţi să mă ţii în mână. Drept recompensă eu îţi povestesc ceva – vrei?

În seara aceasta caldă de iunie nu a fost greu pentru tine să mă prinzi, nu este aşa? Pe întuneric ne-ai putut vedea destul de bine cum zburăm. Ziua nici măcar nu ne-ai fi observat. De fapt, noi nu suntem interesanţi pentru tine. Ştiu ce te fascinează, lumina degajată de noi. Dacă mă întorci cu grijă, poţi vedea cele două puncte luminiscente verzi-gălbui de pe burta mea. De aceea observi lumina numai dacă zburăm deasupra ta. Dar acum poţi să mă întorci iarăşi. Au! Fii puţin mai atent! Eu nu am decât 10 mm. Ca să nu mă striveşti, trebuie să mă atingi foarte uşor cu degetele tale butucănoase.

Acum poţi aprinde lanterna, ca să mă vezi la lumină. Apropo, dacă ai fi în America de Sud, şi ai ţine lângă mine pe o rudă de-a mea, numită Cucuju, ai putea ascunde lanterna ta veche. Lumina rudei mele este atât de puternică, încât ne-ai putea privi pe amândoi în linişte. Din această cauză unii oameni le ţin într-o cuşcă mică şi îi folosesc ca felinar.

O transformare a energiei în lumină – nerealizată încă tehnic

Eu sunt doar un gândac mic neînsemnat, şi totuşi o minune din atelierul lui Dumnezeu. Numele meu este licurici (Lampyris noctiluca). De fapt eu nu strălucesc. Eu produc lumină “rece”. În acest proces al bioluminiscenţei nu rezultă nici un fel de căldură. Este un lucru de mirare că tehnicienii voştri nu au reuşit să realizeze această transformare rentabilă. Un bec normal transformă în lumină maximum 4% din energia consumată, iar un tub fluorescent ajunge la 10%. Diferenţa mare se pierde prin transformarea energiei în căldură. Trebuie să recunoşti că lămpile voastre sunt mai mult sobe decât candele. Dar la mine Creatorul a realizat cea mai bună transformare a energiei în lumină, aceasta înseamnă că 100% din energia consumată este transformată în lumină. Mai bine nu se poate.

Acum priveşte carapacea gâtului meu. Ea îmi ocroteşte capul mai bine decât casca pe motociclist. În afară de aceasta Creatorul a format materialul acesta tare astfel ca el să fie transparent în faţa ochilor – dar numai acolo. Prin aceste ferestre eu pot privi lumea. Bine, acum poţi să stingi lanterna. Restul pot să îţi povestesc şi pe întuneric. Vezi mulţimea de punctuleţe luminoase acolo în iarbă? Acelea sunt femelele noastre. Ele nu pot zbura. În timpul împerecherii ele se urcă pe firele de iarbă mai lungi. Când se apropie un mascul, ele îşi ridică partea posterioară a corpului, cu organul luminiscent în sus. Astfel, luminiţa verde-gălbuie se poate vedea de la distanţă, iar masculii vin la împerechere.

Unul dintre rudele mele – şi din acestea am peste 2.000 – este licuriciul negru (Photinus pyralis). În familia lor masculul şi femela se înţeleg prin fulgere. Un asemenea fulger durează doar şase sutimi de secundă. Interesant este faptul că masculul emite la intervale exacte de 5,7 secunde, iar femela răspunde în acelaşi ritm, dar 2,1 secunde mai târziu. Nici până în ziua de astăzi nu ştie nimeni cum aprind şi sting ei lumina aşa de repede.

Vara, femela mea depune ouă în locuri umede, sub frunziş. Din aceste ouă se dezvoltă întâi nişte larve mici. Ele hibernează în acelaşi loc; primăvara din ele se fac coconi, din care mai târziu ies licuricii.

Unul din duşmanii noştri sunt broaştele. Dacă una din broaşte a mâncat odată prea multe din soiul nostru – din păcate se întâmplă aceasta din când în când – atunci încep chiar şi broaştele să lumineze în întuneric. Cred că şi lor li se pare ceva curios. Dar aceasta este din cauză că şi ouăle noastre emit puţină lumină, bineînţeles că şi larvele şi coconii.

Cum este însă posibil ca noi să luminăm? Cred că aceasta te interesează, desigur? În anul 1887 francezulRaphael Dubois a descoperit într-o scoică cele două substanţe necesare pentru producerea luminii. Dacă aceste substanţe reacţionează între ele, atunci se produce lumină. Francezul a numit pe una din ele luciferină, iar pe cealaltă luciferază. Compoziţia chimică a celei de-a doua substanţe este încă neelucidată. Până astăzi se ştie doar că ea conţine aproximativ 1.000 de unităţi de acid aminic; aceasta înseamnă că structura ei este foarte complexă şi extraordinar de greu de descifrat. Mă mir ce muncă grea a avut Creatorul cu noi, nişte fiinţe atât de micuţe! La analiza celeilalte substanţe, a luciferinei, cercetători americani au constatat recent că numărul moleculelor ei oxidate corespunde exact cu numărul impulsurilor de lumină emise. Energia este aşadar transformată complet în lumină. – Ah, văd că te plictiseşti, dar lucrurile acestea sunt într-adevăr mult mai complicate decât pot eu să îţi explic.

Un oblon cu funcţia de întrerupător

Între timp vreau să îţi povestesc ceva, ceea ce sigur încă nu ştii. Ai auzit vreodată de “peştele lanternă” (Photoblepharon palpebratus steinitzi)? – Nu, nu este aşa? Deşi el nu este rudă cu mine, luminează şi el. El nu produce această lumină, ci o primeşte de la bacterii luminiscente, a căror lumină se produce printr-o reacţie chimică asemănătoare, ca la mine. O singură bacterie este aşa de mică, încât nu îi poţi vedea lumina. Poţi recunoaşte ca lumină numai o colonie de multe mili-oane de bacterii. La peştele lanternă aceste bacterii se află pe organul luminiscent oval, care se află sub ochi. Peştele le alimentează cu energie şi oxigen prin multe vase sanguine foarte fine. În afară de aceasta, Creatorul i-a mai instalat un fel de rulou, o pleoapă neagră, pe care peştele o lasă în jos, “stingând” astfel lumina. Dacă vrea, el poate emite semnale intermitente. Ideile Creatorului sunt nemărginite. El face ca lumină să se producă în diferite feluri.

Pomi fulgerători

Eu am rude şi în Asia de Sud. Acolo licuricii se adună cu miile pe anumiţi copaci de lângă râu şi încep să semnalizeze în acelaşi tact. Oamenii care călătoresc prin Burma şi Thailanda nu găsesc cuvinte pentru a descrie această privelişte fenomenală. Câteodată sunt mai mulţi copaci din aceştia la un loc. Deseori se întâmplă că pe fiecare frunză se află un licurici. Poţi să îţi imaginezi cum fulgeră totul! Până astăzi ştiinţa nu a descoperit de ce toţi licuricii semnalizează concomitent. Poate că Creatorul vrea pur şi simplu să I Se admire fantezia Lui.

Principiul reflectorului

Acum revin la mine, şi după aceea mă laşi să zbor. Trebuie să îţi povestesc despre minunatul organ luminiscent cu care ne-a înzestrat Creatorul, pe mine şi rudele mele. În principiu el constă din trei straturi de celule. Cel de jos este format din celule a căror plasmă este plină cu mici cristale. Aceste cristale formează panoul reflector, analog reflectoarelor de la bicicletă. De fapt stratul mijlociu conţine celulele luminiscente. El este umplut cu particule rotunde, aşa-numitele “mitocondrii”, adevărate microcentrale, responsabile pentru producerea energiei. Aceste celule luminiscente sunt prevăzute cu foarte mulţi nervi foarte fini şi canale respiratorii. Al treilea strat, cel exterior, este pielea. Ea este în acest loc transparentă, permiţându-mi astfel să luminez în faţa oamenilor şi a animalelor.

Tren în miniatură

Recunosc, nu sunt aşa de efectiv ca licuriciul brazilian (Phrixotrix). La această larvă de gândac luminează în partea din faţă două lumini portocalii. Dacă simte un pericol, ea aprinde în stânga şi în dreapta câte un rând de 11 lanterne verzui, astfel încât noaptea ea arată ca un tren în miniatură.

Eu nu arăt ca un tren. Şi nici nu mă pun femeile în păr, cum fac cu rudele mele sud-americane, gândacii rapizi. Aceştia strălucesc seara ca briliantele. Eu nu pot semnaliza, lumina mea este monocoloră, şi totuşi Îl laud şi eu pe Creatorul meu care m-a făcut o mică minune. Lăudaţi-l şi voi pe Dumnezeu cu osanale minunate!Dar acum lasă-mă, te rog, să zbor iarăşi – şi să luminez.

6. Libelula – Pilot acrobatic prin excelenţă

Noi libelulele (Odonata) aparţinem celor mai deosebite făpturi din lumea insectelor. Noi zburăm, vânăm, ne împerechem şi depunem ouă. Totul facem înaintea ochilor voştri. Ceea ce vă place cel mai mult la noi sunt zborurile artistice. Într-adevăr, îţi pot numi nouă feluri diferite de zbor pe care le executăm ireproşabil: zbor obişnuit, zbor de vânare a prăzii, zbor în teritoriul nostru, zbor de ameninţare, zbor la împerechere, zbor pendular, zbor în valuri, zbor de menţinere – şi să nu uit – diferitele feluri de zbor înapoi.

Dintre cele 800.000 de feluri de insecte, noi suntem considerate zburătoare artistice. În zilele însorite de vară putem să zburăm deasupra unui lac, abia mişcându-ne aripile. Dacă am văzut o insectă cu care ne hrănim, o şi înşfăcăm dintr-o dată, printr-o manevră rapidă. Dacă apare un rival, ne înşurubăm în aer şi îl îndepărtăm imediat. Planăm sau zburăm elegant chiar şi printre vegetaţia deasă de baltă, fără a ne atinge de ceva cu aripile noastre sensibile. Ai înţeles deci, deasupra apei noi suntem stăpânii aerului. Noi ne deplasăm ca nişte elicoptere silenţioase. La o frecvenţă de 30 de bătăi din aripi pe secundă nu facem nici un zgomot care să fie receptat de urechea ta. Însă aripile noastre ne slujesc nu numai la zbor, ele joacă un rol important şi la mişcările noastre în timpul împerecherii, pe firele de iarbă ele ne slujesc drept suprafaţă de echilibrare, le mai folosim drept colectori solari, iar împotriva broaştelor lacome ele sunt arme de apărare voluminoase. Totuşi, zborul este şi rămâne folosirea lor principală.

Din totalitate noastră de 4 500 de specii de libelule, în regiunea Europei centrale se întâlnesc 80 de specii. Suntem catalogate ca libelulele mari (Anisoptera) şi libelulele mici (Zygoptera). Din mulţimea de denumiri îţi numesc câteva dintre ele, spre a te descurca cât de cât cu rudele noastre atât de diversificate:

Libelulele mici: libelulele uşoare, libelulele siluete (spre exemplu, libelulele azurii sau Linden, libelulele negre), libelulele de pipirig, libelulele fastuoase.

Libelulele mari: libelulele nobile (spre exemplu: libelulele mozaic, libelulele regale), libelulele de râu, libelulele de izvor, libelulele anisoptere (spre exemplu: libelulele de smarald) şi libelulele planoare (spre exemplu libelulele cu toracele gros, libelulele roşii sau Scarlet, libelulele albastre sau săgeţile albastre, libelulele de stepă).

Primei subgrupe îi aparţin în mare parte libelulele medii, celei de a doua în mare parte exemplare mari. Nu ne poţi deosebi după mărimea noastră, căci cele mai mici dintre libelulele mari – unele dintre libelulele de pajişte şi micile libelulele ale muşchilor – au numai 3 cm; libelulele noastre mici – libelulele fastuoase – însă 5 cm. Ne poţi însă cataloga mult mai uşor pe baza aripilor noastre. Libelulele mici îşi strâng aripile anterioare şi posterioare aproape egale, în timp ce libelulele mari îşi depărtează de corp aripile inegale. Şi în zbor ne deosebim foarte mult: Libelulele mici, fără experienţă la zbor, îşi mişcă aripile anterioare în contratimp cu cele posterioare; pe când libelulele mari, foarte specializate la zbor, îşi sincronizează bătaia aripilor anterioare şi posterioare cu ajutorul sistemului nervos. În cele ce urmează mă voi limita numai la libelulele mari.

Poetul pajiştilor şi zoologul vostru Hermann Löns (1866-1914) a fost foarte entuziasmat de libelula regală, pe care el a descris-o astfel:

”Nici una dintre libelule nu se poate compara cu ea; ea este mai frumoasă şi mai rapidă decât fecioara pădurii. Aripile ei sunt din filigran aurit, fruntea are o podoabă verde de smarald, iar trupul este din mătase azurie, cu puncte negre”.

Corp aerodinamic: Ca la toate insectele, şi corpul nostru este format din trei părţi: cap, torace şi abdomen (Imaginea 1). Construcţia noastră prezintă însămai multe caracteristici care sunt adaptate modului nostru de viaţă, mai ales tehnicii noastre de zbor. Ceea ce sare în ochi este abdomenul nostru lung, subţire, cât un băţ de chibrit, care se aseamănă cu o bară de balansare. Într-adevăr, el ne echilibrează zborul şi ascunde în el aparatul digestiv şi de reproducere. Construcţia lui segmentară, unită prin epitelii, îi redă o elasticitate ridicată şi o mobilitate maximă. Ca şi echipamentul unui cavaler, fiecare segment în parte este format din scuturi pectorale şi din plăci dorsale puternice. Pentru puternicul schelet extern Constructorul nostru a folosit chitina. Acest material de construcţie este extrem de uşor şi este consolidat prin depuneri de calciu. Mulţumită acestui sistem bivalent, noi dispunem de un schelet cu cea mai mare rezistenţă, la o greutate minimă. Spre exemplu, o libelulă azurie cu potcoavă cântăreşte numai a patruzecea parte dintr-un gram. Spre a ajunge la greutatea unui cent, ai nevoie de 40 de astfel de libelulele mici.

Imag. 1: Schiţa construcţiei corpului unei libelule

Picioare pentru prins, nu pentru mers

Picioarele noastre subţiri şi enorm de păroase le folosim foarte rar la mers; ele au de împlinit însă o funcţie deosebită în timpul zborului. În mod normal, în timpul zborului ne strângem picioarele lângă corp, spre a obţine o frecare cu aerul cât mai mică. Dacă însă observăm o pradă, atunci ne întindem cele şase picioare spre în faţă, ca un “coş de prins”, spre a prinde astfel “delicatesele” din zbor. Din meniul nostru fac parte muştele, ţânţarii sau moliile, pe care le prindem repede din zbor. Întrucât noi recunoaştem prada la o distanţă foarte mică, pentru manevra zborului direct nu ne rămân la dispoziţie decât zecimi de secundă. Poţi să tragi concluzia că cerinţele atingerii sigure a ţintei solicită ochii, capacitatea de reacţie a sistemului nostru nervos şi tehnica noastră de zbor.

Aparatul nostru de zbor – modelul elicopterului vostru

În comparaţie cu toate celelalte specii de insecte, noi zburăm după un principiu cu totul deosebit. Creatorul a inventat pentru noi un echipament special. Despre el vreau să îţi povestesc acum.

Majoritatea insectelor zboară după aşa-zisul “principiu al oalei de gătit”. Imaginează-ţi o oală cu un capac puţin mai mic decât ea, în care se află de fiecare parte câte o lingură. Dacă se apasă pe capac în jos, lingurile se ridică; se ridică capacul, lingurile coboară. La majoritatea insectelor aceste “forţe ale mâinilor” sunt produse de muşchii care se află în cavitatea toracică, între “capac” şi “fundul oalei”. La fiecare contracţie musculară se contractă corpul, iar aripile se duc în sus. La relaxarea muşchilor are loc procesul invers. Motorul nostru de zbor funcţionează după un principiu cu totul diferit.

Prin intermediul tendoanelor, muşchii noştri de zbor sunt prinşi direct de articulaţiile aripilor. Articulaţia a făcut-o Creatorul dintr-un material cu calităţi mecanice extraordinare, numit “resilin”. Acest material este foarte elastic şi este capabil să înmagazineze foarte multă energie, pe care o eliberează la momentul necesar. Imaginează-ţi o sticlă de plastic comprimată, care imediat după turtire revine la forma ei iniţială. Resilinul formează împreună cu aripile un sistem de pendulare, care lucrează cu o anumită frecvenţă.

În cazul nostru Creatorul ne-a înzestrat în ceea ce priveşte zborul cu atâtea soluţii speciale, încât în zbor putem face faţă oricărei situaţii. Noi suntem construite special pentru aer. Inginerii voştri folosesc pentru descrierea zborului un anumit factor, numit factorul Reynold. Acest factor descrie cum se manifestă consistenţa aerului înconjurător asupra vitezei şi mărimii obiectului de zbor. Această calitate a aerului nu are o influenţă prea mare asupra păsărilor mari, are însă asupra noas-tră, a insectelor. Consistenţa aerului are efecte aşa de mari asupra insectelor mici, încât ele parcă ar înota în aerul vârtos. Datorită valorii scăzute a factorului Reynold, spre a se putea deplasa, ele trebuie să bată din aripi mult mai repede decât insectele mari. Creatorul ne-a creat pe noi tocmai aşa, încât să ne încadrăm într-un domeniu favorabil. Noi atingem uşor viteze de 40 km/h, fără a fi nevoie să batem din aripi permanent. Chiar şi în zborul lent avem destulă forţă spre a învinge curenţii de aer perturbanţi.

Anemometru pe frunte: Pentru un zbor optimal, alături de un motor efectiv de zbor este necesar controlul vitezei zborului. În partea din faţă a capului, într-o poziţie adecvată pentru măsurarea curenţilor de aer, Creatorul nostru ne-a instalat două antene. Datorită curenţilor de aer din timpul zborului, aceste sonde de măsurat sunt îndoite înapoi. Celulele senzitive de la baza antenelor dirijează valorile măsurate la creier, unde pe baza datelor se calculează viteza proprie raportată la mediul înconjurător. Aceste antene de măsurat sunt o instalaţie absolut necesară pentru o coordonare exactă şi flexibilă a zborului meu.

Membranele aripilor mai subţiri decât hârtia: Toate cele patru aripi ale mele cântăresc împreună numai 5 micrograme. Aceste aparate de zbor foarte subţiri, transparente sunt o capodoperă a tehnicii construcţiei uşoare. Dacă îţi imaginezi membranele noastre de zbor ca un material cu o suprafaţă mare, atunci 3 m² din el ar cântări numai trei grame. Dacă foliile obişnuite de polietilenă sau poliester pe care le foloseşti la împachetat ar avea aceeaşi grosime ca membranele noastre, atunci ele ar fi de trei-patru ori mai grele. Aripile noastre sunt întărite prin nervuri, care în limbajul constructorilor de avioane se numesc “longrine”. Diametrul acestor tuburi sunt de 0,1 mm, iar grosimea peretelui lor de numai 0,01 mm. Tuburile slujesc nu numai la consolidare, ci în ele sunt conducte pentru plasma sanguină, cablurile de informaţii ale sistemului nervos, cât şi pentru sistemul de aprovizionare cu oxigen şi de evacuare a bioxidului de carbon.

Siguranţă calculată: Dacă ai crezut cumva că la un sistem de construcţie aşa de economisitor Constructorul nu s-ar fi gândit la siguranţa suplimentară, atunci trebuie să clarific lucrul acesta imediat. Ca şi în tehnica voastră, şi în domeniul fiinţelor se găsesc peste tot rezerve de siguranţă considerabile, ca să nu se rupă timpuriu sau să nu mai funcţioneze. Spre exemplu, în stare de repaus poate fi sprijinită pe femurul de la om greutatea a 17 oameni. Ai nevoie de această rezervă spre a face faţă la solicitarea mare care intervine la fugă sau sărituri. La şoarece această rezervă este de 750 de ori mai mare decât solicitarea normală. El trebuie să poată sări din când în când şi de pe dulapul din bucătărie, fără a îşi rupe imediat un picior. Ceva asemănător este şi la aripi. Spre exemplu, un cintezoi are suprafaţa aripilor de cca. 150 cm², la o greutate de numai 25 g. Drept urmare, 10 cm²transportă 1,7 g (din greutatea corpului). Cu suprafaţa aripilor noastre de 15 cm² noi transportăm 0,5 g, ceea ce înseamnă 0,33 g pe 10 cm². Plaja noastră de siguranţă este aşadar de cinci ori mai mare decât la cintezoi. Te-ai fi aşteptat la aşa ceva de la aripile noastre extrem de subţiri?

Mostra de culori de pe aripi drept buletin de identitate: Aripile noastre sunt membrane sticloase, care sunt consolidate printr-un sistem de nervuri foarte ramificate. Nervurile mari longitudinale le conferă rigiditatea transversală, iar nenumăratele nervuri mici transversale, cât şi proeminenta amprentă a aripilor (pterostigma), pe cea longitudinală. O privire asupra mostrei aripilor libelulei mozaic albastră-verzuie şi a Mecistogaster lucretia descoperă că Constructorul a aplicat pentru aceleaşi scopuri principii de construcţie diferite: Atât poligoanele neregulate, cât şi patrulaterele regulate conferă aripilor o consolidare adecvată. Libelulele cu multe bătăi din aripi pe minut, cum ar fi libelula mozaic albastră-verzuie (30 de bătăi pe minut) au nevoie de nervuri de consolidare dese. Pentru speciile cu un număr redus de bătăi din aripi este suficientă o mostră simplă, dreptunghiulară de nervuri, dar incredibil de precis lucrată. Drept exemplu dăm aici libelula Mecistogater lucretia, cu aripile ei lungi şi subţiri, care face 15 bătăi pe secundă. Modul de construcţie din celule mebranoase fac aripile extrem de uşoare şi totuşi stabile. Apropo, dacă te pricepi la mostre, ne poţi determina singur specia noastră exactă, pe baza repartizării diferite a nervurilor longitudinale şi transversale. Cercetătorul suedez Ake Norberg a descoperit în ultimul timp importanţa consolidării celulelor marginale ale aripilor. Îngroşările construite diferit, de la specie la specie, de la vârful tuturor aripilor au de împlinit o funcţie aerodinamică importantă. Ca o contragreutate, ele împiedică aşa-zisa fâlfâire a aripilor în zborul rapid sau de plutire.

Zborul în curbă: Pentru zborul în curbă noi aplicăm o tehnică deosebită, care şi ea ne deosebeşte de alte insecte. Cu fracţiuni de secundă înaintea unei curbe eu îmi răsucesc corpul pe axa longitudinală. Privită din faţă, pieptul şi abdomenul meu nu mai sunt orizontale, ci înclinate. Prin aceasta se schimbă unghiul de incidenţă, iar eu iau curba elegant. Alte insecte, mai ales gândacii, folosesc un alt principiu. Aripa de pe partea interioară a curbei lucrează cu un unghi de bătaie mai mic. La acelaşi număr de bătăi al ambelor aripi se reduce forţa de propulsie pe această parte, şi aşa iau ele curba.

Nici un zbor de nuntă fără verificarea anterioară a codului

Ai făcut deja cunoştinţă cu unele din caracteristicile mele cele mai deosebite. Dacă îţi mai povestesc despre împerecherea noastră, o vei considera probabil foarte neobişnuită, ba chiar încăpăţânată. Cum noi suntem concepute pentru zbor, din cap până în picioare, considerăm ca ceva foarte normal ca şi împerecherea să o efectuăm în zbor. De ce stai aşa pe gânduri? Aha, te gândeşti la nenumăratele detalii constructive care trebuie neapărat să corespundă. Ţi se pare că nu poate fi executată nici măcar manevra zborului? Într-adevăr, se pare că Creatorul a folosit o mulţime întreagă de idei atunci când ne-a construit. Dar mai bine ascultă mai departe.

Înainte de nuntă se face peţitul de către mascul. Acest zbor de peţire se caracterizează prin mişcări rapide ale aripilor în jurul axei transversale, aripile bătând alternativ. Astfel i se oferă o bandă laterală albastră îngustă femelei care îi vine în întâmpinare. Fascinaţia nu se opreşte aici. În faza zborului spre în faţă aripile din faţă bat într-un unghi de incidenţă redus spre în faţă. Ele produc forţa motrice portantă spre a păstra înălţimea la care se află masculul. Aripile din spate bat într-un unghi de incidenţă mare spre în spate şi produc prin aceasta o propulsie maximă. Pentru fracţiuni de secundă se schimbă rolurile: aripile din faţă preiau propulsarea. La zborul înapoi – ceea ce prezintă o atracţie deosebită – se produce totul invers. Unghiul acesta de incidenţă abrupt al aripilor din faţă produce forţele necesare spre a face posibilă mişcarea înapoi. Aripile din spate sunt aduse într-o poziţie aproape orizontală şi produc propulsarea necesară.

Masculul se apropie de femelă deasupra ei în zbor şi o prinde de cap cu aşa-zisele cleşti abdominale (la libelulele mici acestea sunt aşezate la cap şi pe primul segment abdominal). Aceşti cleşti mari de prins, în formă de semicerc, se află la sfârşitul corpului lung şi slujesc de ancorare sigură în timpul împerecherii. În mijloc, între cleşti, sunt dispuse prelungiri scurte, diferite de la specie la specie, care se potrivesc cu partea opusă situată la femelă, ca un “sistem cheie-broască”. Prin acest sistem de cod ingenios se creează garanţia că pot copula numai libelulele din aceeaşi specie. După ce s-a reuşit identificarea sistemului de cod şi prinderea sigură, partenerii formează în zbor o “pereche copulativă”, care zboară în tandem; masculul în faţă şi femela în spate.

Această nuntă neobişnuită mai are o condiţie con-structivă necesară şi mai neobişnuită. Toate libelulele au organele lor genitale în partea din spate a abdomenului. Cum pot însă să ajungă celulele spermei la femelă, când ele se află tocmai în partea aceea a corpului cu care este prinsă femela? Misterul rezolvării se află într-o idee genială. Organul genital este împărţit funcţional în două părţi. Sperma este produsă la extremitatea corpului şi transportată de acolo într-un “loc potrivit”, într-un buzunar prevăzut anume. În funcţie de specie, înainte sau după prinderea femelei, prin contractarea părţii din spate a abdomenului, masculul umple capsula seminală cu spermă.

Apoi femela îşi îndoieşte partea din spate a abdomenului în jos şi în faţă, în aşa fel încât orificiul organului ei genital de la capătul abdomenului ajunge la organul genital masculin şi la rezervorul umplut cu spermă de pe al doilea şi al treilea segment abdominal al masculului. În felul acesta perechea copulativă se transformă într-o “inimă copulativă” sau “roată copulativă”. După predarea reuşită a spermei, roata copulativă se desface. Perechea zboară în tandem spre locul de depunere a ouălor, masculul fiind acela care dirijează şi efectuează practic zborul spre locurile potrivite depunerii ouălor. În cazul libelulei de pajişte aterizarea are loc pe ramuri de anin sau salcie, care atârnă deasupra suprafeţei apei unei bălţi sau unui iaz. Acum începe cea mai grea muncă a femelei:200 de ouă trebuie depuse sub o scoarţă tare! Ştii cumva cum poate avea loc aşa ceva? Drept unealtă efectivă este folosit un ferăstrău coadă-de-şoarece minuscul al femelei. Tăierea găurilor are loc în câteva secunde, rumeguşul căzând în apă. Apoi urmează depunerea ouălor lunguieţe în ţesutul umed al cojii pomului. În timpul acestei proceduri care durează patru ore, masculul stă nemişcat şi se uită la femelă. Cu cleştii de prindere el blochează regiunea gâtului femelei şi o fereşte de alţi masculi dornici de împerechere, care fuseseră învinşi în lupta pentru împerechere.

Te întrebi pe bună dreptate ce înseamnă acest sistem îndărătnic de copulaţie? Ce să-i faci, la noi este totul adaptat la capacitatea absolută de a zbura. Noi suntem suveranii aerului chiar şi la împerechere. Aripile noastre din faţă şi din spate, care se mişcă independent unele de altele, pot fi înţelese ca o dotare specială. În zborul clătinat noi putem chiar să mişcăm aripile în contratimp. În zborul nostru acrobatic folosim partea din spate a abdomenului ca o bară de echilibrare. Noi trebuie să “stăm în repaus” în aer, fără a pierde din înălţime, mai ales în timpul complicatelor manevre de zbor de la împerechere. Cuplarea la milimetru trebuie să fie posibilă cu o precizie de zbor nemaiîntâlnită, chiar şi pe timp de furtună.

Ştiai că pionierul tehnologiei voastre de fabricare a elicopterului, Igor Sikorsky (născut în 1889 în Kiev şi decedat în 1972 în SUA), s-a inspirat în ideile lui de inventare a elicopterului din observări atente ale zborului nostru? Ca şi cele patru aripi ale noastre, cele patru elice reglabile ale rotorului produc în acelaşi timp forţă portantă şi de propulsie. Cu toată tehnica avansată recunoscută a aparatelor voastre de zbor, noi ne deosebim enorm de elicopterele voastre: Noi zburăm de o sută de ori mai agil şi absolut fără zgomot – numai când se ating suprafeţele portante întinse, un foşnet ne trădează apropierea noastră în zbor, iar toate acestea se întâmplă cu un randament tehnic nerealizat încă.

Ochii noştri neobişnuiţi

Cine vrea să manevreze repede şi îndemânatic are nevoie de sisteme de navigaţie confortabile. La aceasta ne servesc ochii noştri sferici, groşi cât gămălia unui ac. Dintre toate insectele, în comparaţie cu corpul nostru, ochii noştri sunt exagerat de mari, căci aparatul nostru vizual ocupă cea mai mare parte din suprafaţa capului. Datorită bombării lor mari dispunem de un câmp vizual extins.

Ochii noştri se compun din până la 30.000 de faţete vizuale. Fiecare din aceste faţete reprezintă un ochi care are un cristalin propriu. În acelaşi timp fiecare ochi miniatural în parte are un alt unghi vizual; toate la un loc formând un câmp vizual foarte extins, fără a fi nevoie ca eu să mişc fiecare ochi în parte sau capul. În unele privinţe ochii noştri sunt mai buni decât ai tăi. Noi putem recepţiona 200 de impulsuri optice pe secundă; tu nu înregistrezi decât a zecea parte din ele. Dacă ar exista televizor pentru libelule, filmele pentru noi ar trebui să aibă o viteză de rulare de zece ori mai mare decât au staţiile voastre de televiziune.

Vreau să îţi explic puţin principiul fizic. Dacă este comparată cu ochii tăi, imaginea formată din imaginile transmise de cei 30.000 de ochi miniaturali este foarte nereuşită şi neclară. În timp ce fiecare ochi miniatural de-al nostru conţine numai opt celule vizuale, la tine sunt 78 de milioane. Rastrul pe care se formează imaginea la tine este mult mai des, mai fin. Acuitatea vederii noastre corespunde aşadar numai unui fragment dintr-a ta. Totuşi noi avem un aparat vizual extraordinar, deoarece Creatorul ne-a montat ceva deosebit, care măreşte extrem informaţiile optice. Impulsurile optice succesive rapide sunt separate şi înregistrate în până la 200 de excitaţii pe secundă. Înţelegi singur care este scopul: Mişcările noastre sunt aproape exclusiv zboruri acrobatice, în timp ce mediul înconjurător se mişcă permanent în raport cu noi. În timpul zborului – iar aceasta este ocupaţia noastră principală – centrul optic primeşte mai multe informaţii detailate decât în stare de repaus. Prin aceasta acuitatea noastră în timpul zborului este mult mai bună decât te-ai aştepta tu de la construcţia anatomică a ochiului nostru. Vederea noastră s-ar putea compara cu o cameră de filmat. Fascicolul de lumină care “scanează” imaginea ar fi echivalent cu un ochi miniatural de-al nostru. Fas-cicolul de lumină singur nu este capabil să scaneze nici măcar urma formei, a conturului unei imagini. Dacă însă este mişcat acest fascicul, iar variaţiile luminoase pe care le produce el la scanarea imaginii sunt transformate în impulsuri coerente, se obţine astfel o imagine detailată a obiectului observat. Televizorul vostru şi faţetele ochilor noştri au comun faptul că imaginea plană realizată este formată din acţiunea combinată dintre un sistem foarte perfecţionat cu un ritm rapid şi un sistem cu o capacitate mică de rezoluţie.

Abundenţa culorilor noastre

Dacă între timp ai făcut cunoştinţă destul de bine cu grupa noastră de insecte, nu am voie să uit o carac-teristică: este bogăţia noastră impresionantă de culori! Noi deţinem locul al doilea, după fluturi, la concursul pentru frumuseţe şi bogăţie a culorilor. La noi găseşti tot ce îţi poţi imagina, de la nuanţele de culori dulci, culori metalice luminiscente şi până la culorile vii saturate. Cum se formează însă toate aceste nuanţe şi combinări de culori ale mostrelor noastre? Nu vreau să îţi explic ştiinţific formarea bogăţiei noastre de culori, altfel ar trebui să apelez la cunoştinţe avansate de chimie, ba chiar şi de fizică. Trebuie să cunoşti însă trei principii complet independente:

1. Culorile pigmentare: De ce sunt chinezii galbeni, indienii roşii şi africanii negri? Desigur, în pielea lor s-au depus anumite culori – pigmenţi – care sunt caracteristice pentru fiecare rasă în parte. Tocmai această metodă a aplicat Creatorul şi la multe soiuri de libelule cu sabie (spre exemplu libelula de pajişte), dar chiar şi la libelulele mici. În comparaţie cu rasa ta, la noi s-au folosit legături chimice cu un colorit mai puternic, cum ar fi spre exemplu: melanine pentru galben, roşu, maro şi negru; omine pentru maro-violet şi omatine pentru nuanţe de roşu-închis. Tot aşa se folosesc şi pterine luminoase albe, galbene sau roşcate. Poţi să îţi imaginezi că raportul amestecului acestor purtători de culoare permite un joc bogat de culori.

2. Structura culorilor: Prin metoda aceasta culorile nu sunt produse prin molecule organice, ci printr-un artificiu fizic. Impresia de culoare se formează prin refracţia luminii solare ce cade pe straturile subţiri, ca nişte plăcuţe, ale carapacei de chitină. De fapt, toate libelulele care au o reflecţie metalică sunt incolore, şi totuşi strălucesc într-o bogăţie diversificată de culori. Astfel de structuri de culori există, spre exemplu, albastru-metalic la libelulele fastuoase, verde până la roşcat la libelulele de pipirig şi verde-lucios la libelulele verzi. La libelulele siluete şi nobile, cu verdele şi albastrul lor emailat, corpurile tulburi suplimentare ale carapacei de chitină produc o dispersie de lumină care măreşte şi mai mult diversitatea culorilor.

3. Culorile de ceară: Această metodă aminteşte de stratul de glazură (brumă) de pe prune. Această acoperire de culoare albastru-deschis a părţii posterioare a abdomenului libelulelor de pipirig obişnuite este determinată de un strat de ceară ce este produs de glandele pielii. Culoarea este creată prin reflexia difuză a luminii.

Care este scopul tuturor acestor colorări? Mostrele diferite de culoare ne uşurează recunoaşterea speciei, dar şi găsirea partenerului. Colorările se dovedesc însă a fi şi un camuflaj bun. Combinaţia de culori ne ajută nouă, insectelor heteroterme, să ne încălzim dimineaţa. Ea ne mai oferă şi o protecţie împotriva razelor ultraviolete dăunătoare şi reglează cantitatea razelor solare ce pătrund în corp. Totuşi toate aceste efecte ar putea fi realizate şi cu un număr mai mic de culori. Admirabila diversitate de culori trebuie să mai aibă încă un alt motiv: Este bogăţia ideilor inventive ale Creatorului şi dragostea Lui pentru frumos. Domnul Isus a spus des-pre crini:

“Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp … totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. ” (Matei 6:28-29).

Noi ne tragem din acelaşi atelier al Creatorului. De aceea nu trebuie să fii uimit de frumuseţea şi splendoa-rea culorilor noastre.

7. Un material de construcţie aparent simplu

– totuşi, produsul unei tehnici de construcţie şi fabricare genială

Cum să mă prezint eu? Vreau să o fac printr-o ghicitoare: Te văd, dar tu nu mă vezi. Toţi oamenii au nevoie de mine, dar nu mă simt. Apariţia mea este o minune, dar mulţi nu ştiu.

Cine sunt eu? Nu m-ai recunoscut? Atunci să continui cu descrierea mea. Am o formă sferică şi sunt complet transparent. Diametrul meu este de numai 9 mm şi sunt gros de 4 mm. Volumul meu este de numai 0,06 cm³. Imaginează-ţi, sunt de 30 de ori mai mic decât o cireaşă. Şi încă ceva important, fără mine nu ai putea vedea.

Aproape că m-am trădat. Eu sunt unul dintre cele mai importante componente al aparatului tău vizual: cristalinul. Înainte de a-ţi relata detailat despre mine, vreau să îţi spun ceva important despre organele de simţ. Tocmai la ele poţi observa unele dintre principiile lucrării Creatorului meu. După acest ajutor mental vei înţelege mai uşor şi biografia mea.

Lucrările Creatorului şi legile naturii

Organele de simţ: Dacă te ocupi îndeaproape de organele de simţ, ca tehnician, nu te mai poţi opri din uimire. La ele vei găsi metode atât de perfecţionate şi exclusive, pe care nu le mai întâlneşti nicăieri. Dacă acestea ar fi invenţii făcute de oameni, te asigur că ar fi necesar un birou de patente numai pentru înregistrarea şi administrarea lor. Sunt însă ideile lui Dumnezeu, şi ele nu sunt înregistrate de nici un birou tehnic. Psalmistul cunoaşte măreţia ideilor creaţiei, atunci când se roagă: “Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci sunt gândurile Tale! ” (Psal. 92:5). Trebuie să cunoşti metoda de lucru a lui Dumnezeu. În toate măsurile constructive care au fost aplicate în domeniul vieţii, ea nu lezează nici un principiu de randament şi nici vreo lege a naturii. Cu alte cuvinte, spre a atinge un scop, mulţimea organelor foloseşte adesea în mod genial legitimitatea fizică şi chimică; şi de aceea de multe ori el nu este uşor de observat.

În tehnica şi ştiinţele naturii se utilizează multe metode de măsurare cu cerinţe de o mare exactitate. Cea mai reuşită dintre toate este măsurarea timpului cu aju-torul ceasurilor atomice. Precizia mai poate creşte, deoarece nu s-au atins încă graniţele posibilităţilor fizice. Aşa-zisa “toleranţă relativă” este etalonul preciziei unei măsurători. Cu ajutorul unui metru se poate măsura o lungime de un metru, cu o toleranţă de 0,5 mm. Toleranţa relativă este deci de 0,5 mm/1000 mm = 0,5 X 10^-3. Toleranţa relativă actuală a ceasurilor atomice este de 10^-13, iar conform relaţiei inexactităţii lui Heisenberg, ea poate fi coborâtă până la 10^-16. Până acum nu a fost realizată nici o metodă de măsurare la care precizia şi conceptul randamentului să se apropie de graniţele posibilului. Tocmai în domeniul organelor de simţ Creatorul a folosit de mai multe ori astfel de concepţii surprinzătoare, care folosesc la maxim posibilităţile fizice şi tehnice.

Vreau să îţi mai amintesc o situaţie importantă. Te rog să faci deosebirea dintre funcţionarea lucrărilor Creatorului şi procedeele Lui creatoare. În timp ce toate lucrările create şi procesele naturale se supun legilor naturii, felul cum a procedat Dumnezeu la creaţie nu poate fi explicat prin ele, deoarece legile naturii sunt produsul creaţiei, dar nu condiţia existenţei acesteia.

Acum vreau să trec la organul vederii, căci eu sunt o componentă esenţială a acestuia. Lucrul acesta este valabil atât pentru oameni, cât şi pentru toate animale-le care văd. Imaginează-ţi, fiecare ochi de libelulă este format din mii de ochi miniaturali, care la rândul lor fiecare dintre el este dotat cu o jumătate de milion de elemente de conectare. La rândul lor, fiecare dintre aceste unităţi funcţionale este de o sută de ori mai mică decât cel mai mic dintre elementele de conectare pe care le-a putut realiza tehnologia umană a calculatorului. Desigur că fiecare ochi miniatural are şi el propriul lui cristalin, eu l-aş numi microcristalin.

Ştii cum funcţionează ochiul tău?

Chiar şi de propriul tău ochi rămâi surprins. La fiecare privire imaginea optică este proiectată pe 130 de milioane de senzori vizuali. Prin procese încă neînţelese ale sistemului nervos se formează în creierul tău o imagine excelentă a lucrurilor privite. Aceste procese deosebit de complexe sunt în marea lor majoritate încă neînţelese de oamenii voştri de ştiinţă. Imaginează-ţi că ai folosi în aparatul de fotografiat în locul unui film plan, un film de forma unei sfere goale. Ar fi totul aşa de deformat, aşa cum se vede în oglinzile bombate din labirintul de la bâlci, care desfigurează imaginile. Pe retina ta se formează mai întâi o astfel de lume deformată. În creier Creatorul a instalat programe care funcţionează permanent, spre a elimina imediat erorile apărute, astfel încât tu vezi o lume înconjurătoare perfectă.

Împreună cu creierul, simţul vizual are un aport deosebit. Menirea lui nu este să măsoare exact mărimile fizice, ci el este astfel construit spre a împlini cerinţele biologice. Asta înseamnă că în cazul obiectelor situate la depărtări diferite, tu nu evaluezi mărimea imaginii fizice de pe retină, ci aplici obiectelor îndepărtate o altă mărime decât corespunde ea pe retină. Cunoşti desigur prezentarea în perspectivă. Simţul vizual comunică recepţiei tale, printr-o imagine cu linii paralele, nu mărimea fizică “reală”, ci mărimile importante pentru viaţa ta. Pentru evaluarea corectă a lumii înconjurătoare se cere să poţi evalua corect mărimea unui obiect şi atunci când el se află la distanţe diferite. Procesul de evaluare din creier prelucrează datele primite de la organul de simţ, le măreşte, micşorează şi le îndoieşte, încât tu să primeşti o imagine utilă. Cu alte cuvinte, numai creierul transformă ochiul într-un aparat superior tuturor aparatelor fizicii. El poate vedea în amurgul avansat şi în raza de soare cea mai strălucitoare; câmpul optic de activitate reglându-se automat. El poate distinge culori, poate evalua distanţe şi mărimi. Poate distinge nuanţe de alb sau distinge aceeaşi culoare în lumina din revărsatul zorilor sau a amiezii. Evaluarea formelor şi a culorilor este pentru tine aceeaşi, chiar şi când obiectele se apropie sau se depărtează şi sunt iluminate diferit.

Încă o realizare deosebită a văzului (dar şi a auzului) este precizia cunoaşterii şi recunoaşterii obiectelor, situaţiilor, fiinţelor şi a oamenilor. Lucrul acesta este valabil şi pentru persoane pe care nu le-ai mai văzut de mai mult timp. La o întâlnire cu colegii de clasă, îţi recunoşti pe foştii colegi după mulţi ani, cu toate schimbările lor majore pe care le-au suferit. Trebuie precizat că simţul vizual dispune de un fel de precizie, care nu mai poate fi descrisă cu mărimi fizice.

Cunoşti afirmaţia lui Aristotel: “Totalul este mai mult decât suma părţilor” – lucru ce este valabil şi pentru sistemele vii. Dar dacă la părţile componente se recunoaşte complexitate, morfologie, scop şi invenţie înaltă, cu cât mai mult este valabil lucrul acesta pentru unitatea formată de ele. Iar acum, în loc de a povesti despre tot ochiul, vreau să-ţi povestesc numai despre mine – cristalinul – aşadar, despre cel mai mic detaliu al ochiului tău.

Nu pot fi fabricat de nici o fabrică

Pentru a-ţi putea explica randamentul meu tehnic, te rog să îţi imaginezi împreună cu mine următorul lucru: Vrei să comanzi la o fabrică de mecanică fină să mă fabrice. Cum să se reuşească aşa ceva? Desigur că ai dreptate. Spre a putea produce cristalinul într-o stare funcţională, trebuie să i se trimită firmei un catalog cu cerinţele pe care le ai referitoare la cristalin. Cum eu mă cunosc cel mai bine, vreau să prezint în şase puncte datele cele mai importante:

1. Concepţia cristalinului: În industria voastră optică obişnuită, focalizarea (reglarea distanţei optime) la aparatul de fotografiat se realizează prin deplasareaunui sistem de lentile în raport cu planul filmului. Pentru ochi trebuie folosit un “sistem de lentile” care constă dintr-o singură lentilă (cristalinul), dar care să satisfacă toate cerinţele optice. Spre a satisface această condiţie agravantă, în industria fotografică cel mai răspândit principiu este de a se renunţa la lentila dură, în favoarea “corpului de sticlă”. Toate distanţele focale de la 40 până la 70 mm şi reglarea focalizării trebuie realizate prin modificarea formei cristalinului. Drept consecinţă, cristalinul trebuie să fie elastic şi uşor maleabil. Un sistem de mecanisme de tracţiune şi relaxare de la marginea cristalinului trebuie să preia realizarea focalizării. Gradul necesar de deformare al cristalinului trebuie să fie calculat de o centrală de comandă (creierul). Într-o corelare a tuturor părţilor componente trebuie realizată forma geometrică dorită a cristalinului, care este necesară cerinţelor lui optice.

2. Sinteza materialului de producţie: Atât ca sursă de materii prime, cât şi la îndepărtarea deşeurilor procesului de fabricare slujeşte un sistem în circuit închis al unei soluţii (sânge) pompate, în care sunt dizolvate diferite substanţe. Procesul de producţie al cristalinului trebuie cuplat la sistemul comun de aprovizionare. Materiile prime necesare producţiei (proteinele) trebuie sintetizate pe loc, pe căi chimice, şi trebuie să se ţină cont că temperatura reacţiilor nu are voie să depăşească sub nici o formă 37° C. Trebuie să se afle care dintre milioanele de proteine (= albumine) se potrivesc la construcţia unui cristalin. Substanţele trebuie numite şi codificate prealabil într-un sistem existent. Trebuie stabilită reacţia chimică de sinteză şi procedeul tehnic al efectuării ei.

3. Fabricare: Întrucât producţia trebuie să decurgă fără intervenţie manuală, trebuie proiectată o fabricare complet automatizată, controlată de calculator. Acesta trebuie să dispună atât de toate programele necesare, cât şi să supravegheze, să coordoneze permanent producţia şi să execute exact produsele necesare. Trebuie înlocuite într-un proces permanent materialele consumate, fără nici o întrerupere a procesului tehnologic. Întreruperi sau timpuri de aşteptare trebuie absolut evitate. Datorită concepţiei generale, cristalinele necesare nu pot fi produse în serie şi toate la fel, ci trebuie produse la faţa locului, conform fiecăror condiţii, individual, după un proiect coordonat de calculator.

4. Calităţi optice: Deşi proteinele sunt în general opace, trebuie inventată o metodă corespunzătoare care să permită cristalinului să fie foarte transparent. Iar indexul de refracţie trebuie să rămână constant. Măsurile constructive necesare împlinirii cerinţelor solicitate nu au voie să influenţeze raza de lumină ce o străbate.

5. Miniaturizare: Datorită necesităţii de a construi componentele cristalinului în spaţii decentrale, care trebuie mai ales actualizate după un anumit timp, este necesară o tehnică de construcţie celulară. Fiecare celulă trebuie să fie o unitate de fabricare independentă, complet utilată şi în acelaşi timp, ca o componentă a cristalinului, să realizeze funcţiile optice ale acestuia. Întrucât pentru procesul de fabricare, pentru aprovizionarea cu energie, cât şi pentru procesul de coordonare electronică nu stă la dispoziţie decât spaţiul restrâns de 60 mm³, pentru tot procesul de fabricare trebuie folosită o tehnică extremă de miniaturizare. Recunosc că tehnica calculatoarelor voastre este foarte bine văzută, datorită densităţii circuitelor integrate. Totuşi ea nu este suficientă pentru concepţia necesară aici şi trebuie înlocuită printr-o tehnologie micronizată.

6. Garanţie: În final, trebuie garantată funcţionarea ireproşabilă a lentilei pentru 70-80 de ani – în caz extrem chiar până la 100 de ani.

Soluţia Creatorului

Ai dreptate când zici că nimeni nu poate îndeplini aceste cerinţe. Aşa este, nici o industrie chimică, op-tică, de mecanică fină sau de calcul nu ar fi în stare să îndeplinească nici una din aceste condiţii. Toate tehnologiile ei inventate, pe care ea le declară “high tech”, nu sunt nici în cea mai mică măsură în stare să îndeplinească cerinţele pe care eu le împlinesc zi de zi, cu cea mai mare uşurinţă. Vreau să încerc să te fac să înţelegi ceva din soluţia Creatorului.

1. Transparenţă: Ca material de construcţie slujeşte un amestec de diferite feluri de proteine. Raportat la greutatea lui brută (aici neuscat), cristalinul, cu conţinutul lui de 35% proteine, este organul cel mai bogat în proteine al corpului tău. Pentru obţinerea tran-sparenţei se folosesc două feluri foarte deosebite de proteine – cristaline şi albuminoizi. Primele sunt caracterizate de solubilitatea lor în apă. Ele sunt deosebit de diferenţiate, adică ele nu se mai întâlnesc în nici o altă componentă din corpul tău. Transparenţa este realizată de relaţia reciprocă dintre cele două feluri de proteine şi de apă. Spre a se realiza calităţile optice necesare ale cristalinului, trebuie neapărat păstrat un anumit echilibru biochimic. Lucrul acesta necesită un proces complex de automatizare, care este realizată printr-o idee ingenioasă de coordonare tehnică. Dacă se modifică undeva echilibrul biochimic, spre exemplu, prin acumularea de apă într-un anumit loc sau prin modificarea densităţii moleculare a proteinelor celulare, atunci se modifică simţitor şi transparenţa. Ca orice proces tehnic, procesul automatizat de păstrare a echilibrului biologic are şi el nevoie de energie. De aceea Creatorul a construit în cristalin nenumărate termocentrale miniaturizate, care îşi obţin energia prin procese metabolice. Termocentralele voastre lucrează la temperaturi foarte înalte, dar ele au un randament mizerabil. La mine însă nu este cazul; aportul energetic are un randament chimic de 100%. Şi mai gândeşte-te că reacţiile chimice se realizează la o temperatură, presiune şi concentraţie a substanţelor deosebit de scăzută. Pentru aceasta Creatorul a proiectat o metodă, cu ajutorul căreia substanţe cu calităţi speciale controlează reacţiile chimice în condiţiile impuse. Aceste substanţe deosebite sunt numite de chimiştii voştri catalizatori. La mine, din cele 100 de albumine, două (enzime) sunt chimic astfel construite, încât ele pot prelua această funcţie.

Imag. 2: Secţiunea cristalinului uman. Nucleul din centru (aşa-zisul cristalin embrionar) posedă la ambii poli – anterior şi posterior – o sutură în Y. Celulele care sunt fixate la îmbinarea suturii Y a unuia din poli, la polul opus sunt unite cu furca de la Y. Cristalinul este înconjurat de o membrană transparentă, elastică şi relativ groasă.

Imag. 3: Structura microscopică a cristalinului. Cele patru imagini mărite diferit cu ajutorul microscopului electronic arată structura strict ordonată a straturilor. Este redată comparativ şi lungimea unei sutimi de mm. Prin articulaţii sferice unic realizate (indicate prin săgeţi în cele două imagini de jos) straturile proteice sunt suturate într-o unitate elastică, astfel încât este posibilă realizarea distanţelor focale diferite prin modificarea formei cristalinului.

2. Morfologie: Pentru a atinge calităţile optice ale celulelor cristalinului este necesar un alt factor primordial, realizat prin forma, aranjarea şi morfologia acestora (Imaginea 2). Numai după ce sunt mărit foarte mult poţi recunoaşte aranjarea foarte specială, densă a straturilor mele de proteină. Aceste straturi se aseamănă cu stivele de cherestea (Imaginea 3). Celulele cristalinului au o legătură foarte solidă, dar şi elastică. Fiecare strat în parte este prevăzut cu un sistem de cârlige de fixare, care se aseamănă cu mâinile împreunate. Acest mod exact de împachetare este necesar spre a se garanta oînaltă transparenţă. Straturile perfect ordonate şi sistemul de fixare, cu articulaţii sferice unice, ce constau din sfere şi cavităţi articulare, nu fac decât să uimească pe inginerii voştri constructori. Distanţa dintre suturi nu a fost aleasă de Creator deloc arbitrar, ci ea corespunde frecvenţei lungimii de undă a luminii vizibile, spre a se evita la maximum eventuale deformări. Straturile extrem de subţiri de proteine, cât şi sistemul elastic de prindere, mai au încă un alt motiv important: forma lentilei poate fi uşor modificată. În stare de repaus lentila este foarte turtită, adaptată pentru distanţă. Forma aceasta este realizată prin contractarea unor fibre tendinoase, care pornesc de la un muşchi ciliar concentric, iar la cealaltă extremitate ţin suspendat cristalinul. Pentru a se adapta la apropiere se contractă muşchii ciliari. În acelaşi timp se relaxează fibrele care ţin suspendat cristalinul şi, datorită elasticităţii extreme pe care o deţine cristalinul prin construcţia lui, el ia o formă sferică. Prin aşezarea genială a straturilor într-un corp eliptic, în funcţie de starea de relaxare şi într-o stare de echilibru a tuturor forţelor participante, se ia tocmai forma geometrică care corespunde focalizării cerute.

3. Procesul de fabricare: Procesul meu de fabricare este un proces foarte complex, la care se poate observa numai partea lui exterioară. Oamenii voştri de ştiinţă nu ştiu cum este organizat acest proces automatizat de prelucrare, care transformă materiile prime în fiecare produs necesar, conform structurii morfologice prestabilite. Informaţiile înmagazinate în moleculele ADN (Acid dezoxiribonucleic) joacă totuşi un rol deosebit în controlarea procesului de creştere.

Originea mea

Un mic element component al ochiului te-a convins de complexitatea, construcţia genială şi bogăţia ideilor ce se ascund în spatele lui. Dar prin aceasta nu a fost des-cris în întregime ochiul, tot aşa cum o ţiglă nu descrie castelul din Sanssouci sau un şurub un automobil. Şi Darwin a recunoscut că în cadrul procesului de selecţie naturală este imposibilă explicarea formării ochiului. În cartea sa “Apariţia raselor”, el scrie următoarele:

“Recunosc public că este extraordinar de aberantă presupunerea că ochiul, cu inimitabilele lui dispozitive de focalizare, reglare a unghiului de cădere a luminii şi compensarea aberaţiei sferice şi cromatice ar fi putut lua fiinţă prin selecţie”.

Fiecare componentă în parte a ochiului produce capacitatea vizuală a acestuia numai în existenţa lor simultană şi prin corelarea dintre ele. Dacă tot ochiul ar exista, cu excepţia cristalinului, atunci tot organul ar fi nefolositor. Evoluţia nu poate nici concepe şi nici gândi anticipat. Nu pot fi modificate nici măcar construcţiile existente. Atunci ar trebui pus un afiş, aşa cum se foloseşte pe şantier: “Întreprinderea este temporar închisă, datorită reconstrucţiei”.

Întrucât toate încercările omeneşti de a-mi explica originea eşuează, eu mă încred în Dumnezeul creator al Bibliei, care ne-a informat foarte bine: “…cine face pe om cu vedere…? Oare nu Eu, Domnul? ” (Exod 4:11). Şi psalmistul ne arată pe Dumnezeul care a făcut ochiul: “Cel care a sădit urechea, s-ar putea să nu audă? Cel care a întocmit ochiul, s-ar putea să nu vadă? ” (Psal. 94:9).

8. 150.000 şi eu

Nu-ţi plac? Hei, ia ascultă! Şi eu sunt tot aşa ca ti-ne, un original al Creatorului. Nu trebuie să mă priveşti de sus, aşa dispreţuitor. Şi eu sunt creat tot aşa de perfect ca şi tine, numai că eu am o altă misiune. De aceea Creatorul a trebuit să îmi dea o altă formă. – Iar în plus, eu sunt pentru tine mult mai important decât crezi tu! Dacă vrei să ai puţină răbdare spre a asculta, vei fi uimit, iar în viitor mă vei respecta mai mult.

Copilăria mea

Primul lucru de care îmi amintesc este o centură ab-dominală, închisă la ambele capete, în care am putut să mă dezvolt bine protejată. Totuşi am părăsit-o atunci când m-am crezut destul de puternică. Locuinţa mea este suprafaţa pământului pe care sunt sădite roşii şi castraveţi, se joacă fotbal şi se construiesc case. În el am săpat harnic. Domiciliul meu este situat destul de adânc – cam la o adâncime de 1,5 m de la suprafaţa pământului. Adâncimea aceasta este “medie”. După câte ştiu eu, recordul mondial deţinut de râme este de 8 m. Eu nu am nevoie de locuinţa mea decât de două ori pe an – în timpul iernii friguroase şi a verii toride. Acolo mă încolăcesc comodă şi aştept timpuri mai bune.

Numele meu

Cel mai bine mă simt când plouă. Atunci pământul este aşa de moale, iar eu îmi sap un canal până la suprafaţa pământului. Numele meu ştiinţific este “Lumbricus terestris”, care nu înseamnă altceva decât râmă terestră. Unii mă numesc râmă obişnuită, ordinară. Nu că aş fi fost surprinsă făcând ceva ordinar – eu nu aş face niciodată aşa ceva! Nu, “ordinar” înseamnă numai “obişnuit”. Într-adevăr eu sunt foarte obişnuită, dar totuşi o creatură minunată a lui Dumnezeu.

Unii dintre voi au probleme, deoarece ei se consideră oameni “obişnuiţi”. Se văd nebăgaţi în seamă, şi din această cauză Îl fac vinovat pe Dumnezeu. Dar ce crezi tu? De multe ori în ceva obişnuit sunt ascunse atâtea lucruri minunate, încât, după ce ai început să le observi, eşti complet surprins. Ba mai mult: Lucrarea lui Dumnezeu nu poate consta numai din lucruri neobişnuite; ea are nevoie şi de o mulţime de lucruri obişnuite, ca mine şi ca tine.

Tehnica mea de săpare

Apropo, te-ai gândit vreodată la tehnica mea de săpare? Poate că eşti surprins cum procedez eu. Căci eu nu posed o lopată de excavare cum are, spre exemplu, cârtiţa sau excavatorul. În acest scop folosesc numai capul meu ascuţit şi rezistent. El este astfel format, încât poate pătrunde în cea mai mică crăpătură. Îmi fixez capul în crăpătură, îmi încordez muşchii, cu care Creatorul m-a înzestrat din belşug, şi îndepărtez pământul ca şi cu o pană de spart lemne.

Te întrebi cum reuşesc eu aşa ceva, mai ales că eu nu am nici un schelet. Constructorul meu a inventat ceva deosebit. Spre a îmi putea contracta cum trebuie muşchi mei, am nevoie de o întăritură, ranforsare; căci este ştiut că acţiunea produce întotdeauna reacţiune. Aşa ai învăţat tu nu de mult la fizică. Astfel că Creatorul meu înţelept m-a înzestrat cu două perne pneumatice, pe care le-a aşezat în fiecare din multele segmente din care sunt eu formată (ai putea să le numeri!) şi care sunt dispuse în jurul colonului mijlociu. Oamenii de ştiinţă au măsurat că atunci când eu îmi încordez muşchii, în aceşti saci cu apă se formează o presiune de 1.560 pascali (= 1,54% din presiunea atmosferică normală). – Dar nu mai vreau să te plictisesc cu detalii complicate.

Deplasarea mea

Trebuie să ştii numai un lucru, ai văzut vreodată cum mă deplasez eu pe pământ? Ai observat că eu pot să îmi scurtez sau să îmi lungesc segmentele. Dar ceea ce cu siguranţă că nu ai văzut sunt cele două “ancore” pe care le “arunc” de fiecare dată de o parte şi de alta. Atunci când îmi contractez unele dintre segmente, împing în ambele părţi de fiecare dată câte două perechi de peri ţepoşi în pământul din jurul meu. Astfel “ancorată”, pot întinde segmentele din partea din faţă şi astfel mă împing mult înainte.

Dar nu cumva să crezi că perii sunt rudimente ale unei haine păroase ce am avut-o mai înainte. Toţi strămoşii mei au fost netezi ca mine, ei au fost construiţi pentru felul nostru special de viaţă. Ce să fac eu în pământ cu o haină de păr? Cei opt ţepi din fiecare segment nu mă deranjează, căci, atunci când nu am nevoie de ei, sunt ascunşi foarte practic în nişte buzunare din piele.

Crezi tu că toate acestea s-au dezvoltat de la sine? Doar nu crezi că ceasul tău de mână s-a construit şi s-a montat singur? Iar eu sunt mult mai complicată decât un ceas. Ce, nu este aşa?

În plus, ceasul tău nici nu se poate înmulţi – dar eu da! Principiul înmulţirii este aşa de încurcat, încât nu mai vreau să te “plictisesc” cu el.

“Umila mea persoană”

Acum este însă timpul să spun şi ceva referitor la persoana mea. Am aproape un an şi sunt lungă de 20 cm. Unele din familia mea pot ajunge chiar şi până la zece ani. Rudele noastre cele mai mari trăiesc în Australia. Ele pot avea un diametru de trei cm şi o lungime de trei metri. – Grozav, nu este aşa?

Creierul meu este situat deasupra gâtlejului. Deşi el este mai mic decât al tău, funcţionează însă tot după acelaşi principiu. Sau crezi tu că mie nu îmi trebuie creier? Atunci explică-mi cum îmi pot eu scurta şi îngroşa corpul în trei locuri în acelaşi timp, atunci când mă grăbesc!

Ochiul meu nu este decât un loc sensibil la lumină, situat la extremitatea mea anterioară. Creatorul meu a ştiut că eu nu am nevoie de mai mult. Ce aş fi putut face eu cu un ochi complex? Eu nu trebuie decât să observ când am ajuns la suprafaţa pământului şi când trebuie să mă îngrop iarăşi în pământ. Lumina soarelui este pentru mine periculoasă, ea mă poate chiar omorî. Totuşi eu suport o deshidratare de până la 70% din greutatea corpului meu şi supravieţuiesc chiar până la 100 de zile în apă. Imită-mă numai o dată, dacă poţi!

Duşmanii mei

Mai bine ar trebui să tac cu privire la duşmanii mei. Dar dacă vrei să mă înţelegi, trebuie să mai asculţi şi de data aceasta, căci este în legătură cu una dintre capacităţile mele extraordinare. Dacă rupi o bucată din mine, nu mă poţi omorî. În anumite condiţii eu pot să îmi refac anumite părţi ale corpului ce îmi lipsesc. Creatorul meu mi-a programat genele astfel încât, spre exemplu, dacă partea mea din spate este ruptă printr-un accident, ea creşte iarăşi. Dar ştii tu? Chiar şi capul meu, cu tot ce este în el, se poate forma din nou. – Să nu crezi că îţi spun poveşti! Aşa este! Din păcate ştiu lucrul acesta şi cârtiţele, duşmanii mei. Ele mă prind când ajung din greşeală în una din galeriile lor. Apoi îmi muşcă capul, împreună cu trei-patru segmente – fapt care mă face să nu mă mai pot mişca – şi mă lipesc de peretele cămării lor. Un biolog polonez a numărat odată 1.200 de râme într-o astfel de cameră de tortură. Dacă iarna reuşesc să scap de lăcomia cârtiţelor, atunci mai am o şansă de scăpare. Dacă între timp mi-a crescut iarăşi partea mea cefală, atunci pot să părăsesc repede locul acela periculos. Din păcate cârtiţa nu este singurul meu duşman. Ţi-aş mai putea povesti încă multe despre urmăriri şi chinuiri groaznice, la care şi tu… Însă politeţea mea de râmă mă obligă să tac.

Ştii tu că şi noi avem de suferit datorită căderii în păcat? Consecinţele păcatului strămoşilor tăi ne apasă şi pe noi. De aceea aşteptăm cu nerăbdare ca întreaga creaţie să fie eliberată de sub “robia stricăciunii”. Citeşte în Biblia ta, la Romani 8:19-23!

Hrana mea

Deocamdată am o misiune de împlinit în lumea aceasta. Creatorul meu mi-a poruncit să afânez şi să îngraş pământul. De aceea găurile mele străbat straturile de pământ de la suprafaţă în lung şi în lat. Dacă în vreun loc solul este tare, încât eu nu găsesc nici o crăpătură pe care s-o lărgesc, atunci “scuip” pur şi simplu pământul din faţa mea. Când acesta s-a înmuiat, îl înghit imediat. Aceasta este metoda mea principală prin care ajung în straturile de jos ale pământului. Pe această cale eu pot mânca frunziş şi alte substanţe organice. – Habar nu ai ce trece prin colonul meu. Resturile le vezi ca grămăjoare mici de excremente pe suprafaţa pământului. – Nu trebuie să ţi se facă scârbă de ele! Ele sunt cel mai bun humus.

Realizările mele

Oamenii de ştiinţă au calculat că într-un hectar de pământ bun, în timp de 24 de ore producem mai mult de 100 kg de humus. Într-un an sunt 40 de tone pe care le răspândim uniform pe suprafaţa pământului. Desigur, nu reuşesc să fac eu totul singură. În pământul de sub suprafaţa unui stadion trăiesc în jur de 150.000 de râme de tot felul. În pământul de sub o pajişte bogată pot fi mai multe milioane de râme. Dacă ai vrea să ne cântăreşti pe toate, ai avea mari greutăţi. Noi cântărim cel puţin 500 kg. Este tot atât câtă carne ar avea vitele pe care le-ai putea paşte pe această suprafaţă.

În orice caz, specialiştii ne laudă datorită “enormelor noastre realizări în ce priveşte prelucrarea şi transferarea straturilor de pământ”. Dacă ni s-ar lăsa ceva mai mult timp, să zicem 300 până la 400 de ani, poţi fi sigur că prin colonul nostru ar fi trecut un strat de 40 cm a întregii suprafeţe a pământului.

Aşa ne împlinim noi misiunea pe care ne-a dat-o Creatorul. Oricât de indiferentă ţi se pare existenţa noastră, ea slujeşte laudei Lui.

9. Un electromotor viu

Bună ziua, eu mă numesc Escherich. Nu, nu trebuie să te deranjezi să mă cauţi – nu mă vei putea găsi. Eu sunt invizibil pentru ochii tăi. Dar dacă chiar vrei să ştii, eu mă aflu pe vârful degetului tău nu prea curat.

Dacă s-ar încolona trei sute dintre noi, de-abia atunci şirul lor ar măsura un milimetru, ca un firicel subţire; şi nici atunci nu ne-ai putea observa. Dacă ne-am mai înşira încă o dată, de data aceasta o mie, am ocupa suprafaţa de un milimetru pătrat, de pe buricul degetului tău.

De fapt pe mine nici nu mă cheamă Escherich. Acesta a fost numai numele omului de ştiinţă care m-a văzut prima dată sub un microscop şi care m-a descris. De aceea mi-au dat numele Escherichia coli (bacilul coli). Al doilea nume indică faptul că de obicei eu sunt un chiriaş al colonului tău.

Nu trebuie să îţi fie ruşine cu mine. Împreună cu milioane de compatrioţi de-ai mei realizez o contribuţie importantă la hrănirea ta şi tocmai în scopul acesta am fost construit de Creatorul meu. Eu descompun componentele hranei tale, care altfel nu ar mai putea fi folosite, astfel încât să poată fi asimilate de peretele intestinal. Cred că nu te superi dacă îmi iau şi eu partea mea. Folosul pe care îl ai de la noi depăşeşte cu mult ceea ce consumăm noi. Spre exemplu, când noi suntem destul de mulţi, oferim o protecţie bună împotriva microorganismelor duşmane şi patogene. Noi putem să îţi facem rău numai când ajungem în ţesuturile din afara intestinului. – De aceea fii puţin mai atent cu mine, şi nu neglija igiena!

Întrucât tu nu mă poţi vedea, vreau să îţi descriu pe scurt aspectul meu, bineînţeles că trebuie mai întâi să îl măresc. Imaginează-ţi o pâine lungă, de un kilogram şi jumătate, care are la unul din capete şase flageli, fiecare lung de doi metri. Dacă priveşti mai atent aceşti flageli, vei observa că acolo unde ei sunt legaţi de pâine au un cot, ce îndoieşte flagelii la 90 de grade. Acum trebuie să îţi imaginezi că aceşti flageli se rotesc foarte repede, cu până la o sută de “rotaţii” pe secundă. “Turaţia” aceasta este aproape de două ori mai mare decât a generatoarelor care produc curent.

Flagelii sunt construiţi ca nişte furnale rotunde, ale căror cărămizi sunt aşezate în mai multe straturi, care se răsucesc până în vârful lor. Dacă îţi imaginezi furnalul cu un diametru de un metru, atunci la proporţia aceasta el ar trebui să aibă o înălţime de o mie de metri. La scara folosită în descrierea mea cărămizile corespund la flagelii mei moleculelor mele, care bineînţeles că sunt legate între ele mult mai elastic decât cărămizile rigide. Mai trebuie să îţi imaginezi şi că furnalul se roteşte cu o viteză foarte mare, ca un tirbuşon. Dar să nu uiţi că în realitate flageli mei sunt lungi de cel mult 20 micrometri.

Creatorul meu a construit în mine lucruri minunate şi extrem de complicate, astfel ca eu să pot trăi, să mă pot mişca, hrăni şi înmulţi; şi pe deasupra să îţi mai fiu şi ţie folositor. Chiar şi construcţia peretelui celular, care din exterior pare aşa de obişnuit, este extrem de complexă. Alături de diferite membrane există un strat de proteine, apoi un schelet de susţinere, polizaharide, un strat de lipide etc. Şirul meu ADN (cromozomul bacterian), în care Creatorul a înmagazinat informaţiile necesare, este de o mie de ori mai lung decât mine. Poţi să îţi imaginezi cât de rafinat sunt aşezate împreună aceste şiruri moleculare, pentru ca ele să încapă în mine; să nu mai vorbesc de densitatea neimaginabilă a informaţiilor. Apropo, ştiai că şirul meu ADN are cu 30% mai multe litere, decât Biblia ta?

Nu mă pot referi acum la toate detaliile surprinzătoare. Trebuie însă neapărat să îţi povestesc despre cele şase electromotoare ale mele. Eu am nevoie de ele spre a mă putea deplasa. Ca toate electromotoarele, şi ale mele au un stator, un rotor şi lagărele necesare. Axa lor este în poziţie verticală faţă de suprafaţa membranei; ele fiind montate între două membrane învecinate, în peretele celular (vezi Imaginea 4). Membrana internă formează stratul izolator (dielectric) al unui condensator, care este încărcat la exterior pozitiv şi la interior negativ. Tensiunea care ia naştere astfel are o valoare de 0,2 V. Părţile încărcate pozitiv, ionii de hidrogen, trec prin motoare din exterior spre interior şi le rotesc cu ajutorul forţelor electrice.

Apropo, motoarele mele se pot roti înainte şi înapoi, eu deplasându-mă cu o viteză de 200 micrometri/s – aşadar, într-o secundă pot să înot o distanţă egală cu 65 de lungimi ale corpului meu (fără a ţine cont de lungimea flagelilor). Dacă vrei să compari această viteză cu lungimea corpului tău, atunci tu ar trebui să înoţi “cu viteza unei şalupe” (400 km/h).

Imag. 4: Escherichia coli – cea mai cunoscută bacterie. Desenul secţiunii explică modul de acţionare a motorului, care este propulsat de flagel.

Unii dintre voi afirmă că construcţia acestui motor genial ar fi fost realizată prin mutaţie şi selecţie. Nu uita însă că atâta timp cât un element nu este gata, celelalte “dezvoltări” nu ajută la nimic. Un motor care nu se poate roti nu aduce nici un avantaj selectiv. Nu ţi-am povestit însă de ceva, de funcţia mea de “chemo”-taxi. Creatorul mi-a dat capacitatea de a înota spre locurile cu cea mai mare concentraţie nutritivă. Ba mai observ şi când sunt expus multor noxe, şi pot să le evit. Pentru aceasta am un sistem de navigaţie extrem de complex, care transmite celor şase motoare semnalele necesare de dirijare. Înţelegi? Un motor fără sistem de dirijare mă duce pe mine şi acolo unde sunt distrus. Tot aşa, numai un sistem de navigaţie, fără motor, este pentru mine nefolositor. Ce îmi ajută el dacă eu ştiu unde este hrană, dar nu pot să ajung acolo?

Şi în viaţa ta există o paralelă a sistemului meu de navigaţie. Ţelul suprem pe care ţi l-a aşezat Creatorul este viaţa veşnică. Ce ţi-ar folosi să ştii că există viaţă veşnică la Dumnezeu, dacă nu ai avea nici o posibilitate să ajungi acolo? Nu te teme, tot aşa cum Creatorul m-a înzestrat pe mine cu un motor, spre a ajunge la sursa de hrană, tot aşa El ţi-a dăruit ţie pe Isus Cristos drept calea spre izvorul vieţii. Dacă crezi în El ca Domn şi Dumnezeu, vei primi adevărata viaţă veşnică.

10. O problemă de carburaţie de nerezolvat

Îmi permiţi? Eu sunt fluierarul auriu. Nu mă cunoşti? Eu sunt ceva mai mic decât un porumbel şi pot şi eu să zbor. Dar cam aceasta este tot ce am comun cu colegul meu zburător. Priveşte numai la penajul meu: Ceafa mea este neagră ca un coş de sobă – chiar şi creasta, paltonul şi spatele meu sunt negre-lucios. Dar ia uită-te acum cât de minunat mi-a înrămat Creatorul meu fiecare pană în parte. Vezi cum parcă sclipesc în verde-auriu? Zoologii mă numesc Caharadrius pluvialis. Nu observi că Dumnezeu a înzestrat pe fiecare dintre creaţiile Lui cu ceva deosebit?

O vâlcea cu pământul îngheţat mereu

Eu sunt născut în Alasca, alte rude de-ale mele în tundra din Siberia de Est; aşadar regiuni unde şi vara pământul nu se dezgheaţă decât la suprafaţă. Acolo nu cresc decât tufişuri joase, muşchi, ierburi de stepă şi licheni. Acolo, în tundra întinsă, sparg coaja oului în care m-am dezvoltat timp de 26 de zile. M-am trezit într-o mică vâlcea căptuşită cu muşchi şi cu frunze uscate. Aşa cum îţi poţi imagina, părinţii noştri ne-au hrănit cu vitamine şi albumine, fructe şi carne sub formă de bobiţe acrişoare, larve grase, poama momiţei şi gândaci.

Am crescut repede, curând am învăţat să zburăm. Este ceva minunat! Cu totul altfel este la mers. Dacămă priveşti cum merg, vei începe desigur să râzi. Da, da, ai dreptate, am un mers legănat. Aşa a găsit cu cale să mă construiască Creatorul meu. Chiar crezi că eu aş fi apărut aşa numai datorită unei “întâmplări”? Alţii numesc emfatic această întâmplare “organizarea proprie a materiei”. Ştii tu că eu zbor până în Hawai? Da, ai dreptate, aceasta este o cale extrem de lungă. Te întrebi cum reuşesc eu aşa ceva? Foarte simplu. Am zburat. Creatorul meu nu m-a făcut alergător sau campion de înot. Însă eu pot să zbor foarte bine! Vreau să îţi dovedesc.

O depăşire a greutăţii cu 50%

Eu, fraţii şi surorile mele nu aveam decât câteva luni. De-abia învăţasem să zburăm, şi părinţii noştri ne şi părăsiseră. Ei au zburat înaintea noastră în Hawai. Pe atunci noi nu ştiam încă. Dacă sunt cinstit, nici nu ne interesa. Dimpotrivă, noi aveam cel mai mult poftă de mâncare şi am mâncat până ne-am îngrăşat de-a binelea. În scurt timp m-am îngrăşat cu 70 de grame, adică mai mult decât jumătatea greutăţii mele anterioare. Îţi poţi imagina? Ştii cum ai arăta tu, dacă ţi s-ar întâmpla şi ţie acelaşi lucru în decurs de numai trei luni, când în loc de 75 kg ai cântări dintr-o dată 115 kg?

Desigur că vrei să ştii de ce sunt aşa de mâncăcios. Foarte simplu, aşa m-a programat Creatorul meu. Eu am nevoie de această greutate corporală suplimentară drept carburant necesar pentru zborul meu din Alasca până în Hawai. Sunt aproape 4 500 km. Da, da, nu ai auzit greşit. Dar ia seama acum, pe tot drumul nu mă pot odihni nici măcar o dată. Din păcate nu există pe parcurs nici o insulă locuită sau părăsită, nici o bucăţică de uscat; iar după cum tu ştii deja, eu nu pot înota.

Un sfert de milion de genuflexiuni

Compatrioţii mei şi eu zburăm neîntrerupt 88 de ore – adică trei zile şi trei nopţi – deasupra mării. Oamenii de ştiinţă au calculat că noi dăm din aripi de 250.000 de ori. Imaginează-ţi, tu ar trebui să faci un sfert de milion de genuflexiuni; aceasta este o comparaţie potrivită pentru tine.

Te întreb acum de unde am ştiut eu că trebuie să mă îngraş exact cu 70 de grame, spre a putea ajunge până în Hawai? Şi cine mi-a spus că trebuie să merg în Hawai şi în ce direcţie trebuie să zbor? Nu am mai zburat niciodată pe ruta aceasta! Pe parcurs nu există nici un fel de puncte de orientare. Cum am putut găsi noi insula minusculă din Oceanul Pacific? Căci dacă nu am fi găsit-o, cu carburantul nostru care era pe terminare, ne-am fi prăbuşit în mare. Mai multe sute de kilometri de jur împrejur nu este decât apă!

Un autopilot

Oamenii voştri de ştiinţă îşi mai bat încă capul să afle cum ne putem stabili direcţia şi corecta traseul nostru de zbor, căci nu rareori suntem deviaţi în zborul nostru de furtuni. Zburăm prin ceaţă şi ploaie, şi indiferent dacă este lumină, noapte clară sau cer complet acoperit; şi ajungem întotdeauna la ţintă. Însă chiar dacă oamenii de ştiinţă vor descoperi într-una din zile ceva din aceste lucruri, tot nu vor şti cum au luat fiinţă aceste capacităţi surprinzătoare. Vreau să îţi spun secretul. Dumnezeu, Domnul, ne-a montat un pilot. Avioanele voastre cu reacţie au sisteme de navigaţie similare. Ele sunt cuplate cu calculatoare care măsoară permanent poziţia de zbor şi o compară cu traseul programat, spre a corecta corespunzător direcţia de zbor. Dumnezeu a programat sistemul nostru de navigaţie pe coordonatele insulelor Hawai, astfel că putem păstra uşor traseul. Acest autopilot este montat în cel mai mic spaţiu şi lucrează absolut fără greşeală.

Tot mai crezi că totul a luat fiinţă la întâmplare? Eu nu! Gândeşte-te numai, un strămoş de-al meu – indiferent cum ar fi arătat el – s-ar fi îngrăşat la întâmplare 70 de grame? Crezi că tot la întâmplare i-ar fi venit ideea de a pleca? Iarăşi, a zburat el la întâmplare în direcţia bună? Nu a fost el deviat deloc pe parcursul a 4.000 km? Şi iarăşi, cum a găsit el această insulă părăsită din ocean?

Şi mai sunt şi puii fluierarului. Să li se poată întâmpla şi lor aceleaşi lucruri încă o dată? Gândeşte-te numai, o deviaţie minimală de la traseul programat ar fi de ajuns pentru ca toţi să piară, fără nici o posibilitate de scăpare.

O viteză minuţios stabilită

Dar nu ţi-am povestit încă totul. Când zbor cei 4 500 km în 88 de ore, viteza mea este de cca. 51 km/h. Între timp oamenii de ştiinţă au stabilit că aceasta este pentru noi viteza ideală. Dacă zburăm mai încet, consumăm o mare parte din carburant numai pentru propulsie. Dacă am zbura mai repede, am risipi prea multă energie pentru învingerea frecării cu aerul. Tot aşa este şi la maşina ta. Dacă mergi mai repede de 110 km/h, consumi mai mult carburant datorită creşterii rezistenţei aerului. Tu însă poţi să opreşti la următoarea staţie de benzină, eu nu. Cu cele 70 g de grăsime eu trebuie să ajung la ţintă, iar aceasta chiar şi dacă din când în când zbor împotriva vântului.

Un exemplu de calcul

Poţi să calculezi bine? Nu? Atunci ia-ţi un calculator. Oamenii de ştiinţă au descoperit că noi, fluierarii, în fiecare oră de zbor transformăm în energie cinetică şi căldură 0,6% din greutatea corpului nostru. Apropo, aparatele voastre de zbor sunt construite mult mai prost. Spre exemplu, raportat la greutatea lor, un elicopter consumă de şapte ori, iar un avion cu reacţie chiar de douăzeci de ori mai mult carburant decât mine.

La începutul zborului eu cântăresc 200 de grame; 0,6% din ele este cam 1,2 g. Deci după o oră cântăresc numai 198,8 g. 0,6% din ele sunt iarăşi 1,19 g. Scăzute din cele 198,8 g rezultă 197,61 g. Atâta cântăresc eu după a doua oră de zbor. 0,6% din ele… poţi continua. Vei vedea că şi matematica slujeşte laudei lui Dumnezeu.

La sfârşitul zborului meu nu am voie să cântăresc mai puţin de 130 g, căci la această greutate sunt epuizate toate rezervele mele – iar eu aş cădea în mare şi m-aş îneca. Te rog, calculează mai departe. După a treia oră cântăresc numai 196,42 g, după a patra numai 195,24 g… Calculează mai departe – eu aştept…

Ce s-a întâmplat? Aha, crezi că nu se poate şi eşti sigur că eu, cu cele 70 de grame de grăsime ale mele, nu voi ajunge la ţintă? Ai constatat că am nevoie de 82,2 g de grăsime. Aşa este, ai calculat corect. După 72 de ore de zbor toată grăsimea carburant ar fi consumată, iar eu aş cădea în mare – 800 km înainte de ţintă.

O soluţie unică

Vezi, şi la lucrul acesta S-a gândit Creatorul meu. El ne-a dat fiecăruia dintre noi două informaţii vitale:

“1. Să nu zbori singur deasupra mării, ci numai în părtăşie cu ceilalţi” – şi –

“2. În acest zbor aranjaţi-vă întotdeauna în formă de V (ca şirul cocorilor)! ”

În medie, în forma aceasta se economiseşte 23% din energie, faţă de zborul separat al fiecăruia în parte. Desigur că această cotă de economisire nu se aplică celui care zboară în faţă, în vârful unghiului; dar nici el nu zboară permanent în faţă. Cei tari se schimbă între ei pe locul din faţă, căci acolo este rezistenţa cea mai mare a aerului; iar la coada şirului este necesară cea mai puţină energie. Astfel că noi, în comunitatea noastră, ne comportăm aşa cum în Biblia voastră se numeşte legea lui Cristos: “Purtaţi-vă sarcina unii altora” (Galateni 6:2). Aşa putem ajunge noi în siguranţă la domiciliul nostru de iarnă. Ba încă fiecare dintre noi chiar mai are o rezervă de câteva grame de grăsime. Creatorul nostru le-a prevăzut pentru cazul că avem de întâmpinat vânturi potrivnice. Şi în cazul acesta El ne-a purtat de grijă în chip minunat.

Mai crezi că întâmplarea m-ar fi creat şi m-ar fi adus aici? Eu nu! Puţin îmi pasă de întâmplare! Eu vreau să Îl laud pe Creatorul meu: “Cip, cirip; cip, cirip! ”

11. Animale care totuşi au vorbit

Titlul cărţii este “Dacă animalele ar putea vorbi…” După câte ştim animalele nu vorbesc în limbi omeneşti. Există însă şi excepţii. Biblia numeşte două animale care au vorbit într-adevăr oamenilor – într-o limbă omenească ce a putut fi auzită şi înţeleasă şi cu un conţinut concret. Unul dintre animale – şarpele – a fost folosit de diavolul spre a amăgi pe oameni şi ai face să nu asculte de Dumnezeu. Dialogul dintre şarpe şi Eva îl găsim în cartea Genezei:

“Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: ‹Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină? › Femeia a răspuns şarpelui: ‹Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi› Atunci şarpele a zis femeii: ‹Hotărât, că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul›. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei care era lângă ea; şi bărbatul a mâncat şi el” (Geneza 3:1-6).

Dumnezeu nu dăduse voie oamenilor să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului – iar prin aceea că s-au lăsat amăgiţi ca totuşi să ia din el, ei au căzut în neascultare. Dumnezeu a ştiut ce înseamnă această încălcare a poruncii Lui: Cel rău va distruge relaţia dintre El şi oamenii creaţi de El. Ei greşiseră prin aceea că ascultaseră de vocea falsă. S-a ajuns la căderea în păcat, evenimentul acela tragic din istoria omenirii sub care avem de suferit până astăzi. Nu se mai poate scăpa, nu se mai poate schimba nimic? Ba da, Dumnezeu însuşi a creat omului o posibilitate de scăpare… (vezi capitolul următor, “Originea şi scopul vieţii”).

Al doilea animal despre care relatează Biblia că a vorbit este măgăriţa lui Balaam. Cine a fost Balaam? Vestea despre darul lui de proroc cunoscut din Mesopotamia ajunsese până la Balac, regele Moabului. Balac se simţea ameninţat de israeliţii care, în drumul lor din Egipt spre ţara promisă, urmau să treacă peste pajiştile moabite. El s-a gândit să folosească pe Balaam spre ai slăbi pe israeliţi, blestemându-i.

Balaam porneşte la drum spre Moab, spre a discuta cu Balac planul cum vor proceda. Când el se afla în drum spre Moab, un înger al lui Dumnezeu îi stă în cale, iar el nu îl vede. Măgăriţa lui recunoaşte pericolul care îl aşteaptă pe Balaam prin întâlnirea cu îngerul. Ea refuză să meargă mai departe şi se culcă la pământ – prin aceasta salvându-i viaţa lui Balaam. Ca o minune a lui Dumnezeu, ea vorbeşte cu Balaam. Pentru noi este ceva nemaiauzit, un dialog într-o limbă omenească:

“Dumnezeu S-a aprins de mânie, pentru că plecase. Şi Îngerul Domnului S-a aşezat în drum ca să i se împotrivească. Balaam era călare pe măgăriţa lui, şi cei doi slujitori ai lui erau cu el. Domnul a deschis gura măgăriţei, şi ea a zis lui Balaam: ‹Ce ţi-am făcut, de m-ai bătut de trei ori? › Balaam a răspuns măgăriţei: ‹Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă aş avea o sabie în mână, te-aş ucide pe loc›. Măgăriţa a zis lui Balaam: ‹Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit în tot timpul, până în ziua de azi? Am eu oare obicei să îţi fac aşa?› Şi el a răspuns: ‹Nu.›” (Numeri 4:22,28-30).

Ajuns în Moab la porunca lui Dumnezeu, spre groaza lui Balac, Balaam binecuvântează pe Israel, nu îl blestemă.

Două animale, două voci

Contrar capacităţilor lor naturale, animalele au vorbit; lucrul acesta fiind posibil prin porunca unei puteri mai înalte. Şarpele a fost instrumentul împotrivitorului lui Dumnezeu, a Diavolului; măgăriţa lui Balaam a fost un instrument în mâna lui Dumnezeu. Nu a fost vocea proprie a animalului pe care a auzit-o Eva (şi Adam), respectiv Balaam, ci vocea celui care se folosea de ele.

Oamenii aud astăzi multe voci, care pătrund în gândurile, sentimentele şi comportarea lor. Sunt două puteri care îşi fac cunoscut interesul lor faţă de oameni. O putere lucrează spre a distruge, spre rău; iar cealaltă este vocea lui Dumnezeu care vrea să dăruiască oamenilor viaţă veşnică şi ocrotire.

Ce putere decide în viaţa ta?

12. Originea şi scopul vieţii

Dragă cititor, sperăm că ţi-au plăcut povestirile noastre şi ne permiţi să mai facem câteva menţionări. Noi suntem un informatician şi un profesor de la un seminar creştin, care a studiat fizica. Amândoi credem în Dumnezeul cel viu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.

Prin aceste povestiri vrem să arătăm că a crede în Dumnezeu nu este nici plictisitor şi nici retrograd. Cine crede, nu trebuie să renunţe nici la mintea lui şi nici la munca lui de cercetare. Dimpotrivă, multe lucruri se clarifică atunci când le priveşti prin prisma Bibliei. Aceasta poate avea efecte pozitive chiar şi în lucrările ştiinţifice.

Fiecare îşi pune cândva întrebarea referitoare la originea vieţii: “De unde? ”, atunci când este confruntat cu minunile ei. În principiu el nu îşi poate da decât două răspunsuri:

1. Întâmplarea, în reliefarea ei prin mutaţii şi selecţie, este originea vieţii. Totul s-a dezvoltat “de la sine”, de-a lungul a milioane de ani. Pentru scopul observat în domeniul vieţii nu se presupune nici o cauză, căci aceasta ar presupune existenţa unuia care planifică. Biochimis-tul Ernest Kahane rezumă concepţia lui despre lume în următoarea frază concisă: “Este absurd şi complet iraţional să crezi că o celulă vie a luat fiinţă de la sine; totuşi eu cred, căci altfel nu îmi pot imagina. ”

2. La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul şi toate fiinţele; şi El le garantează viaţa. Dacă este aşa, atunci există consecinţe pentru mine. Căci eu nu sunt produsul “întâmplării şi necesităţii” (Jaacques Monod), ci eu sunt făcut de un Creator care mă iubeşte în mod vizibil. Atunci există o speranţă şi o direcţie clară pentru viaţa mea şi nu este nevoie ca ea să eşueze într-o nebunie, aşa cum s-a plâns lipsit de speranţă Ernest Hemingway: “Viaţa mea este o cale neagră care nu duce nicăieri”.

La toate întrebările referitoare la originea acestei lumi şi a întregii vieţi, care ne frământă pe noi, Dumnezeu le-a răspuns clar în cuvântul Său. Despre crearea faunei, de care ne-am preocupat în mod deosebit în cadrul acestei cărţi, şi a omului Biblia ne relatează în raportul creaţiei:

A cincea zi a creaţiei: Crearea animalelor din apă şi din aer.

“Dumnezeu a zis: ‹Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului, pe întinderea cerului›. Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune. Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis: ‹Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ›. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua a cincea” (Geneza 1:20-23).

A şasea zi a creaţiei: Crearea animalelor terestre şi a omului.

“Dumnezeu a zis: ‹Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, reptile şi animale terestre, după soiul lor›. Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut animalele terestre după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate reptilele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune. Apoi Dumnezeu a zis: ‹Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate reptilele care se mişcă pe pământ›. Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: ‹Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Geneza 1:24-28).

Acest text ne arată clar: Noi am fost creaţi direct de Dumnezeu, noi suntem chiar asemenea Lui, după chipul Lui. Noi suntem lucrarea Lui; El a vrut ca noi să existăm. După ce a fost terminată creaţia, Dumnezeu a declarat cu privire la ea: “foarte bine!”

Lumea noastră de astăzi nu mai este însă foarte bună, căci există durere şi lacrimi, necaz şi cruzime, boală şi moarte. Cum au ajuns aceste fenomene negative în lume? Deşi Dumnezeu i-a avertizat pe oameni cu privire la consecinţele neascultării (Geneza 2:17), omul a abuzat de libertatea care îi fusese acordată şi s-a ajuns la un eveniment decisiv în timp şi spaţiu: căderea în păcat. De atunci încolo a fost aplicată legea păcatului – “Plata păcatului este moartea…” (Romani 6:23) – iar omul a trebuit să moară. Dacă rămânem în acest “tren al morţii”, după încheierea vieţii pământeşti suntem pierduţi veşnic. Însă Dumnezeu nu vrea aşa ceva, ci El ne-a deschis o cale care duce la o viaţă cu Dumnezeu, la viaţa veşnică.

O comunicare îmbucurătoare

Dumnezeu îi comunică omului: “Eu am un plan cu tine! Te iubesc! Nu mai fugi de Mine! Îţi ofer posibilitatea să Mă cunoşti personal şi Eu vreau să îţi ofer viaţa veşnică”.

Lucrul acesta nu este o promisiune goală. Pentru ca Dumnezeu să poată face oferta aceasta a trebuit ca El să-Şi jertfească pe propriul Său Fiu. A trebuit să-L dea pe mâna oamenilor de rând, care apoi L-au chinuit şi L-au răstignit pe o cruce de lemn. Isus Cristos a fost gata să aducă această jertfă mare, ştiind că El – şi numai El – putea să ne scape prin ea de pierzarea noastră veşnică. Dumnezeu a hotărât să-L pedepsească pe El pentru toate greşelile oamenilor, adică pentru indiferenţa lor faţă de El, pentru toate gândurile, planu-rile şi faptele lor rele.

Un Dumnezeu drept

Dumnezeu nu este gata să tolereze în tăcere toate josniciile. El nu trece totul cu vederea, fără a pedepsi! Vina este întotdeauna pedepsită: “…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” (Evrei 9:27). Aici trebuie deosebite două cazuri. Pentru cel care crede în Domnul Isus, Dumnezeu vede pedeapsa ca deja împlinită. Pentru cel care-L ignoră, pedeapsa îl aşteaptă.

Biblia spune: “Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răb-dare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9).

Ce trebuie să facem ca să nu fim pedepsiţi ne explică Biblia în alt loc: “Oricine crede în El [Isus] nu va fi dat de ruşine. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Romani 10:11,13). Conform cuvântului, toţi aceia care vin la Cristos, sunt scăpaţi de judecată: “Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).

O ofertă favorabilă

Te sfătuim să faci tocmai aceasta şi să primeşti oferta lui Dumnezeu. Cheamă Numele Domnului, adică roagă-te Domnului Isus Cristos. Poate vei spune: Cum să mă rog, dacă eu nu am vorbit niciodată cu El? Ca ajutor, vrem să îţi dăm un model de rugăciune liberă:

“Doamne Isuse Cristoase, am înţeles acum că nu pot sta cu vina vieţii mele înaintea Ta şi a Dumnezeului celui viu. Dar Tu ai venit în lumea aceasta spre a mântui pe cei păcătoşi. Moartea Ta pe cruce a fost preţul prin care eu am primit iertarea. Viaţa mea este înaintea Ta ca o carte deschisă. Tu îmi cunoşti toate greşelile, orice îndemn greşit al inimii şi indiferenţa mea totală faţă de Tine de până acum. Te rog, iartă-mi toată vina şi îndepărtează de la mine ceea ce nu-Ţi este plăcut Ţie. Îţi mulţumesc pentru că Tu faci lucrul acesta chiar acum. Tu eşti Adevărul în persoană, de aceea eu mă bazez pe promisiunile cuvântului Tău.

Te rog, Doamne, să intri în viaţa mea. Condu-mă pe calea pe care vrei să mi-o arăţi prin citirea cuvântului Tău şi prin călăuzirea în viaţă. Ştiu că m-am încredinţat Ţie, Păstorul cel Bun, care are numai gânduri bune faţă de mine. De aceea vreau să-Ţi încredinţez Ţie toate domeniile vieţii mele. Dă-mi putere să o rup cu comportarea mea păcătoasă de până acum. Iar dacă mai greşesc câteodată, fă-mă să văd că am greşit şi să-Ţi pot mărturisi Ţie imediat. Dăruieşte-mi deprinderi pe care Tu să le poţi binecuvânta. Schimbă gândul meu faţă de Tine şi faţă de oamenii cu care am de-a face zi de zi. Dă-mi o inimă ascultătoare de Tine şi deschide-mi Biblia spre a înţelege pe deplin cuvântul Tău. Vreau să Te recunosc pe Tine ca Domn şi să Te urmez. Amin”.

Dacă această rugăciune – sau aşa cum o formulezi tu singur – vine sincer din inima ta, atunci ai devenit un copil al lui Dumnezeu: “Dar tuturor celor care L-au primit [pe Isus Cristos], adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu…” (Ioan 1:12). Aşa începe viaţa din plin pe care ţi-a promis-o Dumnezeu. Şi ai parte şi de viaţa veşnică. Tot cerul se bucură împreună cu tine, pentru că te-ai întors la Isus Cristos, căci în Luca 15:10 se spune: “Tot aşa vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte”.

Tot aşa am procedat şi noi, şi am vrea să îţi dăm câteva sfaturi, ca să nu fii dezamăgit la începutul vieţii de credincios:

1. Începe să citeşti zilnic în Biblie, spre a afla voia lui Dumnezeu. Biblia este singura carte autorizată de Dumnezeu. Citirea acestui cuvânt este hrana necesară pentru viaţa ta nouă. Cel mai bine începi cu una din evanghelii, iar dintre ele cu cea după Ioan.

2. Vorbeşte zilnic cu Dumnezeu şi cu Isus Cristos în rugăciune. Prin aceasta vei câştiga multă putere şi rugăciunea te va schimba. Poţi să Îi spui Lui toate lucrurile vieţii zilnice – griji şi bucurii, planuri şi intenţii. Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate lucrurile pentru care ai un îndemn. Prin citirea Bibliei şi prin rugăciune se formează un “circuit spiritual” care este foarte important pentru viaţa de credinţă.

3. Caută şi întreţine conştient contactul cu alţi credincioşi. Un cărbune aprins, scos din foc se stinge foarte repede. Şi dragostea noastră pentru Isus se va răci, dacă focul ei nu este întreţinut prin părtăşia cu ceilalţi credincioşi. Frecventează de aceea o adunare care are ca bază Biblia; şi participă la lucrarea acesteia. O adunare bună, vie, unde se crede toată Biblia este o condiţie necesară pentru calea noastră de credinţă şi pentru o creştere sănătoasă în credinţă.

4. Prin citirea Bibliei vei găsi multe instrucţiuni aju-tătoare pentru toate domeniile vieţii, cât şi felul cum să te comporţi faţă de Dumnezeu. Practică tot ce ai înţeles din cuvântul lui Dumnezeu şi vei avea parte de o mare binecuvântare. Noi nu putem mărturisi mai bine dragostea noastră faţă de Domnul decât prin aceea că-I suntem ascultători: “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5:3).

5. Spune şi altora ce importanţă a căpătat pentru tine Isus Cristos. Mulţi oameni nu au primit încă evanghelia salvatoare; ei au nevoie de modelul nostru de viaţă ca mărturie. Acum poţi fi şi tu un lucrător al lui Dumnezeu.

Ne bucurăm împreună cu tine, dacă te-ai întors conştient/ă la Isus Cristos şi astfel ai fost primit/ă de Dumnezeu.

Werner Gitt şi Karl-Heinz Vanheiden

Anexă

Cuvintele fără corespondent clar în limba română -numele au fost preluate/traduse din limba germană

Accipiter nisus	uliul, păsăresc
Aeschna cyanea	libelula mozaic
Aeshnidae	libelule anisoptere
Anax imperator	libelula regală mare
Anisoptera	libelule mari
Anthonomus pomorum	molia mărului
Aphidina	păduchi de plante
Balaena mysticetus	balena groenlandeză
Balaenoptera eden	balena Bryde
Balaenoptera musculus	balena albastră
Balaenoptera musculus brevicauda	balena albastră pitică
Balaenoptera physalus	balena finlandeză
Balaenopteridae	balene brăzdate
Berardius	balena neagră
Calopterigidae	libelule pompoase
Caperea marginata	balena pitică
Chalocolestes viridis	libelula de pajişte
Coenagrion	libelula azurie sau Linden
Coenagrion puella	libelula azurie cu potcoavă
Coenagrionidae	libelule siluete
Cordulegasteridae	libelule de izvor
Corduliidae	libelule de smarald
Crocothemis erythraea	libelula roşie sau Scarlet
Delichon urbica	rândunica
Elateridae	gândacul rapid
Escherichia coli	bacilul coli
Eschtrichtiidae	balenele cenuşii, familie
Eschtrichtius robustus	balena cenuşie
Eubalaena australis	balena australiană
Eubalaena glacialis	balena polară
Eubalaena japonica	balena japoneză
Gomphidae	libelule de râu
Hyperoodon ampullatus	balena nordică
Ischnura pumilio	libelula neagră
Leptonychotes weddelli	libelule de pipirig
Lestes sponsa	libelula de pipirig obişnuită
Lestidae	libelule de pipirig, familie
Leucorrhinia caudalis	libelula cu coadă mare
Leucorrhinia pectoralis	libelula cu torace gros
Libellulidae	Anisoptere, familie
Mecistogaster lucretia	Mecistogaster lucretia
Megaptera novaeangliae	balena cu cocoaşă
Melolonotha vulgaris	cărăbuş
Monodontidae	Delfinapteride, familie
Mystacoceti	balene cu fanoane, subordin
Odonata	libelule
Olatycmnemis pennipes	libelula cu picioare albe
Orcinus orca	balena ucigaşă
Orthetrum cancellatum	săgeata albastră
Phocoenidae	porci de mare, familie
Pholadacea	scoică ce-şi sapă gaura în piatră
Photoblepharon palpebratus stein, anomalopidae	peştele lanternă
Phrixothrix	cărăbuşul brazilian
Phyrophorus	cucuju
Physetridae	Fiseteride, familie
Somatochlora metallica	libelule de smarald
Suncus etruscus	şoarece mic
Sympetrum vulgatum	libelula de stepă
Tortrix viridana	molia verde a stejarului
Tursiops truncatus	delfinul mare săritor
Ziphiidae	balene cu cioc, familie

Când omul nu mai poate să creadă

Ce ne facem, dacă nu mai putem să credem?

de Wilhelm Busch

CUPRINS

Cuprins:

1. Nu se poate trăi fără credinţă

1. Totul depinde de adevărata credinţă

Oameni care nu pot să creadă

4. Ce facem dacă nu mai putem să credem?

Nu se poate trăi fără credinţă

Da, trebuie să vă spun de la-nceput: dacă omul nu poate să creadă, nu ştie de fapt deloc ce să facă cu viaţa lui! În această situaţie, nici eu nu pot să vă dau vreun sfat. Omul necredincios nu poate fi ajutat. Vreau să vă explic, de ce.

Să ne imaginăm, că Dumnezeu ar fi un concept teologic, o idee, sau o forţă a naturii, sau cam aşa ceva. Prieteni, Dumnezeu este Persoană, şi trăieşte cu adevărat, şi împlineşte totul în toate. Şi dacă nu am pace cu Dumnezeu, dacă nu am o relaţie bună cu Dumnezeu, atunci nu trăiesc în planul realităţii. Şi asta este o treabă periculoasă.

Momentul hotărâtor al vieţii mele a fost atunci când – fiind tânăr ofiţer în primul război mondial – am înţeles: Dumnezeu este aici! M-am simţit ca un om care s-a izbit cu maşina de un zid. Înainte afirmasem şi eu: „Cred într-un Dumnezeu” şi alte vorbe goale, dar fără să înţeleg că El este o realitate. Deodată m-am izbit de realitatea lui Dumnezeu.

În Biblie există un psalm emoţionant, care vorbeşte despre faptul că Dumnezeu este atât de real, încât pur şi simplu omul nu poate fugi de El: „Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo”. Cosmonautul american Glenn a spus că acesta ar fi fost pentru el lucrul cel mai cutremurător, când în capsula lui spaţială a devenit deodată conştient: Dumnezeu este şi aici! „Dacă mă voi sui în cer” – sau dacă gonesc prin univers – „Tu eşti acolo!” Dacă m-aş coborî în cea mai adâncă galerie a unei mine – la peste 1000 de metrii adâncime -, aş da peste Dumnezeu! Psalmistul spune: „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo”. Cu câtva timp în urmă am zburat cu avionul în California. Soţia mi-a pus în valiză un verset din acest psalm, verset pe care l-am găsit şi l-am citit când am deschis valiza în San Francisco: „Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca”. Dumnezeu este marea realitate!

Şi pentru că Dumnezeu este marea realitate, omul nu poate să trăiască fără Dumnezeu şi să rămână nepedepsit. Dacă trăiesc, de parcă Dumnezeu nu ar exista – nesocotindu-I poruncile, nesfinţind ziua de duminică, comiţând adulter, minţind, nerespectându-mi părinţii, neonorându-L pe Dumnezeu – atunci trăiesc în afara realităţii. Şi atunci nu pot s-o scot la capăt cu propria mea viaţă! Uitaţi-vă puţin în jurul dumneavoastră: oamenii nu se descurcă cu vieţile lor, nici chiar cei care câştigă mulţi bani. Înăuntrul lui, omul nu are pace, nu are o viaţă personală împlinită, nici viaţa de familie nu merge bine.

„Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem?” Atunci nu putem să facem nimic cu viaţa noastră! Şi cu atât mai puţin cu moartea noastră! Peste o sută de ani nu va mai exista nici unul din noi. Atunci vom fi experimentat cu toţii moartea. Dacă cineva va spune:

— După moarte nu mai este nimic. Atunci suntem morţi!

Gândiţi-vă atunci, dacă vreţi să vă credeţi inima sau mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Cum ne vom descurca în clipa morţii, dacă ne vom da deodată seama:

— Nu pot să iau acum nimic cu mine din tot ce-am agonisit!

Poate v-aţi construit o căsuţă, nu eu, dar poate dumneavoastră. Eu mi-am adunat o groază de cărţi. Şi mai ales, din tot ce am iubit, şi dintre oamenii pe care i-am iubit, nu pot să iau nimic şi pe nimeni cu mine. Un singur lucru ia omul cu el în veşnicie: vina lui faţă de Dumnezeu. Imaginaţi-vă: sunteţi pe moarte şi deodată vă daţi seama:

— Trebuie să las tot aici – numai toate nelegiuirile şi păcatele mele, începând din tinereţe, merg acum împreună cu mine înaintea Dumnezeului sfânt şi drept!

Cum vrem să fim achitaţi la judecata lui Dumnezeu – fără credinţa în Cel care-i justifică pe cei nelegiuiţi? Ne vom înfăţişa înaintea Lui!

Domnul Isus, care este atât de milostiv, a spus: „Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul”- eu m-aş teme de asemenea oameni; dar Isus spune: După aceea nu mai pot face nimic! – „ci am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă” – şi de parcă ar simţi un fior de gheaţă pe spinare, Isus mai repetă încă o dată – „da, vă spun, de El să vă temeţi!”

În urmă cu mai mulţi ani a trăit în Norvegia un profesor renumit, pe nume Hallesby. Am mai apucat să-l cunosc. Un om minunat. Un adevărat norvegian, distins şi grav. Şi el a ţinut timp de o săptămână meditaţii biblice la radio. Pot să mi-l imaginez aevea cum stă în faţa microfonului când spune: „Se poate prea bine ca în seara aceasta să vă culcaţi liniştit în patul dumneavoastră şi să vă treziţi mâine dimineaţă în iad. Aş vrea să vă avertizez!” Aceste cuvinte au iscat o mare furtună, căci şi norvegienii se încadrează la rubrica „oameni moderni” – şi aceştia joacă un rol fantastic în ziua de azi. Un jurnalist de la cel mai mare ziar din Oslo a scris un articol cu titlul: „Doar nu mai suntem în Evul Mediu!” şi articolul a apărut pe prima pagină. Este inadmisibil ca o instituţie atât de modernă, cum este radioul, să fie folosită pentru a se debita asemenea inepţii! Şi când un ziar mare publică aşa ceva, toate publicaţiile mărunte îi ţin isonul. Şi în toate ziarele s-a repetat ca un ecou: Doar nu mai suntem în Evul Mediu! Cum poate un profesor să vorbească despre iad! Ca urmare, radioul din Oslo l-a rugat pe profesorul Hallesby să clarifice problema. Iar profesorul a păşit din nou în faţa microfonului şi a spus:

— Mi s-a cerut să clarific această problemă; o voi face: se prea poate ca deseară să vă culcaţi liniştit în patul dumneavoastră şi să vă treziţi mâine dimineaţă în iad. Aş vrea să vă avertizez!

Aceasta a fost scânteia care a aprins fitilul. Mai mulţi episcopi din Norvegia au fost întrebaţi:

— Există sau nu există un iad?

Până şi revista „Der Spiegel” a preluat subiectul şi a prezentat un articol despre „Disputa despre iad din Norvegia”.

La mai puţin de un an după această bombă le-am ţinut studenţilor din Oslo o serie de prelegeri şi seara am mai ţinut o serie de prelegeri publice. Totul a început cu o conferinţă de presă. La hotel s-au adunat reprezentanţii tuturor ziarelor. Atunci s-a întâmplat ceva senzaţional, căci m-am trezit la dreapta mea cu jurnalistul care dezlănţuise odinioară scandalul şi în stânga mea cu profesorul Hallesby, ca reprezentant al presei evanghelice. Şi desigur că imediat a început duelul. Jurnalistul s-a răstit la mine:

— Pastore Busch, am o dispută cu profesorul Hallesby. Dumneavoastră sunteţi un om modern. Ce credeţi: există iad?

— Da, i-am răspuns, desigur că există un iad. Desigur!

— Nu pot să înţeleg cum de spuneţi acest lucru, a spus jurnalistul.

— Îmi face plăcere să vă explic, i-am spus eu. Cred că există un iad, pentru că Isus însuşi a afirmat acest lucru. Şi eu cred neapărat în cuvintele lui Isus, pentru că El a ştiut mai mult decât toţi oamenii deştepţi din lume!

Şi Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”. Şi de aceea vorbim despre credinţă, pentru că Dumnezeu a arătat modul în care omul poate să trăiască fericit şi să moară fericit.

Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem? Cum să mă descurc, dacă nu mai pot să cred? Nu vom şti ce să facem cu viaţa noastră!

Permiteţi-mi să vă argumentez şi altfel. Imaginaţi-vă că aveţi un peştişor de aur. Într-o bună zi, vă gândiţi:

— Bietul de tine, trebuie să stai tot timpul în apă rece! Am să te fac să te simţi mai bine!

Scoateţi peştele din apă, îl frecaţi bine cu prosopul şi îl puneţi într-o colivie de aur. Îi daţi cea mai bună mâncare – nu ştiu ce mănâncă peştii -: ouă de furnici sau purici de apă. Deci, îi daţi cei mai frumoşi şi cei mai gustoşi purici de apă şi spuneţi:

— Dragul meu peştişor de aur, ai aşa o cuşcă de aur frumoasă, cei mai minunaţi purici, ce aer curat! Acum o duci bine!

Ce va face peştele de aur? Ne va mulţumi dând din codiţă? Nu, nu o va face, ci va deschide gura după aer şi se va zbate cumplit. Şi dacă ar putea să vorbească, ne-ar spune:

— Nu-mi trebuie colivia ta de aur, nu-mi trebuie puricii tăi, vreau înapoi în mediul meu, vreau în apă!

Şi vedeţi dumneavoastră: mediul nostru este Dumnezeul cel viu, care a creat cerul şi pământul şi care ne-a creat şi pe noi.

„Tot ce-i viaţă izvorăşte din Tine”, aşa începe imnul naţional al Elveţiei. Dumnezeu este mediul nostru! Şi atâta timp, cât nu am pace cu Dumnezeu, pot să-i ofer sufletului meu o colivie de aur – mă înţelegeţi: omul de azi îi dă sufletului său totul: distracţii, călătorii, mâncarea cea mai bună, vinul cel mai bun, totul -, dar sufletul tău se zbate şi spune:

– De fapt, nu vreau nimic din toate astea! Vreau înapoi în mediul meu, vreau pace cu Dumnezeu!

Nu fiţi atât de cruzi cu voi înşivă! Inima noastră strigă în noi, până când găseşte pace în Dumnezeul cel viu! Aşa cum peştele vrea să trăiască în mediul lui, aşa vrea sufletul nostru să se întoarcă la Dumnezeu, care este mediul nostru!

Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem? Pot să vă spun numai atât: nu ne vom descurca deloc – nici în viaţă, nici în moarte şi nici în veşnicie! Şi dacă-mi veţi spune:

— Oamenii se descurcă totuşi destul de bine!, va trebui să vă răspund:

— Dar numai după aceea!

Da? Un om ca Goethe, care a fost frumos, bogat, deştept, a fost şi ministru, pe scurt: care a avut totul, i-a spus la sfârşitul vieţii lui Eckermann, că dacă ar aduna toate orele în care a simţit o mulţumire lăuntrică, nu ar rezulta nici măcar trei zile. Atât de lipsit de pace! Nu, nu ne putem descurca cu viaţa noastră, dacă nu avem credinţă!

Asta a fost primul lucru pe care a trebuit să vi-l spun. Şi acum urmează a doua idee:

Totul depinde de credinţa adevărată

De fapt, lucrul cel mai important este să aveţi credinţa adevărată, salvatoare!

Fiecare om îşi are propria lui credinţă. Pe când eram student şi locuim cu mama, a venit într-o bună zi o doamnă în vizită la mama. Pentru că mama tocmai nu era acasă, am spus:

— Stimată doamnă, nu este acasă. Va trebui să vă mulţumiţi cu prezenţa mea.

— Foarte bine, a spus ea politicoasă. După ce am invitat-o să ia loc, m-a întrebat:

— Cu ce vă ocupaţi? I-am răspuns:

— Studiez teologia.

— Poftim!? a strigat ea. Teologia? Cine mai crede în ziua de azi? Este imposibil să mai crezi!

Şi apoi, bătrâna doamnă a făcut aluzie la Goethe – eram în Frankfurt, unde trăise Goethe – şi a afirmat cu mândrie:

— Noi avem credinţa lui Goethe! Creştinismul e demodat, învechit!

Pentru că discuţia începuse să-mi fie penibilă şi pentru că nici nu doream să încep să mă cert cu bătrâna doamnă, am schimbat subiectul:

— Stimată doamnă, permiteţi-mi să vă întreb, cum o duceţi cu sănătatea?

Ea mi-a răspuns repede – bătând cu degetul în masă:

— Să bat în lemn! Aşa ceva nu se întreabă! Am întrebat-o:

— Iertaţi-mă, ce înseamnă „să bat în lemn”?

— Asta alungă ghinionul!

— Aşa deci, am constatat atunci, aţi renunţat la credinţa în Dumnezeul cel viu, dar credeţi în „să bat în lemn”. Ciudat! Aţi făcut un schimb strălucit! Atunci am înţeles: fiecare om are o credinţă. Întrebarea este numai dacă am credinţa adevărată, salvatoare. Vremurile noastre spun: „Principalul este că avem o credinţă!” Şi aşa se şi spune: „Cred în Dumnezeu!” – „Cred în natură!” – „Cred în destin!”

— „Cred în providenţă!” Nu, nu, prietenii mei, principalul este să am credinţa adevărată, o credinţă care să-mi dea pace, pacea cu Dumnezeu şi pacea în inimă. Trebuie să am o credinţă care să mă scape de iad, pe care s-o pot simţi aici, pentru că-mi dăruieşte o viaţă nouă. Altfel, credinţa mea nu face doi bani. Mulţi oameni au crezut cândva în Germania, în victoria finală, în Führer. Ce s-a ales de credinţa lor!? Nu vreţi să înţelegeţi că există credinţă falsă? Trebuie să am credinţa adevărată, salvatoare!

Însă credinţa adevărată, salvatoare este credinţa – spus pe scurt – în Isus, Fiul Dumnezeului celui viu. Credinţa în Isus Cristos! Nu într-un fondator de religie, din aceştia există cu duiumul, ci în Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu.

Şi acum trebuie să vă vorbesc despre Isus.

În Biblie ni se povesteşte o istorie minunată, în care ni se face de-a dreptul o demonstraţie de credinţă salvatoare în Isus.

Călătoriţi împreună cu mine în duhul, cu 2000 de ani în urmă, în faţa porţilor Ierusalimului, pe dealul Golgota. Nu-i băgaţi în seamă pe oamenii care urlă şi strigă acolo! Nu vă uitaţi la soldaţii romani, care stau de pază şi trag la sorţi hainele celor executaţi! Ci să ne uităm împreună în sus: pe crucea din mijloc atârnă Fiul lui Dumnezeu. Pironit! Cu faţa însângerată de cununa de spini, pe care i-au înfipt-o pe cap. Acolo atârnă Dumnezeu. Şi la dreapta lui atârnă un criminal. Şi acesta a fost executat. Şi la stânga Lui la fel. Şi apoi se face întuneric. Se apropie moartea. Deodată, unul din cei doi criminali începe să strige:

— Ascultă, ai spus că ai fi Fiul lui Dumnezeu, hei, Tu cel din mijloc. Dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi dacă nu eşti un mincinos, dă-Te jos de pe cruce şi ajută-mă şi pe mine!

O, putem să-l înţelegem pe acest om. În groaza morţii, omul spune lucruri pe care altfel poate nu le-ar fi spus niciodată. Şi apoi vorbeşte celălalt. El i se adresează celuilalt criminal şi spune:

— Şi tot nu te temi de Dumnezeu!

Cu aceasta începe, cu faptul că omul înţelege că Dumnezeu este sfânt şi cumplit.

Când bombele au căzut peste oraşele noastre, oamenii au fost descumpăniţi. Poate că este vina bisericii, că nu s-a spus: Dumnezeu poate să fie cumplit! Dumnezeu poate să-Şi tragă mâna! „Şi tot nu te temi de Dumnezeu!” Ar trebui să se strige deasupra marilor noastre oraşe: „Şi tot nu vă temeţi de Dumnezeu!” Ar trebui să se strige în agenţii şi în birouri, acolo unde oamenii calcă pe cadavre ca să facă bani: „Şi tot nu vă temeţi de Dumnezeu!” Ar trebui să li se spună tinerilor, care trăiesc în curvie: „Şi tot nu vă temeţi de Dumnezeu! Cum vă imaginaţi viaţa voastră? Sunteţi orbi?” Cu aceasta începe totul, că omul recunoaşte sfinţenia şi grozăvia mâniei lui Dumnezeu.

Şi apoi, acest tâlhar, acest criminal vorbeşte mai departe:

— Noi suferim pe drept această osândă! Am meritat-o!

Acesta este al doilea lucru care duce la credinţa salvatoare: omul îşi mărturiseşte propria vină. Am întâlnit mulţi oameni, care mi-au spus:

— Nu pot să cred!

I-am întrebat:

— Aţi înţeles vreodată, că sunteţi vinovat înaintea lui Dumnezeu?

— Nu, fac ce este bine şi nu-mi pasă de nimeni. Atunci le-am replicat:

— Atâta timp cât vă minţiţi în acest fel nu veţi ajunge la lumină!

De curând am întâlnit iar un om, care mi-a spus şi el:

— Fac ce este bine şi nu-mi pasă de nimeni. I-am răspuns:

— Felicitări! Eu n-aş putea să afirm acest lucru. Multe lucruri din viaţa mea nu sunt cum trebuie.

Atunci mi-a răspuns:

— Desigur, dacă ne uităm în detaliu!

— O, i-am spus, Dumnezeu se uită în detaliu! Atunci nu vă mai minţiţi singur!

Vedeţi dumneavoastră: ajungeţi la credinţa adevărată, salvatoare abia atunci când numiţi păcatul păcat, când vă numiţi relaţiile sexuale murdare curvie, când vă numiţi adulterul adulter, când minciuna nu o mai numiţi şiretenie, ci minciună, când nu mai spuneţi că egocentrismul dumneavoastră este justificat, ci recunoaşteţi că vă sunteţi propriul dumnezeu – şi aceasta este idolatrie. Acesta este cel de-al doilea lucru, care mă duce la credinţa salvatoare: că în sfârşit îmi numesc păcatul păcat şi că vin înaintea lui Dumnezeu şi-I spun:

— Doamne, am meritat pedeapsa Ta!

Este cumplit, cum încearcă oamenii din vremea noastră să se convingă:

— Totul este în regulă!

Într-o bună zi, Dumnezeu ne va smulge masca! Şi apoi, acest tâlhar nu a mai vorbit cu celălalt tâlhar, ci i s-a adresat lui Isus:

— Nu ai comis nici o nelegiuire! De ce atârni aici?

Şi în clipa aceea a înţeles: Ăsta atârnă aici pentru mine! El ia asupra Lui vina mea!

Aşa că tot ce mai poate să facă tâlharul este să strige:

— Doamne, aminteşte-Ţi de mine, împărate, când vei veni în împărăţia Ta!

Acesta este cel de-al treilea lucru: el crede că Isus poate să mântuiască veşnic, pentru că a murit în locul nostru. Şi Isus îi spune atunci:

— Chiar astăzi vei fi cu Mine în rai!

Vedeţi dumneavoastră, aceasta este credinţa salvatoare: să ajung să conştientizez sfinţenia lui Dumnezeu, să recunosc că sunt pierdut şi să-L recunosc pe Isus, pe acel Isus care a murit pe cruce pentru mine, drept singura mea şansă. Fără această credinţă nu vă veţi descurca în viaţă! Dar cu această credinţă vă veţi descurca în mod sigur! Este tot ce pot să vă spun.

Unii oameni mi-au reproşat de multe ori:

— Sunteţi absolut unilateral! Pot numai să le răspund:

— Iertaţi-mă! Există numai această singură cale, pentru a ne descurca în viaţă, în moarte şi la judecată, anume să vin eu, păcătosul, la Isus, să-mi mărturisesc păcatele pocăindu-mă de ele şi să cred cu tărie: „Dintr-un izvor sânge a curs / Pentru cei păcătoşi / Acest izvor minuni face / Spală pe păcătoşi. / Pentru mine încă a curs / Credinţa mă ţine. / Ce mult bine mi-a dat Cristos / Murind pentru mine”. Îmi doresc să nu uitaţi niciodată acest lucru: „Isus a murit pentru mine!” Când vă veţi trezi mâine dimineaţă, să vă răsune în minte: „Isus a murit pentru mine!” Când veţi fi mâine la lucru, în mijlocul activităţii, să vă gândiţi deodată: „Isus a murit pentru mine!”. Atunci – prin harul lui Dumnezeu – să vă rugaţi lui Dumnezeu şi să-I spuneţi: „Pentru mine! Atunci pot să cred!”. În clipa aceea, când veţi înţelege acest lucru, veţi deveni un copil al lui Dumnezeu! Isus spune: „Eu sunt uşa. Cine intră prin Mine va fi mântuit”.

Acum mai trebuie însă să mai spun un al treilea lucru: foarte mulţi oameni îmi spun:

— Da, pastore Busch, dar eu pur şi simplu nu pot să cred ce spuneţi dumneavoastră. Când stau să vă ascult, tot ce spuneţi sună bine, dar pur şi simplu nu pot să cred ce spuneţi. Şi la aceasta trebuie să dau acum un răspuns. Aş dori să-i împart pe oamenii care vorbesc aşa în patru grupe. Deci:

Oameni care nu pot să creadă

Din prima grupă fac parte oamenii care-mi explică:

— Nu pot să cred, pentru că pur şi simplu nu sunt religios. Dumneavoastră, domnule Busch, sunteţi religios, dar eu nu sunt!

La aceasta pot să răspund întotdeauna numai un singur lucru:

— Nici eu nu sunt religios.

Adică, pentru mine, clopotele, tămâia şi toate lucrurile acestea nu sunt deloc importante. Mă bucur că în ultimii ani am predicat în Essen tot mereu într-o sală în care se afla numai o fanfară bună. Nu exista nici o orgă şi nici un clopot – şi nu mi-au lipsit. Nu am nimic împotriva acestor lucruri, dar nu am nevoie de ele. Atât de puţin religios sunt eu!

Pe vremea când Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit pe pământ, au existat foarte mulţi oameni religioşi. Erau cărturarii, preoţii, fariseii – toţi oameni foarte religioşi. De exemplu, nişte oameni religioşi ceva mai liberali erau saducheii. Aceştia sunt cei care în zilele noastre ar spune:

— Îl caut pe Dumnezeu în natură!

În timpul perioadei naziste, ei spuneau:

— În stindardele noastre flutură Dumnezeu, întotdeauna religioşi!

Şi aceşti oameni religioşi L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru că nu era de acord cu ei. Şi apoi au mai existat oameni total nereligioşi: prostituate, afacerişti – Biblia îi numeşte vameşi -, meşteşugari înrobiţi de munca lor, pentru că trebuia să lupte pentru pâinea de toate zilele, un bărbat bogat, Zacheu, care a făcut bani cu carul. Aceştia au fost toţi oameni total nereligioşi. Şi ei L-au găsit pe Isus! Cum se poate una ca asta? Ei au ştiut: „Suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. În viaţa noastră nimic nu este în regulă. Şi acum vine un Mântuitor, care face din noi copiii lui Dumnezeu!” Atunci au crezut în El.

Domnul Isus nu a venit ca să-i facă pe oamenii religioşi şi mai religioşi, ci Domnul Isus a venit, ca să-i mântuiască pe păcătoşi de la moarte şi din iad şi ca să-i facă copiii lui Dumnezeu! Şi dacă există oameni, care spun: „Nu pot să cred, pentru că nu sunt religios”, atunci pot să le spun: „Aveţi cele mai mari şanse să deveniţi copiii lui Dumnezeu!” Suntem păcătoşi, asta o ştim foarte bine, dar: „Isus a murit pentru mine!” O spun încă o dată: Isus nu a venit, ca să-i facă pe oamenii religioşi şi mai religioşi, ci ca să facă din păcătoşii pierduţi copiii Dumnezeului celui viu!

…pentru că nu vor să creadă

Cel de-al doilea grup constă din oamenii care spun, ce-i drept: „Nu pot să cred!”, dar care în realitate – dacă sunt foarte sinceri – trebuie să recunoască: „Nici nu vreau să cred!” Căci dacă ar ajunge să creadă ar trebui să li se schimbe întreaga viaţă. Şi ei tocmai lucrul acesta nu-l vor. Ei ştiu că în viaţa lor nu este nimic în regulă. Dar dacă ar deveni copiii lui Dumnezeu, ar trebui să iasă cu viaţa lor la lumină. Nu, asta nu vor. Şi apoi s-ar putea ca colegii lor să-i ia de proşti! Şi ce ar spune rudele, dacă ar deveni aşa, deodată, creştini! Nu, mai bine nu! Şi dacă întâlniţi oameni, care vă spun: „Nu pot să cred!”, priviţi cu atenţie, dacă nu cumva ar trebui să spună: „Nici nu vreau să cred!”

În Biblie există o istorie cutremurătoare. Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus, este sus, pe Muntele Măslinilor. La poala muntelui, în faţa Lui, se scaldă în razele minunate ale soarelui oraşul Ierusalim. Şi dincolo se ridică muntele Templului, pe care se află Templul splendid, despre care chiar şi păgânii spuneau, că ar fi una din marile minuni ale lumii. Toate acestea sunt în faţa Lui. Dar ucenicii lui Isus constată deodată cu spaimă că pe faţa lui Isus se preling lacrimi. Se uită la El surprinşi şi nedumeriţi. Şi apoi, Domnul Isus exclamă cuvintele:

— Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.

Aceasta este una din cele mai cutremurătoare afirmaţii ale Bibliei: „Şi n-aţi vrut!” Şi locuitorii Ierusalimului au spus: „Nu putem să credem!” – dar ei nu au vrut să creadă!

Vedeţi dumneavoastră: cine nu vrea să creadă nici nu trebuie să creadă! Pot să vă spun ceva? În biserică încă mai există tot felul de constrângeri. În împărăţia lui Dumnezeu există numai libertate totală. Cine vrea să trăiască fără Dumnezeu poate să trăiască aşa! Dumnezeu ni se oferă nouă, oamenilor. Dar noi putem să-L respingem. Vreţi să trăiţi fără Dumnezeu? Puteţi s-o faceţi! Vreţi să trăiţi fără pace cu Dumnezeu? Puteţi s-o faceţi! Vreţi să trăiţi fără rugăciune? Puteţi s-o faceţi! Vreţi să trăiţi fără Biblie? Puteţi s-o faceţi! Vreţi să încălcaţi poruncile lui Dumnezeu? Puteţi s-o faceţi! Vreţi să profanaţi duminica, să curviţi, să vă îmbătaţi, să minţiţi, să furaţi? Puteţi s-o faceţi! Cine nu-L vrea pe acest Mântuitor, pe care L-a trimis Dumnezeu ca să-i mântuiască pe păcătoşi, acela poate să-L respingă. Cine vrea să se ducă direct în iad, poate s-o facă! La Dumnezeu nu există constrângeri. Numai vreau să ştiţi foarte clar, că în cazul acesta trebuie să suportaţi consecinţele. Prin Isus, Dumnezeu vă oferă iertarea păcatelor şi pacea Sa. Puteţi să spuneţi: „Nu am nevoie de ele! Nu le vreau!” Atunci puteţi să trăiţi ca atare! Dar să nu cumva să credeţi, că în ultimele cinci minute ale vieţii – când veţi fi pe moarte -, veţi mai putea apuca ceea ce Dumnezeu v-a tot oferit o viaţă întreagă. Puteţi să refuzaţi oferta păcii pe care v-o face Dumnezeu în Isus, dar atunci va trebui să trăiţi pe veci fără pace cu Dumnezeu. Şi acesta este iadul!

Iadul este locul în care omul a scăpat cu adevărat definitiv de Dumnezeu. Acolo nu veţi mai fi invitat. Acolo nu vă va mai chema nimeni. Acolo poate veţi mai vrea să vă rugaţi, dar nu veţi mai putea. Poate acolo veţi dori să chemaţi Numele lui Isus, dar nu vi-L veţi mai aminti. Nu trebuie să-mi acceptaţi mesajul. Puteţi să nu vă întoarceţi la Isus. Dar să vă fie clar, că prin aceasta alegeţi iadul! Aveţi libertate deplină! „Şi n-aţi vrut!” le spune Isus locuitorilor Ierusalimului. Isus nu i-a silit. Dar ce au ales ei a fost înfiorător!

…pentru că au trecut prin atâtea în viaţă

Cel de-al treilea grup al celor care spun: „Nu pot să cred!” începe întotdeauna cu o afirmaţie ciudată. Nu am auzit-o niciodată de la femei. O spun numai bărbaţii. Afirmaţia sună aşa:

— Domnule pastor, am trecut prin atâtea în viaţă, încât nu mai pot să cred!

Îi întreb:

— Prin ce-aţi trecut? Nici eu nu am avut o viaţă plictisitoare!

— Da…, am trecut prin atâtea, încât nu mai pot să cred!

Aceasta este o afirmaţie, care bântuie ca o fantomă printre bărbaţi.

În acest caz obişnuiesc să râd de aceşti bărbaţi şi să le spun:

— Nu-i aşa: credeţi ce scrie pe o hartă? Credeţi orice indicaţie pe care v-o dă un poliţist?

— Da!

— Atunci să nu mai spuneţi niciodată: Nu mai cred nimic – în afară de ceea ce scrie pe hartă şi de ceea ce-mi spune un poliţist.

Şi s-ar putea continua tot aşa, mă înţelegeţi. Spun mai departe:

— Vedeţi dumneavoastră, în viaţa mea întunecată, plină de păcat şi de durere, de noapte şi de rătăcire a venit Isus. Şi atunci am recunoscut: El este Fiul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu! Şi atunci mi-am dat viaţa Aceluia care a făcut atât de mult pentru mine: lui Isus. Şi dacă într-adevăr nu mai puteţi crede pe nimeni şi nimic, puteţi să credeţi ce spune Cel care Şi-a dat viaţa pentru dumneavoastră, da, puteţi chiar să credeţi în El. Credeţi atâtea lucruri, dar Îi spuneţi „Nu!” Celui căruia ne putem încredinţa vieţile în întregime, lucru pe care nu l-a regretat încă nimeni niciodată – asta este ciudat. Şi mai spuneţi, că aţi trecut prin atâtea în viaţă, încă nu aţi trecut prin destule experienţe în viată!

…pentru că i-a revoltat ceva

Cel de-al patrulea grup al celor care nu pot să creadă este o categorie mai specială. Aparent, aceşti oameni nu pot să creadă pentru că i-a scandalizat ceva din biserică sau din practicile şi învăţăturile bisericii.

În faţa mea stătea o tânără studentă, care mi-a explicat:

— Studiez ştiinţele naturii, îi spun:

— Frumos, domnişoară! Dar ce vă frământă? Atunci îmi răspunde:

— Domnule pastor, am auzit una din prelegerile dumneavoastră. Simt că aveţi ceva ce mi-ar place să am şi eu, dar nu pot să cred. Ştiţi: nu pot să înghit toate dogmele şi tradiţiile bisericii. Este de parcă ar trebui să înghit o legătură de fân uscat!

Am râs şi i-am răspuns:

— Domnişoară, nu trebuie să înghiţi nici o legătură de fân uscat! Aţi auzit vreodată de Isus?

— Da! spune ea.

— Ce-aţi spune, dacă aş declara: Isus este un mincinos!?

— Nu, îmi răspunde ea, asta nu cred!

— Credeţi, că Isus a spus adevărul?

— Da, spune ea, asta cred. Merg mai departe.

— Domnişoară, există vreun om, căruia i-aţi spune: Cred că nu ai minţit niciodată!?

— Nu, spune ea, aşa ceva nu aş spune nimănui.

— Vedeţi, domnişoară, spun eu, dumneavoastră credeţi deja. Aţi afirmat că aveţi încredere în Isus. Asta este nemaipomenit. Cu asta începe tot. El spune adevărul. Biblia spune: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu”. Nu trebuie să vă certaţi cu unii şi cu alţii pe tema dogmelor şi a instituţiilor bisericii. Dar din negura lumii vine spre dumneavoastră Cineva. Şi-I vedeţi tot mai clar semnele cuielor şi ale cununii de spini, care mărturisesc faptul că El a luat asupra Lui vina dumneavoastră şi că v-a iubit, pe când nu vă iubea încă nimeni. Fie ca văzându-L pe Isus să vi se deschidă ochii şi să spuneţi: Mântuitorul meu, Domnul meu şi Dumnezeul meu! Credinţa nu înseamnă să înghiţi dogmele ca pe nişte fân uscat, pentru că o spune pastorul, ci credinţa înseamnă să-L cunoşti pe Isus Cristos!

— Ha, va spune cineva, nu pot să cred, pentru că preoţii, preoţii…

Şi se revarsă sacul. Apoi mi se povestesc tot felul de istorii despre pastori şi preoţi. Unul a avut aventuri cu femei. Altul a fugit cu toţi banii bisericii. Peste tot s-a întâmplat câte ceva cu vreun pastor.

— Nu mai pot să cred!

Şi atunci mă roşesc tot, pentru că mă cunosc foarte bine. Ce-i drept, încă nu am fugit cu banii bisericii, dar dacă oamenii m-ar cunoaşte aşa cum mă cunosc eu, nu m-ar lua probabil nici pe mine în serios. Deci, ce se poate spune la toate aceste istorii? Acum fiţi foarte atenţi: nicăieri în Biblie nu este scris: „Crede în pastorul tău şi vei fi ferice”, ci în Biblie este scris: „Crede în Domnul Isus Cristos şi vei fi mântuit”.

Un pastor este – da, ştiu: există şi de alt gen -, dar dacă este cât de cât pastor, atunci el este un indicator spre Isus! La unele indicatoare nu ne deranjează dacă este puţin strâmb sau îndoit sau dacă este decolorat de ploaie. Atâta timp cât pot să văd direcţia pe care mi-o indică. Nici eu nu aş asculta un pastor care nu este un indicator spre Isus, Fiul răstignit şi înviat al lui Dumnezeu. Dar nu mă supăr pe indicatorul care-mi arată calea şi ţinta, ci mă duc pe cale, spre ţintă. Şi această ţintă este: „Isus a venit, Izvorul harului”. Vreţi să staţi la judecata de apoi în faţa lui Dumnezeu şi să-I spuneţi: „Doamne, nu am acceptat mântuirea Ta, nu am acceptat iertarea păcatelor, pentru că pastorul nu făcea doi bani!”? Vreţi să staţi odată aşa în faţa lui Dumnezeu? Asta este ca povestea despre băiat care a afirmat:

— Aşa-i trebuie la tata, să-mi îngheţe mâinile. De ce nu-mi cumpără mănuşi?

Ei bine, prietene, nu este adevărat când cineva spune: „Nu pot să cred!”

Există o afirmaţie colosală a lui Isus, care spune: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine”. Întrebarea este dacă vreau să încep să mă supun şi să fac ceea ce am ajuns să mărturisesc despre Dumnezeu în viaţa mea. Atunci voi putea merge mai departe.

Ce să facem, dacă nu mai putem să credem?

În încheiere, vreau să vă spun în câteva cuvinte:

Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dea lumină!

El este lângă voi. Spuneţi: „Doamne, ajută-mă să am credinţă. Fă-mă să văd lumina!” El ascultă aceste rugăciuni!

Bazaţi-vă pe prezenţa lui Dumnezeu!

Isus este prezent! Căutaţi un loc liniştit şi spuneţi-I: „Doamne Isuse, vreau să-ţi dau viaţa mea”. Aşa am făcut şi eu atunci când în necredinţa mea am început să mă tem de Dumnezeu şi când am auzit de Isus.

Citiţi Biblia!

Petreceţi în fiecare zi un sfert de oră singuri cu Isus! Citiţi din Biblie şi ascultaţi ce vrea să vă spună Dumnezeu. Citiţi ascultând! Şi apoi împreunaţi-vă palmele şi spuneţi: „Doamne Isuse, am atâtea să-ţi spun. Nu mai pot s-o scot la capăt cu viaţa mea, ajută-mă Tu!”

Căutaţi părtăşia altora credincioşi!

Căutaţi părtăşia cu oameni care caută şi ei sincer să fie creştini! Nu rămâneţi singur! Pe calea spre cer nu există călători singuratici. Căutaţi părtăşia cu creştini care au acelaşi drum!

Apostolul Ioan vede în cer și descrie în Apocalipsa 11:19, SCC, următoarele: “Şi templul lui Dumnezeu, cel din cer, a fost deschis; şi chivotul legământului Său, a fost văzut în templul Său. Şi s-au făcut fulgere, şi voci, şi tunete, şi cutremur, şi grindină mare”.

Să vedem în continuare: ce este templul din cer? De ce este necesar un templu? Ce conține templul și chivotul, și cine servește în templul ceresc?

Templul din cer:

În timp ce cetatea Noul Ierusalim, care este locuința (orașul) mireasei lui Christos (Apocalipsa 22:14), fiind o parte din cer, iar în această cetate cerească nu există templu (Apocalipsa 21:22), deoarece: Iehova Dumnezeu și Mielul sunt templul ei, astfel mireasa (locuitorii cetății), este plasată în Dumnezeu și în Christos (1Tesaloniceni 1:1; 2Tesaloniceni 1:1) și din această poziție se închină lor, ci au acces direct la Dumnezeu, fiind în Christos și prin Christos în Dumnezeu (Coloseni 3:3).

În concluzie, mireasa lui Chirtos nu are nevoie de templu, căci întregul corp a lui Christos, sunt preoți (Apocalipsa 1:5-6), toți au acces la Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de o clasă preoțească și de un templu, care să intermedieze relația lor cu Dumnezeu; ci, prin Mielul ei fiind preoți se închină lui Dumnezeu! – 1Petru 2:5-10.

Totuși în cer există templu, și un chivot conform cu Apocalipsa 11:19.

Conform cu Apocalipsa 14:5; Apocalipsa 15:8; Apocalipsa 16:1, în cer există un templu, un templu unde servesc îngerii lui Dumnezeu (Apocalipsa 15:6).

De fapt, cortul, și toate ustensilele cortului întâlnirii, din cer este modelul și originalul, iar cel de pe pământ, folosit de evrei, este doar o imagine și o umbră a celui ceresc (Evrei 8:5; Evrei 9:24; Exod 25:8-9)!

Prin urmare, cortul ceresc este adevăratul cort făcut de Dumnezeu (Evrei 9:24). Astfel cortul întâlnirii făcut de Moise a fost făcut după modelul ceresc (Evrei 8:5; Evrei 9:24).

Ca urmare, și în templul din cer există un chivot, nu cel de pe pământ răpit în cer așa cum susțin unii în mod fantezist; ci, un chivot ceresc după care s-a făcut cel pământesc!

Inițial regele David a dorit să construiască o casă: Numelui lui Dumnezeu, și lui nu i-a fost îngăduit, datorită războaielor care le-a purtat, decât fiului Său: Solomon, conform cu 2Samuel 7:1-16; 1Regi 5:3-5. Regele Solomon a contruit un templu prin călăuzirea Spiritului lui Dumnezeu (1Cronici 28:6,1Cronici 28:12), și acesta avea sfânta și sfânta sfintelor și două curți (2Cronici 5:7,2Cronici 5:11; 2Cronici 33:5).

Însă chiar și cortul sau tabernacolul era numit templu (1Samuel 3:3), la fel cortul din cer care a servit ca model lui Moise, este numit templu (Apocalipsa 14:5; Apocalipsa 15:8; Apocalipsa 16:1), dar el este un cort al mărturiei, astfel cele două cuvinte sunt repetate în Apocalipsa 15:5, arătând că templu este de fapt cortul mărturiei (Apocalipsa 15:5).

De aceea, să vedem în continuare:

Unde este templul din cer?

Conform cu Isaia 6:1, templul era mai jos decât tronul, profetul Isaia vede templul din cer și îl descrie astfel în Isaia 6:1, GBV 2001: „În anul morţii împăratului Ozia L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron, înalt şi ridicat; şi poalele Lui umpleau templul”.

Conform cu Apocalipsa 7:15; Apocalipsa 16:17, templul este înaintea tronului lui Dumnezeu, astfel cortul mărturiei din cer este plasat în fața tronului!

Astfel închinarea din templul ceresc, jertfele lor se suie și sunt primite, de Dumnezeu care stă pe tron (Apocalipsa 7:10; Apocalipsa 8:4), prin Iesus Christos care servește ca Marele Preot al cortului perfect și adevărat făcut de Dumnezeu nu de om. Iar, Domnul Iesus ca Mare Preot a intrat după înălțarea la cer, în sfinta sfintelor din cer, cu sângele Său și a făcut ispășirea pentru păcate în fața lui Dumnezeu (Evrei 9:12,Evrei 9:24-25).

Din ce este compus templul?

Prin urmare, și cortul din cer are ca și cortul de pe pământ, cele două încăperi: sfânta unde serveau preoții și sfânta sfintelor (vezi: Exod cap. 25-29), unde intra o dată pe an în ziua ispășirii: marele preot (Exod 30:10;Evrei 9:7), o curte[1] ce avea un altar pentru jertfe (Exod 40:6,Exod 40:29), și preoți, care aduc jertfe, și un altar pentru arderea de tâmâie mirositoare înainta perdelei ce desparte sfânta de sfânta sfintelor (Exod 40:26-27), dar și un altar în sfânta sfintelor, înaintea chivotului legământului, tot pentru arderea de tămâie (Exod 40:5).

La fel cortul din cer, are sfânta și sfânta sfintelor, identică cu cea făcută de Moise, însă de natură spirituală, și făcută nu de om; ci, de Dumnezeu (Evrei 9:11).

Astfel cortul din cer, are o singură curte, deorece în templul din cer nu intră decât preoții și leviți cerești, astfel nu este nevoie de mai multe curți!

În curtea preoțească a templului lui Solomon, era un bazin pentru apă numit: “marea”, care era rotund și era de la o buză la alta (margine): 10 coți (4,45 metri), el era așezat pe doisprezece boi de aramă ce suțineau“marea” (1Regi 7:23; 1Regi 16:17). Scopul acestui bazin era ca preoții înainte de serviciu sacru să se spele în bazin, ca să intre curați în serviciu de la templu (2Cronici 4:6).

Templul din cer, are și el o mare, dar de sticlă, care este în curtea cortului ceresc, și deci înaintea tronului (Apocalipsa 4:6), pe această mare de sticlă și foc, stau sfinții, biruitorii fiarei (Apocalipsa 15:2), și ea desemnează curăția, puritatea (vezi Apocalipsa 21:21), sfinții stau pe ea, adică aceasta arată că ei au fost curățiți!

Cortul din cer are un altar pentru jertfe, care este în curtea cortului (Exod 40:6,Exod 40:29), doar că pe el se aduc jertfe spirituale și nu cu scop de ispășire, căci jertfa Domnului Iesus a fost dată o dată pentru totdeauna ca ispășire pentru păcatele omenirii (Evrei 10:12,Evrei 10:14). Jertfele aduse pe altarul din curtea cortului ceresc sunt jertfe de laudă și de mulțumire, sub formă de cântări și rugăciuni (comp. Levitic 7:12, cu Psalm 50:14,Psalm 50:23; Osea 14:2).

Pe acest altar este prezentat lui Dumnezeu, toate jertfele spirituale aduse de adunarea creștină, cum ar fi: corpurile aduse ca jertfă vie (Romani 12:1-2), rodul buzelor, lucrarea de predicare (Evrei 13:15), jertfele de dărnicie și binefacere (Evrei 13:16; Filipeni 4:18), și jertfele de laudă și mulțumire (Psalm 50:14,Psalm 50:23), etc.

De asemenea, ca și în cortul pământesc, și în cel ceresc este un altar pentru arderea de tâmâie mirositoare înainta perdelei ce desparte sfânta de sfânta sfintelor (Exod 40:26-27), acesta are rolul de a mijloci în rugăciune pentru omenire, tămâia de pe el, sunt rugăciunile sfinților pentru omenire (1Timotei 2:1-5), și rugăciunile îngerilor-preoți, aceștia pot mijloci și cere har de la Dumnezeu (Apocalipsa 8:3-4), sau poate opri harul și emite judecăți prin călăuzirea divină (Apocalipsa 8:5-13; Apocalipsa 14:18;Apocalipsa 16:7).

Mai este un altar în sfânta sfintelor, înaintea chivotului legământului, tot pentru arderea de tămâie (Exod 40:5), iar acest altar din cer, are rolul de mijlocire în rugăciune, pentru adunarea creștină (Apocalipsa 8:3), dar și pentru întreaga omenire (1Ioan 2:1-2), iar sub acest altar sunt sufletele martirilor care sunt în cer (Apocalipsa 6:9), în sfânta sfintelor (comp. cuEvrei 10:19-20), aici este adusă rugăciunea martirajului lor (comp. cuFilipeni 2:17).

Cine servește în calitate de leviți și preoți în templul din cer?

După cum în templu de pe pământ serveau leviții din tribul lui Levi (Numeri 1:47,Numeri 1:51,Numeri 1:53; Numeri 8:14-15), în curtea templului la jertfele de pe altar (Numeri 8:12; 2Cronici 30:15,2Cronici 30:17), ei cântau și aduceau laude lui Iehova (2Cronici 5:12; 2Cronici 7:6; 2Cronici 20:19), iar preoții, copiii lui Aaron (Levitic 1:8; Numeri 10:8), în curtea templului și în sfânta serveau, cu jertfe, cu laude (Levitic 1:5; Levitic 2:2; 2Cronici 5:11-14), cu învățarea legii pe popor (Maleahi 2:7), în frunte cu marele preot (Ezra 7:5; Evrei 9:7), care aveaa aces peste tot și intr-a o dată pe an în sfânta sfintelor (Evrei 9:3-7).

În cer servesc în templu, în curte la altar, anumiți îngeri ca leviți, unii din îngerii-leviți sunt îngerii creștinilor de pe pământ care aduc în cer jertfele aduse de creștini lui Dumnezeu, rugăciunile lor, postul lor, lauda lor, dărnicie și binefacere, etc. (Psalm 50:14,Psalm 50:23; Evrei 13:15-16).

Chiar dacă rugăciunile, laudele sunt transmise prin Fiul și Spiritul Sfânt direct la Dumnezeu fără intermediari îngerești (Efeseni 2:18; Efeseni 6:18), totuși îngerii în calitate de leviți și preoți, dublează rugăciunile noastre care sunt făcute după voința lui Dumnezeu (1Ioan 5:14-15), adică și ei pldează pentru aceleași lucruri la Dumnezeu prin Marele Preot Iesus!

Pe altarul tămâierii dinainta perdelei ce desparte sfânta de sfânta sfintelor (Exod 40:26-27), acesta are rolul de a mijloci în rugăciune pentru omenire, tămâia de pe el, sunt rugăciunile sfinților pentru omenire (Apocalipsa 8:3,Apocalipsa 8:4; 1Timotei 2:1-5), în rugăciunile îngerilor-preoți, aceștia pot mijloci și cere har de la Dumnezeu.

Îngerii preoți, sunt serafimi, în număr de 24 (comp. cu 1Cronici 24:1-19), din care doi stau deasupra Domnului Iesus şi strigă unul la altul: sfinţenia lui Iehova (comp. Isaia 6:1-3 cu Ioan 12:41,Ioan 12:45). Cei doi serafimi au fost lângă Iesus Christos şi atunci când El a înviat, fiind văzuţi sub forma a doi bărbaţi (Luca 24:4; Ioan 20:12-14).

Ceilalti serafimi au rolul de preoți lânga marele preot: Iesus, lucrarea lor preoțească și de mijlocire și de ispășire prin sacrificiul Domnului Iesus este descrisă în Isaia 6:1-7, GBV 2001:

“În anul morţii împăratului Ozia L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron, înalt şi ridicat; şi poalele Lui umpleau templul. Serafimii stăteau deasupra Lui; fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa şi cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Şi unul striga către altul şi zicea: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor; tot pământul este plin de gloria Lui“. Şi temeliile pragurilor se zguduiau de glasul celui care striga şi casa s-a umplut de fum.
Atunci am zis: „Vai de mine! pentru că sunt pierdut; pentru că sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate; pentru că ochii mei L-au văzut pe Împăratul, Domnul oştirilor!“ Şi unul dintre serafimi a zburat spre mine şi avea în mâna lui un cărbune aprins, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Şi l-a atins de gura mea şi a zis: „Iată, acesta s-a atins de buzele tale, şi nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit“.

Serafimii îl ajută pe Marele Preot Iesus în serviciu, fiind 24 de serafimi, care sunt îngeri-preoți, ca și cele 24 de cete preoțești care erau copiii lui Aaron (1Cronici 24:1-19).

Pe lângă serafimi, mai servesc ca preoți în cer și cei douăzeci și patru de bătrâni (Apocalipsa 4:4), care au murit ca martiri în preimul secol și sunt: cei 12 apostoli, plus alți: 12 bătrâni de adunare, creștini martiri pentru Christos, ei sunt numiţi bătrâni deoarece au o vechime în credinţă comparativ cu credincioşi din cele 7 adunări, la care le scrie Ioan.

Toţi aceşti 24 de bătrâni au murit ca martiri, până spre sfârșitul secolului 1 d.Ch. De aceea, ei sunt „bătrâni” comparativ cu credincioşi de la sfârşitul secolului 1 d.Ch. Iar Domnul i-a luat ca suflete lângă El (comp. cuApocalipsa 6:9-11) şi i-a făcut preoţi pentru Miel, pentru a mijloci pentru fraţi lor la Domnul Iesus.

Observăm acest lucru în Apocalipsa 5:8, SCC: „cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au proşternut înaintea Mielului; având fiecare o harfă şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor”. Ei i-au rugăciunile sfinţilor de pe pământ şi le transmit la Miel, iar Mijlocitorul Iesus le transmite apoi lui Iehova. Ei Îl laudă pe Miel căci a răscumpărat oameni din orice naţiune pentru a face din ei: preoţi pentru Dumnezeu şi regi peste pământ.

Aşa ca şi cele 24 de cete preoţeşti din Israel (1Cronici 24:1-19), aceşti 24 de bătrâni sunt 24 de preoţi-căpetenii ce servesc pe Marele Preot Iesus.

Pentru mai multe detalii despre cei 24 de bătrâni, vezi articolul: Cine sunt cei 24 de bătrâni ?

În fruntea acestor preoți (24 serafimi și 24 de creștini), se află Marele Preot Iesus Christos (Evrei 3:1; Evrei 5:10; Evrei 6:20).

Marele Preot Iesus, a intrat o dată pentru totdeauna în sfânta sfintelor cu o jertfă eternă, pentru omenire (Evrei 10:10,Evrei 10:12), însă pe altarul tămâierii dinaintea chivotului, El mijlocește neîncetat în fața lui Dumnezeu pentru frații Săi: creștinii, dar și pentru omenirea întreagă (1Ioan 2:1-2;Evrei 7:11-27).

La fel El folosește sângele ispășitor de la cruce în fiecare zi pentru a ierta păcatele fraților Săi (1Ioan 2:1-2), și ai spăla de păcate în botez pe cei care se împacă cu Dumnezeu și devin fii ai Lui și frați cu Christos (Fapte 22:16;Efeseni 1:7; 1Ioan 1:5-6,1Ioan 1:8).

Să vedem în continuare:

Ce conține chivotul ceresc?

Dacă chivotul de pe pământ, din cort conținea conform cu Evrei 9:4, SCC:„chivotul legământului acoperit peste tot cu aur, în care era vasul de aur având: mana şi toiagul cel înmugurit al lui Aaron şi tablele legământului”. Chivotul din cer care este originalul, după care s-a făcut cel de pe pământ, are și el: table ale legii, vasul cu mană și un toiag de autoritate!

Despre acest chivot din cer, face referire apostolul Ioan în Apocalipsa 11:19, SCC, când spune: “Şi templul lui Dumnezeu, cel din cer, a fost deschis; şi chivotul legământului Său, a fost văzut în templul Său. Şi s-au făcut fulgere, şi voci, şi tunete, şi cutremur, şi grindină mare”.

Aici Dumnezeu îl inspiră pe Ioan să ne de-a un detaliu despre chivot și anume, îl numește: “chivotul legământului Său”, referindu-se la Noul Legământ căci despre vechiul legământ Apostolul Pavel spune că cel vechi făcut cu Israelul pe temeiul legii lui Moise la Sinai (Exod cap. 24), în vremea când a scris el epistola către evre,i prin anul 61 d.Ch. “este aproape de dispariţie” (Evrei 8:1-13), iar vechiul legământ a dispărut o dată cu templul din Ierusalim, distrus de romani în anul 70 d. Ch.

Astfel chivotul legământului este chivotul Noului Legământ, și în el conține legea Noului Legământ!

Dacă cele 10 porunci ale vechiului legământ scrise de Dumnezeu pe table, și care erau o prescurtare a celor 603 porunci date de Dumnezeu prin Moise, în mod asemănător, tabelele legii din chivotul ceresc sunt 10 porunci, o prescurtare a celor peste o sută de porunci ale legii lui Dumnezeu date prin Christos în Noul Legământ!

Care sunt acestea?

Din cele 10 porunci descrise în Exod 20:1-17; Deuteronom 5:6-21, în Noul Legământ au fost reiterate, cu sens literal, 9 din cele 10 porunci, iar a patra poruncă cu un sens spiritual, după cum urmează:

Porunca I

Exod 20:3: “Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.

1Corinteni 8:5-6: „Pentru că, deşi sunt numiţi: „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ; aşa cum sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi dar totuşi, pentru noi este un Dumnezeu: Tatăl, din care sunt toate, şi noi pentru El; şi un Domn: Iesus Christos, prin care sunt toate, şi noi prin El”.

Porunca II

Exod 20:4-6: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Iehova, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”.

Romani 1:22-25: „şi au schimbat gloria lui Dumnezeu nestricăcios cu o asemănare a unei imagini de om stricăcios, şi de păsări, şi de animale cu patru picioare, şi de târâtoare.²⁴De aceea Dumnezeu i-a dat poftelor inimilor lor, spre necurăţie, pentru a-şi dezonora corpurile lor între ei;²⁵care au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna; şi s-au închinat şi au făcut serviciu sacru: creaturii în locul Creatorului; care este binecuvântat în epoci. Amen”.

Porunca III

Exod 20:7: „Să nu iei în deşert Numele lui Iehova, Dumnezeul tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui”.

Matei 6:7: “Iar rugându-vă, să nu repetaţi cuvinte ca naţiunile; pentru că lor le pare că prin multa lor vorbire vor fi ascultaţi”.

Porunca IV

Exod 20:8-11: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată lui Iehova, Dumnezeul tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o”.

Evrei 4:7-11: „hotăreşte iarăşi o zi, un astăzi; zicând în David, după atâta timp: „astăzi, dacă auziţi vocea Lui, nu împietriţi inimile voastre.” Pentru că, dacă Iosua le dădea odihna, nu vorbea El după aceea despre altă zi. Aşadar, rămâne o odihnă sabatică pentru poporul lui Dumnezeu. Pentru că, cel intrând în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui; precum Dumnezeu de ale Lui.Să ne străduim deci să intrăm în odihna aceea, pentru ca să nu cadă cineva în acelaşi exemplu de neascultare”.

Porunca V

Exod 20:12: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Iehova, Dumnezeul tău”.

Efeseni 6:2: „Onorează-l pe tatăl tău şi pe mama ta; acesta este prima poruncă cu promisiune”.

Porunca VI

Exod 20:13: „Să nu ucizi”.

Romani 13:9: „să nu ucizi”.

Porunca VII

Exod 20:14: „Să nu comiți adulter”.

Romani 13:9: „să nu comiţi adulter”.

Porunca VIII

Exod 20:15: “Să nu furi”.

Romani 13:9: „să nu furi”

Porunca IX

Exod 20:16: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.

Matei 19:18: “să nu mărturiseşti fals”.

Porunca X

Exod 20:17: „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău”.

Romani 13:9: „să nu pofteşti”.

Să vedem mai departe elementele din chivot, care conform cu Evrei 9:4, SCC erau: „chivotul legământului acoperit peste tot cu aur, în care era vasul de aur având: mana şi toiagul cel înmugurit al lui Aaron şi tablele legământului”. Chivotul din cer care este originalul, după care s-a făcut cel de pe pământ, are și el: table ale legii, dar cele ale Noului Legământ, astfel vasul cu mană din pustie dată lui Israel (Exod 16:33-34), devine în Noul Legământ, mana ascunsă, așa cum promite Domnul înApocalipsa 2:17, SCC: “Cel având ureche; să audă ce zice adunărilor, Spiritul: celui învingând, îi voi da mana cea ascunsă”.

Astfel, Domnul care a învins pe balaur și lumea, îi dă învingătorului creștin din mana ascunsă, adică o răsplată cerească, și anume viața veșnică, căci Domnul Iesus este pâinea vieții așa cum le explică El evreilor când a fost pe pământ în Ioan 6:30-35, SCC: “Ei I-au zis deci: ce semn faci deci Tu, ca să vedem şi să credem Ţie? Ce lucrezi? Părinţii noştri au mâncat mana în deşert, după cum este scris: „pâine din cer le-a dat să mănânce.” Iesus le-a zis: adevărat! Adevărat vă zic: Nu Moise v-a dat pâinea din cer; ci, Tatăl Meu vă dă pâinea cea adevărată din cer;pentru că pâinea lui Dumnezeu este cea coborându-se din cer şi dând viaţă lumii. Au zis deci către El: Doamne! Dă-ne totdeauna pâinea aceasta. Iesus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii! Cel venind la Mine, nicidecum nu are să flămânzescă; şi cel crezând în Mine, nicidecum nu va înseta, niciodată”.

Domnul Iesus este pâinea vieții, deorece prin El avem viață, pe baza jertfei Sale, astfel învingătorului i se dă această mană ascunsă, adică nemurirea, ascunsă în templul din cer, în chivotul de sub tronul lui Dumnezeu, și ea este păzită ca și pomul vieții, prin heruvimii cu sabia învăpăiată (Geneza 3:22-24).

În chivotul din cer se află un toiag de autoritate, dar nu cel a lui Aaron, care a servit într-o preoție după rânduiala levitică, ci un toiag care reflectă preoția după rânduiala lui Melhisedec (Evrei 5:6,Evrei 5:10; Evrei 7:11,Evrei 7:17).

Acest toiag de preot este și un toiag de Rege și Judecător, căci Melhisedec a fost și preot și rege (Evrei 7:1), la fel este Domnul Iesus (Evrei 7:1-17)!

Astfel despre Regele și Marele Preot: Iesus a fost profețit în Geneza 49:10, GBV 2001: “Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre coapsele lui, până va veni Şilo şi a Lui va fi ascultarea popoarelor”. Fiul lui Dumnezeu este numit aici: „Şilo” de care vor asculta popoarele. Numele Şilo înseamnă „Cel căruia îi aparţine”, în sensul de Cel căruia îi aparţine de drept toiagul de cârmuire. Şilo este o denumire a lui Mesiah. Unele dintre Targumurile iudaice au înlocuit pur şi simplu cuvântul „Şilo“ cu „Mesia“ sau cu „regele Mesia“.

La fel, apostolul Pavel spune în Evrei 1:8, SCC: “Iar către Fiul: „tronul Tău, Dumnezeule, este în epocile epocilor; şi sceptrul dreptăţii, este un sceptrul al Regatului Tău”.

Mai mult decât toiagul lui Aaron, toiagul sau sceptrul Domnului Iesus. Este un toiag de Mare Preot și de Rege, el reprezintă autoritatea dată de Dumnezeu, care de la învierea Sa i-a dat toată autoritatea în cer și pe pământ (Matei 28:19-20).

Această autoritate pusă în prezent în chivot, va fi folosit deplin la venirea Domnului, când El împreună cu sfinții va zdrobi pe cei răi, așa cum a promis învingătorilor în Apocalipsa 2:26-27, SCC: “celui învingând, şi celui respectând până la sfârşit lucrările Mele; îi voi da autoritate peste naţiuni. Şi le va păstori cu un sceptru de fier aşa cum sunt sfărmate vasele cele de lut; precum am primit şi Eu de la Tatăl Meu”.

În concluzie, având în vedere toate aceste relități cerești minunate, să învingem pe Satan, demonii, lumea, carnea păcătoasă, căci avem aceste promisiuni minunte de a ajunge și noi în templul lui Dumnezeu și de a-i servi așa cum se spun în Apocalipsa 7:15-17, SCC: „De aceea sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi servesc zi şi noapte în templul Lui; şi Cel şezând pe tron, va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu are să îi mai dogorească soarele, nici vreo arşiţă; pentru că Mielul Cel din mijlocul tronului, îi va păstori şi îi va duce la izvoarele apelor vieţii; şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”.

[1] Templul lui Solomon avea două curți, una pentru preoți și alta pentru ceilalți (2Regi 21:5), iar cortul întâlnirii avea o singură curte unde serveau preoții (Exod 27:9; Levitic 6:16,Levitic 6:26). Iar templul reclădit de Zorobabel și de bătrânii lui Israel după revenirea din exilul babilonian (Ezra 5:2; Exod 6:7,Exod 6:14), și ulterior mărit de Irod avea pe lângă sfânta sfintelor: 1. Curtea neamurilor; 2. Curtea exterioara; 3. Curtea femeilor; 4. Curtea lui Israel; 5. Curtea preoţilor; 6. Colonadele regale; 7. Colonadele lui Solomon; 8. Soreg (zidul despărţirii); 9. Turnul lui Antonia.

Pornografia a invadat societatea de astăzi, ea este prezentă în publicitate, modă, filme, muzică, reviste, programe TV, jocuri video, dispozitive mobile, site-uri şi în serviciile de photo sharing. La nivel mondial, din ce în ce mai mulţi oameni devin consumatori de pornografie, astfel din păcat această zeiță demonică face ca potrivit unor cercetări și statistice, ca în fiecare secundă 30.000 de oameni să viziteze aceste site-uri demonice, în fiecare oră în USA se produc două filme pornografice, și 9 din 10 tineri, respectiv 3 din 10 tinere vizionează materiale pornografice, la nivel mondial, această industrie pornografică înregistreză câștiguri de 100 de miliarde de dolari USA, pe spatele sclavilor prinși în acest păcat împotriva lui Dumnezeu și împotriva ta care îți distruge: corpul, mintea, inima!

De asemenea, industria pornografică este într-o continuă schimbare în rău, de aceea, imaginile pornografice din prezent sunt atât de şocante, încât ceea ce nu demult era considerat revoltător acum a devenit ceva tolerant sau chiar normal. Lumea se strică tot mai mult și este într-o continuă schimbare în rău, așa cum este scris în 1Corinteni 7:31; 2Timotei 3:6,2Timotei 3:13.

Iar acest păcat, tot mai mult înfășoară sau leagă oamenii, și îi depărtează de Dumnezeu, dându-le un surogat ieftin, o falsă fericire, un păcat de care trebuie să te eliberezi pentru a fi cu adevărat fericit în prezent și în epoca viitoare a Regatului lui Dumnezeu (Efeseni 5:3-5).

Ce este pornografia?

Acest termen a apărut după ce în anul 1860, s-au început săpăturile la ruinele anticului oraş Pompei, distrus de Vezuviu, care a erupt pe 24 august, anul 79 e.n. Arheologii din epoca victoriană au rămas şocaţi de ceea ce au scos la lumină. Printre frumoasele fresce şi obiecte de artă au găsit, împrăştiate peste tot, o mulţime de picturi şi sculpturi care prezentau imagini erotice. Caracterul extrem de şocant al acestor lucrări de artă a determinat autorităţile să le depoziteze în muzee secrete. Pentru a cataloga astfel de reprezentări explicite a fost inventat cuvântul „pornografie“, care provine din termenii greceşti pornē şi graphos, însemnând: „a scrie despre prostituate“.

În prezent, pornografia este definită drept reprezentarea unui comportament erotic, prin materiale menite să stârnească dorinţe sexuale în cel ce le priveşte, le citeşte sau le ascultă. Pot fi materiale video, dar şi materiale audio şi publicaţii.

Din păcate, pornografia nu duce la o viață fericită, ea este un proces spre alterarea omului ca personalitate, ca persoană rațională, creativă, echilibrată, pornografia duce la distrugerea omului ca ființă inteligentă superioară animalului, ducându-i pe prizonierii acestui „drog”, la a trăi într-o lume de fantezii, sub-animalică! La fel ca și alergarea după „fericirea prin droguri”, care duce în final la groapă, căci așa cum drogații, care inițial consumă „droguri ușoare”, apoi deorece drogurile ușoare nu îi mai satisfac, trec la droguri mai puternice, până când nici ele nu îi mai satisfac, și astfel ajung la supra doză și la moarte, dacă nu intervine abstinența!

La fel cei prinși ca sclavi în adâncul Satanei: curvia (Apocalipsa 2:20-24), de care este legată pornografia, în acest mod bolnăvicios de a ați petrece timpul, ajung de pornografia de început, la pornografia cu perversiuni, sau la homosexualitate, și ajung în final, ca nimic să nu îi mai împlinească, astfel ajung să-și distrugă viața, căsnicia, puterea vieții și de a conduce într-un mod înțelept (Proverbe 31:3), își pierd capacitatea de a raționa, și orice alte forțe creative ale vieții, și ajung mai rău ca un animal!

Satan îi face orbi la bucuriile vieții lăsate de Dumnezeu, care sunt fără înrobirea animalică, cum este cântecul de laudă (Iacob 5:13), mulțumirea față de Dumnezeu (Romani 1:19-22), și chiar lucrurile fizice: o mâncare delicioasă, o plimbare plăcută, o excursie, un proiect dus la îndeplinire, etc.

Conform Bibliei este pornografia: păcat?

Pornografia are scopul să stârnească pofte nelegitime, prin persoane necunoscute, cu care nu ești căsătorit, care expun părți intime și procese intime, până la scene mai mult decât scârboase și animalice!

Dumnezeu interzice să ne arătăm golociunea, căci aceasta duce la curvie (Ezechiel 23:18), de aceea Dumnezeu avertizează prin profetul Habacuc 2:15, GBV 2001, unde se spune: „Vai de cel care dă băutură aproapelui său – căruia îi torni otrava ta şi-l îmbeţi şi pe el – ca să-i priveşti goliciunea!”

Privirea goliciunii aprind în om pofte lacome ale iubirii de sine, și ale auto-împlinirii, care sunt în contrast cu iubirea curată care caută folosul celuilalt nu folosul propriu (Filipeni 2:4).

În plus, în Psalm 101:2-4, SCC, se descrie omul lui Dumnezeu astfel: “Mă voi purta cu înţelepciune pe o cale perfectă: când vei veni la mine? Voi umbla în curăţia inimii mele înăuntrul casei mele. Nu voi pune înaintea ochilor mei nici un lucru al lui Belial; urăsc purtarea celor care se abat: ea nu se va lipi de mine.Inima stricată se va depărta de la mine; nu voi cunoaşte răul”. Iată, comportarea omului lui Dumnezeu care Îl iubește pe Creator, condus de înțelepciune pe calea divină, perfectă, și care duce la viață, la fericire fără consecințe negative, la o inimă și viață curată!

Chiar în casa lor, creștinii vor umba în curăția inimii lor, nu doar în adunare, și aceasta implică că ei nu vor pune înaintea ochilor lor lucruri fără valoare, lucruri care duc la moarte, cum este pornografia și imoralitatea sexuală! Belial fiind un domn al deșertului, comparat în Scriptură cu abisul sau locuința morților. De fapt curvia duce la moarte, la locuința morților (Proverbe 7:8-23; Iacob 1:13-15).

Lucrurile lui Belial au sensul de lucruri fără valoare, în contrast cu lucrurile valoroase pe care le putem face pe acest pământ, fapte bune care să rămână etern (Apocalipsa 14:13; 1Corinteni 3:11-13), păcatul nu valorează nimic, ba mai mult el duce la judecata și pedeapsa eternă! – Apocalipsa 21:8.

Un om a lui Dumnezeu trebuie să urască purtarea celor care se abat de la normele divine ale dreptății, și astfel vom îndepărta de noi, aceste lucruri pornografice, demonice, noi nu dorim să cunoaștem răul, ci dorim să umblăm în curăția inimii noastre pe calea perfectă a lui Dumnezeu!

La fel în Isaia 33:14-15, GBV 2001, se pune următoarea întrebare și scriitorul inspirat divin dă și un răspuns: „Cine dintre noi va putea locui cu un foc mistuitor? Cine dintre noi va putea locui cu flăcările eterne?“ Cel care umblă drept şi vorbeşte drept, cel care dispreţuieşte câştigul din asuprire, cel care îşi scutură mâinile, ca să nu ia mită, cel care îşi astupă urechile, ca să nu audă vorbindu-se de sânge şi îşi închide ochii ca să nu vadă răul”. Iată, cine va locui lângă Dumnezeu care este un foc mistuitor (Evrei 12:29), cel care nu se uită ca să vadă răul în orice formă ar fi el, în acest rău se include și pornografia!

Iar Domnul Iesus a dezvăluit în Matei 5:28, SCC: “Eu însă vă zic: Oricine, privind la o femeie ca să o poftească, deja a comis adulter cu ea în inima lui”. Iar pornografia aceasta are scopul ca cel care privește să poftească, este provocat spre imoralitate sexuală în toate formele ei!

Astfel pornogravia este un păcat inițiat de Diavolul pentru a-i provoca pe oamenii de la îndatoriile lor ca oameni, la un mod de trăire subuman, bolnăvicos, care lezează rațiunea, o viață echilibrată, o viață de cuplu căsătorit, și te transformă în dușman cu Dumnezeu!

În contrast cu părtășia cu Dumnezeu; modul de viață imoral și implicit pornografia este ceva opus vieții din Dumnezeu și a unei rațiuni, așa cum arată apostolul Pavel în Romani 1:19-32, SCC: “Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este arătat în ei, deoarece Dumnezeu le-a arătat. Fiindcă cele nevăzute ale Lui, atât puterea Lui eternă, cât şi divinitatea Lui, se văd de la creaţia lumii, fiind înţelese prin cele făcute; pentru ca ei să fie de nedezvinovăţit.Deoarece cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci, s-au făcut deşerţi în cugetările lor, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au înebunit; şi au schimbat gloria lui Dumnezeu nestricăcios cu o asemănare a unei imagini de om stricăcios, şi de păsări, şi de animale cu patru picioare, şi de târâtoare. De aceea Dumnezeu i-a dat poftelor inimilor lor, spre necurăţie, pentru a-şi dezonora corpurile lor între ei; care au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna; şi s-au închinat şi au făcut serviciu sacru: creaturii în locul Creatorului; care este binecuvântat în epoci. Amen.De aceea, Dumnezeu i-a dat unor pasiuni ale dezonoarei; pentru că şi femeile lor au schimbat întrebuinţarea naturală, cu cea împotriva naturii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând întrebuinţarea naturală a femeii, s-au aprins în pofta lor între ei, bărbat cu bărbat făcând neruşinarea, şi primind în ei răsplata care trebuia pentru rătăcirea lor. Şi întrucât nu au considerat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, Dumnezeu i-a dat într-o minte stricată să facă cele necuvenite; fiind umpluţi cu orice nedreptate, răutate, lăcomie, înrăire; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de vicii; şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, orgolioşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, nepricepuţi, călcători de învoieli, fără afecţiune, nemiloşi; care cunoscând dreptatea lui Dumnezeu; că cei făptuind cele ca acestea sunt vrednici de moarte; nu numai că ei le fac, dar sunt şi de acord cu cei făptuindu-le”.

Iată, cei care nu l-au păstrat pe Dumnezeu în cunoștiința lor, și nu L-au glorificat și nu i-au mulțumit, au căzut, într-un mod de viață imoral, idolatru, în care au făcut din oameni și din animale Dumnezeul lor, de practici nelegiuite, scârboase și dezonorante, modul lor de a trăi, astfel inima lor s-a întunecat și mintea lor s-a stricat, iar aceste păcate imorale, venite în special din iubire de sine, au dus la alte păcate: nedreptate, răutate, lăcomie, invidie, plini de vicii, fără afecțiune, nemiloși, etc.

Pedeapsa pentru un astfel de mod de trăire în păcat este moartea!

Acest lucru este arătat și în Efeseni 5:3-13, SCC: “Iar curvie şi orice necurăţie sau lăcomie nici să nu fie numite între voi, precum se cuvine unor sfinţi; şi nici comportare ruşinoasă, şi vorbire nechibzuită, sau obscenităţi, care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă mulţumiri. Pentru că ştiţi aceasta, cunoscând că orice curvar, sau necurat, sau lacom, care este un idolatru; nu are moştenire în Regatul lui Christos şi al lui Dumnezeu. Nici unu să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte; pentru că din cauza acestora vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.Nu vă faceţi deci co-părtaşi ai lor! Deoarece cândva eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi ca nişte copii ai luminii; pentru că roada luminii este în orice bunătate, şi dreptate, şi adevăr; examinând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiţi co-părtaşi cu lucrările neroditoare ale întunericului; ci, mai bine respingeţi-le; pentru că cele făcute de ei în ascuns este ruşinos şi de a fi spus. Iar toate cele condamnate, sunt arătate de lumină; pentru că lumina este cea arătând orice”.

Iată textul face referire la pornografia verbală, venită în urma imoralității sexuale, iar acesta conform textului este idolatrie, este un dumnezeu străin, a cărei ascultare de el duce la moarte, și de a nu avea „moştenire în Regatul lui Christos şi al lui Dumnezeu”!

În contrast creștinii, sunt sfinți, au o comportare și vorbire cuvincioasă, știu ceea ce este rușinea și ei umblă în lumină, rodind roada luminii: bunătatea, dreptatea și adevărul!

Creștinii au îndemnul “să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a spiritului, desăvârşind o sfinţenie în teamă de Dumnezeu” (2Corinteni 7:1, SCC). Pornografia, întinează (murdărește, strică, pervertește) carnea (corpul uman) și spiritul (inima) omului, făcându-l să alerge după fantezii sexuale, necugetate, după o viață trăită într-o lume ireală care dereglează mintea și inima!

Pornografia dezechilibrează ființa umană, pe când ascultarea de Dumnezeu, păstrează în echilibru: corpul față de minte, conștiință, de inimă, fără a face ca pornirile inimii și ale corpului să anuleze sau strice facultatea de a raționa, conștiința, inima care bate și pentru alții nu doar pentru sine!

Însă ca fiii ai lui Dumnezeu, să ascultăm îndemnul: “De aceea, încingându-vă coapsele minţii voastre, fiind treji; să speraţi deplin în harul cel aducându-vi-se la dezvăluirea lui Iesus Christos. Ca nişte copii ai ascultării, neconformându-vă după poftele dinainte, în necunoştinţa voastră; ci, după cum Cel chemându-vă este sfânt, faceţi-vă şi voi sfinţi în toată purtarea; pentru că a fost scris: „fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt.” – 1Petru 1:13-16, SCC.

Cum să ne eliberăm de pornografie și să obținem o viață curată?

Indiferent dacă de puțin timp sau de mult timp, te-ai expus la pornografie, în primul rând, trebuie să știi că aceasta este un păcat înaintea lui Dumnezeu care ne desparte de El și ne pune în legătură cu spiritul curviei (Osea 4:12; Osea 5:4), cu un mod de viață depravat, stricat, condus de instincte animalice, carnale, unele nenaturale, diferită de o iubire curată și altuistă dintre doi soți, și care ne pervertește inima, și ne întunecă mintea așa cum a m văzut în textul din Romani 1:19-32.

1) Să luptăm pe plan spiritual pentru a ne elibera de pornografie:

În primul rând, lupta pentru a obține eliberarea din pornografie este o luptă spirituală, este o luptă cu ‚uneltirile Diavolului’ şi cu ‚spiritele răutăţii din locurile cereşti’ (Efeseni 6:11-12). Diavolul şi îngerii lui, va face tot ce atârnă de ei ca să te împingă în mlaștina pornografiei, sau să te scufunde și mai tare în pornografie!

Diavolul are spirite (duhuri) specializate în acest domeniu: demoni de iubire de sine, mai exact ramura pasiunii greșite a iubirii de sine, care îi îndeamnă pe oamenii uneori la pasiuni nepermise de Dumnezeu, iar această pasiune îți dă putere, dorință, de a nu te mai înfrâna!

Acest spirit al pasiunii greșite, lucrează împreună cu libertatea lumească, o altă ramură a iubirii de sine, care te îndeamnă să cauți moduri de împlinire, nepermise de Dumnezeu, dar permise de lume, de libertatea falsă a lumii, unde poți trăi cum vrei, dar care duce la moarte (Proverbe 5:1-6; Proverbe 14:12).

La început demonii te vor atrage cu curiozitatea, cu anumite scene sau cuvinte auzite întâmplător, lucrând în general pe un fundal al singurătății, deprimării, lipsei de bucurie a vieții, de scop în viață, al atacului spiritului morții, prin ramura durere, în care dorește să trăiești nu în durere, ci în mângâiere, de oameni conduși de instincte, pofte, și mai puțin de rațiune, aleargă la aceste ape otrăvitoare! – Ieremia 8:14; Proverbe 5:15-21.

Însă dacă ești prins în păcatul pornografiei, demonii prin lume se vor folosi de imaginile și manifestările pornografice, de legăturile cu oamenii, cu site-uri pornografice, ca să te ademenească și mai mult în acest păcat, de aceea tu trebuie să te rogi în acele momente când ești ispitit sau încercat (Luca 22:40).

Evită emisiunile, TV, filmele erotice, site-uri erotice, reviste pornografice, muzica senzuală, orice care duce la a trăi în afara lumii reale, în a anula bunul simț și conștiința, și în a ieși din terenul voinței lui Dumnezeu, care este adevărata libertate!

Ilustrare:

Putem compara terenul adevăratei libertăți cu acoperișul plat al unui bloc cu 10 etaje, în care libertatea de mișcare este perimetrul acoperișului blocului! A ieși dincolo de acoperiș, pare preț de o secundă o mișcare liberă dar duce la moarte! La fel și ieșirea de pe terenul adevărului biblic duce la moarte, chiar dacă preț de o secundă ai senzația de „libertate, de zbor, de împlinire”!

În concluzie, împotrivește Diavolului prin credință (1Petru 5:8-9), prin încrederea în normele divine, care delimitează sau conturează adevărata libertate fără consecințe negative!

2) Lupta mintală:

Lupta mintală implică, a reflecta, a cugeta la ceea ce este drept, curat, așa cum îndeamnă apostolul Pavel în Filipeni 4:8, SCC: “Încolo, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt respectuoase, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt vorbite de bine, dacă este vreo virtute, dacă este vreo laudă; la acestea să cugetaţi”. Lupta mintală implică, a nu permite ca anumite gânduri trecătoare, ce vin în minte din trecut, sau stârnite în prezent de ceva (imagine, câtec, etc.), să pătrundă în inimă, și să te facă să cugeți la nelegiuiri, formându-ți o mentalitate a cărnii care este moarte conform cu Romani 8:5-8. O mentalitate bazată pe pofte trupești, pe împliniri trecătoare, efermere, și nu o mentalitate a Spiritului care este etern (Evrei 9:14), de folos și care duce la o viață sfântă!

Pentru a câştiga lupta mintală, trebuie să îți dezvolți un mod de a gândi sănătos la cele descrise în Filipeni 4:8, forțându-te să rămâi pe terenul adevăratei libertăți, al Cuvântului lui Dumnezeu și al unei conștiințe sănătoase, și nederapând spre lucruri rușionase, depravate, care strică inima și întunecă mintea și întinează conștiința, făcând-o insensibilă la adevăr și la judecata sănătoasă!

3) Lupta pentru inima ta:

Spiritul sau inima ta, este locul de unde izvorăsc: izvoarele vieții (Proverbe 4:23), a pierde lupta pentru inimă, a lăsa ca practicile lui satan să-ți cucerească inima, cetatea vieții, înseamnă ca treptat inima să devină izvoare ale morții, ca curvia care duce la moarte, ca lăcomia care duce la moarte, etc. – Efeseni 5:3-5.

Inima este cucerită prin minte, atunci când mintea nu mai raționează corect, și permite ca să intre la inimă, gânduri, idei, raționamente, atunci când ele sunt greșite, inima se întunecă, și ea își pierde curăția prin care reflectă Spiritul lui Dumnezeu (1Timotei 1:5; Psalm 140:2, Proverbe 6:18).

Lupta pentru inima începe de la lupta pentru o minte sănătoasă, care gândește lucrurile prin prisma legii lui Christos și astfel obține mintea lui Christos (1Corinteni 2:16).

Dacă inima deja s-a întunecat, dar nu într-o măsură irecuperabilă, inima sau spiritul omului tot prin minte trebuie luminată, corectată, îndreptată, iar mintea trebuie să gândească pe baza adevărului din Sfânta Scriptură, adevăr înțeles și dezvăluit de Spiritul Sfânt! – Efeseni 6:17.

Astfel inima va recăpăta izvoarele vieții, și va avea: simțiri, motivații, puteri și sentimente curate, pure, sfinte, nu egoiste, și va deveni o inimă circumcisă de carnea păcătoasă (comp. cu Romani 2:29; Ieremia 4:4), care va trăi o viață pentru Dumnezeu (Romani 6:10-11).

Îndemn de încheiere:

Luptă să te eliberezi de această legătură a morții (comp. Evrei 12:2 cuProverbe 7:16,Proverbe 7:27), ca să devii o făptură curată, liberă de a trăi o viață cu adevărat fericită!

Imortant este să perseverezi în această luptă pentru ați elibera mintea, inima corpul de această otravă mortală mascată în plăcere, e nevoie să îți dai toată silința, folosind toate capacitățile tale de om, pentru a scoate această otravă din tine, este nevoie de timp şi străduinţă, credință și răbdare, de luptă până la sânge, a te lepăda de tine însuși, de a lua crucea și a-L urma pe Domnul (Luca 9:23) prin care învingi iubirea de sine, în forma de spirit demonic, precum și ca om vechi al tău, pe care trebuie să îl crucifici, ca să devii un om nou, creat după chipul (calitățile) lui Dumnezeu (Coloseni 3:5-10).

Soluţii practice pentru eliberarea de viciul fumatului

Nu vă faceţi sclavi fumatului, ci ai lui Dumezeu!

Orice fumător a văzut pe pachetul de ţigări sau pe reclamele de pe stradă, inscripţia: „TUTUNUL DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂŢII”. Marea majoritate a fumătorilor sunt conştienţi că ţigară îi îmbolnăveşte şi le scurtează viaţa!

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, pe întregul glob, mor în fiecare an, 3 milioane de oameni din cauza fumatului – 6 persoane în fiecare minut.

Scopul acestui pliant nu este acela de a arăta cât de dăunător este fumatul, deoarece în această privinţă există mii de studii de specialitate care au dovedit nocivitatea tutunului; ci, în acest pliant încercăm să prezentăm sfaturi practice, pentru a ne împăca cu Dumnezeu, abandonând acest viciu periculos, atât fizic cât şi spiritual.

În primul rând, trebuie să înţelegem că această robie păcătoasă ne face: dușmani cu Dumnezeu, deoarece El este sfânt şi ne cheamă şi pe noi să fim sfinţi și curați (1Tesaloniceni 4:7; 1Ioan 3:3), tocmai de aceea suntem îndemnaţi în Cuvântul lui Dumnezeu: „…fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci este scris: Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt” (1Petru 1:15-16). Iar sfinţenia este opusul necurăţiei, astfel a fi sfinţi, înseamnă a fi curaţi din toate punctele de vedere, din punct de vedere spiritual, mintal şi fizic. Astfel, fumatul este un păcat, care ne desparte de Dumnezeu, care este izvorul sfinţeniei şi care nu poate fi prieten cu cineva ne-sfânt (Psalm 18:26).

Fumatul este un păcat împotriva corpului vostru, pe care îl ruinează şi întinează, care nu respectă principiul din Cuvântul lui Dumnezeu: „…să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţirea în frică de Dumnezeu” (2Corinteni 7:1). Dacă ne este teamă de Dumnezeul Atotputernic, dorind să facem lucruri plăcute înaintea lui, atunci vom lupta cu acest viciu, deoarece tutunul ne murdăreşte carnea, făcând să avem dinţi şi degete galbene şi plămâni înnegriţi, cât şi duhul întinat, adică o stare de sclavie, acea dependenţă de care scăpăm cu greu.

Ba mai mult, acest viciu ne distruge trupul, care pentru un creştin este templul lui Dumnezeu (1Corinteni 3:16), iar Biblia precizează în 1Corinteni 3:17: „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este Sfânt: şi aşa sunteţi voi.”

În plus, cum putem spune că ne iubim aproapele așa cum avem porunca (Matei 22:39), dacă noi îl poluăm şi-l îmbolnăvim prin fumul de la ţigările noastre? Astfel această practică este condamnabilă în ochii lui Dumnezeu căci distruge viaţa creată de El.

Întreabă-te: Oare doreşti să faci din ţigară un zid între tine şi Dumnezeu? Doreşti să fi la nesfârşit sclav acestei păcat? Nu uita că acest Stăpân este foarte crud, deoarece te duce la o ruinare a sănătăţii fizice, conducând la diferite boli şi la moarte! Doar luând perioada dintre anul 1950 până în 1995, au murit din cauza lui: cca. 60 de milioane de oameni.

Vrei să te supui acestui Stăpân distrugător, sau unui Stăpân iubitor? Nu uita că Dumnezeu este iubire (1Ioan 4:8) şi doreşte ceea ce este cel mai bine pentru tine, doreşte fericirea ta (Isaia 48:17-18). El a arătat dragostea Sa prin faptul că a dat tot ceea ce a avut mai scump, pe Fiul său Isus Cristos, care a murit pentru tine, ca tu să primeşti viaţă veşnică şi să-ţi fie iertate păcatele (Ioan 3:16). Vrei tu să răspunzi la iubirea Lui? Aceasta o poţi face, ascultând de poruncile lui, care chiar dacă par restrictive, sunt spre folosul şi binele tău (2Timotei 3:16-17).

De pildă, El ne spune să ne preţuim corpul, nu să-l distrugem; ci să-l îngrijim cu drag (Efeseni 5:29). Ce poruncă iubitoare! de asemenea, când Creatorul I-a creat pe oameni, i-a „încununat cu slavă şi cinste” (Psalm 8:5). Oare nu este timpul să aduci cinstea, slava şi sfinţenia în viaţa ta, având o viaţă echilibrată prin pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere?

Dar să prezentăm câteva modalităţi practice pentru a te lăsa de fumat:

În primul rând, îţi trebuie omotivaţie bună pentru a te lăsa de fumat. Cea mai bună motivaţie este aceea de a-i plăcea lui Dumnezeu, dorind din toată inima să-i faci voia. O altă motivaţie ar fi aceea de a avea o sănătate mai bună, atât pentru voi cât şi pentru familia voastră.
Stabiliţi grabnic o ziîn care să vă lăsaţi de fumat, distrugeţi toate ţigările, pregătiţi-vă pentru acea zi printr-o aerisire bună a casei, spălaţi-vă hainele şi curăţiţi-vă de mirosul de ţigară. Nu amânaţi acest pas şi nu vă mulţumiţi să vă lăsaţi treptat, ci încercaţi dintr-o dată.
Evitaţi orice sursăposibilă de unde ai putea fi ispitit sau aprovizionat cu ţigări, cum ar fi prieteni care fumează, magazine unde se prezintă în mod ostentativ ţigări, evitaţi să intraţi în tutungerii până când aţi reuşit să vă lăsaţi de fumat, de asemenea evitaţi să mergeţi în locuri unde se fumează.
Spuneţi-le în mod ferm celor din familie că vreţi să vă lăsaţi de acest obicei dăunător,cereţi-le ajutorul. Dacă mai sunt fumători în familie,încercaţi cu toţii să stabiliţi o zi, cât mai degrabă, pentru a vă lăsă împreună de fumat. Faceţi cunoscută această decizie prietenilor şi cunoştinţelor.
Când simţi dorinţa de a fuma, probabil din cauza unui moment tensionat, adu-ţi aminte că acest impuls nu ţine de obicei mai mult de 5 minute. De asemenea, atunci când este momentul să-l implori pe Dumnezeu să te ajute, atunci trebuie să te rogi stăruitor să nu cazi în ispită (Romani 12:12; Matei 26:41). Cere-i Lui putere să te ajute să învingi această slăbiciune, dar să şti că El îţi va da putere doar dacă vrei cu adevărat să te laşi de fumat, fără să te îndoieşti că vei reuşi. (Iacob 1:5-8,Iacob 1:12).
Ocupaţi-vă mintea cu alte lucruri; citeşte Biblia, cugetă adânc la frumuseţea creaţiei, gândeşte-te la activităţile cotidiene, forţează-te să te gândeşti la altceva, ocupă-ţi mâinile cu ceva: faceţi-vă pantofii cu cremă, reparaţi ceva, scrie scrisori, pune-te şi spală hainele sau spală-te pe dinţi, etc. luaţi ceva în gură: alune, biscuiți, napolitane, bomboane, gumă de mestecat. Faceţi exerciţii fizice când sunteţi nervoşi şi când simţi un impuls nervos de a ceda şi a aprinde o ţigară, respiră profund şi rar în loc de o ţigară, mai bine bea un pahar de apă sau suc, beţi multe lichide, mai ales în primele zile.
Mai presus de toate, să şti că doar Dumnezeu vă poate ajuta cel mai mult să o rupeţi cu acest viciu, numai prin Duhul Sfânt sau puteţi să puneţi capăt în mod categoric şi în cât mai scurt timp fumatului. Dar, ca să primiţi Duhul Sfânt,trebuie să vă căiţi de păcatele voastre, printre care şi fumatul. Dumnezeu nu poate să-i dea ajutor unei persoane care nu se consideră păcătoasă şi neputincioasă. De aceea, căinţa sinceră şi căutarea ajutorului la Cel Prea Înalt este cel mai bun ajutor care ne poate furniza puterea interioară de a spune NU păcatului. (Fapte 3:21) Pentru că, dacă regretăm sincer ceva, părându-ne rău, nu vom mai face, nu-i aşa ? De aceea, este bine să vă mărturisiţi păcatele, printre care şi fumatul, în rugăciune la Tatăl ceresc şi să nu mai îl practicaţi (Proverbe 28:13).

Astfel, soluţia la orice viciu sau patimă este dată de principiul: „…umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoasă”. Pentru a umbla prin Duhul avem nevoie de studiu biblic, adică a citi şi reflecta la Cuvântul lui Dumnezeu zilnic (Psalm 1:1-3).

Îţi sugerez să citeşti următoarele texte biblice, mai ales în perioada primelor zile de abstinenţă de la tutun: Psalm 34:6-22; Psalm 86:1-13;Matei 7:7-8; Marcu 9:23; Ioan 16:23; Ioan 15:5-7,Ioan 15:11; Filipeni 2:13;Filipeni 4:13 – memorează un text care simţi că te întăreşte mai mult să nu fumezi. De asemenea, păstrează acest pliant cu tine tot timpul, iar când simţi nevoia să fumezi, citeşte-l din nou.

Dacă recidivaţi, adică dacă vă scăpaţi o dată şi fumaţi după ce v-aţi lăsat, nu abandonaţi hotărârea de a vă lăsă de acest viciu, ci aceasta ar trebui să aprindă şi mai mult dorinţa şi ambiţia de a vă lăsa complet. O recidivă sau mai multe nu înseamnă că aţi pierdut lupta, continuaţi şi veţi reuşi, deoarece atunci pierdeţi lupta când o abandonaţi, dacă continuaţi, veţi izbândi.

Fie să aveţi atitudinea mintală a apostolului Pavel care a spus: „…nu mă voi lăsa stăpânit de ceva…Nu ştiţi că trupul vostru este templu Duhului Sfânt…căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Slăviţi pe Dumnezeu în trupul vostru” (1Corinteni 6:12,1Corinteni 6:19-20).

De aceea întrebaţi-vă în final, ce vreţi să fiţi: sclavi ai fumatului sau ai lui Dumnezeu?

Soluţii practice la problema excesului de alccol

Citind acest titlu poate te întrebi: Este rău să bei? Este chiar dăunător? Poate fi alcoolul un zid în relaţia cu Dumnezeu? Ce este alcoolismul? Ce spune Biblia despre alcool?

Atunci când alcoolul îl face pe om rob, când consumul este în exces, omul se face vrăşmaş cu Dumnezeu (Iacov 4:4). Biblia nu condamnă consumul moderat al acestora (Deuteronom 14:26; Ecleziast 9:7; Matei 11:19; Ioan 2:1-10; 1Timotei 3:3,1Timotei 3:8; 1Timotei 5:23). Însă Cuvântul lui Dumnezeu condamnă beţia, căci beţivii nu vor moştenii împărăţia lui Dumnezeu (Proverbe 20:1; 1Corinteni 6:9; Efeseni 5:18). Iar în cazul alcoolicului, sau a celor ce nu au stăpânire de sine, se pretinde o abstinenţă totală de la orice fel de băutură alcoolică, căci dacă nu reuşim să ne stăpânim; ci, ne stăpâneşte alcoolul pe noi, mai bine să renunţăm complet la el, după cum ne învaţă Isus în Matei 5:30: ,,Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (vezi şi (Coloseni 3:5). Da, mai bine să lepădăm complet un obicei sau o practică, decât să fim noi complet lepădaţi de Dumnezeu, mai bine să sacrificăm o plăcere de-a noastră decât să fim noi sacrificaţi complet în Gheena în focul veşnic.

Astfel, alcoolul în exces îl poate face pe om, neom, ducându-l la îmbolnăvirea sistemului nervos, distrugerea celulei nervoase, tulburări mintale şi fizice, distrugerea ficatului, el mai aduce dezechilibru, confuzie, pierderea controlului, depresie, imagine săracă de sine şi un respect de sine scăzut, depersonalizare sau deformarea personalităţii, maturizare frânată, vinovăţie şi ruşine, regrete, izolare şi disperare, afectându-l pe om în întregime, adică din punct de vedere spiritual, psihic, afectiv şi fizic. De aceea Biblia descrie înProverbe 23:29-35 efectele beţiei când spune: ,,Ale cui Sunt vaietele? Ale cui Sunt oftările? Ale cui Sunt neînţelegerile? Ale cui Sunt plângerile? Ale cui Sunt rănirile fără pricină? Ai cui Sunt ochii roşii? Ale celor ce întârzie la vin, şi se duc să golească paharul cu vin amestecat. Nu te uita la vin când curge roşu şi face mărgăritare în pahar; el alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca o viperă. Ochii ţi se vor uita după femeile altora, şi inima îţi va vorbi prostii. Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat pe vârful unui catarg. „M-a lovit… dar nu mă doare!… M-a bătut… dar nu simt nimic! Când mă voi trezi? Mai vreau vin!”

Observăm din acest text că beţia muşcă ca un şarpe, dar ea nu-l afectează doar pe beţiv sau pe alcoolic; ci, şi pe cei din jurul lui. Căci câte familii nu sau destrămat din cauza alcoolului? Câtă violenţă şi crime din cauza lui, căci conform unui raport din New York Times ,,peste 80% din cauzele de omor prin lovire şi vătămări corporale grave sunt comise de beţivi.” Câte accidente de circulaţie, dacă numai în S.U.A mor în fiecare an peste 50.000 de oameni în accidente rutiere, din care mai mult de jumătate au ca cauză starea de beţie la volan.

Dar problema cea mai importantă este că această patimă ne face vrăşmaşi cu Dumnezeu, deoarece El este sfânt şi ne cheamă şi pe noi să fim părtaşi la sfinţenia şi la gloria sa, de aceea primim îndemnul: ,,…fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci este scris: Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt”(1Petru 1:15-16). Iar a fi sfinţi înseamnă a fi curaţi din punct de vedere spiritual, mintal şi fizic şi a trăi o viaţă după principiile lui Dumnezeu, şi nu ca robi a unor vicii. Astfel, beţia este un păcat, care ne desparte de Dumnezeu, care este izvorul sfinţeniei, căci prima poruncă din Biblie este: ,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă.”cum poate cineva să-l iubească şi să-l slujească pe Dumnezeu cu ,,toată gândirea”, când alcoolul are efect direct asupra minţii făcându-l să nu mai aibă control. Nu degeaba Biblia spune în Osea 4:11 următoarele: ,,Curvia, vinul şi mustul iau minţile omului.” Astfel capacitatea de a judeca, de a chibzuii, de a exercita stăpânire de sine şi alte funcţii importante sunt afectate serios.

De aceea, întreabă-te în mod serios: Oare doreşti să faci din alcool un zid între tine şi Dumnezeu? Doreşti să fi la nesfârşit sclav acestei patimi? Nu uita că acest Stăpân este foarte crud, deoarece te duce la o ruinare a sănătăţii fizice, conducând la diferite boli. Vrei să te supui acestui Stăpân distrugător, sau unui Stăpân iubitor? Nu uita că Dumnezeu este iubire (1Ioan 4:8) şi doreşte ceea ce este cel mai bine pentru tine, doreşte fericirea ta (Isaia 48:17-18).

A arătat dragostea sa prin faptul că a dat tot ceea ce a avut mai scump, pe Fiul său Isus Cristos, care a murit pentru tine, ca tu să primeşti viaţă veşnică şi să-ţi fie iertate păcatele. (Ioan 3:16) Vrei tu să răspunzi la iubirea Lui? Aceasta o poţi face, ascultând de poruncile lui, care chiar dacă par restrictive, sunt spre folosul şi binele tău. De pildă, El ne spune să ne preţuim corpul, nu să-l distrugem; ci, să-l îngrijim cu drag (Efeseni 5:29). Ce poruncă iubitoare! de asemenea, când Creatorul I-a creat pe oameni, i-a „încununat cu slavă şi cinste” (Psalm 8:5). Oare nu este timpul să aduci cinstea, slava şi sfinţenia în viaţa ta, având o viaţă echilibrată prin pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere?

În continuare însă să analizăm: ce este alcoolismul? Şi care sunt cauzele acestuia? Precum şi modalităţile practice de a lepăda viciul beţiei.

În primul rând, trebuie să precizăm diferenţa între beţie şi alcoolism, astfel beţia este rezultatul consumului unei cantităţi excesive de alcool, de către o persoană, indiferent dacă acesta consumă regulat sau mai rar băuturi alcoolice. În schimb alcoolismul este preocuparea inveterată pentru băuturile alcoolice, care este caracterizată printr-o pierdere a controlului cauzată de consumarea acestuia, şi a unei dependenţa de alcool, astfel nu oricine se îmbată este alcoolic, şi nu toţi alcoolicii se îmbată, însă alcoolismul este o intoxicaţie cu alcool datorită consumului excesiv şi repetat de băuturi alcoolice.

Cauzele acestuia sunt:

Ø Cauze fizilogice, adică o predispoziţie moştenită-înnăscută (genetică), spre alcoolism. (Aceasta nu înseamnă însă predestinare, sau că cel care are această înclinaţie înnăscută nu se poate stăpânii sau abţine de la alcool).

Ø O altă cauză este exemplul părinţilor, al prietenilor, colegilor şi influenţa anturajului.

Ø O educaţie deficitară, toleranţa părinţilor, lipsa iubirii, aprecierii şi respectului în familie.

Ø Încercarea de a fugi din viaţa reală, de a fugi de nelinişte, deprimare, frustrare, eşec prin alcool.

Deci alcoolul pentru unii a devenit ca un fel de refugiu, dar din păcate nu un refugiu real, căci la început alcoolul este ca un calmant, îţi dă o senzaţie de bine, scade neliniştea, devii mai vorbăreţ, îţi oferă curaj, te relaxează, eşti mai puţin îngrijorat, uiţi de necazuri. Însă toate aceste aparente avantaje au efect de bumerang, căci atunci când efectul de calmant dispare, neliniştea şi îngrijorarea reapare, dar într-un mod diferit, şi anume mai puternic, astfel te simţi mai neliniştit şi încordat. Mulţi însă revin din nou la pahar să-şi potolească îngrijorarea, dar când se trezesc din nou, aceasta reapare cu şi mai multă putere, astfel acest om dacă continuă să bea intră într-un cerc vicios din care greu va mai ieşi.

Dar să prezentăm câteva modalităţi practice de a elimina viciul beţiei:

În primul rând, trebuie să menţionăm şi orice om trebuie să fie conştient că alcoolul nu face parte din lucrurile necesare vieţii, ca aerul, apa şi hrana, astfel omul poate trăi şi fără alcool.

Problema este însă că alcoolicul sau cei care au probleme cu beţia, de multe ori nu acceptă ajutorul şi nu recunoaşte că are vreo problemă. Însă primul pas în rezolvarea problemei, este recunoaşterea ei, dacă acestuia i se pun următoarele întrebări, el poate să-şi dea seama că ceva nu este în regulă în viaţa lui. Aceste întrebări ar putea fi: Poţi să trăieşti fără alcool, o lună? Dacă nu de ce? Ţi se întâmplă să te gândeşti la băutură când trebuie să te ocupi de altceva? Încerci să-ţi păstrezi o rezervă de alcool pentru ca să fi sigur că nu-ţi va lipsi atunci când vei avea nevoie de el?

Mai presus de toate, doar Dumnezeu poate ajuta pe persoană să o rupă cu acest viciu, beţia, numai prin Duhul Sfânt puteţi să puneţi capăt în mod categoric şi în cât mai scurt timp. Dumnezeu are putere să-i recupereze chiar pe un alcoolic atunci când acesta se predă complet lui Dumnezeu şi se lasă prelucrat de El (1Corinteni 6:10-11).

Dumnezeu nu poate să-i dea ajutor unei persoane care nu se consideră păcătoasă şi neputincioasă. De aceea, căinţa sinceră, smerenia şi căutarea ajutorului la Cel Prea Înalt este cel mai bun ajutor De aceea, este bine să vă mărturisiţi păcatele în rugăciune la Tatăl ceresc şi să nu mai îl practicaţi (Proverbe 28:13).

Ø Îţi trebuie o motivaţie bună pentru a stăpânii alcoolul, şi a nu-l lăsa ca el să te stăpânească pe tine. Cea mai bună motivaţie este aceea de a-i plăcea lui Dumnezeu, dorind din toată inima să-i faci voia. O altă motivaţie ar fi aceea de a avea o sănătate mai bună, atât pentru voi cât şi pentru familia voastră.

Ø Evitaţi orice sursă posibilă de unde ai putea fi ispitit sau aprovizionat cu băutură, cum ar fi prietenii de pahar, baruri, petreceri unde se consumă alcool, etc.

Ø Spuneţi-le în mod ferm celor din familie, prietenilor şi cunoştinţelor că vreţi să vă lăsaţi de băut şi cereţi-le ajutorul dacă este cazul.

Ø Când simţi dorinţa de a bea, probabil din cauza unui moment tensionat, atunci este momentul să-l implori pe Dumnezeu ă te ajute, atunci trebuie să te rogi stăruitor să nu cazi în ispită (Romani 12:12; Matei 26:41). Cere-i Lui putere să te ajute să învingi această slăbiciune, dar să şti că El îţi va da putere doar dacă vrei cu adevărat ă te laşi de băutură.

Ø Ce vă da putere hotărârii voastre este să vă consacraţi viaţa lui Dumnezeu spunând într-o rugăciune că de acum vreţi să vă trăiţi viaţa pentru El, puteţi să vă rugaţi astfel:

„Tată ceresc, Dumnezeule Sfânt în numele Fiului tău Isus Cristos, îţi mulţumesc pentru jertfa fiului tău, pentru darul vieţii, dar te implor să mă ierţi de păcatele mele printre care şi beţia, ajută-mă să nu-ţi mai întristez inima prin acest viciu şi dă-mi putere să mă eliberez de această sclavie, îmi dedic viaţa ţie, fă din mine un copil care să-ţi aducă cinste în orice moment al vieţii… amin.”

Astfel, soluţia la orice viciu sau patimă este dată de principiul: ,,…umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoasă” (Galateni 5:16). Iar înEfeseni 5:18-21 se spune: ,,Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţămiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.”

Deci cel ce are probleme cu alcoolul trebuie să se umple cu Duhul lui Dumnezeu pentru că rodul acestui Duh este stăpânirea de sine (Galateni 5:22-23), şi această umplere cu Spiritul Sfânt se obţine prin rugăciuni de mulţumire în care să-i mulţumim lui Dumnezeu de toate, şi de bune şi de rele cu încrederea că El are totul sub control şi că toate lucrurile lucrează în final spre bine (Romani 8:28). Atunci nu vom cădea pradă disperării sau îngrijorării pe care să o înecăm în alcool. Mai avem nevoie de studiu biblic, adică a citi şi reflecta la Cuvântul lui Dumnezeu zilnic pentru a ne umple cu principiile sfinte pe care să le spunem şi altora. Îţi sugerez să citeşti următoarele texte biblice, mai ales în perioada primelor zile de abstinenţă de la alcool: Proverbe 20:1;Osea 4:11; 1Corinteni 6:9-11; Efeseni 5:18-21; Filipeni 4:13 – memorează un text care simţi că te întăreşte mai mult să nu consumi alcool.

Un alt lucru pentru a fi plin de Duhul lui Dumnezeu, este să învăţăm supunerea, căci este scris: ,,Supuneţi-vă unii altora”, acest lucru putem să-l arătăm în momentul când ne integrăm într-o adunare creştină, în familie, sau în faţa lucrătorilor creştini care doresc să ne ajute să scăpăm de acest viciu. Însă dacă noi nu recunoaştem că avem probleme, nu acceptăm sfaturile, atunci nu vom putea fi plini de Duh şi astfel nu vom birui acest viciu. De asemenea, păstrează acest pliant cu tine tot timpul, iar când simţi nevoia să bei, citeşte-l din nou.

Dacă recidivaţi, adică dacă vă scăpaţi o dată şi consumaţi alcool sau chiar vă îmbătaţi după ce v-aţi lăsat, nu abandonaţi hotărârea de a vă lăsă de acest viciu; ci, aceasta ar trebui să aprindă şi mai mult dorinţa şi ambiţia de a vă lăsa complet. O recidivă sau mai multe nu înseamnă că aţi pierdut lupta, continuaţi şi veţi reuşi, deoarece atunci pierdeţi lupta când o abandonaţi, dacă continuaţi, veţi izbândi. Păzeşte-te de disperare, şi nu lăsa ca o recidivă sau mai multe să te facă să gândeşti: nu sunt bun de nimic; nu voi reuşi niciodată; ci, fi ca un alergător de la maraton care chiar dacă cade se ridică şi continuă cursa, tot aşa şi tu, nu contează de câte ori ai căzut, tu continuă cursa şi vei birui.

Faptul că poţi reuşi să te laşi de acest viciu este arătat în Biblie, căci despre unii beţivi se spune în 1Corinteni 6:9-11: ,,… Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru.”Deci beţivi pot fi spălaţi, sfinţiţi şi declaraţi drepţi prin căinţa de păcate făcută în numele lui Isus, şi prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu care poate aduce ca roadă în viaţa celui ce sa căit, stăpânirea de sine sau înfrânarea poftelor.

Fie să aveţi atitudinea mintală a apostolului Pavel care a spus: ”…nu mă voi lăsa stăpânit de ceva…Nu ştiţi că trupul vostru este templu Duhului Sfânt…căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Slăviţi pe Dumnezeu în trupul vostru” – 1Corinteni 6:12,1Corinteni 6:19-20.

De aceea întrebaţi-vă în final, ce vreţi să fiţi: SCLAVI AI ALCOOLULUI SAU AI LUI DUMNEZEU?

Soluţii pentru eliberarea de păcatul masturbării

Mulţi oameni au probleme cu masturbarea dar le este frică să vorbească şi să se destăinue. Alţi consideră masturbarea doar o joacă nevinovată, cel mult un obicei impur. Sexologii o consideră ceva normal pentru perioada pubertăţii. În trecut masturbarea era descrisă ca aducând efecte fizice nedorite. Care este adevărul despre masturbare? Învaţă ceva Biblia despre ea? Este ea păcat? La toate aceste întrebări şi la altele vom răspunde în continuare după cum urmează:

Ø Ce este masturbarea şi cât de răspândită e?

Ø Care sunt cauzele şi efectele ei?

Ø Este masturbarea păcat?

Ø Cum putem învinge această practică?

Ce este masturbarea şi cât de răspândită e?

Masturbarea sau onania[1] (cum mai este numită) este definită ca fiind: auto stimularea organelor genitale pana la atingerea orgasmului. Astfel masturbarea reprezintă excitarea proprie a organelor genitale pana la punctul atingerii orgasmului (plăcerii sexuale). Studiile au arătat că majoritatea tinerilor s-au masturbat cel puţin pentru o perioada în timpul adolescentei lor. Deşi este cert ca masturbarea nu dispare după adolescenţă, practicarea ei pare sa prevaleze totuşi în rândul adolescenţilor. Odată cu debutul pubertăţii, adolescentul de sex masculin devine capabil să ejaculeze şi pornind de aici, masturbarea este folosita de obicei pentru a atinge orgasmul. Dar şi fetele ajunse în pubertate o practică, deoarece în perioada pubertăţii dorinţele sexuale devin mai puternice. Astfel tinerii fie din curiozitate, fie pentru plăcere, sau pentru a fugi de tensiuni, nelinişte, frustrări, o practică.

Însă nu trebuie confundată masturbarea cu poluţia (emisii sau scurgeri de lichid seminal) sau cu excitările din timpul zilei sau nopţii care se produce involuntar, datorită stărilor de tensiune, sau a lichidului seminal acumulat. Poluţia nocturnă, este un proces fiziologic normal, chiar dacă de obicei este însoţită de un vis erotic. Emisiile nocturne reprezintă modul normal şi obişnuit în care băieţii ajunşi la adolescenţă se descarcă de lichidul seminal acumulat şi de tensiunile sexuale care cresc într-un ritm rapid. Poluţia sau excitarea din timpul zilei nu este un păcat, dacă nu este provocată deliberat de imagini sau o mentalitate erotică, ele nu au nimic cu masturbarea întrucât sunt în mare măsură involuntare, sunt reacţii normale ale corpului şi pe măsură ce te maturizezi intensitatea acestor lucruri va scădea.

Masturbarea a fost de cele mai multe ori o chestiune legata mai curând de băieţi decât de fete, şi asta din următorul motiv fundamental. În primul rând, fetele care se află în prima jumătate a adolescenţei nu resimt o nevoie puternica de descărcare sexuala. Stimularea lor sexuala este satisfăcută pentru o mai mare perioada de timp prin faptul ca sunt ţinute în braţe şi mângâiate. Senzaţiile lor mai puternice de excitare sexuala încep să apară odată cu mângâierile mai intense şi în special odată cu penetrarea genitala sau pierderea fecioriei.

Totuşi masturbarea este răspândită şi printre fete aproximativ la 40 sau 50%. Statisticile mai arată că peste 80% dintre adolescenţi şi aproximativ 50% dintre adolescente practica auto-satisfacerea sexuala (masturbarea).

În special între 13 şi 25 de ani masturbarea este foarte răspândită, după unele studii despre băieţii se arată că cel puţin 95% o practică. În 1971 Goldstein, Haeberle & McBride au decis că masturbarea e forma cea mai comună de activitate sexuală printre oameni. Studii recente au arătat că 95% din bărbaţi şi 89% din femei au practicat masturbarea. În trecut s-a spus despre masturbare că duce la orbire, la sterilitate, la debilitate mintala sau la creşterea parului în palma, etc. Astăzi este ştiut că masturbarea nu afectează biologic organismul. Însă afectează persoana din perspectiva comportamentală, dar mai ales din perspectivă spirituală, acest lucru îl vom dezbate mai pe larg în capitolele următoare.

Care sunt cauzele şi efectele ei?

Cum am mai spus, adolescenţa este o perioada de mari transformări fizice şi emoţionale. Schimbările pe care le trăiesc adolescenţii îi iau adesea prin surprindere şi îi derutează, iar ei sunt de cele mai multe ori slab pregătiţi pentru a înţelege sau a se acomoda cu ele. Probabil şi tu dacă eşti adolescent eşti unul dintre cei care au probleme, altfel eşti interesat de subiectul acesta. Nu trebuie sa te simţi jignit. Ai nevoie de ajutor, aşa cum am avut eu, şi alţii nevoie de el. Presiunile şi impulsurile care îi determina pe tineri să se masturbeze sunt o parte fireasca a procesului de creştere. Asta nu înseamnă ca masturbarea este fireasca, şi normală. Ci impulsurile sexuale puternice din perioada pubertăţi sunt ceva normal.

O alta cauza a masturbării o reprezintă o perspectiva nesănătoasa si ne educată asupra sexualităţi. Mulţi părinţi au evitat orice discuţie în legătură cu pubertatea. Este posibil ca părinţii să le fi spus copiilor că sexul şi sexualitatea sunt „murdare” şi „perverse”. Sau poate ca tinerii şi-au format aceasta imagine din alta parte. Este insa o înţelegere greşită a pubertăţii şi sexualităţii, şi tu trebuie să îţi revizuieşti perspectiva, daca gândeşti aşa. Ramurile şi secretele care înconjoară atât de des subiectul acesta îi determină pe mulţi tineri să creadă că presiunile şi pornirile care duc de obicei la masturbare sunt „ciudate”, „perverse” sau „jalnice”. Drept urmare ei evita sa îşi mărturisească frământările faţă de părinţi, prieteni sau conducătorii bisericii – într-o perioadă când sunt ne-pregătiţi să se descurce singuri în aceste chestiuni.

Deşi mulţi creştini consideră că masturbarea este o descărcare inofensiva, posibilele ei efecte justifică o judecare a ei cat se poate de serioasa.

Efectele masturbării

Vinovăţia. Unii din cei care se masturbează sunt cuprinşi de sentimente de vinovăţie. Aceste sentimente puternice de vinovăţie şi anxietate care însoţesc masturbarea, creează probleme, căci acei oameni îşi pierd respectul de sine.

Obsesia. Unii tineri sunt aşa de prinşi în problema masturbării încât abia daca se mai gândesc şi la altceva decât la sex. Cu cat perseverează mai mult în practica masturbării, cu atât mai mult depind de ea, o doresc şi o hrănesc tot mai mult. Şi cu cat o hrănesc mai mult, cu atât sunt mai prinşi de ea. Ei ajung astfel prizonierii unui cerc vicios de proporţii. Masturbarea poate dobândi un control atât de puternic asupra tinerilor, încât le subminează întreaga energie, le abate atenţia de la învăţătură sau de la alte lucruri importante în viaţă.

Păcate mai mari: Cei ce se dedau la plăceri solitare (masturbare) se angajează într-un cerc vicios astfel fără sfârşit. Cercul fără sfârşit este o dorinţă mereu şi mereu după senzaţii ale plăcerii. Astfel ei treptat, treptat, se lasă pradă robiei şi se cufundă progresiv în mlaştina sclaviei poftei, care uneori îi duce la păcate mai grave cum ar fi: urmărirea pornografiei, fornicaţia (relaţii sexuale înainte de căsătorie), adulter, homosexualitate, perversiuni sexuale, etc. Aşa cum drogurile slabe duc la cele tari, masturbarea hrăneşte pofta şi egoismul şi poate duce la alte păcate mai grave.

Pierderea plăcerii: Într-o revistă Cosmopolitan se spunea că în topul plăcerilor erotice pe primul loc este masturbarea. Pe locul trei era pomenit sexul normal, etc……..Astfel e foarte posibil că cel ce se va deda masturbării va avea parte de senzaţii pe care nu le va trăi în relaţia fireasca de cuplu, deci va fi nemulţumit de relaţia trupeasca fireasca. Astfel, dacă se va căsători aceea persoană va fi neîmplinită de soţie!

Există de asemenea posibilitatea conform unui Ghid Multimedia (Programul naţional de educaţie pentru sănătate, Ghid multimedia pentru profesori, partea I” – apărut sub egida MEC) ca cel ce se masturbează să aibă parte de ejacularea fără erecţia penisului (fără a mai simţi vreo plăcere).

Degradarea relaţiei în căsătorie: Daca luam în calcul animalitatea şi egoismul cu care respectivul s-a îmbogăţit prin practica masturbării, există mari şanse ca persoana să o practice şi după căsătorie, când va fi şi mai josnic şi degradant. Statisticile artă că 74% dintre femeile măritate se masturbează. Probabil ca procentajul bărbaţilor este puţin mai mare sau asemănător.

Până aici am văzut unele efecte negative în viaţa şi comportamentul persoanei care se masturbează, însă efectele spirituale sunt şi mai devastatoare.

De aceea să vedem în lumina Bibliei efectele nocive ale masturbării.

Este masturbarea păcat?

Unii ar spune ca nu, deoarece această practică este foarte răspândită, astfel chiar unii oamenii religioşi[2] o consideră normală printre tinerii necăsătoriţi. Ei spun: „nu suntem căsătoriţi ce să facem ca să scăpăm de tensiunile sexuale aferente tinereţii?”

Este interesant însă că Pavel inspirat de Spiritul Sfânt nu le spune celor ce ard sexual: masturbaţi-vă, ci îi sfătuieşte să se căsătorească dacă nu se pot înfrâna (1Corinteni 7:9), Într-adevăr Dumnezeu a prevăzut căsnicia ca singurul aranjament pentru satisfacerea acestor dorinţe (1Corinteni 7:2). Iar dacă nu au vârsta potrivită pentru căsătorie, sau nu sunt pregătiţi (spiritual, afectiv şi manterial) pentru căsătorie, pur şi simplu să fugă de poftele tinereţii (2Timotei 2:22). Astfel Domnul Isus ne spune clar şi tranşant în Marcu 9:43 „Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâni, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge”[3]. Iar faptul că este aşa de răspândită această practică nu înseamnă că este o scuză pentru a o practica şi noi creştinii. Minciuna şi furtul sunt la fel de obişnuite, dar e normal să le practicăm doar datorită motivului că sunt răspândite?

Masturbarea produce plăcere doar ţie însuşi, astfel tu devii „iubitor de sine” şi „iubitor de plăceri” (2Timotei 3:2,2Timotei 3:4). Masturbarea este un act centrat în totalitate pe propria persoană şi care provoacă şi mai multă preocupare de sine. Dar cei spirituali vor spune ca Pavel „nu mă voi lăsa dominat de ceva” (1Corinteni 6:12), ei vor asculta îndemnul din2Timotei 2:22: „Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” Cu siguranţă tentaţia de a te masturba face parte din „poftele tinereţii” Pavel nu ne spune să le dăm curs acestor pofte ci să fugim de ele, şi să urmărim calităţile creştine, împreună cu alţi fraţi şi prieteni creştini.

Unii ar putea să spună că masturbarea nu este menţionată direct în Biblie[4], nu este trecută pe lista păcatelor. Şi cu toate că această practică era obişnuită în ţările vorbitoare de limba greacă, fiind folosite diferite cuvinte pentru a o descrie, însă nici unul dintre aceste cuvinte nu este folosit în Biblie.

Este adevărat că nu există texte directe care să condamne masturbarea, dar nu există texte nici să o aprobe. Creştinii în general recunosc că fumatul este păcat cu toate că nu găsim în Biblie vreo poruncă cu privire la fumat, căci acest practică este una modernă! Însă găsim principii care demască fumatul ca fiind păcat (vezi 1Corinteni 6:12;2Corinteni 7:1; etc.). Tot aşa chiar dacă masturbarea nu este menţionată direct în Biblie, există însă principii scripturale care o demască ca fiind păcat.

În primul rând, trebuie să ţinem cont că listele cu păcate din Biblie nu sunt exaustive (complete), ele nu enumeră toate păcatele ci doar unele pe care doreau să le evidenţieze. Totuşi în Galateni 5:19-21 după postarea listei de păcate, se precizează: „şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Galateni 5:21). Să ne gândim, ce ar fi asemănător cu „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea” (Galateni 5:19)? Oare nu masturbarea? Apostolul pune în capitolul 5 din epistola către Galateni în contrast faptele cărnii (firii păcătoase) cu roada Spiritului care este şi „înfrânarea poftelor” (BC) sau „stăpânire de sine” (BCR). Putem spune că avem această roadă dacă noi nu putem stăpâni practica masturbării? Sau putem spune că noi ‚omorâm mădularele noastre care Sunt pe pământ: „curvia, necurăţia, patima („pofta sexuală” NW[5]), pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli ” (Coloseni 3:5), dacă noi practicăm masturbarea? Cu siguranţă că NU. Noi ca creştini ne-am îmbrăcat în omul cel nou care nu mai se ghidează în viaţă după „poftele înşelătoare” (Efeseni 4:22), ci el trăieşte o viaţă de sfinţenie pentru Dumnezeu. Iar cei ce sunt al lui Cristos „şi-au răstignit firea păcătoasă cu pasiunile şi dorinţele ei” (Galateni 5:24 NTLM[6]), ei nu sunt ca cei cu inima împietrită sau cu mintea întunecată care nu cunosc pe Cristos şi viaţa lui Dumnezeu. Despre ei Biblia spune în Efeseni 4:19 că „şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie”. Cu siguranţă că masturbarea se include în „s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie”. Cuvântul pentru „desfrânare” sau „destrăbălare” (în alte traduceri) în greacă este: „aselgeia” care are sensul de: senzualitate, indecenţă, imoralitate, ne înfrânare, destrăbălare, conduită libertină, excese, etc. Astfel nu cred că este greşit să spunem că masturbarea este o formă de „aselgeia”.

Trebuie spus de asemenea, că masturbarea slăbeşte conştiinţa bună, purtarea curată şi dragostea faţă de ceea ce este drept. Această practică îl face pe cel ce o practică tot mai insensibil spiritual, de aceea creştinii trebuie să aplice zilnic ceea ce spune apostolul Petru în 1Petru 2:11: „Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi („abţineţi” NW) de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul.” Cu siguranţă că numai dacă evităm masturbarea şi pornografia putem să ne ferim (abţinem) de poftele care se războiesc cu sufletul nostru, şi să ne păstrăm sufletul spre viaţa veşnică (Evrei 10:39).

Pe lângă toate acestea, masturbarea se diferenţiază de actul sexual legitim al căsătoriei. În căsătorie soţia este stăpână pe trupul soţului, şi soţul pe trupul soţiei. Iar fiecare trebuie să dea celuilalt ceea ce datorează ca partener (1Corinteni 7:3-4). Astfel aici este vorba de o iubire pentru celălalt, o căutare a foloaselor şi plăcerii partenerului, accentul cade pe a da, pe al satisface pe celălalt. Însă masturbarea este un act egoist, un act prin care căutăm propria plăcere. Dumnezeu a lăsat organele de reproducere ca prin ele să se reproducă specia umană, iar plăcerea era un efect al acestui scop, nu un scop în sine. De fapt, relaţiile intime dintre cei căsătoriţi trebuie să fie o finalitate a iubirii lor. Creaţia şi planul lui Dumnezeu era foarte bun (Geneza 1:27-31). Dar Diavolul l-a pervertit şi i-a îndemnat pe oameni pe parcursul secolelor la egoism şi la căutarea propriei plăcerii, fără a dărui, accentul fiind pe a primi, pe a fi satisfăcut, nu pe a-l satisface pe partener. Astfel din păcate cel ce se masturbează poate ajunge în căsnicie să considere partenerul de sex opus drept un obiect sexual care să-i satisfacă dorinţele, şi nu o expresie a iubirii celor doi.

În plus, masturbarea implică în general imaginarea, gândirea, vizualizarea unor relaţii sexuale ne-îngăduite. Isus Cristos ne avertizează în acest sens în Matei 5:28-29 „Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Ce este de făcut? Cum să scoatem ochiul care ne face să cădem în păcat? Cum să omorâm mădularele care ne trag spre păcat? (vezi Coloseni 3:5).

Putem scoate ochiul, scoţând pofta cărnii din noi, eliminând privirea după lucruri pornografice, dorind voinţa lui Dumnezeu!

Această practică poate fi eliminată din viaţa oamenilor, cum? La acest lucru vom răspunde în capitolul următor:

Cum putem învinge această practică?

Prevenire:

A preveni este mai uşor decât a trata. Astfel creştinii trebuie preveniţi de pericolele şi capcana masturbării încă de la o vârstă fragedă. Din păcate stratagema pe care o propagă în mod subtil Satan, este mentalitatea că este ruşinos a discuta părinţii cu copii despre chestiunile sexuale, acest subiect fiind tabu în multe familii!

Însă Biblia învaţă altceva, de pildă în legea lui Moise, erau trecute învăţăturile despre relaţiile sexuale (Levitic 18), iar poporul Israel cu ocazia unor sărbători, îşi aduceau şi copiii şi ascultau cu toţii cartea legii care conţinea şi învăţături în domeniu sexual. În plus, părinţii erau obligaţi să-i înveţe pe copii toate legile lui Dumnezeu (Deuteronom 6:6-7).

De aceea putem spune că cine nu-şi educă copii, chiar şi-n această privinţă, îi lasă să-i educe strada, internetul sau televizorul, care îi va corupe inima copilului în privinţa sexului. Prin urmare, este potrivit ca părinţii să discute chestiunile elementare în acest domeniu cu copii lor, bineînţeles profunzimea discuţiei va fi determinată şi de vârsta copilului, de aceea să nu-i respingem pe copiii noştri dacă ne întreabă unele lucruri despre organele genitale. Ci să le explicăm cu seriozitate că aceste organe ne-au fost date de Creatorul nostru de a le folosi după legile Lui, iar atunci relaţiile sexuale nu vor fi necurate, ci sfinte (1Corinteni 7:14; Ezra 9:2). Trebuie să le vorbim despre masturbare, despre poluţie (Levitic 15:16) şi despre menstruaţie (Levitic 15:25). Este bine ca fetele să fie instruite în acest domeniu de mama lor iar băieţii de tatăl lor, sfătuind-ui totodată că de câte ori au probleme în acest domeniu pot apela la ei. Toate aceste măsuri sunt o dovadă de precauţie, prevedere, iubire şi ferire de pericole.

Adunările trebuie să prevină pericolele masturbării prin prezentarea de învăţături şi oferirea de consiliere privată în acest sens. Poate e bine ca o dată pe an să se facă adunare separată cu bărbaţii şi alta cu femeile şi să se discute aceste probleme şi altele de natură sexuală. E bine ca femeile mature spirituale să consilieze fetele şi femeile cu probleme (Tit 2:3), iar băieţi, tinerii şi bărbaţii să fie consiliaţi de bărbaţi maturi spirituali (Galateni 6:1).

Conştientizare:

Nu putem să ne căim de o practică sau să ne propunem să o lepădăm, dacă nu suntem mai întâi conştienţi de nocivitatea acelei practici. Astfel în lupta cu masturbarea primul pas este să devenim conştienţi de răul produs de PĂCATUL masturbării. Fie pentru a preveni, fie pentru a trata acest păcat.

Numai după ce ne dăm seama că acest păcat ne strică relaţia cu Dumnezeu, întristează spiritul lui Dumnezeu (Efeseni 4:30) şi ne face vrednici de hades (iad) şi de moartea a doua (Apocalipsa 21:8), vom avea motivaţia să luptăm din toată fiinţa noastră ca să-l stârpim. În capitolul precedent am văzut gravitatea masturbării şi dovezile că această practică este un păcat care ne poate duce la pierderea vieţii veşnice. Nu vom mai stărui cu alte argumente, doar vom spune că consilierea unei persoane care practică masturbarea nu începe cu soluţiile pentru eliminarea masturbării, ci cu conştientizarea acelei persoane că masturbarea este un păcatcare dacă nu-l mărturisim în faţa lui Dumnezeu şi nu ne lepădăm de el nu putem fi iertaţi şi nu putem intra în cer (Galateni 5:16-21; Proverbe 28:13).

Lupta spirituală:

În primul rând lupta cu masturbarea este o luptă spirituală, este o luptă cu ‚uneltirile Diavolului’ şi cu ‚duhurile răutăţii din locurile cereşti’ (Efeseni 6:11-12). Diavolul şi îngerii lui, va face tot ce atârnă de ei ca să comiţi acest păcat care te poate despărţi de Dumnezeu, şi să rămâi prizonier acestui obicei, ba chiar să te adânceşti şi mai mult în mocirla masturbării. Diavolul are spirite (duhuri) specializate în acest domeniu: demoni de iubire de sine, ce lucrează prin demoni de masturbare, de poftă, de curvie (Osea 5:4), de minciună, care îţi spun şi te mint că masturbarea nu-i păcat.

Dracii te vor ataca constant fie direct prin gânduri necurate, fie prin orice mijloace ale lumii cum ar fi: prin oameni ai lumii, care te încurajează la masturbare, prin reviste pornografice, prin internet, prin televizor, video casete, muzică senzuală, etc.

– Tu trebuie să-ţi iei crucea prin care să răstigneşti egoismul, să practici lepădarea de sine (Matei 16:24-25), şi astfel iei toată armura lui Dumnezeu prin care vei birui (Efeseni 6:10-11).

– Isus Cristos l-a învins pe Diavol, şi tu poţi să-l învingi!

– De asemenea, toate faptele şi acţiunile tale trebuie să arate că tu vrei ‚să fii sfânt în toată purtarea ta’ (1Petru 1:15), şi atunci Diavolul va fugi de la tine.

Astfel indiferent dacă ai comis masturbare, dacă o practici de multă vreme, sau dacă acum doar eşti tentat să o faci pentru prima dată, tu poţi să devii curat şi biruitor asupra ispitei Diavolului. Cere-i lui Dumnezeu în rugăciuni fierbinţi şi implorări să te ajute, fii cinstit cu Dumnezeu şi cu tine, fii sincer şi recunoaşte păcatul şi cere lui Dumnezeu putere, răbdare, ca să poţi duce crucea până la capăt! Ea te va curăţi de iubire de sine. Nu fugii de suferinţe, de încercări, Dumnezeu permite anumite suferinţe cu rol de a te curăţa de centrarea pe tine, şi a te centra pe Cristos care s-a sacrificat pe Sine de dragul Tatălui şi din iubire faţă de noi!

Uneori căderea în păcatul masturbării vine din mândria noastră. Unii cred că se pot stăpânii, şi încrezându-se în ei se uită, ascultă, văd ce nu trebuie la TV, pe net, etc. crezând că nu vor cădea!

Însă toţi trebuie să ne smerim, iar cei cu probleme trebuie să recunoaştem în faţa lui Dumnezeu că sunt slabi, şi de aceea să fie umili şi veghetori (1Corinteni 10:12). Cere-i lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă să te păzească de acest păcat şi de orice tentaţie în acest sens. De asemenea, posteşte pentru a fi eliberat, postul este o manifestare a crucii şi astfel are putere să te elibereze de iubire de sine care este rădăcina acestui păcat!

Căci dacă tu înveţi să te înfrânezi de la mâncare, vei cultiva: înfrânarea, stăpânirea de sine în toate domeniile.

Lupta cu lumea:

În al doilea rând, ai de luptat cu lumea care te asaltă din plin şi mai ales pe plan sexual. Indiferent că este vorba de o reclamă pe stradă sau la televizor, fie că este vorba de o glumă a colegilor, un îndemn al unei rude sau o revistă pornografică tu trebuie să învingi lumea (Ioan 16:33) şi să fi răstignit faţă de lume (Galateni 6:14).

Tu poţi învinge spiritul lumii deoarece Spiritul lui Dumnezeu care este în tine este mai mare decât cel ce este în lume (1Ioan 4:4). Spiritul lumii se foloseşte de ‚poftă’ (Efeseni 2:2-3), dar Spiritul lui Dumnezeu îţi poate da putere să te stăpâneşti (Galateni 5:22-23). Cum să învingi lumea practic? Roagă-te lui Dumnezeu ca să te umple cu Spiritul Său. Citeşte şi meditează asupra Scripturii, chiar memorează unele texte ca de pildă:Filipeni 4:13; Galateni 5:24; Coloseni 3:5 care te vor ajuta să învingi. Lasă-te modelat de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui, şi nu de învăţăturile, modul de viaţă şi practicile lumii (Romani 12:2).

Lupta mintală:

Pentru a câştiga lupta mintală trebuie să te rupi de la orice sursă de alimentare cu lucruri necurate. Nu vei putea câştiga bătălia aceasta, dacă mai ai prieteni din lume, cu care fiind astfel apropiaţi, îţi vor vorbi în glumă sau serios despre chestiuni sexuale, dacă mai îţi permiţi să citeşti romane de dragoste, reviste erotice, dacă ai vizionezi în continuare filme porno, imagini pe internet erotice, reviste de acest gen, poze despre sex, să asculţi muzică care te excită sau incită la sex, sau orice alt lucru care îţi alimentează imaginaţia şi gândirea şi îţi afectează viaţa.

Fugi ca de ciumă de orce program TV, DVD-uri, CD-uri sau lectură senzuală. Poate e timpul să faci curăţenie, distruge tot ce aparţine lui Satana şi acestei lumi decăzute moral, chiar dacă este vorba de postere, video casete, Cd-uri, DvD-uri, etc. (compară cu Fapte 19:19 ).

E timpul să-ţi înnoieşte mintea, şi să-ţi îndrepţi mintea spre alte centre de interes!

Poţi să citeşti Biblia, memorează versete care să te ajute, practică disciplinele spirituale. Disciplina: studierii Scripturii, meditaţiei, disciplina rugăciunii şi a postului. E timpul să-ţi controlezi mintea şi să ţi-o încingi pentru a te gândi la lucrări şi acţiuni sfinte (1Petru 1:13). Gândeşte-te la Dumnezeu, la calităţile Lui, la dragostea Lui, la natură, la creaţie, la legile Bibliei, la o viaţă curată. Vizualizează şi imaginează-ţi o viaţă curată în care nu mai eşti rob acestei patimi, năzuieşte la izbânda totală, gândeşte-te la posibilitatea de a fi pe deplin curat, nu eşti obligat să păcătuieşti. Fă-ţi un plan de luptă pentru a evita timpul şi situaţiile când ştii că eşti cel mai tentat să păcătuieşti. Dacă eşti ispitit cel mai mult seara când eşti singur în pat, roagă-te, fă eforturi ca înainte de culcare să citeşti un verset Biblic sau literatură creştină şi să faci ca ultimul gând cu care te culci să fie unul spiritual. Dacă dimineaţa când eşti singur e problema, e timpul să laşi lenevia şi să sari din pat. Trebuie să îţi ocupi timpul făcând o programare strictă cu ceea ce trebuie să faci, cu temele pentru şcoală sau cu respectarea unui program de citire a bibliei.

Lupta fizică:

Uneori e nevoie de o luptă fizică chiar pe lângă cea spirituală şi mintală, uneori ca şi Pavel trebuie să ne ‘purtăm aspru cu trupul nostru, şi să-l ţinem în stăpânire’ (1Corinteni 9:27). Astfel trebuie să facem eforturi conştiente şi susţinute pentru a nu ne lăsa cuceriţi de această practică. Noi trebuie să ne dăm toată silinţa să devenim virtuoşi, adică desăvârşiţi moral (2Petru 1:5-11).

Ceea ce putem face practic este să evităm mesele bogate în carne sau condimente şi evită consumarea alcoolului. Tu trebuie să fi prevăzător şi să eviţi lucruri ce nasc în tine impulsuri sexuale sau lucruri care îţi micşorează capacitatea de rezistenţă şi de stăpânire de sine. Lucruri cum ar fi: haine strânse pe corp, un anumit gen de gimnastică, consumarea unor alimente, consumul de alcool, etc. În mod similar e bine să se observe perioadele din an sau zi când dorinţa sexuală e mai puternică, e bine atunci să-ţi planifici activităţi ziditoare care să-ţi ţină mintea trează. Poate e bine să sporeşti în lucrul Domnului (1Corinteni 15:58). Evită prieteniile rele şi fă-ţi prieteni creştini care să te încurajeze şi să vă rugaţi împreună (2Timotei 2:22).

Dar uneori trebuie să treci la acţiuni nu doar de prevenire; ci, chiar de luptă, astfel uneori cel mai bun lucru este să ieşi imediat din pat şi să te ocupi de ceva, să iei poate o mică gustare, să-ţi faci pantofi cu cremă, dacă este zi să te ocupi de grădinărit, de şters praful, sau spălatul maşinii, al bicicletei, etc. Tu trebuie să-ţi îndrepţi mintea spre alte lucruri, cum ar fi: tot ce este curat, tot ce este drept, vrednic de cinste, adevărat, etc. (Filipeni 4:8). Tu îl poţi imita pe regele David care şi în aşternutul său s-a gândit la Dumnezeu, şi la lucrările Lui (Psalm 63:6). Este bine când eşti ispitit să te forţezi a te gândi la lucruri curate şi pure, să te forţezi să citeşti Biblia, o poţi face cu voce tare până când simţi că ispita pleacă. Mai presus de toate te poţi ruga, poţi striga şi implora mila lui Dumnezeu, care îţi va da puterea care depăşeşte normalul ca să rezişti în ziua cea rea (1Petru 1:5).

Ajutor în luptă:

E bine să le spunem fraţilor maturi problema noastră (Iacob 5:16), ca ei să se roage pentru eliberarea noastră (Iacob 5:15). Astfel uneori rugându-se mai mulţi pentru această problemă primim izbăvirea. Dar e nevoie şi de o legătură frăţească strânsă şi înjugată în scopul comun de a face binele şi de a practica virtuţile creştine.

Alteori poate e nevoie să fim consiliaţi de un păstor sau un creştin matur în care avem încredere. Consilierea poate dura o perioadă mai lungă cu monitorizarea (urmărirea cauzei păcatului) vieţii celui în cauză. A avea un confident matur poate fi de un real folos, atât pentru a primi sfaturi, înţelegere, compasiune în sentimente de vinovăţie acute. Acest confident poate deveni un partener de rugăciune util. Păcatele care nu le putem învinge singuri trebuie să cerem ajutor competent pentru a fi eliberaţi de el (Iacob 5:16). Un creştin matur spiritual ne va ajuta, va aprecia dorinţa şi progresele făcute în a abandona această practică, şi ne va încuraja dacă vom recidiva.

Pavel ne învaţă că putem să ne abţinem de la poftele tinereţii dacă urmărim(vânăm, urmărim cu ardoare): „neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea,împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2Timotei 2:22).

Recidivele:

Nu te oprii în ciuda eşecurilor, nu te descuraja din cauza recidivelor (repetării păcatului), aţi forma acest obicei rău a fost nevoie de timp tot aşa este şi cu dezvăţarea este nevoie de timp şi străduinţă. O recidivă nu este o dovadă că lupta este pierdută, vezi ce a dus la recidivă, ca altă dată să nu mai te laşi biruit din acelaşi motiv! Cu cât o faci mai rar, cu atâta slăbeşti lanţul Diavolului, iar în final îl vei rupe fiind eliberat complet.

Vindecarea nu e act magic, nu e vorba de o pastila pe care daca o iei, gata – scapi instantaneu! Nu, eliberarea poate să fie un drum lung şi anevoios, însă se merită să fi liber. Nimic pe lume nu se compară ca o viaţă în care îi slujeşti lui Dumnezeu şi semenilor cu o conştiinţă bună, nepătată, cu o inimă curată şi o credinţă neprefăcută.

Fie ca Dumnezeu să-ţi ajute, şi poţi face un prim pas, chiar acum rugâte:

Dumnezeule Sfânt, în numele Domnului Isus mă închin înaintea Ta, şi recunosc că am păcătuit practicând păcatul masturbării, îmi pare rău de ceea ce am făcut… Îţi mulţumesc că m-ai ajutat prin acest material scris să conştientizez gravitatea acestui păcat, şi efectele lui negative din viaţa mea, doresc ca de acum înainte să nu mai păcătuiesc, doresc să trăiesc o viaţă curată după legile Tale, ajută-mă să scot iubirea de sine din mine prin a lua zilnic: crucea şi a o purta voluntar spre binele meu şi spre gloria Ta. Fă ca zilnic să biruiesc pe cel rău dedicându-mi mintea, voinţa , inima: voinţei Tale şi căutând lucrurile care duc la binele meu etern! Amin.

Acum după ce ai făcut această rugăciune de căinţă, mărturisire, mulţumire, cerere şi dedicare, trăieşte conform Cuvântului lui Dumnezeu şi dedicării făcute, împlinind toate sfaturile şi principiile adevărului şi trăind în armonie cu învăţătura sănătoasă. Poţi păstra această broşură pentru a o reciti în vreme de nevoie.

În final întrebă-te:

Ø Consideri masturbarea un păcat care te duce la moarte?

Ø Ai distrus tot ce poate avea legătură cu trezirea poftelor sexuale?

Ø Eviţi cu grijă prieteniile rele cât şi materialele pornografice?

Ø Îţi înnoieşti mintea regulat din Cuvântul lui Dumnezeu?

[1] Cuvântul onanie vine de la Onan un personaj Biblic care din punct de vedere Biblic refuza împlinirea responsabilităţii leviratului, a cărui datorie era să însămânţeze pe văduva fratelui său (Geneza 38:9). Deci, păcatul lui Onan nu este masturbare, ci întreruperea actului sexual. Păcatul său consta în nesupunerea faţă de legea leviratului. De aceea, putem spune că este impropriu a numi masturbarea: onanie.

[2] Aceştia sunt cei descrişi în 2Timotei 3:5, unde se spune despre unii că au o formă de evlavie, dar ei nu sunt evalvioşi cu adevărat !!!

[3] Dacă nu se face altă precizare citatele biblice sunt extrase din Biblia Cornilescu (BC), sau Biblia Cornilescu revizuită (BCR).

[4] Păcatul lui Onan menţionat în Geneza 38:1-10 nu este masturbare ci este o întrerupere a actului sexual. Oanan este vinovat şi a fost omorât pentru că încălcase în mod egoist legea leviratului, adică el nu a vrut să dea urmaşi fratelui său decedat (veziDeuteronom 25:5-6).

[5] NW este sigla pentru Traducerea Lumii Noi a Sfintelor Scripturi.

[6] Sigla NTLM se referă la Noul Testament al limbii române moderne (Bucureşti 2002).

Soluții la păcatele de imoralitate sexuală !

Dumnezeu este cel care a creat omul, şi doar El ştie cu adevărat ce este mai bine pentru om, doar El ştie ce este cu adevărat folositor, ziditor şi care duce fericire în prezent şi în viitor, în Regatul lui Dumnezeu.

Oamenii cred că ştiu ce este bine, cred că ştiu ce le-ar aduce fericirea, însă Biblia ne avertizează: „Există o cale ce pare dreaptă omului, dar la urmă duce spre moarte” (Proverbe 14:12 Noua Traducere românească – NTR). Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că în zilele din urmă: „oamenii vor fi iubitori de sine…lipsiţi de sfinţenie…neînfrânaţi…iubitori mai degrabă de plăceri decât de Dumnezeu” (2Timotei 3:1-5, NTR).

Oamenii cred că dacă ţin cont de legea lui Dumnezeu, aceasta va duce la o viaţă nefericită, la o viaţă cu restricţii, privaţiuni, în care îşi vor pierde libertatea. Însă adevărata libertatea însemnă: „a fi liber fără ca acţiunile tale să aibă consecinţe rele”. De pildă, libertatea de a băga mâna în foc, sau a te arunca de pe o clădire cu zece etaje, nu duce la efecte pozitive; ci, la efecte negative. Libertatea pozitivă, o putem compara cu perimetrul acoperişului plat al unui bloc cu zece etaje, libertatea pozitivă, ziditoare este perimetrul acoperişului, dincolo de acoperiş dacă păşim este o libertate care duce la moarte!

Legea lui Dumnezeu este perimetrul vieţii, este o îngrădire spre fericire şi viaţă veşnică, a ieşi din ea şi a deveni fără de lege, însemnă mai devreme sau mai târziu: nefericire şi în final moartea şi chinul etern al sufletuluide care vor avea parte cei care nu ascultă de Dumnezeu (Ioan 3:36;2Tesaloniceni 1:6-9; Apocalipsa 20:10; Apocalipsa 21:8)!

Dumnezeu este Cel ce a creat omul şi Cel ce a creat familia. Bazele căsniciei sau ale familiei, este aranjamentul creat de Dumnezeu încă de la început, când lui Adam, i-a dat o singură soţie, pe Eva. Astfel, în cadrul unei familii, într-o căsnicie, trebuie să fie implicate doar două persoane: bărbatul şi femeia, deoarece Creatorul nu i-a dat lui Adam decât o soţie nu mai multe (Matei 19:4-6; vezi şi 1Timotei 3:2). Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia, făcându-i să fie una, o familie (Geneza 1:27; Geneza 2:18,Geneza 2:24). El i-a poruncit primilor oameni, Adam şi Eva:„Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; domniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste toate vieţuitoarele care mişună pe pământ!”(Geneza 1:28, NTR). Iată că Dumnezeu doreşte înmulţirea speciei umane, doar în cadrul căsătoriei, unde cei doi sunt uniţi de Dumnezeu (Maleahi 2:14-16). În cadrul căsătoriei aceste relaţii sunt: sfinte, aprobate şi binecuvântate de Dumnezeu, ele fiind urmarea firească a iubirii dintre cei doi, care s-au unit prin legământ în faţa lui Dumnezeu şi unul faţă de celălalt, ei şi-au luat prin căsătorie, un angajament public, să se iubească şi să rămân fidel unul altuia până când moartea îi va despărţii.

În contrast relaţiile sexuale înainte de căsătorie sunt relaţii fără responsabilitate, fără un angajament, la o mică problemă, sau o neplăcere, ei se pot despărţii, nimic nu-i leagă. Dacă este iubire adevărată între cei doi, de ce ei se ruşinează să-şi consfinţească iubirea printr-un angajament public?

Căsătoria se face prin cununia civilă, deoarece legătura aceasta trebuie să fie înregistrată legal supunându-ne legilor statului (Tit 3:1), dar ea trebuia să fie un angajament sau legământ, în faţa lui Dumnezeu (Proverbe 2:17;Ezechiel 16:8; Maleahi 2:14; 2Corinteni 11:2). Căsătoria este un legământ şi unul faţă de celălalt, al iubirii şi respectului reciproc, până când moartea îi va despărţi (Marcu 10:8-12; Romani 7:2-3 comp. cu Efeseni 5:22-33).

Atunci ce putem spune despre concubinaj sau relaţii sexuale înainte de căsătorie, unii numindu-le căsătorii de probă?

RELAŢIILE SEXUALE ÎNAINTE DE CĂSĂTORIE SUNT PĂCAT:

Dacă relaţiile sexuale sunt aprobate de Dumnezeu doar în cadrul căsătoriei, atunci este clar că relaţiile sexuale înainte de căsătorie,căsătoriile de probă, concubinajul sau alte relaţii de acest gen, încalcă principiile Bibliei, care descriu aceste acte, ca fiind „desfrâu” NTR. Pri urmare, desfrânarea este păcat, ea nu este aprobată de Dumnezeu, ea are consecinţe spirituale, afective şi fizice, grave.

Cuvântul lui Dumnezeu este clar în această privinţă, astfel în 1Corinteni 7:1-2, NTR, se precizează: „Cu privire la lucrurile pe care mi le-aţi scris, „este bine pentru un om să nu se atingă de femeie”, însă, datorită cazurilor de desfrâu, fiecare bărbat să-şi aibă propria soţie şi fiecare femeie să-şi aibă propriul soţ”. Unii spun că relaţiile sexuale dinainte de căsătorie nu sunt păcat, doar adulterul (infidelitatea în căsnicie) este păcat. Însă Biblia este clară, vedem din textul citat, care este cauza pentru care fiecare bărbat să aibă propria soţie, şi fiecare femeie să aibă propriul soţ? Tocmai din cauza desfâului, astfel o relaţie sexuală înainte de căsătorie este catalogată de Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „desfrâu”, în limba greacă în care s-a scris Noul Testament este „porneia”, care are sensul de: relaţiile sexuale dinainte de căsătorie. Şi pentru ca creştinul să nu comită desfrâu, o soluţie este căsătoria sau înfrânarea (1Corinteni 7:7-9,1Corinteni 7:37; 1Tesaloniceni 4:3-8).

Însă, ce mai spune Cuvântul lui Dumnezeu despre „desfârâu”? Să vedem în continuare:

Ø „Însă desfrâul şi necurăţia de orice fel sau lăcomia nici n-ar trebui să fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine sfinţilor! De asemenea, gesturile neruşinate, vorbirea nesăbuită sau glumele murdare nu sunt potrivite, ci mai degrabă mulţumirile. Să ştiţi sigur că nici un om desfrânat sau necurat sau lacom, care este un idolatru, n-are parte de moştenire în Împărăţiaa lui Cristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5:3-5, NTR).

Ø „De aceea, daţi morţii tot ceea ce aparţine firii voastre pământeşti: desfrâul, necurăţia, patima, pofta rea, lăcomia, care este idolatrie. Din cauza acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu (peste fiii neascultării)” (Coloseni 3:5,Coloseni 3:6, NTR).

Ø „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrâu. Fiecare dintre voi trebuie să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi cinste, nu în patimi, ca păgânii, care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Nimeni să nu-l nedreptăţească pe fratele său şi nici să nu profite de el, pentru că Domnul îl va pedepsi pentru toate acestea, aşa cum v-am spus şi v-am avertizat. Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie; de aceea, cel ce respinge aceste porunci nu respinge un om, ci pe Dumnezeu, Cel Care vă dă Duhul Sfânt” (1Tesaloniceni 4:3-8, NTR).

Putem spune categoric, că desfrâul este un păcat grav înaintea lui Dumnezeu, care sunt consecinţele acestui păcat? Un alt păcat grav este adulterul!

ADULTERUL ESTE UN PĂCAT GRAV!

Dumnezeu a poruncit clar: „Să nu comiţi adulter” (Exod 20:14, GBV 2001). În vechiul legământ acesta era pedepsit cu moartea (Levitic 20:10).

Domnul Isus a repetat acestă poruncă în Luca 18:20. El prin apostolul Pavel a scris:

„Pentru că: „Să nu comiţi adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu pofteşti“ şi orice altă poruncă ar mai fi, este cuprinsă în acest cuvânt, şi anume: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ – Romani 13:9, GBV 2001.

Evrei 13:4, GBV 2001: „Căsătoria să fie ţinută în onoare în toate, şi patul neîntinat, pentru că pe curvari şi pe adulteri îi va judeca Dumnezeu“. Iată pe adulteri îi așteaptă judecata divină!

1Corinteni 6:9-10, GBV 2001: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici curvarii, nici idolatrii,nici adulterii, nici cei care se masturbează, nici homosexualii, nici hoţii, nici lacomii de bani, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţiinu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“.

EFECTELE NEGATIVE ALE ACESTOR PĂCATE:

Am văzut din textele citate mai sus, că desfrâul este un păcat care ne desparte de Dumnezeu, un om care a comis un astfel de păcat nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu şi a lui Cristos, peste acel om, dacă nu se pocăieşte, va veni mânia lui Dumnezeu, pedeapsa divină, toţi cei care resping sau nesocotesc porunca: ‘feriţi-vă de desfrâu’, ei resping nu pe un om; ci, pe Dumnezeu!

Efectele negative apar chiar în viaţa aceasta, multe dintre bolile grave cu care se confruntă oamenii sunt rezultatul unei conduite imorale, boli venerice ca sifilis, SIDA, etc. nu sunt decât consecinţele neascultării de legea lui Dumnezeu. Deprimarea, vinovăţia, sentimente negative, un respect de sine scăzut, sentimentul că eşti murdar, întinat, folosit, o conştiinţă tulburată, cât şi cel mai grav: vrăşmăşia cu Dumnezeu în care un om devine duşman cu Dumnezeu datorită imoralităţii sunt roadele acestui păcat grav!

În contrast cei ce-şi păstrează virginitatea până la căsătorie, cei îşi păzesc castitatea, puritatea, este ferice de ei, ei au pace, bucurie, ei sunt curaţi, puri, au o conştinţă curată, ei pot deveni prieteni cu Dumnezeu, Biblia spune despre ei: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8 NTR).

CUM POŢI SĂ PRIMEŞTI IERTAREA LUI DUMNEZEU ȘI SĂ O PĂSTREZI?

Biblia vorbeşte de oameni care în trecut au practicat acest păcat, cât şi alte păcate, ei însă au fost iertaţi, îndreptaţi, restabiliţi. Astfel, apostolul Pavel le scrie creştinilor din oraşul Corint, despre cum erau ei înainte de a fi schimbaţi în Cristos, el le spune: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici curvarii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei care se masturbează, nici homosexualii, nici hoţii, nici lacomii de bani, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru” – 1Corinteni 6:9-11, GBV 2001.

Iată unii dintre păcătoșii din oraşul Corint au fost curăţiţi, sfinţiţi, îndreptaţi! Acest lucru este posibil şi pentru tine stimate cititor! Care sunt câteva lucruri pe care le poţi face pentru a deveni un om sfânt, împăcat cu Dumnezeu?

În primul rând,să studiezi Scripturile şi să permiţi Duhului Sfânt să te convingă de păcatul tău (Ioan 16:8), prin Cuvântul adevărului.

2.Căci numai conştientizând pe deplin păcatul tău, cât de grav este, poți să te căiești sincer, și apoi să îţi cere iertare la Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos! Numai conştientizând prin Duhul Sfânt, cât de mult L-ai întristat pe Dumnezeu care a creat mădularele trupului, cât de grav este a duce o viaţă în fărădelege, o viaţă independentă de Dumnezeu, cât de mult ai păcătuit împotriva trupului tău (1Corinteni 7:18), cât de mult ai întinat trupul tău care în loc să fi fost: templul Duhului Sfânt (1Corinteni 7:19), a fost un templu demonic, în care a intrat alte duhuri demonice necurate, în viaţa ta, ca duhul curviei (Osea 4:12) şi devenind prin păcat, rob al Satanei, căci fiecare este robul celui de care ascultă (comp. cu Romani 6:16).

Apoi, trebuie să crezi în Domnul Isus Cristos, nu doar că El există, sau că este Fiul lui Dumnezeu; ci, în faptul că numai prin El şi jertfa Lui de pe cruce, poţi primi iertarea de păcate şi împăcarea cu Dumnezeu. Numai sângele Lui te poate spăla de păcate şi doar El îţi poate da putere să te înfrânezi şi să îţi ţi trupul în cinste şi sfinţenie (Romani 3:23-25;Efeseni 1:7; 1Ioan 1:8-10; 1Ioan 2:1-2).
În general curvia, adulterul şi alte forme ale imoralităţii sexuale vine din iubirea de sine. Pentru a învinge iubirea de sine, este necesar să facem ceea ce Domnul a învățat:„Atunci Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” – Matei 16:24, GBV 2001.

Ai nevoie să nu te mai iubești pe tine, să te lepezi de tine însuți, ca să apuci pe Cristos și ca El să trăiască în tine (Galateni 2:20). Ai nevoie să iei crucea care însemnă a sacrifica orice care te îndepărtează de calea lui Cristos, a suferi ca urmare a ascultării de El! Și mai trebuie s-L urmezi pe o cale sfântă, pură, curată, după legea Lui!

De asemenea, căută părtăşia cu copiii lui Dumnezeu care trăiesc în sfinţenie, căci prieteniile rele strică obiceiurile bune (1Corinteni 15:33), anturajul rău i-a stricat pe mulţi, doar legătura cu oamenii sfinţi, ne ajută să ne păstrăm sfinţi (2Timotei 2:22).

Fugi ca de ciumă de orice film, sau lectură senzuală, de orice reviste pornografice. Dacă ai astfel de materiale, este timpul să faci curăţenie, distruge tot ce aparţine lui Satana şi acestei lumi decăzute moral, chiar dacă este vorba de postere, reviste, cărţi, video casete, Cd-uri, DvD-uri, etc. (compară cu Fapte 19:19). Domnul isus a spus în Matei 5:28, GBV 2001: „dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui” – Matei 5:28, GBV 2001.

Nu uita! Dumnezeu te iubeşte şi doreşte ca să duci o viaţă fericită, să trăieşti liber în perimetrul sfânt al lui Dumnezeu fără efecte negative; ci, cu efecte pozitive, fericite, ca în final să obţii viaţa veşnică!

Forma nasului da de gol…Pericolul ascuns in masline produce cancer gastric; Pierderea auzului: ce soluții există; Tratament naturist împotriva căderii părului cu suc de ceapă; Remedii naturiste pentru amețeli; Alimente care regenerează ficatul; Mierea, remediu naturist pentru conjunctivită; Ce boli grave pot ascunde durerile de maxilar sau amorțirea mâinilor și picioarelor; Ce se intampla daca mananci zilnic usturoi; Apa care favorizeaza obezitatea; Plante care trateaza tromboflebita; 3 remedii naturiste pentru diaree etc

Forma nasului da de gol…

Nas carn -Acest tip de nas dezvaluie ca stai de vorba cu o persoana inspirata si cu bune abilitati organizatorice. Te asigur ca vei avea nevoie de acea persoana pe timp de criza. Persoanele care au aceasta forma a nasului nu intra niciodata in panica, sunt rationale si stiu foarte bine sa-si controleze emotiile.

2.Nas curbat

Persoanele care au acest nas sunt considerate a fi mari lideri. Nasul lor dezvaluie un caracter puternic, dar nu temperamental. Ele sunt moderate, nu impulsive in luarea deciziilor si au o mare capacitate de a interactiona cu ceilalti, avand reale abilitati de motivare.

3.Nas trupesc

Acest nas care este destul de ingust la baza dezvaluie o persoana care gandeste foarte repede si actioneaza pe masura. Sunt persoane inteligente care reactioneaza rapid. Pentru ca reactioneaza rapid, de cele mai multe ori sunt considerate a fi agresive. Acest tip de oameni sunt partenerii ideali si extrem de grijulii.

4.Nas alungit

Persoana cu acest tip de nas este foarte primitoare si pozitiva. In mod normal, oamenii grijulii se asteapta sa primeasca multa dragoste din partea prietenilor sau familiei. Le place sa experimenteze si sa exploreze lucruri noi si pot fi parteneri de incredere.

5.Nas drept

Persoana cu nasul drept, de obicei, alege propriul mod de viata si nu ii place sa urmeze alte persoane. Aceste persoane nu solicita o aprobare de la alte persoane si sunt considerate a fi rebele. Nu asculta niciodata parerile altora, mentinandu-si propriile convingeri

Pericolul ascuns in masline care produce cancer gastric

Avertisment fara precedent al specialistilor. Un aliment extrem de apreciat de foarte multa lume e extrem de periculos si consumul lui in exces te poate imbolnavi de cancer gastric. Nu! Nu este nicio gluma!. Specialistii au oferit si explicatiile. Maslinele innegrite artficial consumate in exces sunt extrem de daunatoare.

Consumul de masline innegrite artificial creste riscul aparitiei cancerului gastric. Aceasta e concluzia ingrijoratoare la care au ajuns cativa experti ai Asociatiei Pro Consumatori (APC). Acestia isi propun sa-i invete pe consumatori sa inteleaga eticheta produselor astfel incat acestia sa faca achizitii in cunostinta de cauza.

Pentru a innegri maslinele, anumiti producatori pot utiliza doi aditivi: gluconat feros (E 579) si lactat feros (E 585), scriu specialistii de la testecomparative.ro.

Acest lucru este permis de Regulamentul European privind Utilizarea Aditivilor, prin care este aprobata o cantitatea maxima de 150 mg/kg pentru toate produsele.

Cele doua saruri de fier sunt sanatoase si sigure. in combinatie cu oxigenul se declanseaza o reactie de oxidare, in urma careia maslinele devin negre. Prin urmare E-579 si E-585 nu sunt considerati coloranti, ci stabilizatori (de culoare).

Faptul ca uneori maslinele negre sunt uneori „innegrite” nu se cunoaste de catre multi consumatori. Motivul este lipsa de transparenta in etichetarea produselor. Pe eticheta numai stabilizatorul poate fi indepartat din lista de ingrediente, restul nu.

in general, maslinele verzi sunt mai dense, mai ferme, dar si mai amare decat maslinele negre. Cu toate acestea gustul si textura oricaror masline, in cele din urma depind de metoda si durata pregatirii lor. Orice maslina – chiar si una verde – va deveni mai moale dupa ce este tinuta intr-o saramura.

Deci, teoretic, nu este o diferenta mare intre maslinele verzi si cele negre, dar la produsele din comert trebuie totusi mentionat faptul ca maslinele verzi contin frecvent mai multa sare decat maslinele negre coapte natural datorita procesarii lor.

Pierderea auzului: ce soluții există

Odată cu înaintarea în vârstă, este inevitabil să nu înceapă să apară problemele de auz. Având grijă să întârzii aceste neplăceri, să recunoști la timp primele semne și să iei măsurile cele mai bune nu vei risca să-ți pierzi auzul.

Cunoscută ca hipoacuzie, reducerea auzului se instalează treptat și se manifestă prin șuierat în urechi, amețeli, dureri de urechi, dificultatea de a înțelege ce ți se spune, mai ales dacă te afli într-un loc zgomotos, nevoia de a crește volumul la telefon, radio sau televizor. Dacă ai depășit vârsta de 50 de ani, te poți aștepta să apară probleme cu auzul din cauza îmbătrânirii aparatului auditiv, dar poți întârzia acest fenomen, normal de altfel, prin prevenirea infecțiilor (precum otita) a acumulării de cerumen în canalul auditiv și prin renunțarea la obiceiul de a asculta radio sau muzică la căști, cu volumul ridicat.

Primul pas: controlul medical

Nu ezita ca imediat ce simți un disconfort auditiv să te adresezi medicului de familie. În 5% din situații, auzul poate fi îmbunătățit prin recomandarea unor medicamente sau prin tratament chirurgical. În cele mai multe cazuri, un aparat auditiv sau proteza auditivă este cea mai bună și simplă metodă de a-ți recupera auzul. Dacă ești pensionar și ești asigurat în sistemul de stat, vei primi trimitere către un medic orelist, care va pune diagnosticul corect și te va ajuta să alegi cea mai bună variantă de tratament. Un alt specialist care te-ar putea ajuta atunci când observi că-ți pierzi auzul este audiologul. Printr-o audiogramă, ți se stabilește pragul de sensibilitate auditivă. În funcție de rezultate, se recomandă un aparat auditiv potrivit.

Sfat

Înainte de a te prezenta la medic, notează toate simptomele avute și prezintă aceste observații specialistului pentru a-ți indica tratamentul cel mai bun.

Ce trebuie să știi despre aparatul auditiv?

Un aparat auditiv va suplini funcția urechii cu probleme, prin amplificarea sunetelor slabe. În funcție de severitatea pierderii de auz, de forma canalului auditiv și a stilului de viață, medicul specialist te va ajuta să alegi cel mai bun aparat. Se poate opta pentru unul intern, care au avantajul de a nu fi vizibil, dar care este dificil de întreținut, sau pentru unul extern, la un preț mai mic. Dacă, după o perioadă de acomodare de câteva luni, nu simți că aparatul este eficient, este nevoie de un nou consult medical. Deoarece poate exista un grad diferit de afectare a auzului de la o ureche la alta, este benefică purtarea aparatelor auditive la ambele.

Când e indicat implantul cohlear

Dacă s-a instalat hipoacuzia profundă, caz în care proteza auditivă nu este o soluție de tratament, o posibilă rezolvare este implantul cohlear, alcătuit dintr-o porțiune internă, care se aplică prin operație chirurgicală, și alta externă, asemănătoare protezelor auditive obișnuite. În acest caz, se transmit sunetele direct către nervul auditiv. Costurile acestui tip de implant pot ajunge la aproximativ 20.000 de euro.

Ce este audiograma

Audiograma este evaluarea auzului care constă în:

– testul vorbitului în șoaptă,

– testul diapazonului,

– audiometria sunetelor (prin ascultarea unor sunetele la căști),

– testul de recunoaștere a cuvintelor,

– testul acustic,

-testul emisiei otoacustice (măsoară modul în care urechea internă răspunde la sunete).

Ce se intampla daca mananci zilnic usturoi

Proprietatile medicinale ale usturoiului au fost cunoscute si utilizate ca parte a medicinii naturiste cu mii de ani in urma. Pentru simplul fapt ca este un antibiotic si un antioxidant puternic, care lupta in mod eficient impotriva infectiilor si imbolnavirilor. Perioada optima a zilei pentru a consuma aceasta leguma este dimineata la prima ora, pe stomacul gol, pentru asigurarea absorbtiei depline a nutrientilor pe care-i contine usturoiul.

Usturoiul este un puternic antibiotic si antioxidant, dar in acelasi timp va protejeaza stomacul de infectii si imbolnaviri. Trebuie consumat inainte de a manca orice altceva, astfel incat sa nu existe in stomac nimic ce s- ar putea amesteca cu usturoiul sau i-ar putea asimila nutrientii.

Beneficiile usturoiului pentru sanatate sunt numeroase. Pentru cei care sufera de hipertensiune arteriala, este cea mai simpla si sigura metoda de a tine tensiunea sub control. Cel mai bine este sa-l administrati o data pe zi si nu produce efecte secundare, spre deosebire de alte tipuri de medicamente.

Cu ajutorul usturoiului se pot preveni si vindeca orice tip de inflamatii. Celor care sufera de artrita usturoiul le poate aduce beneficii enorme. Consumul de usturoi pe stomacul gol nu va ajuta doar in lupta impotriva simptomelor artritei, ci si contra durerii provocate de ea.

Aceasta planta miraculoasa va tine la distanta de infectii precum micoze, negi sau alte infectii bacteriene. In cazul in care deja suferiti de o asemenea infectie, luati usturoi o data pe zi si in cateva zile va veti simti mult mai bine.

Sistemul imunitar slab este un lucru des intalnit in zilele noastre. Acolo unde exista un declin al sistemului imunitar, deseori apar raceli, gripa, alergii ale sistemului respirator si chiar boli grave. Daca aveti un sistem imunitar puternic acesta va fi capabil sa va protejeze de toate acestea.

Usturoiul va da putere. Un singur catel de usturoi contine 12 mg de potasiu, 5mg de calciu 100 de compusi cu sulf.

Usturoiul este deosebit de benefic pentru plamani. Va ajuta in prevenirea si tratamentul infectiilor respiratorii. De asemenea poate sa previna pneumonia, bronsita, congestia, tusea si multe altele.

Usturoiul este cel mai bun remediu natural impotriva hipertensiunii arteriale, deoarece tine sub control tensiunea, fara a produce efecte secundare.

Apa care favorizeaza obezitatea

Apa minerala ar putea fi una dintre cauzele obezitatii, potrivit unui studiu al cercetatorilor de la Universitatea Birzeit, din Palestina, relateaza The Telegraph.

Oamenii de stiinta au descoperit ca acei cobai carora li s-a dat sa bea bauturi acidulate, inclusiv bauturi fara zahar, s-au ingrasat, in timp ce aceia care au consumat bauturi neacidulate nu au luat in greutate.

De vina ar fi dioxidul de carbon din bauturi, care sporeste apetitul. Cobaii carora li s-au dat bauturi carbogazoase au mancat, in medie, cu 20% mai mult decat in mod normal. in cazul lor, grasimea s-a depus in special in jurul organelor, fiind un simptom al obezitatii cronice.

S-a observat, de asemenea, si o crestere a nivelului grelinei, hormonul care provoaca foamea, imediat dupa ce cobaii au baut sucuri acidulate.

Testele au fost continuate apoi pe voluntari si extinse pentru a vedea daca si apa minerala ar putea avea acelasi efect. Studiile au descoperit ca persoanele care au consumat apa minerala la micul dejun au un nivel al grelinei din orgamism de pana la sase ori mai mare decat persoanele care si-au inceput ziua cu apa plata.

Cu toate acestea, ramane de vazut daca apa minerala are acelasi efect pe termen lung asupra oamenilor cum are in cazul cobailor si daca poate fi una dintre cauzele acumularii de kilograme in plus.

Apele minerale nu trebuie considerate produse miraculoase. ”In unele cazuri, sunt chiar contraindicate pentru ca pot contribui la evolutia unor afectiuni. Spre exemplu, acestea trebuie evitate in afectiuni precum cele de sange sau cardiace, renale, cancer, in diabet, hemoragii, unele boli de piele sau ulcer gastric.

De asemenea, organismul copiilor mici nu este pregatit pentru metabolizarea unui continut ridicat de saruri si oligoelemente. Astfel ca, in cazul lor, se recomanda o apa slab mineralizata. Apa de la robinet filtrata este o optiune sigura si convenabila”, a explicat Prof. Dr. Dan Dumitrascu

„Darul zeilor” trateaza peste 100 de boli

Asta este adevarata revolutie in medicina si nu numai. S-a descoperit planta care vindeca 100 de boli. Nu! Nu este nicio gluma. Specialistii si-au dat acceptul. ‘Darul zeilor’ e o adevarata minune.

„Darul zeilor” poate vindecat si chisturile la sani. Cnidoscolus aconitifolius, pe numele ei stiintific este o planta perena originara din Mexic. Se mai numeste si arborele de spanac. Proprietatile ei sunt incredibile, conform girly.ro.

– regleaza nivelul de colesterol

– regleaza nivelul de acid uric din corp

– imbuntatateste functionarea creierului si vederea

– creste nivelul de calciu din corp

– trateaza si previne anemia

– trateaza osteoporoza

– regleaza nivelul de zahar din sange

– previne infectiile, durerile in gat, hemoroizii si durerile de cap

– curata ficatul

– echilibreaza metabolismul

Sarea miraculoasa care trateaza peste 20 de boli

Stim si cum o poti consuma pentru a putea scapa de probleme. Sub forma de ceai.

Iata si reteta.

2 cani de apa

6 frunze de planta

Se fierbe apa, se adauga frunzele si se lasa la infuzat 10 minute. Se consuma inainte de fiecare masa.

Cnidoscolus aconitifolius este o planta perena originara din Mexic. Se mai numeste si „arborele de spanac”.

Ceaiuri care cresc productia de lapte matern

Laptele matern are o concentratie crescuta in lipide si lactoza, iar mineralele sunt in concentratie mica, corespunzator cu nevoile sugarului. Compozitia formulelor de lapte pentru sugar este stabilita astfel incat sa se apropie cat mai mult posibil de compozitia laptelui matern, in acest fel asigurandu-se aportul nutritiv optim pentru copil.

Principalul glucid al laptelui uman este lactoza (~90%). Lactoza are mai multe roluri foarte importante pentru bebelusi:

– favorizeaza procesele fermentative si inhiba procesele de putrefactie care au loc in intestinul gros

– stimuleaza absorbtia calciului

– reprezinta sursa de galactoza pentru organism (lactoza este formata din glucoza si galactoza)

– este principalul component osmotic al laptelui uman, concentratia lui crescuta compensand concentratia scazuta de saruri, lucru foarte important intrucat echilibrul osmotic trebuie sa fie pastrat

Schinelul are o lunga istorie in promovarea laptelui matern. De asemenea, are proprietati care ajuta la stoparea hemoragiilor uterine, eliminand totodata si simptomele depresiei postpartum. Este un bun tonic general digestiv, in special, atunci cand exista o digestie lenta.

Papadia este o planta verde extrem de nutritiva, bogata in minerale si fier. Pentru a creste productia de lapte matern, se consuma sub forma de infuzie, cu patina zeama de lamaie.

Feniculul este o alta planta clasica ce promoveaza laptele matern. Se face un ceai gustos, in combinatie cu o infuzie de seminte de chimen si se pot bea pana la doua cani pe zi.

Anasonul ajuta functiile pancreatice si are un efect antiseptic si carminativ. Totodata, ceaiul de anason are numeroase alte proprietati precum cele vermifuge, emenagoge si diuretice si poate fi folosit in astenie, reumatism, migrene, ameteala si tuse dar si in durerile gastrice si afectiuni ale cailor urinare. Pe langa toate aceste proprietati, ceaiul de anason este si un puternic galactogen. In scop galactogen se bea o infuzie preparata dintr-o lingurita de fructe de anason la 300 ml apa clocotita, care se lasa la infuzat timp de 15 minute.

Cauze mai putin cunoscute ale obezitatii

In mod firesc, obezitatea apare cand oamenii consuma in mod regulat mai multe calorii decat ard. Cativa factori pot contribui la obezitate, inclusiv sedentarismul, lipsa somnului, genetica si anumite medicamente care incetinesc arderea caloriilor, cresc pofta de mancare sau determina retentia apei, cum ar fi corticosteroizii, antidepresivele sau unele medicamente convulsive.

Daca nevoia de a manca in exces nu poate fi luata in calcul, iar exercitiile fizice sunt o rutina, atunci e posibil ca alta sa fie cauza care conduce la acumularea kilogramelor.

Persoanele expuse la o anumita tulpina a virusului adenovirus 36 sunt mai susceptibile de a fi obeze, potrivit unui raport publicat in revista de specialitate Pediatrics. Intr-un studiu realizat pe 124 de copii, aproape 80% dintre cei expusi virusului au devenit obezi in urmatorii ani, cantarind cu pana la 30 de kilograme mai mult decat cei care nu au fost expusi virusului.

Copiii care cresc alaturi de o mama ocupata, care lucreaza in perioada cresterii lor, sunt mult mai expusi riscului de a fi obezi decat copiii ai caror mame stau acasa, potrivit unui studiu publicat in American Journal of Epidemiology. Cercetatorii de la University College London au urmarit vreme de 30 de ani, intr-un studiu amplu, 8.552 de copii ai caror mame lucrau si au descoperit ca acestia au fost mult mai expusi riscului obezitatii decat copiii ai caror mame au ramas acasa, implicate direct in cresterea lor. Cu toate acestea, cercetatorii avertizeaza ca nu au examinat regimul alimentar sau activitatea fizica, factori care ar putea influenta partial rezultatele.

Potrivit unui studiu publicat in The American Journal of Clinical Nutrition, persoanele care nu dorm suficient prezinta un risc crescut de a deveni obeze. O serie de modificari hormonale, cum ar fi intoleranta la glucoza, un precursor al diabetului la adult, apar atunci cand organismul nu primeste odihna de care are nevoie pentru o buna functionare. Lipsa somnului poate impulsiona nevoia de a manca, iar oboseala care se instaleaza, in mod firesc, poate reduce activitatea fizica, ceea ce duce la cresterea in greutate.

Cercetatorii de la Universitatea St.Louis din Missouri au descoperit ca persoanele care au avut amigdalele extirpate in copilarie sunt mai expuse riscului de a deveni obeze la varsta adulta. Cercetatorii sustin ca indicele masei corporale a crescut cu pana la 8,2% in cazul persoanelor care au fost supusi operatiei de extirpare a amigdalelor (amigdalita).

Poate nu te asteptai la asta, dar persoanele care dorm cu o lumina aprinsa in casa sunt mai expuse nevoii de a manca pe timpul noptii. Telefonul, o lampa mica sau televizorul poate impulsiona nevoia de a te trezi noaptea si de a manca. Iar pana la obezitate nu mai ramane decat un pas!

Obezitatea poate provoca o deficienta severa de vitamina D, o substanta nutritiva care ajuta organismul sa absoarba mai bine calciul, mineral esential pentru oase mai sanatoase si prevenirea osteoporozei, potrivit livescience.com. Pentru fiecare crestere cu 10% a indicelui de masa corporala, o persoana se poate astepta sa aiba o scadere de 4,2% a nivelului de vitamina D.

Peste trei sferturi dintre americani au deficit de vitamina D, iar 35,7% sunt obezi, potrivit Centrului pentru Controlul si Prevenirea Bolilor. Folosind informatii genetice de la mai mult de 42.000 de persoane, epidemiologi americani si europeni au descoperit ca oamenii cu o predispozitie genetica spre obezitate au niveluri considerabil mai scazute de vitamina D decat restul populatiei.

„Persoanele obeze nu trebuie sa piarda din vedere faptul ca e posibil sa sufere de deficit de vitamina D”, sustine Elina Hyppönen, cercetator in epidemiologie si sanatate publica in cadrul Colegiului Universitar din Londra. „Daca scadeti putin in greutate, atunci nivelul vitaminei D va deveni probabil mai mare, organismul avand sansa de a se echilibra”, a adaugat aceasta.

Lumina solara este principala sursa de vitamina D, insa preocuparile legate de cancerul de piele i-au determinat pe multi sa se fereasca de soare, limitand si doza naturala de vitamina D. Totodata, fiind destul de dificil sa acumulezi suficienta vitamina D din alimente, deseori, suplimentele sunt esentiale! In special persoanelor obeze, suplimentele de vitamina D nu ar trebui sa le lispeasca, potrivit webmd.com.

Cand este laptele periculos pentru sanatate

Specialistii au aflat raspunsul la o intrebare care ne framanta de foarte mult timp. Este sau nu laptele un pericol pentru sanatate? Zi de zi apar tot mai multe informatii, care mai de care mai inspaimantatoare despre lapte. Iata de ce trebuie sa tii cont inainte sa iei o decizie!

Laptele poate provoaca acnee

Ce trebuie sa stii: In 2010, un studiu publicat in Jurnalul Academiei Americane de dermatologie, a gasit o legatura intre consumul de lactate si acnee. Medicii dermatologi din Statele Unite recomanda acum celor care sufera de acnee sa limiteze consumul de lactate, in special de lapte degresat.

Concluzie: Daca esti predispus unor probleme precum eczemele si acneea, laptele poate duce la inrautatirea simptomelor.

Laptele poate produce gaze

Daca simti nevoia sa mergi rapid la baie dupa ce ai consumat o inghetata, poti avea intoleranta la lactoza. Insa simptomele pot fi mai subtile de atat. Persoanele cu o intoleranta usoara la lactoza se pot simti balonate, pot avea crampe abdominale sau gaze, la cateva ore dupa ce au consumat lactate. Un alt studiu a relevat faptul ca, pe masura ce oamenii imbatranesc, organismul lor incepe sa aiba probleme in a procesa lactoza. Aceasta problema apare la 90% dintre asiatici, la 70% dintre persoanele de culoare si amerindieni, la 50% dintre hispanici si la doar 15% din descententii popoarelor nord-europene.

Plante care trateaza tromboflebita

Tromboflebita se poate trata prin preparate naturiste pe baza de plante medicinale ca de exemplu rozmarinul, lucerna, Ginkgo biloba, ghimpele, piperul de Cayenne, patlagina, hamemelis, ghimbirul, radacina de valeriana, gura lupului, gentiana, paducelul, frunzele de malin, coada soricelului, sunatoarea, coriandrul, frunzele de salcam, urzica, musetelul.

Baile la picioare cu apa calduta in care s-au adaugat infuzii concentrate din frunze de urzica si flori de musetel ajuta in calmarea simptomelor de tromboflebita. Se recomanda noaptea, inainte de a merge la somn. Un alt preparat natural pentru tratamentul bolii este tinctura din flori de salcam care ajuta la reducerea inflamatiei. De asemenea decocotul din frunze proaspete de liliac este un preparat care amelioreaza edemul picioarelor. Pentru calmarea spasmelor vaselor de sange si tratamentul tromboflebitei si varicelor sunt indicate infuziile si decocturile din frunze si flori de castan.

Decoctul din flori de margarete, iarba de trifoi, scoarta de castan si radacina de tataneasa este recomandat pentru a fi adaugat in apa calda folosita pentru baia la picioare. Are efect de a reduce simptomul de vene inflamate si piele afectata de edem. Pentru realizarea decoctului se adauga cate 2-3 linguri din fiecare ingredient la 400 ml apa clocotita si se fierbe timp de 5 minute.

Polenul ajuta in tratamentul trombozei deoarece creste rezistenta peretilor vaselor de sange si reduce simptomele bolii. Se administreaza o lingurita de polen de 2 ori pe zi. Aplicarea de felii de rosii coapte local pe piele in zonele cu varice sau vene umflate ajuta la indepartarea disconfortului. Extractul de propolis sau unguentul din propolis reprezinta produse farmaceutice care pot fi eficiente in ameliorarea simptomelor tromboflebitei.

Un alt preparat traditional este decoctul din flori de musetel, frunze de salvie, trifoi si radacina de nalba mare. Acesta se aplica local pe pielea inflamata a piciorului sau a gleznei timp de jumatate de ora.

Infuzia din hamei este recomandata in tratamentul tromboflebitei, se bea cate un pahar pe zi. De asemenea, compresele locale cu infuzie din hamei au efect bun asupra picioarelor afectate de aceasta boala, ajuta la reducerea simptomelor.

Pentru imbunatatirea circulatiei sangelui se recomanda suplimentele de coenzima Q10. L-histidina ajuta la dilatarea vaselor de sange si deci este eficienta in prevenirea si tratamentul tromboflebitei. Acetil-L-carnitina, L-cisteina si L-metionina sunt indicate pentru prevenirea acumularilor de grasime in vasele de sange si deci in scaderea riscului de tromboflebita. Suplimentele de minerale ajuta in astfel de cazuri, cele mai indicate sunt cele de magneziu deoarece subtiaza sangele si previn coagularea acestuia, dar si formarea cheagului sau a trombusului. Un alt mineral este zincul care stimuleaza sistemul imunitar al organismului si contribuie la vindecarea ulceratiilor si a tromboflebitei. Usturoiul ajuta de asemenea la subtierea sangelui si imbunatatirea circulatiei sangvine si de aceea trebuie sa faca parte din dieta persoanelor predispuse la tromboflebita.

Acizii grasi esentiali din uleiurile vegetale naturale din seminte de in scad de asemenea riscul de dezvoltare a chegurilor de sange.

Vitaminele B, C si E sunt recomandate sub forma de suplimente in cazuri de tromboflebita. Vitaminele din complexul B grabesc vindecarea si sustin functiile organismului. Vitamina C stimuleaza circulatia sangelui si previne coagularea acestuia. Vitamina E este benefica pielii, scade riscul de lipire a trombocitelor, subtiaza sangele, ajuta in procesul de vindecare a tromboflebitei.

3 remedii naturiste pentru diaree

In multe cazuri singurul tratament recomandat si suficient este acoperirea pierderilor lichidiene ce au dus la deshidratare. Cand situatia este ceva mai complicata puteam apela la remedii naturiste. Iata cateva exemple:

Busuioc

Infuzie din 1 lingurita de pulbere de frunze la 250 ml de apa clocotita; se acopera 15 minute, se beau 3 cani pe zi

Urzica

Infuzie din 1 lingura de frunze maruntite in 250 ml de apa clocotita; se acopera 15 minute, se consuma 3 cani pe zi

Amestec de plante

Coada-racului – 4 linguri, patlagina frunze – 2 linguri, cimbru de cultura – 1 lingura, obligeana radacina – 1 lingura

din acest amestec se prepara un decoct cu 2 lingurite de plante la 250 ml de apa ce incepe sa fiarba; se fierbe 10 minute

se beau 2 cani pe zi.

Deshidratarea poate fi un efect secundar foarte periculos in caz de diaree acuta, de aceea hidratarea adecvata este foarte importanta. in cazul in care medicamentele luate fara prescriptie sau remediile naturiste nu sunt de ajutor, contacteaza un medic pentru ca starea ta fizica sa nu aiba de suferit.

De retinut!

– diareea este o problema frecventa si se poate rezolva si de la sine in multe cazuri

– diareea devine periculoasa cand se complica cu diferite grade de deshidratare

– cauzele diareii sunt: virale, bacteriene, parazitare, intoleranta alimentara, afectiuni intestinale

– tratamentul suficient in multe situatii este cel de acoperire a pierderilor lichidiene. In functie de cauza vor fi utilizate medicamente antidiareice sau chiar antibiotice, avand rolul de a opri diareea si respectiv de a trata cauza.

Ce risti daca iti rozi unghiile si cateva trucuri ca sa nu mai faci asta

Roaderea unghiilor sau onicofagia reprezinta un tic nervos si apare de regula la persoanele introvertite, care nu-si exteriorizeaza sentimentele de nemultumire sau furie.

Nevoia de eliberare a acestor sentimente negative apare si se manifesta la nivel inconstient prin obiceiul de a roade unghiile. Practic, este un gest involuntar si de aceea de multe ori dorinta si vointa unei persoane de a opri acest obicei nu sunt suficiente.

In majoritatea cazurilor, obiceiul de a roade unghiile apare in copilarie, iar frecventa acestui obicei scade pe masura ce copilul creste. Cu toate acestea, o treime dintre adulti au acest obicei.

Onicofagia nu este numai o problema de natura estetica, ci devine o tulburare comportamentala cu consecinte atat asupra starii de sanatate, cat si a vietii sociale a persoanei in cauza.

Care sunt consecintele

• Consecintele onicofagiei sunt destul de grave; unele persoane isi pot roade unghiile pana la sange, de aceea pot aparea leziuni ale cuticulelor, unghiile sunt roase din carne si evident au un aspect inestetic.

In plus, o astfel de persoana prezinta un risc crescut de aparitie al unor infectii la radacina unghiilor sau la nivelul gurii din cauza transmiterii bacteriilor de pe maini in gura si invers.

• Totodata, onicofagia poate conduce la probleme dentare, infectii ale gingiilor si poate creste riscul de aparitie al cariilor dentare.

• Apar anumite afectiuni cauzate de bacterii sau ciuperci.

• Deformarea unghiilor.

• Leziuni ale cavitatii bucale precum ulceratiile.

• Probleme respiratorii, in cazul in care din greseala persoana inspira o bucatica de unghie, aceasta poate ajunge in plamani sau poate ramane blocata in laringe.

• Calitatea vietii acestor persoane este afectata, deoarece sunt constiente ca au o problema, dar nu pot sa o controleze sau sa o elimine, putand cauza anxietate sau depresie.

Cum poti scapa de roaderea unghiilor

• In primul rand, este recomandat sa depistati ce anume va face sa va roadeti unghiile. Poate sa fie de vina plictiseala, oboseala, stresul, grijile sau chiar foamea. Ulterior, este indicat sa cautati mereu o activitate care sa va tina ocupat. De asemenea, guma de mestecat poate fi de ajutor.

• Puteti aplica o solutie cu un gust foarte amar pe unghii. Aplicata zilnic, aceasta solutie incolora poate fi de ajutor in stoparea onicofagiei.

Solutiile pot fi utilizate inclusiv in cazul copiilor care isi rod unghiile, deoarece sunt sigure si pot fi achizitionate de la farmacie sau din magazinele naturiste.

• Alta metoda destul de simpla o reprezinta purtarea in casa a manusilor subtiri din bumbac, care sa impiedice continuarea obiceiului de a roade unghiile.

• Puteti prepara o solutie din ceai de pelin, pe care sa o aplicati pe unghii, pe degete. Gustul extrem de amar va va tine departe de obiceiul de a roade unghiile.

• Beti ceaiuri calmante. Multe plante contribuie la diminuarea anxietatii si a starilor de nervozitate, astfel incat dorinta de a roade unghiile sa inceteze. De cele mai multe ori, stresul este factorul declansator al onicofagiei si de aceea ceaiurile calmante pot fi de un real ajutor.

• Utilizati o minge anti-stres pe care o puteti cumpara de la orice magazin de jucarii. Aceasta poate fi de ajutor in momentele in care sunteti stresat sau nervos.

Ce nu stiai despre vitamina C

Vitamina C, numita si acid ascorbic, este o vitamina solubila in apa, necesara pentru crestere si dezvoltare.

Intrucat cantitati importante din acest nutrient sunt eliminate din organism prin urina, aportul de vitamina C trebuie sa fie asigurat prin alimentatie si, dupa caz, suplimente nutritive.

Printre numeroasele beneficii ale vitaminei C se numara intarirea sistemului imunitar si protectia impotriva bolilor cardiovasculare, problemelor de sanatate prenatale, afectiunilor de vedere si a imbatranirii premature.

Organismul nu este capabil sa produca singur vitamina C, de aceea ea trebuie sa provina in principal din alimentele consumate zilnic. In trecut, se considera ca acest nutrient este un remediu posibil pentru raceala comuna, insa cercetarile recente dezmint aceasta informatie. Vitamina C nu reduce riscul contactarii racelii si gripei, insa ajuta la diminuarea intensitatii simptomelor infectiilor respiratorii.

Ce nu stiai depre aceasta vitamina

vitamina C ajuta la vindecarea ranilor? Datorita faptului ca ajuta la stimularea productiei de colagen, prezenta vitaminei C in organism accelereaza procesul curativ in caz de arsuri, rani grave, protejand totodata si impotriva stresului.

imbunatateste circulatia sangvina, contribuie la dilatarea vaselor de sange si previne afectiuni precum angina pectorala, tensiune arteriala sau atac de cord?

contribuie la eliberarea cailor respiratorii, reduce bronhoconstrictia indusa de efortul fizic intens?

este un bun reemdiu impotriva astmului?

vitamina C este eficienta mai ales in lupta impotriva bolilor neurologice?

De ce oamenii de succes se trezesc devreme

CEO-ul Apple, Tim Cook, se trezeste la 3.45 am, editorul Vogue, Anna Wintour, se da jos din pat ca sa joace tenis la 5.45 am, iar Richard Branson la aceeasi ora, in timp ce CEO-ul Starbucks, Howard Schultz, se trezeste la 4.30 am.

Oamenii de succes, in general, se trezesc foarte devreme, prin urmare, care sunt beneficiile trezitului la 5 dimineata?

1. Ai timp sa faci exercitii fizice

Daca te trezesti cu doua ore inainte de ora la care te trezesti in mod normal, ai mai mult timp pentru a face lucruri pe care in mod obisnuit nu apuci sa le faci, din diverse motive, in special celebra lipsa de timp. in cele cateva ore inainte de a-ti incepe ziua obisnuita, poti sa faci exercitii fizice, ceea ce e foarte bine pentru sanatate, aspect fizic si buna dispozitie in general.

2. Ai timp sa faci sarcini prin casa

Desi in mod normal, oamenii mai amana din sarcinile zilnice din cauza oboselii sau a lipsei de chef, ei bine, daca te trezesti foarte devreme, castigi cateva ore pentru a pune la punct tot ceea ce ai omis in zilele precedente: poti pune niste haine la spalat, poti gati ceva rapid, poti face ordine prin casa si asa mai departe.

3. Iti va fi mai foame decat in mod normal

Avand in vedere ca te trezesti mai devreme decat de obicei, si orele la care iei mesele se vor deregla. Deci daca servesti micul dejun in jur de ora 6 – 7, automat ti se va face foame mai devreme pe parcursul zilei.

4. S-ar putea sa fie nevoie sa amani iesirile de dupa-amiaza

Orele la care iesi in mod normal s-ar putea decala si ele, intrucat trezitul de dimineata aduce cu sine oboseala mai devreme. in plus, daca vrei ca a doua zi sa te trezesti tot in jurul orei 5 am, nu poti sta treaz mai tarziu de ora 23.

5. Vei arata mai bine

Daca te apuci de exercitii fizice te vei simti din ce in ce mai bine, iar acest lucru se va observa si in aspectul tau fizic.

Iata o metoda simpla si rapida de a detoxifia sistemul digestiv!

Curatarea organismului cu apa sarata e o metoda simpla si rapida de a detoxifia sistemul digestiv fara sa te supui efectelor pe care le au unele medicamente.

De ce ai nevoie:

Doua linguri cu sare de mare nerafinata

Un borcan de un litru

Apa calduta

Zeama de lamaie (optional)

Ce pasi sa urmezi cand faci o detoxifiere cu sare marina

Pasul 1

Pune doua linguri cu sare de mare nerafinata intr-un borcan sau vas de un litru. De ce e mai buna sarea de mare nerafinata decat sarea iodata simpla? Pentru ca are multe minerale naturale. Cand circula prin organism, aduna toate impuritatile din tractul digestiv si asigura si unele minerale care nu sunt incluse neaparat intr-o dieta obisnuita.

Pasul 2

Umple borcanul cu apa calduta si amesteca pana cand sarea se dizolva. Pentru un gust mai bun, poti sa pui zeama de lamaie. Sarea din solutia salina nu se va dizolva complet si va circula rapid prin intestine in urmatoarele ore de cand bei lichidul.

Pasul 3

Bea toata apa sarata. Daca vrei, foloseste un pai. Cei care sustin aceasta detoxifiere cu sare marina au scris pe SelfGrowth.com ca efectele cele mai bune se obtin cand bei acest lichid dimineata. Cei care folosesc o alta platforma, CleansingOrSurgery, spun ca cel mai bine e sa faci detoxifiere cu sare marina seara. Dar cu totii sunt de acord ca aceasta metoda este buna indiferent ca o faci dimineata sau seara.

Pasul 4

Dupa ce ai baut toata solutia salina, aseaza-te intinsa pe partea dreapta, ca sa ajuti lichidul sa circule mai rapid prin tractul digestiv. Stai in aceasta pozitie 30 de minute. Dupa aceasta perioada, te poti ridica si te poti misca prin casa. In urmatoarele una-doua ore, asteapta-te sa simti miscari ale lichidului in abdomen. Odata cu eliminarea apei sarate, organismul va elimina toxine si resturi acumulate in tractul intestinal.

Tratament naturist împotriva căderii părului cu suc de ceapă

Învață cum să prepari un tratament naturist împotriva căderii părului cu suc de ceapă. Sucul de ceapă este unul dintre cele mai bune tratamente pentru păr subțire și pentru regenerarea podoabei capilare.

Un tratament naturist împotriva căderii părului cu suc de ceapă este ideal pentru că ceapa conține sulf. Acesta este unul dintre elementele principale care ajută la creșterea părului. Este prezent într-o cantitate mare în păr, piele și unghii. Lipsa lui poate provoca probleme cum este căderea părului. Poți beneficia de aportul intern de sulf consumând ceapă, usturoi, broccoli, conopidă, sparanghel, spanac, fructe de mare, toate tipurile de carne, ouă, lapte, fasole, mazare, linte, soia, germeni de grâu.

Ceapa, ideală împotriva căderii părului

Studiile clinice relevă faptul că ceapa, utilizată extern, poate trata căderea părului sau subțierea firului de păr. În plus, ceapa combate și alte probleme ale părului, cum sunt mătreața, infecțiile scalpului și poate inversa procesul de albire prematură a părului. Un studiu din 2002 al Journal of Dermatology, arată că persoanele care sufereau de alopecia areata care au aplicat suc de ceapă de două ori pe zi, timp de două luni au avut o rată semnificativ mai mare de creșterea părului, decât grupul de control care nu a urmat niciun tratament. Uimitor, cele mai bune rezultate le-au avvut bărbații, nu femeile.

Următorul tratament naturist împotriva căderii părului te va ajuta să scapi de această problemă. În plus, părul tău va fi mai moale și mai strălucitor. Tratamentul conține și miere, ceea ce ajută ca părul să nu mai fie uscat.

Cum să faci un tratament naturist împotriva căderii părului cu suc de ceapă

Ingrediente

o ceapă

miere

un ulei esenția la alegere (optional)

Preparare

Curăță și taie ceapa foarte mărunt sau dă-o printr-o răzătoare. Pune-o într-o strecurătoare. Dacă îți vine să plângi de la ceapă, ține-o în congelator aproximativ 15 minute înainte de a o tăia.

Cu ajutorul unei linguri, extrage cât mai mult suc din ea.

Adaugă una–două lingurițe de miere în sucul de ceapă.

Opțional, adaugă câteva picături dintr-un ulei esențial preferat. De exemplu, ulei esențial de lavandă, busuioc, rozmarin sau mentă. Va da un miros mai frumos preparatului și nu vei mai simți că îți vine să plângi de la ceapă. Uleiurile esențiale menționate stimulează și creșterea părului.

Mai poți adăuga suc de lămâie sau apă de trandafiri pentru a masca mirosul de ceapă.

Cum folosești tratamentul naturist împotriva căderii părului cu suc de ceapă

Masează scalupul cu acest amestec.

Acoperă cu o cască și lasă să acționeze peste noapte sau cel puțin 30 de minute.

Clătește părul.

Fă acest tratament în fiecare zi timp de câteva luni sau până apar rezultatele dorite.

Ce analize recomanda medicii pentru inceputul de an

Faceti anual o evaluare amanuntita a starii de sanatate, va recomanda la unison medicii! Si optati pentru cele mai bune clinici si cei mai experimentati specialisti pentru analizarea rezultatelor.

Orice problema de sanatate depistata in stadiu incipient este mai usor de tratat si se vindeca mai repede, spun specialistii turci care trateaza pacienti din Romania. Acestia pledeaza pentru un check-up complet care nu dureaza mai mult de 4 ore, potrivit csid.ro.

“Dintre pacientii care ajung in centrele de top Acibadem pentru analize amanuntite, mai bine de 80 la suta isi depisteaza o problema medicala despre care nu stiau – romanii se incadreaza si ei in aceasta statistica. Cel mai des diagnosticam probleme precum nodulii tiroidieni, mamari, calculii renali sau chiar tumori maligne in stadiu incipient. Insa depistarea la timp face ca acesti pacienti sa se vindece repede si complet, iar costurile terapiei sa fie mult mai mici decat in cazurile descoperite mai tarziu”, spune dr. Sirin Parkan, medic al spitalului Kadikoy din Turcia.

Doctorii va sfatuiesc sa tineti cont si de varsta si sex atunci cand va faceti testele complete. La 20 de ani, lista analizelor trebuie sa includa masurarea glicemiei, a colesterolului, a hemoglobinei, evaluarea sanilor, controlul ginecologic la femei si testul Babes-Papanicolau. Dupa 25 de ani, doctorii recomanda ecografia mamara anuala, evaluarea tiroidei, dar si a sanatatii pielii. La varsta de 40 ani, pe lista testelor se adauga electrocardiograma, controlul oftalmologic si mamografia. Iar la 50, trebuie luate in calcul, in plus, o colonoscopie, care se repeta la 5 ani, analiza densitatii osoase, dar si o evaluare a glandei prostate la barbati. Din lista testelor importante recomandate de specialisti, nu lipsesc masurarea tensiunii arteriale, controlul stomatologic, dar si evaluarea greutatii. In cadrul unui check-up complet, toate rezultatele analizelor ajung la specialisti in diverse domenii medicale care fac recomandari personalizate – la ce sa fim atenti, daca avem tendinta de a dezvolta o anumita problema etc.

Pentru a scurta timpul dedicat evaluarilor medicale, centrele de top recurg la tehnologia de ultima generatie cum este scanarea corporala completa prin RMN. Este vorba despre un examen fara radiatii si fara niciun pericol pentru sanatatea pacientului (care poate fi folosit inclusiv pentru copii sau gravide) si care, spre deosebire de un examen RMN clasic ce analizeaza o anumita regiune a corpului, permite scanarea intregului corp. Imaginile obtinute evidentiaza oasele, tesuturile moi, cum ar fi muschi, piele, nervi sau vase de sange si organe precum creierul si inima. Investigatia scoate in evidenta diferentele dintre tesutul sanatos si nesanatos.

“Statisticile noastre pentru pacientii care aleg sa faca o astfel e scanare nu sunt tocmai linistitoare – cam 4 din 10 descopera ca au un debut de tumora, fie maligna, fie benigna. Scanarea organismului nu presupune iradiere si este recomandata mai ales pacientilor care s-au confruntat cu afectiuni maligne in familie. Se practica tot mai mult la nivel mondial si se dovedeste a fi salvatoare in, iata, foarte multe cazuri. O recomandam o data la 2 sau 3 ani”, declara dr. Sirin Parkan.

Scanarea completa prin RMN depisteaza cu usurinta tumorile de dimensiuni foarte mici si permite diagnosticare rapida in cazul tumorilor de san, prostata, gastrointestinale. Expertii recomanda evaluarea anuala completa si in contextul cresterii numarului de pacienti diagnosticati cu astfel de afectiuni maligne. In plus, fumatorii, persoanele cu exces ponderal si cele care consuma alcool regulat trebuie sa mearga la medic pentru teste amanuntite.

Remedii naturiste pentru amețeli

/

Poți apela la câteva remedii naturiste pentru amețeli ca măsură de prim ajutor până ajungi la medic. Iată la ce produse poți apela dacă ai vertij.

Când totul pare că se învârte în jurul tău, deși nu te miști, se poate spune că ai un episod de amețeli sau vertij.

Această senzație este neplăcută, căci îți oferă stări de confuzie, greață, instabilitate și, uneori, transpirație excesivă.

Există două tipuri de amețeli – periferice și centrale.

Primele sunt cauzate de probleme la nivelul urechii interne, iar aici sunt o mulțime de boli și afecțiuni care o pot cauza.

Amețeala – simptome, cauze, tratament

Vertijul central se referă la echilibrul centrilor de control al sistemului nervos.

Poate fi cauzată de o leziune la nivelul cerebelului sau la nucleul truncular, iar simptomele pot fi mai severe.

Persoanele care au acest tip de amețeli sunt complet incapabile să stea în picioare sau să meargă.

Alte cauze pot fi migrenele, problemele la nivelul coloanei vertebrale, scleroza multiplă, printre altele.

Simptomele vertijului periferic durează mai puțin spre deosebire de ale celui central.

Este importantă și necesară vizita la medic pentru a stabili cauzele și a găsi un tratament corespunzător.

Remedii naturiste pentru amețeli – vitamina C

Anumite studii arată că un nivel crescut de vitamina C în organism poate reduce din simptomele amețelilor, în special pe cel asociat cu boala Meniere sau alte versiuni ale acestei afecțiuni periferice.

Adaugă în alimentație mai multe fructe și legume, în special spanac, căpșuni, roșii, ardei verde.

Remedii naturiste pentru amețeli – usturoiul

Este bun pentru infecții la urechi. Ai nevoie de un cățel de usturoi curățat, mărunțit, pe care îl amesteci cu ulei de susan, pe foc, până devine maroniu.

Elimină uleiul rămas, iar după ce s-a răcit pune o picătură, două, în urechea afectată.

Cele două ingrediente au efect antioxidant și antibacterian și elimină infecțiile redându-ți echilibrul necesar.

Remedii naturiste pentru amețeli – semințe de coriandru

Anumite simptome ale amețelii pot să apară din cauza unor deficiențe de minerale, ceea ce face ca funcția congnitivă să încetinească.

Aceste semințe sunt bogate în fitonutrienți și mineralele de care organismul are nevoie în asemenea momente.

Înmoaie de seara câteva semințe în apă, iar a doua zi bea amestecul.

Remedii naturiste pentru amețeli – presopunctura

Când vorbim de o afecțiune ciudată precum amețeala, chinezii se gândesc imediat la medicina tradițională, în sepcial la presopunctură.

Există o sumedenie de strategii și puncte de presiune care au un impact direct asupra vertijului.

Remedii naturiste pentru amețeli – extra-hidratarea

Apa insuficientă din organism poate cauza simptome ale amețelilor.

Cum apa este o componentă importantă a corpului, când procentul ei scade și puțin corpul simte efectele negative.

Bea suficientă apă în fiecare zi pentru a-ți menține creierul și corpul sănătos.

Remedii naturiste pentru amețeli – ceaiul de ghimbir

Ghimbirul te poate scăpa de greață, stare ce apare în momentul în care totul se întârte cu tine.

Acționează ca un puternic antiemetic și ameliorează simptomele, reduce anxietatea.

Remedii naturiste pentru amețeli – migdalele

Sunt bogate în vitaminele B și E, ce îmbunătățesc simptomele de vertij.

Înmoaie de seara câteva migdale în apă, iar a doua zi pisează-le și le poți bea cu apă sau lapte.

Remedii naturiste pentru amețeli – timpul de odihnă

Dacă este insuficient, corpul va răspunde și va acționa ca atare.

Multe persoane cu amețeli au probleme cu somnul, astfel că dacă vrei să eviți problemele respectă timpul de odihnă.

Remedii naturiste pentru amețeli – masajul capului

Masajul capului poate stimula circulația în anumite zone, ceea ce va duce la relaxare și eliberarea de stres.

Te poți masa singură sau la altcineva. Rotațiile lente din apropierea tâmplelor și din zona urechilor sunt bune de făcut.

Remedii naturiste pentru amețeli – mai renunță la sare

După cum spuneam, deshidratarea se poate ascunde în spatele acestor simptome, iar cu cât vei avea mai multă sare în alimentație, cu atât va crește și retenția de apă.

Acest lucru va crea senzația sau iluzia de dezhidratare.

Mai taie din porția de sare zilnică pentru a-ți îmbunătăți starea.

Alimente care regenerează ficatul

Ficatul este unul dintre organele vitale ale organismului. Este responsabil pentru numeroase funcții: digestie, metabolism, imunitate și stocarea nutrienților de care corpul are nevoie pentru a supraviețui. Află care sunt câteva alimente care regenerează ficatul.

Alimente care regenerează ficatul. Usturoiul

Usturoiul este un aliment excelent pentru a curăța ficatul. Activează enzime care ajută la eliminarea toxinelor. În plus, conține doi compuși naturali (alicina și seleniul), care ajută la procesul de curățare și de protejare a ficatului de deteriorare. Mai mult, usturoiul reduce nivelul colesterolului și al trigliceridelor, care pot supraîncărca ficatul și-l împiedică să funcționeze bine.

Pentru a regenera ficatul, folosește usturoi proaspăt. Consumă doi-trei căței de usturoi pe zi și înglobează-l în preparate culinare cât mai des.

Alimente care regenerează ficatul. Grepfrutul

Pentru că este o sursă importantă de vitamina C, pectină și antioxidanți, grapefrutul stimulează procesul natural de regenerare a ficatului.

Mai conține glutation, un antioxidant puternic care neutralizează radicalii liberi și detoxifiază ficatul. Ajută și în cazul în care ai mâncat prea mult sau prea gras. Mai mult, o flavonoidă pe care o conține grepfrutul ajută la descompunerea grăsimii.

Bea un pahar de 100 ml de suc de grepfrut pe zi sau mănâncă un fruct întreg – preferabil la micul dejun.

Atenție! Dacă iei anumite medicamente pe rețetă, consultă medicul. Grefrutul poate interacționa cu anumite medicamente.

Alimente care regenerează ficatul. Sfecla roșie

Sfecla roșie este un alt aliment care regenerează puternic ficatul. Conține beta-caroten, care stimulează și îmbunătățește funcționarea ficatului. Sfecla roșie este și un purificator natural al sângelui.

Adaugă sfeclă proaspătă în meniul tău zilnic. Află și cum să prepari salată de sfeclă roșie și nuci.

Mai poți face și o salată care ajută la regenerarea ficatului cu următoarele ingrediente:

o cană de sfeclă rasă sau tăiată cubulețe

două lingurițe de ulei de măsline extravirgin

sucul de la o jumătate de lămâie.

Mod de preparare și de consumare:

Amestecă toate ingredientele și mănâncă două lingurițe din ea din două în două ore ziua timp de o săptămână. Nu e nicio problemă să o mănânci pe toată o dată și să-ți faci o astfel de salată în fiecare zi. Dar consumul din două în două ore ajută la regenerarea ficatului.

De ce este sanatos otetul de mere?

Se pare otetul nu este bun doar ca dressing pentru salate, ci si pentru sanatate. In diferite combinatii acesta te poate ajuta sa tratezi unele probleme medicale, asa ca iata 5 beneficii surprinzatoare ale otetului de mere. Atentie insa, nu trebuie consumat niciodata simplu, ci doar in anumite amestecuri, de exemplu o lingurita intr-un pahar mare de apa.

1. Ar putea sa reduca tensiunea arteriala

Datorita proceselor prin care trece pentru a fi produs, otetul de mere ar putea fi de ajutor daca ai probleme cu tensiunea arteriala. Consumat pe o perioada mai lunga (nu uita, nu simplu, ci amestecat cu apa), scade tensiunea arteriala, asadar daca ai aceasta problema ar trebui sa il incluzi in alimentatia ta.

2. Scade riscul aparitiei bolilor cardiovasculare

Potrivit mai multor studii, oamenii care consuma otet de mere in salate sunt mai putin predispusi la boli cardiovasculare. Explicatia ar fi ca acesta contine un acid alpha-linolenic care ajuta la mentinerea sanatatii inimii. Nu uita sa folosesti la salata acest dressing si sa uiti de sosurile pline de ingrediente daunatoare.

3. Te poate ajuta sa slabesti

Consumul de otet de mere te poate ajuta sa slabesti, insa trebuie sa stii ca nu vei scapa de un numar mare de kilograme fara o alimentatie potrivita si sport. Daca totusi iti doresti sa scapi mai repede de cel putin un kilogram, bea in fiecare zi un pahar mare de apa cu doua linguri de otet. Vei observa diferenta dupa 12 saptamani.

4. Poate reduce nivelul glicemiei

Pentru persoanele cu diabet de tip 2, otetul de mere poate ajuta la reducerea nivelului glicemiei, asadar este perfect pentru persoanele care au o sensibilitate la insulina. Consuma inainte de fiecare masa otet de mere si vei reusi sa tii in frau nivelul zaharului din sange.

5. Te poate ajuta daca ai probleme cu sistemul digestiv

Daca ai probleme cu stomacul, tipul potrivit de otet te poate ajuta. Alege un produs cat mai natural, adica cat mai putin procesat. Ar trebui sa para tulbure si sa aiba particule plutitoare. Nu-ti face griji, acestea sunt pline de proteine, enzime si bacterii bune. Contine si probiotice, asadar iti va ajuta sistemul digestiv sa functioneze cat mai bine.

Mierea, remediu naturist pentru conjunctivită/

Ochii roșii pot fi un semn de conjunctivită, o infecție contagioasă a ochilor. Printre remediile naturiste se numără și mierea.

Conjunctivita este o infecție contagioasă la nivelul ochilor care se poate trata relativ ușor.

Este important ca diagnosticul să fie pus în urma unui control la cabinetul specialistului.

Tot cu medicul poți discuta și varianta aplicării remediilor naturiste, în afara tratamentului clasic.

Remediu naturist pentru conjunctivită – mierea

Mierea este de ajutor în cazul multor afecțiuni respiratorii și de piele, dar poate ajuta și în conjunctivită.

Amestecă miere cu lapte călduț și aplică comprese pe ochi, de 2-3 ori pe zi.

Mierea are proprietăți antibacteriene și luptă împotriva infecției de la nivelul ochilor.

Remediu naturist pentru conjunctivită – uleiul de neem

Uleiul de neem are proprietăți antibacteriene și anti-inflamatoare, calmează pielea iritată și alungă durerea.

Aplică o cantitate mică de ulei de neem în jurul ochilor afectați înainte de culcare și vei vedea o îmbunătățire a situației.

Păstrează curățenia

Dacă acționezi spre eliminarea conjunctivitei atunci ar fi indicat ca și hainele, lenjeria de pat să fie tot timpul curate pentru a evita reinfestarea.

Poți schimba fețele de pernă mai des, pentru a elimina din riscuri.

Chiar dacă nu te-ai reinfestat, curățenia te ajută și la eliminarea prafului și alergenilor care pot cauza probleme la nivelul ochilor.

Turmericul în conjunctivită

Acest remediu naturist vin în ajutorul afecțiunii cu proprietățile sale antivirale și de îmbunătățire a sistemului imunitar.

Ca tratament naturist pentru conjunctivită amestecă turmeric cu apă până faci o pastă.

Înmoaie comprese în amestec apoi pune-le pe ochi câteva minute.

Păstrează mânile curate

Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru a te proteja este să-ți păstrezi mâinile curate.

Eviți infestarea proprie sau răspîndirea conjunctivitei la ceilalți din jur.

Evită, de asemenea, să-ți atingi ochii cu mâinile.

Prevenția ajută la scăderea riscului de a contacta afecțiunea.

Ceaiul verde pentru conjunctivită

Ceaiul verde conține antioxidanți și bioflavonoide, fapt ce face ca băutura să fie una extrem de apreciată pentru o varietate de afecțiuni.

Pentru conjunctivită, pune pliculețe de ceai verde pe ochi (după ce le-ai înmuiat în apă fierbinte, apoi s-au răcit).

Această procedură poate elimina infecția și inflamația.

Usturoiul în conjunctivită

Are alicina ca ingredient activ, un compus antioxidant, antiviral, antifungic și antibacterian.

Taie feliuțe de usturoi și cât sunt zemoase freacă zona afectată, dar să nu ajungă direct în ochi.

Mai poți înmuia o dischetă în sucul usturoiului, apoi ștergi ușor pleoapele, tot cu atenție pentru a nu-ți ajunge în ochi.

Aloe vera, un remediu naturist pentru conjunctivită

Aloe vera are o acțiune benefică și în cazul conjunctivitei.

Este benefică în cazul inflamațiilor. Înmoaie o dischetă de bumbac în gel de aloe vera și aplică blând pe pleoapele afectate și în jurul ochilor.

Precauții

Încă de la primele semne verificați suspiciunile afecțiunii la medicul oftalmolog.

Dacă observați aceleași simptome și la copii, mergeți imediat la medic căci infecția le poate afecta vederea sau le poate provoca alte probleme permanente.

Cele 4 reguli simple pentru un abdomen plat

Dacă ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă să dai jos burta, dar nu ai reuşit, poate nu ai luat în seamă cele 4 reguli simple pentru un abdomen plat!

Cu toţii ştim că grăsimea din zona abdominală este foarte greu de dat jos. Chiar dacă faci abdomene zilnic şi vei avea muşchii abdominali perfect tonifiaţi, ei vor fi ascunşi de stratul de grăsime care se află la suprafaţă. Astfel că dacă te-ai rezumat mai mult la abdomene şi nu ai reuşit să obţii un abdomen plat, aceasta a fost prima greşeală pe care trebuie să o remediezi. Ca să ajungi la rezultatul dorit iată care sunt cele 4 reguli simple pentru un abdomen plat:

Abdomene plus antrenament cardio

Abdomenele sunt printre cele mai eficiente exerciţii care lucrează muşchii abdominali, la fel cum sunt şi variaţiile de exerciţii care pornesc din planşă. Însă, toate aceste exerciţii trebuie însoţite de antrenamente cardio în urma cărora arzi foarte multe calorii, stimulează toată musculatura corpului şi sunt foarte eficiente atunci când vrei să scapi de excesul ponderal. Înotul, alergarea, cycling, clasele de fitness care pun accentul pe exerciţii cardio combinate cu exerciţii de forţă, alergarea cu intervale (intervalele reprezintă repetarea unor segmente de alergare rapidă, alternate cu segmente de mers sau alergare uşoară) te ajută să arzi foarte multe calorii şi să scapi de depunerile de grăsime de pe toate zonele cu probleme.

Evită alimentele cu grăsimi trans

Grăsimile bune sunt esenţiale pentru sănătate şi te ajută să slăbeşti. În schimb, grăsimile pe care trebuie să le evităm sau să le includem cât mai puţin în alimentaţia noastră sunt grăsimile saturate şi trans. Ele cresc colesterolul sanguin şi predispun la apariţia bolilor cardio-vasculare. Atunci când în lista de ingrediente a unui produs apare menţionat faptul că are grăsimi parţial hidrogenate înseamnă şi prezenţa grăsimilor trans în acel produs.

De regulă biscuiţii, fursecurile, dulciurile, margarina, batoanele cu cereale, produsele de patiserie sunt câteva dintre produsele pe care ar fi bine să le eviţi şi să nu uiţi să citeşti lista cu ingrediente. În schimb, trebuie să incluzi în alimentaţie grăsimi bune, cum ar fi avocado, nuci, seminţe, ulei de măsline, peşte gras, în cantităţi moderate. De asemenea, alte alimente care te ajută să ai un abdomen plat şi trebuie să se regăsească în dietă sunt afinele, ananasul, lactatele degresate, perele, verdeţurile şi legumele.

Evită stresul

Stresul este considerat un alt duşman care îţi pune piedici serioase în obţinerea unui abdomen plat. Atunci când eşti stresată, corpul eliberează cortizol, un hormon care s-a demonstrat că creşte pofta de mâncare şi favorizează depunerea grăsimii abdominale. Yoga, meditaţia, băile calde, masajul sau orice altă activitate care îţi aduce calm şi relaxare trebuie să constituie o prioritate pentru tine dacă eşti o persoană agitată şi stresată.

Bea acest smoothie zilnic

Iaurtul grecesc, afinele şi ananasul stau la baza acestui smoothie care ajută la arderea grăsimilor din zona abdominală. Iaurtul grecesc furnizează multe proteine şi calciu care sunt esenţiale în procesul de slăbire.

Un studiu realizat pe cobai şoareci arată că prin consumul zilnic de afine timp de 90 de zile, grăsimea de pe abdomen se reduce semnificativ, colesterolul scade şi nivelul insulinei se menţine constant.

Afinele au puţin zahăr, multe fibre şi sunt potrivite pentru o gustare sănătoasă, dar şi pentru micul dejun alături de un iaurt grecesc.

Ananasul conţine bromelină, o enzimă care este esenţială pentru digestie şi elimină senzaţia de balonare.

Ca să prepari acest smoothie care te scapă de burtă trebuie să amesteci în blender: 90 de grame de iaurt grecesc degresat cu 1 lingură de unt de migdale (sau arahide, dar făcut în casă), 1/2 ceaşcă cu afine congelate, 1/2 ceaşcă cu bucăţi de ananas, un pumn mare cu kale sau spanac şi 3/4 cană cu apă. Băutura va avea în jur de 283 de calorii.

Ce boli grave pot ascunde durerile de maxilar sau amorțirea mâinilor și picioarelor

De cele mai multe ori corpul nostru trimite diferite semnale prin care ne arată că ceva nu este în regulă. Activităţile zilnice combinate cu stresul şi oboseala ne pot provoca mici dureri, însă de cele mai multe ori zonele dureroase sunt semne ale unei afecţiuni, iar diagnosticarea din timp a oricărei boli măreşte şansele de vindecare.

Iată patru dintre dureri pe care nu ar trebui niciodată să le treceţi cu vederea.

1.Durerea la nivelul maxilarului

Dacă simţiţi o durere apăsătoare în partea stângă a maxilarului nu trebuie să o ignoraţi. În cazul în care durerea este amplificată odată cu mişcarea maxilarului ar trebui să faceţi un control, dar nu vă îngrijoraţi prea tare. Şi mestecatul gumei poate să provoace mici dureri. Pe de altă parte, dacă aveţi dureri în fiecare dimineaţă, trebuie să aveţi grijă pentru că poate fi un semnal de avertizare. În acestă perioadă a zilei densitatea sângelui este mai mare, ceea ce provoacă o creştere a tensiuni şi odată cu asta, riscul unui atac de cord este mai mare.

În schimb, dacă durerea persistă pe partea stângă, iar pe lângă asta simţiţi o senzaţie similară la nivelul braţului stâng şi al pieptului,adresaţi-vă imediat unui medic.

2.Durerile de picioare

De cele mai multe ori durerea porneşte din interiorul gambei şi poate semăna cu o simplă crampă sau un cârcel. Zona devine inflamtă şi se înroşeşte odată cu apariţia venelor varicoase.

Acest tip de durere este un semn de tromboză venoasă profundă, provocată de un cheag de sânge apărut la nivelul venelor de pe picior. Dacă cheagul se deplasează, poate provoca un embolism, blocând circulaţia sângelui către creier, inimă sau plămâni.

Lipsa mişcării poate creşte riscul dezvoltării unei astfel de afecţiuni. Se recomandă consult la un medic specializat (flebolog).

Furnicăturile, o simplă amorţeală sau semnul unei afecţiuni neurologice

3. Durerile abdominale

Una din patru femei din Statele Unite suferă de calculi biliari, iar durerile de stomac şi cele abdominale pot fi un indicator clar al acestei afecţiuni. Cel mai des întâlnit simptom este durerea apărută în partea dreaptă, deasupra cutiei toracice. Durerea se poate duce, mai apoi, către spate sau umăr şi, de cele mai multe ori, nu dispare nici dacă vă mişcaţi.

Vezica biliară are rolul de a depozita bila secretată de ficat.Calculii biliari sunt compuşi din colesterol, iar majoritatea nu ne creează probleme. Cu toate acestea, dacă blochează un canal excretor pot apărea complicaţii grave.

Când simţiţi astfel de dureri la un interval de 20-30 de minute, după ce aţi mâncat ceva mai gras, este nevoie să apelaţi la ajutorul unui medic.

4.Furnicăturile

Sunt un simptom des întâlnit în cazul circulaţiei proaste, care face ca mâinile sau picioarele să ne amorţească. De asemenea acestă senzaţie supărătoare poate fi indicatorul unui nerv afectat sau chiar a unuia distrus. De cele mai multe ori, frunicăturile trec imediat după ce ne mişcăm. Cu toate acestea, dacă durerea persistă şi, în plus, sesizaţi scăderea forţei musculare, poate fi vorba de o afecţiune neurologică serioasă. Cel mai indicat este să mergeţi la doctor.

Iubirea de Dumnezeu (nu are nimic în comun cu „iubirea” amantei lumi 1 Ioan 2/15-17), care este maimuţăreală amoroasă, omenească! A-l iubi pe El înseamnă, mai întâi, a dovedi şi cu faptă că iubeşti pe aproapele, începând cu vrăjmaşul tău; Înseamnă a întrupa în miezul fiinţei născute din nou, (Ioan, cap.3)- sfaturile, soluţiile, Calea, învăţătura şi poruncile Lui, care sunt uşoare, utile, productive, sănătoase; A iubi, înseamnă a nu te pune pe tine pe tron, în defavoarea Cerului şi pământenilor; Mai înseamnă să iradiezi şi până dincolo de marginea Cerului- numai Adevărul Lui, Dreptatea, Corectitudinea, Dragostea, Credinţa, Mila, Iertarea, Roada Duhului Sfânt (dacă eşti Una cu el), Seriozitatea, Punctualitatea, Jertfirea în slujba aproapelui, până devii (prin botezul în răstignirea, învierea, rodirea şi înălţarea Lui)-Una cu semenii Lui şi cu El, aşa cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt UNA, dar Tata este mai Mare şi mai Tare… Iată, cum înţelegem că dragostea lui Dumnezeu nu se compară cu dragostea omenească, naturală, maimuţărească;

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”MEŞTEŞUGUL MULŢUMIRII; Planul de salvare al lui Dumnezeu prezentat în cinci etape din eternitate în eternitate; Cele mai frumoase citate din Biblie despre dragoste; Versete despre iubirea lui Dumnezeu; Cele mai frumoase învăţături ale Bibliei despre Iubirea care „nu cade niciodată “: „Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte “; Preot prof. Badea Marian, Parohia Viforâta ne spune că „Iubirea vrăjmaşilor este lecţia Dumnezeiască dăruita prin Isus, ca să ne slăvească spre Cer,prin El”Cum poti sa devii crestin- Cativa Pasi prin Evanghelie- In primul rand, poti fi sigur ca Dumnezeu iubeste neconditionat si pe cel mai murdar vinovat, si doreste sa devii Una cu El…Pildele din Evanghelii… Planul lui Dumnezeu… Venirea Domnului Nostru… Voi veni din nou…Vindecarea si…Terorismul -profeţia Biblica… Ce este Adevarul Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3:16)…2-Biblia explica cum sa devii crestin in termeni foarte simpli: Planul Mantuirii: – Nasterea din nou este Raspunsul la cea mai Importanta Intrebare a Vietii…Siguranta mantuirii: oare este ea posibila? Cum poti ajunge in cer intelegeri gresite…Sa devii astazi crestin!Marea Trimitere O invatatura personala…Patimile lui Cristos Filmul puternic al lui Mel Gibson…Rugaciune de Iertare…numai prin „filtrul” Iisuss …Calitatile Unui Om Bun =Nici un om nenascut din nou,daca nu este golit de falsitatea si rautatea satanei,prin botezul in moartea Lui,nu poate fi umplut cu Plinatatea Dumnezeiasca -caci nu este Bun

Preot prof. Badea Marian, Parohia Viforâta ne spune ca „Iubirea vrăjmaşilor este lectia Dumnezeiasca daruita prin Isus,ca sa ne slaveasca spre Cer”

Mântuitorul – Fiul lui Dumnezeu făcut Om, asemenea cu noi, a adresat lumii o grea provocare: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!”. Aşadar, cuvântul Mântuitorului zice: începe, dar, cu binele; niciodată să nu aştepţi ca semenul tău să înceapă, că nu ştii când va începe el. Ci totdeauna să ai conştiinţa că tu, începând să faci binele, vei deveni un reper al binelui. Zice Mântuitorul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplata puteţi avea? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc.

Dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Şi păcătoşii acelaşi lucru îl fac. Si dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaşi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor ca să primească înapoi întocmai”. Aici se dezvăluie noutatea şi unicitatea Evangheliei. Mântuitorul Hristos a venit să transfigureze, să transforme omul, prin Dumnezeu, Care este acelaşi pentru toţi, şi din fiecare vrea să facă un semen, un frate asemenea Lui. Hristos Şi-a arătat cu cea mai intensă vigoare această iubire atunci când, pe Cruce fiind, S-a rugat Tatălui Său: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”. S-a spus adesea că mai ales în această poruncă se află taina Evangheliei, taina Vestirii celei Bune a lui Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul Său în Duhul Sfânt . E vorba aşadar de înlăturarea urii şi a oricărei forme de vrajbă. Omul trebuie să încerce să iubească pe vrăjmaşi, asemenea lui Dumnezeu. Căci omul, prin păcat, s-a făcut vrăjmaş Dumnezeirii. Să iubeşti pe vrăjmaşi… E cu putinţă?

Este, împărtăşindu-ne din iubire dumnezeiască. Cum spune dumnezeiescul Pavel: „Căci Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi când noi eram păcătoşi”. Şi a fi păcătos înseamnă a fi vrăjmaş lui Dumnezeu; a fi vrăjmaş ţie însuţi. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul: „Nu pe Mine M-aţi părăsit (în păcatele voastre), ci pe voi înşivă”. Când părăseşti lumina şi iubirea divină, când Îl părăseşti deci pe Dumnezeu, te părăseşti pe tine, îţi părăseşti chipul luminos, îţi părăseşti chemarea ta. Atunci devi vrăjmaş lui Dumnezeu şi vrăjmaş ţie însuţi. Tu, în căderea ta, eşti vrăjmaşul tău, eşti vrăjmaşul semenilor tăi, eşti, în ultimă instanţă, vrăjmaşul lui Dumnezeu. Iată cât de adâncă este această taină a iubirii vrăjmaşilor! Aceasta e cu siguranţă condiţia iubirii şi salvarea relaţiilor sănătoase dintre oameni. Ne întrebăm însă cum poţi dobândi o asemenea iubire şi cum o poţi trăi. Trebuie să te transfigurezi în această iubire divină după chipul Mântuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Noi suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt; după chipul Fiului, Care, pururea fiind iubire şi lumină, acelaşi este. Şi fiecare din noi tinde să trăiască, în aceeaşi lumină şi aceeaşi iubire, neîncetat, oricând şi oriunde. Mereu cercetându-ne, iubind adevărul şi urând păcatul, hrănindu-ne sufletul cu pâinea vieţii, ne putem împărtăşi continuu de iubirea jertfei lui Hristos.

preot prof. Badea Marian, Parohia Viforâta

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine manifestă credinţă în el să nu fie distrus, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16)

Acesta este unul dintre cele mai cunoscute şi mai des citate versete biblice. S-a spus că niciun alt verset nu „descrie într-un mod atât de concis relaţia lui Dumnezeu cu omenirea şi calea care duce la salvare”. De aceea, în unele ţări, acest verset sau doar referinţa „Ioan 3:16” se poate citi pe bannerele de la unele evenimente publice, pe autocolante sau în graffiti.

După cât se pare, acest obicei are la bază convingerea că iubirea lui Dumnezeu este o garanţie pentru salvarea veşnică. Tu ce părere ai? Ce înseamnă pentru tine iubirea lui Dumnezeu? Cum crezi că şi-a manifestat Dumnezeu iubirea faţă de tine?

„ATÂT DE MULT A IUBIT DUMNEZEU LUMEA”

Mulţi nu contestă faptul că Dumnezeu a creat universul fizic, natura şi omul. Complexitatea organismelor vii demonstrează că în spatele existenţei lor se află, cu certitudine, o inteligenţă superioară. Nenumăraţi oameni îi mulţumesc lui Dumnezeu zi de zi pentru darul vieţii. De asemenea, ei sunt conştienţi că depind în totalitate de Dumnezeu în ce priveşte aerul, apa, hrana şi succesiunea anotimpurilor, ceea ce le permite să trăiască şi să se bucure de viaţă.

Este bine să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri întrucât el este Făuritorul şi Susţinătorul vieţii (Psalmii 104:10-28;145:15, 16; Faptele 4:24). Pentru a înţelege cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, este suficient să ne gândim la tot ce face el pentru a susţine viaţa. Apostolul Pavel a spus: „[Dumnezeu] dă tuturor viaţă, suflare şi toate lucrurile. Fiindcă prin el avem viaţă, ne mişcăm şi existăm” (Faptele 17:25, 28).

Totuşi, Dumnezeu îşi manifestă iubirea nu numai îngrijindu-se de necesităţile noastre fizice, ci şi în multe alte moduri. Acordându-ne demnitate, el ne-a înzestrat cu necesităţi spirituale, pe care ne ajută să ni le satisfacem (Matei 5:3). În felul acesta, oamenii ascultători au perspectiva de a ajunge să facă parte din familia lui Dumnezeu în calitate de ‘copii’ ai săi (Romani 8:19-21).

Potrivit cu Ioan 3:16, Dumnezeu şi-a manifestat iubirea faţă de noi trimiţându-l pe pământ pe Fiul său, Isus, ca să ne înveţe despre Dumnezeul şi Tatăl său şi ca să-şi dea viaţa pentru noi. Totuşi, mulţi spun că nu înţeleg de ce a fost nevoie ca Isus să moară pentru omenire şi în ce fel moartea sa este o expresie a iubirii lui Dumnezeu. Să vedem în continuare ce spune Biblia despre motivul pentru care a murit Isus şi despre importanţa morţii sale.

„L-A DAT PE FIUL SĂU UNIC-NĂSCUT”

Toţi oamenii se îmbolnăvesc, îmbătrânesc şi, în cele din urmă, mor. Totuşi, scopul originar al lui Iehova Dumnezeu cu privire la omenire nu a fost acesta. El le-a oferit primilor oameni perspectiva de a trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ, dar cu o condiţie: să asculte de el. Dumnezeu a spus că, dacă alegeau să nu asculte de el, urmau să moară (Geneza 2:17). După cum se ştie, primul om s-a răzvrătit împotriva autorităţii lui Dumnezeu, aducând astfel moartea asupra lui şi a urmaşilor săi. Apostolul Pavel a spus: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea s-a extins la toţi oamenii, fiindcă toţi au păcătuit” (Romani 5:12).

Cu toate acestea, Dumnezeu „iubeşte dreptatea” (Psalmul 37:28). Chiar dacă nu a putut trece cu vederea păcatul comis în mod intenţionat de primul om, Dumnezeu nu a condamnat pentru totdeauna întreaga omenire să sufere şi să moară din cauza neascultării unui singur om. Dimpotrivă, aplicând principiul „viaţă pentru viaţă”, el a echilibrat balanţa justiţiei şi a făcut posibil ca oamenii ascultători să se bucure din nou de viaţă veşnică (Exodul 21:23). Aşadar, cum putea fi redobândită viaţa umană perfectă pe care o pierduse Adam? Lucrul acesta era posibil prin oferirea, sau sacrificarea, unei vieţi umane perfecte, echivalente ca valoare cu viaţa lui Adam.

Isus vede din cer că pământul şi oamenii de pe el au nevoie de iubirea lui Dumnezeu — Isus a venit de bunăvoie pe pământ şi a renunţat la propria viaţă pentru a elibera omenirea din păcat şi din moarte

Bineînţeles, niciun urmaş imperfect al lui Adam nu putea oferi un astfel de preţ, ci numai Isus (Psalmul 49:6-9). Născut fără stigmatul păcatului, Isus a fost perfect, aşa cum fusese şi Adam. Astfel, renunţând la propria viaţă, Isus a răscumpărat omenirea din sclavia păcatului. În felul acesta, el le-a oferit urmaşilor primului cuplu uman posibilitatea de a se bucura de aceeaşi viaţă perfectă de care s-au bucurat la început Adam şi Eva (Romani 3:23, 24; 6:23). Dar ce trebuie să facem pentru a beneficia de acest gest suprem de iubire?

„ORICINE MANIFESTĂ CREDINŢĂ ÎN EL”

Revenind la textul din Ioan 3:16, remarcăm cuvintele: „Oricine manifestă credinţă în el [adică în Isus] să nu fie distrus, ci să aibă viaţă veşnică”. De aici înţelegem că putem obţine darul vieţii veşnice cu condiţia să credem în Isus şi să ascultăm de el.

Dar, probabil, te întrebi: De ce este necesară ascultarea? Nu a spus Isus că „oricine manifestă credinţă în el” va avea viaţă veşnică? Este adevărat, credinţa este esenţială. Totuşi, nu este suficient să credem în existenţa lui Isus. Potrivit unei lucrări de referinţă, termenul din limba originară, folosit de Ioan, înseamnă „încredere, nu credulitate” (Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words). Pentru a beneficia de favoarea lui Dumnezeu nu este suficient să recunoaştem la nivelul minţii că Isus este Salvatorul. Trebuie să ne străduim cu sinceritate să aplicăm învăţăturile sale. Fără fapte, orice profesiune de credinţă este lipsită de valoare. Biblia spune: „Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2:26). Cu alte cuvinte, din partea unei persoane se cere să creadă în Isus, adică să trăiască în armonie cu învăţăturile sale.

Pavel a explicat acest lucru în felul următor: „Iubirea lui Cristos ne obligă, deoarece considerăm că . . . un singur om [Isus] a murit pentru toţi . . . ; şi el a murit pentru toţi, pentru ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru cel care a murit pentru ei şi a fost sculat din morţi” (2 Corinteni 5:14, 15). Recunoştinţa sinceră pentru jertfa lui Isus ar trebui să ne motiveze să facem schimbări în viaţă, adică să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Isus, care şi-a dat viaţa în folosul nostru. Prin urmare, aplicarea învăţăturilor sale trebuie să aibă prioritate în viaţa noastră. O astfel de schimbare se va reflecta în normele după care trăim, în alegerile pe care le facem şi în acţiunile noastre. Ce răsplată vor primi cei care cred în Isus?

„SĂ NU FIE DISTRUS, CI SĂ AIBĂ VIAŢĂ VEŞNICĂ”

Ultima parte a versetului 16 din Ioan, capitolul 3, arată ce promisiune le face Dumnezeu celor ce cred în răscumpărare şi trăiesc potrivit normelor divine. Dumnezeu doreşte ca aceşti oameni fideli ‘să nu fie distruşi, ci să aibă viaţă veşnică’. Totuşi, cei care beneficiază de iubirea lui Dumnezeu au perspective de viitor diferite.

Isus a promis că un grup de persoane va primi viaţă în cer. El le-a spus în mod deschis discipolilor săi fideli că urma să le pregătească un loc pentru ca ei să poată domni împreună cu el în glorie cerească (Ioan 14:2, 3; Filipeni 3:20, 21). Cei înviaţi la viaţă cerească „vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos şi vor domni ca regi cu el în cei o mie de ani” (Revelaţia 20:6).

Doar un număr limitat de continuatori ai lui Cristos aveau să primească acest măreţ privilegiu. De fapt, Isus a spus: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit de cuviinţă să vă dea regatul!” (Luca 12:32). Câte persoane aveau să facă parte din această „turmă mică”? În Revelaţia 14:1, 4 se spune: ‘M-am uitat şi iată că Mielul [Isus Cristos înviat] stătea pe muntele [ceresc] Sion şi cu el erau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scrise pe frunte numele său şi numele Tatălui său. Ei au fost cumpăraţi dintre oameni ca prime roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel’. Dacă ne gândim că de-a lungul timpului au trăit miliarde de oameni, 144 000 de persoane reprezintă doar o „turmă mică”. Despre membrii acesteia se spune că vor fi regi. Dar peste cine vor domni ei?

Isus a vorbit despre un al doilea grup de persoane fidele, care vor beneficia de foloasele guvernării cereşti. Potrivit cu Ioan 10:16, Isus a spus: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, iar ele vor asculta glasul meu şi vor fi o singură turmă cu un singur păstor”. Aceste „oi” aşteaptă cu nerăbdare să se bucure de viaţă veşnică pe pământ, perspectivă pe care au avut-o la început Adam şi Eva. De unde ştim că oile despre care a vorbit Isus aici vor trăi pe pământ?

Biblia vorbeşte în multe locuri despre condiţiile paradiziace care vor exista pe pământ. Te invităm să deschizi Biblia şi să citeşti următoarele pasaje: Psalmii 37:9-11; 46:8, 9; 72:7, 8, 16; Isaia 35:5, 6; 65:21-23;Matei 5:5; Ioan 5:28, 29; Revelaţia 21:4. Aceste versete prezic sfârşitul războaielor, al foametei, al bolilor şi al morţii. Ele vorbesc despre timpul când oamenii buni îşi vor construi case, îşi vor cultiva pământul şi îşi vor creşte copiii în pace. * Nu ţi-ai dori să te bucuri şi tu de această perspectivă? Avem toate motivele să credem că ceea ce a promis Dumnezeu se va împlini în curând!

DUMNEZEU A FĂCUT MULTE LUCRURI PENTRU TINE

Dacă meditezi la tot ce a făcut Dumnezeu pentru tine şi pentru întreaga omenire, vei constata, cu siguranţă, că a făcut deja foarte multe lucruri. Avem viaţă, inteligenţă, suntem sănătoşi într-o oarecare măsură şi dispunem de lucrurile necesare vieţii. Mai mult decât atât, darul răscumpărării oferit de Dumnezeu prin intermediul lui Isus, care a murit pentru noi, ne poate aduce mult mai multe binecuvântări, după cum reiese din Ioan 3:16.

Viaţa veşnică în condiţii extraordinare, fără ameninţarea bolilor, a războaielor, a foametei sau a morţii, ne va aduce, cu siguranţă, fericire şi binecuvântări. Depinde numai de tine dacă vei primi aceste binecuvântări. Rămâne totuşi o întrebare: Ce faci tu pentru Dumnezeu?

Cele mai frumoase învăţături ale Bibliei despre iubire, cea care „nu cade niciodată“: „Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte“

1 Ioan 5:11-12 11 Și mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, și această viață este în Fiul Său. 12 Cine are pe Fiul, are viața; cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viața.

Acest pasaj ne spune că Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este în Fiul lui, Isus Cristos. Cu alte cuvinte, pentru a avea viață veșnică trebuie să-l ai pe Fiul lui Dumnezeu.

Problema Omului

SEPARAT DE DUMNEZEU

Isaia 59:2 Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedică să v’asculte!

Romani 5:8 Dar Dumnezeu își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.

Din Romani 5:8 vedem cum Dumnezeu a demonstrat dragostea lui față de noi, prin moartea Fiului Său. De ce a trebuit ca Hristos să moară pentru noi? Pentru că Scriptura ne arată că toți oamenii sunt păcătoși. A ‚păcătui’ înseamnă a trage lângă țintă. Biblia declară că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Cu alte cuvinte păcatele noastre ne separă de Dumnezeu, cel care este sfințenia deplină (neprihănit și drept), deci Dumnezeu trebuie să judece omul păcătos.

Habacuc 1:13 Ochii Tăi sunt așa de curați că nu pot să vadă răul, și nu poți să privești nelegiuirea!

INSUFICIENȚA FAPTELOR

Totodată Scriptura ne învață că nici bunătatea omenească, sau faptele omenești, nici moralitatea, nici un act religios nu sunt de ajuns pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu sau pentru a ajunge în cer. Omul moral și cel religios sunt în aceeași barcă cu omul imoral și cel ne-religios. Toți sunt lipsiți de neprihănirea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, după ce prezintă situația omului moral și al celui religios în Romani 1:18-3:8, declară că atât Grecii cât și Evreii sunt sub păcat, nu este „nici un om neprihănit, nici unul măcar” (Romani 3:9-10). La aceasta mai putem adăuga următoarele versete din Scriptură:

Efeseni 2:8-9 8 Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. 9 Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Tit 3:5-7 5 El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, 6 pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; 7 pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții vecinice.

Romani 4:1-5 Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? 2 Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. 3 Căci ce zice Scriptura? ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s’a socotit ca neprihănire.„ 4 Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5 pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.

Nici o faptă bună nu poate fi comparată cu bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este neprihănire deplină. Din această cauză ne zice Habacuc 1:13 că Dumnezeu nu poate avea părtășie decât cu cei care au neprihănire deplină. Ca să fim acceptați de Dumnezeu, trebuie să fim la fel de buni ca El. Înaintea lui Dumnezeu suntem lipsiți, fără ajutor și fără speranță prin puterea noastră. Prin fapte bune nu putem avea viață veșnică şi nici în ceruri nu putem ajunge. Atunci, care este soluția?

Soluția lui Dumnezeu

Dumnezeu este nu numai sfințenie deplină (sfințenie pe care noi niciodată nu o putem avea prin faptele noastre), ci este și dragoste deplină, plin de îndurare și har. Din pricina îndurării și a dragostei Lui, El nu ne-a lăsat fără speranță.

Romani 5:8 ⁸ Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.

Acesta este vestea bună a Bibliei, mesajul evangheliei. Este vestea darului lui Dumnezeu, Fiul său, care a devenit om (om-Dumnezeu), a trăit o viață fără păcat, a murit pentru păcatele noastre pe cruce, și a fost înviat din moarte și astfel a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu și că jertfa Lui este o jertfă înlocuitoare pentru noi.

Romani 1:4 ⁴ iar în ce privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru…

Romani 4:25 ²⁵ care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți.

2 Corinteni 5:21 Pe Cel ce n’a cunoscut niciun păcat, El L -a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

1 Petru 3:18 ¹⁸ Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup , dar a fost înviat în duh…

Cum Îl acceptăm pe Fiul lui Dumnezeu?

Prin victoria lui Isus Hristos pe cruce, Biblia ne spune că „cine are pe Fiul, are viața”. Putem accepta pe Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, ca pe mântuitorul nostru prin credință, încrezându-ne în persoana lui Hristos și în moartea Lui pe cruce pentru păcatele noastre.

Ioan 1:12 ¹² Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;

Ioan 3:16-18 ¹⁶ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața vecinică. ¹⁷ Dumnezeu, în adevăr, n’a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. ¹⁸ Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a și fost judecat, pentru că n’a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

Asta înseamnă că noi trebuie să venim în fața lui Dumnezeu cu o atitudine smerită, adică: (1) ca și păcătoși, care își mărturisesc păcatele, (2) ca cei care recunosc că nici o faptă omenească nu poate aduce mântuire și (3) ca cei care se încred în totalitate numai în Hristos în vederea mântuirii.

Dacă vrei să-l accepți și să te încrezi în Hristos ca și Mântuitorul tău, exprimă-ți această credință în Hristos printr-o simplă rugăciune, prin care îţi recunoști păcatele, acceptând iertarea Lui și încrezându-te în El în vederea mântuirii.

Dacă tocmai te-ai încredințat lui Hristos, ai nevoie să înveți despre viața ta nouă în Hristos și cum să umblii cu Domnul. Îți recomandăm să începi să studiezi Abecedarul Creșterii Creștine(ABCs for Christian Growth). Acest studiu te va conduce pas-cu-pas prin adevărurile de bază ale Scripturii și te va ajuta să-ți creezi o bază solidă pentru credința ta în Hristos.

Versete despre iubirea lui Dumnezeu

Deuteronomul 7;13 El te va iubi, te va binecuvânta şi te va înmulţi; va binecuvânta rodul trupului tău şi rodul pământului tău, grâul tău, mustul şi untdelemnul tău, rodul cirezilor tale de vite şi rodul turmelor tale de oi, în ţara pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da.

Deuteronomul 23;5 Dar Domnul, Dumnezeul tău, n-a voit să asculte pe Balaam; şi Domnul, Dumnezeul tău, a schimbat blestemul acela în binecuvântare, pentru că tu eşti iubit de Domnul, Dumnezeul tău.

Deuteronomul 33;12 Despre Beniamin a zis: „El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lângă Dânsul. Domnul îl va ocroti totdeauna, Şi se va odihni între umerii Lui.”

1 Samuel 2;9 El va păzi paşii preaiubiţilor Lui, Dar cei răi vor fi nimiciţi în întuneric; Căci omul nu va birui prin putere.

Psalmii 116;15 Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.

Psalmii 127;2 Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci preaiubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn.

Ieremia 31;3 „Domnul mi Se arată de departe: ,Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!

Ieremia 31;20 ,îmi este Efraim un fiu scump, un copil iubit de Mine?’ ,Căci când vorbesc de el, îmi aduc aminte cu gingăşie de el, de aceea îmi arde inima în Mine pentru el, şi voi avea milă negreşit de el, zice Domnul.

Osea 14;4 Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!

Zaharia 8;19 „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Postul din luna a patra, postul din luna a cincea, postul din luna a şaptea şi postul din luna a zecea se vor preface pentru casa lui Iuda în zile de veselie şi de bucurie, în sărbători de voioşie. Dar iubiţi adevărul şi pacea!”
1 Ioan 4;19 Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.

1 Ioan 4;10 Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Iacov 2;5 Ascultaţi, preaiubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?

Evrei 1;9 Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi.”

Ioan 16;27 Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit, şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu.

Ioan 15;9 Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.

Cele mai frumoase citate din Biblie despre dragoste

Cantarea Cantarilor 8:6 Pune-ma ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe bratul tau; caci dragostea este tare ca moartea, si gelozia este neinduplecata ca Locuinta mortilor; jarul ei este jar de foc, o flacara a Domnului.

Matei 19:6 Asa ca nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.

1 Corinteni 13: 1-13 Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor. Si chiar daca as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar, cand va veni ce este desavarsit, acest „in parte” se va sfarsi. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin. Acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Proverbe 10:12 Ura starneste certuri, dar dragostea acopera toate greselile.

1 Ioan 4: 7-21 Preaiubitilor, sa ne iubim unii pe altii; caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau Fiu, ca noi sa traim prin El. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre. Preaiubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii. Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; daca ne iubim unii pe altii, Dumnezeu ramane in noi, si dragostea Lui a ajuns desavarsita in noi. Cunoastem ca ramanem in El si ca El ramane in noi prin faptul ca ne-a dat din Duhul Sau. Si noi am vazut si marturisim ca Tatal a trimis pe Fiul ca sa fie Mantuitorul lumii. Cine va marturisi ca Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu ramane in el, si el in Dumnezeu. Si noi am cunoscut si am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu fata de noi. Dumnezeu este dragoste; si cine ramane in dragoste ramane in Dumnezeu, si Dumnezeu ramane in el. Cum este El, asa suntem si noi in lumea aceasta; astfel se face ca dragostea este desavarsita in noi, pentru ca sa avem deplina incredere in ziua judecatii. In dragoste nu este frica; ci dragostea desavarsita izgoneste frica; pentru ca frica are cu ea pedeapsa; si cine se teme n-a ajuns desavarsit in dragoste. Noi Il iubim, pentru ca El ne-a iubit intai. Daca zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, si uraste pe fratele sau, este un mincinos; caci, cine nu iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, cum poate sa iubeasca pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Si aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu iubeste si pe fratele sau.

Romani 12:9-10 Dragostea sa fie fara prefacatorie. Fie-va groaza de rau, si lipiti-va tare de bine.Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca. In cinste, fiecare sa dea intaietate altuia.

Efeseni5: 1-2 Urmati, dar, pilda lui Dumnezeu ca niste copii preaiubiti. Traiti in dragoste, dupa cum si Hristos ne-a iubit si S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos si ca o jertfa de bun miros – lui Dumnezeu.

Romani 5:5 Insa nadejdea aceasta nu insala, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant care ne-a fost dat.

Coloseni 3: 12-14 Astfel, dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, imbracati-va cu o inima plina de indurare, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga rabdare. Ingaduiti-va unii pe altii, si daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, asa iertati-va si voi. Dar mai presus de toate acestea, imbracati-va cu dragostea, care este legatura desavarsirii.

1 Timotei 1:5 Tinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inima curata, dintr-un cuget bun si dintr-o credinta neprefacuta.

1 Ioan 3:18 Copilasilor, sa nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta si cu adevarul.

Ioan 13: 34-35 Va dau o porunca noua: sa va iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii.”

Rut 1:16-17 Nu sta de mine sa te las si sa ma intorc de la tine! Incotro vei merge tu, voi merge si eu, unde vei locui tu, voi locui si eu; poporul tau va fi poporul meu, si Dumnezeul tau va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri si eu si voi fi ingropata acolo. Faca-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu ma va desparti de tine decat moartea!”

Ioan 15:13 Nu este mai mare dragoste decat sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai.

1 Petru 1:22-23 Deci ca unii care prin ascultarea de adevar v-ati curatat sufletele prin Duhul, ca sa aveti o dragoste de frati neprefacuta, iubiti-va cu caldura unii pe altii, din toata inima; fiindca ati fost nascuti din nou nu dintr-o samanta care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvantul lui Dumnezeu, care este viu si care ramane in veac.

1 Ioan 3:23 Si porunca Lui este sa credem in Numele Fiului Sau, Isus Hristos, si sa ne iubim unii pe altii, cum ne-a poruncit El.

1 Tesaloniceni 12-13 Domnul sa va faca sa cresteti tot mai mult in dragoste unii fata de altii si fata de toti, cum facem si noi insine pentru voi, ca sa vi se intareasca inimile si sa fie fara prihana in sfintenie, inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos impreuna cu toti sfintii Sai.

Romani 13:8 Sa nu datorati nimanui nimic, decat sa va iubiti unii pe altii: caci cine iubeste pe altii a implinit Legea.

O pildă din Vechiul Testament despre iubirea vrăjmaşilor

Biblia ne spune că Saul, împăratul, îl ura de moarte pe Psalmistul David şi îl căuta pe tot locul să-l omoare.
De trei ori Domnul a adus pe Saul la picioarele lui David şi l-a dat în mâinile lui.
O dată, cum se vede în chipul de alături, când Saul umbla să-l prindă pe David, din întâmplare, s-a băgat tocmai în peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii lui. Noaptea, după ce Saul a adormit, ostaşii lui David au zis:
„Iată, Domnul a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, să-i facem sfârşitul”.

Însă „David a oprit pe oamenii săi să se arunce asupra lui Saul şi, ieşind afară şi plecând, a început să strige pe Saul, zicând: «Împărate, iată, Domnul te-a dat în mâinile mele! Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am cruţat… Judece Domnul între mine şi tine… Răul de la cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna mea pe tine. El va vedea şi El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâinile tale»”.
Când a sfârşit David, Saul a ridicat glasul şi a plâns; şi a zis lui David: „Tu eşti mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău”.
(Citiţi pe larg istorisirea aceasta în cartea I Samuel -I Rg-cap. 24).
Iată, aceasta este Evanghelia Mântuitorului: „Iubiţi pe cei ce vă urăsc şi faceţi bine celor care vă fac vouă rău!” (Lc 6, 27). Cu această Evanghelie cerca David să-l împace pe Saul şi să mântuie un suflet pierdut. Cu această Evanghelie David l-a dezarmat şi l-a biruit de trei ori pe Saul, făcându-l să zică vorbele: „Tu, Davide, eşti mai bun decât mine!”
Aici stă, dragă cititorule, şi înţelesul vieţii noastre creştine: să-i dezarmăm şi să-i biruim cu Evanghelia pe cei care ne urăsc şi să-i aducem la Mântuitorul cu dragostea şi bunătatea sufletului nostru.
David a fugit de răzbunare şi de judecată, pentru că răzbunarea şi judecata sunt ale Domnului, nu ale omului.
Cu cântecul cel dulce al dragostei şi-al iertării să-i biruim pe vrăjmaşii noştri şi să-i aducem la Mântuitorul.
Nimic nu lucrează atât de puternic, într-un suflet păcătos, ca dragostea şi iertarea.
Cu o mie de ani înaintea lui Hristos, David a trăit Evanghelia Mântuitorului. Noi însă suntem la aproape două mii de ani după venirea lui Hristos şi nu trăim această Evanghelie!

Părintele Iosif Trifa

– Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.

Planul de salvare al lui Dumnezeu prezentat in cinci etape din eternitate in eternitate

„Dar ştim că toate lucrurile lucrează impreuna spre bine pentru cei care il iubesc pe Dumnezeu, pentu cei care sunt chemaţi potrivit planului Său”.

„Pentru că pe aceia pe care I-a cunoscut dinainte, I-a şi randuit dinainte să fie asemenea Fiului Său, pentru ca El să fie Cel intai născut intre mulţi fraţi.”

„Iar pe cei pe cre I-a randuit dinainte, pe aceştia I-a şi chemat; si pe cei pe care I-a chemat, pe aceştia I-a şi indreptăţit; iar pe cei pe care I-a indreptăţit, pe aceştia I-a şi glorificat. ”

Romani 8. 28 – 30

Cuprins:

Siguranţa divină.
Drumul salvării lui Dumnezeu.
Cunoaşterea mai dinainte a lui Dumnezeu.
Hotărarea mai dinainte a lui Dumnezeu.
Chemarea lui Dumnezeu.
Indreptăţirea.
Glorificarea.

1. Siguranţa divină.

Dar ştim

Planul lui Dumnezeu de salvare cuprinde toate perioadele de timp, el se intinde de fapt din eternitate in eternitate. El este desfăşurat concis in cateva versete din Biblie in Romani 8 (versetele 28-30 ). Acest plan insă nu cuprinde pe toţi oamenii, ci el se referă la o grupă specială de oameni şi anume la cei ” ce iubesc pe Dumnezeu”. Cine sunt aceştia ? Ei sunt poporul Său, copiii lui Dumnezeu, născuţi din El şi prin Duhul Său. Ei savurează promisiunea divină, siguranţa divină:„Dar ştim că toate lucrurile lucrează impreună spre bine pentru cei care il iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său” (Romani 8,28).

Pavel motivează această siguranţă, despre care vorbeşte, aducand ca argument statornicia (soliditatea) planului etern a lui Dumnezeu pentru salvarea celor ce sunt ai Săi, aşa cum se explică in versetele ce urmează in acest capitol (versetele 29,30). Aceste locuri din text, deosebit de importante fac obiectul studiului nostru in continuare.

Intenţia apostolului scriind aceste cuvinte, a fost ca noi să putem invăţa să vedem totul in lumina planului lui Dumnezeu şi să privim, raportand totul la inalţimea gandurilor şi planurilor Lui eterne. Aceasta este motivaţia siguranţei pline de bucurie: „Dar ştim .” Siguranţa noastră se bazează pe faptul că suntem conştienţi de ceea ce este şi face Dumnezeu pentru noi.. Expresia „ştim” apare foarte des in Noul Testament, atat in Epistolele lui Pavel cat şi in cele ale lui Ioan. Expresia indică perspectiva copiilor lui Dumnezeu – prin ungerea de către Cel Sfant – in lucrurile lui Dumnezeu. (” . si ştiţi toate.” 1.Ioan 2,20)

Aici in Romani 8, cuvintele sunt scrise in versetul 28 „Dar ştim .” in contrast cu „noi nu ştim .” din versetul 26. Această siguranţă divină care ne orientează privirea inainte, ne indreaptă atenţia spre planul etern al lui Dumnezeu, in contrast cu sentimentele noastre nesigure in mijlocul unei creaţii care oftează.

Toate lucrurile lucrează spre bine

Ce ştim deci acum? Ceea ce ştim acum este faptul că toate lucrurile lucrează spre binele acelora care au un loc in aceste planuri eterne şi care au fost chemaţi in mod corespunzător acestora. Căci Dumnezeu este cel ce hotărăşte mersul tuturor lucrurilor. El are toate lucrurile in mana Sa. Nu poate fi nimic care să modifice sau să intervină in schimbarea planurilor Sale. El este deasupra lucrurilor văzute. El foloseşte lucrurile văzute care ne inconjoară şi care probabil ne infricoşează, ca scenă pe care se realizează planurile Sale.

Intenţia Sa eternă se derulează şi totul se desfăşoară pentru ca aceasta să se adeverească. Toate lucrurile trebuie să lucreze spre bine, chiar dacă aparent, totul se desfăşoară greşit. Impreună cu Domnul Isus Hristos, Dumnezeu ne va dărui totul (Romani 8.32). Ele sunt ale noastre, ele ne stau la dispoziţie. Fie că sunt slijitori ai lui Dumnezeu, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare, toate sunt ale noastre (1Corinteni 3.22).Şi nici unul din aceste lucruri nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 8.39).

Nimic nu poate opri pe Dumnezeu in implinirea planurilor Sale eterne de dragosteşi nimic nu ne poate răpi

Siguranţa dragostei Lui.

In afară de aceasta, noi nu suntem doar obiectele pasive ale dragostei Sale. Nu se spune aici că toate lucrurile lucrează spre binele celor care sunt iubiţi de Dumnezeu (deşi aşa este). Dimpotrivă ceea ce se spune aici este cu mult mai mult : ” Căci ştim că toate lucrurile lucrează spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu”. Deci aici accentul este mai mult pe dragostea noastră faţă de Dumnezeu,in timp ce la sfarşitul capitolului 8 din Romani, este accentuată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. (nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos).

Dacă deci, suntem creştini adevăraţi, toate lucrurile lucrează pentru noi spre bine, pentru că noi avem privilegiul şi favoarea de a ocupa un loc in planurile de dragoste ale lui Dumnezeu.

Această realitate, nu poate fi percepută in niciun fel prin nivelul practic al credinţei noastre. Dar Dumnezeu aşteaptă de la noi o conştienţă crescandă privind locul pe care El ni l-a dăruit şi a relaţiei minunate in care ne-a adus. Dacă avem o inţelegere clară a poziţiei in care Dumnrzeu ne-a ridicat in Domnul Hristos, inimile noastre se vor umple din ce in ce mai mult cu dragoste şi recunoştinţă. Vom corespunde intr-o măsură mai mare relaţiei pe care o avem cu Tatăl nostru şi vom răspunde dragostei Lui.

Şi astfel vom cunoaşte tot mai bine, că Dumnezeu conduce toate lucrurile intr-un astfel de mod ca acestea să lucreze spre bine.

Toate lucrurile sunt subordonate planului Său divin de salvare , care a inceput cu alegerea Sa şi se termină cu Gloria Sa. Aceasta va intări credinţa noastră, va face să crească increderea noastră şi va inviora nădejdea

noastră.

2. DRUMUL SALVĂRII

Pe aceia pe care ii iubeşte Dumnezeu.

Cand eram păcătoşi, aveam nevoie de o schimbare fundamentală in relaţia noastră cu Dumnezeu. Biblia numeşte aceasta naştere din nou ( Ioan 3 ). Noi a trebuit să fim transformaţi din cei ce urăsc pe Dumnezeu in cei ce iubesc pe Dumnezeu şi să fim aduşi intr-o nouă relaţie cu El. De cand suntem mantuiţi, suntem in relaţia cu Dumnezeu, copii şi fii ai lui Dumnezeu şi in acelaş timp fraţi ai Domnului Isus.

Expresia ” cei care iubesc pe Dumnezeu”, caracterizează noua relaţie pe care cei credincioşi o au cu Dumnezeul şi Tatăl lor. Pentru ca acest lucru să fie posibil, ei au primit o natură nouă, natura dumnezeiască, care iese in relief prin dragoste.

Atat poziţia noastră inaintea lui Dumnezeu, cat şi relaţia noastră cu El, trebuiau să fie transformate radical. Cand această transformare a avut loc, cand deci ne numim copii ai Dumnezeului cel Viu, ne putem intreba plini de uimire : Ce intenţionează Dumnezeu cu toţi aceştia? Care sunt planurile lui Dumnezeu cu cei pe care i-a adus in această nouă relaţie cu El şi cu Fiul Său iubit?

Am putea oare să acceptăm ideea că am fost aduşi la Dumnezeu printr-o intamplare? Nu ! Dumnezeu, urmăreşte dela inceput un ţel cu privire la aceia pe care ii iubeşte. Există un plan absolut sigur, pe care Dumnezeu il are in vedere, pentru că El ne-a iubit intai.

Intenţia lui Dumnezeu

Romani 8 ne transmite acest plan a lui Dumnezeu. Creşinii pot vedea totul din perspectiva eternităţii. Ei sunt pe drumul spre glorie şi tot ceea ce intampină ei pe acest drum, lucrează spre binele lor. Aceasta contribuie la atingerea ţelului. In lumina intenţiei eterne a lui Dumnezeu totul arată altfel. Intreaga greutate este aşezată pe planul divin de salvare. Cand Apostolul vorbeşte despre:„acei ce iubesc pe Dumnezeu”, se grăbeşte să adauge:„acei ce sunt chemaţi potrivit planului Său”. Aceste douăelemente aparţin unul altuia. Dacă noi iubim pe Dumnezeu şi ii putem spune „Ava, Tată”, aceasta nu este realizarea noastră, ci lucrarea lui Dumnezeu. Aceasta are a face cu intenţia Lui şi cu chemarea Lui. Este o iniţiativă eternă a lui Dumnezeu. Pentru a implinii planul Său de salvare, El avea nevoie nu doar de decizia Sa proprie, ci şi de chemarea Sa proprie.

Acum deci, care este de fapt drumul providenţial al salvării? Care sunt treptele acestui plan divin? Romani 8 ne arată următoarele cinci trepte:

Preştiinţa lui Dumnezeu.
Hotărarea dinainte a lui Dumnezeu.
Chemarea lui Dumnezeu.
Indreptăţirea
Gloria.

Se incepe cu alegerea divină a lui Dumnezeu şi se termină cu gloria eternă. Dumnezeu i-a ales pe ai Săi inainte de timpurile eterne şi prin chemarea Sa şi prin indreptăţirea care era necesară, El ii aduce in glorie, unde le acordă plinătate de bucurii.

3.PREŞTIINŢA LUI DUMNEZEU

Plăcerea Lui erau copiii oamenilor

Aceste versete din Romani 8 ne permit o o privire in planurile lui Dumnezeu, deşi in Epistola către Romani, tema principală nu o reprezintă aceste planuri. Ceea ce iese in relief in Epistola către Romani este răspunderea omului (trăind intai in păcat, apoi trăind pentru Dumnezeu in Isus Hristos). Pare insă, ca şi cum Apostolul Pavel ar ridica aici un voal, pentru a ne permite o privire in ceea ce este din partea lui Dumnezeu. Aici ne sunt prezentate planurile eterne, pe care Dumnezeu le-a stabilit independent de poziţia omului şi neţinand seama de responsabilitatea omenească.

Ceva mai tarziu, găsim in Noul Testament – in Epistola către Efeseni – o prezentare detaliată a acestor planuri eterne pe care Dumnezeu le-a desfăşurat in şi prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos.

Preştiinţa este prima parte din ţelul lui Dumnezeu. Preştiinţa lui Dumnezeu este un aspect al atotştiinţei Sale. Omul trebuie să-şi insuşească ceea ce ştie şi el face aceasta cu ajutorul informaţiilor pe care le primeşte. Suntem in posesia cunoştinţelor noastre, abea după ce ne-am informat la alţii, prin masmedia, sau alte medii de informare. Dumnezeu insă, ştie totul deja dinainte, inainte de a avea loc evenimentul, chiar inainte de a exista oamenii. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este limitată in funcţie de timp – ea depăşeşte timpul – la fel cum Dumnezeu insuşi este deasupra timpului. El ştie dinainte ce urmează să se intample ( cum urmează să se desfăşoare evenimentele). El anunţă sfarşitul de la inceput. ” … din timpuri străvechi, cele nefăcute incă …” (Isaia 46.10)

Ales in Hristos

Preştiinţa lui Dumnezeu are şi un caracter activ. Ea nu constă numai in cunoaşterea a ceea ce se va desfăşura (ce va fi), ci şi in ceea ce stabileşte El şi se va desfăşura (va avea loc). Această preştiinţă lasă urmele ei in cursul evenimentelor. Ea este in legătură cu suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte pe ai Săi şi i-a ales mai dinainte pentru ai face plăcuţi in Cel Preaiubit.

Suntem aleşi dinaintea oricărui timp,
După buna plăcere a lui Dumnezeu,
Puşi in numărul Tău, Cel Preaiubit.
Duhul Tău locuieşte in noi toţi.
Noi vom moşteni cu Tine Doamne,
la plinirea timpului,
Spre lauda gloriei Tale.

De aceea Scriptura ne arată că preştiinţa lui Dumnezeu este in legătură cu insuşi Salvatorul. Ea este in legătură stransă cu persoana şi lucrarea Domnului nostru Isus Hristos. El a fost dat conform planului hotărat al lui Dumnezeu şi după preştiinţa lui Dumnezeu. El a fost de fapt cunoscut, inainte de intemeierea lumii, ca Miel al lui Dumnezeu (Fapte 2,23 ; 1 Petru 1,20).

Preştiinţa este aici in Romani 8, in legătură cu hotărarea mai dinainte a sfinţilor: ” Pentru că pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi randuit dinainte „.

Hotărarea mai dinainte merge ceva mai departe decat alegerea mai dinainte, după cum vom vedea la studiul acestor două expresii in Efeseni 1,4,5.

4. HOTĂRAREA MAI DINAINTE

Oameni peste care se odihneşte harul lui Dumnezeu

In Efeseni 1 găsim alegerea mai dinainte in versetul 4 şi hotărarea mai dinainte in versetul 5. Cand Dumnezeu ne-a ales mai dinainte de intemeierea lumii, El a avut in gand să ne aşeze in poziţia de „sfinţi şi fără pată inaintea Sa”. Noi aveam nevoie de o natură nouă care să fie in concordanţă cu Fiinţa Sa, atat cu Sfinţenia Sa, cat şi cu Dragostea Sa. Căci Dumnezeu este Lumină şi El este Dragoste. Acest privilegiu ne-a fost acordat in naşterea din nou. Apoi ceea ce urmează este că avem mai dinainte hotărată „infierea prin Isus Hristos pentru Sine Insuşi, după buna plăcere a Voiei Sale. Aceasta explică clar faptul că hotărarea mai dinainte este insoţită de binecuvantarea respectivă. In vreme ce alegerea mai dinainte este in legătură cu infierea, hotărarea mai dinainte are de-a face cu obţinerea filiaţiei. Creştinii nu sunt numai copii ai lui Dumnezeu ci şi Fii ai lui Dumnezeu. Cat timp am fost in carne (trup), noi nu am putut fi recunoscuţi ca fii ai Săi. A fi copil al lui Dumnezeu este, am putea spune o condiţie de bază pentru a putea apărea in prezenţa Lui. Pe deasupra Dumnezeu ne-a dăruit poziţia de fii, prin binecuvantarea deosebită a infierii.

Suntem acum părtaşi Fiului lui Dumnezeu, care a devenit Om, pentru a ne mantui şi a ne duce la Dumnezeu. Prin Domnul Isus Hristos suntem inaintea lui Dumnezeu fii pentru El, fii de care Dumnezeu are plăcere.

Aceasta este clar in legătură cu ce am citit in Romani 8: Dumnezeu ne-a hotărat dinainte” să fim asemeni chipului Fiului Său, intre care El este intaiul născut intre mulţi fraţi” (versetul 29).

Aceşti fraţi poartă chipul Său şi reflectă gloria Sa. Această binecuvantare deosebită ne putea fi acordată numai ca rezultat al hotărarii mai dinainte, emisă in mod providenţial, urmare a unei decizii ce putea fi emisă spre binecuvantare, chiar inainte de intemeierea lumii.

Pe de altă parte vasele maniei şi-au pregătit singure in timpul vieţii lor distrugerea (Romani 9.22).

Chemarea la gloria lui Dumnezeu

Inţelegem că această hotărare mai dinainte a fost necesară şi pentru faptul că locul omului firesc este pe pămant.”Cerurile sunt cerurile Domnului, dar pămantul L-a dat fiilor oamenilor.” Psalmul 116,16.

Acum insă un Om a fost mutat in cer, in gloria lui Dumnezeu pentrucă El L-a glorificat pe Dumnezeu pe pămant (Ioan 13.31,32; 17.4,5; Faptele Apostolilor 7.25,26). Dar acest Om, Omul Isus Hristos, nu este singur acolo, El are fraţi, El are comoştenitori. El este unit cu o mulţime de fii şi in mijlocul lor el este Intaiul născut. Aceasta inseamnă că El are intre ei primul loc, El este unit cu ei, dar strălucind cu totul in faţa lor.

Aceasta este intenţia lui Dumnezeu. El ne acordă binecuvantarea infierii. El doreşte să ne facă asemenea chipului Fiului Său iubit şi să ne mute cu El in aceeaşi glorie cerească.

Dumnezeu ne-a adus in această poziţie cu totul nouă, care depăşeşte cu mult binecuvantările lui Adam din grădina Eden. De acum avem favoarea să ne adresăm lui Dumnezeu cu „Ava,Tată „(Romani 8,15;Galateni 4,6). Această relaţie cu Tatăl este o roadă a lucrării de răscumpărare a Fiului, Cel care inviat, ne numeşte fraţii Săi (Psalmul 22.22;Ioan 20.17). Noi vom fi totuşi desăvarşit asemănători Chipului Fiului lui Dumnezeu, abia atunci cand El va apare ca Mantuitor al nostru, pentru a transforma trupul nostru smerit in aceeaşi formă a trupului Său de glorie (Filipeni 3.20,21). De aceea filiaţia noastră este in prezent incă obiectul unei speranţe vii. Aşteptăm plini de dor desăvarşirea filiaţiei noastre, mantuirea trupului nostru (Romani 8.23).

Aşadar ultimul ţel al hotărarii mai dinainte cu privire la noi este gloria viitoare, deşi Domnul Hristos a intrat deja acolo şi noi suntem mutaţi deja in El acolo. Totuşi gloria este ultimul pas in planul de salvare, aşa cum ni se arată in Romani 8. Acest gand este confirmat in Efeseni 1, unde hotărarea mai dinainte esre amintită nu numai ca fundament al infierii noastre, ci şi ca fundament al gloriei viitoare, pe care noi o vom moştenii. Noi suntem atat fii, cat şi moştenitori. In Domnul Hristos, noi am dobandit ” o moştenire”, noi cei care suntem hotăraţi mai dinainte după decizia Aceluia care face toul după sfatul Voiei Sale (Efeseni 1.1). Ce poziţie avem ca rezultat al acestei hotărari divine emisă mai dinainte!

In gloria cerească vom fi inconjuraţi de Tatăl şi Fiul pentru eternitate ca fii ai Tatălui şi ca fraţi ai Domnului Isus.

In afară de aceasta vom fi de faţă la apariţia văzută a gloriei lui Dumnezeu, cand Domnul Hristos va păşi in domnia Lui de o mie de ani ca Domn peste toate lucrurile.

5.CHEMAREA LUI DUMNEZEU

Chemarea in lumina Lui minunată

Ajungem acum la mijloacele şi căile pentru intrarea in aceste binecuvantări, la schimbul ce trebuia să fie realizat acum, pentruca noi să fim capabili să intrăm in aceste privilegii.

Pentruca noi să fim inălţaţi in poziţia de fii şi moştenitori, a trebuit să se desfăşoare multe evenimente. Intenţia lui Dumnezeu era să ne binecuvinteze, dar starea noastră căzută Il impiedica să facă aceasta. Noi ajunsesem pe căi rătăcite, eram departe de Dumnezeu. Eram fără Hristos in lume, nu aveam nici o speranţă şi eram fără Dumnezeu in lume (Efeseni 2.12). Noi eram toţi ca nişte oi care ajunseseră departe de cale şi Dumnezeu a trebuit să ne cheme inapoi. Dumnezeu a trebuit să ne cheme la El, căci El voia să implinească planul Său. A trebuit ca noi să fim aduşi la Dumnezeu (1 Petru 3.18). acesta este nucleul chemării. Dumnezeu ne-a chemat din intuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2.9). El ne-a chemat din intunericul spiritual şi moral in care umblam din fire, pentru a ne duce in prezenţa luminii Sale.

Tatăl care ne-a invrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor in lumină, care ne-a eliberat din stăpanirea intunericului … ( Coloseni 1.12,13 ). Această chemare este şi dăruitoare de viaţă. Nu numai că am fost chemaţi din intuneric in lumuina Sa minunată, ci şi de la moarte la viaţă. Aşa cum Lazăr a fost chemat din mormant, noi am fost treziţi din somnul morţii spirituale in care ne aflam. Minunea chemării constă in faptul că cei morţi aud glasul Fiului lui Dumnezeu şi sunt aduşi la viaţă ( Ioan 5.24,25 ). Partea la care suntem chemaţi este viaţa eternă ( 1Timotei 6.12 ).

In Biblie putem găsi mai multe despre aceste lucruri. Inainte eram sclavi ai păcatului, dar acum am fost chemaţi la libertatea creştină ( Galateni5.13 ). Eram nemantuiţi ( 2 Timotei 3.2 ), acum insă, suntem numiţi sfinţi ( Romani 1.7 ; 1 Corinteni 1.2 ).

Trăiam in necurăţie, dar Dumnezeu ne-a chemat in sfinţenie ( 1 Tesalonicieni 4.7 ). Noi trăiam in vrăjmăşie cu Dumnezeu şi cu oamenii, dar acum am fost chemaţi la pacea lui Hristos intr-un trup ( Coloseni 1-9). Nu aveam nici o părtăşie cu Hristos, dar am fost chemaţi la părtăşia cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos Domnul nostru. ( 1 Corinteni1.9 ). Nu puteam ajunge la gloria lui Dumnezeu ( Romani 3.23 ), acum insă Dumnezeu, ne cheamă in propria Sa Impărăţie şi propria Sa Glorie (1Tesalonicieni 2.12 ). Dumnezeu este Dumnezeul oricărui har, care ne-a chemat la gloria Sa eternă in Hristos Isus ( 1 Petru 5.10 ).

In general spus, aspectul pozitiv al chemării este cel mai important: Aşadar nu starea din care am fost chemaţi, ci binecuvantarea la care suntem chemaţi. Următoarele locuri din Scriptură ne arată acest lucru. Suntem chemaţi să primim promisiunea Duhului (Faptele Apostolilor 2.39), să caştigăm premiul alergării (Filipeni 3.14), să obţinem gloria Domnului nostru Isus Hristos (2 Tesalonicieni 2.14), să primim moştenirea eternă (Evrei 9.15), să moştenim binecuvantări (1 Petru 3.9). Chemarea lui Dumnezeu ne invredniceşte să primim binecuvantările pe care El le-a pregătit pentru noi inainte de timpurile eterne. Chemarea are loc intr-un anume punct al timpului, in timp ce preştiinţa lui Dumnezeu este eternă. Scopul chemării este de a implini intenţia Sa eternă. „… după planul veacurilor pe care L-a făcut in Hristos Isus, Domnul nostru …” (Efeseni 3.11).”El ne-a mantuit şi ne-a chemat cu o chemare sfantă nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului Său plan şi harului care ne-a fost dat in Hristos Isus mai inainte de timpurile veacurilor, …” (2 Timotei 1.9). Romani 8 ne spune de asemenea că suntem chemaţi după intenţia Sa. Aşadar chemarea noastră este necesară pentru a indeplini hotărarea mai dinainte a lui Dumnezeu. (Romani 8.28,30). Ea este o parte de legătură indispensabilă intre intenţia eternă a lui Dumnezeu şi gloria eternă la care El ne-a hotărat mai dinainte. Nimeni nu este indreptăţit la binecuvantările cereşti pe care Dumnezeu le-a dăruit in Domnul Isus Hristos, dacă nu este chemat de Dumnezeu să le moştenească.

CHEMAŢI LA BINECUVANTĂRI CEREŞTI

Această chemare este o necesitate independentă de căderea omului căci ea include moştenirea binecuvantărilor cereşti, care depăşeşte cu mult binecuvantările pe care le-a avut Adam in grădina Eden. Este chemarea lui Dumnezeu „sus”, chemarea cerească (Filipeni 3.14; Evrei 3.1). Adam era nevinovat şi el a avut paradisul pe pămant dar el nu a fost chemat să intre in prezenţa lui Dumnezeu in cer. Chemarea lui a fost in legătură cu pămantul, el nu a fost făcut potrivit pentru cer. Primul om nu a purtat caracteristicile noii creaţii, dreptatea şi sfinţenia adevărată, care duc la o separare completă de tot ceea ce conduce la rău (Efeseni 4.24). Adam a fost o creatură, care purta chipul lui Dumnezeu, dar el nu a fugit de stricăciunea care vine in lume prin pofte. El nu a fost creştin, nu a fost un părtaş al naturii dumnezeieşti, care refuză răul şi il respinge (2 Petru 1.4). Deşi el a purtat aici pe pămant chipul lui Dumnezeu, nu a fost capabil să intre in gloria cerească şi să fie in cer in acelaşi chip al Fiului lui Dumnezeu. Acest lucru este in exclusivitate roada unei „aşa de mari mantuiri” (Evrei 2.3). Ea ne-a adus mai multă binecuvantare decat aceea pe care Adam a pierdut-o atunci cand a căzut. De aceea această chemare şi este in legătură cu puterea salvatoare şi innoitoare care era necesară pentru a ne face potriviţi acestei poziţii cereşti. Chemarea nu este fără alegere, ea este vie şi plină de putere. Glasul lui Dumnezeu este dătător de viaţă şi aduce starea de nou născut. Noul Testament vorbeşte aproape totdeauna in acest fel şi in acest mod despre chemare şi aceasta cuprinde atat chemarea prin Evanghelie cat şi acţiunea lui Dumnezeu in inimile noastre, prin care noi ascultăm chemarea lui Dumnezeu şi credem Cuvantul Său. Aceste două elemente aparţin unul altuia. Chemarea noastră este chemarea lui Dumnezeu care rezultă din hotărarea Sa plină de har pe care a avut-o mai dinainte.(Romani 8.28-30; 2 Tesalonicieni 3.13,14; 2 Timotei 1.9; 2 Petru 1.9).

O excepţie cunoscută de la această regulă este pilda sărbătorii de nuntă din Matei 22, unde este accentuat caracterul exterior al chemării. Chemarea nu este acolo in legătură cu o hotărare mai dinainte, ci acolo este mai mult in contradicţie cu ea.(„căci mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi”).

Aşadar inainte de orice, chemarea lui Dumnezeu este lucrarea sa proprie. Dumnezeu este cel care ne cheamă, aceasta este amintit de circa 15 ori in Noul Testament. Este chemarea Sa (Efeseni 1.18). Dar glasul său ajunge la noi prin Fiul Său. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Cuvantul, care era la Dumnezeu (Ioan 1.1).

Acesta este un al doilea aspect al chemării. Este chemarea lui Dumnezeu in Hristos Isus.(Filipeni 3.14). Noi suntem chemaţi in Domnul şi in Harul lui Hristos (1 Corinteni 7.22; Galateni 1.6). Hristos venise să chenme păcătoşi la pocăinţă (Luca 5.32).

Un al treilea aspect al chemării este mijlocul prin care Dumnezeu face să ii fie auzit glasul. Dumnezeu ne cheamă prin Evanghelie (2 Tesaloniceni 2.14), care este predicată avand ca temelie lucrarea desăvarşită a Fiului Său.

6. INDREPTĂŢIREA

Cum poate fi un om drept in faţa lui Dumnezeu ?

Următorul pas care ne pregăteşte pentru glorie este indreptăţirea. Omul păcătos trebuia să fie declarat fără nici o vină fiind considerat drept. El trebuia să fie făcut drept, pentru a fi potrivit pentru gloria pe care Dumnezeu a pregătit-o aleşilor Săi. Căci nu ii este permis nici unui om nedrept să intre in gloria lui Dumneze, in lumina pură a prezenţei Sale. Privind indreptăţirea, este valabil acelaş principiu, pe care l-am văzut in legătură cu chemarea : ea este parte necesară intre intenţia eternă a lui Dumnezeu şi gloria viitoare a lui Dumnezeu, in care se implineşte această intenţie. Domnul nostru nu a venit să cheme la pocăinţă ” drepţii ” (aceasta inseamnă oameni care se consideră pe sine drepţi), ci pe păcătoşi ( Luca 5,32). Dar aceşti păcătoşi care s-au pocăit, nu pot rămane păcătoşi, de indată ce ei au auzit chemarea lui Dumnezeu. Ei trebuie făcuţi drepţi. Indreptăţirea este privită in Romani sub trei puncte de vedere diferite:

In primul rand indreptăţirea inseamnă, că păcătoşi vinovaţi sunt declaraţi liberi de păcatele lor prin sangele ispăşitor al Domnului Hristos. Aceasta este o lucrare a Harului lui Dumnezeu şi noi o primim ca dar al Său. Indreptăţirea nu se realizează prin propriile noastre lucrări, sau prin lucrările legii, ci prin credinţa in Domnul Isus Hristos. Noi suntem indreptăţiţi prin Harul lui Dumnezeu, prin salvarea care este in Hristos Isus.(Romani 3,20 – 4,8).
In al doilea rand, indreptăţirea are mai inainte chiar o latură pozitivă, pentrucă Domnul Hristos a inviat din morţi. El a fost dat din cauza nelegiuirilor noastre şi a fost inviat pentru indreptăţirea noastră (Romani 4,25 ). Invierea lui dovedeşte că Dumnezeu a primit lucrarea Lui şi a găsit satsfacţie (mulţumire) deplină in ea. Noi ne punem increderea aşadar nu numai in valoarea morţii Domnului Hristos, ci şi in puterea invierii Lui. Obiectul credinţei noastre este pe de o parte acel Unul care a murit datorită păcatului, o dată pentru totdeauna, iar pe de altă parte este Dumnezeu care L-a inviat din morţi şi L-a glorificat la dreapta Sa. Ca rezultat al acestui fapt, avem pace cu Dumnezeu, avem acces la acest Har, in care suntem şi ne odihnim in nădejdea Gloriei lui Dumnezeu (Romani 4,24 – 5,2).
In al treilea rand, indreptăţirea este o ” indreptăţire a vieţii „, bazată pe unirea cu Hristosul inviat. El este capul unei generaţii noi de oameni şi noi am fost făcuţi prin ascultarea Sa drepţi – aşa cum prin neascultarea unui om am devenit păcătoşi (Romani 5, 18,19).

Indreptăţirea vieţii

Acest ultim punct este foarte important. Dumnezeu ne declară drepţi nu numai pentru că păcatele noastre sunt şterse, ci şi penru că in Hristos noi suntem o nouă craţie. Dumnezeu nu ne vede mai departe ca fiind copii ai lui Adam, ca oameni fireşti şi păcătoşi căzuţi. El ne priveşte ca pe acei ce sunt legaţi cu un Altul şi anume cu Domnul cel inviat Capul unei noi generaţii. Noi am murit cu Hristos şi aceasta consituie sfarşitul legăturii noastre cu intaiul Adam. Acum suntem in Hristos: In Cel inviat noi avem o poziţie complet nouă şi o viaţă complet nouă. De aceea indreptăţirea are de a face nu numai cu faptele noastre rele, cu păcatele noastre ( şi aceasta se vede prin faptul că ele nu ne mai apasă), ci şi cu viaţa noastră, corespunzătoare naturii din care izvorăşte. De aceea Romani 6,7 ne spune, că noi am fost declaraţi liberi faţă de păcat. Faptul că expresia „păcat” este la singular, arată că este vorba de natura păcătoasă, acea putere rea, care este aducătoare de fapte păcătoase sau păcate.

Noi am murit cu Hristos şi astfel suntem morţi faţă de păcat. Dumnezeu ne priveşte ca trăind pentru El, in Hristos Isus Domnul nostru. In Domnul Cel inviat avem o poziţie nouă in faţa lui Dumnezeu şi de asemenea o viaţă nouă şi amandouă sunt caracterizate printr-o dreptate desăvarşită. Din acest motiv, pentru că suntem in Hristos, pentru că uniţi cu El care este Capul unei noi generaţii, nu mai există nici o osandire impotriva noastră. ” Acum dar nu mai este nici o osandire pentru cei care sunt in Hristos. Cine este cel care ar condamna ? Dacă Dumnezeu insuşi este Cel ce ne indreptăţeşte, cine ar putea apoi să emită o acuzaţie impotriva noastră ?” (Romani 8,1, 33,34)

Indreptăţirea se bazează pe moartea şi invierea lui Hristos. Noi nu suntem indreptăţiţi prin viaţa desăvarşită pe acest pămant a Domnului Isus Hristos, sau prin ascultarea Sa desăvarşită faţă de lege. Ci noi am fost indreptăţiţi, pentru că am fost făcuţi una cu Acela care a murit şi apoi a inviat. Hristos ne-a răscumpărat prin moartea Sa de blestemul legii, devenind blestem pentru noi (Galateni 3,13). Moartea lui Hristos a constituit sfarşitul vieţii noastre carnale şi invierea Lui ne-a conferit un loc nou şi o viaţă nouă. Cu viaţa noastră de inviere posedăm acum o indreptăţire a invierii, cum s-ar putea numi, care se bazează pe propria inviere a lui Hristos şi pe propria Sa Glorie.

Dumnezeu a lucrat in dreptate in favoarea Fiului Său, inviindu-L din morţi şi inălţandu-L la dreapta Sa. Dumnezeu nu Il putea lăsa printre cei morţi, după ce a implinit lucrarea de mantuire, glorificand in mod desăvarşit pe Tatăl şi Dumnezeul Său. Dumnezeu L-a inviat şi L-a incununat cu Glorie şi Onoare. Acesta a fost un act de dreptate al lui Dumnezeu. Glorificarea Domnului Hristos in cer este răspunsul drept la lucrarea pe care Domnul Isus a făcut-o aici pe pămant. (Ioan 13,31,32; 16,10; 17,4,5)

Noi impărţim locul şi poziţia pe care Domnul Isus Hristos le-a primit de la Dumnezeu ca rezultat al favorii pe care i-a acordat-o in urma lucrării Lui. Aceasta este esenţa indreptăţirii noastre. Noi suntem uniţi cu El in invierea şi glorificarea Sa. Dumnezeu ne-a acordat acelaş loc pe care Domnul Hristos l-a dobandit pe drept. Dumnezeu ne vede una cu El, Dumnezeu ne vede una in El. Domnul Hristos este Capul nostru şi Reprezentantul nostru. Locul Lui e locul nostru şi viaţa Lui e viaţa noastră. Aşa cum exprimă apostolul Pavel: „Din El,( aceasta inseamnă din Dumnezeu) voi sunteţi insă in Hristos Isus care a devenit pentru noi … indreptăţire … „(1 Corinteni 1,30)

„Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu in El.” (2 Corinteni 5,21)

7.GLORIFICAREA

„Pe aceştia i-a şi glorificat.”

Aceasta ne arată cum indreptăţirea este in legătură cu glorificarea. Indreptăţirea ne dă, pe măsura dreptăţii, un loc in gloria lui Dumnezeu. Indreptăţirea ne autorizează pentru gloria cerească, pentru care noi in mod natural nu eram absolut de loc potriviţi. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de Gloria lui Dumnezeu (Romani 3,23). De aceea nu este de mirare că Epistola către Romani, accentuiază atat de puternic contrastul cu poziţia noastră actuală. Inainte eram excluşi de la Gloria lui Dumnezeu, ea era pentru noi de neatins.”Dar acum pentru că am fost indreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu … şi ne lăudăm in speranţa gloriei Lui” (Romani 5,12). Romani 8 formulează aceasta chiar la forma timpului trecut: ” … … pe aceea pe care El i-a indreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat ” (vers. 30).

Glorificarea nu este numai o speranţă, ea este ceva ce posedăm deja in Hristos. Domnul Hristos cel glorificat este arvuna glorificării noastre proprii. Dumnezeu ne vede in El şi in El, El ne-a dat gloria pe care El, Omul Isus Hristos a obţinut-o pentru noi.

Să mergem la Romani 9, unde suntem numiţi „vase ale indurării” lui Dumnezeu, pe care El le-a pregătit mai dinainte spre glorie (vers.23). Aici este consemnată o linie in trecut, arătand spre intenţia eternă a lui Dumnezeu. Era intenţia Lui să ne facă una cu Fiul Său şi să ne aducă in glorie. Era dorinţa Lui să ne introducă in cer in prezenţa Lui. Scopul acestei intenţii eterne este atribuirea gloriei cereşti pentru totdeauna celor ce fac obiectul Harului Său. Planul Său este să ne transforme in oameni care să poarte in Glorie chipul Fiului Său. Şi pentru aceasta El ne-a pregătit inainte de intemeierea lumii (Romani 9,23).

Privind felul cum decurge acest plan, cunoaştem două aspecte; un aspect exterior şi un aspect interior. Intenţia lui Dumnezeu va fi implinită in Gloria exterioară, Glorie cu care El va umple creaţia Sa. Gloria Numelui lui Dumnezeu va fi văzută de intreg pămantul, cand Domnul Hristos, ca ultimul Adam, va ocupa poziţia Sa de domnie pentru o mie de ani (Psalmul 8). Atunci creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii spre libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu. Şi noi inşine vom primi eliberarea trupurilor noastre şi vom fi de asemenea glorificaţi (Romani 8, 21-23). Cei mantuiţi vor fi descopriţi cu Domnul Hristos in glorie, după ce mai intai ei vor fi ridicaţi in glorie şi trupul smereniei lor va fi transformat in aceiaşi formă cu trupul Gloriei Lui (Filipeni3,21 ; Coloseni 3,4).

Gloria Lui va fi apoi văzută şi admirată in ei. (2Tesalonicieni1.10). Aşa cum primul Adam nu a fost singur, ci impreună cu Eva, guvernand peste prima creaţie, tot aşa Cel de al doilea Adam va avea mireasa Sa, Adunarea glorificată şi va domni cu ea in viitor pe pămant.

Tu ai pus măreţia Ta mai presus de ceruri.

In ultima carte a Bibliei, gloria Adunării ca mireasă, soţia mielului este numită „Gloria lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21,11-23). Aceasta este revelaţiei Gloriei lui Dumnezeu din afară in creaţie. Adunarea este sediul ceresc, centrul ceresc al acestei Glorii, căci o iluminează Gloria lui Dumnezeu şi Mielul este Luminătorul ei, Lumina ei (Apocalipsa 21,23 ; 22,5). Este Ierusalimul cel de sus, in timp ce Ierusalimul cel de acum, va fi după restaurarea sa centrul acestei glorii pe pămant. Această glorie a noului Ierusalim va fi realizată de creaţie. Găsim acest aspect al glorificării noastre şi in Evanghelia după Ioan, unde Fiul insuşi spune in rugăciunea Sa către Tatăl: „Şi Eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o Tu … ca să cunoască lumea că Tu m-ai trimis … ” (Ioan 17,22,23). Aceasta este o glorie revelată in exterior, prin care ii este ingăduit lumii să il recunoască.

Acestuia ii urmează nemijlocit aspectul interior al glorificării noastre – această parte a gloriei care este ascunsă de lume şi care nu poate fi văzută decat de copiii lui Dumnezeu, respectiv de aceea care sunt „oameni din casa lui Dumnezeu”. In Ioan17.24citim: „Tată, doresc, ca aceia pe care mi i-ai dat Tu să fiei şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea, pe care mi-ai dat-o Tu, pentru că m-ai iubit mai inainte de intemeierea lumii.” Aceasta este gloria casei Tatălui, unde Domnul Hristos ne-a pregătit un loc după intrarea Sa la Tatăl. In casa Tatălui vom vedea şi vom admira gloria Domnului Hristos. Este adevărat că El savurează acolo o parte deosebită a gloriei, căci El este Intaiul născut intr mulţi fraţi. Noi vom fi asemenea Lui in descoperirea văzută a gloriei Sale cand El apare in glorie (Coloseni3,4). Acesta nu este numai aspectul interior al gloriei Sale. In casa Tatălui Său noi vom vedea şi vom admira gloria Lui unică.

Există aşadar o glorie a copiilor lui Dumnezeu care va putea fi văzută de creaţie şi această libertate a gloriei copiilor lui Dumnezeu va fi chiar să fie impărţită creaţiei (Romani 8,21). Există insă şi o altă altă glorie, care rămane ascunsă lumii, ea se limitează la copiii lui Dumnezeu. In domeniul exterior al gloriei vom fi ca Domnul Hristos (1Ioan 3,2). Domeniul interior al gloriei este casa Tatălui, unde Fiul are un loc unic, căci acesta este locul Său din eternitate. Noi vom fi aduşi in această sferă intimă a gloriei, căci suntem acei mulţi fii, pe care Dumnezeu să-i aducă la glorie. Şi Fiul insuşi ne-a pregătit un loc in casa Tatălui unde sunt multe locaşuri. Şi noi vom fi aduşi acolo pentru a vedea pe Fiul şi pentru a admira gloria lui unică! Vom fi aduşi acolo pentru ca Tatăl să poată privi cu plăcere la noi, pentru că purtăm chipul asemănător Fiului Său şi reflectăm gloria Fiului Său!

Editura Ernst Paulus, Haltweg 23 D – 67434 Neustadt / W

Titlul original: ” Devine Design ” ( Gods plan of Salvation, presented in five steps from eternity to eternity). Apărută la : Chapter Two, GB – London ( Prima ediţie 1999 )

(Traducere din limba germană – Ion Petru – Bucureşti 2002)

Iată,cum înţelegeţi că dragostea lui Dumnezeu nu se compară cu dragostea omenească, naturală,maimuţărească

Dragostea omenească, naturală, peste noapte, se poate transforma în ură, dar dragostea lui Dumnezeu nu cedează.

Definiţia dragostei lui Dumnezeu o găsim în 1.Corinteni capitolul 13:

CORINTENI 13:4-8

4 Dragostea este ÎNDELUNG RĂBDĂTOARE, este plină de BUNĂTATE: dragostea NU PIZMUIEŞTE; dragostea NU SE LAUDĂ, NU SE UMFLĂ DE MÂNDRIE,

5 NU SE POARTĂ NECUVIINCIOS, NU CAUTĂ FOLOSUL SĂU, NU SE MÂNIE, NU SE GÂNDEŞTE LA RĂU,

6 NU SE BUCURĂ DE NELEGUIRE, ci SE BUCURĂ DE ADEVĂR,

7 ACOPERE TOTUL, CREDE TOTUL, NĂDĂJDUIEŞTE TOTUL, SUFERE TOTUL.

8 DRAGOSTEA NU VA PIERI NICIODATĂ. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.

Poţi vedea că, dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât toate celelalte lucruri enumerate aici de Pavel. Este mai mare decât profeţiile, vorbitul în limbi sau ştiinţa. De ce este mai mare?

Deoarece, într-o bună zi toate celelalte lucruri vor dispărea, vor trece. Însă, dragostea lui Dumnezeu nu se va termina niciodată.

Nu va exista vorbitul în limbi în Rai, nici profeţii, precum nici cuvântul cunoaşterii, ori manifestările darurilor Duhului. Acele lucruri vor trece.

Dar dragostea – dragostea dumnezeiască – va exista întotdeauna. Nu va trece deoarece Dumnezeu este dragoste, iar Dumnezeu este etern! Nu numai că dragostea lui Dumnezeu este veşnică, ci Biblia spune că dragostea lui Dumnezeu suferă tot ce ar veni în cale. Ceînseamnă a suferi totul? Biblia amplificată spune: „Dragostea

îndură orice şi toate ce ar veni în cale…” (versetul 7). Nădejdea ei nu păleşte şi dragostea lui Dumnezeu nu eşuează.

Acum să citim versetul din Biblia Amplificată, pentru că defineşte dragostea dumnezeiască mult mai clar.

1.CORINTENI 13:4-8 (Amplificat)

4 dragostea este îndurătoare, este plină de bunătate şi răbdare: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă şi nu este invidioasă, nu se umflă de mândrie,

5 nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. Dragostea nu insistă asupra drepturilor sale sau căilor sale, de aceea nu-şi caută folosul, nu este iritant sau înfricoşător sau mânios; nu ţine cont de

răutatea comisă împotriva ei – nu o interesează suferinţa nelegitimă.

6 nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,

7 Dragostea îndură orice, tot ce ar veni în cale, este

întotdeauna gata să creadă tot ceea ce este cel mai bun

despre toată lumea, nădăjduirea ei nu păleşte sub nicio

circumstanţă şi suferă totul (fără a slăbi).

8 Dragostea nu va pieri niciodată şi nu se va sfârşi,

proorociile se vor sfârşi (este darul interpretărilor voinţei şi

orânduielii divine); limbile vor înceta, vor fi distruse, precum

şi cunoştinţa va avea sfârşit (este ceea ce îşi va pierde valoarea

şi va fi suprimat de adevăr).

Aş dori ca toţi credincioşii să-şi facă într-adevăr timp ca acest

verset din Scriptură să se îmbibe în minţile şi în inimile lor. Simpla

umblare în lumina acestui verset ar soluţiona foarte multe dintre

problemele lor.

De exemplu, cum spune 1.Corinteni 13:4 din Biblia amplificată:

„dragostea este îndurătoare, este plină de bunătate şi răbdare”.

Mulţi omeni sunt îndurători, însă îndurarea lor nu este plină de

bunătate şi răbdare! Ei îndură pentru simplu motiv că sunt nevoiţi,

dar aduc la cunoştinţa tuturor cât sunt de îndurători!

De exemplu, uneori soţul îndură unele lucruri de la soţia sa, dar

nu este plin de bunătate în timp ce o face. Alteori soţia este nevoită

să îndure sau să facă ceva pentru soţul ei, însă ţine să atragă atenţia

că ea suferă!

Însă, dragostea dumnezeiască este lung îndurătoare şi răbdătoare

şi este plină de bunătate în timp ce îndură. Şi nu slăbeşte, nu păleşte

şi nu se sfârşeşte. Nu eşuează.

Relatând îndeaproape versetul 7: „Dragostea îndură orice şi tot

ce ar veni în cale”. Auzi persoane spunând că: „Nu-l mai pot iubi!”

Ori: „Mi-a fost de ajuns! N-o mai pot iubi.” Dragostea poate.

Dragostea lui Dumnezeu poate îndura sub orice circumstanţă fără a

slăbi ori a se sfârşi.

Iar de vreme ce dragostea lui Dumnezeu este în tine, şi tu poţi

îndura în orice situaţie. Poate spui că: „Nu mai pot suporta.” Sau:

„Nu mă mai înţeleg cu XY.” Dar acea dragoste a lui Dumnezeu

care lucrează în tine şi prin tine, poate!

Gândeşte-te cât îndură Dumnezeu de la noi toţi! Am fost pastor

timp de aproape doisprezece ani, şi ştiu că uneori este greu să te

înţelegi cu oamenii. De exemplu, îmi amintesc când noaptea, după

ce am venit de la slujbă, am stat şi m-am gândit câte îndură

Dumnezeu de la noi, şi m-a apucat râsul. I-am spus lui Dumnezeu

„Doamne, eu îmi pierd răbdarea faţă de anumiţi indivizi, iar Tu vii

şi, iată, Te înţelegi cu noi toţi.”

Ei bine, Dumnezeu nici nu ne va cere ceva ce noi nu am putea să

facem. Dacă El ne-a spus să ne iubim unii pe alţii, atunci noi putem

face acest lucru. De ce? Deoarece Dumnezeu este dragoste, iar noi

împărtăşim dragostea Lui care a luat stăpânire în inimile noastre.

De fapt, caracteristica cea mai însemnată a lui Dumnezeu este

dragostea Lui. Dragostea este natura lui Dumnezeu. Iar când ne-am

născut din nou, dragostea Lui a devenit parte a inimii noastre prin

Duhul Sfânt.

De aceea, dacă vom umbla în lumina dragostei lui Dumnezeu

nici noi nu vom slăbi. Vom fi capabili a continua în a iubi pe

diferiţi indivizi, indiferent dacă trupul nostru carnal simte sau nu în

aşa fel. Trebuie să iubim oamenii cu aceeaşi dragoste ca şi

Dumnezeu.

Acum, să analizăm o altă caracteristică a dragostei dumnezeieşti

1.Corinteni 13:5 „Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul

său…” De aceea, dragostea lui Dumnezeu funcţionează în noi şi

prin noi „fără a căuta folosul său.”

Biblia Amplificată spune: „Dragostea (dragostea lui Dumnezeu

în noi) nu insistă asupra drepturilor sale sau căilor sale, de aceea

nu-şi caută folosul.” Acest lucru înseamnă că dragostea divină nu

este egoistă. Nu-şi pune interesele şi propria persoană pe primul

loc.

Tu, îţi cauţi în primul rând propriile interesele sau pui pe primul

loc bunăstarea altor persoane? A pune pe alţii în faţa intereselor

proprii este o regulă bună de urmărit în a vedea dacă umbli sau nu

în dragostea dumnezeiască.

De prea multe ori credincioşii sunt la nivelul firesc, natural în

loc să umble în Duh. Te-ai mai gândit vreodată la asta? A umbla în

Duh, înseamnă a umbla în dragostea dumnezeiască.

Însă prea mulţi oameni se comportă la nivelul firesc şi devin

egoişti. Nu contează cât de mult rănesc pe altcineva, spun în aşa

fel: „Am şi eu drepturile mele! Şi am să mă asigur că le voi obţine

şi eu!”

Însă dragostea dumnezeiască nu insistă asupra drepturilor sale.

Până când te zbaţi pentru propriile drepturi nu vei putea umbla în

dragostea lui Dumnezeu.

Nu vei fi capabil a crede pe deplin în Dumnezeu până când nu

pricepi şi nu umbli în dragostea dumnezeiască. De ce? Deoarece

Dumnezeu este dragoste, iar credinţa dumnezeiască lucrează prin

dragoste.

Deci, a crede pe deplin în Dumnezeu şi a lucra în credinţa lui

Dumnezeu înseamnă să umbli în dragostea lui Dumnezeu.

Ce înseamnă că Dumnezeu este dragoste?

Răspuns: Ce înseamnă că Dumnezeu este dragoste? În primul rând, vom vedea cum este descrisă dragostea în Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, după care vom observa câteva dintre modalităţile prin care aceasta se aplică lui Dumnezeu. „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” (1 Corinteni 13:4-8a).

Aceasta este descrierea dată de Dumnezeu pentru dragoste. Aşa este El, iar creştinii trebuie să facă din aceasta scopul lor în viaţă, chiar dacă vor fi întotdeauna undeva în drum către îndeplinirea acestui scop. Cea mai mare exprimare a dragostei lui Dumnezeu ne-a fost comunicată nouă în Ioan 3:16 şi Romani 5:8. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu (Iisus Hristos), pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”; „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Se poate vedea din aceste versete că dorinţa cea mai mare a lui Dumnezeu este ca noi să ne alăturăm Lui în locuinţa Sa veşnică din Rai. El a făcut posibilă aceasta plătind în locul nostru pentru păcatele care ne aparţin. El ne iubeşte pentru că a ales să ne iubească. „Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!” (Osea 11:8b). Dragostea iartă. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9).

Dragostea (Dumnezeu) nu este dăruită cu forţa nimănui de către Dumnezeu. Cei care vin la El fac acest lucru ca răspuns la dragostea Lui. Dragostea (Dumnezeu) arată bunătate tuturor. Dragostea (Iisus) a fost manifestată prin facerea de bine tuturor, fără discriminări sau părtiniri. Dragostea (Iisus) nu râvneşte la ceea ce au alţii, ci trăieşte o viaţă smerită fără a se plânge sau compătimi. Dragostea (Iisus) nu s-a lăudat în legătură cu Cine a fost în trup, cu toate că ar fi putut să domine pe toţi cei cu care s-a întâlnit. Dragostea (Dumnezeu) nu obligă la supunere. Dumnezeu nu L-a forţat pe Fiul Său să I se supună, ci dimpotrivă, Iisus S-a supus în mod voluntar Tatălui Său ceresc: „pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl” (Ioan 14:31). Dragostea (Iisus) a fost şi este întotdeauna îndreptată către nevoile altora.

Această succintă descriere a dragostei prezintă o viaţă altruistă, dezinteresată, prin contrast cu viaţa egoistă a oamenilor obişnuiţi. În mod uimitor, Dumnezeu a dăruit celor care Îl primesc pe Fiul Său Iisus Hristos ca Mântuitorul păcatelor lor abilitatea de a iubi la fel cum iubeşte El, prin puterea Duhului Sfânt (a se vedea Ioan 1:12; 1 Ioan 3:1, 23, 24). Ce privilegiu dar şi ce provocare!

Cea mai mare dintre acestea este Dragostea

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”
(Romani 8:28-39)

De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Încep în dimineaţa aceasta cu două întrebări. Nu o să vă cer să ridicaţi mâna. Dar trebuie să răspundeţi la aceste întrebări înaintea lui Dumnezeu. Răspundeţi-I lui Dumnezeu în linişte la fiecare întrebare. Motivul pentru care fac acest lucru este acela că de modul în care răspundeţi la aceste întrebări depinde dacă restul acestui mesaj este pentru voi acum, sau este doar o invitaţie să veniţi şi să vă încredeţi în Isus.

Întrebările se bazează pe Romani 8:28. Avem aici una dintre cele mai minunate asigurări ale dragostei lui Dumnezeu din întreaga Biblie. Dar sunt două condiţii care trebuie îndeplinite pentru a beneficia de ea. Nu e valabilă pentru oricine. Este pentru cei descrişi în acest verset: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele 1) celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele 2) celor ce sunt chemaţi după planul Său.”

Deci, iată întrebările:

Întrebarea nr. 1: Îl iubeşti pe Dumnezeu? Nimeni nu Îl iubeşte pe Dumnezeu la modul perfect în această viaţă. Nu aceasta e întrebarea. Cu toţii ştim că poate exista o dragoste reală, care uneşte, pentru soţie, soţ, mamă sau tată, pentru un prieten drag, fără ca acea dragoste să fie perfectă. De fapt, cu cât dragostea e mai mare şi mai autentică, cu atât îşi simte mai acut propriile-i imperfecţiuni. Întrebarea nu se referă la o dragoste perfectă. Întrebarea e: Este Dumnezeu comoara ta? Isus a spus: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră” (Luca 12:34). Cu alte cuvinte, acolo va fi şi dragostea voastră. El încerca să ne convingă să ne strângem comori în cer, nu pe pământ. Ne chema să Îl preţuim pe Dumnezeu mai mult decât orice alt lucru. Pentru că ce consideri comoară, aceea va îmbrăţişa şi va iubi şi inima ta. Deci: „Îl iubeşti pe Dumnezeu?” înseamnă „Este El comoara ta?” Este Dumnezeu cea mai valoroasă realitate din viaţa ta?

Întrebarea nr. 2: Ai fost tu chemat de Dumnezeu după planul Său? Această întrebare nu înseamnă: „Ai auzit vreodată Evanghelia?” Sau: „Ai fost vreodată invitat să te pocăieşti şi să crezi?” Versetul 30 ne arată clar despre ce chemare e vorba aici: „Pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Toţi cei ce sunt chemaţi, sunt socotiţi neprihăniţi. Deci această chemare venită din partea lui Dumnezeu nu este o simplă invitaţie, ci o somaţie puternică şi eficace care te-a trezit din somnul ignoranţei şi al răzvrătirii, astfel că L-ai văzut pe Isus şi I te-ai supus cu bucurie.

Chemat de Hristos: O ilustraţie

Daţi-mi voie să vă prezint o imagine. Dar mai întâi gândiţi-vă la 1 Corinteni 1:23:

„Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.”

Pentru mulţi, Hristos răstignit este o nebunie. Dar cei ce sunt chemaţi văd în El puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Ceva s-a întâmplat cu ei. Ei au fost chemaţi.

Gândeşte-te la următoarea imagine: înainte să fi fost chemat de Dumnezeu, tu erai, la propriu, în patul tău, dormind. În dormitorul tău a intrat Isus Hristos. El a stat acolo în slava dragostei Sale de pe Calvar şi în puterea Învierii. Dar tu dormeai. De fapt, tu visai. Iar în vis (care este viaţa ta obişnuită) tu L-ai văzut pe Isus. Numai că în vis El părea o nebunie. Nu era deloc atractiv. Te întrebai oare de ce unii Îl consideră atât de important. În visul tău, televizorul era mult mai interesant. Prietenul tău era mult mai real. Slujba ta oferea mai multă împlinire.

Atunci Duhul lui Dumnezeu – Duhul Sfânt – a intrat în dormitorul în care Isus stătea în slava dragostei Sale de pe Calvar şi în puterea Învierii. Duhul Sfânt a plutit deasupra capului tău care visa şi te-a chemat, cu o voce suficient de puternică: „Trezeşte-te!” Vocea aceasta te-a scuturat şi ai deschis ochii. Şi iată că acolo, în faţa ta, stătea realmente Isus Hristos. Iar slava Lui era imposibil de confundat. În acel moment ai ştiut că (toată viaţa ta) ai trăit într-un vis – toate gândurile tale despre ce nebunie este El, cât de ireal şi neatractiv este, toate erau simple fantezii şi imagini goale ale unei minţi adormite. Dar acum vălul somnului a fost ridicat şi „lumina Evangheliei slavei lui Hristos” era irezistibil de adevărată. Hristos crucificat era acum pentru tine ceea ce este în realitate: puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Asta înseamnă să fii chemat.

De aceea, întreb: „Ai fost tu chemat de Dumnezeu?” Este Hristos, în moartea Sa pentru păcătoşi, înţelepciune şi putere pentru tine? Sau încă dormi în lumea fanteziilor, viselor şi iluziilor, în care Isus nu este important, interesant sau atractiv? Poţi spune cu onestitate în această dimineaţă: „Hristos crucificat este adevărata putere şi Hristos crucificat este adevărata înţelepciune”?

Acum, dacă ai răspuns cu sinceritate DA la aceste două întrebări, atunci restul mesajului este glorios de adevărat în privinţa ta. Iar dacă n-ai putut răspunde DA, atunci acest mesaj poate fi şi mai relevant, pentru că el reprezintă intrarea lui Hristos în dormitorul tău şi apropierea Duhului Său.

Dragostea lui Hristos: rădăcina dragostei noastre unii pentru alţii

Punctul principal pe care vreau să îl vedem în dimineaţa aceasta se găseşte în versetul 35. „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Răspunsul la această întrebare este: Nimeni şi nimic. Scopul meu în această dimineaţă este să vă amintesc şi să vă fac încă o dată conştienţi de dragostea de nezdruncinat pe care Hristos o are pentru voi – voi cei care aţi răspuns cu DA la cele două întrebări. Cine vă va despărţi pe voi de dragostea lui Hristos? „Necazul (orice presiune sau problemă), sau strâmtorarea (orice dificultate sau criză), sau prigonirea (orice opoziţie sau ridiculizare), sau foametea (orice suferinţă sau lipsă), sau lipsa de îmbrăcăminte (orice atac sau ruşine), sau primejdia(orice pericol sau ameninţare), sau sabia (orice rănire, violenţă sau moartea)?” Ne va despărţi vreunul din aceste lucruri de dragostea lui Hristos? Pavel răspunde, Nu, dimpotrivă, aşa cum spune versetul 37: „În toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.”

Nu numai că nu putem fi despărţiţi de dragostea pe care Hristos o are pentru noi, dar aceasă dragoste este atât de puternică pentru noi, în orice vreme, încât transformă fiecare circumstanţă într-un triumf. „În toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” De aceea, scopul meu în această dimineaţă este să vă amintesc acest lucru, să vi-l arăt şi să mă rog împreună cu voi ca să-l puteţi înţelege. Iar atunci el va rămâne cu voi.

Motivul pentru care acest adevăr se potriveşte seriei generale „Cea Mai Mare Dintre Acestea Este Dragostea” este că din nou şi din nou vedem în Biblie cum dragostea lui Dumnezeu pentru noi este rădăcina dragostei noastre unii pentru ceilalţi. Realitatea este că dacă nu ne bazăm pe dragostea lui Dumnezeu pentru noi, nu vom putea să ne iubim unii pe alţii. De exemplu, Isus a spus în Ioan 13:34,

Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.

Dragostea Lui pentru noi e prima, iar dragostea noastră este un ecou al ei. Ioan 15:12-13,

Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.

Dragostea Lui pentru noi este înaintea şi la baza dragostei noastre unii pentru ceilalţi. Şi e o dragoste de la Calvar, adâncă, adâncă şi de nezdruncinat. Efeseni 4:32-5:1,

Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi.

Orice dragoste adevărată începe cu aceasta: Dumnezeu în Hristos ne-a iubit şi ne-a iertat. Apoi El ne-a adoptat astfel încât noi suntem numiţi copiii Lui. Apoi Şi-a arătat cu generozitate dragostea faţă de noi în familia Sa. Iar acum – şi numai acum, pe baza celor de mai sus – El spune: „Imitaţi-Mă.” Urmaţi pilda lui Dumnezeu „ca nişte copii preaiubiţi.” Şi fiţi atenţi! Urmează pilda lui Dumnezeu – nu ca un admirator neînsemnat dintre spectatori. Nu ca un copil nesigur holbându-se la echipamentul unui fotbalist. Nu ca un muzician începător ascultând CD-ul maestrului favorit, dar pe care nu-l cunoaşte. Ci „ca nişte copii prea iubiţi.” „Urmaţi pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi.” Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este cea care face să izvorască şi dă putere dragostei noastre unii faţă de alţii. Din cauză că iubim felul de a fi al Tatălui, vrem să fim şi noi ca El.

Sau, din nou, în 1 Ioan 3:16,

Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.

Îmi place să vorbesc despre creştinismul radical – creştinismul care îşi dă viaţa pentru ceilalţi, arătând cât de în siguranţă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dar totul începe cu El, nu cu noi. 1 Ioan 4:10-11,

Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu [sau ne-am iubit unii pe alţii], ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.

Deci acesta este motivul pentru tema de astăzi: Dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii. De aceea trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne-a iubit într-adevăr într-o aşa de mare măsură – şi încă ne iubeşte în aceeaşi măsură. Pentru că, dacă nu cumva m-am înşelat amarnic, există o imensă dorinţă în această adunare să descopere noi adâncimi ale dragostei unii faţă de alţii, faţă de vizitatori şi faţă de cei mai greu de iubit dintre cunoscuţii noştri. Oare nu ni se umezesc ochii citind scrisori ca aceasta pe care am primit-o în 26 februarie de la un pastor din Iowa:

Acum două săptămâni m-am întors la Bethlehem cu ocazia concediului. Am fost plin de bucurie din cauza puterii şi prezenţei Duhului Sfânt, care se manifesta într-un mod pe care nu l-am mai simţit niciodată înainte la Bethlehem. Din 1988, în fiecare an m-am închinat şi am învăţat împreună cu dumneavoastră. Deşi predicile mi-au hrănit întotdeauna sufletul, oamenii din biserică mi s-au părut neprietenoşi; nu am fost niciodată salutaţi şi nu ni s-a urat bun-venit, ori de câte ori am vizitat biserica, iar serviciul de închinare era parcă învăluit în răceală.
Dar acum două duminici a fost diferit. Atât soţia mea cât şi eu am fost întâmpinaţi de membrii bisericii cu salutări şi urări de bun-venit. Un anume John Fast a petrecut mult timp cu mine şi mi-a mulţumit că am venit. Serviciul de închinare şi grupa de închinare au adus slavă lui Dumnezeu, fără să se concentreze prea mult asupra omului.
Nu pot decât să-mi imaginez întunericul pe care l-aţi experimentat în ultimul an, dar Îl văd pe Dumnezeu lucrând cu mai mare putere prin dumneavoastră şi prin biserică. L-am auzit în predicarea Cuvântului. L-am experimentat în închinarea adusă lui Dumnezeu. M-am bucurat de entuziasmul şi căldura adunării. Providenţa lui Dumnezeu a hotărât un timp de întuneric cu scopul curăţirii. Acum se descoperă o mai mare slavă a lui Dumnezeu.

Primesc aceste rânduri cu un adânc sentiment al dragostei lui Dumnezeu, nu cu un sentiment de satisfacţie personală. Nu mă îndoiesc că mai există multe lucruri în mine ce trebuie curăţite. De aceea vreau să încep cu mine. Numai aşa vom putea fi ceea ce Dumnezeu ne cheamă să fim – ca într-o căsătorie: dacă mă gândesc constant la ce cred eu că ar trebui să se schimbe în soţia mea în loc să mă gândesc la metode prin care pot să-i arăt dragostea mea, amândoi ne vom simţi mizerabil mulţi ani de-aici înainte.

Ce preţuiesc cel mai mult în această scrisoare este combinaţia. El vorbeşte despre o închinare adusă lui Dumnezeu („fără să se concentreze prea mult asupra omului”) şi continuă imediat cu „entuziasmul şi căldura adunării.” Acesta este strigătul inimii noastre, nu-i aşa? „Vă vor cunoaşte că sunteţi creştini după dragostea voastră.” Aceasta era dorinţa mea în mesajul de săptămâna trecută, când spuneam că tânjim după o combinaţie biblică proaspătă şi un echilibru între sfinţenia lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu.

Ideea principală de azi este aceea că, dacă vrem să creştem în dragostea noastră unii pentru alţii, trebuie să experimentăm cum e să fim iubiţi de Hristos cu o dragoste adâncă şi de nezdruncinat – dragostea din Romani 8:35: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Trebuie să fim copleşiţi de uimire că dragostea lui Hristos ne ţine. Că El ne ţine cu fermitate în îmbrăţişarea dragostei Lui. Minunea profundă – aceea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne iubeşte – trebuie să ne strângă, să ne ţină şi să ne umple minţile. Trebuie să o aşezăm înaintea minţilor noastre înainte de începutul fiecărei zile (El mă iubeşte), şi din nou în timpul dimineţii (El mă iubeşte), apoi la prânz (El mă iubeşte), după-masa (El mă iubeşte), la cină (El mă iubeşte) şi apoi înainte de culcare (El mă iubeşte).
Iar, pe măsură ce descoperim versete ca Romani 8:35, trebuie să ne rugăm în această privinţă. Trebuie să ne rugăm ca acest sentiment, al faptului că suntem iubiţi de Hristos, să ne umple şi să se reverse din noi.

Haideţi să deschidem la una din rugăciunile lui Pavel şi să vedem cât de crucial a fost acest subiect pentru Pavel atunci când se ruga pentru biserică: Efeseni 3:14-19. Motivul pentru care vreau să observaţi aceste versete înainte să încheiem este acela că am văzut cum acest pasaj ne ajută să înţelegem semnificaţia lui Romani 8:35, „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”

14 Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, 15 din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ, 16 şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, 17 aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, 18 să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; 19 şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.

Observaţi în versetul 18 care este scopul acestei rugăciuni: „să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; 19 şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă.” Pavel dorea pentru efeseni ce doresc şi eu pentru voi în această dimineaţă: putere să înţelegeţi cât de înaltă, adâncă, largă şi lungă este dragostea lui Hristos. El recunoaşte că depăşeşte înţelegerea umană. Nu vom ajunge niciodată în vârful sau la fundul ei sau la capătul ei, în nici o direcţie. Întotdeauna va mai rămâne o parte a dragostei pe care să o descoperim şi de care să ne bucurăm (conform Efeseni 2:7). Dar el vrea ca noi să demonstrăm prin experienţa noastră caracterul inepuizabil al dragostei lui Hristos, nu doar să o afirmăm ca pe o doctrină.

Dar ce vrea el să spună atunci când vrea ca noi „să putem [literal: să fim suficienţi de puternici] înţelege” această dragoste? Stăm noi oare în afara ei şi privim la ea, aşa cum am privi la o clădire, ca să o putem măsura cât este de înaltă şi cât este de lată? Nu. Întoarceţi-vă la versetul 17 pentru răspuns: „pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste,” să aveţi puterea să înţelegeţi dragostea lui Hristos. Cuvântul „temelia” se referă la „a fi aşezat pe o fundaţie.” Aşa că Pavel foloseşte două metafore: una a unui copac cu rădăcini şi una a unei clădiri aşezate pe o fundaţie.

El spune că, pentru a înţelege dragostea lui Hristos şi pentru a putea măsura înălţimea şi adâncimea ei trebuie să fim înrădăcinaţi în ea. Adică, rădăcinile vieţilor noastre trebuie să coboare şi mai adânc în dragostea lui Hristos. De acolo ne-am primit viaţa. Iar el ne spune că trebuie să clădim pe temelia ei. Asta înseamnă că fundaţia vieţilor noastre trebuie să se întindă pe stânca solidă a dragostei lui Hristos pentru noi.

În acest fel demonstrăm prin experienţă că adâncimea şi lărgimea dragostei lui Hristos nu au sfârşit. Rădăcinile noastre nu ajung niciodată la fundul ei iar lărgimea fundaţiei noastre nu rămâne niciodată fără stâncă pe care să se zidească. Cred că aceste două imagini ne sunt date cu scopul de a ne arăta aceleaşi lucruri ca şi Romani 8:35, „Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos.” Rădăcinile vieţilor noastre sunt bine ancorate în adâncimile dragostei lui Hristos. Iar fundaţia vieţii noastre se sprijină cu fermitate pe stânca dragostei lui Hristos. Nu putem fi smulşi şi nu putem fi luaţi de vânt. Asta vrea să ne spună Romani 8:35, „Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos.”

Dumnezeu ne cheamă la noi adâncimi ale dragostei noastre unii pentru alţii şi pentru cei din afară. Dacă vrem să se întâmple acest lucru (şi chiar se întâmplă), trebuie ca altceva să se împlinească mai întâi (şi se împlineşte). Rugăciunea lui Pavel trebuie să primească răspuns:

[Facă Dumnezeu ca], având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă.

Vreţi să veniţi împreună cu mine şi să vă rugaţi fierbinte ca noi toţi să putem înţelege din ce în ce mai mult ce înseamnă să fii iubit de Hristos – nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui. Atunci puterea de a ne iubi unii pe alţii va curge liber.

Copyright 1995 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org

Tradus de Florin Vidu

MEŞTEŞUGUL MULŢUMIRII

„Veseleşte-ţi sufletul tău şi-ţi mângâie inima ta şi departe de la tine goneşte întristarea că pe mulţi i-a omorât întristarea şi nu este folos în ea” (Isus Sirah)

De dimineaţa şi până seara avem de înfruntat tot felul de probleme dintre cele mai variate şi nedorite. Suntem luaţi cu asalt de invidie, gelozie, evenimente neplăcute iar toate aceste lucruri pe care le întâmpinăm creează în noi deprimarea, întristarea, anxietatea, tulburarea, de toate felurile şi nuanţele. Căutăm de multe ori ca să depăşim aceste stări şi cât n-am da noi ca să dăm o altă întorsătură vieţii noastre şi să facem cumva pentru a şterge din memorie toate amintirile care ne chinuie?! Dar viaţa merge înainte şi fapte din trecut se răsfrâng în prezent şi în viitor.

Pentru a depăşi aceste stări şi a statornici starea de mulţumire nu trebuie să ne concentrăm atenţia atât înafara noastră cât în interiorul nostru. Nu atât realităţile din afara noastră ne fac mulţumiţi sau nemulţumiţi, cât mai cu seama mentalitatea cu care le întâmpinăm. Adeseori, oamenii care au prosperitate materială, au toate motivele fireşti şi naturale ca să fie mulţumiţi, nu sunt mulţumiţi. Noi ştim că cei care consumă cele mai multe droguri sunt oamenii cu posibilităţi materiale foarte mari, sunt starurile, vedetele, oamenii din lumea artistică.

Iar persoanele care au credinţă, au smerenie, umilinţă şi se încred în Dumnezeu trec peste toate problemele vieţii pentru că aud în sufletul lor cântecul mulţumirii. Aşa cum frumos spune un imnograf: „Nu sunt cumplite viforele vieţii pentru acela în al cărui suflet străluceşte făclia focului tău. Împrejur e vreme rea, groază şi urlet şi vijelie, dar în sufletul lui e pace şi lumină. Acolo e Hristos şi inima cântă.”

În cartea „Prietenul tinereţii mele”, fratele Traian Dorz are o mărturie elocventă în această direcţie: „Deşi casa-mi este goală, curtea cu spini, aşternutul rece, masa goală, vasul uscat, grădina dezgrădită, numele ocolit, uliţa ocolită şi amintirile rămăşite, ca o casă devastată, tot sufletul meu trăieşte acum, între ele, o sărbătoare cerească”.

Aşa de greu ne regăsim la acest nivel de vieţuire creştină. Privind deseori în inima nostră nu vedem acolo mulţumire, pace, odihnă. Ştiţi de ce? Pentru că, de multe ori, ne creăm cu mintea noastră o lume, ne creăm nişte idei, nişte principii fixe la care ţinem forte mult. Şi dacă nu se întâmplă cum vrei noi, atunci ne împresoară întristarea, neliniştea, tulburarea. Atunci când vedem că cei din jurul nostru nu percutează la năzuinţele noastre, la preferinţele noastre, atunci ne îngrijorăm, ne întristăm cu o întristarea care nu e după voia lui Dumnezeu. Pacea noastră este risipită, este împrăştiată, este bulversată şi realmente este trecută pe undeva pe nicăieri … Viaţa nu se desfăşoară aşa cum vrem noi, ci aşa cum vrea Dumnezeu şi cum o condiţionează cei din jurul nostru. De aceea, pentru ca în astfel de stări s-avem mulţumire, este foarte important să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea umilinţa şi smerenia, condiţiile esenţiale pentru ca să avem mulţumire în suflet.

Despre aceasta spune Sf. Siloan Atonitul: „Oamenii nu învaţă smerenia şi din pricina mândrei lor nu pot primi harul Duhului Sfânt şi astfel lumea întreagă este cufundată în suferinţă”. Dumnezeu pentru a ne umili, ne lasă pradă întristării, ne lasă să vedem ce putem face cu propriile noastre puteri. Dacă atunci când ne simţim victima acestor stări rele, recunoaştem neputinţa noastră şi ne smerim în faţa lui Dumnezeu, atunci El ne descătuşează.

Smerenia este altceva decât sentimentul înfrângerii, ea este altceva decât laşitatea. Atunci când omul nu este mulţumit cu o situaţie, smerenia luptă, iar atunci când el nu mai poate lupta, smerenia nu dă voie desnădejdii şi întristării să se strecoare în suflet. Smerenia este cărarea prin care „facă-se voia Ta” străbate ca un cântec odihnitor şi liniştit în mintea şi inima nostră.

Când văd că „bunătăţile lui Dumnezeu… se înnoiesc în fiecare dimineaţă” (Plângeri 3, 22-23), când pe atâtea căi mi se arată că „toate făgăduinţele lui Dumnezeu în El sunt da” (II Cor 1, 20) oare de ce în inima mea împietrită nu se naşte mulţumirea? Dacă ştiu că Dumnezeu m-a dus din nefiinţă, la existenţă, că toate făpturile din lume le-a făcut pentru mine, că mi-a hărăzit viaţa veşnică, Împărăţia cea gătită Sfinţilor şi pe când eram duşman cu El, Fiul Său a murit pentru mine, de ce oare în suflet nu se naşte mulţumirea?!

Simţim uneori că fără de veste vine în noi mulţumirea ca o adiere cerească, pe care nimeni din lumea aceasta nu ne-o poate da. Mulţumirea, mai înainte de a fi mulţumire pentru darurile lui Dumnezeu, este mulţumire pentru Dumnezeu. Dacă darurile lui Dumnezeu nasc mulţumire, cu atât mai mult Dumnezeu Care S-a dăruit nouă, ar trebui să nască în noi starea de mulţumire.

Ştim cât de mâhnit a rămas Mântuitorul când i-a tămăduit pe cei 10 leproşi şi numai unul s-a întors să-i mulţumească pentru binefacerea primită. Duşmanii mulţumirii, în primul rând sunt mândria, ambiţiile de proastă calitate, aroganţa şi dispreţul faţă aproapele. „Pentru a fi apreciat – spunea Sfântul Ioan Gură de Aur – mai întâi trebuie să apreciez“.

Georgeos Barbarin în cartea sa, Iisus Hristos, prietenul nostru în clipele de grea încercare spune că, omul credincios, omul vesel, omul prietenos este înconjurat de oglinzi şi dacă el are aceste manifestări, din toate părţile, i se răspunde cu aceeaşi atitudine.

Avem posibilitatea să ne asumăm o mentalitate nouă, superioară, cu care să întâmpinăm cu seninătate, cu bucurie, linişte şi mulţumire toate evenimentele vieţii.

Vasilică Nica

Cititorule, Biblia este o Carte scrisă anume pentru sufletul tău

„Biblia este cartea cea mai răspândită de pe pământ. În vremea din urmă, răspândirea Bibliei este în tot mai mare creştere. În decursul războiului s-au răspândit atâtea milioane de Biblii, încât, Societatea Biblică nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi. Chiar şi această minunată răspândire a Bibliei arată că ea nu este o carte ca oricare alta, ci ea este Cartea lui Dumnezeu şi se răspândeşte pentru împlinirea Scripturii care zice: «…şi se va predica această Evanghelie în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor…„Biblia este Cartea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe oamenii în inima cărora a pus cuvintele Sale pe care ei apoi le-au scris. În acest înţeles zice şi Sf. Ap. Pavel: «…toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură» (II Tim. 3, 16). Când, aşadar, cineva ia în mână Biblia, trebuie să o ia ca pe o carte, ca pe o scrisoare a lui Dumnezeu.

Când vă veţi înfăţişa la Judecată înaintea lui Dumnezeu, eu socot că una din întrebări va fi aceasta: Ţi-am trimis o scrisoare în care te înştiinţam despre starea ta pe pământ, despre starea păcatului care te omoară şi des-pre iertarea Mea care îţi dă viaţa prin Sângele Fiului Meu. Şi îţi arătam, în acea carte, cum să trăieşti ca fiu al Meu. Ai citit tu această scrisoare? – Doamne, vei răspunde tu, am auzit că Tu ai avut o Carte pe pământ, dar eu n-am deschis-o niciodată. Vai, va fi ţie, cititorule, dacă nu vei putea da un alt răspuns… …Numărul acesta din gazetă l-am închinat Bibliei, ca să facem cunoscută cititorilor noştri această Carte a Vieţii. …«L. Satelor» le duce nu numai veşti care se schimbă de la o zi la alta, ci le duce şi Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în veac. Gazeta noastră tocmai aceasta o vrea: să se facă o şcoală în care să stăm de vorbă şi de învăţătură cu cititorii noştri, aşa cum stă dascălul în şcoală cu şcolarii săi. În numărul acesta, gazeta noastră a vorbit despre Biblie. În celelalte numere vom vorbi despre multe şi multe lucruri de folos din ea. Cine ne va citi cu drag şi regulat, cu multe învăţături bune se va alege…“ „Cititorule, Biblia este o Carte scrisă anume pentru sufletul tău, pentru frământările, durerile şi bolile sufletului tău. Citeşti tu această carte? Biblia este o carte, o scrisoare, trimisă din Cer anume pentru tine, desfaci tu această scrisoare ca s-o citeşti? Dacă ţi-ar veni o scrisoare de la împăratul, ai alerga grăbit şi nesilit să citeşti ce-i scris în ea. Şi iată că aici Împăratul Ceresc îţi trimite o carte cu ştiri despre mântuirea sufletului tău, iar tu nu vrei să o deschizi şi să citeşti în ea“.

Articol semnat de Părintele Iosif Trifa,

în foaia «Lumina Satelor»

nr. 8, 1923, pag. 3-4

Cum poti sa devii crestin?

Trebuie sa recunosti inaintea lui Dumnezeu ca natura ta e pacatoasa, pentru ca aceasta este ceea ce ne separa pe noi toti de El.

Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23)

Trebuie sa te opresti de la a mai incerca sa placi lui Dumnezeu prin efortul tau, si sa intelegi ca mantuirea prin sangele lui Isus Cristos este un dar pe care niciunul din noi nu il merita.

Dar Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi, prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Cristos a murit pentru noi (Romani 5:8)

In ultimul rand, trebuie doar sa pasesti inainte si sa accepti din inima darul lui Dumnezeu Fiul Sau, Isus Cristos.

Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12)

Prin urmare, acum stii deja pasii esentiali pentru a deveni crestin. In consecinta, daca doresti darul lui Dumnezeu, viata vesnica si partasia cu El, esti cat se poate de aproape de actul sincer de credinta.

Isus spune:

Isus i-a zis: Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine (Ioan 14:6)

Isus mai spune:

Iata Eu stau la usa, si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine (Apocalipsa 3:20).

A-L primi pe Isus, inseamna sa-L rogi sa vina in viata ta, sa-ti ierte toate pacatele si sa devina Domnul si Mantuitorul tau. Aceasta nu este doar o actiune intelectuala, ci mai degraba un act de credinta sincera si de buna voie.

Daca vrei sa-L primesti pe Isus acum si sa accepti mantuirea – darul Lui, trebuie doar sa crezi in Isus Cristos, sa te pocaiesti de pacatele tale si sa te intorci cu toata viata ta la El. Aceasta nu este un ritual bazat pe niste cuvinte specifice, ci mai degraba un indrumator de rugaciune pentru pasul tau sincer de credinta.

Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.

Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh. (Faptele Apostolilor 2:38)

Daca ai decis sa devii astazi crestin, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne vorbeste sa perseveram in angajamentul nostru.

Boteaza-te, dupa cum a poruncit Cristos.

Spune altora despre credinta ta in Cristos.

Petrece timp zilnic cu Dumnezeu. Nu trebuie sa fie neaparat o perioada lunga de timp. Doar dezvolta-ti obiceiul de a te ruga Lui si a citi Cuvantul Sau. Roaga-L pe Dumnezeu sa faca sa creasca credinta ta si intelegerea Bibliei.

Cauta sa ai partasie cu alti crestini. Dezvolta un grup de prieteni crestini care sa raspunda la intrebarile tale si sa te sustina.

Cauta o biserica locala unde te poti inchina lui Dumnezeu.

Calea prin Romani: Evanghelia Harului

Romani 1:20-21: In adevar, insusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati; fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la ganduri desarte, si inima lor fara pricepere s-a intunecat. Noi trebuie sa-L recunoastem pe Dumnezeu ca si Creatorul tuturor lucrurilor si sa acceptam pozitia noastra umila in creatia Lui.

Romani 6:23 Fiindca plata pacatului este moartea; dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru. Daca ramanem pacatosi, vom muri. Insa daca Il acceptam pe Isus ca Domn si Mantuitor al nostru, si ne pocaim de pacatele noastre, vom avea viata vesnica.

Romani 10:9-10 Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, vei fi mantuit. Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea, si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire. Marturiseste deci ca Isus Cristos este Domn si crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti si vei fi mantuit!

Romani 10:13 Fiindca oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit. Nu este nevoie de formule sau ritualuri religioase cheama numele Domnului si vei fi mantuit!

Calea prin Romani: Esti Tu Gata sa Accepti Darul mantuirii lui Dumnezeu?
Daca crezi cu adevarat mesajul din Calea prin Romani, si vrei sa accepti chiar acum darul mantuirii lui Dumnezeu, atunci pocaieste-te de pacatele tale si intoarce-te cu tot restul vietii tale la Dumnezeu. Din nou, acesta nu este un ritual bazat pe ceva cuvinte specifice sau rugaciuni, ci mai degraba, o dorinta vie si un pas sincer de credinta.

Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta si pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.

Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh. (Faptele Apostolilor 2:38) Daca ai decis astazi sa-L primesti pe Isus, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne indeamna sa perseveram in angajamentul nostru.

Biblia explica cum sa devii crestin in termeni foarte simpli:

A realiza cum sa devii crestin este cea mai mare descoperire din viata ta! A deveni crestin este mai mult decat sa apartii unei biserici sau sa spui o rugaciune. Este o relatie personala care va dura toata vesnicia. Stii ce ti se va intampla in momentul cand vei muri? Unde te vei afla? Care iti este destinatia?

Exista doar doua destinatii si amandoua sunt vesnice: Iti vei petrece vesnicia ori in cer, ori in iad. Unde vei fi tu?

Vesnicia in cer Aceasta destinatie este rezervata celor care accepta darul lui Cristos, viata vesnica. Contrar credintei populare, cerul nu este pentru cei care merg la biserica, pentru cei evlaviosi, sau oamenii buni. Singura conditie este sa primesti darul mantuirii al lui Dumnezeu.

Vesnicia in iad este rezervata pentru cei care Il resping pe Isus Cristos si Vestea Sa Buna. Biblia rezuma mesajul acestei Vesti Bune in felul urmator: Cristos a murit pentru pacatelee noastre, dupa Scripturi; a fost ingropat, si a inviat a treia zi, dupa Scripturi (1 Corinteni 15:3b-4). Iadul este descris in Biblie ca un iaz cu foc si pucioasa.

Cum sa devii crestin cercetarea faptelor

Biblia explica cum sa devii crestin in termeni foarte simpli:

Trebuie sa intelegi ca toti au pacatuit si nu pot trai dupa standardul de sfintenie al lui Dumnezeu. Romani 3:23 spune: Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.

Trebuie sa intelegi ca pedeapsa pentru pacat este moartea. Romani 6:23 afirma: Fiindca plata pacatului este moartea; dar darul fara plata al lui Dummnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru.

Trebuie sa primesti darul lui Dumnezeu. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau, Isus Cristos, sa moara in locul nostru, ca sa fim despartiti de iad. Romani 5:8 spune: Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Cristos a murit pentru noi. Conform invataturii Bibliei, nu este nevoie sa recurgem la vreo formula religioasa sau sa facem mai multe fapte bune decat rele. Dumnezeu ofera darul Sau in mod liber tuturor celor ce Il roaga. Fiindca oricine va chema numele Domnului, va fi mantuit (Romani 10:13).

Cum sa devii crestin siguranta 100%

Odaca ce descoperi cum sa devii crestin si apoi accepti darul lui Dumnezeu, Biblia spune ca poti fi 100% sigur de destinatia ta vesnica.

1 Ioan 5:11-13 spune: Si marturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata. V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi, care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu, aveti viata vesnica.

Esti sigur ca iti vei petrece vesnicia cu Dumnezeu in cer? Daca nu, atunci aceasta este o decizie ce nu poate fi amanata.

Sa devii crestin

Sa devii astazi crestin!

Cum pot deveni crestin? Dupa ce ti-ai pus toate intrebarile, ai cantarit toate evidentele si ai analizat toate argumentele, in cele din urma te vei confrunta cu intrebarea fundamentala pe care a pus-o Domnul Isus ucenicilor Sai in Matei 16:15:

Dar voi cine ziceti ca sunt?

Simon Petru I-a raspuns:

Tu esti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu.

Care este raspunsul tau?

Daca ai ajuns la aceeasi concluzie ca si Simon Petru, atunci mai ai cativa pasi pana la a avea o relatie personala cu Dumnezeul nostru iubitor. Aceasta este speranta noastra sincera si rugaciunea ca fiecare sa ajunga la aceasta concluzie, fiindca stim ca adevarata fericire, bucurie si pace vin doar atunci cand recunoastem scopul existentei noastre si predam vointa noastra Creatorului nostru. Asa cum vei vedea, crestinismul nu este bazat pe vreo cladire religioasa, formula sau ritual, ci inseamna pur si simplu sa crezi cu adevarat in inima ta.

Planul Mantuirii: – Nasterea din nou este Raspunsul la cea mai Importanta Intrebare a Vietii

Planul Mantuirii Noi credem ca cea mai importanta intrebare a vietii este Vei merge in cer cand vei muri? Aceasta nu este o intrebare despre cat de bun esti, daca mergi la biserica, sau cat de multi bani donezi pentru caritate. Dumnezeu spune, ca pentru a merge in cer, trebuie sa te nasti din nou (Ioan 3:3).

Planul Mantuirii: Cum putem fi nascuti din nou?
Planul mantuirii se gaseste in Biblie. Dumnezeu ne prezinta cat se poate de clar planul Sau pentru a fi nascut din nou.

Mai intai, noi trebuie sa-L recunoastem pe Dumnezeu ca si Creator al tuturor lucrurilor si sa acceptam pozitia noastra smerita in creatia Sa. Vrednic esti Doamne si Dumnezeul nostru, sa primesti slava, cinstea si puterea, caci Tu ai facut toate lucrurile, si prin voia Ta stau in fiinta si au fost facute (Apocalipsa 4:11).

Apoi, trebuie sa intelegem ca suntem pacatosi. Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. (Romani 3:23)

Fiindca suntem pacatosi, noi suntem condamnati la moarte. Fiindca plata pacatului este moartea… (Romani 6:23) Aceasta inseamna despartirea vesnica de Dumnezeu.

Insa Dumnezeu ne-a iubit atat de mult, incat a dat pe Singurul Sau Fiu, Isus, sa ia pacatul nostru si sa moara in locul nostru. Dar Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi (Romani 5:8). Desi noi nu putem intelege cum, Dumnezeu spune ca pacatele noastre au fost puse asupra lui Isus si El a murit in locul nostru. Isus a devenit inlocuitorul nostru.

In Biblie, un temnicer i-a intrebat pe Pavel si Sila: Domnilor, ce trebuie sa fac ca sa fiu mantuit? Pavel si Sila i-au raspuns, Crede in Domnul Isus, si vei fi mantuit tu si casa ta. (Faptele Apostolilor 16:30-31).

Este foarte clar ce zice Biblia: crede in Isus – Cel care a luat pacatele noastre, a murit in locul nostru, a fost ingropat, si pe care Dumnezeu L-a inviat din morti. Sangele lui Cristos si invierea ne asigura de viata vesnica atunci cand Il chemam pe Cristos ca Domn si Mantuitor. Fiindca oricine va chema Numele Domnului, va fi mantuit (Romani 10:13). Oricine ne include pe toti si fiecare din noi.

Prin urmare, daca intelegi ca esti pacatos, si crezi ca Isus Cristos a venit sa fie Singurul Rascumparator pentru pacat, atunci intelegi planul mantuirii. Intrebarea este esti tu gata sa aplici acest plan, primind darul lui Dumnezeu, pe Fiul Sau, Isus Cristos? Daca da, crede in Cristos, pocaieste-te de pacatele tale si preda-I Lui ca Domn, tot restul vietii tale:

Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta si pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.

Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh. (Faptele Apostolilor 2:38)

Daca ai decis astazi sa-L primesti pe Isus, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne indeamna sa perseveram in angajamentul nostru.

Siguranta mantuirii: oare este ea posibila?

Siguranta mantuirii este posibila. Vezi 1 Ioan 5:11-13: Si marturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata. V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi, care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu, aveti viata vesnica. Dumnezeu vrea sa stim ca avem viata vesnica. Aceste versete ne arata intr-un mod cat se poate de clar ca cei care au crezut in Isus Cristos si L-au acceptat ca si Mantuitorul lor personal, au viata vesnica. Viata vesnica este chiar asa vesnica. Romani 8:38-39 spune: Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici o alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Isus Hristos, Domnul nostru. Nimic nu poate desparti un copil al lui Dumnezeu de Tatal lui.

Siguranta Mantuirii: De ce ma indoiesc de ea?
Multi crestini pun la indoiala siguranta mantuirii. Poate trec printr-o perioada de instabilitate emotionala. Poate au permis indoielii sa se strecoare in inima lor sau sunt condusi de sentimente. Poate trec printr-o perioada de uscaciune spirituala si nu experimenteaza bucurie in umblarea lor spirituala. Trairea in pacat poate de asemenea sa fie cauza, iar Satan incearca sa-i amageasca facandu-i sa gandeasca, ca nu sunt suficient de buni pentru a primi iertarea lui Dumnezeu si rasplata vesnica.

Fii sigur ca multi se confrunta din cand in cand cu unul sau toate aceste lucruri. Tine minte urmatoarele sugestii care iti pot fi de ajutor:

Roaga-l pe Domnul sa-ti descopere pacatul nemarturisit. Apoi pocaieste-te de acel pacat.
Citeste zilnic Biblia. Studiaza versetele specifice despre mantuire.
Roaga-te intr-un mod regulat. Vorbeste cu Domnul si roaga-L sa te ajute.
Increde-te in Domnul. Nu uita ca El te iubeste mult.
Alunga indoiala.
Lauda-L pe Dumnezeu si multumeste-I. Nu lasa sentimentele sa-ti fure bucuria.

Siguranta mantuirii: Intelegerea suportului biblic
Isus ne spune personal ca ne da viata vesnica si nimic nu ne-o poate lua: Oile mele asculta glasul Meu; Eu le cunosc, si ele vin dupa Mine. Eu le dau viata vesnica, in veac nu vor pieri, si nimeni nu le va smulge din mana Mea. Tatal Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decat toti; si nimeni nu le poate smulge din mana Tatalui Meu. Eu si Tatal una suntem (Ioan 10: 27-30).

Mantuirea este un dar al harului. Efeseni 2:8 spune: Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

Romani 10:13. De asemenea, sa fim siguri ca stim aceasta Fiindca oricine va chema Numele lui Dumnezeu, va fi mantuit.

Faptul ca stim acest lucru ne da nadejde. Putem sti ca Isus Cristos ne va declara ai Lui pentru totdeauna. Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer, si intai vor invia cei morti in Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul (1 Tesaloniceni 4:16-17).

Daca te confrunti cu indoieli, roaga-te cu o rugaciune asemantoare: Dumnezeule, nu sunt sigur daca sunt copilul Tau. Cred ca ai trimis pe Fiul Tau Isus in lume sa moara pentru pacatele mele. Cred ca El a inviat din morti si imi ofera viata vesnica. Il primesc ca si Mantuitor al meu. Iti multumesc ca ma ierti si imi daruiesti viata cu Tine pentru vesnicie. Ajuta-ma sa cred ca ai raspuns la rugaciunea mea. In numele lui Isus, Amin.

Mersul in cer: este cerul un loc real?

Mersul in cer este posibil daca cerul este un loc real. Cuvantul cer este deseori folosit pentru a descrie o preferinta, sentiment sau experienta extrem de placute. Dar este oare cerul un loc actual? Biblia spune ca exista un loc care se numeste cer. Este o locatie populata si este Unul care guverneaza. Isaia 6:1-2a spune, In anul mortii imparatului Ozia, am vazut pe Domnul sezand pe un scaun de domnie foarte inalt, si poalele mantiei Lui umpleau templul. Serafimii stateau deasupra Lui, si fiecare avea sase aripi… 1 Imparati 22:19 spune: Si Mica a zis: Asculta dar cuvantul Domnului! Am vazut pe Domnul stand pe scaunul Lui de domnie si toata ostirea cerurilor stand langa El, la dreapta si la stanga Lui. Cerul este locul unde locuieste Dumnezeu; acolo locuiesc de asemenea, si ostirile ceresti si ingeresti. Aceste ostiri sunt mesagerii lui Dumnezeu care implinesc poruncile Lui fata de copiii Sai. Ps. 91:11 spune, Caci El a poruncit ingerilor Sai sa te pazeasca in toate caile tale…

Cerul se afla dincolo de valul care desparte imparatia vizibila de cea invizibila. Omul nu poate vedea cu ochiul liber microorganismele, si totusi stim ca ele exista printre noi, avand proprietati si caracteristici. In acelasi mod stim, prin credinta, ca cerul exista si ca este locul de unde domneste Dumnezeu.

Mersul in cer: cine poate ajunge acolo?
Mersul in cer este o certitudine pentru toti cei care cred in Cristos si viseaza la fel de mult sa ajunga in cer. Este un gand omenesc, firesc in timpul calatoriei pe pamant.

Iov a afirmat corect, Omul nascut din femeie, are viata scurta, dar plina de necazuri (Iov 14:1). Prin urmare, fiecare faptura tanjeste dupa un loc mai bun, unde este pace si odihna. Dar Dumnezeu a rezervat cerul doar pentru cei care Il iubesc, care si-au dedicat viata Lui in timpul trairii lor pe pamant.

1 Petru 1:3-5 spune, Binecuvantat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Cristos, care, dupa indurarea Sa cea mare ne-a nascut din nou prin invierea lui Isus Cristos din morti, la o nadejde vie, si la o mostenire nestricacioasa si neintinata, si care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi. Voi sunteti paziti de puterea lui Dumnezeu, prin credinta, pentru mantuirea gata sa fie descoperita in vremurile de apoi!

Nu exista aceeasi speranta pentru cei necredinciosi. Soarta finala a celor care nu-L iubesc pe Dumnezeu este iadul. In Luca 16:22b-23 este scris: A murit si bogatasul, si l-au ingropat. Pe cand era el in Locuinta mortilor, in chinuri, si-a ridicat ochii in sus, a vazut de departe pe Avraam, si pe Lazar in sanul lui.

Mersul in cer: cum poate sa ajunga cineva acolo?
Mersul in cer este o calatorie care va avea loc in viitor pentru toti cei care devin una cu El. Credinciosul intra in prezenta lui Dumnezeu imediat dupa moarte. 2 Corinteni 5:1 spune: Stim, in adevar, ca, daca se desface casa pamanteasca a cortului nostru trupesc, avem o cladire in cer de la Dumnezeu, o casa, care nu este facuta de mana, ci este vesnica.

Credinciosul are speranta aceasta din momentul in care Il primeste pe Cristos. Credinciosii realizeaza ca umblarea lor pe pamant este doar un moment in lumina vesniciei petrecute cu Dumnezeu in cer; acesta este motivul pentru care noi rabdam suferinta si greutatile, fiindca stim ca va veni ziua cand Dumnezeu ne va chema la El acasa.

1 Tesaloniceni 4:14-18 ne spune: Caci daca credem ca Isus a murit si a inviat, credem si ca Dumnezeu va aduce inapoi impreuna cu Isus pe cei care au adormit in El. Iata, in adevar, ce va spunem, prin Cuvantul Domnului: noi cei vii, care vom ramane pana la venirea Domnului, nu vom lua-o inaintea celor adormiti. Caci Insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, Se va cobori din cer, si intai vor invia cei morti in Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mangaiati-va dar unii pe altii cu aceste cuvinte.

Daca intelegi ca esti pacatos, si crezi ca Isus Cristos a venit sa fie singurul Rascumparator pentru pacat, atunci vei intelege cum sa ajungi in cer. Intrebarea este esti gata sa primesti darul lui Dumnezeu, Fiul Sau, Isus Cristos? Daca da, crede in Cristos, pocaieste-te de pacatele tale, si preda-ti viata Lui, care este Domn:

Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta, pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.

Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh. (Faptele Apostolilor 2:38) Daca ai decis sa-L primesti pe Isus astazi, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne spune sa perseveram in angajamentul nostru.

Cum poti ajunge in cer intelegeri gresite

Multa lume crede ca raspunsul la intrebarea cum poti ajunge in cer este: sa fii un om bun. Pentru unii, a fi bun inseamna sa nu fii rau. Poate una sau mai multe din urmatoarele caracteristici te descriu pe tine: Nu ai omorat pe nimeni. Nu furi. Nu injuri prea mult. Nu minti prea des. Nu esti dependent de droguri. Nu inseli. Rareori mergi la jocuri de noroc. Constiinta iti este curata pentru ca nu esti chiar asa de rau cum sunt oamenii despre care citesti in ziare sau pe care ii vezi la televizor. Esti exact asa cum sunt toti ceilalti pe care ii cunosti si nu se poate sa mergiin iad. Prin urmare, esti destul de sigur ca dupa ce mori Dumnezeu te va lasa in cerul Sau, nu-i asa?

Multi altii cred ca raspunsul la intrebarea cum sa ajungi in cer se decide in jurul faptelor bune. Poate una sau mai multe din urmatoarele caracteristici te descriu pe tine: Dai bani cersetorilor sau ceva de mancare celor fara adapost care stau la colturile strazii. Esti implicat activ in activitatile comunitatii si cele civice. Iti daruiesti cu generozitate timpul, talentele, si/sau iti donezi banii organizatiilor caritabile si non-profit. Esti mai bun decat multi pe care ii cunosti. De fapt, esti asa de bun, incat esti convins ca dupa ce mori, cu siguranta Dumnezeu te va lasa in cerul Sau, nu-i asa?

Mai sunt si altii care cred ca ritualurile religioase le vor fi biletul de intrare in cer. Urmatoarele afirmatii probabil te descriu pe tine: Imbratisezi credintele religioase care iti spun cum sa traiesti o viata spirituala. Religia ta afirma ca exista Dumnezeu, dar nu iti spune cum poti avea o relatie personala cu El. Si in ciuda tuturor ritualurilor religioase, religia ta nu iti garanteaza ca urmarea lor te va ajuta sa ajungi in cerul lui Dumnezeu, nu-i asa?

Cum sa ajungi in cer Crede adevarul!
Adevarul este ca exista doar o singura cale pentru toate fiintele umane prin care acestea pot ajunge in cer. Aceasta cale este credinta in Domnul Isus Cristos.

Fiecare fiinta umana este, prin natura ei, o fiinta pacatoasa. Biblia spune ca eforturile noastre de a face fapte bune nu sunt acceptabile inaintea lui Dumnezeu (Efeseni 2:8-9). Doar Dumnezeu Singur este sfant. Doar Dumnezeu Singur este bun. Dumnezeu a creat o cale prin care fiintele umane pacatoase pot intra in cer.

Dumnezeu este singura Fiinta perfecta in intregul univers, si El a venit pe pamant acum 2000 de ani ca si om Isus. Mama Lui a fost o fecioara pe nume Maria. Insa Maria nu a fost insarcinata printr-un om, ci prin Duhul Sfant al Dumnezeului cel Viu. Ea a nascut pe Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos.

Legile lui Dumnezeu cereau pentru salvarea unei vieti, luarea altei vieti. Omenirea a fost atat de pacatoasa ca jertfele animalelor aduse de poporul evreu nu o mai puteau curati de pacatele ei. Asa ca, Dumnezeu S-a jertfit pe Sine, prin persoana Domnului Isus Cristos, astfel incat pacatele noastre sa fie iertate prin sangele Lui. In timpul vietii Sale pe pamant, Isus a trait o viata desavarsita si fara pacat.

Isus Cristos a murit pe cruce. A fost ingropat in mormant pentru trei zile si a treia zi a fost inviat din morti. Dupa patruzeci de zile, S-a intors in cer, unde domneste si acum. El Se va intoarce pe pamant a doua oara pentru a-i lua la Sine pe cei care si-au marturisit credinta in El.

Cum sa ajungi in cer Atitudine personala
Isus a murit pentru ca cei care cred in El sa nu mai fie condamnati la o vesnicie traita in separare de Dumnezeu. Daca vrei sa fii sigur ca ajungi in cer dupa ce vei muri si crezi ca Isus Cristos a murit sa te mantuiasca de pedeapsa pentru pacatele tale, raspunde la aceste intrebari.

Recunosti ca esti pacatos si crezi ca Isus Cristos a venit ca Singurul Rascumparator pentru pacat? Esti gata sa primesti darul lui Dumnezeu Fiul Sau, Isus Cristos? Daca da, crede in Cristos, pocaieste-te de pacatele tale, si preda-I Lui ca Domn tot restul vietii tale:

Daca ai decis astazi sa-L primesti pe Isus, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne indeamna sa perseveram in angajamentul nostru.

Sa devii astazi crestin!

Dar voi cine ziceti ca sunt?

Simon Petru I-a raspuns:

Tu esti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu.

Care este raspunsul tau?

Sa devii crestin: Pasi prin Evanghelie
In primul rand, poti fi sigur ca Dumnezeu te iubeste neconditionat si doreste sa ai o relatie personala cu El.

Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3:16).

In al doilea rand, trebuie sa recunosti inaintea lui Dumnezeu ca natura ta e pacatoasa, pentru ca aceasta este ceea ce ne separa pe noi toti de El.

Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23)

In al treilea rand, trebuie sa te opresti de la a mai incerca sa placi lui Dumnezeu prin efortul tau, si sa intelegi ca mantuirea prin sangele lui Isus Cristos este un dar pe care niciunul din noi nu il merita.

Dar Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi, prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Cristos a murit pentru noi (Romani 5:8)

In ultimul rand, trebuie doar sa pasesti inainte si sa accepti din inima darul lui Dumnezeu Fiul Sau, Isus Cristos.

Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12)

Isus spune:

Isus i-a zis: Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine (Ioan 14:6)

Isus mai spune:

Iata Eu stau la usa, si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine (Apocalipsa 3:20).

Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh. (Faptele Apostolilor 2:38)

Daca ai decis sa devii astazi crestin, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne vorbeste sa perseveram in angajamentul nostru.

Marea Trimitere O invatatura personala

Marea Trimitere este una din cele mai importante pasaje din Sfanta Scriptura. In primul rand, este ultima porunca directa lasata de Isus ucenicilor Lui. In al doilea rand este o chemare speciala a lui Cristos catre toti urmasii Lui, de a face ceva specific cat sunt pe acest pamant. Marea trimitere :

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, si le-a zis: „Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant. Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin. (Matei 28:18-20).

Marea Trimitere Importanta ei pentru crestini
Marea Trimitere este sfarsitul unei Evanghelii si inceputul credintei in actiune pentru toti crestinii. Aceasta porunca a lui Isus este importanta pentru ca este o porunca personala – de a avea o credinta profunda in Isus Cristos, asa cum este indicat in versetul 18. „Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant”. Afirmatia este una extrem de puternica, si necesita credinta in Isus, confirmand astfel puterea Sa in vietile crestinilor si credinciosia lor pentru El. Acest verset are rolul de a stabili clar atotputernicia lui Isus si dumnezeirea Sa. Daca crestinii nu cred aceasta afirmatie, nu exista incredere completa. Isus este foarte clar cu privire la autoritatea Sa in lume – este completa si totala de la inceputul timpurilor (Ioan 1:1-3)

In versetul 19, Isus le da credinciosilor indrumari specifice, pe care sa le urmeze dupa ce si-au marturisit credinta. „Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh. El porunceste ca toti credinciosii sa mearga si sa impartaseasca Vestea Buna a mantuirii in toata lumea. Oamenii aud aceasta chemare si raspund – mergand in fiecare an in calatorii misionare pe tot pamantul, impartasind cuvantul lui Isus Cristos. Multi crestini au facut sacrificii uimitoare, calatorind in regiuni ale lumii departe de orasele civilizate in jungle si deserturi. Insa campul de misiune poate fi uneori foarte aproape casa ta. Poate fi un vecin care nu a auzit Vestea cea Buna sau o intreaga zona unde oamenii nu isi pot permite cumpararea unei biblii din cauza saraciei. In secolul XXI, internetul a devenit un camp de misiune unde oamenii se pot intalni si impartasi dragostea lui Isus. Locuri si oameni care au nevoie sa auda Evanghelia sunt pretutindeni!

Un alt aspect important al versetului 19 este ca Isus ii invata pe ucenicii Sai, in mod special – doctrina despre Trinitate. Cele trei Persoane ale Trinitatii sunt fiecare egale si fiecare Dumnezeu; iar aici este prezentata Trinitatea in ordinea logica: Tatal, Fiul si Duhul Sfant – insa un singur Dumnezeu de la inceput (vezi romani 1:20).

In ultimul rand, in versetul 20, prin afirmatiile Sale catre urmasi, Isus ofera directii clare: „si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” Crestinii sunt indemnati sa-i invete pe altii despre Isus Cristos si deplinatatea adevarului Sau. Noi nu-L putem propovadui pe Cristos ca Domn si Mantuitor in timp ce respingem anumite invataturi ale Lui. Invatand pe altii adevarurile Scripturii, prin versetul 20 suntem incredintati ca Isus Cristos ne va sprijini. Acest fapt s-a dovedit a fi demn de incredere de-a lungul secolelor, intrucat milioane de credinciosi au auzit, acceptat si impartasit Vestea Buna a lui Isus Cristos. Da, Isus s-a inaltat inapoi la cer, dar este prezent prin puterea Duhului Sfant in fiecare credincios!

Marea trimitere o chemare personala
Prin Marea Trimitere, Isus cheama fiecare crestin sa impartaseasca Vestea Buna, mergand prin credinta. Aceasta este credinta insotita de fapte! Oamenilor care se supun poruncii date de Isus, li se va schimba viata spirituala pentru totdeauna! Poti impartasi Vestea cea Buna unui vecin sau mutandu-te in alta tara, pentru a vesti Evanghelia oamenilor de acolo. Poti darui copiiilor strazii, le poti spune despre Cristos, sau poti impartasi Cuvantul intr-un oras la doua ore distanta de casa ta. Fiecare crestin este dator sa impartaseasca Evanghelia oriunde merge. Daca esti credincios, unde te-a trimis Isus Cristos sa mergi? Pe cine ti-a pus Dumnezeu pe inima pentru a-i duce darul mantuirii? Ce pasi mici sau mari poti face, stiind ca Isus va fi de partea ta, „pentru a face ucenici din toate neamurile” ?

Patimile lui Cristos Filmul puternic al lui Mel Gibson…

Patimile lui Cristos si adevarul despre El sunt revelate. De ce a fost nevoie ca El sa moara pe cruce?

Patimile lui Isus este un film despre ultimele douasprezece ore din viata lui Isus Cristos de acum aproximativ 2000 ani. Filmul incepe cu o scena in Gradina Ghetsimani unde Isus a mers sa se roage dupa ultima cina impreuna cu apostolii Lui. Isus este apoi arestat in gradina, dupa ce este tradat de Iuda Iscarioteanul, si luat inapoi la Iersualim unde liderii Fariseilor il vor confrunta cu acuzatii de blasfemie. El este apoi condamnat la moarte de liderii religiosi.

Dupa aceea, Isus este adus in fata lui Pilat, guvernatorul roman al Palestinei. Pilat a avut puterea de a decide crucificarea sau eliberarea lui Isus. Cariera politica a lui Pilat era in primejdie in acel timp, de aceea nu dorea sa mai aiba si alte conflicte. Daca nu le permitea liderilor religiosi sa-L crucifice pe Isus, si-ar fi cauzat multe probleme. Astfel Pilat a cedat aceasta decizie regelui Irod. Acesta insa, l-a trimis pe Isus inapoi lui Pilat, care a dat apoi multimii oportunitatea de a decide intre eliberarea lui Isus sau a talharului Baraba. Multimea a ales sa-l lase liber pe Baraba si l-a condamnat pe Isus la moarte.

Patimile lui Cristos o parte remarcabila a istoriei
Patimile lui Isus continua cu predarea Lui soldatilor romani, care Il bat in repetate randuri. Dupa aceea este adus inapoi la Pilat care il prezinta multimii, sperand ca aceasta va fi deajuns; insa nu a fost. Pilat isi spala mainile in fata acestei dileme si ordona oamenilor lui sa faca cu Isus ceea ce doreste multimea.

Lui Isus ii este data o cruce proprie si ii se ordona sa o duca printre strazile Ierusalimului pana pe dealul Golgotei. Acolo, este pironit pe cruce si intelege ca Tatal Sau din ceruri Si-a intors privirea de la El din cauza pacatelor lumii pe care El (Isus) le-a luat asupra Sa. Dupa ore de tortura, Isus proclama „S-a sfarsit” si dupa aceea „In mainile Tale imi incredintez Duhul”.

In momentul mortii lui Isus se produce un mare cutremur de pamant iar perdeaua dinlauntrul Templului este rupta de sus pana jos; apoi este intuneric pentru 3 ore.

Trei zile mai tarziu, Isus Cristos inviaza din morti, invingand pacatul si moartea si asigurand astfel singura cale pentru omenire de a fi impacata cu Dumnezeu Tatal.

Patimile lui Cristos De ce a trebuit ca Isus sa moara pe cruce?
Patimile lui Isus sunt extrem de intense. Dar de ce a trebuit ca Isus sa moara in acest fel? Cuvantul lui Dumnezeu pentru oameni – Biblia – spune faptul ca toti oamenii au pacatuit inaintea lui Dumnezeu incalcand poruncile Lui (exemplu: mintind, furand, poftind la bunul altuia, sexul in afara casatoriei, etc).

Chiar si un singur pacat comis impotriva lui Dumnezeu este deajuns pentru a ne separa de El pentru intreaga vesnicie. Biblia spune in Romani 3:23 „Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu”.

Dumnezeu a stiut ca exista o singura cale pentru a rascumpara omenirea pentru El, odata si pentru totdeauna. Aceasta a insemnat trimiterea Fiului Sau – Isus Cristos pe pamant, pentru a trai o viata fara pacat si a muri pe cruce, fiind unica jertfa ce rascumpara pacatele intregii lumi. Romani 5:8 spune „dar Dumnezeu isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi.”

Patimile lui Cristos O Poveste de dragoste fundamentala
Patimile lui Isus este cu adevarat despre o poveste de dragoste — dragostea care Isus o are pentru tine si pentru mine. El a fost dispus sa moara pe cruce, sa primeasca toata ocara, durerea si suferinta extraordinara, si mai mult, sa ia asupra Lui pacatele intregii omeniri – din trecut, prezent si viitor. A fost dispus sa fie separat de Tatal Sau – Dumnezeu, cand a purtat pacatele mele si ale tale. A facut toate acestea pentru ca ne iubeste si vrea sa ne petrecem eternitatea cu El in rai. Insa acest lucru nu va fi posibil daca noi nu acceptam sacrificiul facut de El pentru noi. Refuzul de a crede in Isus Cristos ca Domn si de a-L primi in inima noastra, ne va face responsabili de toate pacatele pe care le-am comis impotriva lui Dumnezeu. Cand vom muri, vom fi judecati pentru aceste pacate si vom primi o sentinta – pentru moarte si separare eterna de Isus Cristos si Dumnezeu Tatal. Insa acesta nu trebuie sa fie si cazul tau. Urmareste link-ul de mai jos pentru a afla ce inseamna sa fii salvat!

Rugaciune de Iertare…numai prin „filtrul” Iisuss

O rugaciune de iertare este ceva ce cautam cu totii intr-un moment al vietii. Iertarea este un dar pretios care nu este deloc usor de obtinut, nici usor de dat. Iertarea este esentiala vietii; ea ne elibereaza de greselile trecutului si ne da speranta pentru viitor. De dragul iertarii iisus a venit pe pamant sa moara pentru omenire.

Rugaciune de Iertare: Facuta Posibila prin Isus Cristos
Rugaciunea de iertare este o rugaciune adresata lui Dumnezeu. Cu toate ca ne putem rani direct unii pe altii, toate pacatele noastre pana la urma Il ranesc pe Dumnezeu. Poate te intrebi cum de este posibil acest lucru. Cum de Il pot rani deficientele noastre pe Creatorul Atotputernic al universului? Chiar Ii pasa lui Dumnezeu? In Geneza 6, gasim cum Dumnezeu este intristat de toate nedreptatile ce si le-au facut oamenii unii altora: Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant, si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau. I-a parut rau Domnului ca a facut pe om pe pamant, si S-a mahnit in inima Lui. (Geneza 6:5-6)

Fiind Atotcunoscator, Dumnezeu Se intristeaza chiar de un simplu gand rau. Astfel, iertarea finala trebuie de asemenea sa vina din partea lui Dumnezeu. Oricum, din pricina dreptatii Sale, iertarea nu poate fi data in mod gratuit. Fiecare pacat trebuie luat in seama pentru ca Dumnezeu sa fie un judecator drept. Isus Cristos a murit pe cruce la Calvar in locul nostru, astfel incat pacatele noastre sa poata fi iertate. Suferintele Lui au platit pentru greselile noastre. Caci acesta este sangele Meu, sangele legamantului celui nou, care se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor. (Matei 26:28)

In dragostea Lui, Dumnezeu a stiut ca constiinta noastra avea nevoie sa fie eliberata de vina si condamnare. El a stiut ca iertarea pacatelor era cea mai mare nevoie a noastra. In actul final al dragostei, Dumnezeu nu numai a suferit durerea pentru pacatele noastre, dar a si platit pentru consecintele acestora, ca noi sa avem oferita iertarea atunci cand pacatuim. Tot ce trebuie sa facem este sa acceptam iertarea Sa in dar.

Rugaciune de iertare: Roaga-L pe Dumnezeu pentru iertare
Poate ai gasit aceasta pagina web in timp ce cautai o rugaciune de iertare care sa-ti linisteasca sufletul chinut. Sau poate te lupti incercand sa ierti pe cineva care te-a ranit adanc. Pentru toti cei care Il accepta pe Isus Cristos ca Domn si Mantuitor, iertarea este oferita in dar. Daca recunoastem pacatele noastre si ne rugam pentru iertare, Dumnezeu ne va ierta fara nici o indoiala: Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire. (1 Ioan 1:9)

Daca Il respingem pe Isus, in esenta, noi respingem darul de iertare al lui Dumnezeu. Prin aceasta noi spunem de fapt ca nu dorim sa ne impacam cu Dumnezeu (1 Ioan 1:10). Desi este alegerea noastra libera de a nu accepta iertarea lui Dumnezeu, in final noi vom fi responsabili de toate pacatele ce le-am comis pana la sfarsitul acestei vieti. Dorinta adanca a lui Dumnezeu este de a se impaca cu tine. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. (Ioan 3:16). Daca doresti sa fii iertat cu adevarat, ia seama la ce a zis Isus si accepta-L intr-un mod sincer ca Domn si Mantuitor personal. Vei fi iertat si Dumnezeu va incepe o lucrare de transformare in viata ta.

Rugaciune de Iertare: Primeste o Viata Noua
Rugaciunea de iertare ne da o noua speranta si un nou inceput. Toate pacatele noastre sunt sterse de Dumnezeu. Pentru ca le voi ierta nelegiuirile, si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatele si faradelegile lor. (Evrei 8:12)

Daca intelegi ca esti pacatos si crezi ca Isus Cristos a venit sa fie Singurul Rascumparator pentru pacat, atunci intelegi rugaciunea de iertare. Intrebarea este esti tu gata sa aplici aceasta rugaciune, primind darul lui Dumnezeu, pe Fiul Sau, Isus Cristos? Daca da, crede in Cristos, pocaieste-te de pacatele tale si preda-I lui ca Domn, tot restul vietii tale:

Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.(Faptele Apostolilor 2:38)

Daca ai decis astazi sa-L primesti pe Isus, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne indeamna sa perseveram in angajamentul nostru.

Calitatile Unui Om Bun =Nici un om nenascut din nou,golit de falsitatea si rautatea satanei,prin botezul in moartea Lui,pentru a fi umplut cu Plinatatea Dumnezeiasca -nu este Bun

Dragut, prietenos, grijuliu, intelegator, rabdator, si iubitor sunt cateva din cuvintele care ne vin in minte atunci cand suntem rugati sa facem o lista cu calitatile unui om bun. Cineva poate sti ca un om este bun sau nu, daca se uita la faptele savarsite de acesta. Un loc bun pentru a vedea calitatile unui om este Cuvantul lui Dumnezeu, Biblia.

Calitatile unui Om Bun Arata bunatate tuturor oamenilor

Biblia ne invata sa aratam bunatate celor in nevoie aceasta este una din calitatile unui om bun.

Si sa nu uitati binefacerea si darnicia; caci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Ii plac. (Evrei 13:15)

Indeamna-i sa faca bine, sa fie bogati in fapte bune, sa fie darnici, gata sa simta impreuna cu altii. (1 Timotei 5:18)

Este usor sa aratam mila oamenilor care ne plac si celor in nevoie. Insa o persoana care poseda calitatile unui om bun ar trebui sa manifeste mila si bunatate si fata de dusmani.

Si daca dati cu imprumut acelora de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce rasplata vi se cuvine? Si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor ca sa ia inapoi intocmai. Voi insa, iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti ceva in schimb. Si rasplata voastra va fi mare si veti fi fiii Celui Prea Inalt; caci El este bun si cu cei nemultumitori si cu cei rai. Fiti dar milostivi, cum si Tatal vostru este milostiv. (Luca 6:34-36)

Calitatile unui Om Bun Ascultarea de Lege
Una din cele mai importante calitati a unui om bun este ascultarea de autoritati.

Adu-le aminte sa fie supusi stapanirilor si dregatorilor, sa-i asculte, sa fie gata sa faca orice lucru bun. (Tit 3:1).

Oricine sa fie supus stapanirilor celor mai inalte; caci nu este stapanire care sa nu vina de la Dumnezeu. Si stapanirile care sunt, au fost randuite de Dumnezeu. (Romani 13:1)

Calitatile unui Om Bun Este oare lucrul acesta suficient pentru cer?
Cineva poate avea toate calitatile unui om bun, si cu toate acestea sa nu fie in cer! Biblia spune ca faptele bune nu-i mantuiesc pe oameni de pacat. Mantuirea este posibila doar prin mila si bunatatea lui Dumnezeu.

Noi toti am pacatuit (Romani 3:23) si nici un numar de fapte bune nu ne poate salva de pacatul nostru (Efeseni 2:8-9). Biblia spune ca noi toti suntem pacatosi si nu putem indeplini standardul lui Dumnezeu de perfectiune. Dimpotriva, noi meritam moartea ca pedeapsa pentru pacatele noastre (Romani 6:23).

Dumnezeu a facut o cale prin care sa fim iertati de pacatul nostru si aceasta este prin Fiul Sau fara pacat, Isus Cristos. El L-a trimis pe Fiul Sau pe pamant sa moara pentru pacatele noastre si sa asigure o cale prin care noi sa ne putem petrece vesnicia cu El in cer (2 Corinteni 5:21). El iti ofera darul Sau liber, viata vesnica; vei accepta darul Lui?

Daca doresti sa-L accepti pe Isus Cristos acum, roaga-te cu o rugaciune asemanatoare acesteia: Dumnezeule, inteleg ca sunt pacatos si ca nu pot sa ajung in cer prin faptele mele bune. Ma pocaiesc de pacat si Te rog sa ma ierti. Cred ca Fiul Tau Isus a murit pe cruce pentru pacatele mele si a inviat din morti. Ma incred in Tine pentru mantuire. Accept acum darul Tau gratuit. Ajuta-ma sa ascult de Tine si sa incep sa cresc in umblarea mea. In numele lui Isus, Amin.

Biblia spune ca daca accepti darul lui Isus Cristos, viata vesnica, iti vei petrece vesnicia cu Dumnezeu in cer. Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a invitat din morti, vei fi mantuit. (Romani 10:9

Pildele din Evanghelii

Cuprins [hide]

Pentru a înţelege pildele Domnului Isus, mai întâi trebuie să ştim ce este o pildă?

Pilda este o povestire care descrie stări de lucruri bune sau rele din viaţa religioasă a evreilor şi a creştinilor, unde persoanele bune sunt înlocuite cu lucruri bune din natură; cum ar fi plante, animale, de exemplu “grâu,” “oi,” etc., iar persoanele cu înclinaţii mai puţin bune, cu “neghină,” “capre,” etc.

De asemenea starea favorabilă în care se găsesc personajele pildelor este reprezentată uneori prin îmbrăcăminte bună, mâncare îmbelşugată, iar starea nefavorabilă prin lipsa acestora şi prin boală. Persoanele degradate moral cu numele de “schiopi”, “orbi”, etc.

Pedepsele sunt reprezentate prin foc. Acest foc este simbolic şi nu real.

Ucenicii s-au apropiat de Isus şi i-au zis:

“De ce le vorbeşti în pilde?” Isus le-a răspuns:

“Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.” (Matei 13:10,11)

PILDA SEMĂNĂTORULUI

(MATEI 13:3-8, 18-23, MARCU 4:3-8, 14-20, LUCA 8:5-9, 11-15)

Această pildă descrisă de trei evanghelişti este explicată de Domnul şi se aplică atât evreilor, cât şi păgânilor, cărora li s-a predicat Evanghelia. Poate ar fi de lămurit versetul din Matei 13:8, unde spune: “un grăunte a dat o sută, altul şaizeci şi altul treizeci.”

Aici este vorba de creştinii conştiincioşi, dar care nu sunt la fel de îndemânatici. Cel care a produs o sută nu vrea să spună că el a produs rod sută la sută, ci numai că el a produs rod mai mult decât ceilalţi. În înţelesul nostru, sută la sută ar fi perfecţiunea, iar Domnul când a spus 30; 60 şi 100 nu s-a exprimat în procente. Deci cel care a produs 100 vrea să spună doar atât că a produs mai mult decât ceilalţi şi nu 100%, pentru că şi la acela care a produs o sută trebuie ca Domnul Isus să completeze, suta lui nefiind tot ceea ce cere dreptatea lui Dumnezeu. Nimeni în starea imperfectă nu poate îndeplini legea în mod perfect fără meritul lui Isus.

PILDA NEGHINEI(MATEI 13:24-30; 36-43)

Pilda aceasta cuprinde o perioadă foarte lungă, de aproximativ două mii de ani. Ea începe să se desfăşoare la prima prezenţă a Domnului Isus, unde El este Semănătorul şi se sfârşeşte la a doua prezenţă, unde, ca Secerător şef, trimite lucrători numiţi “Îngeri” pentru a secera recolta.

Aici adevărul evanghelic este numit “grâu,” “sămânţa bună”, iar neadevărurile care s-au strecurat sunt numite “neghină.” De altfel şi culturile acestea care au crescut împreună şi care sunt creştinii, sunt numite creştini care seamănă cu grâul şi creştini care seamănă cu neghina. Creştini care înţeleg bine adevărul şi creştini care nu-l înţeleg decât în parte, credinţa lor fiind zidită mai mult pe filosofii omeneşti. Aceştia pretind că sunt fiii lui Dumnezeu, dar în realitate nu sunt.

Satan a strecurat în doctrina curată învăţături false şi s-a folosit de “lupii îmbrăcaţi în piei de oaie” pentru a duce în rătăcire poporul Domnului; vom da mai jos câteva exemple în acest sens din epistolele Apostolilor.

În întâia Epistolă adresată bisericii din Corint, Grecia, aflăm că “neghina” a fost semănată sub forma unei învăţături false care pretindea că Cristos nu a înviat.

În a doua Epistolă adresată corintenilor, capitolul 11, Apostolul descrie necazurile lui cu apostolii mincinoşi şi cu unii creştini dintre evrei, care amestecau legea lui Moise cu Evanghelia lui Cristos, încurcând credinţa multora ca şi de altfel în Epistola către Galateni, unde Pavel atrage ferm atenţia în capitolul 5:4, “Voi care voiţi să fiţi neprihăniţi prin Lege v-aţi despărţit de Hristos.”

Efesenilor Pavel le scrie, “…ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor prin mijloacele de amăgire.” (Efes. 4:14)

Pavel se vede obligat să scrie bisericii din Colose, “…Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce ca şi cum aţi trăi încă în lume vă supuneţi la porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru.” (Coloseni. 2:20,21)

Este clar că cineva acolo încerca să introducă ceremonii şi datini omeneşti în învăţătura curată a Evangheliei.

În biserica din Tesalonic se răspândise “neghina” sub forma unei idei false care pretindea că Domnul venise a doua oară şi începuse împărăţia lui Dumnezeu.

Aici Pavel profeţeşte că în biserica creştină se va ridica de-a lungul timpului un puternic sistem de amăgire, ai cărui muguri au apărut chiar din zilele Apostolului. Să luăm aminte: “…căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel care o opreşte să fie luat din drumul ei.” (2 Tesaloniceni. 2:7)

Lui Timotei, Pavel Apostolul îi scrie cum unii creştini opreau căsătoria. (O regulă de mai târziu a Bisericii Catolice). (1 Timotei 4:3)

La fel în capitolul 6:3-5 scrie: “Dacă învaţă cineva pe oameni o învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie este plin de mândrie…”

În 2 Timotei capitolul 4:14 este amintit Alexandru căldărarul. Timotei este avertizat să se ferească de el, pentru că “ … este cu totul împotriva cuvintelor noastre….” versetul 15.

Cu puţin timp înainte de arestarea sa, Pavel a spus:

“ …Ştiu bine că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase ca să atragă pe ucenici după ei.” (Fapte 20:29)

Celălalt mare Apostol, Petru, în a doua Epistolă avertizează, “ …În norod s-au ridicat proroci mincinoşi după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi. (2 Petru 2:1) Apostolul Ioan şi Iuda avertizează că se vor strecura erezii în învăţătura creştină. Dar poate Cartea Apocalipsa oferă o vedere şi mai largă a acestor rătăciri de-a lungul celor şapte perioade ale bisericii creştine, din perioada primară Efes până la ultima, Laodicia.

Neghina rătăcirilor semănată de Satan a produs rod bogat de necredinţă. Doctrina iadului cu chinul veşnic, a sufletului care nu poate muri, a idolatrizării sfinţilor, a Liturghiei care omoară pe Cristos de câte ori vrea preotul, a unui Dumnezeu tripersonal şi altele. Marea biserică a Evului Mediu a fost o biserică coruptă până în măduva oaselor. Învăţăturile ei rătăcite au îmbătat şi mai îmbată şi astăzi lumea.

Dar acum a venit vremea socotelilor. A venit “secerişul” unde “grâul” este salvat, iar neghina va fi arsă în” foc”.

Domnul explică această pildă ucenicilor în linii mari. El explică cine este Semănătorul, cine este vrăşmaşul, pe cine reprezintă “grâul” şi “neghina”, spune că evenimentele cu care se va sfârşi această lume rea sunt numite “seceriş”, dar aparent lasă neexplicat cine sunt îngerii trimişi, ce reprezintă cuptorul aprins şi scrâşnirea dinţilor.

Susţinătorii teoriei iadului spun că cuptorul aprins este iadul, unde Domnul va arunca pe cei care nu fac parte din Biserică, adică pe restul lumii.

Pilda aceasta ilustrează scopul lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa, de a o alege dintre toate popoarele conform cu ceea ce spune Cuvântul inspirat în Fapte 15:14, “ … ca Să-şi aleagă din mijlocul lor un popor care să-I poarte numele.” Acesta a fost scopul principal pentru care a fost răspândită Evanghelia în toată lumea.

Al doilea scop a fost acela de mărturie. Adică de a încredinţa pe oameni că vine o zi de judecată (Fapte 17:30-31). Nu toată lumea este chemată a fi Biserica Domnului, dar toată lumea este îndemnată să se pocăiască. Numărul Bisericii este hotărât dinainte ca să fie format din 144 000 de membri.

Pilda ne mai ilustrează că deşi Satan a încercat să oprească dezvoltarea Bisericii (a “grâului”, înăbuşindu-l cu “neghină”) în ciuda aparenţei reuşite a lui , totuşi Dumnezeu este stăpân pe situaţie şi “Mica Turmă” va fi glorificată. Mulţimea de creştini numai cu numele nu vor fi glorificaţi. Ei vor fi foarte dezamăgiţi. Cuptorul din pildă, unde se spune că vor fi aruncaţi reprezintă ţările creştine care vor trece prin foarte mari necazuri.

“Cuptorul” şi “focul” din pildă nu sunt reale (cum de altfel nici “grâul” şi “neghina”).

“Cuptorul” şi “focul” reprezintă necazul cel mare care va veni peste popoarele creştine, în nici un înţeles al cuvântului nu reprezintă chinul veşnic.

Pilda ne mai spune că degeaba a semănat Satana “neghina” rătăcirilor. Dumnezeu este mai înţelept şi mai puternic şi-l va zdrobi pe Satana sub picioarele Bisericii. Romani 16:20.

“Îngerii” din pildă sunt tot membrii Bisericii angajaţi în răspândirea adevărurilor Evangheliei, în special acelea care se referă la a doua prezenţă a Domnului, care deşi de faţă, nu este văzut de lume pentru că este o fiinţă spirituală. Dacă El S-ar arăta lumii, cum s-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului, urmările ar fi aceleaşi: pierderea vederii. “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.” (Luca 17:20)

PILDA GRĂUNTELUI DE MUŞTAR (MATEI 13:31-32)

Pilda aceasta şi cea următoare a aluatului, este rostită de Domnul înainte de a explica “Pilda neghinei” pe care tocmai o rostise.

Pilda grăuntelui de muştar explică aceeaşi istorie a creştinismului ca şi “Pilda neghinei”. Ea se ocupă în mod unilateral de creştinismul fals, de creştinii numai cu numele.

Pilda profeţeşte ceea ce istoria de mai târziu a confirmat:

Creştinizarea imperiului Roman, cel mai mare imperiu din câte a cunoscut lumea vreodată şi care a supravieţuit sub diferite forme până la începutul secolului al XX-lea. Un imperiu atât de vast creştinizat se aseamănă cu un mare copac.

Începutul răspândirii Evangheliei a fost mic şi neânsemnat, ca un mic grăunte de muştar. A fost planul lui Dumnezeu ca Evanghelia să fie vestită în toată lumea şi Apostolul Pavel a fost desemnat ca un vas ales să o ducă până în capitala imperiului, până la Roma. Dar Satan a reuşit să corupă credinţa multora, astfel că acest imperiu păgân a fost şi mai păgân după creştinizarea lui de către împăratul Constantin în secolul al IV-lea, deşi pe firma lui scria “Sfântul Imperiu Roman.” Ramurile lui în care se adăposteau păsările cerului, reprezintă şi astăzi diferitele secte ale creştinătăţii (ale copacului) în care se odihnesc diferite învăţături demonice, pentru că Satan şi demonii sunt “păsările” din pildă. Ei au răspândit “neghina” rătăcirilor, dezonorând numele scump al lui Dumnezeu prin învăţăturile lor murdare, care dăinuiesc şi astăzi în creştinătate. Babilonul, descris în Apocalipsa 18, este “copacul cel mare” şi în acelaşi timp este şi cetatea cea mare. Este creştinismul de paradă, îngâmfat şi arogant, şi a ajuns o închisoare a oricărei “păsări” necurate şi urâte. (Apocalipsa 18:2) Aceste ““păsări” pe lângă erorile tradiţionale, atacă minţile creştinilor în timpurile moderne cu spiritismul, şi cu practica religiilor orientale păgâne.

Învăţăturile despre chinul veşnic şi toate celelalte, legate de acestea care nu sunt din Biblie, sunt fără îndoială de la Satan şi de la demoni.

PILDA ALUATULUI (MATEI 13:33)

În această pildă este ilustrat adevărul evanghelic prin cele trei măsuri de făină albă de grâu. În Vechiul Testament să făceau pâini (turte) din făină albă de grâu care erau puse în două grămezi, a câte şase pâini pe masa din cortul întâlnirii şi reprezintă cuvântul Scripturii cu care se hrănesc spiritual creştinii. Aceste pâini trebuia în mod hotărât să nu fie dospite, ceea ce reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, neacrit cu aluatul învăţăturilor false.

Paştele evreilor trebuiau mâncate tot cu pâine nedospită. La fel la cina de amintire, Domnul a folosit aceeaşi pâine care îl reprezintă pe El şi mai târziu şi Biserica este părtaşă la (adică face parte din ) aceeaşi pâine care va da lumii viaţă. (1 Corinteni. 10:17)

Aluatul reprezintă aici ceea ce este scris în Evanghelia după Matei 16:12, “ …Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi saducheilor.”

1 Corinteni 5:7 “ …Măturaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi fără aluat…”

Revenind la pilda pe care o examinăm, observăm o femeie care a luat aluat şi l-a pus în trei măsuri de făină până când a dospit toată plămădeala.

Cele trei măsuri de făină reprezintă învăţăturile curate ale lui Isus, ale Apostolilor şi ale profeţilor.

Reprezintă cele trei mari principii ale învăţăturii creştine: CREDINŢA — SPERANŢA — IUBIREA .1 Corinteni 13:13.

Dacă pe vremea Apostolilor erau numai câţiva “lupi”, după câteva sute de ani ei au ajuns o “haită” şi au “sfâşiat” pe multe din “oile” Domnului. Pe măsură ce timpul trecea, creştinii s-au împărţit în două clase, în conducători şi în conduşi. Aceşti conducători numiţi NICOLAIŢI (NIKE—LAOS; NIKE = CONDUCĂTOR (GREACĂ), LAOS = POPOR; NIKOLAIŢI = CONDUCĂTORI PESTE POPOR), (Apocalipsa. 2:6). Aceştia au apărut încă în timpul Bisericii din vremea Apostolilor (perioada Efes),( Apocalipsa 2:6) contrar cu ceea ce a învăţat Isus, “Între voi să nu fie nici unul mai mare.”

După căderea Imperiului Roman de apus în anul 476 D.Cr., în mâinile barbarilor, pe tronul rămas gol la Roma este instalat în anul 539 episcopul creştin din Roma, la rang de papă. De aici încolo Imperiul Roman este condus de papi 1260 de ani până în anul 1799 când NAPOLEON BONAPARTE a pus capăt Domniei Papale.

În tot acest timp Adevărul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare. S-a ajuns până acolo că Adevărul sacru, piatra de fundament a învăţăturii mântuitoare, Jertfa lui Cristos, a fost pângărit cu minciuna monumentală a Liturghiei. Deşi Scripturile spun clar că Cristos numai o dată a murit, prin Liturghie a fost omorât de milioane de ori.

În cartea Apocalipsei, care este o istorie scrisă în simboluri, observăm două Biserici reprezentate prin două femei, o biserică adevărată arătată în capitolul 12:1, învăluită în soarele evanghelic cu o cunună cu 12 stele, reprezentând învăţăturile celor 12 Apostoli şi Legea lui Moise care o susţinea, reprezentată de luna de sub picioare.

Aceasta a fost de-a lungul Evului Mediu şi aceasta este şi astăzi, aprobată de Dumnezeu, dar hulită de oameni, pentru că o vedem trăind în pustiul societăţii omeneşti (versetul 6).

O altă Biserică care domneşte ca o regină este arătată în Apocalipsa 2:20 şi este numită Izabela. Este numită aşa pentru asemănarea în caracter cu nelegiuita regină a Israelului antic de pe vremea lui Ilie prorocul. Regina aceea a omorât pe prorocii Domnului şi a dus pe poporul lui Israel într-o neagră idolatrie.

Dar să revenim la cartea Apolapsei, capitolul 2:20 şi să vedem ce găsim acolo: “ …Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii mei. Să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jetfite idolilor.”

Izabela este biserica lumească. Ea este numită “adulteră” pentru că nu a rămas credincioasă lui Cristos, ci trăieşte în legături de “concubinaj” cu statul. Ea mănâncă din lucrurile jertfite idolilor pentru că a adoptat idolatria în Biserică sub o formă mascată. Este femeia călărind pe fiară, fiara a patra Imperiul Roman.–Apocalipsa 17–Daniel 7:7.

Ea este “femeia” din pildă care a introdus “aluatul” erorilor în cele trei principii ale învăţăturii creştine şi astfel:

– credinţa a fost denaturată. R2635:4

– speranţa a fost schimbată într-o altă speranţă falsă.

– iubirea, spiritul Domnului a fost schimbată într-o iubire egoistă, după plăceri carnale şi onoruri pământeşti.

De fapt, Izabela aceasta din Apocalipsa este clerul sau ceata preoţilor şi predicatorilor care învaţă greşit poporul. Poporul învăţat greşit crede că ei şi conducătorii spirituali sunt “grâul” Domnului, dar de fapt sunt “neghina”.

PILDA COMORII ASCUNSE ŞI A MĂRGĂRITARULUI(MATEI 13:44-46) R 5047:6

Pilda comorii şi a mărgăritarului ilustrează două lucruri:

În primul rând îl ilustrează pe Domnul Isus care a vândut tot ce a avut ca să cumpere “comoara”. “Comoara” este de două feluri: “Comoara” principală care este Biserica şi “comoara” cealaltă care este lumea restaurată. (D 422)

A doua parte a pildei care se referă la un negustor care caută mărgăritare frumoase, se referă la acei pe care Domnul îi cheamă să moştenească Împărăţia.

“Urmaşii Domnului trebuie să se gândească că nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a atinge această binecuvântare. Împărăţia nu poate fi atinsă cu nici un preţ mai mic decât renunţarea la toate speranţele şi scopurile pământeşti.

Pentru a câştiga această “comoară” preţul este mic, dar este tot ceea ce avem fiecare de dat — timpul nostru, voinţa noastră, proprietatea noastră.

Orice alte “mărgăritare” — de a fi un om de mare valoare al societăţii omeneşti este mic în comparaţie cu acest Mărgăritar.

Fie că un om este bogat sau sărac, învăţat sau neânvăţat, influent în societate sau nu, costul acestui Mărgăritar al Împărăţiei va fi tot ceea ce are el.

Dacă urmărind Împărăţia, unele din planurile noastre pământeşti sunt împiedicate, cu atât mai bine.

Stăpânul a spus că aceasta ne va costa tot ce este al nostru.

Numărul celor care vor obţine acest “Mărgăritar” este limitat la numai 144 000 şi acum, în ceasul al 11-lea, acest număr este aproape complet.

PILDA NĂVODULUI (MATEI 13:47-50)

Pilda năvodului explică aceleaşi întâmplări care aveau să se desfăşoare după cum explică “Pilda neghinei”. Este o pildă profetică pentru că Domnul Isus profeţea pe scurt tot ce avea să se întâmple în lumea în care urma să fie răspândită Evanghelia.

Năvodul este o plasă pe care o aruncă pescarii într-o apă, de obicei în mare, cu scopul de a prinde peşti, dar pe lângă aceştia uneori prinde şi alte animale marine.

În cele din urmă năvodul este tras pe vasul de pescuit şi are loc sortarea peştilor.

Domnul foloseşte această ocupaţie a pescarilor ca un exemplu ilustrativ al felului cum alege Dumnezeu din această lume Biserica Sa, care în această pildă sunt reprezentaţi prin “peştii” de soi bun. Evident că atunci nu erau vapoare de pescuit, astfel că toată lucrarea se făcea manual, după cum de altfel şi astăzi se mai practică pescuitul manual mai ales de către pescarii săraci.

Domnul a chemat pe ucenici ca să-i înveţe a fi “pescari” de oameni.

“Grâul” din “Pilda neghinei” este tot una cu “peştii” de soi bun, prinşi în “năvod”.

Pilda spune că “năvodul” nu a prins numai”peşti” buni, ceea ce denotă că creştinătatea nu cuprinde în interiorul ei (în “năvod”, pentru că creştinătatea în întregul ei este “năvodul”) numai creştinii adevăraţi. Ea cuprinde în acelaşi timp creştini pe jumătate înşelaţi şi o mulţime de făţarnici. (C485)

Pilda cu năvodul ilustrează într-un chip minunat cum s-au bucurat de favoarea lui Dumnezeu un oarecare timp, chiar creştinii numai cu numele. Aceasta este în perfect acord cu ceea ce afirmă şi alte Scripturi, de exemplu Ieremia 51:7, “Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur.”

Cuvântul “Babilon” înseamnă amestecătură, confuzie.

Creştinătăţii în ansamblu sau “năvodului din pildă” i se potriveşte numele de Babilon, pentru că cuprinde multe biserici care toate pretind a fi ale lui Cristos, dar care nu se prea împacă unele cu altele.

Pilda cu năvodul vrea să ne înveţe

ceea ce şi profetul Ieremia declară în 51:7, că un anumit timp (1845 de ani), Dumnezeu a recunoscut pe toţi creştinii ca poporul Său, deşi nu toţi ar fi meritat această favoare.

Biblia ne arată că în această lucrare istoria se repetă.

Pe scurt, evreii care erau şi ei un popor al lui Dumnezeu, cu buni şi cu răi, s-au bucurat tot de 1845 de ani de favoare (DE LA MOARTEA PATRIARHULUI IACOB P<NĂ LA MOARTEA DOMNULUI ÎN ANUL 33 D.Cr.)

Numai cei care au înţeles că Isus este Mesia şi că El era prezent acolo între evrei, au fost poporul Domnului. Restul poporului nu a fost “grâu”, ci “pleavă”. Matei 3:12.

În acelaşi fel s-a procedat şi cu creştinii prinşi în “năvodul” Veacului Evanghelic după trecerea celor 1845 de ani, de la moartea Domnului, din anul 33 până la 1878.

Numai acei creştini care cred că Isus a murit pentru ca toţi morţii să învieze, pentru că “… prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi…”Evrei 2:9—1 Timotei. 2:6.; acei creştini care au abandonat teoria falsă precum că sufletul nu moare, şi se odihneşte în Rai dacă este bun sau se chinuieşte în Iad dacă este rău, care au renunţat la învăţătura falsă că trebuie din nou jertfit Cristos, care au renunţat la învăţătura nescripturală că Dumnezeu este format din trei persoane, care au renunţat a se închina la idoli, aceia care cred că Mesia, S-a întors a doua oară sunt socotiţi “grâu” sau “peşti” de soi bun, la timpul acesta al secerişului. Trebuie amintit aici că în vremurile întunecate ale Evului Mediu când Biblia a fost interzisă pentru popor, din cauza obscurantismului şi misticismului, chiar sfinţii Domnului au crezut unele neadevăruri. Dar Dumnezeu a curăţit Sfântul Locaş–Daniel 8:13–14.

Favoarea prelungită pentru evrei, de la moartea Domnului în primăvara anului când Apostolii, la Rusalii, au aruncat “năvodul” şi până în anul 36 la convertirea primului păgân, Corneliu, nu a fost o favoare naţională, ci una individuală după cum vom vedea într-o altă pildă.

Cei 1845 de ani de favoare pentru creştini în forma lor amestecată cum este ilustrată în “Pilda cu năvodul” nu sunt luaţi la întâmplare, ci aceasta ilustrează ceea ce atât istoria Evului Mediu, cât şi istoria modernă, dovedeşte: blestemul rostit de Domnul Isus cu 5 zile înainte de moartea Sa, cum că Israelul va fi pustiit şi abia după 1845 de ani, în luna mai a anului 1878, la Congresul de la Berlin, se discuta revenirea evreilor în Palestina. Acest an este în acelaşi timp martorul înfiinţării primei aşezări evreieşti în Valea AKOR, aşezare numită PETATIKVAH (uşa speranţei). Exact după cum a profeţit profetul Osea în capitolul 2:14, 15.

Deci ceea ce pentru creştini în ansamblu -ca năvod-era un timp de favoare, cei 1845 de ani, pentru evrei a fost un timp de blestem pentru că L-au răstignit pe Domnul Isus. Blestemul s-a ridicat de peste evrei în anul 1878. iar după 70 de ani statul lor, smochinul,a înverzit– vezi Luca 21:29-Matei 24:32.

“Năvodul” tras la mal corespunde cu încetarea chemării.

Anul 1881 este anul când a încetat favoarea colectivă pentru cei prinşi în “năvod”. Adică aici încetă favoarea lui Dumnezeu peste orice fel de creştini, buni şi răi, după cum zice pilda. Favoarea aceasta de a fi acceptaţi de Dumnezeu se răsfrânge de la acest an încoace numai pentru acei creştini care au luat act de corupţia şi confuzia care domnea în acel “năvod” şi l-au părăsit atunci şi-l mai părăsesc şi astăzi. Ei nu au părăsit şi nu părăsesc astăzi “năvodul”, Babilonul, singuri, ci sunt ajutaţi de Domnul care trimite “pescari”. Cine sunt aceştia? Aceştia sunt tot acei servitori care sunt arătaţi în “Pilda Neghinei” a fi “ÎNGERII.”

Sunt credincioşii Domnului care arată fraţilor lor adevărul Scripturilor; credincioşi care şi ei au fost în “NĂVOD”, dar care au ieşit mai devreme din el.

Chemarea Domnului, “Ieşiţi din Babilon!”, a început să se împlinească în anul 1878. Anul acesta este un an de declin, un an de ameninţare pentru Babilon (MENE, MENE, TEKEL, UFARSIN), iar pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu, cât şi peste Ierusalimul evreiesc un an de “mângâiere.” Anul 1878 este anul învierii celor morţi în Cristos şi în acelaşi timp este anul reânvierii naţionale a poporului evreu, care după cum s-a spus, a stat 1845 de ani sub blestem. Despre aceste lucruri, vom vorbi mai pe larg în explicarea “Pildei cu bogatul şi săracul Lazăr”.

“Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul nostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; (Isaia 40:1) căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.”

Readunarea evreilor în Eretz Israel este descrisă de profeţii Bibliei; amintim aici Ieremia 16:14–18—Ezekiel 37:1–14 —Isaia 40:1-2

PILDA CU OAIA RĂTĂCITĂ (MATEI 18:12-13/ LUCA 15:4-7) R 2706

Pilda cu oaia rătăcită explică pe scurt ceea ce Sfânta Scriptură cuprinde în mesajul ei, Planul lui Dumnezeu de mântuire a omului (“oaia rătăcită”).

Cele nouăzeci şi nouă care nu s-au rătăcit reprezintă creaturile cereşti sfinte care nu au păcătuit.

A presupune că cele 99 reprezintă pe oamenii sfinţi şi cea pierdută, vameşii şi păcătoşii, este o greşeală, pentru că pe Pământ nu este cu adevărat drept nici unul măcar.

Tuturor li s-au “strepezit dinţii” din cauza păcatului strămoşesc (Ezechiel 18:2) şi “…toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.” Isaia 64:6.

PILDA ROBULUI NEMILOSTIV(MATEI 18:21-35) (R 2294, 2665, 3801, 4650)

În această pildă, Domnul Isus scoate în evidenţă un mare har al lui Dumnezeu — Iertarea.

Iertarea de care noi am avut şi avem parte înaintea lui Dumnezeu, trebuie ca după dreptate să o manifestăm şi noi faţă de cei care ne greşesc. Cu alte cuvinte, nu este echitabil să nu iertăm în timp ce noi aşteptăm la rândul nostru iertare.

Pilda cuprinde în sine modul de a rezolva unele nedreptăţi care se potri vea între urmaşii Săi. Domnul ne învaţă că atunci când în mod regretabil se întâmplă acestea, nu este înţelept să se apeleze la instanţele lumeşti pentru a căuta dreptate.

Cuvântul inspirat spune prin Apostolul Pavel următoarele:

“…Deci când aveţi neânţelegeri pentru lucrurile vieţii acesteia voi puneţi judecători pe aceia pe care Biserica nu-i bagă în seamă?” 1 Corinteni 6:4-7.

Evanghelia după Matei, capitolul 18:15-20, explică modul de aplanare a divergenţelor şi nu vom stărui mult asupra acestui lucru.

Pilda de care ne ocupăm este spusă de Domnul Isus după cele rostite în versetele 15-20.

La întrebarea lui Petru dacă este suficient a ierta de şapte ori Domnul răspunde: “ …Eu nu zic ţie până la şapte ori, ci până de şaptezeci ori şapte…” Aceasta ar fi de patru sute nouăzeci de ori.

Întrebarea care cere un răspuns clar este aceasta: Ce a vrut Domnul Isus să ne înveţe? Să iertăm cel mult de 490 de ori, iar dacă cineva ne-ar greşi de 491 de ori nu am fi obligaţi să iertăm? Răspunsul este altul, răspuns pe care ni-l dă profetul Isaia 55:7, “ …Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând…” Este adevărat că acest verset exprimă iertarea lui Dumnezeu, dar dacă cineva este un copil al lui Dumnezeu trebuie să înveţe să nu obosească iertând. Deci a ierta de 70 x 7 nu exprimă o iertare limitată, ci una nelimitată.

Probabil că cele 70 de săptămâni acordate ca favoare din partea lui Dumnezeu poporului evreu (vezi Daniel 9:24) sprijină această afirmaţie a Domnului Isus.

Acolo ni se desfăşoară o istorie de 490 de ani din viaţa naţională a poporului evreu. O istorie de milă şi iertare de la sfârşitul robiei de 70 de ani, din anul 454 î.Cr. până în anul 36 d.Cr., când aparent iertarea lui Dumnezeu a ajuns la limită, alungând pe acest popor din favoarea Sa şi făcând ca “SMOCHINUL” (Luca 13:6) să se usuce.

Am spus, aparent iertarea a avut o limită, şi se pare că Dumnezeu S-a obosit iertând acest popor.

Dar nu a fost aşa. Pentru a rămânea în picioare Cuvântul lui Dumnezeu, cum că El nu “oboseşte iertând,” vom observa astăzi “SMOCHINUL” înverzit din nou, dar care încă nu aduce roade până nu se vor îndeplini versetele din Romani 11:25-28; Ieremia 31:31-34; Cântarea Cântărilor 2:11:13 şi altele.

Pilda spune mai departe: “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni.”

“Împărăţa cerurilor” din pildă reprezintă Biserica lui Dumnezeu în forma ei de pregătire în viaţa aceasta şi nu după învierea în glorie. Această parabolă nu se referă la afacerile lui Dumnezeu cu lumea păcătoşilor. Lumea, ca păcătoşi, nu sunt robii lui Dumnezeu.

Toţi robii aceştia sunt datori cu o mare datorie faţă de Dumnezeu — acest lucru poate fi înţeles în două moduri:

fie datoria pe care o are întreaga familie umană — pedeapsa cu moartea,
fie obligaţiile Legământului de Jertfă. Psalmii. 50:4

Dar aceşti robi mai sunt datori nu numai faţă de Dumnezeu — echivalentul a zece mii de galbeni (probabil 20 de milioane de dolari), ci mai sunt datori şi unii faţă de alţii, dar cu o datorie foarte mică, exprimată printr-o sută de lei. O sumă fără însemnătate, în comparaţie cu aceea pe care ei o datorează lui Dumnezeu.

Pilda învaţă ceea ce mulţi creştini ştiu, dar puţini se supun poruncii: Dacă nu iertaţi celor care vă greşesc, nici Dumnezeu nu vă va ierta.

Dacă noi îi tratăm pe fraţi numai după dreptate şi Dumnezeu ne va trata numai după dreptate. Mila nu poate să mai intervină şi va trebui să plătim.

După cum ne amintim şi apreciem slăbiciunea noastră şi petele noatre ruşinoase ne vor face compătimitori cu fraţii şi cu toată omenirea, altfel vom fi daţi pe mâna “chinuitorilor” până vom plăti toată datoria.

Aceşti chinuitori ar putea fi: dificultăţi, pierderi financiare, slăbiciuni fizice sau multe altele.

Necazul şi suferinţa din viaţa prezentă este suficientă să ne facă compătimitori cu cei slabi şi care greşesc. Toată datoria ar putea reprezenta datoria originală a familiei umane din care Domnul ne-a răscumpărat pe toţi. Prin urmare, pedeapsa servitorului nemilos ar putea însemna Moartea a Doua — sau dacă datoria reprezintă obligaţiile Legământului de Jertfă a Noii Creaturi, el va fi dat pe mâna Satanei pentru nimicirea cărnii.

Gândirea se pare a fi că acei care devin poporul Domnului, părtaşi Spiritului Sfânt, spiritul iubirii va fi în proporţia în care ei vor fi plini cu acest spirit şi conduşi de acest spirit, să fie generoşi, mărinimoşi, iubind atât de mult încât nu numai că vor dori, ci vor fi bucuroşi să ierte un frate care se căieşte; bucuroşi să fie primii care să întindă ramura de măslin şi să se întoarcă la împăcare şi armonie cât de calm se poate.

Din inimi pline de mândrie, invidie, răutate şi alte elemente ale spiritului egoismului şi păcatului şi numai acoperit cu o haină a bunătăţii şi generozităţii, va fi imposibil să se afunde foarte mult în spiritul iertării, fără să fie scufundat într-o oarecare amărăciune şi ură; cu acest amestec iertarea nu poate fi dată gratuit de o inimă neregenerată. Dar cu o inimă golită de răutate, de ură, de invidie şi plină de bunătate frăţească, blândeţe, răbdare, gingăşie, stăpânire de sine, iubire, putem să ne cufundăm în paharul iertării, de fiecare ocazie şi ori de câte ori ea poate fi aplicată şi va fi fără vreun amestec de rău, amărăciune, sarcasm, etc., ci pură şi generoasă, iertare iubitoare.

Trebuie să ne amintim totuşi că acest Spirit Sfânt pe care îl avem în vase de lut, nu a abundat la început, ci a fost numai o haină de suprafaţă la început. Gradual, după cum Spiritul Sfânt a crescut în inimile noastre şi a abundat, el a înlocuit spiritul rău; prin urmare cei care sunt în stare în inima lor să se cufunde în paharul iertării în mod repetat şi fără vreun amestec al răului, astfel dau dovada că ei au fost cu Isus şi au învăţat de la El şi că au băut din spiritul Său şi că s-au curăţat de aluatul vechi al răutăţii şi că sunt sfinţiţi prin adevăr, fiind corespunzători pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Trebuie să ne amintim că această creştere în har, deşi a avut un timp valoros al începutului, în votul nostru de consacrare, este cu toate acestea o lucrare graduală, cerând perseverenţă răbdătoare în facerea binelui, cerând ca natura veche cu dispoziţia sa rea să fie mortificată continuu — potolită — încât minţile noastre să fie sub influenţa transformatoare a spiritului adevărului în care trebuie să creştem gradual.

PILDA LUCRĂTORILOR VIE (MATEI 20:1-!6) (R5473)

În această pildă Domnul descrie figurativ activitatea ucenicilor Săi credincioşi, de la începutul Veacului Evanghelic (dis-de-dimineaţă) şi până la sfârşitul ei, ceasul al douăsprezecelea din ziua de muncă evreiască de atunci.

Evreii nu împărţeau timpul unei zile în aşa fel cum îl împărţim noi astăzi; noaptea o împărţeau în patru străji, iar ziua în douăsprezece ore. Prima oră a zilei era ceea ce noi numim ora şase dimineaţa, iar ora douăsprezece din zi corespundea cu ora 18 (şase seara) la timpul nostru.

Pilda spune că gospodarul a angajat lucrători în vie pe tot parcursul zilei, şi că ultimii angajaţi au fost pe la ceasul al 11-lea (ora cinci după masă), când nu mai era decât o oră de lucru în vie.

Dar partea cea mai interesantă a pildei este aceea că gospodarul a dat aceeaşi plată (ceea ce i-a nemulţumit pe cei care au lucrat toată ziua) şi celor care au lucrat doar un ceas — de la ceasul al 11-lea până la cel de- al 12-lea.

Se spune că pilda aceasta este greu de explicat în toate amănuntele ei.

Ceea ce se ştie foarte clar este că Domnul este gospodarul, via este Biserica lui Dumnezeu (Împărăţia Cerurilor) şi nu se poate aplica în timpul profeţilor, deşi există unele asemănări ale timpului iudaic în Vechiul Testament şi timpul evanghelic al Noului Testament.

Se pare că atât plata lucrătorilor cât şi clasa murmurătorilor din pildă sunt reprezentări care se aplică în viaţa prezentă, iar nu la învierea Bisericii, pentru că membrii înviaţi ai “Împărăţiei Cerurilor” vor fi expresia supremă a iubirii într-un corp ceresc. Murmurătorii sunt cei care nu au ajuns ţinta iubirii.

Plata de la sfârşitul zilei ar putea fi anumite bucurii pe care le au lucrătorii angajaţi dincoace de văl.

Murmurătorii ar putea fi unii care sunt demult în serviciul Evangheliei şi ei ar putea fi invidioşi pe unii veniţi de curând.

Oricine va fi înclinat să murmure împotriva Dătătorului darurilor bune nu va fi socotit vrednic de o parte în Împărăţie.

Toţi cei care sunt servitori trebuie să se roage Stăpânului să trimită alţi lucrători în via Sa. Ei nu trebuie să fie invidioşi pe cei care ar putea veni.

Toţi aceştia care simpatizează cu scopul divin vor servi cu frică Domnului, adevărului şi fraţilor. Şi astfel din când în când vor fi trimişi speciali în “vie” şi vor fi folosiţi special de Domnul pentru a ajuta pe poporului Său consacrat în diferite feluri.

Şi după cum cunoştinţa mai mare a adevărului prezent vine ca o răsplată, să nu fim surprinşi dacă aceasta va fi la fel distribuită şi acelora care au venit recent ca şi acelora care sunt demult timp în serviciul Stăpânului.

Mai degrabă să ne bucurăm în căile Domnului. Fie ca inimile noastre să nu fie supărate din cauza milei faţă de aceia care au intrat în serviciu, chiar în ceasul al 11-lea. Ei nu sunt fraţi? Sub termenii regulii de aur nu ar trebui ca noi să le dorim să aibă aceleaşi binecuvântări de care ne bucurăm? Orice răceală din partea acelora care sunt demult în serviciul Domnului, orice resentiment din partea acelora care trebuie să arate mai mult interes în lucrarea Domnului acum, sunt evident greşite.

PILDA CELOR DOI FII (MATEI 21:28-32)

Pilda celor doi fii este spusă de Domnul în împrejurarea când preoţii cei mai de seamă şi bătrânii poporului au venit la Isus în templu, unde El învăţa poporul şi i-au pus următoarea întrebare: “ …Cu ce putere faci lucrurile acestea şi cine ţi-a dat puterea aceasta?…” (versetul 23).

Domnul le-a promis că le va da răspunsul după ce ei vor răspunde mai întâi la întrebarea: “Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?…” (versetul 25). La răspunsul lor viclean cum că: “nu ştim”, Domnul nu le-a răspuns la întrebare. După aceea le-a spus pilda aceasta.

Unul dintre fii a promis că va lucra în vie şi acesta reprezintă chiar pe aceia cu care Domnul stătea de vorbă.

Fiului care nu a vrut să meargă, dar mai pe urmă i-a părut rău şi s-a dus, reprezintă cealaltă clasă a poporului, clasa mai degradată (vameşii şi curvele), care şi-au recunoscut păcatele acceptând botezul lui Ioan. Botezul lui Ioan era necesar pentru evreii din acel timp, pentru că era într-un fel un pas înainte spre a fi primiţi de Isus. Era, dacă putem să acceptăm, un transfer al lor de la Moise la Cristos.

Era o recunoaştere a faptului că nu au respectat legea dată lor la Muntele Sinai. Mulţi dintre aceştia au văzut în Isus pe Salvatorul trimis de Dumnezeu, care putea să le dea viaţa veşnică. Ei au fost mai întâi botezaţi de Ioan pentru a fi iertaţi de încălcarea legii. Ioan Botezătorul a fost unul care a netezit calea Domnului. Portarul din pildă este Legământul lui Israel.

Dacă au primit pe Cristos erau dezlegaţi de acel legământ.

PILDA VIERILOR (MATEI 21:33-46)

Această pildă descrie starea de decădere a poporului evreu şi indirect se adresează creştinismului în ansamblu, care a decăzut în aceaşi stare; de altfel cele două perioade de timp fiind perioade de graţie divină sunt egale.

1845 de ani pentru evrei, de la moartea lui Iacob, ultimul patriarh, la moartea Domnului Isus în anul 33 d.Cr. şi 1845 de la moartea Domnului până în anul 1878 D.Cr. pentru creştinii care se găseau în “năvod” (vezi Matei 13:47).

Podgoria reprezintă forma de organizare statală evreiască şi via reprezintă poporul, în special cei care aveau influenţă şi putere — conducătorii.

Gardul reprezintă legea divină, profeţiile, supravegherea şi paza specială cu specificaţia că atâta vreme cât Israel va fi credincios şi loial lui Dumnezeu el va fi complet protejat împotriva duşmanilor săi.

A săpat un teasc care reprezintă diferitele avantaje conferite lui Israel care ar fi: închinarea şi jertfele din templu, conducerea lui Iehova şi învăţăturile profeţilor.

Teascul presa strugurii care dădeau mustul, vinul dulce, ceea ce reprezintă toată educaţia dată lui Israel pentru ca acesta să producă sentimente de cucernicie şi evlavie, precum şi iubire, milă, compasiune unii faţă de alţii.

Turnul reprezintă pe profeţi; aici se face referinţă la turnul de strajă, destinat pentru a semnala apropierea invadatorilor. Într-adevăr profeţii au fost acei străjeri care dirijaţi de Duhul Sfânt atrăgeau atenţia regilor, preoţilor şi poporului asupra pericolelor care puteau să apară asupra naţiunii atunci când aceasta se abătea de la lege.

În cel mai înalt înţeles turnul reprezintă pe Iehova, vierii reprezintă pe cărturari şi pe farisei care stăteau pe scaunul lui Moise, (Matei 23:2,3) a căror datorie a fost să aibă grijă de vie şi de rodul ei şi să dea socoteală, să instruiască şi să conducă poporul pe calea Domnului.

Pilda spune că stăpânul viei a plecat în altă ţară după ce a încredinţat via acestor vieri; aceasta implică faptul că acest aranjament urma să dureze mult timp. De fapt acesta a fost timpul de la ieşirea din Egipt până la timpul venirii lui Mesia, aproape 19 secole.

Această pildă este în legătură cu Isaia 5 unde în versetul 7, “El se aştepta la judecată şi când colo sânge vărsat. Se aştepta la dreptate şi când colo strigăte de apăsare.”

Servitorii trimişi de stăpân au fost profeţii din vechime trimişi la Israel şi trebuia să primească cel mai bun tratament, dar în schimb au fost trataţi ca impostori de către conducătorii lui Israel. Unii dintre ei au fost omorâţi cu pietre, alţii bătuţi, unii ucişi, alţii tăiaţi în două cu ferăstrăul. Alţii au călătorit îmbrăcaţi în piei de capră sau de oaie, au locuit în peşteri şi crăpăturile pământului.

Ei nu au fost trataţi ca reprezentanţi ai Stăpânului viei. (Evrei 11:36-38)

În final Stăpânul a trimis pe fiul Său, spunând, “Ei vor respecta pe fiul Meu.” Dar aceeaşi vieri, nu neapărat aceleaşi persoane, dar aceeaşi clasă, religioşii din vremea Domnului s-au sfătuit să-L ucidă şi să pună stăpânire pe moştenirea lui Dumnezeu, acţionând de parcă ei erau proprietarii adevăraţi şi nu numai servitorii proprietarului.

Când Domnul Isus a ajuns cu explicaţia că Proprietarul a trimis pe fiul său la aceşti vieri pe care ei l-au omorât, El a prezis astfel moartea Sa violentă.

Dumnezeu a pedepsit pe acei vieri şi aceasta a fost un groaznic sfârşit. Distrugerea Templului în anul 70 d.Cr. şi deportarea din 135 d.Cr. a evreilor în “diaspora.” Au fost spulberaţi ca pleava, după cum a profeţit Ioan Botezătorul ultimul dintre profeţi. (Matei 3:12)

Tatăl ceresc a dat via (promisiunile lui Dumnezeu) altor vieri, care au fost Isus, Apostolii şi alţi învăţători ai Bisericii Evanghelice.

În această predică Domnul Isus face referire la Psalmul 118 pe care îl citează, “Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri. (versetul 42)

Versetul 43 spune, “ …De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.”

Versetul 44 — Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit. Israel s-a zdrobit de piatră, dar nu a fost spulberat; la fel şi creştinătatea nominală va simţi marea dezamăgire în cuptorul marilor necazuri care o aşteaptă, dar nici ea nu va fi spulberată în sensul de a merge în Moartea a Doua.

A cădea peste piatră înseamnă un accident vindecabil.

A cădea piatra aceasta peste cineva înseamnă neândoielnic nimicirea definitivă. Aceasta este legată de profeţia cu piatra care loveşte chipul lui Nebucadneţar. Daniel 2:44.

“Zidarii” au fost elita religioasă, care credeau că zidesc mântuirea lumii convertind-o la legea Mozaică.

Mântuirea lumii este ca o construcţie în formă de piramidă. Numai o astfel de construcţie are o piatră în vârf numită piatra unghiulară. Această piatră unghiulară este Jertfa lui Isus. 1 Corinteni. 3:11 ; 1 Corinteni 2:2.

Piatra din vârf, deşi aparent mică este de fapt temelia de care este lipit de jos în sus trunchiul piramidei. Asta înseamnă că de Jertfa lui Isus depusă în cer (Evrei 9:11, 12) atârnă mântuirea celor de jos.

PILDA NUNŢII FIULUI DE ÎMPĂRAT (MATEI 22:1-14)

Parabolele lui Isus despre Împărăţia Cerurilor se pare că se referă întotdeauna la Biserica luptătoare — faza supusă morţii. Împăratul din această pildă este Însuşi Tatăl ceresc Iehova, care alege Mireasă pentru fiul Său. Chemarea la această înaltă poziţie este asemănată cu un “ospăţ”.

Nu este “ospăţul” propriu-zis al nunţii, aşa cum este arătat în Apocalipsa 19:7-9, ci este ospăţul de dinaintea nunţii. Cei care sunt invitaţi de a fi Mireasa lui Isus, sunt invitaţi încă din această viaţă să mănânce şi să bea din pâinea şi apa vieţii. Pâinea este Isus şi apa de asemenea. Ioan 6:35.

Pilda spune că unii nu au acceptat acest ospăţ, nu au acceptat invitaţia, iar dintre cei care au intrat în acest ospăţ vor fi unii care vor fi aruncaţi afară pentru că au ofensat pe cel care i-a invitat după ce au intrat.

Ni se spune că sunt trei invitaţii; nu ar fi trebuit să fie trei dacă cei care au fost invitaţi primii nu ar fi refuzat această invitaţie. Versetul 3.

Prima invitaţie a fost adresată celor care şedeau pe scaunul lui Moise (Matei 23:2) — Preoţimea evreiască spre deosebire de preoţimea cultelor creştine a fost instituită din porunca lui Dumnezeu la ieşirea din Egipt prin Moise. Aluzia Domnului la “scaunul lui Moise” trebuie înţeleasă astfel: cărturarii şi fariseii erau la acea dată încă acceptaţi ca fiind recunoscuţi de Dumnezeu, dacă nu ca persoane oneste cel puţin oficiul sau funcţia de preot era recunoscută chiar şi de Domnul Isus.

Această invitaţie a fost adresată chiar de către Isus înainte de moartea Sa, de la botezul în Iordan până la moartea Sa în anul 33 la jumătatea săptămânii de ani 29 d.Cr. — 36 d.Cr. Vezi Daniel 9:27.

Preoţimea a respins invitaţia şi L-au omorât.

A doua invitaţie este lansată tot între evrei, dar după moartea Sa prin Apostoli la Rusalii, versetul 4, “ …juncii şi vitele cele îngrăşate au fost tăiate.”

Această expresie nu o găsim la prima invitaţie pentru că Domnul Isus (Viţelul de Jertfă) nu fusese încă tăiat.

În Faptele Apostolilor începând cu capitolul 2 şi 3 găsim istoria acestei de a doua chemări adresată poporului de rând.

Puţini au răspuns la această chemare, iar Apostolii au fost trataţi la fel ca Domnul, deci în general respinşi şi chiar omorâţi. Versetul 6.

Versetul 7 descrie distrugerea Ierusalimului în anul 70 de către TITUS, general roman, şi necazurile care au venit peste restul poporului din cauza comportamentului lor faţă de Isus şi urmaşii Săi.

A treia invitaţie nu mai este adresată la modul special evreilor, ci păgânilor prin convertirea lui Corneliu în anul 36. De atunci invitaţia a devenit universală la fiecare popor. Evreii au putut de atunci încoace să accepte această chemare, dar nu pe considerentul că ei sunt evrei şi că sunt trataţi de Dumnezeu în mod deosebit, ca mai înainte, ci ca oricare om de pe această planetă care are dreptul la această favoare.

Pilda trece oarecum peste istoria creştină repede fără să descrie în amănunt istoria a 18 veacuri de frământări şi atinge doar începutul şi sfârşitul. Mijlocul nu este menţionat pentru că-L vedem pe Domnul în pildă prezent a doua oară şi de la 1878 intrând în odaia de oaspeţi pentru a face inspecţia.

Versetul 11, “ …Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii.” Pilda nu ne spune anul când a intrat, dar noi ştim din Scripturi că prezenţa a doua a Domnului a fost observată la 1874 când s-au scurs 6000 de ani de la căderea lui Adam, când s-au împlinit cele 1335 de zile din Daniel 12:12 şi când s-au sfârşit jubileele lui Israel şi a început a 7000-a mie de ani, a şaptea trâmbiţă, trâmbiţa marelui Jubileu al Pământului.

Atunci a început inspecţia şi aceasta continuă încă şi astăzi (în anul 2005)

“Intrarea la nuntă” nu este invitaţia de a trăi la nemurire, ci intrarea într-o poziţie de aşteptare care poate fi pierdută din cauza lipsei unei anumite calificări.

22:10 “ …Au strâns pe toţi pe care i-au găsit şi buni şi răi…” “…tot felul de peşti…” (vezi Pilda cu năvodul).

Servitorii au adunat, dar regele îi scoate din concurs pe cei nepotriviţi pentru Împărăţie.

22:10 “ …Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii.”

Inspecţia nu se face în camera regelui dincolo de văl după învierea din morţi, ci aşa cum este arătat în pasajele piramidei această inspecţie se face la a doua prezenţă în odaia de dinaintea camerei regelui în ANTECAMERĂ. Această ANTECAMERĂ nu reprezintă un anumit loc, ci o anumită stare de spirit în care se găsesc Fecioarele Înţelepte care au intrat cu Mirele, dar atenţie: ele nu au intrat încă la nemurire; aceste Fecioare nu au dobândit încă coroana până nu vor trece ultimul examen, acela cu privire la haina albă a dreptăţii lui Cristos.

Această pildă este un avertisment serios pentru acei consacraţi pe care o altă pildă îi numeşte Fecioare Înţelepte. Aceştia pot pierde premiul când sunt aproape să pună mâna pe el. Ba mai mult ei pot să-şi piardă viaţa în moartea a doua.

Unii dezbracă haina dreptăţii lui Cristos şi se încred în propria lor dreptate.

PILDA CELOR ZECE FECIOARE (MATEI 25:1-13)

Această pildă cuprinde o perioadă istorică începând cu anul 1829 — an arătat indirect în cartea lui Daniel, capitolul 12, versetul 11. Acolo ni se arată că: “ … De la vremea când va înceta Jertfa Necurmată şi de când se va aşeza Urâciunea Pustiitorului vor mai fi 1290 de zile. Acele zile sunt ani, o zi pentru un an. Urâciunea Pustiitorului — S-A AŞEZAT — în anul 539 d.Cr.

Urâciunea constă în faptul că omul păcatului, “Fiul Pierzării” — care nu este altul decât sistemul papal, a desfiinţat Jertfa Necurmată (Preţul de Răscumpărare) şi a introdus Liturghia. În timpul oficierii Liturghiei este jertfit din nou Cristos. În opinia celor care oficiază Liturghia nu este suficientă moartea lui Isus pe Golgota. Aceasta este o insultă, o profanare a jertfei Mântuitorului. Iată ce zice Scriptura referitor la Jertfa Domnului, “ …nu are nevoie ca ceilalţi mari preoţi (ai lui Israel) să aducă jertfe în fiecare zi, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru TOTDEAUNA când S-a adus jertfă pe sine însuşi.” În anul 539 după alungarea OSTROGOŢILOR din Roma, la porunca împăratului creştin Iustinian, episcopul de Roma este ridicat la rang de PAPĂ — adică TATĂ al întregii biserici.

Taina fărădelegii a început să lucreze din zilele lui Pavel (vezi 2 Tesaloniceni 2:7) numai trebuia ca Imperiul păgân al Romei să fie înlăturat. Imperiul de apus a căzut în anul 476 d.Cr. În locul lui s-a ridicat ne-SF<NTUL IMPERIU ROMAN — condus de Papi până la campania lui Napoleon din Italia în 1799.

Cele Zece Fecioare din pildă reprezintă poporul lui Dumnezeu la sfârşitul mişcării de reformă religioasă începută în anul 1517 de către Luther Martin.

Perioada marilor reforme este numită în Scripturi “Curăţirea Sanctuarului,” a Sfântului locaş.

“Curăţirea Sanctuarului” reprezintă curăţirea învăţăturilor Bibliei de învăţăturile murdare care au fost introduse, începând cu Conciliul de la Niceea în 325 d.Cr.

Profeţia spune, “ …Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi nici unul din cei răi nu va înţelege (ADEVĂRUL). Daniel 8:13-14; 12:10.

În timpul domniei papale a fost pierdută din vedere mântuirea prin credinţă în sângele lui Isus şi a fost introdusă aşa-zisa mântuire prin spovedanie şi cuminecătură în timpul oficierii Liturghiei prin jertfe în cinstea morţilor, prin închinarea la idoli umani, la cruce şi altele. Acestea erau şi mai sunt Urâciunea Pustiirii, precum iadul cu foc veşnic, etc., care au produs pustiire în creştinism şi au distrus credinţa adevărată.

În prima poruncă, din cele zece, scrie, “ …Să nu-ţi faci chip cioplit nici vreo ÎNFĂŢIŞARE A LUCRURILOR CARE SUNT ÎN CER sau jos pe pământ sau în apele mai jos decât pământul.” Exod 20:4.

De la reformaţie încoace avem din nou Biblia unde dacă batem cu umilinţă la uşă putem găsi Adevărul şi ne putem curăţi de aceste pângăriri introduse pe vremea când Biblia (cei doi martori) (Apocalipsa 11:3) era interzisă de către acei care susţineau că învaţă din Cuvântul lui Dumnezeu.

În anul 1829 a început să fie înţeleasă profeţia lui Daniel cu privire la cele 2300 de seri şi dimineţi şi cu privire la cei 1260 de ani (539 d.Cr. — 1799 d. Cr.).

Este anul când pilda celor Zece Fecioare începe să-şi desfăşoare activitatea. Această pildă este în desfăşurare şi la începutul mileniului trei.

Ea îşi va fi încheiat lucrarea atunci când Fecioarele Înţelepte (Turma Mică — Biserica) vor intra toate în glorie.

Dacă Curăţirea Sanctuarului reprezintă încercarea de reformare a învăţăturii catolice arătată în Ieremia 51:9, Mişcarea Fecioarelor reprezintă o reformă mai radicală în sistemul protestant al creştinismului. Sistem rezultat din mişcarea începută de Luther.

Cele Zece Fecioare reprezintă o clasă de creştini care au o concepţie despre Dumnezeu şi planul Său de mântuire mai curată decât a catolicilor şi chiar şi a protestanţilor în general. De aceea sunt numite “Fecioare” (vezi Apocalipsa 14:4). “Ei nu s-au întinat cu femei.” Aici “femeile” reprezintă diferitele confesiuni religioase, care au doctrine numai parţial fundamentate în Adevărul lui Dumnezeu.

Aceştia sunt credincioşii adevăraţi ai lui Dumnezeu de la sfârşitul perioadei evanghelice. Prin perioadă sau Veac Evanghelic se înţelege în limbajul biblic perioada de timp de la prima prezenţă pe Pământ a Domnului Isus până la a doua Sa prezenţă.

Această prezenţă de-a doua este ilustrată prin expresia din pildă “IATĂ MIRELE.”

Pilda spune în versetul 5 că Fecioarele, toate cele zece, au aşteptat pe Mire, dar acesta A ÎNT<RZIAT.

De fapt Domnul nu a întârziat, El a venit tocmai la timp. Domnul a permis această probă, acest test, pentru ca să fie îndepărtaţi toţi aceia care s-au alipit de această mişcare din —făţărnicie-Daniel 11:34-35

În 1829 aceşti neoprotestanţi, datorită zelului rugăciunilor şi sincerităţii cu care au cercetat profeţia lui Daniel 8:13-14, Domnul le-a descoperit parţial profeţia cu privire la cele 2300 de seri şi dimineţi. Această profeţie cuprindea în a doua parte a ei Mişcarea reformată (prima parte fiind cei 490 de ani sau cele 70 de săptămâni ai lui Israel) şi se sfârşeşte în 1846, an în care s-a fondat organizaţia religioasă reformată cu numele “Alianţa Evanghelică.”

“Fecioarele” nu au făcut şi nu fac nici în prezent parte din această alianţă.

Ei sunt independenţi, nu recunosc în materie de credinţă nici o autoritate pământească decât autoritatea Cuvântului Sfintelor Scripturi.

Clasa aceasta există şi astăzi la începutul mileniului 3, dar nu ne aşteptăm ca membrii care au existat în 1829 şi în 1844 să mai trăiască pe Pământ.

Această mişcare a avut mari bucurii. Ei au simţit din profeţii că Domnul ar putea fi prezent a doua oară şi se aşteptau cam pe la anul 1844 ca Domnul să vină. Nu au fost departe de adevăr, dar totuşi au fost uşor dezamăgiţi pentru că L-au aşteptat pe “MIRE” cu 30 de ani mai devreme, de aceea numai în gândirea lor, “Mirele a zăbovit.” El, Domnul Isus, nu a zăbovit, a venit tocmai la timp.

Domnul nu a zăbovit, dar ei sau ele, “Fecioarele”, au aţipit. Mişcarea a încetat. Membrii s-au împrăştiat, dar după 30 de ani, în 1874, dintre cei care au rămas veghetori unii au observat mai clar profeţiile şi au înţeles din acestea cât şi din Cronologia Biblică, precum şi din aranjamentul jubileelor lui Israel că în 1874 începuse să sune “Trâmbiţa” a Şaptea, începuse a Şaptea Mie de ani, începuse Jubileul Mare al Pământului, timpurile de Restatornicire (Fapte 3:21) şi că Domnul trebuie să fie prezent pentru a începe “Secerişul Evanghelic, iar ca rege de drept să înceapă să domnească– Apocalipsa 14:15–16—Apocalipsa 11: 15–17.

Aceste fulgere de adevăr care au brăzdat cerul creştinesc, au adus o nouă însufleţire în sânul clasei “Fecioarelor”, chiar dacă membrii primei mişcări adormiseră.

Pilda arată că vor fi “Fecioare Înţelepte”, adică pline de zel (cu ulei şi în vase) şi “Fecioare Neânţelepte” (cu zel mai scăzut). “Ni se sting candelele!”, exclamă acestea. Ele îşi dau seama de aceasta, dar probabil sunt prea ocupate cu afacerile vieţii pământeşti.

Dintre “Fecioarele Înţelepte”, după ce vor fi încercate şi acestea prin examenul hainei de nuntă (vezi Matei 22:11) va fi completată Biserica lui Cristos. Dintre” Fecioarele Neânţelepte” face parte Turma Mare, servitoarele Miresei. Psalmii 45:14; Apocalipsa 7:14-15; Ezechiel 44:10-14.

Amândouă aceste clase, cele înţelepte cât şi cele mai puţin înţelepte vor fi după înviere fiinţe spirituale numai că unele vor conduce, iar celelalte vor fi conduse de către primele.

Biserica, al cărui cap este Domnul Isus, este “Seminţia Femeii” care va zdrobi Capul Şarpelui. Genesa 3:15; Galateni 3:16,29; Romani 16:20.

PILDA CU SĂM<NŢA MARCU 4:26-29

Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa pe pământ, fie că doarme noaptea fie că stă treaz ziua; sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi un spic, după aceea grâu deplin în spic şi când este coaptă roada, pune îndată secerea în ea pentru că a venit secerişul.

Pilda aceasta se aplică clasei împărăţiei din timpul prezent al Veacului Evanghelic.

“Omul” care a aruncat “sămânţa” reprezintă pe Isus şi Apostolii care au semănat nu numai pentru ziua lor, ci pentru întreaga clasă de grâu dezvoltată de-a lungul acestei vârste.

“Fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua; sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum”.

Arătând dezvoltarea înceată, graduală, metodică, acoperind întreaga perioadă a acestui Veac Evanghelic.

“Pământul rodeşte singur — întâi un fir verde” — diferitele experienţe înainte cu multe zile de “seceriş”.

“După aceea grâu deplin în spic.”

Arătând încrederea deplină, fără rezerve în Domnul, odihna stăruitoare a sufletului, zelul în serviciul Domnului.

“ …când este coaptă roada pune îndată secerea în ea…” Adunarea în grânarul ceresc va fi împlinită la întâia înviere.

Acelaşi Domn al “secerişului” Veacului Iudaic este prezent acum, îndrumând lucrarea “secerişului” Veacului Evanghelic.

PILDA SAMARITEANULUI (LUCA 10:25-37)

Pilda aceasta descrie o stare de fapt care exista în societatea religioasă a Israelului acelor timpuri.

Răceala şi chiar dispreţul cu care erau trataţi vameşii şi păcătoşii de către clasa preoţească şi de către cărturari (Levitul din pildă). Cărturarii, învăţătorii Legii se alegeau dintre leviţi, de altfel şi preoţii.

Domnul, prin pilda aceasta răspunde unei provocări lansată chiar de către un personaj al pildei, un cărturar, prin urmare un levit.

Domnul nostru deşi cunoştea viclenia interlocutorului său, nu-i reproşează aceasta, ci încearcă cu blândeţe, pe căi puţin ocolite să-i arate acestuia greşeala, lăsându-i posibilitatea de a se îndrepta conform cu ceea ce ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu în 2 Timotei 2:25.

Domnul nu răspunde întrebării provocatoare: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” prin cuvinte ca acestea: “Să crezi în Mine. Să crezi că eu sunt Fiul lui Dumnezeu care poate da viaţă veşnică,” ci l-a trimis la Lege. Dacă cineva ar putea ţinea Legea nu ar muri niciodată. Acest om dacă era puţin umilit şi-ar fi dat seama că Legea era prea sus pentru un om muritor, dar el ca şi alţii din clasa lui se considerau destul de înalţi în sfinţenie pentru a putea ajunge la Lege. Cu alte cuvinte el pretindea că ţine Legea exact cum cere Dumnezeu.

Acest mod de gândire de a privi de sus pe toţi care nu păreau sfinţi, ba chiar erau păcătoşi văzuţi de toţi, se găseşte şi la unii creştini.

Pilda spune că pe lângă “omul” căzut între “tâlhari”, iar aceşti “tâlhari” sunt păcatele şi degradarea morală răspândite de cel rău, preoţii şi cărturarii au trecut nepăsători.

Omul păcătos şi slab bătut de soartă nu a aflat milă decât la unul care era văzut ca un păcătos, un călcător de lege, un Samaritean, un Isus din Galileea, o provincie rău famată.

Samaritenii erau un popor amestecat care nu respectau riguros legea. Aşa era văzut şi Isus de către această clasă a preoţilor şi a leviţilor.

“ …nu zicem noi bine că eşti Samaritean şi că ai drac?” Ioan 8:48.

Domnul Isus a avut milă de clasa de jos mai păcătoasă a lui Israel.

Morala pildei este aceasta: “ … să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia … încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta… Nu te socoti singur înţelept, teme-te de Domnul şi abate-te de la rău. Proverbe 3:3-7.

Deşi într-un sens mai larg întreaga omenire este căzută între “tâlhari”, se pare că Domnul s-a referit mai mult la poporul lui Israel. Celelalte popoare nu au avut preoţi şi leviţi, nu au avut o lege ca cea dată lui Israel.

PILDA BOGATULUI CĂRUIA I-A RODIT ŢARINA (LUCA 12:13-21)

“ …Ţarina unui bogat rodise mult şi el se gândea în sine şi zicea: ,Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng rodurile. Iată, a zis el ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari. Acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele şi voi zice sufletului meu: ‘Suflete ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te.’

“Dar Dumnezeu i-a zis: ,Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?’

“Tot aşa este şi cu cel care îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.”

Pilda ilustrează nechibzuinţa tuturor ambiţiilor pământeşti. Nu este spus că bogăţia ar fi câştigat-o pe căi necinstite înşelându-şi partenerii de afaceri.

El nu ar fi trebuit să spună: “Mă voi bucura singur de aceste bunătăţi, ci ar trebui să spună că deoarece acestea sunt daruri ale providenţei, le voi folosi în aşa fel ca să fiu o sursă de binecuvântare pentru alţii care nu au primit aceste daruri.”

În loc să-şi folosească bogăţiile în a face bine, el era zgârcit complăcându-se în acumulări.

Sufletul este personalitatea lui; aceasta se poate deduce şi din expresia: “Odihnete-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!”

În timpul nopţii timpului de strâmtorare el îşi va pierde bogăţiile, va ajunge sărac datorită faptului că în timpul acela oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi aur. Isaia 2:20.

Se pare că pilda are legătură cu ceea ce spune Apostolul Iacov în capitolul 5:1-6:

“ …Vai de voi bogaţilor … v-aţi strâns comori în zilele din urmă.”

Ei vor intra în viaţa viitoare săraci pentru că nu şi-au folosit bunurile pământeşti pentru a se îmbogăţi spiritual. Pilda se aplică creştinilor în timpul de pe urmă, dar este totodată o lecţie pentru toate timpurile. În împărăţia lui Dumnezeu nu vor mai fi unii bogaţi, iar alţii săraci.

Prin urmare, bogaţii creştini precum şi bogaţii evrei au o mai mare răspundere în faţa lui Dumnezeu decât bogaţii ţărilor păgâne.

Au răspundere pentru că au Legea lui Dumnezeu atât în Vechiul Testament la care ţin evreii, cât şi în Noul Testament la care zic că ţin creştinii.

PILDA CELOR POFTIŢI LA CINĂ (LUCA 14:15-24)

Această pildă arată cele trei invitaţii ale Evangheliei.

Prima invitaţie este descrisă în versetele 16-20 şi este făcută direct de către Domnul Isus conducătorilor religioşi din naţiunea evreiască.

A doua invitaţie este adresată după moartea Domnului tot naţiunii evreieşti de către Apostolii Domnului, dar unei categorii sociale degradate vizibil: săraci, ciungi, orbi şi şchiopi. Handicapul acestor oameni nu era neapărat unul fizic, ci mai mult de ordin moral. Aceştia erau păcătoşii, vameşii şi prostituatele, adică cei mai degradaţi din popor.

Ospăţul erau binecuvântările chemării cereşti; este numit “cină” pentru că la evrei masa principală a unei zile era cina.

Cărturarii şi fariseii, Doctorii Legii au respins oferta Domnului Isus, gândindu-se că ar putea oferi ceva un om din popor? Un om de rând, un impostor după părerea lor, care se da drept Fiul lui Dumnezeu.

Vameşii şi păcătoşii au primit invitaţia: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi.” Matei 11:28.

Ei au recunoscut că sunt trudiţi şi împovăraţi de păcat şi au acceptat Chemarea Evangheliei, dar numai cu ei, numărul de 144 000 care vor forma Biserica lui Dumnezeu nu s-a completat şi atunci avem a treia invitaţie din versetele 22 şi 23 — la drumuri şi la garduri.

Aceştia sunt păgânii, adică neevreii.

Corneliu din Faptele Apostolilor, capitolul 10, este primul păgân căruia i s-a adresat Chemarea.

Cel care a făcut invitaţia (“un om”) este Dumnezeu.

“Robul” care a fost trimis este Isus şi ucenicii Săi. Petru a deschis din nou Chemarea adresată evreilor la Rusaliile din anul 33 d.Cr. şi tot el, în anul 36 d.Cr, la încheierea celor 70 de săptămâni de favoare pentru evrei (vezi Daniel 9:24-27), deschide invitaţia pentru toate popoarele ca să se împlinească ceea ce scrie în Fapte 1:14, “…Dumnezeu şi-a aruncat privirile peste neamuri ca să aleagă din mijlocul lor un popor (Biserica celor 144.000) care Să-I poarte numele.”

Ospăţul acesta al Evangheliei nu trebuie confundat cu un alt ospăţ, cel din Isaia 25:6. Primul este bucuria Chemării cereşti, iar cel de-al doilea este Ospăţul la care va fi chemată toată omenirea ( al tuturor popoarelor). Primul este invitaţia la Împărăţia Spirituală, iar celălalt inviţia la Împărăţia Pământească.

Primilor invitaţi, ai celor din Veacul Evanghelic, li se adresează Domnul zicând, “ … Nu te teme turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere împărăţia.” (Luca12:32) Aceştia vor moşteni cerul. Celorlalţi care vor moşteni Pământul, Domnul li se va adresa la sfârşitul domniei Sale pe Pământ cu cuvintele: “ …Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” — Matei 25:34.

PILDA SMOCHINULUI NERODITOR (LUCA 13:6-9)

“ …El a spus pilda aceasta: Un om avea un smochin sădit în via sa.

A venit să caute rod în El şi nu a găsit.

Atunci a zis vierului: Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc.

TAIE-L! La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?

“Doamne,” i-a zis vierul, “mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină; poate că de acum înainte va face roadă. Dacă nu, îl vei tăia”.

Smochinul reprezintă naţiunea evreiască. Această naţiune n-a adus rod în timpul Veacului Evanghelic, dar va aduce rod în timpul Domniei Milenare a lui Cristos. Romani. 11:28-31; Cântarea Cântărilor 2:13; Fapte 15:16; Ezechiel 37:11,12) etc.

În pildă sunt reprezentaţi cei trei ani şi jumătate ai misiunii Domnului nostru faţă de naţiunea iudaică şi respingerea lor finală.

La ei ca naţiune face Domnul aluzie în Matei 24:32 şi în Luca 21:29 ca una din dovezile întoarcerii Sale în putere şi glorie pentru a-şi aşeza Împărăţia Sa pe Pământ. Revenirea evreilor în pământul promisiunii Avraamice reprezintă înverzirea smochinului uscat din Marcu 11:21. Smochinul din Marcu a fost un pom; uscarea lui la porunca Domnului a fost un avertisment care a fost dat naţiunii.

Acum SMOCHINUL este verde; există ca popor apărat de graniţe ca şi ceilalţi copaci, celelalte popoare (Luca 21:29), dar aceasta nu înseamnă că aduce rod pentru Dumnezeu. El va aduce roade după ce se va împlini profeţia din Zaharia 12:10.

PILDA CU OAIA RĂTĂCITĂ (LUCA 15:1-8)

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi Fariseii şi Cărturarii cârteau şi ziceau: “Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.”

Vameşii erau evrei care au devenit întrucâtva înstrăinaţi de legile şi sentimentele patriotice ale naţiunii şi care au acceptat serviciul sub romani ca adunători de taxe.

Păcătoşii erau mai mult sau mai puţin imorali, care nu şi-au făcut nici o îndeletnicire de a ţine Legea Mozaică, obiceiurile ritualurilor sacre şi ceremoniile zilelor sfinte.

Fariseii şi cărturarii nu erau călcători de lege de proastă reputaţie. Exista o măsură de adevăr în afirmaţia lor că majoritatea poporului trăia în păcat, neglijând Legea divină şi trăind astfel în felul Neamurilor.

Ei se ţineau departe de poporul obişnuit într-o sfinţenie numai pe dinafară, cu caracter făţarnic refuzând să recunoască pe alţii ca fraţi şi părtaşi moştenitori ai promisiunilor divine.

Ei nu suportau să vadă că Domnul Isus simpatiza cu poporul de jos, mai degradat .

Dificultatea lor consta în aceea că aveau o părere prea înaltă despre ei.

Aceasta i-a determinat să-L respingă pe Isus, pe care ar fi fost bucuroşi să-L aibă ca pe unul făcând parte din numărul lor, să devină fariseu şi să se conformeze obiceiurilor lor.

Acestea sunt împrejurările în care Domnul a spus Pilda cu oaia rătăcită.

Cele o sută de oi reprezintă întreaga familie a lui Dumnezeu, îngeri şi oameni.

Oaia este o creatură ascultătoare care reprezintă întotdeauna pe cineva care doreşte să fie în armonie cu Dumnezeu şi în ţarc.

“Oaia rătăcită” reprezintă pe Adam şi familia sa.

Cele 99 de “oi” lăsate pe “islaz” reprezintă pe sfinţii îngeri.

A presupune că “oaia rătăcită” reprezintă elementul degradat al omenirii, iar cele 99 de “oi” o clasă a sfinţeniei ar fi nepotrivit pentru că: “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.” (Romani 3:10) “…noi rătăceam ca nişte oi.” Isaia 53:6.

Domnul nostru nu a negat faptul că vameşii şi păcătoşii făceau rău şi în unele aspecte erau înstrăinaţi mai tare decât fariseii, ci a dorit ca aceştia din urmă să înţeleagă că nu trebuiau să se simtă indiferenţi faţă de fraţii lor.

Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut. Luca 19:10.

Mila Sa va urmări “oaia pierdută” până când fiecare membru al rasei lui Adam va fi adus la cunoştinţa adevărului şi la o deplină ocazie de a se întoarce în “ţarcul” lui Dumnezeu.

Va fi necesară întreaga perioadă de după marele Armaghedon al Veacului Milenial pentru a aduce înapoi “oaia” în sensul deplin şi perfect al parabolei.

Încă nu vedem “oaia” recuperată. Vedem că Dumnezeu alege membrii — BUNULUI PĂSTOR, Cristosul, Mesia. Acest Păstor, o corporaţie formată din Isus şi Biserica Sa, pe care o pregăteşte acum să se alăture în această lucrare de căutare a “oii” pierdute în timpul Veacul Milenial.

Mila Domnului este pentru cel care se căieşte.

Orice “oaie” care este găsită de Păstorul şi care apoi preferă caracterul de “lup” nu va mai fi considerată “oaie”, ci va ajunge în clasa care este arătată în Matei 25:41.

“Ei vor merge în focul veşnic…”, având la dreapta Lui focul Legii. (Deuteronumul 33:2), “…fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” A mistui înseamnă a distruge, nu înseamnă în nici un înţeles a chinui. Focul este veşnic pentru că însăşi dreptatea dumnezeiească este veşnică. Ea pentru cei păcătoşi cu voia este asemenea focului care mistuie.

“ …Căci iată Domnul vine într-un foc şi carele Lui sunt ca un vârtej. Îşi preface mânia într-un jeratic şi ameninţările în flăcări de foc.” Isaia 66:15.

PILDA DRAHMEI PIERDUTE (LUCA 15:8-10)

Se spune că în vechime evreicele purtau o brăţară cu 10 monede. Aceasta era un dar din partea mirelui pentru tot timpul căsătoriei şi fiecare piesă era foarte apreciată.

Aceste monede aveau marcate pe fiecare parte o anumită imagine.

Pierderea uneia dintre ele însemna ştirbirea întregului.

Toţi fiii lui Dumnezeu, incluzând îngerii şi arhanghelii sunt creaţi în chipul lui Dumnezeu. Unul dintre aceştia a fost pierdut — OMUL —

“Moneda” umană a căzut pe “podeaua murdară” a pângăririlor care au întunecat asemănarea divină de la căderea omului.

“Măturarea casei” precum şi “iluminarea candelei” reprezintă lucrarea lui Dumnezeu prin Cristosul care va fi împlinită la sfârşitul Veacului Milenial.

O lucrare atentă, grijulie; o ilusţrare a energiei divine în numele umanităţii pierdute.

“Bucuraţi-vă împreună cu mine!” — reprezentând timpul care vine când toate lucrurile din cer şi de pe Pământ se vor bucura în împlinirea deplină a lucrării Domnului.

Îngerii în cer se bucură să vadă lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu după cum este arătată — faţă de creaturile Sale.

PILDA FIULUI RISIPITOR (LUCA 15:11-32)

Pilda fiului risipitor este pilda care are o dublă reprezentare. Ea reprezintă mai întâi două clase de oameni în poporul evreu: cărturarii şi fariseii — fiul mai mare, vameşii şi păcătoşii — fiul mai mic, pe deoparte; iar pe de altă parte reprezintă toată rămăşiţa omenirii în afara celor puţini din Israel care căutau să facă voia Tatălui.

Fiul cel mic este clasa Lazăr din “Pilda bogatului nemilostiv”. Luca 16:19.

Pilda nu reprezintă pe evrei şi neamuri la modul general, ci după cum s-a spus ea reprezintă pe acei din Israel care căutau să facă voia TATĂLUI. Ea nu reprezintă nici pe Turma Mică şi nici pe Turma Mare.

Pilda se adresa cu precădere fariseilor, voind să le arate că poziţia lor faţă de vameşi şi păcătoşi era greşită.

Omul din pildă reprezintă pe TATĂL ceresc, iar cei doi fii pe naţiunea evreiască care s-a despărţit.

O clasă care trăia aproape de lege — fariseii — şi o clasă — vameşii şi păcătoşii — care călcau flagrant Legea. Şi unii şi alţii erau imperfecţi; diferenţa consta în faptul că această clasă mai păcătoasă îşi recunoştea păcatul, pe când cealaltă se îndreptăţea în faţa lui Dumnezeu. Luca 18:9-14.

Ţara în care a plecat “fiul cel mic” după ce s-a vândut averea, reprezintă ţara lui Satan şi dintr-un anumit punct de vedere aproape întreaga lume este într-o ţară îndepărtată — ţara duşmanului — sub influenţa orbitoare a dumnezeului acestei lumi.

Când Isus s-a prezentat cu Evanghelia Sa, mulţi dintre vameşi şi păcătoşi s-au întors, ceea ce nu era pe placul fariseilor — clasa “fiului mai mare”. Ei nu s-au bucurat că cei păcătoşi se întorc la Dumnezeu şi-L învinuiau pe Isus că se murdăreşte spiritual, luând contact cu vameşii şi păcătoşii.

Fiind o clasă dispreţuită şi alungată, vameşii şi păcătoşii erau pregătiţi să aprecieze iubirea şi bunătatea Domnului.

Nu era de condamnat faptul că fariseii se străduiau să ţină Legea, dimpotrivă acest lucru era de apreciat; de aceea ei reprezintă clasa “fiului” care nu şi-a risipit averea. Ceea ce era de condamnat era lipsa lor de modestie, atitudinea lor dispreţuitoare şi făţărnicia lor, pentru că evlavia lor era mai mult una pe dinafară, iar Domnul le vedea inima spunându-le — “morminte văruite” — .

Pilda spune că tatăl “fiului risipitor” i-a ieşit în întâmpinare alergând, ceea ce-L reprezintă pe Isus, trimisul Tatălui, încurajând pe cei păcătoşi. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi.”

Sărutarea Tatălui este “pecetea” împăcării noastre, semnul adoptării noastre în familia divină — sigiliul iubirii TATĂLUI; primirea lui a fost de parcă nu am păcătuit niciodată.

Nu numai că vameşii şi păcătoşii au fost iertaţi, dar datorită căinţei lor le-au fost arătate favorurile speciale ale lui Dumnezeu.

Cât de bucuroşi suntem că Tatăl nostru ceresc ne dă nouă fraţilor, surorilor noastre şi copiilor ocazii de a ne recupera după ce ne-am rătăcit în păcat; ocazii de a profita de lecţiile vieţii şi de experienţa tristă de a fi străini de Dumnezeu.

“Fiul risipitor” a început să se întoarcă cu precădere în a doua jumătate a săptămânii a 70-a (Daniel 9:27) la Rusaliile de după învierea Domnului. Ei sunt săracii, ciungii, orbii, şi şchiopii din pilda celor poftiţi la cină–Luca 14:21.

“Haina” cu care a fost îmbrăcat cel iertat reprezintă haina dreptăţii lui Cristos — îndreptăţirea. Isaia 61:10.

“Haina” tuturor binecuvântărilor este prevăzută prin Cristos ca o acoperire a tuturor imperfecţiunilor naturii căzute, înlocuind zdrenţele murdare ale nedreptăţii noastre.

“Viţelul îngrăşat” — “Ospăţul” cu bucate gustoase prevăzut pentru păcătoşii lui Israel corespunde cu “Ospăţul” care trebuie deschis în final lumii întregi în Împărăţie. Isaia 25:6-8.

Să mâncăm — Ospăţul şi veselia reprezintă promisiunile binecuvântate ale lui Dumnezeu şi sunt pecetea cununiei într-o altă parabolă a Domnului nostru. Matei 22:2-14.

A înviat — El a fost mort în păcat şi a înviat din această stare (Efeseni 2:1-6) când s-a întors de bunăvoie.

PILDA ISPRAVNICULUI NECREDINCIOS (LUCA 16:1-13)

Domnul a spus această pildă ca o mustrare a spiritului fariselor care au pus poveri grele peste alţii, dar de la care ei se sustrăgeau deşi pretindeau o ascultare din inimă faţă de lege.

Poate că nici o altă parabolă nu a fost atât de folositoare pentru săraci şi nevoiaşi, pentru cei păcătoşi şi slabi care doresc să se întoarcă de pe căile păcatului şi să fie primiţi înapoi în familia lui Dumnezeu. Ei se recunosc în această parabolă şi sunt încurajaţi de reprezentarea ei că TATĂL doreşte să-i primească.

Această parabolă este a patra din serie care reprezintă lipsa de înţelepciune a clasei fariselor pretinzând în mod făţarnic în faţa altora că ţineau Legea şi erau ispravnici acceptabili, pe câtă vreme ei erau foarte conştienţi că nu îşi îndeplineau postura lor de ispravnici cum trebuie şi trebuiau deci să fie respinşi.

Parabola le arată comportarea potrivită pe care ei nu au adoptat-o.

Parabola nu spune ce au făcut fariseii, ci ea spune ce ar fi trebuit să facă ei, dar nu au făcut.

Ei ar fi trebuit să fie mai îngăduitori faţă de vameşi şi păcătoşi să nu pună sarcini grele la care ei nu au ajutat nici măcar cu un deget.

Ei trebuiau să se pregătească înainte de desfiinţarea Legii, ai cărei “ispravnici” erau, să se pregătească de a fi scoşi din funcţiile pe care le deţineau, pentru că oarecum, serviciul lor se apropia de încheiere, având în vedere că începea o nouă vârstă în planul lui Dumnezeu: Veacul Evanghelic; că şi ei fariseii, preoţii, leviţii şi toţi învăţaţii Legii, chiar dacă ar fi fost credincioşi Legământului Legii, trebuiau să predea aceste funcţii Marelui Preot Isus.

Ei ar fi trebuit să ierte nu toate, ci doar o parte din datoriile poporului. Datorii faţă de lege, bineânţeles. Nu să şteargă toată datoria, ci doar anumite procente între 50%-80%.

Adică ei nu ar fi trebuit să pretindă poporului o ascultare perfectă faţă de Lege, pentru că nici un om imperfect nu poate îndeplini 100% Legea Divină.

Ei ar fi trebuit să vadă în Isus împlinirea Legii şi atunci ei ar fi beneficiat de o trecere în alt serviciu, acel al Evangheliei şi nu ar fi fost necesar ca ei să fie eliminaţi definitiv din serviciul lui Dumnezeu.

Un “ispravnic” înţelept aşa ar fi trebuit să facă, ceea ce conducătorii religioşi ai lui Israel nu au făcut. Ei nu au fost “ispravnicul” înţelept.

În ceea ce priveşte timpul nostru, în creştinătatea nominală există la fel “ispravnici” necredincioşi, care la fel pun sarcini grele peste popor.

Ei învaţă greşit poporul şi ar trebui să renunţe la învăţăturile nescripturale despre iad şi suflet nemuritor.

Preoţii şi predicatorii de astăzi ar trebui să spună poporului: “Dacă noi am spus că trebuia să primeşti pedeapsa chinului veşnic, socotiţi aceasta o eroare şi scrieţi în loc “o plată dreaptă a dreptăţii.”

Dacă noi v-am învăţat că obligaţiile voastre sunt de a ţinea Legea în mod perfect, îmbunătăţiţi această trăsătură a credinţei voastre şi scrieţi în schimb că Dumnezeu va accepta lucrările imperfecte, asigurându-vă că acele lucrări imperfecte sunt tot ceea ce puteţi oferi mai bun.

Dacă cărturarii şi fariseii ar fi urmat comportamentul acestui “ispravnic”, ei s-ar fi făcut prieteni cu vameşii şi păcătoşii.

Aceşti Doctori ai Legii văzând că Dispensaţia Legii se sfârşeşte ar fi trebuit să-şi îndrepte greşelile şi abaterile din trecut.

“Eu vă zic (versetul 9): “Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte.”

Această parte a pildei nu este adresată fariseilor şi Doctorilor Legii, ci ucenicilor; prin urmare pilda ni se adresează şi nouă creştinilor.

Noi trebuie să ne facem prieteni cu cerul. Dumnezeu este prietenul nostru, Domnul Isus, sfinţii glorificaţi şi toţi sfinţii îngeri.

Oriunde putem folosi binecuvântări pământeşti, bani, influenţă sau orice altceva pentru a ne face prieteni să o facem; în general să nu încercăm să ne facem duşmani din oameni.

Cu ajutorul bogăţiilor nedrepte:

Folosiţi orice bogăţie nedreaptă (nu câştigată pe nedrept, ci nedreaptă în sensul că aparţine acestui timp al nedreptăţii, “Lumea rea de astăzi” (Galateni 1:4), în a face cât mai mult bine pentru binecuvântarea altora.

“Pentru ca atunci când veţi muri să vă primească în corturile veşnice.”

La înviere “în ziua aceea” ( 2 Timotei 4:8) vom fi primiţi în corturile veşnice de Domnul şi Îngerii Săi.

Domnul judecă în mod special credinţa noastră şi dorinţele inimii mai degrabă prin lucrurile mai mici, decât prin cele mari.

Numai eternitatea va arăta valoarea unora din aceste lucruri mici, eforturi slabe, date în numele Domnului care ne judecă prin credincioşia în lucrurile mici şi ocaziile mici mai degrabă decât prin marile noastre realizări.

Necredincioşia din timpul prezent în ceea ce priveşte lucrurile de valoare mică ar însemna necredincioşie în lucrurile mari viitoare.

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Dreptăţii şi păcatului şi în acelaşi timp, iubirii şi egoismului; lui Dumnezeu şi lui Satan.

Dumnezeu intenţionat a pus problema aşa încât noi nu putem fi servitori ai bogăţiei şi servitori ai lui Dumnezeu în acelaşi timp.

Încercarea este: “Dumnezeu pe primul loc.”

Alegerea noastră trebuie să fie permanentă şi socotită cea mai mare dintre privilegii.

PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV (LUCA 16:19-31)

Marea greutate pentru mulţi care citesc această pildă este că, deşi o privesc ca pe o pildă, totuşi ei o judecă şi o înţeleg ca şi cum ar fi fost o întâmplare literală. A o crede literal înseamnă a ajunge la mai multe absurdităţi. De exemplu: “bogatul” a mers în “iad” numai din cauza că a avut multe bunuri pământeşti şi din întâmplare nu a dat nimic lui Lazăr decât fărâmături. Nici un cuvânt nu se spune despre răutăţile lui sau că a fost un om stricat, “un nelegiuit.” De asemenea, s-ar putea spune că Lazăr a fost binecuvântat nu pentru că a fost un copil sincer al lui Dumnezeu; plin de credinţă şi încredere sau că a fost un om bun şi drept, ci numai pentru că a fost sărac şi bubos.

Dacă acestea trebuie să se înţeleagă literal, atunci înseamnă că până nu suntem săraci şi cu bube usturătoare, pentru noi nu este nici o speranţă să intrăm în fericirea veşnică. Iar dacă în viaţa aceasta purtăm un veştmânt moale sau de mătase şi avem mâncare destulă în fiecare zi, suntem sortiţi “chinului veşnic.” Şi încă ceva. Doritul loc de fericire este “sânul lui Avraam.” Acest “sân” cu toată siguranţa trebuie să fie literal, dacă şi celelalte părţi ale pildei sunt literale şi desigur mai mulţi dintre săracii şi buboşii Pământului vor avea loc în el; Lazăr şi poate încă unul ar prea umplea locul.

Dar de ce să credem absurdităţi? A explica o pildă în mod literal este foarte uşor. Lucrurile amintite într-o pildă nu sunt de mare însemnătate. Aceasta o ştim din pildele explicate de Domnul.

Când a spus “grâu” avea în vedere pe “fiii împărăţiei”; când a spus “neghină” El a arătat pe “fiii celui rău”; prin “secerători” înţelegându-se servii Lui, etc. (Matei 13) Aceleaşi clase au fost arătate în mod simbolic în alte pilde ale Sale. Astfel “grâul” amintit de pildă este una cu “servii credincioşi” şi “fecioarele înţelepte” care sunt amintite în alte pilde. Tot aşa în pilda de faţă, “bogatul” reprezintă o clasă, iar Lazăr o altă clasă.

În această pildă numai săracul poartă un nume, pe când bogatul nu.

Lazăr înseamnă — fără ajutor —

Încercând a explica o pildă ca aceasta, la care Domnul nu ne dă nici o explicaţie, este foarte bine să fim modeşti în ceea ce susţinem.

Deci oferim următoarea explicaţie, fără a forţa pe cineva să primească părerile noastre, decât atât cât raţiunea şi lumina Adevărului îl vor ajuta să le considere în armonie cu Cuvântul şi Planul lui Dumnezeu.

După înţelegerea noastră, Avraam a reprezentat pe Dumnezeu şi “bogatul” a reprezentat pe poporul Israel. În timp ce s-a spus această pildă şi un timp înainte de aceasta, poporul Israel “se îmbrăca măreţ în fiecare zi”, fiind poporul ales şi favorizat de Dumnezeu, după cum spune Apostolul, “Care este deci întâietatea iudeului şi care este folosul tăierii împrejur?”

Oricum, sunt mari. Mai întâi că lor le-au fost încredinţate cuvintele (Legea şi profeţiile) lui Dumnezeu (Romani 3:1, 2); “Care au înfierea, mărirea, aşezămintele şi darea legii, slujba dumnezeiească şi făgăduinţele, care au părinţi şi din care este după trup Cristosul.” Romani 9:4.

Acest popor într-adevăr a fost bogat deoarece “binecuvântarea lui Dumnezeu îmbogăţeşte.” Proverbele 10:22.

Făgăduinţele făcute lui Avraam şi David au investit, au “îmbrăcat” pe acest popor cu regalitate, după cum e reprezentat în “veştmântul de purpură al bogatului”. Jertfele tipice ale Legii îl făceau în mod tipic o naţiune sfântă (dreaptă), după cum e reprezentat prin “haina de in subţire a bogatului” care era un simbol al îndreptăţirii, socotită lor pe baza acestor jertfe simbolice. Apocalipsa 19:8.

Lazăr — fără ajutor — reprezenta pe cei exilaţi, alungaţi din favoarea divină avută sub Lege, care, bolnavi de păcat, flămânzeau şi însetau după dreptate. Deşi între aceştia erau mulţi “vameşi şi păcătoşi” din Israel, totuşi, cei mai mulţi erau păgâni din toate naţiunile.

În timpul când s-a spus această parabolă, aceştia erau cu totul îndepărtaţi de la orice favoare şi binecuvântare de care se bucura Israel. Ei şedeau la poarta “bogatului” fără ca cineva să-i bage în seamă.

Nici o făgăduinţă din care” bogatul” a avut atât de multe, nu era pe seama lor, fiindcă ei nu erau curăţaţi nici măcar simbolic; dar bolnavi moraliceşte, pângăriţi şi păcătoşi, ei erau în situaţia “câinilor”. În zilele acelea câinii erau socotiţi cele mai ordinare creaturi, iar iudeii curăţaţi în mod tipic, îi socoteau pe cei dinafară “păgâni şi câini” şi niciodată nu ar fi mâncat şi nu s-ar fi căsătorit cu ei sau să ţină vreun fel de legătură. Ioan 4:9.

Chipul în care aceştia au mâncat din “fărâmăturile” favorii divine care cădeau de la masa îmbelşugată a israeliţilor, a “bogatului”, ne este arătat prin cuvintele Domnului către femeia sirofeniciană. Întorcându-se către femeia păgână i-a zis: “Nu se cuvine a lua pâinea “copiilor” (a israeliţilor) şi a o arunca câinilor (păgânilor).”

Iar ea a răspuns: “Aşa este Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor (Matei 15:26-27).” Isus i-a vindecat fiica, dându-i astfel fărâmitura dorită a favorii divine.

A sosit însă timpul când ei, ca naţiune, au refuzat şi L-au crucificat pe Fiul lui Dumnezeu; când dreptatea lor tipică a încetat, când promisiunile regatului au încetat de a mai fi ale lor şi când Împărăţia s-a luat de la ei (Matei 21:43), pentru a se da “neamului care face roadele ei.” (2 Petru 1:4-11), “NEAMULUI SF<NT” (1Petru 2:7-9), a unui “popor râvnitor de fapte bune.” Tit 2:14.

“A MURIT BOGATUL” — (POPORUL LUI ISRAEL) de la toate aceste avantaje şi binecuvântări speciale, fiind aruncat din favoarea divină, în tulburări şi suferinţe.

Timp de optsprezece secole acest popor s-a aflat în suferinţe amare, în flăcările urii printre naţiunile Pământului, persecutat şi alungat.

“A MURIT ŞI LAZĂR”: Adică situaţia de până acum a smeritului păgân şi a măreţului israelit a luat o întorsătură. Mulţi dintre cei dintâi au fost duşi de îngeri (servitori, apostoli, etc) în sânul lui Avraam.

Avraam este arătat ca părintele credincioşilor (Romani 4:11,16) şi primeşte pe toţi copiii credinţei, care astfel sunt făcuţi moştenitori la toate făgăduinţele făcute lui AVRAAM, căci “nu cei care sunt fii după corp, nu aceştia sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii din făgăduinţă sunt socotiţi drept urmaşi. Romani 9:8.

Aceştia sunt sămânţa sau copiii lui Avraam (Genesa 21:12; Galateni. 4:28), “care sămânţă este Hristos” (reprezentat prin Isaac), “ iar dacă voi (credincioşilor) sunteţi ai lui Hristos, sunteţi dar sămânţa (copiii) lui AVRAAM, moştenitori potrivit făgăduinţei.” Galateni. 3:16, 29.

Da, încetarea ordinii care a existat până aici cu Israel, a fost bine ilustrată prin această figură, prin moarte, adică descompunerea naţiunii israelite şi retragerea binecuvântărilor divine, de care poporul Israel s-a bucurat atâta timp. Astfel Israel, la acest timp, a fost alungat şi de atunci nu i s-a mai arătat nici “O FAVOARE”, pe când sărmanul “LAZĂR,” păgânii care mai înainte erau “înstrăinaţi” de întocmirea cetăţenească a lui Israel şi străini de Legămintele Făgăduinţei (date până atunci numai lui Israel), neavând nădejde şi fără Dumnezeu în lume, “au fost” făcuţi acum aproape prin sângele lui Cristos, împăcaţi cu Dumnezeu, duşi în sânul de favoare al lui Avraam. Efeseni 2:12, 13.

Pe lângă simbolurile morţii care arată îngroprarea sau descompunerea lui Israel, adică alungarea lor printre toate naţiunile Pământului, Domnul a mai adus o ilustraţie: “În IAD (hades, mormânt) ridicându-şi ochii, fiind el în chinuri, vede de departe pe Avraam, etc.”

Cei morţi nu-şi pot ridica ochii nicăieri şi de aceea nu pot vedea aproape sau departe, sau să stea de vorbă cu cineva; deoarece ni se spune lămurit că “nu este nici lucru, nici minte, nici ştiinţă, nici înţelepciune în mormânt, unde te duci” (Eclesiastul 9:10); şi că acei care merg acolo se “pogoară în locul tăcerii.” Psalmii 115:17.

Ceea ce Domnul a voit să arate prin aceasta au fost suferinţele sau chinurile ce aveau să vină asupra lui Israel ca naţiune, după îngroparea sau alungarea lor printre toate popoarele Pământului, de unde vor striga în zadar să fie eliberaţi sau ajutaţi de păgânii, care mai înainte erau dispreţuiţi de dânşii. Deuteronomul 28:15-68.

Istoria dovedeşte clar împlinirea acestei pilde profetice. Timp de optsprezece secole israeliţii, au fost nu numai disperaţi în situaţia lor de naţiune alungată din favoarea lui Dumnezeu, în pierderea templului şi a altor lucruri folosite la îndeplinirea jertfelor conform Legii, dar au fost şi persecutaţi fără milă, după cum se spune în pildă: “Trimite pe LAZĂR să-şi moaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba”; dar nu s-a putut pentru că marea prăpastie care-i desparte, opreşte ajutorul cerut. Cu toate acestea Dumnezeu recunoaşte încă Legământul Său, vorbindu-le ca la “copiii Legământului”. (versetul 25) Aceste chinuri în “flăcările” urii aprinse între toate neamurile şi toate popoarele împotriva lor, au fost pedepsele cuvenite din cauza ruperii Legământului lor, care au venit tot atât de sigure ca şi binecuvântările promise prin ascultare. Leveticul capitolul 26; Zaharia 9:11.

Marea “prăpastie statornicită” reprezintă marea deosebire care există între creştinii adevăraţi şi iudei.

Cei dintâi se bucură de harul liber: bucurie, mângâiere şi pace, ca şi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu, pe când cei din urmă ţin încă la Lege, care îi condamnă şi-i chinuie. Prejudecata, mândria naţională şi eroarea din partea lui Israel, formează mărimea acestei prăpastii care îi împiedică pe iudei să treacă într-o stare de adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, primind pe Cristos şi Evanghelia harului Său.

Marea prăpastie care îi împiedică şi pe creştinii adevăraţi să treacă la iudei, este cunoştinţa lor că prin faptele Legii, care este un jug (Fapte 15:10), nimeni nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu (Romani 3:20, 27, 28; Galateni 3:16-17); şi dacă cineva ţine Legea (primeşte obligaţiile ei spre a le împlini şi astfel a se recomanda lui Dumnezeu prin împlinirea acestor obligaţii), aceluia Cristos nu-i foloseşte la nimic. (Galateni 5:2-4) Prin urmare, noi care suntem din clasa “Lazăr”, nu putem amesteca Evanghelia cu Legea, deoarece acestea nu se pot amesteca, ci sau viaţă prin credinţă în Cristos sau o înlăturare a lui Cristos şi viaţă prin ţinerea Legii, dacă o putem ţine. (Galateni 3:12; Iacov 2:10)

Deci acelora care încă mai ţin la Lege şi resping jertfa pentru păcat dată de Domnul nostru, nu le putem da nici un ajutor. Aceştia nebăgând de seamă schimbarea vârstelor, spun că a tăgădui Legea ca factor al mântuirii, înseamnă a tăgădui toată istoria trecută a neamului lor, cât şi toate purtările speciale ale lui Dumnezeu cu “părinţii” lor (promisiunile şi binecuvântările care din cauza mândriei şi a egoismului, ei nu le-au putut cunoaşte şi aprecia); şi din pricina aceasta, ei nu pot trece prăpastia pentru a ajunge în sânul de favoare al lui AVRAAM, în repausul şi pacea adevărată, care este partea fericită a tuturor copiilor de credinţă. Ioan 8:39; Romani 4:16; Galateni 3:29.

Este adevărat că în decursul Veacului Evanghelic unii dintre israeliţi au trecut probabil la credinţa creştină adevărată, dar aceştia au fost aşa de puţini, încât nici nu se ţine seama de ei în această pildă unde Israel e reprezentat ca un întreg. La început, Bogatul reprezenta pe iudeii credincioşi şi nu pe cei alungaţi din Israel; tot aşa acum, el reprezintă tot pe aceeaşi clasă şi deci nu pe cei care au renunţat la Lege şi au primit condiţiile de mântuire prin credinţă şi nici pe aceia care au devenit infideli (cu totul necredincioşi).

Stăruinţa “bogatului” pentru trimiterea lui Lazăr la ceilalţi “cinci fraţi” ai săi, o explicăm în felul următor: Până la timpul Domnului, când El a rostit această pildă poporul din Iudeea a fost de mai multe ori numit “Israel”, “oile pierdute ale lui Israel,” “cetăţile lui Israel” etc., deoarece toate seminţiile erau reprezentate prin poporul din Iudeea, deşi majoritatea poporului erau numai din cele două, Iuda şi Beniamin, fiindcă masele celorlalte zece seminţii nu s-au întors din captivitatea Babilonului, sub permisiunea generală dată de Cir, regele Persiei. (Genesa 47:2) Dacă acest popor (cele două seminţii din Iudeea) a fost reprezentat printr-unul, “Bogatul,” atunci este potrivit a numi pe cele zece seminţii împrăştiate în toată lumea, ca pe ceilalţi “cinci fraţi,” fără îndoială, aceasta s-a făcut pentru a arăta că orice favoare specială de la Dumnezeu, a încetat pentru cele zece seminţii, ca şi pentru cele două. Este clar, deci, că aceasta se referă la Israel, deoarece alte neamuri nu au “PE MOISE ŞI PE PROFEŢI” ca instructori, decât numai Israel. (versetul 29). Cele zece seminţii au nesocotit atât de mult pe Moise şi pe profeţii lor, încât nu s-au mai întors în Pământul Făgăduinţei, ci au dorit să trăiască printre păgâni şi idolatri; şi, deci, orice încercare de a comunica cu ei despre lucrurile spirituale ar fi în zadar; chiar şi când aceasta ar face-o unul care a murit cu Cristos şi a înviat cu El în mod figurativ, unul din păgânii care L-au primit. Efeseni 2:5; Romani 6:4.

Deşi pilda nu arată, totuşi, alte Scripturi arată că această “prăpastie” trebuie să existe numai în decursul Veacului Evanghelic şi că la sfârşitul ei, “Bogatul,” primindu-şi pedeapsa pentru păcatele sale, va ieşi din aceste “flăcări” şi chinuri peste podul milei şi al făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute acestei naţiuni. Într-adevăr ei se vor înapoia în favoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în împărăţia lui Mesia sub Noul Legământ, care se va încheia cu ei şi cu toată omenirea în decursul Mileniului. Ieremia 31:31-34; Evrei 8:8-12.

Cu toate că multe veacuri israeliţii au fost persecutaţi fără milă de păgâni mahomedani şi de creştinii nominali, totuşi acum încep a se ridica treptat la libertate şi influenţă politică, şi ca naţiune la începutul Mileniului vor ocupa o poziţie mai înaltă între celelalte naţiuni. Vălul necunoştinţei lor mai există încă, dar va fi ridicat în mod treptat pe măsura creşterii luminii din zorile Zilei Milenare; şi nu trebuie să ne mirăm dacă se va produce o mare trezire între israeliţi şi dacă mulţi îl vor recunoaşte pe Cristos.

Astfel ei vor părăsi starea “HADES”-lui (moartea naţională) cu chinurile lui şi vor fi cei dintâi dintre naţiuni întorşi, pentru a fi binecuvântaţi de către seminţia spirituală a lui AVRAAM, care este Cristos, Cap şi Corp. Pretenţiile lor de rasă şi mândria lor naţională încep încet să dispară şi mulţi smeriţi şi săraci cu spiritul încep a primi pe ACELA pe care părinţii lor L-au străpuns, din cauza cărora au trebuit să sufere ei atâta timp. Şi în curând vor întreba: “Nu este acesta Cristos”? Şi privindu-L astfel şi crezând în El, Domnul va revărsa asupra lor spiritul favorii şi al rugăciunii. Zaharia 12:10.

De aceea, “Vorbiţi la inima Ierusalimului şi strigaţi către dânsul, că timpul robiei lui (timpul de pedeapsă) s-a împlinit.” Isaia 40:1-2.

Pe scurt, această parabolă pare să înveţe exact ceea ce Apostolul Pavel explică la Romani 11:19-32.

Din cauza necredinţei, ramurile naturale au fost rupte, iar ramurile de măslin sălbatic au fost altoite în butucul făgăduinţei lui Avraam. Pilda arată pe Israel în suferinţe mari, dar nu mai aminteşte nimic despre restatornicirea lui în favoarea din urmă, deoarece se subânţelege; în această parabolă nu era potrivit să se amintească aceasta. Totuşi, Apostolul ne asigură că după ce întreg numărul Neamurilor va fi intrat (va fi ales numărul care să completeze Biserica sau Mireasa lui Cristos), “tot Israelul va fi mântuit;” “şi prin mila noastră (a Bisericii) să fie şi dânşii (israeliţii) mântuiţi”.

El ne spune că acesta este Legământul lui Dumnezeu cu Israelul trupesc, care a pierdut promisiunile mai înalte, spirituale; totuşi, ei sunt moştenitorii promisiunilor pământeşti, redevenind aleşi printre naţiuni.

Drept dovadă la aceasta cităm următoarele profeţii:

“Veni-va din Sion (Biserica glorificată) Mântuitorul, înlătura-va necucernicia de la Iacov (Israelul pământesc).

“Negreşit după Evanghelie (chemarea cerească) sunt urâţi (înlăturaţi) de Dumnezeu pentru voi, dar după alegere sunt iubiţi pentru părinţii lor.” “Căci Dumnezeu închise împreună pe toţi spre neascultare, pentru ca pe toţi să-i miluiască. O, adâncime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a cunoştinţei lui Dumnezeu.” Romani 11:26:33.

PILDA JUDECĂTORULUI NEDREPT (LUCA 18:1-6)

Pilda aceasta îndeamnă la stăruinţă în rugăciune. Chiar dacă Domnul vede de bine să nu dea un răspuns imediat rugăciunii noastre, putem fi siguri că aceasta nu este din lipsă de interes pentru binele nostru.

Dacă un judecător nedrept este mişcat din cauza insistenţei pentru a face dreptate, cu cât mai mult un judecător drept.

Să se roage necurmat — adică gândul de a rămânea în prezenţa Tatălui şi a Fiului este că grija şi interesul lor vor fi în mod constant cu noi şi că în orice moment putem să garantăm atenţia specială fiecăruia sau amândurora.

După ce ne-am asigurat că rugăciunile noastre sunt în conformitate cu promisiunile — (acele lucruri care stau atât de aproape de inimile noastre) — devin rugăciunile noastre continue.

Trebuie să facem o diferenţă clară între aceasta şi repetarea zadarnică a păgânilor pe care Domnul o condamnă — numai rugăciuni formale — care sunt condamnabile în ochii Domnului.

Nu că ar trebui să nu se ridice niciodată de pe genunchi sau că ar trebui să nu facă altceva niciodată decât să se roage, ci faptul că ei trebuie să continue în rugăciunile lor şi să nu progreseze slabi sau descurajaţi.

Noi ne rugăm neâncetat “Vie Împărăţia Ta” nu repetând cuvintele în fiecare moment, ci continuând gândirea şi aşteptarea ei; şi lucrând în interesele împărăţiei.

Rugăciunile noastre nu vor aduce împărăţia lui Dumnezeu nici cu un singur minut mai devreme decât a plănuit El, dar noi ne rugăm în acest mod, asigurându-L pe Domnul că aşteptăm Împărăţia şi că o aşteptăm în armonie cu promisiunea Sa sigură.

Întârzierea răspunsului la unele din rugăciunile noastre poate fi din cauză că încă nu este timpul cuvenit; sau poate că El vrea să dezvolte în noi credinţă şi îndelungă răbdare.

Trebuie să ne rugăm pentru putere şi înţelepciune în a învinge carnea şi a dezvolta roadele şi harurile Spiritului Sfânt.

Rugăciunea este absolut indispensabilă pentru creşterea şi existenţa spirituală. Acum ca şi atunci creştinii încrezuţi în ei înşişi şi creştinii umiliţi asemenea vameşului încearcă să se apropie de Dumnezeu în rugăciune. Unii sunt siguri pe ei şi se încred în realizările lor, iar alţii nu îndrăznesc să ridice capul, ci în umilinţă îşi recunosc imperfecţiunile.

Cine erau fariseii? Fariseii erau oameni temători de Dumnezeu, oameni morali în multe privinţe, oameni buni, dar foarte conştienţi de toate faptele lor drepte; fariseul respecta superficial regulile divine.

Există o clasă asemănătoare în creştinătatea de azi, care pe dinafară sunt morali, foarte exacţi şi scrupuloşi şi totuşi neplăcând lui Dumnezeu. Ei sunt mândri de dreptatea lor.

Astăzi unii se încred că sunt membri ai Bisericii, se încred în binefacerile şi moralitatea lor generală pentru salvare, ignorând faptul că şi ei sunt păcătoşi. Atitudinea de fariseu este o atitudine lipsită de dragoste, care dispreţuieşte pe altul şi se laudă pe sine, o mulţumire de sine şi o condiţie mulţumită a inimii şi minţii, foarte condamnabilă faţă de Domnul, o condiţie a inimii nepregătită de a fi binecuvântată cu mila divină.

Acesta a fost secretul orbirii lui Israel faţă de Evanghelie. Conducătorii religioşi s-au bazat într-o măsură atât de mare pe interpretările lor, încât nu L-au putut considera pe Umilul Nazarinean şi pe urmaşii Săi neânvăţaţi, mai mult decât pe nişte impostori.

Ei aveau o formă de dreptate, o ascultare pe dinafară de Dumnezeu şi legile Sale, pietate şi sfinţire aparentă.

Cine erau vameşii?

În primul rând erau ceea ce sunt şi astăzi — oameni de la vamă.

Pe vremea aceea această categorie de oameni erau marginalizaţi de către restul naţiunii. Pe vremea Domnului, când era ocupaţia romană peste Israel, aceştia, vameşii, erau în serviciul romanilor, un motiv în plus de a fi dispreţuiţi de către cei care ţineau riguros cerinţele Legii Mozaice din cauza urii pe care o aveau pentru păgânii ocupanţi.

Mai mult decât atât, vameşii au cedat uneori ispitei de a lua mită de la negustori, ceea ce îi făcea să se îmbogăţească pe nedrept.

În al doilea rând vameşii reprezintă o categorie socială certată cu Legea Mozaică, dar care îşi recunoşteau oarecum starea lor de păcătoşi şi nu aveau motive să se laude înaintea lui Dumnezeu.

Domnul, prin această pildă, descrie secretul inimii, atât al clasei fariseilor cât şi al clasei reprezentată prin vameş în relaţia lor cu Dumnezeu.

Greşeala fariseului consta în aceea că el credea că nu poate fi comparat cu un păcătos ordinar. El se credea mai sfânt decât fratele lui mai mic, vameşul.

“Fariseul” este fratele mai mare din “Pilda fiului risipitor”. Luca 15:11.

“Vameş” — un om umilit.

“Fariseu” — un om căruia îi lipseşte umilinţa.

Fariseul spunea că el nu este ca ceilalţi oameni de rău; aceasta este o îmbătare care vine din asimilarea spiritului lumii, care duce la acea laudă de care unui om, cu simţurile cumpătate, i-ar fi ruşine.

Sub influenţa învăţăturilor false mulţi creştini pretinşi se lasă în voia speranţelor false, gândindu-se că ei sunt poporul Domnului, fără să se consacreze pentru a fi urmaşii Lui.

Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe toţi creştinii este că din punctul de vedere al lui Dumnezeu, toţi sunt păcătoşi, toţi sunt imperfecţi. Isaia 64:6.

Fariseul se laudă că el dădea zeciuială.

A da a zecea parte nu reprezintă nimic vrednic de laudă, când se aminteşte că Domnul este dătătorul mărinimos al tuturor bunurilor.

El se laudă că posteşte. Dacă am posti, dacă ne-am înfometa până la moarte, acest lucru nu ar fi vrednic de laudă. Nici un lucru nu poate fi de valoare dacă nu se bazează pe recunoaşterea cuvenită a imperfecţiunilor noastre şi acceptarea potrivită a justificării divine.

Refuzarea hranei nu este cea mai apreciată în ochii lui Dumnezeu. Există alte dorinţe ale cărnii pe care trebuie să ne străduim să le controlăm, să le slăbim, să le înfometăm, pentru ca în mod corespunzător să creştem, să fim hrăniţi spiritual şi să devenim puternici.

PILDA VIERILOR (MATEI 21:33-46) R4678

Această parabolă reprezintă pe Dumnezeu ca “stăpânul marii podgorii”, în toate aspectele bine instituită şi aprovizionată pentru scopul Său. Această vie reprezintă naţiunea evreiască şi promisiunile divine făcute acestui popor. Legea şi toate aranjamentele Legământului Legii pentru dezvoltarea lor. Stăpânul a dat această vie în chirie vierilor, a căror datorie era să aibă grijă de vie şi de rod şi să-I dea stăpânului rezultatele, cu excepţia unei părţi pe care o puteau păstra pentru ei. Aceşti vieri erau religioşii proeminenţi despre care Isus a spus, “Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vi le spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le.” Matei 23:2-3.i

După cum se cuvenea, stăpânul a cerut dobândă din proprietatea Sa şi a trimis servitori pentru a primi partea Sa din rod. Dar vierii, în loc să-i dea stăpânului ce i se cuvenea, i-au maltratat, bătându-i, ucigându-i cu pietre. Aceşti “servitori” au fost profeţii din vechime trimişi la Israel.

Ei trebuia să primească cel mai bun tratament şi o abundenţă de roade ale blândeţii, amabilităţii, răbdării, etc., dar în schimb ei au fost trataţi ca impostori de către conducătorii lui Israel. Unii dintre ei au fost omorâţi cu pietre, alţii bătuţi, unii ucişi, alţii tăiaţi în două cu ferăstrăul. Alţii au călătorit îmbrăcaţi în piei de capră sau piei de oaie şi au locuit în peşterile şi crăpăturile pământului, pentru că nu au fost apreciaţi. Ei nu au fost trataţi ca reprezentanţi ai Stăpânului viei.

În final Stăpânul a trimis pe fiul Său, spunând, “Ei vor respecta pe Fiul Meu.” Dar aceşti vieri, religioşii zilei Domnului nostru, s-au sfătuit să-L ucidă şi să pună stăpânire pe via Lui.

Ei au avut impresia că vor putea domni peste moştenirea lui Dumnezeu şi că oricine i-ar condamna, le-ar arăta ipocrizia sau ar încerca să elibereze poporul din subordonarea lor, oricine ar fi, chiar moştenitorul ei, erau liberi să-l omoare. Ei L-au răstignit.

Via a fost luată de la ei şi dată altora, adică lui Isus, Apostolilor şi altor învăţători ai Bisericii Evanghelice, iar peste naţiunea evreiască au venit mari necazuri, începând cu anul 70 d.Cr.

“Piatra” lepădată de evrei a fost şi este Isus.

Evreii nu au reuşit să-L accepte pe Cristos ca fiind “piatra lor fundamentală” şi prin urmare au fost respinşi de a fi casa specială a lui Dumnezeu.

“Piatra din vârf”, Isus Cristos, “piatra de căpătâi” a “zidirii” lui Dumnezeu, un model pentru întreg, o “piatră de poticnire” şi o “stâncă de atac”.

Deşi respinsă de ei, aceasta nu va împiedica înălţarea ei la vremea potrivită a lui Dumnezeu ca “piatră conducătoare în templul glorios spiritual.”

Expresia “piatra din capul unghiului” se referă la o construcţie în formă de piramidă. Numai la acest fel de construcţie există o “piatră din vârf”, ale cărei linii conducătoare dau contur perfect întregii construcţii.

A se împiedica de această “piatră” sau a cădea peste ea, după cum spune Isaia 8:14, implică o accidentare vindecabilă; dar peste cine va cădea “piatra” sugerează un accident mortal — MOARTEA A DOUA.

“Casa evreiască” şi “casa creştină” sunt cele două “case” ale lui Israel. Ele s-au accidentat, dar nu mortal de această “piatră”.

Aceasta este “piatra” din Daniel 2:34.

“Cele două case ale lui Israel” nu reprezintă cele două monarhii ale lui Israel — împărăţia lui Iuda cu capitala la Ierusalim şi împărăţia lui Israel (cele zece seminţii) cu capitala la Samaria, pentru simplul motiv că pe vremea Domnului cele zece seminţii nu s-au întors din robia babilonică; ele nu au avut cum să se poticnească în Domnul Isus pentru că nu erau în ţară.

PILDA TALANŢILOR

PILDA TALANŢILOR (MATEI 25:14-30)

PILDA POLILOR (LUCA 19:11-28)

SAU PILDA MINELOR

Pilda polilor nu este aceeaşi cu “Pilda talanţilor”, cu toate că au unele particularităţi comune.

Partea lor comună este că amândouă se ocupă de timpul cât Domnul Isus lipseşte de pe Pământ, de la prima la a doua Sa prezenţă. Timpul acesta îl vom numi perioada sau Veacul Evanghelic ceea ce se observă în amândouă pildele. Cu ce scop va veni Domnul a doua oară?

Cu scopul de a-Şi stabili Împărăţia.

Care va fi primul lucru cu care se va ocupa la întoarcere? Primul lucru este de a verifica pe servitorii Săi cărora le-a încredinţat anumite bunuri de valoare.

În cazul pildei din Luca, Domnul a încredinţat fiecărui servitor un pol sau o mină. Deci, în această pildă, toţi servitorii au primit câte un dar în proporţie egală.

Acest dar pe care l-au primit servitorii este îndreptarea prin credinţa în sângele lui Isus. Fiecare a primit acest dar. Romani 5:1.

Cealaltă pildă vine cu o completare şi ne spune că pe lângă îndreptare, care este comună tuturor, El a mai împărţit şi talanţi, dar nu în mod egal, ci unora mai mult, iar altora mai puţin.

Ce sunt “talanţii”?

În primul rând un talant era o monedă cu care se făcea comerţ, un ban oarecare; un talant era pe vremea aceea de 60 de ori mai mare decât un pol.

În pildă “talantul” reprezintă capacitatea diferită a servitorilor Domnului. Unii au daruri şi capacităţi mai mari, alţii mai mici.

Pilda recunoaşte faptul că nu toţi au aceeaşi capacitate şi că de la cei cu capacitate mare se cer mai multe roade, dar acceptă şi rezultatele celor care au mai puţină capacitate.

Spre deosebire de “mină” care reprezintă justificarea prin sângele lui Isus, “talanţii” pot fi talente naturale cu care ne-am născut sau le-am dobândit prin educaţie.

Moise a fost întrebat de Domnul, “Ce ai în mână?” (Exodul 4:2) Deci talentul lui Moise era în mâna lui şi cu acela a lucrat.

Şi talentele noastre sunt în mâna noastră. Ele sunt daruri cu care ne-a înzestrat Dumnezeu de la natură. Domnul nu va cere să lucrăm cu puteri supranaturale, ci cu însuşirile noastre naturale. Acestea pot fi: inteligenţă, generozitate, influenţă oratorică, capacitatea de a învăţa pe alţii sau bunuri materiale pe care le folosim în serviciul Regelui nostru, pentru a lucra în via Domnului.

Munca Apostolilor a fost susţinută de fraţii primitori de oaspeţi, care le-au pregătit mâncare şi un pat să se odihnească; iar aceştia chiar dacă au avut numai un “talant” l-au pus în negoţ şi nu l-au îngropat ca cel din pildă.

Deşi “Pilda cu talanţii” ne învaţă că oricât de puţină capacitate am avea, Domnul o primeşte aşa puţină cum este şi chiar dacă va aduce puţine rezultate, oricum este mai mult decât dacă nu ar aduce nimic.

Domnul va răsplăti orice efort al nostru, dar dacă nu facem nimic vom rămânea totuşi servitori, dar servitori leneşi şi plata va fi pe măsură.

Plata pentru servitorul leneş nu va fi moartea sau focul veşnic.

În pilda cu polii (minele) situaţia este asemănătoare prin faptul că este vorba tot de perioada evanghelică şi tot de un dar al Domnului, dar nu de talanţi, ci de poli sau mină. “Talanţii” reprezintă talentele noastre, dar “mina” este îndreptarea prin credinţă, îndreptare care vine în urma sacrificiului lui Isus. Domnul ne dă acest dar în momentul când am încheiat un Legământ de Jertfă. Noi ne obligăm atunci că vom jertfi acel dar, viaţa pierdută prin Adam şi recâştigată prin Cristos, vom jertfi-o asemenea Domnului pentru a câştiga o viaţă pe un plan mai înalt decât viaţa pe pământ, o viaţă pe plan spiritual.

Pilda vrea să ne înveţe că unii care au încheiat legământ cu Dumnezeu s-au consacrat Lui ca jertfitori, în realitate jertfind cu zgârcenie sau chiar nejertfind, fără să lucreze mânaţi de iubire, ci de frică. Ei de frica morţii sunt toată viaţa supuşi robiei. Frica de moarte nu-i lasă să jertfească. Ei nu sunt împotrivitori lui Dumnezeu, ci se tem de Dumnezeu, apreciază meritul sacrificiului lui Isus (“Mina” sau “Polul”), dar nu lucrează cu acest dar, nu jertfesc fiindu-le frică de moarte.

Ei tot vor muri, dar asemenea “ţapului trimis în pustiu”, nu vor muri ca “ţapul de jertfă”.

Aceştia formează clasa “Fecioarelor Neânţelepte”, ei sunt o clasă pe deplin consacrată care spune: “M-am străduit să-mi păstrez îndreptăţirea (am învelit “polul” şi “mina” în ştergar), dar nu m-am sacrificat pe mine. Aceştia formează clasa “robului” rău. Este numit aşa nu pentru că a comis vreo crimă sau vreo tâlhărie, ci pentru că asumându-şi o obligaţie prin care a fost încredinţat cu anumite bunuri ale stăpânului care nu au fost date altora, şi-a neglijat Legământul.

“Luaţi mina de la el” — Aceasta nu înseamnă că sunt pierduţi în cel mai rău sens al cuvântului. El sau ei vor pierde într-adevăr marele premiu de a face parte din clasa Bisericii, dar pentru că ei rămân totuşi servitori şi iubesc dreptatea, vor fi salvaţi dar ca prin foc; adică prin strâmtorări. Pierderea lor va fi una serioasă. Ei nu au reuşit să intre în binecuvântările servitorilor credincioşi. Această nereuşită va fi destulă pedeapsă pentru ei.

“Şi da-ţi-o celui care are zece mine” — Dacă cine va neglijează să folosească toate ocaziile şi privilegiile lui, ele vor fi date altuia.

Aceasta este clasa Turmei Mari, o clasă nu numai justificată, ci şi sfinţită. Consacraţi pe deplin Domnului şi transformaţi în “vase” ale Spiritului Sfânt ca şi ceilalţi membrii ai Corpului. Reprezintă o clasă însemnată care a intrat în Legământ cu Domnul, dar a neglijat să se sacrifice.

Pilda cu mina mai aminteşte în versetul 14 că cetăţenii îl urau pe acest “om de neam mare”, care a încredinţat “minele” servitorilor Săi. Aceşti cetăţeni nu sunt servitorii lui Isus — “Omul de neam mare” — .

Pilda ne spune că în timpul absenţei “Omului de neam mare”, împotrivitorii guvernării Sale sunt în majoritate şi stăpânesc.

Pilda ne mai spune că la a doua Sa prezenţă Domnul nu se va ocupa de lume (“Duşmanii Săi”), până nu va termina lucrarea cu servitorii Săi. Versetul 27.

Duşmanii Domnului nu sunt numai evreii care L-au răstignit, ci includem şi pe acei care având cunoştinţă despre Cristos şi Împărăţia Sa care vine, sunt atât de certaţi cu dreptatea, încât nu doresc Împărăţia Milenară promisă.

Pilda arată patru clase:

SERVITORII REGELUI
ACEIA CĂRORA LI S-AU DAT ÎN MOD SPECIAL MINELE PENTRU A LE FOLOSI ÎN SERVICIUL SĂU.
CETĂŢENII
CLASA ACESTORA DIN URMĂ CARE S-AU OPUS REGELUI ŞI LEGILOR SALE.

După ce Împărăţia va fi stabilită, unora dintre cetăţeni, care au înţeles greşit caracterul Regelui, li se vor deschide ochii înţelegerii. Mulţi dintre ei în loc să-I mai fie duşmani, vor deveni prietenii şi susţinătorii Lui loiali.

“Tăiaţi-i” — Peste aceştia va veni mânia, un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele. Daniel 12:1.

Pedepsind şi corectând pe toţi cei care simpatizează cu principiile greşite şi care sunt duşmanii Lui şi pe care în final îi va distruge dacă perseverează în această atitudine greşită.

Acei care sunt în opoziţie cu Împărăţia lui Dumnezeu şi cu sceptrul Său de dreptate, cu imparţialitatea şi cu dreptatea, sunt adunaţi pentru tăiere.

Nu un carnagiu literal, nu un măcel, ci un mare triumf al Cuvântului Domnului peste toţi în timpul Domniei Milenare.

El va pricinui cel mai mare bine duşmanilor Săi, aducând asupra lor pedepse pentru cursul lor greşit. — Ruşine, publicitate, dispreţ.

Aceste lucruri vor fi necesare pentru a trezi în ei o evaluare a adevăratei lor condiţii şi să le arate privilegiile de care pot avea parte. Domnul loveşte pentru a vindeca şi când cuvântul Lui taie în inimă (Apocalipsa 19:21) rezultatul este nu de a distruge imediat duşmanul, ci numai dacă acesta nu se supune. Dacă duşmanii Domnului nu se vor supune astfel, nu va mai rămânea pentru ei decât distrugerea finală — Moartea a Doua.

Aici este ilustrată indignarea dreaptă a Domnului împotriva răufăcătorilor; dar lăsând speranţa iertării pentru cei care se vor căi şi vor deveni supuşi, loiali Regelui.

Sabia Domnului, Cuvântul Adevărului, va dezvălui izvoarele inimii lor şi fie va tăia duşmănia lor (“ÎI TĂIA LA INIMĂ” — Fapte 7:54) şi îi va face prieteni, fie îi va distruge cu desăvârşire în Moartea a Doua.

Planul lui Dumnezeu

Cuprins [hide]

Dumnezeu are un plan! Această asigurare, în zilele noastre când toate planurile omeneşti eşuează, constituie singura rază de lumină şi speranţă într-o lume în care siguranţa, pacea şi fericirea au dispărut aproape cu totul, înlocuite fiind cu egoism şi agresiune. Această rază de speranţă devine o siguranţă pentru viitor când aflăm din Scripturi că succesul ei nu depinde de bunăvoinţa şi de slabele eforturi ale unui număr mic de oameni care au credinţă în Dumnezeu, ci de hotărârea şi capacitatea lui Dumnezeu de a o pune în practică, indiferent de opoziţia egoistă a celor care vor s-o împiedice.

Mulţi sunt dornici să accepte că s-ar putea ajunge la pace şi fericire veşnică dacă învăţăturile lui Christos, aşa cum sunt prezentate în predica de pe munte, ar fi acceptate de lume — Matei 5:1-12. Dar, spun aceştia, problema este ca lumea să le accepte. Istoria ne învaţă că omul egoist nu devine dintr-o dată altruist, ca să hotărască să adopte iubirea ca motivaţie de căpetenie a vieţii lui. Neîntemeiate sunt şi speranţele că naţiunile pot fi convinse prin forţa armelor să se supună regulii de aur — iubirea şi, în acest mod, să înceapă o nouă ordine mondială de pace şi fericire.

De aceea, dacă în planul lui Dumnezeu putem găsi o speranţă adevărată de fericire pentru rasa umană, atunci acest plan trebuie să cuprindă aranjamente potrivite pentru a fi pus în practică în mod eficient şi pentru ca realizarea lui să nu poată fi primejduită nici de manipulările umane egoiste, nici de indiferenţa rece a maselor de necredincioşi. Scripturile ne asigură că planul lui Dumnezeu se pune în aplicare pe căi şi prin mijloace care-i garantează atât desfăşurarea cât şi succesul final, aducând pentru lume pacea şi fericirea, dorinţa “tuturor neamurilor”– Hagai 2:6,7; Zaharia 4:6.

Planurile lui Dumnezeu nu dau greş niciodată

Starea tragică a afacerilor lumii de astăzi nu înseamnă o nereuşită, nici măcar temporară, a planului divin, ci înseamnă o nereuşită a ceea ce omul a gândit a fi planul divin. Fie ca această nereuşită a omului să imprime în noi necesitatea reexaminării Scripturilor, pentru a ne descoperi greşelile de interpretare care ne-au dus la speranţe şi aşteptări care ne sunt spulberate acum de realitatea rece a faptelor.

Acele speranţe nescripturale şi negarantate, cu privire la scopul şi evoluţia creştinismului în lume, sunt clare acum pentru toţi cei care nu închid ochii în faţa realităţii. Ideea, acceptată în majoritatea cercurilor religioase, a fost că lumea evoluează spre bine, că civilizaţia progresează spre nivele tot mai înalte de bunăstare şi, curând, nu va mai exista frică de sărăcie şi războaie. În acest peisaj al creştinătăţii s-a prevăzut şi posibilitatea convertirii tuturor păgânilor la creştinism, probabil în timpul generaţiei prezente.

Aceste speranţe şi pretenţii false ale creştinătăţii au început să se spulbere la izbucnirea primului război mondial în anul 1914. S-a făcut apoi un efort suprem de regrupare a forţelor civilizaţiei şi dreptăţii, care au rezultat din acea prăbuşire a eforturilor umane de a păstra pacea. Războiul a venit peste lume ca o surpriză, dar, filozofic, s-a pretins că era un război “ca să pună capăt războaielor” şi să “pregătească lumea pentru democraţie”.

După armistiţiul din 1918 s-a vorbit mult despre întoarcerea la “normal”, dar, după cum ştim cu toţii, nu s-a ajuns niciodată la normal. După ce toate conferinţele şi negocierile au eşuat, a început un alt război sângeros. Acum se recunoaşte că nu mai există nici o speranţă ca lumea să se întoarcă la normal. Întrebarea acum nu este “cum să se întoarcă lumea la normal”, ci “cum va fi noua ordine”.

Populaţia pământului, în loc să fie adusă în număr tot mai mare în bisericile creştinătăţii, în toţi aceşti ani tulburi a evoluat în direcţie contrară. Chiar şi în aşa zisele ţări civilizate creşterea numărului membrilor bisericilor n-a ţinut pasul cu creşterea populaţiei. Un spirit lumesc a cuprins cele mai multe dintre biserici. Activitatea misionară este în declin şi filozofiile Orientului inundă creştinătatea în aşa măsură, încât ţările creştine pot fi convertite la misticismul oriental tot atât de repede cum a fost convertit Orientul la creştinism.

Revedem aceste fapte nu cu o atitudine critică şi nici să dăm de înţeles că altcineva ar fi făcut mai bine. Nu este timpul să găsim motive, spunând ce ar fi făcut alţii ca să facă lumea un loc mai bun de trăit. Vrem numai să accentuăm că undeva, de-a lungul străduinţelor umane, fără să ţinem cont de gradul de sinceritate manifestat, oamenii au făcut o greşeală în ceea ce priveşte scopul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să protejeze instituţiile lumii de dinaintea războiului din 1914, ele n-ar fi fost nimicite — Isaia 55:8-11.

Domnul spune prin profet: “Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis” (Isaia 55:11 — Cornilescu revizuită). Aceasta înseamnă că, indiferent de situaţia tulbure a lumii din prezent, planurile lui Dumnezeu, oricare ar fi ele, se desfăşoară cu fermitate şi succes. Apostolul spune că lui Dumnezeu lucrurile îi sunt “cunoscute din veşnicie” (Fapt. Ap. 15:18), adică Dumnezeu ştia ce va fi în timpurile noastre, toate erau cunoscute în planul Lui şi planul Lui nu putea să nu reuşească — Isaia 46:9,10; 14:24,27.

Faptul că Dumnezeu are un plan este arătat clar de către apostolul Pavel în Efeseni 3:11, unde, conform originalului grecesc, vorbeşte despre “planul vârstelor” sau “planul veacurilor” (vezi trad. Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol), un plan care are ca punct central opera de răscumpărare a lui Isus Christos, Domnul nostru. Că acest plan se întinde pe mai multe vârste sau veacuri este arătat în Efeseni 1:9,10, unde Pavel vorbeşte despre lucruri care se vor face “în administrarea plinătăţii timpurilor” sau în “dispensaţia plinătăţii timpurilor” (vezi trad. Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol) şi în Efeseni 2:7, “ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său . . . faţă de noi”. Lucrarea, despre care apostolul ne spune că se va realiza când se va împlini timpul, este “spre a uni în Christos toate lucrurile” (Efeseni 1:10 — Cornilescu revizuită). Aceasta înseamnă că niciodată înainte, în istoria omenirii, nu ne putem aştepta să vedem că “toate lucrurile” au fost în armonie cu Christos.

Văzând, deci, că planul lui Dumnezeu cuprinde diferite vârste sau perioade de timp şi că numai la “împlinirea” sau “plinătatea timpurilor” planul acesta va aduce roade, în împăcarea lumii cu Dumnezeu prin Christos, să cercetăm Scripturile ca să vedem cum s-a desfăşurat planul lui Dumnezeu în vârstele trecute şi cum merge spre obiectivul final, la “plinătatea timpurilor”.

Trei lumi

În a doua Epistolă a lui Petru, capitolul trei, se vorbeşte despre trei “lumi”. În această profeţie apostolul foloseşte cuvântul grecesc “kosmos”, care înseamnă ordine de lucruri. Prima dintre acestea, ne spune apostolul, s-a sfârşit la potop; a doua se sfârşeşte cu întoarcerea lui Christos, iar a treia, care este lumea lui Dumnezeu, este fără sfârşit — Efeseni 3:21. Redăm aici schematic aceste trei lumi, care corespund, respectiv, la trei perioade lungi de timp.

Ca să folosim limbajul actual, am putea vorbi despre aceste lumi ca despre lumea de ieri, lumea de azi şi lumea de mâine. Biblia foloseşte cuvântul “lume” în felul în care şi noi îl folosim, referindu-se nu la planeta pe care trăim, ci la o ordine de lucruri între oameni şi uneori la o vârstă sau perioadă de timp. Nerecunoaşterea acestui fapt a dus în mare parte la neînţelegerea scopului lui Dumnezeu cu rasa umană păcătoasă. De exemplu, “sfârşitul lumii” biblic este greşit înţeles ca fiind o ardere literală a pământului şi a tot ce este pe el, fapt care a împiedicat pe mulţi să mai cerceteze acest subiect.

Din cauza neînţelegerii a ceea ce înseamnă “sfârşitul lumii” mulţi s-au temut de apropierea lui şi de aceea s-au străduit să-l proiecteze departe, în viitor. Alţii l-au privit ca pe o simplă superstiţie a întunecatului Ev Mediu, care nu merită să fie luată în seamă. Dar, dacă ne dăm seama că ceea ce spune Biblia că înseamnă “sfârşitul lumii” este exact ceea ce se întâmplă astăzi şi ceea ce şi oamenii gânditori consideră că este, atunci subiectul capătă un alt sens, da, un sens vital pentru toţi cei interesaţi în lumea de mâine.

În Biblie sunt folosite cuvintele “foc”, “cutremur de pământ”, “furtună”, etc., în acelaşi mod expresiv în care sunt folosite şi în limbajul curent pentru a descrie tulburările catastrofice care au venit peste lume în timpul acestei generaţii. Întocmai cum Domnul foloseşte cuvintele “grâu” şi “neghină”, “oi” şi “capre”, când vorbeşte despre cei care Îl servesc şi cei care pretind că-L servesc sau I se opun, tot aşa foloseşte termenii “pământ” şi “cer” pentru a ilustra fazele societăţii organizate, numită “lume” — Isaia 1:2; 24:18-20.

Petru vorbeşte despre cerurile şi pământul care erau înainte de potop, arătând că ele au format “lumea de atunci” — lumea care a fost, lumea de ieri (2 Petru 3:5,6). Lumea aceea s-a sfârşit la potop, dar pământul în sine n-a fost nimicit. Citim despre pământul literal că el “rămâne pentru totdeauna” (Eclesiastul 1:4 — Cornilescu revizuită). În Isaia 45:18 ni se spune că Dumnezeu n-a creat pământul în zadar, ci “să fie locuit”. Acesta este un adevăr esenţial, care trebuie avut în vedere pe măsură ce urmărim planul divin în Scripturi. Planul lui Dumnezeu nu prevede transferul rasei umane la altă formă de viaţă, ci restaurarea ei la viaţă veşnică pe pământ, locuinţa destinată omului de la început — Psalm 115:16; Isaia 65:21; Ieremia 31:17; Deuteronom 11:21; Matei 5:5.

Lumea dintâi, care a început la creare, s-a sfârşit, deci, la potop. A doua lume, conform cu ceea ce ne spune apostolul, a început după potop şi se sfârşeşte cu faza finală a marelui timp de strâmtorare sau a zilei Domnului (Iehova). Această zi a lui Iehova urmează întoarcerii Domnului nostru, când condiţiile în lume sunt asemănătoare cu cele din zilele lui Noe — Matei 24:38,39; Luca 17:26,27; Genesa 6:11; 2 Petru 3:6,7,10.

Ni se spune că în zilele lui Noe oamenii “mâncau şi beau, se însurau şi se măritau . . . şi n-au ştiut nimic” despre potopul care ameninţa să nimicească “lumea de atunci”. Tot aşa, Scripturile arată că “ziua Domnului” vine ca “un hoţ noaptea” — oamenii nefiind conştienţi de semnificaţia evenimentelor până când tulburările din această zi duc la răsturnarea “lumii rele prezente” — traducerea engleză King James (“această lume vicleană” — Sfânta Scriptură 1874, “acest veac rău” — Cornilescu) — (1 Tesaloniceni 5:2; Luca 21:35; Galateni 1:4).

Dar sfârşitul lumii de astăzi nu va însemna sfârşitul rasei umane. Nu, mulţumim lui Dumnezeu, el va însemna începutul unei lumi noi, al lumii de mâine — ordinea de mâine a lui Dumnezeu. Una din caracteristicile principale ale lumii de ieri şi a celei de azi este egoismul, iar conducătorul lor a fost şi este Satan, străvechiul duşman al lui Dumnezeu şi al omului — 2 Corinteni 4:4. Dar, odată cu sfârşitul lumii de astăzi şi începutul lumii de mâine, Satan va fi legat şi lumea cea nouă va avea o conducere divină — Apocalipsa 20:1-4; 21:1-5; 2 Petru 3:13; Isaia 65:17; Obadia 21.

Egoismul şi iubirea

Spiritul egoismului — al interesului de sine sub condu-cerea lui Satan, a devenit dominant chiar de la începutul lumii de ieri. Păcatul şi egoismul au continuat să domine lumea dintâi, aşa încât înainte de a se sfârşi pământul “era plin de violenţă” (Genesa 6:11-Cornilescu revizuită). Acelaşi lucru este adevărat şi despre lumea de astăzi. De fapt, noi suntem, deja, martorii dezintegrării lumii prezente; nimicirea ei este produsă de violenţa marelui timp de strâmtorare, prezis de profeţi — Daniel 12:1.

Lumea de mâine a lui Dumnezeu va avea un nou conducător, Christos, regele regilor şi Domnul domnilor — Psalm 72. Conducerea Lui va fi bazată pe iubire şi nu pe egoism. Acesta este motivul pentru care apostolul spune, despre acea lume, că în ea “va locui dreptatea” (2 Petru 3:13 — Cornilescu revizuită). Conducerea lui Satan, bazată pe păcat şi egoism, a adus moartea, deoarece “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Domnia Mesianică a dreptăţii şi iubirii va aduce viaţa pentru că “trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea” (1 Corinteni 15:25,26).

Dacă ne gândim la cele trei lumi şi la caracteristicile lor diferite, s-ar părea că Biblia se contrazice, dacă nu aplicăm fiecare declaraţie biblică la perioada căreia îi aparţine. De exemplu, despre timpul prezent, profetul spune: “Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă” (Maleahi 3:15 –Cornilescu revizuită). Dar despre lumea de mâine citim: “În zilele lui, cel drept va înflori” (Psalm 72:7 — Cornilescu rev.) şi “toţi cei răi” vor fi nimiciţi — Fapt. Ap. 3:23; Psalm 145:20.

Această metodă de a studia Biblia pe dispensaţii, pare să fie, în parte, cea recomandată de apostolul Pavel lui Timotei, să se străduiască să “împartă drept cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15). Dacă în studiul Bibliei ne străduim să aplicăm profeţiile şi făgăduinţele la lumea sau la vârsta la care aparţin, vom descoperi o simplitate, armonie şi frumuseţe în învăţăturile ei, pe care niciodată nu le-am bănuit. Biblia în sine este armonioasă şi tot ce avem de făcut pentru a o înţelege este să ajungem noi în armonie cu ea — Ioan 7:17; Luca 11:9,10; Ieremia 29:13.

Deşi primele două “lumi”, menţionate de apostolul Petru (2 Petru 3:5-7), au fost sub controlul lui Satan “Prinţul lumii acesteia” (Ioan 14:30 — Cornilescu revizuită), totuşi, nu înseamnă că Dumnezeu nu s-a interesat deloc de omenire în tot acest timp. Dimpotrivă, de-a lungul vârstelor El a dus înainte cu consecvenţă fazele pregătitoare ale planului Său, pentru preluarea puterii şi binecuvântarea “tuturor familiilor pământului” la timpul cuvenit — “în dispensaţia plinătăţii timpurilor” (Genesa 12:3; vezi Efeseni 1:10 Cornilescu revizuită).

Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu în timpul domniei lui Satan s-a dezvoltat, de fapt, progresiv, în perioade sau vârste. Cuvântul lui Dumnezeu — făgăduinţele şi instrumentele Sale pentru poporul Său, a contribuit în mare măsură la îndeplinirea lucrării Sale pe pământ în toate aceste vârste şi pentru fiecare dispensaţie a avut o lucrare specială de îndeplinit. Nimic din Scripturi nu ne arată că Dumnezeu şi-a schimbat metodele de lucru cu poporul Său în timpul lumii dintâi, lumea de ieri.

În timpul acela s-au făcut făgăduinţe importante. În Genesa 3:15 ni se spune că “sămânţa femeii”, într-o zi, va zdrobi capul “şarpelui”. Dumnezeu a făgăduit, prin Enoh, că Domnul va veni cu zecile de mii de sfinţi ai Săi (Iuda 14). În felul în care a procedat cu Noe, El ne-a dat anumite ilustraţii de mare valoare în legătură cu sfârşitul lumii prezente. De aceea, în lumina planului divin aşa cum îl vedem astăzi, ceea ce s-a petrecut înainte de potop are mare însemnătate pentru noi.

Vârsta Patriarhală

Primii 656 ani după potop pot fi numiţi “Vârsta Patriarhală”. Această denumire nu se găseşte în Biblie, dar, după cum ne arată Biblia, în timpul acestei perioade Dumnezeu a avut legături numai cu anumiţi oameni, cunoscuţi ca patriarhi sau părinţi ai lui Israel. Această stare de lucruri a durat până la moartea lui Iacov şi întemeierea naţiunii lui Israel prin cei 12 fii ai lui.

Lucrarea sau planul lui Dumnezeu în timpul Vârstei Patriarhale n-a fost evanghelizarea oamenilor. El i-a vorbit lui Avraam şi i-a făcut făgăduinţe minunate. Dumnezeu i-a spus, de fapt, că avea să binecuvânteze toate familiile pământului. Făgăduinţa aceasta ne revelează interesul lui Dumnezeu pentru toată omenirea, dar posibilitatea de a primi binecuvântările făgăduite nu erau pentru vârsta aceea. În Isaia 51:2 ni se spune că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam când era numai el singur (vezi şi Genesa 12:1).

În timpul Vârstei Patriarhale au fost nimicite Sodoma şi Gomora din cauza răutăţii lor. Totuşi, Dumnezeu n-a făcut nimic pentru a-i determina pe oamenii aceia răi să se pocăiască. Ştim acest lucru din ceea ce spune Isus în Noul Testament. Învăţătorul, care şi-a desfăşurat cu putere misiunea în anumite cetăţi, a spus că dacă aceleaşi minuni ar fi fost făcute în Sodoma şi Gomora, ele n-ar fi fost nimicite pentru că oamenii s-ar fi pocăit. Evident că Dumnezeu le-ar fi putut da o mărturie eficientă, dacă aşa i-ar fi fost planul. Dar n-a făcut-o, ci le-a nimicit, fără să le dea posibilitatea să se pocăiască. De asemenea, Isus a promis Sodomei şi Gomorei că lor le va fi mai uşor în ziua judecăţii decât cetăţilor favorizate, care au refuzat să-L recunoască pe El şi minunile Sale — Matei 11:23,24.

Pe de altă parte, trebuie să ştim că oamenii aceia erau incluşi în făgăduinţa lui Dumnezeu de a binecuvânta “toate” familiile pământului prin sămânţa lui Avraam — Genesa 12:3. De aceea, singura concluzie armonioasă pe care o putem trage este că Dumnezeu are în plan să ridice din mormânt pe sodomiţi pentru a-i binecuvânta. Exact acest lucru îl prezice profetul Ezechiel în capitolul 16 de la versetul 44 până la sfârşitul capitolului (vezi, de asemenea, capitolul VI din “Planul divin al vârstelor”).

Sămânţa făgăduită

Făgăduinţa făcută lui Avraam în timpul Vârstei Patriar-hale a fost întărită mai târziu printr-un jurământ — Genesa 22:16-18; Evrei 6:13-18. Este o făgăduinţă mi-nunată în care Dumnezeu îşi revelează scopul de a “binecuvânta toate familiile de pe pământ”. Făgăduinţa i-a fost confirmată lui Isaac şi lui Iacov şi, la moartea lui Iacov, celor 12 fii ai lui care au constituit nucleul naţiunii lui Israel.

Avraam n-a înţeles nici el clar că legământul făcut cu el avea două părţi: o parte pentru dezvoltarea “seminţei”, iar cealaltă pentru a da binecuvântările făgăduite prin acea sămânţă. Fără îndoială, Avraam a gândit că Isaac, copilul minune, avea să fie sămânţa făgăduită; şi a avut atât de mare credinţă în posibilitatea lui Dumnezeu de a-şi îndeplini făgăduinţele, încât a crezut că Isaac ar fi înviat din morţi dacă l-ar aduce ca jertfă, aşa cum i-a cerut Dumnezeu — Evrei 11:17-19.

În Evrei 11:13,39 şi în Fapt. Ap. 7:5 apostolul ne spune că Avraam a murit fără ca făgăduinţa făcută lui să fie împlinită. Totuşi, în timpul vieţii, “el aştepta cetatea care are temelii tari al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Pentru Avraam o cetate era un centru de guvernare sau o împărăţie. Aşadar, ceea ce aştepta el, de fapt, era ca Dumnezeu să stabilească o împărăţie pe pământ, în care urmaşii lui Avraam să ocupe o poziţie importantă. Făgăduinţa făcută lui Avraam este, într-adevăr, una din făgăduinţele Împărăţiei Mesianice din Vechiul Testament.

Avraam împreună cu alţi patriarhi din vârsta aceea vor avea o parte importantă în faza pământească a Împărăţiei Mesianice. Promisiunile lui Dumnezeu făcute patriarhilor, precum şi legăturile Lui cu ei, au un rol foarte important pentru înţelegerea mai clară a planului lui Dumnezeu, de către poporul Său de mai târziu. Dacă privim astfel putem vedea că, deşi Dumnezeu n-a făcut nici o încercare să convertească lumea în Vârsta Patriarhală, totuşi, El a făcut o lucrare foarte importantă în planul Său. Lucrarea Sa, atunci ca şi întotdeauna, a fost un mare succes.

Vârsta Iudaică

Vârsta Iudaică, perioada următoare din planul lui Dumnezeu, a început la moartea lui Iacov şi s-a sfârşit la prima venire a lui Isus. Denumirea de “Vârstă Iudaică” se foloseşte pentru că sugerează modul în care Dumnezeu a continuat lucrarea pregătitoare pentru stabilirea mai târziu a Împărăţiei Sale şi, ca atare, pentru binecuvântarea tuturor oamenilor. În perioada aceea Dumnezeu a avut legături numai cu un popor, poporul evreu. El le-a declarat prin profet: “Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2).

Dumnezeu i-a dat lui Israel Legea Lui. El le-a trimis profeţi. Prin preoţimea lor a instituit serviciile Tabernacolului, care, conform Noului Testament, au fost o “umbră a bunurilor viitoare” — Evrei 9:11,23; 10:1. Promisiunea lui Dumnezeu pentru acest popor a fost că, dacă îi erau loiali, îi va face “o Împărăţie de preoţi şi un popor sfânt” (Exod 19:5,6). Aceasta înseamnă că, prin ei, Dumnezeu dădea binecuvântările promise “tuturor familiilor pământului”. Israel însă, ca popor, nu s-a dovedit vrednic de această poziţie înaltă şi onorată în planul divin — Romani 11:7. Când Mesia a venit la ei, L-au respins şi, ca urmare, au fost respinşi de la această poziţie deosebită, de favoare divină. Dar lucrarea lui Dumnezeu în timpul Vârstei Iudaice n-a fost o nereuşită. Pavel ne spune că Legea a servit ca “îndrumător” sau pedagog pentru a aduce pe evrei la Christos (Galateni 3:24). Nereuşita evreilor de a ţine Legea perfectă a lui Dumnezeu, prin care puteau ajunge la viaţă, a dovedit necesitatea lucrării de răscumpărare a lui Christos. În cele din urmă, toate neamurile vor învăţa această lecţie măreaţă – nevoia de un Mântuitor.

În timpul Vârstei Iudaice Dumnezeu a îndeplinit alte lucruri importante. Legăturile Lui cu Israel, succesele şi insuccesele lui Israel, servesc ca exemplu şi îndrumător valoros pentru Israelul spiritual din această vârstă (evanghelică). Sutele de făgăduinţe, făcute lui Israel prin profeţi, ne oferă o schiţă a multor trăsături importante ale planului divin, servind astfel ca îndrumător pentru urmaşii Învăţătorului, în pregătirea lor de-a ajunge la moştenire împreună cu El în Împărăţia Mesianică. Şi în alte moduri lucrarea lui Dumnezeu din Vârsta Iudaică ocupă un loc important în planul divin de reabilitare a omului.

Vârsta Iudaică s-a sfârşit la prima venire a lui Isus, dar favoarea divină a continuat pentru evrei în timpul misiunii Domnului şi încă trei ani şi jumătate după aceea. În acest scop, până după învierea Sa din morţi, Isus şi-a limitat atât propria misiune cât şi pe cea a ucenicilor la naţiunea lui Israel. Astfel, Isus le-a spus ucenicilor: “Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5,6).

Vârsta Evanghelică

După înviere Isus le-a spus ucenicilor să-şi extindă misiunea la toate neamurile, dar, chiar şi atunci, să înceapă din Ierusalim — Luca 24:45-49; Matei 28:19,20. Conform profeţiei date prin Daniel (Daniel 9:24-27), în care se spune că Mesia va fi “stârpit” la mijlocul “săptămânii”, Israel a mai avut favoare încă trei ani şi jumătate după moartea lui Isus; de aceea, porunca a fost: “începând din Ierusalim”. O săptămână, ca timp profetic, reprezintă şapte ani, socotind un an pentru o zi — Numeri 14:33,34; Ezechiel 4:6; Daniel 12:11,12; Apocalipsa 11:2,3.

Astfel, lucrarea Vârstei Evanghelice a început din Ierusalim. Această vârstă continuă până la a doua venire a lui Christos, care este începutul lumii de mâine a lui Dumnezeu. Termenul “Vârstă Evanghelică” s-a ales pentru a identifica această perioadă de timp, dintre prima şi a doua venire a lui Christos, deoarece Scripturile arată că lucrarea lui Dumnezeu în acest timp este pentru vestirea Evangheliei sau a “veştilor bune” ale Împărăţiei.

Aşa cum am arătat deja, în timpul Vârstei Patriarhale Dumnezeu şi-a făcut lucrarea prin anumite persoane, patriarhii. În Vârsta Iudaică El şi-a continuat-o, lucrând cu poporul evreu. Dar în timpul Vârstei Evanghelice Dumnezeu nu-şi limitează favoarea nici la anumite persoane deosebite, cum a făcut în Vârsta Patriarhală, nici la un popor, ca în Vârsta Iudaică, ci a împuternicit pe toţi cei care sunt poporul Lui să vestească vestea bună a Împărăţiei printre toate neamurile. Cei care au răspuns la acest mesaj au fost cei cărora Dumnezeu le-a acordat favoarea Sa, invitându-i să participe în planul Lui, planul vârstelor.

Care a fost, deci, obiectivul lucrării lui Dumnezeu în timpul Vârstei Evanghelice? Răspunsul la această întrebare se găseşte în Faptele Apostolilor 15:13-18. Aici ni se spune că Dumnezeu şi-a aruncat privirile peste neamuri, “ca să-şi aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte numele”. La început evreilor li s-a propus să fie acest popor, dar numai puţini dintre ei au acceptat pe Christos şi au devenit “copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). În planul divin, însă, acest “popor care să-I poarte numele”, este format din 144.000 de membri — un număr apreciabil din anumite puncte de vedere, dar care, comparat cu întreaga omenire sau numai cu creştinătatea, este, desigur, doar “o turmă mică” (Luca 12:32).

În Romani 11:17-24, apostolul arată că neamurile pot avea privilegiile speciale ale acestei Vârste Evanghelice, deoarece “ramurile fireşti” sau naturale (evreii) au fost rupte din cauza necredinţei lor. Aceasta înseamnă că cei care sunt aleşi dintre alte neamuri iau locul evreilor, care şi-au pierdut acest loc de favoare deosebită. Pentru acest motiv, în Apocalipsa 7:4-8 şi 14:1-3, găsim că întreg numărul de 144.000 este reprezentat prin Israel (vezi şi Romani 9:6,7; 2:28,29).

Remarcăm, în Apocalipsa 14:1, că despre această “turmă mică”, care stă cu “Mielul” pe muntele Sionului, se spune că aveau scris pe frunţile lor numele Său şi numele Tatălui. Acest lucru ne arată că ei sunt un “popor care să-I poarte Numele”. În Apocalipsa 19:7 aceeaşi companie este reprezentată ca “soţie” a Mielului şi în acest mod ei împărtăşesc numele de familie al Tatălui lor Ceresc (vezi Apocalipsa 21:2 şi 22:17).

Casa domnitoare a lui Dumnezeu

În lumina mărturiei generale a Cuvântului lui Dumnezeu, acest “popor care să-I poarte Numele”, adunat dintre neamuri prin Evanghelie, este casa domnitoare a lui Dumnezeu. În Mica 4:1-4 ni se vorbeşte despre stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu peste tot pământul. Această Împărăţie (simbolizată în profeţie printr-un “munte”) este formată din “casa lui Dumnezeu”. Toate casele domnitoare ereditare din această lume rea din prezent au fost în realitate aranjamente de familie, prin care, din generaţie în generaţie, domnitorii au moştenit dreptul de a domni.

Astfel, Dumnezeu ne spune că Împărăţia Lui va fi în mâinile unei case domnitoare, care, de asemenea, va fi un aranjament de familie. Membrii acestei familii primesc dreptul de a domni prin moştenire, prin faptul că sunt parte din familie. Dar aceasta nu este o familie pământească, ci una divină. Este propria familie a lui Dumnezeu. Cel mai de seamă membru al ei este preaiubitul Lui Fiu, “singurul născut”, Isus Christos. Pe lângă Isus sunt primiţi în familia divină, devenind fii ai lui Dumnezeu, cei care urmează lui Isus — Coloseni 1:18; Ioan 1:12,14; 1 Ioan 3:1,2.

Apostolul explică, în continuare, că dacă suntem fii, suntem “moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Christos” (Romani 8:16,17). Tuturor acestor “împreună moştenitori” li s-a promis loc în casa domnitoare a lui Dumnezeu şi însuşi scopul acestei Vârste Evanghelice este alegerea şi pregătirea celor care, ca membri ai acestei familii regale a cerului, vor trăi şi vor împărăţi “cu Christos o mie de ani” – Apocalipsa 20:4; 2:26,27; Psalm 2:9; 1 Corinteni 6:2,3 (vezi şi capitolul XIV din “Planul divin al vârstelor”).

Odată cu terminarea lucrării Vârstei Evanghelice nimic nu va mai sta în calea stabilirii complete a lumii noi de mâine a lui Dumnezeu. Către sfârşitul lumii de astăzi are loc a doua venire a lui Christos, dar pentru lume venirea Lui este “ca un hoţ noaptea” (1 Tesaloniceni 5:2; Apocalipsa 3:3). Christos vine întâi ca să-şi ia Mireasa — Ioan 14:3; Apocalipsa 19:7; 21:2; 22:17. Când Mireasa Lui, Biserica, va fi unită cu El în glorie cerească, atunci se va împlini făgăduinţa din Apocalipsa 22:17, unde citim că “Duhul şi Mireasa zic: “Vino!”, şi . . . ia apa vieţii fără plată!”.

Prima vârstă din lumea nouă

Prima mie de ani din lumea nouă poate fi numită “Vârsta Milenară”. În timpul acestei mii de ani Biserica, adunată din lume de-a lungul acestei Vârste Evanghelice, va domni cu Isus pentru a da binecuvântările promise de Dumnezeu “la toate familiile pământului” (Genesa 12:1-3) — Galateni 3:16,26-29; Apocalipsa 5:10; Matei 19:28. În timpul Vârstei Milenare marele plan al lui Dumnezeu va ajunge la încheierea lui glorioasă — Efeseni 1:10.

Dar, înaintea Vârstei Milenare, lumea trebuie să treacă printr-un “timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1-Cornilescu revizuită). Avem toate motivele să credem că acum trăim în acel timp şi că tulburările actuale din lume sunt parte din “timpul de strâmtorare” cu care se sfârşeşte această vârstă şi începe următoarea — Ioel 2:1-13; Zaharia 14:1,6-9.

Deoarece bisericile, în general, cred că Dumnezeu intenţionează să convertească lumea în această Vârstă Evanghelică, ceea ce se petrece astăzi îi uimeşte şi tinde să scadă credinţa în Dumnezeu şi în Creştinism — Ieremia 8:15. Dar dacă ne dăm seama că lucrarea acestei vârste este numai să adune din lume pe cei care vor domni cu Christos în vârsta viitoare, atunci nereuşita aparentă a Creştinismului este explicabilă.

De fapt, însuşi Isus a spus că la a doua Lui venire va găsi puţină credinţă pe pământ — Luca 18:8. Pavel a profeţit că “în zilele din urmă” vor fi vremuri primejdioase şi că oamenii vor fi “iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:4). În pilda cu grâul şi neghina Isus ne spune clar că majoritatea urmaşilor pretinşi ai Lui vor fi numai o imitaţie de creştini şi că, la sfârşitul vârstei, aceşti snopi confesionali vor fi nimiciţi.

Această ardere a neghinei se petrece în timpul de strâmtorare cu care se încheie Vârsta Evanghelică. Aceasta nu înseamnă însă că lucrarea vârstei va fi un eşec. Lucrarea lui Dumnezeu din această vârstă, ca şi din celelalte, va fi un succes minunat. Tot “grâul” adevărat va fi adunat în grânarul ceresc şi “vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). De aceea, în orice măsură vedem că se nimiceşte ceea ce pretinde a fi Creştinism, să ne amintim că nimic nu se întâmplă fără permisiunea divină şi că ceea ce ne-ar putea apărea ca o calamitate nu este decât pregătirea stabilirii adevăratului Creştinism, din timpul Împărăţiei de o mie de ani.

Paradisul edenic

Să urmărim acum desfăşurarea planului lui Dumnezeu dintr-un punct de vedere uşor diferit. Am văzut importanţa timpului în aranjamentul divin, adică desfăşurarea planului de la o vârstă la alta. Acum vom examina programul divin raportat la diferite planuri de fiinţe sau sfere de viaţă. Descriind completarea planului divin în “dispensaţia plinătăţii timpurilor” (Efeseni 1:10 — Cornilescu revizuită), apostolul declară că atunci toate se vor uni în Christos, atât cele din “cer” cât şi cele de pe “pământ”.

În Scripturi sunt menţionate două mântuiri: una cerească şi alta pământească. Dacă nu luăm acest fapt în considerare când studiem Biblia, ne lovim de multe contradicţii aparente. Cele mai multe făgăduinţe din Vechiul Testament conţin binecuvântări pământeşti, pe când cele mai multe făgăduinţe din Noul Testament, precum şi cele din Vechiul Testament care vorbesc profetic despre Biserică, descriu speranţe cereşti. Este necesar să aplicăm aceste făgăduinţe corect în timp, ca să putem vedea armonia dintre ele.

Accentuăm faptul că Adam a fost creat să trăiască pe pământ şi că pământul a fost creat să fie locuinţa omului — Isaia 45:18; Psalm 115:16. I s-a spus că dacă nu va asculta de legea lui Dumnezeu va muri, iar dacă va asculta va trăi. Dacă Adam n-ar fi încălcat legea lui Dumnezeu, atunci porunca să se înmulţească, să umple pământul şi să-l supună ar fi fost împlinită, fără păcat, boală şi moarte.

În acest caz, Adam şi copiii lui ar fi continuat să trăiască pe pământ fără teama de moarte. Când pământul ar fi fost plin, înmulţirea rasei umane s-ar fi oprit şi familia umană perfectă s-ar fi bucurat veşnic de favoarea lui Dumnezeu. Însă n-a fost aşa şi, deoarece primul om nu s-a supus legii lui Dumnezeu, sentinţa morţii a căzut peste el. Dar aceasta nu înseamnă că scopul lui Dumnezeu a dat greş şi nici că s-a schimbat.

Datorită neascultării lui Adam întreaga rasă umană s-a născut în păcat şi moarte, în loc de perfecţiune şi viaţă. Pavel spune că “printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12,19). Sentinţa morţii a căzut asupra lui Adam imediat ce a păcătuit, astfel încât copiii lui s-au născut în această stare.

Preţul corespunzător

Ne amintim că lui Adam, când a păcătuit, nu i s-a spus că va merge în cer sau în iad când va muri. I s-a spus că va muri, ceea ce însemna că va pierde privilegiul de a trăi şi a se bucura de grădina perfectă a Edenului — paradisul pământesc. Păcatul lui Adam, deci, a însemnat şi pierderea paradisului. Planul lui Dumnezeu de mântuire cuprinde în mod necesar şi restaurarea paradisului. Dar cum se va realiza acest lucru? Scripturile ne spun că se realizează prin opera răscumpărătoare a lui Christos.

Pavel ne spune că “omul” Isus Christos “S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2:6). În acest pasaj expresia “preţ de răscumpărare” provine din cuvântul grecesc “antilutron”, care înseamnă “preţ corespunzător”. Omul Isus Christos, care a murit pe cruce ca Răscumpărător, a fost un preţ corespunzător pentru omul perfect Adam, care a păcătuit. Se spune despre Isus că “S-a făcut trup” cu scopul “ca prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” (Ioan 1:14; Evrei 2:9).

Principala trăsătură a planului, realizată de Isus la prima venire, a fost depunerea vieţii Sale pentru păcatele întregii lumi. Ioan Botezătorul a spus despre Isus: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).

Dacă nu trebuia dezvoltată o altă trăsătură pregătitoare a planului divin, s-ar fi putut începe lucrarea de restaurare a omului căzut, în domeniul lui pierdut — paradisul, imediat după moartea şi învierea lui Isus. Mesajul către credincioşi ar fi fost: ““Vino! „. . . ia apa vieţii fără plată!”” (Apocalipsa 22:17). Prin Isus se făcuseră pregătiri pentru anularea sentinţei de moarte asupra lui Adam şi, prin Adam, asupra întregii omeniri. Deci, aparent, următorul pas logic ar fi fost începerea lucrării de restatornicire.

Dar nu această lucrare a fost începută de apostoli la Rusalii. Este adevărat, în zilele Lui, Isus a vindecat pe unii bolnavi şi a înviat din morţi pe unii, dar acestea le-a făcut numai ca să ilustreze lucrarea Sa viitoare — Ioan 2:11. Apostolul Pavel spune că darurile Spiritului, care au fost date Bisericii primitive şi prin care s-au făcut unele minuni, urmau să “înceteze”, să se sfârşească — 1 Corinteni 12:31; 13:1-3,8; 14:18-20,22. De atunci unii au pretins că au capacitatea de a face minuni în numele lui Christos, dar n-au fost înviaţi morţi şi numai o foarte mică proporţie de bolnavi au pretins că au fost vindecaţi în mod miraculos, iar autenticitatea acestor cazuri este îndoielnică.

Isus nu le-a promis ucenicilor sănătate şi viaţă veşnică pe pământ. El le-a spus că, dacă doreau să fie adevăraţi ucenici ai lui Christos, trebuia mai degrabă să se aştepte să sufere şi să moară cu El: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” — acesta a fost felul în care Învăţătorul a formulat condiţiile uceniciei pentru cei care doreau să le cunoască (Matei 16:24).

În mod natural cineva ar putea presupune că, Isus luând locul păcătoşilor în moarte, cei care cred în El nu mai trebuie să moară. Acest lucru va fi adevărat în lumea de mâine a lui Dumnezeu, dar în timpul acestei Vârste Evanghelice se desfăşoară o altă fază a planului divin de mântuire, care este de cea mai mare importanţă.

Care este acea fază a planului? Este chemarea şi alegerea Bisericii lui Christos; pregătirea membrilor ei pentru a avea parte cu El în lucrarea de aducere la viaţă a omenirii în Vârsta Milenară. Apostolul Pavel o numeşte “chemarea cerească” (Evrei 3:1; Filipeni 3:14). Isus a făcut aluzie la ea în declaraţia Sa către tânărul bogat, când i-a spus că va avea “comoară în ceruri” dacă-L va urma în moarte (Luca 18:18-22).

Un loc pregătit

Isus s-a referit la speranţa cerească a urmaşilor Săi, când le-a făcut făgăduinţa: “Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce . . . Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:2,3). Petru se referă la speranţa cerească a Bisericii în declaraţia: “prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4). Pavel încurajează pe creştini să umble după “lucrurile de sus”. El ne spune că aceste lucruri de sus sunt “unde Christos stă la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3:1,2 — Cornilescu revizuită). Toate acestea dovedesc că răsplata Bisericii va fi ca şi răsplata lui Isus. Faptul acesta este accentuat iarăşi de către apostol, când spune: “dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:5).

Textul acesta din urmă explică de ce urmaşii lui Isus nu sunt restauraţi la viaţă în această vârstă: pentru că ei sunt invitaţi să moară cu Isus. Cu alte cuvinte, lucrarea de jertfire din planul divin nu s-a sfârşit la Calvar, lucru explicat de Pavel în Romani 12:1 (Cornilescu revizuită), unde citim: “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”.

În Coloseni 1:24 Pavel spune: “împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Christos”. Alte pasaje prezintă Biserica în rolul de sacrificatori, punându-şi viaţa pentru a face voia lui Dumnezeu. Despre această activitate de jertfire a creştinilor vorbeşte Pavel în expresia: “ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:5). Isus n-a murit sub condamnare, ca păcătos. El s-a jertfit, o jertfă de bună voie, pentru păcat. Moartea Lui a asigurat anularea legală a păcatului lui Adam şi, prin Adam, a păcatelor ereditare ale tuturor oamenilor — Romani 5:12,18,19.

Îndreptaţi prin credinţă

Unii, însă, pot întreba: cum ar putea urmaşii lui Isus să moară cum a murit El? Nu sunt ei membri ai rasei căzute, sub condamnarea morţii ca toată omenirea? Aşa au fost şi ei, însă Scripturile ne spun că după înviere Isus s-a înfăţişat pentru noi înaintea lui Dumnezeu — Evrei 9:24. Aceasta înseamnă că meritul sacrificiului Său eliberează de condamnare pe toţi urmaşii Săi consacraţi, aşa încât moartea lor nu mai este considerată de Dumnezeu ca rezultat al condamnării, ci este o moarte de sacrificiu.

În Romani 6:11 Pavel le spune creştinilor să se “socotească morţi faţă de păcat”, întocmai cum a fost Isus “mort pentru păcat” — adică o jertfă pentru păcat. Aceasta nu înseamnă că lucrarea de jertfire a Bisericii este necesară pentru a asigura răscumpărarea omenirii. Nu, răscumpărarea a fost împlinită de Isus. Înseamnă, doar, că Dumnezeu acceptă jertfele Bisericii ca şi cum membrii ei ar fi fiinţe umane perfecte şi, prin aceste jertfe, Biserica se pregăteşte să lucreze cu Isus în Vârsta Milenară — ca să poată da viaţă întregii omeniri, prin înlăturarea păcatului şi a efectelor lui.

Cei care compun adevărata Biserică a lui Christos — ale căror nume sunt “scrise în ceruri” — sunt chemaţi din lume şi primesc asigurarea că, prin sângele lui Christos, faptele lor imperfecte sunt acceptate de Dumnezeu. Pe baza voinţei lor de a-şi jertfi viaţa pământească li se promite o răsplată cerească. Astfel ei călătoresc pe calea îngustă a sacrificiului, care duce la glorie, onoare şi nemurire (Matei 10:39,42; Romani 2:7).

Biserica este singura căreia i se promite nemurirea. Adam n-a fost nemuritor, deoarece a fi nemuritor înseamnă imposibilitatea de a muri. Când va fi restaurat la perfecţiune, la sfârşitul Vârstei Milenare, omul nu va fi nemuritor. La nemurire vor fi înălţaţi toţi creştinii adevăraţi, credincioşii din Vârsta Evanghelică. Ei vor fi cum este Isus acum, fiinţe glorioase, cereşti, Îl vor vedea faţă în faţă, vor fi cu El în Împărăţie şi vor domni cu El o mie de ani — 1 Ioan 3:2; Apocalipsa 2:26,27; 5:10; 20:4,6 (vezi “Planul divin al vârstelor”, capitolul X).

Paradisul restaurat

Când lucrarea acestei Vârste Evanghelice se va termina şi toţi creştinii adevăraţi vor fi uniţi cu Isus în faza cerească a Împărăţiei, atunci va începe lucrarea de restaurare a omenirii la viaţă pe pământ.

Apostolul Petru vorbeşte despre această lucrare a Vârstei Milenare numind-o “restabilire” şi ne spune că despre ea a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci, de la începutul lumii (Fapt. Ap. 3:19-21 — Cornilescu revizuită). Aceste mărturii, ale sfinţilor profeţi, sunt cele care vorbesc despre binecuvântările vieţii pământeşti, care vor urma celei de a doua veniri a lui Christos. Împlinirea acestor promisiuni pământeşti va începe după completarea Bisericii din această Vârstă Evanghelică, care va fi adunată la Christos pe plan ceresc — locul pregătit de Isus pentru ei — Ioan 14:1-3.

După terminarea lucrării acestei Vârste Evanghelice va urma lucrarea de adunare a omenirii la Christos; nu pe plan spiritual, ci pe plan pământesc. Astfel vor fi unite toate lucrurile în Christos, atât “cele din ceruri” cât şi cele “de pe pământ” (Efeseni 1:10). Adunarea Bisericii, care a început la deschiderea Vârstei Evanghelice, va trebui completată, după care va urma unirea ei cu Christos în glorie, la începutul Vârstei Milenare. Astfel, ni se spune că în această dispensaţie “a plinătăţii timpurilor” toate lucrurile, atât cele cereşti cât şi cele pământeşti, vor fi unite în Christos.

Domnii pământului

Primii oameni care vor fi restauraţi la viaţă şi perfecţiune pe pământ vor fi servii credincioşi ai trecutului. Ei au fost părinţii lui Israel, dar vor deveni copiii Christosului şi vor fi puşi “domni în toată ţara” (Psalm 45:16). Isus a spus că Avraam, Isaac, Iacov şi toţi profeţii, vor fi priviţi ca instructori ai poporului în timpul Împărăţiei — Matei 8:11; Luca 13:28-30. Ei vor fi reprezentanţii pământeşti ai Christosului divin şi vor administra legile Împărăţiei.

Activitatea acestor reprezentanţi pământeşti va fi susţinută de puteri miraculoase, aşa că nu va exista nici o posibilitate de a ocoli cu succes legile existente atunci — care vor fi legile lui Christos. Ni se spune că atunci, “oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul poporului” (Fapt. Ap. 3:23 — Cornilescu revizuită). Cei care se vor conforma legilor Împărăţiei Mesianice nu vor muri. Ei vor fi restabiliţi la perfecţiunea pierdută de tatăl Adam şi, în baza acelei perfecţiuni umane, vor avea posibilitatea să trăiască veşnic pe pământ. Acesta este sensul termenului “restabilire”, aşa cum este folosit de apostolul Petru şi a termenului “reînnoire”, aşa cum este folosit de Învăţătorul (Matei 19:28 — Cornilescu revizuită).

Din sutele de făgăduinţe biblice, care vorbesc despre restabilirea omenirii, aflăm despre multiplele căi care vor duce la fericirea omenirii şi la rezolvarea dificultăţilor ei. Găsim scris că “pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Găsim scris că atunci Domnul va da “popoarelor buze curate”, ceea ce le va permite să “cheme numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând” (Ţefania 3:9).

De asemenea, ni se spune că atunci legea lui Dumnezeu va fi scrisă în inimile oamenilor — Ieremia 31:33. Aceasta este una din căile prin care va fi restabilit omul la perfecţiunea avută de Adam înainte de a încălca legea lui Dumnezeu în Eden. Scrierea legii divine în inimile oamenilor va necesita ajutor de la Dumnezeu, prin Christos. Se va folosi puterea de a face minuni pentru a ajuta pe cei care se vor pune sub jurisdicţia legilor Împărăţiei.

Ni se spune, despre acel timp, că oamenii vor învăţa dreptatea — Isaia 26:9. Vor învăţa să cunoască pe Domnul cel adevărat, ceea ce înseamnă viaţă veşnică — Ioan 17:3. Satan va fi legat în timpul acela şi toate influenţele rele vor fi îngrădite — Apocalipsa 20:1,2. Calea spre viaţă va fi aşa de uşoară, încât “chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească” (Isaia 35:8,9).

Cât de diferite vor fi condiţiile acelea faţă de cele întâlnite astăzi de creştini! Creştinii merg astăzi pe “calea îngustă”, care este greu de găsit, iar cei care o găsesc şi merg pe ea sunt ispitiţi şi încercaţi aproape la fiecare pas — Matei 7:13,14. Desigur că Dumnezeu îi ajută şi răsplata lor este nespus de mare. Dar când va începe calea înaltă a restabilirii, încercările acestei vârste se vor fi sfârşit şi oamenilor li se va da tot ajutorul necesar pentru a se putea întoarce repede şi complet la perfecţiune şi viaţă veşnică pe pământ.

Acesta este deci planul lui Dumnezeu pentru lumea de mâine. Anii lungi de pregătire sunt aproape sfârşiţi. “Mihail”, Regele lumii de mâine a lui Dumnezeu, deja s-a ridicat. Întoarcerea Lui, ca să-şi ducă Mireasa şi să-şi ia autoritatea regală peste popoare, are ca rezultat “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1 — Cornilescu revizuită). Această strâmtorare pregăteşte lumea pentru a accepta pe noul Rege, dar prezenţa Lui nu este cunoscută de lume; numai când slava Lui se va revela “orice făptură o va vedea” (Isaia 40:5).

Din Ierusalim “domnia” şi “pacea” se vor extinde treptat, până vor cuprinde toate popoarele, aducându-le bucurie, pace şi viaţă veşnică — Isaia 9:6,7. Când popoarele pământului se vor umili mai mult decât o fac astăzi, vor spune: ““Veniţi, hai să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui””. Când astfel vor învăţa căile Domnului “din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul” (Mica 4:1-4; Isaia 2:2-4).

Da, Dumnezeu are un plan care s-a desfăşurat cu consecvenţă de-a lungul vârstelor. Ne aflăm acum în pragul “dispensaţiei plinătăţii timpurilor”, când este gata să fie pus în scenă marele final al planului divin, pentru binecuvântarea popoarelor cu pace, fericire şi viaţă veşnică. Acest mare final al planului divin va fi răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea creştinilor, “vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Luca 11:2).

Ştiind despre planul lui Dumnezeu şi ce va însemna el în curând pentru o omenire nefericită, avem privilegiul să le spunem şi altora despre el. Acesta este mesajul adevărat al Evangheliei, al “veştilor bune”, care se centrează pe opera de răscumpărare a lui Christos. Să spunem oamenilor, când avem posibilitatea, că n-a existat nici o nereuşită în planul lui Dumnezeu, ci el s-a desfăşurat şi se desfăşoară spre finalul lui glorios. Lucrarea Sa a avut succes în lumea de ieri, are succes în lumea de azi şi va avea succes în lumea de mâine — Isaia 42:4; 55:10,11; 53:11.

Fiindcă în lumea de mâine planul lui Dumnezeu se va completa, întregul pământ va deveni curând un paradis şi tot ce s-a pierdut în Eden şi s-a cumpărat prin moartea lui Isus va fi redat oamenilor. Astfel, Dumnezeu va şterge lacrimile din ochii tuturor şi moartea va fi înghiţită de biruinţă — Apocalipsa 21:1-5; 1 Corinteni 15:54.

Notă:

Tematica acestei broşuri, tratată mult mai pe larg, se regăseşte în lucrarea “Planul divin al vârstelor” (vol. I din “Studii în Scripturi”).

Lucruri pe care ar trebui să le ştie toţi cei ce studiază Biblia – lucruri care arată că Biblia este descoperirea lui Dumnezeu, rezonabilă şi demnă de încredere, relevând un plan sistematic, plin de Dreptate, Înţelepciune şi Iubire:

— “cheia cunoştinţei” Scripturilor (Luca 11:52), multă vreme pierdută, s-a găsit şi s-a dat în mâna poporului lui Dumnezeu pentru a înţelege “taina ascunsă” (Coloseni 1:26);

— Domnul Isus şi credincioşii Săi sunt destinaţi a fi nu numai preoţi, ci şi regi;

— Împărăţia lui Christos va veni şi voia lui Dumnezeu se va face, la a doua prezenţă a Domnului;

— planul lui Dumnezeu este să aleagă şi să mântuiască Biserica, în Vârsta Evanghelică, apoi să folosească această Biserică la binecuvântarea lumii, în Împărăţia Mesianică;

— un preţ de răscumpărare pentru toţi implică o posibilitate de restaurare pentru toţi;

— ziua de judecată este o zi de o mie de ani — ziua de încercare a lumii;

— natura spirituală şi natura umană sunt naturi distincte şi separate;

— “calea îngustă” a sacrificiului de sine va înceta o dată cu terminarea acestei vârste;

— “calea înaltă” a dreptăţii, fără suferinţe, va fi deschisă pentru toată omenirea răscumpărată, în timpul Mileniului — Isaia 35:8,9;

— “împărăţiile acestei lumi” există numai pentru o perioadă hotărâtă, apoi trebuie să dea loc “Împărăţiei Cereşti”.

În mod special, toţi ar trebui să ştie:

— de ce a permis Dumnezeu răul timp de 6.000 ani;

— relaţia poporului lui Dumnezeu cu această “domnie a păcatului şi a morţii” şi cu rezultatele ei.

Aceste subiecte şi multe altele, de interes profund pentru tot poporul lui Dumnezeu, sunt prezentate complet şi într-un limbaj uşor de înţeles în cartea “Planul divin al vârstelor”.

Venirea Domnului Nostru

Cuprins [hide]

În aceste zile de haos, de atentate teroriste, pericol de război, pericol de explozii nucleare, pericol de droguri, poluare, violenţă, imoralitate etc., inimile oamenilor se umplu de groază gândindu-se ce li s-ar putea întâmpla lor şi întregului neam omenesc în caz că nu se poate găsi nici o soluţie la toate aceste pericole şi ameninţări.

Cei care se apleacă asupra Bibliei şi au credinţă în făgăduinţele şi profeţiile ei sunt convinşi că singura soluţie la problemele apărute din cauza păcatului şi egoismului este venirea lui Cristos şi stabilirea mult promisei Sale împărăţii de dreptate şi pace.

Asupra acestui mare eveniment din planul lui Dumnezeu există păreri diferite. Unii pretind că Isus a venit la Cincizecime (Rusalii) când Spiritul sfânt s-a revărsat peste ucenicii care erau în aşteptare. Ei spun că de atunci încoace, cu fiecare păcătos convertit, Cristos este tot mai aproape, iar când toţi vor fi convertiţi, El va fi venit complet. După părerea lor, în felul acesta Îşi împlineşte Domnul făgăduinţa, „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Matei 28:20.

Alţii pretind că Isus va veni iarăşi pe pământ ca om şi va fi recunoscut după urmele cuielor de la mâini şi de la picioare şi a suliţei din coastă, de la răstignirea Sa. Această din urmă părere se bazează în mare măsură pe o interpretare literală a unor profeţii, cum ar fi Apocalipsa 1:7, unde citim: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”.

Noi însă credem că adevărul asupra acestui subiect, sprijinit de întreaga mărturie scripturală, este între aceste două extreme. Prima părere, deşi nu recunoaşte necesitatea unei veniri personale a Domnului nostru, vede totuşi adevărul în privinţa naturii Lui, prin aceea că Îl consideră a fi de natură superioară celei omeneşti, aşa încât El poate fi prezent fără ca cineva să-L vadă.

A doua părere, deşi susţine faptul scriptural clar stabilit al unei veniri personale a Învăţătorului, totuşi limitează grandoarea şi posibilităţile acelui eveniment extraordinar prin pretenţia nescripturală că El va veni pe pământ ca om glorios, şi nu ca fiinţa divină invizibilă care a devenit când Tatăl ceresc L-a înviat din morţi şi I-a dat un nume mai presus de orice nume.

Scripturile arată că atunci când Isus a fost înviat din morţi n-a mai fost om, ci fiinţă divină puternică, „chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Coloseni 1:15; 2 Corinteni 5:16; 1 Petru 3:18). Aceasta înseamnă că, prin natura Sa, Isus este acum invizibil pentru ochiul uman, întocmai cum şi Dumnezeu este invizibil. Acest Cristos de natură divină este Cel care Se întoarce pe pământ, adică în atmosfera pământului; prin urmare, faptul întoarcerii Sale trebuie să fie recunoscut altfel, nu prin aceea că este văzut cu ochii naturali.

Este adevărat, Isus li S-a arătat ucenicilor ca om în câteva împrejurări după învierea Sa, dar aceasta nu înseamnă că era tot fiinţă umană. Împrejurările celor câteva arătări scurte dovedesc tocmai contrariul. De exemplu: El S-a arătat întotdeauna în alt corp, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă trupul uman în care S-a arătat era trupul Său real.

O singură dată S-a arătat într-un corp asemănător cu cel răstignit, şi aceasta a fost fiindcă Toma a spus că el nu va crede că Învăţătorul a fost înviat decât dacă-I va pipăi rănile. Isus i-a satisfăcut cererea, făcută din lipsă de credinţă. Aceasta a fost singura dată când ucenicii I-au văzut corpul cu răni. Apostolul Ioan spune că această arătare este un semn prin care Isus le-a dovedit că fusese înviat din morţi (Ioan 20:29-31). În celelalte împrejurări când li S-a arătat după înviere, ucenicii nu L-au recunoscut după înfăţişare, ci după ceea ce a făcut sau a spus.

Arătările lui Isus după înviere au fost la fel cu ale îngerilor în timpurile vechi. De exemplu: Lui Avraam i s-au arătat trei îngeri. Ei au vorbit şi au mâncat împreună cu el, dar nu erau oameni, deşi un timp Avraam a gândit că erau. Geneza 18:1, 2; Evrei 13:2.

Isus a fost împreună cu ucenicii timp de patruzeci de zile, de la înviere până la înălţare. Dar în toată această perioadă ei L-au putut vedea numai foarte puţin timp, şi atunci numai când li S-a arătat în mod miraculos. Acest Isus, care a putut fi prezent printre oameni şi totuşi să fie nevăzut, este Cel care urma să Se întoarcă pentru a stabili împărăţia Sa de dreptate prin care vor fi soluţionate problemele omului, şi prin care omenirea răscumpărată va fi restabilită la viaţă şi la fericire.

Trupul lui Isus ca preţ de răscumpărare

Isus a devenit om pentru a-Şi da umanitatea ca preţ corespunzător — o răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui. Învăţătorul a spus: „Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). Dacă El ar fi fost înviat din morţi ca om, ar fi însemnat să fi luat înapoi preţul de răscumpărare şi lumea să nu fie răscumpărată.

Scripturile arată că El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, sau ca fiinţă spirituală (1 Corinteni 15:44-47; 1 Petru 3:18). Domnul nostru îi explicase lui Nicodim că cel născut din duh poate veni şi pleca precum vântul, adică să nu fie văzut de ochi omeneşti, şi poate avea putere mare. El a dovedit acest lucru, căci după înviere, când li S-a arătat ucenicilor, ei nu ştiau de unde vine sau încotro merge. Ioan 3:8.

Nu se poate contesta că Isus are încă puterea să Se arate oamenilor aşa cum li S-a arătat ucenicilor după înviere. Cu toate acestea, Scripturile nu spun că venirea Sa va fi descoperită lumii în felul acela. Arătările Sale după înviere au fost evident intenţionate să fixeze în mintea ucenicilor faptul că El înviase din morţi. Lucrul acesta fiind stabilit, noi nu avem nici un motiv să aşteptăm ca la a doua venire să Se arate în corp de carne vizibil.

În Romani 1:20 citim în privinţa lui Dumnezeu că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi”. Aici avem o cheie care ne ajută să înţelegem semnificaţia profeţiilor referitoare la venirea Domnului nostru. Acum El nu mai poate fi văzut de ochi omeneşti, întocmai cum nu poate fi văzut nici Tatăl ceresc. Prin urmare, prezenţa Sa poate fi recunoscută numai după lucrurile vizibile care au loc şi care pot fi identificate prin profeţiile biblice ca „semne” ale prezenţei Sale a doua.

Putem spune acest lucru sub altă formă: Noi credem în existenţa lui Dumnezeu nu fiindcă L-am văzut, ci fiindcă Îi vedem lucrările. Cu mijloacele noastre limitate explorăm universul şi spunem că trebuie să existe un Creator puternic şi atotînţelept care a făcut toate aceste lucruri. În mod asemănător, în cuvântul divin găsim prezentată o gamă impresionantă de evenimente care trebuie să aibă loc în lume după întoarcerea lui Cristos. Prin urmare, dacă vedem că multe din aceste evenimente au loc deja, concluzia logică este că venirea lui Cristos despre care vorbeşte Biblia trebuie să fie un fapt deja împlinit.

Dumnezeul acestei lumi este nevăzut

Scripturile arată că există un Diavol personal, deşi nici un ochi uman nu l-a văzut. Noi vedem însă peste tot influenţa lui nefastă. Apostolul Pavel spune că Satan este „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi că el este „domnul puterii văzduhului”, cel care lucrează acum în inimile „fiilor neascultării”. Isus de asemenea a spus că Satan este „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Dacă credem ce spune Biblia, ne dăm seama că de-a lungul secolelor această fiinţă puternică a exercitat control asupra oamenilor.

Diavolul este deci stăpânitorul nevăzut al „lumii rele de acum”. Apostolul Petru spune despre el că „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Aceasta arată clar că sfera lui de acţiune este aici pe pământ; totuşi, chiar şi cei care cred cu tărie acest lucru nu l-au auzit „răcnind” în mod literal.

Odată cu întoarcerea Domnului nostru şi ca rezultat al prezenţei Sale, în cele din urmă va fi instituită o nouă ordine socială, sau o lume nouă al cărei împărat va fi Isus. El va îndepărta complet pe Satan de la conducerea lumii rele actuale. Apostolul Ioan a văzut în viziune un înger care a venit din cer de la Dumnezeu, a pus mâna pe Satan şi l-a legat cu un lanţ mare. După cum legarea lui Satan este nevăzută, desigur că şi mijloacele care lucrează la legare sunt nevăzute. Apocalipsa 20:1-4, 6.

Puterea şi influenţa lui Satan nu sunt însă mai slabe din pricină că el este nevăzut. Dimpotrivă, acest fapt i-a dat anumite avantaje, deoarece fiind nevăzut a putut lucra cu mare forţă spre rău. Astfel el şi-a făcut simţită influenţa în camerele de consiliu ale coducătorilor şi prinţilor de pe pământ şi a putut să le influenţeze în mare măsură deciziile.

Conducerea lui Isus de asemenea va fi nevăzută şi va fi exercitată prin intermediul oamenilor. El va conduce popoarele cu toiag (autoritate) de fier, dar cu dreptate. Aşa cum stăpânirea lui Satan se poate lesne observa acum după rezultatele ei rele, tot aşa şi stăpânirea lui Isus va fi recunoscută de lume după realizările ei drepte şi bune.

Adevărul ascuns prin traducere greşită

Adevăruri importante referitoare la modul venirii Domnului nostru au fost ascunse multă vreme printr-o traducere greşită. După cum bine se ştie, Biblia n-a fost scrisă în limba noastră, de aceea noi trebuie să apelăm în traducerile noastre la ebraică pentru Vechiul Testament şi la greacă pentru Noul Testament. Deşi în cea mai mare parte numai puţin s-a pierdut din bogăţia sensului original, există totuşi excepţii în care prin traduceri greşite au rămas ascunse adevăruri adânci din planul divin, fără însă ca acestea să fi fost făcute intenţionat.

Una din aceste excepţii este în cazul cuvântului grecesc parousia, care este folosit de către Domnul nostru şi de către apostoli în legătură cu a doua prezenţă a Sa în atmosfera pământului. În traducerile noastre acest cuvânt este redat în mod aproape general prin „venire”. Rezultatul acesteia a fost că mulţi din cei care s-au interesat de profeţii au interpretat semnele profetice legate de întoarcerea Domnului nostru ca semne care arată că El va veni curând. Însă adevăratul sens al cuvântului grecesc este „prezenţă” şi înseamnă că semnele împlinite ale parousiei sau prezenţei indică fără dubiu faptul că El este deja aici.

Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru: „Care va fi semnul venirii (parousiei — prezenţei) Tale” (Matei 24:3), ei n-au întrebat ca să ştie înainte când va veni, ci ca să ştie când va fi venit, când va fi prezent. Cu alte cuvinte, ei voiau să ştie după ce lucruri vizibile să se uite, ca semne că Cristosul nevăzut S-a întors ca să-Şi stabilească împărăţia.

Descoperirile arheologice au scos la lumină faptul că în vechime cuvântul grecesc parousia era folosit şi în legătură cu vizitele regilor sau împăraţilor în diferitele cetăţi şi provincii ale domeniului lor. Taxele pentru plata acestor vizite erau colectate prin scoaterea unei monezi speciale numită „monedă parousia”. Cât de potrivit este deci ca acest cuvânt să se folosească în legătură cu vizita marelui Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor pe pământ! (Psalmul 8:4). Dar, la fel ca în cazul împăraţilor pământeşti, parousia Domnului nostru nu arată numai momentul venirii, ci întreaga durată a vizitei.

Prima prezenţă a lui Isus ca om pe pământ a fost doar de treizeci şi trei de ani şi jumătate. Apoi El a mai rămas patruzeci de zile ca fiinţă divină nevăzută de lume, după care S-a întors în curţile cereşti.

În Vechiul Testament sunt multe profeţii referitoare la prima prezenţă a lui Isus. Unele vorbesc despre naşterea Sa, altele despre o parte sau alta din viaţa şi misiunea Sa, iar altele despre moartea Sa ca Răscumpărător al omului. Însă nu toate aceste profeţii şi-au avut împlinirea în acelaşi timp.

Profeţiile şi făgăduinţele referitoare la a doua venire a lui Cristos de asemenea acoperă o mare varietate de evenimente, culminând cu nimicirea morţii şi a lui Satan. Unele îşi au împlinirea în acelaşi timp, iar altele în timpuri diferite. Se cere un studiu atent al profeţiilor legate de a doua venire, ca nu cumva să cădem în greşeala de a aştepta ca toate să se împlinească în acelaşi timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă.

Modul prezenţei Sale

Isus le-a spus ucenicilor: „Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi! Căci, aşa cum iese fulgerul (greceşte astrape — lumina strălucitoare) de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea (greceşte parousia — prezenţa) Fiului Omului” (Matei 24:26, 27). Prin aceste cuvinte Isus voia să arate că venirea şi prezenţa Sa nu urmau să fie ca ale unui om. El urma să vină ca fiinţă spirituală divină, reprezentarea exactă a persoanei nevăzute a Tatălui. Nu Mă veţi găsi, spune Isus, ascuns în cămăruţe secrete, cum aţi găsi pe un om. Mai degrabă vă veţi da seama că sunt prezent aşa cum vă daţi seama de existenţa lui Dumnezeu, şi anume prin marile lucrări pe care ştiţi că El le-a făcut.

Şi tocmai aşa este. Noi privim soarele care încălzeşte pământul şi ploaia care-l udă, ca să producă cele necesare pentru cei ce-l locuiesc. Tot aşa, Isus a spus că noi vom şti că El este prezent pentru că prezenţa Lui va fi ca lumina sau strălucirea soarelui care vine de la răsărit şi se vede până la apus. Binecuvântările revărsate peste oameni după ce vor fi aduşi din mormânt în timpul prezenţei lui Cristos vor fi datorită faptului că „Soarele Dreptăţii” va răsări, aducând vindecare şi viaţă oamenilor de pe pământ. Maleahi 4:2.

Creşterea cunoştinţei

După cum am văzut, Isus a arătat că a doua prezenţă a Sa va fi ca lumina strălucitoare (Matei 24:26, 27). Aici, fără nici o îndoială, se dă ideea de iluminare, simbolizând creşterea cunoştinţei. Profetul Daniel, vorbind despre condiţiile care vor fi la „timpul sfârşitului”, spune printre altele că atunci „cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). Timpul sfârşitului la care se face referire aici este perioada în care, ca rezultat al întoarcerii şi prezenţei a doua a lui Cristos, se pune capăt stăpânirii păcatului, egoismului şi morţii. Lumea are parte tocmai acum de această creştere prezisă a cunoştinţei; dar fiindcă omul decăzut nu are înţelepciunea să o folosească aşa cum se cuvine, rezultă haosul şi chiar ameninţarea cu distrugerea neamului omenesc.

Din cauza nechibzuinţei şi egoismului omului, paşii mari făcuţi în creşterea cunoştinţei au dus deja la ceea ce profetul Daniel numeşte „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1). Vorbind despre acest timp, Domnul nostru a spus că necazul va fi aşa de mare încât, „dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa”. Folosirea în scopuri negative a fuziunii nucleare şi a tuturor resurselor naturale, poluarea apei, solului, aerului, plus creşterea fără precedent a violenţei, ar putea cauza desigur distrugerea vieţii pe pământ. Într-adevăr, numai intervenţia divină prin stabilirea mult promisei împărăţii a lui Cristos pe pământ va împiedica aceasta!

Prin mijloacele de lucru ale împărăţiei, când aceasta va fi stabilită, creşterea cunoştinţei va fi o mare binefacere pentru omenire, în special că atunci ea va include şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale în faptul că S-a îngrijit de răscumpărarea din păcat şi moarte prin lucrarea de jertfire a Domnului nostru Isus. Lunga domnie a păcatului şi a morţii sub Satan, stăpânitorul acestei lumi, este descrisă în Biblie ca un coşmar al întunericului. Profetul Isaia a scris: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele”. Iar prin contrast, citim în privinţa timpului când împărăţia lui Cristos va stăpâni în afacerile oamenilor: „Şi neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale”. Isaia 60:2, 3; Luca 2:32.

În Ioan 1:9 se spune că Isus este Lumina, „care, venind în lume, luminează pe orice om”. Profeţiile arată clar că împlinirea completă a acestei făgăduinţe va avea loc în timpul celei de-a doua prezenţe a lui Cristos; că în cele din urmă „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Această profeţie va fi complet împlinită numai la sfârşitul domniei lui Cristos şi a Bisericii Sale.

„Iată, El vine cu norii”

În Apocalipsa 1:7 suntem informaţi că Domnul nostru Se întoarce cu nori şi că orice ochi Îl va vedea. Deoarece Cristos este o fiinţă divină, chipul exact al lui Dumnezeu, oamenii Îl pot vedea numai prin evenimentele care au loc la întoarcerea Lui. Va veni timpul, şi nu este departe, credem noi, când aceste evenimente vor avea un caracter atât de pronunţat, încât toţi vor recunoaşte uşor adevărata lor semnificaţie.

În Ioel 2:1, 2 există încă o referinţă la „nori”, care devin foarte ameninţători la începutul prezenţei lui Cristos, chiar înainte de a-Şi stabili împărăţia pe pământ. Aici se arată că această perioadă nu este un timp de pace, ci dimpotrivă, „o zi de întuneric şi de negură mare, o zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întinde peste munţi — un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie”.

A se observa că norii menţionaţi de profet aici sunt acest „popor mare şi puternic”, aşa cum n-a mai fost înainte. Aceasta este evident o referire la ridicarea maselor de nemulţumiţi în toată lumea, în număr atât de mare încât să producă prăbuşirea civilizaţiei sub impactul conflictelor pe care aceştia le generează.

Aceşti nori de strâmtorare se formează chiar acum. Inima oamenilor este deja plină de groază din pricina aceasta, chiar dacă ei încă nu „văd” că prezenţa Domnului este asociată cu aceste forţe care distrug treptat „lumea rea de acum”. Isus a spus că toate popoarele pământului se vor boci din pricina prezenţei Sale şi că pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă. În ce stare de confuzie sunt astăzi oamenii! Nu pot fi găsite soluţii permanente la nenumăratele dificultăţi care se combină şi umple lumea de haos şi inimile oamenilor de frică.

Mâna lui Dumnezeu asupra lui Israel

Unii însă ar putea întreba: Cum vor fi făcuţi oamenii în general să recunoască faptul că aceste tulburări mondiale sunt spasmele de moarte ale ordinii sociale prezente şi sunt cauzate în mare măsură de prezenţa Împăratului lumii celei noi? Scripturile arată că unul dintre moduri va fi prin intervenţia divină în favoarea poporului Israel.

Experienţele evreilor în aceste zile de necaz sunt dovezi în plus ale celei de-a doua prezenţe a lui Cristos. Conform Scripturilor, a sosit timpul să li se restituie ţara. Ceea ce s-a întâmplat în privinţa aceasta de la 1914 şi chiar mai înainte de această dată este un miracol, şi fără îndoială este o pregătire pentru binecuvântările ulterioare din Împărăţia Mesianică.

„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele.” Daniel 12:1.

„Căci iată, în zilele acelea şi în timpul acela, când voi aduce înapoi pe captivii lui Iuda şi ai Ierusalimului, voi strânge toate popoarele şi le voi coborî în Valea lui Iosafat (care înseamnă Iehova judecă — Versiunea Revizuită, subsol). Acolo voi începe judecata cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre popoare, împărţind între ele ţara Mea.” Ioel 3:1, 2.

Unul dintre aspectele acestei profeţii arată clar că poporul evreu va fi restabilit în ţara lui ca urmare a prezenţei Domnului şi că acesta este un timp de mare necaz pentru ei şi pentru toată lumea. Alte profeţii arată că Israelul va mai avea necazuri, ceea ce se poate desigur vedea, când ne gândim la situaţia în care se află de un bun număr de ani.

Nu este înţelept a intra în detalii referitoare la evenimente care n-au avut loc, însă Scripturile dau de înţeles că aproape de sfârşitul sforţării de moarte a popoarelor, cu ameninţarea distrugerii lor prin folosirea nechibzuită a tuturor resurselor, a tehnicii şi a cunoştinţelor acumulate, va fi un atac împotriva Israelului şi că atunci Domnul va interveni pentru ei şi îi va salva de vrăjmaşi. Atunci, prin profeţii lor şi prin alţi oameni de credinţă din trecut înviaţi din morţi, Îşi va stabili acolo împărăţia, care apoi va guverna peste tot pământul.

Ezechiel 38:14-23 prezintă unele amănunte ale acestui necaz final. Etimologia numelor date vrăjmaşilor lui Israel în această profeţie arată că ele sunt folosite profetic pentru a indica armatele, mai cu seamă din Europa şi din Orientul Mijlociu. Profeţia arată că aceste forţe vor ataca Israelul. În armonie cu profeţia din Ioel, norii din profeţia lui Ezechiel sunt forţele împotriva lui Dumnezeu care vor ameninţa cu nimicirea pe israeliţii întorşi în ţară. Ezechiel 38:16.

Profetul arată că va fi un timp de „clătinare”. Dar făgăduinţa este că Domnul va elibera pe poporul Său străvechi, iar prin această eliberare „ochii” popoarelor vor recunoaşte prezenţa noului Împărat al pământului care, în calitate de agent al lui Iehova Dumnezeu şi ca braţ al Său, va îndruma lucrurile (Psalmul 110:5). În acest fel, orice ochi va vedea prezenţa cu nori a lui Isus (Apocalipsa 1:7), şi se vor convinge de maiestatea şi slava Sa prin noile aranjamente ale împărăţiei puse atunci în acţiune.

Această serie de evenimente va duce şi la deschiderea ochilor israeliţilor. Citim în Ezechiel 39:7: „Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel şi nu-i voi mai lăsa să-Mi profaneze Numele Meu cel sfânt; şi popoarele vor şti că Eu sunt DOMNUL, Sfântul lui Israel!” Ce schimbare va produce aceasta în toată perspectiva israeliţilor! Salvarea Israelului prin puterea divină va fi numai prima manifestare a acţiunii noii puteri pe pământ. De atunci încolo mijloacele de lucru ale împărăţiei vor calma rapid furtuna patimilor umane, care la vremea aceea vor fi adus omenirea la o stare de disperare.

Împărăţia Şi Binecuvântările Ei

Scopul final al întoarcerii Domnului nostru este stabilirea unei împărăţii sau a unei guvernări mondiale, care va asigura pentru tot poporul pacea şi posibilitatea de a se bucura de sănătate şi de viaţă veşnică. În privinţa lui Isus şi a locului Său în planul divin, profetul Isaia a scris: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii». El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi cu dreptate … iată ce va face râvna DOMNULUI oştirilor”. Isaia 9:6, 7.

Cum va fi acest guvern nou? Va fi numai o influenţă sfântă care va trece peste pământ? Va fi într-adevăr o astfel de influenţă, dar fără discuţie guvernul va avea şi un personal angajat activ în guvernare. Cristos va fi Împăratul, Conducătorul nevăzut. Biserica — toţi aceia care au urmat cu credincioşie în urmele Lui de-a lungul veacului care se încheie acum — vor fi asociaţi cu Cristos în faza spirituală sau nevăzută a împărăţiei. Făgăduinţa făcută acestora a fost că dacă vor suferi cu Cristos vor şi împărăţi cu El. 2 Timotei 2:12.

Făgăduinţele lui Dumnezeu pentru urmaşii credincioşi ai Învăţătorului sunt făgăduinţe spirituale sau cereşti. Isus le-a spus ucenicilor: „Dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). Neînţelegând sensul acestor făgăduinţe, mulţi au tras concluzia că scopul lui Dumnezeu este să ia în cer pe toţi care în viaţa aceasta cred în Isus, iar restul care nu cred sunt pierduţi pe vecie. Dar acum se înţelege că pregătirea urmaşilor lui Isus ca să domnească împreună cu El este numai un pas pregătitor pentru mântuirea şi binecuvântarea întregii omeniri, prin restabilirea oamenilor la viaţă umană perfectă aici pe pământ.

Scripturile arată că în timp ce Cristos şi Biserica Sa, înălţaţi la slavă cerească, vor fi conducătorii nevăzuţi ai lumii în ordinea socială viitoare, pe pământ vor fi reprezentanţi umani, vizibili ai acestui guvern ceresc. După cum Satan, prinţul nevăzut al lumii rele de acum, a acţionat în principal prin agenţi vizibili, tot aşa Cristos şi urmaşii Săi înălţaţi, care au parte de întâia înviere pentru a trăi şi a domni cu El, vor avea reprezentanţi vizibili.

Cine vor fi aceştia? Isus a spus că în împărăţie mulţi „vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu” împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi prorocii (Luca 13:28, 29). În Psalmul 45:16 aceştia sunt numiţi „părinţi”, iar profeţia spune că ei vor deveni „fii” ai Cristosului şi vor fi puşi „prinţi în toată ţara”. Această clasă va fi compusă din toţi credincioşii vrednici din veacurile trecute, de la neprihănitul Abel până la cei care au trăit pe vremea primei prezenţe a Domnului nostru. În Isaia 32:1 sunt arătate ambele părţi ale Împărăţiei Mesianice. Profeţia spune: „Iată, un împărat va domni cu dreptate şi prinţii (credincioşii vrednici din trecut) vor conduce cu judecată”.

Pentru Dumnezeu este posibil

Să nu spunem că stabilirea unei asemenea împărăţii este imposibilă. Pentru ca slujitorii vrednici ai lui Dumnezeu din veacurile trecute să devină partea vizibilă a Împărăţiei Milenare va trebui ca ei să fie înviaţi din morţi. Este prea mult să credem că Dumnezeu poate face acest lucru? Dar să ne gândim: nu este oare învierea morţilor o învăţătură de bază a religiei creştine? Desigur că dacă noi căutăm în Biblie soluţia la toate problemele lumii trebuie să fim pregătiţi să credem că Dumnezeu poate face tot ce a promis; şi El a promis să-i restabilească la viaţă pe aceşti slujitori din vechime, prin ceea ce Biblia numeşte o „înviere mai bună”. Evrei 11:35.

Această înviere mai bună a credincioşilor vrednici din vechime aşteaptă însă completarea clasei Bisericii, formată din urmaşii credincioşi ai Învăţătorului. Apostolul Pavel spune că ei (credincioşii vrednici din vechime) „nu ajung la desăvârşire fără noi”, adică nu sunt restabiliţi la perfecţiunea vieţii ca oameni, înainte ca Biserica să fie înviată (Evrei 11:40). Desigur că nu ne este greu să credem că urmaşii credincioşi ai lui Isus vor fi înviaţi la viaţă spirituală şi vor domni cu El în împărăţia de o mie de ani în calitate de conducători nevăzuţi. Oare nu cred cei mai mulţi dintre creştini în existenţa spirituală după moarte şi că fiinţele spirituale nu pot fi văzute de ochi omeneşti?

Cu toate acestea, unii în mod greşit au presupus că existenţa spirituală despre care vorbeşte Biblia este un rezultat natural al „ciclului vieţii”. Dar nu este aşa! „Plata păcatului este moartea” şi „cei morţi nu ştiu nimic” (Romani 6:23; Eclesiastul 9:5). Scripturile învaţă că speranţa vieţii după moarte pentru Biserică şi pentru lume depinde de învierea morţilor. Scripturile învaţă clar şi aceea că la înviere unii primesc corpuri spirituale. Cristos a fost înălţat, şi urmaşii Lui credincioşi de asemenea vor fi înălţaţi. Aceste fiinţe puternice spirituale, prin reprezentanţii lor umani, credincioşii din vechime, vor avea conducerea peste omenire în Împărăţia Mesianică de o mie de ani.

În timp ce legea Împărăţiei Mesianice „va ieşi din Sion”, „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”, spune profetul Mica. Când Isus a spus că în Împărăţie oamenii vor „sta la masă” cu credincioşii din vechime, imaginea este aceea a unor elevi stând la picioarele învăţătorului lor. Aceşti învăţători vor comunica „cuvântul Domnului” aşa cum îl vor primi de la clasa Sionului înălţată; aceasta, credem noi, înseamnă expresia „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”. Pe lângă aceasta, credem că este foarte posibil ca partea pământească a Împărăţiei Mesianice să aibă sediul în Ierusalimul biblic.

Ceruri noi şi pământ nou

Cele două faze sau părţi ale Împărăţiei Mesianice sunt ilustrate în profeţiile Bibliei prin „ceruri noi şi un pământ nou”. Domnul a spus prin profetul Isaia: „Căci iată, Eu creez ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute … Ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie în cele ce voi crea. Căci voi crea Ierusalimul să fie un jubileu şi poporul lui o bucurie. Eu Însumi Mă voi înveseli cu privire la Ierusalim şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos.” Isaia 65:17-20.

Apostolul Ioan a văzut în viziune (Apocalipsa 21:1-4) împlinirea acestei profeţii minunate. „Ierusalimul cel nou” văzut de Ioan, este clasa glorificată a Bisericii, numită şi „Mireasa, soţia Mielului” (Apocalipsa 21:9, 10). Despre cerurile şi pământul dintâi, simbolul ordinii sociale de sub stăpânirea lui Satan, se spune că trec şi apar „ceruri noi şi un pământ nou” — simboluri ale părţii cereşti şi pământeşti a Împărăţiei Mesianice.

Cu cerurile noi şi pământul nou în acţiune, favoarea lui Dumnezeu se va manifesta faţă de toţi prin acest aranjament guvernamental, cu rezultatul că „moartea nu va mai exista … nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Simbolismele Bibliei sunt întotdeauna potrivite. Cerurile literale şi pământul literal sunt în legătură unele cu altele, ceea ce ilustrează bine legătura fazei sau părţii cereşti cu cea pământească a Împărăţiei Mesianice. Cerurile, de exemplu, controlează mareele, condiţiile atmosferice, anotimpurile etc. Tot aşa, aranjamentele pământeşti ale guvernului cel nou al lui Cristos vor fi sub influenţa şi controlul direct al părţii spirituale sau cereşti a acelui guvern.

Acest lucru este adevărat şi despre cerurile simbolice şi pământul simbolic actual. Afacerile sociale şi guvernamentale ale oamenilor au fost întotdeauna sub influenţa mai mare sau mai mică a forţelor spirituale peste care Satan a fost stăpânitor (Efeseni 2:2). Aceste forţe şi-au exercitat frecvent influenţa prin sistemele religioase false. Într-adevăr, Satan a exercitat control asupra lumii mai cu seamă prin ideile şi sentimentele religioase ale oamenilor. În această ordine socială, religia falsă a fost mijlocul sau legătura între „dumnezeul acestei lumi” şi afacerile oamenilor. O ilustraţie excelentă a acestui lucru este unirea bisericii cu statul. Prin acest sistem „sfânt” au fost duse „războaie sfinte” şi „sfânta inchiziţie” a fost folosită să stăpânească poporul prin frică şi tortură.

Apostolul Petru, scriind despre evenimentele care vor avea loc drept urmare a întoarcerii Domnului nostru, ne spune că „cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate … pentru focul din ziua de judecată şi de pierzare a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3:7). În această profeţie el arată că cerurile şi pământul de dinainte de potop au trecut. Noi însă ştim că apostolul nu vorbeşte despre cerurile naturale şi despre pământul natural, fiindcă acestea n-au trecut şi nici nu vor trece vreodată, fiindcă în Eclesiastul 1:4 citim că „pământul rămâne pentru totdeauna”, iar în Isaia 45:18 că Dumnezeu a creat pământul „nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit”.

Apostolul Petru vorbeşte deci despre nimicirea ordinii sociale prezente; şi el spune că noi trebuie să „aşteptăm şi să grăbim venirea zilei lui Dumnezeu, când cerurile aprinse vor fi distruse şi elementele arzând cu căldură se vor topi”, şi adaugă: „Dar noi, potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (2 Petru 3:12, 13). Aceste „ceruri noi şi pământ nou” vor fi stabilite ca împlinire a cuvântului făgăduinţei lui Dumnezeu; iar când lucrarea acestei împărăţii noi va fi completă şi incorigibilii împreună cu Satan vor fi nimiciţi, atunci se va împlini făgăduinţa că „nu va mai fi moarte”. Aceasta este o perspectivă glorioasă şi este ca rezultat al întoarcerii Domnului nostru.

Râul vieţii

În Apocalipsa 22:1-3 este prezentat un alt simbol plin de semnificaţii, sau o ilustraţie a Împărăţiei Mesianice şi a binecuvântărilor ei, care, prin conducerea ei benefică, vor curge către omenire. Ioan a scris: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Aici Împărăţia este simbolizată prin „scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”, Mielul simbolizând aspectul sacrificiului pentru popor din misiunea Domnului Isus, faptul că El Şi-a dat trupul de carne ca sacrificiu pentru viaţa lumii. Acest sacrificiu, care a dat sângele răscumpărător al Mielului, face posibile binecuvântările simbolizate prin „râul cu apa vieţii”.

Apostolul Ioan a văzut pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună. Acesta este un simbol semnificativ, al faptului că prin cele două părţi sau faze ale Împărăţiei Mesianice vor fi posibile viaţa şi sănătatea pentru toţi cei doritori şi ascultători din omenire. Apostolul Ioan spune că „frunzele” pomului simbolic al vieţii vor fi „pentru vindecarea neamurilor”. Câtă nevoie de vindecare au astăzi oamenii din toate neamurile, şi noi ne bucurăm că Dumnezeul cerurilor a făcut pentru ei o astfel de pregătire, pe care o va pune în aplicare prin Cristos.

Apocalipsa 22:17 menţionează iarăşi „apa” acestui râu al vieţii şi ne dă iarăşi o asigurare minunată. Cităm: „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată”. „Mireasa” cuprinde pe cei care de-a lungul acestei ere creştine L-au urmat cu credincioşie pe Învăţătorul. Apocalipsa 19:7 vorbeşte despre căsătoria Mielului, care are loc după ce „soţia Lui s-a pregătit”. Pregătirea clasei mireasă este încă în desfăşurare, dar noi credem că va fi completată curând. Când aceştia vor fi „pregătiţi”, se vor uni cu Domnul lor ca mireasă, şi va exista deci o mireasă ca să spună: „Vino! … cine vrea să ia apa vieţii fără plată”.

Rezolvarea problemelor lumii

Cu un astfel de aranjament, sprijinit de puterea divină, ce repede vor fi rezolvate una după alta toate problemele omenirii. Să luăm problema războiului. Când Împărăţia va începe să funcţioneze, lumea se va găsi într-o stare dezorganizată de ravagiile diferitelor tipuri de războaie, „convenţionale” şi de altă natură. Revoluţia şi anarhia vor fi dus lumea într-o stare haotică. La timpul potrivit neamurile vor recunoaşte intervenţia divină în favoarea lui Israel, şi fiind ajunse la punctul epuizării după marea distrugere a Armaghedonului, cu guvernele lor în cea mai mare parte răsturnate, în acea stare de disperare ele vor privi spre puterea care le-a răsturnat şi vor zice:

„Veniţi, hai să ne suim la muntele DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim cuvântul DOMNULUI. El va judeca între multe popoare, va hotărî între popoare puternice, până departe. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război.” Mica 4:2, 3.

Ce simplă este această soluţie divină a problemei războiului! Ea răstoarnă axioma de veacuri a oamenilor, că pentru a menţine pacea popoarele trebuie să se pregătească de război. Această soluţie de asemenea anulează înţelepciunea oamenilor decăzuţi care au inventat teoria că războiul poate fi evitat printr-un „echilibru al puterii”. Ea începe tocmai de la baza problemei, cu un program de educare în arta şi avantajele păcii în loc de cele ale războiului, şi astfel va fi pus în aplicare un real program de dezarmare. Atunci va începe faza de pace a Împărăţiei şi se vor împlini făgăduinţele lui Dumnezeu care se referă la calitatea lui Isus de Prinţ al Păcii. Atunci va deveni realitate mesajul îngerilor la naşterea Mântuitorului, „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

Există astăzi în lume şi problema economică; cât de gravă este această problemă astăzi când 75% dintre oamenii de pe pământ merg seara la culcare flămânzi! Această problemă va fi de asemenea rezolvată în împărăţie, fiindcă făgăduinţa spune că atunci „fiecare va locui sub viţa şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura DOMNULUI oştirilor a vorbit” (Mica 4:4). Problema sărăciei este şi a fost întotdeauna o problemă ameninţătoare pentru milioane de oameni. Cei săraci, cei neprivilegiaţi, au fost întotdeauna un grup nefericit. Dar nu va mai exista o armată de flămânzi şi fără adăpost, ca acum, căci noul guvern va găsi soluţia. În legătură cu aceasta psalmistul a spus: „El va face dreptate celor necăjiţi din popor, va scăpa pe copiii săracului şi va zdrobi pe asupritor. … Căci El va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-are nici un ajutor”. Psalmul 72:4, 12.

Explozia demografică

O altă problemă serioasă cu care se confruntă astăzi lumea este creşterea rapidă a populaţiei. Aceasta este în prezent una din cauzele care contribuie la războaie, fiindcă guvernele caută spaţiu pentru populaţia în creştere, surse de materie primă şi pieţe de desfacere. Domnul a prevăzut şi soluţionarea acestei probleme. Mai întâi avem făgăduinţa că toate locurile pustii de pe pământ vor fi locuite, că „pustietatea va înflori ca trandafirul”. Să ne gândim la întinderile nelocuite din America, Australia, Africa de Sud etc.

Mai există însă un mod, permanent, în care va fi rezolvată problema populaţiei, şi aceasta este prin încetarea înmulţirii neamului omenesc. Când au fost creaţi primii noştri părinţi, li s-a poruncit să se înmulţească şi să umple pământul. Odată ce se vor fi născut numărul suficient de oameni ca să umple pământul, scopul acestei porunci divine fiind atins, posibilitatea prin care ea s-a pus în aplicare va fi retrasă.

Domnul Isus a făcut aluzie la aceasta când a răspuns la o întrebare referitoare la înviere. El a spus că „la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Matei 22:30). Cu alte cuvinte, popularea pământului a fost aranjată prin decret divin şi procesul va fi oprit când înţelepciunea divină va vedea că este suficient populat.

Poluarea mediului

Strâns legat de explozia demografică este pericolul crescând al poluării mediului înconjurător. Natural, cu cât este mai mare numărul de oameni care trăiesc într-o zonă, cu atât este mai mare pericolul poluării aerului, apei şi solului. Guvernele fac tot ce pot în această direcţie, dar egoismul omului le împiedică eforturile, aşa încât progresul este dureros de încet. Programul Domnului însă va da rezultatele dorite.

Cauza esenţială a tuturor problemelor omenirii decăzute este egoismul uman. Atâta vreme cât egoismul joacă un rol atât de mare în afacerile oamenilor nu va putea exista o pace reală şi bună înţelegere între oameni. Numai sub conducerea noului guvern al pământului vor învăţa oamenii valoarea iubirii în comparaţie cu egoismul. Ieremia 31:31-34 ne asigură că în ziua împărăţiei lui Cristos, legea lui Dumnezeu, care este legea iubirii, va fi scrisă în inimile oamenilor şi că în cele din urmă toţi o vor cunoaşte atât de bine încât nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui său: „Cunoaşte pe Domnul”, căci toţi Îl vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare.

Însăşi moartea va fi distrusă

Ce să mai spunem despre boală şi moarte! Dacă această problemă n-ar fi rezolvată, oamenii ar trebui să umble tot prin „valea umbrei morţii”. În acest caz n-ar putea fi pace şi fericire durabile nicăieri. Fiecare cămin paşnic şi fericit ar fi atins de vrăjmaşul îngrozitor, moartea, care acum îşi numără victimele cu milioanele în fiecare an.

Cristos, cel căruia I S-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”, Se va ocupa şi de aceasta, fiindcă în timpul domniei Lui boala şi moartea vor înceta. Apostolul Pavel spune că „trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:25, 26). În Isaia 25:8 se spune că Domnul va nimici moartea pe vecie şi va şterge orice lacrimă din ochii tuturor.

În legătură cu rezolvarea problemei morţii, nimeni nu va fi trecut cu vederea, fiindcă şi cei care au adormit în moarte de-a lungul veacurilor „vor auzi glasul Lui (al Fiului Omului) şi vor ieşi” (din mormânt) (Ioan 5:28, 29). Chestiunea spaţiului fiind rezolvată, toţi vor avea loc din abundenţă, atât cei vii, cât şi cei care vor fi înviaţi din morţi. Nimeni nu va avea motive să se plângă de faptul că Împărăţia n-a venit mai degrabă — înainte ca mama sau tata sau alte persoane dragi să fi murit — fiindcă toţi vor fi readuşi la viaţă. Puterea Celui care la prima Sa prezenţă pe pământ a biruit moartea, redând viaţa unora dintre morţi, va fi exercitată din nou, dar acum nu pentru un număr limitat, ci pentru toate familiile pământului. DOMNUL fie lăudat pentru un astfel de Mântuitor!

Aceasta însă nu implică o mântuire universală, fără condiţii, deorece, pentru a continua să trăiască şi să fie restabiliţi la perfecţiune umană, va fi necesar ca oamenii să se supună legilor Împărăţiei Mesianice şi să accepte oferta vieţii prin sângele răscumpărător al lui Cristos. Apostolul Petru Îl numeşte pe Cristos, în rolul pe care-l va avea în Împărăţie, „Prorocul acela”. El spune: „Oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Faptele Apostolilor 3:23.

Lumina soarelui peste toţi

Astfel vor fi rezolvate nenumăratele probleme care acum strică omenirea, şi aceasta pe măsură ce lumina crescândă a celei de-a doua prezenţe a Domnului nostru va pătrunde în toate colţurile întunecate ale pământului. Într-una din profeţiile care vorbesc despre stăpânirea lui Cristos peste pământ El este numit „Soarele dreptăţii” (Maleahi 4:2). Iar Isus a spus că urmaşii Săi credincioşi „vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). Razele vindecătoare ale Soarelui dreptăţii vor pătrunde în inimile rănite şi în vieţile bolnave de păcat ale tuturor oamenilor. „Soarele” va străluci de la un capăt al pământului până la celălalt, iar puterile acelei lumini dătătoare de viaţă vor fi simţite de către toţi.

Razele luminii prezenţei lui Cristos vor umple pământul de cunoştinţa slavei Domnului. Aceasta înseamnă că „învăţăturile demonilor”, toate halucinaţiile nocturne şi superstiţiile, toate crezurile şi dogmele umane, prin care oamenii au fost învăţaţi să se teamă de Dumnezeu mai degrabă decât să-L iubească (Isaia 29:13), toate intrigile politice şi alte o mie şi una de rele care au stricat omenirea, vor fi măturate şi înlocuite cu o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu şi a dragostei Sale.

Nu va exista nici un colţ pe pământ în care să nu pătrundă lumina acelui „Soare” glorios. Căldura razelor lui vindecătoare va asigura o binecuvântată domnie a dreptăţii; iar prin acea domnie a iubirii şi a luminii vindecătoare tot păcatul, nedreptatea, boala, tristeţea şi moartea vor fi în final distruse.

Acestea, şi încă multe altele, se vor realiza, potrivit scopului divin, prin a doua prezenţă a Domnului nostru pe pământ. Ne putem bucura de acest scop şi putem continua să ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Matei 6:10.

Venirea Domnului nostru

„Pe cerul pământului nori de mânie tot mai aleargă
Şi-a lui Dumnezeu răzbunare pe-al lui suflet tot mai atârnă;
Dar el se va scula, deşi-ntâi pedepsit,
În slavă şi splendoare botezat.

Da, tu pământ, te vei scula, căci Tatăl tău va ajuta
La vindecarea ranei ce mâna Sa făcut-a spre a corecta;
Va judeca al mândrului asupritor avânt,
Va rupe-ale lui lanţuri, şi funii arunca-va la pământ.

Apoi verdeaţă veşnic verde va răsări pe a ta brazdă;
Să cânte văile, şi munţii în imne izbucnească!
Uscate stânci n-or mai privi cu încruntare,
N-a fi ocară de necredincios şi de păgân, ce-i dispreţuitoare

Nisipurile sterpe produce-or înzecit,
Ca nou Eden câmpul spinos va fi împodobit.
Acuma chiar vedem deasupra cu largu-i unduit
Puternic înger cum îşi ridică sceptrul aurit.

Judecă optimista viziune a puterii care coboară,
Oricare poartă o discerne şi oricare turn îl măsoară;
Şi mustră-ntârziatele peceţi ce vor încă să mai reţie
Pe Leul lui Iuda de la menita Lui domnie.”

Vindecarea Divină

Cuprins [hide]

Boala este o plagă îngrozitoare peste rasa umană. Nimănui nu-i place să sufere de una sau de mai multe din sutele de boli care s-au înrădăcinat în oameni şi care în cele din urmă îi duc în mormânt.

În vechime puţin s-a cunoscut sau nu s-a cunoscut deloc despre tratamentele medicale ştiinţifice. Aceasta a dat ocazie doctorilor vrăjitori şi altor practicieni lipsiţi de scrupule să-i exploateze pe oameni, profitând atât de temerile, cât şi de superstiţiile lor şi de dorinţa întemeiată de a fi eliberaţi de durere.

Astăzi situaţia este cumva diferită. Deşi ştiinţa medicală a făcut progrese uriaşe, totuşi milioane de bolnavi incurabili continuă să spere împotriva oricărei speranţe că într-o zi se va descoperi un remediu sau un mijloc de a-i readuce la starea normală. Această speranţă de a găsi un mijloc de vindecare îi expune pe mulţi dintre membrii nefericiţi ai familiei umane la exploatare şi acum ca şi în veacurile trecute.

Controlul guvernamental asupra traficului de droguri este de un oarecare ajutor în a proteja pe unii să cadă victimă acestui flagel. Autorizarea medicilor, şi a altora a căror muncă este să uşureze suferinţa umană, este încă un mijloc de protecţie a publicului împotriva exploatării. Dar aceste prevederi sunt numai o protecţie parţială împotriva celor care profită în mod egoist de pe urma nefericiţilor care le cad victime, în dorinţa lor de a avea o stare de sănătate mai bună.

Când ştiinţa medicală nu reuşeşte să uşureze durerea, să vindece boala sau să redea vederea, mulţi încep să se gândească dacă nu se poate face un miracol în cazul lor.

Cei care nu au credinţă într-o putere superioară nu sunt ispitiţi pe această linie, dar cei care cred în Dumnezeu şi au credinţă că El poate face orice, sunt adesea convinşi cu uşurinţă că trebuie să se aştepte ca El să-i vindece. Cu acest gând în minte, ei apelează la Dumnezeu pentru ajutor, fie direct, fie printr-o persoană care face vinedecări prin credinţă. Şi uneori se observă o îmbunătăţire. Dar în cele mai multe cazuri pacientul este foarte dezamăgit, fiindcă nu are loc nici o “minune”.

Vindecarea bolilor fără medicamente sau intervenţie chirurgicală nu este ceva nou. A fost practicată de către magicienii din Egiptul antic, din Asiria şi din Babilon. Anumiţi oameni “sfinţi” din India fac şi acum ceea ce ei pretind a fi vindecări miraculoase. Au făcut în trecut şi fac şi astăzi.

Astăzi în Europa şi America ideea de a trata bolile minţii şi ale trupului prin metode psihiatrice devine tot mai populară. Aceştia spun că mintea stăpâneşte materia. Uneori se foloseşte hipnoza. Se spune că unii medici chirurgi şi stomatologi îşi hipnotizează pacienţii înainte de a fi operaţi şi astfel nu au nevoie de anestezie.

Atragem atenţia asupra acestor diferite metode de vindecare şi de calmare a durerilor care sunt în afara câmpului medical acceptat, nu cu ideea de a le condamna, nici de a le scuza, ci să arătăm că, în afară de declaraţia de credinţă în Cristos sau în puterea lui Dumnezeu de a vindeca bolile, s-au făcut şi se fac lucruri fenomenale. Evident, aceasta ne face să admitem că vindecătorii prin credinţă creştini nu fac nimic mai uimitor decât alţii, care în practicile lor nu invocă deloc numele lui Cristos, sau dacă invocă o putere supranaturală, aceea este a unui dumnezeu păgân.

Cristos a făcut minuni

Se prezintă adesea argumentul că deoarece Isus a făcut vindecări miraculoase, iar în biserica timpurie apostolii au vindecat bolnavi prin putere miraculoasă, creştinii de astăzi ar trebui să poată face şi ei aceasta. Ni se atrage atenţia asupra unei declaraţii făcute de Isus, în sensul că ucenicii Săi vor putea face aceleaşi lucrări miraculoase şi lucrări “mai mari decât acelea”. Ioan 14:12.

Este adevărat că Isus a vindecat bolnavi prin putere miraculoasă. De asemenea este adevărat că i‑a asigurat pe ucenici că ei vor putea face lucrări şi mai mari decât cele pe care le-au văzut. Dar Isus a înviat chiar şi morţi. Lazăr, de exemplu, fusese mort de patru zile şi corpul său începuse să se descompună. Totuşi Isus i-a redat viaţa. Apostolul Petru invocând puterea divină a înviat‑o pe Dorca. Dacă creştinii de astăzi trebuie să practice vindecări miraculoase fiindcă Isus şi apostolii au practicat, atunci trebuie să poată şi învia morţii prin credinţă.

Nu are importanţă ce succese ar pretinde că au vindecătorii prin credinţă de astăzi, ei trebuie să admită că au şi eşecuri. Dar Isus n-a avut nici un eşec. Chiar şi cei mai entuziaşti dintre ei trebuie să admită că în nici un caz nu pot readuce pe morţi la viaţă. Astfel suntem puşi în faţa unor fapte care trebuie analizate atunci când evaluăm practica modernă a vindecării bolnavilor în numele lui Cristos.

Mai întâi, să nu uităm că şi alţii fac acelaşi lucru, fără a avea pretenţia de a fi creştini, şi fac aceste lucruri de secole întregi. Apoi, încercările actuale de vindecare prin credinţă se soldează cu multe eşecuri. În al treilea rând, ei nu pot face învieri din morţi, aşa cum a făcut Isus. Ca atare, pretenţiile de a urma exemplul Lui sunt departe de a fi valabile. Se ridică astfel întrebarea dacă într-adevăr aceştia lucrează cu autoritatea Lui.

Nu va mai fi durere

Cu toate acestea, în nici un caz nu negăm faptul că Biblia are multe de spus despre vindecarea divină. Dumnezeu este reprezentat ca un mare medic, unul care vindecă toate bolile poporului Său (Ps. 103:3). Profetul Isaia a prezis un timp când “nici un locuitor nu va zice, sunt bolnav” (Is. 33:24). Acelaşi scriitor sfânt a profeţit că ochii tuturor orbilor se vor deschide şi urechile surzilor se vor deschide. De asemenea, că şchiopii vor sări şi muţii vor cânta. Is. 35:5, 6.

Bolile de toate felurile sunt dovezi că rasa umană este pe calea spre moarte. Ele sunt însoţitorii morţii. Apostolul Pavel ne informează că Cristos trebuie să împărăţească până va nimici moartea (1 Cor. 15:25, 26). Nimicirea morţii va cuprinde şi nimicirea bolilor care duc la moarte. Apostolul Ioan, descriind sensul viziunii care i-a fost dată de către Cristos pe Insula Patmos, a spus că vine un timp când nu va mai fi moarte, că Dumnezeu va şterge toate lacrimile de pe feţele tuturor, că nu va mai fi durere şi că tristeţea şi suspinul vor înceta. Apoc. 21:4.

Scripturile într-adevăr promit că scopul lui Dumnezeu este să pună capăt păcatului şi morţii, că aceasta se va face prin Cristos şi că prin El vor veni pentru oameni sănătatea şi viaţa. Faptul acesta este arătat printr-un mesaj al lui Isus, trimis lui Ioan Botezătorul care era în închisoare. Ioan anunţase înainte de a fi închis că Isus era prezisul Mesia şi el a crezut cu adevărat aceasta. Fiind în închisoare, a început să se îndoiască şi a avut nevoie de asigurări. Cu acest gând în minte a trimis doi ucenici la Isus să‑L întrebe: “Tu eşti Acela care vine sau să aşteptăm pe altul?” Mat. 11:3.

Isus le-a cerut mesagerilor să se întoarcă la Ioan şi să-i spună ce au văzut: că bolnavii erau vindecaţi, orbilor li se deschideau ochii, unii morţi erau înviaţi şi săracilor li se vestea Evanghelia. Isus ştia că Ioan va lua aceste lucruri ca dovezi că Mesia, Cristos, venise cu adevărat, fiindcă Ioan ştia că acestea erau lucrări promise de Dumnezeu că se vor face prin Mesia.

În vederea acestui scop clar stabilit de Dumnezeu prin Cristos, cum găsim scris, nici unul care crede cu adevărat ce spun Scripturile nu va nega că vindecarea divină face parte din programul lui Dumnezeu pentru o lume aflată sub blestemul păcatului şi ca atare în curs de moarte. Pe de altă parte, să ne gândim la următorul lucru: dacă programul divin pentru restaurarea rasei umane la sănătate şi viaţă nu trebuie să realizeze mai mult decât deja s-a realizat prin diferiţii vindecători prin credinţă şi făcători de minuni, care au pretins că lucrează în numele lui Cristos, atunci concluzia ar fi că programul lui Dumnezeu în privinţa sănătăţii a fost şi continuă să fie un mare eşec. Dar nu este aşa.

Dacă vedem şi recunoaştem această nepotrivire, aceasta ar trebui să ne facă să cercetăm mai aprofundat Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a descoperi, dacă este posibil, modul şi timpul în care prevederea Lui pentru oameni în privinţa sănătăţii va deveni realitate. Atunci, şi numai atunci, vom găsi armonia între mărturia Bibliei şi experienţele urmaşilor lui Isus, din trecut şi din prezent. Indiferent care ar fi teoriile şi dorinţele noastre, ele n-ar trebui să aibă mai mare greutate decât faptele. Iar faptele sunt că programul divin de vindecare, aşa cum este promis în Cuvântul lui Dumnezeu, n‑a ajuns încă să se aplice la neamul omenesc în curs de moarte. De ce?

Timpurile restabilirii

Am văzut deja că Isus şi apostolii au făcut vindecări cu putere divină. Un exemplu este vindecarea de către Petru a unui olog care stătea “la poarta templului numită “Frumoasă””, cerând pomană (Fapte 3:1-11). Acest om fusese olog din naştere, dar când Petru i-a spus cuvinte de autoritate, el a fost vindecat de infirmitate. Când oamenii au întrebat cu ce autoritate şi putere a fost vindecat acest om, Petru le-a explicat că a fost vindecat prin Isus din Nazaret, pe care ei Îl răstigniseră.

Dar Petru nu s-a oprit la acest răspuns la întrebarea lor. El le-a explicat că după ce Isus Cristos Se va întoarce, vor urma “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”. A mai spus că aceste timpuri ale restabilirii sau restaurării generale au fost prezise prin gura tuturor sfinţilor proroci din vechime. Fapte 3:19-23.

Învăţătura şi concluzia de aici sunt clare. Petru vindecase un olog. Aceasta s-a făcut prin credinţa lui în Cristos. Folosind aceasta ca bază pentru predica sa, apostolul a explicat că a doua venire a lui Cristos va fi urmată de un timp de restabilire generală, care a fost prezis de către prorocii lui Dumnezeu. Prin urmare, programul lui Dumnezeu de sănătate şi viaţă pentru oameni nu-şi avea timpul să fie inaugurat până la a doua venire a lui Cristos şi la stabilirea împărăţiei Sale.

Acest aspect al planului divin n-a dat greş şi nici nu va da. Când va fi pus în aplicare, va urma o împlinire completă a tuturor făgăduinţelor divine, de sănătate şi viaţă. Ochii tuturor orbilor se vor deschide, urechile tuturor surzilor se vor deschide, toţi ologii vor fi vindecaţi. Nici unul, în toată lumea largă, care va accepta prevederea harului lui Dumnezeu prin Cristos, nu va mai zice “sunt bolnav”.

Boala şi moartea sunt o realitate

Boala şi moartea sunt cei mai mari vrăjmaşi ai omului. Ştim aceasta din observaţie şi experienţă, căci germenii bolii şi ai degradării lucrează în noi toţi, ducând treptat la bătrâneţe, neputinţă şi în final la moarte. În pofida celor mai bune străduinţe ale ştiinţei medicale din acest secol, milioane sunt doborâţi de moarte în timp ce sunt încă tineri. Fiecare aspect al vieţii devine nesigur în faţa siguranţei morţii.

Unul dintre lucrurile care sigilează Biblia cu semnul autenticităţii este că ea declară realitatea morţii şi arată originile acesteia. Vrem să accentuăm acest punct, fiindcă există astăzi milioane de oameni în lume care, în încercarea lor de a evita realitatea, cred că boala şi durerea, şi chiar moartea, nu există; că aceste rele sunt numai rod al imaginaţiei. Apoi că, dacă unul se convinge în mintea sa că nu există durere, acesta nu va fi atins de durere. Aceasta este o teorie ireală care nu se confirmă în practică. Boala duce în final la moarte. Cei care pretind că nu pot fi atinşi de boală dacă insistă că aceasta nu există, n-ar trebui să moară, potrivit logicii sănătoase! Dar şi ei mor.

Nu contează ce punct de vedere adoptă practicienii vindecării prin credinţă — fie că susţin că Cristos lucrează prin ei ca să vindece boala, fie că îl fac pe bolnav să creadă că nu există boală — nici unul n-a fost ferit de moarte, în toate secolele de când Cristos a venit în lume. Pe de altă parte, Biblia ne asigură că numai prin programul divin de vindecare “nu va mai fi moarte”. Apoc. 21:4.

De ce a vindecat Isus bolnavi

Nici un creştin nu va nega că Domnul nostru a vindecat bolnavi şi că a făcut-o cu putere divină şi în armonie cu voia lui Dumnezeu. Totuşi, cei pe care i-a vindecat au murit după aceea, iar cei pe care i-a înviat, în cele din urmă au murit şi ei. Se ridică deci întrebarea: de ce nici vindecările făcute de El n-au fost permanente?

Poate că cel mai direct răspuns scriptural la această întrebare legată de minunile pe care le-a făcut Isus se găseşte în cuvintele din Ioan, despre prefacerea apei în vin: “Isus a făcut acest început al semnelor Lui în Cana din Galileea. El Şi-a arătat slava şi ucenicii Lui au crezut în El”. Aici este prezentată ideea că prin minunile Sale, El Şi-a arătat slava în faţa oamenilor din zilele acelea, înainte de timpul când va fi arătată întregii lumi prin programul Său de sănătate, care va aduce viaţă veşnică pentru toţi.

Aceasta a fost deci o parte necesară a slujirii Sale, pentru ca învăţătura Sa şi faptul că era Mesia să poată fi stabilite. Oamenii din vechime erau mai obişnuiţi cu manifestări aşa-zise supranaturale decât cei de astăzi. Misticismul oriental era impregnat de idei şi practici oculte şi miraculoase.

În afară de aceasta, Dumnezeu într-adevăr făcuse multe miracole pentru poporul Israel. Acestea au început cu Moise. Când marele conducător al poporului Său s-a înfăţişat înaintea lui faraon să ceară eliberarea israeliţilor, el a făcut semne miraculoase pentru a stabili faptul că venea din partea lui Dumnezeu. Magicienii din Egipt au făcut şi ei imediat unele dintre acele minuni.

Astfel vedem că oamenii din vechime aşteptau demonstraţii de autoriate şi putere divină din partea celor pe care-i acceptau ca trimişii lui Dumnezeu. Dumnezeul lui Israel luptase pentru ei şi le dăduse biruinţa asupra inamicilor. Unii dintre profeţii Lui făcuseră învieri din morţi. Se putea oare aştepta de la ei să-L accepte pe Isus ca cel mai mare dintre toţi profeţii, Acela despre care toţi profeţii au spus că va veni, dacă El făcea mai puţin decât cei care preziseseră venirea Lui?

Acesta a fost un motiv pentru care Isus a făcut minuni în timpul slujirii Sale — vindecări şi învieri din morţi. Prin acestea El dădea şi lecţii obiective în privinţa a ceea ce va face ca Mesia cel făgăduit pentru lumea întreagă, pe o bază permanentă, când va veni timpul să se inaugureze acest aspect al planului lui Dumnezeu.

Planul lui Dumnezeu este ca în cele din urmă toţi care vor accepta pe Cristos şi se vor supune legilor împărăţiei Sale, să fie restabiliţi la sănătate şi să trăiască în veşnicie ca fiinţe umane. Fiecare dintre sfinţii proroci a prezis, într-un fel sau altul, un program mondial de sănătate şi viaţă, pe care Isus l-a numit “reînnoirea tuturor lucrurilor” (Mat. 19:28). După cum s-a observat deja, apostolul Petru l-a numit “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” (Fapte 3:19‑21). Dar Isus n-a început acel program la prima venire, nici nu le-a promis ucenicilor că puteau fi vindecaţi cu putere divină fiindcă aveau credinţă în Dumnezeu.

Au fost invitaţi să moară

Un caz interesant este acela al tânărului bogat care a mers la Isus şi L-a întrebat ce trebuia să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Isus i-a spus că trebuia să vândă ce are şi să împartă la săraci, dar pe lângă aceasta să-şi ia crucea şi să-L urmeze în moarte. I-a promis că în aceste condiţii va avea o comoară în cer. N-a spus nimic despre vindecare fizică. Singura asigurare pe care i-a dat-o tânărului a fost că, dacă îşi dădea viaţa ca sacrificiu, va primi o răsplată cerească la înviere. Mat. 19:16-26; Marcu 10:17-27; Luca 18:18-27.

Astfel ne este prezentată lucrarea divină pentru acest Veac al Evangheliei. Nu este o lucrare de vindecare a bolilor fizice, ci mai degrabă de sacrificare a vieţii umane, urmând în urmele lui Isus. Isus i-a întrebat pe doi dintre ucenicii Săi: “Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Mat. 20:22; Marcu 10:35-40). Pavel a scris bisericii din Roma: “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.” Rom. 12:1.

Pentru un creştin nu există alt mod de a-şi aduna comori în cer, decât sacrificându-şi comorile de pe pământ; şi unele dintre comorile pământeşti pe care creştinul este chemat să le sacrifice în serviciul Domnului ar putea fi sănătatea fizică şi puterea. Nu vrem să spunem că un creştin trebuie să-şi irosească viaţa cu nechibzuinţă, dar vrem să spunem că sănătatea fizică şi puterea nu trebuie să fie preocuparea de căpetenie.

Toţi creştinii trebuie să recunoască fără rezerve că Dumnezeu are putere să vindece bolile; şi că El redă sănătatea celor bolnavi când voieşte El să facă aceasta. Dumnezeu este cu prisosinţă în stare să facă minuni acum, prin orice mijloace ar alege El să le facă, întocmai cum a putut face prin Fiul Său preaiubit acum aproape două mii de ani. Dar punctul principal pe care vrem să-l accentuăm este că obiectivul principal al programului divin pentru veacul actual nu este să facă vindecări fizice.

În legătură cu aceasta ne gândim la câteva fapte interesante din Noul Testament. Să luăm cazul apostolului Pavel. La vremea convertirii sale şi-a pierdut vederea din cauza luminii orbitoare care venea din cer — mai strălucitoare decât lumina soarelui în miezul zilei. La început a fost, se pare, total orb, dar după câteva zile vederea i-a revenit parţial.

Totuşi, după convertirea sa, Pavel n-a mai putut vedea bine niciodată. El a vorbit despre suferinţa sa ca despre “un ţepuş în carne” (2 Cor. 12:7). El gândea că dacă acel “ţepuş” putea fi îndepărtat — dacă se putea bucura de vedere normală — putea face mai mult în serviciul Domnului. Astfel că s-a rugat Domnului să-i îndepărteze suferinţa. De fapt s-a rugat de trei ori, în diferite ocazii. În cele din urmă Dumnezeu i-a răspuns la cerere, dar spunându-i că harul Său îi era de-ajuns. Cu alte cuvinte, în ceea ce privea redarea miraculoasă a vederii sale fizice, răspunsul Domnului a fost: “Nu”.

Nu ne putem gândi că nu i-a redat vederea din lipsă de credinţă, nici că nu s-a rugat în mod potrivit Domnului. Nu ne putem gândi că apostolul a fost descurajat din cauză că Domnul nu i-a redat vederea. Ne putem însă gândi că în mod sigur ar fi fost descurajat dacă ar fi înţeles că lucrarea lui Dumnezeu pentru acest veac era vindecarea fizică, deoarece aceasta i-ar fi dovedit nevrednicia de binecuvântarea promisă de Dumnezeu.

Apostolul Pavel ştia că Dumnezeu n-a promis să dea sănătate fizică urmaşilor lui Isus în acest veac. El ştia că are privilegiul să sufere şi să moară cu Isus. Nu se aştepta să fie favorizat mai presus de Învăţătorul şi Domnul său. S-a gândit că putea face serviciu mai eficient dacă avea vedere fizică mai bună, şi de aceea s‑a rugat pentru ea. Dar când Domnul a hotărât altfel, Pavel a fost mulţumit şi a explicat că deoarece era voia divină să aibă acest handicap, acest “ţepuş în carne”, se va lăuda în neputinţa sa.

Din acest punct de vedere, este potrivit ca fiecare creştin să lase chestiunea sănătăţii sale fizice în mâna Domnului, în timp ce caută la El îndrumare şi binecuvântare în alte privinţe. Fără îndoială că au fost multe cazuri când Domnul Şi-a folosit puterea ca să acorde vindecare fizică şi putere unora din poporul Său sacrificator. În multe cazuri, când Domnul vrea ca unii dintre urmaşii Învăţătorului să facă anumite lucrări, El le dă acestora şi putere ca să poată face slujba. Dar în toate aceste cazuri, lucrarea de îndeplinit este punctul important, nu sănătatea fizică a celor pe care Domnul îi cheamă s-o facă.

Viaţa spirituală şi viaţa umană

În general vorbind, în Biblie se găsesc două feluri de făgăduinţe de viaţă veşnică, separate şi distincte. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt făgăduinţele lui Dumnezeu care-i asigură pe creştinii din veacul de acum că în baza credincioşiei lor vor fi răsplătiţi cu viaţă nemuritoare în cer, fiind înviaţi la “prima înviere”, ca să trăiască şi să domnească cu Cristos o mie de ani. Dar sunt încă multe alte făgăduinţe care le prezintă oamenilor speranţa de a fi restabiliţi la sănătate fizică şi de a trăi veşnic pe pământ ca fiinţe umane.

În străduinţa de a armoniza aceste două feluri de făgăduinţe, de viaţă spirituală şi de viaţă umană, majoritatea celor care se apleacă asupra Bibliei fiindcă iubesc Cuvântul Domnului, le aplică şi pe cele de viaţă umană în sens spiritual, pierzând astfel sensul lor real.

Alţii, luând aceste făgăduinţe de vindecare şi sănătate fizică din contextul lor, le folosesc drept bază pentru pretenţia lor că Domnul va vindeca acum pe cei din poporul Său de bolile lor, în timp ce aşteaptă să moară şi să meargă în cer. Dar şi în acest caz ei scapă din vedere sensul real al acestor multe făgăduinţe, şi astfel Biblia pare ca şi cum s-ar contrazice.

Armonia acestor două linii de gândire se găseşte numai în recunoaşterea faptului că planul divin pentru recuperarea umană din păcat şi moarte prevede două mântuiri — una cerească, pe plan spiritual, iar alta pământească, o restabilire la sănătate şi viaţă veşnică aici pe pământ. Făgăduinţele de mântuire cerească aparţin urmaşilor lui Isus din acest veac de acum, în timp ce făgăduinţele de viaţă umană perfectă se aplică în viitor la neamul omenesc în ansamblu.

Aceste făgăduinţe de viaţă umană fără sfârşit nu se aplică acum, ci sunt o speranţă minunată pentru viitor — pentru veacul viitor în care Isus va domni ca Împărat peste tot pământul, iar urmaşii Săi credincioşi vor domni cu El. Această restabilire a neamului omenesc la viaţă pe pământ este marele obiectiv al planului divin; ca atare se vorbeşte mult despre ea atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament.

Lucrarea restabilirii la viaţă a neamului omenesc va fi realizată în timpul miei de ani a domniei lui Cristos. Scripturile învaţă clar că împărăţia lui Cristos se stabileşte la întoarcerea Sa (Fapte 3:19-21). În scurta perioadă a slujirii Sale la prima venire, Domnul nostru a predicat speranţa împărăţiei; şi în legătură cu mesajul Său oral a făcut multe demonstraţii practice, ca să arate ce vor însemna pentru oameni binecuvântările împărăţiei, când va sosi timpul ca făgăduinţele lui Dumnezeu să se împlinească. Miracolele făcute de Isus, cum am spus deja, n-au fost cu scopul de a începe un program de miracole pentru acest veac, ci au fost intenţionate ca ilustraţii ale programului divin pentru veacul viitor.

Lepra era răspândită în zilele lui Isus şi era considerată incurabilă, ca şi acum. Datorită acestui fapt, aceasta este un simbol potrivit al păcatului, care, din punct de vedere uman, depăşeşte capacitatea umană de a-l vindeca. Moartea a venit în lume ca rezultat al păcatului. Astfel că atunci când Isus a vindecat leproşi, El a ilustrat intenţia divină ca în cele din urmă să îndepărteze de pe pământ plaga păcatului şi să distrugă moartea, rezultatul păcatului.

Despre aceasta Domnul promisese prin prorocul Isaia: ““Veniţi acum să ne judecăm” îsă gândim — traducerea revizuită, subsolş, zice Domnul. “De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. Dacă veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării””. Aceasta va fi fiindcă păcatele lor vor fi curăţate.

Ochii orbilor se vor deschide

Prorocul Isaia, prevestind timpul când neamul omenesc va fi restabilit la sănătate şi viaţă, a scris că ochii orbilor se vor deschide (Is. 35:5, 6). În armonie cu aceasta, pentru a arăta gloria lucrării împărăţiei Sale viitoare, Isus a redat vederea unora dintre orbii din zilele Sale.

Isaia de asemenea a profeţit că “şchiopul va sări ca un cerb”. Isus a vindecat pe unii ologi din zilele Sale şi astfel a preumbrit iarăşi viitoarele “timpuri ale restabilirii tuturor lucrurilor”.

Însăşi moartea va fi distrusă prin putere divină. Domnul va “nimici moartea pe vecie” şi “va şterge lacrimile de pe toate feţele” (Is. 25:8). Domnul nostru Isus a ilustrat această biruinţă promisă asupra morţii prin trezirea unora din somnul morţii, demonstrând astfel că moartea nu poate sta în calea planului divin pentru restabilirea oamenilor la sănătate şi viaţă.

Lucrări mai mari

Domnul nostru a făgăduit că urmaşii Săi vor fi împuterniciţi să facă lucrări chiar mai mari decât făcuse El la timpul acela (Ioan 14:12). Ce a vrut El să spună? O explicaţie a acestei făgăduinţe este că se referă la convertirea păcătoşilor şi astfel la salvarea lor de la moarte eternă. Pe lângă aceasta, ar fi desigur şi lucrarea care se va face în cooperare cu Domnul, de vindecare a bolilor minţii şi inimii celor convertiţi — a bolilor spirituale. Ideea este că această lucrare este pe un plan mai înalt decât aceea a vindecării bolilor fizice, de aceea se spune că vor face “lucrări mai mari”.

Această făgăduinţă este uneori asociată cu Marcu 16:17, 18, unde se citează cuvintele lui Isus: “În Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu‑i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor face sănătoşi”. Dar toţi cercetătorii Bibliei sunt de acord că acest pasaj este nelegitim, fiind adăugat la textul inspirat de vreo persoană neautorizată cu mult după ce a apărut manuscrisul original.

Este adevărat că Spiritul sfânt a dat putere şi autoritate unora să vorbească în limbi. Aceasta a fost pentru ca celor care vorbeau alte în limbi să li se mărturisească Evanghelia. De asemenea este adevărat că unora din biserica timpurie li s-a dat darul vindecării. Dar acesta a fost numai să servească unui scop temporar; şi apostolul Pavel spune clar că aceste daruri speciale ale spiritului vor înceta, şi ele au încetat (1 Cor. 13:8). Este relatat numai un caz despre un ucenic protejat de muşcătura unui “şarpe”; şi acesta este cazul apostolului Pavel. Corabia în care era împreună cu alţi deţinuţi în drum spre Roma a naufragiat pe o insulă. Nimic din această întâmplare nu sugerează o împlinire a lui Marcu 16:18.

Apostolul Iacov spune că dacă cineva din biserică este bolnav, să cheme pe bătrânii bisericii şi aceştia să-l ungă cu untdelemn, şi “rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica” (Iac. 5:14, 15). Cuvântul “bolnav” din versetul 15 este din cuvântul grecesc ce înseamnă “slab, fără putere”, sau “ostenit”. Este acelaşi cuvânt care în Evrei 12:3 este tradus “a-şi pierde inima”, unde apostolul sfătuieşte pe creştini să nu-şi piardă inima şi să cadă de oboseală în sufletele lor. Acelaşi cuvât grecesc mai este folosit şi în Apocalipsa 2:3, unde este tradus “obosit”. Înţelesul evident de aici ca şi din Evrei este acela de boală spirituală, nu de boală fizică. Descurajarea şi alte forme de oboseală spirituală ar putea foarte bine să ducă la o măsură de boală fizică. Unde survine aceasta, tratarea bolii spirituale ar duce în mod automat la îmbunătăţirea sănătăţii fizice. Desigur, este privilegiul tuturor bătrânilor bisericii, precum şi al tuturor fraţilor, să se ajute unii pe alţii în aceste privinţe ori de câte ori şi ori unde este posibil.

Revenind la Ioan 14:12, deşi explicaţia de mai sus este raţională şi poate fi la fel de bine inclusă în ceea ce a promis Isus, noi gândim totuşi că El S-a referit în principal la lucrarea împărăţiei Sale de o mie de ani, la acel mare proiect de restaurare a întregii omeniri la sănătate şi viaţă. Multe făgăduinţe din Biblie ne asigură că urmaşii credincioşi ai Învăţătorului vor participa la lucrarea viitoare a împărăţiei. Ei vor sluji împreună cu El, ca “sămânţă a lui Avraam” prin care vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Gal. 3:8, 16, 27-29.

Şi cu cât “mai mare” va fi acea lucrare viitoare a împărăţiei decât cea reprezentată prin cele câteva miracole făcute de Isus ca exemple de ceea ce se va face mai târziu pentru toată omenirea! El a deschis atunci ochii numai ai câtorva orbi, dar în împărăţie ochii tuturor orbilor se vor deschide. Şi aceasta va cuprinde atât orbirea spirituală, cât şi orbirea fizică. Nu contează despre ce fel de boală este vorba, lucrarea viitoare de vindecare va fi universală, nu numai pentru câteva cazuri individuale, cum a fost la prima venire a Domnului nostru.

Şi nu numai atât, dar acea lucrare viitoare va fi “mai mare” şi prin aceea că va fi permanentă, pentru toţi cei care vor crede şi se vor supune, în timp ce în cazul ilustraţiilor date de Isus a fost temporară. Nu s‑a dat nici o asigurare că bolnavii vindecaţi atunci nu se vor îmbolnăvi iarăşi. Dar nu aşa vor sta lucrurile cu cei care vor fi restabiliţi la sănătate în cursul domniei de o mie de ani a lui Cristos — “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:19-21.

Mai mult, deşi Isus i-a trezit pe unii care dormeau în moarte, aceştia n-au rămas în viaţă, aşa cum va fi în cazul celor care vor fi treziţi în decursul mileniului şi care se vor supune legilor acelei noi împărăţii. Scopul trezirii lor va fi să le dea ocazia să creadă şi să se supună, ca să trăiască veşnic. Numai cei care nu se vor supune “vor fi nimiciţi din mijlocul poporului”. Fapte 3:23.

Cu adevărat aceea va fi o lucrare “mai mare” decât s-a realizat la prima venire a Domnului Isus! Şi totuşi, lucrările pe care le-a făcut El au fost mari, ca să dea asigurarea că, atunci când va veni timpul, nimic din ceea ce a promis Domnul nu va fi imposibil pentru Cristos şi pentru biserica Sa. Este evident că dacă prin putere divină au putut fi vindecaţi câţiva bolnavi, vor putea fi vindecaţi toţi bolnavii. Dacă au putut fi treziţi câţiva dintre morţi, vor putea fi treziţi toţi morţii. De asemenea este clar că prin aceleaşi prevederi ale harului divin vor trăi veşnic toţi cei care vor vrea şi se vor supune.

Ce program minunat de vindecare şi restabilire va fi acela! Este descris simbolic în Maleahi prin răsăritul “Soarelui dreptăţii, şi vindecarea va fi sub aripile Lui” (Mal. 4:2). Ce ilustraţie plină de înţeles! Timp de şase mii de ani oamenii au fost învăluiţi în întuneric şi păcat, boală şi moarte. Satan, care este dumnezeul acestei “lumi rele de acum”, a orbit mintea lor în privinţa adevăratului Dumnezeu al iubirii (2 Cor. 4:4; Gal. 1:4). Necunoscându-L pe Dumnezeul adevărat, ei s-au poticnit în întuneric pe “calea lată” care duce la nimicire. Mat. 7:13, 14.

Dar când împărăţia lui Cristos va funcţiona pentru binecuvântarea oamenilor, ce diferit va fi! Atunci “Soarele dreptăţii” va străluci. În această lucrare de iluminare şi binecuvântare a lumii, împreună cu Isus va fi şi biserica Sa. În legătură cu aceasta Isus a spus că ei “vor străluci ca soarele” în acea glorioasă împărăţie. Mat. 13:43.

Da, ei vor participa cu El în aceste “lucrări mai mari” pe care le-a promis Domnul nostru Isus. Şi cu cât vor fi mai bune decât străduinţele de vindecare pe care unii încearcă să le facă acum în numele lui Cristos! Căile şi planurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna mai bune decât ale oamenilor; aşadar, să continuăm să ne rugăm să vină împărăţia Sa şi să se facă voia Sa pe pământ aşa cum se face acum în cer. Când se va împlini această rugăciune, se va împlini şi ceea ce spune profetul Isaia, că “nici un locuitor nu va zice, “sunt bolnav””. Is. 33:24.

Psalmistul a spus despre Iehova Dumnezeu, Marele Medic: “El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi răscumpără viaţa din groapă; El te încununează cu bunătate şi cu îndurări; El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul” (Ps. 103:3-5). Cât de clar este prezentat astfel scopul final al Creatorului în legătură cu neamul omenesc! Păcatul — neascultarea de legea divină — a adus boala şi moartea în neamul omenesc. Dar în această făgăduinţă încurajatoare suntem informaţi că, prin iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, nelegiuirea va fi iertată, ceea ce va duce la vindecarea tuturor bolilor.

Cât de minunată este făgăduinţa că acei care vor fi astfel binecuvântaţi de Domnul vor întineri! Această binecuvântată experienţă se va împlini în mod literal în cazul celor care, pe parcursul miei de ani a domniei lui Cristos, vor accepta harul lui Dumnezeu, reprezentat în sângele ispăşitor al Răscumpărătorului, şi se vor supune legilor drepte ale împărăţiei mesianice.

Atunci nimeni nu va mai îmbătrâni şi nu va mai muri. Nimeni nu va muri de boală sau din alte cauze, fiindcă, aşa cum este atât de clar declarat în Apocalipsa despre timpul când prevederea divină în privinţa sănătăţii va fi pusă în aplicare, “El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Apoc. 21:4.

Altă făgăduinţă cuprinzătoare, de binecuvântări, sănătate şi viaţă, care vor fi garantate tuturor sub administrarea împărăţiei lui Cristos, este aceea din Apocalipsa 22:1, 2, 17. Aici prevederile iubirii divine sunt simbolizate printr-un “râu” impresionant — “un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. “Scaunul de domnie al lui Dumnezeu” este simbolic pentru autoritatea care va fi exercitată pe pământ prin împărăţia lui Cristos. Asocierea Mielului cu această imagine ne aminteşte că binecuvântarea vieţii reprezentată prin râu va fi disponibilă numai datorită sângelui vărsat de “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.

Şi să observăm în versetul 2 referirea la “pomul vieţii”, că frunzele acestui pom (sau pomi, cum este în greacă) sunt pentru “vindecarea neamurilor”. Da, mulţumim lui Dumnezeu că tuturor oamenilor, din toate neamurile, li se va da posibilitatea să fie vindecaţi, să se împărtăşească din “pomul vieţii”, de la care rasa umană a fost oprită din pricina păcatului (Gen. 3:24). Versetul 17 ne informează că atunci când “râul vieţii” va curge pentru binecuvântarea oamenilor, invitaţia de a bea din apele dătătoare de viaţă va fi oferită “oricui va vrea”. Atunci “Duhul şi Mireasa” vor zice: “Vino!” … “Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!”

“Mireasa”, care zice “vino”, este biserica lui Cristos, unită cu El în slavă, după ce se va fi dovedit vrednică de acea poziţie înaltă, prin suferinţă şi moarte cu El în acest veac. În planul divin aceştia vor fi răsplătiţi, dar nu cu sănătate fizică în timpul de acum, ci cu slavă, cinste şi nemurire, ca să trăiască şi să domnească împreună cu Cristos, cu scopul de a participa cu El la vindecarea omenirii de bolile ei, şi la oferirea vieţii veşnice tuturor celor care vor accepta invitaţia: “Vino…cine vrea să ia apa vieţii fără plată”.

Voi veni din nou

Cuprins [hide]

Traducere din limba engleză. Titlul original “I will come again”, publicată de Bible Students Congregation of New Brunswick, N. J.

Editată de Studenţii Bibliei
Str. Sunătoarei Nr. 4
3400 Cluj-Napoca
2003

CAPITOLUL I

Voi veni din nou

“Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Ioan 14:3.

La începutul veacului când Domnul Isus a făcut această promisiune, apostolii n-au înţeles-o. Ca oameni cu gândire naturală care L-au urmat pe Isus, ei au presupus că pentru El pasul logic ar fi să preia stăpânirea ca Împărat, să îndepărteze jugul robiei romane, să ridice pe evrei şi să binecuvânteze lumea. De ce să plece El acum? Erau multe de făcut aici. Felul ciudat al lui Isus de a vorbi despre moartea Sa şi despre plecarea Sa, pur şi simplu nu se potrivea cu aşteptările lor.

Dar mergând spre Ghetsimani, Isus i-a asigurat:

“Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou”.

Fiindcă erau nedumeriţi, aceste cuvinte au făcut puţină impresie asupra celor din micul Său grup. Dar după patruzeci de zile, strânşi grămadă pe Muntele Măslinilor, uitându-se uimiţi spre cer, încordându-şi privirea să prindă ultima strălucire a Domnului lor care Se înălţa la cer, această promisiune a prins viaţă. “Voi veni din nou.” Da, preaiubitul lor Învăţător avea să Se întoarcă. Apostolii au întreţesut acea temă glorioasă în pânza lucrării lor de slujire şi chiar în vieţile lor.

Nici o altă doctrină nu este discutată mai mult în Noul Testament — într-adevăr, mai bine de o treime din scrierile lui tratează acest eveniment extraordinar. Cum ne vibrează inimile în speranţa că ne vom uni cu Domnul nostru revenit, cu Mirele nostru ceresc, că-L vom vedea aşa cum este, că vom trăi împreună cu El şi vom avea iubirea Lui pentru totdeauna — vom trăi realitatea domniei împreună cu El (Apoc. 20:6) într-o împărăţie care se va întinde până la marginile pământului, aducând “pacea … ca un râu şi slava popoarelor ca un torent ieşit din matcă”. Isa. 66:12.

Creştinii credincioşi s-au rugat de multă vreme împreună cu apostolul Ioan: “Vino, Doamne Isuse!” Secolele au trecut. Aparent nimic nu s-a întâmplat. Dar dintr-o dată realitatea zilelor noastre s-a încărcat cu un aer de aşteptare.

Puţini vor pune la îndoială faptul că trăim într-un timp fără precedent în istoria umană. Cei mai mulţi creştini care cred Biblia simt că trăim chiar în timpul despre care Biblia spune că Cristos trebuie să Se întoarcă. Există un val de interes pentru profeţie — o reînsufleţire a interesului pentru a doua prezenţă. Mulţi vorbesc despre iminenta venire a lui Cristos. Această aşteptare se bazează pe Marea Profeţie a Domnului nostru consemnată în Matei 24, Marcu 13, Luca 17 şi 21. Mulţi cred că apropiata întoarcere a lui Cristos este indicată prin semne cum sunt acestea: Israelul este restabilit (Mat. 24:32; Ier. 16:13-18); cunoştinţa şi călătoriile s-au înmulţit (Dan. 12:4); relele sunt scoase la lumină ca niciodată înainte (Luca 12:2; 1 Cor. 4:5); necredinţa este larg răspândită, de la catedră la amvon (Luca 18:8; 2 Tim. 4:1-4); oamenii sunt în căutare de plăceri, moralitatea este în degenerare (2 Tim. 3:1-5, 13); există greve (Iac. 5:1-4); conflicte rasiale, revolte (|ef. 1:7-9); delincvenţă juvenilă (2 Tim. 3:2); războaiele şi pregătirile de războaie se intensifică (Ioel 3:9-11); oamenii cuprinşi de frică cer pace (1 Tes. 5:3; Luca 21:26); există pretutindeni strâmtorare (Mat. 24:21, 22).

Dar să privim mai îndeaproape cuvintele Învăţătorului nostru şi să vedem ce dovedesc de fapt aceste semne.

“Şi cum stătea El jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: “Spune-ne: când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii (în grecă, parousiei) Tale şi al sfârşitului veacului?”” Mat. 24:3.

Venire sau prezenţă?

Cuvântul grecesc tradus “venire” este parousia, care înseamnă de fapt “prezenţă”. Dacă parousia înseamnă “prezenţă”, atunci împlinirea semnelor acestei profeţii n-ar însemna că Cristos vine curând, ci că El este deja aici în ascuns ca un “hoţ noaptea”. Amintiţi-vă, Scripturile arată că întoarcerea lui Cristos va fi la început o prezenţă secretă, asemenea unui hoţ (1 Tes. 5:2; 2 Pet. 3:10; Apoc. 16:15), înainte “ca orice ochi să-L vadă”. Următoarele dicţionare (lucrări de referinţă în limba engleză care se află în librăriile fundamentaliste şi evanghelice) confirmă această definiţie a prezenţei.

Dicţionarul Explicativ al cuvintelor Noului Testament de W. E. Vine: “Parousia, literal prezenţă, para însemnând cu, şi ousia, fiind … denotă deopotrivă o sosire şi în consecinţă o prezenţă cu”.

Concordanţa analitică a Bibliei de Robert Young: “Parousia, a fi alături, prezenţă”.

Vocabularul Testamentului grec de Moulton şi Milligan, Prefaţa: “Parousia aplicată la întoarcerea Domnului este pur şi simplu anglicizarea cuvântului grecesc, care literal înseamnă “prezenţă””.

Definiţia Bibliei

Totuşi, noi nu ne limităm la definiţiile dicţionarelor. Domnul a dat o definiţie scripturală cuvântului grecesc parousia. Parousiaapare în Matei 24:37 unde este tradus greşit “venire”. Schiţa care urmează face comparaţie cu referinţa paralelă din Luca 17:26, oferind definiţia Bibliei pentru parousia.

Expresia “parousia Fiului Omului” din Matei 24:37 este echivalentă cu expresia “zilele Fiului Omului” din Luca 17:26. “Zilele Fiului Omului” (Luca 17:26) se referă la timpul când Cristos este prezent, exact cum “zilele lui Noe” se referă la timpul când Noe a fost prezent în mijlocul generaţiei sale rele. De aceea, parousia din Matei 24:37 ar trebui tradus “prezenţa Fiului Omului” în loc de “venirea Fiului Omului”.

Acest lucru este confirmat şi de felul în care apostolul Pavel foloseşte acest cuvânt. Faptul că parousia înseamnă “prezenţă” este pe deplin arătat în Filipeni 2:12, unde cuvântul este pus în contrast cu “absenţă”: “Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea (în greacă, parousia mea), dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur”. Este arătat de asemenea în 2 Corinteni 10:10. În lista din Anexa A, pagina 69-70, sunt arătate toate versetele din Noul Testament în care este folosit cuvântul parousia.

Acordul fundamentalist şi evanghelic pentru “prezenţă”

The Emphasized Bible tradusă de Rotherham este publicată de Kregel, o editură evanghelică. Rotherham relatează lupta sa în privinţa cuvântului parousia în ediţia a treia a traducerii sale. Deşi contrar ideilor sale teologice, el a recunoscut că parousiaînseamnă “prezenţă” şi aşa l-a tradus în fiecare loc. El declară în Anexă, la pagina 271:

“În această ediţie cuvântul parousia este uniform redat “prezenţă” (redarea acestui cuvânt prin “venire” a fost lăsată la o parte). Termenul original apare de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament, şi anume: Matei 24:3, 27, 37, 39; 1 Corinteni 15:23; 16:17; 2 Corinteni 7:6, 7; 10:10; Filipeni 1:26; 2:12; 1 Tesalonicei 2:19; 3:3; 4:15; 5:23; 2 Tesaloniceni 2:1, 8, 9; Iacov 5:7, 8; 2 Petru 1:16; 3:4, 12 şi 1 Ioan 2:28. Sensul de “prezenţă” este atât de clar arătat prin contrastul cu “absenţă” (folosit în 2 Cor. 10:10 şi în Filip. 2:12) încât se ridică în mod natural întrebarea: De ce să nu-l redăm totdeauna aşa? Cu atât mai mult cu cât şi în 2 Petru 1:16 cuvântul nostru “prezenţă” se potriveşte în mod special. Acest pasaj, ne vom aminti, relatează schimbarea la faţă pe Munte. Manifestarea minunată de acolo a fost o arătare şi un exemplu de “prezenţă”, mai degrabă decât de “venire”. Domnul era deja acolo; şi fiind acolo S-a schimbat la faţă (Mat. 17:2) şi atunci a fost dezvăluită “strălucirea” persoanei Sale. “Prezenţa” Sa în corp a implicat şi a exercitat “putere”; aşa că “puterea şi prezenţa” merg excepţional de bine împreună — “puterea” fiind potrivită unei astfel de “prezenţe”; iar cei trei ucenici favorizaţi au fost în acelaşi moment martori ai ambelor acestora.”

Harry Rimmer (Doctor în Teologie, Doctor în Ştiinţe), care a fost numit “remarcabil purtător de cuvânt al fundamentalismului” până la moartea sa, a admis că parousia înseamnă prezenţă personală. În cartea sa Împăratul care vine, el observa că cuvântul grecesc parousia este folosit de treisprezece ori ca să descrie întoarcerea lui Cristos şi nici măcar o dată nu are sensul de “venire”.

O binecunoscută revistă evanghelică, Christianity today (Creştinătatea astăzi), a publicat o serie de eseuri asupra “Principiilor fundamentale ale credinţei”. Eseul apărut sub formă de broşură despre “A doua venire a lui Cristos” spune următoarele despre parousia: “ … Să ne uităm la cuvintele greceşti folosite în Noul Testament în legătură cu ideea de întoarcere. Mai întâi de toate este cuvântul parousia, care de fapt înseamnă “prezenţă””.

Nici o doctrină nu este folosită în Noul Testament mai des decât cea a celei de-a doua veniri a lui Cristos. Totuşi, puţine doctrine au fost fărâmiţate în idei aşa de diferite. Poporul Domnului a fost lipsit de mare parte din frumuseţea ei. Toate dicţionarele greceşti definesc parousia prin “prezenţă”. La fel cele mai multe dicţionare biblice, definesc parousia prin“prezenţă”. Cele mai multe scrieri fundamentaliste şi evanghelice despre a doua venire încep prin definirea corectă a parousieiprin “prezenţă”. Apoi se întâmplă un lucru ciudat. Cumva “prezenţă” este înlocuit cu “venire”. O teologie incorectă cere ca parousia să fie tradus “venire”, dar armonia scripturală cere să fie tradus “prezenţă”.

“Împărţind drept Cuvântul adevărului”

Din punct de vedere istoric nu există nici un singur concept protestant care să aibă o linie continuă înapoi până la timpul Reformei. De atunci încoace creştinii care cred Biblia au fluctuat între mai multe idei contradictorii.

Scopul nostru în această lucrare este să lăsăm la o parte toate teoriile omului şi să ne convingem din Scripturi, şi numai din Scripturi, de glorioasele frumuseţi ale acestui remarcabil eveniment. Creştinul credincios trebuie “să se străduiască să se prezinte aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Cuvântul Adevărului a fost scris la origine în ebraică şi în greacă. Dar acum creştinul obişnuit nu mai depinde de traducători şi învăţaţi pentru a determina sensul unui anumit cuvânt ebraic sau grecesc dintr-un text dat. De fapt, multe din noile “traduceri” sunt numai reformulări ale traducerilor dinainte, acordându-se puţină, sau nici o consideraţie manuscriselor ebraice şi greceşti. Mai mult, chiar şi cele mai bune traduceri au anumite lipsuri, deoarece sunt lucrări ale omului.

Uşurinţa cu care astăzi se pot găsi în biblioteci şi librării concordanţe biblice, dicţionare şi lexicoane ebraice şi greceşti este una din binecuvântările zilelor noastre. Cu Biblia într-o mână şi cu concordanţa şi lexiconul în cealaltă, creştinul obişnuit poate verifica înţelesul cuvintelor originale din manuscrisele Vechiului Testament ebraic sau ale Noului Testament grecesc. El poate fi un “lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” 2 Tim. 2:15.

Timp de multe secole, Biserica a fost pe o mare vijelioasă şi furtunoasă, dorind portul binecuvântat al întoarcerii lui Cristos. Acum, cu harta şi busola Cuvântului lui Dumnezeu, creştinul poate urmări diferite linii independente ale profeţiei şi poate vedea portul binecuvântat chiar în faţa sa. După cum de-a lungul multor ţărmuri există pericol de naufragiu pe stâncile submarine, tot aşa creştinul trebuie să fie un bun marinar pentru sine însuşi, evitând capcanele teoriilor nescripturale sau chiar ale celor parţial scripturale despre a doua venire. Ca “un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine”, el va folosi, oricând va fi necesar, uneltele care fac accesibile textele ebraice şi greceşti ale Scripturii.

Dacă această lucrare va îndemna pe cititor la o cercetare mai profundă a Scripturilor asupra acestui subiect, atunci ea îşi va fi atins scopul, acela de a contribui la părtăşia credincioşilor.

O prezenţă secretă înainte ca “orice ochi să-L vadă”

După ce am văzut că acest cuvânt parousia înseamnă prezenţă şi nu venire, Matei 24:3 se citeşte corect astfel: “Care va fi semnul prezenţei Tale şi al sfârşitului veacului?”

Luca 21:25 spune “semne”, la plural.

Scripturile arată că prima etapă a parousiei sau prezenţei Domnului nostru va fi secretă. “Ziua Domnului însă va veni (va fi aici, greceşte, heko — a se vedea concordanţele Strong, Young şi Vine) ca un hoţ” (2 Pet. 3:10). Un hoţ intră în casă în linişte, făcând lucrurile în secret. În consecinţă, primele lucrări ale Domnului nostru revenit au loc în timpul unei prezenţe secrete. La început lumea va fi în necunoştinţă de faptul că Cristos S-a întors. “Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă (implică o perioadă de suprapunere a lucrărilor) ca un hoţ” (1 Tes. 5:4). Mai târziu prezenţa Lui va fi descoperită tuturor. Scripturile folosesc un alt cuvânt grecesc, apokalupsis, pentru a descrie această descoperire pentru toţi. “La DESCOPERIREA (apokalupsis) Domnului Isus din cer … într-o flacără de foc, aducând răzbunare” (2 Tes. 1:7-8). Apocalipsa 1:7 se referă la această descoperire pentru toţi: “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”. Creştinii care nu sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi vor avea bucuria înţelegerii semnelor prezenţei Sale ascunse (Luca 21:34-36), înainte de a fi “răpiţi împreună” la El.

Capitolele următoare vor analiza în detalii scripturale atât prezenţa asemenea unui hoţ, cât şi descoperirea ulterioară a lui Cristos revenit în faţa întregii omeniri. A se vedea Anexa C, pag. 75-86 pentru o analiză amănunţită a expresiei “orice ochi Îl va vedea”.

CAPITOLUL II

Semnele prezenţei lui Cristos

Când examinăm semnele prezenţei lui Cristos este absolut necesar să cunoaştem trei puncte scripturale. Mai întâi, dacă, aşa cum s-a stabilit în capitolul precedent, cuvântul grecesc parousia înseamnă prezenţă şi nu venire, atunci semnele pe care mulţi le acceptă ca dovezi ale iminentei veniri a lui Cristos demonstrează de fapt că El este deja prezent. În al doilea rând, Luca 17:26, 27, Matei 24:37, 38 şi multe alte scripturi atestă că Cristos este prezent înaintea perioadei de strâmtorare.

“Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a distrus pe toţi.” Luca 17:26, 27.

Comparaţia nu este între venirea lui Noe şi venirea Domnului nostru. Nu este nici chiar între venirea potopului şi venirea Domnului nostru. Comparaţia este între zilele lui Noe înainte de potop şi zilele prezenţei Domnului nostru înainte de strâmtorarea cu care se sfârşeşte acest Veac Evanghelic. În ambele perioade oamenii au fost în neştiinţă cu privire la strâmtorarea care venea. Zilele Fiului Omului sunt zilele parousiei, prezenţei Sale — invizibilă şi neştiută de lume. De aceea, ar trebui să ne aşteptăm să vedem semne ale prezenţei lui Cristos înainte de strâmtorare.

În al treilea rând, aceste semne trebuie să fie recunoscute de către creştinii credincioşi ca dovezi că Cristos este prezent. Aceasta exclude adunarea instantanee a Bisericii care este în viaţă la întoarcerea lui Cristos. La întoarcerea lui Cristos, “întâi” sunt înviaţi morţii în Cristos, dar “cei vii” care sunt în Cristos rămân pe pământ o perioadă de timp după întoarcerea Sa şi văd semnele prezenţei Sale. Învăţătura scripturală că sfinţii în viaţă sunt “răpiţi împreună” cu Domnul revenit va fi examinată în detaliu într-un capitol următor.

Există multe dovezi ale prezenţei lui Cristos, dintre care aici sunt analizate patrusprezece.

Israelul restabilit

“De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa … .” Mat. 24:32.

Cei care studiază profeţiile acceptă în general că smochinul este simbolul naţiunii lui Israel (Ier. 24). În Matei 21:19 se spune că Isus a blestemat smochinul fiindcă n-a găsit roade şi acesta s-a uscat. La scurtă vreme după aceea a rostit judecata asupra naţiunii lui Israel: “Iată, vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:38), fiindcă n-au adus roade pentru Dumnezeu. Israel a fost apoi risipit şi prigonit. Istoricii sunt de acord că renaşterea lui Israel este un miracol al istoriei. Niciodată n-a existat vreo naţiune care să fie distrusă, poporul ei risipit până la marginile pământului şi apoi, după aproape două mii de ani, să fie adunat din nou în patria lui şi restabilit ca naţiune. Smochinul revenind la viaţă, înfrunzind, reprezintă Israelul revenind la viaţă ca naţiune şi primind tot mai mult din favoarea lui Dumnezeu.

Matei 24:32, Marcu 13:28 şi Luca 21:29, 30 spun că atunci când “smochinul înfrunzeşte, voi singuri cunoaşteţi că vara este aproape”. Matei şi Marcu continuă spunând: “Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că ea (Noul Testament grec-englez de A. Marshall şi Noul Testament de G. M. Lamsa) este aproape, la uşi”. Unii traducători redau acest cuvânt ea,din Matei 24:33 şi din Marcu 13:29, prin El, şi pe această bază mulţi cred că versetul vrea să spună că atunci când Israelul (smochinul) înfrunzeşte, nu “ea”, ci “El” (Cristos) este aproape. În mod clar această susţinere nu este corectă. “Ea” se referă la “vara” din versetul precedent. Când smochinul înmugureşte, atunci “vara este aproape”. Vara este timpul de favoare al Împărăţiei pe pământ, care urmează nimicirii ordinii sociale prezente de către Cristos. Cristos este deja aici când smochinul se întoarce la viaţă. Prezenţa Sa aduce restabilirea lui Israel şi nimicirea lumii rele din prezent, ca să facă loc Împărăţiei Sale care va stăpâni de la râuri până la marginile pământului.

Putem noi fi siguri că traducerea corectă este “ea” şi se referă la Împărăţie şi nu la Cristos? Este minunat cum Biblia îşi este propriul ei interpret. Biblia interpretează un cuvânt cheie printr-o relatare paralelă.

Cuvântul “ea” din Matei şi Marcu este înlocuit în relatarea din Luca 21:29-31 cu expresia “împărăţia lui Dumnezeu”. Compară Luca 21:29-31 cu Matei 24:32, 33 şi Marcu 13:28, 29.

“Şi le-a spus o pildă: “Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, voi singuri cunoaşteţi, văzându-i, că de acum vara este aproape.”” Luca 21:29-30.

Mulţi creştini vor fi de acord că smochinul, Israelul restabilit, este cel mai mare semn din profeţia Domnului nostru. De fapt, reapariţia Israelului pe harta lumii este o dovadă că Cristos este prezent.

Ierusalimul nu mai este călcat în picioare

“Şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor.” Luca 21:24.

Ierusalimul din acest pasaj a fost interpretat în general în două feluri. Primul: “Ierusalimul” este oraşul literal, de aceea extinderea maximă a împlinirii ar fi 1967, când vechiul oraş, Ierusalimul biblic, a fost cucerit şi a devenit parte din statul modern Israel.

Cealaltă interpretare este că “Ierusalimul” este simbolul poporului evreu, iar împlinirea a început când ca rezultat al primului război mondial a fost garantată o patrie naţională pentru evrei.

Încetarea călcării în picioare a Ierusalimului de neamuri a fost dată de Isus ca un semn al parousiei Sale. Parousia înseamnă prezenţă, nu venire. De aceea, oricare aplicare am atribui-o “Ierusalimului”, Cristos trebuie să fie prezent acum pentru că Ierusalimul nu mai este călcat în picioare de neamuri.

Alte naţiuni noi

“Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc … .” Luca 21:29, 30.

Dacă smochinul este simbolul noii naţiuni a lui Israel, atunci este logic să conchidem că înfrunzirea tuturor celorlalţi copaci ilustrează naşterea altor naţiuni noi. Israelul şi toate celelalte naţiuni noi sunt semne ale prezenţei lui Cristos. Din 1948, peste optzeci de naţiuni noi s-au alăturat Naţiunilor Unite. Naşterea atâtor naţiuni noi este o dovadă în plus că Cristos S-a întors.

“Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”

Evenimentele din Daniel 12:4 au loc când Arhanghelul Mihail (Dan. 12:1; Iuda 9) Se va ridica la Timpul Sfârşitului. 1 Tesaloniceni 4:16 arată că întoarcerea lui Cristos este însoţită de simbolul “glasul arhanghelului”. Prin urmare, evenimentele care urmează ridicării lui Mihail (arhanghelul) din Daniel 12 sunt dovezi că Domnul este prezent.

Primul automobil al lui Selden în 1877 a marcat un salt înainte în transporturi. Astăzi sunt peste două sute de milioane de automobile. Datorită mijloacelor de transport mereu în creştere, milioane de oameni îşi întretaie şi reîntretaie drumurile în jurul lumii. În ultima sută de ani, omul şi-a mărit viteza de deplasare de la 45 Km/h la 40.000 Km/h, de pe planeta noastră pe lună. În plus, complexitatea comunicaţiilor permite omului să vadă şi să audă instantaneu aproape oriunde în lume.

Dacă creşterea cunoştinţei din zorile istoriei şi până în anii 1800 ar fi notată cu cifra unu, atunci cunoştinţa s-a înmulţit de şaisprezece ori în ultimii zece ani. Acum o sută de ani, 90% din populaţia lumii nu ştia să citească şi să scrie. Astăzi ştiu să citească şi să scrie 40% din populaţia lumii. Astăzi trăiesc 90% din toţi oamenii de ştiinţă care au trăit vreodată. În ultimul deceniu s-au descoperit 50% din invenţiile lumii.

Cunoscutul istoric Barbara Tuchman observa: “Omul a intrat în secolul al nouăsprezecelea folosind numai propria sa forţă sau cea a animalului, suplimentată de cea a vântului şi a apei, cu mare parte din acestea intrând şi în secolul al treisprezecelea, sau, la drept vorbind, în secolul întâi. El a intrat în secolul al douăzecilea cu capacităţile sale în transporturi, comunicaţii, producţie, industrie, armament, înmulţite de mii de ori de forţa maşinilor” (Turnul cel mândru, Prefaţă, XVI). Călătoriile fără precedent şi creşterea cunoştinţei marchează prezenţa lui Cristos.

Relele sunt demascate ca niciodată înainte

“De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va descoperi gândurile inimilor.” 1 Cor. 4:5.

Niciodată în analele istoriei n-au fost interogaţi, criticaţi şi demascaţi la bara justiţiei publice oamenii bisericii, oamenii de stat, din guvern, capii industriei, liderii de sindicat. În ciuda efortului lor hotărât de a evita interogatoriul, ei sunt obligaţi să suporte procesul. Nu există o singură ţară civilizată pe pământ în care să nu se fi făcut publice cazurile de corupţie în locurile înalte, în lumea politică, economică, financiară şi chiar religioasă. Cel mai semnificativ lucru în legătură cu acestea nu este că s-au întâmplat, deoarece corupţia este veche precum istoria omului, ci că n-au putut fi tăinuite. Au încercat să le ţină ascunse cât au putut, dar n-au reuşit. De ce? Trăim în timpul când lucrurile ascunse ale întunericului sunt descoperite. Un alt exemplu sunt statele totalitare, unde conducătorii n-au putut preveni demascarea lor şi a metodelor lor. Demascarea corupţiei, abuzurilor de toate felurile şi tiraniei în toată lumea este o altă dovadă că suntem în timpul întoarcerii Domnului nostru şi al sfârşitului acestui veac.

Credinţă puţină pe pământ

“ … Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). “ … Şi pentru arătarea şi împărăţia Lui … căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă … şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” 2 Tim. 4:1-4.

Necredinţa este larg răspândită, de la catedra universitară până la amvon. În biserica declarată a lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este standardul credinţei, îndrumătorul vieţii. Filosofiile şi teoriile omeneşti îi iau locul. Chiar şi fanteziile păgâne înfloresc în locuri în care înainte n-aveau ce căuta.

Un sondaj făcut printre delegaţii Consiliului Naţional al Bisericilor a scos la iveală că peste o treime dintre aceştia nu puteau declara că au o credinţă fermă în Dumnezeu; 31% nu credeau că există viaţă după moarte; 62% nu credeau că miracolele s-au întâmplat după cum susţine Biblia; 77% nu credeau că există de fapt diavol şi 87% respingeau conceptul Bibliei despre păcatul moştenit. Zilele noastre sunt într-un contrast atât de marcant cu trecutul, încât istoricii bisericii le numesc era postcreştină. Această lipsă de credinţă pe scară largă denotă faptul că Fiul Omului a venit.

Semne ale zilelor din urmă

“În zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani (materialsim) … nemulţumitori, fără evlavie … neînduplecaţi, defăimători neînfrânaţi (dedaţi la droguri şi la violenţă), neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea.” 2 Tim. 3:1-5.

Aceste versete sună ca titlurile articolelor de ştiri din ziarele secolului al douăzecilea. Încă un cuvânt despre unul din aceste semne:

“Iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”. Această scriptură se împlineşte în mod remarcabil prin concepţia predominantă în ziua de astăzi. Hedonismul, concepţia care susţine că scopul şi obiectivul vieţii este plăcerea, nu este nouă. Dar astăzi, pentru prima dată, a fost în mod general acceptată în lume. Condiţiile prezise în 2 Timotei 3:1-5 sunt o dovadă în plus că ne aflăm în “zilele din urmă” ale acestui “veac rău de acum”.

Conflictul între muncă şi capital

“Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi … bogăţiile voastre au putrezit … şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră … v-aţi strâns comori în zilele din urmă. Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile DOMNULUI Oştirilor.” Iacov 5:1-4.

Grevele şi protestele, strigătele lucrătorilor pentru plata lor, sunt semne ale zilelor din urmă. Le auzim crescând în mod constant. După cum am văzut din 2 Petru 3:3, 4, aceste “zile din urmă” sunt în timpul parousiei sau prezenţei (tradus greşit “venire”) a lui Cristos. Profitul imens al industriaşilor şi capitaliştilor s-a îngrămădit până “în zilele din urmă”. “DOMNUL Oştirilor” a auzit strigătele lucrătorilor. De la întoarcerea Domnului, mare parte din nedreptatea făcută muncitorilor a fost corectată. Protecţia drepturilor muncitorilor este un fenomen al timpului nostru. Să ne gândim la timpul când grevele muncitoreşti erau înăbuşite în sânge cu forţa armelor, pentru a le trece oamenilor pofta să se revolte. Exemple avem din belşug în istoria noastră şi a tuturor popoarelor.

Niciodată înainte în toată istoria umană n-a fost garantat prin lege dreptul muncitorilor de a face presiuni asupra conducerii pentru salarii mai mari şi pentru condiţii de muncă mai bune. Dar atât capitalul cât şi munca sunt marcate de acelaşi păcat, al egoismului. Muncitorii vor continua să-şi ceară tot mai mult drepturile, atât pe cele reale cât şi pe cele închipuite. Conducerea va ceda doar o parte din profituri şi lupta de moarte va continua. Această echilibrare a balanţei dreptăţii între capital şi muncă indică “zilele din urmă” din Iacov 5:1-4. Alt semn că Cristos S-a întors.

Revoluţie şi anarhie

“Căci ziua DOMNULUI este aproape, căci DOMNUL a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii. În ziua jertfei DOMNULUI voi pedepsi pe prinţii şi pe fiii împăratului şi pe toţi cei care poartă haine străine. În ziua aceea, voi pedepsi pe toţi aceia care sar peste prag, pe cei care umplu de violenţă şi înşelăciune casa stăpânului lor.” |ef. 1:7-9.

De-a lungul Erei Creştine, vorbind din punct de vedere economic, au existat în esenţă două clase: “avuţii şi neavuţii”. Faptul că acum există o clasă de mijloc mare, este o particularitate a timpului nostru şi ne plasează în Ziua Domnului. De secole, cei bogaţi au fost de partea bisericii şi statului în exploatarea maselor.

Noi suntem în Ziua Domnului despre care vorbeşte |efania. Ca să compenseze exploatările din trecut, Domnul revenit a pregătit o jertfă din acumulările lacome ale celor bogaţi. Şi oaspeţii (masele) au fost invitaţi să ia parte. Această nivelare economică a avut ca rezultat formarea clasei de mijloc din zilele noastre.

Demonstraţiile, revoltele, conflictele între muncă şi capital se vor înrăutăţi treptat în ziua prezenţei Domnului până când se vor sfârşi într-o anarhie completă. Deja anarhia este aproape de suprafaţă — gata să izbucnească la cea mai slabă provocare.

În timp ce Domnul echilibrează balanţa dreptăţii pentru relele trecutului înfăptuite de clasa proprietarilor, cei din clasa exploatată, prin cererile lor nejustificate şi prin violenţă, dau dovadă că nici ei n-au ceva mai bun de oferit. Pentru că ideologiile lor sunt pătrunse de egoism şi lipsuri, ei nu vor realiza decât un lucru: nimicirea ordinii noastre sociale.

Evenimentele pe care le prezice |efania au loc în Ziua Domnului. Amploarea profeţiei exclude posibilitatea desfăşurării lor într-o zi de 24 ore — sau într-o perioadă mai scurtă. Masele sunt invitate să se împărtăşească din excesul economic al celor bogaţi, şi este necesar timp pentru a se descoperi înşelarea şi violenţa celor exploataţi în revolta lor împotriva ordinii stabilite.

Întreaga orientare revoluţionară a zilelor noastre, cu erupţiile ei periodice de violenţă, este un alt semn că Domnul S-a întors.

Războaie şi pregătiri de războaie

“Pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Prefaceţi fiarele plugurilor voastre în săbii şi cosoarele în suliţe. Cel slab să zică: “Sunt tare!” Grăbiţi-vă şi veniţi … şi strângeţi-vă!” Ioel 3:9-11.

Ioel 3:1 identifică timpul evenimentelor din acest capitol, şi anume în timpul strângerii din nou a lui Israel. Cum s-a văzut deja, strângerea din nou a lui Israel este o dovadă a prezenţei lui Cristos; de aceea, în zilele întoarcerii lui Israel, războaiele şi intensificarea pregătirilor de războaie sunt un semn în plus al prezenţei lui Cristos. Un fenomen al erei noastre sunt cele două războaie mondiale, care au afectat fiecare colţ al lumii.

Sociologul Andreski, un cunoscut expert în materie de războaie, scria: “Secolul nostru a fost până în prezent mult mai războinic decât cel precedent”. Revista Time scria în luna martie 1970, că de la începutul secolului al douăzecilea au murit în războaie o sută de milioane de oameni, în timp ce în secolul al nouăsprezecelea au murit numai trei milioane opt sute patruzeci şi cinci de mii. Războaiele şi pregătirile intensificate de războaie sunt o altă dovadă a întoarcerii lui Cristos.

“Cel slab să zică: “Sunt tare!””

Scriptura precedentă din Ioel 3:10 arată că în timpul intensificării războaielor şi pregătirilor de războaie naţiunile slabe spun “sunt tare”. Secole de-a rândul naţiunile mai slabe au împlinit şi satisfăcut poftele naţiunilor mai puternice de teama posibilelor consecinţe. În zilele noastre s-au schimbat lucrurile. La Naţiunile Unite, naţiunile mai slabe se ridică în faţa marilor puteri, înfruntându-le verbal şi influenţându-le ca niciodată înainte. Judecata opiniei mondiale şi politica de forţă limitează hărţuirea naţiunilor mai slabe de către marile puteri.

Cea mai mare putere din lume, Statele Unite, a trăit pe propria piele experienţa dureroasă când “cel slab” a spus “sunt tare!” Este bine cunoscut faptul că în repetate războaie Statele Unite n-au putut duce un război total de frica consecinţelor opiniei mondiale. Sugrumarea economiilor marilor puteri mondiale de către ţările mici, bogate în petrol, este o altă împlinire a acestui semn.

Faptul că naţiunile slabe spun “sunt tare”, este o altă dovadă că Cristos S-a întors.

“Pace şi linişte”

“Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ. … Când vor zice: “Pace şi linişte!”, atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei … .” Luca 21:26; 1 Tes. 5:2, 3.

“Ziua Domnului” este marcată de strigătul de pace al naţiunilor pline de teamă care se adună în conferinţe, dar fără folos. Strâmtorarea vine asupra lor în spasme, ca “durerile peste femeia însărcinată”.

În 1907 a fost stabilit un tribunal mondial la Haga, în Olanda, pentru a arbitra disputele internaţionale. Războiul a fost scos în afara legii. “Pacea şi liniştea” au fost asigurate. Apoi lumea a fost zguduită de primul război mondial, cu un impact nemaiîntâlnit în istoria lumii, când întreaga ordine mondială a început să se năruie. În 1938 Neville Chamberlain l-a “domolit” pe Hitler cu o parte din Cehoslovacia şi s-a întors în Anglia spunând, “pace în timpurile noastre”. La puţin timp după aceea, naţiunile s-au încăierat în al doilea război mondial.

De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, n-a mai fost o asemenea frenezie de eforturi de pace, atât la nivelul Naţiunilor Unite cât şi la nivelul negocierilor între naţiuni individuale. Războaiele şi distrugerile neaşteptate continuă să erupă din când în când şi avem exemple din belşug. Aceste dureri de naştere, pricinuind căderea acestei ordini, vor da naştere Împărăţiei lui Cristos, exact aşa cum a promis El. Eforturile de pace fără precedent dovedesc prezenţa lui Cristos.

“Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa.” Mat. 24:21, 22.

Acest necaz fără precedent este un semn al parousiei (prezenţei, nu venirii) lui Cristos. Creştinii veghetori discern faptul că Cristos este prezent invizibil în timpul acestui “necaz aşa de mare”. De aceea necazul nu poate să se refere la o perioadă de şapte ani între “o răpire tainică” şi întoarcerea Sa vizibilă.*

Istoricii sunt de acord că suntem într-un timp de necaz fără precedent. De exemplu:

“Uitându-ne în urmă din poziţia avantajoasă a prezentului, vedem că izbucnirea primului război mondial a introdus în secolul al douăzecilea “timpul de necaz” … din care civilizaţia noastră n-a ieşit încă în nici un caz. Direct sau indirect, toate convulsiile ultimei jumătăţi de secol provin de la 1914 şi de la Saraievo: cele două războaie mondiale, revoluţia bolşevică, ridicarea şi căderea lui Hitler, continua frământare din Orientul Apropiat şi Îndepărtat, lupta pentru putere între lumea comunistă şi a noastră … .” (Edmond Taylor, Căderea dinastiilor, Doubleday, N.Y., 1963, pag. 16.)

Am văzut că războaiele din secolul al douăzecilea au costat viaţa a o sută de milioane de oameni, dar războaiele fără precedent sunt numai un aspect al acestui mare necaz. Necazul, ca rezultat al prezenţei lui Cristos, este pretutindeni. Niciodată n-a fost atât de larg răspândit şi de intens.

Explozia demografică: Înainte de anul 1650, populaţia s-a dublat la fiecare mie de ani; s-a dublat în 1850 (după două sute de ani); s-a dublat iarăşi în 1930 (numai după optzeci de ani); s-a dublat iarăşi în 1965 (numai după treizeci şi cinci de ani). În 1990 populaţia lumii era de 5,5 miliarde. Până în 2000 a crescut cu un miliard. Anual mor de foame până la cincisprezece milioane. Există treizeci de milioane de refugiaţi şi o sută de milioane fără locuinţă. În fiecare zi mor de foame patruzeci de mii de copii din ţările lumii a treia, în timp ce americanii cheltuie nouă sute de milioane de dolari anual pentru a hrăni câini şi pisici.

Poluarea: În Statele Unite trăieşte 5% din populaţia lumii, dar aruncă anual două sute nouăzeci de milioane tone deşeuri toxice, folosesc 26% din petrolul lumii, eliberează 26% din nitraţii din lume şi 22% din bioxidul de carbon din lume. Deşeurile solide toxice, radioactive şi chimice, contaminează râurile, lacurile şi oceanele. Poluanţii aerului proveniţi din gazele de eşapament şi din industrie produc boli. Numărul oamenilor care mor de boli respiratorii se dublează la fiecare cinci ani. Cancerul de piele cauzat de subţierea stratului de ozon creşte rapid. Ploile acide produc distrugerea pădurilor, care la rândul ei produce “încălzire globală”. Acest efect de seră ar putea topi gheaţa polară, producând creşterea nivelului oceanelor şi ştergerea completă a mii de kilometri de zone dens populate de pe coastă, care ar afecta două miliarde de oameni. Aceasta ar creşte de asemenea dramatic variaţiile de temperatură, care ar atrage după sine secetă şi transformarea zonelor productive în deşert şi ca atare crize de alimente. Oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi de faptul că explozia demografică ar putea grăbi efectele încălzirii globale. Schimbările drastice de climă şi dezastrele economice ar putea atrage după sine războaie pentru supravieţuire.

Crima şi violenţa continuă să crească. În Statele Unite armele automate sunt la îndemâna copiilor. Se estimează că o sută de mii de copii duc arme la şcoală. În oraşele mari se face control la intrarea în şcoală şi coridoarele sunt supravegheate de patrule de poliţie. Există o creştere a criminalităţii în rândul copiilor din toate rasele. Mai demult hoţii furau şi fugeau. Acum bat victima, o violează şi o ucid. Părinţii îşi ucid copiii, copiii îşi ucid părinţii.

Drogurile: războiul împotriva drogurilor este pierdut pentru că profiturile uriaşe corup. În Statele Unite 2,2 milioane sunt dependenţi de droguri tari. În oraşul New York o persoană din patruzeci este dependentă de droguri. Este oare de mirare că rata criminalităţii creşte?

Mişcarea naţiunilor — o altă profeţie remarcabilă

“Vai de cei care doresc “ziua DOMNULUI!” Ce aşteptaţi voi de la ziua DOMNULUI? Ea va fi întuneric, şi nu lumină: ca un om care fuge dinaintea unui leu şi îl întâlneşte un urs, sau care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe. Nu va fi oare ziua DOMNULUI întuneric, şi nu lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire?” Amos 5:18-20.

În profeţia lui Amos fuga omului reprezintă experienţele lumii în “timpul de necaz” întunecat. În zorile erei noastre Marea Britanie conducea cel mai întins imperiu de pe pământ. Leul din această profeţie, simbolul naţional al Angliei, ilustra în mod potrivit puternica naţiune care a devorat (colonizat) naţiunile mai slabe. Strânsoarea sufocantă a colonialismului a dus la fuga spre altă formă de guvernare.

Omul din Amos 5:19 a scăpat de leu, dar a dat peste un urs — o formă de guvernare diametral opusă lăcomiei acaparatoare a colonialismului — comunismul! Fosta Uniune Sovietică, “ursul” din profeţia lui Amos, i-a oferit omului altă speranţă de securitate în acest timp de necaz. Neputinţa comunismului de a salva omul s-a dovedit prin căderea acestuia. Naţiunile caută acum altă speranţă de securitate — naţionalismul.

Intrarea în “casa” naţionalismului n-a fost deloc confortabilă pentru lume. Bosnia, Serbia, Germania şi alte naţiuni au căutat securitate în naţionalism, suferind război civil, pagube economice, creşterea urii şi alte rele. În timpul presupusei securităţi a ultranaţionalismului (se vor reuni biserica şi statul?) poporul îşi va pune mâna pe perete. Căutând linişte în structura sprijinitoare a guvernării umane, va fi muşcat de şarpe. Şarpele cel vechi, Diavolul şi Satan, care odată a înşelat neamurile că ele erau împărăţia lui Cristos (Apoc. 12:9), va muşca din nou. Atunci neamurile vor simţi mustrarea lui Dumnezeu în marele timp de necaz.

Mişcarea naţiunilor este încă un semn al “zilei Domnului”, ziua prezenţei lui Cristos.

Există multe alte semne care atestă că Cristos S-a întors deja, dar cele pe care le-am analizat sunt mai mult decât potrivite pentru a lămuri subiectul. “Care va fi semnul parousiei (prezenţei) Tale?” Faptul că am văzut aceste semne împlinite în zilele noastre dovedeşte că trăim în timpul prezenţei secrete a lui Cristos — perioada dinaintea celei în care “orice ochi Îl va vedea”.

CAPITOLUL III

De ce sunt în necunoştinţă unii creştini

Luca 21:34-36 avertizează că la întoarcerea lui Cristos unii creştini sunt în necunoştinţă de prezenţa Sa. Această “zi” vine ca o cursă peste două tipuri de creştini. Unii sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi, iar alţii neglijează Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu, pentru a urma pe conducători care-i îndrumă greşit.

Studiaţi Luca 21:34-36. Amintiţi-vă că acest capitol vorbeşte despre semnele prezenţei a doua a lui Cristos şi remarcaţi cum creştinii veghetori sunt pregătiţi când vine ziua Domnului asupra lor, în timp ce lumea şi creştinii neglijenţi nu sunt pregătiţi.

Domnul nostru spune: “Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi (creştinii) fără veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi cei care locuiesc pe toată faţa pământului (lumea). Vegheaţi (asupra voastră înşivă şi asupra cuvântului profeţiei) deci tot timpul şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului”.

În Biblia Revizuită, expresia din versetul 36, “ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi”, este o traducere greşită. În Cornilescu este redată corect prin “rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla”.

Ideea din greacă este că creştinii care veghează şi se roagă vor primi putere să treacă prin necazurile din perioada timpurie a acelei “zile”. Remarcăm că Biserica este încă pe pământ. Puterea nu este necesară într-o experienţă de care Domnul te scuteşte, dar Domnul îţi dă putere ca să înduri pericolele pe care creştinii trebuie să le întâmpine în strâmtorare. Totuşi, creştinii neglijenţi sunt prinşi în cursă de aceste pericole. Remarcăm bine implicaţia acestui verset. Creştinii credincioşi sunt aici în timpul unei părţi din perioada de strâmtorare, dar sunt susţinuţi de puterea Domnului.

Biserica trăieşte o parte din strâmtorare

Naum 1:5-8 confirmă acest gând. Versetul 5 arată că munţii se clatină, dealurile se topesc şi toată lumea se cutremură de prezenţa Domnului. Versetul 6 pune întrebarea: “Cine poate sta împotriva indignării Lui?” Versetul 7 răspunde la această întrebare: “DOMNUL este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi El îi cunoaşte pe cei care se încred în El”. “Ziua de necaz” (a se vedea şi Dan. 12:1; |ef. 1:14, 15), care însoţeşte prezenţa Domnului nostru, găseşte Biserica încă aici pe pământ. Şi Domnul este locul lor de scăpare în timpul acestei strâmtorări; în timp ce, în versetul 8, El va urmări pe vrăjmaşii Lui cu nişte valuri ce se varsă peste mal şi cu întuneric.

Studiaţi Psalmul 46:1-6, unde este vorba despre perioada de strâmtorare, care pune capăt lumii prezente. În timp ce pământul se răstoarnă, în timp ce munţii se zguduie în inima mărilor, în timp ce marea spumegă, în timp ce munţii se cutremură, găsim în versetul 4 că Biserica, “cetatea lui Dumnezeu”, este încă pe pământ. De ce oare “ea nu se va clătina” în timpul strâmtorării? Fiindcă este cu Cristos în ceruri? Nu! “Dumnezeu este în mijlocul ei”, în timp ce ea este încă aici pe pământ. Biserica n-ar avea nevoie de această protecţie dacă ar fi deja luată acasă, dar are nevoie de protecţie în timpul necazului, câtă vreme este aici. Dumnezeu o va ajuta nu numai în fazele timpurii, dar, în plus, El “o ajută în revărsatul zorilor”. Biserica va trece numai prin prima parte a strâmtorării înainte de schimbarea învierii. Aceasta nu se poate referi la “sfinţii care vin din strâmtorare”, fiindcă numai Biserica, mireasa lui Cristos, este simbolizată în Scripturi prin cetatea lui Dumnezeu (compară Ps. 46:5 şi Apoc. 21:2).

O privire mai adâncă asupra naturii strâmtorării arătate în Psalmul 46 se obţine din sensul cuvântului munte aşa cum este folosit în Biblie. În Ieremia 51:24, 25, poporul Babilonului, datorită multor victorii militare, este numit un “munte nimicitor”. Vorbind despre naţiunile care s-au împotrivit lui Israel, Isaia 41:15 afirmă că Israel “va treiera munţii” şi “va face dealurile ca pleava”. În Daniel 2:35, 44, 45 se vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu ca despre “un munte mare care a umplut tot pământul”. Astfel vedem că în limbaj biblic munţii sunt simbolul împărăţiilor sau naţiunilor. Apa este adesea simbolul oamenilor (a se vedea Apoc. 17:15). Marea spumegândă ar reprezenta elementele agitate şi anarhiste ale omenirii. Când se spune în Psalmul 46, “chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii” şi “s-ar zgudui munţii în inima mărilor”, înseamnă că “marea strâmtorare” va avea ca rezultat nimicirea naţiunilor de către elementele anarhiste ale societăţii.

O altă dovadă că Biserica este încă aici în timpul unei părţi din strâmtorare se găseşte în Matei 24:21. Ne amintim că în Matei 24 sunt prezentate o serie de semne sau evenimente care arată nu venirea iminentă, ci prezenţa tainică a lui Cristos. Veghetorii credincioşi vor discerne aceste semne ale prezenţei lui Cristos. În Matei 24:21 se vorbeşte despre o perioadă de necaz fără precedent, care este unul din semnele prezenţei lui Cristos; şi veghetorii credincioşi vor vedea aceste semne. De aceea, o parte a Bisericii va fi pe pământ când începe strâmtorarea şi o va observa ca un semn al prezenţei lui Cristos.

Acestea sunt numai câteva scripturi care arată că Biserica va fi încă pe pământ în timpul unei părţi din strâmtorare.

Perioada de strâmtorare este de şapte ani?

Scripturile se referă în diferite moduri la perioada de strâmtorare, după cum urmează:

“Un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi”, în Matei 24:21; “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, în Dan. 12:1; “o zi de necaz”, în Isaia 22:5, Obadia 14, Naum 1:7, Habacuc 3:16, |efania 1:15, Ezechiel 7:7. Este interesant de remarcat că nicăieri în aceste scripturi referitoare la necaz nu este menţionată o perioadă de şapte ani. Mulţi fundamentalişti nu ştiu că “strâmtorarea de şapte ani” este în mod greşit luată ca bază din Daniel 9:24-27 — un verset care n-are nimic de-a face cu “necazul” care încheie Veacul Creştin. (A se vedea Anexa B, pag. 71-74 pentru o analiză detaliată cu privire la “Originea şi evaluarea scripturală a Teoriei strâmtorării de şapte ani”.

CAPITOLUL IV

“Răpiţi împreună”

Pavel, vorbind despre arătarea Domnului nostru Isus Cristos, o numeşte “fericita noastră nădejde” (Tit 2:13). Ce fericită nădejde într-adevăr, să fim în cele din urmă uniţi cu Cristos, mirele nostru iubit. Curând lupta se va sfârşi, truda şi suferinţa vor trece. Curând vom avea bucuria să-L vedem faţă în faţă şi să avem comuniune cu El de-a lungul eternităţii. Creştinii au aşteptat mult a doua venire a lui Cristos; ei s-au rugat cu ardoare pentru timpul când vor fi uniţi cu Cel pe care au ajuns să-L iubească atât de mult. Multe cântări au la bază gânduri înălţătoare despre acest moment glorios. Un cuvânt care reiese din această aşteptare bucuroasă este “răpirea”. Este bine însă să ne convingem dacă ideea populară despre răpire este scripturală sau nu. O examinare a scripturilor despre învierea sfinţilor arată că la întoarcerea lui Cristos sunt înviaţi “morţii în Cristos”; apoi, în perioada dintre întoarcerea Sa şi stabilirea deplină a Împărăţiei Sale, sfinţii în viaţă sunt adunaţi la El individual când mor, de-a lungul unei perioade de timp.

Ce spun Scripturile

1 Tesaloniceni 4:16, 17 descrie învierea sfinţilor la a doua prezenţă a lui Cristos. Să remarcăm ordinea în timp între învierea celor “morţi în Cristos” şi sfinţii în viaţă care sunt “răpiţi”.

“Căci Însuşi Domnul … Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei … ca să întâmpinăm pe Domnul … .”

Acest verset arată clar că mai întâi Cristos învie pe sfinţii care sunt “morţi”, care au adormit în moarte de la prima venire a Sa încoace. “Apoi” (după aceea, în greacă “epeita”) sfinţii în viaţă sunt “răpiţi” ca să-L întâmpine pe Domnul. Contrastul dintre “întâi” şi “apoi” arată o diferenţă în timp. Pavel nu ne spune aici cât de lungă este diferenţa în timp, dar alte scripturi o spun. Remarcaţi un alt punct important. În mod evident, expresia “răpiţi împreună cu ei” nu arată timpul, ci mai degrabă locul unde vor fi împreună, pentru că în 1 Tesaloniceni 5:10, acelaşi cuvânt grecesc hama este iarăşi tradus “împreună” şi arată clar locul. “Care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem fie că dormim, să trăim împreună cu El.” Astfel, nimic din 1 Tesaloniceni 4:16, 17 nu indică faptul că “cei morţi în Cristos” şi Biserica în viaţă sunt luaţi în acelaşi timp.

Şi 1 Corinteni 15:51, 52 descrie cele două părţi ale învierii sfinţilor. “Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la (în timpul) cea din urmă trâmbiţă.” Cuvântul “la” este o traducere slabă. Rotherham îl traduce corect “în timpul”. (Niţulescu de asemenea, “în sunetul” — n. e.) Expresia “cea din urmă trâmbiţă” implică faptul că înainte au fost şi alte trâmbiţe. Singurul alt loc în Noul Testament unde se face referire la trâmbiţe este Apocalipsa, unde sunt o serie de şapte trâmbiţe. Unii cred în mod greşit că trâmbiţa din 1 Corinteni 15:52 sună în timpul unei “răpiri tainice” şi este urmată de o “strâmtorare de şapte ani”, în timpul căreia, printre alte evenimente, cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa sună în mod literal. Totuşi, din moment ce trâmbiţa din 1 Corinteni 15:52 este numită ultima trâmbiţă, ea trebuie să corespundă cu ultima din cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa. Aceasta ar însemna că cele şase trâmbiţe de dinainte au sunat deja. Sunetul celor şase trâmbiţe evident nu este literal, deoarece acest sunet trebuie să atragă atenţia întregii lumi. De aceea, putem conchide în mod raţional că cele şase trâmbiţe sunt simbolice. Şi dacă primele şase sunt simbolice, atunci şi a şaptea este simbolică. Dovada scripturală că trâmbiţa în sens simbolic este o vestire a adevărului va fi tratată mai târziu. În această perioadă de sunare a ultimei trâmbiţe va avea loc învierea Bisericii. “Ziua Domnului” este şi “ziua în care va răsuna cornul” (|ef. 1:15, 16). Această trâmbiţă simbolică, vestirea adevărului, sună în timpul întregii “zile a Domnului”.

“Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi”

Unii au dormit în moarte până la învierea lor la întoarcerea Domnului. Dar creştinii care trăiesc în timpul prezenţei lui Cristos sunt schimbaţi într-o clipeală de ochi, fără să doarmă în moarte. Fiecare, în momentul morţii, este ridicat la nemurire.

Apocalipsa 14:13 ne dă elementul timp al învierii sfinţilor care sunt în viaţă la întoarcerea lui Cristos: “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul … ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează”. Toţi sfinţii, chiar şi cei care trăiesc astăzi, sunt consideraţi “morţi” în acest text.

“Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Colos. 3:3). Aceşti “morţi” mor. Prin cuvintele “de acum încolo” este indicat un punct în timp. Punctul în timp este întoarcerea lui Cristos. Versetele precedente descriu evenimentele din timpul prezenţei lui Cristos; apoi Apocalipsa 14:13 vorbeşte despre ceva ce are loc “de acum încolo”, adică de la întoarcerea lui Cristos. Ferice de sfinţii care mor din acel moment încolo, pentru că, deşi se odihnesc de muncile lor în trup, ei nu trebuie să aştepte în somnul morţii. “Faptele” lor îi urmează imediat ce sunt înviaţi ca să-L întâmpine pe Domnul. Astfel vedem că aceste versete învaţă învierea sfinţilor adormiţi la întoarcerea Sa; şi apoi o înviere individuală a sfinţilor rămaşi în viaţă pe măsură ce fiecare moare şi este schimbat “într-o clipeală din ochi”.

Problema citării parţiale

Spre a se dovedi adunarea instantanee a sfinţilor în viaţă la Cristos, în văzduh, se folosesc unele versete din Marea Profeţie a Domnului nostru. Se va vedea însă că acestea n-au nimic de-a face cu luarea la cer a sfinţilor în viaţă.

“Vă spun că în noaptea aceea doi inşi vor fi în acelaşi pat: unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată şi alta va fi lăsată; doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.” Luca 17:34-36.

Acesta este un exemplu clasic al pericolului citării parţiale. În baza acestei citări parţiale s-ar putea gândi că cei care sunt luaţi sunt răpiţi la cer, dar versetul 37 exclude această posibilitate:

“Şi răspunzând, ucenicii i-au zis: “Unde, Doamne?” Iar El le-a spus: “Unde va fi trupul, acolo se vor strânge şi vulturii”.”

Curiozitatea ucenicilor a fost stârnită de afirmaţia lui Isus că doi oameni vor fi în anumite situaţii şi unul va fi luat. Ei au întrebat în mod specific unde vor fi luaţi. Remarcaţi că Isus n-a spus că ei vor fi răpiţi împreună cu El la întoarcerea Lui. Răspunsul Lui este: “unde este trupul, acolo se strâng vulturii”. Unii cred că trupul la care se referă aici este trupul lui Isus. Dar Matei 24:28 specifică faptul că trupul la care se adună vulturii este un trup mort sau stârv. Lecţia despre vultur din Iov 39:30 confirmă că aceasta este semnificaţia trupului. Mai mult, dacă trupul s-ar referi la trupul literal al lui Isus, atunci vulturii ar trebui să fie şi ei literali şi astfel pasajul n-ar avea nici un sens. Atât trupul cât şi vulturii sunt simbolici. Isus, evident, Îşi bazează această lecţie pe două caracteristici ale vulturilor, găsite în Iov 39:27-30: capacitatea vulturului de a-şi vedea prada (hrana) de departe şi voinţa lui de a merge la mare distanţă ca să-şi procure această hrană — unde este trupul (hrana), acolo va fi vulturul. Scripturile compară în această privinţă pe creştinii credincioşi cu vulturii. Ei au capacitatea să vadă sau să discearnă hrana spirituală de departe şi merg la distanţe mari ca să şi-o procure.

O masă îmbelşugată

Lecţia din Luca 17:34-36 este minunată. Ne amintim că Luca 17 şi Matei 24 sunt relatări ale Marii Profeţii a Domnului nostru în care El dă semne ale parousiei, prezenţei Sale. Biserica în viaţă nu poate fi răpită în momentul întoarcerii lui Cristos, pentru că ei vor fi aici pe pământ văzând semnele prezenţei Lui. Dar relaţia lor cu Domnul revenit este binecuvântată şi unică.

Capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa descriu şapte Biserici. Mulţi creştini care cred Biblia susţin ideea că acestea reprezintă şapte etape ale Bisericii de-a lungul Veacului Evanghelic. Către Filadelfia sau etapa a şasea, Domnul spune: “Iată, Eu vin curând” (Apoc. 3:11). Dar către Laodiceea sau etapa a şaptea a Bisericii, Domnul spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”. Apoc. 3:20.

La încheierea etapei a şasea a istoriei Bisericii, venirea Domnului este iminentă (“Iată, Eu vin curând”). Dar Domnul este de fapt aici în timpul celei de-a şaptea etape sau etapa Laodiceea a Bisericii. Dacă cineva bate la uşa noastră, el nu vine mai târziu, ci este prezent. Noi am putea refuza să auzim bătaia, sau am putea refuza să deschidem uşa, dar aceasta nu anulează faptul că acel cineva a sosit.

Tot aşa este şi cu Domnul nostru revenit. Semnele împlinite din Marea Profeţie a Domnului nostru sunt dovezi că ne aflăm în a şaptea sau în etapa Laodiceea a istoriei Bisericii, perioada în timpul căreia Domnul este prezent şi o parte din Biserică este rămasă aici pe pământ. Am putea refuza să-I auzim bătaia, adică să refuzăm să înţelegem adevărul prezenţei Sale, sau chiar să refuzăm să deschidem uşa inimilor noastre Domnului revenit. Cu toate acestea, El este prezent fie că acceptăm, fie că nu.

Pentru cei care acceptă acest adevăr, este un mare ospăţ spiritual. Ei cinează împreună cu Domnul lor revenit. Acest ospăţ din adevăr, care trebuie să fie partea binecuvântată a Bisericii de pe pământ când Se întoarce Domnul, este de asemenea menţionat în Luca 12:37-40:

“Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de ei dacă-i va găsi aşa. Să ştiţi că dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas ar veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi deci fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”

Biserica credincioasă va veghea pentru întoarcerea Domnului. Când El Se întoarce, ei recunosc aceasta şi El îi serveşte cu un ospăţ special din adevăr. Acest ospăţ nu este în cer. Din el se împărtăşesc servitorii veghetori pe pământ. Aceste versete descriu condiţiile binecuvântate ale creştinilor credincioşi care rămân pe pământ o perioadă de timp după întoarcerea Domnului nostru. Când Domnul Se întoarce, clasa vulturilor, creştinii credincioşi, se vor aduna la acest ospăţ spiritual bogat. A doua lecţie este că vulturul poate vedea hrana de departe şi merge la mare distanţă ca să şi-o procure. Apocalipsa 18:1-5 relevă ce înseamnă această călătorie.

Fuga din Babilon

“După aceste lucruri am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare autoritate; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas puternic şi a zis: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase. Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei desfrâului ei şi împăraţii pământului au comis adulter cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei!” Apoi am auzit în cer alt glas, care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!” Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.” Apoc. 18:1-5.

Mulţi cred că îngerul puternic din primul verset este Domnul nostru revenit. Cuvântul grecesc angelos, care aici este tradus “înger”, înseamnă pur şi simplu “sol”. Apocalipsa 20:1-3 foloseşte de asemenea cuvântul “înger” sau “sol”, când se referă la Cristos venind din cer şi legându-l pe Satan. Maleahi 3:1-3, un pasaj paralel la Apocalipsa 18:1-5, vorbeşte despre Domnul nostru revenit ca despre “Solul legământului”.

Domnul nostru revenit, îngerul puternic din Apocalipsa 18:1, luminează pământul cu slava Sa. (Vom trata mai târziu şi alte versete care arată o mare lumină a adevărului în fiecare domeniu — ştiinţific, umanitar, filosofic, religios etc., care face să se cutremure pământul. Psalmul 97:1, 4.

Apocalipsa 18:2-4 arată că Domnul revenit are un mesaj împotriva Babilonului. Cei mai mulţi sunt de acord că Babilonul este sistemul creştin fals. Apocalipsa 17:5 indică atât un sistem mamă cât şi sisteme fiice. Prin urmare, Babilonul reprezintă un număr de sisteme creştine false. Remarcăm diferenţa între căderea Babilonului din Apocalipsa 18:2-4 înainte de a veni pedepsele peste el, şi distrugerea Babilonului din Apocalipsa 18:8 când vin pedepsele. De aceea, Domnul este prezent o perioadă de timp înainte de nimicirea Babilonului. Înainte de a Se întoarce, Domnul a încercat să “vindece” Babilonul (Ier. 51:9), dar el a refuzat să fie “vindecat”, şi când S-a întors l-a respins din favoare. Apocalipsa 18:2-4 se referă la căderea Babilonului din favoarea divină. Apoi în Apocalipsa 18:4, Domnul nostru revenit are un mesaj pentru toţi creştinii adevăraţi din Babilon: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”.

Domnul revenit a promis un mare ospăţ spiritual din adevăr, deşi cei mai mulţi creştini sunt în Babilon la întoarcerea Sa. Exact aşa cum vulturul poate vedea hrana de departe şi călătoreşte la mare distanţă ca să şi-o procure, tot aşa creştinii credincioşi vor discerne lipsa hranei spirituale din Babilon şi vor pleca. Ei trebuie să fugă din Babilon (Ier. 51:6) pentru a se bucura de ospăţul spiritual al Domnului revenit.

Aplicarea Apocalipsei 18:1-5 la începutul perioadei prezenţei lui Cristos, în timpul căreia sfinţii în viaţă sunt răpiţi treptat la Domnul, îşi găseşte confirmarea în Apocalipsa 14. Elementul timp şi mesajul din Apocalipsa 14:8 sunt exact aceleaşi cu cele din Apocalipsa 18:2.

“Apoi a urmat un alt înger, al doilea, zicând: “A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!”” Apoc. 14:8.

În perioada când se anunţă căderea Babilonului din favoare se aplică cuvintele “de acum încolo” din Apocalipsa 14:13: “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul”. Am văzut deja că Apocalipsa 14:13 dovedeşte învierea individuală a Bisericii celei vii de-a lungul unei perioade de timp. Sincronizarea elementului timp din Apocalipsa 18:1-5 şi Apocalipsa 14 sunt dovezi în plus că la întoarcerea Domnului nostru are loc o înviere treptată a Bisericii în viaţă, nu o strângere instantanee la El.

Lecţia din Luca 17:34-37 este importantă pentru toţi creştinii care trăiesc acum în timpul prezenţei Domnului nostru. Vulturii din versetul 37 sunt simbolul creştinilor credincioşi. Şi patul, moara şi câmpul din versetele 34-36 sunt simbolice. Ele reprezintă diferite condiţii spirituale din bisericile nominale. Cei de la moară, de pe câmp, din pat, care sunt luaţi, îi reprezintă pe creştinii credincioşi. Când Se întoarce Domnul, El Îşi cheamă poporul afară din Babilon. El îi atrage aşa cum vulturii sunt atraşi de hrana pentru care au vedere ascuţită şi poftă de ea. Cei veghetori şi vrednici sunt luaţi, adică părăsesc Babilonul, iar ceilalţi sunt lăsaţi să aibă parte de pedepsele care nimicesc Babilonul. Hrana de “adevăr prezent” oferită acum de Domnul nostru prezent îşi are efectul intenţionat, de a strânge pe sfinţii Săi prin ea şi la ea. Nu este strângerea mai multor oameni împreună sau într-o altă denominaţie, ci o strângere la Cristos, adevăratul şi singurul Domn şi Învăţător.

Încă o dovadă

Încă o dovadă că cel din pat, cel de la moară şi cel de pe câmp (Luca 17:34-36) nu simbolizează Biserica în viaţă răpită la cer, se găseşte în Luca 17:30-33.

“La fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului. În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei, iar bunurile lui în casă, să nu se coboare să le ia; cine va fi la câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă. Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot. Cine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi cine o va pierde o va păstra.” Luca 17:30-33.

Dacă, aşa cum cred unii, creştinii în viaţă sunt luaţi, răpiţi instantaneu, atunci cei care sunt luaţi n-au timp să aleagă sau să facă altceva. Acest lucru este contrar versetelor 30-33. Când Fiul Omului este descoperit, cel de pe câmp are posibilitatea să se întoarcă şi cel de pe acoperişul casei poate hotărî să coboare în casă ca să-şi ia lucrurile. Aceste versete sunt în armonie cu Luca 17:34-37, unde, asemenea vulturilor, cel din pat, de la moară şi de pe câmp sunt strânşi la un ospăţ.

Când Domnul Se întoarce şi Îşi cheamă poporul afară din Babilon (bisericile nominale), cei de pe acoperişul casei (creştinii cu un grad mai mare de spiritualitate) ar trebui să plece imediat fără a mai lua nici o povară babiloniană cu ei. Şi chiar când fuga din Babilon este începută, nici unul să nu se întoarcă înapoi cum a făcut soţia lui Lot. Versetul 32.

Versetul 33 confirmă de asemenea că aceste versete se referă la o condiţie de separare aici pe pământ. Remarcăm că după ce cineva este luat, el tot mai are posibilitatea să se întoarcă. După ce începe strângerea, cursul faptelor sale va determina dacă îşi va pierde sau îşi va câştiga viaţa.

Din scripturile precedente, discutate în acest capitol, este evident că schimbarea instantanee şi învierea atât a celor în viaţă cât şi a celor morţi în Cristos în momentul întoarcerii Sale, nu este un concept scriptural. 1 Corinteni 15:50, 51 şi 1 Tesaloniceni 4:16, 17 arată că toţi creştinii credincioşi care au murit înainte de a doua venire vor fi înviaţi ca să fie împreună cu Domnul lor la întoarcerea Sa. De la acel timp înainte, Apocalipsa 14:13 arată că membrii în viaţă ai Bisericii de pe pământ vor fi răpiţi în mod individual la Domnul lor revenit, pe măsură ce-şi termină cursul pe pământ. Multe scripturi arată că Domnul revenit Se va descoperi într-un mod foarte deosebit creştinilor credincioşi de pe pământ şi le va oferi un ospăţ bogat de adevăr spiritual.

CAPITOLUL V

“Orice ochi Îl va vedea”

Stabilind pe baze scripturale că a doua venire a lui Cristos începe cu o prezenţă ascunsă, invizibilă, care poate fi văzută numai de Biserică prin ochiul credinţei, se ridică în mod logic întrebarea: descoperirea viitoare pentru întreaga omenire implică vedere mintală, sau vedere literală?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să fie căutată armonia între aceste două declaraţii scripturale. Matei 24:30-31 şi Apocalipsa 1:7, luate literal, ar putea fi interpretate în sensul că toţi oamenii Îl vor vedea pe Cristos revenit cu ochii naturali. Pe de altă parte, următoarele patru scripturi stabilesc cu claritate că după ce Cristos S-a înălţat la cer omenirea nu-L va mai vedea, nici n-ar mai putea să-L vadă cu ochiul natural.

(1) “Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19). Aceasta este o afirmaţie clară a lui Isus chiar înainte de moartea şi învierea Sa, că lumea nu-L va mai vedea niciodată. Apoi El adaugă că “voi”, apostolii şi toată Biserica Îl vor vedea iarăşi. De ce? Pentru că “şi voi veţi trăi”. Aşa cum Cristos a fost înviat, la fel şi urmaşii Săi credincioşi vor fi înviaţi la a doua venire a Sa. “Lumea nu Mă va mai vedea.” Când Cristos Se va întoarce, lumea nu-L va mai vedea cu ochiul natural, dar urmaşii Săi Îl vor vedea când vor fi răpiţi împreună cu El în corpurile primite la înviere. 1 Ioan 3:2.

(2) Evrei 1:1-3 ne spune că Cristosul glorificat este reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui. Coloseni 1:15 vorbeşte despre Cristos, care “este chipul Dumnezeului Celui nevăzut”. Aceste scripturi ne arată că atunci când Cristos S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, El a fost reprezentarea exactă a Tatălui. Din 1 Timotei 6:16 aflăm că Cristos “locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea„. Dacă nici un om nu-L poate vedea pe Cristos după înălţarea Sa, pentru că El este reprezentarea exactă, slăvită a Tatălui ceresc, atunci nici un om nu-L poate vedea nici pe Cristosul slavei revenit.

(3) Fapte 22:6-8 şi 11-14 arată că o simplă sclipire din gloria Cristosului glorificat l-a orbit complet pe Saul din Tars. A fost nevoie de puterea lui Dumnezeu prin Anania pentru a i se reda şi numai parţial vederea lui Saul.

(4) Luca 17:20 arată că Împăratul Isus Se va întoarce neobservat. Capitolul 17 din Luca vorbeşte despre a doua prezenţă a lui Cristos, când El Se întoarce să-Şi stabilească împărăţia. Versetul 20 spune: “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să atragă atenţia”. Dacă întoarcerea lui Cristos ar fi văzută de oameni, atunci Împărăţia lui Dumnezeu ar fi şi ea văzută.

Literal sau simbolic?

Aceste patru scripturi arată că Cristosul glorificat nu va fi şi nu poate fi văzut la întoarcerea Sa. Totuşi, Apocalipsa 1:7 şi Matei 24:30 par să indice că întreaga omenire Îl va vedea pe Domnul revenit. Va fi aceasta prin vedere naturală sau prin înţelegere mintală (ca, de exemplu, când spunem, “văd, înţeleg ce vrei să spui”)? În calitate de creştini, nu ne putem permite să ne bazăm concluziile numai pe anumite scripturi şi să nu ţinem seama de altele care nu se potrivesc cu vederile noastre. Trebuie să acceptăm îndemnul “Străduieşte-te (studiază) să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător … care împarte drept Cuvântul adevărului”. Singurul mod corect de a stabili ideea corectă a unei doctrine biblice este să se adune toate scripturile despre acel subiect şi apoi să se împartă drept, adică să se caute armonia lor. Numai atunci putem fi siguri de înţelegerea corectă. Dacă se adună toate scripturile asupra unui subiect, ele se vor armoniza, nu se vor contrazice.

Se admite în general că anumite scripturi sunt simbolice; de exemplu smochinul din Matei 24:32 care reprezintă naţiunea lui Israel şi vulturii din Luca 17:37 care simbolizează pe creştinii credincioşi. Problema este, cum să determinăm dacă un pasaj este literal sau simbolic. Ori de câte ori o interpretere literală încalcă raţiunea sau plasează pasajul în antagonism direct cu expresiile clare ale Scripturii, este un indiciu bun că pasajul trebuie considerat a fi figurat. Interpretarea lui ca simbol însă trebuie căutată în armonie cu pasajele evident clare şi literale.

Ne amintim că Ioan 14:19; 1 Timotei 6:16; Fapte 22:6-8, 11-14 şi Luca 17:20 sunt expresii clare care arată că Domnul nostru revenit nu poate fi văzut şi nu va fi văzut de ochiul uman. Aceste scripturi ar trebui citite şi recitite. Ele sunt expresii literale care nu pot fi luate simbolic.

Vederea mintală

Acum, în vederea analizării celeilalte grupe de scripturi (Mat. 24:30-31 şi Apoc. 1:7), care spun că toţi oamenii Îl vor vedea pe Domnul revenit, sunt ele literale sau simbolice? În ambele texte, cuvântul grecesc tradus “vedea” este optomai. Următoarea definiţie este din Dicţionarul explicativ al Cuvintelor Noului Testament de W. E. Vine:

OPTOMAI — a vedea; folosit (a) la modul obiectiv, cu referire la o persoană sau la un lucru văzut, sau (b) la modul subiectiv, cu referire la o impresie lăuntrică sau la o experienţă spirituală sau o ocupaţie mintală.

Astfel vedem că optomai poate însemna fie vedere literală, fie percepţie mintală. Cele ce urmează sunt exemple ale modului în care cuvântul grecesc optomai este folosit în Scriptură pentru a exprima înţelegere mintală:

Luca 3:6 — “Şi orice făptură va vedea (optomai) mântuirea lui Dumnezeu.” Noi nu vedem în mod literal mântuirea, ci o înţelegem.

Ioan 1:51 — “Apoi (Isus) i-a zis (lui Natanael): “Adevărat, adevărat vă spun că de acum încolo veţi vedea (optomai) cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”.” Natanael n-a văzut niciodată literal aceasta. Într-o aluzie la scara lui Iacov, Isus spune că Fiul Omului va deveni adevărata scară de comunicare între cer şi pământ.

Încă trei exemple de optomai se găsesc în următoarele versete:

— Apocalipsa 19:10: “Fereşte-te(optomai) să faci una ca aceasta!”

— Matei 27:4: “Ce ne pasă nouă? … Treaba (optomai) ta.„

— Matei 27:24: “Eu sunt nevinovat … Treaba (optomai) voastră.”

Aceste scripturi arată că în Biblie se foloseşte optomai, tradus “a vedea” în Matei 24:30-31 şi Apocalipsa 1:7, cu sensul simbolic de înţelegere mintală.

O citire atentă a textului Matei 24:30-31 şi din Apocalipsa 1:7 relevă nişte termeni care arată că sunt simboluri, şi de fapt sunt folosiţi adesea în Biblie ca simboluri. De exemplu, în următorul citat din Matei 24:30-31, cuvintele folosite adesea în sens simbolic sunt date aici în caractere cursive: “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea(optomai) pe Fiul Omului venind pe noriicerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului la cealaltă”.

Scriptura aceasta pur şi simplu nu poate fi luată literal. Pentru a o armoniza cu altele se cere o interpretare simbolică. De exemplu, unii aplică această scriptură la sfinţii în viaţă răpiţi cu Cristos la cer. Dar aici, în Matei 24:30-31, ei sunt adunaţi “de lao margine a cerului la cealaltă”. Dacă s-ar înţelege literal, sfinţii ar fi deja în ceruri când Se întoarce Cristos, şi această scriptură ar învăţa că sfinţii ar fi scoşi atunci din ceruri şi nu luaţi la ceruri. Aceasta exclude o interpretare literală a lui Matei 24:30, 31. Ea spune de asemenea că ei vor fi adunaţi din “cele patru vânturi”. Sunt adunaţi sfinţii din cele patru vânturi literale? Cei care susţin şi învaţă ideea populară despre răpire recunosc această problemă şi spun că cele patru vânturi şi cerurile din versetul 31 sunt simboluri ale faptului că Biserica va fi adunată din toate părţile pământului. Totuşi, aceasta prezintă o şi mai mare problemă. După ce regulă putem spune că “ceruri” este simbol în versetul 31, şi totuşi să insistăm că este literal în versetul 30, unde se menţionează “semnul Fiului Omului în ceruri” şi “venind pe norii cerului„? Matei 24:30-31 este ori literal ori simbolic; nu poate fi în două feluri. O aplicare literală nu are sens; de aceea ambele versete trebuie să fie în întregime simbolice.

Sensul simbolic al lui Matei 24:30-31

Cer şi ceruri sunt adesea simbolul sistemelor religioase corupte (2 Pet. 3:5-10; Isa. 34:4-5; Ioel 2:9-11). A vedea poate însemna percepţie mintală (Mat. 27:4, 24; Luca 3:6; Ioan 1:51; Apoc. 19:10). Norii reprezintă adesea necaz, ca în Ioel 2:1-2, un text paralel la Matei 24:30-31. Îngeri este tradus din cuvântul grecesc angelos care înseamnă literal sol şi se referă adesea la orice mesager al lui Dumnezeu (Apocalipsa 2 şi 3, cei şapte îngeri sau trimişi ai Bisericii). Trâmbiţele sunt adesea folosite ca simbol al vestirii adevărului (1 Cor. 14:8; Ioel 2:1).

Cu aceste simboluri în minte, cuvintele din Matei 24:30, 31 devin pline de sens. Aici Învăţătorul ne spune în versetul 30 că unul din primele semne sau dovezi ale întoarcerii Sale va fi în cer, adică în sistemele religioase corupte. Versetul 29 vorbeşte despre clătinarea puterilor cerurilor. Influenţele revoluţionare agnostice s-au infiltrat în biserici. Bătălia care a urmat între fundamentalişti şi modernişti a sfâşiat grav cerurile bisericii. Catolicismul a fost zguduit de asemenea. Fiul Omului vine pe “norii cerului”, adică în timpul acestui necaz care clatină bisericile. Relatarea lui Luca adaugă “strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă”. Această strâmtorare mondială atât în biserici cât şi în lume va creşte în intensitate până când toate popoarele pământului se vor jeli din pricina ei. În cele din urmă “vor vedea (discerne) pe Fiul Omului venind pe norii” strâmtorării, adică îşi vor da seama că strâmtorarea este rezultatul întoarcerii Domnului nostru. În timp ce cerurile (bisericile nominale) din Matei 24:30 sunt clătinate, versetul 31 arată că Domnul revenit va “trimite pe îngerii (mesagerii) Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor (sistemelor bisericeşti corupte) până la cealaltă”. Apocalipsa 18:1-4, un pasaj paralel, confirmă că această trâmbiţă este vestirea adevărului. Prin această mare vestire a adevărului, servitorii credincioşi ai lui Dumnezeu vor chema poporul Domnului să iasă din Babilon.

Sensul simbolic al Apocalipsei 1:7

“Iată, El vine cu norii (într-un timp de strâmtorare) şi orice ochi Îl va vedea (optomai, discerne; pe măsură ce necazul se va intensifica, va deveni mai evident că ziua mâniei lui Dumnezeu a sosit), şi cei care L-au străpuns (naţiunea evreiască va discerne în mod deosebit prezenţa lui Cristos în faza din urmă a timpului de strâmtorare când ei vor fi scăpaţi de invazia mai multor popoare — Ezec. 38, 39; Zah. 12:10). Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui (pe măsură ce ziua mâniei se va intensifica, toţi vor avea parte de multă suferinţă şi durere).”

Apocalipsa 1:7 nu poate fi luat literal deoarece aceia care L-au străpuns în mod literal pe Isus au murit demult. Dacă “cei care L-au străpuns” simbolizează pe poporul evreu aflat în viaţă, atunci “norii” şi “orice ochi” care-L va vedea trebuie să fie de asemenea simbolice.

Astfel găsim că Biblia nu se contrazice. Multe scripturi arată clar că Domnul revenit nu poate fi văzut în mod literal de om. În armonie cu aceasta, cele câteva scripturi care spun că omenirea Îl va vedea pe Cristos revenit, sunt evident simbolice şi arată o discernere mintală a prezenţei lui Cristos.

(O dovadă scripturală mai detaliată în legătură cu explicaţia simbolică a lui Matei 24:30-31, Apocalipsa 1:7 şi a tuturor celorlalte scripturi în care cuvântul “a vedea” arată percepţia mintală a întoarcerii lui Cristos, se găseşte în Anexa C, pag. 75-86).

CAPITOLUL VI

Omul păcatului

În a doua epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel arată că două evenimente trebuie să preceadă a doua prezenţă a Domnului nostru: (1) o mare depărtare de la credinţa iniţială, apostolică; şi (2) apariţia omului păcatului, Anticristul (2 Tes. 2:3). Nici o interpretare a celei de-a doua veniri a Domnului nostru care nu reuşeşte să identifice aceste două evenimente n-ar trebui luată în serios. După ce am dovedit că Domnul nostru S-a întors deja, acum vom continua prin a arăta că omul păcatului a venit într-adevăr, împlinind fiecare detaliu al descrierii profetice.

Să remarcăm însă mai întâi dezacordul unora dintre vederile curente cu această profeţie. Unii pretind că Domnul Isus vine mai întâi în secret ca să-Şi ia sfinţii şi apoi apare omul păcatului. La acest punct este instructivă o examinare a unei erori făcute de Biserica timpurie. Recunoscând faptul că Cristos trebuia să vină în mod invizibil, ca un hoţ (1 Tes. 5:4; Apoc. 16:15), unii credincioşi din timpul lui Pavel au ajuns la concluzia că Isus era deja prezent şi că, prin urmare, învierea celor morţi în Cristos a avut loc deja (2 Tes. 2:1-2; 2 Tim. 2:18). Ca să corecteze această greşeală, Pavel a găsit necesar să-i sfătuiască: “Să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră … ca şi cum ziua Domnului ar fi venit (în greacă, enistemi) chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării” (2 Tes. 2:2, 3). Remarcăm, prezenţa invizibilă a lui Cristos este precedată, nu urmată de descoperirea lui Anticrist. De asemenea, versetele 1 şi 3 arată că omul păcatului precedă două evenimente: (1) “venirea Domnului”; şi (2) “strângerea noastră laolaltă la El”. Aceasta elimină posibilitatea luării la cer a creştinilor înainte ca omul păcatului să fie descoperit.

Ar trebui să se observe mai departe că Pavel n-a încercat să le corecteze greşeala întrebându-i dacă l-au văzut pe Isus cu ochii lor naturali, sau au auzit o trâmbiţă literală, sau dacă au văzut un număr mare de creştini dispărând deodată. Dacă astfel de argumente ar fi fost potrivite, Pavel le-ar fi folosit cu siguranţă. Ideea de prezenţă invizibilă era deci corectă: Ziua Domnului va veni în linişte, ca un hoţ asupra lumii şi mulţi vor fi surprinşi de venirea ei neaşteptată (1 Tes. 5:2-4). Greşeala credincioşilor din zilele acelea nu era cu privire la ce să aştepte, ci când. Aşteptând cu mare nerăbdare întoarcerea lui Cristos, ca o împlinire a tuturor speranţelor lor, ei erau înclinaţi să accepte fără spirit critic orice învăţătură, până acolo încât să creadă că Domnul lor cel mult aşteptat era prezent, sau era aproape venit.

“Taina fărădelegii”

Să citim din nou 2 Tesaloniceni 2:3-8. În versetele 7 şi 8, Pavel numeşte pe “omul păcatului” “taina fărădelegii” şi spune că “ea”, nu “el”, începuse deja să lucreze în timpul lui. Acesta nu poate fi un om literal; acum ar fi în vârstă de aproape două mii de ani. De ce l-a numit Pavel “omul păcatului”, “taina fărădelegii”? Ne amintim de frumoasa taină despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 5:30-32, Coloseni 1:26-27 şi 1 Corinteni 12:12-28. Cristos nu este “un singur membru, ci multe”. După cum corpul uman este format din multe membre, tot aşa este şi corpul lui Cristos, Biserica. Comparaţia lui Pavel este clară. Exact aşa cum există o clasă tainică de credincioşi drepţi şi îndreptăţiţi care formează Cristosul, tot aşa există o clasă tainică a fărădelegii (lucrători răi) care formează Anticristul. Modul în care foloseşte Pavel expresiile “omul păcatului” şi “taina fărădelegii” din versetele 3, 7 şi 8 dovedeşte că el se referă la acelaşi lucru.

Originea omului păcatului

Pentru a trasa originea omului păcatului trebuie să începem chiar din timpul lui Pavel. Scriind Bisericii din Tesalonic, el i-a avertizat spunând: “Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o parte. Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit” (2 Tes. 2:7, 8). Principiul anticrist a găsit un pământ fertil în ambiţiile celor mari de a “stăpâni peste cei încredinţaţi lor” (1 Pet. 5:3) şi în dorinţa unora de a evita calea sacrificiului pe care a stabilit-o Isus. Când Imperiul Roman, cel care era piedica, şi-a încetat împotrivirea faţă de creştinism, acest spirit al ambiţiei lumeşti a înflorit rapid dând naştere papalităţii. “După cum aţi auzit că vine Antihrist” scrie Apostolul Ioan, “să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18). Subliniind că spiritul lui Anticrist lucra deja, în restul capitolului el continuă să dea sfaturi cum să scape de influenţa lui atunci când va veni.

Nici un protestant nu va nega că în primele secole ale Veacului Evanghelic a existat o “mare lepădare” de credinţa creştină adevărată. Ritualuri pompoase şi ceremonii complicate au înlocuit propovăduirea simplă a Evangheliei. Mântuirea nu mai era căutată numai prin sângele lui Cristos, ci prin apa sfinţită, moaştele sfinţilor, medalioane şi talismane, mătănii şi intervenţia Mariei. Mulţimile se îngrămădeau la templele păgâne convertite ca să se roage şi să se închine tot aceloraşi idoli pe care păgânii îi veneraseră cu puţin timp înainte. Numele statuilor au fost pur şi simplu schimbate din cele ale zeilor şi eroilor păgâni în cele ale martirilor şi sfinţilor creştini. Împăratul Roman, care, ca Pontifex Maximus (“conducător religios principal”), fusese capul tuturor preoţilor păgâni, şi-a cedat funcţia în favoarea Episcopului Romei, noul Pontifex Maximus. În timp ce împăraţii Romei pretinseseră că deţin cheile lui Ianus şi ale Cybelei, noii pontifi supremi, îmbrăcaţi la fel ca înainte-mergătorii lor, pretindeau că deţin cheile Sfântului Petru şi încercau să dovedească faptul că Apostolul Petru a fost Episcopul Romei; ceva cu totul neconfirmat de istorie.

Omul păcatului, apărut din apostazie aşa cum a prevăzut Pavel, s-a înălţat “mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui Dumnezeu, prezentându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:4). Templul la care se referă Pavel nu este o clădire literală, ci este Biserica lui Dumnezeu, pentru că el declară altundeva: “Noi suntem templul Dumnezeului Celui viu” (2 Cor. 6:16). Înălţarea de sine a episcopilor Romei în templul (Biserica) lui Dumnezeu a fost peste măsură de extravagantă. Asumându-şi prerogative divine, ei pretindeau că orice fiinţă umană trebuie să se supună autorităţii lor. “Papa ţine locul adevăratului Dumnezeu”, a declarat Papa Inocenţiu al treilea (1198-1216 d. Cr.). Conciliul Lateran (1123 d. Cr.) l-a aclamat pe papa ca “Prinţul Universului”. Sfântul Bernard (1090-1153 d. Cr.) a scris că “nimeni, în afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer nici pe pământ”. Şi Papa Nicolae (858-867 d. Cr.) s-a lăudat că Constantin îi “conferise papei denumirea de Dumnezeu, care deci, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.

Oricât de uimitoare sunt aceste pretenţii false, ele au înşelat întreaga lume creştină în timpul celei mai mari părţi a domniei întunecate a papalităţii (Apoc. 13:5, 6). Numai puţini credincioşi au scăpat de influenţa lor dăunătoare şi au rămas loiali adevăratului lor Domn şi Cap. Şi să se remarce că prefixul grecesc “anti” înseamnă nu numai “împotrivă” sau “opus”, ci şi “în locul”. (A se vedea concordanţa Strong sau Vine.) Astfel deci, Anticristul nu este pur şi simplu un împotrivitor al Domnului nostru şi al adevărului Său, ci un impostor, un uzurpator al poziţiei Sale. Chiar atribuind cele mai curate motive papilor, papalitatea ar fi totuşi Anticristul, pentru că, pretinzând a fi “vicarul lui Cristos” pe pământ şi “capul suprem al Bisericii”, fiecare papă la rândul lui şi-a aplicat sieşi promisiunile mesianice şi numele scripturale. Chiar şi împăraţilor li se cerea să sărute degetul de la picior al papei, ca presupusă împlinire a Psalmului 2:12, “sărutaţi pe Fiul ca să nu Se mânie”.

Sistemul — nu indivizii

Desigur, noi nu vrem să spunem că vreunul dintre papi a fost Anticristul, şi cu atât mai puţin că fiecare catolic sau fiecare papă este un om al păcatului. Ceea ce afirmăm este că omul păcatului, Anticristul, “taina fărădelegii” este sistemul papal, nu o persoană.

Anticristul în alte profeţii

În general se recunoaşte că “cornul mic” al celei de-a patra fiare din Daniel 7 şi leopardul din Apocalipsa 13 sunt simbolul lui Anticrist. Întrebarea este dacă acestea reprezintă un om al păcatului literal sau un sistem. Unii cred că cele patru fiare din Daniel 7 reprezintă patru împărăţii. A patra fiară este Imperiul Roman şi “cornul mic” al acestei fiare reprezintă o singură persoană care este omul păcatului. Totuşi ei pretind că leopardul din Apocalipsa 13 nu simbolizează o împărăţie, ci un om al păcatului personal, iar cele zece coarne ilustrează zece guverne care susţin pe acest dictator mondial.

Aici ne confruntăm cu o încălcare elementară a interpretării scripturale. Când Biblia identifică un simbol, a da simbolului un alt înţeles înseamnă a păşi pe teren nesigur. Daniel 7 afirmă clar că fiarele reprezintă împărăţii şi numeşte împărăţiile: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma. Prin ce logică fiarele din Apocalipsa sunt simboluri ale unui individ, când fiarele din Daniel sunt în mod evident împărăţii? De asemenea, nu este oare inconsecvent a pretinde că acel “corn mic” din Daniel este un om, în timp ce coarnele din Apocalipsa sunt împărăţii? Consecvenţa cere o aplicare uniformă a fiarelor şi coarnelor atât în Daniel cât şi în Apocalipsa.

Daniel capitolul 7

Câteva fapte privitoare la “cornul mic” dovedesc că Anticristul este un sistem şi nu un individ. Daniel 7:25 arată că “cornul mic … va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt”. Ideea că un Anticrist personal va nimici pe sfinţi în timpul unui “necaz de şapte ani” viitor prezintă o dilemă. Dacă, după cum pretind unii, adevărata Biserică este luată la cer înainte de “necaz”, cine sunt “sfinţii Celui Prea Înalt”, care sunt persecutaţi de omul păcatului? Ei răspund că aceştia sunt sfinţii “care vin din necazul cel mare”, din Apocalipsa 7, şi nu sfinţii sau Biserica lui Cristos care sunt luaţi înainte de necaz. Ei mai spun că sfinţii “care vin din necazul cel mare” vor fi în Împărăţie, dar nu vor domni cu Cristos în Împărăţia Sa. Domnia, spun ei, este rezervată exclusiv Bisericii lui Cristos.

Cu aceasta, ideea despre un viitor om al păcatului literal se năruie. În Daniel 7:13-14, Cristos este adus înaintea Tatălui Ceresc şi I Se dă Împărăţia. În Daniel 7:18 şi 22, “sfinţii Celui Prea Înalt”, aceiaşi sfinţi care sunt persecutaţi de “cornul mic”, de omul păcatului, primesc Împărăţia. Ne amintim că numai Cristos şi Biserica Sa domnesc în Împărăţie. De aceea, “sfinţii Celui Prea Înalt” din Daniel 7 nu sunt sfinţii “care vin din necazul cel mare”, ci sunt Biserica lui Cristos care domneşte cu Cristos. Aceasta ne dă şi elementul timp al omului păcatului. “Cornul mic” persecută pe aceşti sfinţi, în consecinţă, “cornul mic”, omul păcatului, este descoperit fie înaintea Zilei lui Cristos, fie înainte de a avea loc necazul.

Daniel 7:25 dărâmă toată ideea “strâmtorării de şapte ani”. Daniel 7:25 arată că “sfinţii Celui Prea Înalt” sunt nimiciţi de “cornul mic” o perioadă de “un timp, două timpuri şi jumătate de timp”, perioadă care se referă la trei ani şi jumătate sau 1260 de zile, după cum cei mai mulţi vor fi de acord. Am văzut deja că sfinţii persecutaţi de omul păcatului sunt Biserica, cei care domnesc cu Cristos, şi nu sfinţii care vin din necazul cel mare. Prin urmare, Biserica este persecutată 1260 de zile. De aceea, perioada de 1260 de zile are loc înaintea marii strâmtorări şi nu este parte din strâmtorare.

1260 de zile

Ce este această perioadă de 1260 de zile şi când a avut loc? Biblia îşi este propriul ei interpret. Aceasta înseamnă că Domnul a pus în Biblie anumite reguli pentru interpretarea simbolurilor, pildelor, profeţiilor timpului etc. Dacă ignorăm aceste reguli scripturale de bază, atunci înţelegerea noastră va fi confuză. Regula scripturală pentru interpretarea profeţiei timpului se găseşte în Ezechiel 4:1-8. Aici ni se dă o perioadă de 390 de zile, iar în Ezechiel 4:6 citim, “ţi-am rânduit o zi pentru fiecare an”. Prin această regulă de interpretare stabilită de către Dumnezeu, 390 de zile sunt egale cu 390 de ani. Prin urmare, toţi sunt de acord că şaptezeci de săptămâni (7 săptămâni înmulţit cu 7 zile fac 490 de zile) din Daniel 9:24-27 se referă la 490 de ani şi nu la 490 de zile. Aceasta se bazează pe cheia mai sus menţionată, că o zi este un an, dată în Ezechiel 4:6. Atunci, de ce unii fac o excepţie cu cele 1260 de zile din Daniel şi Apocalipsa şi insistă că este o perioadă literală de 1260 de zile? Potrivit regulii Domnului din Ezechiel 4:6, o zi pentru un an, aceasta ar fi o perioadă de 1260 de ani. Mulţi cercetători ai profeţiei aplică aceasta la perioada între 539 d. Cr. şi 1799. În 539 d. Cr., ultimul dintre cele trei coarne (puteri civile), care a stat în calea Papei de la Roma pentru a fi recunoscut ca şi conducătorul civil al Romei, a fost îndepărtat (Dan. 7:8). Ne amintim că în profeţie coarnele ilustrează în mod constant puterile civile sau guvernamentale. Papa era deja recunoscut ca şi conducătorul religios suprem al imperiului. Anul 539 d. Cr. marchează începutul puterii civile a papalităţii (“cornul mic”). Timp de 1260 de ani papalitatea, omul păcatului, a persecutat nemilos pe adevărata Biserică (Dan. 7:25), până când puterea persecutoare a papalităţii a fost zdrobită de Napoleon, prin aceea că în 1799 l-a luat pe papa prizonier. Această persecuţie a atins apogeul prin aşa-numita Sfânta Inchiziţie. Întemeiată de Papa Inocenţiu al III-lea în 1204 d. Cr., inchiziţia a fost aplicată cu o cruzime inimaginabilă în fiecare ţară, şi aşa-zisul “oficiu sfânt” al Inchiziţiei a continuat masacrul până când armatele lui Napoleon au pus capăt faptelor acestuia. Sate şi oraşe întregi au fost măcelărite fără discriminare în baza teoriei că “Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Zeci de mii au fost arşi de vii pe rug, în timp ce nenumăraţi alţii au fost supuşi celor mai oribile invenţii de tortură. Pe lângă cele mai spectaculoase crime ale Inchiziţiei, zdrobirea necruţătoare, continuă a persoanelor individuale timp de mai multe secole prezintă desigur o scenă înspăimântătoare. Nu-i de mirare că profetul Daniel a fost alarmat! (Dan. 7:28). Luarea papei ca prizonier de către Napoleon şi moartea lui în 1799 a pus capăt uneia din cele mai sângeroase perioade din istorie, 1260 de ani de persecuţie a sfinţilor de către papalitate.

Scripturile nu vorbesc de “strâmtorarea de şapte ani”, nici de două perioade de 1260 de zile una după alta. Următoarele citate sunt singurele locuri unde Biblia menţionează cele 1260 de zile: Daniel 7:25; 12:7; Apocalipsa 11:2, 3; 12:6, 14; 13:5. Fiecare este în acord cu Daniel 7:25. Poporul sfânt din Daniel 12:7, cetatea sfântă (indentificată în Apocalipsa 21:2 cu mireasa lui Cristos) din Apocalipsa 11:2, femeia (simbolul Bisericii, 2 Cor. 11:2) din Apocalipsa 12:6, 14, sfinţii din Apocalipsa 13:5, 7, toate acestea arată că Biserica lui Cristos este persecutată de către Anticrist timp de 1260 de zile. Şi regula biblică pentru profeţia timpului este o zi pentru un an (Ezec. 4:6). În timpul celor 1260 de ani de persecuţie a Bisericii de către papalitate, cei doi martori ai lui Dumnezeu (Apoc. 11:3 — Noul şi Vechiul Testament) au mărturisit îmbrăcaţi în saci — într-o limbă moartă, latina.

Semnele distinctive ale lui Anticrist

Daniel 7:25 arată patru caracteristici prin care poate fi identificat omul păcatului. “El (1) va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, (2) va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt şi (3) se va gândi să schimbe timpurile şi (4) legea”.

Am examinat deja primele două puncte: cuvintele absurde prin care papii au pretins a fi “ca Dumnezeu” şi nimicirea adevăratei Biserici de către papalitate. Papalitatea într-adevăr “a schimbat timpurile”. Nefiind dispusă să aştepte desfăşurarea planului lui Dumnezeu, papalitatea a schimbat timpul Împărăţiei lui Cristos. A declarat că domnia lui Cristos a început deja, şi a aplicat scripturile referitoare la gloria milenară a lui Cristos la stăpânirea necontestată a papilor până la 1799. (Biblia Douay, prima ediţie, nota de subsol la Apocalipsa 20:2). Alt exemplu de încercare a papalităţii să “schimbe timpurile” este schimbarea calendarului.

A schimbat papalitatea legile? Preceptele şi poruncile lui Dumnezeu au însemnat prea puţin. Prin pretinsul drept de a emite “dezlegări”, papii au pus deoparte adesea legile morale. Uciderea ereticilor era vrednică de laudă, jurămintele şi contractele erau anulate şi tortura era declarată “act de credinţă”. Spionajul, intriga, mărturia mincinoasă şi furtul erau declarate fapte virtuoase atunci când se făceau în slujba bisericii. Mai mult, nemulţumindu-se cu înlăturarea legilor divine, papii erau totdeauna gata să creeze altele noi, dacă împrejurările o cereau. A fost prescris celibatul clericilor, a fost interzis timp de secole consumul cărnii vinerea, au fost percepute taxe bisericeşti şi libertăţile oamenilor au fost adesea îngrădite.

Într-adevăr, cele patru semne distinctive ale omului păcatului date în Daniel 7:25 au fost împlinite în domnia josnică a papalităţii, în special până în anul 1799. De aceea Martin Luther şi ceilalţi reformatori au identificat sistemul papal cu Anticristul. Omul păcatului a fost deja descoperit, de aceea nu mai rămâne nici o obiecţie că Domnul nostru este acum prezent (2 Tes. 2:3).

Având înaintea noastră mărturia combinată a profeţiilor referitoare la întoarcerea Domnului nostru, putem avea încredere deplină că este prezent, la fel ca aceia care au fost martori oculari pe Muntele Schimbării la Faţă la prima venire a Sa. 2 Pet. 1:16-18.

De fapt, încrederea noastră în întoarcerea lui Isus este “mai sigură” în baza profeţiilor:

“Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” 2 Pet. 1:19.

Veghetorii, copiii luminii, văd zorii zilei şi Luceafărul lor de dimineaţă, Isus, ridicându-Se la orizont, în timp ce lumea doarme încă. Această cunoştinţă binecuvântată le întăreşte şi le umple de energie inimile atât de mult, încât sunt sfinţiţi într-un mod în care altfel n-ar fi putut fi. El Şi-a ţinut promisiunea, a venit din nou.

Ei văd sclipirile Soarelui Dreptăţii care va răsări în cele din urmă cu “vindecare sub aripile Lui” (Mal. 4:2) pentru a binecuvânta creaţia gemândă. Cu bucurie îşi dau seama că şi ei vor fi cu El, pentru că “cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Mat. 13:43.

ANEXA A

O listă a tuturor textelor scripturale în care apare cuvântul grecesc parousia

Ceea ce urmează este o listă a tuturor versetelor în care apare cuvântul grecesc parousia (în această listă este tradus corect prezenţă):

“Şi care va fi semnul prezenţei Tale?” Matei 24:3.

“Aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului.” Mat. 24:27, 37, 39.

“Apoi, la prezenţa Lui, cei care sunt ai lui Hristos.” 1 Corinteni 15:23.

“Căci cine este nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la prezenţa Lui?” 1 Tesaloniceni 2:19.

“Ca să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la prezenţaDomnului nostru Isus.” 1 Tesaloniceni 3:13.

“Noi, cei vii, care rămânem până la prezenţa Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.” 1 Tesaloniceni 4:15. “Să fie păzite întregi, fără vină, la prezenţa Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Tesaloniceni 5:23.

“Cât priveşte prezenţa Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El.” 2 Tesaloniceni 2:1.

“Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa cu arătarea (epifania) prezenţei Sale.” 2 Tesaloniceni 2:8.

“Prezenţa Lui este prin … .” 2 Tesaloniceni 2:9.

“Fiţi deci îndelung răbdători, fraţilor, până la prezenţa Domnului.” Iacov 5:7.

“Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci prezenţa Domnului este aproape.” Iacov 5:8.

“Puterea şi prezenţa Domnului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 1:16.

“În zilele din urmă vor veni (în Biserică) batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele (dorinţele) lor, şi zicând: “Unde este făgăduinţa prezenţei Lui?”” 2 Petru 3:3, 4.

“Grăbind prezenţa zilei Lui.” 2 Petru 3:12.

“Atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la prezenţa Lui, să nu rămânem de ruşine înaintea Lui.” 1 Ioan 2:28.

““De fapt”, zic ei, “epistolele lui sunt cu greutate şi pline de putere; dar prezenţa lui în trup este slabă şi cuvântul lui de dispreţuit””. 2 Corinteni 10:10.

“Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur.” Filipeni 2:12.

“Mă bucur de prezenţa lui Ştefana.” 1 Corinteni 16:17.

“Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin prezenţa lui Tit. Şi nu numai prin prezenţa lui.” 2 Corinteni 7:6, 7.

“Pentru ca prin prezenţa mea la voi … .” Filipeni 1:26.

ANEXA B

Originea şi evaluarea scripturală a teoriei “strâmtorării de şapte ani”

Mulţi susţin teoria “strâmtorării de şapte ani”, care spune pe scurt următoarele: Cristos Se întoarce pe pământ în secret ca să “răpească” Biserica şi s-o ia la cer. Aceasta va fi urmată (nu cu necesitate imediat) de şapte ani literali de strâmtorare în timpul cărora intră pe scena lumii “omul păcatului”. La încheierea celor şapte ani, Cristos Se întoarce cu Biserica în mod public (“orice ochi Îl va vedea”), îl nimiceşte pe anticrist şi pe prorocul mincinos şi începe domnia Sa Milenară. Există variante ale teoriei “strâmtorării de şapte ani”. Unii cred că Cristos Îşi adună Biserica la mijlocul celor şapte ani şi numesc acest concept “răpirea de la mijlocul strâmtorării”. Alţii susţin că Biserica este luată după strâmtorare, şi acest concept ei îl numesc “răpirea poststrâmtorare”.

Teoria “strâmtorării de şapte ani” îşi are rădăcinile în dispensaţionalism, care la rândul lui îşi are originea, nu în protestantismul istoric, ci în anii 1800 prin J. N. Darby, conducătorul segmentului majoritar al Fraţilor Plymouth, un grup minunat de oameni, care reprezintă doar slab protestantismul istoric.

Un lucru care produce mai mare dezorientare este că Darby a reînsufleţit vederile contrareformatoare ale unui iezuit spaniol numit Ribera. Un concept de bază al Reformei este că papalitatea ca sistem este Anticristul şi că mult din cartea Apocalipsei îşi are împlinirea în timpul istoriei Bisericii. În 1590, Ribera a publicat un comentariu asupra Apocalipsei, ca o contrainterpretare a celei date de protestantism, în care el a aplicat totul, în afara primelor capitole ale Apocalipsei, la timpul sfârşitului, şi că Anticristul va fi o singură persoană rea (nu un sistem) care va conduce lumea timp de trei ani şi jumătate la timpul sfârşitului.

Darby pretindea că toate evenimentele din Apocalipsa, de la capitolul 6 până la capitolul 19, au loc în timpul “strâmtorării de şapte ani”. Totuşi, nimic din cartea Apocalipsei nu spune, sau nici măcar nu face aluzie că cele şapte peceţi sunt rupte, cele şapte trâmbiţe sună şi cele şapte pedepse sunt vărsate într-o perioadă de şapte ani. Nici măcar nu este menţionată în cartea Apocalipsei o perioadă de şapte ani. De fapt este menţionată o perioadă de trei ani şi jumătate. Totuşi, aceasta nu este nicăieri indicată a fi jumătatea unei perioade de şapte ani. Poate fi dovedit uşor din Scripturi că cei trei ani şi jumătate survin înaintea strâmtorării. (A se vedea paginile 62-66). De aceea, reformatori ca Wycliffe, Luther, Calvin, Wesley au crezut că cei trei ani şi jumătate sau cele 1260 de zile sunt simbolul perioadei de 1260 de ani care a început înainte de timpul lor şi s-a extins până la “timpul sfârşitului”.

Conceptul “strâmtorării de şapte ani” se bazează exclusiv pe o aplicare nepotrivită a lui Daniel 9:24-27, care vorbeşte despre o perioadă de şaptezeci de săptămâni hotărâtă asupra poporului evreu. Şaptezeci de săptămâni sunt egale cu 490 de zile. Cu toţii sunt de acord, pe baza lui Ezechiel 4:6 — o zi pentru un an — că aceste şaptezeci de săptămâni fac, nu 490 de zile literale, ci 490 de ani. Iarăşi, există unanimitate asupra faptului că cele 69 de săptămâni din Daniel 9:25 marchează perioada de la decretul dat în zilele lui Neemia până la prima venire a lui Cristos. Versetul 26 declară că “după” cele 69 de săptămâni “Unsul (Cristos) va fi stârpit”. Versetul 27 arată că “la jumătatea săptămânii (a şaptezecea), el (Cristosul) va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare”. Moartea lui Cristos a pus capăt necesităţii de a mai fi oferite jertfe tipice de către preoţimea lui Israel.

Să luăm bine seama că Daniel 9:26 spune că “după” cele 69 de săptămâni, “Unsul (Cristosul) va fi stârpit”. Cuvântul ebraic achor înseamnă după. Nu înseamnă în sau în timpul. Totuşi, cei care pledează pentru strâmtorarea de şapte ani spun că Mesia a fost stârpit în sau în timpul celei de-a 69-a săptămâni. Aceasta este o interpretare greşită a versetului 26, care spune clar că “după” 69 de săptămâni Cristosul va fi stârpit. Săptămâna a 70-a este după 69 de săptămâni şi versetul 27 arată clar că Cristos a murit la mijlocul celei de-a 70-a săptămâni. De aceea, perioada de şapte ani din săptămâna a 70-a nu este lăsată până la sfârşitul Vârstei Creştine. Astfel conceptul strâmtorării de şapte ani cade.

Poziţia istorică a protestantismului timp de 300 de ani de la Reformă încoace a fost că a 70-a săptămână urmează imediat celor 69 de săptămâni şi s-a împlinit cu moartea lui Cristos “la jumătatea” (în mijlocul) ei. În secolul al 19-lea dispensaţionaliştii au venit şi au spus: “Nu-i aşa, există o paranteză între cele 69 de săptămâni şi a 70-a. Acest interval este perioada dintre prima venire şi răpire”. Ei mai spun: “A 70-a săptămână, şapte ani, începe să se numere. Şi “El” din Daniel 9:27 nu este Cristos, ci anticrist, şi cei şapte ani din săptămâna a 70-a sunt “strâmtorarea de şapte ani” în care se împlinesc capitolele 6-19 din Apocalipsa”. Faptul că acest interval este o simplă presupunere, care nu se bazează pe Scripturi, pare să conteze prea puţin pentru aceşti dispensaţionalişti.

ANEXA C

Toate scripturile în care apare cuvântul “a vedea” în legătură cu a doua venire a Domnului

Matei 24:30, 31 — “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedeape Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”

După cum s-a arătat la paginile 47 şi 48, Matei 24:30-31 nu poate fi luat literal. Cele ce urmează sunt o analiză scripturală a simbolurilor din acest pasaj profund figurat.

Cer şi ceruri

Isaia 34:2-8, vorbind despre nimicirea din timpul Zilei Domnului, spune că “toată oştirea (mulţimea) cerurilor piere … şi toată oştirea lor cade … . “Căci sabia Mea s-a îmbătat în ceruri”” (versetele 4, 5). Cerurile fizice nu conţin mulţimi de oameni. Dar oamenii din cerurile simbolice (sistemele religioase corupte) vor suferi fiindcă speranţele lor false vor fi nimicite (simbolizat prin sabia plină de sânge). Ioel 2 descrie Ziua Domnului. Versetele 9-11 vorbesc despre o mare armată care face să se “cutremure” pământul şi să se “zguduie” cerurile. Cerurile fizice nu se cutremură în faţa unei armate, dar forţele revoluţionare vor înspăimânta şi vor răsturna cerurile bisericii nominale. Cerurile din Ioel 2:10 trebuie să fie aceleaşi ca în Matei 24:29-31, pentru că în cerurile din ambele pasaje, soarele şi luna se întunecă simbolic.

Norii

Ioel 2, o scriptură paralelă la Matei 24:29-31, arată că norii simbolizează necaz. În Ioel 2:1, 2 se face referire la “nori” care devin îngrozitor de ameninţători în zorile timpurii ale noii zile a Domnului. “O zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întind peste munţi — un popor mare şi puternic cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie.”

Se va observa din aceasta că “norii” care apar în zorile timpurii ale zilei prezenţei Domnului constau de fapt într-un “popor mare şi puternic”, cum n-a mai fost cunoscut niciodată unul asemănător. Evident aceasta este o referire la ridicarea unor forţe armate atât de înspăimântătoare încât civilizaţia se va zgudui şi va cădea sub impactul luptei revoluţionare pe care aceste forţe o vor precipita. Aceşti nori ai strâmtorării sunt vizibili chiar şi acum.

A vedea

S-a stabilit deja că cuvântul grecesc optomai poate însemna percepţie mintală (pag. 50, 51).

Îngeri

Cuvântul “înger”, în greacă angelos, înseamnă literal “mesager”. Adesea se referă la oştirea îngerească, dar se poate referi tot atât de potrivit la orice mesager al lui Dumnezeu. De exemplu, Cristos revenit este simbolizat printr-un înger care leagă pe Satan pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:1-3).

Trâmbiţe

Cuvântul “trâmbiţă” este folosit în Scripturi ca să simbolizeze o vestire a adevărului. Când vorbeşte despre vestirea clară a adevărului, Pavel spune: “Dacă trâmbiţa dă un sunet nesigur, cine se va pregăti de luptă?” (1 Cor. 14:8). Iarăşi Ioel 2 face paralela cu Matei 24:30, 31 şi arată semnificaţia simbolică a acestei trâmbiţe. Din versetul 1 aflăm că vestirea adevărului este cea care avertizează poporul în legătură cu Ziua Domnului. În |efania 1:14 şi 16, se vorbeşte despre Ziua Domnului ca despre “ziua în care va răsuna cornul”, în care se dă o avertizare prin adevăr “împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte” (imensele interese ale lumii rele de astăzi).

Această trâmbiţă din Matei 24:31 este în mod evident aceeaşi cu “cea din urmă trâmbiţă” din 1 Corinteni 15:52 şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu din 1 Tesaloniceni 4:16, deoarece toate trei sunt legate de întoarcerea lui Cristos. Această trâmbiţă este simbolul unei mari vestiri a adevărului la întoarcerea lui Cristos.

Cele patru vânturi

Apocalipsa 7:1 vorbeşte despre vânturile din cele patru colţuri ale pământului care, atunci când sunt dezlegate, produc o mare nimicire. Dezlegarea celor patru vânturi va produce o furtună, care este un alt simbol folosit în Scripturi (Ier. 25:32; Isa. 66:15-16) ca să descrie faza finală şi cea mai severă a “timpului de strâmtorare”. Dan. 12:1.

Acum că am constatat din scripturile paralele sensul simbolurilor acestui pasaj profund figurativ, Matei 24:29-31 devine uşor de înţeles. Ca răspuns la întrebarea ucenicilor cu privire la semnele prezenţei Sale (Mat. 24:3), Isus a înşirat mai multe evenimente care au existat întotdeauna în istorie: “războaie şi veşti de războaie”; “un popor se va scula împotriva altui popor”; “foamete, epidemii şi cutremure de pământ”. Apoi Isus a spus: “Dar toate acestea nu vor fi decât începutul durerilor (sau al strâmtorării)”. Acestea nu sunt evenimente neobişnuite. Ele sunt obişnuite în istorie. Apoi în Matei 24:29 El spune: “Îndată după acele zile de necaz” (necazul obişnuit din istorie), avea să se întâmple ceva în ceruri. “Puterile cerurilor vor fi clătinate.” Schimbări grave vor clătina cerurile bisericii nominale. “Soarele (soarele Evangheliei) se va întuneca, luna (Legea Mozaică) nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer.” Evanghelia (Noul Testament) şi Legea Mozaică (Vechiul Testament) au fost întotdeauna sub atacul celor din afara Bisericii. Apocalipsa 12:1 arată că soarele şi luna au fost întotdeauna puterea susţinătoare a femeii, Biserica adevărată. Dar fenomenul timpului nostru este că Biblia (Soarele şi Luna) este sub atacul moderniştilor din interiorul bisericii care neagă inspiraţia divină a Scripturii. (Un sondaj făcut printre delegaţii Consiliului Naţional al Bisericilor a arătat că peste o treime n-au putut declara că au o credinţă fermă în Dumnezeu.)

Stelele pot simboliza fie pe învăţătorii credincioşi, fie pe cei necredincioşi. Aceste “stele” care “vor cădea din cer” reprezintă învăţători falşi care cad de la o slujire spirituală la una pământească, la nivel politic sau social. Cu adevărat puterile cerurilor sunt clătinate. Bătălia între fundamentalişti şi modernişti a sfâşiat în mod dureros cerurile bisericii. Teologia Dumnezeu este mort nu este decât un exemplu al acestei clătinări. Începând cu Conciliul Vatican II, catolicismul este de asemenea în mod dureros sfâşiat.

Versetul 30: “Atunci (după strâmtorarea din acele zile) se va arăta în cer semnul (în greacă semeion, dovada) Fiului Omului”. Una din primele dovezi ale parousiei, prezenţei lui Cristos va apărea în cerurile bisericii nominale. Această dovadă este întunecarea soarelui şi a lunii şi căderea stelelor. Când vedem un atac în masă al conducătorilor bisericii cu privire la inspiraţia divină a Bibliei, iar slujitorii bisericii căzând dintr-o condiţie spirituală la o evanghelie politică sau socială, atunci ştim că Cristos S-a întors.

Din Ioel 2:9-11 vedem că forţele revoluţionare agnostice sunt cele care clatină cerurile. Într-adevăr, filosofiile lor au influenţat pe filosofi să respingă Biblia şi să degenereze într-o luptă politică. Aceasta s-a reflectat în recomandarea dată la Conferinţa despre Biserică şi Societate (Detroit, 1968), că bisericile ar trebui să susţină violenţa dacă este necesar, pentru a se ajunge la o schimbare socială. Aceste filosofii revoluţionare clatină şi pământul. Revoluţia este prezentă începând cu Revoluţia Bolşevică din 1917. Forţele revoluţionare şi contrarevoluţionare au erupt în al doilea război mondial. Apoi a urmat preluarea unei treimi din lume de către comunişti. Flacăra revoluţiei s-a răspândit în Africa şi Asia când naţiunile asuprite au dat jos jugul colonialismului. Noi suntem martorii revoluţei negrilor, revoluţiei sexuale, revoluţiei tinerilor, revoluţiei etnice etc. Nu-i de mirare că relatarea lui Luca (Luca 21:25, 26), vorbind despre clătinarea cerurilor, adaugă: “Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor (elementele agitate şi anarhiste). Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ (societate), căci puterile cerurilor (biserica nominală) vor fi zguduite”.

Urletul mării şi al valurilor simbolizează masele agitate ale omenirii (Isa. 57:20), strunite dar nu pe deplin supuse de legile şi reglementările societăţii. Fiecare a auzit ceva din acest “urlet”, cu izbucniri ocazionale furtunoase care lovesc pământul (ordinea socială) ca nişte valuri uriaşe şi care caută să-l înghită. Stăpânite pentru un timp, aceste valuri cresc în greutate şi forţă; şi, după cum este arătat în profeţie, este numai o problemă de câţiva ani până când toţi munţii (împărăţiile) se vor “zgudui în inima mărilor” şi vor cădea în anarhie. Psalmul 46:2.

În legătură cu aceasta, Matei 24:30 spune: “toate popoarele pământului se vor boci” când “vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii (strâmtorarea) cerului” (şi a “pământului”, după Luca). Acest necaz fără precedent a făcut să plângă întreaga omenire. Ea vede cu ochii dărâmarea lumii. Omenirea vede norii — necazul. Mulţi chiar înţeleg aceste schimbări drastice ca durerile naşterii care trebuie să preceadă naşterea unei noi ordini mondiale. Pe măsură ce necazul se intensifică, ei vor începe să-L vadă pe Fiul Omului pe norii necazului şi să recunoască faptul că “marea strâmtorare” va da naştere Împărăţiei lui Cristos pe pământ.

În timp ce cerurile (bisericile nominale) din Matei 24:29 trec printr-o mare zguduire, versetul 31 arată o lucrare de seceriş în progres. “El (Cristos) va trimite pe îngerii Săi (trimişii) cu un răsunet puternic de trâmbiţă (adevărul) şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor (biserica nominală) până la cealaltă.”

|efania 1:14, 16 arată că “ziua DOMNULUI” este şi “ziua sunării din corn”. Aceasta exclude o trâmbiţă literală care sună pe moment, şi confirmă o trâmbiţă simbolică a adevărului care sună o perioadă de timp.

Matei 24:31 descrie o mare adunare a celor aleşi, Biserica (1 Pet. 1:2), adunare care se face printr-o vestire a adevărului (trâmbiţă) în timpul prezenţei lui Cristos. Aceasta este o referire la lucrarea secerişului de la sfârşitul Veacului Evanghelic, descrisă în detaliu în Matei 13:24-30, 36-43. Aici Isus spune că îngerii sunt secerătorii care adună grâul (creştinii credincioşi). Secerătorii nu se referă la îngeri ca fiinţe spirituale, ci la poporul Domnului care este angajat în lucrarea secerişului. Matei 9:38.

Deoarece neghina arată ca grâul, lecţia este că îngerii (trimişii Domnului revenit) vor face o lucrare de separare, nu între biserică şi lume, ci în biserica nominală, “cerurile” actuale. Această lucrare este reprezentată sub diferite descrieri simbolice: adunarea grâului dintre neghină, în grânar (Mat. 13:30); adunarea peştilor buni în coşuri şi aruncarea înapoi în mare a celor nepotriviţi, prinşi în plasa Evangheliei (Mat. 13:47-49); adunarea mărgăritarelor Sale (Mal. 3:17); chemarea “poporului Meu” afară din Babilon (Apoc. 18:4); strigătul de la miezul nopţii către fecioare, care le separă pe cele înţelepte de cele nechibzuite (Mat. 25:6); şi, în această profeţie, adunarea “aleşilor” dintre cei nealeşi din creştinătate, din cele patru vânturi — din fiecare parte.

Nu trebuie să aşteptăm să apară nişte îngeri spirituali cu aripi care să zboare prin aer, sunând dintr-o trâmbiţă mare şi luând de ici şi de colo pe unii dintre sfinţi — după cum nu trebuie să ne aşteptăm nici să devenim peşti literali puşi în coşuri literale, sau seminţe literale de grâu puse în grânar literal. Îngerii sau trimişii folosiţi de Domnul în această strângere a secerişului sunt acel fel de trimişi pe care i-a folosit în serviciul Său de-a lungul acestui veac — servitori pământeşti, concepuţi de Spiritul sfânt, “creaţii noi” în Isus Cristos.

“Adunarea aleşilor Lui (Biserica) din cele patru vânturi” înseamnă că această adunare va fi împlinită înainte ca cele patru vânturi să fie complet dezlegate şi ele să devină furtună. Lucrarea secerişului se va completa înainte de furtună, sau de ultima fază a timpului de necaz. De asemenea, aleşii sunt adunaţi “de la o margine a cerurilor până la cealaltă”, adică, afară din toate bisericile nominale.

Lucrarea secerişului din Matei 13 şi Matei 24:31 este aceeaşi lucrare cu cea din Apocalipsa 18:1-4, unde am văzut deja că Cristos revenit Îşi adună poporul credincios afară din Babilon (ceruri, bisericile nominale), şi îi pregăteşte o masă spirituală îmbelşugată de adevăr prezent. Astfel vedem că, împărţind drept cuvântul Adevărului — comparând simbolurile din Matei 24:29-31 cu simbolurile scripturilor paralele — Biblia devine propriul ei interpret.

Apocalipsa 1:7

Şi Apocalipsa 1:7 este folosit adesea spre a dovedi că fiecare va vedea literal pe Domnul revenit. “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea (optomai), şi cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui.”

Cuvântul “vedea” în greacă este optomai, care am văzut deja că poate înseamna fie percepţie mintală fie vedere literală. Acest verset nu poate fi luat literal, deoarece aceia care L-au străpuns pe Isus au murit de mult. Nu evreii care trăiesc pe pământ când Se întoarce Cristos L-au străpuns în mod literal. Dacă “cei care L-au străpuns” este simbolic, atunci “norii” şi “orice ochi” care-L va vedea trebuie să fie de asemenea simbolice. Cristos Se întoarce în norii strâmtorării. Când timpul de strâmtorare va atinge apogeul, orice ochi, întreaga omenire, va începe să înţeleagă că necazul este rezultatul prezenţei invizibile a lui Cristos. “Cei care L-au străpuns” pe Calvar sunt simbolul poporului evreu care trăieşte la întoarcerea lui Cristos. Zaharia 12:9, 10 arată că unul din aspectele din urmă ale timpului de strâmtorare va fi o invazie a statului modern Israel. Eliberarea lor din această invazie de către Domnul revenit îi va face să înţeleagă că Cristos este prezent.

Şi în timpul de strâmtorare “toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui”. Timpul de strâmtorare este rezultatul direct al prezenţei lui Cristos. Pe măsură ce strâmtorarea va creşte în intensitate, întreaga omenire va plânge până când în final oamenii vor înţelege că aceasta este o dovadă a prezenţei lui Cristos.

Matei 26:64

O altă scriptură aplicată uneori greşit, că se referă la vedere literală, este Matei 26:64. Vorbind Marelui Preot, Isus a spus: “De acum încolo veţi vedea (optomai) pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului”. Iarăşi, cuvântul grecesc tradus “vedea” este optomai, care aici înseamnă percepţie mintală. Dacă această scriptură este literală, atunci Marele Preot va fi în viaţă pe pământ atunci când Se întoarce Cristos. Aceasta este literalmente imposibil. Marele Preot Caiafa este reprezentantul întregii naţiuni evreieşti. Şi am văzut din scripturile precedente că Domnul revenit Se va descoperi naţiunii evreieşti într-un mod cu totul deosebit în timpul de strâmtorare — norii.

Luca 13:35

Luca 13:35 spune: “Nu Mă veţi mai vedea (eido) până veţi zice: “Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului””. Cuvântul grecesc tradus aici “vedea” este eido. Şi acesta poate însemna precepţie mintală sau vedere literală. (Concordanţa Strong defineşte eido a vedea literal sau figurativ.) Naţiunea evreiască a fost respinsă de la favoarea specială prin aceste cuvinte de judecată pronunţate de Isus. Dar, aşa cum arată Zaharia 12:10-14, ei se vor pocăi de renegarea lui Cristos şi vor vedea (discerne) şi vor primi binecuvântările venite de la Domnul revenit, şi vor deveni o naţiune conducătoare în Împărăţia lui Cristos.

Fapte 1:11

Fapte 1:11 este o altă scriptură folosită uneori spre a dovedi că Domnul revenit va fi văzut de ochiul literal. “Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” Fapte 1:11 nu spune, cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se la cer, în acelaşi fel Îl veţi vedea venind iarăşi. Nu spune că cei care L-au văzut plecând, Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va vedea venind. Ceea ce spune este că modul venirii Sale va fi ca modul plecării Sale. Modul plecării n-a fost cu mare strălucire şi mare demonstraţie, cu sunete de trâmbiţă şi cu voci, cu un strigăt puternic străbătând văzduhul şi persoana Domnului strălucind în glorie şi lumină supranaturală. Ci a fost liniştit, tainic, nevăzând şi neştiind nimeni despre acest fapt, cu excepţia urmaşilor Săi credincioşi. Lumea nu L-a văzut plecând, nici măcar n-a ştiut că El pleca, şi nu i-a interesat. Astfel numai Biserica va discerne la început prezenţa Sa.

Printr-o examinare atentă a scripturilor din această anexă, devine evident că ele nu pot fi luate literal. Ele susţin ideea că în final toată omenirea va vedea, va discerne, va înţelege mintal prezenţa invizibilă a lui Cristos.

Terorismul şi profeţia Biblica

Cuprins[hide]

CAPITOLUL 1

Terorismul şi profeţia biblică

“Cel slab să zică: “Sunt tare!”” Ioel 3:10

Au trecut mai bine de trei ani de la atacul mişelesc din 9 septembrie. În pofida miliardelor cheltuite pentru “securitatea internă”, publicul american este încă apăsat de frică.

În locul “cerului prietenos” al companiei United Airlines, publicul vede acum “cerul pustiu” al tuturor companiilor aeriene. Chiar dacă s-au luat cele mai stricte măsuri de securitate în aeropoarte, mare parte din public preferă să călătorească pe “şoselele prietenoase”. Sursele de apă, rafinăriile, uzinele electrice, căile ferate, podurile şi tunelurile mari rămân vulnerabile. Oamenii încearcă să uite tragedia care le-a zdrobit inimile, dar sunt urmăriţi de o teamă chinuitoare. Poate fi America cea de neînvins … învinsă?

Oficialii guvernamentali spun că atacurile teroriste s-ar putea repeta şi se vor repeta. Războaiele din Afganistan şi Irak au dovedit că “puterea militară” poate birui armatele, dar nu poate birui hotărârea diabolică a teroriştilor islamici.

Terorismul wahhabit şi Arabia Saudită

După multă investigare, Gerlad Posner în noua sa carte, De ce a dormit America, a arătat că Arabia Saudită avea un plan secret în privinţa unui atac terorist programat pentru 11 septembrie pe solul american.

Osama ben Laden a îmbrăţişat terorismul wahhabit în ţara sa natală, Arabia Saudită. Ce este wahhabismul?

Erezia wahhabită a fost fondată de Mahomed Ibn-I-Wahhab (1703-1792) al Arabiei. El a fost excomunicat din Islam de către conducătorii islamici suniţi. Fiica lui s-a căsătorit cu Abdul Aziz, fiul lui Mahomed ben Saud, conducătorul tribului Saud. Mahomed ben Saud a adoptat wahhabismul ca religie a tribului său, care ocupa provincia arabă estică, Najd.

Între 1919 şi 1926, tribul Saud wahhabit a cucerit provincia arabă vestică, Hejaz, cu oraşele sfinte Mecca şi Medina, de la şeriful Hussein din dinastia haşemită. Haşemiţii erau descendenţi direcţi din Mahomed, profetul islamic, şi păzitorii tradiţionali ai Meccăi şi Medinei.

Cu puţin timp înainte de a cădea, Hussein, şeriful Meccăi şi Medinei, l-a pus pe fiul său, emirul Feisal, să semneze un acord cu Chaim Weizmann (la 3 ianuarie 1919) că în Palestina se putea stabili un stat evreu. Dar tribul Saud wahhabit se împotrivea amarnic unui stat evreu.

La 18 septembrie 1932, “regele” Abdul Aziz ben Saud a proclamat stabilirea regatului Arabiei Saudite. Wahhabismul, religia tribului Saud, a devenit religia oficială a Regatului Saudit.

Începând din 1960 saudiţii wahhabiţi şi-au extins reţelele religioase în America de Nord, în Europa şi în anumite părţi ale Asiei prin activităţi misionare agresive printre populaţiile arabe din acele locuri. Mii şi mii s-au convertit la wahhabism şi sunt pregătiţi să comită crime în masă în numele religiei lor.

Autorul acestei scrieri a primit corespondenţă de la centrul islamic din Statele Unite în care se declara că este numai o chestiune de timp până când Islamul va cuceri Statele Unite. Ce remarcabilă împlinire a lui Ioel 3:10! Naţiunile arabe slabe din punct de vedere militar, se ridică în faţa Statelor Unite, superputerea neîntrecută, lăudându-se: “Sunt tare!”

Wahhabiţii nu se tem nici de tortură, nici de moarte. Ei se bucură în moarte, sinucidere şi ucidere în masă. Wahhabismul este o relgie rea, demonică, satanică. Wahhabiţii nu pot fi mituiţi sau cumpăraţi cu bunuri materiale, pe care conducătorii puterilor apusene sunt obişnuiţi să le acorde marionetelor din Lumea a Treia. Poate că teroriştii islamici sunt parte din “popoarele cele mai rele”, despre care a profeţit Ezechiel (7:24).

Aceştia nu pot accepta nimic altceva decât, fie stăpânirea lumii prin convertire în masă, fie exterminare în masă. Wahhabitul îi poate oferi unui newahhabit numai două alternative: convertire sau moarte.

Multe moschei “islamice”, centre sociale şi organizaţii din America de Nord şi din Europa sunt de fapt finanţate de wahhabiţii din Statul Saudit şi din Golf. Acestea fac pregătiri ca să servească drept rampe de lansare pentru sperata lor preluare a Americii de Nord şi a Europei.

Al-Qaida este numai una din reţelele criminale wahhabite. Cu toate că taberele de instruire ale lui Osama ben Laden au fost convenabil plasate în îndepărtatul Afganistan, banii lui ben Laden sunt în băncile Saudite cu deplina cunoştinţă şi aprobare a familiei conducătoare Saud.

Un scurt raport din iulie trecut, dat unui comitet de consiliere de la Pentagon, a descris Arabia Saudită ca un vrăjmaş al Statelor Unite. “Miezul răului, forţa lui motrice, cel mai periculos împotrivitor”, aşa este descrisă Arabia Saudită în raport, potrivit unui articol din Washington Post (din 5 august 2002). Un alt extras spune: “Arabia Saudită sprijină pe vrăjmaşii noştri şi atacă pe aliaţii noştri”.

Israelul — principala ţintă a terorismului

Terorismul care devastează Israelul datează din vremea antisemitismului lui Mahomed şi a veninului scris împotriva evreilor în Coran. În 1917 când Declaraţia Balfour a promis un stat evreu în zona ocupată acum de Israel şi de Iordania, şeriful Hussein al Meccăi, stăpânitor al Peninsulei Arabe şi lider recunoscut al întregului popor arab, a admis că această ură trebuia să înceteze.

Hussein a crezut că evreii şi arabii moderni puteau lucra împreună şi că experienţa evreilor va aduce progres economic rapid pentru popoarele arabe. Fiul lui Hussein, emirul Feisal, a spus: “Arabii admit pretenţiile morale ale evreilor. Ei îi privesc pe evrei ca rude şi vor fi bucuroşi să satisfacă pretenţiile lor juste. … Nici un arab nu poate fi suspicios că evreii ar fi naţionalişti … şi eu le spun evreilor: Bine aţi venit acasă”.

Politica britanică şi franceză a complicat această conciliere între arabi şi evrei. Prevestirea morţii acestei concilieri a venit odată cu răsturnarea de la putere a lui Hussein de către Ibn Saud. El şi-a numit noul domeniu Arabia Saudită, iar wahhabismul religia lui oficială.

În 1960, când Arafat a devenit şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei sprijinirea lui s-a făcut în mare parte cu bani wahhabiţi din Arabia Saudită.

Mitul Palestinian

Lăsând la o parte retorica, războiul arab împotriva Israelului se bazează în principal pe ura islamică împotriva evreilor. Pentru a-şi justifica violenţa, propagandiştii arabi au dezvoltat o mitologie elaborată despre o ţară furată, despre o veche naţiune palestiniană şi despre o crudă expulzare a lor de către evrei. Ei au repetat-o atât de des şi atât de tare încât o mare parte din lume o crede. Mediile de informare au acaparat această propagandă şi se străduiesc să separe actele de violenţă palestiniene de terorismul islamic internaţional, înfăţişându-i pe palestinieni ca luptători pentru libertate. Nu contează că istoria, Biblia şi arheologia atestă că evreii au prosperat ca popor timp de peste 1700 de ani în străvechea ţară a lui Israel. Uită că au existat evrei în ţara lui Israel neîntrerupt timp de peste 3000 de ani. Publicului i se spune că evreii n-au trăit niciodată în ţară până în timpurile recente, şi mulţi cred.

Timp de decenii mulţi au susţinut că palestinienii au o poziţie morală superioară celei a israeliţilor. Că ei sunt un popor subjugat ilegal care ripostează într-un mod care poate că este violent, dar este potrivit. Superioritatea morală a palestinienilor a devenit suspectă când lumea a văzut o gloată palestiniană aclamând un tânăr care-şi ţinea mâinile ridicate, roşii de sângele unui soldat evreu sfâşiat şi bătut de moarte — sau poate când palestinienii au călcat în picioare într-o peşteră doi băieţi până i-au omorât, unul din ei fiind cetăţean american. Sau poate când a văzut “momentul vesel” al unei alte crime cumplite. Violenţa palestiniană este terorism. Face parte din reţeaua islamică a terorismului. Să nu uităm, saudiţii dau familiilor teroriştilor sinucigaşi o răsplată de 25.000 dolari.

Din nefericire, în timpul atacurilor israeliene asupra teroriştilor palestinieni uneori sunt ucişi copii şi civili. Unii pretind că aceasta îi face pe israelieni terorişti. Dar să nu uităm, atentatele sinucigaşe palestiniene au loc în zone aglomerate cu civili, pe când israelienii nu fac acest lucru.*

În timpul Săptămânii de solidaritate cu Irakul, pancartele cu inscripţii ale palestinienilor au dovedit că aceştia sunt o componentă a reţelei globale a terorii. “Agresiunea împotriva Irakului reprezintă agresiune împotriva Palestinei şi a întregii naţiuni arabe”, se putea citi pe o pancartă. “Irakienii şi palestinienii sunt în aceeaşi traşee”, spunea alta. La un miting al grupării Hamas, se puteau citi inscripţiile: “Moarte Americii!” şi “Victorie de la Ierusalim la Bagdad!” Nu este de mirare că ben Laden a luat-o înaintea declaraţiei de război a lui Bush împotriva terorismului cu un an, când a declarat război împotriva celor doi “Satani” — Statele Unite şi Israelul.

O legătură între reţeaua teroristă Saudită Wahhabi şi terorismul palestinian este că saudiţii dau teroriştilor sinucigaşi palestinieni daruri în bani.

Dar nu va fi întotdeauna aşa. Există speranţă. Aceste împliniri ale profeţiei timpului sfârşitului preced împărăţia de pace a lui Dumnezeu, de securitate economică şi fericire pentru toţi. Hagai 2:7; Psalmul 46:8-10 şi Ţefania 3:8, 9.

CAPITOLUL 2

Drepturile divine ale Israelului asupra ţării

Cei mai mulţi creştini sunt de acord că Dumnezeu a dat vechea ţară numită Israel descendenţilor lui Avraam, Isaac şi Iacov, dar fiindcă naţiunea evreiască L-a respins pe Isus ca Mesia al lor, mulţi cred că Israelul a pierdut pe vecie drepturile la acea ţară.

Ce spun Scripturile?

Acest concept revizionist al pierderii ţării de către Israel este combătut de profetul Ieremia. “Aşa vorbeşte DOMNUL: “Dacă nu mai rămâne în picioare legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov … căci îi voi aduce înapoi din captivitate şi voi avea milă de ei” (Ieremia 31:35-37; 33:25, 26). Aceste două profeţii din Ieremia distrug “teologia revizionistă”.

Numai când legile universului vor înceta să stăpânească ziua şi noaptea şi funcţionarea cerului şi a pământului, numai atunci va respinge Dumnezeu pe sămânţa lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov. Apoi Ieremia arată: “Cetatea îvechiul Ierusalimş va fi zidită iarăşi pentru DOMNUL” de către evreii reveniţi, şi “nu va mai fi niciodată nici surpată, nici dărâmată” (Ieremia 31:38-40). Descendenţii lui Israel (Iacov) — nu ai lui Ismael sau ai lui Esau — vor primi oraşul Ierusalim (inclusiv Ierusalimul de Est) pe vecie.

Cartea lui Zaharia a fost scrisă după întoarcerea din robia babiloniană şi în timpul zidirii celui de-al doilea templu. Totuşi Zaharia a profeţit o risipire viitoare şi o readunare finală a lui Isarel în ţara lui — care va culmina cu faptul că Ierusalimul va deveni capitala împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Zaharia 8:7, 8 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Iată, Eu voi salva pe poporul Meu din ţara de la răsăritul soarelui şi din ţara de la asfinţitul soarelui. Îi voi aduce şi ei vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul lor, în adevăr şi în dreptate.”

Zaharia 8:13 — “După cum aţi fost un blestem între popoare, casa lui Iuda şi casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare. Nu vă temeţi, ci întăriţi-vă mâinile!”

Zaharia 8:20-23 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori din multe cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, zicând: “Hai să implorăm de îndată pe DOMNUL şi să căutăm pe DOMNUL oştirilor! Şi voi merge şi eu!” Şi multe popoare şi neamuri puternice vor veni să caute pe DOMNUL oştirilor la Ierusalim şi să se roage DOMNULUI. Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “În zilele acelea, zece oameni din toate limbile popoarelor vor apuca pe un iudeu de poala hainei, zicând: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!””

Israel a fost scos din ţara lui ca pedeapsă pentru respingerea profeţilor lui Dumnezeu şi în final respingerea Fiului Său. Dar urma să fie o adunare la timpul sfârşitului, pe care noi o vedem acum.

Ieremia 16:13-15 — “De aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo, veţi sluji altor dumnezei, zi şi noapte, căci nu vă voi arăta îndurare. De aceea, iată, vin zile, zice DOMNUL, când nu se va mai zice: “Viu este DOMNUL, care a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel!” ci se va zice: “Viu este DOMNUL, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor.”

Ţefania 3:19-20 — ““Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor celor ce te întristează; voi scăpa pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost alungaţi şi îi voi face un prilej de laudă şi de renume în toate ţările unde sunt acum de batjocură. În timpul acela vă voi aduce înapoi; în timpul acela vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de renume şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri sub ochii voştri”, zice DOMNUL.”

“Şi nu vor mai fi smulşi”

Mai mult, Scripturile spun că această readunare finală va culmina în bucurie şi binecuvântare fără sfârşit.

Ieremia 31:10-12 — “Ascultaţi Cuvântul DOMNULUI, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: “Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma”. Căci DOMNUL l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. “Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile DOMNULUI, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată, şi nu se vor mai ofili”.”

Acest timp când Israelul restabilit în ţara lui va avea o eternitate de bucurie este încă în viitor.

Amos 9:14. 15 — ““Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o”, zice DOMNUL Dumnezeul tău!”

Profeţii cum sunt acestea nu pot fi interpretate, logic vorbind, în nici un sens simbolic. Israelul trebuie să fie plantat din nou în mod literal “în ţara lor” proprie, ţara părinţilor lor — Canaanul. Dumnezeu le dăduse ţara prin făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei lui — în “stăpânire veşnică”. Această făgăduinţă este de la Dumnezeu şi trebuie să se împlinească în cele din urmă. Făgăduinţa originară făcută lui Avraam rămâne veşnic.

Geneza 13:14-17; 17:8: “Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. … Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da. … Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică.”

“Şi nu vor mai fi smulşi” … “ţi-o voi da ţie … pentru totdeauna” … “în stăpânire veşnică” — aceste expresii vorbesc despre stăpânirea viitoare şi veşnică a ţării de către Israel.

CAPITOLUL III

Drepturile istorice ale Israelului asupra ţării

Pretenţia palestiniană

Pretenţia palestiniană că de secole ţara a susţinut o cultură palestiniană prosperă nu este autorizată de faptele istorice. Totuşi, comunitatea mondială a fost receptivă la o astfel de pretenţie. Yaser Arafat, preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, în luarea sa de cuvânt de la Naţiunile Unite, în 1974, a declarat: “Invazia evreiască a început în 1881 … Palestina era atunci o zonă verde, locuită în principal de un popor arab în curs de a-şi zidi viaţa şi de a-şi îmbogăţi cu dinamism cultura indigenă”.

Ce se întâmplă cu această pretenţie dacă este comparată cu observaţiile personale ale următoarelor autorităţi cunoscute? În 1738 Thomas Shaw observa “o ţară stearpă … din lipsă de locuitori”. În 1785 Constantine Francois de Volney a consemnat populaţia celor trei oraşe principale. Ierusalimul avea 12.000-14.000 locuitori. Betleemul avea în jur de 600 bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Hebronul avea 800-900 bărbaţi. În 1835 Alphonse de Lamartine scria: “În afara oraşului Ierusalim n-am văzut nici o fiinţă vie, n-am auzit nici o voce de fiinţă vie … o linişte totală, eternă, domneşte în oraş, pe drumurile publice, la ţară … mormântul unui întreg popor”.

În 1857 consulul britanic în Palestina, James Finn, raporta: “Ţara este în măsură considerabilă fără locuitori şi de aceea nevoia ei cea mai mare este de un corp de populaţie”. Această observaţie istorică este o confirmare remarcabilă a prezicerilor biblice, că în timpul “dublului” de pedeapsă şi risipire a lui Israel, Domnul va face ca ţara să rămână fără oameni şi fără animale (Ieremia 33:10; Zaharia 10:12; Ieremia 16:14-18). Nu este de mirare că în 1857 ea tocmai aştepta “un corp de populaţie”! În providenţa Domnului, acest corp de populaţie necesar — poporul evreu — a început să se întoarcă în 1878, la sfârşitul perioadei scripturale de dizgraţie a lor din partea lui Dumnezeu.

Cel mai popular citat despre pustiirea ţării este din “Ageamii în străinătate” (1867) de Mark Twain:

“Palestina stă în sac şi cenuşă. Peste ea cloceşte vraja unui blestem care i-a veştejit câmpiile şi i-a încătuşat energiile. … Palestina este goală şi urâtă. … Este o ţară fără speranţă, tristă, sfâşiată”.

Relatările istoriei confirmă prezicerile biblice, că în timpul risipirii şi “dublului” de dizgraţie a evreilor din partea lui Dumnezeu, ţara lui Israel va fi goală, aşteptând întoarcerea poporului evreu, începând de la 1878 când perioada lui de dizgraţie s-a sfârşit. Relatările istoriei pur şi simplu nu confirmă actuala pretenţie palestiniană la rădăcini şi cultură palestiniană într-o “zonă verde” în timpul stăpânirii arabe a ţării (640-1099 d. Cr.).

“Siria de Sud” faţă de “Palestina”

Romanii au schimbat numele ţării, din Israel în “Palestina”. Dar din 640 până în anii 1960, arabii s-au referit la această ţară numind-o “Siria de Sud”. Arabii au început să numească ţara “Palestina” numai din anii 1960. Până cam prin secolul al XVIII-lea lumea creştină a numit această ţară “Ţara Sfântă”. După aceea ei au folosit două nume: “Ţara Sfântă” şi “Palestina”.

În 1922 când Liga Naţiunilor a dat Marii Britanii mandatul de a pregăti Palestina ca patrie a poporului evreu, numele oficial al ţării a devenit “Palestina”, şi a rămas aşa până în 1948 la renaşterea Statului Israel. Totuşi, chiar şi în această perioadă conducătorii arabi din ţară se numeau pe ei înşişi sud-sirieni şi vociferau că ţara ajunsese să fie parte dintr-o “Sirie Mare”. Această “naţiune arabă” includea Siria, Libanul, Irakul, Transiordania şi Palestina. Un comentariu din revista TIME formula clar cum s-a născut identitatea palestiniană atât de târziu, în anii 1960:

“Golda Meir susţinea odată că nu există un astfel de lucru ca “palestinian”; la vremea respectivă ea nu greşea în întregime. Înainte ca Arafat să-şi înceapă activitatea de prozelitism, cei mai mulţi arabi din teritoriul Palestinei se considerau membrii unei atotcuprinzătoare naţiuni arabe. Arafat a fost cel care a făcut saltul intelectual spre o definire a palestinienilor ca popor distinct; el a exprimat cauza, a organizat-o, a luptat pentru ea şi a adus-o în atenţia lumii. …”

Dacă ar fi existat o cultură palestiniană, s-ar fi aşteptat să fie o creştere normală a populaţiei de-a lungul secolelor. Dar cu excepţia a relativ puţine familii, arabii n-au avut nici un ataşament faţă de ţară. Dacă arabii din sudul Siriei s-au scurs în Palestina pentru motive economice, atracţia culturală a Siriei sau a altor ţări arabe i-a dus înapoi pe parcursul unei generaţii. Acesta este factorul care a păstrat populaţia arabă scăzută, până când spre sfârşitul anilor 1800 afluenţa de investiţii financiare şi de populaţie evreiască a făcut ţara atractivă din punct de vedere economic. Atunci, cândva între 1850 şi 1918, populaţia arabă a crescut la 560.000. Nu pentru a-i absolvi pe evrei, ci pentru a apăra politica britanică, secretarul de stat pentru colonii, Malcolm MacDonald, care nu era exagerat de prietenos faţă de evrei, a declarat în Camera Comunelor (la 24 noiembrie 1938): “Arabii nu pot spune că evreii îi scot afară din ţară. Chiar dacă nici măcar un evreu n-ar fi venit în Palestina după 1918, eu cred că populaţia arabă a Palestinei ar fi fost totuşi în jur de 600.000 …”.

Contribuţiile şi imigrarea evreilor au continuat să curgă în Ţară. Evreii au creat industrie, agricultură, spitale — o infrastructură socio-economică completă. Pe măsura creşterii numărului locurilor de muncă a crescut şi imigrarea arabilor. De fapt, preşedintele Roosevelt observa în 1939 că “imigrarea arabă în Palestina începând cu 1921 a depăşit mult imigrarea totală a evreilor de-a lungul întregii perioade”. Ca exemplu specific, în 1934 între 30.000 şi 36.000 de arabi din provincia Hauran din Siria au plecat în Palestina “pentru o viaţă mai bună”.

Pe de altă parte, Cartea Albă din 1939 a Marii Britanii a închis uşa imigrării evreilor în ţara lor. Simultan, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost o imigrare arabă pe scară largă în ţara noilor posibilităţi. În 1946, Bartley C. Crum, un observator guvernamental al Statelor Unite, nota că zeci de mii de arabi intraseră în Palestina “pentru această viaţă mai bună — şi ei continuau să vină”.

Mărturia arabilor şi a creştinilor

Fiindcă până în anii 1960 arabii vorbeau despre Palestina numind-o “Siria de Sud” sau parte din “Siria Mare”, Congresul General Sirian din 1919 a declarat: “Cerem să nu fie nici o separare a părţii de sud a Siriei cunoscută ca Palestina”. În 1939 George Antonius nota opinia arabă din 1918 asupra Palestinei:

“Opiniile lui Faisal asupra viitorului Palestinei nu erau diferite de cele ale tatălui său şi erau identice cu ale marii majorităţi a arabilor preocupaţi de politică. Opinia arabă reprezentativă era în esenţă aceea exprimată faţă de guvernul britanic … în ianuarie 1918 de către regele Husain (Marele Şerif al Meccăi, străbunicul fostului rege Hussein al Iordaniei). În opinia arabă, Palestina era un teritoriu arab, fiind parte integrantă din Siria.”

Referindu-se la aceeaşi opinie arabă din 1939 asupra Palestinei, George Antonius vorbea despre “toată ţara cu acel nume îSiriaş care acum este separată în teritorii sub mandat …”. Plângerea lui era că mandatul francez asupra Siriei nu includea Palestina, care era sub mandat britanic.

În mai 1947 reprezentanţii arabi la Naţiunile Unite au menţionat într-o declaraţie formală: “Palestina este o … parte a provinciei Siria … Din punct de vedere politic, arabii din Palestina n-au fost independenţi în sensul de a forma o entitate politică separată”.

În 31 mai 1956, Ahmed Shukairy, în calitate de conducător al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, n-a ezitat deloc să anunţe Consiliul de Securitate că “se cunoaşte îndeobşte că Palestina nu este altceva decât Siria de Sud”.

Preşedintele sirian Hafez Assad i-a spus odată conducătorului Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yaser Arafat:

“Voi nu reprezentaţi Palestina cât o reprezentăm noi. Să nu uitaţi niciodată acest punct: nu există un popor palestinian, nu există entitate palestiniană, există numai Siria. Voi sunteţi parte integrantă din poporul sirian. Palestina este parte integrantă din Siria. De aceea noi, autorităţile siriene, suntem adevăraţii reprezentanţi ai palestinienilor”.

Assad a declarat la 8 martie 1974: “Palestina este o parte principală a Siriei de Sud, şi noi considerăm că este dreptul şi datoria noastră să insistăm ca ea să fie un partener liber al patriei noastre arabe şi al Siriei”.

Iată cuvintele fostului comandant militar al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi membru al Consiliului Executiv al acestei organizaţii, Zuhair Muhsin:

“Nu există nici o deosebire între iordanieni, palestinieni, sirieni, libanezi. Toţi facem parte dintr-o naţiune. Numai din motive politice subliniem noi cu grijă identitatea noastră palestiniană … da, existenţa unei identităţi palestiniene separate serveşte doar unor scopuri tactice. Întemeierea unui stat palestinian este o unealtă nouă în lupta continuă împotriva Israelului” (accentuarea ne aparţine).

Însă cea mai autorizată declaraţie arabă referitoare la apartenenţa Ţării Sfinte se află în Coran, Scripturile islamice. Coranul este de fapt în acord cu Biblia, că Dumnezeu (Allah) a făcut un legământ cu fiii lui Israel şi a dat Ţara Sfântă evreilor (Vezi Coranul, Sura V, “Masa”). Şi Coranul descrie ţara dată evreilor ca “binecuvântată”, şi prevede o întoarcere a lui Israel în ţara lor la sfârşitul zilelor.

Aceste mărturii confirmă Scripturile creştine, că Dumnezeu a dat poporului evreu ţara în stăpânire veşnică. Puţinii arabi care au rătăcit prin ţară între 670 şi 1878 d. Cr. au fost locuitori doar temporari. O perspectivă mai corectă a istoriei relevă că afluxul recent de arabi, în paralel cu readunarea evreilor, n-are o bază istorică în ţară.

Verdictul istoriei: drepturile la Ţară

Înainte ca imigrarea şi investiţiile evreilor să fi atras după sine imigrarea masivă a arabilor, arabii de fapt părăseau Palestina. Apoi curentul circulaţiei s-a inversat. “… Palestina s-a schimbat dintr-o ţară de emigrare a arabilor într-una de imigrare a lor. Arabii din Hauran, Siria, ca şi cei din alte ţări învecinate, au curs în Palestina pentru a profita de nivelul de trai mai crescut şi de noile posibilităţi create de pionierii sionişti”. Acest fenomen este confirmat de Raportul Comisiei Regale pentru Palestina, care observa că în perioada dintre Declaraţia Balfour şi Rezoluţia de Repartizare din 1947 a Naţiunilor Unite, Palestina a devenit o ţară de imigrare arabă. După cum a fost documentat în continuare de către Frankenstein, imigrarea arabă substanţială era un fenomen recent:

““Iubitorii timpurii ai Sionului” au iniţiat imigrarea arabă. Unii scriitori au ajuns la concluzia că în 1942, 75% din populaţia arabă a Palestinei era compusă fie din imigranţi, fie din descendenţi ai celor care au imigrat pe parcursul ultimei sute de ani, în principal după 1882”.

CAPITOLUL IV

Drepturile juridice ale Israelului asupra ţării

Sunt legale coloniile? de Eugene W. Rostow, fost Secretar de Stat Adjunct al Statelor Unite (1966-1969) şi fost decan al Şcolii de Drept Yale. (Articole combinate, din 23 aprilie 1990 şi 21 octombrie 1991, din The New Republic.)

“Toate adminstraţiile americane au obiectat, cu diferite grade de seriozitate, la aşezările israeliene de pe Malul de Vest (Iudeea şi Samaria) pe motivul că acestea ar face mai grea sarcina de a-i convinge pe arabi să facă pace.

Preşedintele Carter a decretat că aceste aşezări au fost “ilegale” şi din punct de vedere tactic un lucru neînţelept. Preşedintele Regan a spus că erau legale, dar că ele ar face improbabile negocierile.

Rezoluţiile Consiliului de Securitate 242 şi 338 (ale Naţiunilor Unite). Rezoluţia 242, adoptată după Războiul de Şase Zile din 1967, a stabilit criteriile de pace pentru părţile (în conflict); Rezoluţia 338, scoasă după războiul de Yom Kippur din 1973, face Rezoluţia 242 obligatorie din punct de vedere legal şi le cere părţilor să îndeplinească imediat condiţiile ei. Din nefericire domneşte confuzia, chiar şi în locurile înalte, în legătură cu cerinţele acestor rezoluţii.

(Din 1967) statele arabe au pretins că cele două rezoluţii sunt “ambigui” şi că pot fi interpretate ca să se potrivească dorinţelor lor. Iar unii oficiali europeni (ruşi) şi chiar americani au îngăduit cu cinism purtătorilor de cuvânt arabi să se amăgească atât pe ei cât şi poporul lor — ca să nu mai vorbim de opinia publică apuseană — în privinţa semnificaţiei rezoluţiilor. Este obişnuit chiar şi pentru reporterii americani să scrie că Rezoluţia 242 este “în mod deliberat ambiguă”, ca şi cum fiecare parte este liberă să se bazeze pe ceea ce înţelege ea a fi prevederile principale.

Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Rezoluţia 242, la a cărei întocmire am ajutat în calitate de Subsecretar de Stat pentru Probleme Politice între 1966 şi 1969, se adresează părţilor să facă pace şi să permită Israelului să administreze teritoriile pe care le-a ocupat în 1967, până când se va realiza “o pace justă şi durabilă în Orientul Mijlociu”. Când se va face o astfel de pace, Israelului i se va cere să-şi retragă forţele armate “din teritorii” pe care le-a ocupat în Războiul de Şase Zile — nu din teritoriile, nu din “toate”teritoriile, ci din unele dintre teritorii, care includeau Deşertul Sinai, Malul de Vest, Înălţimile Golan, Ierusalimul de Est şi Fâşia Gaza.

Cinci luni şi jumătate de diplomaţie publică vehementă au clarificat perfect ce înseamnă un articol hotărât care lipsea în Rezoluţia 242. Rezoluţiile ingenios formulate care cereau retragerea din “toate” teritoriile au fost anulate în Consiliul de Securitate şi în Adunarea generală. Vorbitorii, unul după altul, au clarificat că Israelul nu trebuia să fie forţat să se întoarcă la Liniile de Demarcaţie “fragile” şi “vulnerabile” prevăzute de Armistiţiu, ci odată ce s-a făcut pace, să se retragă la ceea ce Rezoluţia 242 numea hotarele sigure şi recunoscute acceptate de ambele părţi. În negocierea unui astfel de acord, părţile trebuiau să ţină seama, printre alţi factori, de considerente de securitate, de accesul la căile maritime internaţionale din regiune, şi, desigur, de respectivele lor pretenţii legale.

Rezoluţia 242 construită pe textul Acordurilor Armistiţiului din 1949 … prevedea (cu excepţia cazului Libanului) că Liniile de Demarcaţie prevăzute de Armistiţiu care separau forţele militare “nu trebuiau să fie interpretate în nici un sens” ca hotare politice sau teritoriale, şi că “nici o prevedere” a Acordurilor Armistiţiului “nu va prejudicia în nici un mod dreptul, pretenţiile şi poziţiile” părţilor “în aplanarea paşnică finală a problemei Palestinei”. În 1979 când a făcut pace cu Egiptul, Israelul s-a retras din tot Sinaiul, care n-a fost niciodată parte din Mandatul Britanic.

Întrebarea arzătoare cu privire la aşezările israeliene de pe Malul de Vest din perioada ocupaţiei trebuie privită din această perspectivă. Mandatul Britanic a recunoscut dreptul poporului evreu la “colonie compactă” în tot teritoriul sub mandat. A fost stipulat că condiţiile locale puteau cere Marii Britanii să “amâne” sau să “oprească” stabilirea evreiască în zona unde acum este Iordania. Aceasta s-a făcut în 1922. Dar dreptul evreilor de a se aşeza în Palestina, la vest de Iordan, care este Israel, pe Malul de Vest, în Ierusalim şi în Fâşia Gaza, a fost făcut inatacabil. Acel drept n-a încetat niciodată şi nu poate înceta decât printr-o pace recunoscută între Israel şi vecinii lui. Şi poate nici chiar atunci, având în vedere Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite, “Articolul Palestina”, care prevede ca nimic din Cartă să nu fie interpretat pentru “a schimba drepturile de vreun fel ale unor state sau popoare, sau termenii instrumentelor internaţionale existente”.

Unele guverne au adoptat ideea că în baza Convenţiei de la Geneva din 1949, care tratează despre drepturile civililor sub ocupaţie militară, aşezările evreieşti de pe Malul de Vest sunt ilegale, pe motivul că Convenţia interzice unei puteri ocupante să inunde cu propriii ei cetăţeni teritoriul ocupat. Preşedintele Carter a sprijinit această vedere, dar preşedintele Regan a inversat-o, în mod specific spunând că aşezările sunt legale dar ar trebui amânată înfiinţarea altor aşezări deoarece ele pun un obstacol în calea procesului de pace.

Dreptul evreilor la stabilire pe Malul de Vest este conferit prin acelaşi mandat sub care evreii s-au stabilit în Haifa, în Tel Aviv şi în Ierusalim înainte de a fi creat statul Israel. Mandatul pentru Palestina se deosebeşte într-o privinţă importantă de alte mandate ale Ligii Naţiunilor, care au fost obligaţii în beneficiul populaţiei indigene. Mandatul pentru Palestina, recunoscând “legătura istorică a poporului evreu cu Palestina şi motivele pentru reconstituirea patriei lor în acea ţară”, este dedicat “stabilirii în Palestina a unei patrii naţionale pentru poporul evreu, înţelegându-se clar că nu trebuie făcut nimic ce să prejudicieze drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina, sau drepturile şi statutul politic de care se bucură evreii în alte ţări”.

Mandatul limitează dreptul evreilor la stabilire şi dezvoltarea politică în Palestina într-o singură privinţă. Articolul 26 a dat Marii Britanii şi Consiliului Ligii discreţie să “amâne” sau să “reţină” dreptul poporului evreu de a se stabili în provincia Transiordania a Palestinei — acum Regatul Iordaniei — dacă ei ar decide că situaţia locală ar cere o astfel de acţiune. Cu sprijinul parţial al Consiliului, britanicii au făcut acel pas în 1922.

Mandatul însă nu permite nici chiar temporar suspendarea dreptului evreilor la stabilire în părţile Mandatului care sunt la vest de Iordan. Liniile Armistiţiului din 1949, care sunt parte din hotarul Malului de Vest, nu reprezintă decât poziţia armatelor în conflict când s-a ajuns la încetarea focului în Războiul de Independenţă. Iar Acordurile Armistiţiului prevăd în mod specific, cu excepţia cazului Libanului, că liniile de demarcaţie pot fi schimbate prin acord când părţile trec de la Armistiţiu la pace. Rezoluţia 242 este bazată pe acea prevedere a Acordurilor Armistiţiului şi declară anumite criterii care să justifice schimbările în liniile de demarcaţie când părţile fac pace.

Departamentul de Stat n-a negat niciodată că sub Mandat “poporul evreu” are dreptul să se stabilească în zonă. În loc de aceasta, spunea că aşezările evreieşti de pe Malul de Vest încalcă Aricolul 49 a Celei de-a patra Convenţii de la Geneva din 1949, care se ocupă de protecţia civililor în timp de război. Unde teritoriul unei părţi a contractului este ocupat de altă parte a contractului, convenţia interzice practicile inumane cum ar fi, de exemplu, ale naziştilor şi ale sovieticilor înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial — transferul în masă al oamenilor în şi din teritoriile ocupate pentru scopul exterminării, al muncii forţate şi al colonizării.

Articolul 49 prevede ca puterea ocupantă “să nu deporteze sau să nu transfere o parte din populaţia sa civilă în teritoriul pe care-l ocupă”. Dar coloniştii evrei de pe Malul de Vest sunt voluntari. Ei n-au fost “deportaţi” sau “transferaţi” de guvernul Israelului, iar mutarea lor nu implică nici unul din scopurile atroce sau din efectele dăunătoare asupra populaţiei existente pe care Convenţia de la Geneva a fost intenţionată să le împiedice. Mai mult, Convenţia se aplică numai la “actele unui semnatar făcute pe teritoriul altuia”. Malul de Vest nu este teritoriu al unei puteri semnatare, ci o parte nealocată de Mandatul Britanic. Ca atare este greu să vezi cum o formulare literală a Convenţiei a putut face ca aceasta să se aplice la stabilirea evreiască în teritoriile de sub Mandat britanic aflate la vest de Iordan. Chiar dacă Convenţia a putut fi interpretată ca să împiedice aşezările în perioada de ocupaţie, ea n-a putut face mai mult decât să suspende drepturile conferite prin Mandat, nu să le pună capăt. Acele drepturi pot înceta numai prin stabilirea şi recunoaşterea unui stat nou sau prin încorporarea teritoriilor în unul vechi.

Ca pretendenţi la teritoriu, israelienii au negat că lor li se cere să fie de acord cu Convenţia de la Geneva, dar au anunţat că ei vor face totuşi acest lucru ca o chestiune de amabilitate. Tribunalele israeliene aplică Convenţia ca o rutină, uneori decizând împotriva guvernului israelian. Presupunând pentru moment aplicabilitatea generală a Convenţiei, s-ar putea foarte bine considera ca o încălcare dacă israelienii ar deporta deţinuţi sau ar încuraja stabilirea oamenilor care nu au nici un drept să trăiască acolo (americani, de exemplu). Dar cum poate fi Convenţia socotită că se aplică la evrei care au dreptul să se stabilească în teritorii sub legea internaţională: un drept legal asigurat prin tratat şi în mod specific protejat de Articolul 80 al Cartei Naţiunilor Unite, care prevede că nimic din Cartă nu va fi interpretat ca “să schimbe în vreun mod drepturile conferite prin instrumentele internaţionale existente?” Dreptul evreilor să se stabilească în zonă este egal în toate modurile cu dreptul populaţiei palestiniene existente să trăiască acolo.

Aşteptările generale ale legii internaţionale sunt că ocupaţiile militare durează puţin şi sunt urmate de o stare de pace stabilită prin tratat sau altfel. În cazul Malului de Vest, teritoriul a fost ocupat de Iordania între 1949 şi 1967, iar din 1967 a fost ocupat de Israel. Rezoluţiile Consiliului de Securitate au stabilit că statele arabe şi Israelul trebuie să facă pace, iar când se ajunge la o “pace justă şi durabilă” în Orientul Mijlociu, Israelul trebuie să se retragă din unele, dar nu din toate teritoriile pe care le-a ocupat în războiul din 1967. Rezoluţiile lasă pe seama părţilor să cadă de acord asupra termenilor păcii.

Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite permite Israelului să ignore ambele Rezoluţii, 424 şi 338, ale Naţiunilor Unite. Drepturile evreilor la ţară acordate prin Mandatul Britanic al Ligii Naţiunilor nu pot fi anulate de Naţiunile Unite. Israelului i se cere numai să recunoască drepturile civile şi religioase ale arabilor din ţară.

Traducere din limba engelză.

Titlul original: “Terrorism and Bible Prophecy”, publicată de Bible Students Congregation

of New Brunswick, N. J.

Editată de Studenţii Bibliei

P. 849, O. P. 12, 400860 Cluj-Napoca

2004

Ce este Adevarul

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8:32.

După cum este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit! Şi noi credem, şi de aceea vorbim”. 2 Corinteni 4:13. Astăzi pe pământ sunt multe adevăruri, de exemplu: adevărul despre fizică, sociologie, astronomie, medicină, despre legile sanitare etc., a căror cunoaştere aduce mult bine oamenilor. Noi ne referim însă la adevărul cu privire la PLANUL DIVIN AL VEACURILOR, planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Când era pe pământ Isus a spus: „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”- Ioan 18:37. În cei trei ani şi jumătate de viaţă publică, Isus nu S-a ocupat de vreunul din adevărurile amintite mai sus, ci a predicat numai adevărul cu privire la planul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. El nu S-a referit la Platon, Socrate, Aristotel, sau la alţi oameni celebri din lume, în ale căror socoteli Dumnezeu nu Şi-a găsit niciodată locul. Aflăm însă că mereu S-a referit la profeţi ca: Isaia, Daniel, Ieremia şi alţi servitori ai lui Dumnezeu care au trăit înainte de El. Timp de trei ani şi jumătate Isus a predicat şi a învăţat pe oameni fără bani şi fără plată. Niciodată n-a făcut colecte de bani de la ascultătorii Săi. Celor care au crezut în El le-a spus: „…Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” – Ioan 8:31, 32. Dacă suntem urmaşi ai lui Isus Cristos, Domnul nostru, ne vom strădui să rămânem în cuvântul Său, care ne dă învăţături cu privire la Dumnezeu şi la planul Său de mântuire. Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi viaţa”. Apoi: „Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”- Ioan 8:12. Deci, urmăm şi mărturisim adevărul cu privire la Dumnezeu, la Isus, Domnul şi Răscumpărătorul nostru, la Împărăţia Sa, care este leacul pregătit de Dumnezeu pentru bolile omenirii. Acest adevăr îl scoatem din marea fântână a cunoştinţei lui Dumnezeu, BIBLIA. Desigur, pentru o expunere largă a acestui mare Adevăr, ar necesita câteva mii de pagini. Aici nu vom încerca să intrăm în amănunte, ci ne vom rezuma numai la punctele esenţiale, iar cine doreşte mai mult se va interesa singur. Vom începe cu:

Creaţia

Spre deosebire de unele păreri ştiinţifice şi teologice, noi susţinem că relatarea din Geneza nu se referă la crearea pământului, ci la pregătirea lui pentru a fi locuit şi că aceasta a fost o operă progresivă, într-o perioadă de 49.000 de ani, împărţită în epoci de câte 7.000 de ani, numite în Biblie şapte zile – Geneza 1:1-26; 2:1-3. În Biblie, cuvântul „zi” este un termen nedefinit şi se aplică în multe feluri, la diferite perioade de timp, ca de pildă: „ziua lui Cristos”, „ziua lui Noe”, „ziua ispitirii”, „ziua lui Napoleon”, „ziua Cezarului” etc. La crearea omului, şase din aceste zile de câte 7.000 de ani – sau 42.000 de ani – erau trecute şi pământul se afla într-o stare potrivită pentru a fi locuinţa omului. Omul a fost creat deci la sfârşitul zilei a şasea şi la începutul zilei a şaptea. A şaptea zi sau perioadă de 7.000 de ani, în care încă ne aflăm, este dedicată experienţei omului întâi cu răul, apoi cu binele. Răul a fost permis timp de 6.000 de ani, când omul a învăţat urmările neplăcute ale păcatului şi nesupunerii faţă de Dumnezeu. A şaptea mie de ani din această perioadă este dedicată restaurării progresive a omului în fericire şi viaţă veşnică.

Crearea omului

Omul a fost creat, nu dezvoltat. El este o creatură a Creatorului, nu un produs al evoluţiei. El a fost creat desăvârşit, în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În chipul lui Dumnezeu, adică o fiinţă inteligentă, cu capacităţi de gândire, afecţiune, simţ moral etc., dar pe o treaptă mai joasă, potrivită condiţiei sale pământene. În asemănarea lui Dumnezeu, adică aşa cum Creatorul are stăpânire peste Univers, tot aşa omului i s-a dat stăpânire peste domeniul pământesc, pe care să-l cârmuiască în armonie cu voia lui Dumnezeu, a Creatorului.

Încercarea şi căderea omului

Omul a fost pus la probă spre a se dovedi dacă apreciază binefacerile cu care a fost înconjurat. El trebuia să-şi dea seama că existenţa sa a avut un început şi că această existenţă se datora Creatorului, pe care trebuia să-L recunoască şi să-I respecte porunca. Proba a venit prin interzicerea de a mânca din fructul unui anumit pom. Fructul în sine nu avea nimic deosebit care să constituie un păcat, ci nerespectarea, nesocotirea poruncii a fost păcat. În esenţă, Dumnezeu i-a spus lui Adam: Dacă vei asculta de porunca Mea, ca să nu mănânci, vei trăi în veci şi te vei bucura de această împărăţie, care cu timpul se va extinde şi va umple tot pământul, iar tu vei fi regele, stăpânul întregului pământ. Vei fi părintele unei rase de fiinţe perfecte şi fericite şi care împreună cu tine vor putea trăi veşnic. Dacă te vei atinge de acest pom, mâncând dintr-însul, vei dovedi nesupunere, nesocotire, neapreciere, şi prin urmare, nici Eu nu te voi putea socoti vrednic de poziţia în care te-am pus. În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit – Geneza 2:16, 17. Te voi lipsi de toate acestea: îţi voi lua împărăţia, te voi lipsi de viaţă şi vei deveni ce ai fost: ţărână – Geneza 3:19.

Condamnarea omului

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână, fie că promite viaţă veşnică pentru ascultare, sau moarte pentru neascultare. Adam a mâncat în deplină cunoştinţă de ceea ce-l aştepta. Sf. Pavel spune: „Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” – 1 Timotei 2:14. În loc să se despartă de Eva, lăsând-o să meargă în moarte, şi să se încreadă în Creator, că îi poate crea alta, el s-a asociat la păcat şi astfel a pierdut relaţia cu Dumnezeu. De aceea Dumnezeu l-a condamnat la moarte, nu la chin veşnic. Adam a murit în ziua în care a mâncat, adică n-a trecut peste 1000 de ani. Astfel citim: „Şi toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost nouă sute treizeci de ani, apoi a murit” – Geneza 5:5. Deci a murit cu 70 de ani înainte de a se împlini ziua de o mie de ani în care a fost creat şi în care a mâncat din pomul oprit. Sf. Petru confirmă ideea că 1000 de ani este considerată ca o zi: „Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” – 2 Petru 3:8.

Despre suflet

Omul nu are un suflet, nici muritor nici nemuritor, ci este un suflet, adică o fiinţă vie, care se mişcă, respiră, cugetă, plănuieşte, execută etc. Este o deosebire mare între a avea un cal şi a fi un cal. Tot aşa şi omul: nu are un suflet, ci este un suflet. Biblia spune clar: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” – Geneza 2:7. Din unirea trupului rece şi imobil cu „suflarea de viaţă” (în ebraică ruach, care literal înseamnă vântul vieţii) a rezultat sufletul, adică fiinţa vie. Nimic nu se spune aici în sensul că Dumnezeu ar fi suflat în nările omului un suflet nemuritor, adică o altă fiinţă, care la moartea uneia, cealaltă să rămână. Suflet nemuritor înseamnă o fiinţă care nu poate muri, care nu poate fi nimicită. În cazul de faţă ar însemna că odată creat, omul n-ar mai putea fi nimicit, nici chiar de către Dumnezeu. Mintea sănătoasă, chiar şi dacă n-am avea Biblia, ne spune că asemenea teorie nu se potriveşte cu un Dumnezeu Atotputernic şi Atotînţelept. Dumnezeu n-ar crea fiinţe nemuritoare pe care să nu le poată îndepărta din viaţă chiar dacă acestea ar păcătui. Dacă ar fi aşa, ar însemna că Dumnezeu ar tolera păcatul şi ar fi limitat în înţelepciune. Omul este deci un suflet care respiră. Fără respiraţie, fără „suflarea de viaţă”, viaţa n-ar fi posibilă. De aceea Dumnezeu S-a îngrijit ca în atmosferă să fie un procent suficient de oxigen pentru menţinerea vieţii sufletelor care respiră. Iov spune: „Dacă Dumnezeu ar lua seama numai la Sine şi ar strânge la Sine suflarea şi respiraţia dată făpturilor, atunci tot ce este carne ar pieri şi omul s-ar întoarce în ţărână” – Iov 34:14, 15.

Despre moarte

Se spune că în viaţă nimic nu este mai sigur ca moartea. Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va fi neascultător. Şi Adam a murit în realitate. Toţi urmaşii lui mor. Sf. Pavel spune: „…moartea a venit prin om” – Romani 5:12. „Toţi mor în Adam” – 1 Corinteni 15:21, 22. Fiecare ştie că are sa moară. „Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic” – Eclesiastul 9:5. Experienţa umană confirmă întru totul învăţătura Bibliei. Ce este deci moartea? Ştiinţific şi biblic, moartea este absenţa vieţii – stingere. După unele idei nescripturale, se afirmă însă că moartea nu înseamnă altceva decât dezbrăcarea de un veşmânt şi îmbrăcarea cu altul, sau cum ar fi trecerea dintr-o încăpere în alta. Biblia însă spune altfel: ea spune că moartea înseamnă moarte, că morţii nici nu se bucură, nici nu suferă, că în moarte omul este absolut inconştient – nu ştie nimic – nici despre sine, nici despre ceilalţi, şi dacă n-ar fi o înviere din morţi, omul ar fi pentru totdeauna pierdut – Iov 3:13-19; Ecles. 9:10; Ioan 3:16. Biblia mai spune: „Suflarea lor trece, se întorc in pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor” – Psalmul 146:4. Dacă o creatură moartă nu poate gândi, atunci, bineînţeles, nu poate fi conştientă. Şi dacă nu poate fi conştientă, atunci ar fi imposibil să fie fericită când ar fi în rai, potrivit unor afirmaţii.

Despre nemurire

La început numai Dumnezeu avea nemurire. „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie cinstea şi slava în vecii vecilor!” – 1 Timotei 1:17. Aşadar, dacă numai Dumnezeu avea nemurire, toţi ceilalţi, inclusiv îngerii, trebue să fie muritori. A fi muritor nu înseamnă a muri. De exemplu, îngerii sunt muritori, totuşi ei nu mor. A fi muritor înseamnă a fi supus morţii, în caz că se fac fapte vrednice de moarte. Cineva poate să fie muritor şi să trăiască veşnic dacă trăieşte în armonie cu voia lui Dumnezeu. Dacă Adam nu păcătuia, nu murea niciodată. Tot aşa omenirea, când va fi restabilită va putea trăi veşnic dacă va trăi în armonie cu legile lui Dumnezeu. Numai natura divină posedă viaţă în sine; toate celelalte naturi depind de prima mare cauză a vieţii, de Creator, pentru continuarea vieţii lor. Acum, Domnul nostru Isus, de la învierea Sa, are şi El nemurirea. Astfel citim, că Tatăl a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine Însuşi – Ioan 5:26. Înainte de a veni pe pământ, El n-a avut nemurire, natură divină. Aceasta a primit-o numai la înviere ca răsplată pentru credincioşia Sa – Filipeni 2:7-9; Matei 28:18. Scripturile arată că şi adevărata Biserică a lui Cristos va primi nemurire ca răsplată pentru credincioşie – 1 Ioan 3:2; Filipeni 3:21; Romani 2:7; 8:29; 2 Petru 1:4.

Despre iad

Cuvântul iad nu înseamnă foc sau chin, cum au fost învăţaţi oamenii în general să creadă. Cuvintele infern şi iad din Vechiul Testament sunt traduse din cuvântul ebraic şeol, care înseamnă stare de inexistenţă, prin urmare, uitare, starea celui care este în groapă, în mormânt. Echivalentul acestuia în Noul Testament este cuvântul grecesc hades. Tartaroo sau tartarus este atmosfera pământului, numită în unele traduceri adânc – Vezi 2 Petru 2:4; Apoc. 20:3. Locul focului este o expresie simbolică, zugrăvind distrugerea completă, anihilarea celor incorigibili. Diferitele expresii ale Domnului nostru din care s-ar putea deduce foc şi chin sunt parabole, nu lucruri literale. A le interpreta altfel decât simbolic ar însemna a le schimba sensul. De pildă, dacă oile îi simbolizează pe oamenii buni iar caprele pe cei răi sau îndărătnici, atunci focul trebuie să însemne distrugere, nimicire. Focul nu păstrează, ci consumă, mistuie, nimiceşte. Tot astfel, dacă parabola cu Bogatul şi săracul Lazăr ar fi literală, atunci şi sânul lui Avraam în care era fericit Lazăr ar trebui luat literal, şi desigur nu mulţi din milioanele pământului – care au avut parte de sărăcie şi bube – ar putea intra acolo; Lazăr şi încă unul sau doi l-ar fi umplut. În acest caz, bubele şi zdrenţele lui Lazăr ar trebui luate literal – dacă acestea ar fi motivele pentru care cineva poate avea parte să ajungă în sânul lui Avraam. Şi ne întrebăm: oare câţi dintre cei care văd că pilda trebuie luată literal umblă în zdrenţe şi buboşi pentru a ajunge şi ei în sânul lui Avraam!? (O explicaţie raţională şi pe larg a acestei pilde se găseşte în broşura „Ce spun Scripturile despre iad”.)

Despre Satan

Spre deosebire de o părere destul de răspândită, că Satan este numai principiul răului în sine, noi credem în existenţa unei persoane cu acest nume, a unei fiinţe inteligente, puternice. El nu a fost totdeauna Satan, împotrivitor, ci a ajuns mai târziu să fie ceea ce este, în urma îngâmfării şi decăderii sale. Numele său adevărat era la început „Lucifer”, care înseamnă „steaua dimineţii” – Ezechiel 28:13-19. Profetul Isaia, în cap. 14:12-15, spune despre căderea lui Satan: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!” Isus a spus despre Lucifer: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer” – Luca 10:18. A căzut din graţia lui Dumnezeu, s-a degradat şi numele lui a fost schimbat, şi de atunci este cunoscut în Scripturi ca Balaurul, Şarpele cel vechi şi Satan – Apocalipsa 20:1-3. Cuvântul „Şarpe” înseamnă înşelător, şi unul din mijloacele favorite ale lui Satan în toate timpurile a fost înşelarea, pe care a practicat-o printre oameni. Prin minciuni şi înşelări, el a introdus în capul oamenilor învăţături false, orbindu-i faţă de Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu – 2 Corinteni 4:3-4. Cuvântul „Balaur” înseamnă animal de pradă sau cel care rupe. Satan a căutat să nimicească tot ceea ce a fost drept. El a pricinuit persecuţia şi moartea profeţilor. Tot el a pus la cale urmărirea lui Isus prin intermediul fariseilor. Ţinta lui este să distrugă tot ceea ce-i drept şi pe toţi cei ce hotărăsc să-L urmeze pe Isus – 2 Timotei 3:12. Cuvântul „Diavol” înseamnă bârfitor, defăimător. Satan L-a defăimat pe Dumnezeu în grădina Edenului, şi L-a acuzat şi defăimat pe Domnul Isus şi pe ucenicii Săi de atunci şi până acum. Isus spune despre el că este un mincinos şi tatăl minciunii – Ioan 8:44.

Despre Sf. Treime

Există două Treimi: una a crezurilor şi alta a Bibliei. Noi credem în cea din urmă. A crezurilor înseamnă: 1×3=1 şi 3×1=1. A Bibliei este aceasta: Tatăl este din veşnicie, adică fără început – Psalmul 90:2. Fiul nu este din veşnicie, ci a avut un început. Sf. Pavel spune despre Isus: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi-născut din toată zidirea” – Coloseni 1:15. Însuşi Domnul Isus ne spune că este ÎNCEPUTUL zidirii lui Dumnezeu – Apocalipsa 3:14. Cuvântul „tată” înseamnă dătător de viaţă. Cuvântul „fiu” înseamnă primitor de viaţă – Ioan 5:26. Astfel viaţa Fiului a venit de la Tatăl. Tatăl posedă dintotdeuna natura divină, nemurirea. Fiul n-a avut această natură înainte de a veni pe pământ. El a primit-o numai la înviere, ca răsplată a umilirii şi supunerii Sale până la moarte – Filipeni 2:8-11. Spiritul sfânt este o putere, nu o persoană. Această putere emană, provine de la Tatăl şi de la Fiul şi este agentul lor pentru îndeplinirea scopurilor bune ale Autorului şi Creatorului Divin şi ale Fiului Său, Domnul nostru. Versetul 7 din 1 Ioan cap. 5 nu se găseşte în original, ci a fost adăugat pentru a da oarecare culoare biblică Treimii nescripturale. Tatăl şi Fiul sunt una în scop, plan şi acţiune, după cum credincioşii Domnului sunt una cu El, nu în persoană, ci în spirit, scop şi cale – Ioan 17:20-23.

Despre naşterea lui Isus

Isus a avut trei existenţe. S-a născut de trei ori pe trei trepte de viaţă diferite, în trei perioade de timp diferite. Amestecarea acestora duce la confuzie, dar înţelegerea lor umple inima de dragoste şi apreciere pentru Iubitorul de oameni, iubitul Fiu al lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru.

În starea Sa preumană, Isus nu Se numea Isus, numele Său era Logosul, Cuvântul, Cuvântătorul – Ioan 1:1-3. El poseda o natură asemenea celei îngereşti, dar nu cea divină, pe care o avea numai Tatăl. Era de natura Arhanghelului, îngerul de cel mai înalt grad.
Când a venit pe pământ, născându-Se din Fecioara Maria, El a lăsat natura Sa spirituală şi a luat natura umană desăvârşită. Pe pământ El a fost om desăvârşit, nu Dumnezeu încarnat. Sf. Ioan spune: „Cuvântul S-a făcut..” – Ioan 1:14. Adică, Logosul a devenit om, născut de Fecioara Maria prin puterea nemărginită a lui Dumnezeu, desăvârşit, curat, fără pată, separat de păcătoşi – Evrei 2:14,7:26. El a venit să răscumpere pe Adam, adică să dea un preţ corespunzător pentru el. Adam n-a fost înger încarnat şi de aceea Isus nu putea fi echivalentul lui în starea Sa preumană, ca arhanghel. Apoi, dacă Isus era Dumnezeu Tatăl încarnat, atunci era mai mult decât a fost Adam. Dreptatea lui Dumnezeu nu putea primi o asemenea jertfă ca preţ de răscumpărare – Matei 5:38; 20:28.
La învierea Sa ca fiinţă spirituală, Isus a devenit chipul Tatălui – Evrei 1:3. Atunci El a primit natura divină şi acum posedă nemurirea şi şade la dreapta Tatălui în ceruri – Evrei 10:12-13, aşteptând timpul când va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale – Psalmul 110:1-2; Faptele Ap. 3:19-21; 1 Corinteni 15:24-28.

Despre preţul de răscumpărare

Adam şi toţi urmaşii săi se află sub sentinţa morţii. Adam a murit. Toţi urmaşii săi mor. Pentru a scăpa de această condamnare, cineva trebuia să plătească preţul răscumpărării lor. Preţul era: un om desăvârşit a călcat porunca şi a murit – un alt om desăvârşit, nu un înger, trebuia să moară şi să plătească acest preţ, pentru ca omul să poată fi liber. Isus a dat preţul pe Golgota. După patruzeci de zile S-a înălţat la cer şi a pus acest preţ în mâinile Justiţiei divine, care condamnase pe om la moarte. Prin urmare, Adam şi rasa lui sunt liberi să iasă din mormânt. Pedeapsa cu moartea nu mai planează asupra lor. Dar, dacă este aşa, de ce n-a revenit Adam la viaţă şi de ce mai mor oamenii?

Alegerea Bisericii

Imediat ce Isus S-a înălţat la cer, condiţiile au fost îndeplinite pentru ca moartea să fie oprită, oamenii să nu mai moară, iar Adam şi toţi urmaşii lui să revină la viaţă. Însă planul lui Dumnezeu prevedea mai întâi alegerea unui anumit număr de oameni, care în urma unui proces de dezvoltare spirituală să fie schimbaţi de la natura pământească la cea cerească. Aceştia sunt Mica Turmă căreia „Tatăl are plăcerea să-i dea împărăţia” – Luca 12:32. Sf. Ioan spune că această mică turmă este compusă din 144.000 de membri – Apoc.14:1, 3. O turmă în adevăr mică în comparaţie cu milioanele de oameni care au trăit pe pământ şi au auzit despre Evanghelie -Vestea bună. Întregul veac creştin a fost dedicat în principal alegerii acestei clase, şi nu convertirii lumii la Cristos. Îndrumarea Domnului în această privinţă este clară: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile…şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” – Matei 28:19-20. De asemenea, robilor Săi le-a spus: Puneţi talanţii pe care vi i-am încredinţat în negoţ până Mă voi întoarce – Luca 19:13-14. Predicarea Evangheliei în tot acest timp, cum că Împăratul se va întoarce spre a-Şi exercita puterea împărătească, a fost făcută lumii numai ca MĂRTURIE, şi nu pentru a-i converti pe toţi. Dovada la aceasta este că cei care îl urau au reacţionat faţă de această veste spunând: „Nu voim ca omul acesta să împărăţească peste noi”. Luca 19:14. Când numărul celor aleşi va fi complet şi lucrarea lor de mărturie încheiată, Biserica va deveni Mireasa lui Cristos, schimbată fiind de la starea pământească la cea cerească – Apoc. 20:4-6; 19:6-7; Filipeni 3:20-21. Aceştia împreună cu Isus vor fi regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi vor domni cu El o mie de ani, pentru binecuvântarea întregii rase umane. Atunci va fi timpul convertirii generale, a celor nealeşi acum. Atunci li se vor deschide ochii naturali şi ochii înţelegerii, pentru a cunoaşte pe Dumnezeu – Isaia 25:6-9; Matei 19:27-28; Apocalipsa 2:26-27; 3:21.

Despre a doua venire a lui Cristos

Cristos vine a doua oară nu să nimicescă lumea şi să ardă pământul. El vine să facă tocmai contrariul, să înlăture pe Diavol ca să nu mai stăpânească pe pământ, să sfărâme domnia apăsătoare a păcatului, a morţii, a fărădelegii şi a oricărui lucru rău, iar în locul acestora să instaureze dreptatea, binele şi viaţa veşnică, pierdute prin Adam în Eden. El nu mai vine ca om, cum a venit întâia oară. Trupul Său pământesc l-a dat drept preţ de răscumpărare pentru Adam şi pentru urmaşii lui. El a înviat ca fiinţă spirituală divină, glorioasă – 1 Petru 3:18. Să notăm cu câtă tărie vorbeşte profetul Isaia despre dânsul: „Întăriţi mâinile slăbănogite şi întăriţi genunchii care se clatină. Spuneţi celor slabi de inimă: Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul nostru, răzbunarea va veni” (pe Satan şi pe agenţii lui) – Isaia 35:3, 4; Ţefania 2:2; 2 Petru 3:10-13; Apoc. 19:19-20. El vine cu răsplătire pentru cei care L-au urmat în veacul de acum – Ioan 14:2; Matei 19:28. Vine să salveze din păcat pe toţi cei răscumpăraţi cu viaţa Sa, deschizându-le un nou drum, o ocazie favorabilă de a-şi câştiga viaţa pierdută prin tatăl lor, Adam – Matei 26:28; Evrei 8:2-6; Isaia 57:14-19. Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor, atunci şchiopul va sări ca cerbul şi limba mutului va cânta – Isaia 35:1-10; 32:1-4; 65:14-25 şi 11:1-9. Isus a declarat: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Oamenii nu-L vor mai vedea cu ochii naturali, ci cu ochii înţelegerii, după lucrările pe care le va face. Aşa cum nici pe Satan nu-l văd cu ochii naturali, ci văd, înţeleg, ştiu că el face răul din lume. Domnul a spus adresându-Se ucenicilor: „Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea”, fiindcă urmaşii Săi credincioşi vor fi schimbaţi la natură spirituală – Ioan 14:19, 2, 3.

Împărăţia lui Cristos

Instaurarea pe pământ a împărăţiei lui Cristos va fi cel mai mare eveniment din istoria omenirii. Ne gândim la rugăciunea Domnului nostru: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dacă creştinii şi lumea în general şi-ar da seama ce va aduce această împărăţie şi ce va însemna pentru ei, ar dori-o mult mai mult şi ar repeta cu mai multă ardoare rugăciunea Domnului nostru. Iată ce scrie prorocul Mica, având o viziune despre această binecuvântată împărăţie: „În vremurile de pe urmă muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor şi popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia şi nici nu vor mai învăţa să facă război, ci fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura! Căci gura Domnului oştirilor a vorbit” – Mica 4:1-4.

Despre Mileniu

Mileniu înseamnă o mie de ani şi în Biblie desemnează perioada de domnie a lui Cristos, în decursul căreia va avea loc învierea morţilor şi judecata lumii în general – Matei 25:31, 32 – a celor care nu se judecă acum, în acest veac. Pe pământ se va instaura dreptatea, pacea, iubirea, viaţa veşnică pentru cei ascultători. La sfârşitul miei de ani tot pământul va fi ca Grădina Edenului. Sf. Ioan descrie acel timp astfel: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi….pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel care şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi” – Apocalipsa 21:4-5. „Ţara pustiită va fi lucrată iarăşi, de unde până aici era pustie în ochii tuturor trecătorilor” – Ezechiel 36:34. Mileniul este a şaptea mie de ani, sau ultima mie de ani din mai-marea zi a şaptea a săptămânii de creare a lui Dumnezeu. Toţi cei care studiază Biblia cred, conform cronologiei biblice, că 6.000 de ani de la crearea lui Adam au trecut şi acum suntem la începutul celei de-a şaptea mie de ani, sau în zorile vârstei Milenare, în pragul Împărăţiei lui Cristos sau a Epocii de Aur. Să nu ni se pară ciudat dacă înainte de a începe această măreaţă împărăţie de pace sunt şi vor mai fi încă tulburări pe pământ. Acestea sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru dezintegrarea lumii vechi, sau, după expresia ap. Petru, topirea cerului şi a pământului vechi, pentru ca în locul acestora să fie instaurate un cer nou şi un pământ nou – 2 Petru 3:10-13. Vezi şi Ţefania 3:8-9. În curând oamenii vor fi martori ai inaugurării împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, cu binecuvântările promise. Creşterea cunoştinţiei în toate domeniile din ultimul secol, în transporturi, comunicaţii, medicină, industrie etc., nu sunt decât pregătiri şi pregustări ale binecuvântărilor care în curând vor umple pământul.

Despre ziua de judecată

Ziua de judecată va fi o zi de bucurie, nicidecum o zi de groază, cum cred mulţi. Isus cel iubit a răscumpărat omenirea ca să o judece în dreptate, cu scopul de a o restaura la viaţă şi fericire veşnică. Ce frumos sună cuvântul Domnului în această privinţă: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea (în înţelesul de a-i da altă sentinţă de condamnare veşnică, pe lângă cea moştenită de la Adam – moartea) ci ca LUMEA SĂ FIE MÂNTUITĂ PRIN EL” – Ioan 3:14-17. David spune despre această Împărăţie în Psalmul 72:1-9: „Dumnezeule, dă judecăţile Tale împăratului, şi dă dreptatea Ta fiului împăratului! Şi El va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe nenorociţii Tăi cu nepărtinire. Munţii vor aduce pace poporului, şi dealurile de asemenea, ca urmare a dreptăţii Tale. El va face dreptate nenorociţilor poporului, va scăpa pe copiii săracului, şi va zdrobi pe asupritor. Aşa că se vor teme de Tine, cât va fi soarele şi cât se va arăta luna, din neam în neam; va fi ca o ploaie, care cade pe un pământ cosit, ca o ploaie repede, care udă câmpia. În zilele lui va înflori cel neprihănit, şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună. El va stăpâni de la o mare la alta, şi de la Râu până la marginile pământului. Locuitorii pustiei îşi vor pleca genunchiul înaintea Lui, şi vrăjmaşii vor linge ţărâna” – Ps. 72:8, 9. Profetul Isaia de asemenea, referindu-se la ziua de judecată, spune: „…Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii ÎNVAŢĂ DREPTATEA” – Isaia 26:8-9. La această zi se referă ap. Pavel când spune: „Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” – Faptele Ap. 17:31. Judecăţile lui Dumnezeu nu sunt încă pe pământ şi de aceea oamenii învaţă şi practică încă nedreptatea. Ziua de judecată va fi ziua în care rânduielile de pe pământ vor fi aşezate pe o bază dreaptă, după măsura dreptăţii lui Dumnezeu – Isaia 28-17. Ziua de judecată este deci aceeaşi cu ziua de o mie de ani a Împărăţiei lui Cristos pe pământ, nu o zi de 24 de ore. După cum cei care s-au predat Domnului acum, în acest veac creştin, se judecă în cursul vieţii lor actuale, iar la sfârşitul alergării Judecătorul dă sentinţa, tot aşa se va judeca şi lumea, în cursul zilei ei de judecată.

Despre restabilire

Dacă o calamitate naturală sau intemperiile naturii au produs stricăciuni unei case şi acea casă a fost refăcută în starea ei de mai înainte, spunem că a fost restaurată. Dumnezeu a creat pe om desăvârşit. L-a făcut şi l-a aşezat în Grădina Edenului, numită rai. Au venit apoi furtuna şi vântul amăgirii şi păcatului, care l-au ruinat pe om, lipsindu-l de viaţă şi de locuinţa sa fericită, raiul. La prima Sa venire, Cristos a venit să-l răscumpere – 1 Ioan 2:2. După un timp El se întoarce ca să-l RESTAUREZE. Omul deci a pierdut dreptul la viaţă. Isus îi va reda dreptul la viaţă. Omul a pierdut raiul. Sub conducerea lui Isus tot pământul va deveni un rai – Ezechiel 36:34-36. Urmaşii omului au fost şi ei pierduţi, Cristos îi va învia pe toţi care sunt în morminte – Ioan 5:28-29.Ps.22:29. – şi le va da posibilitatea să-şi câştige viaţa veşnică. Aceasta înseamnă Restaurare sau Restabilire. Sf. Petru, vorbind despre timpurile restaurării sau restabilirii, spune: „Şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” – Faptele Ap. 3:20, 21.

Despre înviere

Biblia spune că morţii sunt morţi, nu sunt vii, în rai, în purgatoriu sau în iadul de foc, potrivit părerilor unora. Omul a fost trimis în pământul din care a fost luat, în mormânt, din cauza neascultării – Geneza 3:19. Morţii nu ştiu nimic, sunt inconştienţi tot timpul cât stau în mormânt. Ultimul gând dinaintea adormirii în moarte va fi primul gând la trezire în dimineaţa învierii – „căci în locuinţa morţilor în care mergi, nu este lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune” – Eclesiastul 9:10. Nu toţi oamenii vor învia deodată, ci pe rând, fiecare la rândul cetei lui – 1 Cor 15:22-23. Pare raţional să gândim că primii care vor veni la înviere vor fi cei care au murit la urmă – Matei 19:30; 20:16. O mie de ani sunt prevăzuţi de Dumnezeu pentru învierea şi restaurarea miliardelor de oameni care au trăit de la Adam încoace. După ce noua epocă va fi introdusă, iar cei din generaţia existentă la timpul deschiderii ei vor fi fost bine porniţi pe Calea Sfinţeniei – Isaia 35:8 – va începe trezirea din morminte a celor adormiţi. Cei care vor fi în viaţă, gustând din binefacerile noii stări de lucruri sub domnia lui Cristos, vor dori să aibă cu ei pe cei dragi ai lor: părinţi, copii, fraţi, surori etc. În acest scop ei vor îndrepta rugăciuni către Cristos, autoritatea învierii. Astfel Scriptura spune: „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!” – Isaia 65:24. Astfel va continua întreaga mie de ani ai epocii învierii şi restaurării neamului omenesc la desăvârşire umană şi fericire pe pământ – Isaia 35:8-10. La înviere oamenii se vor trezi în corpuri întregi, nu mutilate, dacă aşa au fost când au intrat în mormânt. Caracterul pe care îl dezvoltă în viaţa de acum, cu toate virtuţile sau cu toate defectele, va fi pus în acel corp. Sub domnia lui Cristos, fiecare va fi ajutat după necesităţi să-şi transforme caracterul într-unul desăvârşit, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, cum era omul Adam la început. Proporţional cu înaintarea făcută în dezvoltarea caracterului, va progresa şi desăvârşirea fizicului uman. Astfel că la sfârşitul miei de ani, toţi vor fi desăvârşiţi mintal, moral şi fizic. Desigur, toţi cei neascultători vor fi complet îndepărtaţi din viaţă, în moartea a doua, din care nu mai este revenire – Faptele Ap. 3:22, 23. Opera învierii va fi o operă măreaţă. Va fi minunea minunilor. Această minune va fi înfăptuită de Cristos, căruia „I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ”, tocmai în acest scop – Matei 28:18; Psalmul – 110:2; Romani 8:19-21. El deţine cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (mormântul) ca să deschidă. Deschiderea unei închisori înseamnă eliberarea robilor. Şi tocmai aceasta va fi lucrarea Regelui Isus, timp de o mie de ani. Vezi Isaia 61:1-3; Apoc. 1:18; 20:1-3; 1 Corinteni 15:21-26.

Despre pământ

Pământul nu va fi niciodată ars; a fost făcut ca să rămână veşnic – Isaia 45:18. „Pământul rămâne veşnic în picioare” – Eclesiastul 1:4; Ezechiel 36:34-35, şi va fi locuinţa desăvârşită a omului desăvârşit. Ipoteza că la o cutare dată se va izbi de o cutare sau cutare stea şi se va dezintegra, este o speculaţie goală din partea unora care ar dori să-şi vadă sau audă numele menţionat, dacă este posibil, în primele rubrici de ştiri. Teologia despre arderea pământului nu este scripturală. Nici chiar un om dacă este sănătos la minte nu-şi face o casă ca apoi s-o ardă. Cele câteva Scripturi despre arderea cerului şi a pământului sunt expresii simbolice, nu literale, referindu-se la distrugerea unor stări de lucruri sociale şi religioase, după care va urma clădirea şi aşezarea altor stări sociale şi religioase numite în Scripturi „cer nou” şi „pământ nou”, sub supravegherea directă a Regelui Isus. Vezi 2 Petru 3:10-13; Evrei 12:26-29; Apoc. 21:1-5; Hagai 2:6-9, 21-22; Ţefania 3:8-9.

Despre legăminte

Biblia vorbeşte despre trei legăminte mari:

a) Legământul Avraamic sau Legământul Făgăduinţei
b) Legământul Legii
c) Legământul cel Nou.

Nerecunoaşterea acestora a dus şi duce pe mulţi în mare confuzie, în încercarea lor de a explica anumite profeţii. În Galateni 4:21-31, sf. Pavel declară că cele două femei ale lui Avraam reprezintă două legăminte, şi anume: legământul sub care se dezvoltă biserica lui Cristos în perioada sau veacul Evangheliei a fost simbolizat prin femeia Sara, iar legământul sub care s-a dezvoltat sămânţa naturală a lui Avraam – poporul evreu – a fost prefigurat prin femeia Agar. Pavel ne mai spune că ambele legăminte nasc urmaşi, dar cu deosebirea că unul, cel reprezentat prin Sara, naşte fii liberi, care să fie moştenitori ai împărăţiei, pe când cel reprezentat prin Agar naşte servitori – Evrei 3:1-6. Abandonarea de către Avraam a femeii sale Agar şi fuga ei în pustie arată că Israelul natural urma să fie lipsit un timp de favoare, până când Sara, femeia legitimă a lui Avraam, avea să-l nască pe Isaac, fiul lui Avraam prin făgăduinţă, Isaac reprezentând pe Isus şi pe urmaşii Săi adevăraţi – Evrei 3:6; Galateni 3:16, 29; 4:28. Legământul Sara a început să nască fii la botezul Domnului nostru în Iordan şi continuă cu toţi aceia care părăsesc lumea cu păcatul şi scopurile ei, şi se înrolează ca voluntari în armata lui Cristos – Luca 18:28-30 – până la completarea Bisericii. Când această lucrare a vârstei Evangheliei va fi terminată, atunci va începe altă lucrare, sub alt legământ, aşa cum este ilustrat prin faptul că după moartea Sarei, Avraam s-a căsătorit cu Chetura. Potrivit cu Ieremia 31:31-34, acest legământ nou va fi încheiat mai întâi cu casa lui Israel şi a lui Iuda, apoi se va extinde la toate neamurile pământului – Romani 2:9, 10; Faptele Ap. 15:14-17; Zaharia 8:21-23. Sub acel legământ, legea lui Dumnezeu va fi scrisă, nu pe table de piatră, cum a fost cu primul legământ, ci va fi scrisă în inima fiecărui individ şi va fi pusă înăuntrul tuturor celor care vor fi în judecată. Aceasta va însemna un proces susţinut şi amănunţit de informare şi reeducare în dreptate şi de supunere la reglementările divine, supunere care va constitui proba de viaţă veşnică sau de moarte veşnică. Vezi Ioan 17:3; Faptele Ap. 3:23.

Moartea a doua

În cartea Apocalipsei 20:14 se vorbeşte despre o moarte care este numită moartea a doua. Aceasta înseamnă o stingere definitivă din viaţă, spre deosebire de prima moarte, care este comparată cu un somn, din care te trezeşti – Ioan 11:11. Rasa umană a fost răscumpărată din prima moarte, prin moartea voluntară a lui Isus. De aceea, toţi cei care au avut parte de moartea venită prin neascultarea tatălui nostru Adam vor avea o ocazie deplină şi favorabilă, prin înviere, de a intra sub condiţiile Noului Legământ. Cei care vor dovedi nesupunere şi împotrivire după ce vor fi luminaţi cu Spirit sfânt asupra tuturor aşezămintelor lui Dumnezeu, vor fi tăiaţi de la viaţă, stingere definitivă, deoarece nu se va mai da altă răscumpărare pentru aceştia. „Iazul de foc”, spune Apocalipsa, „este moartea a doua”, focul reprezentând eliminarea completă din viaţă, fiindcă ceea ce arunci în foc se mistuie, nu continuă veşnic. În veacul Evangheliei în care încă ne aflăm, numai cei care au fost luminaţi de Cuvânt şi au primit CONCEPEREA cu Spirit sfânt, şi care totuşi se întorc la păcat sau resping SÂNGELE care i-a răscumpărat, numai aceia sunt acum pe drumul pierzării definitive, în moartea a doua. Vezi Evrei 6:4-6; 10:26-27 şi 2 Petru 2:1-22.

Despre legarea, dezlegarea şi nimicirea lui Satan

Sf. Pavel ne spune că „întreaga lume geme şi suspină sub povara păcatului şi a deşertăciunii, la care a fost supusă – nu de voie – ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejdea însă că şi ea va fi eliberată de sub această stare, pentru a avea parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” – Romani 8:19-21. Satana este deci autorul relelor din această lume. El a pus la cale şi omorârea lui Abel, fiul lui Adam – Geneza 4:8. De atunci şi până astăzi oamenii – fii ai aceluiaşi tată, fraţi din acelaşi sânge – se duşmănesc unii pe alţii şi ajung chiar la crimă. Uită, asemenea lui Cain, că cel ce-i stă în faţă este fratele său, fiindcă Diavolul le-a orbit ochii şi înţelegerea – 2 Corinteni 4:4. Dar nu va continua mult aşa, fiindcă s-a găsit UNUL mai tare decât el, care-l va răpune – Luca 11:21-22. Marele împărat Isus, la vremea hotărâtă, la a doua Sa prezenţă, pune mâna pe acest balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi îi limitează treptat influenţa, iar în final îl leagă complet, ca să nu mai înşele neamurile cum obişnuia. Şi nu numai pe el, ci şi mijloacele folosite de el pentru a perpetua ura şi minciuna între oameni, mijloace numite în Scripturi, în limbaj simbolic, „Fiara şi prorocul mincinos” – Apoc. 19:19-20. Scripturile ne mai arată că timpul în care trăim este sfârşitul domniei lui Satan şi începutul DOMNIEI LUI ISUS CRISTOS. Isus ne-a spus să privim semnele timpului. Când pe pământ vom vedea tulburare printre popoare, cum n-a fost de la începutul lumii, să ştim că El este la uşă – Matei 24:33; Luca 21:25-31. Sunt şi alte profeţii care ne arată că am ajuns la sfârşitul unei lumi şi la începutul altei lumi. Casa veche a celui rău (ordinea veche), este pe cale să se prăbuşească – Hagai 2:22 – şi să se sfărâme, aşa cum s-a sfărâmat odinioară chipul cel mare pe care-l văzuse în vis împăratul Nebucadneţar. În vis sfărâmarea a fost produsă de PIATRA care a lovit chipul. În profeţia lui Daniel piatra este identificată cu Împărăţia lui Dumnezeu – Daniel 2:31-35; 44-45. Dar aceasta este numai o fază a marii opere a lui Isus. După curăţirea pământului de orice rămăşiţă a uneltelor lui Satan, va începe domnia de pace a lui Isus, descrisă în cartea profetului Isaia la cap. 25:6-9 şi Mica 4:1-4. Şi atunci se va împlini profeţia şi parabola Domnului din Matei 25:31-33: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui”. Această separare va fi de-a lungul împărăţiei Sale de o mie de ani. Fiecare individ fiind pus în faţa legilor lui Dumnezeu, va avea să aleagă una dintre aceste două locuri sau stări. Dacă unii vor alege supunerea numai formal, de frică, nu din convingere şi iubire, faptul acesta va fi descoperit la sfârşitul zilei de judecată, când Satan va fi dezlegat „pentru puţin timp”. El va încerca să înşele din nou omenirea. Unii vor pleca urechea la sugestiile lui stricate, numai ca apoi să piară împreună cu el pentru totdeauna. Vezi Apocalipsa 20:7-10. Pământul va fi astfel curăţit de orice urmă de neascultare, iar celor ce vor rezista la aceste amăgiri, dovedind supunere deplină faţă de Dumnezeu şi de ADEVĂRUL SĂU, li se va acorda viaţă veşnică pe pământul restaurat, unde lacrimile şi durerea vor fi şterse pentru totdeauna, potrivit promisiunii Sale, „IATĂ, EU FAC TOATE LUCRURILE NOI” – Apoc 21:3-5. Şi astfel OPERA DOMNIEI LUI CRISTOS fiind terminată în ceea ce priveşte repunerea omului în drepturile sale, iar pământul restabilit la perfecţiune, la starea de rai, împărăţia va fi predată lui Dumnezeu Tatăl, pentru ca EL să fie „TOTUL ÎN TOŢI” – 1 Corinteni 15:24-28. Ce alte lucrări Îi vor fi încredinţate lui Cristos, acestui MARE AGENT AL LUI IEHOVA DUMNEZEU, nu ştim; ştim însă că puterea şi activitatea divină sunt nemărginite şi universul este fără limite. Iată, iubite cititor, Adevărul este deci Cuvântul lui Dumnezeu, nu al oamenilor. Acesta a format baza credinţei tuturor sfinţilor profeţi din vechime şi a sfinţilor apostoli. Acesta poate să producă o credinţă vie şi statornică în făgăduinţa lui Dumnezeu făcută credinciosului Avraam, care cuprinde binecuvântarea tuturorfamiliilorpământului prin sămânţa lui – care este Isus Cristos – Faptele Ap. 3:19-25. Sperăm ca această broşură să-ţi întărească credinţa şi speranţa, şi fiindcă ne aflăm în pragul acestui timp de binecuvântare, după cum ne arată „semnele timpului”, să ne întărim împreună glasul în rugăciune şi să continuăm să sperăm şi să cerem: Vie Doamne a Ta Împărăţie cât mai curând, pentru a se face voia Ta şi pe pământ, după cum se face în cer. Amin! IN

INDEXUL TEXTELOR BIBLICE

– comentate, citate sau trimiteri –

GENEZA1:1-26……………….. .12:1-3………………….. 22:16,17………………. 22:7……………………… 33:19………………. 3,124:8…………………… 155:5……………………… 3 IOV3:13-19……………… 434:14.15……………. 4 PSALMII22:29……………….. 1272:1-9……………… 1172:8,9………………. 1190:2…………………… 7110:1,2………………. 8110:2……………….. 13146:4…………………. 4 ECLESIASTUL1:4…………………… 139:5……………………… 49:10………………. 4,1228:13-19……………. 6 ISAIA11:1-9……………… …914:12-15……………. 625:6-9…………… 9,1626:8,9………………. 1128:17……………….. 1232:1-4………………. ..935:3,4………………… 935:1-10……………. ..935:8-10……………. 1335:8………………… .1345:18………………. .1357:14-19………….. ..961:1-3…………….. .1365:14-25………….. ..965:24………………. .13 IEREMIA31:31-34………….. 14 EZECHIEL28:13-19………….. ..636:34……………….. 1036:34.35………….. 1336:34-36………….. 12 DANIEL2:31-35,44,45….. 16 MICA4:1-4…………… 10,16 ŢEFANIA2:2……………………… 93:8,9…………… 11,14 HAGAI2:6-9,21,22……… 142:22…………………. 16 ZAHARIA8:21-23……………. 14 MATEI5:38………………….. .819:27,28…………… .919:28…………………. 919:30……………….. 1320:16……………….. 1320:28………………… .824:33……………….. 1625:31,32………….. 1025:31-33………….. 1626:28…………………. 928:18……………. 5,1328:19,20……………. 8 LUCA10:18…………………. 611:21,22………….. 1612:32…………………. 8 18:28-30………….. 1419:13…………………. 819:14…………………921:25-31………….. 16 IOAN1:1-3………………….. 71:14…………………… 73:14-17……………. 113:16…………………… 45:26………………… 5,75:28,29……………. 128:12…………………… 18:31,32………………. 18:44…………………… 611:11……………….. 1514:2…………………… 914:19,2,3…………. 1017:3…………………. 1517:20-23……………. 718:37…………………. 1 FAPTELE AP.3:19-21……………… 83:20,21……………. 123:22,23……………. 133:23…………………. 153:19-25……………. 1715:14-17…….. 14,1517:31……………….. 11 ROMANI2:9,10………………. 142:7……………………… 55:12…………………… 48:19-21………. 13,158:29…………………… 5 1 CORINTENI15:21, 22…………… 415:22,23………….. 1215:21-26………….. 1315:24-28………. 8,17 2 CORINTENI4:3,4………………….. 64:4…………………… 15 GALATENI3:16,29……………. 144:21-31……………. 144:28………………… .14 FILIPENI2:7-9………………….. 52:8-11………………… 73:21…………………… 53:20,21………………. 9 COLOSENI1:15…………………… 7 1 TIMOTEI2:14…………………… 31:17…………………… 4 2 TIMOTEI3:12…………………… 6 EVREI1:3……………………… 82:14…………………… 73:1-6………………… 143:6…………………… 146:4-6………………… 157:26…………………… 78:2-6………………….. 910:12,13……………. 810:26,27………….. 1512:26-29………….. 14 1 PETRU3:18…………………… 9 2 PETRU1:4……………………… 52:4……………………… 52:1-22……………… 153:8……………………… 33:10-13……. 9,11,14 1 IOAN3:2……………………… 55:7……………………… 72:2…………………… 12 APOCALIPSA1:18…………………132:26,27………………. 93:14…………………… 73:19-25……………173:21…………………… 914:1,3………………… 819:6,7………………… 919:19,20……….. 9,1620:1-3…………… 6,1320:3…………………… 520:4-6………………… 920:7-10……………. 1620:14……………….. 1521:1-5……………… 1421:3-5……………… 1721:4,5………………. 10

Scripturile ne învaţă clar:

— că Biserica este „Templul lui Dumnezeu”, în mod deosebit „lucrul mâinilor Sale”; construirea lui a fost în progres în decursul Veacului Evanghelic, de când Cristos a devenit Răscumpărătorul lumii şi piatra din capul unghiului acestui Templu, prin care, atunci când va fi terminat, vor veni binecuvântările lui Dumnezeu pentru „tot poporul” şi oamenii vor avea acces la El. 1 Cor. 3:16, 17; Efes. 2:20-22; Gen. 28:14; Gal. 3:29. — că, între timp, cioplirea, formarea şi şlefuirea pietrelor, a consacraţilor care cred în ispăşirea pentru păcat făcută de Cristos, progresează; iar când ultima din aceste „pietre vii…alese şi scumpe” va fi gata, atunci marele Maestru le va aduna pe toate împreună la întâia înviere şi Templul se va umple de gloria Lui, fiind locul de întâlnire între Dumnezeu şi oameni, în timpul Mileniului. Apoc. 15:5-8. — că baza speranţei pentru Biserică şi pentru lume constă în faptul că „Isus Cristos prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea” pentru fiecare om, o „răscumpărare pentru toţi”, şi că va fi „adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume”, „la vremea cuvenită”. Evrei 2:9; Ioan 1:9; 1 Tim. 2:5, 6. — că speranţa Bisericii este să fie asemenea Domnului ei, să-L vadă „aşa cum este”, să fie „părtaşi firii dumnezeieşti”, să fie părtaşi la gloria Lui ca moştenitori împreună cu El. 1 Ioan 3:2; Ioan 17:24; Rom. 8:17; 2 Pet. 1:4. — că misiunea prezentă a Bisericii este desăvârşirea sfinţilor pentru lucrarea de slujire viitoare, să dezvolte în sine toate darurile, să fie martorul lui Dumnezeu pentru lume şi să se pregătească pentru a fi regi şi preoţi în veacul viitor. Efes. 4:12; Mat. 24:14; Apoc. 1:6; 20:6. — că speranţa pentru lume constă în binecuvântările cunoştinţei şi posibilităţii care vor fi aduse prin Împărăţia Milenară a lui Cristos — restabilirea a tot ceea ce a fost pierdut prin Adam, a tuturor celor doritori şi ascultători, prin Răscumpărătorul şi prin Biserica Lui glorificată — când toţi cei răi cu voia vor fi nimiciţi. Fapte 3:19-23; Isaia 35. — că acei care recunosc Biblia ca revelaţia planului lui Dumnezeu vor fi de acord fără îndoială că, dacă este inspirată de Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt luate ca întreg, trebuie să descopere un plan armonios şi consecvent cu sine şi cu caracterul Autorului lui Divin. În calitate de căutători ai adevărului, obiectivul nostru trebuie să fie a obţine completul şi armoniosul întreg al planului revelat al lui Dumnezeu; şi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, avem motiv să aşteptăm acest lucru, deoarece este promis că spiritul adevărului ne va conduce în tot adevărul. Ioan 16:13.

Publicaţii GRATUITE

Venirea Domnului nostru – broşură care prezintă pe scurt modul şi scopul venirii Domnului nostru. Mângâiere şi speranţă – broşură care aduce balsamul mângâierii în inimile îndurerate, „prin mângâierea pe care o dau Scripturile”. O rază de speranţă pe o mare înfuriată – broşură care scoate în relief speranţa oferită de Scripturi în călătoria noastră pe marea furtunoasă a vieţii. Împărăţia lui Dumnezeu – o prezentare foarte pe scurt a împărăţiei pe care o cerem în rugăciunea Tatăl Nostru. Planul lui Dumnezeu – broşură cu o scurtă prezentare a planului divin în desfăşurarea lui în cele trei „lumi” sau perioade succesive prezentate în Biblie. Alte publicaţii Planul Divin al Veacurilor – oferă o prezentare generală a Planului Divin descoperit în Biblie, referitor la răscumpărarea şi restabilirea omului. Răspunde la multe întrebări, inclusiv:

De ce permite Dumnezeu răul?
Unde ne găsim în curgerea timpului?
Când şi în ce scop se alege Biserica lui Cristos?
Care este scopul întoarcerii Domnului nostru?
Ce este şi când are loc “restabilirea tuturor lucrurilor”
Ce este ziua de judecată?
Ce este Împărăţia lui Dumnezeu? Când şi cum se stabileşte?

Ce spun Scripturile despre Iad? – 106 pagini, care examinează fiecare text în care se găseşte cuvântul „iad”, arătând că doctrina despre iad, aşa cum se crede în general, nu este scripturală. Ce spun Scripturile despre Spiritism – o broşură consistentă, 130 pagini, care arată că acesta este de fapt demonism, că practicarea lui este antiscripturală, cine sunt „duhurile din închisoare”. Voi veni din nou – 86 pagini, care examinează şi compară fiecare text scriptural legat de a doua venire a Domnului şi identifică semnele prezenţei Sale la sfârşitul veacului. Cum să studiem Apocalipsa … pentru a o înţelege – broşură de ajutor pentru cei care sunt interesaţi de înţelegerea acestei cărţi foarte simbolice: Ea oferă câteva metode solide de studiu biblic. Procesul de pace israeliano-arab şi profeţia biblică – broşură care prezintă aspecte şi mărturii istorice şi biblice legate de procesul de pace israeliano-arab şi când se va realiza pacea în Orientul Mijlociu, conform profeţiilor. Pentru a afla mai multe lucruri despre cele prezentate aici, vă rugăm să vizitaţi pagina noastră de internet: www.adevarprezent.comSau dacă doriţi mai multă literatură sau informaţie ne puteţi scrie la adresa de email: literatura@adevarprezent.com

La pagina de internet menţionată mai sus, puteţi vedea gratuit filmul Pentru Această Cauză, un film care vă va răspunde la multe întrebări: De ce a venit Domnul nostru în lume? Ce înseamnă faptul că Domnul a murit pentru toţi? Când şi cum va răspunde Dumnezeu la rugăciunea, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.

Adresa de contact

Studenţii în Biblie Căsuţa Poştală (C/P) 2398 MD 2021 Chişinău, Moldova „Toţi cei ce Te caută, să se veselească şi să se bucure în Tine! Cei ce iubesc mântuirea Ta, să zică neîncetat: Preamărit să fie Dumnezeu!” Psalmul 70:4.

Cine iubeste Dragostea lui Dumnezeu primeste decontul Iubirii Cristice

Părintele Filothei Grigoriatul

«Dumnezeu este iubire», mărturisește sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 8). Într-adevăr, această este cea mai potrivită caracterizare a lui Dumnezeu, caracterizare care ne permite nouă, oamenilor, să înțelegem ce este Dumnezeirea.

Conform învățăturii sfântului Dionisie Areopagitul și teologiei apofatice a Bisericii, Dumnezeu este mai presus de orice concept uman. Nu este nici suflet, nici rațiune, nici putere, nici lumină, nici viață, nici esență, nici timp, nici știință, nici adevăr, nici împărăție, nici înțelepciune, nici bunătate… (vezi Teologia Mistică, cap. V). Și totuși, se poate găsi o denumire care i s-ar potrivi: Dumnezeu nu este nimic altceva decât Iubire.

Într-adevăr, Dumnezeu, Dumnezeul părinților noștri, singurul Dumnezeu adevărat, nu este un Dumnezeu pedepsitor, nici măcar unul «drept», în sensul și după măsura minții omenești. Nu este asemenea unui polițist corect, care responsabil fiind de ordinea publică, sancționează până și cea mai mică încălcare de lege. Sau asemenea unui judecător, care este dator să-l găsească și să-l pedepsească pe cel vinovat și astfel să restabilească dreptatea și ordinea socială.

Nu, Dumnezeul nostru nu este drept în acest sens. Vai de noi dacă era așa! Dumnezeul nostru este ca un Tată pentru noi. Dumnezeul nostru este iubire. De multe ori, oamenii, împinși de curiozitatea și slăbiciunea umană, își pun următoare întrebare: «Atunci de ce există atâtea necazuri, atâta nedreptate și atâția nefericiți în lumea aceasta, de vreme ce Dumnezeu este iubire?». Ca un răspuns la această întrebare, putem cita din cuvintele fericitului părinte Epifanie Theodorópoulos: «Fără Hristos, lumea reprezintă scena pe care se joacă un teatru absurd. Fără Hristos, nimic nu poate fi explicat. Oare de ce există atâtea necazuri, atâtea nedreptăți, atâtea eșecuri, atâtea boli? De ce, de ce, de ce? Mii de astfel de întrebări macină umanitatea. Înțelegeți odată! Omul, cu rațiunea sa limitată, nu poate da răspuns la astfel de întrebări. Numai în Hristos pot fi explicate toate: ne pregătesc pentru veșnicie. Poate că acolo ne vom învrednici să aflăm răspuns la unele întrebări…» [Pr. Epifanie Theodorópoulos, Διάλογος με ένα Μαρξιστή (Dialog cu un marxist), Kalamáta 1989, p. 20].

Așadar, Dumnezeu este iubire. Îl iubește pe om, iubește toate făpturile create și vrea o societate formată din persoane care se iubesc între ele. Omul, în calitate de persoană, poate să-L iubească pe Dumnezeul personal, fiindcă iubirea adevărată există și se exprimă numai între persoane. Animalele, obiectele, ideile, filosofiile pot și trebuie să atragă numai parțial interesul omului. De aceea, orice depășește această măsură a unei simple simpatii, a unui simplu interes, evoluează și devine patimă, slăbiciune a sufletului, în nici un caz iubire adevărată. Iubirea adevărată, personală îl face pe om să vibreze până în adâncurile existenței sale, atrăgându-l cu o putere nebănuită spre persoana iubită.

Dumnezeul nostru nu este dumnezeul filosofilor sau al scepticilor, ci este Dumnezeul părinților noștri. Este o Persoană, și nicidecum o idee. Acest Dumnezeu, în multa Sa iubire pentru om, creatura Sa personală, coboară din înălțimea sfântului Său locaș și, prin intermediul energiile necreate, Se comunică omului într-o comuniune a iubirii, în Hristos, în Biserica Sa.

Condiția iubirii adevărate și profunde este voința liberă. Nu e cu putință să iubești pe cineva cu forța sau din constrângere. Dumnezeul cel Sfânt, din respect și iubire părintească față de om, îl vrea liber. De aceea, nu I se impune, ci așteaptă (și respectă) alegerea sa liberă și personală: dacă acesta va vrea, Îl va primi în viața sa, dacă nu, atunci Îl va respinge.

Așadar Dumnezeu vine spre noi și ni Se descoperă, cu condiția ca noi să-L acceptăm în mod liber în viața noastră. Dacă Îl vom accepta, atunci ne va arăta slava Sa și ne va da harul Său, iar noi ne vom bucura de binecuvântarea prezenței Sale. Apoi, vom învăța din propria experiență ce înseamnă viața în Dumnezeu și comuniunea cu Dumnezeirea. Dacă El nu ni Se descoperă, singuri nu vom putea să-L găsim și să-L cunoaștem pe Creatorul și Ziditorul nostru.

Îl alungăm din viața noastră și refuzăm să-L iubim atunci când suntem indiferenți față de poruncile Sale, așa cum El Însuși ne lămurește: «Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește» (Ioan 14, 21). Și astfel, ne astupăm urechile ca să nu auzim chemarea Sa și rămânem singuri, fără Dumnezeu, incapabili să iubim, gustând disperați din amărăciunea iubirii de sine.

Dumnezeu ne lasă să alegem singuri dacă Îl vrem sau nu. Nu ni Se impune cu forța. Ne ajută foarte discret să ne depășim slăbiciunile umane și să alegem ce credem noi că ne este de folos. De folos, indiferent dacă ne dăm seama sau nu, este să pornim în căutarea Sa, să-L cunoaștem, să ne unim cu El și să rămânem în El. Acesta este scopul vieții noastre, de aceea am fost creați: «Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis» (Ioan 17, 3).

Dumnezeu știe cum să se apropie de fiecare suflet în parte și să-l atragă spre Sine, să-l informeze în legătură cu existența Sa, să-i vorbească, să-i ofere ocazii și posibilități de a se apropia de El, de a se bucura de prezența Sa și de a-L cunoaște, pentru ca mai apoi omul de la sine să caute să rămână în prezența Sa. Dacă sufletul omului primește harul lui Dumnezeu și dorește să se apropie și să comunice cu El, atunci Dumnezeu începe să joace un «joc» sfânt cu el. Uneori îi vorbește dulce și tandru și atunci sufletul, întraripat de o iubire sfântă, dumnezeiască, zboară către ceruri, uitând de cele pământești. Alteori se ascunde de el și atunci acela, speriat de singurătatea sa aparentă, Îl caută cu tot dinadinsul și, până Îl găsește, trece printr-un întreg martiriu. Apoi Dumnezeu i se arată din nou, sporindu-i astfel dragostea pentru El și curățindu-l de toată întinăciunea. Tot acest joc are drept scop întărirea comuniunii dintre om și Dumnezeu, Care vrea să-i dăruiască bucurii și daruri mai mari și să-l poarte din slavă în slavă. Acest joc durează până la sfârșitul vieții omului. Cu cât mai receptiv este sufletul omului, cu atât mai intens participă la bucuria acestei comuniuni a iubirii cu Ziditorul său.

Există însă și suflete și, din păcate, nu puține, care nu-L acceptă pe Dumnezeu ca Domn, din egoism, iubire de sine sau din fugă de durere (fygoponía) și astfel sunt prinse în capcana diavolului. Unele ca acestea, întrucât se află departe de Dumnezeu, se zbat în chinurile vieții acesteia pământești, trăind în neglijență, indiferență, în căutări și ocupații zadarnice, în plăceri trecătoare, care se transformă foarte repede într-un zbucium al morții. Toate aceste plăceri aparente au menirea de a adormi sufletele, de a le înrobi, ca mai apoi să le condamne la osânda cea veșnică. Uneori, în aceste suflete se duce o luptă teribilă, cutremurătoare, se pune problema vieții și a morții în fiecare zi, în fiecare ceas, poate chiar în fiecare clipă: să pună un început bun, să se elibereze din lanțurile sclaviei? Să-și taie voia vătămătoare? Să lupte pentru a scăpa din ghearele vrăjmașului, adică ale diavolului și să înceapă încet-încet o nouă viață prin întoarcerea la Dumnezeu, prin asceză, trezvie, rugăciune și înfrânare? Sau să se lase înghițiți cu totul de deznădejde și să se predea fără să opună vreo rezistență, fără să se împotrivească deșertăciunilor pământești, letargiei și plăcerilor trupești trecătoare, inumane și contrare voii lui Dumnezeu? Și astfel să nu mai dorească să trăiască în comuniune cu Dumnezeu.

Dacă, cu harul lui Dumnezeu, biruiește înăuntrul său primul gând și este pus în practică, atunci sufletul cel risipitor se întoarce în casa Tatălui său, cu pocăință și cu zdrobirea inimii, spunând: «Tată, greșit-am la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul tău» (Lc. 15, 21). Iar preabunul Tată se va grăbi să-l întâmpine, să-l îmbrățișeze, apoi îl va primi în casa Sa, adică în Împărăția Sa, unde sufletul se bucură, se desfătează și plânge din recunoștință nemăsurată pentru iubirea Tatălui. Dacă însă sufletul, din egoism, nu vrea să se întoarcă la Tatăl, martiriul său continuă și chiar devine mai apăsător. Acel suflet se chinuie nespus de mult, chiar dacă nu mărturisește acest lucru, chiar dacă celor din jur se arată bucuros, bine dispus, satisfăcut, chiar dacă el însuși nu își dă seama de zbuciumul prin care trece. Și astfel, sufletele care mai înainte erau bune, curate și neîntinate, în cele din urmă cad victime ale diavolului. Se bălăcesc în noroiul celor mai urâte și mai necinstite patimi, își pătează conștiința și înnegresc chipul lui Dumnezeu din ele. Oameni de toate vârstele și de diferite neamuri se auto-mutilează, devin paralitici din punct de vedere spiritual și suferă enorm de mult. Își pervertesc frumusețea sufletească, își murdăresc și își sfârtecă veșmântul dumnezeiesc primit la Sfântul Botez. Este înjosită și umilită funcția de conducător a sufletului, iar oamenii, care au fost plăsmuiți pentru slava cerului, devin niște marionete, un spectacol ieftin pentru vrăjmașul mântuirii noastre.

Chiar și caracteristicile și trăsăturile lor exterioare, care odinioară erau o mărturie certă a obârșiei lor dumnezeiești, acum se deformează și ele: «frumusețea» chipului se transformă într-o urâțenie hidoasă și înspăimântătoare, «noblețea» și zâmbetul se pierd și se strâmbă, «decența» și «bunele maniere» devin o aparență înșelătoare a decăderii lor. Faptele, cuvintele, întreaga lor «cultură» lor devin viclene, superficiale și false. Întrega lor viață și existență răspândesc un miros de moarte și o duhoare de descompunere duhovnicească. Absența lui Dumnezeu le marchează viața și civilizația «necivilizată». Câtă durere pentru Dumnezeu, «Cel Care vrea ca tot omul să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului»! Câtă durere pentru Biserică! Câtă durere pentru noi, cei care ne întâlnim cu astfel de cazuri, care vedem multe suflete pângărite, suflete pentru care a murit Hristos…

[Ο εν Χριστώ Αγώνας μέσα στην αποστασία της εποχής μας (Lupta în Hristos într-o societate căzută în apostazie), ediția IV, Sfânta Mare Mănăstire Grigoríou, Sfântul Munte, pp. 14-22].