Poporule, omule- nu poţi cu această popie, idolatrie, iconărie, moaşterie, PeSeDie- să intri în veşnicie! Nu te mai suportă nici pământul atât de plin cu drojdiile marxism-leninismul globalist de satanist… Duhul Sfânt nu acceptă să conlocuiască în „burduful „dogit, amestecat cu spiritul tău învechit, formalist; Hristos nu a venit să peticească învăţătura preoţească, idolatră cu Învăţătura Dumnezeiască, fiindcă Harul Lui nu are nimic în comun cu legalismul ritualic, formalist… Hristos a luptat până la sânge pentru biruirea oricărui păcat, nu pentru a cârpi popismele făcătoare de bani şi de sărăntoci; Nu mai fardaţi pocăinţa şi credinţa voastră cu pocăinţa şi neprihănirea Duhovnicească, fiindcă- nenăscuţi din nou (Ioan, cap.3) nu aveţi acces în El…, astfel incât …’’ să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. ’’ (Filipeni 3/9-11)

Cresterea productivitatii este urmare a unui proces complex

Ai la îndemână cea mai performantă tehnologie și întreaga noastră expertiză.

Samanta

 

Iti suntem alaturi inca din momentul infiintarii culturii si iti oferim un portofoliu complet de samanta certificata, contruit cu grija de-a lungul a peste 15 ani. Selectam atent produse care provin doar de la parteneri in care avem incredere

 
logo-uri
 

Pesticide

 

Te poti baza pe noi pe tot parcursul dezvoltarii culturii agricole, pentru ca orice cultura trebuie ingrijita si supravegheata atent. Ai la dispozitie un portofoliu complex de produse ingloband cele mai noi tehnologii, ce asigura o protectie integrala a culturii. Acesta cuprinde tratamentele specifice tuturor culturilor, de la tratamentul samantei pana la combaterea bolilor, daunatorilor si buruienilor.

Sustinem performanta fermei tale prin solutii tehnologice create pentru fiecare tip de cultura in parte, asigurand un randament ridicat al productiei si eficientizarea costurilor la hectar. Oricand ai nevoie de ajutor, iti stam la dispozitie.

 
primavara
 
toamna
 
 
 
 
 
 

Ingrasaminte

 

Agricover iti asigura atat o gama completa de ingrasaminte, cat si costuri optimizate, prin intermediul parteneriatelor strategice cu cei mai importanti producatori de ingrasaminte din tari precum Romania, Bulgaria, Germania, Spania, Iordania, Serbia, Maroc, Turcia, Rusia si Austria.

Stim ca fiecare cultura are nevoi diferite. De aceea, iti oferim alternative la ingrasamintele clasice prin solutii adaptate fiecarui tip de cultura. In plus, iti punem la dispozitie solutii de achizitie si modalitati de plata flexibile, pentru a putea beneficia de tehnologia necesara unei culturi performante.

 
 
 
 

Motorina

 

Iti punem la dispozitie doar motorina de calitate de la OMV-Petrom, Rompetrol si MOL, livrata rapid, oricand ai nevoie, direct la ferma. In plus, iti oferim si solutii de depozitare: bazin in custodie pentru depozitarea motorinei. La incheierea unui contract cu Agricover pentru o perioada de 2 ani primesti un bazin cu urmatoarele specificatii:

 
  • Capacitate 9000 l
  • Cuva retentie
  • Pompa simpla cu o capacitate de 56l/min
  • Filtru apa
  • Mentenanta si intretinerea semestriala a bazinului

Ne dorim sa beneficiezi de cele mai bune solutii pentru ferma ta. De aceea, iti oferim modalitati variate de plata, in functie de nevoile tale.

 
 

Contact

 

Iti stam la dispozitie, oricand ai nevoie, pe orice cale este mai simpla pentru tine: la sediu, prin telefon sau e-mail.

 

AgritelVerde
0800 800 505

Adresa
Bulevardul Pipera 1B, Cubic Center Etaj 6, Voluntari, Ilfov

Telefon
021 336 4645

Email
agricover@agricover.ro

 

Stim ca timpul tau e important. Suntem aici pentru a te ajuta, de cate ori este nevoie. Odata cu lansarea serviciului AgriTelVerde, clientii Agricover au la dispozitie un numar unic pentru Serviciul de Asistenta care asigura raspuns prompt la orice solicitare.

Indiferent de intrebarea ta, vei fi directionat cu precizie catre persoana calificata sa te ajute. Fiecare apel este preluat de un operator dedicat, un bun cunoscator al activitatii fermierilor. Asistentul personal, impreuna cu cei mai buni experti, raspund in cel mai scurt timp la orice solicitare.

Din dorinta de a fi cat mai aproape de fermieri si de a raspunde in timp util la orice intrebare, Serviciul de Asistenta al Fermierilor este disponibil telefonic la numarul 0800 800 505 de luni pana vineri intre orele 9.00 – 17.00 si pe adresa de email: asistenta@agricover.ro.

Filipeni 3

1 Încolo, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul. Mie nu-mi este greu să vă scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos.

Încolo. [În sfârşit, KJV; Mai departe, G. Galaction]. Gr. to loipon, literal, ce rămâne. Expresia poate însemna fie în sfârşit, fie mai departe (vezi comentariul de la 2 Corinteni 13,11; Efeseni 6,10; 1 Tesaloniceni 4,1; 2 Tesaloniceni 3,1, unde apare aceeaşi expresie sau una similară). Unii sugerează că Pavel era pe punctul de a-şi încheia scrisoarea când mintea i-a fost îndreptată către altceva şi a introdus ideile care sunt expuse de la Filipeni 3,2 în continuare. Alţii cred că apostolul încheie un subiect şi începe altul, iar adevăratul sfârşit al epistolei este la Filipeni 4,20–23.

Bucuraţi-vă în Domnul. Ideea bucuriei în Domnul străbate întreaga epistolă (vezi Introducerea, tema). Filipenii sunt îndemnaţi să se bucure cu acea bucurie care îşi are obârşia în Domnul şi care se găseşte doar în comuniunea cu El (vezi cap. 4,4).

Nu-mi este greu. [Nu mă deranjează, KJV; Nu-mi este anevoie, traducerea G. Galaction]. Gr. okneros, supărătortrândavleneş, aici având sensul de a nu produce repulsie. Nici un lucru care era spre binele prietenilor săi nu era o povară pentru Pavel. Aparent mulţimea grijilor şi a încercărilor pe care le avea în Roma aveau să-i reţină atenţia, dar problemele personale nu puteau să-i abată mintea de la nevoile altora.

Aceleaşi lucruri. Unii comentatori văd în aceste cuvinte o referire la scrisorile anterioare pe care le scrisese Pavel filipenilor. Alţii preferă să creadă că este vorba doar de subiectele tratate deja în această epistolă, ca de pildă începutul unor disensiuni, la care face aluzie în cap. 1,27–30 şi la care acum face o referire mai specifică (3,2.18.19).

De folos. [Sigur, KJV]. Îndemnurile lui Pavel erau menite pentru siguranţa credincioşilor. Ei erau expuşi la primejdii care făceau ca avertizările să fie necesare.

2 Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrijeliţii aceia!

Păziţi-vă de câinii aceia. [Feriţi-vă de câini, KJV]. Literal, vedeţi câinii. Articolul hotărât atrage atenţia către o anumită grupă de oameni. Repetarea verbului păziţi-vă este pentru accent. Reiese că Pavel se referă la aceiaşi oameni de fiecare dată. Cele trei descrieri cuprind diferite aspecte ale activităţilor aceloraşi oponenţi. De cele mai multe ori în Orient câinii nu aveau stăpân şi cutreierau încoace şi încolo pe străzi şi pe câmpii. Conform legii levitice, ei erau necuraţi (compară cu Levitic 11,2–7), iar a numi pe cineva câine era exprimarea unui dispreţ puternic (1 Samuel 17,43; 2 Regi 8,13). Pentru iudeii, păgânii erau ca nişte câini (vezi comentariul de la Matei 7,6; 15,26), iar neamurile nu se lăsau mai prejos, întorcând epitetul. Termenul îi descrie pe scurt pe cei neobrăzaţi, neruşinaţi, răuvoitori, arţăgoşi, nemulţumitori şi puşi pe ceartă. Pavel se referă probabil la o partidă bine cunoscută, de aşa-zişi creştini, şi anume iudaizanţii (vezi Vol. VI, pp. 30–33; vezi comentariul de la Filipeni 1,16), a căror tactică, ce provoca tulburare, îi făcea să merite să fie numiţi câini. Deşi apostolul nu îi descrie detaliat pe tulburători, multe din caracteristicile lor pot fi deduse din cap. 3,3–11, unde vorbeşte despre trăsăturile opuse, pozitive.

Lucrătorii aceia răi. Adică iudaizanţii, acei lucrători înşelători din 2 Corinteni 11,13.

Scrâjilaţii. Gr. katatome, mutilare. Un termen peiorativ pentru iudaizanţi, care cereau că tăierea împrejur era valabilă şi pentru neamuri şi că păgânii, înainte de a se converti al creştinism, trebuiau să devină iudei. Această circumciziune iudaică ar fi fost fie dăunătoare, prin faptul că li se cerea creştinilor să păzească întregul sistem iudaic, ieşit din uz (Galateni 5,3), fie fără sens, deci o mutilare. Avertizarea e adresată neamurilor, deoarece iudeii nu ar fi avut nevoie de un asemenea sfat.

3 Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.

Cei tăiaţi împrejur. Propoziţia poate fi rezumată astfel: Noi, cei care suntem creştini, suntem cei tăiaţi împrejur. Zice oare Pavel: Noi [nu alţi iudei] suntem creştinii tăiaţi împrejur? Nu, ci fără îndoială că se adresează neamurilor (vezi comentariul de la v. 2). Atunci el vrea să zică: feriţi-vă de cei care ar vrea să vă circumcidă. Căci noi suntem cei tăiaţi împrejur – noi, cei care suntem creştini, care ne închinăm lui Dumnezeu în Duh şi nu avem încredere în firea pământească. Aceasta este în acord cu alte declaraţii ale lui Pavel, cum că adevărata circumcizie este cea spirituală, nu a cărnii, ci a inimii, prin lepădarea păcatului şi că, prin Hristos, ea este disponibilă şi neamurilor (Romani 2,25–29; Coloseni 2,11.13). Păgânii mântuiţi prin har, deşi numiţi netăiaţi împrejur, nu mai sunt fără drept de cetăţenie în Israelstrăini de legămintele făgăduinţei, ci cetăţeni (Efeseni 2,8–13.19). Cu privire la legătura creştinilor dintre neamuri cu Israel, poporul legămintelor, al profeţiilor şi al făgăduinţelor, vezi Vol. IV, pp. 35, 36

Noi. În greceşte subiectul este accentuat. Apostolul îi pune în contrast pe iudaizanţi cu filipenii şi cu sine. Slujim. [Ne închinăm, KJV]. Gr. latreuo, a sluji, folosit mai ales cu privire la serviciul adus lui Dumnezeu (vezi Matei 4,10; vezi comentariul de la Romani 1,25). Dumnezeu. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru exprimarea care slujim prin Duhul lui Dumnezeu [în KJV: care slujim lui Dumnezeu în Duhul].

Prin Duhul. [În Duhul, KJV]. Vezi comentariul de la Ioan 4,23.24. Cei care au parte de adevărata circumciziune Îi aduc lui Dumnezeu o închinare spirituală şi nu sunt mulţumiţi cu rânduielile şi cu tradiţiile oamenilor. Noi, creştinii, spune Pavel, avem nu doar adevărata circumcizie,

ci şi adevărata închinare. Ne lăudăm. [Ne bucurăm, KJV]. Gr. kauchaomai, a se lăudaa se făli (vezi comentariul de la Romani 5,2). Nu ne punem încrederea. [Nu avem încredere, KJV; Nu ne încredem, traducerea Niţulescu; Nu ne bizuim, traducerea G. Galaction]. Adică nu ne-am încrezut.

În lucrurile pământeşti. Iudaizanţii împotriva cărora avertizează Pavel aveau mare încredere în descendenţa lor şi în lucrurile pe care le făceau în efortul de a obţine mântuirea. În ce priveşte înţelesul pe care îl dă Pavel cuvintelor în lucrurile pământeşti, vezi Filipeni 3,4–6; vezi comentariul de la 2 Corinteni 11,18; Galateni 6,13.14. Pentru apostol lucrurile pământeşti (firea pământească) erau în conflict cu cele spirituale.

4 Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult;

Eu aş avea. [Aş putea, de asemenea, să am]. Mai bine am, de asemenea, pe lângă încrederea în Hristos, şi avantajele dorite de iudaizanţi. Acum îşi dădea el seama că avantajele sale pământeşti sunt fără valoare în privinţa mântuirii. Când Dumnezeu Şi-a ales un martor special care să arate că privilegiile pământeşti nu au nici o valoare în vederea mântuirii, a ales pe cineva care nu doar că poseda tot ceea ce ar fi putut avea un israelit ca să se fălească, dar fusese şi peste măsură de conştient şi de mândru de moştenirea sa. Tocmai în acest context iese în evidenţă adevărata forţă a mărturiei lui Pavel. El recunoştea că nici un avantaj provenit din naştere sau educaţie nu ar fi putut să-i aducă pace sau să-i asigure favoarea lui Dumnezeu.

5 eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte Legea, fariseu;

Tăiat împrejur a opta zi.. Pavel nu era un prozelit, circumcis ca adult, ci iudeu din naştere, supus ritualului legământului aşa cum prevedea legea (vezi comentariul de la Geneza 17,11.12; Levitic 12,3; Luca 2,21).

Din neamul lui Israel. Un descendent al lui Iacob.

Seminţia lui Beniamin. Pavel provenea din seminţia din care făcuse parte primul rege al lui Israel (1 Samuel 9,1.2), singura care îi fusese credincioasă lui Iuda la împărţirea regatului (1 Regi 12,21) şi care deţinea locul de onoare în armată (Judecători 5,14; Osea 5,8). Numele lui Pavel, Saul, venea probabil de la regele Saul, un beniamit.

Evreu din evrei. Adică un evreu provenit din evrei. Poate că el vrea să spună fie că spiţa neamului său era curată, fie că era un evreu care vorbea limba iudaică. În ce priveşte termenul evreu, vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 6,1, iar în ce priveşte strămoşii lui Pavel, vezi Vol. VI, pp. 208–210.

În ce priveşte. [Referitor la, KJV]. Expresia acestea şi cea din v. 6 sunt traducerea cuvântului grecesc kata, referitor lacu privire la.

Legea. În versiunea greacă substantivul acesta nu este articulat, dar fără îndoială că Pavel se gândeşte la legea mozaică (vezi comentariul de la Romani 2,12). Ascultarea strictă de întregul sistem de legi era un semn distinctiv al fariseului credincios (Vol. V, pp. 51, 52).

Fariseu. Pavel nu avea nici un control asupra faptului că se născuse din seminţia lui Beniamin, că părinţii lui erau evrei şi că i se dăduse o educaţie ebraică. Dar acum apostolul enumeră deciziile sale personale. El singur alesese să fie fariseu (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 22,3; 23,6). Cu siguranţă că nici unul dintre iudaizanţi nu ar fi putut fi mai zelos în legalismul lui decât fusese apostolul înainte să-L întâlnească pe Hristos pe drumul către Damasc (vezi comentariul de la 2 Corinteni 11,22; Galateni 1,14).

6 în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.

Râvna. Gr. zelos (vezi comentariul de la Ioan 2,17; Romani 10,2). Pavel nu doar că fusese fariseu, dar fusese un fariseu zelos, entuziast. El a pus în practică cu ardoare principiile sectei sale, crezând că, persecutându-i pe cei pe care îi considera eretici, Îi aduce un serviciu lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 8,1.3; 9,1; 22,4; 26,10.11).

Neprihănirea. Vezi comentariul de la Matei 5,6.20; Luca 1,6; vezi şi comentariul de la Filipeni 3,9.

Pe care o dă Legea. Propoziţia aceasta defineşte neprihănirea la care se referă Pavel (vezi comentariul de la Romani 10,3.4). La Filipeni 3,9 apostolul numeşte această neprihănire pe care o dă legea ca fiind o neprihănire a lui, şi o pune în contrast cu neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă. Vezi comentariul de la Galateni 2,21; 3,21.

Fără prihană. [Nevinovat, KJV; Desăvârşit, traducerea Niţulescu]. Adică nevinovat în ochii celor care aveau aceeaşi credinţă ca el, aceasta fiind rezultatul ţinerii cu stricteţe a legii. Pavel nu neglija nici o datorie pe care credea că o cere legea. El dusese o viaţă extrem de cinstită şi nimeni nu avusese ocazia de să-L acuze că ar fi un călcător al Legii. Reiese că înainte de convertirea sa Pavel era un tânăr cu o purtare exemplară, neatins de viciile în care cad adesea tinerii. E adevărat că se considera cel dintâi dintre păcătoşi (1 Timotei 1,15), nevrednic să poarte numele de apostol (1 Corinteni 15,9), dar nu existase niciodată nici chiar cel mai mic indiciu că ar fi fost vinovat de păcate josnice. Apoi L-a întâlnit pe Hristos şi a înţeles zădărnicia eforturilor lui de a obţine mântuirea.

7 Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos.

Dar. Pavel vrea să accentueze contrastul dintre situaţia sa anterioară şi poziţia pe care o acceptase când a devenit creştin.

Lucrurile care pentru mine erau câştiguri. Adică acele lucruri (avantaje naturale şi dobândite, înşirate în v. 5 şi 6) care erau câştiguri. Pavel nu a minimalizat niciodată valoarea trecutului său, ci mai degrabă s-a lăudat cu el, socotindu-l, din punct de vedere omenesc, un câştig sau un profit. Substantivul grecesc tradus câştiguri (kerde) este de asemenea la plural.

Socotit. Gr. hegeomai, (vezi comentariul de la cap. 2,3), aici cu sensul de a considera. Este o paralelă între renunţarea lui Hristos (cap. 2,7) şi a lui Pavel.

Pierdere. Gr. zemia, daunăpierdere, ceea ce este socotit în registrul contabil la debit (Robertson). Substantivul pierdere e la singular, în timp ce câştiguri e la plural. Din pricina lui Hristos diversele câştiguri sunt socotite toate ca o singură pierdere.

Din pricina lui Hristos. [Pentru Hristos, KJV]. În ce priveşte Hristos şi religia Sa, Pavel socotea toate câştigurile sale naturale ca fiind fără nici o valoare. Într-o anumită măsură toţi creştinii sunt chemaţi să renunţe la unele lucruri. Ferice de aceia care pot face lucrul acesta din toată inima, aşa cum a făcut Pavel!

8 Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos

Ba încă. [Da, desigur, KJV; Dar, într-adevăr, traducerea Niţulescu]. Literal, ba, într-adevăr, de aceea. Pavel găseşte cu greu cuvinte suficient de puternice pentru a exprima intensitatea convingerilor sale. Versetul 8 este o prelungire a versetului 7.

Privesc. [Socotesc, KJV]. De la acelaşi cuvânt grecesc folosit în v. 7, dar fiind aici la prezent, pentru a arăta că Pavel continuă să socotească câştigurile sale anterioare ca o pagubă sau o pierdere.

Toate aceste lucruri. În v. 7 Pavel spune că el socotea ca o pierdere toate lucrurile menţionate mai înainte. În versetul acesta el merge mai departe şi declară că toate lucrurile sunt socotite de el o pierdere. E gata să renunţe nu doar la lucrurile pe care le specificase, ci la tot ce se putea imagina. Dacă toată averea sau onoarea imaginate i-ar fi aparţinut, ar fi renunţat voios la ele ca să-L poată cunoaşte pe Hristos.

Faţă de. [Pentru, KJV]. Mai bine de dragul luidin cauza luidin pricina lui, adică toate celelalte apăreau lipsite de însemnătate din cauza valorii peste măsură de mari a cunoaşterii personale a lui Hristos.

Preţul nespus de mare. [Superioritatea, KJV]. Literal, caracter excepţional, fără egal. Pavel îşi dădea seama că a-L cunoaşte pe Hristos depăşea în valoare toate celelalte realizări (vezi comentariul de la Ioan 17,3).

Domnul meu. Cuvintele Hristos Isus, Domnul meu sunt o exprimare caldă şi plină de afecţiune, dovedind strânsa legătură dintre apostol şi Mântuitorul. Alte titluri date lui Isus în epistola aceasta apar cu următoarea frecvenţă: Hristos (18 ori); Isus Hristos (9); Hristos Isus (8); Domnul Isus Hristos (3); Domnul Isus (1); Isus (1); Mântuitorul (1); pe lângă un număr de referiri la Domnul.

Am pierdut toate. Gr. zemioo, a face pagubăa amenda, folosit aici în sensul de a păgubia renunţa la. Timpul din versiunea greacă arată spre trecut, la momentul convertirii lui Pavel, când urmându-L pe Hristos a pierdut toate avantajele moştenite.

Le socotesc. Adică şi acum le mai socotesc un gunoi, deşi pierderea a avut loc în trecut.

Gunoi. [Bălegar, KJV]. Gr. skubala, gunoi. Cuvântul e folosit pentru excrementele corpului uman şi animal, cât şi pentru alimentele aruncate de la masă. Acest ultim sens este potrivit aici. Iudaizanţii se considerau ca nişte meseni la un praznic, aşezaţi la masa Tatălui. Ei îi vedea pe creştinii dintre neamuri ca nişte câini care se repezeau cu lăcomie la resturile de hrană care cădeau de la masă. Dar aici Pavel inversează această imagine. Adevăraţii creştini se bucură la praznic, iar câinii sunt iudaizanţii (v. 2), hrănindu-se cu privilegiile naşterii şi ale educaţiei ebraice, la care Pavel renunţase de bunăvoie.

Câştig. Gr. kerdaino, a câştiga înrudit cu substantivul kerdos, câştig, care este la plural în

v. 7. Pavel dorea cu înfocare să-L aibă pe Hristos pentru sine, ca şi Hristos să îl aibă pe deplin pe el. Intensitatea dorinţei lui e reflectată în această triplă apariţie a cuvântului pierdere, în v. 7 şi 8. A-L câştiga pe Hristos reprezintă cel mai mare câştig.

9 şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.

Să fiu găsit. Sau să fiu descoperit a fi. Unii văd în aceste cuvinte o referire la ziua de pe urmă, dar contextul (v. 10) sugerează că este vorba de viaţa aceasta. În El. Adică în unire cu Hristos (vezi comentariul de la Ioan 15,4–9; 2 Corinteni 5,17; Galateni 2,20). O neprihănire a mea. Vezi comentariul de la v. 6. De fapt nu există neprihănire personală (vezi comentariul de la Romani 3,12; 10,3), dar Pavel se referă la moralitatea sa.

Pe care mi-o dă Legea. [Care este a Legii, KJV]. Adică izvorând din lege, bazată pe împlinirea Legii. Pavel prezintă inutilitatea unei astfel de neprihăniri. Ţinerea legii nu poate să cureţe inima cuiva de întinarea cu păcat sau să-i dea putere pentru a se împotrivi păcatului. Adevărata păzire a legii poate rezulta numai din transformarea minţii prin harul divin (vezi comentariul de la Romani 3,31).

Prin credinţa în Hristos. [Prin credinţa lui Hristos, KJV]. Vezi comentariul de la Romani 3,22. În ce priveşte legătura dintre neprihănire şi credinţa în Isus Hristos, vezi comentariul de la Romani 3,21–26.

Pe care o dă Dumnezeu. [Lui Dumnezeu, KJV]. Literal, din Dumnezeu de la Dumnezeu . Aici este explicată sursa neprihănirii, despre care ni se spune că vine de la Dumnezeu. Vezi comentariul de la Romani 1,17.

Prin credinţă. Literal pe credinţă, adică având o certitudine clădită pe credinţă. Omul poate primi neprihănirea care vine de la Dumnezeu numai având credinţă în Isus, prin care Dumnezeu Şi-a manifestat neprihănirea.

10 Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;

Să-L cunosc. Mai bine, să ajungă să-L cunosc. Propoziţia aceasta este strâns legată de v. 8, unde apostolul arată că cel mai mare câştig este cunoaşterea personală a lui Isus Hristos. Pentru a avea această cunoaştere, Pavel renunţase la toate lucrurile. El ştia că singura cale pentru a obţine această cunoaştere a Fiului lui Dumnezeu era legătura cu El (v. 9).

Puterea învierii Lui. Pavel nu numai că dorea să cunoască puterea cu care fusese înviat Hristos, ci dorea ca aceasta să lucreze şi în el. Pentru ca dorinţa sa să fie împlinită, apostolul trebuia să trăiască o viaţă asemenea cu a lui Hristos. De aceea, el îşi exprimă de fapt dorinţa de a avea în viaţa sa, ca şi Hristos, puterea de a birui păcatul. Manifestarea decisivă a acelei puteri va avea loc la învierea sa din morţi. Vezi comentariul de la Romani 4,25; 6,4–11. Aceeaşi putere care L-a înviat pe Isus din morţi este necesară pentru a-l aduce la viaţă pe omul mort în păcatele sale şi pentru a reface în el chipul divin.

Părtăşia. Gr. koinonia (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 2,42; Romani 15,26; Filipeni 1,5), folosit aici cu sensul de parteneriat.

Suferinţelor. Cel care este unit cu Hristos (v. 9) şi experimentează personal puterea învierii Lui, va participa, inevitabil, la suferinţele lui Hristos (vezi comentariul de la Matei 10,17–24; 20,22.23; 2 Corinteni 1,5; Coloseni 1,24; 1 Petru 4,13). Părtăşia aceasta nu e numai în sensul teoretic sau etic, deşi fără îndoială că e inclus şi sensul acesta; ea e practică (compară cu 2 Timotei 3,12). Acela care trăieşte viaţa lui Hristos va suferi o parte din ocara şi ruşinea prin care a trecut Hristos (Ioan 15,18–21; 17,14). Pavel şi-a dat seama pe deplin de asta (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 9,16) şi nu s-a dat înapoi de la această perspectivă. Mai degrabă a întâmpinat-o ca pe un element care îl aducea la o legătură şi mai strânsă cu Mântuitorul. O relatare parţială a suferinţelor apostolului (2 Corinteni 11,23–27) descoperă că apostolul avea parte într-o bună măsură, de necazurile şi întristările Domnului său.

Să mă fac asemenea. [Să fiu făcut corespunzător, KJV; Fiind de o potrivă, traducerea Niţulescu]. Sau să fiu conformat. Apostolul dorea să fie ca Domnul său în toate lucrurile, să fie asemenea Lui chiar în moartea Sa. Acest lucru a fost împlinit pe două căi: 1) Prin viaţa zilnică a lui Pavel. El manifesta smerenia şi supunerea lui Hristos, iubirea şi devoţiunea Lui altruistă şi avea parte de chinul Său sufletesc cu privire la păcatul lumii. Conformându-se spiritului lui Hristos, Pavel putea spune cu adevărat: mor în fiecare zi [KJV] (1 Corinteni 15,31); am fost răstignit împreună cu Hristos (Galateni 2,20). Viaţa sa de lepădare de sine şi de sacrificiu a servit ca o puternică mărturie cu privire la eficacitatea morţii Mântuitorului (vezi comentariul de la 2 Corinteni 4,10). 2) Prin dispoziţia lui Pavel de a muri dacă lucrul acesta ar fi fost necesar, şi în cele din urmă prin moartea sa. Martirajul nu era pentru apostol o posibilitate aflată în viitorul îndepărtat. De ani de zile moartea era în faţa lui, iar acum nu se dădea înapoi de la ea (vezi Faptele Apostolilor 20,22–24).

11 ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.

Ca să ajung. Gr. katantao, a veni laa sosi la (Faptele Apostolilor 16,1; 27,12), dar metaforic a ajunge la (Efeseni 4,13).

Cu orice chip. [Dacă cu orice mijloc, KJV; Dacă cumva, traducerea Niţulescu; Doardoar, G. Galaction]. Aceste cuvinte cuprind un element de îndoială în măsura în care Pavel recunoscuse din totdeauna posibilitatea abaterii creştinului de la credinţă (1 Corinteni 10,12; Galateni 3,3; 5,4). Acum el recunoaşte, în smerenie, că e expus la aceeaşi primejdie (vezi comentariul de la 1 Corinteni 9,27).

Învierea din morţi. Pavel anticipează participarea sa la învierea drepţilor (vezi 1 Tesaloniceni 4,13–18; 1 Corinteni 15,51–57; vezi comentariul de la Apocalipsa 20,5.6), dar nu minimalizează efortul necesar din partea Domnului şi din partea sa, pentru a face cu putinţă acest lucru.

12 Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.

Nu că am şi. [Nu ca şi cum, KJV; Nu zic că, traducerea Niţulescu]. Literal, nu că adică prin aceasta nu vreau să spun că (vezi cap. 4,11.17).

Câştigat. [Ajuns , KJV; Dobândit, traducerea Niţulescu; Apucat, traducerea G. Galaction]. Gr. lambano, a primia căpătaa obţine (compară cu 1 Corinteni 9,24, unde lambano e folosit în sensul de a câştiga un premiu). Pavel se referă la experienţa sa creştină de până atunci şi recunoaşte că încă nu împlinise complet dorinţele sfinte exprimate în cap. 3,9.10. Astfel el spera să risipească mândria spirituală care pare să fi tulburat unitatea filipenilor (cap. 2,2–4).

Am şi ajuns desăvârşit. [Aş fi ajuns desăvârşit, KJV; Sunt acum desăvârşit, traducerea Niţulescu]. Sau am fost deja făcut desăvârşit. Prin cuvântul am câştigat Pavel a făcut referire la experienţa lui trecută, iar acum vorbeşte despre starea sa prezentă şi tăgăduieşte că ar fi ajuns la acea desăvârşire la care Dumnezeu vroia ca el să ajungă şi pe care el însuşi şi-o doreşte. El se află încă în procesul săvârşirii propriei sale mântuiri (vezi comentariul de la cap. 2,12)

Alerg înainte. [Merg după, KJV]. Sau urmărescstărui înainte. Poate că Pavel se referă la alergarea despre care vorbeşte în v. 14.

Căutând. [Ca dacă aş putea, KJV; Dacă cumva, traducerea Niţulescu]. Cuvântul acesta sugerează un scop, sau o intenţie, nu îndoială.

Să-l apuc. Gr. katalambano, a pune mâna pea căpăta (vezi comentariul de la Ioan 1,5; Romani 9,30). În original katalambano e urmat de kai, de asemenea ceea ce implică faptul că Pavel intenţiona nu numai să alerge, ci şi să obţină.

Întrucât. Acest cuvânt face referire la scopul pe care îl intenţiona Hristos când a realizat convertirea lui Pavel (Faptele Apostolilor 9,15.16; 26,16–18).

Am fost apucat. [Sunt apucat, KJV; Am fost dobândit, traducerea Niţulescu; Cucerit am fost, traducerea G. Galaction]. Sau s-a pus stăpânire pe mine, şi anume la data convertirii sale. Pavel ştia că Hristos pusese stăpânire pe el cu un anumit scop, iar el era hotărât să împlinească acel scop apucând lucrul pentru care Hristos pusese stăpânire pe el. E de datoria creştinului să alerge întotdeauna înainte pe calea creştină, deoarece acesta este scopul pentru care l-a chemat Hristos. Dumnezeu îl apucase, de pildă, pe Saul, fiul lui Chiş şi pe tânărul conducător bogat, dar ei nu au stăruit pentru a realiza scopul pentru care fuseseră chemaţi.

13 Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,

Fraţilor. Pavel foloseşte forma aceasta de adresare pentru a atrage atenţia cititorilor. El trece în revistă subiectul deja discutat în versetele precedente.

Eu nu cred. Gr. logizomai, a credea socoti (vezi comentariul de la Romani 3,28), folosit de obicei cu privire la raţiune. Pavel scoate în evidenţă starea sa spirituală în raport cu standardul divin prezentat în faţa lui.

Că l-am apucat. Vezi comentariul de la v. 12.

Fac un singur lucru. [Acest singur lucru îl fac, KJV; Una fac, traducerea G. Galaction]. Literal, un lucru, definit în propoziţiile următoare. Singura preocupare a lui Pavel era să împlinească scopul pentru care îl chemase Domnul. El nu avea o inimă împărţită. Nu căuta bogăţia şi onoarea de pe acest pământ, ci mântuirea şi o coroană în lumea de dincolo. Din acest scop unic provenea spiritualitatea sa profundă şi succesul nemaipomenit în lucrare.

Uitând. Adică trecând cu vederea sau dând afară din minte, mai degrabă decât fiind uituc.

Ce este în urma. Pavel ştie că victoriile din trecut, oricât de glorioase ar fi, nu sunt suficiente pentru a oferi siguranţă în prezent sau în viitor.

Aruncându-mă. Gr. epekteino, a se întinde spre, o imagine împrumutată din întrecerile atletice în care alergătorul se îndreaptă spre ţintă cu trupul aplecat înainte, cu mâinile şi cu picioarele întinse. Este o comparaţie sugestivă pentru dedicarea lui Pavel în a urma doar drumul pe care i-l trasase Hristos. O asemenea dedicare nu lasă timp pentru a privi în urmă sau pentru a regreta.

Spre ce este înainte. Pavel nu enumeră lucrurile pe care le are în minte, dar ele sunt incluse în raţionamentul său şi sunt cuprinse în v. 14. Pentru cel care aleargă la o întrecere singurul obiect vrednic de atenţie este punctul de sosire, şi asta urmărea şi Pavel în alergarea sa spirituală. El îşi fixase privirea la ţinta vieţii veşnice şi la moştenirea din lumea de dincolo. O viziune clară a acestei ţinte îl va stimula pe creştin să continue credincios şi voios în alergarea care îi este pusă în faţă (Evrei 12,1.2)

14 alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.

Alerg. [Insist, KJV]. Gr. dioko, urmări, tradus alerg înainte, în v. 12, sens care este potrivit şi aici, deoarece Pavel, aţinându-şi ochii spre ţintă, nu mai vede nimic altceva. El ştie că cel care vrea să câştige trebuie să aibă clar în minte atât ţinta cât şi premiul. Luptătorul nu trebuie să fie abătut din drum de aplauzele sau de insultele celorlalţi. El nu trebuie să se odihnească, să se împiedice sau să se oprească, ci trebuie să stăruie mereu înainte până când atinge ţinta.

Ţintă. [Semn, KJV]. Gr. skopos, un semn [asupra căruia este fixată privirea]o ţintă; înrudit cu verbul skopeo, a spionaa privi la distanţă. Vezi comentariul de la cap. 2,4. În Noul Testament cuvântul skopos apare doar aici. În LXX el este folosit cu privire la ţinta unui arcaş (Iov 16,12; Plângeri 3,12).

Premiul. Gr. brabeion, o răsplată pentru câştigătorii la jocurile publice, prin urmare, un premiu. În întrecerile pământeşti nu poate fi decât un singur câştigător (1 Corinteni 9,24), dar în alergarea creştină fiecare are prilejul să fie biruitor şi să câştige premiul.

Chemării cereşti. [Chemării înalte, KJV; Chemării de sus, traducerea Niţulescu; traducerea G. Galaction]. Literal, chemării în sus, adică o chemare la cer, care vine din cer. Pavel nu doar că a primit această chemare la convertire, dar ea răsuna continuu în urechile sale. Dumnezeu nu încetează niciodată să-i cheme pe creştini spre cer.

În Hristos Isus. Chemarea a fost adresată de Dumnezeu prin viaţa şi Persoana Fiului Său. Exemplul lui Isus constituie un stimulent continuu pentru cel credincios (Evrei 12,1.2).

15 Gândul acesta, dar, să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi; şi, dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă.

Gândul acesta dar să ne însufleţească pe toţi. [Să avem gândul acesta, KJV; Să gândim, traducerea Niţulescu; G. Galaction]. Literal, să gândim asta, sau să avem gândul acesta. Apostolul face un apel la toţi creştinii maturi să ia, cu privire la creşterea spirituală, aceeaşi atitudine ca şi el. Îi îndeamnă să continue să facă eforturi pentru a câştiga premiul.

Acum apostolul, după ce vorbise doar despre propria sa viaţă de creştin, îi sfătuieşte pe prietenii săi filipeni să pună în practică învăţăturile date şi cu tact se include şi pe sine în îndemnuri.

Desăvârşiţi. Gr. teleioi, maturicrescuţi deplin (vezi comentariul de la Matei 5,48), în contrast cu nepioi; copii (vezi 1 Corinteni 13,11; Efeseni 4,13.14; Evrei 5,13.14), referindu-se la maturitate în gândirea creştină. Concepţia exprimată aici nu este în conflict cu afirmaţia din Filipeni 3,12, unde Pavel tăgăduieşte că a ajuns la ultima treaptă a desăvârşirii. Aici el foloseşte cuvântul desăvârşit într-un sens relativ. Vezi comentariul de la Matei 5,48.

De altă părere. Adică dacă punctul lor de vedere, mai ales cu privire la chestiunea desăvârşirii, nu coincide cu cel al lui Pavel. Apostolul nu cerea ca ceilalţi să fie cu totul de acord cu felul său aparte de a gândi, ci îngăduia opiniile diferite, crezând că Domnul îi va învăţa pe credincioşii sinceri.

Vă va lumina. [Vă va descoperi, KJV]. Gr. apokalupto, a descoperia descoperi ceea ce este ascuns. Dacă vreun creştin matur nu vedea necesitatea de a uita trecutul şi a se grăbi spre desăvârşire, Pavel era sigur că Dumnezeu îl va lumina. Când înaintăm stăruitor în alergarea creştină, Dumnezeu ne va arăta erorile doctrinale şi greşelile în comportament (Ioan 16,13; compară cu Efeseni 1,17).

16 Dar, în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel.

Am ajuns. De fapt Pavel spune: descoperiţi ceea ce a contribuit la creşterea voastră spirituală din trecut şi urmaţi acelaşi plan în viitor. Metoda prin care se ajunge la desăvârşire creştină nu se schimbă. Din nefericire sunt mulţi care pornesc cu paşi grăbiţi pe drumul credinţei, dar apoi obosesc şi nu continuă la fel cum au pornit pe cale. Ei ajung să depindă de experienţa trecută în loc să se bucure de victorii noi şi să facă progres. Satisfacţia care vine din realizările trecute duce la nepăsare. Biruinţele de ieri nu vor fi de ajuns pentru astăzi. Creştinul trebuie să înainteze continuu.

Să umblăm la fel. [După aceeaşi regulă, KJV; Să mergem înainte cu acelaşi pas, G. Galaction]. Aceste cuvinte fac parte din avertizarea şi îndemnul plin de iubire, care, dacă erau acceptate, avea să împiedice pătrunderea erorilor, care ar fi dezbinat biserica din Filipi.

17 Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi.

Urmaţi-mă. Literal, propoziţia ar putea fi tradusă astfel: fiţi uniţi în a mă imita pe mine. Pavel îi sfătuise pe convertiţi cu privire la atitudinea lor mentală, iar acum prezintă propria sa viaţă ca un exemplu demn de urmat. El ştia că făcuse voia lui Dumnezeu uitând de trecut şi privind la lucrurile din faţa sa. Ştia că era bine să continue să alerge înainte cu râvnă şi să nu abandoneze mijloacele de creştere spirituală care avuseseră o contribuţie importantă în viaţa sa. De aceea, se simţea liber să-i încurajeze pe prietenii săi filipeni să-i urmeze exemplu. Nu vroia nicidecum să le abată atenţia de la Hristos la sine, ci mai degrabă să-i conducă la Hristos prin propria sa viaţă de creştin (compară cu 1 Corinteni 7,16; 1 Tesaloniceni 1,6).

Uitaţi-vă bine. Gr. scopeo (vezi comentariul de la cap. 2,4).

Cei ce se poartă. În timp ce este adevărat că Hristos este singurul exemplu care poate fi urmat în toate, experienţa altora poate servi ca o încurajare sau ca o piedică pentru noi. Erau în biserică unii care se străduiau să trăiască în felul descris de Pavel, renunţând la încrederea în lucrurile pământeşti şi străduindu-se să câştige premiul. Apostolul îi îndeamnă pe filpeni să se uite bine la cei care trăiau în felul acesta, cu scopul de a-i imita. O asemenea imitare înseamnă a te inspira din exemplul celorlalţi, nu a te închina lor (compară cu Ioan 8,39). Exemplul oamenilor evlavioşi poate să ne inspire la o legătură mai strânsă cu Dumnezeu (compară cu 1 Corinteni 4,16; Ed 146).

Pilda. Gr. tupos (vezi comentariul de la Romani 5,14), de la avem cuvântul tip.

Noi. Adică Pavel, Timotei, Epafrodit şi alţi lucrători creştini cunoscuţi de filipeni.

18 Căci v-am spus de multe ori, şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos.

V-am spus de multe ori. [V-am spus adesea, KJV]. Pavel face referire fie la prima sa vizită la Filipi (Faptele Apostolilor 16,12), fie la alte vizite ulterioare, fie la scrisorile pe care poate că le scrisese.

Plângând. Acest cuvânt, care sugerează sentimente profunde, dă de înţeles că Pavel se frământa cu privire la creştinii apostaziaţi, nu cu privire la păgânii desfrânaţi. Iubirea sa pentru asemenea persoane decăzute îl mişca până la lacrimi (compară cu Luca 19,41).

Mulţi care se poartă. [Mulţi umblă, KJV]. Cei mulţi a căror purtare e descrisă aici şi în v. 19 au fost identificaţi în diferite feluri, ca (1) iudaizanţii (vezi comentariul de la v. 2); (2) creştinii cu numele, dar decăzuţi (compară cu Romani 16,17.18); (3) apostaţii, la a căror influenţă primejdioasă erau expuşi credincioşii.

Vrăjmaşi ai crucii. Dacă aceste persoane ar fi fost duşmani declaraţi ai crucii sau dacă ar fi tăgăduit că Hristos murise pentru a face ispăşire pentru păcat, ei nu ar fi fost atât de primejdioşi pentru biserică. Dar reiese că ei mărturiseau că sunt urmaşi ai Mântuitorului, în timp ce viaţa lor arăta că nu cunoşteau puterea Evangheliei. Mintea lor era îndreptată spre cele pământeşti (v. 19), iar prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iacov 4,4). O viaţă imorală nu poate fi altfel decât vrăjmaşă crucii, deoarece Hristos a murit pentru a ne face sfinţi.

19 Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele, şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ.

Sfârşitul lor. Adică tendinţa unor astfel de vrăjmaşi ai crucii era nimicirea lor finală. Pierzarea. Gr. apoleia (vezi comentariul de la Ioan 17,12), folosit adesea cu privire la pierderea vieţii veşnice.

Dumnezeul lor este pântecele. Adică apetitul le conduce viaţa. Astfel de oameni se fălesc cu libertatea lor şi o pervertesc în dezmăţ (compară cu Romani 16,18; 2 Petru 2,12.13.19). Ei nu trăiesc pentru slava lui Dumnezeu (1 Corinteni 10,31), ci pentru a-şi îngădui şi satisface poftele trupului.

Ruşinea. Libertatea cu care se laudă devine un motiv de ruşine.

Se gândesc la lucrurile de pe pământ. Ei se preocupă cu, sau se gândesc la lucrurile de pe pământ, nu la lucrurile spirituale. Asta este una din caracteristicile vrăjmăşiei faţă de cruce. Plăcerile, câştigul şi onoarea au furat atenţia multora, împiedicându-le creşterea spirituală şi făcându-i duşmani ai crucii lui Hristos.

20 Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.

Dar. [Căci, KJV]. Acum Pavel pune în contrast adevăratul scop al creştinului cu cel al omului lumesc, despre care vorbeşte în v. 18, 19.

Cetăţenia. Gr. politeuma, stat sau cetăţenie. Vezi comentariul de la cap. 1,27.

Este. Pavel accentuează faptul că cetăţenia creştinului este deja în cer, deşi trebuie încă să trăiască pe pământ (compară cu Efeseni 2,19; Coloseni 3,3; 1 Ioan 3,2).

Ceruri. Creştinul trebuie să ştie bine faptul că este cetăţean al cerului. Ataşamentul unui om faţă de ţara sa îl determină să îi fie loial acesteia. Oriunde ar trăi, se va purta aşa încât să onoreze bunul nume al ţării sale. Având în minte felul de viaţă pe care ne aşteptăm să îl ducem în cer, vom fi călăuziţi în viaţa noastră de pe pământ. Curăţia, umilinţa, bunătatea şi iubirea pe care ne aşteptăm să le experimentăm în viaţa viitoare pot fi manifestate aici jos. Faptele noastre ar trebui să dovedească cetăţenia noastră cerească. Relaţiile pe care le avem cu alţii ar trebui să facă cerul atrăgător pentru ei.

De unde. Adică din cer.

Aşteptăm. Gr. apekdechomai (vezi comentariul de la Romani 8,19), sugerând o aşteptare înflăcărată. Cuvântul apekdechomai este adesea folosit în legătură cu nădejdea fericită a revenirii lui Hristos (compară cu Romani 8,19.23.25; Galateni 5,5; Evrei 9,28). Cei care aşteaptă cu dor revenirea Lui se vor pregăti pentru acest eveniment (vezi comentariul de la 1 Ioan 1,3). Ei vor considera că treburile pământeşti sunt de mică importanţă, deoarece lumea aceasta se va sfârşi în curând. Ei vor trăi mai presus de lume, dorind fără încetare arătarea Domnului.

Mântuitor. Literal un mântuitor.

Domnul Isus Hristos. Vezi comentariul de la cap. 2,5.

21 El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.

Schimba. Gr. metaschematizo, a schimba formaa transforma (vezi comentariul de la 1 Corinteni 4,6; compară cu 2 Corinteni 11,13–15), de la meta,după, şi schema, forma (vezi comentariul de la Filipeni 2,8). Cuvântul metaschematizo implică o schimbare radicală în trupurile celor răscumpăraţi, deşi identitatea lor va fi păstrată (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,35–50).

Trupul stării noastre smerite. [Trupul nostru stricat, KJV]. Literal, trupul smereniei noastre, descris astfel în contrast cu trupul slăvit pe care îl vor primi sfinţii în lumea cealaltă.

Îl va face asemenea. [Astfel încât să poată fi modelat, KJV]. Sau să poată ajunge să aibă aceeaşi formă ca altul , să devină corespunzător cu. În v. 10 Pavel arată că viaţa creştinului trebuie să fie transformată asemenea celei a lui Hristos. Acum el arată că în cele din urmă şi trupul trebuie să fie făcut asemenea celui al lui Hristos.

Trupul slavei Sale. Adică trupul pe care îl are Hristos acum, când este proslăvit, care poate fi comparat cu trupul spiritual al sfinţilor înviaţi (vezi comentariul de la Luca 24,39; 1 Corinteni 15,42–49; vezi Ioan 20,17.25.27; DA 829). Cei răscumpăraţi nu doar că vor avea caracterul lui Hristos, dar vor fi şi îmbrăcaţi cu un trup nemuritor, asemenea celui pe care l-a luat Isus la învierea Sa (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,51–53). Această transformare va încheia lucrarea răscumpărătoare după care tânjeşte Pavel. Creştinul va fi transformat pe deplin asemenea Domnului său.

Lucrarea. Gr. energeia, energie, aici, putere supranaturală (vezi comentariul de la cap. 2,13). Pe care o are. Garanţia capacităţii lui Hristos de a transforma trupurile noastre smerite se găseşte în puterea pe care o are El asupra întregii creaţii. Supune. Gr. hupotasso (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,27).

Toate lucrurile. Vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,27.28. Transformarea trupului şi a caracterului omului e doar o manifestare a puterii suverane a lui Hristos. Lucrarea Lui completă include supunerea tuturor elementelor creaţiunii faţă de stăpânirea divină.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–21 CH 592; TM 221

4–6 SR 311

5, 6 AA 112

6 AA 190; SC 29

7, 8 COL 121, 395; Ed 68; SL 86

8 DA 273; MB 91; 1T 496; 2T 49; 3T 413; 5T 307; 9T 44

8–10 AA 128; Ed 192

8–14 SR 311

9 AA 314; TM 160

10 DA 209; 3T 27

10–14 SL 86

12 AA 562; GW 143; 1T 340; 5T 223

12–14 LS 303; 8T 18

13 SR 311

13, 14 AA 483; GC 470; GW 58; MB 91; MH 516; ML 369; 8T 64

14 FE 235; GW 463; ML 313; 2T 235, 483; 5T 486, 488, 548; 9T 287

19 CH 39

20 EW 30, 108; FE 478, 481; ML 277; MYP 84; PP 87; 2T 145, 317, 338; 5T 111, 367

20, 21 EW 111

21 DA 23; EW 31; GC 399; 1T 36; 2T 411

Ce legătură este între „taină” şi „chemarea cerească”?
Ce înseamnă „taina” pentru practica noastră creştină?The Present Testimony

© SoundWords, Online începând de la: 04.02.2019, Actualizat: 04.02.2019

Din remarcile anterioare s-a putut vedea cum chemarea poporului lui Dumnezeu îşi trage existenţa din natura binecuvântărilor lor şi din natura speranţei, care le-a fost pregătită.

Binecuvântările pământeşti şi făgăduinţele pământeşti, care au fost date israeliţilor, au făcut chemarea lor să fie o chemare pământească. Binecuvântările spirituale din cer şi speranţa credincioşilor în Domnul Isus fac chemarea lor să fie o chemare cerească.

Dar există un adevăr de o natură deosebită cu privire la Adunare (Biserică) şi la relaţia ei cu Hristos, şi cum stă ea în El înaintea lui Dumnezeu, un adevăr care deschide privilegii care au o orânduială mai înaltă chiar decât aceea despre care este vorba în epistola către Evrei. Şi acestea fac chemarea Adunării (Bisericii) să fie în mod necesar cerească, cu toate că această expresie specială nu se întâlneşte în locurile din Scriptură care se referă la ea.

Acest adevăr este numit „taina”; şi eu sunt pe deplin convins că adevărata natură a Adunării (Bisericii) nu poate fi înţeleasă, dacă nu se are o cunoaştere clară a adevărurilor pe care le cuprinde noţiunea „taină” şi care o caracterizează.

Voi încerca să arăt pe scurt în diverse pasaje ceea ce eu consider important din punct de vedere practic cu privire la „taină”:

  1. Ea se referă la natura şi poziţia înaltă a Adunării (Bisericii).
  2. Din ea sunt trase motivaţiile cele mai înalte pentru o umblare sfântă şi spirituală.
  3. Adorarea şi slujirea se văd prin ea în adevărata lor valoare.
  4. Interpretarea şi aplicarea corectă a Scripturi depind de atenţia acordată însuşirilor specifice tainei.

Epistola către Efeseni şi epistola către Coloseni conţin afirmaţiile cele mai complete şi cele mai directe referitoare la taină, cu toate că şi în celelalte epistole se fac referiri la ea. Vreau să studiem acum adevărurile cuprinse în ea.

În Efeseni 1.8,9 citim că Dumnezeu a făcut harul Său „să prisosească faţă de noi în toată înţelepciunea şi priceperea, făcându-ne cunoscut taina voii Sale”. În versetul zece ne este explicat ce este această taină, şi anume „pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune împreună sub un Cap, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ”. Deci „taina voii Sale” cuprinde planul complet al lui Dumnezeu de binecuvântare în aceste două sfere. Însă după aceea apostolul vorbeşte despre Hristos şi Adunare (Biserică) şi spune: „Taina aceasta este mare” (Efeseni 5.32); şi pretutindeni în aceste epistole şi în celelalte scrieri, unde el foloseşte această noţiune, el o face cu referire la acele adevăruri care sunt în legătură directă cu Adunarea. Să cercetăm aceasta:

1. Taina se referă la fiinţa şi poziţia înaltă a Adunării (Bisericii)

Aceste epistole, la fel ca celelalte scrieri, vestesc răscumpărarea, împăcarea, iertarea păcatelor prin sângele vărsat la cruce, precum şi speranţa cerească a credincioşilor în Hristos, însă pe o bază deosebită şi diferită – nu numai că Hristos a murit pentru noi, ci că noi am murit cu El şi am înviat împreună cu El.

  • Coloseni 2.12: … înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea [textual: puterea activă a] lui Dumnezeu.

  • Coloseni 3.1,3,4: Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos …, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, …

  • Efeseni 2.5,6: Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus. (vezi şi Coloseni 2.13,20)

Învăţăm din aceste locuri din Scriptură, că despre Adunare (Biserică) se spune că ea a murit cu Hristos, a înviat împreună cu Hristos şi în El a fost aşezată în locurile cereşti – adusă la viaţă împreună cu El, da, că El este viaţa noastră. [Nota redacţiei: se fapt aceasta nu se spune despre Adunare (Biserică), ci despre credincioşii creştini ca persoane individuale, care apoi împreună constituie Adunarea; după părerea noastră se merge prea departe să se spună că Adunarea a murit.] Aceasta este caracteristica cea mai esenţială şi mai distinsă a tainei. Viaţă în Hristos – să fi una cu Domnul nostru înviat.

  • Efeseni 5.30,32: … pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale. … cei doi vor fi un singur Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare.

  • 1 Corinteni 6.17: Dar cel care se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El.

  • Binecuvântările Adunării (Bisericii) sunt spirituale, partea ei este în cer în Hristos (compară cu Efeseni 1.2). [remarca redacţiei: şi aici nu este vorba de binecuvântările corporative ale Adunării, ci de binecuvântări individuale.]

  • Adunarea este martor al înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu pentru domniile şi stăpânirile din locurile cereşti (compară cu Efeseni 3.10).

  • Luptele ei spirituale sunt cu duhurile răutăţii din lumea cerească (vezi Efeseni 6.12).

Toate acestea caracterizează fiinţa ei cerească; dar sunt şi alte privilegii de remarcat:

  • Adunarea (Biserica) a fost aleasă în Hristos, înainte să fie puse temeliile lumii – înainte să înceapă timpul (Efeseni 1.4; vezi şi 2 Timotei 1.9 şi Tit 1.2); nu numai o ceată aleasă ci şi alegerea ei îşi are originea în planul veşnic al lui Dumnezeu, pe care El l-a întocmit în Hristos Isus (Efeseni 3.11).
  • „Rânduit dinainte pentru înfiere” (Efeseni 1.5). Înaintea lui Dumnezeu în toată desăvârşirea şi dragostea lui Hristos. „… împliniţi în El” (Coloseni 2.10). „Făcuţi plăcuţi [puşi într-o poziţie de har] în Cel Preaiubit” (Efeseni 1.6).
  • „Pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii … pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 1.13; 4.30).
  • În care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2.22).

Acestea sunt privilegiile minunate ale Adunării, care ne-au fost deschise prin revelarea tainei. Hristos ne este prezentat în epistola către Evrei în toate situaţiile şi slăbiciunile şi suferinţele noastre aici jos pe pământ; sau aşa cum El acolo sus în cer îngrijeşte pentru noi, în timp ce noi mergem prin pustie; dar prin revelarea tainei aflăm că noi suntem una cu Hristos în viaţă şi în binecuvântare şi am fost mutaţi cu El în cer. Chiar dacă aceasta este o realitate, ea ne este făcută cunoscut prin credinţă.

Pavel a fost unealta aleasă, ca să facă cunoscut Adunării (Bisericii) această „taină”. Lui i s-a încredinţat această administrare a harului lui Dumnezeu, aşa cum spun pasajele următoare:

  • Coloseni 1.25,26: Am devenit slujitor al Adunării, potrivit administrării lui Dumnezeu care îmi este dată pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu: taina cea ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi.

  • Efeseni 3.2-5: Mie mi-a fost dată administraţia harului lui Dumnezeu pentru voi: că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina … care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duhul.

  • Efeseni 3.8,9: Mie … mi-a fost dat harul acesta, … să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu.

Dar mai este şi o altă caracteristică a tainei, pentru care apostolul s-a ostenit în mod deosebit s-o prezinte clar şi care, dacă este trecută cu vederea, ne-ar lăsa cu o înţelegere greşită a fiinţei Bisericii şi a dimensiunii tainei. Această caracteristică este: Cine sunt grupările din care este compus acest trup, care este unit cu Domnul Isus Hristos? Ca să răspundem satisfăcător la această întrebare, trebuie să studiem planurile trecute şi viitoare ale lui Dumnezeu cu privire la Israel; căci prin contrastul mare între rânduiala binecuvântărilor lui Israel şi cele ale Adunării (Bisericii) iese în evidenţă fiinţa deosebită a Adunării înaintea ochiului spiritual.

S-a revelat clar că Israel trebuia să fie centrul acţionării lui Dumnezeu şi al planurilor Sale cu pământul (Deuteronomul 32.8). Am văzut cum ei au fost recunoscuţi de Dumnezeu ca popor deosebit al Său (Exodul 19.5,6), am citit despre domnia lor asupra celorlalte popoare, care le-a fost făgăduită, şi despre natura binecuvântărilor lor (Deuteronomul 28.1-13).

Şi cu toate că Israel este acum Lo-Ami [nu-i poporul Meu: Osea 1.9] şi este împrăştiat în toată lumea, s-a revelat clar că el va trebui restabilit, că lui i se va ierta şi fiecare făgăduinţă, care i-a fost dată, va trebui să se împlinească. „Şi Răscumpărătorul va veni pentru Sion şi la cei din Iacov care se vor întoarce de la fărădelege” (Isaia 59.20,21). Israel va trebui atunci să stea ca popor în glorie deosebită, păgânii vor trebui să se plece înaintea lui şi să-i slujească, şi orice popor, care nu vrea să-i slujească, va trebui să piară (Isaia 60.12).

În afară de aceasta Ierusalim va fi centrul adevăratei închinări. „Multe popoare vor merge şi vor zice: «Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov; şi El ne va învăţa căile Sale şi vom umbla pe cărările Sale». Pentru că din Sion va ieşi legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2.3). „Cortul Meu va fi peste ei; şi Eu le voi fi Dumnezeu, şi ei Îmi vor fi popor. Şi naţiunile vor cunoaşte că Eu, Domnul, sunt Cel care sfinţesc pe Israel, când locaşul Meu cel sfânt va fi în mijlocul lor pentru totdeauna” (Ezechiel 37.27,28).

Scos în relief prin mărimea naţională şi glorie, scos în relief în privilegiile religioase, ei vor fi întotdeauna un popor clar demarcat, în timp ce adevărul şi binecuvântarea vor curge din Ierusalim, şi „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă fundul mării. Şi va fi aşa: în ziua aceea, rădăcina lui Isai va sta ca steag al popoarelor; naţiunile o vor căuta şi locul său de odihnă va fi glorios” (Isaia 11.9,10).

Nu trebuie să citez mai multe locuri, căci acesta este un adevăr bine cunoscut. Hristos este Izvorul tuturor acestor binecuvântări, atât pentru Israel cât şi pentru păgâni. „El este Mântuitorul lui Israel”, Mijlocitorul noului legământ pentru ei; dar El a fost dat şi pentru ca să fie „Lumina naţiunilor” şi mântuirea lui Dumnezeu până la marginile pământului (Isaia 49.6).

Vechii profeţi vorbesc categoric despre aceste două puncte. Aceasta este rânduiala binecuvântării viitoare – în timp ce diferenţa între iudei şi păgâni în cadrul binecuvântării generale există încă şi va fi permanent păstrată. Esenţa unică în felul ei a „tainei” dă toate acestea la o parte în timpul administrării tainei. Israel este lipsit pentru un timp de privilegiile lui mari, deoarece el a respins pe Hristos, şi stă pe aceeaşi treaptă cu toţi păcătoşii.

Predica despre Isus Hristos potrivit revelării tainei se adresează la toţi, iudei şi păgâni, ca păcătoşi pierduţi şi din ambele grupe adună o ceată de credincioşi, care primesc aceleaşi privilegii, au parte de aceeaşi viaţă şi aceleaşi făgăduinţe în Hristos, aparţin aceluiaşi trup şi toţi sunt în aceeaşi măsură comoştenitori. Cei care erau departe (păgânii) şi cei care erau aproape (iudeii) au acum prin Hristos aceeaşi intrare printr-un Duh la Tatăl: „El …, care din cei doi a făcut unul şi a surpat zidul din mijloc al îngrădirii, … pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia. Şi El a venit, a vestit Evanghelia păcii; pace vouă celor de departe şi pace celor de aproape. … Aşadar nu mai sunteţi [voi păgânii] străini şi locuitori temporari [fără drept de cetăţenie], ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu” (Efeseni 2.14-19).

Nu având parte de privilegiile iudaice, ci a fi împreună în binecuvântările noi tocmai descrise: toate acestea erau ciudate în urechile credincioşilor iudei, da, la început chiar şi ale apostolilor; ele erau total contrare rânduielii binecuvântări pe care ei o căutau.

Ei erau foarte inerţi în a duce Evanghelia la păgâni. Petru a fost condus să facă aceasta în urma viziunii cu faţa de masă de in şi prin discuţia lui cu Corneliu, şi după aceea i s-a cerut de adunarea din Ierusalim să dea socoteală pentru cele făcute, chiar dacă după aceea ei s-au bucurat cu bucurie mare că „Dumnezeu a dat şi naţiunilor pocăinţa spre viaţă” (Faptele apostolilor 11.18).

Aceasta face suplimentar clar că taina nu era cunoscută bisericii de Rusalii de la început [remarca redacţiei: prin aceasta este vorba de biserica din timpul de după coborârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii şi până la începutul slujirii lui Pavel în lucrarea de vestire a tainei.] A fost predicată Evanghelia cu vestirea morţii şi învierii lui Isus şi înălţarea Lui ca Domn şi Hristos, răscumpărarea prin Numele Lui, iertarea păcatelor şi făgăduinţa Duhului Sfânt pentru toţi credincioşii; însă a fost rezervat pentru Pavel, după ce Ierusalimul a respins mărturia prezentată lui, să dezvăluie privilegiile mari şi deosebite care au fost deschise acum pentru credincioşi.

Însuşirile remarcabile ale „tainei”, care constituie esenţa reală a Adunării (Bisericii), sunt:

  • Părtăşia la viaţa de înviere a lui Hristos
  • Înviat împreună cu El
  • Aşezat împreună cu El în cer
  • Binecuvântat în El cu tot felul de binecuvântări spirituale în cer
  • Martor pentru puterile şi autorităţile din lumea cerului
  • Lupta cu duhurile răutăţii din lumea cerului
  • Speranţa gloriei cereşti
  • Nici o deosebire între iudei şi păgâni
  • Amândoi mădulare ale unui singur trup şi acest trup este locuinţa Duhului Sfânt.

Acestea sunt puncte care nu pot fi neglijate fără să se lezeze caracterul complet al „tainei”.

Deosebit de bogat în binecuvântare este adevărul, pe care epistola către Evrei ni-l dă ca învăţătură; în multe privinţe mai necesar pentru experienţele noastre zilnice, decât orice altă parte a Scripturii, şi cu toate acestea acolo nu se învaţă privilegiile depline şi esenţa unică în felul ei a Adunării (Bisericii): în timp ce epistola tratează, de exemplu, detaliat „chemarea cerească”, un principiu sau un adevăr în legătură cu ea nu ar fi lezat sau minimalizat, dacă nici un păgân nu ar fi intrat în binecuvântările ei. Însă păgânii constituie o parte componentă a „tainei”, şi locul, pe care ei îl ocupă în ea, trebuie arătat clar, pentru ca să fie integraţi în esenţa tainei.

2. Cele mai mari motive pentru o umblare sfântă şi spirituală rezultă din taină

Căci noi învăţăm clar, că noi suntem oameni care au murit şi au înviat; că noi suntem una cu Hristos – „binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos” (Efeseni 1.3); că noi posedăm o viaţă, o natură nouă, singura care poate avea părtăşie cu El, Cel care este viaţa noastră. Deci noi suntem chemaţi să umblăm ca cetăţeni ai cerului şi totuşi pe pământ. Cât de categorică este Scriptura în privinţa aceasta!

  • Coloseni 3.1-5: Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus … gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu … Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ (vezi şi Romani 6).

Când apostolul ne îndeamnă să nu ne minţim unii pe alţii, atunci el face aceasta pe baza naturii vieţii noi şi a unităţii trupului – „pentru că v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte în cunoştinţă, după chipul Celui care l-a creat” (Coloseni 3.9,10), „cel creat după Dumnezeu este în adevărata dreptate şi sfinţenie. De aceea, fiindcă aţi lepădat minciuna, … pentru că suntem mădulare unii altora” (Efeseni 4.24,25).

Pe de altă parte dragostea lui Hristos pentru Adunare şi unitatea Lui cu ea ca trup al Său este motivul bogat în binecuvântare, recomandat cu insistenţă soţului ca s-o iubească şi s-o îngrijească pe soţia lui ca pe propria carne. Subordonarea Adunării faţă de Hristos este pentru soţie modelul pentru subordonarea ei faţă de soţul ei (Efeseni 5.22-24).

Adunarea (Biserica) este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, şi trupurile noastre sunt templul Duhului Sfânt. Ce motiv să glorificăm pe Dumnezeu în trupul nostru şi în duhul nostru, şi cu câtă grijă şi temere de Dumnezeu ar trebui să umblăm, ca să nu întristăm pe Duhul Sfânt, cu care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării (1 Corinteni 6.18,19Efeseni 4.30)! În mod deosebit prin „taină” aflăm harul suveran al lui Dumnezeu. Noi suntem luaţi în binecuvântările ei „spre lauda slavei harului Său … după bogăţia harului Său. … Prin har aţi fost mântuiţi.” Ca urmare principiile harului trebuie să regleze umblarea noastră aici: să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri; să facem bine celor care ne urăsc; să nu ne împotrivim celor care ne fac rău; să iertăm celor care ne rănesc, „aşa cum Dumnezeu ne-a iertat din pricina lui Hristos”.

Din cele spuse deja se poate vedea cum adevărul acesta are efect în orice privinţă asupra umblării noastre. Ce forţă de despărţire este în el, dacă noi am învăţat din principiile „chemării cereşti”, că drumul nostru în lume este acela al unui pelerin şi străin, că noi nu putem lua parte la uneltirile şi politica ei, cu atât mai mult atunci când învăţăm că noi am murit faţă de lume şi că într-adevăr suntem în lume, însă suntem cetăţeni ai cerului. Aceasta nu ne scoate afară din relaţiile în care Dumnezeu ne-a aşezat, şi nici nu ne învaţă să fim pustnici şi să neglijăm obligaţiile pe care le avem, ci să acţionăm conform principiilor lui Dumnezeu, în timp ce le împlinim. Este adevărat, că noi nu putem introduce principiile Lui în părtăşia cu lumea; oamenii lumii acesteia nu ne vor dori, dacă vom încerca să facem aceasta: noi nu ne putem uni cu ei fără să coborâm nivelul sfinţeniei, care ne-a fost dat. Însă prin faptul că ne ţinem departe de mersul lumii, de energia ei şi de aşteptările ei nejustificate, duhul nostru va deveni liber de rătăcirile ei şi distragerile ei şi vom fi mai bine capabili să exprimăm pe Hristos în tot ceea ce facem. Hristos este al nostru „în chemarea cerească a lui Dumnezeu” (Filipeni 3.14), şi aceasta condamnă orice gândire legată de pământ şi orice plăceri carnale şi ne învaţă să avem o orientare cerească, mai cu seamă să aşteptăm pe Mântuitorul nostru, pe Domnul Isus Hristos, din cer.

Este o „chemare sfântă” (2 Timotei 1.9): „Pentru că Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie” (1 Tesaloniceni 4.7). Este o chemare la glorie: Dumnezeu „v-a chemat prin Evanghelia noastră ca să dobândiţi gloria Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 2.14). „V-am îndemnat să umblaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi gloria Sa” (1 Tesaloniceni 2.12).

3. Adorarea şi slujirea sunt puse în adevărata lor lumină prin taină

În epistola către Evrei adoratorii sunt solicitaţi să se apropie de Dumnezeu curăţiţi de păcate, cu deplină îndrăzneală, prin sângele lui Isus, al Aceluia care a făcut ispăşirea pentru ei şi care nu Se ruşinează să-i numească fraţi, şi ca Mare Preot al lor stă pentru ei în prezenţa lui Dumnezeu.

Ce binecuvântare minunară este aceasta: creatura este adusă aproape de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei! Însă noi ne apropiem într-o natură şi relaţie mult mai bogată în binecuvântare, aşa cum ne învaţă „taina”: ca şi copii avem intrare la Dumnezeu ca Tată al nostru: „plăcuţi [puşi într-o poziţie de har] în Cel Preaiubit” (Efeseni 1.6), „în care avem îndrăzneală şi intrare cu încredere, prin credinţa în El” (Efeseni 3.12). „Vedeţi ce dragoste ne-a dat Tatăl, să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3.1). Deci în timp ce noi ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu în duhul înfierii cu încredere copilărească şi inimile noastre ar trebui să fie conştiente de simţămintele fericite şi gândurile, care sunt legate cu această relaţie, noi ar trebui să ne apropiem de El cu reverenţă şi niciodată să nu uităm că noi, deşi suntem copiii Lui, suntem încă creaturi în prezenţa Dumnezeului veşnic, „măreţ în sfinţenie, înfricoşător în laude, înfăptuind minuni” (Exodul 15.11).

Duhul Sfânt este puterea adorării aduse de noi. „Prin El avem şi unii şi alţii intrare la Tatăl, într-un singur Duh” (Efeseni 2.18). „Rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere” (Efeseni 6.18). „Rugaţi-vă prin Duhul Sfânt” (Iuda 20). În lumina tainei putem deci recunoaşte ţelul pe care-l urmărea Domnul în discuţia cu femeia samariteancă, când El vorbea despre adevărata natură a adorării şi a darului Duhului.

Însă baza oricărei adorări este împăcarea şi pacea cu Dumnezeu. Cât de completă este această bază prin „taina”! Dacă eşti una cu Hristos, adus la viaţă şi înviat cu El, atunci întrebarea referitoare la primire este clarificată pentru totdeauna. Dacă credinţa nu a apucat aceasta şi nu se vede lucrarea terminată a lui Hristos, atunci carnea va lucra mereu şi va căuta altceva, în care ea se poate lăuda.

Se pare că credincioşii din Colose aveau nevoie de o atenţionare, în mod deosebit cu privire la aceia care puteau să-i înşele prin vorbiri ademenitoare, şi Pavel arată cum adevărul despre „taină” duce la căderea tuturor argumentelor acelora. El a dus o luptă mare pentru ei, „pentru ca să le fie încurajate inimile, fiind strâns uniţi în dragoste, şi pentru toate bogăţiile siguranţei depline a înţelegerii, pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei. … Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filosofie şi amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2.2,3,8).

Putem împărţi această atenţionare în patru părţi diferite:

1. Filosofia sau înţelepciunea şi raţiunea omenească
2. Amăgirea deşartă – superstiţia
3. Tradiţia sau porunci ale oamenilor
4. Principiile lumii – regulamente/rânduieli

  1. Filosofia
    doreşte să stabilească prin raţiunea omenească ce Îi place şi ce nu Îi place lui Dumnezeu, în loc să primească în credinţă smerită ceea ce Dumnezeu a revelat. Ea caută să înalţe puterile duhului omenesc şi doreşte cu sentiment de mândrie să ascundă stricăciunea naturii umane şi starea nenorocită, distrusă, în care păcatul a adus omenirea.
  2. Amăgirea deşartă
    Probabil superstiţia recunoaşte distrugerea, caută însă un alt drum pentru înlăturarea răului. Filosofia tinde spre necredinţă, însă ea poate sfârşi în superstiţie, dacă conştiinţa devine neliniştită.

    „Nimeni să nu vă facă să pierdeţi premiul, făcându-şi voia lui însuşi în smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în cele pe care nu le-a văzut, îngâmfat zadarnic prin gândirea cărnii sale” (Coloseni 2.18). Superstiţia funcţionează în felul acesta: smerenie aparentă mare, elogierea îngerilor. Dumnezeu spune, că El este singurul căruia trebuie să I se aducă adorare. Hristos este singurul mijlocitor, şi despre El se spune: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine” (Evrei 1.6). Însă superstiţia, îngâmfată zadarnic prin gândirea cărnii sale, caută ajutorul acelora care sunt numiţi „duhuri slujitoare” (Evrei 1.14), şi se închină lor; şi pentru că se închină lor, caută să convingă că este smerită – însă prin toate acestea Hristos este tratat dispreţuitor.

    O altă formă de superstiţie este neglijarea sau chinuirea trupului. Dar s-a spus destul, pentru a descrie natura şi felul de acţionare al superstiţiei. Ea pătrunde în totalitate în lucrurile nevăzute, are o aparenţă de înţelepciune prin evlavia aleasă de ea însăşi, dar ea rezultă dintr-o inimă stricată şi „satisface numai carnea” (Coloseni 2.18-23). Avocaţii unui astfel de sistem pot părea plini de o sfinţenie adâncă, şi severitatea disciplinei lor şi a lepădării de ei înşişi şi serviciile lor divine solemne şi impozante au scopul de a produce un efect asupra duhului natural şi de a excita venerarea lui; însă omul spiritual îşi dă seama de adevărata ei natură, „carnea”, şi ştie că toate acestea iau locul lui Hristos şi al lucrării Sale şi că lipseşte credinţa simplă în El şi în sângele Lui preţios.

  3. Tradiţia (sau poruncile oamenilor)
    Impune ori ascultarea de poruncile Legii, pe care Dumnezeu a rânduit-o odinioară, ori caută chiar să facă ceva obligatoriu, pentru care în Scriptură nu este nici o autoritate. Domnul arată esenţa tradiţiei şi la ce conduce ea în evanghelia după Marcu 7.

    De îndată ce se permite ca ceva făcut de oameni să devină autoritate şi obligaţie pentru conştiinţă (indiferent cât de simplu şi nevătămător ar părea) – în momentul în care acel ceva ocupă în suflet locul care se cuvine lui Dumnezeu şi Cuvântului Său, devine veneraţie goală, micşorează autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi pregăteşte duhul pentru a da la o parte Cuvântul şi a îndeplini formalităţi (Marcu 7.1-8). Dar să luăm seama la stadiul următor, la care conduce tradiţia. După ce ea a pus poruncile omeneşti pe aceeaşi treaptă cu poruncile lui Dumnezeu, renunţă curând la acestea din urmă şi instituie în cele din urmă ceva care este în opoziţie directă cu Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-L pe acesta fără efect. Ea anulează poruncile lui Dumnezeu, pentru ca poruncile omeneşti să poată fi respectate. Cele două se ciocnesc. Dumnezeu porunceşte, de exemplu, copiilor să onoreze pe tatăl lor şi pe mama lor, iar tradiţia spune: „nu, noi suntem liberi să le ajutăm sau nu” (Marcu 7.1-13).

  4. Principiile lumii, rânduieli
    S-a spus destul, ca să se arate înclinarea mare a inimii de a ţine cu tărie la rânduieli, şi care este motivul pentru aceasta.

    Apostolul pare să fi avut în vedere o afirmaţie, care era foarte răspândită în zilele acelea: „Dacă nu sunteţi circumcişi după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi” (Faptele apostolilor 15.2). Să observăm cum adevărul tainei eliberează imediat sufletul de astfel de învăţături. De ce? „În care [Hristos] aţi şi fost circumcişi … în circumcizia lui Hristos, fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, … v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile, după ce a şters înscrisul cu porunci, care era împotriva noastră, care ne era potrivnic, şi l-a înlăturat din cale, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2.11-14). Ce răspuns triumfal la o astfel de învăţătură! Carne, băuturi, zile de sărbătoare, luni noi, sabate – toate înlăturate din cale prin acelaşi adevăr; „care sunt o umbră a lucrurilor ce aveau să vină; dar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2.17). „În El aţi fost aduşi la plinătate.” El este marele sacrament [joc de cuvinte: „ordinance” = sacrament, dar şi rânduială / prescripţie]. „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” (Coloseni 2.20).

Dacă studiem lumina pe care taina o aruncă asupra lucrurilor, atunci sunt două lucruri, pe care trebuie să le păstrăm în amintire:

  1. Plinătatea lui Hristos, a Capului trupului, care este Adunarea (Biserica). 
  2. Adunarea (Biserica) este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul
  1. Hristos este nu numai Capul Adunării (Bisericii), ci El „ca şi Cap peste toate a fost dat Adunării” (Coloseni 1.21,22)

    După ce El a triumfat peste toate puterile, El este Capul tuturor puterilor şi autorităţilor, şi „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9,10).  Când El S-a suit în înălţime, El a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor. El S-a înălţat peste toate cerurile, pentru ca El să umple toate, şi a rânduit „apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor”, pentru păzirea lor de înşelători şi pentru creşterea lor în toate privinţele spre El, Cel care este Capul, „din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste” (Efeseni 4.8-16). La fel şi în Coloseni 2.19, unde vedem că tot ce este pentru hrană, pentru unitate şi spre creşterea trupului vine de la Hristos, Capul. Dacă lucrul acesta este necunoscut sau de îndată ce credinţa slăbeşte, se înalţă puterea, înţelepciunea şi calificarea omenească; şi în loc să se creadă în plinătatea Capului, se sprijină pe ele.

  2. Este un singur trup şi un singur Duh 

    Duhul Sfânt locuieşte în trup, şi din puterea şi lucrarea Lui, prin aceea că El împarte fiecăruia aşa cum vrea El – din activitatea Lui nemijlocită şi directă are loc orice lucrare de slujire.Lucrarea Duhului este prezentată mai deplin în 1 Corinteni 12, în timp ce în epistola către Efeseni şi epistola către Coloseni suntem îndrumaţi să vedem mai mult plinătatea Capului. Deci baza oricărei lucrări este: plinătatea Capului şi desfăşurarea activităţii Duhului Sfânt, care locuieşte în trup. Legătura între adevărata esenţă a Adunării şi slujire este aşa de strânsă, că păreri greşite despre prima vor conduce foarte probabil la păreri incomplete despre a doua.

4. Interpretarea şi aplicarea corectă a Scripturi depind de atenţia acordată însuşirilor specifice ale tainei.

Nu se poate tăgădui, că Sfânta Scriptură ne prezintă istoria unui popor [Israel] sfânt, credincios, care suferă din pricina loialităţii, dar despre care nu se poate spune că el savurează privilegiile Adunării (Bisericii). Dacă se spune că aceste scrieri [cărţile Vechiului Testament] se referă la unii din poporul lui Dumnezeu înainte de Hristos – atunci trebuie scoasă în evidenţă natura lor diferită: ei simt cum mâna lui Dumnezeu apasă greu asupra lor, că ei suferă pentru fărădelegile lor (cu toate că ei acum în inimile lor sunt dedicaţi absolut cu fidelitate lui Dumnezeu); ei Îl cheamă să nu-i lepede pentru totdeauna, să nu-Şi ascundă faţa de ei, ci să-i cureţe de păcatele lor. Este clar, ei nu sunt în poziţia de împăcare şi primire, sau ei nu ştiu nimic despre aceasta. Vedem deci imediat cât de nepotrivite ar fi astfel de afirmaţii pe buzele acelora care sunt una cu Hristos şi stau în toată buna plăcere şi primire despre care ne învaţă taina, că noi suntem aşezaţi în ele. În timp ce noi tragem multe învăţături şi foloase mari din ele şi prin ele învăţăm multe despre Dumnezeu şi căile Lui, ne-am îndepărta cu totul de principiul harului, dacă experienţele noastre ar fi ca ale lor. De aceea necesitatea să ţinem cu tărie la principiile chemării noastre, pentru ca noi să nu aplicăm spre paguba sufletului nostru astfel de pasaje din Scriptură.

Pe de altă parte aceşti credincioşi se roagă pentru răzbunare pe vrăjmaşii lor – ei cheamă judecata dreaptă a lui Dumnezeu să vină asupra lor. Toate acestea stau în contrast mare cu starea inimii acelora care cunosc harul lui Dumnezeu şi cărora le-a fost poruncit să ierte pe oricine şi să se roage pentru vrăjmaşii lor. Speranţa lor este pământească – împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute părinţilor. Această speranţă nu păzeşte inima noastră în suferinţă, ci speranţa cerească, cea care ne-a fost pregătită, ne păzeşte inima. Vedem în cântarea de laudă a lui Zaharia cum arătau aşteptările unui iudeu temător de Dumnezeu şi la ce se aştepta el prin adevărul lui Hristos (Luca 1.68-79). Noi, dimpotrivă, aşteptăm revenirea lui Hristos, ca să ne ia la Sine, ca să intrăm în casa Tatălui Său. Atâta timp cât El nu a venit, este timpul de necaz: el poate avea intensităţi diferite, însă soarta caracteristică a Adunării (Bisericii) pe pământ este necaz: „În lume veţi suferi prigoane!”

Dacă punem înc-odată înaintea ochilor ce am spus cu privire la anumite scrieri şi aplicarea lor la sfinţii din timpurile de demult – dacă aceste scrieri descriu experienţele acelor sfinţi, care le vor folosi înainte de revenirea Domnului nostru Isus Hristos în glorie şi care vor primi răscumpărarea şi primirea la venirea Sa -, trebuie să fim foarte precauţi să nu confundăm pe aceşti sfinţi cu Adunarea (Biserica), sau să tragem concluzia că ei vor fi cândva cu Adunarea (Biserica) din cauza credinţei lor şi a devotamentului lor. Prin „anumite scrieri” mă refer în mod deosebit la profeţi şi la Psalmi, chiar dacă există şi alte scrieri, la care se referă aceste remarci, pe care acei cititori, care s-au preocupat cu ele, le recunosc uşor.

Am parcurs ceea ce am considerat eu necesar să fie remarcat şi de reţinut cu privire la chemarea cerească şi la taină. În lumina tainei vedem ce a intenţionat Domnul în discuţia Sa cu ucenicii Săi şi în îndrumarea suplimentară pe care Ioan a notat-o în mod deosebit în capitolele 14 până la 16 din evanghelia sa, la care este vorba de prezenţa şi misiunea Duhului Sfânt în Adunarea (Biserică), de care trebuie neapărat să ţinem seama în strângerile laolaltă pentru adorare şi slujire.

Prima epistolă a lui Ioan este în concordanţă cu această temă, conducându-ne până la izvorul tuturor binecuvântărilor noastre, şi anume la dragostea lui Dumnezeu şi la cunoaşterea acesteia, precum şi unităţii noastre cu Hristos, şi la puterea şi izvorul poruncii noi din noi.


Tradus de la: Welche Verbindung besteht zwischen dem „Geheimnis” und der „himmlischen Berufung”?
Titlul original: „What is meant by ‘the Mystery’; and what connexion is there between it and ‘the Heavenly calling’?“
din The Present Testimony, Anul 1, 1849, pag. 17–32

Traducere: Ion Simionescu

Şapte îndemnuri
Filipeni 4.1-9

Hamilton Smith

© EPV, Online începând de la: 02.12.2020, Actualizat: 02.12.2020

Versete călăuzitoare: Filipeni 4.1-9

Primele nouă versete ale capitolului patru din epistola către Filipeni pun înaintea noastră cele şapte îndemnuri finale ale epistolei. Aceste îndemnuri nu au fost niciodată mai importante şi mai mângâietoare ca în aceste ultime zile grele.

Ziua harului se apropie de sfârşit. Greutăţi dinăuntru şi din afară ne dau multă bătaie de cap. Ca să întâmpinăm aceste ispite diferite, avem încurajarea acestor şapte îndemnuri, care, dacă le punem la inimă şi le urmăm, ne ridică deasupra greutăţilor drumului şi ne trec biruitori prin fiecare ispită.

1. „Staţi tari în Domnul”

Filipeni 4.1: De aceea, fraţii mei preaiubiţi şi doriţi, bucuria şi cununa mea, staţi astfel tari în Domnul, preiubiţilor!

Acest îndemn important ne arată sursa noastră de ajutor în mijlocul împotrivirilor de orice formă. Când apostolul ne-a scris aceasta, el însuşi era legat – întemniţatul Domnului. Din rândul credincioşilor erau împotriva lui oameni geloşi, care Îl predicau pe Hristos din invidie, ceartă și duh de combativitate, ca „să mai ridice un necaz la lanţurile mele” (Filipeni 1.15-17). Din afară s-au strâns vrăjmaşii, ca să-i ia viaţa (Filipeni 1.28).

Cu toate acestea el nu se lasă prin nimic copleşit sau biruit. Dacă oameni, care mărturisesc că sunt creştini, vor să mărească suferinţele lui, prin aceea că predică din invidie, el se poate totuşi bucura cel puţin pentru faptul că Hristos este propovăduit. Caută vrăjmaşii să-i ia viaţa? El nu se lasă speriat prin aceasta. Ce l-a menţinut şi l-a făcut capabil să rămână tare în toată împotrivirea? Era faptul, că încrederea lui se baza cu totul pe Domnul – cu un cuvânt: el stătea tare în Domnul. Şi pentru că el a avut parte de harul care menţine şi de sprijinul Domnului, el dă îndemnul mai departe sfinţilor din toate veacurile. Având în vedere toate împotrivirile de care am putea avea parte, el spune: „Staţi tari în Domnul!”

Împotrivitorii din afară şi „invidia” şi „cearta” dintre credincioşi, care a fost deja în timpurile apostolilor, s-au intensificat în toate privinţele în timpul nostru. Cu toate acestea este valabil pentru noi îndemnul mângâietor: „Staţi tari în Domnul!” Noi nu suntem nici îndemnaţi, şi nici nu se aşteaptă de la noi, ca prin propria putere sau cunoaştere sau înţelepciune să stăm tari. Noi trebuie să stăm tari împotriva oricărui efort al duşmanului de a mări eşecul şi sciziunile în poporul lui Dumnezeu, fie dinăuntru ori din afară – să stăm tari în puterea Domnului, a Domnului viu, care este mai presus de orice nume şi care „poate să-Şi supună toate lucrurile” (Filipeni 2.9; 3.21).

2. „Aveţi acelaşi gând în Domnul”

Filipeni 4.2: Îndemn pe Evodia şi îndemn pe Sintihia să aibă acelaşi gând în Domnul.

Nimic nu întristează aşa de mult inimile şi slăbeşte aşa de mult mărturia cum fac diferenţele de păreri care sunt în adevăratul popor al lui Dumnezeu. În capitolul 2 al epistolei apostolul explică invidia şi cearta pe baza acestei singure rădăcini: aspiraţia după „gloria deşartă” (Filipeni 2.3). Chiar şi în prezenţa Domnului era ceartă între apostoli, deoarece fiecare voia să fie văzut ca cel mai mare (Luca 22.24). La fel şi pe timpul apostolului Pavel era ceartă ca urmare a gloriei deşarte din partea unora care voiau să fie mari. Şi toate despărţirile şi certurile, care au avut loc în zilele noastre în poporul lui Dumnezeu, se pot explica pe baza acestei singure rădăcină – cineva voia să fie mare.

Un om care caută glorie deşartă va fi întotdeauna şi un om invidios – gelos pe fiecare care este mai spiritual sau mai dotat decât el însuşi. Gelozia îşi găseşte însă exprimarea în răutate, şi răutatea sfârşeşte în ceartă (Iacov 3.14-16).

Cum putem noi „să avem acelaşi gând în Domnul”? Apostolul arată foarte clar, că noi putem face aceasta numai dacă suntem caracterizaţi prin „smerenie”, şi pentru ca noi să obţinem această smerenie, el spune: „Să aveţi în voi acest gând, care era şi în Hristos Isus.” Hristos poseda această smerenie, care L-a determinat să Se facă nimic, ca să slujească altora în dragoste. Eu-l doreşte cu plăcere să fie servit şi se consideră mare, când este servit de alţii. Dragostea însă îşi găseşte plăcerea în a sluji. Deci dacă fiecare din noi se uită pe sine însuşi şi respinge să caute onoare pentru sine însuşi şi urmăreşte numai să slujească altora în dragoste potrivit cu smerenia lui Hristos, atunci vom avea felul de gândire al Domnului şi vom avea „acelaşi gând în Domnul”.

3. „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul”

Filipeni 4.4: Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Din nou voi spune: bucuraţi-vă!

Apostolul ne-a spus că între credincioşi sunt unii caracterizaţi prin invidie, gâlceavă şi combativitate (Filipeni 1), că toţi caută interesele proprii, şi nu caută ce este al lui Isus Hristos (Filipeni 2), că sunt mulţi care umblă într-un fel în care se dovedesc a fi vrăjmaşi ai crucii lui Hristos (Filipeni 3). Din păcate aceste lucruri se întâlnesc încă în poporul lui Dumnezeu şi pot da naştere la necaz şi lacrimi, aşa cum era şi atunci în cazul lui.

Însă apostolul ne spune mai mult. El priveşte nu numai în jurul lui şi vede eşecul sfinţilor, ci el priveşte în sus şi vede gloria Domnului Isus. El vede pe Hristos în glorie, vede premiul chemării cereşti (Filipeni 3.14). El vede că Dumnezeu ne-a chemat să fim la Hristos şi să fim ca Hristos în glorie, şi el vede sfârşitul binecuvântat al umblării prin pustiu cu tot necazul şi eşecul ei. Cu acest ţel minunat înaintea câmpului lui vizual el uită ce este în urma lui şi aleargă spre acest ţel. Pe lângă aceasta el nu numai priveşte la Hristos în glorie, ci el aşteaptă venirea Domnului Isus Hristos, care va transforma trupul stării noastre smerite şi îl va face asemenea trupului Său de slavă. Când el priveşte în jurul lui, el ar putea plânge, dar privind înainte se bucură şi ne strigă: „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul!”

Noi nu ne putem bucura de noi înşine, de slujba noastră sau de umblarea noastră; noi nu ne putem bucura întotdeauna de împrejurările noastre sau de sfinţi. Dar cu Hristos viu în înălţime şi având venirea lui Hristos înaintea noastră ne putem „bucura întotdeauna în Domnul”.

4. „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii”

Filipeni 4.5: Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape.

Numai dacă în umblarea noastră avem pe Domnul înaintea noastră conform primelor trei îndemnuri vom fi în stare să transpunem în faptă acest îndemn, un îndemn care ne prezintă caracterul blândeţii, prin care noi trebuie să fim cunoscuţi la toţi oamenii. Însă prea des noi suntem cunoscuţi pentru încăpăţânarea noastră, pentru îndărătnicia noastră şi probabil prin felul nostru de exprimare jignitor, atunci când este vorba de chestiuni ale lumii acesteia. Dacă ne gândim la ce este sus, atunci nu vom fi plini de râvnă pentru a ne impune cu privire la lucrurile pământeşti. Cu privire la aceste lucruri vom face bine dacă cedăm şi suntem reţinuţi în exprimarea părerii noastre. În felul acesta vom revela caracterul minunat al lui Hristos, care era caracterizat prin „blândeţe şi bunătate” (2. Corinteni 10.1). Ar trebui să ne păzim să nu fim atraşi în certuri cu aceia care se împotrivesc, căci „un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi” (2. Timotei 2.24). Să ne gândim că este mai important să arătăm caracterul lui Hristos, decât să insistăm la părerea noastră, chiar şi atunci când ea este corectă, sau să ne apărăm singuri. Oamenii se pot împotrivi părerilor noastre, afirmaţiilor noastre şi vehemenţei noastre; dar cine se poate împotrivi blândeţii? Aşa cum a spus cineva: „Blândeţea este irezistibilă”.

Ca să ne încurajeze la blândeţe, apostolul ne aminteşte în continuare de faptul: „Domnul este aproape”. Noi nu avem nevoie să ne impunem singuri sau să încercăm să aducem lumea în ordine, căci venirea Domnului este aproape, şi la venirea Sa El va corecta tot ce este fals. Însă noi putem spune şi într-un alt sens, că Domnul este aproape, chiar dacă noi suntem probabil puţin conştienţi de prezenţa Sa. El aude şi vede tot ce spunem şi ce facem. Probabil că uneori în momentele de ne-veghere au ieşit de pe buzele noastre cuvinte aspre şi vătămătoare, pe care niciodată nu le-am fi rostit, dacă am fi fost conştienţi de prezenţa Sa.

Ucenicii în neîndurarea lor au mustrat mamele care au adus copiii lor la Domnul Isus. Domnul a spus în blândeţea Lui: „Lăsaţi copiii să vină la Mine, şi nu-i opriţi”. Într-o altă ocazie ucenicii au vrut în supărarea lor ca asupra satelor, care nu au vrut să-L primească pe Domnul, să lase să vină foc din cer, ca să le nimicească. Însă Domnul în blândeţea Lui nu spune nici un cuvânt despre aceia care l-au respins, ci a plecat liniştit într-un alt sat.

Fie ca noi, în timp ce mergem pe drumul separării ca cei liniştiţi din ţară, să vorbim şi să acţionăm aşa fel ca lumea, dacă într-adevăr ia cunoştinţă despre noi, s-o facă numai pentru a scoate în evidenţă „blândeţea” noastră.

5. „Nu vă îngrijoraţi de nimic”

Filipeni 4.6: Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumire.

În îndemnul apostolului de aici este vorba de împrejurările vieţii. Nu-i este necunoscut că într-o lume plină de necaz şi boli, lipsuri şi îngrijorări trebuie să rezişti ispitelor şi să porţi poveri. Însă el nu doreşte ca noi să ne împovărăm prea mult inima noastră sărmană cu acestea. El însuşi scrie din închisoare şi a suferit lipsuri, un conlucrător al lui era bolnav pe moarte; dar în aceste împrejurări triste el era înălţat peste toate îngrijorările neliniştitoare şi de aceea poate încuraja pe alţii: „Nu vă îngrijoraţi de nimic!”

Probabil avem de întâmpinat probleme în familie, la serviciu sau în poporul Domnului; probabil ne apasă ca o povară grea îngrijorări din cauza bolii, îngrijorări în sens financiar sau îngrijorări pentru sfinţi, şi probabil este aşa cum a spus cineva: „Cât de des o povară apasă greu pe cineva, şi când el încearcă s-o arunce, ea vine din nou şi se aşează mai grea asupra lui.”

Cum putem găsi ajutor? Cum este posibil „să nu ne îngrijorăm de nimic”? Apostolul descrie într-un mod foarte binecuvântat drumul pentru a deveni liber, nu neapărat liber de încercări, dar de povara încercării, aşa că ea nu mai apasă duhul prin necazuri şi îngrijorări. El spune: „… ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumire.” Numai aşa vom găsi uşurare. „În orice”, oricare ar fi încercările, mici sau mari, să le spunem lui Dumnezeu prin rugăciune şi să spunem exact lui Dumnezeu ce dorim, „faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre”. Probabil rugăminţile nu sunt spre binele nostru, probabil nici nu sunt potrivite gândurilor lui Dumnezeu, probabil sunt chiar nebune, dar să le facem cunoscut lui Dumnezeu.

Care va fi rezultatul? Va împlini El rugăminţile? Va îndepărta El încercarea? El vede probabil că o împlinirea a cererilor noastre sau o îndepărtare a încercării nu ar fi spre folosul nostru. În ceea ce priveşte încercarea imediată, El va acţiona în înţelepciunea Lui desăvârşită potrivit cu dragostea Sa desăvârşită spre cel mai mare bine al nostru. Însă Dumnezeu va face aceasta: El va elibera inimile noastre de povara încercării. Dacă ne vărsăm inimile înaintea Lui, El va vărsa pacea Sa în inimile noastre – această pace a lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere.

Aşa a putut spune şi Ana la vârsta ei înaintată în încercările ei grele: „Mi-am vărsat sufletul înaintea Domnului”. Ca rezultat al acestui fapt, citim: „Înfăţişarea ei nu mai era aceeaşi”. Şi cu toate acestea în momentul acesta împrejurările ei erau încă aceleaşi. Mai târziu Domnul a schimbat realmente împrejurările ei, dar mai întâi El a arătat, că El are putere să schimbe pe Ana. Din întristarea inimii ei şi amărăciunea sufletului ei ea a fost aşezată într-o pace mare – pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere – deoarece ea a făcut cunoscut lui Dumnezeu problema ei (1. Samuel 1.6-18).

6. „La aceasta gândiţi”

Filipeni 4.8: Încolo, fraţilor, toate cele adevărate, toate cele vrednice de respect, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele vrednice de iubit, toate cele vorbite de bine, dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, la acestea gândiţi.

Dacă ne bucurăm în Domnul şi nu ne îngrijorăm de nimic, sufletele noastre se vor putea bucura în pace de lucrurile care sunt curate şi demne de laudă. Într-o lume, care este departe de Dumnezeu, suntem confruntaţi permanent cu răul. El este în noi şi în jurul nostru; el pătrunde din toate părţile la noi. Uneori avem a face cu el în noi înşine sau la alţii şi trebuie să ne comportăm aşa cum se cuvine. Însă chiar numai preocuparea cu răul întinează şi murdăreşte lumea gândurilor. Cu regret deseori este în noi o înclinare să ne băgăm nasul în lucruri rele şi să luptăm plini de zel împotriva lor!

Dumnezeu doreşte ca noi să ne găsim bucuria în tot ce este adevărat, ce este demn şi drept şi curat. Carnea din noi este totdeauna gata să asculte de calomnieri, de vorbire rea şi de lucruri demne de condamnare şi dăunătoare. Însă apostolul spune: ascultaţi ce este vorbit de bine, şi dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă la fratele tău, „la acestea gândiţi”.

7. „Pe acestea faceţi-le!”

Filipeni 4.9: Ce aţi şi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut în mine, pe acestea faceţi-le! Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.

Dacă ne concentrăm gândurile la lucruri care sunt curate, atunci se pregăteşte drumul pentru o viaţă trăită potrivit lui Dumnezeu. Gândirea corectă va conduce la fapta corectă. După ce el a spus cu privire la lucrurile curate „la acestea gândiţi”, apostolul spune acum: „Ce aţi … văzut la mine, pe acestea faceţi-le”. Nu este suficient să fi învăţat şi primit adevărul prin scrierile apostolului sau să-l fi auzit de pe buzele lui şi să-l fi văzut în viaţa lui. Ceea ce noi am învăţat şi am primit şi am auzit şi am văzut, trebuie să practicăm în viaţa noastră. Vrem, aşa cum spune un alt apostol, „să fim împlinitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători” (Iacov 1.22).

Dacă ne îndreptăm gândurile spre lucruri care sunt curate şi viaţa noastră este în concordanţă cu adevărul – dacă gândim şi lucrăm corect – aşa spune apostolul, că noi nu numai vom constata că pacea lui Dumnezeu păzeşte inimile noastre, ci şi că Dumnezeul păcii va fi cu noi.

Cât de binecuvântată este totuşi partea acelor credincioşi, cu tot eşecul Adunării şi al tuturor ispitelor pe cale, care

  1. stau tari în Domnul,
  2. au acelaşi gând în Domnul,
  3. se bucură în Domnul,
  4. sunt cunoscuţi de toţi oamenii pentru blândeţea lor,
  5. nu se îngrijorează de nimic,
  6. şi-au îndreptat gândurile spre ce este curat, şi
  7. în practică ‚fac’ ce au învăţat şi au primit.

Astfel de fraţi şi astfel de surori vor experimenta, că în inimile lor domneşte pacea lui Dumnezeu, şi vor avea parte de ajutorul Dumnezeului păcii. În toate aceste îndemnuri nu se cuprinde nimic care prin puterea Duhului Sfânt nu poate fi realizat chiar şi de credinciosul cel mai simplu şi mai tânăr. Ele nu necesită daruri deosebite şi nici cunoştinţe intelectuale mari. El reprezintă natura propriu-zisă a vieţii creştine practice şi se pot practica în aceste ultime zile grele aşa cum au fost practicate în zilele de prospeţime şi putere.

„Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe Tine, pentru că se încrede în Tine” (Isaia 26.3).


Tradus de la: Sieben Ermahnungen

Titlul original: „Sieben Ermahnungen“
Din Hilfe und Nahrung, Ernst-Paulus-Verlag, 1987, pag. 225–235.

Traducere: Ion Simionescu

Adorarea sau închinarea

John Nelson Darby

© GBV.ro, Online începând de la: 23.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Există adesea între credincioși numai o noțiune vagă cu privire la ce însemnează adorarea sau închinarea. Motivele mai însemnate care au condus la această situație sunt: în primul rând obiceiurile sau tradițiile încetățenite între mulți credincioși și, în al doilea rând, atmosfera morală în care se găsesc oamenii credincioși. Adevărații creștini au lepădat formalismul și superstițiile și găsesc bucurie în faptul că au aflat adevărul conținutului tuturor exercițiilor lor religioase; dar viața noastră de trăire prin credință aici, pe pământ, cuprinde mult mai mult.

Nu este nici o îndoială că în cer vom cunoaște adevărul în toată desăvârșirea lui. Adevărul pe care l-am primit acum în inimă prin credință va fi realizat atunci în prezența slavei lui Dumnezeu și a Mântuitorului, care sunt obiectul adevărului ce ni s-a descoperit. În cer nu va mai fi nevoie să auzim adevărul, pentru că vom trăi în adevăr, iar puterea adevărului în inimile noastre își va găsi expresia în adorare. Așa este în cer. Și, așa trebuie să fie, într-o anume măsură și pe pământ, pentru cei care se bucură că-L cunosc pe Dumnezeu care le-a descoperit adevărul și pe Mântuitorul, care a împlinit lucrarea de dragoste și de îndreptățire pentru noi. Credincioșii au primit nu numai adevărul, ci chiar pe Duhul Adevărului, care a dat adevărului un loc în inima lor. Același Duh pune în inima credincioșilor dorința de a-L slăvi pe Cel care le revelează adevărul. Totdeauna când Duhul Sfânt descoperă unei inimi înnoite adevărul ceresc, acesta se înalță către cer din inimă, cu mulțumire și cu laudă. Adevărata închinare (sau adorare) nu este altceva decât răspunsul recunoștinței și al bucuriei din inimă către Dumnezeu, când inima este plină de înțelegerea adâncă a binecuvântărilor care vin de sus. Cel ce lucrează în inimi aceste simțiri, pe care le produce descoperirea lui Dumnezeu (cu privire la slava Lui, la dragostea Lui în Isus), este Duhul Sfânt. El ne încarcă inimile cu toate binecuvântările de sus și le înalță iarăși către Dumnezeu, în adorare.

Și, nu este nici o îndoială că o inimă umplută de harul lui Dumnezeu găsește plăcere să aducă iarăși înaintea lui Dumnezeu în cinstire adorarea și recunoștința pentru toate aceste binecuvântări care sunt atâtea și atâtea dovezi ale dragostei infinite și veșnice pe care El o are pentru noi.

Vom examina acest subiect potrivit cu lumina Scripturii, așa cum ne-a dat-o Duhul Sfânt.

1. Ce este închinarea?

O scurtă definiție

Închinarea (sau adorarea) este cinstirea sau omagiul adus lui Dumnezeu, pentru ce este El în Sine Însuși și pentru ceea ce este El pentru închinători.

Adorarea (sau închinarea) este o îndeletnicire cerească; și ce binecuvântat și scump privilegiu ca nouă, încă de pe pământ, să ni se dea prilejul să avem îndeletniciri cerești! Cineva poate să adauge la cele de mai sus faptul că închinarea este adusă, de regulă, în comun. Desigur, nu poate fi negat faptul că omul credincios poate să adore și în chip izolat, individual. Dar, în cele mai multe cazuri, închinarea este o manifestare colectivă a credincioșilor. De ce?  Pentru că sunt mulți părtași ai acelorași binecuvântări. Nu încape îndoială că, dacă inima mea nu-L slăvește pe Dumnezeu pentru binecuvântările primite, sunt incapabil de închinare. A lăuda pe Dumnezeu însemnează a fi sensibil la dragostea Lui, a-L iubi; este un răspuns la iubirea Lui.

Este bine să conturăm mai în amănunt ce înseamnă închinare; mai întâi, însă, ceea ce NU este închinare.

Ce nu este închinare

Lucrarea pentru Dumnezeu făcută de oameni nu este închinare, nici mărturia cu privire la El și la harul Lui. Predicarea Evangheliei către cei necredincioși nu este nici ea închinare. Adevărata evanghelizare poate produce adorare, căci ea poate duce la cunoașterea lui Dumnezeu în har, ceea ce trezește în inimă duhul de adorare. Dar, predicarea Evangheliei, fără îndoială, o lucrare binecuvântată și folositoare, nu este în ea însăși adorare. S-a constatat că, cu cât duhul de închinare este mai activ în viața noastră, cu atât suntem mai în stare să spunem și altora despre Domnul Isus; de fapt, numai o părtășie intimă cu Dumnezeu ne face în stare să dăm o mărturie așa cum se cuvine despre dragostea Lui.

O predică nu este închinare, dar ea poate fi un mijloc prin care se pregătesc inimile pentru închinare.

Rugăciunile către Dumnezeu pentru acoperirea nevoilor noastre nu sunt propriu zis închinare, deși ele sunt într-o măsură conectate cu închinarea, căci rugăciunea presupune cunoașterea lui Dumnezeu și încrederea în El, trăsături care sunt atât de caracteristice închinării. Totuși, cererile în rugăciune sunt diferite de adorare.

Atunci CE ESTE ÎNCHINAREA sau ADORAREA?

Este exprimarea laudelor și mulțumirilor către Dumnezeu, legate de atributele și lucrările Lui, atât în arătarea puterii cât și a harului, într-o atitudine de inimă care Îl slăvește pe Dumnezeu. Să spui despre lauda care I se cuvine lui Dumnezeu este un lucru însemnat, dar închinarea sau adorarea înseamnă să I te adresezi Lui, avându-L pe El în gând. Cei răscumpărați își găsesc plăcere în a-L avea pe El în gândul lor, în a I se adresa Lui, în a-L adora pe El, personal, a sta de vorbă cu El, a-și deschide inima către El, a-I spune că Îl iubesc. Domnului Isus, Răscumpărătorului, Îi face plăcere când răscumpărații Săi comunică personal cu Dumnezeu. Iar cei răscumpărați își găsesc plăcerea în a-I mărturisi Lui că înțeleg ceva din măreția și bunătatea Lui. Când vestim Cuvântul sau când stăm de vorbă din Cuvânt unii cu alții, ne mărturisim unii altora despre El și lucrările Lui; în adorare, părtășia este între noi și Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu este partea în comun a tuturor credincioșilor. În adorare ne adresăm direct lui Dumnezeu și prin aceasta, afecțiunea spirituală se manifestă la un nivel mai înalt, părtășia este mai completă.

Înțelegând, pe scurt, ce înseamnă închinarea sau adorarea și deosebind-o de alte manifestări din viața credincioșilor, putem trece un pas mai departe la ce este, potrivit Cuvântului, adorarea creștină.

2. Ce este închinarea creștină?

Există trăsături specifice ale slujirii lui Dumnezeu în creștinism. Domnul Isus spune femeii samaritence (Ioan 4): „Închinătorii adevărați vor adora pe Tatăl în duh și în adevăr”, deosebind închinarea care era la Ierusalim, de închinarea care avea să vină prin lucrarea Lui.

Închinarea în rânduiala iudaică

Închinarea lui Israel, este drept, presupunea o legătură aparte între popor și Dumnezeu, ba chiar avea în vedere că Dumnezeu locuia în mijlocul lor. Dar în orice împrejurare se desfășura închinarea, era foarte clar că poporul nu se putea apropia de Dumnezeu.  Dumnezeu a eliberat pe Israel, scoțându-l din Egipt cu mână tare și cu braț puternic, l-a purtat pe aripi de vultur și l-a adus la Sine Însuși; iar ca semn al eliberării, le-a făgăduit că I se vor închina pe muntele Sinai, la poalele căruia i-a condus, dându-le nenumărate dovezi ale răbdării și bunătății Sale. Acolo, li S-a arătat Dumnezeu, dar în mijlocul tunetelor, al flăcărilor și al sunetelor de trâmbiță, așa încât chiar Moise a fost cuprins de spaimă, el, cel atât de obișnuit cu prezența lui Dumnezeu. Din pricina acestui fel de a Se descoperi, Dumnezeu poruncește ca muntele să fie înconjurat de niște împrejmuiri și, chiar și o vită dacă se apropie de munte, să fie ucisă cu pietre sau străpunsă cu săgeți. Dumnezeu a vorbit poporului, fără îndoială, dar în așa fel încât poporul a cerut să nu i se mai vorbească, iar Dumnezeu Însuși i-a aprobat cererea.

Închinarea în cortul întâlnirii și în templu, deși era îmbrăcată într-o aparență mai calmă, mai puțin înfricoșătoare pentru închinător, avea în continuare același caracter. Dacă Dumnezeu nu mișca din temelii pământul cu glasul Său, dacă nu împrăștia groaza în mijlocul poporului, este pentru că El era ascuns dincolo de perdeaua dinăuntru, așa încât nu putea fi văzut. În acest fel, El Se făcea cunoscut prin fapte de binecuvântare și de judecată, dar nu Se revela pe Sine Însuși inimilor poporului. Urmarea acestui fapt este naturală și evidentă. Poporul a ajuns să recunoască, când se apropia de Locul Sfânt, binefacerile și judecățile lui Dumnezeu, dar el nu s-a putut apropia niciodată de Dumnezeu, dincolo de perdea. El nici măcar n-a intrat în casa lui Dumnezeu. Dincolo de perdea intra numai marele preot, odată pe an, cu sângele jertfei, ca să facă ispășire pentru popor, căci Dumnezeu nu putea să îngăduie păcatul. Poporul avea nevoie de ocrotirea lui Dumnezeu și I se închina, în recunoașterea binefacerilor primite; credincioșii din Israel puteau să înțeleagă ceva din slava lui Dumnezeu, dar nu puteau să treacă dincolo de felul în care Se revela Dumnezeu în căile Sale cu Israel. Consecința firească a acestei situații a fost preoția. Dar chiar și preoții își făceau slujba dincoace de perdea, care îi ascundea de Dumnezeul pe care Îl adorau. Calea spre Locul Preasfânt, spune Scriptura, nu fusese încă deschisă, câtă vreme rămânea în picioare cel dintâi cort. Așa era caracterul închinării la poporul pământesc al lui Dumnezeu, așa stabilise Dumnezeu.

În creștinism totul s-a schimbat. Închinarea creștină este în contrast direct cu închinarea descrisă mai înainte. Desigur, persoane sau împrejurări din viața poporului evreu pot constitui umbre ale unor fapte sau adevăruri în legătură cu caracterul închinării creștine, dar în principiu este o opoziție totală între ce era închinarea la evreii credincioși și ce este închinarea în vremea harului. Să aduci cinste și închinare lui Dumnezeu pe temeiul a ce este El în Sine Însuși și a ce este El pentru noi, depinde de revelația pe care Dumnezeu o face despre El Însuși. Dumnezeu este același; El nu Se schimbă, dar omul nu se poate apropia de El. Legătura noastră cu El începe când El Însuși ni Se descoperă, chiar printr-o revelație parțială. În Lege, El S-a descoperit ca cerând omului ce trebuie să fie, și așezându-l într-o poziție în care să aducă roade spre slava Lui, Cel care a sădit pe Israel să fie propria Lui vie. Dacă omul își făcea datoria, Dumnezeu îl binecuvânta; dacă nu, Dumnezeu îl judeca.

În asemenea împrejurări, Dumnezeu nu Se putea revela deplin. Omul nu era în stare să poarte nici strălucirea măreției lui Dumnezeu, nici lumina sfințeniei Sale. Iubirea Lui suverană de mântuitor nu se potrivește cu cererea de slujire, făcută sub durerea în care este condiția omului sub blestem; această condiție este potrivită cu dreptatea. În dispensația Legii, Dumnezeu acționa binecuvântând sau pedepsind. El Se poate descoperi deplin pe Sine într-o relație care corespunde deplin cu ceea ce este El în Sine Însuși și acest lucru era imposibil sub Lege. Dacă Dumnezeu nu S-ar fi descoperit într-un chip care împacă atributele Sale de sfințenie și de dragoste, El fie că ar fi tolerat păcatul, fie că ar fi lepădat deplin și veșnic pe toți oamenii, căci absolut toți sunt atinși de păcat. Sub Lege, Dumnezeu nu Se revela, ci intra în legătură cu omul ca păcătos și răspunzător înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu lucra, dar nu Se dezvăluia.

Trăsături specifice ale închinării creștine

Creștinismul este întemeiat pe arătarea lui Dumnezeu potrivit cu planurile alcătuite în Sine Însuși înainte de întemeierea lumii. Împlinirea acestor planuri a fost rânduită pentru timpul când păcatul s-a dezvoltat în mod complet și când s-a manifestat cu toată puterea ca vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu. Tocmai atunci, Dumnezeu a manifestat prin venirea în lume a Domnului Isus, bunătatea și puterea Sa. Dar Hristos a venit și omul L-a răstignit! În aceste condiții, ce relație poate fi între Dumnezeu și om? Poate fi ori judecată, ori har. Judecata va veni peste orice nelegiuire și mai ales peste aceea de a respinge harul. Dar nu judecata este subiectul nostru. Judecata este numai fondul întunecat și solemn al tabloului care scoate în relief strălucirea harului.

Da, ne vom ocupa cu harul, slăvit să fie Domnul! Omul a adus la culme fărădelegea lui, respingându-L pe Domnul Isus și respingând prin aceasta nu numai autoritatea, ci și bunătatea lui Dumnezeu. Jertfa, răstignirea Domnului Isus a scos la iveală în același timp răutatea ajunsă la culme a omului și împlinirea cerințelor dreptății lui Dumnezeu, pe deplin arătate, și a iubirii lui Dumnezeu pentru omul căzut. Crucea a arătat cu toată claritatea ce este omul. Totodată, crucea Îl arată pe Dumnezeu lucrând în toată plinătatea dreptății Sale sfinte împotriva păcatului. În Hristos, Dumnezeu a fost slăvit în chip desăvârșit în această privință. Măreția lui Dumnezeu nu mai are nimic de cerut de la cineva care vine la El prin Hristos. Dragostea lui Dumnezeu are acum câmp liber să binecuvânteze. Iar sfințenia lui Dumnezeu este o desfătare infinită pentru închinătorii care se apropie de El. Problema vreunei vinovății nu mai există înaintea lui Dumnezeu cu privire la închinător. Prin jertfa Lui, Hristos a șters orice vină. Curățiți în totul de păcat, și curățiți potrivit cu puterea ispășitoare a lucrării de la cruce a Domnului Isus Hristos, ne putem apropia de locul de întâlnire dintre Dumnezeu și păcătos. Dar ne apropiem fără să mai fie la mijloc vinovăția, acolo unde dragostea lui Dumnezeu se revarsă fără nici o piedică, unde binecuvântările lui Dumnezeu ne umplu de bucurie. Da, împăcați cu Dumnezeu prin lucrarea Domnului Isus care a dat la o parte toate păcatele noastre, suntem aduși la apropierea de Dumnezeu, într-o relație nouă, în care ne putem bucura de ceea ce este El în Sine Însuși.

Ruperea în două a perdelei dinăuntrul Templului este o arătare clară a urmărilor morții Domnului Isus. Perdeaua, care închidea accesul la locul prezenței lui Dumnezeu, arăta că nimeni nu se putea apropia de El. Ruperea în două de sus și până jos a perdelei, arăta că cei răscumpărați prin sângele Domnului Isus au deplină libertate să intre în Locul Preasfânt. Dumnezeu a rămas același, El nu poate să sufere nelegiuirea, dar Fiul dragostei Sale a luat asupra Sa păcatele celor pe care i-a mântuit, astfel că ei au acces nestânjenit înaintea lui Dumnezeu, care nu mai vede nici o nelegiuire în ei. În felul acesta, curățiți de păcate, avem privilegiul ca prezența Lui să strălucească peste noi. Crucea face să apară în fața noastră sfințenia dreptății lui Dumnezeu, care a găsit mijlocul de a ne îndreptăți pe noi, păcătoșii, prin lucrarea Fiului Său. Pe temeiul lucrării Lui stăm înaintea lui Dumnezeu, a sfințeniei Lui, fără nici o pată și în deplină bucurie.

La cruce s-a arătat cu putere ce este Dumnezeu; în temeiul jerfei ne putem bucura de Dumnezeu: El este partea noastră, potrivit cu dragostea Lui infinită în Hristos. Și tocmai aceasta este temelia închinării. Numai pe terenul lucrării desăvârșite a lui Hristos, prin care avem acces liber, cu inima plină de bucurie în prezența slavei lui Dumnezeu, putem să fim închinători. Cum am putea să stăm înaintea Dumnezeului desăvârșit de sfânt, ca să-L adorăm, dacă păcatele noastre n-ar fi date la o parte? Aceasta este numai partea celor care sunt în Hristos, care se pot odihni în El. În Hristos, păcatele nu mai sunt ale noastre: ele au fost purtate odată pentru totdeauna de Domnul Isus. Eficacitatea lucrării Lui de la cruce este pe deoparte desăvârșită și pe de altă parte veșnică. Aceasta dă libertate afecțiunilor noastre spirituale.

Dumnezeu este pentru noi dragostea desăvârșită, care ne introduce „în lumină, după cum El Însuși este în lumină”. Dar se poate oare bucura cineva în totul de aceste lucruri când are ceva pe conștiința sa? El ar putea fi atras de aceste lucruri, dar nu-și poate găsi bucuria deplină în ele. Câtă vreme conștiința îl mustră că a făcut lucruri care nu plac Celui pe care Îl iubește, un astfel de om este plin de frică. Ca să adori, inima trebuie să fie liberă de orice teamă. Dar ce bine că lucrarea Domnului Isus curățește cugetele prin faptul că le face să cunoască iubirea perfectă a lui Dumnezeu arătată față de noi, iar Hristos este dovada și plinătatea acestei iubiri. Lumina sfințeniei lui Dumnezeu este bucuria sufletelor noastre. În această lumină, vedem ceea ce iubim.

Adunarea și adorarea

Relația lui Dumnezeu cu Biserica (Adunarea) depășește orice gândire a noastră, căci Dumnezeu este prezentat într-un fel cu totul deosebit: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”. Acest titlu are o semnificație aparte. Când Dumnezeu este numit al cuiva, aceasta indică o legătură intimă între persoana numită și Dumnezeu, bazată pe ceea ce este Dumnezeu pentru acea persoană; este o relație care aduce binecuvântare și care onorează. Și este o relație care rămâne, căci Dumnezeu este credincios. Și, desigur, această legătură intimă devine, prin credință, izvor de bucurie pentru acel al cărui nume este adăugat la numele lui Dumnezeu. De exemplu, numele „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov”, spune nu numai despre faptul că patriarhii erau obiect al binecuvântărilor lui Dumnezeu, dar și despre ce era Dumnezeu pentru ei, despre faptul că Dumnezeu li se descoperise ca Acela în care își puteau pune toată încrederea. Ce mare binecuvântare este pentru noi acest nume: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”! Noi, ca credincioși din vremea harului, suntem una cu Domnul Isus, aduși la aceeași relație cu Dumnezeu ca și Domnul Isus. Iar Dumnezeu ni Se revelează în așa fel încât să putem fi în legătura noastră cu El așa cum se cade potrivit cu Numele Lui.

Ce însemnat lucru să înțelegem ce poziție minunată și slăvită avem ca urmare a acestui titlu al lui Dumnezeu: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei”. Aici, Domnul Isus este privit ca Om și în calitatea lui de Cap al unei noi familii, înălțat la Tatăl Lui și Tatăl nostru. Dumnezeul de care ne apropiem este pentru noi ceea ce este și pentru Domnul Isus Hristos, care slăvindu-L pe pământ în chip desăvârșit pe Dumnezeu, S-a înălțat în prezența lui Dumnezeu ca Fiul preaiubit în care Dumnezeu Și-a găsit și Își găsește toată plăcerea.

Acest adevăr este arătat cu toată claritatea în Efeseni 1 și 2. În capitolul 1, apostolul se roagă ca să ni se lumineze ochii inimii, ca să putem înțelege care este nădejdea chemării lui Dumnezeu și care este bogăția moștenirii Lui în sfinți (versetul 18). Apoi apostolul vorbește despre noi ca fiind una în Hristos în ceea ce arată adevărata putere și slavă și ne amintește despre „nemărginita mărime a puterii Lui față de noi, credincioșii, potrivit cu tăria puterii Lui, pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morți și L-a pus să stea la dreapta Sa în locurile cerești, mai presus de orice domnie și de orice stăpânire”. Dar pe voi, spune apostolul, care erați „morți în greșelile și în păcatele voastre”, Dumnezeu v-a înviat împreună cu Hristos și v-a pus „să stați în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogății ale harului Său, în bunătatea Lui față de noi, în Hristos Isus”. Care sunt relațiile lui Dumnezeu cu Domnul Isus Hristos? Ce parte are Domnul Isus ca Om cu Dumnezeu în dreptatea și iubirea Lui? Este cineva în stare să exprime iubirea lui Dumnezeu față de Hristos? Ce scumpă, ce dulce și fără de margini afecțiune! Dar tot ce are Domnul Isus avem și noi, pentru că suntem în El. Ce poziție slăvită avem în Domnul Isus, înaintea și în prezența Tatălui! Ni s-a dat slava pe care Dumnezeu a dat-o și Domnului Isus, ca lumea să știe că suntem iubiți de Dumnezeu, așa cum este iubit Hristos (Ioan 17.22-23).

Adorarea Tatălui, în Duh și în adevăr

Să ne reamintim de asemenea aceste cuvinte: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17).

Cele două rugăciuni apostolice din epistola către Efeseni (cea din capitolul 1 și cea din capitolul 3) sunt bazate pe aceste două titluri: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos” și „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”. Primul titlu este folosit în legătură cu slava, al doilea în legătură cu părtășia în dragoste.

Dar Ioan 17 arată că slava Domnului Hristos este dată și alor Săi, în toată minunăția ei și aceasta este o dovadă că suntem iubiți așa cum este iubit Domnul Isus. Ce simplitate în acest adevăr, dar ce iubire, ce adâncime divină în el! Am fost ca primul Adam, dar iată, acum sunt ca Cel de al doilea Adam. Am purtat chipul celui pământesc și voi purta chipul Celui ceresc. Da, acest adevăr este simplu, dar cine l-ar fi putut concepe? Numai Dumnezeu, în el recunoaștem pe Dumnezeul oricărui har.

Numele semințiilor lui Israel erau purtate pe pieptul marelui preot ca și cercetarea lor în lumina și desăvârșirea lui Dumnezeu; dar acestea erau umbre ale celor care aveau să vină, cum spune autorul epistolei către Evrei (10.1). De aceea, vorbind despre circumcizie, apostolul Pavel spune: „Noi ne închinăm lui Dumnezeu în Duhul, ne bucurăm în Hristos Isus și nu ne punem încredere în carne (firea păcătoasă)” (Filipeni 3). Suntem în Hristos. Aceasta ne este poziția înaintea lui Dumnezeu. Tot ce ne depărtează de această poziție înseamnă plasarea pe poziția iudaismului, care, ca sistem, a fost atârnat pe cruce. Nu se cade să fim în Hristos ca poziție și în afara Lui ca umblare. Nu putem fi una cu El și totuși separați de El. Dacă în viața noastră practică suntem separați de El, ne aflăm departe de izvorul vieții. În Hristos, suntem obiectele desfătării lui Dumnezeu și suntem „ca El”.

Fără Hristos, suntem obiectul judecății lui Dumnezeu. Cuvântul spune că suntem „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos”.

Mai este un adevăr legat de lucrarea lui Hristos pe care se întemeiază închinarea: nu numai că Domnul Isus a purtat păcatele noastre, că ne-a curățit de orice întinăciune și ne-a făcut potriviți pentru a ne înfățișa înaintea lui Dumnezeu, pentru a sta în prezența Lui, dar Dumnezeu ne-a dat darul Duhului Sfânt, prin care ne putem bucura de realitatea lucrării lui Hristos în noi. Cu alte cuvinte, nu numai că am căpătat o fire nouă, sfântă și capabilă de sentimente potrivite cu poziția de har în care suntem așezați de Dumnezeu, dar – mai mult – am primit pe Duhul Sfânt, care ne arată, ne descoperă, ne comunică lucruri divine și pune în inimile noastre sentimente potrivite cu gândul lui Dumnezeu pentru noi.

Duhul ne întărește în omul dinăuntru, ca, fiind înrădăcinați și zidiți în dragoste, Hristos să poată locui în inimile noastre prin credință și să putem înțelege, împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea și să cunoaștem dragostea lui Hristos care întrece orice cunoștință, ca să ne putem umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3.16-19). „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5.5). Duhul Sfânt ia din lucrurile lui Hristos și ni le descoperă și tot ce are Tatăl este al lui Hristos (Ioan 16.15; 17.10). „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, sunt lucrurile pe care așa le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2.9-10).

Duhul Sfânt este „ungerea” pe care am primit-o de la Dumnezeu, ca să cunoaștem lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu în harul Său (1 Corinteni 2.9-10) și prin care cunoaștem toate lucrurile (1 Ioan 2.20). El este pecetea pe care a pus-o peste noi, pentru ziua răscumpărării; peste cei care cred, Dumnezeu Și-a pus însemnele Lui, în vederea zilei slăvite a venirii Domnului Isus. Duhul Sfânt este „arvuna moștenirii noastre pentru răscumpărarea stăpânirii dobândite, spre lauda slavei Sale”. El ne dă deplină siguranță cu privire la eficacitatea lucrării lui Hristos. El ne ajută să cunoaștem poziția în care suntem așezați, ca unii care suntem curățiți prin sângele Mântuitorului și, prin aceasta, fără pată înaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt toarnă în inimile noastre dragostea lui Dumnezeu, din care curg toate binecuvântările. Și Duhul Sfânt este Inițiatorul în noi al tuturor gândurilor și afecțiunilor cu care răspundem cu iubire dragostei lui Dumnezeu.

Dar El face mult mai mult decât atât: El „ne lipește de Domnul, într-un singur duh cu El” (1 Corinteni 6.17). Și aceasta nu este nici închipuire, nici simțire, ci este fapt autentic! Același Duh a cărui plinătate este în Hristos, locuiește în noi și noi suntem uniți cu Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, carne din carnea Lui și os din oasele Lui (Efeseni 5.30). Am fost botezați toți într-un singur Duh, ca să alcătuim un singur Trup. El este nu numai puterea sau liantul în această unire, dar este și Cel care ne face s-o cunoaștem: „În ziua aceea, veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu, voi sunteți în Mine și Eu sunt în voi” (Ioan 14.20).

Așadar, Duhul Sfânt ne dă siguranța răscumpărării. Unde este Duhul Sfânt, este libertate. Duhul Sfânt descoperă slava lui Hristos, așa cum este arătată în Scripturi și așa cum a făcut odinioară Ștefan, care „plin de Duh Sfânt, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Mai mult, Duhul Sfânt ne încredințează de unirea noastră cu Hristosul înălțat. Da, știm că suntem înviați împreună cu Hristos și puși să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos. Iar dragostea lui Dumnezeu turnată în inimile noastre este un izvor bogat de bucurie în viața noastră, de dragoste caldă pentru toți cei care aparțin familiei lui Dumnezeu și de compasiune pentru cei care sunt în această lume trudită.

Uniți în adorare, ca mădulare într-un singur Trup

Mai este un adevăr, poate mai puțin însemnat, totuși vrednic de luat în seamă: „Suntem mădulare unii altora” (Romani 12.5). Hristos este Capul, dar noi suntem uniți unii cu alții, căci Același Duh locuiește în fiecare credincios, al cărui trup este templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 6.19). Desigur, și credincioșii uniți ca un întreg sunt templul Duhului Sfânt. Am putea spune că Dumnezeu locuiește în Adunarea credincioșilor într-un fel mai puțin vizibil decât odinioară în Templul de la Ierusalim, dar, cu siguranță, într-un chip cu mult mai minunat.

Iată dar, ce poziții scumpe a oferit Dumnezeu pentru închinarea creștină:

Cunoscându-L pe Dumnezeu în ceea ce este El în Sine Însuși și în ceea ce este El pentru noi, contemplându-L fără nici un văl, în desăvârșirea iubirii și sfințeniei Sale și aduși de El în stare să fim în lumină. așa cum El Însuși este în lumină, înțelegem că suntem obiectele dragostei Celui care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său preaiubit, că să ne facă părtași dragostei, sfințeniei și luminii Sale. Iar Duhul Sfânt ne face în stare să adorăm pe Dumnezeu, așa cum dorește inima Lui. Și adorarea nostră este un răspuns la revelația pe care ne-o face Dumnezeu cu privire la Sine Însuși, în acea dragoste tainică la care chiar îngerii doresc să-și ațintească privirile; prin această dragoste, Dumnezeu va face cunoscute în veacurile viitoare bogățiile nemărginite ale harului Său, în bunătatea Lui față de noi, în Hristos Isus.

Închinarea creștină este o închinare înțeleaptă. Închinătorii adoră „în duh și în adevăr”, căci Dumnezeu este Duh. Dar Cel ce dorește astfel de închinători este Tatăl.

A te închina în duh, înseamnă să te închini potrivit cu adevărata natură a lui Dumnezeu și în puterea părtășiei date de Duhul Sfânt. Închinarea în duh este în contrast cu formele și cu ceremoniile, cu orice fel de religiozitate de care este capabilă carnea (firea păcătoasă).

A te închina în adevăr înseamnă să I te închini potrivit cu revelația pe care a dat-o Tatăl despre Sine. Samaritenii nu se închinau nici în duh, nici în adevăr. Evreii se închinau lui Dumnezeu în adevăr, în măsura revelației incomplete pe care o aveau, dar nu și în duh. Ei bine, închinarea creștină trebuie să aibă aceste două trăsături distinctive.

Tatăl dorește închinători

Dar ce însemnat adevăr este descoperit în discuția Domnului Isus cu femeia samariteană: Tatăl dorește închinători. Harul face ca închinarea dorită de Tatăl să-și găsească loc în viața creștinilor. Adorarea nu se poate aduce sub frica impusă de flăcările de pe muntele Sinai, care cerea închinare în numele măreției sfinte a lui Dumnezeu, dar punea o stavilă accesului la Dumnezeu, stavilă peste care nimeni nu putea trece fără să fie pedepsit cu moartea. Acel fel de închinare ținea pe închinător departe de Dumnezeu, tremurând în fața răspunderii pe care o avea. Ce mare diferență! În creștinism, dragostea caută închinători, căci Cel care dorește închinători este Tatăl. Închinătorii sunt așezați într-o poziție de libertate înaintea Lui, în calitate de copii ai dragostei Sale. Duhul Sfânt care lucrează în ei și produce închinarea este duhul de înfiere, care strigă „Ava, Tată!”

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu Și-a pierdut din măreția Sa; dimpotrivă, măreția Lui este cu mult mai bine cunoscută: este cunoscută sub caracterul plin de iubire al unui Tată. Iar Cel care adeverește duhului nostru calitatea de copii ai Acestui veșnic slăvit Tată este Duhul Sfânt. „Vă scriu, copilașilor, fiindcă ați cunoscut pe Tatăl” (1 Ioan 2.13). Cel mai slab dintre creștini este deplin competent să aducă închinare. În același timp, este dulce să poți prețui și să înțelegi această relație cu Dumnezeu. Simplul fapt că suntem copii ai lui Dumnezeu și că ne bucurăm de o asemenea relație cu El prin Duhul este un privilegiu imens pentru făpturi așa cum suntem noi. Și, fiecare copil al lui Dumnezeu are acest privilegiu imens, dar să nu uităm că Îl avem în Hristos și cu Hristos. El este „Cel întâi-născut între mai mulți frați”. El S-a suit la Tatăl Său și Tatăl nostru, la Dumnezeul Său și Dumnezeul nostru. Ce relație scumpă! În ce binecuvântată familie am fost introduși!

Dar cum învățăm noi toate acestea, noi care odinioară eram străini și vrăjmași? Cum învățăm să-L cunoaștem pe Tatăl, încât cunoașterea Lui să producă afecțiune și împreună cu ea închinare în inimile noastre? Cel care ne descoperă aceste lucruri este Fiul preaiubit al Tatălui, care este în sânul Tatălui, obiectul veșnic al dragostei infinite a Tatălui.

Când era în trup, pe pământ, Domnul Isus n-a încetat să fie obiectul aceleiași afecțiuni. De aceea Dumnezeu, în repetate rânduri a spus despre Domnul Isus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea.” Ce desăvârșit a fost Domnul Isus în viața Lui pe pământ! El n-a făcut absolut nimic care ar fi putut pune chiar cea mai mică distanță între El și dragostea Tatălui. De la iesle până la cruce, Domnul Isus a fost obiectul acestei iubiri în toată plinătatea ei, și El L-a revelat pe Tatăl, căci în El se manifesta plinătatea dragostei divine. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1.18).  Domnul Isus, Omul – dar în același timp Fiul lui Dumnezeu – care Se bucura de plinătatea iubirii Tatălui, fiind aici pe pământ, era totuși în sânul Tatălui, ca să poată deschide în inimi și să facă cunoscută aici, pe pământ, toată frumusețea și toată puterea acestei iubiri. Și ca Om, Domnul Isus a fost obiectul acestei iubiri infinite, așa că poate înțelege cum se aplică această iubire la viața oamenilor. De aceea, ne unește cu El Însuși în bucuria acestei dragoste și în acest scop ne-o descoperă, așa cum o cunoaște El. Ce mare har și ce binecuvântată poziție ni s-a oferit în El! Ce vrednic este Cel care S-a dat morții pentru noi, să fie obiectul dragostei, adorării și devotamentului inimii noastre, pentru că prin moartea și învierea Sa ne-a plantat în terenul binecuvântat al iubirii infinite a Tatălui! Iar ca dovadă a acestei iubiri, Domnul Isus Se referă chiar la slava pe care ne-a prezentat-o El însuși: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu … ca să cunoască lumea … că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17.22-23). Iată dragostea Domnului Isus față de noi și dorința Lui ca noi să ne bucurăm de dragostea Tatălui. Și El ne face parte de această bucurie, făcându-ne cunoscut Numele Tatălui. „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume; … și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei” (Ioan 17.6, 26). Da, părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, cu Domnul Isus. Iar părtășia se manifestă în adorare către Cel revelat (Tatăl) și către Cel care revelează (Fiul).

Este limpede, deci, că lucrarea Domnului Isus Hristos este temelia oricărei binecuvântări, atât în ce privește introducerea noastră înaintea lui Dumnezeu fără pată și fără frică, pentru ca să adorăm pe Dumnezeu, cât și în ce privește așezarea noastră în relația de copii ai Tatălui. Reamintim că după înviere Domnul Isus spune: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”, iar apoi „du-te și spune fraților Mei”; iar ca urmare a învierii Domnului Isus, a înălțării Lui, ni s-a dat Duhul de înfiere, Duhul libertății, care ne încredințează de harul lui Dumnezeu care ni s-a dat în Preaiubitul Tatălui prin care suntem primiți de Dumnezeu și făcuți dreptatea (neprihănirea) lui Dumnezeu în El, bucurându-ne de măreția răscumpărării câștigate de Mântuitorul nostru. Adorăm deci pe Dumnezeul dragostei și trebuie să fim desăvârșit de fericiți în El, în așa fel încât El să Se bucure de fericirea noastră. Îl adorăm pe Tatăl nostru, bizuindu-ne pe bunătatea Lui, pe faptul că în Domnul Isus, El ne binecuvântează cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, că poartă de grijă de toate nevoile noastre, până acolo încât chiar și perii din cap, ne sunt numărați. Îl adorăm pentru ce este El în Sine Însuși și pentru ce este El pentru noi, în calitate de copii ai casei Sale pe veșnicie. Și ne prezentăm înaintea Lui fiind copii ai Aceluiași Tată, ca părtași ai acelorași binecuvântări, în dulcea părtășie cu El; dar din aceasta derivă afecțiunea, dragostea credincioșilor unii pentru alții, bucuria unora de alții. Unirea frățească a credincioșilor înmulțește laudele care se înalță către Dumnezeu. Ce frumoasă împletire a lucrării Duhului Sfânt în fiecare credincios în parte și în toți laolaltă! Duhul ne unește unii cu alții în Hristos și toarnă dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre. El totdeauna face acest lucru! Da, Duhul Sfânt, cu ajutorul Scripturii ne încredințează că toți câți L-am primit pe Domnul Isus ca Mântuitor „suntem un singur Trup”. Biserica sau Adunarea reprezintă o creație nouă în Hristos. Ea este formată din toți cei care au fost „botezați într-un singur Trup”, care se închină în „unirea Duhului” și care fac aceasta „împreună cu toți sfinții”. În închinare este mai mult decât frățietatea credincioșilor: este unirea lor organică într-un Trup al cărui Cap este Domnul Isus, Cel înălțat și slăvit. Prin Duhul Sfânt, mădularele acestui Trup adoră în deplină libertate și cu mare bucurie înaintea lui Dumnezeu, datorită ungerii care coboară de la El.

3. Urmări în viața practică

Un privilegiu al copiilor lui Dumnezeu

Adorarea este numai pentru copiii lui Dumnezeu: numai ei se pot închina „în duh și în adevăr”, numai ei sunt curați înaintea Celui care nu admite păcat în prezența Lui, căci numai ei sunt spălați prin sângele Mielului, numai în ei locuiește Duhul Sfânt ca într-un templu! Unui om neîntors la Dumnezeu îi este imposibil să adore, căci „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui”. Un astfel de om ar putea avea parte de unele binecuvântări temporare din partea lui Dumnezeu, dar, fără întoarcerea la Dumnezeu, el este încă încărcat cu păcate și de aceea nu poate să intre în sanctuarul închinării către Dumnezeu. Cine nu face parte din Trupul lui Hristos, prin nașterea din nou și prin lucrarea Duhului Sfânt care unește pe sfinți, nu poate să se închine. Cine n-are Duhul lui Dumnezeu își face iluzia că se poate închina sau se închină numai formal. Închinarea în comun presupune persoane unite într-un singur Trup, prin același Duh. Numai credincioșii îl adoră pe Dumnezeu.

Adorarea este o sursă de bucurie creștină

Adevărata închinare presupune că sufletul și-a câștigat libertatea, și anume libertatea de a se apropia de Dumnezeu, în virtutea eficacității lucrării Domnului Isus Hristos. Dacă cineva L-a primit pe Domnul Isus, Îl iubește pe Dumnezeu, și-a pus toată nădejdea în Domnul Isus, dar este timid în a se apropia de Dumnezeu, este potrivit să-l încurajăm să facă acest lucru. Dacă însă cineva nu L-a cunoscut pe Hristos ca pe Mântuitorul Său este cu totul nepotrivit îndemnul de a se prezenta să se închine lui Dumnezeu. Prezența lui Dumnezeu nu-l poate bucura pe un astfel de om, căci omul va simți povara păcatului asupra sa. Desigur, este un lucru bun să se recunoască cineva păcătos și adesea eliberarea vine tocmai după ce ai simțit apăsarea păcătoșeniei tale. Dar o asemenea stare nu este o stare potrivită cu închinarea. Poziția adevăratului închinător este aceasta: să fii în prezența lui Dumnezeu curățit de orice păcat prin sângele Domnului Isus Hristos și în lumină, după cum El Însuși este în lumină. Adorarea înseamnă apropierea fără teamă de Dumnezeu. Uneori, învățături străine de duhul Scripturii încearcă să umbrească apropierea în deplină libertate a celui mântuit de Dumnezeu. Libertatea creștinului de a se apropia de Dumnezeu este efectul absolut al lucrării biruitoare a Domnului Isus în viața lui. Și înțelegem aceasta prin lucrarea Duhului Sfânt, care locuiește în noi.

Nici un nor între El și noi, nici o urmă de teamă, ci pacea și libertatea lucrate de Duhul Sfânt, fac ca prezența lui Dumnezeu să devină pentru noi, pentru firea noastră nouă, un izvor nesecat de fericire. Ce binecuvântare, ce bucurie să ai Duhul de înfiere, Duhul libertății ca putere de adorare, ca inspirator al laudelor, al încrederii, al închinării! Și ce bucurie aflăm în sentimentul unității în aceeași familie, în același Trup, în Domnul Hristos! Cei cu care suntem uniți sunt infinit de scumpi înaintea lui Dumnezeu, împreună cu ei, ne găsim plăcerea în a lăuda pe Cel care este vrednic de laudă, pe Dumnezeu, Izvorul întregii noastre fericiri, și pe Domnul Isus care S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, pentru ca El să fie partea noastră pentru veșnicie.

O altă pricină de bucurie: închinarea creștină este împlinirea aici, pe pământ, în trupul stării noastre smerite, a ceea ce vom face în chip desăvârșit în cer. Hristos, centrul strângerii laolaltă a credincioșilor, vede „rodul muncii sufletului Său și Se înviorează”. Cu cât dor așteaptă El ca închinarea adevărată a sfinților de pe pământ să se continue cu adorarea lor sus, în casa Tatălui!

Ce influență aducem pe terenul închinării?

Felul în care ne putem bucura de închinarea în părtășie depinde de felul în care întreținem viața noastră lăuntrică; cum ne-am putea bucura în închinare, dacă duhul nostru, sufletul nostru nu-L cunoaște pe Dumnezeu și nu se bucură de El? Este un pericol: acela ca bucuria închinării în comun să ducă la neglijarea părtășiei tainice, personale cu Tatăl, cu Domnul Isus Hristos! Realitatea este că fără părtășie și bucurie personală de cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului Isus, închinarea noastră va fi rece, iar bucuria noastră va fi o bucurie firească, nu spirituală. Adevărata binecuvântare a închinării depinde de prezența Duhului Sfânt și, deci, de starea duhovnicească a celor care participă la închinarea în comun.

Duhul Sfânt, izvorul adevăratei închinări

Duhul Sfânt este energia, singurul izvor viu care poate produce adevărata închinare. Acest principiu este valabil în orice aspect al vieții spirituale. Trăim prin Duhul, umblăm prin Duhul, ne închinăm în duh și în adevăr. Toată viața lăuntrică a creștinului este lucrată de Duhul Sfânt. De aceea, în închinarea creștină, când frații sunt uniți pe terenul unui singur Trup, orice binecuvântare vine de la El.

În închinarea creștină, Duhul Sfânt este suveran în acțiunile Sale, dar El lucrează potrivit cu capacitatea spirituală a fiecăruia și folosește simțirile Adunării înaintea lui Dumnezeu, ca s-o hrănească și s-o întărească prin harul Său. Duhul Sfânt lucrează potrivit cu capacitatea spirituală a Adunării. El lucrează în mod suveran, dar lucrează prin oameni cărora le inspiră tonul și duhul de închinare, conducându-i în dulcea bucurie a prezenței divine. Da, Duhul Sfânt lucrează ca să dea oamenilor credincioși adunați împreună pentru închinare, energia și harul care vin de la Dumnezeu în împlinirea închinării. Când credincioșii sunt adunați pe terenul unui singur Trup, fiecare mădular al Trupului lui Hristos lucrând în locul care i-a fost rânduit prin Duhul, este o binecuvântată posibilitate de folosire a darurilor spirituale, spre zidirea bisericii (vezi 1 Corinteni 14). Dar nu acesta este lucrul principal. Lucrul principal este să ne apropiem de Dumnezeu. Darurile spirituale pot fi un mijloc, dar scopul este nu unul temporar, ci unul veșnic: să ne bucurăm de dragoste în prezența lui Dumnezeu, adorându-L. În cer vor înceta darurile, nu va mai fi acolo ignoranța noastră care are nevoie de învățătură. Dar, niciodată nu va înceta în cer adorarea!

Duhul Sfânt produce adorarea celor credincioși astfel: El lucrează în oamenii duhovnicești, ca să exprime afecțiunile duhovnicești ale Adunării.

Jertfa de la cruce și închinarea

Jertfa de la cruce a Domnului Isus înseamnă mult mai mult decât ispășirea păcatelor noastre, urmare căreia ne putem apropia de Dumnezeu. După ce am cunoscut acest aspect binecuvântat și esențial, fiind aproape de Dumnezeu, putem vedea ce vede Dumnezeu în jertfa Fiului Său preaiubit. Vedem mai întâi ce mare a fost și este iubirea Domnului Isus Hristos pentru noi.

Moartea lui Hristos are o asemenea valoare înaintea lui Dumnezeu, încât ea constituie, ca să spunem astfel, un nou temei de arătare a dragostei infinite a Tatălui pentru El: „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața, pentru ca s-o iau iarăși … ”.

Moartea Domnului Isus a arătat în chip absolut devotamentul Lui pentru slava Tatălui. Tot ce privea desfășurarea slavei morale a lui Dumnezeu a fost înfăptuit cu prețul vieții Celui care a suferit. Prin cruce, tot răul venit în lume prin satan – și odată cu el mizeria, moartea, judecata – au dat prilej să se manifeste slava lui Dumnezeu: dreptatea, măreția și dragostea lui Dumnezeu și-au găsit împlinirea cerințelor lor în Hristosul Cel răstignit. Tot la cruce se dezvăluie desăvârșirea personală a Domnului Isus: supunerea devotată față de voia Tatălui, iubirea Sa, ascultarea Sa chiar cu prețul vieții, pentru slăvirea Tatălui și pentru mântuirea celor iubiți de El, răbdarea Lui desăvârșită, încrederea lui în Dumnezeu chiar când era părăsit.

Să ne gândim Cine era Cel care S-a jertfit pe cruce! El a murit pentru noi: să nu uităm niciodată acest lucru! Ce preț trebuie să aibă în ochii unui răscumpărat al lui Dumnezeu jertfa Domnului Isus! Și, apoi, ce binecuvântate urmări: puterea lui satan înfrântă; moartea înghițită de biruință; perdeaua care oprea accesul la Dumnezeu ruptă în două, de sus până jos. O perfecțiune care nu poate fi alterată, care va umple întreg universul cu pace și lumină, credincioșii părtași ai moștenirii Lui, o bucurie desăvârșită de dragostea lui Dumnezeu, iată șiruri neînchipuit de mari ale urmărilor jertfei Domnului Isus. În mod categoric, adorarea noastră este legată de cruce. Acolo a fost slăvit Dumnezeul pe care Îl adorăm. Acolo am învățat ce este Dumnezeu.

Și slava crucii nu ne depărtează, ci ne apropie de măreția lui Dumnezeu, căci crucea este – între altele – expresia unei iubiri fără seamăn, o iubire mai puternică decât moartea. El ne-a iubit până la capăt. Nimic nu L-a împiedicat pe Domnul Isus să-Și ducă la bun sfârșit lucrarea, cu dorința fierbinte de a ne prezenta fericiți înaintea Tatălui. Ce minunat: iubirea Lui se odihnește peste aceia pentru care a trebuit să moară! Așa cum Paștele la evrei era amintirea eliberării poporului lui Dumnezeu, tot așa Cina Domnului este amintirea noastră nu numai de mântuire, ci și de iubirea Lui arătată față de noi.

Dacă Domnul Isus dă valoare amintirii noastre despre El, dacă El ni Se prezintă în amintirea noastră cu o iubire atât de scumpă, apoi aceasta produce în noi o adâncă recunoștință, care își găsește expresia în adorare. Cina Domnului este centrul acestei adorări, baza închinării adevărate. Închinătorul își amintește la Cina Domnului de fapta prin care Mântuitorul Și-a dovedit în chipul cel mai puternic dragostea Lui față de noi. Închinătorul se hrănește cu Hristos la Masa Domnului, în Casa lui Dumnezeu, așa cum preoții în rânduiala iudaică se hrăneau cu jertfa care era mijlocul de ispășire. „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne în Mine și Eu în el.” Desigur, această hrănire cu Hristos nu se aplică numai la Cină, dar acolo acest fapt își găsește cea mai vie expresie.

Darul de mâncare adus cu prilejul Paștelui reprezintă o imagine vie a ceea ce este Cina Domnului: o sărbătoare, ca urmare a unei jertfe. Grăsimea arsă pe altar la celebrarea Paștelui era partea Domnului. Ea spune despre deplina desfătare sau satisfacere a lui Dumnezeu, în parfumul dulce al lucrării lui Hristos. Marele preot primea jertfa ca parte a sa: aceasta spune despre faptul că Hristos ia parte la bucuria celor care sunt sub eficacitatea morții Sale. Preoții ceilalți, care aveau și ei partea lor de hrană, înfățișează pe creștini, pe închinătorii care sunt una în Hristos. Ce urmează din această înfățișare? Că Tatăl, Domnul Isus și Adunarea (ca întreg sau ca reprezentare locală) iau parte la această bucurie! Prin credință, noi ne hrănim prin ceea ce a oferit Cel care S-a adus jertfă, ca parfum înmiresmat care se înalță către Dumnezeu; iar Hristos Se bucură de bucuria noastră.

Și noi, care vestim moartea Domnului „până va veni”, ca să fim deci cu Domnul Isus pentru totdeauna, iar amintirea să se transforme în prezența aievea cu noi a Domnului nostru, în casa Tatălui. Această nădejde o purtăm totdeauna în inimă, dar Cina Domnului este un prilej aparte de a ne ține trează această nădejde.

Două teme majore inspirate de rânduiala jertfelor din Vechiul Testament arată însemnătatea închinării de la Cina Domnului: Hristos, oferindu-Se ca jertfă de bun miros lui Dumnezeu și iubirea nemărginită a lui Hristos față de noi. Pe baza acestor două sfere ale afecțiunii spirituale, se exercită închinarea noastră. Fără îndoială, Duhul Sfânt lucrează în această atmosferă sfântă, dând celor credincioși conștiința unității Trupului format de El, care se arată prin dragostea mădularelor unele față de altele: „Suntem un Trup, pentru că luăm toți din aceeași pâine”. Așa cum Duhul îi cuprinde în lucrarea Sa pe toți credincioșii, tot așa trebuie să-i cuprindă și inima sfinților. Ce scump este să te știi unit cu toți sfinții, oriunde s-ar afla, și unit în unitatea Trupului lui Hristos; ce plăcut este să înțelegi că ești unit cu toți cei care sunt ai lui Hristos, credincioșii scumpi inimii Domnului Isus și Tatălui! Și ce fel de viață trebuie să trăiască închinătorul care a înțeles și practică aceste adevăruri!

4. Marile teme ale închinării creștine

În închinarea creștină, închinătorii sunt dominați de două subiecte mari: măreția infinită și slăvită a Celui pe care Îl adorăm și nemărginirea iubirii Sale. Cu alte cuvinte, suntem ocupați cu dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și cu dragostea Domnului Isus în lucrarea Sa și în calitatea Lui de Cap al Trupului, al Bisericii. Accentele închinării se pot schimba într-o anumită măsură, potrivit cu starea lăuntrică a celor care aduc închinarea. Într-o anumită dată poate fi mai mult în mintea credincioșilor persoana Domnului Isus; altădată mai mult măreția Tatălui. Cel care călăuzește inimile închinătorilor este Duhul Sfânt, cu condiția ca cei care se înfățișează înaintea Domnului la închinare să fie într-o stare bună sub aspect spiritual. Eforturi în această direcție sunt de prisos. Dumnezeu primește ca închinare adevărată numai ceea ce lucrează în inimi Duhul Sfânt, nu ceea ce iese din strădanii proprii. Avem nevoie absolută de Mângâietorul – Duhul adevărului – ca să putem desfășura o slujbă de adevărată închinare în părtășia noastră.

Tocmai de aceea, întristarea Duhului lui Dumnezeu, cu care am fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării afectează foarte mult închinarea noastră. Adevărata închinare, ca și adevărata amintire de Domnul la frângerea pâinii sunt incompatibile cu prezența păcatului. O singură minciună, în cazul lui Anania și Safira, a făcut necesară intervenția deosebită a Duhului Sfânt și exersarea disciplinei lui Dumnezeu. Iar cazul lui Acan arată clar că păcatul unuia, tolerat, este păcat al tuturor. Și câte păcate ascunse, strecurate între credincioși, rămân ascunse în zilele noastre! Fie ca Duhul Sfânt să ne facă veghetori, să ne smerească, să ne țină în credincioșie și să ne aducă mereu aminte că El locuiește în noi, ca să aducem o închinare duhovnicească și să ne păstreze curați în umblarea noastră cu Domnul, în mărturia noastră despre eficacitatea lucrării Domnului Isus.

Numele Domnului Isus adună pe cei care sunt ai Lui, chiar dacă sunt numai doi sau trei. Ceea ce îi leagă pe credincioși între ei când se strâng laolaltă este puterea Numelui Domnului Isus. Făgăduința Domnului Isus că este prezent acolo unde o ceată mică de credincioși se adună pentru Numele Lui este o încurajare puternică pentru slăbiciunea și lipsa de putere care ne caracterizează. Și, când credincioșii s-au strâns laolaltă, cel mai scump lucru pentru ei este că Domnul Isus este în mijlocul lor. Iar în inima lor, credincioșii cuprind în iubire pe toți cei peste care este iubirea Domnului Isus. De ce? Uniți în Numele Lui, înseamnă a fi uniți potrivit cu inima Lui. Evident, inima Domnului Isus nu cuprinde în dragoste lumea potrivnică lui Dumnezeu, nici păcatul, nimic din ceea ce neagă adevărul descoperit de Numele Domnului Isus.

Credincioșii au de păstrat sfințenia și adevărul pentru a crește către statura plinătății lui Hristos. A introduce alte criterii, ca de pildă potrivirea lor cu noi în înțelegerea anumitor puncte de vedere, tinde către distrugerea părtășiei și a unității practice.

Numai o bună stare duhovnicească izvorâtă din supunerea față de Cuvânt, modelată de har prin călăuzirea Duhului Sfânt poate deosebi dacă un anumit punct de vedere este într-adevăr un pas înainte sau este numai insistență asupra unei păreri personale. Uneori, duhul lumii se opune pe toate căile realizării închinării potrivit Cuvântului și califică progresele în închinarea credincioșilor drept „păreri personale”. Dar, pe de altă parte, dacă o adunare se află pe terenul unității unui singur Trup în Hristos, dar nu a înțeles încă ce înseamnă un progres divin în domeniul închinării, este dăunător să insistăm asupra acestui punct, căci insistența poate duce la dezbinare. Adesea îngustimea în relațiile cu frații este socotită un progres spiritual de către credincioșii dominați de un duh sectar. Pe de altă parte, un duh iudaizant, închiderea inimii față de adevăr și față de creștere sunt și ele atât piedici în realizarea practică a unității, cât și în libertatea spirituală a închinătorului. Adunarea are nevoie de înțelepciunea energică a Duhului Sfânt.

5. Scriptura și numai Scriptura

Adorarea este gustarea încă de aici, de pe pământ, a bucuriei veșnice de a fi cu Tatăl și cu Domnul Isus, pe care o vom trăi aievea și fără nici o limitare, în cer, în Casa Tatălui. Ce privilegiu, ca în pustia lumii, să putem închide ușa grijilor, frământărilor, ispitelor și distracțiilor lumii și, prin Duhul Sfânt, cu inimi fericite, să ne prezentăm înaintea Tatălui cu laude și cu mulțumiri către Cel vrednic de laudă, către Cel de la care vine orice lucru bun și orice dar desăvârșit, inclusiv starea de adorare pe care o lucrează în inimile noastre și care izbucnește în recunoștință atunci când credincioșii sunt strânși laolaltă.

Deci, nu încape nici o îndoială că ideea de închinare adevărată își are un loc bine definit în Cuvântul lui Dumnezeu. Voi arăta alte câteva pasaje care ne pot ajuta să înțelegem aceste lucruri.

Religia adevărată și religia cărnii

Primul text este cel de la Filipeni 3:3: „Căci noi suntem circumciși, noi care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus și care nu ne încredem în noi înșine”. Ar fi de remarcat că în acest text nu este vorba nici de păcat, nici de firea păcătoasă, ci de încrederea în noi înșine (în carne). Este vorba aici despre religia cărnii, care este tot atât de rea cum sunt și poftele. Pentru că, trebuie s-o spunem, nu sunt numai pofte fizice, ci și pofte religioase, acoperite sub haina unei așa zise „sfințenii”. Criteriul de deosebire a adevăratei religii de religia cărnii este faptul că religia cărnii nu-L slăvește pe Domnul Isus sau nu se laudă numai cu El. Religia cărnii se poate ocupa cu faptele bune; ea poate exprima în exterior evlavie, ba poate chiar vorbi de iubirea lui Dumnezeu. Dar, atenție, ea vorbește mai mult despre iubirea noastră față de Dumnezeu și mai puțin de iubirea fără margini a lui Dumnezeu față de noi! Religia cărnii pretinde că-L slujește pe Dumnezeu dintr-o inimă plină de dragoste: dragostea ei față de Dumnezeu, nu de dragostea lui Dumnezeu în inima noastră, căreia îi răspundem și noi cu iubire și adorare.

Dar va întreba cineva: cum putem distinge religia cărnii de religia adevărată, din moment ce în afară poate să nu se arate nici o deosebire? Scriptura ne spune: „ne lăudăm (ne bucurăm) în Hristos Isus”. Ce înseamnă asta? Hristos ne este de ajuns, căci El este totul pentru noi. Când așa stau lucrurile, este ușor să observăm. Cel care este în religia cărnii „nu se ține strâns de Cel ce este Capul”, cu alte cuvinte el lucrează după mintea lui însuși, nu din dependență de Hristos. Un astfel de om nu știe ce înseamnă unirea cu Hristos, învierea împreună și așezarea împreună cu Hristos în locurile cerești, nu știe ce înseamnă să fii un mădular al Trupului lui Hristos, os din oasele Lui și carne din carnea Lui – în același Duh cu Domnul. Poate recunoaște teoretic aceste adevăruri pentru Biserică, dar nu pentru el însuși, pentru viața lui personală. Să nu uităm: credința este ceva personal; credința pune, individual, pe fiecare credincios în poziția de a poseda și de a se bucura de lucrurile dăruite de Dumnezeu în harul Său.

O altă trăsătură a religiei cărnii este că, deși se laudă cu o mare evlavie, totuși se ocupă cu lucrurile de pe pământ. La Coloseni 3 se spune: „Căutați lucrurile de sus!” Bucuria de Hristos este o bucurie pentru ce este sus: este mai întâi o bucurie de Dumnezeu-Tatăl. Nu există bucurie adevărată de Dumnezeu, decât în Domnul Isus Hristos.

Religia adevărată se bucură în ceea ce Îl slăvește pe Dumnezeu și știe că Cel care L-a slăvit pe Dumnezeu prin viața Sa și prin jertfa Sa este Hristos și de aceea Dumnezeu își găsește toată plăcerea în Fiul Său.

Să știm bine: nu ne este de nici un folos să amestecăm religia care vine prin Duhul lui Dumnezeu, cu religia cărnii. Domnul să ne ajute să nu avem încredere în firea noastră, și astfel să ne lăudăm numai cu Hristos!

Sărbătorile lui Israel și închinarea

Este un text la Deuteronom 26, care exemplifică foarte bine duhul de închinare. Canaanul, așa cum se știe, reprezintă fie țara făgăduințelor lui Dumnezeu, fie cerul. Dacă citim tot capitolul, înțelegem că poporul lui Dumnezeu intrase în țara făgăduinței, iar închinătorii aduceau înaintea lui Dumnezeu „primele roade ale țării”. Așa ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu: cu roade din țara făgăduinței, cu inimile pline de Cel care umple cerul cu slava Sa, ca unii care avem binecuvântarea de a fi așezați împreună cu Hristos în locurile cerești.

Da, suntem așezați în Hristos, care umple cerul cu slava și cu desăvârșirile Sale, și trăim, ne-am găsit odihna în însăși dragostea lui Dumnezeu în care am fost primiți ca urmare a lucrării Domnului Isus. Iar roadele țării făgăduite sunt sfințenie și iubire; alături de ele, în inimile celor care au privilegiul de a aparține acestei țări prin puterea răscumpărării, sporește lauda, mulțumirea, recunoștința, exprimate în exercițiile spirituale ale adorării.

Tot la Deuteronom, în capitolul 16 ne sunt prezentate instrucțiunile date de Dumnezeu cu privire la sărbătorile poporului Israel; ele aruncă lumină asupra locului și conținutului închinării.

La Sărbătoarea Paștelor, isreliții își aminteau de răscumpărarea de care au avut parte, așa cum noi, credincioșii în Domnul Isus ne amintim din ce robie teribilă – robia și ruina păcatului – ne-a eliberat Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus. Realizăm măreția harului, dar recunoștința și amintirea eliberării nu este încă bucuria de Dumnezeu, ci de binefacerile primite de la El.

Sărbătoarea Cincizecimii a venit cu bucurie. Această sărbătoare prefigurează darul Duhului Sfânt. Atunci se aducea o ardere de tot pentru Domnul și era părtășie în bucurie. Participa și văduva, și orfanul, și levitul, chiar și străinul. Toți se bucurau înaintea Domnului Dumnezeului lor, acolo unde era așezat Numele Lui. Desigur, nu puteau să uite că au fost sclavi, dar făceau asta în bucuria libertății lor înaintea lui Dumnezeu, care Își răspândește binecuvântările Lui peste cei făcuți liberi. Aici găsim starea de închinare care venea pe măsura binecuvântărilor primite.

Sărbătoarea Corturilor, care urmează ceva mai târziu, marchează părtășia care este urmarea (efectul) prezenței lui Dumnezeu și a apropierii credincioșilor de Dumnezeu. O săptămână aveau „să se bucure”: acum ei sunt plini de conștiința odihnei lui Dumnezeu. O bucurie deplină și bogată de țară, de roadele ei – așa va fi și bucuria credincioșilor în ceruri.

Slavă Creatorului, slavă Răscumpărătorului

În Apocalipsa 4:8, cele patru făpturi vii slăvesc fără încetare pe Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic pentru tot ce este El în sfințenia și măreția Sa veșnică. Cei douăzeci și patru de bătrâni, care reprezintă pe sfinții slăviți sub caracterul lor de împărați și preoți, își aruncă cununile cu care sunt încoronați, înaintea scaunului de domnie al „Celui care este viu în vecii vecilor.” Ei sunt îmbrăcați cu însemnele slavei care le fusese conferită, dar pentru ei era mult mai însemnat să-L slăvească pe Dumnezeul Cel Atotputernic, Creatorul universului, decât să se ocupe de propria lor slavă. Cununile simbolizează o slavă reală care le fusese dată, dar ei socotesc o slavă mult mai bună să-L slăvească pe Acela care i-a iubit: nu se gândesc la ei înșiși, ci la Cel care singur este vrednic să fie slăvit. Iar temeiul acestei atitudini este redat în cuvintele: „Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, pentru că Tu ai creat toate și prin voia Ta stau în ființă și au fost create” (Apocalipsa 4:10). Izvorul și scopul final a tot ce există este Dumnezeu. Cinstirea Dumnezeului Creator este pentru ceea ce este El și pentru ceea ce a făcut și face El. Ce privilegiu să-L ai ca Tată pe acest Dumnezeu Atotputernic și minunat!

Capitolul 5 din Apocalipsa are ca subiect răscumpărarea. Mielul care a fost înjunghiat a fost găsit vrednic să ia cartea căilor lui Dumnezeu în cârmuire, pentru că a înfăptuit lucrarea de răscumpărare. Iar adorarea este adresată de către răscumpărați (cei douăzeci și patru de bătrâni) direct către Răscumpărătorul lor. În final, tot ce alcătuiește creația universală a lui Dumnezeu slăvește în cor slava Dumnezeului Celui Preaînalt cu cuvântul „Amin”.

Putem înțelege din aceasta unele aspecte care arată cadrul și caracterul specific al închinării. Să reținem însă că, în calitate de credincioși din vremea harului, noi Îl adorăm pe Tatăl în duh și în adevăr, în fericita încredere pe care ne-o dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu, pe care îl iubim, fără să lăsăm la o parte nimic din ceea ce înseamnă măreția Dumnezeului nostru și a Răscumpărătorului nostru.


Traducere: Petru Stancioiu

Roadele învierii
Ioan 12.20-24; Evrei 2.6-15

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat: 24.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 12.20-24Evrei 2.6-15

Ioan 12.20-24: Şi erau nişte greci dintre cei care se suiseră să se închine la sărbătoare; ei s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat şi i-au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus.” Filip s-a dus şi a spus lui Andrei; apoi Andrei şi Filip au spus lui Isus. Dar Isus le-a răspuns: „A sosit ceasul să fie preamărit Fiul Omului. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă.

Evrei 2.6-15: Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: „Ce este omul ca să-Ţi aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste şi l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale. Toate le-ai supus sub picioarele lui.” Dar, dacă i-a supus toate, nu i-a lăsat nimic nesupus. Totuşi acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut „pentru puţin timp mai prejos decât îngerii”, încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor. Căci atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, El nu Se ruşinează să-i numească „fraţi”, zicând: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării.” Şi iarăşi: „Îmi voi pune încrederea în El.” Şi în alt loc: „Iată-Mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu!” Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El a fost deopotrivă părtaş le ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să elibereze pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor.

Scopul prelegerii

În această prelegere dorim să studiem unele rezultate ale învierii. Să vedem toate rezultatele într-o seară ar fi oricum imposibil. Ne vom ocupa în mod deosebit cu două aspecte ale acestor rezultate, şi anume, o dată cu privire la gloria lui Dumnezeu, şi apoi cu privire la binecuvântarea pentru toţi ai Săi.

Domnul Isus singur în viaţa Sa

În primul rând vrem să constatăm că până în momentul învierii Sale Domnul Isus a fost singur, atât în viaţa Sa minunată, trăită spre bucuria lui Dumnezeu, cât şi în moartea Sa fără asemănare pe cruce. El a fost singur chiar până în momentul când a ocupat public locul Său ca Omul înviat pe pământ şi Dumnezeu a îndreptat atenţia spre realitatea învierii Sale şi spre tot ce era legat de aceasta. El era un Om singuratic, viaţa Lui a fost o viaţă retrasă, frumoasă, unică în felul ei, dar nu era nimeni cu El. Da, este adevărat, că El a ales şi a chemat pe ucenicii Săi, pentru ca ei să fie cu El. Dar ca să-L însoţească cu adevărat de fapt ei nu au făcut-o niciodată. El era de neimaginat singuratic. El nu a adus pe nimeni la nivelul Lui. El a călătorit singur prin lume. Aceasta este ceea ce a caracterizat în mod deosebit cărarea acestui Om unic în felul Lui. El era inegalabil în mărturia acestei vieţi extrem de frumoase. Dar nici nu s-a găsit pe pământ un Om asemenea Lui. Însă aceasta nu înseamnă, că El nu a simţit nenorocirea şi lipsa şi a fost indiferent de ceea ce a întâmpinat pe drumul Său. El a făcut aceasta, cum nimeni altul nu putea s-o facă, dar cu toate acestea El era singur.

Domnul Isus singur în moartea Sa

Şi nu este nevoie să spun că în moartea Sa El a fost şi mai singur. Acolo El a intrat într-o singurătate, care a coborât mai adânc decât cineva dintre noi îşi poate imagina. Vorbesc acum în mod deosebit despre acel moment care le-a depăşit pe toate, când El pe cruce era părăsit de Dumnezeu. Niciodată nu a existat o singurătate ca aceasta. Din tot timpul vieţii Sale, în momentul acesta era despărţit de toţi, cu privire la oameni. Un singur lucru era, şi acesta era părtăşia cu Tatăl şi înviorarea dată de Tatăl. Vă amintiţi de acele cuvinte, acele cuvinte impresionante: „Iată, vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.” (Ioan 16.32) Dar la cruce, unde El a întâmpinat judecata unui Dumnezeu sfânt faţă de păcat, unde El S-a expus tuturor consecinţelor judecăţii divine asupra păcatului, unde El a băut paharul îngrozitor, luându-l din mâna Tatălui, unde El a întâmpinat toate cerinţele drepte şi sfinte ale lui Dumnezeu şi unde El a permis, ca să zicem aşa, ca sabia dreptăţii divine să pătrundă în propria Lui inimă, acolo El a intrat într-o singurătate pe care buzele omeneşti nu o pot descrie. El era singur, aşa cum nimeni n-a fost singur, El a băut acel pahar îngrozitor, El a coborât singur în moarte, şi când acel Trup sfânt a fost pus în groapă, când El a fost pus în acel mormânt care niciodată nu a văzut putrezirea unui om (şi Dumnezeu a rezervat această onoare deosebită pentru trupul lui Isus), atunci El era singur acolo.

Domnul Isus mai întâi singur în învierea Sa

Şi chiar în cele mai dintâi clipe ale învierii Sale El Se află în împrejurări ca cele de exemplu prezentate simbolic în acel măreţ capitol 23 al cărţii Leviticul. Acest capitol vorbeşte despre snopul legănat, acel snop al primelor roade, care era legănat înaintea Domnului în desăvârşirea lui proprie măreaţă. Nu era însoţit de nici o jertfă pentru păcat, însă era însoţit de un număr complet de jertfe de un miros plăcut. Era acolo jertfa de ardere-de-tot şi jertfa de mâncare – jertfa care vorbeşte despre desăvârşirea Lui în viaţa Sa şi jertfa care vorbeşte despre desăvârşirea misiunii vieţii Sale – dar nu era nici o jertfă pentru păcat. De ce? Deoarece Hristos putea fi arătat înaintea lui Dumnezeu în propria Sa persoană, în lipsa Sa totală de pete, în sfinţenia şi desăvârşirea Sa. Şi aceasta a fost arătat! Dar când vedem aceasta în cartea Leviticul 23 şi vedem darul celor dintâi roade ale recoltei din Canaan, ceea ce creştea în ţară şi ce aparţinea ţării – atunci când acestea au fost recoltate de Israel, ei trebuiau să le ia în dimineaţa de după sabat, în ziua a opta, în prima zi a săptămânii trebuiau să le legene în toată desăvârşirea frumuseţii lor proprii înaintea Domnului. Acolo, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, a fost de asemenea o singurătate.

În primele momente ale învierii Sale ca Întâiul rod El era acolo absolut singur în desăvârşirea unică în felul ei a ceea ce Îi era propriu Lui. Aceasta este ceea ce bucură inimile noastre aşa de mult, când citim Leviticul 23 ca model al învierii Domnului Isus. Acest eveniment aduce cu sine tot ce urmează după aceea. Era arvuna, siguranţa, măsura şi exemplul a ceea ce trebuia să urmeze. Dar mai era ceva unic la acest snop legănat. Aici, aşa cum am spus, nu era necesară nici o jertfă. Numai jertfa de ardere-de-tot şi jertfa de mâncare erau acolo cu mirosul lor plăcut, viaţa şi misiunea vieţii în desăvârşirea lor dublă, totul era legănat înaintea Domnului.

Domnul Isus nu mai este singur

Însă acum sosise momentul când singurătatea lui Isus se sfârşise; de acum încolo El nu mai este singur. Şi de aceea m-am referit la acest frumos capitol 12 al evangheliei după Ioan, unde Domnul prin cuvinte impresionante face o afirmaţie în privinţa aceasta. Care era aici planul secund al situaţiei? Totul era pregătit pentru gloria Împărăţiei, aşa se părea. Pentru un moment Israel Îl primise, naţiunile veniseră şi voiau să-L vadă; aşa cum va fi odată în viitor. Duhul ne dă în toate acestea un tablou frumos al gloriei care va veni. Israel este acolo, naţiunile sunt acolo şi Hristos este acolo ca Centru. Chiar dacă numai pentru un moment scurt era o primire slabă de către poporul Său – şi desigur din punct de vedere istoric a fost aşa – sau era o simplă curiozitate a grecilor, care veniseră la sărbătoare să se închine, că voiau să vadă pe Acel minunat, era totuşi aşa, că Împărăţia în toată slava ei şi în tot ce este legat de ea a trecut pe dinaintea ochilor Domnului demn de slavă. Deci era o situaţie din viaţa Domnului, în care cel mai puţin s-ar fi putut gândi că Domnul era singur. Niciodată nu au fost mai mulţi oameni în jurul Lui cu atâta entuziasm şi interese. Şi acum ia seama la cuvintele: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur” (Ioan 12.24). Aceasta este tocmai ceea ce am văzut, El era singur – singur în desăvârşirea Lui, singur în toate valorile mari în care era El în persoana Sa înaintea lui Dumnezeu tot timpul vieţii Sale. Însă acum, ia bine seama: „Dar, dacă moare, aduce multă roadă.”

Şi aici găsim primul lucru care are a face cu roada învierii Sale. Şi este un adevăr măreţ pentru inimile noastre. Cu el trebuie să ne ocupăm! Domnul se pronunţă în cuvintele acelea cu privire la ceea ce El în harul Său voia să facă din noi. Noi înşine suntem o parte a rezultatelor morţii Sale preţioase. Noi suntem roadele ei. Suntem o parte a acestui rod! În ceea ce priveşte istoria noastră actuală, ca să zicem aşa, noi am rezultat din Hristos Cel înviat. Noua noastră origine este în Hristos Cel înviat. Acest început nou, pe care Dumnezeu ni l-a dăruit în harul Său minunat, îşi are originea în învierea Domnului Isus. Aceasta este o chestiune complet nouă, care a început acum în acel Om înviat. Şi ca atare noi am luat naştere din moartea Lui.

Această moarte a închis uşa la tot ce a fost mai înainte. Această moarte a terminat întreaga istorie anterioară a omului. Fie că este vorba de timpul sub providenţă sau de timpul sub Lege – orice ar fi, moartea a încheiat aceste faze înaintea lui Dumnezeu. De aceea noi avem a face cu o chestiune absolut nouă. Şi ce situaţie uimitoare este aceasta pentru noi. Să ne gândim numai la demnitatea locului pe care Dumnezeu în harul Său minunat şi puterea răscumpărării ne-a aşezat: că tu şi eu, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, suntem uniţi pe baza lucrării Domnului Isus, uniţi cu El în moartea Lui, uniţi cu El în toate binecuvântările minunate ale morţii Sale, că noi suntem acum uniţi cu El, da, că noi suntem făcuţi una cu El. Căci eu vorbesc de faptul că noi am fost aduşi la viaţă împreună cu Hristos, înviaţi împreună cu El şi aşezaţi împreună în locurile cereşti în Hristos Isus, aşa cum vedem aceasta în Efeseni 2. Aceasta aduce cu sine atât gândul unităţii cât şi gândul unei creaţii noi. Este o chestiune cu totul nouă, o istorie nouă. Dar ea este rodul morţii Lui. Şi aceasta este ceea ce noi am devenit prin har, noi, cei care credem în Numele Lui, noi, rodul morţii Lui! Noi am rezultat din acel bob de grâu – spun aceasta cu reverenţă – acel grăunte, care era în hambarul lui Dumnezeu şi singurul care putea să aducă această nouă recoltă minunată spre slava lui Dumnezeu.

Istoria primului om încheiată judiciar

Deci, în deplină concordanţă cu aceasta sunt cuvintele, care în Evrei 2.11 sunt aplicate profetic la El. Duhul lui Dumnezeu spune: „Atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-Unul.” Cum aşa? Da, acolo este o societate înaintea lui Dumnezeu. Dacă vrei să exprimi cu alte cuvinte: acolo este o mulţime înaintea lui Dumnezeu. Şi tocmai acesta este punctul. Prin aceea că Hristos S-a coborât şi a luat parte la vechea rânduială a existenţei noastre? Niciodată! Aceasta ar înjosi pe Hristos, şi tocmai aceasta este rătăcirea acelei învăţături care afirmă că o unitate a avut loc prin întrupare. Ea degradează pe Hristos, deoarece ea leagă pe Hristos cu omul păcătos. Ea leagă pe Hristos în toate desăvârşirile Lui cu oamenii în toate păcatele lor şi în răutatea lor şi îndepărtarea lor de Dumnezeu.

Nu, Hristos prin moartea Sa preţioasă a terminat pentru totdeauna din punct de vedere juridic istoria omului, a omului pe care Moise în şcoala sa a Legii nu a putut să-l supună. Căci această încercare nu a adus altceva decât numai a adus la lumină toată păcătoşenia omului. De aceea crucea a încheiat din punct de vedere juridic această istorie înaintea lui Dumnezeu. Nu mă interesează absolut deloc aici ce aduc oamenii împotrivă în această privinţă; pentru credinţă, crucea a încheiat pentru totdeauna juridic înaintea lui Dumnezeu istoria primului om. Domnul Isus Hristos era Omul al doilea şi ultimul Adam, şi în legătură cu aceste două expresii sunt adevăruri adânci şi binecuvântate, căci ele nu exprimă acelaşi lucru. Este vorba de două aspecte total diferite ale slavei Domnului. El era Omul al doilea, deoarece El a înlocuit pentru totdeauna pe primul om, şi El era ultimul Adam, deoarece niciodată dup El nu va mai fi o altă rânduială a omului. El este Omul al doilea, deoarece El a înlocuit pentru totdeauna istoria primului om, şi El este ultimul Adam, deoarece în această nouă rânduială a învierii El este singura rânduială a omului înaintea lui Dumnezeu. Acum există numai o singură rânduială a omului înaintea lui Dumnezeu şi aceasta este ultimul Adam.

„Fraţii Mei”

Să observăm acum, că Domnul Isus a adus pe ucenicii Săi pe acest loc nou al învierii înaintea lui Dumnezeu, şi din această cauză El poate să-Şi revendice dreptul de proprietate asupra lor. De aceea se spune despre ei în Evrei 2.11: „Sunt (toţi) dintr-Unul”. El i-a dus acolo, El i-a adus pe acest loc nou, aşa că ei pot sta acolo. Avem parte de binecuvântare, când ne gândim la aceasta. Să păstrăm cu tărie în inimile noastre: nu prin coborârea Lui la noi, acolo unde eram noi, ci prin moartea Lui El ne duce la propriul Lui loc nou de înviere, binecuvântat, înaintea lui Dumnezeu.

Şi ascultă ce a spus El profetic în Psalmul 22 şi istoric în evanghelia după Ioan 20: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei”. Imediat după ce suferinţele morţi au trecut şi crucea a devenit o mare realitate, de îndată ce toată chestiunea s-a terminat pentru El, de îndată ce El singur a mers pe cărarea morţii, singur a îndurat judecata – după ce toate acestea au fost înfăptuite – ascultă cuvintele frumoase, care deseori au produs bucurie inimilor noastre: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei”. Da, niciodată înainte El nu a avut fraţi – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El are acum! Gândeşte-te numai, ce moment era acesta pentru inima Domnului. În acest cel mai devreme moment, când El a fost auzit pe locul pe care ajunsese prin moarte, auzit dintre coarnele bivolului (o expresie care exprimă în forma cea mai profundă suferinţa morţii) – El a fost auzit, şi aceasta merge desigur până la înviere, când El spune: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei. Te voi lăuda în mijlocul Adunării.” Şi apoi aceasta merge mai departe, până la rezultatul deplin: „În Adunarea cea mare Te voi lăuda”.

Deci, toate acestea sunt roade mari şi preţioase ale triumfului şi biruinţei Domnului nostru Isus Hristos, ale Celui înviat. Dar menţionez aceasta acum, ca să vă arăt ce s-a petrecut scurt timp după aceea, după ce singurătatea Domnului Isus Hristos a trecut. El nu mai este singuratic, nu mai este singur. El a fost aşa, după cum am văzut – preamărit să fie Numele Lui pentru aceasta – atât în viaţă cât şi în moarte. Dar acum El are o societate, care este legată cu El, o societate nouă; pe aceia, pe care El îi numeşte rod al morţii Sale, aceia, pe care El îi strânge în jurul Lui şi despre care El spune: „Ei toţi sunt dintr-Unul”, şi El îi numeşte „fraţi”.

La cine se arată Cel înviat mai întâi?

Vă veţi aminti cum ce s-a spus profetic de David în Psalmul 22 a devenit realitate istorică în Ioan 20, când Domnul a vorbit Mariei Magdalena, ei, cea pentru care lumea fără El nu mai avea nimic de oferit. Ne bucură să ştim, că acolo era cineva care nu putea fi fără El, a cărei inimă era deznădăjduită fără Isus. Pentru ea nu mai era nimic pe lume. Petru şi Ioan, ca şi ceilalţi, aveau căminele lor, dar pentru Maria pământul acesta era un gol, o pustie fără Isus. Şi aceasta este ceea ce El preţuieşte, că El Însuşi este totul pentru noi, că El este nu numai o necesitate pentru mântuirea veşnică a sufletului nostru sau ca să scăpăm de judecata care va veni, ci că El este cu adevărat totul pentru noi.

Este El totul pentru noi? Nu numai puţin? Nu numai Mântuitorul? Este El cu adevărat totul? Pentru Maria El era în orice caz totul şi El vine şi Se arată ei. El Se arată mai întâi persoanei pentru care El era totul. Gândeşte-te încă o dată la valoarea pe care El o acordă dăruirii. Nu este vorba să faci lucruri mari pentru El. Nu acesta este înţelesul dăruirii! Sunt mulţi oameni care fac lucruri mari pentru Domnul şi care nicidecum nu s-au dăruit. Da, probabil ei pot fi realmente cei mai serioşi, şi eu nu doresc să subapreciez aceasta. Sunt aşa de puţini care sunt cu adevărat şi realmente pentru Domnul, că mă tem să subapreciez ceva care se face. Însă noi trebuie să numim lucrurile pe numele lor adevărat. Şi dăruirea – aceasta este o inimă care preţuieşte pe Hristos mai mult decât orice altceva din lumea aceasta, o inimă care Îl are pe El Însuşi ca subiect. Şi El Se bucură să se reveleze unei astfel de inimi.

Medierea vieţii de înviere la ucenici

Şi acum, priveşte! Mărturia ei adună pe ucenici. O femeie sărmană, slabă – este adevărat -, ea nu era un predicator şi totuşi uită-te la slujba ei. Slujba ei a fost cea care i-a adunat pe ucenici. Şi când ei erau strânşi laolaltă prin cuvântul pe care ea l-a spus despre învierea Lui, cum El i S-a arătat ei pentru prima dată, deodată El Însuşi stă în mijlocul lor ca să împlinească istoric făgăduinţa făcută profetic în Psalmul 22, ca să vestească toate lucrurile minunate, să vestească pacea. El le spune: „Pace vouă!”, pace ca rod al morţii Sale. Pace, aşa cum ea este vestită în învierea Lui, aceasta este primul lucru.

Şi apoi El le spune: „Primiţi”, nu(!) „pe Duhul Sfânt” (cu articol), ci: „Primiţi Duh Sfânt” (fără articol). Aceasta înseamnă, El le face parte de propria Lui viaţă de înviere. Eu cred că motivul pentru care Domnul Isus foloseşte expresia „Primiţi Duh Sfânt” este acela, că Duhul lui Dumnezeu este puterea a tot ce Hristos ne dă, şi de aceea respiraţia vieţii de înviere este legată aici cu Numele care va fi puterea acestei vieţi, Duhul Sfânt. Dar ceea ce El le-a dat cu adevărat acolo ca Cel înviat, ca ultimul Adam şi ca Duhul dătător de viaţă din 1 Corinteni 15, era propria Lui viaţă în puterea învierii.

Şi acum ucenicii erau pentru prima dată în posesia vieţii veşnice. Ei nu aveau încă pe Duhul Sfânt, dar aveau acum viaţa veşnică. Ei o posedau prin puterea lucrării Lui de răscumpărare şi prin vestirea acestei vieţi noi minunate. Ea le-a fost insuflată prin gura Aceluia care era înviat dintre morţi. Ei aveau deja viaţa nouă, dar acum ea era viaţa pe care Ioan o denumeşte „viaţă din belşug”.

Savurarea practică a vieţii veşnice

Recunosc, că noi vom constata diferenţe mari dacă ne gândim la realizarea practică a acestei realităţii în zilele noastre. Dar noi trebuie să privim învăţătura din Scriptură şi nu experienţele credincioşilor. Este o mare greşeală să asculţi experienţele oamenilor, în loc să priveşti în Scriptură. Scriptura trebuie să ne vorbească despre adevărul lui Dumnezeu şi nu experienţele şi nici temerile conştiinţei acelora care probabil au fost greşit învăţaţi. Dacă vrei să şti ce vrea să spună Dumnezeu, atunci trebuie să afli din această Carte şi nu de la inimile oamenilor! Oricât de valoroasă ar fi experienţa în realizarea practică a lucrurilor lui Dumnezeu, sunt totuşi totdeauna lucruri pe care noi încă nu le-am practicat, şi unde se găsesc aceste lucruri? În Cuvântul Său propriu.

O societate nouă cu Hristos

 Aşa împlineşte Domnul prima parte a cuvântului Său. El stă – simbolic – în mijlocul Adunării; El vesteşte pace în mijlocul ei. Ca ultimul Adam face parte de viaţa de înviere, şi El îi trimite în lume cu această putere, aşa cum Tatăl Său L-a trimis: „»Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.« Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: »Primiţi Duh Sfânt«” (Ioan 20.21,22). Totul este legat cu învierea. Noi suntem rod al morţii Lui. Noi suntem o societate nouă, pe care El a adus-o în poziţia Sa nouă înaintea Dumnezeului Său. Acolo noi ne aflăm ca şi copii, aşa că El ne recunoaşte ca fraţi ai Lui. El spune despre noi: „Ei sunt fraţii Mei”, aşa cum a spus Mariei: „Du-te la fraţii Mei” – Eu am acum alţii, care sunt legaţi cu Mine – „şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”

Rezultate individuale şi comune ale învierii

Dar mai sunt şi alte roade ale învierii Domnului Isus Hristos, care sunt mai mult de natură comună. Până acum am vorbit mai mult despre aspectul individual. Sunt rezultate care se referă la noi ca persoane individuale, deoarece noi ca şi copii ai lui Dumnezeu suntem capabili să spunem lui Dumnezeu: „Ava, Tată”, ca să folosim cuvinte lui Hristos. Desigur aceasta este o relaţie individuală. Dacă privim din această latură, ca de exemplu în epistola către Coloseni, acolo este vorba de persoane individuale. Viaţa de înviere în epistola către Coloseni este îndreptată spre persoane individuale. Nu este vorba de relaţii corporative. Eu nu cred că aceasta este acelaşi lucru ca atunci când noi împreună am fost aduşi la viaţă cu Hristos în epistola către Efeseni. Acolo avem un cu totul alt aspect, şi anume acela, care este corporativ, acolo sunt roade corporative. Ca să arăt ce sunt aceste roadele corporative, doresc să îndrept atenţia la finalul capitolului 1 din epistola către Efeseni.

Hristos Însuşi a înviat în puterea divină

Găsim în Scriptură, că despre Hristos se vorbeşte ca despre Acela care în propria putere a înviat dintre morţi, dar despre El se vorbeşte şi ca despre Unul care a fost înviat dintre morţi. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ambele sunt adevărate. El a fost înviat, şi El a înviat. El era Fiul lui Dumnezeu înainte de toate timpurile şi de toate lumile, şi cu toate că El a coborât ca Om, El nu a încetat să fie Dumnezeu, atunci când a devenit Om. Îl vedem ca Persoană divină spunând iudeilor: „Dărâmaţi Templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica.” Aceasta vorbeşte aici despre desfăşurarea propriei Sale puteri ca Dumnezeul cel puternic, ca Fiul lui Dumnezeu, ca Persoană divină, care putea să învieze. El era Acela care dă viaţă morţilor, dar şi El Însuşi a înviat dintre morţi, aşa cum se spune în Scriptură: „Domnul a înviat dintre morţi”, „Domnul a înviat cu adevărat”. Aceasta era mărturia cu care s-au salutat ucenicii în dimineaţa învierii.

Hristos a fost înviat dintre morţi şi ca Om

La sfârşitul capitolului 1 din epistola către Efeseni găsim pe Domnul Isus ca Om. El este văzut acolo ca Omul glorificat, care a înfăptuit totul spre gloria lui Dumnezeu. El era singurul care putea încerca să facă aceasta şi care putea să ia asupra Lui misiunea să justifice pe deplin întreg caracterul sfânt şi drept al lui Dumnezeu şi să asigure gloria Sa. Şi – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – Dumnezeu a găsit în El un Om pe care El putea să unească toată gloria Sa, şi El a unit toată gloria Sa pe El!

Aşa este deci El în Efeseni 1, Omul glorificat, şi puterea lui Dumnezeu coboară la mormântul în care era Domnul Isus, Îl înviază şi Îşi revendică dreptul asupra Lui. Apostolul se roagă ca ochii inimilor credincioşilor din Efes să fie deschişi, pentru ca ei să cunoască nemărginita mărime a puterii Sale, „pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” Dacă tu şi eu ne gândim la puteri şi domnii şi stăpâniri şi autorităţi, atunci noi nu ne putem gândi în afara acestora. Acestea sunt expresii care ne pun graniţe. Însă ele sunt tocmai platforma deasupra căreia El Se ridică. Duhul nostru slab eşuează aici, să înţeleagă aceasta. Dar priveşte mărimea binecuvântării: „… mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate.” Şi ce mângâiere este aceasta pentru inimile noastre, care au gustat ceva din dragostea Sa, să privească această Persoană, care S-a coborât mai prejos de tot ce se vede, că Ea este acum înălţată mai presus de toate.

Dacă citesc Efeseni 1, ah, ce lucrare este aceasta pentru inimă şi pentru sentimente! Cât de mult ne bucurăm, când ne gândim la Acela care a fost călcat în picioare de oameni, care S-a coborât mai prejos de toate, da, Cel pentru care nu era nici o apărare, în al cărui piept a pătruns sabia judecăţii, Cel care a băut acel pahar îngrozitor, care Însuşi S-a dat la moarte şi care S-a dat la tot ce era în legătură cu judecata dreaptă asupra păcatului, că Dumnezeu S-a coborât la El, când totul a fost terminat, şi că El Însuşi L-a înviat pe Isus şi L-a aşezat „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare.” Nu este aceasta o bucurie pentru fiecare care a cunoscut şi a gustat dragostea Sa? Toate sunt sub picioarele Aceluia care odinioară a fost călcat în picioare, ale Omului care S-a coborât în moarte. Şi Lui I-a fost dat în înviere şi în mod deosebit prin înălţarea la cer şi glorificarea Sa să fie şi Cap peste toate – şi aceasta ca Om!

Acest aspect doresc să-l accentuez în mod deosebit înaintea voastră. Eu văd desigur valoarea şi gloria Persoanei Sale ca Fiu al lui Dumnezeu şi mă bucur să mă gândesc la El în gloriile Lui ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar noi nu vrem să trecem cu vederea nici o parte din gloria Lui. Să ne amintim: aici în Efeseni 1 nu este vorba de problema demnităţii Persoanei Lui. Aici este vorba de faptul că El are drept la această glorie ca Om. Şi El a pretins lui Dumnezeu să-L înalţe şi să-L glorifice şi ca Om pe locul cel mai înalt din cer (Ioan 13). Nu este aceasta ceea ce îşi doresc inimile noastre? Creştinismul, accesul nostru la creştinism şi legătura noastră cu el depinde de aceste teren nou al învierii şi de locul înalt, pe care Hristos l-a primit acum, la care El are acum dreptul şi pentru care era şi bucuria lui Dumnezeu să-L aşeze într-o dreptate de nedepăşit. Şi dacă tu nu înţelegi acest loc nou, pe care l-a primit Hristos ca Om glorificat pe baza a ceea ce El a înfăptuit, atunci tu niciodată nu vei înţelege ce este creştinismul cu adevărat. Creştinismul este legat cu aceasta, el este un teren cu totul nou, şi noi găsim pe Hristos acolo ca Om, ca şi Cap peste toate pentru Adunare, care este trupul Lui.

Puterea învierii, care a lucrat pentru Hristos, lucrează şi pentru noi

Vin acum la cele referitoare la lucrurile comune, cu toate că nu doresc să intru în detalii referitoare la învăţătura cu privire la aceste lucruri. Dar desigur în mod normal nu poţi avea un trup, dacă nu există capul trupului. Şi aici găsesc puterea lui Dumnezeu, care lucrează în moarte, pentru ca din moarte să scoată pe singurul Om care L-a glorificat vreodată şi putea să-L glorifice, şi să-L înalţe şi glorifice la dreapta Sa, ca şi Cap peste toate ale Adunării, care este trupul Lui. Şi acum, fii atent, ce urmează acum! În capitolul 2 găseşti aceeaşi putere lucrând în mădularele trupului lui Hristos, şi noi suntem împreună aduşi la viaţă cu Hristos, înviaţi împreună şi şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus. Aici ai consecinţele. Desigur eu nu spun: consecinţele numai ale învierii; însă consecinţele care puteau veni abia după ce învierea era o realitate. Căci înainte ca aceasta să poată deveni eficientă, trebuia să aibă loc învierea dintre morţi. Observă că Biserica (şi în privinţa aceasta vorbim despre această relaţie corporativă mare) nu se bazează pe înviere, ci pe înălţarea la cer. Desigur, pentru a avea înălţarea la cer trebuie să aibă loc învierea. Dar de ce este ea întemeiată pe înălţarea la cer? Deoarece ea aştepta prezenţa Lui într-o scenă a înălţării şi gloriei, pentru ca Mângâietorul, Duhul Sfânt, să poată fi trimis jos pe pământ de un Om glorificat. Şi Duhul Sfânt este Cel care a alcătuit Biserica şi a botezat pe credincioşi să alcătuiască un singur trup. De aceea Hristos trebuia să fie în cer, înainte ca Duhul Sfânt să poată veni pe pământ. „Duhul nu era încă”, aşa se exprimă Scriptura, „pentru că Isus nu fusese încă glorificat”.

Deci acesta este una din primele mari roade comune, pe care noi le-am primit în legătură cu învierea Domnului Isus. Aceasta are într-adevăr a face şi cu înălţarea la cer, care este numai un pas mai departe, însă învierea este o necesitate absolută pentru aceasta. Căci dacă El a murit, pentru ca în cruce să pună baza pentru gloria lui Dumnezeu, atunci El trebuia şi să învieze, pentru ca să fie înălţat la cer. De aceea în Efeseni 1 Îl găsim „înviat” şi „înălţat mai presus de orice stăpânire şi orice autoritate”. Şi în capitolul 2 găsim aceeaşi putere, care lucrează învierea mădularelor trupului, legate cu Capul, aduse la viaţă împreună cu Hristos, înviate împreună cu El, aşezate împreună în locurile cereşti – nu ca unii care sunt aşezaţi direct împreună cu El; căci noi nu suntem încă efectiv cu El acolo, ci în El.

Cei adormiţi sunt prin înviere în mod deosebit legaţi cu Hristos

Hristos, Cel dintâi dintre cei adormiţi

Acum doresc să amintesc o altă consecinţă a învierii lui Hristos – şi una foarte mângâietoare. Şi aceasta este siguranţa învierii tuturor acelora care sunt ai lui Hristos. În Scriptură există o legătură minunată între un Hristos înviat şi aceia care au adormit. Pentru mine nu există nimic mai preţios, când mă gândesc la sfinţii care au adormit în Hristos, decât să văd cum se vorbeşte despre ei în Scriptură. Să luăm de exemplu un loc ca acela din 1 Corinteni 15: „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi”. Un Hristos înviat şi aceia care au adormit – nu este aceasta o legătură binecuvântată? Când stăm la mormintele acelora pe care i-am iubit în lumea aceasta, şi când noi tot ce este muritor în ei predăm nu mormântului nesimţitor, ci pazei lui Dumnezeu, pazei lui Hristos, Aceluia care are cheile morţi şi ale locuinţei morţilor şi cheile mormintelor poporului Său şi El le va deschide, când va veni – când noi predăm în paza Lui trupul unui prieten preaiubit, ce mare mângâiere este să ştii că există această legătură între cel adormit şi Hristos Cel înviat. „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.”

Chiar şi faptul învierii însuşi dovedeşte această legătură

Şi chiar şi atunci când apostolul vorbeşte despre realitatea învierii, el spune: dacă nu ar fi o înviere a morţilor (voi ştiţi desigur, că unii din corinteni tăgăduiau învierea), atunci Hristos nu a înviat, şi dacă Hristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică. La ce foloseşte credinţa într-un Hristos care a murit şi nu a înviat? Voi sunteţi încă în păcatele voastre. Şi nu este nici o dovadă că lucrarea a fost înfăptuită şi că Dumnezeu a fost glorificat. Şi aceia, care au murit în Hristos, sunt pierduţi. – Priviţi cât de mult iubeşte el să păstreze legătura între Hristos ca Cel înviat şi sfinţii adormiţi.

Mângâierea cuprinsă în această legătură

Pentru mine aceasta, cu cât mă gândesc mai mult la ea cu atât este mai preţioasă, şi vreau să vă spun ce este aşa de mângâietor în aceasta. Deseori, când plecăm de la mormânt, de la această scenă a morţii, atunci inima sărmană primeşte un sentiment că a lăsat ceva în urma ei. Dar voi vedeţi, este de fapt cu totul altfel. În realitate înseamnă că mai dinainte vezi acel moment minunat, glorios, momentul, pe care noi toţi îl aşteptăm – când El va arăta puterea Sa ca Cel care din morţi face vii, şi când toţi ai Săi, care au adormit în El, vor fi făcuţi vii şi vor fi scoşi din fiecare mormânt şi din fiecare cimitir în viaţa de înviere şi în glorie. Aceasta este o legătură cu o mângâiere neobişnuită: un Hristos înviat şi aceia care au adormit, şi nu numai aceasta. Ei sunt chiar aceia, care primii vor învia. Ai putea să gândeşti, că ei au pierdut ceva, prin faptul că au plecat de pe scenă şi nu mai sunt aici, pentru ca în trupurile lor să fie martori ai gloriei Sale, cu care El va reveni. Dar dacă este aşa, totuşi în orice caz pentru aceasta ei vor fi primii în ziua puterii Sale: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Cât de mult se potriveşte aceasta Lui, să-Şi extindă puterea spre cei mai slabi, aşa că acolo unde moartea – rodul păcatului omului – a pătruns şi şi-a revendicat drepturile, Hristos va arăta în primul rând biruinţa învierii Sale în ziua puterii Sale. După aceea noi, cei vii, vom fi răpiţi împreună; împreună – gândeşte-te: nu va mai fi nici o despărţire, nici un salut de adio, răpiţi împreună în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; nu ca să ne întâlnim unii cu alţii, ci ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. „Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

O dovadă istorică pentru această legătură

Deci învierea Sa ne garantează faptul acesta. Şi doresc să vă dau cu  plăcere un exemplu mic despre aceasta. S-a arătat deja aceasta din primul moment când Dumnezeul nostru a revelat această mare şi minunată realitate. În evanghelia după Matei vedem primul lucru după moartea Domnului Isus Hristos; perdeaua Templului s-a rupt în două de sus până jos şi pământul s-a cutremurat şi stâncile s-au despicat. Toate sferele au simţit atingerea Biruitorului. El a făcut aşa fel, că atingerea Sa a fost simţită în cer şi pe pământ; şi mormintele s-au deschis, ca şi cum morţii i s-ar fi spus: până acum ai avut dreptul să ţii cu tărie, dar acum nu-l mai ai. – Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. Ei au ieşit din morminte după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora. Gândeşte-te cum în primele momente ale biruinţei lui Isus Dumnezeul nostru a dat expresie efectului acestei biruinţe, că mormintele nu mai trebuiau să ţină cu tărie ceea ce posedau, şi că în felul acesta învierea era asigurată. Erau semne vizibile ale puterii morţii Sale şi ale învierii Sale. Aceasta este o realitate foarte binecuvântată, că deja în primele momente ale biruinţei lui Isus nouă ni se prezintă simbolic învierea acelora care sunt ai lui Hristos.

Învierea este şi dovada pentru judecata care va veni

Dar mai este şi o altă consecinţă şi roadă a învierii lui Hristos, care este foarte serioasă. Şi mi-aş putea imagina, că cineva probabil gândeşte, că aici nu sunt ascultătorii potriviţi pentru a le prezenta aceasta. Dar noi nu avem nici un drept să alegem şi să culegem în lucrurile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu în cartea Sa leagă anumite realităţi cu anumite consecinţe, fie că ele sunt mângâietoare sau foarte grave pentru suflet, atunci noi nu avem nici un drept să primim pe unele şi să renunţăm la altele. S-ar putea ca aici să fie cineva pentru care Dumnezeu are un cuvânt special în această consecinţă, şi de aceea din pricina voii lui Dumnezeu nu doresc să reţin aceasta. În cartea Faptele Apostolilor 17.30 apostolul vorbeşte atenienilor culţi despre timpurile de odinioară şi cum S-a purtat Dumnezeu cu ei: „Dumnezeu deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă” – şi în privinţa aceasta nu sunt prea multe complimente cu privire la erudiţia lor, filozofia lor, înţelepciunea lor şi educaţia lor, indiferent dacă ei erau sălbatici sau oameni culţi – aici toţi sunt aruncaţi în aceeaşi oală – „Dumnezeu a trecut cu vederea timpurile de neştiinţă”, El nu le-a socotit, dar „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”. Ia seama la aceste cuvinte: „să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi.”

Acesta este un loc cu o însemnătate adâncă şi serioasă pentru fiecare dintre noi. Am văzut partea privilegiilor, partea care se cuvine copiilor lui Dumnezeu, dar este şi cealaltă parte cu privire la învierea Domnului Isus, partea îngrozitoare a învierii, pentru lume. Sunt probabil unii aici care nu sunt copii ai lui Dumnezeu, care sunt încă în păcatele lor, departe de Dumnezeu, vinovaţi şi pierduţi. Şi acum fii atent: învierea este asigurarea judecăţii, ea este premergătorul judecăţii, siguranţa că judecata vine. Ar putea ceva să împovăreze conştiinţa sau inima cu o seriozitate mai mare decât aceasta, că Dumnezeu a rânduit o zi de judecată şi că Judecătorul este deja stabilit? Dacă în seara aceasta este aici un păcătos, gândeşte la acest fapt: Dumnezeu a stabilit ziua judecăţii şi Judecătorul este deja stabilit. Întrebi, de unde ştiu eu aceasta? El a înviat pe Isus dintre morţi, şi aceasta este dovada. Această înviere a Domnului Isus dintre morţi este înconjurată de dovezi. Nu numai din partea propriilor Lui oameni, ci de diavolul şi de vrăjmaşii lui Dumnezeu. Ei au fost făcuţi purtători de dovezi. Satan şi iudeii au fost făcuţi purtători de dovezi pentru adevărul învierii. Dumnezeu a înconjurat învierea Fiului Său cu dovezi de netăgăduit, şi în legătură cu aceasta El ne spune, că El a stabilit o zi în care El va judeca lumea. Să nu gândeşti că este o întrebare referitoare la marele Tron alb. Aici nu este nicidecum vorba de problema celor morţi. Aici este vorba de lumea locuită, scena localităţii de domiciliu a omului. El va judeca lumea aceasta în dreptate. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El acţionează astăzi în har, dar – pentru ultima dată în har. El o va judeca după dreptate.

În timpul actual de har nu este nici un nor al judecăţii, şi în timpul de judecată care va veni nu va fi nici măcar o singură rază de har. El va judeca printr-un Om, pe care lumea L-a scuipat, pe care L-au jucat cu picioarele, prin acest Om, pe care El L-a rânduit pentru aceasta, şi El a dat dovada de netăgăduit despre aceasta, prin aceea că L-a înviat dintre morţi.

Un apel serios

O, prieteni preaiubiţi, dacă mă gândesc la roadele binecuvântate ale învierii Sale, la legătura în care noi am fost aduşi prin învierea Sa, la lucrurile minunate, care ne aparţin ca şi copii ai lui Dumnezeu, aşa că noi putem numi pe Dumnezeu Tatăl nostru, aşa cum ne-a fost vestit de Domnul înviat prin Maria Magdalena: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Dacă îmi amintesc, că prin înviere ni se predică iertarea păcatelor, prin acest Om, prin acest Isus înviat „vi se vesteşte iertarea păcatelor”; dacă mă gândesc că de la acest Om înviat şi glorificat a coborât Duhul Sfânt; dacă mă gândesc că toţi cei care sunt ai lui Hristos vor învia în puterea învierii lui Hristos; dacă meditez în linişte la aceasta – atunci mă pierd în admirare.

Dar, vai, nu pot să trec cu vederea aceasta: ziua hotărâtă şi Judecătorul stabilit. Şi rog pe aceia, care în seara aceasta sunt aici şi nu sunt ai lui Hristos, să se gândească serios la cuvântul acesta: El „a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit” – atunci nu va fi nici un om în lumea aceasta care se va putea dezvinovăţi, asigurarea este înaintea ochilor lui -: „prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi”. Voi aţi putea fi ca atenienii, şi voi aţi putea să batjocoriţi, aşa cum făceau ei, atunci când au auzit despre învierea morţilor. Tot aşa ca şi păgânul sărman Festus, care a spus mai târziu: „Au nişte neînţelegeri cu privire la religia lor” – nu ceea ce eu gândeam de fapt, ci neînţelegeri „cu privire la religia lor şi la un oarecare Isus, care a murit şi despre care Pavel afirmă că este viu”. Aceasta a fost tot ce îl interesa pe el. Şi probabil aceasta este tot ce te interesează şi pe tine, păcătosule. Dar rămâne totuşi adevărat. Sabia judecăţii necruţătoare după dreptate atârnă deasupra lumii acesteia, şi ziua practicării răzbunării a fost deja stabilită şi Judecătorul a fost rânduit deja. Facă Dumnezeu prin harul Său ca aceia care nu sunt mântuiţi să se gândească la aceasta. Pune-ţi pe inimă, te rog, gândeşte-te ce îţi mărturiseşte învierea. Şi, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, fie ca inimile noastre să se bucure în ceea ce ne aduce învierea, să se bucure de gloria şi binecuvântarea pe care ea le-a adus spre glorificarea lui Dumnezeu şi pentru noi, prin Isus Hristos Domnul nostru.

 Partea anterioarăPartea următoare 


Tradus de la: Die Früchte der Auferstehung

Titlul original: „The Character and Power of Christ’s Resurrection“
Prelegerea a doua din seria „The Ressurection of the Lord Jesus from among the Dead“, Londra1886

 

Traducere: Ion Simionescu

Caracterul şi puterea învierii lui Hristos
Faptele apostolilor 3.13-16; 4.1-2; Filipeni 3.7-11

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat: 24.09.2018

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 3.13-16; 4.1-2Filipeni 3.7-11

Faptele apostolilor 3.13-16: Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri L-a glorificat pe Slujitorul Său, Isus, pe care voi L-aţi predat şi L-aţi tăgăduit în faţa lui Pilat, când acesta hotărâse să-I dea drumul. Dar voi L-aţi tăgăduit pe Cel Sfânt şi Drept şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş; şi L-aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, pentru care noi suntem martori. Şi, prin credinţa în Numele Lui, Numele Lui l-a întărit pe acesta, pe care-l vedeţi şi-l ştiţi; şi credinţa care este prin El i-a dat sănătatea aceasta deplină înaintea voastră, a tuturor.

Faptele apostolilor 4.1-2: Şi, pe când vorbeau ei poporului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii şi căpitanul templului şi saducheii, supăraţi că aceştia învaţă poporul şi vestesc în Isus învierea dintre morţi.

Filipeni 3.7-11: dar cele care îmi erau câştig le-am socotit pierdere, datorită lui Hristos. Dar în adevăr, şi socotesc că toate sunt pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoştinţei lui Hristos Isus, Domnul meu, pentru care am pierdut toate şi le socotesc ca fiind gunoi, ca să-L câştig pe Hristos; şi să fiu găsit în El nu având ca dreptate a mea pe cea din lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea de la Dumnezeu, prin credinţă, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi comuniunea suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui, dacă voi ajunge cumva la învierea dintre morţi.

Introducere

Articolul acesta se preocupă cu „Caracterul şi puterea învierii Domnului Isus Hristos”. Ambele le găsim prezentate în epistola către Filipeni. Învierea dintre morţi era o înviere cu un caracter deosebit. Am văzut realitatea învierii şi ultima dată am văzut roadele învierii, şi este cu adevărat foarte important să privim diferitele aspecte, care sunt în legătură cu învierea. Sunt realmente multe aspecte frumoase şi diferite, care sunt legate cu învierea. Dar să privim caracterul şi puterea învierii. Este vorba de un caracter foarte deosebit, care – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – se leagă şi cu învierea noastră, deoarece realizarea şi caracterul învierii Domnului Isus include realitatea şi caracterul învierii noastre. Dacă avem pe una, automat avem şi  pe cealaltă. Învierea Sa sub aceste două aspecte determină învierea noastră. Acestea nu se pot despărţi. Locul lui Hristos hotărăşte locul nostru. Tot ce se referă la El, se referă şi la noi. Este bine dacă ţinem cu tărie aceasta în simţămintele inimii noastre. Locul Lui decide locul nostru, învierea Lui decide învierea noastră. Şi aceasta merge aşa de departe, că felul în care a avut loc învierea Lui determină felul învierii noastre. În afară de aceasta noi suntem rodul învierii Lui.

Omul într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu

La început vreau să mă refer la un punct important în legătură cu caracterul învierii lui Hristos dintre morţi: Dumnezeu voia în Hristos cel înviat să aducă pe om într-un loc nou şi într-o poziţie nouă, care corespundea în totul planurilor lui Dumnezeu. Acest punct este foarte important. Şi anume de aceea, deoarece toate încercările ucenicilor Domnului şi toate împotrivirile de care ei au avut şi au parte din partea duşmanilor lor îşi au rădăcina tocmai în aceasta. Voi justifica aceasta în continuare. Dumnezeu a legat de înviere instaurarea unei ordini a lucrurilor complet nouă. Crucea era din punct de vedere moral terminarea a tot ce era vechi şi prin aceasta era pe cale de dispariţie (Evrei 8.13). Deci aceasta a dat naştere nu numai la împotrivire din partea duşmanilor, ci a dezamăgit şi speranţa bucuriei lor.

Ştiţi cât de mult erau legate inimile ucenicilor de lucrurile de pe pământ. Şi presupun că fiecare, care este sincer cu sine însuşi, ştie foarte bine cât de mult au inimile noastre a face cu lucrurile de pe pământ şi cât de greu este să întrerupem legăturile care vor să ne ţină legaţi numai cu lucrurile vizibile. Pământul este îngrozitor de atractiv pentru noi. În privinţa aceasta nu vorbesc nicidecum de lucrurile rele şi lumeşti, ci despre ceea ce este bun şi corect. Atracţia lucrurilor de pe pământ, care ne leagă şi ne atrage spre cele pământeşti, este enorm de puternică şi desigur şi la ucenicii care erau educaţi iudaic cu speranţa într-o Împărăţie pământească; ei priveau spre lucrurile pământului acesta. Pe lângă aceasta ei erau mai mult îndreptăţiţi decât noi, care nu avem aceste făgăduinţe pământeşti şi nu eram şi nu suntem un popor cu făgăduinţe pământeşti.

Ucenicii trebuiau scoşi din toate acestea şi trebuiau să privească moartea lui Hristos şi ca moarte a speranţelor lor pământeşti, şi aceasta era foarte amar pentru ei. Pentru ucenici moartea lui Hristos era moartea a tot ce era legat de făgăduinţele lui Dumnezeu referitoare la Împărăţia Sa pe acest pământ. Moştenitorul viei a fost omorât (Marcu 12.7,8). Acela în care toate aceste lucruri ar fi putut încă fi realizate, nu mai era. Tu vei spune probabil: da, dar ei ar fi putut să ştie mai bine. Desigur ei ar fi trebuit să ştie mai bine, şi la fel şi noi, dar ce are aceasta a face cu realitatea? Era efectiv aşa, că ei erau legaţi foarte strâns cu lucrurile de pe pământ. Şi astfel era greu pentru ei să accepte faptul că Dumnezeu voia să înceapă ceva cu totul nou, care trebuia să fie ceresc în caracterul lui, în timp ce instaurarea Împărăţiei era pământească în caracterul ei. Şi la noi este deseori aşa, că am înţeles teoretic un lucru, dar abia când este transpus în practică – probabil ici şi acolo în mod tăios, aşa că probabil chiar doare – observăm cât de puţin suntem de fapt pregătiţi pentru efectul practic al unui adevăr.

Încă o dată primul punct: caracterul învierii Sale ne prezintă importanţa unei noi ordini a lucrurilor înaintea lui Dumnezeu. Această ordine nouă trebuia să aibă loc în Hristos ca Omul înviat, într-un loc nou, potrivit planurilor lui Dumnezeu.

Doresc acum să justific cele spuse cu Scriptura. Să citim Marcu 9.9,10:

  • Marcu 9.9,10: Şi, pe când coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat dintre morţi. Şi au păstrat cuvântul acela, întrebându-se între ei ce este învierea dintre morţi.

Aici nu era vorba de simpla realitate a învierii, căci învierea era crezută chiar şi de farisei. Numai saducheii o tăgăduiau (Faptele apostolilor 23.8). Dar învierea dintre morţi (în timp ce morţii rămâneau în morminte) era o altă chestiune, şi aceasta este ce arată Domnul aici. Ţineţi aceasta pentru voi, spune Domnul aici, până când Fiul Omului va învia dintre morţi, până când Dumnezeu va fi dat dovada mare, vizibilă a bunei Sale plăceri de Slujitorul Său desăvârşit, prin aceea că El L-a înviat dintre morţi. O astfel de învierea nu cunoşteau ucenicii încă.

Efectul învierii asupra ucenicilor lui Hristos

Să luăm un alt loc din Scriptură: Matei 17.22,23:

  • Matei 17.22,23: Şi, pe când locuiau ei în Galileea, Isus le-a spus: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor; şi ei Îl vor omorî şi a treia zi va învia“. Şi ei s-au întristat foarte mult.

De ce? El le-a distrus toate speranţele lor pământeşti, era sfârşitul tuturor făgăduinţelor lor pământeşti. Deci aici locul din Scriptură, care dovedeşte ceea ce am spus deja, arată că moartea lui Hristos era pentru iudei moartea Moştenitorului lor, moartea Aceluia cu care erau legate toate făgăduinţele pământeşti, pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său aici pe pământ. Şi de aceea pentru ucenici era acum numai întristare şi durere.

Ilustrare în istoria lui Avraam

O ilustrare în privinţa aceasta ne dă istoria lui Avraam. Mai întâi Dumnezeu i-a dat făgăduinţa că va moşteni ţara, apoi Dumnezeu i-a dat lui Avraam moştenitorul, după ce mult timp el nu a avut un copil al lui. Dar când a primit moştenitorul şi moştenitorul era suficient de matur, că toate făgăduinţele au devenit din nou vii în inima lui, Dumnezeu i-a zis: acum ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe Isaac, pe care-l iubeşti şi jertfeşte-l. Aceasta este ca şi cum ai tăia cu mâna proprie lanţul care te leagă cu toate făgăduinţele divine. Du-te şi abandonează toate speranţele care sunt legate cu Isaac. – Exact aceasta era, ceea ce era moartea lui Isus pentru ucenici. El era Moştenitorul adevărat al tuturor făgăduinţelor pământeşti, pe care Dumnezeu le-a dat părinţilor. Prin aceasta El era veriga de legătură pentru ei la toate aceste făgăduinţe. Şi ucenicii L-au cunoscut în felul acesta. Moartea Lui a distrus toate speranţele lor, toate perspectivele lor şi i-a lăsat de fapt fără surse de ajutor în lumea aceasta. Nu este de mirare că ei s-au întristat nespus de mult.

Exemplu: ucenicii care mergeau spre Emaus

Mergem acum în Luca 24.17. Veţi vedea aceasta mult mai pregnant. Cei doi ucenici mergeau spre Emaus şi vorbeau despre lucrurile care avuseseră loc. Isus S-a apropiat de ei şi a mers cu ei, cu toate că ei nu-L cunoşteau, şi El le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi pe când mergeţi şi sunteţi trişti?” Inimile lor erau întristate. Ei au părăsit Ierusalimul, au plecat acasă, se terminase cu totul pe pământ. Gândesc că întâmplarea din Luca 24 este una din întâmplările cele mai emoţionante din Scriptură. Dacă v-aţi putea pune numai pentru un moment în situaţia ucenicilor! Spatele lor era îndreptat spre Ierusalim, şi ei s-au convins că trupul Lui nu era în mormânt. Feţele lor erau îndreptate spre Emaus. Era ziua a treia, şi se terminase cu totul. Nu este de mirare că inimile lor erau triste. „Ce cuvinte sunt acestea”, le zice Cel înviat, „pe care le schimbaţi între voi pe când mergeţi şi sunteţi trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând I-a zis: »Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el în zilele acestea?«” Chiar dacă ai fi fost numai câteva ore în Ierusalim, cum este posibil să nu şti despre marea întristare care a venit peste noi ca urmare a tuturor celor petrecute acolo? – El răspunde (cu cât de mult tact se preocupă dragostea Sa cu inimile lor): „Ce?” Şi ei I-au zis: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, şi cum preoţii de seamă şi mai-marii noştri L-au dat ca să fie condamnat la moarte şi L-au răstignit. Dar noi speram că El este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.”

Această zi, despre care se vorbeşte aici în Luca 24, era cea mai frumoasă zi care a venit vreodată peste lumea aceasta sărmană, şi cu toate acestea inimile lor erau în total contrast cu aceasta. Ei erau trişti, aveau inimile zdrobite, erau dezamăgiţi. Totul se terminase, toate speranţele lor au fost ţintuite pe cruce împreună cu Isus şi îngropate împreună cu El. Şi de ce? Care era taina acestui fapt? Doresc cu plăcere să scot în evidenţă două lucruri, care constituie taina acestei stări. Şi doresc să pun aceasta pe inima mea şi pe inima voastră.

În versetul 8 se spune despre femei (înaintea întâmplării cu ucenicii care mergeau spre Emaus): „Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui”. Probabil spui: da, dar ce este deosebit în această frază? Aceasta înseamnă că inimile lor erau vase găurite pentru aceste cuvinte. Cuvintele Lui au curs prin aceste găuri şi au dispărut. Pur şi simplu le-au uitat. Domnul a vorbit deseori despre aceasta. Mărturia referitoare la faptul că El va fi omorât prin mâna omului păcătos şi că El va învia a treia zi era deosebit de clară. Dar ei au uitat totul. Şi cât de des este tot aşa cu tine şi cu mine, am uitat cuvintele Lui!

Credinţa este o premisă absolută

Dar acum vine un alt lucru suplimentar. Aducerea aminte nu este credinţă, între ele sunt diferenţe mari. Amintirea lor este trezită, şi toate aceste cuvinte uitate ale lui Isus revin. Dar nu le foloseşte la nimic; cu toate că ei îşi amintesc de cuvintele Lui, ei merg mai departe cu spatele îndreptat spre Ierusalim şi merg spre Emaus cu inimile zdrobite, dezamăgiţi şi chinuiţi, ca aceia care şi-au pierdut speranţa. Totul este la fel ca mai înainte! Amintirea nu este credinţă!

Ca dovadă pentru aceasta vă voi da un loc din Scriptură remarcabil, şi anume din Psalmul 78.19: „Au vorbit împotriva lui Dumnezeu şi au zis: »Oare va putea Dumnezeu să întindă o masă în pustie? Iată, El a lovit stânca şi au ţâşnit ape şi s-au revărsat şuvoaie.«” Aceasta este amintirea! Dar să privim acum fraza următoare: „Dar va putea El oare să dea şi pâine?” – aici este lipsa de credinţă! Amintirea era prezentă, amintirea a ceea ce a avut loc mai înainte, dar lipsea credinţa actuală cu privire la ce putea El să facă acum.

Prieteni dragi, ceea ce noi învăţăm aici în această istorisire despre ucenici în legătură cu învierea Domnului este pentru noi astăzi o învăţătură de mare importanţă şi mare binecuvântare. Căci noi avem nevoie nu numai de aducerea aminte de lucrurile de demult, ci avem nevoie să putem înainta în credinţa actuală într-un Hristos viu. Probabil vă amintiţi cum v-a ajutat Domnul în anul trecut sau cu şase luni în urmă, dar dacă voi astăzi nu trăiţi în credinţa actuală vie în Dumnezeu şi în Hristos, aducerea aminte de trecut nu va însemna un ajutor pentru sufletele voastre. Este vorba de credinţa actuală vie în cuvântul lui Isus şi nu numai aducerea aminte de cuvintele care au fost spuse cândva. Căci toată puterea şi eficacitatea acestor cuvinte au dispărut de mult din sufletele voastre. Nu, importantă este credinţa vie în acele cuvinte. Deci, am observat în propria inimă, şi probabil şi voi în inima voastră, că sunt multe adevăruri, lucruri pe care le ştim, că sunt adevărate, dar nu avem credinţă faţă de ele. La ce foloseşte atunci toate acestea?

O aplicare la timpul de acum

Vă voi da un exemplu. Este un adevăr, care este mai mare decât orice pentru sufletele noastre, el este exprimat în cuvintele Domnului Isus Hristos: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18.20). Fiecare dintre noi ştie că aceasta este adevărat. Dar eu simt în inima mea, prieten drag, şi am văzut şi la alţii: se ştie că este adevărat aceasta, dar nu se crede în aceasta. Nu este suficient să spui: ah, da, aşa este, aceasta este temelia, aceasta este poziţia. Fiţi siguri, trebuie să fie credinţă în privinţa aceasta, şi prin aceasta nu vreau să spun, să consideri adevărat ceva. Să consideri ceva adevărat nu este credinţă. Ceea ce eu vreau să spun este, că noi trebuie să avem o astfel de credinţă în privinţa aceasta, că ne dedicăm cu totul chestiunii, ne adâncim în ea şi-i acordăm atâta credinţă precum avem credinţă în Domnul Isus cu privire la mântuirea sufletelor noastre. Este exact acelaşi principiu. Dacă nu este aşa, atunci este mai mult o considerare a anumitor adevăruri că sunt corecte, şi aceasta nu are nici o influenţă reală şi nici o putere asupra sufletelor noastre. Şi atunci aceasta înseamnă exact aşa cum a fost aici la ucenici aducerea aminte de cuvintele lui Isus. Ei nu-şi mai aminteau de cuvintele Sale, le uitaseră. Ele au fost trezite în mintea lor prin femeile care au făcut relatarea despre înviere, dar nu era nici o credinţă faţă de cele spuse, şi astfel totul a fost degeaba.

Fel de gândire pământesc

În Luca 24 este şi un alt motiv pentru această stare, în care erau ei. Şi acesta este, că ochii lor erau îndreptaţi spre pământ, şi nu există nimic altceva care să îndepărteze aşa de mult ca aceasta. Dumnezeu doreşte în harul Său, ca noi să avem în inimile noastre ceea ce El ne-a dat, şi să-l savurăm. Dumnezeu mai doreşte ca noi să avem un folos din toate aceste lucruri, pe care El ni le-a dăruit. Dar dacă ochii noştri sunt legaţi prin lucrurile pământului acesta, nu vom avea nimic din ele. Vei spune probabil: dar pe ei îi interesa Împărăţia. Ah, dar pentru noi poate foarte bine să fie altceva. Şi care este diferenţa? Dacă este ceva de pe pământ, atunci nu contează nicidecum ce este acesta; rezultatul este acelaşi. La ei era Împărăţia, dar era o Împărăţie pe pământ. Locul, ia seama bine la aceasta, aceasta contează aici! Şi aceasta i-a îndepărtat pe ucenici. Ochii lor erau îndreptaţi în direcţie greşită.

Cât de mulţi dintre noi au ochii îndreptaţi în direcţie falsă. Vai, cât de des privim în direcţia unde nu poate fi găsit ceea ce căutăm! Dacă am privi numai spre cer şi am privi Biserica/Adunarea potrivit gândurilor lui Dumnezeu în adevăratul ei caracter ceresc, cât de mult s-ar schimba toate! Care este motivul pentru care mulţi dintre noi sunt aşa de apăsaţi, dezorientaţi şi aşa de descurajaţi, în mod deosebit şi cu privire la starea practică a Biserici lui Dumnezeu din zilele noastre, când avem impresia uneori că totul merge prost? Dar dacă ne-am preocupa mai mult cu partea divină, aşa cum arată Adunarea în gândurile lui Dumnezeu, atunci totul ar fi altfel. Dacă privim starea practică, atunci privim la oameni, şi atunci găsim eşecuri. Cum ar putea să fie altfel, decât că tu vei fi dezorientat, dezamăgit, descurajat, dacă principial te preocupi de felul cum omul poate rezolva lucrurile? Cât de cu torul altfel va fi, dacă gândurile tale ar fi preocupate cu gândurile divine referitoare la această stare? Dacă ai fi preocupat înaintea lui Dumnezeu cu latura cerească, atunci ai primi puterea să suporţi chiar şi prăbuşirea vieţii de biserică. Să încercăm să privim totul din unghiul de vedere al lui Dumnezeu. Căci aceasta este totdeauna latura puterii. Şi aceasta este şi puterea care ar trebui să se arate aici de partea omenească, unde cu regret a pătruns eşecul.

Dar ucenicii priveau spre o Împărăţie pe pământ. „Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel.” Aceasta era gândirea egocentrică a iudaismului, care umplea inimile lor. Ei aveau nevoie să fie introduşi în dimensiunea gândurilor lui Dumnezeu, aşa cum ele au fost revelate în Hristosul înviat. Domnul să ne păzească să nu cădem într-o astfel de schemă de gândire. Mai sunt încă un număr mare de egocentrisme alături de cel al iudaismului.

Efectul învierii asupra duşmanilor lui Hristos

Să privim pe scurt ce afect a avut învierea asupra duşmanilor lui Hristos. Pentru aceasta vom privi unele locuri din cartea Faptele Apostolilor. Cu regret trebuie să observăm că autoritatea parohială şi ura faţă de adevăr merg deseori împreună. Nu este acesta un tablou îngrozitor, dacă vă gândiţi la aceasta? Autoritate bisericească legată cu ură împotriva adevărului. Dar aceasta este numai o latură, cealaltă latură este puterea lui Dumnezeu într-un Hristos înviat, care satisface nevoile oamenilor. Aceasta a produs toată ura şi suspiciunea acelora care aveau autoritatea în timpul acela: „… foarte necăjiţi că învăţau poporul şi vesteau în Isus” – acest Om înviat, care a fost înviat dintre morţi, care a fost trezit din moarte prin puterea lui Dumnezeu – „învierea dintre cei morţi” – nu simpla înviere, ci învierea în caracterul ei deosebit dintre cei morţi (Faptele apostolilor 4.2).

Acum ucenicii erau în stare să facă aceasta prin puterea Duhului Sfânt. Este frumos să vedem cum ei sunt introduşi pe deplin în adevăr. Cât de cu totul altfel este acum, decât era în Marcu 9, unde ei nu au înţeles ce voia El să spună când a vorbit despre învierea dintre cei morţi. Acum ei nu numai înţeleg, ci şi o predică, şi ei o predică prin acest Om măreţ, prin acest Isus, învierea dintr-un popor mort. Şi tocmai prin aceasta s-au încărcat cu ură şi împotrivire.

Distincţia legată de învierea lui Hristos

De ce oamenii au urât şi au dispreţuit acest adevăr? Ce a dat naştere la vrăjmăşia şi brutalitatea lor? Simpla realitate a învierii nu ar fi produs niciodată aşa ceva la farisei şi la iudei. Nu, era vorba de altceva. Ei au Omorât pe Domnul vieţii. Aceasta este ceea ce apostolul le face cunoscut în capitolul 3: Acest sfânt a trăit printre voi, Acest neprihănit – pe care voi L-aţi omorât; dar Dumnezeu L-a înviat dintre morţi. Acum este vorba de voi iudeii şi de Dumnezeu. Omul, pe care voi L-aţi omorât, Dumnezeu L-a onorat. Omul, pe care voi L-aţi scuipat şi L-aţi pironit pe lemnul blestemat, pe acesta L-a înviat Dumnezeu dintr-un popor mort. – Despre aceasta era vorba. Şi observă, Dumnezeu exprimă buna Sa plăcere pentru Hristos în învierea lui Hristos. Satisfacţia deplină a lui Dumnezeu a fost exprimată în aceasta.

În afară de aceasta era o putere care alegea, nu era vorba numai de faptul că El a fost înviat, ci de faptul că alţii au fost lăsaţi în mormânt, şi aceasta este problema. Aici a devenit vizibilă buna plăcere a lui Dumnezeu. Aici a fost exprimată mulţumirea Lui. Toate însuşirile lui Dumnezeu Îl constrângeau, satisfacţia deplină Îl determina – spun aceasta cu reverenţă – să scoată afară pe acest Om desăvârşit dintr-un popor mort. Aceasta este ceea ce ei nu puteau suporta. Ei L-au răstignit, L-au urât, s-au scăpat de El, L-au pironit pe cruce, şi Dumnezeu L-a înălţat şi glorificat şi a exprimat satisfacţia Lui pentru El. Tot poporul este testat aici. Şi rezultatul este: ei sunt împotriva lui Dumnezeu – cu privire la Hristos. Felul de a lucra al poporului iudeu şi al conducătorilor lor cu Domnul Isus Hristos a arătat pe deplin clar aceasta. Şi veţi găsi pretutindeni, că Hristos este piatra de încercare. Oriunde veţi merge, ori între sfinţi, ori în lume, Hristos este piatra de încercare! Adu pe Hristos înăuntru, un Hristos răstignit, un Hristos înviat, un Hristos glorificat, şi vei avea piatra de încercare. Toate se arată în adevăratul lor caracter, dacă aduci pe Hristos înăuntru.

Permiteţi-mi pentru un moment să rezum cele trei puncte, pe care le am înaintea mea:

  1. Caracterul învierii lui Hristos prezintă revelarea unei ordini noi a lucrurilor, pe care Dumnezeu voia să o facă în Omul înviat potrivit planului Său.
  2. Ucenicii au fost încercaţi cu privire la speranţa lor, deoarece ei erau legaţi cu pământul şi cu lucrurile pământului acesta.
  3. Vrăjmaşii adevărului au fost încercaţi, pentru că s-a arătat că Dumnezeu şi poporul erau contrari unul altuia cu privire la comportarea lor faţă de Hristos.

Pavel şi puterea învierii lui Hristos

Acum vrem să mergem în epistola către Filipeni la capitolul 3, unde găsim cele două aspecte, caracterul şi puterea învierii, unite în cazul unui om din carne şi sânge. Caracterul şi puterea se arată la apostolul Pavel, care odinioară era Saul din Tars. El spune: dorinţa inimii mele este, „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui, şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morţi” (Filipeni 3.10,11).

Aici sunt deci cele două aspecte:

  • „şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morţi” – acesta este caracterul învierii;
  • Şi „să cunosc … puterea învierii Lui” – aceasta este puterea învierii.

Ce a făcut o astfel de impresie asupra sufletului acestui om? Ceea ce noi găsim aici l-a marcat acum aşa de mult, cum în viaţa lui mai dinainte era un om hotărât cu privire la Lege. El urma acum aceste lucruri minunate cu aceeaşi hotărâre, precum mai înainte era plin de furie în prigonirea sfinţilor lui Dumnezeu şi ai lui Isus glorificat. De unde a venit aceasta? Citeşte Faptele apostolilor 26.8. Aici Pavel se apără înaintea lui Agripa: „Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii?” Observă cum începe el aici. El vorbea unui popor care tăgăduia aceasta. Inimile lor erau împotriva lui Dumnezeu: „În adevăr, eu m-am gândit în mine însumi că trebuie să fac multe împotriva Numelui lui Isus Nazarineanul, ceea ce am şi făcut în Ierusalim; şi pe mulţi dintre sfinţi eu i-am închis în închisori, primind autoritate de la preoţii de seamă; şi, când erau omorâţi, îmi dădeam votul. Şi, pedepsindu-i deseori prin toate sinagogile, îi obligam să hulească. Şi fiind peste măsură de furios împotriva lor, îi persecutam, chiar până în cetăţile din afară.” (Faptele apostolilor 26.9-11)

El nu făcea lucruri pe jumătate, el nu a executat prigonirea din când în când, totdeauna câte ceva, nu, dorinţa lui mare era să facă să dispară de pe suprafaţa pământului orice urmă de Hristos şi de creştini: „Şi, pe când călătoream pentru aceasta spre Damasc, cu autoritate şi împuternicire de la preoţii de seamă, la amiază, pe drum, am văzut, împărate, o lumină mai presus de strălucirea soarelui, strălucind din cer în jurul meu şi al celor care călătoreau împreună cu mine.” (Faptele apostolilor 26.12,13) – este un drum minunat, cum Dumnezeu ne face să cădem pe genunchi, ca să ascultăm de glasul Său. Este ca şi cum El ar fi spus: Acum vreau să fiu ascultat. Voi sunteţi aşa de ocupaţi, aşa de plini de râvnă şi voinţa voastră este aşa de tare în a lucra, dar Eu trebuie să fiu odată ascultat: „Şi, când am căzut noi toţi la pământ”, – ah, prieteni dragi, nu este nici un loc care este aşa de binecuvântat, ca acela să stai culcat la pământ înaintea Domnului. Cunoaşteţi voi punctul, care este cel mai apropiat de cer? Acesta este, să stai culcat la pământ înaintea lui Dumnezeu: „Şi, când am căzut noi toţi la pământ, eu am auzit un glas vorbindu-mi şi spunând în limba evreiască: «Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi? Îţi este greu să dai cu piciorul în ţepuşe». Şi eu am spus: «Cine eşti, Doamne?» Şi Domnul a spus: «Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuţi. Ridică-te dar şi stai pe picioarele tale«” (Faptele apostolilor 26.14-16)

Ah, gândeşte-te la aceasta, priveşte aceste două lucruri, care aici stau împreună: „căzut la pământ” şi „ridică-te”. Acolo este un om care zace la pământ, pe care Dumnezeu poate să-l ridice – jos, pe pământ, jos, în praf, acesta este omul, pe care Dumnezeu poate să-l ridice. Şi nu-i aşa, că şi noi vrem să fim destul de jos pentru Dumnezeu, pentru ca El să ne poată ridica, aşa cum sunt cuvintele Anei de demult: „El ridică din pulbere pe cel sărac, ridică din gunoi pe cel lipsit, ca să-i pună să stea alături de cei nobili. Şi le dă de moştenire un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă” (1 Samuel 2.8). Domnul spune aici: „Ridică-te dar şi stai pe picioarele tale, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al celor pentru care Mă voi arăta ţie” (Faptele apostolilor 26.16), şi aşa mai departe. Ştiţi voi, de ce aceste cuvinte sunt aşa de interesante? Nu este vorba numai de convertirea lui Saul din Tars. Ele erau ultimele cuvinte, pe care Isus le-a rostit vreodată din cer spre pământ. În cartea Faptele Apostolilor capitolul 1 găsim ultimele Sale cuvinte rostite pe pământ, în capitolul 26 sunt ultimele Sale cuvinte adresate din cer direct oamenilor de pe pământ. Şi cu ultimele cuvinte este legat ceva foarte deosebit. Noi ne amintim în mod deosebit cu plăcere de acestea.

Deci, ce s-a petrecut? Hristos, un Hristos glorificat, Omul înviat, El a pus pecetea Persoanei Lui proprii pe inima acestui prigonitor sărman, şi acest Hristos înviat, glorificat i S-a arătat. Cui? Unui om, care cândva a fost Saul din Tars, de care toţi se temeau din cauza prigoanelor şi urii lui. Acum deodată pentru inima acestui om şi pentru gândurile lui nu mai era nimic altceva decât numai Hristos. Hristos S-a întipărit în sufletului lui, în simţămintele lui spirituale, foarte mult. Fiul lui Dumnezeu i S-a arătat. Şi ce spune apostolul aici este aceasta: acest Fiu al lui Dumnezeu umple aşa de mult admiraţia mea, umple sufletul meu, că tot restul nu mai are valoare. – El nu vorbeşte în epistola către Filipeni despre lucruri rele, ci de lucruri bune, pe care le lasă în urma lui. Mulţi oameni s-ar bucura să fie eliberaţi de lucrurile rele. Dar sunt puţini cei care tânjesc să devină liberi de toate lucrurile. Probabil tu renunţi cu plăcere la lucrurile rele, dar eşti tu gata să renunţi la toate lucrurile? Şi tocmai despre aceasta este vorba aici. Pavel nu spune: am privit lucrurile rele o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu, ci: eu privesc toate. Lucrurile, care pentru el erau câştig, nu erau lucrurile cele mai rele. Erau lucrurile bune, şi ce stă acum înaintea lui? „În orice fel ar fi”, aceasta înseamnă: „Eu voi trece prin toate, voi trece prin moarte, vreau să accept martirajul, totul, numai să ajung să fiu una cu acest Domn în acest caracter nou, minunat, al învierii, pe care El l-a introdus prin Persoana Sa – aşa fel ca să ajung la învierea dintre cei morţi.” Vedem aici cum gloria lui Hristos în toată binecuvântarea ei s-a pus pe sufletul apostolului.

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Hristos

Şi apoi el spune: ceea ce eu doresc acum este să-L cunosc pe El. Oricine a cunoscut ceva din Hristos este impresionat de faptul cât de puţin ştie el despre El, şi eu niciodată n-am găsit pe cineva care a gândit că el L-a cunoscut cu adevărat şi că ştia pe deplin cel puţin un singur lucru despre El. Este ca şi cum cineva se urcă pe un munte. La început vârful apare aproximativ aproape, dar cu cât se apropie de vârf, cu atât mai îndepărtat îl vede. Tocmai aceasta vrea să se spună prin cuvintele „ca să-L cunosc pe El”, aceasta este dorinţa sufletului. El a gustat ceva din pacea care rezultă din a fi în Hristos, şi de aceea el spune: „ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui.”

Puterea învierii Lui

Ce înseamnă puterea învierii Lui? Nu cred că ea este puterea prin care El a înviat. Odinioară am gândit, că ar trebui să se spună: „… pentru ca eu să cunosc puterea, prin care El a fost înviat”; nu, eu cred, că tu şi eu ar trebui să fim moral în sufletele noastre, prin har, exemple ale aceleiaşi puteri, deoarece noi am fost înviaţi împreună cu El, am fost aduşi la viaţă împreună cu el. Şi în curând noi vom fi exemple literalmente aşa şi ca fapte istorice ale acesteia, căci noi vom fi înviaţi în trupurile noastre; dar puterea învierii Sale este mai întâi o chestiune morală.

În cartea Faptele Apostolilor capitolul 1 găsim pe Domnul înviat, viu pe pământ, patruzeci de zile după învierea Sa, înainte să meargă la cer. Dar, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, ce are El a face cu pământul, ce înseamnă pământul pentru El? El a lăsat toate în urma Sa, El era un Om înviat aici pe pământ şi toată chestiunea era pentru El încheiată. Desigur lucrurile pământului nu au niciodată în vreun sens importanţă pentru Domnul Isus, dar eu mă folosesc de acest fapt ca să ilustrez ce vreau să spun. El era aici pe pământ, lucrarea Sa cu Israel era încheiată, prezentarea Sa de Sine făgăduinţelor şi speranţelor iudaice se sfârşise, de fapt toată lucrarea Sa cu acest popor se încheiase – totul trecuse. Sistemul iudaic era sistemul lui Dumnezeu până la cruce, dar crucea era sfârşitul acestui sistem şi sfârşitul omului în sens moral. Dar El a fost patruzeci de zile aici pe pământ, şi El a vorbit ucenicilor Lui despre Împărăţia lui Dumnezeu. El i-a lăsat în nădejdile lor pentru timpul în care El mai era încă pe pământ, deoarece, chiar dacă s-a renunţat din punct de vedere moral la sistem, Dumnezeu în harul Său încă mai avea răbdare.

Dar dacă noi aparţinem lui Hristos, noi suntem înviaţi împreună cu Hristos. Şi puterea învierii Lui înseamnă atunci că ea întrerupe pentru noi legătura cu lucrurile actuale, cu lumea şi cu tot ce este aici pe pământ – ce avem noi, tu şi eu, a face cu acestea? Ce interese reale avem noi, dacă avem puterea învierii Lui în sufletele noastre, de lucrurile care aparţin pământului acesta? El nu mai are a face cu lucrurile de aici de jos. El nu aparţine lumii acesteia. El nu are nici un interes de ele. Unde Se află El? Apostolul însuşi ne spune. El spune, cetăţenia noastră, starea, căreia noi îi aparţinem, are existenţa ei definitivă în cer, şi de aceea noi privim spre Domnul Isus ca Mântuitor. Acolo sunt toate speranţele noastre, acolo este patria noastră, acolo suntem noi acasă.

Puterea lucrurilor care ne atrag de la Hristos

Cât de minunată este această mântuire. Credincioşii sunt oameni care au fost scoşi din toată nenorocirea şi ruina care au venit prin primul om. Şi acum ei au fost aduşi la Dumnezeu Însuşi. Prin har noi suntem acum în Hristos, Omul al doilea, ultimul Adam, şi ca unii care suntem aşa – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – avem o poziţie nouă. Această poziţie nouă în Hristos înviat a fost revelată mai întâi prin El Însuşi, atunci când El a înviat dintre cei morţi. Acum El este în glorie, un Om într-o poziţie nouă potrivit planurilor lui Dumnezeu, aceasta este poziţia noastră sau, cum se spune în general, aceasta este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Puterea pentru aceasta este Duhul Sfânt, care a coborât în ziua de rusalii.

Dar noi nu trebuie să amestecăm poziţia cu puterea. Ele nu sunt acelaşi lucru. Este viaţa nouă, este poziţia nouă, este puterea nouă, şi Duhul Sfânt este puterea acestei poziţii noi precum şi puterea acestei vieţi noi. Caracterul învierii Sale ne arată biruinţa completă, pe care Dumnezeu a revelat-o în Fiul Său, în Omul înviat. Şi când Duhul Sfânt S-a coborât în ziua de rusalii, atunci puterea savurării acestora era prezentă. Apostolul spune acum: „… ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui.” Numai aceasta ne scoate din lucrurile de aici şi, prieteni dragi, numai în această putere noi rămânem păziţi de cursele care ne aşteaptă pretutindeni. Noi spunem deseori că pericolul constă în aceea, că noi avem o altă preocupare decât cu Hristos. Aceasta este adevărat.

Dar mai este şi un alt pericol, şi eu cred, că sunt unii care nu au altă preocupare decât cu Hristos, dar care cu toate acestea sunt atraşi. Şi aceasta este la fel de rău, ca şi cum ai avea alte preocupări. Să ne cercetăm singuri! Avem noi o altă preocupare, iubiţi fraţi şi iubite surori? Sunt lucruri care ne atrag? Eu nu cunosc altceva, care să scoată puterea din sufletele noastre, ca acele lucruri care ne atrag, şi eu nu ştiu altceva care să întunece mai mult puterea şi realitatea vie a unui Hristos viu în suflet, ca lucrurile acestea. Voi ştiţi ce este cu lucrurile pământeşti. Un om, care este atras prin ele, nicidecum nu poate face ceva rezonabil. El va fi mânat încoace şi încolo, în toate părţile. Unu lucru este sigur, nimic nu ne poate ţine prin harul lui Dumnezeu liberi de alte lucruri şi elibera de lucrurile care ne atrag, decât numai privirea permanentă la Hristos în glorie. Şi în privinţa aceasta trebuie să fim deosebit de atenţi, să prezentăm inimilor noastre mereu pe Domnul. Domnul se ne dăruiască o gelozie sfântă în sufletele noastre. Este singurul fel de gelozie, pe care noi ar trebui să-l cultivăm. Eu cred, că în lume nu există nimic altceva mai demn de urât şi de dispreţuit ca gelozia. Dar aici este adevărata formă de gelozie, şi anume gelozia asupra inimii noastre, că acolo ar trebui să fie numai Hristos şi lucrurile lui Hristos, care ne preocupă şi anume toate sentimentele noastre, toată puterea noastră.

Domnul să ne dea prin harul Său, să cunoaştem mai bine caracterul învierii Sale şi puterea învierii Sale, din pricina Numelui Său.

 Partea anterioară


Readus de la: Der Charakter und die Kraft der Auferstehung-Christi

Titlul original: „The Character and Power of Christ’s Resurrection“
Prelegerea a treia din seria „The Ressurection of the Lord Jesus from among the Dead“, Londra1886

Traducere: Ion Simionescu

Creşterea spirituală (5)
Drumul spre a deveni matur spiritual

Willem Johannes Ouweneel

cont  pe https://www.soundwords.de/ro/cresterea-spirituala-5-a11320.html

© Bode, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 18.18-26Filipeni 3.7-14Galateni 4.19

Introducere

Într-un anumit sens în această serie de articole noi parcurgem un drum invers. În articolele anterioare am văzut rezultatul final al maturizării, în timp ce noi abia acum vrem să privim drumul care conduce într-acolo. Însă mie mi se pare ca acesta să fie un procedeu logic. Cine face o călătorie trebuie să se întrebe mai întâi unde este ţinta sa, înainte să poată stabili traseul pe care îl are de parcurs. Cine vrea să fie „matur”, trebuie mai întâi să aibă o idee despre felul cum arată maturitatea. Cine vrea să crească trebuie să ştie „spre ce” trebuie să crească. Reciproc desigur prin aceasta nu se spune totul. Este indispensabil să se cunoască ţinta finală; dar este tot aşa de indispensabil să se cunoască şi traseul într-acolo. Cine nu cunoaşte ţinta, nu poate stabili traseul. Dar cine nu ştie traseul niciodată nu va ajunge la ţinta sa. Articolele anterioare au fost importante pentru a cunoaşte ţinta finală a procesului de maturizare. Dar citirea unor astfel de articole poate fi şi foarte deprimantă şi descurajatoare. Cine a ajuns la defileul unui munte şi de acolo poate privi masivul muntos, poate fi foarte descurajat când vede cât de departe este încă ţinta călătoriei lui. Însă ţinta articolelor anterioare nu a fost nicidecum descurajatoare, ci dimpotrivă. Am spune mai degrabă, că aceste articole au vrut să prezinte o ţintă finală, care este aşa de atrăgătoare, că credinciosul nu vrea nimic altceva decât să ajungă la ea.

A vedea înseamnă a urma

Cât de deseori s-ar descurajat Avraam pe drumul credinţei sale, dacă la începutul acestuia nu ar fi văzut pe »Dumnezeul slavei« (Faptele apostolilor 7.2)? Fiecare pas pe drumul credinţei sale era greu, dar fiecare pas era şi un pas mai aproape de slava pe care el a văzut-o la început. Acelaşi lucru găsim şi la apostolul Pavel. La începutul drumului său de credinţă a văzut slava lui Hristos (Faptele apostolilor 22.17,18; 26.13,161 Corinteni 9.1), şi aceasta era aşa de măreaţă, că mai târziu el a scris despre ea: »dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Mai mult decât atât, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Hristos … ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui … alerg înainte căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos … dar una fac: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus« (Filipeni 3.7-14). Slava, pe care Pavel a văzut-o la început, era marea ţintă spre care se arunca în toată viaţa sa: »ca să câştig pe Hristos«; »ca să-L cunosc pe El«; »alerg înainte, căutând să-l apuc«; »alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus«.

Un motiv, pentru care unii creştini nu vor să crească, este acela, că ei „au văzut” puţin sau nu au văzut nimic din această slavă. Ei socotesc ce ar putea eventual să-i coste creşterea, şi deoarece ştiu puţin despre avantajele imense, cheltuielile sunt prea mari pentru ei. Şi de aceea ei nu cresc, cu atât mai mult cu cât „sunt siguri că totuşi vor ajunge în cer”. Tânărul bogat nu a vrut să-L urmeze pe Domnul, deoarece preţul a fost literalmente prea mare pentru el (Luca 18.18-26), şi aceasta a fost din cauză că el a văzut într-adevăr ceva din Isus – căci altfel nu ar fi venit la El, şi nu L-ar fi întrebat de drumul pe care el în realitate ar fi trebuit să-l cunoască -, dar el nu a văzut destul. Uimitor este că acelaşi lucru pare să fie valabil şi pentru Petru imediat după aceea; şi el calculează preţul şi constată că pe partea creditului este prea puţin în comparaţie cu cheltuielile avute (Luca 18.28-30). În chip ciudat pare că Domnul după aceea mai aşează ceva deasupra, spunând unde conduce mersul pe urmele Lui: este drumul prigoanelor, suferinţelor şi răstignirii (Luca 18.31-34)! Ce avea nevoie nu numai tânărul bogat, ci şi ucenicii aveau nevoie devine clar în evenimentul care are loc imediat după aceea: ochii lor trebuiau deschişi (Luca 18.35-43). Orbul din Ierihon şi-a căpătat vederea, şi imediat după aceea citim: »a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu« (Luca 18.43). Imediat după aceea urmează iarăşi o întâmplare legată de „vedere”: Zacheu s-a ascuns într-un pom, şi »căuta să vadă care era Isus« (Luca 19.3). Totul se învârte în jurul „vederii”. Cine o dată a văzut cu adevărat cine este Isus, renunţă la totul pentru El. De aceea Zacheu spune: »Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor; şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit« (Luca 19.8).

 Diferenţa dintre ucenici în Luca 18 şi Pavel în Filipeni 3 este că Pavel stă „după” lucrarea înfăptuită la cruce. Evanghelia după Marcu 10.32 spune despre ucenici: »Ei erau pe drum, suindu-se la Ierusalim; şi Isus mergea înaintea lor. Ei erau uimiţi şi plini de teamă, urmându-L.« Dar în Filipeni 3 Pavel nu este nicidecum fricos să-L urmeze pe Isus, da, el era chiar gata să fie asemenea Lui în moartea Sa! Cum se poate aşa ceva? Prin aceea că Pavel ştie, ce ucenicii în Marcu 10 nu ştiau: învierea şi glorificarea lui Hristos! Pavel a văzut personal pe Domnul înviat şi glorificat. Începând din acest moment el vrea să crească spre El, oricât l-ar putea costa, chiar şi până la moarte. Căci Pavel ştie, că în cele din urmă toate acestea îl vor face să ajungă la Hristos Cel glorificat. Cine a văzut ceva din Hristos Cel glorificat nu este mulţumit numai să-L vadă cândva în glorie. Nu, El vrea deja acum să cunoască mai bine pe acest Hristos, să-L urmeze, să-I slujească şi să-L glorifice, să se asemene cu El, să simtă cu El şi să prezinte Chipul Său în lumea aceasta.

A creşte

„Să devii tot mai mult asemenea lui Hristos” este acelaşi lucru cu „a creşte spiritual”. Ne-am întâlnit de mai multe ori cu acest cuvânt „a creşte”, ca în Efeseni 4.15 şi versetele următoare şi 2 Petru 3.18. În ambele texte Hristos este clar modelul şi ţinta finală a creşterii. Literalmente cuvântul grecesc pentru „a creşte” înseamnă „a se mări, a se înmulţi”. Un copil, care creşte, se măreşte în mărimea corpului. Un creştin, care creşte, se măreşte în cunoaşterea spirituală, în roada Duhului, în capacitatea de diferenţiere, în capacitatea de a purta responsabilitate, în cunoaşterea voii lui Dumnezeu, şi aşa mai departe. Dar înainte de toate: Hristos „se înmulţeşte” în el. Hristos devine tot mai mult vizibil în el. Sau aşa cum Pavel îşi doreşte aşa de frumos cu privire la galateni: »Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi« (Galateni 4.19).

Pavel foloseşte aici o schimbare remarcabilă în vorbirea simbolică. În prima parte a frazei sunt galatenii, care trebuie să fie „născuţi” din nou prin apostol, dar în partea a doua este Hristos, care trebuie să ia chip în (sau între, în mijlocul) galateni. Pavel nu foloseşte aici cuvântul „a naşte”, ci „să ia chip”; acest cuvânt se referă însă la dezvoltarea embrionului în bebi în corpul mamei. Luat în sens riguros, sunt deci galatenii, prin care în cele din urmă Hristos „se va naşte”, însă Pavel este cel care pentru aceasta are durerile naşterii! »Hristos să ia chip« în (sau printre) galateni înseamnă că galatenii încep să arate chipul lui Hristos (compară cu Coloseni 3.10). „Hristos ia chip în noi” înseamnă realmente: „Noi primim chipul lui Hristos.”

Devin iarăşi puţin tehnic, dar se merită. În Romani 8.29 (»pe aceştia i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său«) cuvântul „asemenea” (în limba greacă: symmorphos) este înrudit cu „să ia chip” (morphousthai) din Galateni 4.19. Este intenţia lui Dumnezeu, ca credincioşii să aibă acelaşi „chip” sau „formă esenţială” (morphè) ca Isus Hristos; desigur, nu în ceea ce priveşte dumnezeirea Sa, ci în ceea ce priveşte umanitatea Sa. Filipeni 2.6-7 spune: El avea »chipul lui Dumnezeu« şi a luat »chipul unui rob« (sau sclav). Practic aceasta înseamnă că: »Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.« (2 Corinteni 3.18). Aici expresia »suntem transformaţi« (metamorphoumetha) înseamnă literalmente „a schimba în înfăţişare” (morphè).

Prin faptul că au acceptat minciuna, galatenii erau ameninţaţi să piardă pe Hristos (compară cu Galateni 5.2,4). Hristos S-a născut pentru ei sub Lege (Galateni 4.4) şi S-a dat pe Sine pentru ei (Galateni 1.4; 2.20), ca să-i elibereze din sclavia lumii, a păcatului, a Legii, a morţii şi de spiritul timpului. Toate acestea ameninţau, în ceea ce priveşte pe galateni, să fi fost în zadar, prin aceea că ei stăteau în pericol să se pună sub Lege. Dacă Hristos trebuia din nou să ia chip în ei, aceasta ar însemna ca Evanghelia despre Hristos trebuia să câştige din nou influenţă asupra lor şi El Însuşi îi va elibera din nou din cursele legalităţii. Problemele noastre sunt probabil cu totul altele decât cele ale galatenilor. Dar aceasta nu schimbă nimic în faptul că Hristos vrea şi trebuie să ia „chip” în fiecare din noi. Acesta este nucleul creşterii spirituale.

Cineva ar fi întrebat odată pe renumitul sculptor Michelangelo cum reuşeşte dintr-un bloc de marmură să facă ceva aşa de măreţ, cum ar fi să sculpteze un cal. La aceasta el a dat răspunsul frumos: „O, aceasta este foarte simplu; când încep să lucrez la un astfel de bloc de marmură, dau la o parte tot ce nu este cal.” M-a impresionat ce ilustrare frumoasă este aceasta pentru adevărul biblic, că Hristos trebuie să ia „formă” în credincioşi. Ca să obţină aceasta, Dumnezeu îndepărtează din viaţa noastră „simplu” tot ce „nu este Hristos”.

Sunt şi alte texte în care se întâlneşte expresia „creştere”. Unul din ele îl amintim pe scurt, deoarece de fapt el este un loc paralel la Efeseni 4.15 şi versetele următoare, şi anume Coloseni 2.19: »… ţinându-ne strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu.« Un alt text din epistola către Coloseni cere mai multă atenţie: »De aceea şi noi … nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu« (Coloseni 1.9-10). Partea secundară de propoziţie »aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu« conţine două participii. Aceste două participii constituie într-un anumit sens un rezumat al însuşirilor bune, pe care Pavel le enumeră mai înainte: »să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru«.

Să umbli într-un chip vrednic de Domnul – despre aceasta este vorba. Acesta este rezultatul final al creşterii spirituale. Să umbli în aşa fel, ca El să poată avea plăcere de această umblare. Să umbli motivat de cunoaşterea voii Sale, aceasta înseamnă, de ceea ce El aşteaptă de la noi. Să umbli în orice fel de înţelepciune şi pricepere (sau, înţelegere) duhovnicească, adică să ai »gândul lui Hristos« (1 Corinteni 2.16). Pavel se ruga ca aceasta să se împlinească cu privire la coloseni. El se arată conştient că aducerea unui astfel de rod este posibil numai »cu tăria slavei Lui (a lui Dumnezeu)«. Dar în timp ce el scrie aceste lucruri colosenilor, el pune totodată acest ţel de urmat în responsabilitatea lor. Fără o cunoaştere a propriei responsabilităţi, dar şi a dependenţei de Dumnezeu, nu este posibilă nici o creştere adevărată. Se merită să remarcăm că Pavel nu foloseşte aici vorbirea simbolică, că noi vom fi „purtaţi” de Dumnezeu – cu toate că şi aceasta este adevărat -, ci că noi trebuie să umblăm. Pentru aceasta trebuie noi înşine să punem un picior înaintea celuilalt. Toată puterea pentru aceasta vine de sus, desigur; dar noi trebuie să umblăm. Într-un anumit sens Dumnezeu dă la iveală rodul în noi, dar privit din punctul de vedere al responsabilităţii noastre noi trebuie să aducem rod. Dumnezeu ne revelează voia Sa, cum noi trebuie să acţionăm şi să umblăm, şi El dă naştere în noi la voinţa şi energia care fac posibilă această acţionare şi această umblare (Filipeni 2.13). Dar noi trebuie să acţionăm, noi trebuie să umblăm. Şi cine nu vrea aceasta este şi rămâne un creştin, însă unul care rămâne bebi din punct de vedere spiritual. Aceasta nu este nici spre binecuvântarea lui şi nici spre onoarea lui Dumnezeu.

 Partea anterioarăPartea următoare 

 

De partea celor care pierd

Sydney Long Jacob

© SoundWords, Online începând de la: 30.10.2018, Actualizat: 30.10.2018

Versete călăuzitoare: Isaia 5.4; 49.4Evrei 11.37-39Filipeni 3.82 Timotei 4.16

Isaia 5.4; 49.4: Ce mai era de făcut … şi nu am făcut? De ce … ? … În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic.
Evrei 11.37-39: … au pribegit în piei de oaie, în piei de capră, lipsiţi, necăjiţi, chinuiţi … n-au primit promisiunea.
Filipeni 3.8: … am pierdut toate …
2 Timotei 4.16: … toţi m-au părăsit.

Există astăzi o parte, pe care stau cei care pierd; cine vrea să stea de bună voie pe această parte?

Dumnezeul Scripturii este evident de această parte. El a creat îngerii minunaţi, şi unul dintre cei mai mari dintre ei, probabil cel mai mare dintre ei, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a câştigat de partea lui o mare mulţime de îngeri. El a creat şi alte fiinţe inteligente, şi într-un fel oarecare şi necunoscut au devenit demoni, duhuri necurate, care sunt în jurul nostru şi sunt aşa de numeroşi, că o legiune dintre ei a însoţit un singur om [Marcu 5.1-20].

Dumnezeu a creat lumea, în care trăim, şi stele dimineţii cântau împreună şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie [Iov 38.7]; însă cât de curând s-au schimbat toate acestea! Vrăjmaşul a pătruns în această creaţie frumoasă, şi omul s-a împotrivit lui Dumnezeu, şi până în ziua de astăzi omul crede că Dumnezeu este un Dumnezeu aspru [compară cu Matei 25.24] şi că, pentru a deveni fericit, trebuie să trăieşti cum voieşti.

După probabil aproape o mie şapte sute de ani de punere la probă, Dumnezeu a trebuit să nimicească printr-un potop întreaga rasă de oameni, cu excepţia unei singure familii. El a încredinţat acestei familii misiunea să umple pământul; şi răspunsul ei a fost, că ei au construit turnul Babel, ca să nu fie împrăştiaţi.

El a ales o familie şi un popor şi a făcut tot ce putea face El pentru acest popor, şi după aceea Numele Lui a fost batjocorit prin acest popor printre păgâni [vezi Romani 2.24].

El a trimis pe singurul Său Fiu şi a zis: Îl vor respecta; şi ei L-au luat şi L-au omorât şi L-au scos afară din vie [Marcu 12.1-12].

El a înălţat pe Fiul Său la dreapta Sa şi a trimis pe Duhul Său Sfânt pe pământ şi a înfiinţat Biserica, ca să facă vizibil pe Hristos pe pământ, şi ce s-a întâmplat: ceea ce astăzi poartă Numele sfânt al lui Hristos a devenit taina, Babilonul cel mare, mama curvelor şi urâciunilor pământului [Apocalipsa 17.5].

Nimeni nu este calomniat aşa cum este Dumnezeu, însă Dumnezeu este răbdător. El este dispus să aştepte îndreptăţirea Sa, până când întreg planul Lui a fost realizat. Suntem noi astăzi dispuşi să fim împreună cu Dumnezeu de partea celor care pierd şi să aşteptăm timpul Lui?

Hristos stă astăzi afară, de partea celor care pierd. El, Cel care este numit Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii [Isaia 9.6], a venit în lumea aceasta; şi în loc ca lumea să se plece în adorare, L-a urât pe El şi pe Tatăl Său. La început mulţi s-au simţit atraşi la El. Gândeau că prin El puteau obţine ce dorea carnea lor. Însă El nu era viteazul, pe care ei îl căutau; El era blând şi smerit cu inima [Matei 11.29]. El nu li Se potrivea; El nu a vrut să Se aşeze în fruntea poporului iudeu şi nici nu voia să îndepărteze jugul roman şi să se aşeze pe tronul lui David. Mai marii pământului s-au ţinut încă de la început departe de El; săracii, care la început veneau în cete la El, au căzut. El nu avea nimic unde să-Şi pună capul [Luca 9.58]. În final au rămas cu El câţiva puţini adepţi neînsemnaţi, care Îl iubeau şi ţineau la El, cu toate că ei nu-L puteau înţelege. Ei L-au părăsit în ceasul celui mai mare necaz al Lui şi au fugit, şi ca făcător de rele a fost expus dispreţului şi condamnării. Dumnezeul, în care El S-a încrezut, nu a întreprins nimic ca să-L salveze, şi El a scos strigătul de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” [Matei 27.39-46]. Cine s-ar fi putut aştepta ca acesta să fie sfârşitul vieţii Lui pe pământ, că omul va respinge în felul acesta pe Dumnezeul creator, care venise în carne ca să binecuvânteze pe oameni în har şi adevăr?

Începând din acea zi a răstignirii lumea nu L-a mai văzut. Şi cu toate că El a fost înălţat în glorie şi a trimis pe Duhul Sfânt pe pământ, în timp ce El lucrează neîncetat să se manifeste din nou în inimile alor Săi – cât de sărăcăcios este totuşi rezultatul. Abia a fost formată o mărturie a Duhului şi încredinţată omului, că omul a şi stricat-o; şi acum sunt ultimele zile ale Bisericii pe pământ. Ultima activitate deosebită a Duhului a avut loc, şi aceia, care spun despre ei înşişi, că au primit această mărturie, au eşuat mult mai grav decât părinţii lor; acum mai rămâne numai ca Hristos să-Şi ocupe locul ca Martorul credincios şi adevărat şi El stă afară înaintea uşii şi bate, dacă cumva înăuntru este cineva care să-I deschidă.

Da, Hristos stă astăzi de partea celui care pierde. El este răbdător şi poate aştepta după îndreptăţire, până când El a făcut întreaga voie a lui Dumnezeu. Suntem noi dispuşi să avem răbdarea lui Hristos?

Sfinţii adevăraţi şi credincioşi sunt întotdeauna de partea celui care pierde – începând din momentul când Abel cel drept a fost omorât de fratele lui, până în timpul (care este încă în viitor), când sfinţii vor birui prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu-şi vor iubi viaţa până în moarte [Apocalipsa 12.11].

Sfinţii din antichitate erau de partea celui care pierde (cu puţine excepţii de scurtă durată). Ei au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu ferăstrăul, ispitiţi, ucişi de sabie, au pribegit în piei de oaie, în piei de capră, lipsiţi, necăjiţi, chinuiţi (ei, de care lumea nu era vrednică), rătăcind în pustiuri şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului [Evrei 11.37-38]. Ei erau în lumea aceasta evident de partea celui care pierde, cu toate că era timpul chemării pământeşti. Pot atunci aceia, care au chemare cerească, să fie undeva de altă parte decât de partea celui care pierde, dacă ei sunt veritabili? Nu este astăzi aşa, că numai aceia care îşi pierd viaţa din pricina lui Hristos pot s-o salveze [Luca 9.24]?

Omul a ratat permanent; lupi au pătruns în turmă, şi s-au sculat bătrâni şi au învăţat lucruri stricate [Faptele apostolilor 20.29,30]. Puterea şi autoritatea în lumea aceasta au fost dintotdeauna şi sunt încă de partea celor mulţi, şi minoritatea trebuie să sufere. Astăzi nu este mai plăcut decât atunci, să fi respins, dar „fericiţi sunteţi voi când oamenii vă vor urî şi când vă vor alunga dintre ei şi vă vor defăima şi vor lepăda numele vostru ca rău, din cauza Fiului Omului” [Luca 6.22].

Poate fi timpul actual o excepţie? Imposibil. Poate ultima mărturie să se dovedească a fi mai bună decât cea de demult? Imposibil. Adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu trebuie şi astăzi să se dea mulţumiţi să stea de partea celui care pierde. Ei trebuie să fie prigoniţi; ei nu au nici o putere să prigonească, ei sunt cei puţini, cei slabi; ei trebuie să sufere, ei trebuie să fie judecaţi de tribunale omeneşti, ei trebuie să fie socotiţi şi astăzi în rândul făcătorilor de rele. Este ziua răbdării lui Dumnezeu, a îndelungei-răbdări a lui Hristos; cerul deasupra capetelor noastre este mut. Ei trebuie să se dea mulţumiţi să spună: „Suntem săraci, suntem slabi, suntem fără importanţă, însă noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Noi am dori cu plăcere să dovedim tuturor oamenilor dragoste şi amabilitate, dar noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu.”

Astfel de oameni nu pot ameninţa cu toiagul autorităţii; singurul toiag, pe care ei îl cunosc, este toiagul harului preoţesc şi al slujirii plăcute. Ei niciodată nu vor prigoni; ei vor suferi şi vor fi mulţumiţi să stea astăzi de partea celui care pierde, căci ei ştiu că partea celui care pierde astăzi va fi partea celui care câştigă, atunci când Hristos va primi dreptul Său, când primii vor fi ultimii şi ultimii vor fi primii, când fiecare masă se va roti cu 180 de grade şi când aceia care sunt astăzi defăimaţi vor fi în ziua aceea cu Hristos în glorie.

Întrebăm iarăşi: Cine este dispus să stea astăzi împreună cu Dumnezeu şi cu Hristos de partea celui care pierde?


Tradus de la: Die Verliererseite

Titlul original: „The Losing Side“ din „Part 3: Collected Writings“
pe Faithful Sayings, The Central Bible Truth Depot (London)
Sursa: http://stempublishing.com/authors/Jacob/Jacob_Losing_Side.html

Traducere: Ion Simionescu

Perioada de timp actuală şi cea viitoare (15)
Creaţia

Botschafter

© SoundWords, Online începând de la: 28.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

În veacul actual toată creaţia suspină şi zace în durerile naşterii; ea este supusă deşertăciunii (nu de bună voie, ci din cauza celui care a supus-o), având speranţă (Romani 8.18-22). Căci într-adevăr, când omul, împreună cu toată creaţia, al cărei cap era, prin neascultare a rupt legătura care îl lega de Dumnezeu, i s-a spus: „Blestemat este pământul din cauza ta; cu trudă vei mânca din el în toate zilele vieţii tale; şi îţi va da spini şi mărăcini; şi vei mânca iarba câmpului. În sudoarea feţei tale vei mânca pâine, până te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat; pentru că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3.16-19). Aceasta este originea suspinului şi a dorinţei vii a creaţiei. Începând din momentul acesta pământul, care hrănea pe om cu roade minunate, s-a acoperit cu spini şi pălămidă; şi omul a primit hrana din pământ numai prin aceea că l-a lucrat în sudoarea feţei sale. Animalele, care mai înainte au venit la Adam, şi cărora el le-a dat nume, fugeau când îl vedeau sau se luptau cu el, ca tiran al lor. Oboseala, de care suferea trupul său, sudoarea, care curgea pe faţa lui, i-a amintit că el poartă în sine boala şi moartea; căci începând de atunci viaţa pentru om era numai o luptă împotriva morţii. El a intrat cu lacrimi şi suspine în ea, şi tot aşa a ieşit din ea.

Durerile creaţiei au crescut prin răzvrătirea omului. De exemplu nu poate fi pus la îndoială, că potopul a schimbat radical starea creaţiei, prin aceea că a slăbit puterea fiinţelor vii şi le-a scurtat viaţa. Dacă până atunci ceea ce creştea era suficient ca hrană pentru om, după aceea i-au fost date şi animalele ca hrană, ca el să se hrănească cu carnea lor. Dacă, aşa cum se poate presupune, atunci a plouat pentru prima dată, acela trebuie să fie şi timpul în care au început furtunile şi inundaţiile, care începând de atunci au pustiit deseori pământul. Şi câtă umilire şi oboseală a adus încurcarea limbilor, ca urmare a răzvrătirii omului la Babel? Câte războaie nu a pricinuit ea prin despărţirea familiilor, în mod deosebit a naţiunilor care se invidiau una pe alta? Nu sunt în cele din urmă păcatele Sodomei, Ninivei, Israelului, care au transformat cele mai frumoase regiuni ale pământului în pustiu?

Da, întreaga creaţie aşteaptă şi suspină. Suspină animalele, care se sfâşie unele pe altele, care la rândul lor urmăresc pe oamenii cu o poftă nesăţioasă, ca să-şi satisfacă plăcerea; ele sunt tovarăşii lor de lucru şi de suferinţă şi deseori au ca plată nimic mai mult decât un tratament barbar şi blesteme. Suspină plantele, cu toate că în minunăţia lor vestesc încă gloria Creatorului, totuşi ele şi-au pierdut prima lor frumuseţe şi suferă astăzi de boli ciudate. Suspină pământul, care a fost blestemat la început şi începând de atunci a suferit schimbări din cauza păcatului locuitorilor lui, care începând din zilele lui Abel deseori a băut sângele omului vărsat prin mâna fratelui, care în fiecare zi încă primeşte sudoarea şi lacrimile noastre şi care în cele din urmă se deschide ca un loc mare de înmormântare, ca în sânul lui să ascundă stricăciunea noastră. Toate suspină împreună; dar Creatorul nu le-a creat pe toate pentru a suspina, El, care este dragoste; şi cu siguranţă întreaga creaţie nu a creat-o în această stare, atunci când El s-a uitat şi iată, totul era bun! Totul suspină în speranţa să fie eliberate cândva de robia stricăciunii, ca să aibă parte de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu.

Şi de asemenea şi noi, cauza suspinului, noi, cei care prin trupul nostru neputincios aparţinem acestei creaţii, care suspină, dar care prin Duhul suntem traducătorii raţionali ai suspinelor ei de neînţeles; şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea, şi anume răscumpărarea trupului nostru. Atunci suspinele noastre vor înceta, când Acela, „pe care noi Îl aşteptăm din cer, va schimba trupul stării noastre smerite, ca să-l facă asemenea trupului Său de slavă”. Atunci şi eliberarea creaţiei va fi aproape; căci puterea prin care El va glorifica ultima părticică a trupului nostru supus putrezirii El o va folosi curând după aceea „ca să-Şi supună toate lucrurile” (Filipeni 3.20-21). După ce Boaz cel puternic şi ceresc va lua-o pe Rut moabita, El nu va întârzia să cumpere şi moştenirea ei. „Atunci”, aceasta înseamnă în veacul viitor, după ce Domnul a lovit pământul cu nuiaua gurii Sale şi a omorât pe cel rău cu suflarea gurii Sale, „lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied; şi viţelul şi puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş. Şi vaca va paşte cu ursoaica, puii lor se vor culca împreună, şi leul va mânca paie ca boul. Şi pruncul care suge se va culca la gura scorburii năpârcii, şi copilul înţărcat îşi va întinde mâna în vizuina viperei” (Isaia 11.6-8). „În ziua aceea”, spune Domnul cu privire la aleşii Săi, „voi face legământ pentru ei cu fiarele câmpului şi cu păsările cerurilor şi cu târâtoarele pământului. Şi voi zdrobi din ţară arcul şi sabia şi războiul; şi-i voi face să locuiască în siguranţă” (Osea 2.18). Numai şarpele singur pare să trebuiască să facă excepţie de la aceasta, pentru a rămâne o mărturie veşnică a înşelăciunii, a cărei unealtă el era (Isaia 65.25). „Pustiul şi ţara uscată se vor bucura, şi pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul. Va înflori din belşug şi se va bucura, da, cu bucurie şi strigăt” (Isaia 35.1-2). „Munţii şi dealurile vor izbucni în cântări înaintea voastră şi toţi copacii câmpului vor bate din palme. În locul spinului va răsări chiparosul şi în locul urzicii va răsări mirtul. Şi aceasta va fi pentru Domnul un nume, un semn pentru totdeauna, care nu se va stinge” (Isaia 55.12-13).

Chiar şi moartea, acest izvor al întristării şi suspinului, nu va fi ea înlăturată în acest veac, cel puţin pentru cei drepţi? Aceasta este probabil, dacă ţinem seama că este vorba categoric numai despre moartea celui păcătos, care, dacă moare la vârsta de o sută de ani, va fi încă tânăr; dimpotrivă cu privire la cei drepţi se spune: „Şi locuitorul nu va zice: „sunt bolnav”. Nu va mai fi acolo prunc care să trăiască puţine zile, nici bătrân care să nu-şi împlinească zilele. … Zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacului şi aleşii Mei se vor bucura de lucrarea mâinilor lor” (Isaia 33.24; 35.10; 65.19-22). Ştim însă că copacii trăiesc până la o mie de ani, o perioadă de timp de care s-au apropiat şi primii oameni, fără însă s-o ajungă. Probabil acesta este şi sensul cuvintelor lui Isus adresate Martei: „Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nicidecum nu va muri, niciodată” (Ioan 11.25-26). Aceia care au crezut în Domnul şi vor trăi atunci când va începe veacul viitor, nu vor muri pe toată durata acestui veac viitor, şi aceia care au murit vor învia în acel moment, aşa cum Domnul a spus în altă parte: „cei socotiţi vrednici să aibă parte de veacul acela şi de învierea dintre morţi … nu mai pot muri, pentru că sunt ca îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20.35-36).

Oricum ar fi, acestea vor fi „timpuri de înviorare de la faţa Domnului” (Fap. 3.19) pentru o creaţie obosită. Astfel ea va fi eliberată de robia stricăciunii, ca să fie în libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Căci în timp ce astăzi satan şi îngerii lui, stăpânitorii acestei lumi întunecate, exercită de sus influenţa lor rea, atunci Adunarea respectiv Biserica unită cu Capul ei în locurile cereşti va fi canalul binecuvântărilor, care se vor răspândi peste întreaga creaţie. Atunci se va cânta: „Lăudaţi pe Domnul Lăudaţi pe Domnul din ceruri! Lăudaţi-L în locurile înalte! Lăudaţi-L, toţi îngerii Săi! Lăudaţi-L, toate oştirile Sale! Lăudaţi-L, soare şi lună, lăudaţi-L, toate stelele luminii! Lăudaţi-L, ceruri ale cerurilor şi voi, ape, care sunteţi mai presus de ceruri. Să laude Numele Domnului; pentru că El a poruncit, şi au fost create. Şi le-a aşezat în vecii vecilor; a dat o hotărâre şi nu va trece. Lăudaţi pe Domnul de pe pământ, voi, monştri ai mării şi toate adâncurile; foc şi grindină, zăpadă şi abur, vânt al furtunii care împlineşti Cuvântul Său, munţi şi toate dealurile, pomi roditori şi toţi cedrii, fiare şi toate vitele, reptile şi păsări înaripate, împăraţi ai pământului şi toate popoarele, cei mari şi toţi judecătorii pământului, feciori şi fecioare, bătrâni şi tineri: să laude Numele Domnului, pentru că Numele Său este foarte înălţat; măreţia Sa este mai presus de pământ şi de ceruri!” (Psalmul 148).


Tradus de la: Der gegenwärtige und der zukünftige Zeitlauf (15) (Botschafter)

Articol apărut în franceză: Mesagerul mântuirii în Hristos – anul de apariţie 1857

Traducere: Ion Simionescu

Perioada de timp actuală şi cea viitoare (6)
Răpirea Adunării (Bisericii)

Botschafter

© SoundWords, Online începând de la: 28.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Tesaloniceni 4.14-18

1 Tesaloniceni 4.14-18: Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.

În cuvintele acestea avem revelarea cea mai clară şi mai desăvârşită referitoare la răpirea Adunării. În ele ne sunt prezentate trei lucruri, care vor fi împlinite de Domnul la timpul Său:

  1. Învierea mădularelor Adunării care până în momentul acela au adormit,
  2. transformarea mădularelor rămase în viaţă,
  3. răpirea atât a unora cât şi a celorlalţi, pentru întâmpinarea Domnului.

Cu privire la punctul 1

Faptul că vor avea loc mai multe învieri diferite una de alta rezultă deja din expresia: „Învierea dintre morţi” (Fap. 4.2Luca 20.35Filipeni 3.11). Ea ne este însă explicată în mai multe afirmaţii deosebite; de exemplu Luca 14.14: „Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.”

Luca 20.35-36: „Dar cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” Aceasta nu este învierea tuturor morţilor, căci numai unii vor fi consideraţi vrednici de această înviere precum şi de veacul acela; şi deoarece ei urmare acestei învieri sunt ca îngerii – sunt „fii ai lui Dumnezeu, deoarece sunt fii ai învierii” – aşa cum Isus Hristos Însuşi prin înviere a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu (Romani 1.4).

Filipeni 3.11: „Ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” Pavel nu ar fi putut vorbi în felul acesta dacă ar fi numai o singură înviere, la care ar ajunge atât cei drepţi cât şi cei nedrepţi în acelaşi fel şi fără vreun efort.

Învăţătura, pe care Pavel o dă corintenilor cu privire la ordinea în care are loc învierea este în deplină concordanţă cu ideea referitoare la o înviere specială a Adunării la venirea viitoare a lui Hristos, după care urmează o altă înviere pentru restul morţilor, aşa cum vom vedea îndată. „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. (În nici un caz aceasta nu se poate referi la cei răi.) În urmă, va veni sfârşitul” (1 Corinteni 15.22-24).

Să rămânem un moment la Ioan 5.28,29, deoarece locul acesta este deseori citat ca dovadă pentru o singură înviere, şi să încercăm să înţelegem corect gândurile Domnului exprimate aici. Isus, acuzat de iudei de hulă împotriva lui Dumnezeu, deoarece El S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu, se justifică prin aceea că El arată că Tatăl a dat putere Fiului ca să facă tot ce face Tatăl. Tatălui însă ai aparţine darea vieţii, învierea şi judecata; şi Fiul face pe deplin aceleaşi lucruri, aşa cum citim începând cu versetul 24: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Aceasta este aducerea la viaţă a morţilor spiritual prin credinţa în cuvântul lui Isus. Prin aceasta am spus totul despre această temă.

„Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care-L vor asculta vor învia.” Nu merge Domnul acum mai departe, prin aceea că repetă gândul amintit mai înainte, şi nu include El în acesta şi învierea trupului acelora care în sens spiritual au fost făcuţi vii prin credinţa în cuvântul Său? Dacă nu ar fi aşa, atunci acest verset nu ar avea nimic de adăugat la cel anterior. Însă sub această premisă expresia „vor învia” este cu atât mai bine aleasă, cu cât ea desemnează atât transformarea sfinţilor în viaţă, în care ce este muritor a fost înghiţit de ce este nemuritor (2 Corinteni 5.4), cât şi învierea sfinţilor morţi, care vor ieşi din mormintele lor. Este într-adevăr adevărat că Isus desemnează momentul acesta cu cuvintele: „vine ceasul, şi acum a şi venit”, un mod de exprimare pe care El l-a folosit în discuţia cu femeia samariteancă, ca să descrie timpul Adunării (Ioan 4.23). Aceasta are loc aşa, pentru că realmente învierea minunată a Adunării este revelarea deplină a vieţii lui Hristos, care începând de acum este în ea (Coloseni 3.3-4). Învierea ei nu este despărţită prin nici un eveniment sau printr-o perioadă intermediară de ceasul pelerinajului ei aici jos pe pământ. Ea este numai ultima „clipă”, ultima „clipeală” a acesteia (1 Corinteni 15.52). De ce ea ar trebui să fie despărţită în cuvintele Domnului?

„Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine” (versetul 26). Aceasta aminteşte de cuvintele lui Isus adresate lui Petru: „Pe această Piatră (pe Fiul Dumnezeului celui viu) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16.18). Ca Fiu al Dumnezeului celui viu am viaţa în Mine, aşa cum Tatăl are viaţa în Sine Însuşi; şi aşa cum Eu am viaţa, tot aşa o vor avea şi aceia care Îmi aparţin. Aşa cum Eu am ieşit biruitor din Hades, tot aşa şi ei vor ieşi din el. Pentru că Eu trăiesc, şi ei vor trăi. „Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3.3-4).

„Şi El I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului” (versetul 27). După învierea minunată şi înălţarea la cer a Adunării prin glasul „Fiului lui Dumnezeu” vine judecata exercitată prin „Fiul Omului”; o judecată care se extinde de la judecata asupra naţiunilor, la venirea Sa, până la judecata asupra morţilor mari şi mici înaintea marelui tron alb.

„Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (versetele 28 şi 29). Nu vă miraţi de faptul că Fiul Omului va judeca, căci Lui I se cuvine şi să învieze morţii. „Vine ceasul …” Ceasul Adunării, taina ascunsă, a durat deja 1800 de ani [articolul este din anul 1856; nota redacţiei]; şi noi nu putem spune cât va mai dura. Şi nimic nu este împotriva gândului că ceasul, despre care este vorba aici, nu va mai dura cel puţin o mie de ani; şi el este atât un ceas al învierii cât şi un ceas al judecăţii. – La început va avea loc aceeaşi înviere, la venirea Fiului Omului, imediat după necazul cel mare. Despre această înviere – sau cel puţin despre o parte a celor înviaţi, şi anume aceia care înviază pentru viaţă – vorbeşte Isus în Luca 20.35; căci aici totul poartă un caracter iudaic. Această învierea era aceea pe care Daniel a văzut-o în capitolul 12.2 (şi nu Adunarea), deoarece ea are loc după necazul cel mare. De altfel şi profetul spune în locul acesta: „mulţi” (nu toţi), „care dorm în ţărâna pământului”. Deci nu corespunde în totalitate cu ceea ce a spus Isus: „Toţi cei din morminte …”. Aceasta este aşa, căci realmente după o mie de ani are loc învierea acelora care până atunci au rămas în morminte, ca să apară înaintea marelui tron alb. Expresia Domnului: „Toţi cei din morminte”, desemnează, după cum mi se pare mie, totalitatea acestora, în afară de adunarea celor înviaţi, şi anume a tuturor, fără să lipsească măcar unul.

Însă înainte de toate avem în Apocalipsa 20.4-6 două învieri clar diferenţiate între ele: „Întâia înviere”, care eliberează pentru totdeauna de puterea morţii, şi „învierea celorlalţi morţi”. Aflăm de asemenea, ceea ce nu se spune niciunde în altă parte, că între aceste două învieri este o perioadă de timp de cel puţin o mie de ani.

Se va spune că această primă înviere ar fi o înviere spirituală? Atunci şi a doua înviere, care constă din „ceilalţi morţi”, ar trebui să fie de asemenea spirituală; căci această expresie „ceilalţi morţi” arată că aceştia au aceeaşi natură cu morţii care au ieşit deja mai înainte dintre ei; şi în acest caz nu ar fi o înviere. De altfel în prima parte a versetului 4 găsim Adunarea: „Şi am văzut nişte scaune de domnie şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata” (vezi şi 1 Corinteni 6.2). Vedem apoi alţi sfinţi, care de asemenea constituie o parte a învierii, dar care nu aparţin Adunării, deoarece ei au trecut prin necazul cel mare, pentru care Adunarea are făgăduinţa să fie păzită de ceasul lui. Ei nu s-au închinat nici înaintea fiarei şi nici înaintea chipului ei şi nu au primit semnul nici pe fruntea şi nici pe mâna lor. Nu sunt aceia despre care este vorba în Apocalipsa 6.9-11, atât cei care au fost omorâţi deja atunci, cât şi cei care vor fi omorâţi începând din momentul acela?

Deci părerea obişnuită despre o singură înviere simultană a celor drepţi şi celor nedrepţi, care trebuie să aibă loc în momentul dinaintea ultimei judecăţi, nu este justificată, dacă cercetăm serios întrucâtva locurile din Scriptură care se referă la această temă.

Dacă este numai o singură înviere, care are loc în momentul când cerul şi pământul vor dispărea dinaintea scaunului de domnie mare şi alb (Apocalipsa 20.11-13), cum se poate atunci explica Romani 8.18-23, unde readucerea la viaţă a acestei creaţii este legată evident de răscumpărarea trupurilor sfinţilor, şi anume de învierea lor? Cum se pot explica locuri ca cele din Matei 19.28-291 Corinteni 6.2Apocalipsa 2.26-27Isaia 25.8-10, comparate cu 1 Corinteni 15.54? Într-adevăr vedem în Isaia 25.8-10 că, după ce moartea a fost înghiţită de biruinţă, Domnul va călca Moabul în picioare, cum este călcat în picioare paiul în bălegar. Însă aceste cuvinte sunt folosite în 1 Corinteni 15.54 pentru învierea sfinţilor, aşa că, după ce această înviere a avut loc, Moab va fi călcat în picioare. Se încearcă explicarea acestui fapt în sistemul unei singure învieri!

Nu numai Adunarea va învia înaintea celor răi, care vor fi păstraţi legaţi în legăturile morţii până la judecata finală, ci şi – când Fiul Omului va veni în slava Sa ca să judece lumea şi să elibereze pe Israel – sfinţii acestui popor şi alţii, care erau în legătură cu El, vor învia, ca să aibă parte de Împărăţie, precum şi, după cum se pare, să judece răul. Atunci va învia Daniel, Isaia şi mulţi alţii, şi ei vor avea „partea lor la sfârşitul zilelor”.

Însă unii vor fi treziţi ca să aibă parte de ocară şi ruşine veşnică, căci „a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul” (Apocalipsa 11.18Isaia 25.8; 26.19,21Daniel 12.2,13Matei 11.20-25; 12.41-42Luca 10.2-14; 11.30-332 Timotei 4.11 Petru 4.5). Atunci va avea loc în sfârşit eliberarea lui Israel prin Fiul Omului aflat în glorie, şi învierea sfinţilor morţi ai acestui popor este numai primul act al acestei eliberări, aşa cum învierea morţilor Adunării este primul act al salvării Adunării.

Aceste învieri diferite sunt într-adevăr uneori rezumate în două învieri: învierea celor drepţi şi învierea celor nedrepţi (Ioan 5.29) sau în întâia înviere şi învierea celorlalţi morţi (Apocalipsa 20). Şi într-adevăr în ceea ce priveşte caracterul celor înviaţi sunt numai două categorii, drepţi şi nedrepţi – şi anume cei care înviază pentru viaţă şi cei care înviază pentru judecată. La fel în ceea ce priveşte timpul acestor învieri ele se pot rezuma în două: unii vor învia la venirea Domnului (în sensul general al cuvântului, fără a diferenţia venirea Sa pentru Adunare şi venirea Sa pentru Israel) şi alcătuiesc împreună „întâia înviere”; cealaltă o constituie „ceilalţi morţi”.

Oricare ar fi greutăţile legate de această temă, dacă se doreşte să fie înţeleasă, rămâne totuşi clar (şi aceasta vrem în principal să prezentăm) că învierea Adunării este total diferită de învierea celor răi, atât în ceea ce priveşte timpul, cât şi în ceea ce priveşte principiile după care are loc.

În ceea ce priveşte timpul, cei răi – cu excepţia acelora care erau în relaţie cu Israel şi care vor fi judecaţi în momentul salvării acestui popor – rămân în legăturile morţii, până când Domnul îi va chema la judecată înaintea marelui tron alb. Adunarea, ca cel dintâi rod al creaţiei noi, va învia înainte de împlinirea veacului, la venirea Domnului, şi va fi răpită spre a-L întâmpina. „Dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai Lui” (1 Corinteni 15.23).

În ceea ce priveşte principiile după care au loc, cei răi vor învia prin puterea de nebiruit a Domnului, care îi cheamă la judecată. Cei care au fost deja îndreptăţiţi, Adunarea devenită părtaşă vieţii spirituale a Capului ei înviază prin apropierea acestui Cap minunat, care face parte de viaţa Sa trupească mădularelor Sale care dorm în ţărâna pământului. Cei care au adormit în Hristos sunt ca un trup solidificat, care primeşte iarăşi viaţă şi se ridică la apropierea Capului viu, care îl cheamă şi care vine ca să fie unit cu El.

Cu privire la punctul 2

„Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh.” Chiar dacă aici nu se spune direct despre transformarea celor în viaţă, totuşi aceasta se subînţelege: căci noi nu putem fi răpiţi cu aceste trupuri grele şi neputincioase să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi nu putem locui cu ele în cer şi savura bucuria Sa. Pavel spune în altă parte: „Carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu şi nici putrezirea nu poate moşteni neputrezirea.” El adaugă totodată: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: ‚Moartea a fost înghiţită de biruinţă’” (1 Corinteni 15.50-54). „Atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3.2).

„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3.20-21).

Drept urmare Pavel aştepta transformarea şi nu moartea, aşa cum spune el în 2 Corinteni 5.4: „Nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă”; cu toate că el era gata pregătit să treacă prin moarte, dacă Dumnezeu îl va chema la aceasta; ceea ce îi părea să fie mult mai bine, decât să fie în trupul acesta departe de Domnul (Filipeni 1.21-24).

Dar în loc să se păstreze această aşteptare despre care vorbeşte Pavel şi împreună cu el să se repete: „Nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi”, nu s-au ruşinat să-l acuze de minciună, spunând: un lucru este sigur, că noi toţi trebuie să murim; şi astfel sufletele şi inimile creştinilor au fost îndepărtate de la aşteptarea Domnului,-  aşteptare, care după har, este imboldul cel mai puternic al oricărei devotări şi al oricărei ascultări cu bucurie –, ca să le îndrepte spre moarte, la această plată a păcatului, care la urma urmei poate aduce numai o ascultare constrânsă şi înrobitoare. Însă se spune deseori, crezându-se că se citează un cuvânt din Scriptură, că tuturor oamenilor le este rânduit să moară o dată. Dar Cuvântul nu spune aceasta, căci atunci ar fi în contradicţie cu sine însuşi. El spune: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9.27-28).

Corespunzător ni se spune că este rânduit oamenilor, celor mai mulţi oameni, să moară o singură dată, şi totodată ni se aminteşte că Hristos va fi văzut, nu cu privire la păcat, de unii a doua oară, deci care nu vor muri, şi anume de aceia care, aşteptându-L să le aducă mântuirea, vor trăi în momentul venirii Sale.

Cu privire la punctul 3

În acest moment, în această clipeală din ochi, atât cei înviaţi cât şi cei transformaţi „vor fi răpiţi toţi împreună, în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh”. Enoh şi Ilie au avut deja privilegiul să părăsească pământul, ca să se înalţe la cer, fără să treacă prin moarte. Enoh, după cum se pare, nu a avut martori ai răpirii sale, despre care noi nu cunoaştem detalii. Ilie, ca proroc al legământului, care a fost dat însoţit de furtună, fulgere şi tunete, a fost răpit la cer într-un vârtej de vânt, într-un car de foc şi cai de foc. Isus ca Mijlocitor al unui legământ mai bun, un legământ al harului, a fost răpit în nor. Adunarea, trupul Lui, va fi răpită la fel ca El.

De altfel nu va fi o transformare înceată şi dureroasă, aşa ca un cocon, al cărui nou născut trebuie să-şi scutere somnul lui lung şi aripile neîndemânatice, înainte ca el să poată să se ridice bucuros în văzduh. Nu va nici măcar aşa cum a fost la învierea lui Lazăr, care a ieşit din mormântul lui înfăşurat în făşiile de pânză, care au trebuit să fie desfăcute, ca să poată merge. Într-o clipă, într-o clipeală va avea loc această înviere a sfinţilor morţi şi transformarea sfinţilor vii, aşa cum va fi fără îndoială şi răpirea pentru întâmpinarea Domnului.

Aşa se va împlini făgăduinţa frumoasă, pe care Domnul a dat-o ucenicilor Săi, înainte ca El să-i părăsească: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14.2,3).

În felul acesta se desăvârşeşte în final lucrarea lui Dumnezeu în aleşii Săi. Această desăvârşire este totodată ultimul cuvânt al chemării noastre cereşti, fără de care noi niciodată nu am fi avut o noţiune clară şi desăvârşită despre ea.

Adunarea este Eva cerească, care, după ce a fost luată din coasta soţului ei, în timp ce El stătea pe scaunul de domnie al Tatălui Său, la trezirea Sa Îi va fi prezentată ca soţie minunată, „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5.27).

Deoarece Dumnezeu ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii, atunci El ne-a „adus la viaţă, ne-a înviat şi ne-a pus să şedem în locurile cereşti” , căci „pe aceia, care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi” (Romani 8.29Efeseni 1.2-3; 2.5-6). Însă acest plan al dragostei libere şi plină de har a Tatălui a început Fiul să-l îndeplinească în noi, atunci când El ne-a atras la Sine şi prin credinţă ne-a unit cu Sine. Aşezaţi astfel în părtăşie cu El, noi am primit într-o anumită măsură felul Lui de gândire şi suntem o reflectare a chipului Său. El vrea să desăvârşească aceasta, prin aceea că aduce la viaţă trupurile noastre moarte şi le transformă în asemănare cu trupul Său minunat. Domnul ne-a despărţit deja de lume într-o anumită măsură, prin aceea că ne-a făcut să vedem nimicnicia şi stricăciunea ei şi a atras spre Sine sentimentele şi înclinaţiile noastre. Şi aceasta vrea El să desăvârşească, prin aceea că El ne ia la Sine pe nori în afara lumii.

Instrumentul folosit de Domnul pentru această lucrare demnă de admiraţie este totdeauna acelaşi, şi anume Cuvântul Său. Cuvântul Său, venit probabil din gura unui credincios slab şi dispreţuit de lume, este cel care ne face vii şi ne desparte de lume, ca să ne lege cu El. Cuvântul Său va fi de asemenea cel care, dar ca strigăt poruncitor, va răsuna din cer cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, care va aduce la viaţă ultima părticică a trupului nostru şi ne uneşte cu El pentru totdeauna. Aceia care au auzit glasul Său, care i-a chemat la credinţă şi pocăinţă, şi i-au dat ascultare, vor auzi glasul Său minunat ori în morminte, şi vor ieşi afară din ele, ori în slăbiciunea trupului acesta muritor, şi vor fi transformaţi. Dimpotrivă aceia care au refuzat să audă glasul Său şi să-i dea ascultare, când acesta i-a chemat la pocăinţă, vor rămâne în legăturile morţii, până când vor învia pentru judecată.

În felul acesta, Doamne Isuse, cuvântul Tău, glasul Tău binecuvântat împlineşte totul în toţi ai Tăi, aşa cum Tu ai spus: „Oile Mele ascultă glasul meu şi Mă urmează.”

Cu cât mai frumos şi mai plăcut ne-ar răsuna glasul plăcut al lui Isus, dacă totdeauna ne-am gândi că el va răsuna în curând în nori, ca să facă vii trupurile noastre muritoare şi să ne ia la Sine în cer, pentru ca acolo unde este El să fim şi noi! Ah! Dacă cel necredincios ar putea crede, că glasul care acum îl cheamă prin Evanghelie şi care lui îi pare a fi numai slăbiciune şi nebunie, este singurul glas care nu numai va da pace sufletului Său, ci el poate şi să aducă la viaţă trupul său! Dacă el ar putea crede, că acest glas, care acum vorbeşte despre har şi iertare, se va transforma într-o sabie cu două tăişuri, ca să lovească popoarele cu el, şi într-o flacără de foc, ca să facă răzbunare asupra acelora care nu cunosc pe Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelie! Dacă în sfârşit el ar putea crede, că el este glasul atotputernic al Aceluia, de care trebuie să asculţi, atunci când el va constrânge pe cei mici şi pe cei mari să apară înaintea Lui, ca să fie judecaţi după faptele lor! Însă acestea sunt lucruri pe care numai Duhul le poate descoperi.

Nouă ni se cuvine, fraţi preaiubiţi în Domnul „şi părtaşi ai chemării cereşti”, să mulţumim fără încetare lui Dumnezeu, „căci de la început Dumnezeu ne-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului, la care El ne-a chemat prin Evanghelie, ca să căpătăm slava Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 2.13-14).

Fie ca această speranţă fericită, în timp ce o înţelegem tot mai mult prin credinţă, să servească spre mângâierea şi sfinţirea noastră, aşa cum s-a spus: „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.” – „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Tesaloniceni 4.181 Ioan 3.3).

Plângem noi după prietenii dragi, care au adormit în Domnul? Să nu fim trişti; căci El Însuşi Se va arăta din cer, şi la strigătul Lui mai întâi vor învia aceşti preaiubiţi, şi noi, care trăim, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori în întâmpinarea Domnului în văzduh şi vom fi pentru totdeauna la El. Atunci se vor sfârşi toate aceste despărţiri provocate de împrejurări, aceste necesităţi amare ale vieţii, aceste despărţiri deseori aşa de dureroase, pe care le-a adus păcatul între aceia care sunt totuşi numai un singur trup şi care ar trebui să fie o inimă şi un suflet. În casa Tatălui toţi copiii vor fi adunaţi în jurul Celui care este „Cel întâi dintre cei adormiţi”, fără să lipsească măcar unul şi fără să trebuiască să te temi că va avea loc iarăşi vreo despărţire. Dar dacă trebuie să plângem, atunci să nu plângem ca aceia care nu au nici o speranţă, ci să ne mângâiem unii pe alţii cu gândul că „totdeauna noi vom fi la Domnul”.

Dacă trupul acesta prin slăbiciunile lui ne este o povară, pe care trebuie s-o purtăm anevoios, şi dacă aceasta ne împiedică să glorificăm pe Domnul prin activităţile noastre, aşa cum ne dorim, să ne gândim totuşi permanent că Domnul, când va veni, va transforma trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă. Aşa cum noi purtăm acum chipul lui Adam pământesc – un izvor al durerilor şi suspinelor –, tot aşa vom purta chipul lui Adam cel ceresc – un izvor al gloriei şi fericirii. Atunci vom vedea pe Domnul faţă către faţă şi Îi vom sluji fără oboseală şi slăbiciune. Aveţi încă puţină răbdare şi curaj, să-L glorificăm, dacă El ne cheamă la aceasta în suferinţe şi slăbiciuni. „El va veni curând şi nu va întârzia.”

Suferim din cauza sărăciei, a nedreptăţii din partea oamenilor sau a prigoanelor lor, şi în privinţa aceasta, pentru mângâierea noastră Cuvântul ne îndreaptă atenţia spre venirea Domnului (Iacov 5.7), prin aceea că el ne învaţă că brutalitatea, nedreptatea şi subjugarea vor domni pe pământ până va veni Domnul să nimicească pe aceia care strică şi ca să înnoiască toate lucrurile prin prezenţa Sa minunată. Însă noi vom fi adunaţi la El înainte să vină ziua aceasta, departe de lume şi de rău. „Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaia timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape.”

Cât de mângâiaţi am fi noi în toate necazurile noastre, dacă totdeauna am avea înaintea ochilor acest moment fericit, când Domnul ne va unii pentru totdeauna la Sine! Căci care necaz nu va dispărea atunci ca un vis dimineaţa? Şi cât de mult ar contribui această mângâiere la sfinţirea noastră! Căci de unde vin cârtirile, râvna, gelozia, zgârcenia şi multele pofte, care se luptă împotriva sufletului, dacă nu din cauză că speranţa unirii noastre în curând cu Domnul nu este vie în noi? Atunci inimile noastre sărmane, care asemenea plantelor căţărătoare, care au nevoia să se lege de ceva, se leagă de pământ, deoarece ele nu se pot agăţa de cer. Dar dacă această speranţă ne înviorează, atunci râvna, cârtirea şi aşa mai departe, vor face loc unei aşteptări blânde şi răbdătoare, chiar şi bucuriei şi aduceri de mulţumire; şi în loc să fim atraşi spre cele pământeşti, vom fi atraşi spre cele cereşti; atunci inima noastră va fi deja în cer, în timp ce picioarele noastre umblă aici pe pământ. Aşa sfinţeşte Mântuitorul pe ai Săi; mai întâi prin harul Său şi apoi prin nădejdea gloriei Sale, care este totodată o completare a acesteia. Când El în harul Său ne-a spus: „Du-te în pace, păcatele îţi sunt iertate!”, atunci El a luat de pe inimile noastre povara, care aproape le zdrobea; El ne-a adus la Sine, ruşinaţi de răutatea noastră şi de dragostea Sa. Atunci am simţit nevoia să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Acela care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru noi. Prin faptul că ne spune: „Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi, El mută nădejdea noastră, comoara noastră, viaţa noastră în cer. El face din noi cetăţeni ai cerului, care aici jos pe pământ sunt pentru scurt timp străini şi călători (Tit 2.11-14). Dar Domnul să ne îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi răbdarea lui Hristos (2 Tesaloniceni 3.5)!


Tradus de la: Der gegenwärtige und der zukünftige Zeitlauf (6)

Articol apărut în franceză: Mesagerul mântuirii în Hristos – anul de apariţie 1857

Traducere: Ion Simionescu

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.