Iartă-ne, căci toţi te-am răstignit (nu doar la Golgota), ci şi în Grădina Eden, unde am făcut din Prietenul tuturor păcătoşilor un om al durerilor ! Încă din coapsele lui Adam ne-au plăcut şi am savurat plăcerile de o clipă ale păcatului… Iartă-ne, căci nu-ţi suntem mulţumitori faţă de noianul de bunătăţi dăruite clipa de clipă! Tu, care ne-ai binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. (Ef.1/3) Iartă-ne, pentru că şi florile îţi mulţumesc prin mireasma revărsată până la Ceruri! Până şi păsările te laudă (Ps. 148) cu înflăcărare prin trilul lor, dar noi luăm TOTUL ca de apucat -ploaia, mişcarea, creşterea, lumină, vântul, vorbirea, privirea, asimilaţia… şi nu ne pocăim că refuzăm Cuvântul, Învăţătura Lui şi nu primim, nu avem în noi ” Gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.De aceea şi Dumnezeu…” (Fil.2/5-18)

Patriarhul Iov, „crestinul”, s-a pocait doar cand l-a vazut pe Dumnezeu…O colecţie de rugăciuni şi devoţiuni puritane…Cum să ne închinăm lui Dumnezeu si cum să-l slujim…Urmează-l pe Domnul în totul…Cum să îţi petreci ziua cu DumnezeuCu Ochii, Inima şi Mintea lui Iisus (dimpreuna)- Înfruntă puterea pornografiei…Păcatul împotriva omului este si împotriva lui Dumnezeu…Lupta creştinului- Mulţumirea…Când vine ispita…Cum să urăşti păcatul…Cum sa castigi Războiul Spiritual…”Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn”…Credinţa mântuitoare…O Evanghelie care schimbă viaţa

Cu Ochii, Inima şi Mintea lui Iisus (dimpreuna)- Înfruntă puterea pornografiei

de Steve Watters


Cu ochii…

Chipuri seducătoare şi trupuri acoperite sumar te pândesc la fiecare pas, în vitrine, pe ecrane şi chiar în magazinele alimentare. Ce se întâmplă atunci când le mai priveşti o dată şi încă odată, lăsându-ţi imaginaţia să le dezvolte? Dar după ce mai faci un pas şi arunci o privire în Playboy? Dar după ce începi să priveşti filmele de pe canalul pentru adulţi sau navighezi pe paginile pornografice de pe Internet?

Pornografia devastează vieţile şi relaţiile bărbaţilor şi băieţilor. Eşti şi tu unul dintre cei care se luptă cu această seducţie? Cunoşti pe cineva aflat în această situaţie? Există totuşi o modalitate prin care să-i eviţi laţul. Iar dacă-i eşti prizonier, există o cale de scăpare! Dacă doreşti să afli mai multe, continuă să citeşti. Vei afla cum pornografia în loc să zidească distruge. Vei întâlni tineri ca tine care s-au luptat cu acest monstru şi l-au învins. Şi vei învăţa câteva principii care vor ţine pornografia la distanţă.

Puterea devastatoare a pornografiei

Pornografia reprezintă tot ceea ce vezi, auzi sau citeşti, conceput pentru a-ţi stârni pofta sexuală. Aici sunt incluse o mulţime de materiale mass-media: reviste, cărţi, filme, muzică Internet şi altele. Pornografia promite încântare şi satisfacţie sexuală, dar nu reuşeşte să realizeze aceste deziderate. Nu poate dărui nimănui împlinire profundă şi de durată.

Regele Solomon a spus cândva: „Poate cineva să ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele?” (Proverbe 6:27,28) Cu alte cuvinte, poţi să-ţi umpli mintea cu imagini excitante fără a atrage anumite consecinţe? Poate fizic nu vei fi pârlit de imagini pornografice, însă specialiştii spun că aceste imagini pot fi pur şi simplu gravate în mintea ta. Excitarea emoţională provoacă eliberarea unui hormon numit epinefrină care provoacă o reacţie chimică asemănătoare procesului arderii care-ţi gravează acea imagine în memoria permanentă. Acest efect este accentuat de combinaţia dintre imaginile pornografice şi masturbare.

Pornografia afectează şi relaţiile vieţii cotidiene. Poate crezi că nu este nimic rău să experimentezi acum, câtă vreme nu eşti căsătorit, însă căsnicia nu va putea opri fanteziile erotice pe care le-ai hrănit în trecut. Multe soţii se plâng că pornografia aglomerează căsnicia cu noi faţete. Ziarul New York Times relatează povestea unei femei de 34 de ani al cărei soţ, preot, avea obiceiul să navigheze pe paginile pornografice de pe Internet. Ea spunea: „Cum pot concura eu acum cu sutele de anonime „strecurate” în patul nostru şi în mintea lui? Aici, unde înainte era intimitate, acum colcăie zeci de străine fără chip.”

Uneori, pornografia te împinge să faci lucruri pe care nu credeai că le vei face vreodată. Uitaţi-vă la Gene McConnel, un om de afaceri obişnuit, căsătorit, având o fiică. Totuşi fascinaţia pentru pornografie s-a transformat în combustibilul care a făcut ca viaţa lui să sară în aer. „Am început prin a frecventa barurile în care se derulau spectacole de striptease, apoi saloanele de masaj erotic şi bordelurile. În cele din urmă am început să-mi imaginez cum ar fi să violez o femeie. Am încercat acest lucru într-o noapte când am zărit o femeie care se potrivea scenariului din mintea mea. Din fericire, nu am mers până la capăt. După ce am fost denunţat şi arestat de poliţie, am petrecut ceva vreme în închisoare.”

Imagini gravate în mintea ta? Un pat şlin de chipuri străine? Punerea în practică a fanteziilor erotice? Aceste consecinţe apar mereu din ce în ce mai dramatice. Lumea imaginară a pornografiei este ca un parc imens de distracţii care atrage zilnic băieţii şi bărbaţii promiţându-le desfătare şi în realitate îmbrăcându-i într-o croazieră a senzaţiilor puternice şi a goliciunii interioare, a stârnirii poftelor sexuale şi a tulburării.

Când Dumnezeu ne-a creat, a pus în noi nevoia de dragoste şi de intimitate pe care o putem împlini doar printr-o relaţie cu El, şi, într-o anumită măsură, printr-o relaţie specială cu o singură femeie. Inima Lui se frânge văzând bărbaţi care evită aceste relaţii, căutând nimic altceva decăt imagini – reproduceri fără viaţă care-i excită, dar care nu pot dărui sau primi dragoste.

Micul obicei secret

Faceţi cunoştinţă cu Brad. El provenea dintr-o familie iubitoare. Avea doi părinţi, o soră, un câine şi o pisică. Iubea sportul, în special baseball-ul. Era activ la şcoală şi la biserică, însă pornografia l-a făcut să ducă o viaţă duplicitară. Prima oară când a venit în contact cu pornografia a fost la 8 ani.

„La acea vârstă nu auzisem de „păsărele şi albinuţe”, aşa că habar n-aveam ce făceau oamenii din acele poze. Oricum, privindu-le, am simţit o dorinţă – ştiam că imaginile pe care le priveam erau deocheate – iar asta a făcut totul mai incitant. Îmi amintesc cum bătăile inimii s-au accelerat iar adrenalina îmi pulsa în tot corpul. Până la acea vârstă, nu mai simţisem aşa ceva niciodată. Erau sentimente complet străine. Vreme îndelungată am fost convins că eram singurul care mă luptam cu acest lucru.”

Dacă ai crescut cu obiceiul secret de a consuma pornografie, să ştii că nu eşti singurul. Sute de mii de tineri se luptă cu această atracţie incontrolabilă. De fapt, adolescenţii cu vârste între 12 şi 17 ani sunt printre cei mai mari numeroşi consumatori de pornografie de categorie grea. Asemeni lui Brad, ei descoperă pornografia la o vârstă fragedă. Găsesc întâmplător reviste aruncate la gunoi sau ascunse de vreo rudă. Pe măsură ce dau paginile inima le bate cu putere şi experimentează un amestec de excitare şi teamă. Este un moment al descoperirii care are loc, din păcate, în viaţa majorităţii băieţilor. Gradul de implicare în pornografie este adesea direct proporţional cu disponibilitatea acestor materiale. Din păcate, azi, o mulţime de materiale pornografie sunt la îndemâna oricui – prin simpla apăsare a unui buton – al mouseului, al telecomenzii sau prin cumpărarea unui bilet de cinema. De fapt, americanii cheltuiesc peste zece milioane de dolari pe an pe casete video pornografice, DVD-uri, vizitarea paginilor pornografice de pe Internet, reviste şi alte materiale provocatoare de plăceri sexuale. Deşi pornografia există de multă vreme, problema s-a agravat datorită accesului mult mai uşor prin intermediul tehnologiei. Acum, cei hotărâţi şi cei curioşi, îşi pot descărca cu uşurinţă de pe Internet poze atât de obscene încât nici magazinele pentru adulţi nu le pot vinde. Micul obicei murdar creşte în amploare… cu repeziciune!

Cocaina virtuală: Pornografia pe Internet

„Internetul este acum poreclit „cocaina” dependenţilor de pornografie. Acţionează instantaneu şi este extrem de intensă, spune, dr. Roberet Weiss, din cadrul Institutului de Recuperare Sexuală din Los Angeles. Observăm o armată întreagă de clienţi care n-au avut niciodată probleme cu pornografia şi care, experimentând o singură dată, au devenit dependenţi.”

De ce, în privinţa pornografiei, internetul este atât de periculos? Efectul celor trei „a”: abordabilitate, anonimat şi accesibilitate. Navigatorii de pe site-urile pornografice îşi pot satisface orice apetit sexual la un preţ foarte scăzut sau chiar gratis şi fără a fi nevoiţi să se deplaseze fizic în acele locuri. Internetul mai ajută şi la dezvoltarea obsesiilor sexuale perverse. Băieţi care se simt vinovaţi datorită obsesiilor sexuale, navighează pe Internet,fiind încurajaţi să-şi exploateze aceste dorinţe. Aici găsesc grupuri de sprijin în care diferite persoane fac schimb de imagini – adesea ilegale. Este o accelerare periculoasă într-o lume a cărei tendinţă este oricum de autodistrugere.

O viaţă răvăşită

Mike este un alt tânăr care s-a zbătut în mrejele pornografiei. „Este dureros,” spune el, „căci sunt convins că 99,9% dintre persoanele care mă cunosc ar fi complet şocate să afle că am acest obicei. Eram tipul clasic de „băiat de treabă”. Deşi destul de timid şi jenat de discuţiile despre sex, eram îngrozit de faptul că cineva ar putea afla adevărul.”

Acesta este unul dintre cele mai devastatoare efecte ale pornografiei – divizarea indivizilor. Le distruge sufletul şi îi separă de ceilalţi. Dependenţii de pornografie dezvoltă o personalitate care o afişează prieteniilor lor, convenabilă pentru biserică şi pentru a petrece timp cu familia şi o alta care lasă loc întunericului şi uneori fanteziilor periculoase.

Iar aceasta nu este singura divizare. Din cauza pornografiei, bărbaţii separă imaginea fizică a femeii de celelalte componente ale ei: intelectul, spiritul şi sufletul. Imaginea fizică domină celelalte caracteristici, care sunt de fapt mai importante.

Dar cea mai gravă consecinţă dintre toate este separarea de Dumnezeu. Bărbaţii şi băieţii dependenţi de pornografie simt adesea nevoia să se ferească de Tatăl lor ceresc şi asemenea lui Adam şi Eva, încetează să se mai plimbe prin Grădină şi se ascund datorită ruşinii şi vinovăţiei.

Chiar şi „chestiile mărunte” contează

Mărturia lui Clay Crosse

Cântăreţul creştin Clay Crosse a reuşit de curând să-şi învingă obiceiul secret de a consuma materiale pornografice. Putea să lase această problemă ascunsă, însă a decis să o facă publică pentru cei care se luptă în intimitate cu acest demon. Cuvintele lui sunt un semnal de alarmă pentru bărbaţii şi băieţii de pretuntindeni, subliniind faptul că o experienţă pornografică minoră poate avea consecinţe dezastruoase.

Clay îşi aminteşte că prima expunere la pornografie a avut loc în casa unui prieten, pe când avea zece ani. Părinţii lui erau la serviciu, aşa că s-a gândit: „De ce nu?” Îşi aduce aminte cum aceste imagini i-au fost gravate în minte pentru totdeauna. În următorii ani a mai venit ocazional în contact cu pornografia. „Chiar dacă nu eram un consumator regulat, imaginile văzute mi se întipăreau adânc în minte, începând în cele din urmă să mă altereze.”

„Degradarea a început prin modul de a mă raporta la sexul opus, iar pofta a început să-mi inunde viaţa de zi cu zi,” mărturiseşte Clay.

„Când m-am căsătorit, pornografia nu era o parte din mine, însă pofta, da. Pe dinafară eram credincios soţiei mele, Renna, dar gândurile mele constituiau o problemă. Credeam că fiind binecuvântat cu o soţie frumoasă, voi fi împiedicat să recad în obiceiurile tinereţii mele.”

Din păcate, ceva ce părea inofensiv, l-a târât înapoi către imaginile distrugătoare ale trecutului: programele obişnuite de televiziune, filmele, articolele din reviste, muzica şi actorii de comedie. Multe dintre acestea încălcau graniţele moralităţii. Standardele lor erau la pământ. Ar fi trebuit să le filtrez, dar am început să-mi cobor propriile standarde şi să mă bucur de acele imagini. Peste puţin timp gândurile au început să hoinărească. Am început să-mi aduc aminte de imaginile pe care le văzusem de-a lungul anilor şi să doresc să le revăd.”

În 1998, după opt ani de căsnicie, a realizat că avea o problemă. Întorcîndu-se acasă, după un concert în Seattle, Washington, Clay a fost copleşit de existenţa acelui abicei al vieţii sale. „Eram plin de remuşcări şi regrete. Mi-am dat seama că mă aflu într-o mizerie morală cruntă. M-am văzut aşa cum eram în realitate: un om prăbuşit în sclavia poftei.”

Sex şi minciuni

Gene a înăţat despre sex şi femei din revistele cu pagini lucioase şi vizitând magazinele pentru adulţi (sex shops). Doar după ani de frustrări şi necazuri cu poliţia şi-a dat seama cât de eronată era educaţia lui în materie de sexualitate. „Am început procesul stârpirii minciunilor sădite în mintea mea de materialele pornografice, în închisoare,” spune el. Gene călătoreşte acum prin toată ţara pentru a ajuta tinerii să evadeze din ghearele acestei dependenţe. În discuţiile sale, detaliază minciunile pe care pornografia le plantează în minţile bărbaţilor şi băieţilor.

Minciuna #1 Femeile nu sunt fiinţe umane
Femeile prezentate în revista Playboy, sunt denumite „iepuraşi”, fiind privite ca nişte mici animale drăgălaşe, sau tovarăşe de joacă – nişte jucării. Materialele pornografice consideră adesea femeile animale, jucării sau pur şi simplu părţi ale trupului. Unele materiale arată doar trupul femeii fără a-i arăta faţa. Adevărul că femeile sunt fiinţe umane, cu intelect şi sentimente este evitat.

Minciuna #2 Femeile sunt un sport
Unele reviste sportive au pagini dedicate costumelor de baie. Aceasta sugerează că femeile sunt doar un soi de sport. Materialele pornografice prezintă relaţiile sexuale ca pe un joc şi ca în orice joc trebuie să câştigi, să cucereşti sau să marchezi.

Minciuna #3 Femeile sunt o proprietate
Suntem obişnuiţi să vedem maşini de curse cu o fată senzuală tolănită pe capotă. Mesajul insinuat de această imagine este: „Cumpără maşina şi vei avea şi fata.” Pornografia de categorie grea împinge lucrurile şi mai departe. Femeile sunt expuse într-un catalog, asemeni unor mărfuri, prezentându-i-se toate detaliile, astfel încât cumpărătorul să observe totul. Aşa că nu trebuie să ne surprindă mentalitatea unor bărbaţi care consideră că au tot dreptul să se culce cu o fată dacă au cheltuit ceva mai mulţi bani în timpul unei întâlniri. Conform materialelor pornografice, femeile pot fi cumpărate.

Minciuna #4 Valoarea unei femei este direct proporţională cu gradul de atractivitate al corpului ei
Femeile supraponderale sau cele mai puţin atrăgătoare sunt ridiculizate în materialele pornografice. Sunt denumite căţele, balene scroafe sau chiar mai rău datorită faptului că nu se încadrează în tiparul femeii perfecte. De fapt, dacă cineva este atras de a femeie voluminoasă, conform pornografiei acest lucru este un fetiş, adică o obsesie sexuală sau ceva împotriva legilor naturii. În pornografie nu se ţine cont de intelectul sau personalitatea unei femei, ci doar de trupul ei.

Minciuna #5 Femeilor le place să fie violate
Un scenariu tipic pornografic sună cam aşa: „Când o femeie spune „Nu”, de fapt vrea să spună „Da”.” În filmele porno, femeile pe cale a fi violate se opun cu violenţă la început, dar apoi acest lucru începe să le placă. Violul este transformat în ceva senzual şi excitant. De asemenea, în aceste filme, femeile sunt legate, bătute şi umilite în cele mai dezgustătoare moduri iar în cele din urmă îi imploră pe violatori să nu se oprească. Deşi sunt torturaţi, actorii şi actriţele porno zâmbesc – având o mimică de adâncă exaltare. Pornografia îi învaţă pe bărbaţi să rănească şi să profite de femei pentru a se amuza.

Elementul INCITARE

Găseşti împlinire în pornografie?

O consecinţă gravă a consumului de material pornografic, despre care n-ai auzit este diminuarea împlinirii sexuale a unei persoane şi nu intensificarea ei. Bărbaţii expuşi pornografiei nonviolente au manifestat insatisfacţie cu privire la aspectul fizic al partenerei, lipsă de afecţiune, curiozitate şi perforanţă sexuală. De asemenea, cei expuşi au avut tendinţa de a pune accent pe relaţia sexuală, fără a se implica emoţional. Combinaţia acestor factori îi transformă pe bărbaţi în nişte neîmpliniţi – obligându-i să caute experienţe sexuale din ce în ce mai intense pentru a păstra acelaşi nivel de plăcere. Gândeşte-te la acest lucru – merită să devii un neîmplinit sexual prin consumul de pornografie?

Brad a ascultat mesajul lui Gene şi a confirmat adevărul din viaţa sa: fanteziile obscene şi tratarea femeilor ca pe nişte obiecte. Când priveam materiale pornografice, eram un egoist. Nu mă gândeam la persoana de care „abuzam”. Nu asociam motivele mele egoiste cu faptul că persoana respectivă era reală, cu sentimente reale şi cu probleme reale.

Încă n-am găsit ceea ce căutam

Deşi pornografia nu este o sursă de satisfacţie de lungă durată, băieţii şi bărbaţii care o consumă fac acest lucru pentru a împlini o nevoie profundă. Pornografia este un surogat ieftin pentru ceea ce caută ei cu adevărat – nevoia de intimitate.

Intimitate înseamnă să fii cunoscut în aparenţă şi în profunzime şi să fii iubit pentru ceea ce reprezinţi. Deoarece Dumnezeu ne-a creat pentru a construi relaţii, a pus în noi dorinţa de intimitate. Dar a fi ca o carte deschisă pentru cineva poate fi şi înfricoşător, pentru că în acele momente devenim vulnerabili. Aşa că pornim în căutarea intimităţii în locuri mai puţin ameninţătoare. Şi pornografia este un asemenea loc.

Intimitate falsă

Chiar dacă materialele pornografice ar oferi o imagine corectă a femeii (ceea ce nu fac), tot n-ar putea oferi mai mult decât nişte imagini şi nu o persoană reală. Pentru mulţi bărbaţi este mult mai uşor să te raportezi la o imagine decât la o femeie tânără, cu suflet, intelect şi sentimente. O imagine nu are nici un fel de aşteptări. Nu este necesar să impresionezi o imagine sau să-ţi învingi stângăcia care apare în relaţia cu o persoană reală.

„Pentru un dependent de pornografie, fiecare contact sexual „virtual” este o încercare disperată de a se implica într-o relaţie fără a fi cunoscut cu adevărat şi fără a fi nevoit să-şi asume riscurile care decurg din dezvoltarea intimităţii reale.” – Dr. Harry Schaumberg

Trebuie să admiţi că suntem cu toţii oameni imperfecţi. De când Adam şi Eva au păcătuit în Grădină, a trebuit să rezolvăm imperfecţiunile şi dezamăgirile care decurg dintr-o relaţie. Tentaţia pornografiei o reprezintă evitarea efortului necesar construirii unei relaţii între doi oameni imperfecţi. Consumul de pornografie oferă bărbaţilor şi băieţilor ocazia să viseze la oameni prefecţi şi îi determină să-şi uite propriile imperfecţiuni. Brad a căzut în această capcană.

Privind la zbuciumul trecut, a observat cum pornografia îi umple nevoia de intimitate cu o minciună. „Acea minciună a încercat să mă convingă că voi găsi intimitatea şi voi fi la fel de împlinit, dacă nu şi mai satisfăcut de consumul de pornografie decât de o relaţie reală. Eram tentat să-mi satisfac nevoia de intimitate privind o foaie de hârtie sau ecranul unui calculator.” Utilizând pornografia ca pe o scurtătură spre intimitate, băbaţii încep să se teamă de o relaţie adevărată şi în ciuda singurătăţii adânci, nu mai sunt capabili să-şi dăruiască inimile unei femei adevărate.

Scăpaţi de sub control
– transformarea fascinaţiei în dependenţă

„Am auzit că permiţând unui băiat să privească materiale pornografice doar o singură dată, îl expui pericolului dependenţei la fel ca prin consumul de droguri,” spune Brad. „Sunt perfect de acord. Este foarte nociv. Un băiat inocent poate fi atras în plasele dependenţei de pornografie.”

Eu cred cu tărie pentru că mie mi s-a întâmplat acest lucru. Am tras prima „priză” de pornografie şi am devenit dependent.

Pentru Brad şi alte sute de tineri, pornografia este asemeni unui drog. „Ceea ce m-a tras la fund”, spune Brad, „era simplul fapt că mă săturasem de materialele uşoare. Şi asemeni dependentului, aveam nevoie de mai mult pentru a-mi satisface pofta. Imaginile pe care le folosisem cu o zi înainte, azi nu mă mai satisfăcea. Săptămâna trecută a fost de ajuns să mă îndop cu materiale pornografice timp de o oră, săptămâna următoare însă aveam nevoie de trei ore. Cu cât mă implicam mai mult în pornografie, cu atât devenea mai greu pentru mine să renunţ.”

Dacă cea mai gravă consecinţă a pornografiei ar fi dependenţa, n-ar fi chiar atât de rău. Însă lucrurile nu se opresc aici. Dependenţa operează în felul următor:

Expunerea timpurie: Majoritatea băieţilor ce devin dependenţi de pornografie încep devreme. Privesc materiale pornografice de când sunt mici iar aceasta devine principala lor preocupare.

Dependenţa: Reîntoarcerea repetată la pornografie, care devine o parte regulată a vieţii. Eşti prins şi nu mai poţi scăpa.

Escaladarea: Începi să priveşti materiale tot mai detaliate şi imagini care în trecut te scârbeau, acum te stimulează.

Insesibilizarea: Devii indiferent la ceea ce vezi. Până şi faţă de materialele cele mai detaliate nu mai ai nici o reacţie. Doreşti cu disperare să simţi aceiaşi fiori ca la început, dar nu-i mai poţi găsi.

Aplicarea în realitate a imaginilor vizionate: Acesta este punctul în care bărbaţii fac un salt crucial înspre a pune în practică imaginile văzute. Unii acţionează conform imaginilor din reviste sau celor virtuale: comit acte de violenţă se prostituează sau merg chiar până la viol.

Iluzia intimităţii oferită de relaţiile pe internet

Unii bărbaţi sau băieţi consideră programele de conversaţie în direct pe Internet o alegere mai bună decât siteurile pornografice, deoarece pot dezvolta relaţii care merg dincolo de imagini. Dar până şi cuvintele pot îndepărta oamenii de adevărata intimitate. Interacţionând prin aceste programe, prin e-mail, sau mesaje SMS, bărbaţii şi băieţii pot deveni oricine doresc. Cel mai adesea, însă, cad pradă tentaţiei de a-şi exagera calităţile şi de a-şi camufla slăbiciunile.
O relaţie pe Internet poate părea distractivă o perioadă – trimiterea mesajelor anonime poate crea încântarea unui bal mascat. Dar după ce această bucurie trece, ceea ce majoritatea acestor oameni îşi doresc este o persoană care să-i iubească pentru ceea ce sunt, mai ales când nu sunt în cea mai bună formă – când vomează, când le miroase gura sau când se împiedică pe scări. Aceasta este adevărata intimitate.

Acest gen de intimitate necesită un timp îndelungat de interacţiune adevărată. În viaţa de zi cu zi, cuplurile îşi aleg modalităţi de comunicare nonverbală şi dezvoltă mici obiceiuri care aprofundează şi aduc un suflu nou în relaţie. Bineînţeles că interacţiunea adevărată poate fi uneori obositoare sau penibilă. Aceasta e viaţa. Însă fanteziile virtuale nu vor putea egala niciodată valoarea relaţiilor reale.

Drumul spre libertate

De cele mai multe ori este mai uşor să te adânceşti în lumea fanteziilor decât să revii la realitate. Cei prinşi în capcana dependenţei de pornografie poate îşi doresc să renunţe după ce au ajuns la o anumită limită, însă se trezesc gândindu-se la încântarea unei noi experienţe şi abandonează tentativa de renunţare. După citirea celor întâmplate lui Gene, Brad, Mike şi Clay îţi poţi forma o idee de ansamblu despre efectele devastatoare ale pornografiei. Poate şi tu te zbaţi în ghearele acestui monstru. Sau poate cunoşti pe cineva în această situaţie. Toţi aceşti tineri au găsit calea spre eliberarea din sclavia pornografiei. La fel poţi şi tu!

„Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu vă îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13)

Există o cale mai bună

Materialele pornografice promit intimitate şi satisfacţie, însă oferă doar goliciune şi tânjire după mai mult. Vestea cea bună este că nu trebuie să căutăm la nesfârşit. Cristos cunoaşte nevoile noastre şi este singurul capabil să le împlinească prin iubirea Sa. Dacă nu ai o relaţie personală cu El, vorbeşte cu un pastor sau cu un creştin matur pentru a te îndruma spre începerea acestei relaţii.

Mai mult decât atât, Dumnezeu are un plan pentru tine. El nu este împotriva sexualităţii, doar aceasta a fost ideea Lui. A creat-o ca cea mai profundă expresie a intimităţi fizice dintre un bărbat şi o femeie. Dumnezeu este încântat de sexualitate şi doreşte să fim împliniţi sexual pe calea plănuită de El. Din nefericire, pornografia ne distruge sexualitatea, intelectul şi sentimentele. Dumnezeu nu urmăreşte distrugerea bucuriei noastre ci doreşte să ne protejeze de efectele ei distrugătoare şi să ne păstreze puri. Când ne păzim minţile şi inimile putem intra cu bucurie în căsnicie – locul creat de Dumnezeu exclusiv pentru sexualitate şi intimitate pură.

Pentru a putea experimenta relaţiile sexuale în cadrul creat de Dumnezeu, trebuie să păşim pe drumul purităţii. Nu contează în ce ai fost implicat până în prezent, Dumnezeu este gata în orice moment să te ajute să ajungi pe acest drum. Pentru a ajunge acolo, trebuie să te dedici din toată inima restaurării şi reînnoirii. Această dedicare are trei componente cheie: mărturisire, răspundere şi reînnoirea minţii.

Mărturisire

Biblia spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9) Nu are importanţă cât de murdari, frânţi sau ieftini ne simţim, Dumnezeu poate şi doreşte să ne restituie puritatea. A mărturisi înseamnă să recunoaştem că am greşit – fiind de acord cu Dumnezeu cu privire la păcatul nostru – să facem o întoarcere de 360 de grade şi să nu mai păcătuim de-acum înainte.

Regele David era cunoscut ca „un om după inima lui Dumnezeu”. Dar până şi el a curvit şi a fost prins în capcana propriilor fapte. (2 Samuel 11-12) A avut o legătură cu Batşeba, iar apoi i-a trimis soţul la moarte pentru a-şi acoperi păcatul. Odată confruntat cu păcatul său, David a fost foarte mâhnit. Psalmul 51 prezintă remuşcările sale şi ne arată cum şi-a descis inima către Dumnezeu şi a cerut reînnoirea. Ia Biblia şi citeşte cuvintele lui David ca pe propria ta rugăciune de mărturisire.

„Zideşte în mine o inimă curată Dumnezeule…” (Psalmul 51:10)

Dumnezeu n-a ignorat mărturisirea lui David. De fapt, Psalmul 32 ne relatează continuarea povestirii: „Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertatvina păcatulu meu.” (Psalm 32:5) Dacă Dumnezeu l-a iertat şi l-a curăţit pe David, te va ierta şi te va curăţa şi pe tine!

Răspundere

Consumul de materiale pornografice este un păcat „privat”, aşa că tentaţia este mai mare când eşti singur. Din această cauză este important să te înconjuri de prieteni „după inima lui Dumnezeu” care te vor zidi şi te vor susţine în eforturile tale de a fi şi a te păstra curat.

„Responsabilitatea este cheia pentru a desface lanţurile pornografiei”, explică Brad. „Ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost mărturisirea frământărilor mele cuiva. La început mi-a fost greu, dar pe parcurs a devenit mai uşor. În final puteam spune cu uşurinţă totul despre mine, iar planul satanei a fost dat peste cap. S-a bazat pe vinovăţie şi ruşine pentru a mă convinge că eram singurul aflat în această situaţie, fără nici o cale de scăpare. Însă aducând minciunile lui la lumină – expunându-mă răspunderii – am putut reveni pe calea recuperării.”

Acum îl vom cunoaşte pe Johnny, încă un tânăr care a găsit eliberarea din capcana pornografiei. Johnny a crescut cu un tată alcoolic şi tânjea după o relaţie adevărată cu el. Pornografia i-a oferit iluzia intimităţii şi aventurii, însă întotdeauna îl lăsa cu gustul amar al neîmplinirii. Johnny spune că relaţiile responsabile au fost şi pentru el cheia eliberării. „Am căutat tineri puternici în acest domeniu şi i-am întrebat dacă vreau să fie supraveghetorii mei. Căutam un tânăr de vârsta mea însă am găsit un bărbat înţelept şi cu experienţă de viaţă. Pe măsură ce realizam că Dumnezeu îmi poate împlini nevoia de intimitate mult mai bine decât pornografia, supraveghetorul meu îmi reamintea mereu să-mi asigur hrana spirituală.”

Consilierea: Dacă ai descoperit că mărturisirea şi supravegherea nu ţi se potrivesc, ar trebui să iei în considerare apelarea la serviciile unui consilier profesionist. Un consilier este asemeni unui antrenor de sport – oferind încurajare constantă şi soluţii profesionale în rezolvarea problemelor. Însă cel mai important lucru este ajutorul oferit de consilier pentru a descoperi probleme de care nu eşti conştient, precum o traumă din familie, care se întreţese cu frământările tale.

Biblia spune:
„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însuleţească.” (Filipeni 4:8)

Înnoirea minţii

Câmpul de bătălie pentru sufletul tău, într-o lume într-o lume inundată de sex, este mintea ta. Vei fi confruntat cu imagini murdare. Inamicul va plasa în mintea ta imagini care-ţi vor stârni pofta. Iar după un timp aceste imagini vor reveni în mintea ta. Dar nu trebuie să le dezvolţi.

O cale prin care poţi reduce tentaţia este să reduci numărul „imaginilor iniţiatoare” la care eşti expus. După cum a spus şi Clay, lupta lui a fost în domeniul lucrurilor simple: filme, televiziune, reviste şi muzică. Dacă ştii că un serial de comedie te face să dezvolţi fantezii sexuale, nu-l mai viziona. Când Johnny a realizat că tentaţia lui era de a schimba noaptea canalele în căutarea imaginilor deocheate, nu s-a mai uitat la televizor după ora 22.

În 2 Timotei 2:22 găsim scris: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu dei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” Citind acest pasaj, Johnny a realizat că nu era suficient să evite tentaţia, ci trebuia să urmărească neprihănirea. Aceasta înseamnă să te străduieşti să înlocuieşti imaginile murdare din mintea ta cu gânduri sănătoase. De asemenea este esenţial să îndepărtezi gândurile egoiste şi care stârnesc pofta cu concepţia lui Dumnezeu despre dragoste. Brad a povestit cum mintea lui a devenit dominată de gânduri pline de dorinţă cu privire la femeile cu care vorbea: „Priveam o femeie, apoi o dezbrăcam în mintea mea şi duceam fantezia până la capăt. Aceste femei nu ştiau nimic de gândurile mele cu privire la ele. În fond, acest lucru se putea petrece oriunde: în magazin, la serviciu sau chiar la biserică. Şi toate acestea aveau loc cu înjosirea completă a femeii. În antiteză, se află descrierea de către Pavel, a iubirii care transcede pofta.

Biblia spune:
„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.”
(1 Corinteni 13:4-7)

Brad a înţeles că pentru a scăpa de concepţiile greşite cu privire la femei, trebuia să-şi restructureze timpul şi gândurile: „Trebuie să înlocuieşti imaginile amăgitoare cu unele ce te împlinesc. Când eram implicat adânc în pornografie, era ceva obişnuit pentru mine să petrec trei, patru ore pe săptămână, navigând pe Internet. Când terminam, mă simţeam de parcă trecuse doar o oră. Odată ce am început să mă eliberez de această dependenţă, următoarea întrebare la care trebuia să răspund a fost: „Cu ce voi umple timpul pe care-l petreceam consumând materiale pornografice?” „Cu ceva constructiv?”
Am început să învestesc în relaţii, să studiez Cuvântul lui Dumnezeu, să-L caut prin rugăciune şi să mă eliberez din strânsoarea în care m-a prins pornografia. Uneori parcă nu mai doream să progresez, însă pentru o vindecare completă, trebuia să merg până la capăt. Aşa că am început să cer ajutorul altora, să citesc mai mult, să mă rog mai mult şi să vorbesc mai mult cu oamenii. Aşa că am început să mut centrul atenţiei dinspre mine înspre ceilalţi, să nu mai fiu atât de egoist şi a început să-mi pese de ceilalţi. Am observat că nu mai eram atât de sensibil în faţa ispitei când urmăream întărirea relaţiilor cu ceilalţi. A fost un drum dificil, însă alternativa lui m-ar fi distrus literalmente şi am fost hotărât să înving.”

În loc de îcheiere

Deşi este dificil să evităm în cultura zilelor noastre contactul cu imaginile murdare, poţi evita consecinţele acestei atracţii fatale. Dedicându-te standardului purităţii sexuale şi construind pe fundaţia responsabiltăţii, poţi evita goliciunea şi frustrările rezultate din micul obicei secret. Dacă ai fost deja prins de minciunile pornografiei, există totuşi speranţă şi vindecare. Acum este momentul să-i permiţi lui Dumnezeu să şteargă imaginile trecutului tău şi să te remodeleze după chipul Său.

Lupta creştinului-

Robert Murray M’Cheyne

 

Romani 7:22-25


,,Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc Legii păcatului.” (Romani 7:22-25)

Un credincios trebuie să fie cunoscut nu numai după pacea şi bucuria sa, ci şi după lupta şi suferinţa sa. Pacea sa este deosebită: ea izvorăşte din Hristos, este cerească, este o pace sfântă. Lupta sa este la fel de deosebită: este adânc înrădăcinată, chinuitoare, şi nu încetează până la moarte. Am ales subiectul luptei creştinului ca să poţi cunoaşte, prin ea, dacă eşti un soldat al lui Hristos – dacă lupţi cu adevărat lupta cea bună a credinţei.

I. Credinciosul îşi găseşte plăcerea în Legea lui Dumnezeu: ,,După omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu.” (Romani 7:22)

1. Înainte ca un om să vină la Hristos, el urăşte Legea lui Dumnezeu: întregul său suflet se revoltă împotriva ei – ,,umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu” (Romani 8:7).

(1) Oamenii neconvertiţi urăsc Legea lui Dumnezeu din cauza purităţiisale. ,,Cuvîntul Tău este cu totul încercat, şi robul Tău îl iubeşte.” (Psalmul 119:140) Din acelaşi motiv oamenii lumeşti îl urăsc. Legea este exprimarea minţii pure şi sfinte a lui Dumnezeu. Este infinit opusă oricărei necurăţii sau păcat. Fiecare rând din Lege este împotriva păcatului. Dar oamenii fireşti iubesc păcatul, şi prin urmare urăsc Legea, pentru că ea li se opune în tot ceea ce ei iubesc. Aşa cum liliecii urăsc lumina şi zboară departe de ea, la fel oamenii neconvertiţi urăsc lumina pură a Legii lui Dumnezeu şi se depărtează de ea.

(2) Ei o urăsc pentru lărgimea sa. ,,Poruncile Tale sunt fără margini” (Psalmul 119:96). Legea se extinde asupra tuturor acţiunilor lor exterioare, văzute şi nevăzute; se extinde asupra oricărui cuvânt nefolositor pe care îl rostesc oamenii; se extinde asupra imaginilor pe care le privesc ochii lor; coboară în cele mai adânci peşteri ale inimilor lor; condamnă cele mai secrete izvoare ale păcatului şi poftei care se cuibăresc acolo. Oamenii neconvertiţi sunt în conflict cu Legea lui Dumnezeu din cauza stricteţii sale. Dacă s-ar extinde doar asupra acţiunilor mele exterioare, atunci aş putea să o suport; dar îmi condamnă cele mai secrete gânduri şi dorinţe, pe care nu le pot împiedica să apară. De aceea oamenii neevlavioşi se revoltă împotriva Legii.

(3) Ei o urăsc pentru caracterul ei neschimbător. ,,Cerul şi pământul vor trece, dar nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 24:25 şi 5:18 combinate). Dacă Legea s-ar schimba, sau ar renunţa la unele din cerinţele sale, sau ar muri, atunci oamenii neevlavioşi ar fi foarte mulţumiţi. Dar e la fel de neschimbătoare ca Dumnezeu: este scrisă pe inima lui Dumnezeu, ,,în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Nu se poate schimba decât dacă Dumnezeu s-ar schimba! Nu poate muri decât dacă Dumnezeu ar muri. Chiar în veşnicia iadului cerinţele şi blestemele ei vor fi aceleaşi. Este o Lege neschimbătoare, pentru că El este un Dumnezeu neschimbător. De aceea oamenii neevlavioşi au o ură neschimbătoare faţă de această Lege sfântă.

2. Când un om vine la Hristos, el este schimbat în totalitate. El poate spune: ,,Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22). El poate spune împreună cu David: ,,Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” (Psalmul 119:97). El poate spune împreună cu Domnul Isus, în Psalmul 40 (versetul 8): ,,Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Sunt două motive pentru aceasta:

Primul motiv: Legea nu mai este un duşman. Dacă vreunul dintre cei ce tremuraţi, apăsaţi de sentimentul nenumăratelor voastre păcate şi de blestemele Legii pe care aţi încălcat-o, veţi fugi la Hristos, veţi găsi odihnă. Veţi descoperi că El a anulat în întregime pretenţiile Legii ca un Garant pentru păcătoşi, că i-a suportat în întregime toate blestemele. Veţi putea spune: ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru mine, fiindcă este scris: ‘Blestemat e oricine este atârnat pe lemn'” (Galateni 3:13). Nu trebuie să vă mai temeţi, atunci, de acea înfricoşătoare Lege sfântă; nu sunteţi sub Lege, ci sub har (Romani 6:14). Nu trebuie să vă temeţi mai mult de Lege decât v-aţi teme după Ziua Judecăţii. Imaginaţi-vă un suflet mântuit după Ziua Judecăţii. Când acea scenă îngrozitoare a trecut – când morţii, mari şi mici, au stat înaintea Scaunului de domnie mare şi alb (Apocalipsa 20:11) – când sentinţa suferinţei veşnice a căzut asupra tuturor celor neconvertiţi şi aceştia s-au scufundat în iazul al cărui foc nu poate fi stins niciodată; nu va spune atunci acel suflet mântuit: ,,Nu mai trebuie să mă tem de acea Lege sfântă; i-am văzut potirele mâniei (Apocalipsa 15:7) vărsate; dar nici un strop nu a căzut pe mine”? La fel poţi spune şi acum, o, cel ce crezi în Hristos! Când priveşti sufletul lui Hristos, sfâşiat de trăsnetele lui Dumnezeu, când priveşti trupul Său, străpuns pentru păcat, poţi spune: ,,El a fost făcut blestem pentru mine; de ce să mă mai tem de acea Lege sfântă?”

Al doilea motiv: Duhul lui Dumnezeu scrie Legea în inimă.Promisiunea spune: ,,După zilele acelea, zice Domnul, voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31:33). Atunci când vii la Hristos, frica de Lege îţi dispare, dar Duhul Sfânt care îţi intră în inimă te face să iubeşti Legea. Duhul Sfânt nu mai este ţinut departe de acea inimă; El intră în ea şi o înmoaie; El ia inima de piatră (Ezechiel 36:26) şi pune în loc o inimă de carne (Ezechiel 36:26); pe aceasta El scrie sfânta, sfânta Lege a lui Dumnezeu. Atunci Legea lui Dumnezeu e dulce pentru acel suflet; el îşi găseşte plăcerea în ea. ,,Legea este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12).El doreşte acum, cu sinceritate, ca fiecare gând, cuvânt şi faptă să fie în conformitate cu acea Lege. ,,O, de ar ţinti căile mele la păzirea orânduirilor Tale! Multă pace au ceice iubesc Legea Ta, şi nu li se întâmplă nici o nenorocire” (Psalmul 119:5 şi 119:165 combinate). Psalmul 119 devine respiraţia acelei inimi noi. Acum va tânji el ca întreaga lume să se supună acelei Legi pure şi sfinte. ,,Ochii îmi varsă şiroaie de ape, pentru că Legea Ta nu este păzită” (Psalmul 119:136). O, de ar şti întreaga lume că sfinţenia şi fericirea sunt unul şi acelaşi lucru! Pune-te la încercare. Poţi spune: ,,După omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22)? O iubeşti acum? Tânjeşti după vremea când vei trăi în întregime sub ea – sfânt, aşa cum Dumnezeu este sfânt, curat, aşa cum Cristos este curat?

O, veniţi, păcătoşi, daţi-vă inimile lui Hristos, ca El să poată scrie pe ele Legea Sa sfântă! Destul aţi avut legea Diavolului întipărită în inimile voastre; veniţi la Domnul Isus, şi El vă va adăposti de blestemele Legii şi vă va da Duhul Sfânt care va scrie toată Legea în inimile voastre; El te va face să o iubeşti din tot sufletul tău. Roagă-L să-Şi ţină promisiunea. Cu siguranţă, destul ai încercat plăcerile păcatului. Vino acum, şi încearcă plăcerile sfinţeniei dintr-o inimă curată. Dacă vei muri cu inima aşa cum e acum, aceasta va fi însemnată ca o inimă păcătoasă pentru întreaga veşnicie: ,,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe” (Apocalipsa 22:11). Vino şi primeşte o inimă nouă până nu vei muri: pentru că, dacă nu te naşti din nou, nu vei putea vedea împărăţia lui Dumnezeu.

II. Un credincios adevărat simte în mădularele sale o lege care se împotriveşte (Romani 7:23)

,,Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva Legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:23). Când un păcătos vine pentru prima dată la Hristos, el se gândeşte adesea că de-acum şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la păcat: ,,De-acum nu voi mai păcătui niciodată.” Se simte deja la poarta cerului. Dar curând o mică ispită îi dă în vileag inima, şi el strigă: ,,Văd o altă lege.”

1. Observaţi că el o numeşte ,,o altă lege”, o lege total diferită de Legea lui Dumnezeu – o lege în totalitate contrară acesteia. În versetul 25 el o numeşte ,,legea păcatului” – o lege care îi porunceşte să păcătuiască – care îl îmboldeşte înainte prin răsplăţi şi ameninţări. În Romani 8:2 este numită ,,legea păcatului şi a morţii” – o lege care nu numai că duce la păcat, dar şi la moarte, la moarte veşnică: ,,plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Este aceeaşi lege numită în Galateni carnea: ,,carnea pofteşte împotriva Duhului” (5:17). Este aceeaşi ca în Efeseni 4:22, unde este numită ,,omul cel vechi”, care se strică după poftele înşelătoare. Aceeaşi lege care în Coloseni 3 este numită ,,mădularele voastre” – ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli” (versetul 5). Aceeaşi lege este numită în Romani 7:24 ,,acest trup de moarte”. Adevărul este, prin urmare, că în inima credinciosului rămân toate mădularele şi trupul unui om vechi, sau ale unei vechi naturi: rămâne fântâna oricărui păcat care a poluat vreodată lumea.

2. Mai observaţi că această lege face ceva – ,,se luptă”. Legea din mădulare nu stă liniştită, ci întotdeauna luptă. Nu poate fi niciodată pace în inima unui credincios. Există pacea cu Dumnezeu, dar o luptă continuă cu păcatul. Această lege din mădulare are la dispoziţia sa o armată de pofte şi duce un război constant împotriva Legii lui Dumnezeu. Într-adevăr, uneori o armată stă la pândă şi aşteaptă în linişte până soseşte momentul potrivit pentru a ataca. La fel, poftele din inimă aşteaptă adesea în tăcere până în ora ispitei, şi atunci se războiesc cu sufletul. Inima este ca un vulcan. Uneori dormitează şi nu scoate altceva decât fum, dar focul mocneşte în adâncuri şi în curând va erupe din nou. Există doi mari luptători în sufletul credinciosului. Pe de o parte e Satan, având sub comanda sa carnea şi poftele sale; de cealaltă parte e Duhul Sfânt, având sub comanda sa întreaga nouă făptură. Şi astfel ,,firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Galateni 5:17).

Câştigă vreodată Satan această luptă? În adânca înţelepciune a lui Dumnezeu, uneori legea din mădulare duce sufletul în robie. ,,Noe era un om neprihănit” (Geneza 6:9) şi Noe umbla cu Dumnezeu, cu toate acestea a fost dus în robie: ,,Noe a început să fie lucrător de pământ, şi a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său” (Geneza 9:20-21). Avraam a fost ,,prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23) şi totuşi a rostit o minciună, spunând despre nevasta lui Sara: ,,Este sora mea.” Iov a fost un om neprihănit, se temea de Dumnezeu şi ura răul, şi totuşi a fost provocat să blesteme ziua în care s-a născut. La fel stau lucrurile cu Moise, David, Solomon, Ezechia, Petru şi apostolii.

Aţi experimentat această luptă? E un semn clar al copiilor lui Dumnezeu. Mă tem că cei mai mulţi dintre voi nu aţi simţit-o niciodată. Să nu mă înţelegeţi greşit. Fiecare dintre voi aţi simţit uneori un conflict între conştiinţa voastră naturală şi Legea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este războiul din inima credinciosului, care este lupta dintre Duhul lui Dumnezeu din inimă şi ,,omul cel vechi cu faptele sale”.

Dacă vreunul dintre voi geme sub apăsarea acestei lupte, învaţă să te laşi smerit de ea, dar nu descurajat.

Mai întâi, lasă-te smerit de ea. Scopul ei este să te facă să zaci în ţărână şi să simţi că nu eşti altceva decât un vierme. O! Ce ticălos mizerabil trebuie să fii, dacă şi după ce ai fost iertat şi ai primit Duhul Sfânt, inima ta continuă să fie o fântână a oricărei nelegiuri! Cât de respingător poţi fi, dacă în cele mai solemne clipe când te apropii de Dumnezeu, în acele momente emoţionante, tu încă ai în sânul tău toate mădularele vechii naturi! Fie ca aceasta să te păstreze smerit.

Apoi, fie ca aceasta să te înveţe că ai nevoie de Hristos. Ai nevoie de sângele Său preţios la fel de mult acum ca la început. Nu poţi sta vreodată înaintea lui Dumnezeu aşa cum eşti. Trebuie din nou şi din nou să mergi la El pentru a fi spălat. Chiar şi pe patul de moarte trebuie să te adăposteşti sub Iehova, neprihănirea noastră. De asemenea, trebuie să te rezemi de Hristos. Numai El poate birui în tine. Lipeşte-te mai aproape de El în fiecare zi.

III. Sentimentele unui credincios în timpul acestei lupte:

1. El se simte nenorocit. ,,O, nenorocitul de mine!” (Romani 7:24). Nimeni din lumea aceasta nu e mai fericit ca un credincios. El a venit la Hristos şi a găsit odihna. Toate păcatele sale au fost iertate în Hristos. Se poate apropia de Dumnezeu ca un copil. Duhul Sfânt locuieşte în el. El are nădejdea slavei (Coloseni 1:27). În cele mai îngrozitoare clipe el poate rămâne liniştit, pentru că simte că Dumnezeu e cu El. Cu toate acestea, sunt momente în care strigă: ,,O, nenorocitul de mine!” Când simte boala propriei sale inimi – când simte ţepuşul din carne (2 Corinteni 12:7) – când inima sa păcătoasă e descoperită în toată răutatea ei înfricoşătoare – vai, atunci el se aruncă la pământ, strigând: ,,O, nenorocitul de mine!” Un motiv al acestei nenorociri este că păcatul descoperit în inimă îndepărtează sentimentul iertării. Conştiinţa este învăluită în vinovăţie şi un nor întunecat acoperă sufletul. ,,Cum mă voi putea duce din nou înaintea lui Hristos?” strigă el. ,,Vai! L-am îndepărtat prin păcatul meu pe Mântuitorul!” Un alt motiv este caracterul dezgustător al păcatului. Este simţit ca o viperă în inimă. Omul firesc se simte adesea foarte nefericit din cauza păcatului, dar niciodată nu îi simte caracterul respingător; pentru noua făptură însă este cu adevărat scârbos. Vai! Fraţilor, cunoaşteţi voi ceva din nenorocirea credinciosului? Dacă nu, nu-i veţi cunoaşte nici bucuria sa. Dacă nu cunoaşteţi lacrimile şi gemetele lui, nu-i veţi cunoaşte nici cântecul de biruinţă.

2. El caută scăparea. ,,Cine mă va izbăvi?” În trecut, unii tirani obişnuiau să-şi lege prizonierii cu lanţuri de un trup mort; astfel, oriunde mergea prizonierul, trebuia să tragă după el un cadavru în putrefacţie. Se crede că Pavel face aluzie aici la această practică inumană. El îşi simţea vechiul om ca pe un cadavru putred, pe care îl târa neîncetat după el oriunde mergea. Dorinţa lui arzătoare era să fie fie eliberat de acesta. Cine să ne izbăvească? Vă amintiţi cum odată, când Dumnezeu a lăsat ca un ţepuş în carne să-i chinuie slujitorul, un sol al lui Satan care să-l pălmuiască (2 Corinteni 12:7), Pavel căzut pe genunchi. ,,De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.” O, aceasta este adevăratul semn al copiilor lui Dumnezeu! Cei din lume au o natură veche; ei nu au altceva în afară de această veche natură. Dar aceasta nu-i duce pe genunchi. Tu cum stai, suflet drag? Oare putreziciunea dinăuntrul tău te face să mergi la tronul harului? Te determină să chemi numele Domnului? Te face să spui, ca văduva insistentă, ,,Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu”? Te face să strigi după Domnul Isus, ca femeia canaanită? O, aminteşte-ţi, dacă pofta poate lucra în inima ta şi tu rămâi mulţumit în această stare, tu nu îi aparţii lui Hristos!

3. El mulţumeşte pentru izbândă. Cu adevărat, ,,în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37), pentru că putem aduce mulţumiri înainte de terminarea luptei. Da, chiar în cele mai întunecate clipe ale bătăliei noi putem privi la Hristos şi putem striga: ,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!” În clipa în care un suflet, gemând sub apăsarea depravării, îşi ridică privirea spre Domnul Isus, în acel moment gemetele sale sunt transformate în cântări de laudă. În Hristos descoperi o fântână care te spală de vinovăţia tuturor păcatelor tale. În Hristos descoperi har suficient pentru tine – har care să te susţină până la sfârşit – şi o promisiune sigură că rădăcinile păcatului vor fi smulse în întregime. ,,Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu” (Isaia 43:1). O, aceasta ne transformă gemetele în cântece de laudă! Cât de adesea începe un Psalm cu gemete şi se sfârşeşte cu laudă! Aceasta e experienţa zilnică a poporului lui Dumnezeu. E şi a ta? Pune-te la încercare. Dacă nu cunoşti cântarea de biruinţă a credinciosului, niciodată nu-ţi vei arunca împreună cu el cununa la picioarele Mielului (Apocalipsa 4:10). Scump credincios, mulţumeşte-te să te lauzi cu slăbiciunile tale, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în tine (2 Corinteni 12:9).

Tradus de Florin Vidu

Mulţumirea

A. W. Pink


„M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc.” (Filipeni 4:11)

Nemulţumirea! A existat vreodată o vreme în care să fie mai multă agitaţie în lume decât e astăzi? Ne îndoim foarte mult de aceasta. În ciuda progresului cu care ne lăudăm, a creşterii enorme a bogăţiei, a timpului şi banilor cheltuiţi zilnic pentru plăceri, nemulţumirea este peste tot. Nici o clasă nu e scutită. Totul este într-o stare de schimbare, şi aproape toată lumea e nemulţumită. Mulţi, chiar şi din poporul lui Dumnezeu, sunt afectaţi de duhul rău al acestui veac.

Mulţumirea! Este oare ea realizabilă, sau nu e nimic altceva decât un ideal frumos, doar un vis al unui poet? Poate fi atinsă pe pământ, sau este rezervată doar locuitorilor cerului? Dacă e posibilă aici şi acum, poate fi păstrată, sau ne putem aştepta în această viaţă doar la scurte clipe sau ore de mulţumire? Astfel de întrebări îşi găsesc răspunsurile, sau cel puţin un răspuns, în cuvintele apostolului Pavel: „Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 4:11).

Forţa afirmaţiei apostolului va fi apreciată mai bine dacă ne gândim la starea şi circumstanţele în care se găsea atunci când a făcut-o. Când apostolul a scris aceste cuvinte (sau cel mai probabil le-a dictat), el nu se lăfăia în luxul unei camere speciale din palatul Împăratului, nici nu era oaspetele locuinţei unor creştini deosebiţi, cunoscuţi pentru evlavia lor neobişnuită. Dimpotrivă, era „în lanţuri” (Filipeni 1:13,14); „un întemniţat” (Efeseni 4:1), aşa cum spune într-o altă Epistolă. Şi totuşi, cu toate acestea, el declara că era mulţumit!

Acum, există o imensă diferenţă între principiu şi practică, între ideal şi realizare. Dar în cazul apostolului Pavel, mulţumirea era o experienţă reală, şi una care trebuie să fi fost continuă, pentru că el spune: „în orice stare mă găsesc” [în traducerea engleză – n.trad]. Cum a ajuns Pavel la această experienţă, şi în ce consta ea? Răspunsul la prima întrebare se găseşte în cuvintele „m-am deprins să fiu mulţumit”. Apostolul nu a spus: „Am primit botezul Duhului Sfânt, prin urmare mulţumirea îmi aparţine.” Nici nu a atribuit această binecuvântare „consacrării” sale desăvârşite. La fel de clar e şi faptul că nu era vorba de rezultatul unei dispoziţii naturale sau a temperamentului său. Este ceva ce el a învăţat în şcoala experienţei creştine. Ar trebui să observăm şi că această afirmaţie se găseşte în Epistola pe care apostolul a scris-o aproape de sfârşitul carierei sale pământeşti!

Din ce am arătat până acum ar trebui să fie clar că mulţumirea de care se bucura Pavel nu era rezultatul mediului plăcut şi confortabil în care se găsea. Această concluzie risipeşte o concepţie larg răspândită. Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că mulţumirea e imposibilă dacă nu sunt satisfăcute dorinţele inimii fireşti. Închisoarea e ultimul loc în care cineva s-ar duce să caute un om mulţumit. Deci, până acum e clar că mulţumirea vine dinăuntru, nu din afară; trebuie căutată la Dumnezeu, nu în bunurile pământeşti.
Dar haideţi să încercăm să mergem puţin mai adânc. Ce este „mulţumirea”? Înseamnă să fii satisfăcut cu voia suverană a providenţei lui Dumnezeu. Este opusul cârtirii, care este duhul răzvrătirii – vasul spunându-i Olarului: „De ce m-ai făcut aşa?” În loc să se plângă de soarta sa, un om mulţumit este recunoscător că starea şi circumstanţele în care se găseşte nu sunt mai rele decât aşa cum sunt. În loc să dorească cu lăcomie ceva mai mult decât împlinirea nevoilor sale curente, se bucură că Dumnezeu încă se îngrijeşte de el. Un astfel de om este „mulţumit” cu ce are (Evrei 13:5).

Una din piedicile fatale în calea mulţumirii este lăcomia, care este o cangrenă ce roade şi distruge satisfacţia prezentă. De aceea, nu degeaba Domnul nostru a dat acea poruncă solemnă celor ce-L urmează: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie” (Luca 12:15). Puţine lucruri sunt mai înşelătoare decât ea. Adesea se deghizează sub numele frumos al cumpătării, sau al prevederii înţelepte a economiilor viitoare sau prezente, astfel încât să se adune „bani albi pentru zile negre”. Scriptura spune că „lăcomia […] este o închinare la idoli” (Coloseni 3:5) – inima iubind lucrurile materiale mai mult decât pe Dumnezeu. Limbajul unei inimi lacome este acela al unei lipitori: „Dă-mi! Dă-mi!” Omul lacom întotdeauna doreşte mai mult, indiferent dacă are mult sau puţin. Cât de diferite sunt cuvintele apostolului: „Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns” (1 Timotei 6:8). Avem mare nevoie de cuvinte ca cele din Luca 3:14: „Să vă mulţumiţi cu lefurile voastre”!

„Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1 Timotei 6:6). Din perspectivă negativă, ea ne eliberează de nelinişte şi îngrijorare, de lăcomie şi egoism. Din perspectivă pozitivă, ne lasă liberi să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Observaţi ce mare contrast este între următoarele cuvinte: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri” (1 Timotei 6:9,10). Fie ca Domnul, în harul Său, să ne elibereze de duhul acestei lumi, şi să ne facă să fim „mulţumiţi cu ce avem.”

Mulţumirea este, prin urmare, rezultatul unei inimi care se sprijină pe Dumnezeu. Este sufletul ce se bucură de pacea care întrece orice pricepere. Este rezultatul voinţei mele adusă în supunere faţă de voia Divină. Este siguranţa binecuvântată că Dumnezeu face toate lucrurile bine, şi, chiar acum, face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele meu suprem. Această experienţă trebuie „învăţată” „deosebind bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:12). Mulţumirea este posibilă doar atunci când cultivăm şi păstrăm o atitudine de acceptare a tot ce intră în vieţile noastre ca venind din Mâna Celui ce este prea înţelept ca să greşească, şi prea iubitor ca să facă pe unul din copiii Săi să plângă fără motiv.

Iar cuvântul nostru la final să fie acesta: adevărata mulţumire e posibilă doar atunci când stăm mult timp în prezenţa Domnului Isus. Observăm clar acest lucru în versetele care vin după textul nostru de la început: „Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:12,13). Doar cultivând intimitatea cu Cel ce n-a fost niciodată nemulţumit putem să fim eliberaţi de păcatul nemulţumirii. Doar prin părtăşia zilnică împreună cu Cel ce întotdeauna Şi-a găsit plăcerea în voia Tatălui vom putea învăţa secretul mulţumirii. Fie ca atât autorul cât şi cititorul acestor rânduri să privească în oglinda Cuvântului slava Domnului astfel încât să fie „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).

Tradus de Florin Vidu 

Când vine ispita

(Genesa 39:7-12)

de James Montgomery Boice


Nu cu mult timp în urmă, Intervarsity Press a publicat o carte despre subiectul ispitei, intitulată „Temptation – Help for Struggling Christians” („Ispita – Ajutor pentru creştinii care se luptă cu ea”). Cartea e scrisă de Charles Durham, un pastor din Kansas, şi ea începe cu o ilustraţie interesantă. Cu ani în urmă, pe insula Cape Hatteras, în largul coastei din Carolina de Nord, trăia un grup de oameni care îşi câştigau existenţa făcând corăbiile să naufragieze în zonele cu apă mai puţin adâncă. Ei erau demolatori şi procedau în felul următor. Ieşeau noaptea, când corăbiile încercau să se apropie de coastă şi căutau o trecere în jurul insulei, şi legau o lumină de capul unui cal bătrân. Aceşti oameni din Nag’s Head (Capul Calului), aşa se numea satul lor, plimbau apoi calul înainte şi înapoi, în sus şi în jos. Corăbiile care căutau un drum spre coastă vedeau lumina mişcându-se şi se gândeau că e a unei alte corăbii care a găsit drumul, şi astfel se îndreptau spre insulă şi eşuau pe bancul de nisip din Diamond Shoals. Era o afacere foarte profitabilă. Chiar şi astăzi, turiştilor care vizitează Nag’s Head li se arată case construite din epavele acelor corăbii. Acei demolatori se apropiau de corăbiile naufragiate şi adunau pentru casele lor cheresteaua, uneltele şi mobilierul corăbiei, iar uneori mai puneau şi ceva bani în pungă.
În total, de-a lungul anilor, peste 2300 de corăbii au naufragiat în acea zonă de coastă, fie ca urmare a unui accident, fie datorită trădării, ca în cazul pe care tocmai l-am descris.

Prima dată când oamenii aud despre asta sunt şocaţi să afle că se poate întâmpla aşa ceva, dar ar fi mult mai şocaţi dacă ar şti că există demolatori spirituali care sunt hotărâţi să naufragieze vieţile creştinilor şi să le distrugă pe ţărmurile păcatului. În tradiţia bisericii creştine, teologii au vorbit despre trei astfel de demolatori. Înainte de toate e lumea. Când teologii vorbesc despre lume, ei nu se referă la globul pământesc, nici măcar la oamenii care trăiesc pe suprafaţa planetei. Ei se referă la valorile lumii, la sistemul lumii. El e cel care în mod constant încearcă să atragă credincioşii în plasa lui.
Al doilea demolator e firea pământească. Ne referim aici la păcatele senzuale. Scriptura ne avertizează în privinţa aceasta şi ne spune să ne ţinem la distanţă de ele, să fugim de astfel de ispite.
Apoi, în cele din urmă, există demolatorul care, într-un fel, stă în spatele tuturor celorlalţi şi îi foloseşte în interesul lui. Numele acestuia e diavolul. Diavolul e descris de Petru ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, iar noi trebuie să i ne împotrivim. Petru ne spune că trebuie să stăm tari în credinţă şi să ne împotrivim lui, ştiind că şi fraţii noştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca şi noi (1Petru 5:8,9). Acest ultim verset e unul foarte important şi trebuie să îl avem puternic întipărit în minte atunci când ne gândim la ispite, fiindcă el ne spune că oricare ar fi ispita cu care ne confruntăm, s-au confruntat şi alţii cu ea înaintea noastră. Într-adevăr, aşa cum spune Petru, s-au confruntat cu ea fraţii şi surorile noastre creştine din întreaga lume, nu numai în vremea noastră ci şi în veacurile trecute. Acest lucru e important pentru că una din capcanele lui Satan e să ne convingă că ispita cu care ne confruntăm noi nu are egal în toată istoria întregii rase umane. Dar, atunci când descoperim că ne gândim la astfel de lucruri, pe care ni le şopteşte Satan, trebuie să ne dăm seama că Satan e cel ce vorbeşte, nu Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că aceasta e o minciună, iar cel ce ne dă astfel de sfaturi este Mincinosul. Biblia ne spune că nu vom avea nicioadă de înfruntat vreo ispită cu care să nu se fi confruntat şi alţii. Mai mult, nu numai că s-au confruntat cu ea, dar au şi biruit-o.
De aceea nu trebuie să încercăm să ne găsim scuze prin care să justificăm purtarea noastră păcătoasă, ci trebuie să biruim ispita, aşa cum vrea Dumnezeu să facem.

Aici intră în scenă povestea lui Iosif. Sunt multe lecţii care pot fi învăţate din întâmplarea în care soţia lui Potifar îl ispiteşte pe Iosif, dar cu siguranţă una dintre primele şi cele mai importante este aceea că avem de-a face cu o ispită comună. Situaţia prin care a trecut Iosif cu mii de ani în urmă e aceeaşi prin care trec şi oamenii din zilele noastre. Iar situaţiile prin care trecem noi astăzi sunt aceleaşi prin care a trecut şi Iosif cu mii de ani în urmă. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că multe sute, poate chiar mii de oameni, s-au confruntat cu exact aceeaşi situaţie chiar în acest sfârşit de săptămână. Poate că printre ei sunt şi unii pe care îi cunoaşteţi.

Iosif era în casa lui Potifar. Tocmai a fost promovat. Era într-o poziţie cu responsabilităţi. Era pe placul lui Potifar, dar, din păcate, era şi pe placul nevestei lui Potifar. Această femeie era pofticioasă, pentru că atunci când citim relatarea observăm că s-a uitat la Iosif cu o privire pofticioasă. Îl dorea. Soţul ei nu-i era de ajuns. Femeia aceasta era de o inteligenţă diabolică, pentru că şi-a planificat cu mare grijă cum să îl aducă pe Iosif într-o situaţie în care nu era nimeni prin preajmă. Femeia era insistentă, căci ni se spune cum iarăşi şi iarăşi se apropia de Iosif cu ispita ei.
Şi astăzi există astfel de oameni. Aş fi vrut ca pe lângă astfel de oameni să fi avut mai mulţi Iosifi în ziua de azi. Pentru că Iosif, după cum ştim din relatare, i-a rezistat femeii. A continuat să-i refuze avansurile, iar în final, când ea a reuşit să aducă lucrurile în punctul în care Iosif nu mai avea altceva de făcut decât să fugă, el a făcut tocmai aceasta. Ni se spune că a fugit, lăsându-şi chiar haina, de care ea se agăţase, în mâinile ei şi a fugit pur şi simplu din casă.
Ce trebuie să vedem aici e că această ispită nu e neobişnuită. Iar dacă Iosif i s-a putut împotrivi, cu siguranţă că şi creştinii de azi îi pot rezista.

Vom vorbi pe larg despre aceasta. În studiul de data viitoare vrem să privim la secretul victoriei lui Iosif iar în următorul vrem să vedem ce facem dacă, spre deosebire de Iosif, nu am avut succes ci am cedat ispitei. Dar înainte de aceasta vreau să vă fac să înţelegeţi cât de puternică a fost această ispită. Când alţii sunt ispitiţi, avem tendinţa să îi desconsiderăm şi spunem: „A, bine, ei sunt slabi. Nici nu mă mir că au căzut.” Nu, nu aşa stăteau lucrurile în acest caz. Ispita aceasta a fost una foarte puternică. Iar faptul că Iosif a câştigat victoria asupra ei e un motiv de laudă pentru el şi pentru puterea lui Dumnezeu care l-a ajutat să învingă.
Vreau să privim împreună la câteva caracteristici ale acestei ispite, iar apoi voi să le aplicaţi la ispitele care vin în vieţile voastre.

Mai întâi, a fost o ispită naturală în sensul că a apelat la dorinţele fizice normale ale omului. E important să facem o distincţie în acest punct între acele dorinţe care sunt naturale, cum e aceasta, şi acelea nenaturale, în sensul că nu fac apel la ce numim noi instinctele normale ale omului. Crima nu e o ispită naturală. Ea se dezvoltă din ură şi neînţelegere, fiind într-un sens consecinţa naturală a acelor lucruri, dar ura şi neînţelegerea nu sunt naturale în ele însăşi. Nu am fost creaţi pentru acestea. Ele sunt produsul păcatului. Astfel, crima e un produs avansat al păcatului. Dar nu la fel stau lucrurile aici, când vorbim despre ispita sexuală, cu care s-a confruntat Iosif. Vorbim aici despre instinctul normal şi natural al unui bărbat sau al unei femei, iar problema nu constă în aceea că s-a făcut apel la un instinct natural, ci la aplicarea lui într-un cadru în care nu trebuie aplicat. Vedeţi, Biblia ne spune că sexul e pentru căsătorie, iar în cadrul căsătoriei el e un liant care ţine cuplul împreună, binecuvintează relaţia lor şi produce bucurie. Dar, în afara acestui cadru, pentru care a fost creat de Dumnezeu, el devine un lucru destabilizant şi distructiv.
Desigur, faptul că sexul e un instinct natural este folosit de lume ca un argument pentru a se complace în el, practic în orice circumstanţe. Ei bine, la fel i s-a spus şi lui Iosif. Iar dacă Doamna Potifar nu i-a spus-o, cu siguranţă Iosif şi-a dat seama şi singur de existenţa acestui argument. El suna cam aşa: „Iosif, ai de-acum 27 de ani. Eşti sclav de zece ani. Ai fost promovat pe merit, pentru că ai lucrat din greu pentru aceasta. Dorinţele şi instinctele pe care le ai la vârsta aceasta nu sunt ale unui copil. Sunt ale unui bărbat. Ce poate fi mai natural decât o relaţie sexuală? Chiar o meriţi.. De fapt, poţi spune chiar că Dumnezeu ţi-o pune la dispoziţie, pentru că El ţi-a trimis-o pe această femeie care e îndrăgostită de tine şi te doreşte. Evident că lucrul pe care trebuie să-l faci acum e să-ţi satisfaci instinctul pe care Dumnezeu l-a pus în inima ta.” Iosif nu s-a lăsat înşelat, pentru că Iosif şi-a dat seama ce reprezintă de fapt argumentul acesta. El înseamnă să asociezi un lucru bun cu alt lucru bun, dar într-un mod greşit. E exact ce a încercat diavolul să facă, atunci când s-a apropiat de Isus Hristos. Când Hristos a citat un verset din Scriptură, diavolul a venit şi el cu unul, iar Domnul a trebuit să-i răspundă că nu trebuie să-L ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău. Nu te poţi împotrivi unei porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu cu o alta. Deşi e adevărat că instinctul, în acest caz, e unul bun, el nu trebuie exercitat într-un mod greşit sau în afara voiei lui Dumnezeu, care e atât de clar afirmată în Scriptură, ba chiar, trebuie să o spunem, e un principiu fundamental al inimii umane.

Deci, în primul rând, ispita a fost una naturală. Al doilea lucru care a făcut ispita să fie atât de puternică e acela că a venit la Iosif atunci când el era departe de casă. O familie credincioasă exercită o puternică influenţă restrictivă asupra copilului. Binecuvântată aşa cum trebuie, acea influenţă devine parte a caracterului copilului, astfel încât el trăieşte după standardele familiei chiar atunci când e departe de ea. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Adesea tânărul iese de sub influenţa restrictivă a familiei şi face lucruri pe care nu le-ar fi făcut acasă. Astfel viciile încep să pună stăpânire pe el şi îi domină viaţa.
Cum se face că un tânăr sau o tânără, studenţi, provenind din familii creştine (poate creştine doar cu numele), atunci când pleacă la facultate încep să trăiască cu prietenul sau prietena, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată acasă? De ce oare un om de afaceri, în timpul unei călătorii, va face în alt oraş lucruri pe care nu le-ar face niciodată în oraşul său? Oare de ce oamenii de la o petrecere fac şi spun unele lucruri pe care nu le-ar face sau nu le-ar spune niciodată în activităţile de rutină ale serviciului sau familiei?
Răspunsul e că aceşti oameni au o părere greşită despre Dumnezeu. Trebuie să spunem, probabil, că ei au o părere tribală despre Dumnezeu. Ei gândesc cam aşa: „Dumnezeu e Dumnezeu în familia mea, dar nu e neapărat Dumnezeu şi în locul în care mă găsesc acum.” Sau: „Dumnezeu e Dumnezeul părinţilor mei, asta nu înseamnă că e şi Dumnezeul meu.” Sau: „Dumnezeu e Dumnezeul de fiecare zi, dar nu e Dumnezeu şi peste petrecerea aceasta.” Vedeţi, ce trebuie să recunoaştem e faptul că Dumnezeu e Dumnezeu, iar Dumnezeu e omniprezent. Dumnezeu e peste tot, el e Dumnezeu în orice loc în care mergi, orice ai face, indiferent dacă recunoşti lucrul acesta sau nu.
Iosif a înţeles acest lucru. Iar atunci când a început să vorbească despre ispită, a identificat-o ca păcat, un păcat împotriva lui Dumnezeu. Nu a fost suficient să i se spună: „Ei bine, Dumnezeul tău e Iehova, El e Dumnezeul părinţilor tăi, în ţara Canaan. Aici în Egipt noi avem de-a face cu alţi dumnezei. Avem dumnezeii noştri.” Iosif nu s-a lăsat deloc convins de argumentul acesta. Dumnezeu era Dumnezeu, iar Iehova era Dumnezeul Egiptului tot aşa cum era şi Dumnezeul patriei sale, indiferent ce credeau egiptenii despre El.
Dă-mi voie să-ţi spun că atunci când te confrunţi cu acest fel de ispită şi eşti tentat să gândeşti în felul acesta, adu-ţi aminte că Dumnezeu e Dumnezeu în campusul colegiului tău, la fel cum e Dumnezeu şi în oraşul tău natal. Iar Dumnezeu, dacă pot spune aşa, este la fel de prezent într-un bordel ca şi într-o biserică. E responsabilitatea noastră să recunoaştem acest lucru şi să Îi slujim ca unui Dumnezeu adevărat şi omniprezent ce este.

Mai există şi un al treilea lucru care a făcut ca ispita aceasta să fie atât de puternică pentru Iosif. Ea a venit din partea unei persoane importante. E adevărat, nevasta lui Potifar era o femeie stricată. Era o neruşinată. Şi asta e adevărat. Dar era o femeie importantă, aşa cum înţelege lumea importanţa unui om. Era stăpâna casei. Lui Iosif nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că dacă îi face pe plac, câştigă un aliat care i-ar fi de mare ajutor în ascensiunea sa pe scara ierarhică, iar dacă o supără, îşi câştigă un duşman care, foarte posibil, îi poate face mult rău.
Mulţi cedează ispitei din acest motiv. Sunt confruntaţi cu o situaţie despre care ştiu că e greşită dar, pentru că le e prezentată de către o persoană pe care o consideră importantă, ei cred că trebuie să facă ce li se spune. Poate e vorba de un client important al firmei. Se gândesc: „Ştiu că e greşit şi că nu e bine să fac asta, dar trebuie să o fac, altfel pierdem contul clientului iar eu mi-aş putea pierde slujba. Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?” Cineva i-a pus odată exact această întrebare lui Tertulian: „Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?” La care Tertulian i-a replicat: „Chiar trebuie?”
Vedeţi, Iosif a rămas în picioare pentru că, în ultimă instanţă, credinţa e cea care l-a susţinut şi el a recunoscut că rezultatul final e hotărât de Dumnezeu, indiferent ce i s-ar putea întâmpla între timp. Aşa că Iosif a preferat calea închisorii în locul căii păcatului. A trebuit să sufere pentru poziţia sa, dar dacă n-ar fi făcut-o, n-ar fi ajuns niciodată în poziţia pe care a obţinut-o mai târziu, prin harul lui Dumnezeu.
Nimic altceva nu-ţi va asigura biruinţa într-o astfel de situaţie când ispita vine din partea unei persoane pe care o consideri importantă, în afara credinţei în Cel ce e mai important decât persoana care te ispiteşte. Mai precis, credinţa în Dumnezeu, care e cel mai important, şi trebuie să fie cel mai important în viaţa ta.

Există un al patrulea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică în cazul lui Iosif. Ea a venit după o promovare importantă. Ispita nu a venit la Iosif în timpul celor zece ani în care s-a luptat din greu să avanseze, de la cel mai de jos sclav în casa lui Potifar până la asistentul personal al acestuia şi administratorul întregii sale averi. Nu a venit în timpul acestor ani. Iosif ar fi putut spune atunci: „Nu, nu am timp pentru aşa ceva. Trebuie să câştig. Trebuie să reuşesc aici. Trebuie să-i demonstrez lui Potifar că sunt cel mai credincios, cel mai bun, cel mai harnic dintre toţi sclavii.” Nu a venit la el în acea perioadă. Dar a venit după aceea, când Iosif şi-a atins ţelul, când îşi putea spune de-acum: „Ei bine, Iosif, ai ajuns în cea mai importantă poziţie în care poate ajunge un sclav. Mai sus de-atât nici un sclav nu poate ajunge. Ai lucrat din greu timp de zece ani. Ai respectat toate legile lui Dumnezeu până cum, dar acum ai şi tu dreptul să te bucuri de roadele muncii tale. Cu siguranţă meriţi să te bucuri de această relaţie sexuală.”
Daţi-mi voie să vă spun: Atenţie la ispitele care vin după ce aţi obţinut o victorie importantă! Nu uitaţi ce ne arată Matei 4 şi Luca 4, cum Domnul Isus Hristos a fost ispitit după ce a auzit vocea din ceruri spunând: „Acesta e Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea…” Imediat după aceea, după acest punct culminant al vieţii Sale, a venit şi diavolul. Iar acesta s-a apropiat de Isus spunându-I: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se prefacă în pâini.” Atenţie la ispitele care vin după ce tocmai aţi condus pe cineva la Isus Hristos.
Atenţie la ispitele care vin imediat după o promovare spirituală. Atenţie la ispite, atunci când credeţi că v-aţi atins scopul. Mai presus de orice, atenţie la ispite în ultimii ani ai vieţii, pe măsură ce îmbătrâniţi. David avea 50 de ani, sau chiar mai mult, când a avut acea aventură cu Batşeba şi a ajuns în cel mai de jos punct al vieţii sale spirituale. Trebuie să continuăm să luptăm până la sfârşit.

Al cincilea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică este pentru că a venit la Iosif de mai multe ori. Aceasta e o altă metodă pe care diavolul o foloseşte ca să ne înfrângă rezistenţa. Prima dată când vine ispita, ne dăm seama ce e de fapt. Ştim că e un lucru rău şi spunem: „Nu, eu sunt creştin. Nu pot să fac aşa ceva. Nu e bine.” Ei bine, diavolul se întoarce şi mai încearcă o dată. Dacă îl respingem şi de data asta, el revine şi mai încearcă. Chiar dacă rezistăm la primele sale încercări, e trist că uneori prin simpla repetare a ispitei diavolul îşi atinge scopul iar noi îi cedăm.
Alexander Pope a exprimat foarte bine această idee în două mici cuplete pe care le-a scris:

Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace.

(Viciul e un monstru cu o înfăţişare atât de înspăimântătoare
Încât e suficient să îl vezi ca să îl urăşti.
Dar, văzut prea des, faţa lui devine familiară,
Mai întâi o suportăm, apoi o compătimim, apoi o îmbrăţişăm.)

Dacă nu vrem să păţim şi noi la fel, avem nevoie de puterea lui Dumnezeu ca să rezistăm ispitei.

Mai e un ultim punct pe care vreau să îl menţionez, şi care a făcut din ispita aceasta una atât de puternică. Ea a venit la momentul potrivit. Poate prima dată când femeia l-a abordat, împrejurările erau potrivnice. Ea i-a spus: „Culcă-te cu mine.” Poate că el i-a răspuns: „O, n-o putem face aici. Cineva ne-ar putea vedea.” Dar, în cele din urmă, a sosit şi momentul în care, după cum ni se spune în text, nu mai era nimeni în casă, toţi slujitorii erau plecaţi. În acel moment ea l-a apucat de haină şi i-a spus: „Culcă-te cu mine!” Ni se spune că în acel moment el şi-a lăsat haina în mâinile ei şi a fugit afară din casă.
Vedeţi, în anumite circumstanţe mintea voastră va funcţiona la fel. Veţi spune: „Iată, L-am slujit pe Dumnezeu şi I-am fost credincios în toţi aceşti ani, dar acum sunt într-o situaţie în care aş putea păşi în afara voiei lui Dumnezeu doar puţin, pe urmă mă voi întoarce înapoi şi n-o să ştie nimeni.” N-o să ştie nimeni? Cea cu care păcătuieşti va şti şi poate va spune şi altcuiva. Dar, mai presus de orice, Dumnezeu ştie. Vezi, Dumnezeu nu e doar omniprezent, adică El e chiar acolo, în locul şi în momentul în care păcătuieşti, dar Dumnezeu e şi omniscient. El cunoaşte toate lucrurile, nu doar ce faci, ci şi gândurile şi planurile inimii tale. Nu spune: „Ce ocazie perfectă!” Nu există o ocazie perfectă pentru a păcătui. Dimpotrivă, fiecare moment este ocazia perfectă ca să renunţi la păcat şi să Îi slujeşti lui Dumnezeu.

Am spus că voi vorbi într-un alt studiu despre secretul succesului lui Iosif, şi voi face asta, dar dă-mi voie să îţi spun că, dacă te găseşti într-o situaţie în care eşti ispitit să faci acest păcat sau oricare altul, nu aştepta până săptămâna viitoare ca să rezolvi problema. Nu aştepta până începem să vorbim despre secret. Ocupă-te de el acum şi fă ce a făcut Iosif. Poate spui: „Dar ce a făcut Iosif?” Ei bine, sunt mai multe lucruri pe care Iosif le-a făcut, şi vom vorbi despre aceste lucruri, dar un lucru evident pe care l-a făcut este acela că a plecat din locul în care era ispitit. Dacă nu faci nimic altceva, acesta e punctul din care trebuie să porneşti. Iosif nu a rămas acolo. În ultimă instanţă, singurul lucru pe care putea să-l facă era să fugă, şi acesta este exact lucrul pe care l-a făcut. În acest punct îmi place cum traduce versiunea King James a Bibliei acest pasaj, pentru că sună atât de arhaic. Ea spune: „He left his garment in her hand, and fled, and got him out.” („El i-a lăsat haina în mână şi a fugit afară din casă.”) Vedeţi, Iosif a fugit singur, nimeni nu l-a scos de acolo. Dacă vroia să iasă, trebuia să o facă singur. Şi a făcut-o. Acesta e motivul pentru care privim azi în urmă la istoria lui Iosif, ni-l amintim şi îl admirăm, pentru că sunt atât de mulţi oameni care au ajuns în situaţii asemănătoare şi au căzut, şi nimeni nu se mai gândeşte la ei. Stai tare alături de Iosif. Fugi de păcatul adulterului, aşa cum le scria şi Apostolul Pavel corintenilor din vremea lui. Stai tare cu Dumnezeu şi hotărăşte în inima ta că Îl vei sluji indiferent de consecinţe.

Tradus de Florin Vidu

 

Păcatul împotriva omului este si împotriva lui Dumnezeu

 

de James Montgomery Boice


Au existat mai mulţi factori care l-au ajutat pe Iosif să biruie ispita venită prin nevasta lui Potifar, dar secretul principal al victoriei sale este acela că lucrurile erau clar stabilite în mintea lui înainte să vină ispita. Îţi vei pierde puterea când vei fi ispitit dacă nu ai stabilit dinainte cum stau lucrurile.
O autoritate dintr-un anume domeniu al vieţii mele este James Fixx, care a scris mai multe cărţi foarte populare despre atletism. Una dintre ele se numeşte „Manualul complet al alergătorului” („The Complete Book of Running”). Într-unul din capitolele acestei cărţi el descrie câteva din lucrurile ciudate care se întâmplă în mintea ta în mijlocul unei curse. El spune: „Când alergăm într-o cursă, în mintea noastră se petrec lucruri ciudate. Stresul generat de oboseală ne face să uităm motivul pentru care am început de fapt să alergăm. Într-unul din primele maratoane la care am participat nu-mi venea în minte nici un motiv ca să continui. Epuizat fizic şi mental, am abandonat cursa. Acum nu mă mai înscriu la maraton decât dacă vreau cu adevărat să îl termin. Dacă, în timpul cursei, nu-mi mai amintesc de ce am vrut să alerg, îmi spun: ‘Poate că acum nu-mi mai aduc aminte, dar ştiu că am avut un motiv bun atunci când am pornit.'” El mai spune: „În cele din urmă am învăţat cum să lupt atunci când creierul meu vrea să mă amăgească cu tot felul de argumente.”
Ce trebuie să facem noi este să ne pregătim motivele dinainte, astfel încât, chiar dacă în mijlocul ispitei n-o să putem indica exact motivul pentru care vrem să ne împotrivim păcatului, cu toate acestea vom şti că există motive solide şi ele au de-a face cu slujirea Domnului nostru Isus Hristos, iar pe această bază vom putea lupta împotriva ispitei şi vom trăi pentru Dumnezeu.

Iosif avea mai multe lucruri stabilite clar în minte şi le observăm cu uşurinţă în cuvintele pe care le găsim în capitolul 39 din Genesa. Primul este acesta: Iosif a stabilit foarte clar în mintea sa că păcatul este păcat. Cuvântul pe care îl foloseşte el este „rău”. El spune: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Acest lucru e foarte important pentru că una din strategiile pe care diavolul le foloseşte în vieţile creştinilor individuali şi în general în întreaga societate este să schimbe numele păcatului, astfel încât păcatul încetează să mai fie un lucru la fel de discutabil ca în cazul în care am fi confruntaţi direct cu el, ba chiar devine un lucru de dorit, dacă numele lui e ales cu grijă. Cu greu am putea găsi vreun păcat al cărui nume să nu fi fost schimbat în acest fel. Aroganţa, ostilitatea, violenţa şi altele asemenea le numim exprimări ale propriei personalităţi. Spunem despre ele: „Ei bine, e un caz de eliberare de inhibiţii.” Iar pentru că exprimarea personalităţii şi eliberarea de inhibiţii sunt lucruri bune, prin urmare exprimarea personalităţii în orice situaţie este bună, prin definiţie. Astfel sunt justificate tot felul de comportamente nedrepte, insensibile, imorale şi egoiste.
Luaţi de exemplu păcatul lăcomiei, al excesului de mâncare. Îi spunem „o viaţă bună”. Mândriei îi spunem „autoapreciere”. Poate cel mai rău dintre toate sunt tratate păcatele sexuale. Perversiunile evidente sunt numite „stil alternativ de viaţă”. Curviei îi spunem „experiment sexual”. În cazul adulterului spunem: „Ei bine, uneori e tratamentul necesar pentru o căsătorie monotonă.”

Iosif a auzit toate aceste argumente. Sunt sigur că le-a auzit de la Doamna Potifar, dacă nu le-a auzit deja din altă parte. Probabil că le-a auzit şi din partea societăţii sale. Dar Iosif pur şi simplu nu s-a lăsat convins. El a înţeles cum stau lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e cel care spune păcatului pe nume, Dumnezeu e cel care defineşte păcatul ca un lucru rău, iar Iosif trăia după standardele lui Dumnezeu. Nu după standardele unei societăţi păcătoase şi corupte care, evident, foloseşte orice metodă pe care o are la dispoziţie ca să îşi justifice propriul păcat.
Cred că el mai ştia ceva. Ştia că indiferent cum i-ai spune păcatului, păcatul e totuşi păcat şi va opera ca un păcat. Altfel spus, păcatul are efectele sale şi acestea sunt distructive. Păcatul răneşte. Poţi spune că păcatul nu e dăunător, dar el este şi îşi va produce efectele indiferent de terminologia pe care o foloseşti.
Vedeţi, Iosif ştia toate acestea şi acestea sunt lucrurile pe care toţi oamenii evlavioşi le au clar stabilite în minte, dacă vor într-adevăr să trăiască pentru Dumnezeu în mijlocul ispitelor. Spune-i păcatului cum vrei. Numeşte-l „experiment”. Numeşte-l „eliberare de inhibiţii”. Oricum i-ai spune, el tot păcat rămâne iar efectele sale sunt distructive.

Al doilea lucru pe care Iosif l-a înţeles înainte să vină ispita e că în general, şi probabil putem spune chiar întotdeauna, păcatul răneşte alte fiinţe umane. La aceasta se referă de fapt Iosif în discuţia sa cu Doamna Potifar, aşa cum observăm în versetele 8 şi 9 din acest capitol. El îi spune:

„Stăpânul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă, şi mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”

El prezintă aici trei argumente. În primul rând, el spune că „Potifar are încredere în mine şi mă onorează, din această cauză eu am o obligaţie morală faţă de el. Pur şi simplu nu pot face vreun lucru pe care altfel l-aş face, pentru că relaţia mea cu acest om e una deosebită. M-a promovat şi am obligaţia morală să îi onorez încrederea.”
În al doilea rând, el spune: „Deşi mi-a dat libertate peste toate lucrurile pe care le are, astfel încât am ajuns să îi administrez toată averea, el nu mi te-a dat şi pe tine, tu încă eşti soţia lui.”
Iar în al treilea rând, el spune: „Pentru că eşti soţia lui, evident, şi tu ai o obligaţie faţă de el, aşa cum am şi eu.”
Ce spune el de fapt atunci când explică acele relaţii este că, dacă ar păcătui preacurvind cu Doamna Potifar (în ce-l privea pe el personal, era vorba de păcatul curviei), ar fi fost vinovat atât faţă de stăpânul lui cât şi faţă de ea.

Vedeţi, avem tendinţa să minimalizăm importanţa păcatului. Nu numai că îi schimbăm numele, şi ştim că o facem, dar încercăm să îi minimalizăm importanţa atunci când spunem: „Ei bine, nu face rău nimănui atâta vreme cât părţile implicate consimt de bună voie; deci, nefăcând rău nimănui altcuiva, e în regulă dacă îl faci.” Dar vai, cum ne înşelăm singuri vorbind astfel! Ce credeţi că a făcut Dumnezeu atunci când ne-a dat această Biblie? Ne-a dat El oare un set de reguli alese la întâmplare, spunând: „Cred că aşa vreau să meargă lucrurile, de aceea aşa rămâne.” Nu, acestea sunt legile morale care izvorăsc din natura lui Dumnezeu. Prin urmare, din natura care face reale toate lucrurile pe care le cunoaştem. Aceste reguli există pentru că lucrurile merg bine atunci când funcţionează după ele. Când ne alegem propriul drum în opoziţie cu aceste reguli, fie că ne dăm seama sau nu, lucrurile nu merg bine şi oamenii suferă, indiferent dacă o recunoaştem sau nu.
Luis Palau este un bine cunoscut evanghelist latino-american care este foarte eficient în cruciadele sale, nu numai în America Latină dar şi în Statele Unite şi Europa. El vorbeşte despre propria sa experienţă din America Latină şi o aplică la tendinţa americanilor de a minimaliza importanţa păcatului şi a-i ignora efectele. El spune: „Credeţi că e un lucru nesemnificativ…” Şi aici îl citez: „Veniţi în America Latină să vedeţi prin ce trecem noi acolo. Cele mai multe din ţările noastre sunt îngrozitor de sărace, iar în unele din ele peste 70 la sută din populaţie e născută în afara căsătoriei.” Apoi pune cele două afirmaţii cap la cap: „Structura societăţii din acea parte de lume e îngrozitor de afectată de imoralitatea sexuală.”
Am văzut acelaşi lucru aici. Poate că la noi situaţia încă nu e atât de gravă şi poate că suntem mai sofisticaţi în felul în care muşamalizăm lucrurile, dar şi aici se văd aceleaşi efecte. Văd rezultatele evidente ale promiscuităţii, bolile venerice care au atins proporţii epidemice, SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite) care îngrozeşte comunitatea homosexualilor printre care face ravagii, naşteri ilegitime, avorturi (au ajuns acum la aproape un milion şi jumătate pe an numai în Statele Unite).

Pe lângă rezultatele evidente ale promiscuităţii, efectele păcatului se văd şi în lucrurile ascunse. În familiile destrămate. În bărbaţii şi femeile care caută frustraţi o relaţie permanentă sau de durată. Într-o generaţie de copii confuzi, rătăcitori şi răniţi. Cred că cel mai mult mă doare ce se întâmplă cu copiii. Credem că ei nu sunt afectaţi, dar sunt. Ne distrugem copiii. Şi oare ce credem noi? Credem că Dumnezeu va trece cu vederea felul în care ne tratăm copiii în cultura noastră privilegiată? Cineva poate spune: „O, da, dar am vrut şi eu doar să fiu fericit.” Acum eşti fericit? Cine spune că ai dreptul să fii fericit pe socoteala altcuiva? Cine spune că fericirea e virtutea de căpătâi în această viaţă? Altcineva spune: „N-am ştiut că nu e bine ce fac.” Hai să fim serioşi… În cultura de azi şi cu conştiinţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o? Cum o să-I poţi spune lui Dumnezeu în acea zi: „N-am ştiut că nu e bine ce fac”? Un altul poate spune: „Nu m-am putut abţine.” Ba ai putut. Altcineva va spune: „Ei bine, copiii n-au nimic. Copiii supravieţuiesc întotdeauna. Ei nu sunt afectaţi.” Ascultă. Domnul Isus Hristos a spus: „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării. Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:6,7)

Iosif nu a spus: „Da, păcatul nu mai poate fi stăpânit, dar nu-i afectează cu adevărat pe alţii.” Iosif a înţeles că îi afecta într-adevăr pe ceilalţi. Şi el a hotărât că nu avea să ia parte la el. La fel trebuie să facă toţi cei ce cheamă Numele Domnului Isus Hristos. Trebuie să i ne împotrivim aşa cum a făcut-o şi Iosif.

Al treilea lucru pe care Iosif îl avea bine stabilit în minte, şi cel mai important dintre toate pentru că pe el îl subliniază în ultimul rând, este acela că păcatul e o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. E şi aşa destul de rău că răneşte alţi oameni dar, vedeţi, am putea să găsim o scuză pentru aceasta spunând: „Ei bine, aşa e, îi răneşte şi pe alţii, dar o merită.” E adevărat, într-un anume sens ei primesc ce merită, pentru că şi ei iau parte adesea la păcat. Bineînţeles, acesta e un argument care nu stă în picioare, dar de multe ori gândim în acest fel. Însă, pe lângă faptul că păcatul îi răneşte pe alţii, el este o ofensă împotriva lui Dumnezeu. Asta spune şi Iosif: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Avem aici un verset ale cărui părţi trebuiesc analizate separat. Luaţi aceste părţi şi gândiţi-vă la ele puţin. În primul rând, pronumele, subiectul propoziţiei, eu: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Eu, care am beneficiat de harul lui Dumnezeu. Eu, care am cunoscut mântuirea prin Domnul Isus Hristos. Eu, care am fost învăţat din Legea lui Dumnezeu. Eu, care am fost instruit de părinţi creştini sau într-o biserică creştină. Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?”
Dacă un astfel de argument nu are nici o importanţă pentru tine, nu eşti născut din nou. Nu eşti o făptură nouă în Hristos. Pentru că, atunci când recunoşti că eşti o făptură nouă în Hristos, recunoşti şi că acel cuvânt, eu, capătă o semnificaţie deosebită. Tu nu mai eşti cum erai. Eşti răscumpărat prin sângele scump al lui Isus Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată. Pentru tine s-a plătit un preţ. Trebuie să trăieşti pentru El.
Dar ce spuneţi de următorul cuvânt: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare…?” E şi aşa destul de rău să mă gândesc la el, dar ispita nu e păcat în ea însăşi. Ispitele vin la noi din afară. De la diavol. De la lume. Cum aş putea eu să trec din acea poziţie, în care sunt doar ispitit, la faptă, la punerea în practică a păcatului? Cum aş putea eu să fac un astfel de lucru? Cum să fac aşa ceva? Eu, care spun că sunt un urmaş al Domnului Isus Hristos?
Următoarea expresie: „un rău atât de mare”. Despre asta am vorbit mai devreme. Păcatul e păcat. Iosif nu s-a prefăcut că îi schimbă substanţa schimbându-i numele. Era un lucru rău şi rău va rămâne întotdeauna. Iar argumentul era: „Cum aş putea eu, cel chemat să fiu evlavios, să Îl urmez pe Domnul Isus Hristos, cel care, prin lucrarea lui Dumnezeu şi prin harul Său, într-o zi voi fi făcut asemenea lui Isus Hristos, în toate atributele Sale, inclusiv sfinţenia… Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Sau luaţi ultimul cuvânt, Dumnezeu. Nu e vorba de orice Dumnezeu. Acesta e Dumnezeul Adevărat. E Iehova. E Dumnezeul care Se descoperă ca fiind Dumnezeul neprihănirii. Dumnezeul sfinţeniei. Dumnezeul care Se descrie ca fiind „sfânt, sfânt, sfânt”. Un Dumnezeu al dragostei şi compasiunii, un Dumnezeu al dreptăţii. Dar mai presus de toate un Dumnezeu al sfinţeniei. Cum aş putea eu, care am fost mântuit de acest Dumnezeu, nu doar să gândesc dar şi să înfăptuiesc un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?
Vei spune: „O, înţeleg, dar e atât de greu.” A spus Isus vreodată că va fi uşor? Bineînţeles că e greu. Dar ce a spus Isus? Isus a spus: „În Mine puteţi face orice lucru.” Isus a spus: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” Isus a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Nu contează cât de greu ar fi, El este cu tine. Îţi va da tăria să faci ce e bine, dacă în mintea ta ai hotărât mai înainte să vină ispita că nu vei face acel rău.

Secretul succesului lui Iosif este, aşa cum am mai spus, că el a stabilit aceste lucruri în mintea lui mai dinainte, dar nu e vorba doar de o problemă la nivelul minţii. El le-a pus şi în practică. Şi a făcut-o în trei feluri. Le voi menţiona în concluzie.
Mai întâi, el vorbeşte despre poziţia sa. Vedeţi, înţelegem că a vorbit deja despre Iehova, pentru că, atunci când ni se spune care a fost reacţia lui Potifar la succesul său, ni se spune şi că Potifar a recunoscut că Domnul Iehova a fost cu el şi făcea ca toate lucrurile să îi meargă bine. De unde ştia Potifar despre Iehova dacă nu i-ar fi vorbit Iosif despre El? Iosif era cunoscut ca omul lui Iehova. Astăzi am putea spune că a fost cunoscut ca omul lui Hristos, un creştin. El nu şi-a ţinut lumina ascunsă. A fost o cetate aşezată pe un munte. A fost un sfeşnic care răspândea lumină ca toţi să poată vedea. Acest lucru e adevărat şi în ce o priveşte pe Doamna Potifar, atunci când s-a apropiat să-l ispitească. Iosif a vorbit despre Dumnezeu. Şi-a făcut cunoscută poziţia. Nimeni nu garantează că nu vei ceda păcatului dacă vorbeşti despre credinţa ta, dar cu siguranţă ajută. De multe ori ceilalţi nici măcar nu vor dori să te aibă prin preajmă, dacă ştiu care îţi este poziţia, pentru că dacă ai fi acolo le-ai strica toată distracţia, şi ei nu doresc asta. Mulţi creştini au fost izbăviţi dintr-o mulţime de ispite prin simplul fapt că au vorbit despre credinţa lor. Iosif a făcut acest lucru în primul rând şi şi-a făcut cunoscută poziţia.

În al doilea rând, nu numai că şi-a făcut cunoscută poziţia, dar nici nu a pierdut vremea. Observăm acest lucru în întreaga relatare. Şi-a văzut de treabă.. E foarte interesant cum activitatea te poate scăpa de necaz. Cineva spunea că acesta e motivul pentru care Dumnezeu dă atâtea de făcut slujitorilor Bisericii. Dacă n-ar face-o, ei ar ajunge în tot felul de necazuri. Există şi un proverb turcesc în privinţa aceasta: „De obicei diavolul îl ispiteşte pe om, dar cu siguranţă un om care nu face nimic îl ispiteşte pe diavol.” Dacă n-are nimic de făcut, diavolul îi va da de lucru.
Am un bun prieten care slujeşte printre oamenii străzii. Organizaţia lui e foarte eficientă printre oamenii străzii din Los Angeles. Oameni prinşi în capcană de tot felul de păcate. El lucrează cu ei şi stabileşte un cod destul de strict al disciplinei, cu scopul de a-i elibera de viaţa din trecut şi de a-i aduce, nu doar în părtăşia bisericii, ci triumfători în părtăşia şi slujirea bisericii. Întotdeauna în întâlnirile pe care le ţine, el le spune oamenilor care vin în faţă şi răspund chemării Evangheliei că sunt trei lucruri ce trebuiesc făcute dacă vrei să trăieşti o viaţă creştină de succes. Numărul unu. Citeşte Biblia şi roagă-te în fiecare zi. Numărul doi. Du-te la biserică mai mult de două ori pe săptămână. Prin asta el înţelege duminica dimineaţa, duminica după-masa şi uneori şi în timpul săptămânii, pe lângă întâlnirile cu ceilalţi creştini pentru studiul Bibliei şi rugăciune. Iar apoi numărul trei. El le spune: „Du-te la pastor şi cere-i să-ţi dea ceva de făcut, iar când îţi dă să faci ceva, fă-o ca pentru Domnul.”
Nu ştiu care din aceste lucruri e cel mai important, dar ştiu că în diverse situaţii unul sau mai multe dintre ele lipseşte. Iosif nu era omul care să neglijeze vreunul din ele. El a menţinut o disciplină în relaţia cu Domnul şi mai mult ca sigur că şi-a folosit timpul lucrând atât pentru Domnul cât şi pentru stăpânul său.

Al treilea lucru este cel pe care l-am menţionat mai devreme. Atunci când a fost adus cu forţa într-o situaţie în care era prins în capcană de nevasta lui Potifar, el a făcut ce a stabilit încă de la început că va face în cazul în care va ajunge într-o astfel de situaţie. A fugit din faţa ispitei fugind literalmente din casă.
Dorinţa mea este să avem astăzi o generaţie de creştini care să gândească în acest fel despre păcat; care să se gândească la păcat ca la un lucru îngrozitor, un lucru oribil care te poate prinde în capcană; care să se pregătească mai dinainte cum îl vor întâmpina; care să fugă de el, dacă e cazul, chiar dacă asta înseamnă să-şi lase hainele şi să fugă din acel loc. O astfel de generaţie poate sta în picioare pentru neprihănire. O astfel de generaţie, chiar şi numai 10 astfel de oameni, o mână de astfel de oameni poate avea un impact pentru Dumnezeu, aşa cum a avut Iosif în Egiptul păgân.

Haideţi să ne rugăm.
Tatăl nostru, binecuvintează aceste adevăruri în inimile noastre. Mai presus de toate, fă-le să se întipărească în minţile noastre într-o aşa măsură încât, atunci când va veni ispita, să ne amintim cine suntem şi Cui slujim, care e natura păcatului şi care sunt efectele îngrozitoare ale acestuia, şi astfel să fugim de el, ca să putem trăi pentru Hristos. Ne rugăm în Numele Lui. Amin.

Tradus de Florin Vidu

Cum să urăşti păcatul

de Richard Baxter


Indicaţia I. Străduieşte-te să Îl cunoşti pe Dumnezeu, şi să fii afectat de atributele Lui, şi întotdeauna să trăieşti ca înaintea Lui. – Nici un om nu poate cunoaşte păcatul în mod desăvârşit, pentru că nici un om nu Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu desăvârşit. Nu poţi cunoaşte păcatul mai mult decât cunoşti ce este Dumnezeu, împotriva cui păcătuieşti; pentru că răutatea păcatului este relativă faţă de măreţia voii şi atributelor lui Dumnezeu. Cei evlavioşi au o anumită cunoaştere cu privire la aspectul malefic al păcatului, pentru că ei au o anumită cunoaştere a lui Dumnezeu care este afectată negativ prin acesta. Cei răi nu au nici o cunoştinţă practică, preliminară despre răutatea păcatului, pentru că ei nu au un astfel de tip de cunoştinţă despre Dumnezeu. Cei ce se tem de Dumnezeu se vor teme să păcătuiască; cei care în inimile lor sunt lipsiţi de reverenţă faţă de Dumnezeu, vor fi, în inimă şi în viaţă, foarte păcătoşi: ateul, care crede că nu există Dumnezeu crede că nu există păcat împotriva Lui. Nimic din lumea aceasta nu ne va spune mai clar şi mai puternic despre răutatea păcatului, decât cunoştinţa măreţiei, înţelepciunii, bunătăţii, sfinţeniei, autorităţii, dreptăţii, adevărului, etc., lui Dumnezeu. Simţul prezenţei Lui, deci, va reînvia simţul răutăţii păcatului în noi.

Indicaţia II. Gândeşte-te foarte bine la funcţia vărsării sângelui, şi la viaţa sfântă a lui Hristos. – Scopul Lui este de a ispăşi păcatul, şi de a-l distruge. Sângele Lui a fost vărsat pentru păcat; viaţa Lui a condamnat păcatul. Iubeşte-L pe Hristos, şi vei urî tot ceea ce a cauzat moartea Lui. Iubeşte-L şi vei iubi să fii făcut ca el, şi vei urî tot ceea ce este contrar lui Hristos. Aceste două lumini vor arăta cât de odios este întunericul.

Indicaţia III. Gândeşte-te bine la cât de sfântă este funcţia şi lucrarea Duhului Sfânt, şi cât de mare este mila aceasta pentru noi. – Va coborî Dumnezeu Însuşi, lumina cerească, într-o inimă păcătoasă, pentru a o ilumina şi purifica? Şi din nou, voi păstra eu întunericul şi murdăria mea, în opoziţie cu o asemenea milă minunată? Deşi nu tot păcatul împotriva Duhului Sfânt va fi blasfemie de neiertat, totuşi păcatul face ca totul să se agraveze.

Indicaţia IV. Cunoaşte şi gândeşte-te la dragostea şi mila minunată a lui Dumnezeu, şi gândeşte-te la ceea ce a făcut El pentru tine; şi vei urî păcatul, şi te vei ruşina de el. Această gândire este o provocare ce face ca păcatul să fie respingător chiar şi pentru raţiunea şi logica obişnuită, ca să ofensăm un Dumnezeu de o bunătate infinită, care ne-a umplut vieţile cu milă. Te va mâhni dacă ai greşit unui prieten extraordinar; dragostea şi bunătatea Lui îţi va veni în minte, şi te va face să te mânii pe propria ta lipsă de bunătate. Priveşte la lista de lucruri pline de milă ale lui Dumnezeu către tine, pentru suflet şi trup. Şi observă aici că Satan, ascunzându-ţi dragostea lui Dumnezeu, şi ispitindu-te sub pretextul smereniei să tăgăduieşti mila Sa cea mai mare şi specială, caută să distrugă pocăinţa şi umilinţa ta, de asemenea, ascunzând cea mai mare agravare a păcatului tău.

Indicaţia V. Gândeşte-te pentru ce este făcut sufletul omului, şi la ce ar trebui să fie folosit, pentru a iubi, a se supune, şi a glorifica pe Făcătorul nostru; şi apoi vei vedea ce este păcatul, care îl slăbeşte şi îl perverteşte. – Cât de excelentă, înaltă, şi sfântă este lucrarea pentru care am fost creaţi şi la care suntem chemaţi! Şi cum să pângărim noi templul lui Dumnezeu? Şi să slujim diavolului în murdărie şi nebunie, când ar trebui să primim, să slujim, şi să preamărim pe Creatorul nostru?

Indicaţia VI. Gândeşte-te bine de ce încântări curate şi dulci se poate bucura un om sfânt din partea lui Dumnezeu, în slujba Lui sfântă; şi apoi vei vedea ce este păcatul, care îl jefuieşte de aceste încântări, şi preferă poftele carnale în locul lor. – O, cât de fericiţi ne-am putea noi îndeplini fiecare slujbă, şi cât de plini de roade am putea să-L slujim pe Domnul nostru, şi ce plăcere am găsi în dragostea şi acceptarea Lui, şi în anticiparea binecuvântării Sale veşnice, dacă nu ar exista păcatul; care coboară sufletul de la uşile cerului, să se tăvălească cu porcii într-o grămadă de bălegar.

Indicaţia VII. Gândeşte-te ce viaţă trebuie să trăieşti veşnic, dacă trăieşti în cer; şi ce viaţă trăiesc sfinţii aici şi acum; şi apoi gândeşte-te dacă păcatul, care este atât de contrar acestui fel de viaţă, nu este un lucru rău şi vrednic de urât. – Fie vei trăi în cer, fie nu. Dacă nu, atunci nu tu eşti cel căruia mă adresez. Dacă vei trăi, ştii că acolo nu există păcat; nici minte lumească, nici mândrie, nici pasiuni, pofte sau plăceri carnale. Oh, de-ai putea vedea şi auzi o oră, cum sunt absorbite acele suflete binecuvântate în iubirea şi preamărirea Dumnezeului glorios în curăţie şi sfinţenie, şi cât de departe sunt ele de păcat, te-ar face să urăşti păcatul pentru totdeauna, şi să priveşti la păcătoşi ca la nişte oameni în nebunie, umblând goi. În special, să te gândeşti că şi tu speri să trăieşti veşnic ca aceste suflete sfinte; şi apoi păcatul ţi se va părea teribil.

Indicaţia VIII. Doar să priveşti la starea şi tortura celor blestemaţi, şi să te gândeşti bine la diferenţa dintre îngeri şi demoni, şi vei cunoaşte ce este păcatul. – Îngerii sunt curaţi; demonii sunt poluaţi; sfinţenia şi păcatul fac diferenţa. Păcatul locuieşte în iad, şi sfinţenia în cer. Aminteşte-ţi că fiecare ispită este de la diavolul, ca să te facă asemenea lui; în timp ce fiecare intenţie sfântă este de la Hristos, pentru a te face ca El. Aminteşte-ţi când păcătuieşti, că înveţi şi imiţi pe diavol, şi eşti ca el, Ioan 8:44. Şi la urma urmei, ca să simţi durerile lui. Dacă focul iadului nu este bun, atunci păcatul nu este bun.

Indicaţia IX. Priveşte întotdeauna la păcat ca o persoană care este gata să moară, şi gândeşte-te cum îl judecă toţi oamenii la sfârşitul vieţii. – Ce spun oamenii din cer despre el? Şi ce spun oamenii din iad despre el? Şi ce spun oamenii la momentul morţii despre el? Şi ce spun sufletele convertite, sau conştiinţele trezite despre el? Mai este el urmat cu aceeaşi plăcere şi lipsă de teamă atunci cum este acum? Este el aplaudat atunci? Va vorbi vreunul din ei bine despre el? Nu, toată lumea vorbeşte rău de păcat în general acum, chiar când ei iubesc şi săvârşesc faptele păcătoase. Vei păcătui tu când vei fi pe moarte?

Indicaţia X. Întotdeauna priveşte la păcat şi la judecată împreună. – Aminteşte-ţi că va trebui să răspunzi pentru el în faţa lui Dumnezeu, şi a îngerilor, şi a lumii întregi; şi vei realiza mai bine seriozitatea lui.

Indicaţia XI. Priveşte acum la boală, sărăcie, ruşine, disperare, moarte şi putrezirea din mormânt, şi te-ar putea ajuta puţin să cunoşti ce este păcatul. Acestea sunt lucruri pe care le poţi vedea şi simţi; nu ai nevoie de credinţă să-ţi spună despre ele. Şi prin astfel de efecte ai putea căpăta puţină cunoştinţă despre cauză.

Indicaţia XII. Priveşte la unele persoane măreţe, sfinte pe pământ, şi apoi la lumea nebună, profană, rea; şi diferenţa ţi-ar putea spune în parte ce este păcatul. – Nu există oare o anumită prietenie într-o persoană sfântă, fără vină, care trăieşte în dragostea de Dumnezeu şi de oameni, şi în nădejdea bucuroasă a vieţii veşnice? Şi un beţiv sau unul care frecventează prostituatele, şi un om care înjură, şi un persecutor rău, nu sunt ei nişte creaturi foarte deformate, păcătoase? Nu este oare starea de nebunie, confuzie, ignoranţă, lipsă de evlavie a lumii o privelişte jalnică? Ce este atunci păcatul din care toate acestea sunt făcute?

Deşi marea parte a vindecării are loc prin întoarcerea voinţei spre urârea păcatului, şi se face prin această descoperire a răutăţii lui; totuşi voi mai adăuga câteva indicaţii pentru partea executivă (aplicativă), presupunând că totul ce s-a spus deja a avut efect.

Indicaţia I. Când ai descoperit boala şi pericolul în care te afli, predă-te lui Hristos ca Salvatorul şi Vindecătorul sufletelor noastre, şi Duhului Sfânt ca Sfinţitorul tău, amintindu-ţi că El este suficient şi doritor să facă lucrarea pe care a început-o. – Nu tu trebuie să fii salvatorul şi sfinţitorul tău însuţi (decât în măsura în care lucrezi sub Hristos). Dar El a început această lucrare şi o va duce la îndeplinire pentru gloria Sa.

Indicaţia II. Trebuie de asemenea să fii doritor şi ascultător în aplicarea remediilor prescrise de Hristos, şi să respecţi atent indicaţiile Lui spre vindecarea ta. Şi nu trebuie să fii sensibil, şi timid, şi delicat, şi să spui că ceva e prea amar, sau altceva este prea ascuţit; ci să te încrezi în dragostea şi îndemânarea şi grija Lui, şi să le iei aşa cum El le prescrie, sau ţi le dă, fără prea mult deranj. Nu spune, este greu şi nu pot să accept: pentru că El nu îţi porunceşte nimic altceva decât lucruri care sunt sigure, desăvârşite şi necesare, şi dacă nu le poţi primi, trebuie să te gândeşti dacă poţi să suporţi boala şi moartea ta, şi focul iadului! Sunt umilinţa, mărturisirea, restituirea, autocontrolul, şi viaţa evlavioasă mai rele decât iadul?

Indicaţia III. Asigură-te că nu iei parte deloc la păcat, şi nu te lupţi sau te împotriveşti Vindecătorului tău, sau oricui ţi-ar face bine. – Scuza pentru păcat, şi îndreptarea spre el, justificarea lui, sau împotrivirea faţă de Duhul şi de conştiinţă, şi lupta împotriva celor ce îţi slujesc sau îţi sunt prieteni, şi repulsia plină de ură, nu sunt mijloace prin care vei fi vindecat şi sfinţit.

Indicaţia IV. Să vezi această răutate în fiecare păcat singular, pe care o poţi vedea şi spui că se află în păcat în general. – Este o înşelare uriaşă, dacă vei vorbi împotrivitor faţă de răutatea păcatului, şi să nu vezi nici un pic din ea în mândria ta, sau spiritul tău lumesc, sau mânia şi răutatea şi lipsa de bunătate, şi minciuna, vorbirea de rău, bârfa, sau păcatul împotriva conştiinţei pentru bunuri pământeşti sau asigurare. Ce contradicţie este pentru un om care în rugăciune condamnă păcatul şi când este dojenit pentru el să îl îndreptăţească sau să caute scuze! Aceasta este ca acel om care se va exprima împotriva trădării şi a inamicilor împăratului, dar pentru că trădătorii sunt prietenii şi rudele sale, le va proteja sau ascunde, şi le va lua partea.

Indicaţia V. Menţine-te cât de departe poţi de acele ispite care hrănesc şi întăresc păcatele pe care le-ai birui. – Lansează un atac împotriva păcatelor tale, înfometează-le, păstrând la distanţă hrana şi combustibilul care este întreţinerea şi viaţa lor.

Indicaţia VI. Trăieşte în practicarea acelor fapte bune şi îndeletniciri care sunt contrare păcatelor faţă de care eşti cel mai expus. – Pentru că faptele bune sunt contrare păcatului, şi îl omoară, şi ne vindecă de el aşa cum focul ne vindecă de răceală, sau sănătatea de boli.

Indicaţia VII. Nu pleca urechea la lipsa de credinţă şi încredere care te slăbeşte, şi nu alunga mângâierile lui Dumnezeu care îţi sunt prieteni şi te întăresc. – O stare temătoare, deprimantă, disperată a minţii, nu este cea mai potrivită pentru a rezista păcatului; ci mai degrabă simţul încurajator al iubirii lui Dumnezeu, şi simţul harului primit plin de mulţumire (cu o teamă prudentă).

Indicaţia VIII. Fii întotdeauna suspicios cu privire la iubirea carnală de sine, şi veghează împotriva ei. – Pentru că acesta este adăpostul şi fortăreaţa păcatului, şi susţinerea lui obişnuită; gata să te atragă la el, şi gata să îl justifice. Noi suntem foarte predispuşi să fim părtinitori în cazul nostru; după cum arată şi cazul lui Iuda şi Tamar, şi al lui David când Natan l-a mustrat printr-o pildă. Patimile noastre, mândria, criticile, sau vorbirea de rău pe la spate, sau acţiunile vătămătoare, propriile noastre neglijări ale îndatoririlor, par mici, scuzabile, dacă nu chiar lucruri justificate pentru noi; în timp ce am putea vedea vina tuturor acestor lucruri la altcineva, în special un duşman; când totuşi noi ar trebui să fim confruntaţi cu noi înşine, şi noi să ne iubim pe noi cel mai mult, şi astfel să urâm propriul nostru păcat cel mai mult.

Indicaţia IX. Dedică-ţi prima şi cea mai importantă îndeletnicire ca să omori păcatul de la rădăcină; ca să-ţi cureţi inima, care este izvorul; pentru că din inimă vin răutăţile vieţii.- Cunoaşte care sunt rădăcinile principale, şi cu cea mai mare grijă şi iscusinţă stârpeşte-le; şi ele sunt în special următoarele: 1. Ignoranţa. 2. Necredinţa. 3. Nepăsarea. 4. Egoismul şi mândria. 5. Pornirile trupeşti, în satisfacerea unei dorinţe, pofte sau fantezii nesăţioase. 6. O inimă împietrită, nesimţitoare şi adormită în păcat.

Indicaţia X. Nu da o valoare mai mare lumii şi plăcerilor ei, bogăţiei şi onoarei şi Satan nu va avea o momeală cu care să te prindă. Socoteşte-le precum Pavel, gunoaie, în Filipeni 3:8, şi nici un om care va face aşa nu va păcătui şi nu-şi va vinde sufletul.

Indicaţia XI. Rămâi într-un fel de vieţuire ceresc, şi atunci sufletul tău va fi întotdeauna în lumină, şi ca în lumina lui Dumnezeu, fii absorbit de aceste lucruri şi plăceri care te feresc de atingerea momelilor păcatului.

Indicaţia XII. Fă-ţi din vegherea creştină, îndeletnicirea zilnică; şi preţuieşte o teamă prudentă, dar nu una ce te distrage şi descurajează.

Indicaţia XIII. Ia aminte la primele abordări şi începuturi ale păcatului. O cât de mult poate incendia această flăcăruie mică! Şi dacă ai căzut, ridică-te repede prin pocăinţă reală, oricât de mult te-ar costa.

Indicaţia XIV. Fă din Cuvântul lui Dumnezeu singura ta regulă, şi străduieşte-te să îl înţelegi cât mai bine.

Indicaţia XV. Şi în situaţii îndoielnice, nu te depărta de judecata unanimă a celor mai înţelepţi şi evlavioşi de toate vârstele.

Indicaţia XVI. În cazuri îndoielnice nu fi plin de pasiune sau asprime, ci acţionează deliberat, şi dovedeşte bine lucrurile, mai înainte de a lua o decizie.

Indicaţia XVII. Observă-ţi temperatura trupului, şi spre ce păcat te înclină cel mai mult, şi faţă de ce păcat te lasă descoperită chemarea ta sau situaţia ta de viaţă, apoi veghează mai strict în aceste aspecte.

Indicaţia XVIII. Menţine-te într-o ordine şi o viaţă sfântă, aşa cum ţi-a indicat Dumnezeu să trăieşti. Pentru că cei ce se rătăcesc sau rămân în urmă nu rezistă, sau cei ce nu se menţin aproape, ci îşi nesocotesc ordinul pe care Dumnezeu îl dă. – Şi acest ordin constă în principal în următoarele puncte: 1. Să păstrezi uniunea cu biserica universală. Să nu te separi de trupul lui Hristos sub nici un motiv. Din punct de vedere al trăirii spirituale, menţine comuniunea spirituală cu biserica, în credinţă, dragoste şi sfinţenie. Din punct de vedere congregaţional şi vizibil, accentuează comuniunea cu biserica, în mărturisire şi închinare. 2. Dacă nu eşti învăţător, trăieşte sub aceşti pastori credincioşi, ca ucenic supus al lui Hristos. 3. Fă-ţi prieteni, dacă este posibil, dintre cei mai evlavioşi. 4. Fii laborios într-o chemare exterioară.

Indicaţia XIX. Întoarce toate situaţiile pe care le aduce Dumnezeu, fie ele de prosperitate sau adversitate, împotriva păcatelor tale. – Dacă El îţi dă sănătate şi bogăţie aminteşte-ţi că El te cheamă la ascultare, şi îţi cere o slujbă specială. Dacă El ţi se va împotrivi, aminteşte-ţi că păcatul este cel care Îl supără, şi pe care îl caută; şi deci primeşte aceasta ca medicamentul Lui, şi vezi să nu Îl jenezi ci mai degrabă să ajuţi lucrarea Lui, ca aceasta să îţi curăţească păcatul.

Indicaţia XX. Aşteaptă răbdător pe Hristos până când El a terminat tratamentul, care nu se va întâmpla până când această viaţă de încercări se va termina. – Perseverează în apropierea de Duhul Său şi de căile Sale; pentru că El va veni la timp, şi nu va zăbovi. „Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţei, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” – Osea 6:3. Deşi ai spus deseori, „nu mai este nici o vindecare” – Ieremia 14:19; „El va vindeca vătămarea adusă de neascultarea ta, te va iubi cu adevărat!” – Osea 14:4. „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui;” – Maleahi 4:2; „ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!” – Isaia 30:18.

Astfel am dat aceste indicaţii pentru a ajuta în smerirea sub păcat, sau ura de păcat, şi eliberarea din el.

Tradus de Cristian Coţovan

 

Cum sa castigi Războiul Spiritual

de Brian Brodersen


Prefaţă

Când Luca a adresat lui Teofil mesajul Evangheliei, a afirmat că dorinţa lui era de a scoate la iveală adevărul acelor lucruri care erau deja crezute. Luca dorea ca Teofil să poată cunoaşte temeinicia învăţăturilor primite.
Se pare că trăim într-o perioadă de confuzie spirituală. Pavel le-a scris efesenilor ca ei să nu fie ca şi copiii, purtaţi înainte şi înapoi de orice vânt de învăţătură, de uşurătatea oamenilor şi de şiretenia lor folosită pentru a înşela. Datorită confuziei care este azi în Biserică şi multelor vânturi de doctrină, care continuă să bată prin trupul lui Cristos, am simţit că ar fi bine ca diferiţi pastori să scrie broşuri în care să trateze probleme şi să ofere o bază biblică solidă despre ceea ce credem şi de ce credem.
Obiectivul nostru este ca acea casă spirituală, pe care fiecare creştin o clădeşte, să fie aşezată pe solida fundaţie a Cuvântului lui Dumnezeu, care este etern, putând astfel să rezistăm oricărei furtuni care ne încearcă.

Pastor Chuck Smith
Capela Calvarului din Costa Mesa, California

Războiul Spiritual

de Brian Broderson

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.”
(Efeseni 6:11-12)

Viaţa creştină nu înseamnă doar să crezi în Isus şi să-ţi trăieşti fericit eternitatea. Ar fi bine să fie aşa. Cel care, însă, a căutat în mod serios să Îl urmeze pe Domnul, a descoperit exact contrarul. Isus a spus celor ce Îl urmau că viaţa în lume va fi marcată de încercări şi opoziţie. Această opoziţie vine, în mare măsură, de la diavol şi mulţimea de spirite rele care fac front comun împotriva Împărăţiei lui Dumnezeu. Sunt sigur că fiecare creştin a experimentat această opoziţie, unii chiar mai puternic. Sunt, de asemenea, sigur că mulţi nu au ştiut că sursa opoziţiei este de natură spirituală.
Una dintre strategiile cele mai eficiente ale lui Satan este să ne menţină ignoranţi în ce priveşte existenţa acestui război, deghizându-se în aşa fel încât să nu realizăm ce se întâmplă de fapt. După cum spunea C. S. Lewis în prefaţa cărţii Scrisorile lui Zgândărilă: „Demonii îi ovaţionează cu bucurie pe materialiştii care nu cred în existenţa lor.” Cu toate că această afirmaţie a lui Lewis nu ni se aplică în mod direct, are o aplicaţie în măsura în care, deşi creştini fiind, trăim fără a da atenţie tărâmului spiritual ce ne înconjoară.
Scopul nostru în acest studiu este de a ne introduce în realitatea acestui război spiritual şi astfel să fim ajutaţi în drumul nostru către victoria în această bătălie.

Opoziţia

Începem printr-o consideraţie asupra celor ce inspiră acest conflict: diavolul şi îngerii lui. Cine este diavolul? este el o entitate reală, sau doar o figură mitologică? Biblia învaţă că diavolul este o persoană reală, un spirit care iniţial a fost cea mai glorioasă creaţie a lui Dumnezeu, dar, datorită răzvrătirii lui, a devenit duşmanul Lui numărul 1 (Isaia 14). Biblia ne spune că este incredibil de puternic, foarte inteligent şi fără măsură de rău. Scriptura mai învaţă că el este într-un continuu război cu Dumnezeu şi poporul Lui. El este comandantul unei mulţimi de creaturi asemeni lui. Despre aceste creaturi spunea Pavel că sunt „căpeteniile, domniile, stăpânirile întunericului acestui veac, duhurile răutăţii care sunt în locurile cereşti.” Toate aceste referiri indică o opoziţie organizată.
Ca analogie să considerăm imperiul Roman. Cezarul stătea în Roma şi îşi construia politica, bazându-se pe Consiliul (Sfatul) Senatului. Senatorii transmiteau deciziile luate guvernatorilor care, mai apoi, le implementau în teritoriile pe care le stăpâneau. Tot aşa, în regatul lui Satan există demoni cu rang înalt, care fac politica şi demoni cu ranguri mai mici, care o implementează.
Capitolul zece al profeţiei lui Daniel ne dă o imagine a regatului lui Satan.

„În anul al treilea al lui Cir, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia. „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni. În a douăzecişipatra zi a lunii întâi, eram pe malul râului celui mare, care este Hidechiel (Tigru). Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi. Eu, Daniel, am văzut singur vedenia; dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: „Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti; căci acum sunt trimis la tine!” După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând. El mi-a zis: „Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzecişiuna de zile; însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei. Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la vremuri îndepărtate.'”
(Daniel 10:1-14)

Observaţi ce spune îngerul: „căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă 21 de zile.” Cir era împăratul Persiei în acea vreme, totuşi, cu siguranţă că nu el a fost cel ce i s-a împotrivit angelicului mesager. Referire se face la puterea spirituală aflată în spatele imperiului Persan. În mod similar se vorbeşte şi în Isaia 14 şi Ezechiel 28, unde profeţii prorocesc împotriva împăraţilor Babilonului şi Tirului. În profeţia lor, brusc şi fără explicaţie, încep să se adreseze puterii spirituale care stă în spatele acestor stăpânitori pământeşti. De aceea noi trebuie să realizăm că lumea în care trăim nu este ceea ce pare a fi (esenţialmente materială), ci, de asemenea, are şi o dimensiune spirituală care, de fapt, este guvernată de „spiritele răului în locuri cereşti”. Este imperativ să recunoaştem acest adevăr biblic.
Să mai dau un exemplu despre acest regat invizibil, de data aceasta din Noul Testament. Aminteşte-ţi că, atunci când Domnul a fost ispitit, Satan I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor şi I-a spus: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc.” (Luca 4:6) Isus nu a combătut autoritatea pe care Satan a pretins că o are asupra împărăţiilor lumii şi nici faptul că el putea să le dea cui voia. De fapt, Isus i-a confirmat pretenţia mai târziu, când a spus despre el că este „stăpânitorul lumii acesteia”(Ioan 14:30). Acestea sunt adevăruri biblice pe care trebuie să le înţelegem. Cred că mulţi creştini au fost conduşi să gândească, aşa cum cei din lume gândesc, privind toate lucrurile legate doar de oameni şi de procesele naturale. Cu toate acestea Pavel spune că „noi nu luptăm împotriva sângelui şi a cărnii”. Conflictul este, de fapt, cu aceste forţe spirituale şi, dacă nu înţelegem aceasta, suntem înfrânţi chiar de la început.

Conflictul

Următorul lucru pe care trebuie să-l luăm în consideraţie este natura propriu-zisă a acestui conflict indicat de termenul „a lupta”. Există două aspecte ale acestui război spiritual. Este aspectul general în care forţele colective ale lui Dumnezeu se luptă cu forţele colective ale lui Satan. Apoi este, de asemenea, aspectul individual, în care tu şi cu mine suntem angajaţi într-o luptă corp la corp cu spiritele demonice. Este un meci de wrestling (lupte). Este intim. Este personal. Este mortal. În calitate de creştin eşti studiat, eşti pândit şi eşti asaltat în mod regulat. Eşecul în a pricepe acest fapt poate să te facă să devii o victimă a conflictului. Poate că în acest moment vei spune: „Stai puţin; nu crezi că mergi puţin cam departe? Cum adică sunt studiat, pândit şi asaltat de demoni? Asta sună a fanatism!”
Te pot asigura că nu sunt fanatic, ci, mai degrabă, scriptural. Eu doar afirm ceea ce Biblia învaţă în general şi, mai ales, în cazul lui Iov.

„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satan în mijlocul lor. Domnul a zis lui Satan: ‘De unde vii?’ Şi Satan a răspuns Domnului: ‘De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.’ Domnul a zis lui Satan: ‘Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.’ Şi Satan a răspuns Domnului: ‘Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acoperă ţara…'”
(Iov 1:6-10)

Vezi, Satan l-a studiat pe Iov. L-a iscodit şi în scurt timp îl va asalta. Tactica lui nu s-a schimbat de-a lungul secolelor. Azi noi suntem obiectul aceluiaşi fel de atac ca şi Iov. Sper să nu produc paranoia în nimeni. Cu siguranţă nu aceasta este intenţia mea. Intenţia mea este să te ajut să vezi şi să înţelegi prin prismă biblică lumea şi lucrurile prin care treci tu personal. Azi, mai mult ca niciodată, creştinii au nevoie de o viziune biblică asupra lumii; şi asta include şi credinţa în- şi înţelegerea tărâmului spiritual.

Bătălia este a Domnului

Acum, că am stabilit realitatea acestui război spiritual, trebuie să ştim cum supravieţuim în această luptă invizibilă.. Primul lucru pe care trebuie să-l păstrăm în minte este că „bătălia este a Domnului”, de aceea este esenţial să fim „tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui”(Efeseni 6:10). Noi nu avem în mod natural puterea cu care să facem faţă forţelor întunericului. Dacă vreau să fiu victorios, trebuie să-mi trag tăria de la Domnul. Înţelegerea acestui lucru a asigurat victoria unor oameni ca David şi Iosafat.
Când l-a înfruntat David pe Goliat, el a afirmat cu tărie că venea cu puterea lui Dumnezeu:

„David a zis Filisteanului: ‘Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei Filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre.'”
(1Samuel 17:45-47)

Tot aşa şi când Iosafat a strigat către Domnul cerând izbăvirea de duşmani, profetul Iehaziel i-a răspuns: „Ascultaţi tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim şi tu împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: ‘Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu…'” (2Cronici 20:15). Este vital să ne amintim acest lucru pentru ca să nu fim copleşiţi de teamă şi descurajare.

Armele noastre în acest război

Un alt lucru important pe care trebuie să ni-l amintim este că „…armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu…” Expresia „supuse firii pământeşti” este antiteza cuvântului „spiritual” şi se referă la lucruri care sunt strict omeneşti. Despărţiţi de puterea lui Dumnezeu, toate eforturile noastre combinate nu pot face faţă puterilor întunericului. Devreme ce suntem angajaţi într-o bătălie spirituală, noi avem nevoie de arme spirituale. Este exact ceea ce Dumnezeu ne oferă – „arme puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile, să răstoarne izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu…”Arme întărite de Dumnezeu! „Puternice, întărite…” ar putea fi tradus ca „pline de putere dinamică”. Dumnezeu ne dă mai mult decât avem noi nevoie pentru a învinge. Noi trebuie doar să ne înzestrăm cu ceea ce deja ne este disponibil.
Care sunt armele pe care ni le-a dat Dumnezeu? Rugăciunea, Cuvântul lui Dumnezeu şi închinarea. Trebuie să fim pe deplin adânciţi în ele dacă vrem să luptăm cu succes „lupta cea bună a credinţei”. Mai târziu vom privi mai amănunţit la aceste „arme care sunt întărite de Dumnezeu”, însă, deocamdată, vom trece la studierea inamicului.

Dumnezeul Acestui Veac

„Fii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: ‘De unde vii?’ Şi Satana a răspuns Domnului: ‘De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.'”
(Iov 1:6,7)

Din acest pasaj din Iov vedem că inamicul nostru, Satan este viu şi prosperă pe planeta Pământ. Întrebarea care se pune, de aceea, este: ce face el? Răspunsul: mult mai mult decât îl învinuiesc majoritatea oamenilor că face. Hai să vedem câte ceva din activitatea diavolului în lume.

Tărâmul natural

Primul lucru de luat în considerare este ceea ce face diavolul în natură. Biblia învaţă că el are o anumită putere asupra naturii.. De aceea, eu cred că multe dintre cele pe care, cu uşurinţă le numim „dezastre naturale” sau „mâna lui Dumnezeu”, sunt, de fapt, rezultatele muncii lui Satan. Nu vreau să spun, acum, că fiecare catastrofă este o lucrare satanică, dar, dacă iei în considerare moartea şi distrugerile care rezultă din aceste dezastre şi faptul că vina este, în general pusă pe Dumnezeu, cred că este normal să considerăm multe dintre aceste evenimente ca fiind demonic orchestrate. În cel mai bun caz, Satan foloseşte dezastrele naturale să descurajeze, să înfrângă şi să distrugă lucrarea lui Dumnezeu în lume. Avem şi o bază scripturală care ne susţine această încredinţare. Să mergem din nou în cartea lui Iov:

Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău. Şi Satana a răspuns Domnului: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acoperă ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-te de tot ce are şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.” Domnul a zis Satanei: „Iată îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna.” Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Într-o zi, pe când fiii şi fiicele lui Iov mâncau şi beau vin în casa fratelui lor celui întâi născut, a venit la Iov un sol, care a zis: „Boii arau şi măgăriţele păşteau lângă ei. Şi s-au aruncat nişte Sabeeni asupra lor, i-au luat şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei. Numai eu am scăpat, ca să-ţi dau de ştire.” Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: „Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a aprins oile şi pe slujitorii tăi şi i-a ars de tot. Numai eu am scăpat ca să-ţi dau de ştire.” Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: „Nişte Haldeeni, înşiraţi în trei cete, s-au aruncat asupra cămilelor, le-au luat şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei. Numai eu am scăpat, ca să-ţi dau de ştire. Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: „Fiii tăi şi fiicele tale mâncau şi beau vin în casa fratelui lor întâi născut. Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire.”
(Iov 1:8-19)

Acesta este un exemplu clasic a ceea ce am spus. Focul căzut din cer, care i-a distrus turmele şi vântul care a dărâmat casa peste copii lui Iov, omorându-i, au fost rezultatul direct al activităţii diavolului. Cu toate acestea, mesagerul s-a referit la acel foc ca fiind „focul lui Dumnezeu” Satan distruge vieţi şi după aceea caută să pună vina pe Dumnezeu. Acest lucru este valabil şi astăzi. Gândeşte-te la reacţia provocată de atât de multele cutremure, incendii, inundaţii şi furtuni care au devastat părţi ale Statelor Unite în ultima vreme. Ascultând victimele intervievate la televiziune, sau citind în presă, vei descoperi referiri constante la Dumnezeu, cele mai multe fiind negative şi sugerând că El este vinovatul. Aceasta este, însă, doar o parte a activităţii diavolului.
De fapt, „diavol” înseamnă defăimător sau acuzator. Satan stârneşte forţele naturii, provocând moarte şi distrugere şi apoi Îl acuză pe Dumnezeu că ar fi responsabil pentru întregul dezastru. Tragedia este că cei mai mulţi dintre oameni îl cred. Cineva poate să întrebe acum: „vrei să spui că cutremurele, inundaţiile, uraganele şi ce ar mai putea fi sunt „opera” lui Satan? Răspunsul meu este: nu întotdeauna, dar poate mai des decât ne închipuim. Dacă te gândeşti la scopul lui (de a ucide şi distruge), „dezastrele naturale” îi oferă un teren excelent de lucru.

Afacerile omului

Dar nu se opreşte aici! Satan este, de asemenea, preocupat să intervină în afacerile omului. Fie că este vorba de politică internaţională, presă, domeniu academic, sau industria de entertainment şi moda lumii, influenţa lui se face simţită. Pavel se referea la Satan ca fiind „domnul puterii văzduhului, duhul care lucrează acum în fiii neascultării.” (Efeseni 2:2) De la teoria evoluţionistă până la filosofia marxistă, de la prejudecăţile rasiale până la multiculturalism, de la violenţa din găşti până la războaiele mondiale, de la revoluţia sexuală la SIDA, de la căminele sfărâmate la violenta epidemie de crime; în toate acestea lucrarea lui Satan este evidentă. Ura şi violenţa, moartea şi distrugerea, durerea şi mizeria, de la începutul istoriei şi până în prezent, sunt toate, într-o mare măsură, datorită activităţii diavolului. Cât de adevărat este ceea ce a spus apostolul Ioan: „toată lumea zace în cel rău” (1Ioan 5:19)

Religiile false

O altă manifestare a activităţii diavolului este religia falsă. Aceasta este capodopera lui Satan şi, probabil, cel mai puternic mijloc de influenţă al lui. Este, de asemenea, arma lui fatală pentru că ţinteşte direct la sufletul omului. Scopul final al diavolului este de a ţine sufletele oamenilor departe de mântuirea care este în Cristos şi el va face tot ce-i stă în putinţă, chiar să încurajeze devoţiunea religioasă, pentru ca să obţină rezultatul dorit. Ce vreau să spun prin religie falsă? Totul de la Hinduism, cu miriadele lui de dumnezei; până la Islam şi dumnezeul lor necunoscut, Alah. Sunt incluse, de asemenea, cultele pseudo-creştine cum sunt: Martorii lui Iehova, Mormonii, Ştiinţa Creştină, etc. Toate acestea sunt parte a activităţii diavolului în lume. Apostolul Pavel spunea: „chiar Satana se preface într-un înger de lumină” (2Corinteni 11:14). Prin sistemul acesta al religiilor false, Satan a ţinut mulţimi de oameni orbi faţă de adevăr, după cum spunea Pavel: „şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o duhul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2Corinteni 4:3,4)
Ajunşi la o cunoaştere mai amănunţită a activităţii lui Satan în lume, fie ca aceasta să ne împingă să folosim mai bine puternicele arme ale rugăciunii şi proclamării evangheliei. Prin rugăciune catastrofele pot fi transformate într-o oportunitate ca Dumnezeu să lucreze. Prin rugăciune şi vestirea evangheliei intervine Dumnezeu în afacerile omului, turnându-Şi Duhul Său şi provocând schimbări radicale. Reforma şi Marile Treziri sunt exemple bune despre cum foloseşte Dumnezeu condiţiile adverse pentru a-Şi duce lucrarea la sfârşit. Prin proclamarea evangheliei sunt eliberaţi oameni de efectele orbitoare ale religiei false şi sunt aduşi la cunoştinţa mântuitoare despre Cristos.
Orice bun strateg militar este foarte preocupat să cunoască mişcările inamicului său. Cu cât suntem mai familiarizaţi cu activitatea diavolului cu atât mai eficienţi vom fi în înfrângerea lui şi în a-i ajuta şi pe alţii să aibă victorie asupra lui. Vom trece la un alt aspect al activităţii diavolului, „Uneltirile diavolului”.

 

„Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn”

Romani 13:11

Robert Murray M’Cheyne (1813-1843)


„Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.” – Rom. 13:11

Prin aceste cuvinte, Pavel le spune credincioşilor că este vremea să se trezească; şi eu vreau să vă spun acelaşi lucru, dragi prieteni. Este vremea să vă treziţi în sfârşit din somn. Există o stare între creştini care poate fi numită somnolenţă; la fel ca cele zece fecioare, ei aţipesc şi adorm. O! mă tem că printre voi sunt mulţi creştini care dorm. Credinciosule, e ora deşteptării! Ştii cât e ceasul? Se pare că nu-ţi dai seama cât de aproape e răsăritul.

Vă voi arăta acum ce înseamnă să fii un creştin adormit. Înseamnă să fii un om care a venit la Hristos, dar a adormit din nou în păcat. Ca şi Biserica din Efes, astfel de oameni şi-au părăsit dragostea dintâi. Ei nu-şi mai amintesc de vremea când înţelegeau valoarea lui Hristos – acea prospeţime a credinţei. La fel stau lucrurile cu unii dintre voi. Poate v-aţi dat seama că sunteţi păcătoşi; cu toate acestea, aţi pierdut acea convingere de păcat pe care odată o simţeaţi atât de profund. Nu mai vedeţi frumuseţea lui Isus. Cu cât privim mai mult la El, cu atât am vrea să mai privim o dată. Lucrurile pământeşti îşi pierd gustul după o vreme; nu la fel sunt cele divine – ele devin cu atât mai dulci cu cât le foloseşti mai des. De aceea, ori de câte ori priveşti la Isus, El devine mai preţios pentru tine. Trandafirul e dulce, şi totuşi îşi pierde mirosul; dar minunatul Trandafir din Saron devine din ce în ce mai dulce. Merele pământeşti îşi pierd gustul; dar Mărul şi-l păstrează – „Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui.” Creştini adormiţi, voi v-aţi pierdut gustul pentru mere. O! e vremea să vă treziţi din somn. Credinciosule, dacă vei dormi în continuare, în curând te vei îndoi dacă ai venit vreodată la Hristos cu adevărat.

A te trezi din somn înseamnă să vezi că lucrurile divine durează mai mult decât lucrurile acestei lumi. Când eşti pe jumătate adormit, vezi lucrurile ca prin ceaţă. Vai! Tu nu eşti afectat de realităţile divine. Ce înseamnă atunci să te trezeşti din somn? Când te trezeşti din somn vezi păcatul aşa cum e în realitate – îţi vezi inima aşa cum e ea – Îl vezi pe Hristos aşa cum este – vezi dragostea lui Dumnezeu în Hristos Isus. Şi poţi vedea toate acestea privind la crucea de pe Calvar. O! ce lucru îngrozitor să priveşti la cruce şi să nu fii mişcat, să nu simţi convingerea păcatului – să nu fii atras spre Hristos. O! nu cunosc o stare mai tristă decât aceasta. O! rugaţi-vă să fiţi pe deplin treji. Dragi prieteni, viaţa noastră e ca un râu, iar noi suntem ca o barcă plutind la vale. Ne apropiem din ce în ce mai mult de ţărmul veşniciei. Unii poate cred de patruzeci de ani. O! mântuirea voastră este mai aproape de voi decât atunci când aţi crezut. Izbăvirea voastră se apropie – răscumpărarea întregului vostru suflet – răscumpărarea voastră completă. Vine vremea când o veţi avea – veţi fi mântuiţi, iar ultima piatră va fi aşezată în mijlocul strigătelor de „Îndurare, îndurare cu ea!” Atunci va fi pusă cununa pe capetele voastre, pentru că veţi fi mai mult decât biruitori.

Dragi prieteni, nu ştiu cât a trecut din noapte. Este vremea întunericului; dar se apropie ziua – umbrele încep să se împrăştie. Râul Eufrat începe să sece – aceasta ne arată că ziua se apropie. Dumnezeu îşi adună poporul Său dintotdeauna, evreii, şi asta ne arată noaptea aproape a trecut.

E vremea şi pentru cei neconvertiţi să se trezească din somn. O, păcătoşilor! Voi dormiţi adânc, zăceţi în somnul vostru – morţi. O, suflete adormite! Este vremea să vă treziţi în sfârşit din somn. Ştiţi ce au spus îngerii atunci când au cutreierat pământul? I-au spus Domnului: „Iată că tot pământul este în pace şi liniştit!” Vai! Voi dormiţi adânc. Dumnezeu v-a dat un duh de amorţeală. Vă amintiţi de mesajul către Amos – „Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion!”? La fel sunteţi şi mulţi dintre voi. Când intraţi în această casă, vă găsiţi într-un loc în care Isus a trezit sufletele adormite, un loc în care El a fost găsit de foarte mulţi oameni. Vai, suflete adormite! Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn! Voi trăiţi într-un vis. Fiecare om fără Hristos va descoperi la sfârşit că a visat. Vai! Vine vremea când veţi descoperi că goana voastră după aur nu este altceva decât un vis poleit. Dar oare nu există plăcere într-un vis? Cine n-a simţit că există plăcere chiar şi în vise. Dar, vai! trebuie să vă treziţi. Ca un om condamnat la moarte (şi mulţi dintre voi sunteţi deja condamnaţi), el îşi visează casa, soţia şi copiii, libertatea şi plăcerile; dar, vai! când bate clopotul morţii el se trezeşte şi descoperă că, iată, n-a fost decât un vis! Acum, oamenilor neconvertiţi, voi dormiţi; dar, la fel ca acel om, vă veţi trezi din acest vis strălucitor la o realitate amară. Dragi prieteni, mă gândesc adesea atunci când mă uit la casele voastre în timp ce trec pe lângă ele, când privesc la feţele voastre, mă gândesc că păstorii bisericii sunt ca nişte străjeri – ei văd focul şi sună alarma. Mulţi dintre voi sunteţi în pericol, la fel ca un om într-o casă cuprinsă de flăcări. Uneori vă miraţi de ce suntem atât de neliniştiţi în privinţa voastră. Uneori întrebaţi: „De ce sunteţi atât de severi?” Sărmane suflet! Suntem aşa pentru că ţi-a luat foc casa! Putem vorbi atunci prea aspru într-un astfel de caz? Putem bate prea tare la uşa conştiinţei tale? Îmi amintesc ce i-a spus lui John Newton o femeie aflată pe patul de moarte; ea a spus: „Mi-ai vorbit adesea despre Hristos; dar, vai! nu mi-ai spus destul despre pericolul în care mă găseam.” Vai! mă tem că mulţi îmi veţi spune acelaşi lucru. Vai! mă tem că mulţi mă veţi acuza pe patul de moarte, sau din iad, că nu v-am spus mai des că există un iad. Să dea Dumnezeu ca nici unul să nu îmi reproşeze astfel de lucruri la sfârşit; Dumnezeu să mă ajute să vă vorbesc astfel încât să înţelegeţi! Este ceasul să te trezeşti în sfârşit din somn, păcătosule: căci pierzarea ta nu dormitează. Dragi prieteni, sunt acum mai mult de trei ani de când v-am vorbit pentru prima dată, şi totuşi pare să fi trecut doar o zi de când am venit la voi implorându-vă să vă împăcaţi cu Dumnezeu – implorându-vă să veniţi la Isus. Fiecare zi ce trece vă aduce mai aproape de scaunul de judecată. Nici unul dintre voi nu stă nemişcat. Poate că dormiţi; dar mareea vă poartă pe sus, aducându-vă din ce în ce mai aproape de moarte, de judecată, de veşnicie.

Dragi prieteni, un alt motiv pentru care trebuie să vă treziţi este acela că osânda voastră creşte din ce în ce mai mult. Când am venit prima dată la voi, vina voastră nu era aşa de mare ca acum. „Dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” – Romani 2:4,5. Ştie careva dintre voi că îşi adună o comoară de mânie pentru ziua mâniei? O depozitaţi ca într-o bancă. Vă strângeţi o comoară de mânie pentru veşnicia care va veni. Nu e acest lucru suficient ca să vă convingă că e vremea să vă treziţi în sfârşit din somn? În seara aceasta e vremea să vă îmbrăcaţi cu Domnul Isus. E vremea, somnorosule. Acum e momentul. Nu vrei să te trezeşti? Vai! Îţi pot spune un lucru – la sfârşit vei descoperi că e adevărat, că ţi-ai adunat o comoară de mânie pentru ziua mâniei. Fiecare păcat e un strop de mânie, care, la fel ca râul în faţa unui baraj, devine din ce în ce mai adânc şi creşte până când se revarsă. Vai! nu sunt destui care îşi adună comori de mânie? Nu vezi că e vremea să te trezeşti în sfârşit din somn înainte să-ţi aduni o mânie fără sfârşit? Trezeşte-te acum, şi ea poate fi îndepărtată de la tine. Există cineva gata să ţi-o ia dacă Îi ceri acest lucru. Păcătosule! Trezeşte-te!

Un alt motiv este acela că ocaziile când te mai poţi trezi se îndepărtează. Există într-adevăr momente de trezire. Este o vreme când arca trece pe lângă casele voastre; iar dacă o lăsaţi să treacă, veţi descoperi într-o zi, când veţi coborî din pat, că sunteţi copleşiţi de apele mânioase. Vă amintiţi de bărbatul mic de statură din Ierihon, de Zacheu. Isus trecea prin Ierihon în drum spre Ierusalim ca să fie răstignit. Era ultima oară când trecea pe acel drum; era ultima oară când Zacheu Îl putea vedea pe Mântuitorul. Înainte să treacă Isus, ca nu cumva să se piardă prin mulţime, Zacheu s-a urcat într-un dud. Isus, când a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii şi a spus: „Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” O! dacă n-ar fi coborât chiar atunci din dud, dacă nu s-ar fi grăbit să coboare, ar fi coborât mai târziu ca să fie pierdut pentru totdeauna. Dacă nu şi-ar fi hotărât atunci veşnicia împreună cu Isus, ar fi ajuns în acel loc în care nu mai există îndurare, pentru că Isus trecea prin Ierihon pentru ultima dată. Vreau să-ţi spun, păcătosule, dacă nu cobori din dud ca să-L primeşti pe Hristos în seara asta, poate că mâine nu vei mai avea ocazia. Acum e vremea potrivită. O! vino la El acum. O! te vei bucura pentru totdeauna dacă te întorci la El cu bucurie în seara aceasta. Păcătosule adormit! Trezeşte-te acum! Este vremea să te trezeşti în sfârşit; pentru că vine vremea când nu va mai fi nici o Biblie – nu vei mai avea oferta îndurării. Avem acum multe îndemnuri în Biblie; dar toate se vor sfârşi. Întâlnirile noastre de joi seara vor înceta şi ele în curând. O! grăbeşte-te şi coboară, iar Isus va rămâne în seara asta în casa ta. El îţi spune: „Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” Dacă Zacheu ar fi dormit, nu L-ar fi văzut niciodată pe Isus; iar dacă tu nu te trezeşti, vai! vai! pentru că vine ziua când vei plânge şi te vei tângui din cauza Lui.

Tradus de Florin Vidu

Proclamarea Evangheliei

R. C. Sproul


Astăzi ajungem la concluzia studiului nostru pe baza recentului document elaborat privind esenţa Evangheliei, care este o celebrare evanghelică. Am privit atent a doua parte a acestui document – lista articolelor de afirmaţie şi negaţie. Sunt optsprezece astfel de articole încorporate în acest document. Şi astăzi am ajuns la ultimul articol, cel cu numărul optsprezece, care spune astfel:

Afirmăm că Isus Cristos le porunceşte urmaşilor Săi să vestească Evanghelia tuturor persoanelor în viaţă evanghelizând pe oricine oriunde, şi să ucenicizeze credincioşii în părtăşia bisericii. Un martor adevărat şi credincios al lui Cristos include dovada mărturiei personale, a unei vieţi evlavioase şi a faptelor de milă, caritate faţă de aproapele său, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.

Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.

Conţinutul acestui articol conclusiv este oarecum lung. Ceea ce vrea să atingă acest document este o puternică reafirmare a marii trimiteri. Marea trimitere este mandatul lui Cristos pentru ucenicii Săi şi pentru Biserica Sa, mandat pe care l-a dat chiar înainte de înălţare, când le-a poruncit ucenicilor să meargă în toată lumea, să predice Evanghelia fiecărei fiinţe vii şi să facă ucenici din toate triburile, popoarele, limbile şi naţiunile. Şi aceasta a definit sarcina misionară a Bisericii chiar din primul secol.

Am avut recent o discuţie cu o misionară ce-a lucrat într-o parte îndepărtată a lumii, slujind unui grup de oameni care nu au văzut niciodată o persoană albă şi care aveau o cultură primitivă şi aşa mai departe. Aceşti oameni nu avuseseră niciun contact cu lumea exterioară. Această persoană a lucrat cu acest trib câţiva ani. Şi când în sfârşit au ajuns la o înţelegere a Evangheliei, mulţi au fost convertiţi la creştinism, inclusiv conducătorul satului. La un moment dat, acest conducător a întrebat-o pe misionară cu cât timp în urmă a trăit Isus pe pământ. Şi femeia a încercat să găsească o modalitate de a-i explica în limba poporului respectiv marele interval de 2000 de ani, dar nu a găsit niciun fel în care să se poată exprima. Ei au discutat despre câte luni şi generaţii sunt şi aşa mai departe. Şi atunci şeful tribului a luat nişte beţişoare şi a reprezentat câte o generaţie cu un beţişor întrebând-o: „A trăit Isus în timpul generaţiei mele?” Şi misionara a spus: „Nu.” Apoi a pus al doilea beţişor: „Ei bine, a trăit în timpul vieţii tatălui meu?” „Nu.” Al treilea beţişor: „A trăit în generaţia bunicului meu?” „Nu.” Şi cu fiecare beţişor pe care îl punea pe pământ privirea lui era tot mai tulburată.
Şi astfel, după ce a obţinut o mare cantitate de beţe înşirate pe pământ, până la primul secol, omul s-a supărat şi i-a spus: „Dacă Isus a trăit cu atât de mult timp în urmă, de ce noi auzim despre El doar acum?” Bineînţeles, singurul răspuns pe care îl putem da la o astfel de întrebare este că noi nu am fost atât de consecvenţi faţă de marea trimitere a lui Isus Cristos precum ar fi trebuit. De fapt, astăzi sunt încă mulţi oameni pe glob care nu au auzit numele Isus Cristos niciodată. De fapt, astăzi se stabileşte un record în lume. Sunt mai mulţi oameni care mor astăzi, în această zi din istoria omenirii, fără să fi auzit Evanghelia lui Cristos, decât în orice altă zi din istorie. Şi recordul care se stabileşte astăzi îl întrece pe cel de ieri. Şi cel de astăzi va fi întrecut mâine, pentru că suntem la un punct în istorie în care expansiunea populaţiei se realizează într-un ritm mai rapid decât cel al evanghelizării şi al activităţii misionare a Bisericii de a predica Evanghelia oricărei fiinţe vii. Şi poate că nu există o generaţie cu o mai mare lipsă de scuză pentru a nu îndeplini marea trimitere decât a noastră, pentru că lumea a devenit mult mai mică decât a fost vreodată în trecut ţinând cont de mijloacele moderne de-a călători şi de posibilităţile ce ne stau azi la dispoziţie. Din nou, prima afirmaţie este o reamintire a faptului că Isus Cristos le porunceşte urmaşilor Lui să proclame Evanghelia tuturor persoanelor vii, evanghelizând pe oricine oriunde.

Există astăzi o reacţie împotriva întregii activităţi evanghelice – este înţeleasă ca prozelitism. Oamenii cred că fiecare ar trebui să-şi vadă de treaba lui şi că nu ar trebui să încerce a-i influenţa pe alţii în a-şi părăsi religia în care se află în acel moment ca să-L primească pe Isus Cristos. De fapt, în multe biserici din zilele noastre, care sunt angajate în evanghelizare, aici, în Statele Unite, se presupune tacit că anumiţi oameni sau anumite grupuri, fie ele grupuri etnice sau religioase, sunt în afara razei de evanghelizare, pentru că, dacă începi o evanghelizare între musulmani sau budişti, în vecinătate sau în comunitatea evreiască din cartier, te expui la atâta ostilitate încât evanghelizarea se transformă într-un conflict de idei ce poate rezulta în lucruri mai serioase, dacă există vreun alt fel de conflict mai serios decât acesta. Şi astfel mulţi dintre noi sunt foarte pasivi sau foarte restrictivi în evanghelizarea bisericii noastre şi nu îndeplinim mandatul de a predica Evanghelia tuturor oamenilor, de pretutindeni. Şi nu numai că eşuăm în privinţa marii trimiteri la nivel internaţional, dar chiar la nivel local, acolo unde trăim.

Porunca este „să vestim Evanghelia tuturor persoanelor în viaţă evanghelizând pe oricine oriunde; şi să ucenicizăm credincioşii în părtăşia bisericii.”
Acum, această frază există aici cu un motiv. Mandatul marii trimiteri nu este doar de a proclama ci şi de a educa sau uceniciza. În însărcinarea dată de Domnul Isus ni se spune să predicăm Evanghelia şi să facem ucenici. Un ucenic este o persoană care învaţă, în termeni biblici. Şi un ucenic este un student. Şi aceasta înseamnă că, după ce oamenii răspund la Evanghelie, ei trebuie să fie angajaţi în ceva mai mult decât părtăşia bisericii sau chiar închinarea bisericii. Ei trebuie să fie chemaţi la o implicare adâncă în exerciţiu educaţional şi operarea bisericii. Pentru că biserica există nu numai pentru a proclama, ci de asemenea pentru a întări convertiţii la Cristos într-o înţelegere adâncă a lucrurilor lui Dumnezeu. În Bbserica primară se făcea distincţie între cele educaţionale, instrucţionale şi ceea ce se numea proclamare. Biserica primară evangheliza şi cei ce răspundeau la evanghelizare erau aduşi în staulul bisericii; şi aceasta începea creşterea şi ucenicizarea lor ca studenţi şi urmaşi ai lui Cristos.

Afirmaţia continuă apoi: „Un martor adevărat şi credincios al lui Cristos include dovada mărturiei personale, a unei vieţi evlavioase şi a faptelor de milă, caritate faţă de aproapele său, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.”

Întâi, daţi-mi voie să spun câteva cuvinte despre această secţiune a articolului optsprezece. Observăm aici menţionate diferite moduri de a depune mărturie pentru Cristos. Am mai spus-o şi în alte emisiuni, o voi spune acum din nou în acest context: în Noul Testament se face deosebire între evanghelism şi mărturie. Şi am un motiv când spun aceasta. Jargonul creştinilor de azi tinde să folosească expresia „a depune mărturie” ca un sinonim pentru verbul a „evangheliza”, ca şi cum cuvintele s-ar putea înlocui. A depune mărturie pentru Cristos înseamnă a atrage atenţia către El în multe şi diferite feluri. O facem prin exemplul pe care îl dăm când căutăm să avem o viaţă evlavioasă. Căutăm să depunem mărturie sau să facem cunoscută prezenţa lui Isus Cristos prin fapte şi prin acte de milă, hrănindu-i pe cei flămânzi, oferindu-le adăpost celor fără casă şi prin tot felul de acte de caritate. Toate acestea sunt moduri de a depune mărturie. Dar ele nu constituie evanghelizare. Evanghelizarea este o formă a mărturiei. Tot evanghelismul depune mărturie despre Isus Cristos, deci tot evanghelismul înseamnă a mărturisi. Dar nu toate mărturiile constituie evanghelism. Există multe moduri în care depunem mărturie despre domnia lui Cristos. Unul dintre ele, putem spune chiar cel mai important, este proclamarea Evangheliei.

Dar de ce spunem aceasta? Este important, pentru că mulţi oameni spun: „Ei bine, evanghelizarea mea constă în exemplul meu. Eu nu-L proclam niciodată pe Isus Cristos în cuvinte. Eu Îl proclam pe Isus Cristos cu viaţa mea.” Ce poate spune viaţa ta despre conţinutul Evangheliei? Oamenii ar putea privi la tine de acum şi până în veacul următor şi totuşi să nu ştie nimic despre ispăşirea lui Cristos, nimic despre învierea lui Cristos, nimic despre doctrina justificării doar prin credinţă. Cum poate vedea cineva toate acestea doar privind la viaţa ta? Exemplul tău evlavios poate provoca interesul cuiva şi acesta te va întreba de ce trăieşti în felul acesta. S-ar putea ivi ocazia ca tu să-i explici Evanghelia acestei persoane. Dar simplul tău exemplu nu va comunica Evanghelia oamenilor. Şi uneori noi folosim aceasta ca pe o scuză pentru a rămâne tăcuţi şi a nu proclama Evanghelia oamenilor. Poate spui: „Ei bine, nu îmi voi impune vederile mele în mod verbal. Voi aştepta până când ei vor răspunde la exemplul meu strălucit.” Slăbiciunea acestui argument este aceea că puţini dintre noi suntem atât de avansaţi în sfinţirea noastră încât oamenii să facă o cărare la uşa casei noastre, să bată la uşă întrebându-ne: „Ce te face pe tine atât de special? Ce ai tu şi eu nu? Spune-mi cum pot obţine acest lucru.” De fapt, cu cât se uită mai atent la noi, cu atât se întreabă mai mult dacă noi credem măcar Evanghelia.

Articolul continuă apoi: „Un martor adevărat şi credincios al lui Cristos include (de exemplu) dovada mărturiei personale, (mărturia unei) a unei vieţi evlavioase şi a faptelor de milă, caritate faţă de aproapele său, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.”

Evident, dacă nu dovedesc nicio preocupare faţă de cele mai simple nevoi zilnice ale aproapelui meu, dacă tot ceea ce fac este să îi predic despre Isus, predicarea mea va părea inconsistentă pentru el. Amintiţi-vă, prin predicare Dumnezeu a ales să mântuiască lumea şi Evanghelia este cea pe care o foloseşte Dumnezeu ca putere a Sa pentru a-i aduce pe oameni la Cristos. Şi El ar putea alege să folosească chiar şi această proclamare, în ciuda caracterului unidimensional pe care i-l dau eu. Dar, în acelaşi timp, suntem avertizaţi în Noul Testament de către Iacov (de exemplu), când acesta scrie poporului său, atunci când spune în capitolul doi al epistolei sale: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?” În mijlocul acestei discuţii critice, în capitolul doi al cărţii Iacov, el spune aceasta: „Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă! fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?”
Ce fel de mărturie este aceasta dacă noi doar le spunem oamenilor: „Încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”? Aceasta este o mărturie goală. Şi acesta este textul biblic ce stă la baza gândului exprimat aici, în articolul cu numărul optsprezece.

Când ajungem la negaţie citim astfel: „Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.”
Cred că cei mai mulţi dintre noi putem vedea cum modul nostru inconsistent de viaţă nu constituie evanghelism. Cred că unii dintre noi consideră că biserica trebuie să fie angajată în satisfacerea nevoilor trupeşti ale oamenilor în materie de hrană, îmbrăcăminte, alinare, slujbă, acte de caritate de acest fel. Dar noi putem oferi hrană, îmbrăcăminte şi adăpost unei persoane pentru o veşnicie şi, totuşi, persoana aceea să nu cunoască Evanghelia. Ea ar putea spune: „Hei, acestor oameni le pasă de mine şi îmi dovedesc aceasta şi îmi demonstrează dragostea lui Dumnezeu.” Dar din nou, prin acestea nu se comunică niciun conţinut al Evangheliei, nu prin faptul că înmânăm cuiva o pâine. Noi trebuie să le oferim pâinea. Noi trebuie să le oferim paharul cu apă rece. Dar în acest pahar cu apă rece nu există informaţii despre persoana şi lucrarea lui Cristos. Ei tot nu vor cunoaşte Evanghelia.

Dar cum rămâne cu modul special de mărturie care este menţionat aici în mod specific? Şi acesta este depunerea unei mărturii personale. Folosirea mărturiilor personale este o versiune foarte apreciată şi populară de evanghelizare în biserica evanghelică: oamenii se ridică în picioare în biserică duminica dimineaţa, vorbesc în particular prietenilor sau chiar necunoscuţilor într-un avion sau oriunde exprimându-şi mărturia personală. Şi mărturia personală este ceea ce li s-a întâmplat lor ca un rezultat al faptului că au devenit creştini. Cred că acesta este un element foarte important al comunicării lucrurilor lui Dumnezeu oamenilor. Mărturia personală are o valoare uriaşă. Dar trebuie să ne amintim că mărturia personală nu este Evanghelia. Dumnezeu nu a promis că mărturiile noastre personale nu se vor întoarce la El fără rezultat. Dumnezeu nu a ales puterea mărturiei noastre ca mijloc prin care El va mântui lumea. Pentru că mărturia mea personală vorbeşte indirect despre Cristos, dar în special vorbeşte despre mine într-o situaţie specifică. Şi ar putea să se potrivească cu situaţia în care se află această persoană cu care comunic sau nu. Dar Evanghelia se potriveşte oricui. Evanghelia conţine adevăr obiectiv. Şi aceasta este ceea ce suntem învăţaţi să proclamăm. Mărturia ar putea fi introducerea pentru aceasta, dar să nu ne înşelăm singuri crezând că, pentru că am împărtăşit o mărturie personală, am „împărtăşit Evanghelia cu cineva”, pentru că Evanghelia are un conţinut definitiv, pe care oamenii au nevoie să-l audă şi să-l înţeleagă.

Mă gândesc, de exemplu, la acest orb din naştere, din Noul Testament, pe care l-a vindecat Domnul Isus. Şi când l-a vindecat, fariseii s-au supărat la afirmaţia vindecării sale, i-au investigat familia şi familia a confirmat că, într-adevăr, Isus a restaurat vederea acestui om. Deci au venit la om şi l-au interogat: „Ţi-a redat într-adevăr acest om vederea? Cum a făcut-o?” „Ei bine, a amestecat pământ cu scuipat şi mi l-a pus pe ochi.” „Şi când s-a întâmplat asta?” „În ziua de sabat.” „Ei bine, a lucrat în ziua de sabat. Acest om este un răufăcător. El nu poate fi un om al lui Dumnezeu. Ce crezi că este El?” Şi el a răspuns: „Păi, cred că este un profet.” În final, ei persistă cu interogatoriul şi în cele din urmă, din frustrare, omul se pare că le spune ceva de genul: „Hei, tot ce ştiu este că am fost orb şi acum văd. Vă las pe voi să vă daţi seama ce e cu El.” El nu era un teolog. El nu cunoştea întregul conţinut al Evangheliei. Tot ce ştia era ceea ce făcuse Isus pentru el. Şi aceasta este ceva valoros, pentru că, deşi nu avem o înţelegere a întregului conţinut al Evangheliei, putem deveni un martor al lui Cristos chiar din ziua convertirii, împărtăşind altor oameni ceea ce a făcut Cristos în vieţile noastre. Dar, din nou, nu trebuie să lăsăm niciodată ca mărturia personală să devină un înlocuitor al proclamării Evangheliei înseşi.

Vă repet negaţia: „Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.”

Comentarii de încheiere

La încheierea acestei Celebrări evanghelice a Evangheliei, care este interdenominaţională, există o afirmaţie de dedicare, ataşată la sfârşitul documentului, care sună astfel:
„Ca şi evanghelici uniţi în Evanghelie, promitem să veghem şi să îngrijim unii de alţii, să ne rugăm şi să ne iertăm reciproc şi să stabilim legături în dragoste şi adevăr cu toţi oamenii lui Dumnezeu de pretutindeni, pentru că suntem o familie, una în Duhul Sfânt şi una în Cristos.
Secole în urmă se spunea că în lucrurile necesare trebuie să existe unitate, în lucrurile mai puţin necesare trebuie să existe libertate şi că în toate lucrurile trebuie să existe dragoste. Noi considerăm că toate aceste adevăruri ale Evangheliei sunt necesare.”

Ideea acestui angajament este următorul: deşi cei care sunt implicaţi în acest document reprezintă o mare diversitate de credinţe şi o mulţime de denominaţiuni, deşi există o recunoaştere clară că sunt tot felul de probleme teologice care ne despart încă, într-un punct sau altul, faptul asupra căruia se orientează acest document este acela care a constituit materia unităţii evanghelice de la Reformă şi până acum – Evanghelia însăşi. Acesta este punctul necesar prin care creştinii pot veni împreună în părtăşie.

Tradus de Cristian Coţovan

Dar dacă păcătuiesc?

de James Montgomery Boice


În ultimele săptămâni am privit împreună la istoria lui Iosif şi a ispitirii sale de către nevasta lui Potifar. În primul nostru studiu am văzut natura şi puterea ispitei, iar în al doilea studiu am văzut secretul vieţii sale spirituale, care l-a ajutat pe Iosif să nu păcătuiască.
Când citim o povestire ca aceasta, ne simţim încurajaţi. Avem aici istoria unei mari victorii. O victorie care, fără îndoială, e înregistrată atât în cer cât şi pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl avem înaintea noastră pentru studiu. Dar când citim povestirea nu ne limităm la simpla lectură a unei mari victorii, pentru care ne bucurăm şi prin care suntem încurajaţi. O citim ca pe o relatare exactă din punct de vedere istoric a unui lucru ce s-a petrecut în viaţa unui om credincios care trăia într-o lume stricată. De fapt, e vorba de un om nu chiar atât de diferit de noi, care trăia într-o lume nu chiar atât de diferită de lumea în care trăim noi. Drept urmare, ajungem inevitabil să ne comparăm cu el. Uneori comparaţia ne e favorabilă. Privim în urmă la vieţile noastre şi recunoaştem că, în calitatea noastră de creştini, au fost momente în care, prin harul lui Dumnezeu, am putut fi biruitori, aşa cum a fost şi Iosif. Dar alteori, din păcate, comparaţia nu ne e favorabilă.. Privim în urmă la vieţile noastre şi ne amintim de acele momente în care nu am fost ca Iosif. El a rezistat ispitei, iar noi ne amintim ocaziile când am cedat. Întotdeauna există tentaţia, când ne amintim de acele ocazii, să ne spunem că din acest motiv istoria lui Iosif nu e relevantă pentru noi. Astfel că, dacă ne putem identifica cu el în victoria sa, e în regulă, dar dacă am căzut, nu ştiu cum se face dar toată istoria lui n-are nimic de-a face cu situaţia noastră. Şi ne trezim uneori cu un gând, venit fără îndoială de la diavol, care ne spune că prin urmare putem la fel de bine să continuăm să păcătuim. Pentru că, până la urmă, noi am pierdut bătălia şi de-acum nu mai putem face nimic în privinţa aceasta.

Din cauza acestui mod de gândire, aş vrea să întrerup studiul principal din Genesa 39 şi să trec la Psalmul 51, care ne arată răspunsul Regelui David la o situaţie asemănătoare cu cele pe care ni le amintim din vieţile noastre. Avem aici cazul unui om care, spre deosebire de Iosif, nu a rezistat ci a căzut. Marele Rege David, preacurvind cu Bet-Şeba. Să vedem, prin urmare, modul în care a răspuns el acestei situaţii şi, mai presus de toate, felul în care şi-a mărturisit păcatul şi a fost ridicat de Dumnezeu, poate fi aplicat la fiecare dintre noi într-un mod cât se poate de personal.

Acest psalm ne este prezentat ca fiind compus de David, când profetul Natan a venit la el după ce David a preacurvit cu Bet-Şeba. Când Doamna Potifar l-a ispitit pe Iosif, Iosif a fugit din faţa ispitei şi a evitat capcana. David a făcut exact invers. Ni se spune că David se găsea odată în Ierusalim, pe acoperişul palatului său, când a privit peste drum la o altă clădire în care a văzut-o pe Bet-Şeba scăldându-se. David s-a simţit atras de ea aşa că a trimis pe cineva să se intereseze cine era femeia. În momentul în care a aflat că era nevasta lui Urie Hetitul, David ar fi trebuit să renunţe să se mai gândească la ea. Dar în loc să renunţe el a făcut exact contrariul lucrului făcut de Iosif. El a invitat-o pe Bat-Şeba la palat şi a preacurvit cu ea. Când a aflat că Bet-Şeba a rămas însărcinată în urma relaţiei lor, mai întâi l-a adus pe Urie înapoi şi l-a trimis să stea cu nevastă-sa, ca să creadă că copilul e al lui. Dar Urie, care avea un puternic simţ al datoriei sale de soldat şi care ştia că locul lui era împreună cu oştirea Domnului pe câmpul de luptă, a refuzat să se ducă acasă şi a dormit la poarta palatului. Atunci David n-a mai avut ce face şi l-a trimis înapoi la luptă, cu mesajul ca Urie să fie trimis în prima linie iar soldaţii care luptă alături de el să se retragă, astfel încât Urie se fie ucis. David nu l-a ucis personal pe Urie, dar cu siguranţă a făcut-o indirect, aşa că era vinovat nu doar pentru primul păcat, preacurvia, ci şi pentru crima cu care a încercat să îşi acopere păcatul.

A fost o perioadă îngrozitoare. Lunile au trecut una după alta. Aproape un an mai târziu, Dumnezeu l-a trimis pe profetul Natan la David cu o pildă care l-a făcut să înţeleagă adevărul şi a descoperit vina regelui. Marele miracol în urma acelei întâlniri este acela că Dumnezeu a adus peste David o pocăinţă autentică, adâncă şi completă. Iar Psalmul 51 este rezultatul acesteia. În acest psalm David îşi mărturiseşte păcatul şi o face într-o succesiune de idei care ne descoperă calea de urmat atunci când ne găsim într-o situaţie asemănătoare sau în oricare alta, când am păcătuit. Are patru paşi. Mai întâi e mărturisirea păcatului. Apoi vine curăţirea prin credinţă şi jertfa răscumpărătoare. Pe urmă e duhul nou creat înăuntrul nostru iar ultima e comunicarea sau proclamarea harului lui Dumnezeu care a făcut posibilă o mântuire aşa de mare.

Prima parte, cea a mărturisirii, are la rândul ei două părţi. Prima e apelul iniţial la mila lui Dumnezeu, care e baza mărturisirii ce urmează, iar a doua e chiar mărturisirea. David pune mila la început deoarece recunoaşte că dacă Dumnezeu n-ar fi milostiv, n-ar mai avea ce căuta înaintea Lui. Observaţi cum o spune el. Versetul 1:

„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare…”

De trei ori în trei rânduri ale psalmului, David subliniază mila lui Dumnezeu, ca şi cum ar spune: „Doamne, dacă nu ai milă de mine, nu mai am nici o speranţă. Nici măcar nu mă pot apropia să-mi mărturisesc păcatul.”
Ascultă, dreptatea lui Dumnezeu te va trimite în iad. Aşa e drept. Tu şi cu mine nu vrem dreptatea lui Dumnezeu. Vrem mila lui Dumnezeu. Bazat pe aceasta se roagă David.
Vedeţi, mila mai face încă ceva. Mila, atunci când o înţelegem pe deplin, ne face să preţuim şi să iubim mila. Şi, mai mult decât toate, să Îl preţuim pe Cel ce e milostiv. Marele Charles Haddon Spurgeon are un bun comentariu la această parte a Psalmului 51 şi explicaţia lui demonstrează ce am spus mai devreme. Spurgeon a scris astfel:

„În vremea când Îl consideram pe Dumnezeu un tiran, mă gândeam la păcat ca la ceva nesemnificativ, dar când L-am cunoscut ca Tată al meu, atunci am plâns numai la gândul că am putut să mă împotrivesc Lui. Când credeam că Dumnezeu e aspru mi-era uşor să păcătuiesc, dar când am aflat că El e atât de blând, atât de bun, atât de plin de compasiune, m-am bătut cu pumnii în piept de durere că am putut să mă răzvrătesc împotriva Celui care m-a iubit atât de mult şi mi-a vrut binele.”

Când am păcătuit şi când, prin harul lui Dumnezeu, ne-am venit în fire ca fiul risipitor într-o ţară îndepărtată, trebuie să ne amintim că Tatăl nostru, Tatăl nostru din ceruri este un Tată ceresc bun, iubitor şi milostiv.
Dacă te găseşti într-o astfel de situaţie, deschide la Psalmul 51 şi citeşte primul verset. „Ai milă de mine, Dumnezeule…” Dumnezeu e milostiv. „…în bunătatea Ta!” Dumnezeu e un Tată ceresc iubitor. „După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!”

Deci, după ce s-a apropiat de Dumnezeu bazându-se pe mila Sa, David continuă mărturisindu-şi păcatul. Versetele 3 la 5:

„Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta.
Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”

N-ar mai trebui să subliniem faptul că păcatul trebuie mărturisit. Dar trebuie să o facem, pentru că orice mărturisire e dificilă pentru noi. Ne e greu să o facem chiar la nivel uman. Gândiţi-vă la ultimele săptămâni sau la anul trecut şi întrebaţi-vă de câte ori i-aţi spus cuiva un sincer „Îmi pare rău”. Bănuiesc că nu de prea multe ori, sau poate chiar niciodată. Iar apoi, după ce v-aţi pus această întrebare, continuaţi-vă cercetarea cu încă o întrebare: De câte ori ar fi trebuit să spun „Îmi pare rău” săptămâna trecută sau anul trecut? Când veţi pune cele două statistici faţă în faţă, veţi vedea cât de foarte, foarte greu ne este, ca fiinţe umane, să recunoaştem că am greşit în vreun lucru; chiar faţă de alte fiinţe umane, la fel de păcătoase ca şi noi. Şi dacă acest lucru e adevărat în ce priveşte ezitarea noastră în a mărturisi răul făcut altor fiinţe umane, cu cât mai greu ne este să mărturisim răul făcut împotriva lui Dumnezeu? Pur şi simplu nu o facem în mod natural. Şi totuşi, trebuie să o facem, să o facem cum a făcut-o şi David. Fără reţineri. Fără să ne scuzăm păcatul. Fără să încercăm să ieşim basma curată. Fără să îl motivăm cu circumstanţe atenuante. Ci să îl mărturisim în întregime, în totalitate şi cu sinceritate, aşa cum vedem în aceste versete.
Vedeţi, noi facem adesea cum a făcut Adam. Dumnezeu a venit la Adam în grădină şi a spus: „Ce ai făcut? Ai mâncat din pomul din care ţi-am spus să nu mănânci?” Adam ştia că nu putea nega faptul consumat, dar a dat vina pe împrejurări. El a spus: „Femeia pe care Tu ai pus-o în grădină împreună cu mine, ea mi-a dat din fructul copacului şi am mâncat.” Prea adesea facem şi noi la fel ca el.
David n-a făcut aşa. David şi-a mărturisit păcatul. Aceasta e semnificaţia reală a versetului 4, în care el spune: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit…” Din cauza aceasta păcatul e atât de înfricoşător, el este o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Acesta e punctul în care Iosif şi-a încheiat protestul în discuţia cu Doamna Potifar. El a arătat că ar fi un rău făcut împotriva lui Potifar, cu siguranţă ar fi un rău împotriva ei şi în mod cert era un lucru pe care el nu-l putea face. Dar mai presus de toate, el a spus: „Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” David a recunoscut aceasta, de aceea s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi şi-a mărturisit păcatul, cu sinceritate şi în întregime.
El a mai făcut ceva. Vedeţi, nu era vorba de un singur păcat, ca şi cum David ar fi spus: „Da, e adevărat. Am păcătuit în această situaţie, dar până acum am fost un om destul de bun.” El n-a făcut deloc aşa ceva. Versetul 5. „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” Prin aceste cuvinte el spune că n-a existat nici un moment în viaţa sa în care să nu fi fost contaminat de păcat. Avea o natură păcătoasă încă înainte ca să poată vorbi. De aceea nu se apropie încercând să arate că e un om cumsecade, ci dimpotrivă. El e un păcătos. A păcătuit din nou, într-un mod înfricoşător, iar dacă va fi mântuit vreodată, va fi doar datorită milei lui Dumnezeu, cu care şi-a început mărturisirea.

Ajungem acum la a doua parte a acestui psalm, în care David vorbeşte despre curăţire. O găsim menţionată în versetul 7: „Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb ca zăpada.”
Prima dată când găsim menţionat isopul în Biblie este în legătură cu exodul poporului Israel din Egipt. În al 12-lea capitol din Exod veţi găsi următoarele reguli:

Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre, şi înjunghiaţi Paştele. Să luaţi apoi un mănunchi de isop, să-l muiaţi în sângele din strachină, şi să ungeţi pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineaţa. Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă, şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.

La aceasta se referă David. Deci, atunci când spune: „Curăţeşte-mă cu isop” el de fapt declară că numai calea jertfei e calea spre mântuire. David spune: „Nu găsesc nimic bun în mine. Nu sunt capabil să-mi ispăşesc păcatul. David recunoaşte că plata păcatului este moartea şi că merită moartea spirituală şi fizică. Dar”, spune el, „Tu ai descoperit, Dumnezeule, în Legea Ta că există o metodă prin care păcătosul se poate apropia.” Păcătosul poate veni pe baza unui înlocuitor nevinovat care să moară în locul lui. Sistemul jertfelor. Era simbolizat de un animal şi de sângele animalului care era dovada morţii lui. Păcătosul trebuia stropit cu acel sânge ca să poată fi mântuit. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament arăta spre Domnul Isus Hristos, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, care avea să Îşi verse sângele pe cruce pentru mântuirea întregului Său popor.
Pe această cale se apropie David. Ce spune David aici în acest verset este acelaşi lucru pe care îl spune şi Apostolul Ioan în prima sa epistolă, în capitolul 1, versetele 8 şi 9:

„Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios” (credincios promisiunilor Sale) „şi drept,” (pentru că a asigurat un înlocuitor) „ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”

A treia parte a acestui Psalm vorbeşte despre crearea unui duh nou înăuntru. Şi avem nevoie de aşa ceva. Avem nevoie de acest lucru în ce priveşte mântuirea, dar avem nevoie de el şi în cazul reînnoirii, după ce am păcătuit. David spune:

„Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi pune în mine un duh nou şi statornic. Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!”

E foarte interesant că în versetul 10 cuvântul „zideşte” în limba ebraică este puternicul cuvânt „bara”. E cuvântul care apare în primul capitol din Genesa, în versetul 1 iar apoi în versetul 27. „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Nu se referă la transformarea vreunui lucru care exista deja ci mai degrabă la crearea unui lucru din nimic. Din acest motiv bara este un cuvânt deosebit folosit numai de Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu poate crea ceva din nimic. Iar ce spune David prin aceste cuvinte, după părerea mea, este: „Dumnezeule, nu te rog pur şi simplu să remodelezi materialul pe care Îl ai deja la dispoziţie. Acest material, aşa cum am mărturisit deja, este contaminat de păcat. Păcatul este înăuntrul meu încă din momentul în care m-am născut. Ce am eu nevoie este un duh nou, o nouă natură.. Pe aceasta numai Tu mi-o poţi da.”
Deci David, recunoscându-şi marea nevoie, se întoarce către Dumnezeu, nu numai pentru iertarea păcatului său ci şi pentru crearea unui duh nou înăuntrul lui. O viaţă nouă pe care de-acum înainte să o poată trăi pentru Dumnezeu într-un mod plăcut Lui.

Ultima parte a psalmului vorbeşte despre comunicare sau mărturisire. Pentru că, după ce a experimentat binecuvântarea lui Dumnezeu într-o aşa de mare măsură, David în mod natural se îndreaptă spre responsabilitatea pe care o are de-acum să comunice acest lucru şi altora.

„Atunci”, spune David, „voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.” Versetul 15: „Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta.”

Cum ajunge David în acel punct? Răspunsul îl găsim în versetul 17, unde el vorbeşte despre un duh zdrobit, o inimă zdrobită şi mâhnită. Vedeţi, câtă vreme tu şi cu mine stăm înaintea lui Dumnezeu cu un duh mândru şi o inimă împietrită, puţină slavă va ajunge la Dumnezeu pentru că, până la urmă, ne considerăm pe noi înşine capabili să realizăm tot ce-am realizat până acum. Poate acesta e motivul pentru care Dumnezeu permite să cădem în păcat, ca să ne dăm seama de materialul din care suntem făcuţi şi cât de slabi suntem. Dar, după ce cădem în păcat, aşa cum ni se întâmplă tuturor, după ce recunoaştem că nu suntem altceva decât ţărână, după ce ne întoarcem de la păcatul nostru prin harul lui Dumnezeu şi găsim curăţirea şi reînnoirea lângă acel mare izvor, atunci avem despre ce mărturisi şi pentru ce da slavă lui Dumnezeu.
Către sfârşitul vieţii Domnului Isus Hristos, a avut loc un incident în care a fost implicată o femeie, care în trecut era cunoscută de toţi ca o păcătoasă renumită, dar care acum s-a apropiat de El cu un vas cu parfum, un vas de alabastru plin cu un mir foarte scump. Ni se spune că, ştiind că El avea să moară, femeia a spart vasul şi L-a uns pe Isus pregătindu-L pentru îngropare. Acel mir, care picura pe picioarele Sale şi cu care I-a fost uns capul, era nu numai pe persoana Domnului Isus Hristos dar fireşte a ajuns şi pe ea, iar aroma lui s-a răspândit în întreaga casă. Cred că e o istorisire semnificativă. S-a răspândit în toată casa pentru că vasul a fost spart. Când tu şi cu mine venim la Dumnezeu cu inimile zdrobite, cu duhurile smerite şi mâhnite, după ce mândria ne-a fost zdrobită şi ne-am smerit, atunci acel parfum dulce al harului lui Dumnezeu se poate răspândi în jurul nostru umplând întreaga casă, locul în care ne găsim. O, de multe ori nu reuşim prea bine acest lucru în viaţa aceasta. Cred că seamănă puţin, presupun, cu acordarea instrumentelor pentru un concert.. Toate instrumentele cântă în acelaşi timp, unele sunt puţin dezacordate iar cei ce ascultă spun: „Se pare că nu reuşesc să cânte prea bine împreună.” Dar o ureche antrenată înţelege că e vorba de acordarea instrumentelor şi aceasta e preludiul simfoniei. Într-o zi vom fi în prezenţa lui Dumnezeu şi vom fi simfonia Lui. Iar acolo, în prezenţa lui Dumnezeu, se va întâmpla că unul care era beţiv dar şi-a mărturisit păcatul şi a primit har să şi-l biruiască prin Isus Hristos; unul care a fost un preacurvar ca David dar care şi-a mărturisit păcatul şi a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; acel materialist care a tânjit şi a trăit pentru lucrurile acestei lumi dar care şi-a mărturisit păcatul şi a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; toate celelalte păcate pe care tu şi cu mine le facem şi le putem menţiona, acolo, împreună în prezenţa lui Dumnezeu, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu vom cânta laude, nu pentru ce am făcut noi ci pentru harul lui Dumnezeu. Iar câtă vreme mai suntem aici trebuie să cântăm aceeaşi cântare, pentru ca păcătoşii să se poată întoarce de la căile lor şi să-L găsească pe Isus.

Haideţi să ne rugăm.
Tatăl nostru, ne apropiem bazându-ne pe mila Ta, nu pe vreo presupusă realizare a noastră. Venim să ne mărturisim păcatul. Doamne, nu-l ascundem de Tine. Suntem vinovaţi de păcate în gândire, în vorbire şi în fapte, din momentul în care am fost concepuţi. Şi, Tatăl nostru, venim la Tine nu numai ca să le mărturism ci ca să căutăm acea curăţire care este oferită prin sângele lui Hristos, acea reînnoire care urmează prin puterea Duhului Tău Sfânt dinăuntrul nostru. Iar acum, după ce ne-am mărturisit păcatul şi am venit la Tine pentru curăţire şi reînnoire, fă ca duhul nostru să fie înălţat iar noi să fim conştienţi de marele Tău har într-o aşa măsură încât să devenim martori prin care şi alţii să poată veni să Îl cunoască pe Isus Hristos ca Mântuitor.
Te rugăm aceste lucruri în Numele lui Hristos, Mântuitorul nostru. Amin.

Tradus de Florin Vidu

Cristos şi doctrina

R.C. Sproul


Astăzi ajungem la sfârşitul studiului nostru, Celebrarea Evangheliei, pe care l-am examinat pe parcursul ultimelor zile. După cum vă amintiţi, acest document a fost semnat de peste o sută de persoane evanghelice proeminente din America. Studiul are două părţi: un preambul, care stabileşte natura Evangheliei în limbaj simplu şi o serie de optsprezece afirmaţii şi negaţii, care tind să fie puţin mai teologice şi mai exacte. Am examinat aceste afirmaţii şi negaţii. Azi suntem la articolul cu numărul şaptesprezece, care spune astfel:

Afirmăm că, deşi doctrina este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală, noi nu suntem mântuiţi prin doctrină. Doctrina este necesară pentru a ne informa despre cum putem fi mântuiţi prin Cristos, dar Cristos este Cel care ne mântuieşte.

Negăm că doctrina Evangheliei poate fi respinsă fără consecinţe. Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu.

Acest articol este similar în unele privinţe cu articolul şaisprezece, care scoate în evidenţă ideea că noi suntem justificaţi prin posedarea credinţei, nu doar printr-o simplă profesare a credinţei. Şi se leagă în acest fel: noi putem avea doctrina corectă a Evangheliei astfel încât să obţinem punctajul maxim la testul teologic despre conţinutul Evangheliei, dar o cunoştinţă a Evangheliei, chiar o acceptare intelectuală a acestei cunoştinţe nu ne mântuieşte. Ceea ce ne mântuieşte, bineînţeles, este Isus Cristos. El este Mântuitorul sufletelor noastre.
Aceasta nu înseamnă că doctrina lui Cristos şi doctrina privitoare la Evanghelie nu sunt importante, după cum spune articolul la început: „Afirmăm că, deşi doctrina este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală, noi nu suntem mântuiţi prin doctrină.” Prin urmare, vedem ceea ce nu face doctrina: nu ne mântuieşte. Totuşi, se afirmă că adevărata doctrină este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală.

Îmi amintesc că în secolul al XVI-lea, în mijlocul controverselor, Martin Luther a făcut o remarcă referindu-se la critica satirică a lui Erasmus din Rotterdam vizavi de corupţia din sânul Bisericii Romano-catolice. El a spus: „Erasmus l-a atacat pe Papă în stomacul său, dar eu l-am atacat în doctrina sa.” Bineînţeles, astăzi ar fi mult mai scandalos să-l loveşti pe careva în stomac decât în doctrină, deoarece trăim într-o vreme în care doctrina se pare că nu contează foarte mult pentru oameni.
Cu o altă ocazie, Luther a fost provocat datorită unor urmaşi ai săi care au expus minciuni scandaloase. El a admis că existau multe persoane în mişcarea Reformei ale căror vieţi erau corupte şi aduceau scandal asupra Evangheliei. El a declarat: „Aceasta este valabil în orice grup care mărturiseşte ceva, dar ceea ce avem noi este doctrină corectă.” Luther nu a spus că doctrina corectă scuză comportamentul corupt. Ceea ce a zis el este că poţi avea o doctrină corectă şi în acelaşi timp o viaţă coruptă. Dar nu poţi avea cu adevărat o viaţă plăcută lui Dumnezeu dacă ignori adevărul lui Dumnezeu, pe care El ni l-a dat în Sfânta Scriptură.
Pentru că în aceasta constă doctrina. Noi avem tendinţa să credem că doctrina este o listă abstractă de propoziţii care sunt ferecate în sălile prăfuite ale bibliotecilor sau claselor lumii academice. Şi că doctrina nu are un impact prea mare asupra trăirii noastre practice, de zi cu zi. Dar aceasta este ca şi cum am spune că Biblia nu are impact asupra vieţilor noastre. Ea este descoperirea adevărului lui Dumnezeu pentru noi şi noi putem face o distincţie între ortodoxie şi ortopractică, adică între doctrină şi practică; şi trebuie să facem această deosebire. Dar, în timp ce facem această distincţie, nu trebuie să le separăm una de cealaltă, pentru că adevărata trăire trebuie să curgă dintr-o înţelegere adevărată a conţinutului pe care ni-l descoperă Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Şi aceasta este cu siguranţă adevărat când ajungem la înţelegerea Evangheliei.

Am scris o carte ce tratează criza evanghelică din zilele noastre. Cartea este împărţită în trei părţi. Prima parte este o trecere în revistă, din punct de vedere istoric, a mişcării evanghelice din secolul al XVI-lea până astăzi, precum şi a crizei din evanghelismul de astăzi. A doua parte este o analiză critică a celui de-al doilea Conciliu Ecumenic Romano-catolic din Trent, iniţiativă numită „Darul mântuirii.” Şi a treia secţiune este un comentariu asupra acestor articole de afirmaţie şi negaţie, pe care le-am discutat. Nu sunt sigur cum va fi intitulată cartea în final, dar titlul provizoriu ales de editor este „Să înţelegem Evanghelia corect.” Şi i-am spus că-mi place acest titlu, deoarece este extrem de important pentru noi, ca şi creştini, să înţelegem Evanghelia corect. De vreme ce Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire (Romani 1:16), de vreme ce ea ne este descoperită în Sfânta Scriptură şi include Persoana şi lucrarea lui Cristos, viaţa Lui fără de păcat, moartea Lui ispăşitoare, învierea Sa – toate aceste lucruri sunt adevăruri care ne sunt descoperite în Scripturi şi ele, împreună, compun conţinutul Evangheliei. Şi ceea ce am văzut pe parcursul acestui document este un accent asupra elementelor specifice conţinute în Evanghelie.

Acum, presupuneţi că doctrina voastră este greşită în partea legată de ispăşire. Presupuneţi că voi credeţi că Isus Cristos a murit pe cruce, dar moartea Lui nu a fost un act de satisfacere a dreptăţii lui Dumnezeu în locul nostru, ci doar o afişare a Lui Însuşi ca un exemplu de moralitate. Având o doctrină greşită a crucii, o perspectivă defectă asupra ispăşirii, nu aveţi o Evanghelie corectă. Doctrina Evangheliei pe care o aveţi eşuează în punctul doctrinei ispăşirii. Dacă negaţi învierea lui Isus Cristos, nu numai că nu aveţi adevărul acestei doctrine, considerată în şi din ea însăşi, ci, în acelaşi timp, voi nu aveţi Evanghelia, pentru că învierea este un ingredient esenţial al acesteia. Dacă credeţi în ispăşirea şi în învierea lui Isus Cristos, dar aveţi o credinţă ce spune că într-un anume fel trebuie să meritaţi sau să câştigaţi beneficiile lucrării lui Isus Cristos pentru a fi mântuit, tot nu aveţi Evanghelia corectă, pentru că aţi pierdut punctul în care lucrarea lui Isus Cristos este aplicată în viaţa voastră.

Aud uneori oamenii spunând: „Nu trebuie să ştiu nicio doctrină. Tot ce am nevoie să ştiu este Isus Cristos.” Şi aşa cum am spus de multe ori înainte, când cineva îmi spune: „Nu am nevoie să ştiu nicio doctrină. Tot ce am nevoie să ştiu este Isus”, întrebarea mea imediată pentru acea persoană este: „Cine este Isus?” Pentru că, dacă vă întreb cine este Isus, în momentul în care începeţi să daţi un răspuns la această întrebare v-aţi angajat în doctrină. Adică, aveţi o doctrină despre Isus Cristos. Aveţi o teologie despre Isus Cristos. Şi astfel, creştinii care cred că ei nu au nevoie să ştie nicio teologie au pierdut toată ideea aici. Nu trebuie să fii un teolog profesionist, un erudit sau un academician de acest fel, dar, totuşi, trebuie să fii un teolog cu „T” mic, în sensul că trebuie să ai o anumită înţelegere despre Dumnezeu, o anumită înţelegere despre Isus Cristos. Trebuie să ai o doctrină despre Dumnezeu, o doctrină despre om, o doctrină despre Isus Cristos pentru a înţelege Evanghelia. Astfel, problema nu este dacă vei avea sau nu o teologie. Problema este dacă vei avea o teologie solidă sau o teologie deficitară, o doctrină bună sau o doctrină falsă.

Una dintre marile dezbateri cu care s-a confruntat mereu Biserica, în toate timpurile, are în vedere doctrinele care sunt absolut esenţiale pentru mântuire. Adică doctrinele pe care, dacă le respingi, nu poţi fi creştin. Pentru că recunoaştem că trăim într-o lume în care Biserica este împărţită, din păcate, în multe, multe denominaţiuni diferite, fiecare cu nuanţele sau vederile sale asupra acestei doctrine sau asupra celeilalte. Şi aceasta înseamnă că în Biserică, larg vorbind, s-au infiltrat erori în multe puncte. Şi orice distorsionare a adevărului lui Dumnezeu este bineînţeles o problemă serioasă. Dar nu toate distorsionările sunt la fel de serioase. Şi astfel noi facem distincţie între ceea ce este esenţial şi ceea ce nu este esenţial.
Cineva m-a întrebat odată dacă eu cred în inerenţa Bibliei şi i-am spus că da. Apoi m-a întrebat: „Credeţi că aceasta este esenţială pentru mântuire?” Şi eu i-am spus că nu cred că o persoană trebuie să creadă că Biblia este inspirată de Dumnezeu, fără eroare, şi toate aceste lucruri pentru a fi mântuită.” Deci, noi folosim termenul latin tehnic esse, care este cuvântul pentru „fiinţă” sau „esenţă.” Aş spune că în ceea ce priveşte esenţa mântuirii nu trebuie să crezi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi oamenii sunt uneori foarte uşuraţi când mă aud spunând aceasta. Şi apoi mă întreabă: „O, vrei să spui că nu este important?” Iar eu le răspund: „Nu, nu, nu. Putem face o deosebire între esse al Bisericii sau esse al vieţii creştine şi bene esse.” Şi aceasta este distincţia dintre fiinţa Bisericii sau a creştinului şi bunăstarea Bisericii şi a creştinului. Aş spune că o doctrină solidă a Scripturii este de o importanţă vitală pentru bunăstarea Bisericii şi pentru bunăstarea creştinului. Deşi nu spunem că este o doctrină ce trebuie crezută pentru a putea fi mântuit.
Totuşi, este ispăşirea lui Isus Cristos doar o problemă de bunăstare a creştinului sau a Bisericii? Nu, este mai mult decât atât. Aceasta este ceva în care trebuie să crezi pentru a fi mântuit. Deci, această distincţie a ajutat, cred, de-a lungul istoriei să învăţăm distincţia dintre fiinţa şi bunăstarea Bisericii.

Din nou: „Doctrina este necesară pentru a ne informa cum putem fi mântuiţi…” Pentru că orice informaţie pe care o comunicăm despre Evanghelie este doctrină. Deci, evident, dacă nu avem nicio doctrină, nu avem nicio înţelegere a Evangheliei. Dacă nu avem doctrină, nu avem nicio idee despre ce este ceea ce trebuie să credem. Ne amintim de temnicerul filipean care-a strigat în teamă şi panică, după ce cutremurul i-a distrus închisoarea, întrebându-l pe apostolul Pavel: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” El i-a cerut informaţii. El avea nevoie să ştie care erau cerinţele pentru a putea fi mântuit. Şi apostolul i-a dat răspunsul şi l-a informat cu privire la ceea ce trebuia să facă pentru a fi mântuit.

În final, ajungem la negaţia articolului 17 care spune:

Negăm că doctrina Evangheliei poate fi respinsă fără consecinţe. Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu.

Aceasta este o frază serioasă. Într-un sens, limbajul său este oarecum eufemistic când spune că aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu. Ce vor să spună aceste cuvinte? Pentru că am fost implicat în elaborarea acestui document, vă pot spune ce era în mintea redactorilor săi când au scris aceste lucruri. Când ei vorbesc despre ruină spirituală, ei se referă la ruină spirituală deplină. Când respingi Evanghelia, te pui nu doar într-o poziţie în care eşti în pericolul de-a fi judecat de Dumnezeu, ci, după cum se declară în această afirmaţie: „Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu”, tu te afli chiar în câmp deschis şi vei primi judecata lui Dumnezeu asupra sufletului tău.

Evanghelia nu este ceva ce biserica le oferă oamenilor ca o opţiune. Şi motivul pentru aceasta este că Dumnezeu nu oferă Evanghelia ca o opţiune. Am spus că una dintre tehnicile la care recurgem în evanghelizare astăzi, în biserică, este aşa-numita invitaţie care este adresată la sfârşitul unui serviciu evanghelistic: păcătoşii sunt invitaţi să vină în faţă, să-şi dăruiască viaţa Domnului Isus Cristos. Şi înţeleg motivul pentru asta: oamenii nu doresc să fie aroganţi, ci amabili; şi nu vor să fie manipulativi sau ceva de felul acesta. Dar prin limbajul invitaţiei se comunică ceva greşit. În cultura noastră, o invitaţie este ceva ce presupune în mod normal şi primirea unui cartonaş care spune: „Răspundeţi vă rog.” Şi ideea este că eşti liber să răspunzi afirmativ sau negativ la invitaţie. Poţi respinge liber invitaţia.
Dar Dumnezeu ne spune în Cuvântul Său, aşa cum a declarat Pavel în areopag, că zilele de neştiinţă au trecut şi acum Dumnezeu le porunceşte tuturor oamenilor să se pocăiască. Astfel în Noul Testament proclamaţia Evangheliei vine către lume ca un mandat divin. Dumnezeu le porunceşte oamenilor, oamenilor de pretutindeni, să-L primească pe Isus Cristos, să primească Evanghelia. Şi a respinge Evanghelia, odată ce ai auzit-o şi ai înţeles-o, înseamnă să îmbrăţişezi ruina spirituală şi să stai expus la judecata lui Dumnezeu. Acum, aceasta înseamnă că eşti în pericolul de a cădea în judecata lui Dumnezeu dar nu în totalitate sub judecata lui Dumnezeu, atâta timp cât mai eşti viu. Şi speranţa este că, deşi poate vei respinge Evanghelia o dată sau de două ori, sau de o mie de ori, atâta timp cât continui să respingi Evanghelia eşti gol şi descoperit în faţa judecăţii lui Dumnezeu; şi singura modalitate prin care poţi fi acoperit de la această expunere este prin acceptarea Evangheliei, pentru că în miezul ei stă proclamaţia că păcatele noastre sunt acoperite de neprihănirea perfectă a lui Isus Cristos.

Şi astfel aici este punctul unde doctrina întâlneşte viaţa noastră în punctul cel mai critic. De fapt, cea mai critică întrebare la care vei da răspuns vreodată în viaţa ta este întrebarea: „Ce faci cu Domnul Isus Cristos care îţi este oferit în Evanghelie? Nu există o întrebare mai importantă cu care să te confrunţi vreodată în această viaţă. Prin urmare, îndemn persoanele care au urmărit această discuţie despre conţinutul şi semnificaţia Evangheliei, dacă nu s-au supus încă poruncii lui Dumnezeu de a veni la Isus Cristos, de-L primi ca Mântuitor, şi dacă nu au îmbrăţişat încă valoarea completă a acestei Evanghelii, să nu îşi aşeze capul pe pernă în această seară până când nu au făcut-o.

Comentarii de încheiere

Mă întreb unde te afli tu în răspunsul faţă de studiul doctrinei. Doctrina în studiul ei, într-un fel, este o activitate periculoasă. De fapt, în mai multe feluri. Ni se spune în Noul Testament că ştiinţa sau cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte. (1 Corinteni 8:1). Şi noi putem avea un interes pur intelectual în studiul teologiei sau în studiul doctrinei, doar ca să arătăm lumii că stăpânim materialul şi că am primit note mari şi că avem titluri academice. Adică, studierea doctrinei ar putea fi motivată de o încercare de a ne creşte pe noi înşine în ochii altor oameni. În acest sens, ea ne poate umfla de mândrie, ne poate îngâmfa. Şi de aceea este atât de important ca noi să înţelegem că această doctrină, în şi din ea însăşi, nu a mântuit pe nimeni. Că Domnul nostru Isus Cristos şi numai Isus Cristos este Mântuitorul. Noi ar trebui să urmărim plini de zel şi de perseverenţă o înţelegere a doctrinei, pentru că aceasta înseamnă să urmărim a cuprinde toate acele lucruri pe care Dumnezeu ni le-a descoperit în Cuvântul Său.

Tradus de Cristian Coţovan

Credinţa mântuitoare

R.C.Sproul


Continuăm examinarea documentului publicat recent şi intitulat „Evanghelia lui Isus Cristos – o celebrare evanghelică.” După cum am menţionat mai înainte, acest document este împărţit în două. Prima parte este un preambul în care se specifică natura şi esenţa Evangheliei în limbaj simplu, obişnuit. A doua cuprinde optsprezece articole de afirmaţii şi negaţii. Noi am analizat primele cincisprezece. Astăzi ne concentrăm atenţia asupra articolului şaisprezece:

Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei, recunoaşterea propriului păcat şi a nevoii proprii, precum şi încredere personală în Cristos şi lucrarea Sa.

Negăm faptul că credinţa mântuitoare include doar acceptarea mentală a Evangheliei şi că îndreptăţirea este asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei. Negăm mai departe şi că vreun element al credinţei mântuitoare este o lucrare merituoasă şi câştigă mântuirea pentru noi.

Acum, acest articol cu numărul şaisprezece conţine câteva idei critice. Face referire specifică, mai înainte de toate, la consimţământul mental. Şi ceea ce se are în vedere aici este problema ce a apărut în reforma din secolul al XVI-lea, când Luther, după cum ştim, a cristalizat esenţa doctrinei justificării declarând că noi suntem îndreptăţiţi (justificaţi) doar prin credinţă. Aceasta, bineînţeles, a creat tot felul de controverse. A existat multă confuzie vizavi de ce însemna această idee de a fi justificat doar prin credinţă. Pentru că unii oameni i-au auzit pe Luther şi pe reformatori spunând: „Tot ceea ce trebuie să faceţi este să aveţi un fel de afirmare mentală, arogantă, pentru a fi mântuiţi”, voi spuneţi simplu: „Da, afirm adevărul Evangheliei.” Şi aceasta, credeţi voi, vă va duce în cer. Deci a fost necesar ca reformatorii din secolul XVI să privească mai atent la elementele esenţiale ale adevăratei credinţe mântuitoare. Şi după cum am discutat în celelalte programe radio “Reînnoieşte-ţi mintea”, am detaliat aceste elemente. Le voi trece acum din nou în revistă.

Cele trei elemente aduse de reformatori, care compun credinţa mântuitoare, au fost numite notitia (uneori notae) assensus şi fiducia. Aceste trei elemente sunt definite după cum urmează. Notitia sau notae se referă la informaţia sau conţinutul Evangheliei în care credem. Noi nu considerăm că oamenii sunt mântuiţi prin credinţa în orice. Există crezul modern că „Nu contează ceea ce crezi atât timp cât eşti sincer.” Aceasta este în opoziţie cu învăţătura Noului Testament despre credinţă. Ceea ce credem şi cine este acela în care ne punem încrederea contează şi are importanţă veşnică. Astfel, când Noul Testamentvorbeşte despre justificarea prin credinţă, se are în vedere credinţa sau încrederea în anumite adevăruri, şi cel mai important, într-o anumită persoană. Noi trebuie să credem în Cristos. Oamenii din Vechiul Testament credeau în Baal. Dar ei nu erau îndreptăţiţi, pentru că informaţia sau conţinutul credinţei lor nu era plăcut înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci când Evanghelia este proclamată, Evanghelia însăşi are anumite informaţii despre Isus, despre cine este El şi despre ceea ce a făcut El. El a murit pe cruce, a înviat din morţi şi aşa mai departe. Toate acestea fac parte din informaţia sau notae sau notitiacredinţei mântuitoare.

Al doilea element este cel din prima parte a articolului şaisprezece, care se numeşte istoric annuo şi care este un cuvânt elegant în limba latină, care înseamnă consimţământ – consimţământ intelectual sau mental. Dacă te întreb: „Crezi că Isus a înviat din morţi?”, ceea ce te întreb este dacă afirmi în mod pozitiv, în mintea ta, adevărul propoziţiei că Isus, care a murit şi a fost înmormântat, s-a întors dintre morţi în mod real şi istoric, că a înviat.
Dacă te întreb: „Crezi că George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite?”, eu te întreb de fapt dacă îţi dai consimţământul la afirmaţia că George Washington a fost, într-adevăr, primul dintr-o serie de preşedinţi ai naţiunii noastre. Şi dacă spui „Da”, înseamnă că eşti de acord cu adevărul proclamat în această propoziţie.
Deci, cu siguranţă credinţa mântuitoare implică un consimţământ mental. Dacă nu cred că Isus este Mântuitorul, adică, dacă nu sunt convins de adevărul acestei idei, dacă eu cred că El este încă mort, că răstignirea Lui a fost un accident sau o simplă execuţie normală a unui criminal în antichitate, dacă nu cred că moartea Lui a fost o ispăşire, atunci nu posed ceea ce Biblia şi reformatorii au numit „credinţă mântuitoare”. Eu trebuie să fiu de acord în mintea mea cu afirmaţiile despre Isus şi despre lucrarea Lui ca fiind afirmaţii adevărate.

Şi astfel, articolul şaisprezece spune: „Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei…” Ea include acest lucru. Cu alte cuvinte, nu poţi avea mântuire fără acest consimţământ mental. Dar vom vedea în câteva momente că, deşi include notitia şi include consimţământul mental, faptul că noi avem aceste două elemente ale credinţei nu înseamnă că am obţinut deja credinţă mântuitoare. Pentru că ne amintim de Iacov şi de comentariul său destul de aspru din epistolă când spune: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci…” Şi sarcasmul coboară din peniţa lui: „…şi dracii cred şi se înfioară!” Ceea ce spune Iacov aici este că nu înseamnă mare lucru să afirmi propoziţia existenţei lui Dumnezeu. Diavolul ştie că Dumnezeu există. Şi la fel, dacă ai o convingere mentală că Isus a fost cine a afirmat El că este, şi dacă crezi că a murit pe cruce o moarte ispăşitoare şi că a fost înviat din mormânt, dacă crezi că toate acestea sunt adevărate, tot ce face acest lucru este că te califică doar la nivelul de demon, pentru că şi demonii înţeleg toate acestea. Satan a ştiut adevărul acestor afirmaţii. Şi deşi nu poţi fi îndreptăţit fără acest consimţământ mental, doar existenţa lui nu garantează îndreptăţirea. Mai există un element care trebuie inclus; acest element a fost numit de către reformatori fiducia sau „încredere personală”. Aici, când Scripturile vorbesc despre primirea lui Cristos, acceptarea lui Cristos sau venirea la Cristos în credinţă, aceasta înseamnă nu numai că eu cred că El este un Mântuitor, ci mă încred în El ca în Mântuitorul meu. Eu mă bazez pe El, pe lucrarea Lui, pe neprihănirea lui pentru mine, pentru răscumpărarea mea. Aceasta înseamnă încredere sau fiducia.

Şi astfel, articolul şaisprezece spune: „Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei, recunoaşterea păcatului şi a nevoii noastre.” Eu mă pot încrede în Cristos ca Mântuitor al meu, chiar dacă nu recunosc faptul că am nevoie să fiu mântuit. Şi apoi, în final: „…încredere personală în Cristos şi în lucrarea Sa.”

Negăm faptul că credinţa mântuitoare include doar acceptarea mentală a Evangheliei şi că îndreptăţirea este asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei.” Acum, permiteţi-mi să mă opresc la acest punct şi să comentez.
Biblia ne spune că, dacă credem în inima noastră şi mărturisim cu gura noastră că Isus Cristos este Domnul, vom fi mântuiţi. Şi în numeroase ocazii Scripturacheamă oamenii lui Dumnezeu la o declaraţie verbală a credinţei. E posibil să existe biserici în lume care să accepte oameni în rândul membrilor lor fără o declaraţie publică a credinţei. Dar eu nu cunosc niciuna. Fiecare biserică la care m-am alăturat cerea ca persoana care voia să facă parte oficial din ea, voia să devină membră a bisericii, să stea în faţa congregaţiei şi să răspundă la întrebări, sau să depună în vreun fel o mărturie publică a credinţei ei. Acum, acesta este un lucru care are loc fără să se spună că este de aşteptat de la urmaşii lui Cristos să dorească să îşi declare credinţa în mod public. Dar avem, din nou, această idee ce penetrează cultura noastră, care spune că creştinismul este o religie personală şi particulară. Prin urmare, oamenii spun: „Nu doresc să-mi depun vreodată mărturia despre credinţa mea religioasă în Cristos. Aceasta este o problemă personală şi particulară.” Ei bine, nu voi contrazice afirmaţia potrivit căreia creştinismul este ceva personal. Nu mă pot gândi la ceva mai personal decât la legătura pe care o are o persoană cu Cristos, în urma credinţei. Dar o categorie la care creştinismul nu se încadrează sunt lucrurile particulare, oricât de personale ar fi. Noi am fost mereu chemaţi, ca şi urmaşi ai lui Dumnezeu, să fim dispuşi să exprimăm clar în mod public calitatea noastră de slujitori ai lui Cristos. Şi primim avertismente serioase de la Isus în Noul Testament referitor la aceasta: dacă ne ruşinăm de El în public, El se va ruşina de noi în faţa Tatălui. Dacă noi nu suntem doritori să mărturisim înaintea oamenilor că El este Răscumpărătorul nostru, El nu va mărturisi despre noi în faţa Tatălui. Deci, pentru un creştin, declaraţia publică şi mărturisirea credinţei în Cristos nu este o opţiune. Nouă ni se porunceşte să facem aceasta.

Accentul negaţiei cade aici asupra unui alt aspect. Înainte de a continua cu el, daţi-mi voie să adaug că Isus Cristos a dat avertismente serioase celor care fac o mărturisire de credinţă în El, dar care nu este sinceră sau adevărată. Domnul nostru a spus: „Acest popor mă cinsteşte cu buzele dar inimile lor sunt departe de Mine.” Şi probabil cel mai înfricoşător mesaj pe care l-a spus vreodată Domnul Isus şi care a fost apogeul Predicii de pe munte este: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, n-am făcut noi…” asta şi cealaltă în numele Tău? „Şi Eu le voi spune: Depărtaţi-vă de la Mine voi toţi cei care lucraţi fărădelege. Niciodată nu v-am cunoscut.” Domnul nostru ne avertizează cu seriozitate despre posibilitatea foarte reală ca cineva să dea o mărturie verbală a credinţei lui în Cristos, când, de fapt, nu are o credinţă autentică în El. Cu alte cuvinte, aşa cum am mai spus de multe ori, noi nu suntem îndreptăţiţi printr-o declaraţie a credinţei, ci prin posedarea credinţei. Noi o putem declara fără a o poseda. Nu o putem poseda fără a o declara, dar o putem declara fără a o avea. Şi aceasta se are în vedere în această negaţie din articolul şaisprezece, care neagă faptul că îndreptăţirea este obţinută sau asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei.

Haideţi să privim practic la aceasta pentru un moment. Motivul pentru care este atât de important să înţelegem bine acest lucru are de-a face cu metodele adoptate în evanghelismul american, în special în tehnicile de evanghelizare în masă unde, după ce este predicată Evanghelia, se face o chemare – noi o numim de obicei o chemare la altar, chiar dacă nu există un altar propriu-zis – prin care le cerem oamenilor să vină în faţă, să-şi ridice mâinile, să semneze un cartonaş sau să spună o rugăciune. Le spunem că, dacă se roagă această rugăciune – presupunerea tacită este că dacă se roagă această rugăciune şi chiar cred ceea ce spun – atunci vor fi răscumpăraţi. Sau, dacă fac această mărturisire de credinţă şi sunt serioşi, atunci vor fi cu siguranţă îndreptăţiţi (justificaţi). Dar în dinamica evanghelizării, chiar dacă este de la persoană la persoană (să nu mai vorbim de evanghelizările în masă), este întotdeauna posibil să-i determini pe oameni să fie într-o anumită stare foarte emoţională; e posibil ca, datorită acestei presiuni, o persoană să fie mişcată pentru moment şi să facă o mărturisire de credinţă exterioară: poate merge în faţă, poate ridica mâna sau poate semna un cartonaş sau spune o rugăciune. Trebuie să înţelegem că Biblia nu ne spune că suntem justificaţi în faţa lui Dumnezeu prin simpla recitare a unei rugăciuni. Noi nu suntem justificaţi doar prin ridicarea unei mâini. Nici nu suntem justificaţi pentru că mergem în faţă, la altar. Noi suntem justificaţi prin credinţă. Aceste elemente pe care tocmai le-am descris sunt indicatori exteriori ai unei mărturisiri de credinţă ce poate avea loc fără ca adevărata credinţă să fie prezentă. Trebuie să avem grijă: faptul că mergem în faţă, ridicăm mâna sau spunem o rugăciune nu presupune că, în consecinţă, suntem în siguranţă în Cristos, pentru că am aplicat aceste tehnici sau am urmat aceste metode speciale. Aceştia sunt doar nişte indicatori ai ceea ce este adevărata cerinţă – credinţa.

În sfârşit, negaţia spune: „…negăm că vreun element al credinţei mântuitoare este o lucrare merituoasă şi câştigă mântuirea pentru noi.” Acum, există puţină confuzie aici. Isus a fost întrebat odată: „Ce înseamnă să faci lucrarea lui Dumnezeu?” El a răspuns: „Să crezi în Acela pe care L-a trimis Dumnezeu.” Unii oameni au luat aceasta drept singura faptă bună care ne îndreptăţeşte şi anume lucrarea credinţei; şi că există vreun fel de merit ataşat de credinţa adevărată. Şi în această privinţă, apoi, distincţia dintre credinţă şi fapte s-ar prăbuşi şi s-ar dizolva în virtutea acestei confuzii când oamenii, în mintea lor, încep să transforme credinţa într-o faptă, şi mai ales o faptă merituoasă.
Când aveţi discuţii teologice cu oamenii şi-i întrebaţi: „Consideri că credinţa este o lucrare merituoasă?”, marea majoritate a creştinilor din această lume ar şti destul încât să spună: „Bineînţeles că nu. Eu nu cred că este o faptă merituoasă. De fapt, încrederea mea este în faptele merituoase ale lui Isus.” Totuşi, noi putem găzdui uşor în inimile noastre ideea că am făcut ceva prin virtutea profesării credinţei, ceea ce-L determină pe Dumnezeu să vadă aceasta ca o virtute pe care El o răsplăteşte datorită meritului credinţei noastre. Deseori îi întreb pe oameni: „De ce eşti creştin şi altcineva nu este?” „De ce tu crezi şi vecinul tău nu crede? Se datorează aceasta faptului că tu eşti mai bun decât vecinul tău? Este pentru că ai făcut un lucru cinstit în timp ce vecinul tău nu a făcut?” Din nou, majoritatea se vor abţine să spună: „Ei bine, sunt creştin pentru că sunt mai bun decât vecinul meu.” Dar uneori această idee se strecoară în mintea noastră şi este o înşelăciune mortală să credem pentru un moment că există vreun merit sau vreo virtute în faptul că am venit la credinţa mântuitoare. Augustus Toplady a spus bine în cântecul Rock of ages, cleft for me când a spus:
„Eu de adus nu am nimic,
Ci doar de crucea Ta mă prind.”
Credinţa este receptorul prin care primim meritul altcuiva, nu ceva ce ne este dat pentru a-I cere harul mântuitor lui Dumnezeu prin virtute sau prin vreun fel de merit.

Comentarii de încheiere

Privind din nou la elementele credinţei mântuitoare, este important să înţelegem că mântuirea noastră este de la Domnul. Şi mântuirea noastră se bazează pe harul lui Dumnezeu şi pe lucrarea lui Cristos. Nu este lucrarea mea. Nu este lucrarea ta cea care satisface cerinţele neprihănirii lui Dumnezeu. Doar lucrarea lui Cristos. Şi ceea ce face credinţa este că se deschide pur şi simplu şi primeşte meritul pe care Altcineva l-a câştigat pentru noi. Şi noi trebuie să ne protejăm cu preţul vieţii împotriva ideii care s-ar putea strecura în mintea noastră şi în inima noastră – aceea că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu pentru că, în vreun fel, o merităm, I-am câştigat cumva favoarea. La urma urmei, noi am crezut. Şi chiar la fel de dezastruoasă este siguranţa falsă care vine din gândul că noi suntem mântuiţi pentru că pur şi simplu am ridicat mâna, am răspuns la o chemare la altar sau am recitat o anumită rugăciune. Din nou, cu riscul de a mă repeta până la a vă scoate din minţi, daţi-mi voie să vă reamintesc că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţă, prin posedarea credinţei autentice şi nu prin simpla mărturisire a ei.
Şi în cele din urmă, daţi-mi voie să vă reamintesc astăzi că este datoria ta ca şi creştin să nu fii un serviciu secret creştin. Trebuie să fii dispus să nu te ruşinezi de Cristos, ci să le permiţi oamenilor să-ţi cunoască credinţa în El.

Tradus de Cristian Coţovan

O Evanghelie care schimbă viaţa

R.C. Sproul


Continuăm acum studiul nostru privitor la esenţa Evangheliei, aşa cum este articulată în documentul publicat recent şi intitulat „O celebrare a Evangheliei.” Am privit îndeaproape la porţiunea din acest document unde sunt prezentate optsprezece afirmaţii şi negaţii, cu referiri specifice la esenţa Evangheliei. Şi până în acest moment am acoperit primele paisprezece dintre acestea. Astăzi vom aborda articolul cincisprezece:

Afirmăm că credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, în transformarea vieţii şi creşterea în conformitate cu Cristos prin puterea Duhului Sfânt. Sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă, o viaţă de întoarcere de la păcat pentru a-L sluji pe Isus Cristos în supunere recunoscătoare faţă de El ca Domn şi Stăpân.

Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Cristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii şi viaţa în Duhul.

Ceea ce se are în vedere în acest articol este relaţia dintre ceea ce numim justificare şi sfinţire. Aşa cum am văzut în ultima noastră sesiune, justificarea se referă în special la declaraţia legală a lui Dumnezeu prin care El declară oameni ce sunt încă păcătoşi ca fiind drepţi în ochii Lui, în momentul în care ei Îl îmbrăţişează pe Cristos prin credinţă adevărată. Noi suntem drepţi în virtutea imputării sau a transferului neprihănirii lui Cristos nouă, neprihănire care, după cum am văzut, este singura bază prin care Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Aşa cum am menţionat în ultima noastră întâlnire, Luther a surprins esenţa acestui concept în binecunoscuta sa frază din limba latină: simul justus et peccator. Astfel, el spune că păcătosul justificat este în acelaşi timp drept şi păcătos în ochii lui Dumnezeu. El este drept prin transferul neprihănirii lui Cristos în contul nostru dar, totuşi, în şi din el însuşi, el rămâne încă un păcătos. Luther voia să afirme că în momentul în care ne punem încrederea în Cristos noi nu suntem vindecaţi imediat de păcat. Altfel spus, creştinii continuă să păcătuiască chiar şi după ce au fost îndreptăţiţi. Şi procesul prin care suntem sfinţiţi şi aduşi în conformitate cu imaginea lui Cristos, care începe în momentul justificării, este numit sfinţire.
Luther a vorbit despre ea astfel: „Când Dumnezeu declară o persoană ca fiind dreaptă, e ca şi cum El ar administra o doză de medicament care, în mod sigur, va vindeca pacientul în mod complet. Dar vindecarea se produce în timp.” Prin urmare, vindecarea de păcat se găseşte în sfinţirea noastră şi sfinţirea este un proces ce durează întreaga viaţă. Ea nu atinge punctul culminant decât în momentul morţii, când intrăm în ceea ce Biblia numeşte glorificare. Glorificarea concluzionează acest proces îndelungat al justificării.

Unul dintre lucrurile pe care doresc să le clarific astăzi, pe care îl găsim în acest document, este că sfinţirea este văzută ca un rezultat necesar sau ca un rod al justificării. Nu este o consecinţă posibilă, ci o consecinţă sigură. Şi acest lucru este important, pentru că există o controversă în prezent: unii oameni declară că o persoană poate fi justificată fără să intre vreodată în procesul sfinţirii, că poate rămâne creştin carnal pe toată perioada vieţii. Carnal nu în sensul căderii în ispitele cărnii, ci în sensul că el rămâne complet în carne.
Doar speculez aici, dar cred că acest lucru se naşte din problema cu care ne confruntăm zilnic: cu oamenii care-şi profesează credinţa în Cristos sau răspund la vreun fel de evanghelizare, dar care nu demonstrează sau manifestă apoi absolut nicio schimbare aparentă în viaţa lor. Şi pentru a fi optimişti în ce priveşte profesiunea credinţei lor, se vehiculează această idee: „Ei bine, ei sunt de fapt creştini, dar pur şi simplu nu şi-au început sfinţirea.” Această idee se află în opoziţie directă cu creştinismul clasic, care afirmă că odată ce o persoană este justificată, aceasta nu purcede doar în mod inevitabil spre sfinţire, ci ia în mod necesar cursul sfinţirii.

Acum, ceea ce vreau să subliniez este că orice persoană justificată este, în ceea ce priveşte lucrurile implicate în justificare, o persoană schimbată. Atunci cum putem spune că o persoană justificată este, în mod necesar, o persoană schimbată? Ei bine, sunt unele diferenţe de bază aici care ar trebui să fie evidente. Prima este că nu poţi fi justificat fără a poseda o credinţă veritabilă. La un moment dat ai fost necredincios, iar acum eşti credincios. Şi aceasta reprezintă o schimbare semnificativă în dispoziţia sufletului tău. Deci, o persoană care este justificată este o persoană schimbată, cel puţin în ceea ce priveşte posedarea credinţei.
Acum, nu toţi creştinii sunt de acord cu ordinea în care sunt prezente credinţa şi naşterea din nou. Sunt mulţi creştini care cred că, în ordinea mântuirii, o personă are întâi credinţă şi apoi, ca o consecinţă imediată a acestei credinţe, are nu doar justificarea ci şi regenerarea sau renaşterea, care se referă la lucrarea Duhului Sfânt prin care o persoană este înviată dintr-o stare de moarte spirituală şi transformată într-o stare de viaţă spirituală. La aceasta ne referim când vorbim despre regenerare. Şi regenerarea descrie o schimbare în natura esenţială a persoanei. Oricine este regenerat, oricine este născut din nou, oricine a trecut prin naşterea din nou este o persoană schimbată.
Aşa cum am spus, există mulţi creştini care cred că trebuie să ai credinţă, iar ca un rezultat direct al credinţei tale tu ai regenerarea. Aceasta presupune două schimbări semnificative legate de justificare. Adică, imediat ce o persoană are credinţă, ea devine credincioasă şi nu mai este necredincioasă; acum este regenerată şi nu neregenerată.
Bineînţeles, credinţa reformată, care nu include tot evanghelismul modern ci doar un segment al acestuia, segmentul în care trăiesc, mă mişc şi exist, ar schimba ordinea acestor două elemente, de credinţă şi renaştere sau credinţă şi regenerare, şi ar spune că regenerarea vine înaintea credinţei. Când spunem că vine înainte nu ne referim la cronologie. Nu este ca şi cum cineva ar fi regenerat şi cincisprezece ani mai târziu ar avea şi credinţă, sau la cinci minunte după ce a fost regenerat ar avea şi credinţă. Vorbim despre acţiuni simultane în ceea ce priveşte timpul. Însă când privim la toate astea dintr-o perspectivă logică putem spune că regenerarea vine înaintea credinţei în sensul că regenerarea este o condiţie necesară pentru prezenţa credinţei. Adică, teologia reformată învaţă că nimeni nu are credinţă din carne. Carnea nu produce niciodată o credinţă adevărată. Ci singura modalitate prin care credinţa adevărată poate fi manifestată în viaţa unei persoane este ca Dumnezeu să înfăptuiască o lucrare de har în sufletul persoanei prin operarea Duhului Sfânt, prin care persoana este adusă din moarte spirituală la viaţă spirituală şi este, deci, renăscută. După cum i-a spus Isus lui Nicodim: dacă un om nu se naşte din nou el nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu, cu atât mai mult nu poate să intre în ea.

Fără să luăm în considerare această controversă sau dispută referitoare la ordinea credinţei şi regenerării, se pare că oricine crede că o persoană care are credinţă adevărată este de asemenea o persoană regenerată, renăscută. Prin urmare, credem că sfinţirea trebuie să urmeze justificării, deoarece, dacă credinţa este prezentă şi o persoană a fost renăscută, înseamnă că acea persoană a fost schimbată în persoana interioară prin lucrarea Duhului Sfânt. Deci procesul sfinţirii a început cu siguranţă.

Repet, credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, care apoi se descrie prin transformarea vieţii în conformare progresivă cu Cristos, prin puterea Duhului Sfânt. Când vorbim despre creştere spirituală şi folosim această metaforă pe care o împrumutăm din natură – creşterea dintr-o sămânţă în fruct – vorbim despre un tip special de creştere: o creştere în conformare. Nu o conformare cu această lume, ci o conformare cu imaginea lui Cristos, care izvorăşte din puterea transformatoare a Duhului Sfânt.
Denumirea programului nostru radio este „Înnoirea minţii”. Am împrumutat-o din Epistola lui Pavel către Romani: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre.”

Sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă. În această dimineaţă am un invitat în studio: Nathan. Când a intrat, i-am spus: „O, iată vine Nathan. Sper că nu eşti ca Natan din Biblie. Sper că nu vii să mă confrunţi şi să îmi spui: Tu eşti omul acesta… cum i-a zis proorocul lui David. Am glumit puţin cu Nathan înainte de emisiune. Dar unii creştini tind să creadă că singurul moment în care un creştin este chemat să se pocăiască este la iniţierea vieţii creştine, când răspundem prima oară la Evanghelie şi ne mărturisim păcatele în faţa lui Dumnezeu, când în noi se produce o schimbare a inimii, minţii, pe care o numim cu toţii „pocăinţă”. Dar ideea prezentată în acest document este că pocăinţa este o practică ce durează întreaga viaţă. Viaţa creştină este o viaţă penitentă. Pentru că atâta timp cât rămâne păcat în vieţile noastre, nevoia de mărturisire şi de întoarcere de la acest păcat rămâne şi ea. Astfel că, pocăinţa iniţială, pe care o aducem la piciorul crucii, nu este o pocăinţă o dată pentru totdeauna, care ne poate da o răscumpărare o dată pentru totdeauna. Suntem chemaţi la un proces în care nu permitem păcatului să ne domine. Prin pocăinţă, mărturisindu-ne lui Dumnezeu păcatele zilnic, creştem în sfinţire şi ne depărtăm tot mai mult de obiceiurile şi faptele păcătoase conformându-ne cu Cristos.
Aceasta presupune o viaţă de depărtare de păcat, pentru a-L sluji pe Isus Cristos cu încredere plină de recunoştinţă, ca pe Domnul şi Stăpânul nostru. Această frază îmi aminteşte de o afirmaţie a unui profesor pe care l-am avut, G. C. Berkhower, de la Free University of Amsterdam: „Domnulor, esenţa teologiei este harul. Şi esenţa eticii este recunoştinţa.” Ce voia el să spună este că ajungem la un punct decisiv atunci când înţelegem că suntem mântuiţi prin harul lui Dumnezeu şi numai prin harul lui Dumnezeu. Iar noi nu numai că trebuie să ne bazăm întotdeauna pe acest har, ci atitudinea acestei supuneri, în care Îl slujim pe Cristos ca Domn şi Stăpân, trebuie să fie o atitudine de recunoştinţă, de mulţumire pentru acest har. Deci ceea ce ne motivează la supunere şi la slujire în Cristos nu este vreo dedicare abstractă, ideologică, faţă de lege, nici măcar un simţ al datoriei, ci noi suntem conduşi şi motivaţi de o dragoste pentru Cristos şi o recunoştinţă copleşitoare pentru tot ceea ce a făcut pentru noi în răscumpărarea noastră.
Aţi auzit istorisirea acelui om din închisoare, care a fost convertit în timp ce se afla acolo. El a zis că dacă ar fi eliberat din acea închisoare, ar fi dispus să se târască pe cioburi de sticlă pentru a se întoarce la prietenii săi ca să le spună despre măreţia lui Cristos. Adică, ar fi fost dispus să suporte orice durere sau suferinţă pentru a-şi exprima bucuria şi recunoştinţa faţă de Domnul pentru că l-a răscumpărat, slujindu-L pe El în acelaşi timp.

Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Cristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii şi viaţa în Duhul.

Acum, există câteva elemente în această negaţie asupra cărora aş dori să atrag atenţia. Primul este că ceea ce se respinge aici este o justificare fără sfinţire sau o justificare ce neagă în mod fundamental una dintre cele mai importante roade pe care le avem în urma justificării: unirea cu Cristos. Noul Testament spune multe despre uniunea lui Cristos cu credinciosul, care este dincolo de înţelegerea obişnuită. Şi există două prepoziţii în Noul Testament referitoare la aceasta. Una este cuvântul grecesc eis, care se traduce prin cuvântul în. Şi cealaltă este cuvântul grecesc en, tradus în limba română tot cu în. Când Biblia spune „crede în Domnul Isus Cristos” şi cheamă oamenii să creadă în Cristos, în mod normal prepoziţia folosită aici este cuvântul eis, care înseamnă în. Astfel că ceea ce spune Biblia este să credem în Cristos. Dar apoi, după ce devenim credincioşi, Scriptura vorbeşte în mod repetat despre starea noastră ca oameni ce suntem în Cristos. Cristos este în noi. Noi suntem în El. Şi cuvântul folosit în acest caz în mod frecvent este cuvântul grecesc en sau în. Evident, noi, cei aflaţi în studio, suntem într-o încăpere împreună. Noi suntem cu toţii în interiorul camerei. Dar nu am fost aici cu o oră în urmă. O oră în urmă noi eram în afara camerei şi pentru ca noi să fim în cameră, a trebuit mai întâi de toate să intrăm în ea. Şi pentru a intra în cameră, ce a trebuit să facem? Să mergem în ea. Deci iată ce se petrece în dinamica nou-testamentală a ceea ce numim uniunea mistică cu Cristos. Pentru că atunci când avem credinţă adevărată, avem credinţă în Cristos, în timp ce acum suntem aduşi în uniune spirituală cu El şi El este în noi iar noi suntem în El. Şi datorită acestei uniuni a lui Cristos cu credinciosul, este dus la îndeplinire acest proces de sfinţire.

Comentarii de încheiere

În corum Deo („în faţa lui Dumnezeu”, traducere din lb. latină), permiteţi-mi să amintesc tuturor celor care ne ascultă că, odată ce suntem mântuiţi, sau suntem aduşi într-o relaţie mântuitoare cu Cristos, acesta nu este sfârşitul căutării noastre după neprihănire. Este chiar începutul. Atât de des ne gândim la căutarea lui Dumnezeu ca la ceva ce se încheie când Îl găsim pe El, când, de fapt, Scriptura ne spune că nimeni nu-L caută pe Dumnezeu în starea naturală. Noi nu începem cu adevărat să Îl căutăm pe Dumnezeu până când Dumnezeu nu ne găseşte. Şi căutarea după Dumnezeu şi după împărăţia Sa este o acţiune ce durează întreaga viaţă şi începe cu justificarea noastră. În acel moment devenim dedicaţi în căutarea sufletului nostru după Dumnezeu. Deci, îţi aduc aminte că, dacă eşti creştin, nu ţi-ai atins încă scopul. Eşti într-o stare confortabilă în care ai fost pronunţat şi proclamat drept de către Dumnezeu, dar eşti încă în procesul de a căuta conformarea cu imaginea Lui. Şi această conformare apare prin rugăciune continuă, pocăinţă, purtarea crucii şi trăirea vieţii în prezenţa şi puterea Duhului Sfânt.

Tradus de Cristian Coţovan

Neprihănirea lui Cristos

R.C. Sproul


Astăzi vom continua cu expunerea „Celebrării Evangheliei”, documentul care a fost semnat de mai mult de o sută de lideri evanghelici din America. Am privit deja la primele douăsprezece articole de afirmaţii şi negaţii. Astăzi vom începe cu articolul numărul 13, care sună astfel:

Afirmăm că neprihănirea lui Cristos prin care suntem justificaţi este întru totul a Lui, a dobândit-o separat de noi, în şi prin supunerea Lui desăvârşită. Această neprihănire este socotită sau imputată nouă prin declaraţia legală a lui Dumnezeu, ca unică bază a justificării noastre.

Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre.

La o primă privire ar părea că tot ce face articolul 13 este să repete cele afirmate în articolul 12, pentru că în articolul 12 s-a precizat că baza îndreptăţirii noastre stă în imputarea neprihănirii lui Cristos şi că temelia îndreptăţirii noastre nu se găseşte în vreo neprihănire ce locuieşte în noi. Dar, din nou, această problemă a imputării şi a rolului lui Cristos în justificarea noastră este esenţială pentru înţelegerea Evangheliei. Astfel, cei ce au întocmit acest document au simţit că era necesar să devină şi mai specifici în articolul 13, pentru a se asigura că nu există vreo neînţelegere cu privire la sensul celor spuse în articolul 12.

Prin urmare, articolul 13 spune: „Afirmăm că neprihănirea lui Cristos prin care suntem justificaţi este întru totul a Lui…” Aceasta înseamnă că neprihănirea lui Cristos nu este în noi, ci că neprihănirea lui Cristos este pentru noi. Lucrarea neprihănirii pe care o face Cristos şi care ne îndreptăţeşte nu este în sufletele noastre, ci, atunci când vorbim despre a fi îndreptăţiţi prin imputarea neprihănirii lui Cristos, neprihănirea despre care vorbim aici este aceea obţinută de Cristos, separat de noi, în afara noastră, în trăirea vieţii Lui.

Documentul spune că El a obţinut această neprihănire în şi prin supunerea Sa perfectă. Din punct de vedere istoric, teologii au făcut deosebire între cele două feluri de supunere ale lui Cristos. Una este numită supunerea pasivă a lui Cristos iar cealaltă se numeşte supunerea Sa activă perfectă. Această distincţie nu a fost inclusă în acest document dar cu siguranţă este deductibilă; şi este fundalul istoric al acestei afirmaţii. Diferenţa dintre supunerea pasivă şi supunerea activă a lui Cristos este aceasta: termenul supunere pasivă are de-a face cu ceea ce s-a întâmplat cu Isus când El a fost recipientul acţiunii. Şi aceasta se referă la supunerea Sa faţă de pedeapsa păcatului, pe care a primit-o din mâna lui Dumnezeu când era pe cruce. Aceasta este supunerea Sa pasivăîn care El se supune şi se conformează chemării lui Dumnezeu de a fi primitorul judecăţii Sale pentru noi. Supunerea activă se referă la cursul întregii Lui vieţi, în care El a urmărit, în mod activ, neprihănirea prin supunerea faţă de legea lui Dumnezeu în orice punct şi în fiecare detaliu.

Când Luther a vorbit despre neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi, el a folosit două sintagme din limba latină, care cred că sunt foarte importante şi instructive pentru a înţelege îndreptăţirea noastră. Prima a fost iustitia aliena(în lb. latină) care, tradus, înseamnă o neprihănire străină sau din afară. Şi când vorbeşte despre o iustitia aliena el se referă la o neprihănire dobândită prin alta. Este neprihănirea altcuiva, nu a noastră, ca să ne exprimăm corect. Dar, din nou, după cum spune documentul, neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi este neprihănirea lui Cristos, care Îi aparţine întru totul Lui. Nu este întru totul a noastră. Noi o primim doar prin imputare şi aşa mai departe.

A doua sintagmă folosită de Luther e chiar şi mai simplă: extra nos. Când ne gândim la extratereştri, ne gândim la cineva de pe un alt tărâm, cineva care este separat de noi, cineva care este diferit şi străin de noi. În prima sintagmă, iustitia aliena, Luther se referă la neprihănirea lui Isus care nu este a noastră. Apoi această îndreptăţire este bazată pe o neprihănire care este extra nos. Aceasta înseamnă din afara noastră sau separată de noi.

Din nou, încercăm să fim foarte clari: neprihănirea, care este fundamentul justificării noastre, nu este o neprihănire găsită în noi, ci este neprihănirea obţinută pentru noi de către Cristos.

Apoi citim că această neprihănire este socotită sau imputată nouă prin declaraţia legală a lui Dumnezeu, ca şi unica bază pentru îndreptăţirea noastră. Neprihănirea lui Cristos este baza îndreptăţirii noastre şi singura bază a îndreptăţirii noastre. Şi nu este ceva la care putem adăuga ceva sau din care putem scoate ceva.

Negaţia articolului 13 spune: „Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre.” Ce se are în vedere aici? Mai înainte de toate, ceea ce se are în vedere aici este conceptul romano-catolic al meritului, care, în interpretarea Bisericii cu privire la sacramentului penitenţei, este necesar pentru restaurarea unei stări de har pentru cei ce au comis păcatul de moarte şi şi-au ruinat mântuirea sufletelor lor. Ei sunt restauraţi la o stare de îndreptăţire numai după ce au trecut prin diferitele etape ale sacramentului penitenţei, care include acte cum ar fi: mărturisirea, un act de suferinţă pentru păcat, absoluţia preoţească şi apoi aspectul ei final – care stă în centrul controversei din secolul al XVI-lea – comiterea de fapte de satisfacere. Pentru ca sacramentul penitenţei să fie complet şi pentru ca o persoană să fie restaurată la o stare de justificare, persoana aceasta trebuia să comită anumite fapte. Şi aceste fapte erau numite fapte de satisfacere. Şi Biserica a decretat că prin aceste fapte de satisfacere păcătosul dobândeşte ceea ce Roma numeşte meritum de congruo sau „merit potrivit” – în limba română. Termenul „congruo” califică termenul „merit.” Roma a susţinut mereu că, atunci când vorbesc despre merit, se referă la un merit care este unul real; totuşi, este un merit care se bazează pe un har precedent, fără de care niciun merit nu ar fi posibil. De aceea, pot spune, mai precis, că până şi meritul despre care vorbeşte nu este merit în sensul total al cuvântului, pentru că depinde de o porţie de har anterioară pentru succesul său. Şi pe lângă aceasta, Roma face deosebire între „merit cuvenit” şi „merit potrivit.” Meritul cuvenit, în natura lucrurilor, ar fi acel fel de merit care este atât de virtuos încât ar impune o obligaţie asupra unui judecător drept de a-l răsplăti. Şi „meritul potrivit”, despre care vorbim aici, este un fel de merit mai mic. Nu este atât de virtuos încât să Îi ceară lui Dumnezeu să îl răsplătească, însă este destul de merituos, încât să se încadreze ca Dumnezeu să îl răsplătească. Obţinerea unui merit potrivit, cel puţin, prin anumite fapte care sunt săvârşite este absolut necesară pentru ca sacramentul penitenţei să fie împlinit şi ca persoana ce a comis păcatul de moarte să fie readusă în starea de îndreptăţire.

Aceasta se are în vedere aici, în articolul 13, când se spune astfel: „Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre.”

Singurul merit care contează în îndreptăţirea noastră este meritul lui Cristos. Şi acest merit este perfect, astfel încât este imposibil de a se mai adăuga ceva la el sau de a se scoate ceva de la el. Eu nu mai pot adăuga niciun merit la perfecţiune. Nu pot face mai perfect ceva ce este deja perfect. Eu nu pot contribui cu nimic merituos pentru a îndeplini cerinţele neprihănirii lui Dumnezeu, care să nu fi fost deja obţinut pentru mine prin Isus în supunerea Sa perfectă.

Când privim la articolul 14, citim următoarele:

Afirmăm că în timp ce în toţi credincioşii locuieşte Duhul Sfânt şi ei sunt în procesul de a fi sfinţiţi şi conformaţi imaginii lui Cristos, aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza acestui lucru. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele şi ne adoptă ca şi copiii Lui, doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi.

Această parte este mai complicată, pentru că în document se face distincţie între ceea ce numim „îndreptăţire” şi ceea ce numim „sfinţire”. Şi ideea evidenţiată aici, în articolul 14, este că noi suntem declaraţi drepţi în ochii lui Dumnezeu în timp ce suntem încă păcătoşi. De aici, renumita formulă a lui Martin Luther din vremea Reformei: simul justus et peccator (drept şi păcătos în acelaşi timp). Ce vroia el să spună prin aceasta? El a vrut să spună că atunci când o persoană îşi pune încrederea în Cristos, exact în acel moment, Dumnezeu o declară dreaptă în Cristos prin imputarea neprihănirii lui Cristos, în timp ce acea persoană încă este păcătoasă.

Luther a mers mai departe şi a adăugat că, deşi îndreptăţirea vine atunci când suntem îmbrăcaţi, să spunem aşa, în neprihănirea lui Cristos, aceasta nu înseamnă că noi continuăm neschimbaţi. Oricine este îndreptăţit, are în el Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi din momentul în care Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte într-o persoană, Duhul Îşi începe lucrarea Sa de sfinţire în sufletul şi în viaţa credinciosului. Chiar dacă noi nu va trebui să aşteptăm până devenim drepţi ca Dumnezeu astfel încât El să ne declare neprihăniţi, totuşi, noi devenim neprihăniţi. Acest proces de conformare cu imaginea lui Cristos şi de creştere spre plinătatea lui Cristos începe cu renaşterea noastră spirituală şi cu îndreptăţirea noastră.

Aici, documentul evanghelic nu neagă faptul că faptele bune ar trebui să fie preocuparea creştinilor. Iacov, de exemplu, a învăţat că oricine poate spune că are credinţă, dar, dacă nu are fapte, credinţa care este lipsită de fapte nu va mântui pe nimeni. Dar credinţa adevărată produce întotdeauna roada ascultării şi a faptelor. Şi astfel, aceasta nu înseamnă că reformatorii erau total dezinteresaţi de faptele bune săvârşite de creştini. Punctul disputat a fost acesta: faptele acestea bune izvorăsc din îndreptăţirea noastră şi nu sunt cauza sau baza justificării noastre. Singurele fapte bune care contribuie la îndreptăţirea noastră sunt faptele bune ale lui Isus. Faptele noastre bune vin după îndreptăţire, ca o consecinţă a acestei îndreptăţiri. Din nou, permiteţi-mi să citez: „Afirmăm că în timp ce în toţi credincioşii locuieşte Duhul Sfânt şi ei sunt în procesul de a fi sfinţiţi şi conformaţi imaginii lui Cristos (aceasta înseamnă să fii sfinţit, să fii făcut sfânt), aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza acestui lucru. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele şi ne adoptă ca şi copiii Lui, doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi.” Adică noi trebuie să creştem în asemănarea cu Cristos. Şi în timp ce toate acestea sunt adevărate, cu atât mai mult aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza sa. De ce ar spune acest lucru? Pentru că s-a subliniat deja ideea că singura bază a îndreptăţirii noastre nu este neprihănirea noastră, nu sanctificarea noastră, ci, din nou, doar neprihănirea lui Cristos. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele (aceasta înseamnă că ne iartă de păcatele noastre) şi ne adoptă ca şi copiii Lui doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi.

Una dintre problemele controversate apărute în documentul „Evanghelicii şi catolicii împreună” este aceea că, atunci când documentul a fost anunţat prima oară, a exprimat acest punct de acord când a afirmat adevărul că îndreptăţirea noastră este prin har şi prin credinţă, datorită lui Cristos. Şi multe persoane au spus: „O, asta este minunat! Am rezolvat controversa. Am vindecat rana separării care a existat timp de atâtea secole”. Dar au uitat că ambele părţi au crezut întotdeauna că harul era necesar înaintea mântuirii, pentru îndreptăţire; că credinţa era necesară pentru îndreptăţire şi că Isus Cristos era necesar pentru îndreptăţire. Disputa din secolul XVI s-a concentrat asupra acestui cuvânt – „doar” – pentru că Roma are o doctrină a mântuirii prin har şi merit: credinţă plus fapte, Cristos plus eu. Reformatorii spuneau: „Nu. Doar prin har, doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos.” Şi astfel acest sola al acestor formulări a devenit atât de controversat.

Să trecem la secţiunea negaţiei din articolul 14.

Negăm faptul că credincioşii trebuie să aibă o evlavie proprie în virtutea cooperării lor cu harul transformator al lui Dumnezeu, mai înainte ca Dumnezeu să-i declare justificaţi în Cristos. Noi suntem îndreptăţiţi în timp ce suntem încă păcătoşi.

Cuvântul cheie în această secţiune de negaţie este cuvântul „înainte”. Din nou, şi Roma şi evanghelicii cred că, în analiza finală, îndreptăţirea este judiciară, în sensul că implică o declaraţie legală. Îndreptăţirea are loc atunci când Dumnezeu declară legal, de pe scaunul Său de judecată, că o persoană este dreaptă în ochii Săi. Ambele părţi cred aceasta. Dezbaterea este legată de când şi pe ce bază va face Dumnezeu o astfel de declaraţie. Faptul asupra căruia au insistat reformatorii, şi care este reafirmat în acest document acum la sfârşitul secolului XX, este că Dumnezeu face această declaraţie înainte de a exista o neprihănire a noastră. El face această declaraţie în momentul în care noi credem, chiar când suntem încă păcătoşi. Aceasta este partea bună a Veştii Bune: că eu pot avea păcatele iertate, pot fi adoptat în familia lui Dumnezeu, pot fi pronunţat drept, justificat, de către Creatorul meu în momentul în care Îl accept pe Isus. Pentru că în acel moment, când îmi pun încrederea în El, tot ceea ce este El şi tot ceea ce a realizat El devine al meu.

Comentarii de încheiere

Noul Testament ne cheamă să ne ducem mântuirea cu frică şi cutremur. Uneori devenim confuzi când citim acest limbaj, pentru că în jargonul creştinilor evanghelici cuvintele „îndreptăţire” şi „mântuire” tind să fie folosite, practic, ca şi sinonime, sau sunt interschimbabile. Cineva ar putea spune: „Am fost mântuit în momentul în care mi-am pus încrederea în Cristos.” Este adevărat că, într-un anume sens, ai intrat în mântuirea ta în momentul în care ţi-ai pus încrederea în Cristos; dar mântuirea, verbul „a mântui” (a salva) este folosit în Noul Testament la timpul trecut, timpul imperfect, timpul prezent, timpul viitor şi aşa mai departe. Şi mântuirea noastră finală şi deplină nu are loc până nu intrăm în cer şi în glorificarea noastră. Şi astfel, o parte a procesului mântuirii este sfinţirea. Şi un alt element al mântuirii noastre este îndreptăţirea. Dar noi spunem că îndreptăţirea vine mai întâi. Apoi, continuarea mântuirii noastre are o referinţă specifică la sfinţirea noastră. Adică, noi nu lucrăm pentru a obţine îndreptăţirea. Noi lucrăm pentru a aduce roadele acestei îndreptăţiri în sfinţirea noastră.

Tradus de Cristian Cotovan

Imputarea

R.C. Sproul


Am studiat împreună, pe parcursul ultimelor zile, documentul intitulat „O celebrare a Evangheliei”, în care liderii evanghelici oferă o afirmaţie a unităţii evanghelicilor în ceea ce priveşte Evanghelia, în special în privinţa justificării doar prin credinţă. Şi după cum am mai menţionat, documentul este împărţit în două părţi: prima parte este un preambul şi a doua este mai precisă şi specifică şi constă în afirmaţii şi negaţii referitoare la natura Evangheliei. Am privit deja la primele unsprezece afirmaţii şi negaţii. Astăzi ne vom îndrepta atenţia asupra articolului doisprezece.

Afirmăm că doctrina imputării (socotirii sau considerării) păcatelor noastre lui Cristos şi a neprihănirii Lui nouă, în care păcatele noastre sunt iertate pe deplin şi noi suntem acceptaţi în mod deplin, este esenţială pentru Evanghelia biblică.

Negăm faptul că noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos insuflată în noi sau prin orice altă neprihănire care se crede că este proprie nouă.

Dintre toate afirmaţiile, aceasta surprinde cel mai precis şi succint diferenţa principală dintre teologia evanghelică istorică a Evangheliei şi cea formulată în mod tradiţional de către Biserica romano-catolică.

În secolul al XVI-lea, după reforma începută prin lucrarea lui Luther, dar înainte de convocarea Conciliului ecumenic romano-catolic din Trent, în care punctul de vedere protestant a fost anatemizat de către biserică o dată pentru totdeauna, a existat o încercare de a aduce aceste două părţi împreună. Şi reprezentanţi ai grupului reformator şi ai Bisericii romano-catolice s-au întâlnit la Regensburg, în Germania, într-o încercare de a încheia un compromis şi o reconciliere între cele două părţi. Şi pentru o scurtă perioadă de timp a părut că încercarea are succes, până când s-a destrămat. Şi punctul asupra căruia cele două părţi pur şi simplu nu au putut fi de acord avea de-a face cu problema temeliei sau bazei supreme a justificării. Pe ce bază va declara Dumnezeu o persoană ca fiind dreaptă în ochii Săi? Disputa şi-a concentrat atenţia asupra a două cuvinte. Primul cuvânt a fost imputare, care era cuvântul preferat al evanghelicilor. Biserica romano-catolică a insistat asupra cuvântului infuzie. Acum, care este diferenţa? Ei bine, din nou, permiteţi-mi să prefaţez aceasta spunând că ambele părţi credeau că, într-un anume sens, noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos. Dar chestiunea critică a devenit în ce sens suntem noi justificaţi prin neprihănirea lui Cristos? Sau în ce mod este folositoare neprihănirea lui Cristos pentru îndreptăţirea noastră? Pentru a înţelege această diferenţă, să privim, pe scurt, mai întâi la punctul de vedere romano-catolic.

Conform Bisericii romano-catolice, începutul îndreptăţirii are loc la botez. Botezul, spune Biserica, ar fi cauza instrumentală a îndreptăţirii sau mijlocul, instrumentul prin care îndreptăţirea începe în viaţa unei persoane. Motivul acestui fapt este că în sacramentul botezului, conform Bisericii romano-catolice, harul care îndreptăţeşte sau neprihănirea lui Cristos este injectată în sufletul recipientului sacramentului. Şi ceea ce se înţelege aici prin infuzie este că acest har este turnat în sufletul credinciosului. Acesta este harul neprihănirii lui Cristos. Apoi, persoana care primeşte această infuzie de har trebuie să coopereze cu acest har şi să se conformeze lui. Şi cuvintele care au fost folosite mai târziu la Trent au fost termenii latini cooperare şi assentire, adică a cooperaşi a consimţi cu această infuzie a neprihănirii lui Cristos până la modul în care persoana devine de fapt neprihănită. Sau, din nou, pentru a folosi limbajul Conciliului de la Trent, până când neprihănirea locuieşte în credincios. Şi numai după ce această neprihănire este inerentă în persoana respectivă, Dumnezeu va declara o astfel de persoană dreaptă în ochii Săi. Iniţial, când cineva primeşte harul îndreptăţirii, cooperează cu el şi consimte cu el, persoana este pusă într-o stare de mântuire unde rămâne, dacă nu sau până când comite păcatul de moarte. Şi ne amintim că păcatul de moarte este numit de moarte pentru că ucide acest har injectat în suflet. Şi odată ce acest har este distrus prin comiterea păcatului de moarte, persoana trebuie să fie iarăşi îndreptăţită. Şi reîndreptăţirea vine printr-un alt sacrament, care este sacramentul penitenţei, pe care Biserica romano-catolică îl defineşte ca fiind al doilea principiu al justificării pentru cei care şi-au ruinat sufletele. Sufletul este ruinat, pierdut prin comiterea păcatului de moarte. Mântuirea este pierdută şi singura cale prin care poate fi restaurată este printr-o infuzie proaspătă de har, care vine prin sacramentul penitenţei.
Nu accidental au existat probleme referitoare la sacramentul penitenţei, în special cel legat de indulgenţe, care au provocat controverse cu Luther la început.

Dar contrar acestei idei a neprihănirii injectate, care locuieşte şi trăieşte în sufletul unei persoane, reformatorii susţineau că îndreptăţirea nu este prin infuzie, ci prin imputare. Imputarea are de-a face cu o declaraţie sau decret legal dat de Dumnezeu, prin care El transferă, recunoaşte sau socoteşte poziţia unei persoane alteia. Şi această imputare are două aspecte, lucrează în două sensuri. Mai întâi, toată pedeapsa pentru păcatele noastre este luată de Cristos asupra Lui Însuşi pe cruce. În ispăşire Cristos este purtătorul păcatului. El devine purtătorul păcatului când Dumnezeu transferă vina noastră de la noi la El, împlinind ceea ce a fost simbolizat în Vechiul Testament de ritualul Zilei Ispăşirii, unde, pe lângă jertfa oferită pe altar, mai era implicat şi un alt animal (ţapul de ispăşire) iar marele preot (ce reprezenta poporul) îşi punea în mod simbolic mâinile pe spatele acestui ţap. Şi acest simbol indica transferul, socotirea, sau, mai specific, imputarea păcatelor poporului asupra ţapului. După ce păcatul şi vina au fost transferate către ţap, acesta era condus în pustie, în întunericul de afară.
Deci această idee a imputării este adânc înrădăcinată în sistemul jertfelor din Vechiul Testament. Şi înţelegem că pe cruce păcatele noastre sunt transferate lui Cristos prin declaraţia legală a lui Dumnezeu. Dar, din nou, aceasta este doar jumătate din povestea îndreptăţirii noastre. Pentru că, după ce Cristos a plătit pentru vina noastră, aceasta ne lasă într-o stare de inocenţă dar nu ne oferă, în şi din ea însăşi, o neprihănire pozitivă. Sau nu ne dă vreu merit în mod specific. Dumnezeu, în actul îndreptăţirii, caută să împlinească legea neprihănirii Sale în noi. Cristos, cum am spus, nu numai că a murit pentru poporul Său dar a şi trăit pentru noi. Răscumpărarea noastră nu a fost realizată doar prin ispăşirea lui Cristos, oricât de esenţială şi crucială ar fi aceasta pentru mântuirea noastră. Realizăm că Isus nu a venit din cer în Vinerea Mare, a mers la cruce şi apoi s-a întors în cer. El a fost născut ca un copil mic şi a fost supus, din momentul naşterii, la întregul principiu al legii lui Dumnezeu. Şi întreaga Sa viaţă El a trăit pentru a împlini legea lui Dumnezeu în cel mai mic detaliu, pentru a câştiga sau merita binecuvântarea lui Dumnezeu prin neprihănirea lui desăvârşită.

Din nou, în îndreptăţirea noastră există o dublă imputare. Pe de o parte, vina noastră este imputată sau transferată lui Cristos; pe de altă parte, neprihănirea Lui, apoi, ne este imputată nouă. Astfel că, reformatorii au afirmat că noi suntem îndreptăţiţi doar prin credinţă, ceea ce înseamnă câteva lucruri. Mai înainte de toate, sintagma „prin credinţă” a fost definită de reformatori ca fiind cauza instrumentală a îndreptăţirii. Acum, vă amintiţi că am spus mai înainte că, pentru Roma, cauza instrumentală a îndreptăţirii este întâi botezul şi apoi sacramentul penitenţei. Pentru reformatori, cauza instrumentală a îndreptăţirii e credinţa. Acesta este instrumentul prin care noi Îl apucăm pe Cristos, prin care suntem conectaţi în Isus şi prin care meritele lui Cristos ne sunt imputate. Astfel, toţi cei ce îşi pun încrederea în Cristos pot avea neprihănirea Lui socotită sau recunoscută, transferată sau imputată în contul lor.

Iată ceea ce face această problemă atât de esenţială şi crucială. Biserica romano-catolică a respins acest concept al imputării spunând că ar implica ceea ce numeau ei ficţiune legală. Dacă Dumnezeu ar face o declaraţie legală prin care El ar urma să socotească neprihănirea altcuiva (neprihănirea lui Isus) ţie, socotită în contul tău, în ochii lui Dumnezeu aceasta ar fi o ficţiune. Nu ar fi real. L-ar implica pe Dumnezeu într-o falsitate, pentru că nu ar fi bazată pe adevăr. Şi întrebarea pusă de Roma era aceasta: ‚Cum poate un Dumnezeu drept şi sfânt să vadă sau să socotească pe cineva ca fiind drept când, de fapt, nu este?’ ‚Cum te poate declara El neprihănit când în şi din tine însuţi tu nu eşti neprihănit?’ Roma vedea aceasta ca o umbră asupra integrităţii lui Dumnezeu Însuşi şi implica un fel de compromis în propria Lui neprihănire. Reformatorii au răspuns la aceasta spunând: ‚Nu, aceasta este o acţiune legală, nu este nimic fictiv în ea. Pentru că, în primă instanţă, neprihănirea imputată nouă prin credinţă este una legală – este neprihănirea lui Cristos şi nu este nimic fictiv în neprihănirea Lui. În al doilea rând, când Dumnezeu impută ceva din contul unei persoane în al alteia, este o imputare reală. Este o imputare reală a unei neprihăniri reale pentru un popor care posedă o credinţă reală.’ Aş adăuga la aceasta, că, dacă obiectăm, în principiu, la ideea imputării, nu va trebui să respingem numai transferul neprihănirii lui Cristos în contul nostru, ci va trebui să respingem şi crucea, de asemenea. Pentru că, în mod clar, pe cruce Cristos moare ca un înlocuitor al nostru. Dumnezeu îşi revarsă mânia asupra Lui în loc să o reverse asupra noastră, pentru că El a transferat vina noastră asupra lui Cristos prin imputare.

Şi astfel articolul doisprezece, în afirmaţia sa spune:
„Afirmăm că doctrina imputării (socotirii sau considerării) păcatelor noastre lui Cristos şi a neprihănirii Lui nouă, în care păcatele noastre sunt iertate pe deplin şi noi suntem acceptaţi în mod deplin, este esenţială pentru Evanghelia biblică.”
Acum, permiteţi-mi să mă opresc un moment şi să comentez. Când se afirmă aici că ceva este esenţial, aceasta înseamnă pur şi simplu că fără lucrul respectiv nu ai o Evanghelie biblică. În urmă cu patru sau cinci ani, când s-a prezentat naţiunii controversatul document intitulat „Evanghelici şi catolici împreună”, urmat la finele lui 1997 de un altul (a doua parte), numit „Darul Mântuirii”, o parte din dezbaterea şi controversa care au apărut pe marginea acelui document se rezumau în întrebarea dacă Evanghelia era esenţial compromisă. Pentru că în primul document nu exista o afirmaţie clară a doctrinei îndreptăţirii doar prin credinţă. Şi cei care au criticat prima lucrare („Evanghelici şi Catolici împreună”) s-au întrebat cum putem avea unitate în credinţă dacă nu avem îndreptăţire doar prin credinţă, lucru care reprezintă afirmaţia centrală a evanghelicilor istorici? Chestiunea care se ridica apoi era următoarea: ‚Au renunţat evanghelicii la ideea fundamentală a identităţii lor istorice în vreo înţelegere anume?’ O parte din ceea ce a fost în spatele eforturilor celei de-a doua iniţiative, numită „Darul Mântuirii”, era ajungerea la o înţelegere pe ideea îndreptăţirii prin credinţă. Şi mulţi au crezut că această a doua parte a iniţiativei a realizat acest scop. Eu unul am fost convins că scopul nu a fost atins, pentru că la sfârşitul documentului problema imputării era lăsată nerezolvată, pentru discuţii ulterioare. Şi aceia dintre noi care au criticat „Darul Mântuirii” au spus că, atât timp cât conceptul imputării rămâne nerezolvat, nu avem doctrina protestantă a îndreptăţirii numai prin credinţă.
Deci, când am vorbit despre ceea ce era esenţial şi despre ceea ce era negociabil, am spus de fapt două lucruri legate unul de celălalt. Primul – că justificarea numai prin credinţă este esenţială pentru Evanghelie. Astfel că fără sola fide nu există Evanghelie. Şi al doilea – conceptul imputării este absolut esenţial pentru doctrina îndreptăţirii numai prin credinţă. Dacă nu ai imputare, nu există sola fide. Şi dacă nu este sola fide, nu există Evanghelie. Ceea ce spunem aici este că fără această doctrină a imputării nu aveţi Evanghelia. Evanghelia se sprijină pe această idee a transferului neprihănirii lui Isus în contul nostru, pe care îl primim prin credinţă. Aici, din fericire, în această nouă iniţiativă a liderilor evanghelici se spune clar, fără vreo ambiguitate, că imputarea este esenţială pentru Evanghelia biblică. Şi pentru a nu exista nicio confuzie, negaţia din articolul doisprezece declară:

„Negăm faptul că noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos insuflată în noi sau prin orice altă neprihănire care se crede că este proprie nouă.”

Aceasta separă clar doctrina evanghelică de ceea ce s-a explicat în detaliu în secolul XVI de către Conciliul de la Trent.

Tradus de Cristian Coţovan

Învierea şi îndreptăţirea

R.C.Sproul


Astăzi continuăm examinarea minunatului document cu privire la unitatea în Evanghelie, care a fost publicat de lideri evanghelici proeminenţi. Documentul cuprinde un preambul de câteva pagini, în care este explicată Evanghelia folosind o terminologie pe înţelesul tuturor. Acesta este urmat de o listă de optsprezece afirmaţii şi negaţii, care stabilesc ingredientele esenţiale sau conţinutul Evangheliei într-un limbaj teologic mai precis. Ceea ce am făcut pe parcursul ultimelor sesiuni este o expunere a acestor afirmaţii şi negaţii. Şi astfel, astăzi am ajuns la a zecea afirmaţie. Iat-o:

Afirmăm că învierea trupească a lui Cristos din morţi este esenţială pentru Evanghelia biblică.

Negăm validitatea vreunei aşa-numite evanghelii care neagă realitatea istorică a învierii în trup a lui Cristos.

Observăm în Noul Testament că, atunci când se afirma proclamaţia publică a bisericii primare, aceasta includea un rezumat al vieţii şi activităţii lui Isus ajungând în mod persistent la cruce şi la ispăşire. Dar apoi, trecând peste acestea, se ajungea la proclamarea glorioasă a învierii. De altfel, propoziţia „El a înviat” este vitală pentru înţelegerea mesajului Noului Testament şi a întregului creştinism istoric.

Acum, în învierea lui Cristos vedem două lucruri. Primul este că Isus Cristos Însuşi este îndreptăţit. În sine, în mod firesc El era fără de păcat. Moartea nu avea nicio putere asupra Lui, pentru că moartea este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat. Şi dacă o persoană nu are păcat, ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să o pedepsească veşnic pentru păcat. Ştim că Isus Cristos a luat de bună voie asupra Lui acuzaţia păcatului nostru; şi suferinţa pe care El a îndurat-o pe cruce nu era pentru vina Lui, ci a noastră. Dar totuşi, Dumnezeu declară nevinovăţia şi neprihănirea Fiului Său în achitare prin înviere. În această privinţă Scripturile afirmă că era imposibil ca moartea să-L ţină.
Acesta este un punct de vedere asupra învierii complet diferit faţă de cel al contemporanilor sceptici, care afirmă că nu putem crede în înviere pentru că este imposibil ca cineva să se întoarcă vreodată dintre morţi. Ei bine, Noul Testament plasează această imposibilitate de partea opusă, spunând că este cu totul imposibil ca El să nu se întoarcă dintre morţi datorită nevinovăţiei Sale personale.

Dar dincolo de aceasta, al doilea motiv pentru care învierea este atât de importantă pentru Evanghelie este că Noul Testament afirmă că Isus Cristos a înfăptuit o ispăşire pentru păcatele noastre şi că El a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Justificarea noastră în faţa lui Dumnezeu se bazează pe lucrarea lui Cristos. Acum, să presupunem că El ar fi oferit o jertfă pentru noi şi ar fi oferit perfecţiunea meritului Său şi neprihănirea sa Tatălui; apoi ar fi murit rămânând aşa. Noi nu am avea niciun motiv să credem că jertfa pe care El a oferit-o a fost acceptată vreodată de Tatăl. Dar, după cum ne spune Pavel în cartea Faptelor şi în discursul său în Areopag, Tatăl Îl îndreptăţeşte pe Fiul şi arată adevărul lucrării Sale de împăcare prin înviere. Dumnezeu depune mărturie de mulţumirea şi satisfacţia Sa prin lucrarea Fiului Său înviindu-L din morţi.
Acesta este un punct pe care nu ar trebui să îl trecem cu vederea. Atât de des, ca şi credincioşi, când ne gândim la învierea lui Cristos, principalul beneficiu pe care îl căutăm în aceasta este speranţa pe care ne-o dă că vom supravieţui mormântului. Pentru că Noul Testament cu certitudine nu vede în învierea lui Cristos simplul fapt că El este doar înviat din morţi pentru El Însuşi, ci şi ca primul rod al celor ce vor participa la înviere, demonstrându-ne că Dumnezeu a promis că va împărtăşi binecuvântarea lui Cristos, pe care El a câştigat-o prin supunerea Sa perfectă, cu toţi cei pe care El îi reprezintă. Astfel încât, da, într-adevăr, noi avem speranţa vieţii veşnice ratificată/autorizată pentru noi, confirmată prin învierea lui Isus. Dar când ne gândim la acest beneficiu minunat, că vom supravieţui mormântului, noi nu trebuie să uităm legătura dintre înviere şi îndreptăţire. Motivul pentru care noi vom supravieţui mormântului este pentru că puterea mormântului a fost învinsă de Cristos în ispăşirea Sa şi în viaţa Sa de supunere desăvârşită. În această privinţă, învierea este într-o relaţie inseparabilă cu justificarea noastră şi, prin urmare, este esenţială pentru Evanghelie.

În scrisoarea sa către corinteni, prima Epistolă către Corinteni, Pavel a trebuit să-i confrunte pe cei ce doreau să construiască un creştinism fără înviere. Şi Pavel expune cea mai puternică susţinere a caracterului istoric real al învierii în 1Corinteni 15. Foloseşte acolo un tip de argument numit reductio ad absurdum argument împotriva celor ce ar încerca să susţină un creştinism fără înviere. El a spus: „Dacă nu există înviere, atunci Cristos nu este înviat. Dacă Cristos nu este înviat…” ce urmează? Care sunt consecinţele acestui fapt? El pleacă de la premisa că Isus Cristos nu este înviat şi o duce la concluzia logică arătând că, prin acea concluzie logică, rezultatele sunt absurde. De ce ar adăuga cineva vreo semnificaţie lui Cristos, într-o direcţie religioasă, dacă El este mort? Pavel afirmă: „Dacă Isus Cristos nu este înviat, noi suntem încă în păcatele noastre.” Vedeţi, noi nu avem niciun motiv să credem că am fost îndreptăţiţi. „Noi suntem o mărturie falsă pentru Dumnezeu.” Noi am putea fi numiţi martorii falşi ai lui Iehova, pentru că spunem lumii nu numai că Isus Cristos a înviat din morţi, ci şi că Tatăl L-a înviat din morţi iar credinţa noastră este în zadar, este un lucru inutil. Dintre toţi oamenii noi suntem cei mai vrednici de compătimit. Aceia care au murit au pierit; şi noi nu avem nicio speranţă dincolo de mormânt. Şi Pavel continuă şi explică implicaţiile acestui lucru atunci când spune că este o nebunie să încerci să limitezi creştinismul la un fel de sistem etic ce ignoră afirmaţia centrală a învierii.

Acum, bineînţeles că în acele secole când dumnezeirea lui Cristos a fost negată şi atacată, după cum am menţionat deja (în secolele IV şi V, XIX şi XX), s-au făcut încercări masive de a reconstrui şi demola creştinismul istoric şi de a crea un creştinism fără înviere. Şi eu am fost învăţat mulţi ani de către un pastor care nu credea în învierea istorică reală a lui Cristos. El îi dădea o semnificaţie parabolică, simbolică, spunând că mesajul învierii din Noul Testament este că noi putem să ne trezim şi să înfruntăm zorii unei noi zile cu un curaj logic. Aceasta suna mai mult a Friedrich Nietzsche pentru mine decât a Noul Testament. Şi eu i-am zis: „Dacă Isus Cristos este mort, eu nu mă voi mai trezi mâine dimineaţă. Nu voi mai irosi nici măcar cinci minute din viaţa mea ca şi creştin, dacă aceasta este o speranţă falsă.” De fapt, m-aş număra printre cei care sunt cei mai vrednici de compătimire, pentru că mi-am dedicat viaţa slujirii unui Stăpân mort şi nu unui Domn viu.
În secolul XX s-au făcut tot felul de tentative pentru a se ocoli acest fapt. Un exemplu îl constituie mişcarea „moartea lui Dumnezeu” care oferă o reinterpretare a Noului Testament pentru a arăta că învierea e o experienţă existenţială pe care au avut-o ucenicii atunci când au realizat subit cine era Isus cu adevărat. Şi astfel, ei ar fi spus (într-un limbaj metaforic): „Ha, văd acum ce a însemnat Isus.” Şi astfel, toate pasajele Noului Testament care includ apariţii după înviere sunt doar pilde pentru a indica faptul că ucenicii L-au văzut pe Isus într-un mod cognitiv, în ideea că atunci au realizat cine a fost El. Adică ei nu au avut o experienţă senzorială reală, în care L-au văzut cu ochii lor, cu nervii optici şi aşa mai departe, ca pe o persoană care s-a întors din moarte.

Ceea ce susţine acest document este că, dacă negi învierea reală, istorică, a lui Cristos, negi chiar esenţa Evangheliei, iar această credinţă pe care o ai nu este o credinţă în Evanghelia pe care o primim în Noul Testament.
Repet, noi „negăm validitatea vreunei aşa-numite evanghelii care neagă realitatea istorică a învierii în trup a lui Cristos.”
Observăm aşadar trei calificative folosite referitor la înviere, care sunt importante de reţinut. Învierea este istorică, reală şi trupească.
Afirmaţia de aici spune că în inima Evangheliei Noului Testament stă declaraţia că Isus din Nazaret a venit într-adevăr înapoi dintre morţi. Şi El a venit înapoi cu un trup în care a murit. Nu era un trup nou. Era un trup schimbat. Era un trup glorificat dar exista o continuitate între trupul care fusese pus în mormânt şi trupul care a ieşit din mormânt. A fost o înviere fizică. A fost o înviere reală. Şi a fost o înviere reală care a avut loc în spaţiu şi timp, în ceea ce numim noi „istorie.”

Haideţi să privim acum la a unsprezecea afirmaţie. Ea se referă la doctrina îndreptăţirii.

Afirmăm că doctrina biblică a justificării prin credinţa în Cristos şi numai în Cristos este esenţială pentru Evanghelie.

Negăm faptul că o persoană poate crede în Evanghelie şi în acelaşi timp poate respinge învăţătura apostolică a justificării doar prin credinţa în Cristos. Negăm de asemenea că există mai mult decât o singură Evanghelie adevărată.

Aşa cum am menţionat înainte, cuprinsul Evangheliei, ceea ce noi numim Evanghelie, ceea ce Noul Testament numeşte euangelion (în greacă), include în centrul său informaţie sau conţinut privitor la Persoana şi lucrarea lui Cristos. De aceea o aşa mare parte a acestui document, în special începutul său, reafirmă doctrinele istorice ale Bisericii referitoare la încarnarea lui Cristos, la dumnezeirea lui Cristos, la ispăşirea lui Cristos, la învierea lui Cristos şi toate aceste lucruri care sunt atât de vitale pentru Evanghelie. Dar Vestea Bună nu se referă numai la cine este Isus şi la ce a făcut El în istorie, ci Vestea Bună include totodată şi beneficiile pe care le primim şi care decurg din ceea ce a realizat Isus. Şi nu numai beneficiile, ci şi modul în care intrăm în posesia acestor beneficii, cum suntem legaţi de Cristos şi cum El, apoi, afectează mântuirea noastră – în ce privinţă este El Mântuitorul meu. De aceea, când apostolul Pavel, în scrisoarea sa către romani, anunţă în primul capitol descoperirea din cer a Evangheliei lui Dumnezeu şi parcurge câteva capitole în Romani pentru a exprima conţinutul acestei Evanghelii, el ne conduce spre importanţa centrală a doctrinei justificării. Pentru că justificarea este rodul lucrării pe care Cristos a realizat-o pentru noi. Prin Persoana Sa şi prin lucrarea Sa noi putem fi îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu. Şi Pavel explică declaraţia sa ca esenţială pentru Evanghelie – ideea că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţă şi nu prin lucrările legii.
Şi astfel Biserica a mărturisit, încă de la Reformă, că îndreptăţirea noastră este doar prin credinţa în Cristos şi numai în El. De fapt, termenul sola fide, care este prescurtarea în limba latină a doctrinei îndreptăţirii, înseamnă simplu „numai credinţa” („sola” înseamnă „numai”, „fide” înseamnă „credinţă”), adică noi suntem îndreptăţiţi numai prin credinţă. Aceste două cuvinte sunt o prescurtare a declaraţiei. A fi îndreptăţit numai prin credinţă înseamnă a fi justificat datorită faptului că ne punem încrederea în Cristos şi numai în Cristos. Astfel, „doar prin credinţă” înseamnă într-adevăr doar în şi prin Cristos. Şi în ceea ce priveşte credinţa, reformatorii au învăţat că ea este singurul instrument sau cauza instrumentală a îndreptăţirii noastre, spunând prin aceasta că este mijlocul sau calea prin care eu primesc beneficiile lucrării lui Cristos. Ceea ce a înfăptuit Cristos pentru noi este primit prin credinţă. Ceea ce a realizat Cristos tu nu poţi câştiga, nu poţi cumpăra, nu poţi merita, nu ţi se cuvine. Singura cale prin care vei primi beneficiile vieţii şi morţii lui Isus este punându-ţi credinţa şi încrederea în El şi doar în El.

În negaţie citim: „Negăm faptul că o persoană poate crede în Evanghelie şi în acelaşi timp poate respinge învăţătura apostolică a justificării doar prin credinţa în Cristos. Negăm de asemenea că există mai mult decât o singură Evanghelie adevărată.
Aceasta face referire la cea mai mare controversă din istoria creştinismului, controversa care a izbucnit în secolul al XVI-lea şi a provocat Reforma protestantă. Întreaga dezbatere din secolul XVI s-a orientat asupra Evangheliei. De aceea evanghelicii sunt numiţi „evanghelici”, pentru că ei cred în doctrina sola fide, sau doctrina justificării doar prin credinţă. Ceea ce susţineau ei era nimic mai puţin decât Evanghelia biblică şi apostolică însăşi. Disputa dintre protestanţi şi Biserica romano-catolică în secolul al XVI-lea, în esenţă, a fost o dispută referitoare la ceea ce este Evanghelia. Biserica romano-catolică respingea şi condamna sola fide, îndreptăţirea doar prin credinţă. Ea susţinea că nu Evanghelia ci învăţătura lor referitoare la îndreptăţire era, de fapt, adevărata Evanghelie. Bineînţeles, Pavel ne spune în scrisoarea sa către galateni, când combate ereziile iudaizatorilor, că noi nu trebuie să adoptăm o altă Evanghelie decât cea care este exprimată în Noul Testament. Şi ceea ce vrea să spună apostolul este că „dacă cineva vă predică o altă Evanghelie decât cea pe care aţi primit-o, chiar dacă este un înger din cer, să fie anatema (în greacă)”, adică să fie blestemat. El afirmase mai devreme că există oameni care proclamau o altă evanghelie, dar că nu există o altă evanghelie. Există o singură Evanghelie. Şi această Evanghelie este îndreptăţirea numai prin credinţă.
Deci, ideea acestei negaţii, urmându-l pe Pavel în Galateni şi pe reformatorii din secolul al XVI-lea, este aceasta: dacă susţii că tu crezi în Evanghelie, dar în acelaşi timp negi îndreptăţirea doar prin credinţă, atunci ceea ce crezi tu nu este Evanghelia biblică. Este o altă evanghelie, dar care nu e propriu-zis o evanghelie, pentru că nu există o altă evanghelie. Dacă e altceva, înseamnă că nu este Vestea Bună a Noului Testament şi, în analiza finală, trebuie considerată ca fiind o veste rea. Din nou, aceasta este o formulare restrictivă şi îngustă, dar nu mai restrictivă şi nu mai îngustă decât învăţătura apostolică însăşi, care declară categoric: există o singură Evanghelie. Şi aceasta este Evanghelia îndreptăţirii doar prin credinţa doar în Cristos. Aceste afirmaţii sunt esenţiale pentru Evanghelia biblică, pentru adevărata Evanghelie; şi fără ele îţi lipseşte chiar esenţa Evangheliei.

În zilele noastre, ca şi în secolul XVI, au existat controverse serioase vizavi de doctrina justificării; multe dintre aceste controverse, sunt convins, sunt bazate pe o astfel de neglijare a doctrinei biblice clasice a îndreptăţirii, pentru că noi am devenit ignoranţi faţă de semnificaţia doctrinei îndreptăţirii. Şi mergem fericiţi prin viaţă afirmând Evanghelia, dar suntem în acelaşi timp confuzi şi neglijenţi în ceea ce priveşte doctrina îndreptăţirii prin credinţă. Aceasta este o poziţie foarte instabilă, pentru că Noul Testament leagă îndreptăţirea prin credinţă de Evanghelie într-un mod inseparabil. Deci, dacă nu înţelegem îndreptăţirea, noi nu înţelegem cu adevărat Evanghelia. Şi dacă vom predica Evanghelia, noi trebuie să predicăm îndreptăţirea prin credinţă, pentru că este esenţială, aşa cum subliniază apostolul Pavel în Galateni, pentru Evanghelia biblică însăşi. Orice evanghelie care evită, neglijează sau neagă îndreptăţirea prin credinţă este o evanghelie eronată, care de fapt nu este o evanghelie. Deci, în timp ce vestiţi Evanghelia şi vă afirmaţi credinţa în Evanghelie, vă îndemn să înţelegeţi corect Evanghelia. Şi aceasta înseamnă o înţelegere atentă a doctrinei biblice a justificării.

Tradus de Cristian Coţovan

Jertfa perfectă

R.C. Sproul


Continuăm acum cu studiul nostru asupra documentului care celebrează unitatea evanghelică în Evanghelie. Până în acest moment ne-am uitat la primele şapte din cele optsprezece afirmaţii şi negaţii. Astăzi ne vom îndrepta atenţia către a opta afirmaţie şi negaţie:

Afirmăm că ispăşirea lui Cristos, prin care, în ascultarea Sa, a oferit o jertfă perfectă, împăcând pe Tatăl, plătind pentru păcatele noastre şi satisfăcând dreptatea divină în folosul nostru, conform planului etern al lui Dumnezeu, este un element esenţial al Evangheliei.

Negăm că orice opinie asupra ispăşirii, care respinge satisfacerea dreptăţii divine împlinită pentru credincioşi prin substituire, este compatibilă cu învăţătura Evangheliei.

Însuşi apostolul Pavel, în redarea celui mai scurt rezumat al Evangheliei, a spus că este hotărât să nu predice nimic altceva decât pe Cristos şi El răstignit. (1Corinteni 2:2) În centrul veştii bune a mesajului Noului Testament stă mesajul crucii, în care Cristos a efectuat o lucrare de împăcare între Dumnezeu şi toţi cei care îşi pun încrederea în Cristos. Şi ispăşirea este o plată pentru păcat. Aceasta este o plată care nu este făcută de noi individual, pentru că noi nu suntem capabili să-I oferim niciun fel de jertfă lui Dumnezeu, care să satisfacă toate condiţiile dreptăţii Lui. Lucrul care face ispăşirea necesară este caracterul lui Dumnezeu absolut drept. Şi Dumnezeu este atât de drept încât nu trece păcatul cu vederea, ci mai degrabă nu doreşte să renunţe la devotamentul faţă de integritatea şi neprihănirea Sa. Motivul pentru care Evanghelia este veste bună, aşa cum am menţionat mai devreme, este pentru că răspunde celei mai semnificative dileme pe care o fiinţă umană o va întâlni vreodată. Şi aceasta din cauză că suntem păcătoşi, nu suntem drepţi, nu suntem neprihăniţi şi Dumnezeu rămâne neschimbat şi pentru eternitate drept şi neprihănit. Întrebarea evidentă este: cum poate o fiinţă umană nedreaptă să spere vreodată a supravieţui judecăţii unui Dumnezeu drept şi sfânt? Ei bine, soluţia la această problemă este găsită în planul etern al Lui Dumnezeu de a asigura o cale de salvare pentru poporul Lui, în aşa fel încât păcatele lor să fie acoperite dar şi dreptatea Lui să fie satisfăcută. Dumnezeu nu-Şi negociază neprihănirea. Şi în Evanghelie, aşa cum declară Pavel în Romani, Dumnezeu se revelează pe Sine ca drept şi ca Cel ce-i îndreptăţeşte pe cei fără Dumnezeu (Romani 3:26). Şi, bineînţeles, lucrarea culminantă pe care o are aici în vedere este moartea lui Cristos pe cruce, prin care El a oferit ispăşire poporului Său. Acum, ni se spune că această ispăşire oferită în ascultare de Cristos este jertfa perfectă care îl satisface pe Tatăl – prin plata pentru păcatele noastre şi satisfacerea dreptăţii divine.

Uneori este nevoie să ne oprim şi să explicăm unele cuvinte. În trecut, cu alte ocazii am dat definiţia cuvântului „împăcare” (găsit în Evrei 2:17, 1Ioan 2:2, 1Ioan 4:10) şi am făcut distincţia faţă de un alt cuvânt folosit în Noul Testament, cuvântul „ispăşire.” Diferenţa fundamentală dintre ispăşire şi împăcare poate fi definită în termeni liniari. Voi desena două linii pe tabla mea invizibilă. Una este verticală. Cealaltă este orizontală. Termenul „ispăşire” – „expiaţie” – are prefixul „ex” care înseamnă „din” sau „de la”, are de-a face cu îndepărtarea păcatelor noastre de la noi. Privind înapoi la scenariul Vechiului Testament referitor la Ziua Ispăşirii (Levitic 23:27) observăm că în jertfă era implicat mai mult de un animal. De fapt erau câteva. Acele animale erau sacrificate de preot pentru purificarea personală, înainte ca acesta să poată oferi jertfa substituitivă de ispăşire lui Dumnezeu. Şi dacă vreţi, de asemenea, „ţapul ispăşitor” (Levitic 16:10). Vă amintiţi cum preotul îşi punea mâinile pe spatele ţapului şi apoi ţapul era trimis în pustie, departe de tabără, departe de prezenţa lui Dumnezeu – simbolizând îndepărtarea păcatelor poporului din prezenţa lui Dumnezeu, sau, cum spunem noi, iertarea de păcate. Noi folosim termenul „a remite” în multe feluri. Când primeşti o factură, se poate să vezi la baza ei cuvintele „plată remitentă” într-un fel sau altul, şi înseamnă să o trimiţi înapoi sau să o retrimiţi cuiva. Şi mai vorbim despre absolvirea cancerului. Asta înseamnă că dispare, că este îndepărtat. Şi lucrul la care ne referim aici prin termenul „ispăşire” este îndepărtarea, după cum foloseşte Biblia expresia „cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Psalmul 103:12)
Deci, îndepărtarea păcatelor noastre este îndeplinită pentru că Dumnezeu în mod legal transferă vina şi păcatele noastre din contul nostru în al lui Cristos, care este Cel ce ne poartă păcatele. Nu din întâmplare Isaia 53 joacă un rol atât de crucial în înţelegerea apostolică nou-testamentală a crucii, pentru că acolo vedem imaginea slujitorului lui Dumnezeu care poartă nelegiuirea poporului Său. Şi îi face plăcere Domnului să-L strivească şi să-L pedepsească punând asupra Lui păcatele noastre (Isaia 53:10). Aceasta este partea ispăşirii în care păcatele noastre sunt transferate din contul nostru asupra lui Cristos.

Acum, pe cruce, unde Cristos se oferă pe sine ca jertfă perfectă în locul nostru, El ia asupra Lui ceea ce ni se cuvenea nouă. Noul Testament ne aminteşte că pedeapsa Vechiului Testament pentru încălcarea legii şi violarea înţelegerii noastre cu Dumnezeu este situarea sub blestemul lui Dumnezeu. Astfel încât, dacă am înfrunta judecata noi înşine, am fi expuşi la măsura completă a mâniei lui Dumnezeu, care este blestemul său asupra răutăţii. Pavel ne spune în Galateni că Isus Cristos ia asupra Lui blestemul pe care noi îl merităm şi El face aceasta ca înlocuitorul nostru. Astfel încât blestemul pe care tu sau eu îl merităm este purtat în locul nostru de către Isus. Iată ce vrem să spunem prin ispăşire înlocuitoare. Ispăşirea este efectuată. Preţul este plătit de un înlocuitor, de către o altă persoană decât cea vinovată.
În trecut, când am privit la doctrina ispăşirii, am discutat despre problema pe care o avem înaintea lui Dumnezeu prin datoria noastră. Privind dintr-o perspectivă legală, toţi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi au atras asupra lor o datorie (o datorie morală) faţă de perfecţiunea Lui. Şi suntem, după cum ne spune Noul Testament, nişte datornici care nu-şi pot achita datoriile. Şi există o diferenţă între ceea ce numim noi o „datorie financiară” şi o „datorie morală.” O „datorie financiară” este acel tip de datorie pe care ne-o asumăm atunci când datorăm bani oamenilor. Acesta este modul în care ne referim de regulă la datorii. De obicei ne referim la obligaţii financiare prin care datorăm cuiva bani. Când rostim rugăciunea Tatăl Nostru şi spunem „Iartă-ne nouă greşelile [datoriile] noastre precum şi noi iertăm greşiţilor [datornicilor] noştri”, nu ne referim la datorii financiare. Vorbim despre datorii morale.

Acum, ilustraţia mea preferată, pe care probabil aţi mai auzit-o, este povestea unui băiat care intră într-un magazin de îngheţată şi merge la casă. Şi eu privesc această scenă. Copilul cere două conuri de îngheţată de ciocolată. Vânzătoarea îi pregăteşte îngheţata şi i-o întinde spunând: „Te costă doi dolari.” Şi deodată observ privirea îngrozită de pe faţa copilului în timp ce îşi introduce mâna în buzunar şi scoate doar o bancnotă de un dolar spunând: „Dar mama mi-a dat doar un dolar.” Deci el nu are destui bani pentru a plăti îngheţata – datoria sa. Şi eu privesc această scenă şi, cum ar face oricine, mă îndrept spre vânzătoare şi îi spun: „Uite, el îţi datorează un dolar, lasă-mă să plătesc eu.” Şi îi înmânez bancnota. Acum, întrebarea care se pune: este vânzătoarea obligată să accepte această plată prin substituire? Da. Eu ofer un mijloc legal de plată – banii – în folosul copilului. Şi vânzătoarea trebuie să primească această plată pentru că datoria a fost plătită. Nu contează cine plăteşte datoria atâta timp cât ea este plătită în numele persoanei. Nicio problemă.
Dar hai să presupunem că situaţia este diferită. Eu stau în magazin şi băiatul intră în magazin iar vânzătoarea este în bucătăria din spate. Şi băiatul aleargă în spatele casei şi fură două conuri cu îngheţată şi începe să alerge spre uşă. În acel moment, vânzătoarea îl prinde de haină şi spune: „Stai o clipă, tinere. Ce crezi că faci?” Şi ea cheamă poliţia pentru că băiatul a furat îngheţată. Poliţistul vine şi vânzătoarea îi explică faptul că l-a surprins pe acest băiat furând îngheţată. Şi eu privesc toate acestea şi le spun: „Staţi o clipă. Hei, luaţi-o încet! Eu am doi dolari. Daţi-mi voie să plătesc aceşti doi dolari pentru îngheţata luată de copil şi haideţi să uităm toată povestea.” Este vânzătoarea sau proprietarul magazinului obligat să accepte această plată acum? Nu. Pentru că ceea ce avem aici nu este o simplă datorie financiară ci şi o datorie morală care, dacă un înlocuitor se oferă să plătească consecinţele sau pedeapsa pentru datoria morală, cel care a fost ofensat ar putea sau nu, în funcţie de discreţia sa, să accepte plata înlocuitoare.
Acesta este motivul pentru care vorbim despre harul lui Dumnezeu. Tatăl acceptă jertfa şi sacrificiul oferite de către Fiul Său. Şi ni se spune că în ispăşirea lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu este împăcată, sau satisfăcută. Şi când mă întorc la tabla mea cu linia verticală şi cea orizontală, linia orizontală se referă la ispăşire – eliminarea sau îndepărtarea păcatelor noastre de la noi. Împăcarea are de-a face cu relaţia noastră cu Dumnezeu, în care ispăşirea lui Cristos satisface cerinţele lui Dumnezeu spre împăcarea lui Dumnezeu, să spunem, şi-I permite lui Dumnezeu, apoi, să extindă beneficiile răscumpărării tuturor celor ce sunt reprezentaţi de Acela care realizează împăcarea, adică de Isus.

Au existat multe teorii asupra ispăşirii în istoria bisericii care au căutat să nege că a existat o astfel de tranzacţie cosmică, ce a implicat o satisfacere şi o substituire în ispăşire. Unii au redus ispăşirea la un simplu exemplu de act eroic, al unui sacrificiu uman de sine sau o lecţie pe care Dumnezeu o dă omenirii prin care ilustrează că El ia în serios păcatul şi neprihănirea, dar că nu are loc de fapt nicio tranzacţie legală.

În a opta negaţie aceste vederi alternative sau eretice ale ispăşirii sunt respinse complet. Aceasta spune:

Negăm că orice opinie asupra ispăşirii, care respinge satisfacerea dreptăţii divine împlinită pentru credincioşi prin substituire, este compatibilă cu învăţătura Evangheliei.

Carl Bart a spus odată că cel mai important cuvânt din Noul Testament este grecescul huper, tradus în limba română prin trei cuvinte: „în numele cuiva.” Aceasta merge drept în centrul credinţei creştine. Proclamaţia Evangheliei este aceea că păcatele tale au fost plătite de altcineva decât de tine însuţi, adică de Domnul Isus Cristos.

În afirmaţia a noua citim:

Afirmăm că lucrarea salvatoare a lui Cristos a inclus viaţa şi moartea Lui în numele nostru. Declarăm că credinţa în supunerea perfectă a lui Cristos, prin care El a îndeplinit toate cerinţele Legii lui Dumnezeu în numele nostru, este esenţială pentru Evanghelie.

Negăm faptul că mântuirea noastră a fost obţinută doar sau exclusiv prin moartea lui Cristos, fără referinţă la viaţa Lui de neprihănire perfectă.

Aceasta ne aduce la punctul de dublă atribuire care stă la fundaţia mântuirii noastre. Pe de o parte, vina şi păcatul nostru sunt transferate sau socotite împotriva lui Cristos şi nu împotriva noastră. Dar pe lângă aceasta, măsura completă a mântuirii noastre are loc atunci când Dumnezeu transferă în contul nostru meritul şi neprihănirea pe care Isus le-a câştigat în viaţa Sa de ascultare totală. Deci, ideea este că Evanghelia nu este doar un mesaj despre moartea lui Cristos, ci este de asemenea şi un mesaj despre viaţa Lui. Noi suntem mântuiţi la fel de mult prin viaţa lui Cristos pe cât suntem prin moartea Lui. Ambele sunt necesare. Răscumpărarea nu a fost efectuată pentru că Isus Cristos a venit pe pământ în „Vinerea Mare”, a murit şi S-a întors în cer. El a fost născut dintr-o femeie şi S-a supus pe El Însuşi fiecărui punct al legii de la începutul vieţii până la momentul morţii Sale, fiind noul Adam sau al doilea Adam. Prin eşecul întâiului Adam, care a reprezentat rasa umană, au intrat în lume moartea şi toate felurile de consecinţe catastrofale – datorită neascultării unui singur om. Tot astfel, Noul Testament vorbeşte despre ultimul Adam, prin a Cărui ascultare putem fi îndreptaţi şi împăcaţi cu Dumnezeu. Deci, în moarte, judecata negativă asupra păcatului este satisfăcută şi împlinită prin ispăşirea Lui, dar în viaţa Lui, El realizează obţinerea pozitivă a meritului şi a neprihănirii.
Vedeţi, noi avem nevoie de două lucruri. Avem nevoie de ceva care va îndepărta vina noastră şi acest lucru este îndeplinit de ispăşire. Dar dacă aceasta este tot ce a făcut Cristos, am fi din nou acolo de unde am început. Ne-ar da inocenţă, dar nu ne-ar da neprihănire. Neprihănirea este ceva ce trebuie realizat. Şi noi nu o putem realiza singuri. Ideea este că Evanghelia declară că Isus Cristos a murit pentru noi şi, de asemenea, a şi trăit pentru noi. El ia vina noastră prin imputare. El ne dă meritul Său de asemenea prin imputare, după cum vom vedea în discuţiile viitoare asupra acestui fapt.

„Noi declarăm că credinţa în supunerea perfectă a lui Cristos, prin care El a îndeplinit toate cerinţele Legii lui Dumnezeu în numele nostru, este esenţială pentru Evanghelie.”
Când ne punem credinţa în Cristos, noi nu ne punem încrederea doar în Persoana ci şi în lucrarea Lui, în ceea ce a realizat în numele nostru. A crede în Evanghelie înseamnă a pierde orice speranţă de a trăi vreodată suficient de drept prin noi înşine încât să putem satisface cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu. Dar, a crede în Evanghelie înseamnă şi să ne încredem în ceea ce a făcut Cristos atât în viaţa Lui pentru noi cât şi prin moartea Lui.

Repet, „Negăm faptul că mântuirea noastră a fost obţinută doar sau exclusiv prin moartea lui Cristos, fără referinţă la viaţa Lui de neprihănire perfectă.”

Concluzie
În spatele termenilor clar exprimaţi ai Evangheliei, care declară că suntem îndreptăţiţi prin credinţa în Isus Cristos, este presupunerea negrăită că, în analiza finală, justificarea înaintea lui Dumnezeu este prin fapte şi doar prin fapte. Ai putea zice: „Stai o clipă, ai apărat mereu cu putere doctrina justificării doar prin credinţă şi acum ne spui că justificarea este doar prin fapte.” Da, este, în acest sens. Îndreptăţirea noastră este primită prin lucrarea lui Isus Cristos. Asta vrem să spunem când afirmăm că suntem îndreptăţiţi prin credinţă. Şi aceasta pentru că avem credinţă şi ne încredem în lucrările care au fost făcute de altcineva decât noi înşine. Faptele lui Isus câştigă neprihănirea şi binecuvântarea promisiunilor lui Dumnezeu. Şi prin faptele lui bune acordul original, făcut de Dumnezeu cu omenirea, a fost împlinit. Unde Adam a eşuat în faptele sale, Cristos a fost victorios în ale Sale. Şi prin faptele sale bune noi suntem răscumpăraţi.
Eu spun oamenilor că în analiza finală vei fi judecat după fapte şi vei sta în faţa lui Dumnezeu în unul din două feluri. Fie vei sta la judecata lui Dumnezeu pe baza faptelor tale, fie pe baza faptelor lui Cristos. Dacă te vei prezenta pe baza faptelor tale, îţi garantez că vei avea parte de veşti rele. Dacă vei sta pe baza faptelor lui Cristos, vei experimenta vestea bună a Evangheliei.

Tradus de Cristian Coţovan

Isus: Dumnezeul-Om

de R.C. Sproul


Astăzi vom continua expoziţiunea documentului pregătit de către comitetul principalilor evanghelici cu o chemare la unitate în Evanghelie. Şi o parte din acest document este o listă de optsprezece afirmaţii şi negaţii privitoare la conţinutul Evangheliei biblice. Până în acest moment am tratat primele cinci afirmaţii şi negaţii. Acum vom trece la cea de-a şasea.

Afirmăm că credinţa în Isus Cristos ca divinul Cuvânt (Logos) sau a doua Persoană a Trinităţii, co-eternă şi co-esenţială cu Tatăl şi Duhul Sfânt, este fundamentală pentru credinţa în Evanghelie.

Negăm faptul că o perspectivă asupra lui Isus Cristos care reduce sau respinge dumnezeirea Sa deplină reprezintă crezul Evangheliei şi că aceasta va avea ca efect mântuirea.

Evident, ce se are în vedere aici, în această afirmaţie, este importanţa centrală a dumnezeirii lui Cristos ca fiind un punct esenţial în Evanghelia Noului Testament. După cum am mai spus înainte, conţinutul Evangheliei, aşa cum îl găsim în Noul Testament, îşi concentrează atenţia îndeosebi asupra Persoanei şi lucrării lui Isus Cristos. Deşi putem face distincţie între Persoana lui Cristos şi lucrarea Lui, înţelegem că nu le putem sapara, pentru că este chiar semnificaţia Persoanei Sale ceea ce face ca lucrarea Lui să fie validă şi eficientă. Şi de asemenea, în şi prin lucrarea Sa noi câştigăm o înţelegere mai adâncă a cine este El. Deci, există o legătură strânsă între cine este El şi ceea ce face El, ce realizează El pentru noi.

Acum, observăm că primul lucru care este afirmat despre Isus este că El e Cuvântul divin. Aceasta este o referire explicită la Evanghelia după Ioan, capitolul întâi, în care Cristos este identificat cu Logosul sau „Cuvântul” veşnic. Şi Ioan spune: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” Şi mai târziu în prolog citim: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”
Deci aceasta este o referire la ceea ce noi numim „Cristologia Logosului.” Şi ideea „Cuvântului divin” sau a „Logosului veşnic”, despre care vorbeşte Ioan în Evanghelia lui, a dominat teologia creştină în primele trei secole ale istoriei bisericii. Şi, bineînţeles, au existat motive cruciale pentru aceasta. Probabil că nici nu există un alt loc în Noul Testament unde dumnezeirea lui Cristos este afirmată mai clar decât în cuvintele lui Ioan din capitolul întâi al Evanghelieisale. Şi în al doilea rând, cei ce erau orientaţi spre filozofie, în biserica primară, şi erau familiari cu tradiţiile filosofiei greceşti înţelegeau semnificaţia importantă a acestui termen – „Logos” – în filozofia greacă clasică, fiind principiul coerenţei transcedente (în afara limitelor înţelegerii umane) şi a ordinii care aduce totul împreună într-un cosmos unit, aşa cum înţelegem noi lumea. Bineînţeles, pentru greci, „Logosul” era mai mult un principiu abstract şi cu siguranţă nu era privit ca o persoană. Şi nu vreau să sugerez nicio clipă că Ioan a împrumutat pur şi simplu acest termen din cultura filozofică greacă şi l-a lăsat neschimbat. El a folosit termenul, care era într-adevăr încărcat de semnificaţii filozofice, dar, în proces, a revărsat în el conceptul ebraic al Dumnezeului personal.

Dar în orice caz, aici este afirmată veşnicia lui Cristos care respinge orice încercare de a-L reduce pe Isus la o simplă creaţie. Faptul că aceasta se are în vedere este confirmat mai departe de către afirmaţiile însoţitoare: că Isus Cristos este descris în această afirmaţie ca fiind co-etern şi având aceeaşi esenţă cu a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Acum, aceasta defineşte, pe scurt, doctrina Trinităţii. Şi ne întoarcem privirile înapoi la marile concilii ecumenice din primele secole, în special la Conciliul de la Niceea şi la Conciliul din Calcedon. Şi cu anumite referinţe la Conciliul de la Niceea, care ne-a dat Crezul niceean, a fost invocat din pricina crizei cu care se confrunta biserica la începutul secolului al patrulea, şi anume erezia unui om pe nume Arius, care, împreună cu colaboratorii săi, a negat Trinitatea şi divinitatea lui Cristos spunând că Isus Cristos a fost prima creaţie a lui Dumnezeu şi că Isus Cristos (sau Logosul) a creat apoi lumea. Dar deşi El era creatorul lumii, Logosul a fost, El Însuşi, o creaţie – deci a avut un început în timp. Şi fiind o creaţie, era cu siguranţă mai prejos de Dumnezeu. Arius afirma că acest Logos era ca Dumnezeu în unele privinţe şi folosea un termen teologic foarte important în acele timpuri – homoi usias. Termenul „homoi” înseamnă simplu „asemenea” şi cuvântul „usias” este forma principală a verbului grecesc „a fi” şi poate fi tradus „fiinţă”, sau „substanţă”, sau „esenţă.” Şi astfel Arius era de acord că Logosul era asemănător Tatălui în fiinţa Sa, în esenţa Sa dar El nu era din aceeaşi esenţă cu Tatăl. Adică, El nu participa în fiinţa divină. El nu era Dumnezeu. Acum, bineînţeles, grupurile ortodoxe ale bisericii şi cei ce rămâneau fideli Trinităţii condamnau arianismul şi insistau asupra folosirii termenului homo usias. Şi „homo usias” înseamnă „aceeaşi esenţă” sau „aceeaşi substanţă.” Şi prin urmare, formula trinitariană a antichităţii, cea care de atunci a constituit punctul de vedere ortodox asupra Trinităţii, este că cele trei Persoane ale Dumnezeirii sunt una în esenţă, deşi sunt trei în Persoană.
Şi astfel, când afirmaţia vorbeşte despre Cuvântul divin ca fiind co-etern şi co-esenţial cu Tatăl şi Duhul Sfânt, aceasta se are în vedere. Şi ideea este că mărturisirea divinităţii depline a lui Isus Cristos este fundamentală şi esenţială pentru credinţa Evangheliei. Nimeni nu poate privi la Cristos ca Salvator şi în acelaşi timp să nege persoana şi divinitatea Sa, aşa cum făceau arienii, negare ce a persistat, la rândul ei, prin religia mormonă şi cea iehovistă, care Îl plasează pe Isus într-un punct central al exaltării şi preocupării religiei lor, dar, în acelaşi timp, urmând poziţia ariană, neagă veşnicia şi co-esenţa Sa cu Tatăl.

Mormonii, de exemplu, sunt de acord cu aşa-zisa idee a preexistenţei lui Cristos. În principal, ei admit că El a existat înainte de începutul lumii dar neagă faptul că El este din veşnicie. Aici, vedem punctul de contact cu arianismul. Ei susţin că Dumnezeu L-a creat mai întâi pe Cristos şi apoi Cristos a creat lumea. Astfel că Isus Cristos preexistă, există dinaintea lumii, dar El nu a fost dintotdeauna. El rămâne o creaţie, cea mai înălţată Creatură. Ei bine, vedeţi, aceasta a creat o problemă, nu numai pentru teologia bisericii, dar şi pentru închinarea bisericii. Deoarece creştinismul a crescut din iudaismul istoric, Noul Testament nu respinge Vechiul Testament. Şi Vechiul Testament interzicea clar închinarea la orice creatură. Închinarea la creaţie este însăşi esenţa idolatriei, indiferent cât de exaltată ar fi acea creatură. Şi acesta este unul din motivele pentru care Noul Testament (cum ar fi cartea Coloseni şi cartea Evrei) se străduieşte atât de mult să contracareze ideea că Isus era ca un înger suprem. Ideea pe care o subliniază este că fiinţa Sa este deasupra fiinţelor angelice, şi, într-adevăr, împărtăşeşte divinitatea cu Tatăl.

A doua afirmaţie la care vom privi astăzi este afirmaţia a şaptea.

Afirmăm că Isus Cristos este Dumnezeu întrupat. Născut din fecioară şi descendent al lui David, El a avut o natură umană reală, a fost supus legii lui Dumnezeu şi a fost ca noi în toate privinţele, cu excepţia păcatului. Afirmăm că credinţa în adevărata umanitate a lui Cristos este esenţială pentru credinţa în Evanghelie.

Negăm faptul că cel ce respinge umanitatea lui Cristos, întruparea Sa şi lipsa Lui de păcat sau care susţine că aceste adevăruri nu sunt esenţiale pentru Evanghelie va fi mântuit.

Ceea ce este esenţial pentru Evanghelia biblică este nu numai afirmarea clară a divinităţii lui Cristos, dar şi afirmarea clară a umanităţii lui Cristos. Dacă ne întoarcem la secolul al cincilea, după Conciliul de la Niceea din secolul al patrulea, şi mergem la Conciliul din Calcedon, ne amintim că acolo biserica a mărturisit pentru prima oară că Isus Cristos era vera Homo, vera Deus – în adevăr Om şi în adevăr Dumnezeu, având două naturi distincte una de cealaltă: o natură umană şi o natură divină. Şi după cum este de o importanţă vitală să afirmăm natura divină a lui Cristos (aşa cum biserica a avut grijă să proclame în secolul al patrulea), tot de o importanţă vitală este să proclamăm umanitatea lui Cristos. Pentru că în umanitatea Sa Cristos devine „noul Adam”, care devine reprezentantul nostru uman supunându-Se legii şi trăind o viaţă de neprihănire perfectă, oferindu-Se pe El Însuşi ca jertfă pe cruce pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Un factor crucial în lucrarea Sa de răscumpărare este obţinerea, în umanitatea Sa, a unei vieţi perfecte, lipsite cu desăvârşire de păcat. Pentru ca El să se califice ca Mântuitor al nostru, Isus Însuşi a trebuit să fie fără păcat. Isus Însuşi a trebuit să trăiască o viaţă de supunere desăvârşită. Pentru că, dacă El ar fi păcătuit, nu S-ar fi putut califica pentru a face ispăşire pentru El Însuşi, cu atât mai puţin pentru noi şi păcatele noastre. Ideea perfecţiunii Sale umane este legată de întregul concept biblic al răscumpărării noastre.

Se afirmă aici că Isus Cristos este Dumnezeu întrupat, din nou, referindu-ne la Ioan, capitolul întâi, unde: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” Şi El este Emanuel – „Dumnezeu cu noi.” El este descendentul lui David, născut din fecioară. O aluzie la proclamarea biblică despre modul miraculos în care a venit Cristos în lume era prin concepţia Sa în pântecele unei fecioare. El era, în ceea ce priveşte natura Sa umană, parte din linia genealogică a lui David. Noul Testament atrage atenţia la semnificaţia faptului că Isus era fiul lui David, şi, totuşi, în acelaşi timp, Domnul lui David. Ne amintim Psalmul 110: „Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea…” Şi Acesta, care a venit din seminţia lui David, era, în acelaşi timp, Domnul lui David. El este numit „Fiul mai mare al lui David” în terminologia biblică. Faptul că El era un descendent al lui David este văzut de asemenea şi în Noul Testament ca un lucru crucial pentru împlinirea de către Cristos a profeţiilor mesianice ale Vechiului Testament, pentru că Mesia trebuia să îndeplinească, printre altele, condiţia unui rege, la fel ca şi în cazul lui David, şi anume să fie din tribul lui Iuda. Împărăţia fusese promisă seminţiei lui Iuda chiar din vremea binecuvântării patriarhale pe care Iacov o dăduse fiilor săi. Şi Noul Testament, din nou, notează atent că în ceea ce priveşte obârşia Sa omenească Isus aparţinea seminţiei lui Iuda şi era, în consecinţă, calificat să fie „Leul” din seminţia lui Iuda, Regele regilor şi Domnul domnilor, în împlinirea profeţiilor Vechiului Testament referitoare la Mesia.

Negăm că cel care neagă umanitatea lui Cristos, întruparea Lui sau lipsa Lui de păcat, sau care susţine că aceste adevăruri nu sunt esenţiale pentru Evanghelie va fi mântuit. Aceasta este o negare foarte puternică. Ea aşază întreaga chestiune a mântuirii cuiva în cumpăna afirmaţiei umanităţii lui Cristos. Şi, evident, ceea ce au avut în vedere cei ce au întocmit acest document era una dintre cele mai timpurii erezii cu care a trebuit să se confrunte biserica – docetismul – erezie abordată chiar şi în Noul Testament. Şi docetiştii, care erau influenţaţi de filozofia greacă şi de concepţii negative asupra lucrurilor fizice, negau faptul că Isus a avut un trup omenesc real. Ei credeau că era de neconceput ca Deitatea să se poată uni vreodată cu carnea omenească, pentru că, ceea ce este fizic este implicit imperfect. Şi astfel, adevărata piedică pentru greci nu era învierea pe cât era încarnarea. Şi Ioan, în epistolele sale, adoptă o poziţie atât de fermă încât atunci când tratează toată problema duhului anticristului leagă acest duh al anticristului de negarea faptului că Isus a venit în trup. Şi aceasta însemna pentru Ioan şi pentru scriitorii Noului Testament că oricine nega adevărata încarnare a lui Dumnezeu şi adevărata umanitate a lui Isus era din anticrist. Din moment ce Noul Testament subliniază atât de mult realitatea naturii umane a lui Isus, la fel şi cei ce au constituit acest document mărturisesc ceea ce este comun istoriei creştine şi creştinătăţii ortodoxe clasice în afirmaţia sa despre divinitatea şi umanitatea lui Cristos. Ne amintim că în articolul cinci ni s-a spus că Isus Cristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Şi aceasta este pentru că El, singur, este Cel ce poartă două naturi: o natură divină şi o natură umană.

Tradus de Cristian Coţovan

Isus: Singurul Mântuitor

R. C. Sproul


Continuăm acum cu expunerea documentului elaborat de liderii evanghelici într-un efort de a reinstaura unitatea între evanghelici în ceea ce priveşte semnificaţia Evangheliei. Şi privim la articolele de afirmaţie şi negaţie. Astăzi am ajuns la articolul patru.

Afirmăm că Isus Cristos este singura cale pentru mântuire, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi omenire.

Negăm faptul că cineva poate fi mântuit în orice alt fel decât prin Isus Cristos şi Evanghelia Sa. Biblia nu oferă nicio speranţă ca închinătorii sinceri ai altor religii să fie mântuiţi fără credinţă personală în Isus Cristos.

Nu-mi pot imagina o afirmaţie care s-ar confrunta cu mai multă rezistenţă din partea publicului american decât aceasta, pentru că este atât de îngustă şi absolut ne-americană. Drept vorbind, ea înfige un topor la rădăcina pluralismului şi a relativismului. Am fost luaţi cu asalt de ideea că nu contează ceea ce crezi atâta timp cât eşti sincer. Şi că ar exista mai multe căi ce conduc spre cer, iar Dumnezeu nu este atât de îngust încât să ceară o supunere strictă faţă de o cale şi un mijlocitor anume.
Dar, bineînţeles, la acest punct autorii documentului nu încearcă să-şi declare propriul fanatism sau propria îngustime, ci încearcă să fie credincioşi învăţăturii clare a Bibliei şi, nu în ultimul rând, învăţăturii lui Isus Însuşi, care le-a spus ucenicilor Săi: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” O altă referinţă din Noul Testament, vitală pentru înţelegerea acestei afirmaţii (că Isus Cristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi omenire), se află în prima scrisoare a lui Pavel către Timotei, în capitolul 2, versetul cinci:

„Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită.”

Aici apostolul afirmă unicitatea lui Cristos. Şi termenii acestei unicităţi, menţionaţi în mod special în acest text, se concentrează asupra rolului lui Cristos ca mijlocitor. Există puţină ambiguitate în acest text în ceea ce priveşte declaraţia apostolului când spune că există un mijlocitor între Dumnezeu şi omenire – omul Isus Cristos. Ceea ce este ciudat în legătură cu această declaraţie este că pe întreg parcursul istoriei biblice, în special în Vechiul Testament, sunt menţionaţi câţiva oameni care au avut un rol de mijlocitor. Un mijlocitor este unul care „stă la mijloc”, cineva care stă la mijloc între două părţi/persoane, de obicei între două părţi ce sunt înstrăinate sau sunt implicate într-o anume dispută. Vechiul Testament, de exemplu, îl priveşte pe Moise drept mijlocitorul vechiului legământ. El reprezenta poporul Israel în discuţiile sale cu Dumnezeu şi el era de asemenea purtătorul de cuvânt al poporului. În perioada vechi-testamentară profeţii aveau o funcţie de mijlocire, erau mesagerii lui Dumnezeu pentru oameni. Ei stăteau între oameni şi Dumnezeu; şi astfel Dumnezeu vorbea şi Se descoperea profeţilor. În calitate de intermediari profeţii le spuneau oamenilor: „Astfel vorbeşte Domnul.” De asemenea, şi preoţii Israelului, în preoţia aaronică vechi-testamentară, au avut rolul de intermediari prin faptul că vorbeau cu Dumnezeu pentru oameni. Ei erau mijlocitori pentru popor. Chiar şi împăratul Israelului era văzut ca un fel de mediator, pentru că el nu domnea prin puterea proprie, ci acesta era privit ca reprezentantul lui Dumnezeu în faţa oamenilor. Şi de aceea el era responsabil înaintea lui Dumnezeu de domnia sa în dreptate, conform legii împăraţilor în Vechiul Testament.

Deci, de ce spune apostolul Pavel că este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni – omul Isus Cristos? Ei bine, el nu ne spune de ce, deci trebuie să ghicesc şi să speculez. Un lucru pe care l-am putea spune în acest moment este că depinde de însemnătatea cuvântului „este.” Şi că el vorbeşte la timpul prezent. Şi poate că tot ce are în vedere apostolul aici este că la momentul când scrie, este numai un mijlocitor existent, şi anume Isus, pentru că toţi ceilalţi oameni sunt predecesori din timpurile vechi. Dar mă îndoiesc foarte mult că aceasta avea în vedere Pavel. Cred că noi trebuie să înţelegem unicitatea slujbei lui Cristos de mijlocitor prin prisma rolului de mediere pe care L-a avut şi care a fost, într-adevăr, absolut unic. Şi această unicitate nu stă numai în lucrarea Sa de mijlocire, ci în lucrarea Sa de mijlocire datorită persoanei Sale; Isus Cristos şi numai Isus Cristos a fost „Dumnezeu om”, Dumnezeu încarnat, Dumnezeu cu noi. Şi astfel, ceea ce face Dumnezeu pentru a aduce împăcare şi răscumpărare între părţile înstrăinate – Dumnezeu şi omenire – este că Dumnezeu ia asupra Lui Însuşi forma unei fiinţe umane. Şi în omul Cristos, Cristos stă în mijloc pentru a aduce reconcilierea între oameni şi Tatăl Său. Şi în această lucrare de mijlocire, în special lucrarea de ispăşire, Cristos şi numai Cristos are calificările să facă ceea ce este necesar în ultimă instanţă pentru a aduce împăcarea.
Ne amintim de Sfântul Anselm la începuturile istoriei Bisericii, care a scris o cărticică în limba latină intitulată „Cur Deus Homo”, care înseamnă „De ce a devenit Dumnezeu Om?” şi în care Anselm a explicat în detaliu de ce a fost necesar pentru mântuirea noastră ca mijlocitorul nostru să fie o persoană ce poseda şi divinitate şi umanitate.

Ce face credinţa creştină unică şi diferită de toate celelalte religii ale lumii? Răspunsul este simplu. Este Cristos. Nimeni nu mai are un mijlocitor divin şi uman. Nicio altă religie nu are o ispăşire care poate acoperi ruptura dintre Dumnezeu şi om. Niciun alt conducător al lumii sau lider religios nu a înviat vreodată din morţi. Confucius a avut înţelepciune dar el a murit. Mahomed este mort. Buda este mort. Şi aşa mai departe. Numai Cristos a avut puterea de a împăca Dumnezeu şi omul. Şi una dintre celelalte calităţi pe care El le-a avut spre deosebire de toţi ceilalţi a fost lipsa de păcat, la care ne vom referi mai târziu în acest document.
Din nou, motivul afirmaţiei că Isus Cristos este singura cale de mântuire este pentru că numai El, în persoana Sa, are calităţile necesare pentru înfăptuirea acestei lucrări de mijlocire, ce trebuie împlinită pentru a aduce împăcarea.

Din nou, au fost persoane care m-au întrebat: „De ce este Dumnezeu atât de îngust încât să ofere un singur mântuitor?” Întrebarea care se pune este: De ce ne-ar oferi Dumnezeu un mântuitor? De ce nu ne-ar condamna pur şi simplu şi de ce nu Şi-ar exercita dreptatea dându-ne ceea ce merităm? De ce trece Dumnezeu prin toată osteneala, în adâncimile şi bogăţiile harului Său, pentru a ne da un mijlocitor care va sta în locul nostru, care va primi judecata pe care o merităm şi care ne va da neprihănirea de care avem nevoie aşa de disperat? De ce nu are doi sau trei, nu ştiu. Dar ceea ce este uimitor pentru mine e că El s-a deranjat să o facă. Şi cred că oamenii trebuie să fie atenţi, în special creştinii care ignoră cam uşor unicitatea lui Cristos spunând „Păi, ştii, nu contează ce crezi. Poţi să crezi în această religie sau în cealaltă” şi aşa mai departe. Dumnezeu este gelos pentru Fiul Său. Isus este singurul Său Fiu preaiubit. În Noul Testament Dumnezeu vorbeşte de trei ori aşa încât să fie auzit. Şi în fiecare din aceste ocazii El anunţă din cer câte ceva referitor la identitatea Fiului Său. „Acesta este Fiul Meu, de El să ascultaţi.” Şi dacă oamenii substituie poziţia pe care I-a dat-o Dumnezeu lui Cristos din veşnicie, în care El singur este vrednic să primească slavă şi cinste, stăpânire şi putere şi dacă Dumnezeu le declară tuturor oamenilor de pretutindeni să accepte şi să-L onoreze pe Cristos, Dumnezeu nu va accepta un locţiitor. Iar tu spui: „Ei bine, nu contează. Eu pot să-l urmez şi pe Buda”, care de fapt a fost un ateu. În orice caz, problema aici este de natură biblică şi are de-a face cu singurul Dumnezeu adevărat. Observaţi că atunci când Pavel afirmă că există un singur mijlocitor, el prefaţează aceasta spunând că este numai un singur Dumnezeu. Şi aceeaşi unicitate a fost declarată de-a lungul Vechiului Testament, unde Dumnezeu a dezaprobat cu fermitate idolatria. Şi chiar prima poruncă a fost o poruncă de exclusivitate: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” Şi închinarea la Baal, închinarea la Dagon, închinarea la alte deităţi păgâne nu primeşte recomandarea lui Dumnezeu ci condamnarea lui Dumnezeu. Lui nu Îi era plăcută religia falsă, ci a văzut în aceasta o răzvrătire sistematică împotriva propriei Sale glorii.
Şi astfel Pavel pune toate acestea la un loc. Există numai un singur Dumnezeu şi Dumnezeu are doar un Fiu. Şi există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi omenire. Acum, aceasta este foarte dificil de acceptat pentru oamenii care au fost scufundaţi în pluralism. Dar ei vor trebui să se certe cu Cristos şi cu apostolii Săi asupra acestei probleme. Biblia nu oferă nicio speranţă închinătorilor sinceri ai altor religii că vor fi mântuiţi fără credinţă personală în Isus Cristos.

Printre cei care practică alte religii ale lumii există oameni care cred că pot fi mântuiţi de Cristos argumentând că ei, de fapt, se închină Lui în ignoranţă dând închinarea lor la ceva sau cineva. Şi oricui este închinător sincer, sau religios sincer, Dumnezeu îi va aplica beneficiile lucrării lui Cristos. Ceea ce afirmă de fapt această negaţie este: „Nu, nu numai că Cristos este necesar, ci credinţa personală în Cristos este necesară ca o obligaţie că Dumnezeu conduce lumea”. Pavel, când le-a vorbit grecilor în mijlocul Areopagului, a spus: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască…” Şi apoi continuă spunând: „că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.” Deci, există cerinţa universală ca oamenii să profeseze credinţa în Cristos.

Haideţi să privim, acum, la articolul cinci.

Afirmăm că Biserica este condusă de Dumnezeu şi are astfel obligaţia divină de a predica Evanghelia fiecărei persoane.

Negăm faptul că o clasă sau un grup specific de persoane, oricare ar fi identitatea sa etnică sau culturală, pot fi ignorate sau trecute cu vederea în predicarea Evangheliei. Intenţia lui Dumnezeu este o Biserică globală alcătuită din oameni din orice trib, limbă sau naţiune.

Partea pozitivă a articolului cinci este afirmaţia misiunii bisericii. Misiunea bisericii este definită, în analiza finală, nu de către biserică sau de către comitetul conducător al bisericii. Misiunea bisericii este definită de Domnul bisericii. Şi El defineşte misiunea noastră şi porunceşte ca biserica să se angajeze în evanghelizare. Evanghelizarea nu este niciodată o opţiune pentru biserică. Misiunile nu sunt niciodată o opţiune pentru biserică, dacă biserica este supusă Domnului şi capului bisericii. Pentru că bisericii i se porunceşte să predice Evanghelia fiecărei persoane.

Unul dintre marile scandaluri din istoria creştinătăţii este împotrivirea cu care biserica a răspuns la această poruncă. Rămân încă multe, multe milioane de oameni în această lume care nu au auzit niciodată de Isus Cristos. De fapt, în ziua de astăzi, în timp ce vă vorbesc, se stabileşte un record. Astăzi, vor muri mai mulţi oameni pe planeta pământ fără să fi auzit vreodată de Isus Cristos decât au murit în orice altă zi din istoria omenirii. Şi recordul pe care îl stabilim astăzi îl întrece pe cel care a fost stabilit ieri. Şi recordul pe care îl stabilim astăzi va fi întrecut mâine. Pentru că noi suntem în punctul în care creşterea populaţiei şi explozia extinderii populaţiei lumii se accelerează într-un ritm mai rapid decât face faţă iniţiativa misionară a bisericii. Şi noi pur şi simplu nu am îndeplinit „marea trimitere”. Nu am făcut ceea ce suntem obligaţi, ca şi biserică, să facem. Pentru că ni se porunceşte să ne asigurăm că Evanghelia este predicată fiecărei persoane.

Găsesc interesantă negaţia. „Negăm că vreo clasă sau grup specific, indiferent de identitatea sa culturală sau etnică, pot fi ignorate sau trecute cu vederea în predicarea Evangheliei…” Ce înseamnă aceasta? Noi cunoaştem expresia „Cine se seamănă se adună.” Istoricii sociali, sociologii, antropologii au observat că există o anume identitate socio-economică a fiecărei denominaţiuni protestante din America. Denominaţiunile noastre nu urmăresc linii teologice pe cât urmăresc linii de demarcaţie socio-economică. Sau linii etnice, de cultură. Olandezii merg într-o direcţie. Germanii merg în altă direcţie. Şi aşa mai departe. Noi avem tendinţa să mergem în acea direcţie. Şi avem tendinţa să ne orientăm evanghelizarea spre oameni ca noi. Noi nu vrem să includem grupurile minoritare. Şi ceea ce spune această negaţie este că noi nu trebuie să fim exclusivişti în aceasta. Ci noi trebuie să predicăm Evanghelia la oameni din orice mediu, din orice grup etnic. Şi nu numai atât, ci din fiecare grup religios. Uneori ne implicăm în evanghelizări interculturale dar nu vrem să evanghelizăm musulmanii sau nu vrem să evanghelizăm oameni care sunt implicaţi în alte religii ale lumii, pentru că într-un fel ne imaginăm că ei trebuie excluşi din misiunea de evanghelizare a bisericii.
Nu. Porunca lui Dumnezeu pentru poporul lui Dumnezeu este să predice Evanghelia la oameni de orice limbă, fiecărei naţiuni, fiecărui trib, fiecărei persoane, fără deosebire. Aceasta este o îndatorire teribilă. Şi una în care am fost, mă tem, foarte neglijenţi în a o îndeplini.

Comentariu de încheiere

Poate astăzi ai fost în vreun fel preocupat sau tulburat sau ai simţit o alarmă când m-ai auzit vorbind în termeni atât de înguşti despre exclusivitatea lui Cristos şi a credinţei creştine. Şi dacă te regăseşti în acest caz, permite-mi să te rog simplu să te gândeşti la aceasta. Gândeşte-te la consecinţele pe care le-ar avea punerea liderilor altor religii pe aceeaşi scară sau la acelaşi nivel cu Cristos. Într-un fel, nu există o insultă mai mare decât să-L menţionăm pe Cristos în aceeaşi categorie cu Mohamed, de exemplu. Dacă, într-adevăr, Cristos este cine pretinde că este, nu există altcineva care să se apropie măcar de El. De fapt, dacă este adevărat că sunt multe căi de a ajunge la Dumnezeu, atunci aş putea trage concluzia că una din ele nu este Cristos. Pentru că nu-mi pot imagina una dintre căile spre Dumnezeu declarând lumii că El este singura cale spre Dumnezeu.
Celălalt lucru la care aş vrea să te gândeşti serios este acesta: dacă s-ar întâmpla să mori în această noapte şi să stai în faţa lui Dumnezeu spunându-i De ce ai fost atât de îngust? De ce ne-ai dat doar un Mântuitor? ce crezi că ţi-ar spune Dumnezeu? De fapt, nu-mi pot imagina vreo persoană care ar putea sta vreodată în faţa lui Dumnezeu sugerându-I că El nu a făcut destul având în vedere ceea ce a făcut pentru noi în Cristos Isus.

Tradus de Cristian Coţovan

Putere de a mântui

de R. C. Sproul


În ultima noastră sesiune am prezentat noul document pregătit cu privire la unitatea evanghelică, document ce reprezintă o celebrare a unităţii noastre, ca şi creştini evanghelici, în Evanghelie. Am menţionat că acest document include afirmaţii şi negaţii. După ce am prezentat istoria formulării acestui document, am putut, în ultima noastră sesiune, să discutăm prima afirmaţie şi prima negaţie.

Şi astăzi vreau să încep prin a privi la articolul doi al acestui document:

Afirmăm că Evanghelia este puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, în faptul că Evanghelia produce mântuire oricărui om care crede, fără deosebire. Această eficienţă a Evangheliei este prin puterea lui Dumnezeu Însuşi.

Negăm că puterea Evangheliei rezidă în elocvenţa predicatorului, în tehnica evanghelistului sau în insistenţa argumentelor raţionale.

La fel cum primul articol şi-a avut rădăcinile şi fundaţia în afirmaţia nou-testamentală că Evanghelia este a lui Dumnezeu, avându-şi originea în Dumnezeu, după cum declară Pavel în primul capitol din Romani, tot astfel şi articolul doi face o afirmaţie similară cu ceea ce declară apostolul mai târziu în primul capitol din Romani. Poate vă amintiţi că în primul capitol din Epistola către Romani începând cu versetul 14 Pavel afirmă:

14. Eu sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.
15. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.
16. Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului;
17. deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”

Şi eu cred că fiecare erudit al Noului Testament care a scris vreodată un comentariu la Epistola către Romani este de acord că aceste cuvinte citate mai sus reprezintă afirmaţia tematică a întregii epistole. În Romani Pavel nu face altceva decât să explice cititorilor săi semnificaţia şi conţinutul acestei Evanghelii prezentate în primul capitol şi cu care s-a declarat pe el însuşi dator s-o predice grecilor şi barbarilor; de asemenea a afirmat că nu îi este ruşine de Evanghelie, pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire.
Acum, veridicitatea acestui enunţ este atât de evidentă pentru creştinătatea evanghelică istorică încât ne întrebăm de ce este necesar ca cineva, la sfârşitul secolului douăzeci, să facă o astfel de afirmaţie pentru a atrage atenţia la un lucru evident. Să spui că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire este ca şi cum ai „căra apă la râu”. Tot astfel e şi în negaţie să respingi ideea că puterea de mântuire, puterea salvatoare a lui Dumnezeu stă în tehnicile evanghelistului, în elocvenţa predicatorului sau în isteţimea argumentelor raţionale.
Cred că motivul pentru care acest lucru este necesar în ziua de astăzi şi în timpul nostru este pentru că noi am devenit atât de pricepuţi în a studia tehnici de marketing, în a născoci diferite formule şi rezultatele lor previzibile şi în a ne pune speranţele în programe şi tehnici care, credem noi, vor reuşi să pună oamenii într-o stare de mântuire. Şi este atât de uşor să ne lăsăm prinşi în aceste metode încât începem să credem că puterea de a schimba vieţile oamenilor se găseşte în programele, metodele sau tehnicile noastre. Şi uneori devenim atât de captivaţi de tehnicile şi metodele noastre încât ne temem de vreo influenţă negativă a unei prezentări clare şi îndrăzneţe a Evangheliei însăşi.
Ne amintim de avertismentul lui Luther din secolul XVI – oricând Evanghelia este proclamată cu îndrăzneală şi claritate, rezultatul este conflictul. Şi chiar dacă acel conflict este manifestat de ofensiva care există în Evanghelie şi pe care mulţi oameni caută cu disperare să o evite. Noi nu dorim să aducem vreo ofensă. Noi nu dorim să pierdem membrii bisericii. Noi dorim să creştem la număr. Şi astfel, ceea ce se întâmplă de fapt este că uneori noi facem tot posibilul să obstrucţionăm Evanghelia de teamă că puterea ei de a introduce conflict în biserica noastră va avea o influenţă negativă asupra congregaţiei. Şi în acest fel, pentru a evita conflictele, ne concentrăm asupra oricărui alt lucru în afară de Evanghelie, uitând că ea este Evanghelia căreia Dumnezeu i-a dat puterea Lui şi puterea Duhului Sfânt. Deoarece chiar şi atunci când Pavel spune că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, ceea ce spune el de fapt aici este că în acest mesaj Dumnezeu a investit resursele Cerului pentru a produce rezultatul dorit al răscumpărării omenirii. Dumnezeu este Cel care împuterniceşte Evanghelia Sa. Evanghelia este cea pe care Duhul Sfânt o însoţeşte şi promite să o folosească spre a convinge lumea de păcat şi neprihănire şi spre a aduce oamenii la credinţă şi viaţă veşnică. Şi dacă noi deconectăm această putere şi căutăm să o substituim cu o altă putere umană, ratăm încă de la început întreaga misiune a bisericii. Şi astfel, avem într-adevăr nevoie să ni se reamintească faptul că această putere este eliberată prin predicarea Evangheliei, dacă dorim să vedem prezenţa puternică a lui Dumnezeu şi prezenţa puternică a Duhului Sfânt în mijlocul nostru şi în mijlocul bisericilor noastre. Şi da, vor apărea conflicte. Da, va fi împotrivire pentru unii. Dar acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru credincioşie şi pentru faptul că deschidem uşile bisericii astfel încât vântul Duhului să sufle iar puterea lui Dumnezeu să aducă oameni la mântuire.

Acum, în negaţie citim:

Negăm că puterea Evangheliei rezidă în elocvenţa predicatorului…

Mai înainte de toate, daţi-mi voie să vă reamintesc că nu este niciun păcat în elocvenţă şi nu este nimic rău în faptul că unii predicatori caută să-şi îmbunătăţească darul de vorbire în public. La cursurile noastre se petrece mult timp ajutând şi instruind predicatorii în metode corecte de discurs public şi de organizare a conţinutului predicilor lor şi aşa mai departe. Şi toate acestea sunt bune atâta timp cât nu începem să ne încredem în chestiuni de formă şi elocvenţă considerându-le energia ce alimentează eficienţa Evangheliei.

Ni se aminteşte din nou prin învăţătura lui Pavel din 1Corinteni, capitolul 1, versetul 18:

18. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.
19. Căci este scris: „VOI PRĂPĂDI ÎNŢELEPCIUNEA CELOR ÎNŢELEPŢI ŞI VOI NIMICI PRICEPEREA CELOR PRICEPUŢI.”
20. Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?
21. Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.

Şi mai târziu, în capitolul 2, apostolul declară:

1. Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită.
2. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit.
3. Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur.
4. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,
5. pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Acum, Pavel ne dă un indiciu în ce priveşte dificultatea sa în exprimare. Dar, chiar dacă menţionările din epistolele sale din Noul Testament sunt vreo indicaţie în acest sens, nimeni nu l-ar putea acuza vreodată pe apostolul Pavel că nu s-a exprimat clar şi fluent. Pavel este cu siguranţă elocvent, cel puţin în scriere. Şi Pavel manifestă cu certitudine o înţelepciune ieşită din comun; iar pătrunderea minţii sale şi forţa argumentelor raţionale sunt convingătoare. Cu toate că Pavel era considerat poate cel mai educat om din Palestina la timpul când îşi exercita lucrarea, el nu şi-a pus încrederea în aceste iscusinţe şi abilităţi omeneşti pentru a vedea efectul Evangheliei. El era convins că puterea nu stătea în îndemânarea sau tehnica lui, ci în Dumnezeu. Şi lucrurile pe care Dumnezeu le consideră înţelepte sunt deseori privite ca nebunie de către această lume. Deci, din nou, ceea ce se neagă aici nu este valoarea oratoriei sau valoarea tehnicilor evanghelistice sau valoarea argumentelor raţionale, ci puterea acestor lucruri de a produce mântuire. Din nou, întregul articol (articolul doi) îşi concentrează atenţia asupra necesităţii de a privi la Dumnezeu şi la Evanghelia Sa, dacă dorim să experimentăm putere eficientă în viaţa noastră spirituală.

Haideţi să trecem la articolul trei:

Afirmăm căEvanghelia diagnostichează condiţia umană universală ca una de revoltă păcătoasă împotriva lui Dumnezeu, care, dacă rămâne neschimbată, va duce fiecare persoană la pierzare veşnică sub condamnarea lui Dumnezeu.

Noi negăm orice respingere a decăderii naturii omeneşti sau orice declaraţie a bunătăţii prezente sau a divinităţii rasei umane.

Ei bine, dacă am sta să examinăm conţinutul Evangheliei aşa cum apare el în Noul Testament, Evanghelia este vestea bună şi ea rezumă, mai înainte de toate, persoana şi lucrarea lui Cristos; şi ea ne spune cum putem beneficia de ceea ce a făcut Cristos pentru noi, aşa după cum vom vedea. Evident, declararea condiţiei umane universale de răzvrătire păcătoasă înaintea lui Dumnezeu nu face parte din veştile bune. Deci, de ce ar conţine acest document o afirmaţie despre păcatul omenesc? Ei bine, pentru a răspunde la această întrebare l-am putea întreba mai întâi pe apostolul Pavel de ce a procedat în modul în care a făcut-o, din nou, în epistola sa către Romani. După ce prezintă Evanghelia în capitolul întâi afirmând tematic că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, după ce vorbeşte despre descoperirea acestei Evanghelii şi înainte de a lămuri conţinutul său aproape că deviază acolo unde începe să discute, destul de mult de altfel, despre condiţia umană decăzută. În versetul 18 al capitolului întâi el spune:

18. Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşă adevărul în nelegiuirea lor.

Şi ceea ce face Pavel, începând cu versetul optsprezece din capitolul întâi şi până la începutul capitolului trei, este că el pune fundaţia pentru necesitatea Evangheliei. Observaţi că această afirmaţie spune că Evanghelia diagnostichează, implicit, condiţia umană, pentru că Evanghelia nu este altceva decât un remediu, este tratamentul pentru maladia ce ne ţine în această ruină. Orice medic, mai înainte de a vindeca o boală sau de a lucra la aceasta, va începe lucrarea de diagnosticare, pentru a cunoaşte, prin examinarea sa, care este condiţia pacientului său. Şi astfel, fundalul pe baza căruia cineva urmează să audă Evanghelia ca veste bună, este ca mai întâi să înţeleagă veştile rele. Să înţeleagă de ce avem nevoie în primul rând de Evanghelie.
În biserica noastră, în fiecare dimineaţă de duminică avem o secţiune din slujbă în care citim o poruncă din Decalog urmată de o expunere a sa din Catehismul Heidelberg şi apoi o rugăciune de mărturisire a încălcării acelei porunci specifice. Şi eu explic congregaţiei că motivul pentru care ne concentrăm atenţia la lege este pentru că legea ne conduce la Evanghelie. Şi până când nu înţelegem legea, faptul că am încălcat legea şi că suntem sub acuzarea sa şi expuşi judecăţii lui Dumnezeu pentru că am încălcat legea, nu este nicio valoare în veştile Evangheliei. Mulţi oameni din ziua de astăzi aud Evanghelia şi spun: „Şi ce?” Aceasta se întâmplă deoarece ei sunt complet insensibili faţă de situaţia primejdioasă în care se găsesc ca şi rebeli în faţa lui Dumnezeu. Chiar în centrul Evangheliei se află mesajul împăcării. Una din condiţiile absolute, una din cerinţele necesare pentru împăcare este alienarea sau înstrăinarea. Nu poţi să ai împăcare decât dacă a existat o înstrăinare iniţială ce necesită reconciliere. Şi oamenii nu devin entuziasmaţi faţă de Evanghelie astăzi pentru că ei nu cred că există o înstrăinare reală între ei şi Dumnezeu. Dar Scripturile, în special Pavel în primele trei capitolele din Romani arată că toate fiinţele umane s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Toţi au distorsionat adevărul Său. Condiţia noastră umană fundamentală ca rebeli în creaţia lui Dumnezeu este de a refuza să-L onorăm ca Dumnezeu sau să fim recunoscători. Acesta nu este un caz izolat de păcătoşi într-o stare gravă sau de criminali. Această stare este universală. Şi el îi aduce pe toţi, mai întâi pe iudei, apoi pe greci şi întreaga lume înaintea tribunalului lui Dumnezeu; şi arată că fiecare persoană este vinovată. Că nu este nimeni neprihănit, niciunul. Că nu este niciunul care să facă binele şi că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu.
Dacă nu înţelegem aceasta, nu vom înţelege niciodată cu adevărat semnificaţia Evangheliei. De ce este atât de importantă îndreptăţirea numai prin credinţă? Este importantă pentru că Dumnezeu este drept şi noi nu suntem. Şi până când nu înţelegem că Dumnezeul care guvernează cerul şi pământul este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu neprihănit, care ne va judeca potrivit dreptăţii sale desăvârşite, până când nu înţelegem pe lângă aceasta şi faptul că noi suntem nedrepţi şi că, dacă Dumnezeu ne judecă după standardul Său de dreptate, noi vom fi veşnic sub condamnarea Sa, doctrina îndreptăţirii fiind nesemnificativă sau fără importanţă. Dar dacă Dumnezeu este drept şi noi nu suntem drepţi, atunci întrebarea cum o persoană nedreaptă poate fi îndreptăţită în faţa unui Dumnezeu sfânt şi drept devine cea mai importantă întrebare cu care ne-am confruntat vreodată.
Şi astfel, negaţia articolului trei spune:

Noi negăm orice respingere a decăderii naturii omeneşti sau orice declaraţie a bunătăţii prezente sau a divinităţii rasei umane.

Gânduri de încheiere

Unul dintre cele mai înfricoşătoare lucruri pe care le-am citit în ultimii ani a fost un sondaj desfăşurat printre evanghelici, în care majoritatea intervievaţilor susţineau că sunt de acord cu afirmaţia că omul este în esenţă bun. Şi această negare fundamentală a păcatului originar şi adoptare a umanismului mă înspăimântă. Şi tu poate eşti una dintre aceste persoane care cred că, deşi nu sunt perfecte, deşi au făcut anumite lucruri greşite, totuşi, fundamental, esenţialmente, sunt bune. Dacă te bazezi pe această convingere, îţi promit, te bazezi pe o casă construită pe nisip şi eşti într-un pericol uriaş de eşec în faţa tronului de judecată al lui Dumnezeu. Poate şi mai dramatică este creşterea unei noi forme de gnosticism din zilele noastre, cu influenţa gândirii New Age, care a penetrat la scară largă până şi biserica: oamenii sunt încurajaţi să creadă că ei, într-un anume sens, sunt ei înşişi divini. Şi, bineînţeles, cei ce sunt divini nu au nevoie de Evanghelie. Ei nu au nevoie de răscumpărarea lui Cristos. Pentru că, dacă ei sunt deja Dumnezeu, au ieşit de sub ameninţarea judecăţii.
Dar această negare din articolul trei confirmă negarea oricărei declaraţii sau pretenţii de bunătate prezentă a oamenilor sau a divinităţii lor. Şi v-aş încuraja să reflectaţi la aceste lucruri şi să conştientizaţi că, datorită păcatului nostru, avem nevoie de Evanghelie. Eu am nevoie de Evanghelie. Tu ai nevoie de Evanghelie.

Tradus de Cristian Coţovan

Patriarhul Iov, „crestinul”, s-a pocait doar cand l-a vazut pe Dumnezeu…

Omul: este tot numai mizerie la naştere, are durere în viaţă şi face necaz la moarte.

Viaţa-i scurtă şi plină de băşici. Maximă a negrilor americani.


Pentru o vreme vom lua la rând fiecare carte a Vechiului Testament. Pentru fiecare din ea voi pregăti un studiu general al cărţii în care vom afla, cine a scris-o, de ce a fost scrisă, perioada când a fost scrisă, şi cui a fost scrisă, şi de asemenea, care sunt principalele teme teologice şi învăţături ale ei. În felul acesta, sper să ajungem să ne dezvoltăm teologia noastră şi să ne completăm cunoaşterea noastră biblică generală. De asemenea, atunci când în mod normal citim aceste cărţi, având aceste studii să înţelegem despre ce vorbeşte autorul, ce forme literare foloseşte şi în ce vremuri i-a vorbit Dumnezeu.

Din rândul literaturii poetice a Bibliei face parte şi cartea Iov.

Aşa sună de multe ori filozofia pesimistă şi fatalistă a oamenilor care nu înţeleg rostul suferinţei şi a necazurilor în viaţă. Ei se resemnează în ateism, fatalism şi pesimism. Aţi observat că după acest secol în care oamenii au experimentat tot felul de ideologii (comunism, nazism, capitalism, etc.), sentimentul predominant este dezgustul faţă de tot. Lehamitea! Suferinţa omului nu s-a micşorat, societatea ideală nu s-a instaurat şi fericirea rămâne un vis…
Aţi citit vreun editorial al ziarelor româneşti numit aşa? Eu am citit mai multe.

Însă cartea iov este de un optimism supranatural!
Cred că putem spune despre această carte că prescrie un optimism supranatural, dacă nici asemenea catastrofe ca cele din viaţa lui Iov nupot/reuşesc să facă viaţa pe acest pământ să nu aibe sens!

Valoare literară
Mulţi autori şi critici literari seculari recunosc valoarea literară a cărţii Iov. Deşi nu este scrisă în rima şi metrul vestic ci în stilul poeziei evreieşti, cartea Iov este recunoscută ca fiind una dintre cele mai magnifice piese dramatice ale lumii. Fără probleme poate fi aşezată alături de Iliada lui Homer, sau de scrierile lui Shakespeare…

Cartea răspunde la întrebări vitale ale existenţei omeneşti
Iov este cea mai străveche lucrare care se adresează veşnicei şi tulburătoarei chestiuni a răului şi a suferinţei omeneşti. Ea răspunde în mod inspirat de Duhul Sfânt la întrebări de felul:

Cum a putut un Dumnezeu aşa de bun să creeze o lume atât de rea?
De ce să facem binele?
De ce să nu facem răul ca să iasă binele din el? Un ecou al unor întrebări pe care şi apostolul Pavel le-a repetat şi pe care le-a combătut retoric.
De ce suferă unii oameni drepţi şi de ce răul trece uneori nepedepsit?
Cum se explică aceste lucruri în lumina existenţei unui Dumnezeu drept, sfânt şi iubitor?
Îi pasă cu adevărat lui Dumnezeu de cei ce-i aparţin şi îi ocroteşte?
Sunt necazurile şi suferinţele un semn că cel ce le îndură a păcătuit?
Dacă Dumnezeu este bun de ce îngăduie ca cel nevinovat să sufere?

(un citat dintr-un film: „lumea aceasta nu este un loc drept şi cinstit pentru toată lumea”; sau din altul: „dar toţi avem dreptul la fericire!”)

Iov este prima dintre cărţile poetice ale Bibliei, printre care se mai includ Psalmii, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, şi Plângerile lui Ieremia. Se poate numi aşa datorită formei literaturii conţinute în ea fără să sugereze că ar fi imaginară sau capricioasă„Muza” autorului este Duhul Sfânt!Faptul că are o formă poetică nu înseamnă că poezia lui Iov este şi ritmică. Poezia evreiască se caracterizează prin repetarea unei idei, mijloc literar care se numeşte paralelism.

Autorul cărţii
Următorii autori au fost sugeraţi: Moise, Ezra, Solomon, Iov, şi Elihu. Elihu, spune texanul Vernon McGee pare cel mai probabil (32:16).

Excluderea lui Iov. Mesajul ei este bazat pe ignoranţa caracterului principal a evenimentelor ce se petreceau în viaţa lui, de aceea este îndoielnic că ar fi Iov.
Necunoaşterea de către Iov a evenimentelor petrecute în cer şi care erau în legătură cu necazul său îi face pe unii să spună că Iov nu poate să fie cel ce-a scris această carte. Probabil că au dreptate!

Dacă nu Iov atunci cine?
Moise? Tradiţia evreiască îl sugerează pe Moise ca autor devreme ce ţara lui Uţ era învecinată cu deşertul Madianului unde Moise a trăit timp de 40 de ani, exilat fiind acolo de Dumnezeu după uciderea egipteanului. Se presupune astfel că el s-a întors din acel exil aducând această carte cu el. Unii spun că această carte provine din colecţia „mineană” de scrieri arabe.

Solomon?
Datorită asemănărilor de stil şi conţinut unii spun că este posibil ca el să o fi scris în mod asemănător modului în care Moise a scris despre Adam şi Eva. Adică, printr-un act de inspiraţie specială din partea lui Dumnezeu. E greu de spus dacă aşa este.

Data scrierii cărţii
Este scrisă în timpul perioadei patriarhale şi înaintea Exodului deoarece nu există nici o referire la legea lui Moise, sau la vreunul din evenimentele petrecute cu aceea ocazie. Iată în continuare argumentele care plasează cartea Iov în perioada patriarhală şi poate cea mai veche carte a Bibliei:

1. Lungimea vieţii lui Iov (Iov 42:16) – de aprox. 200 de ani lucru care se potriveşte perioadei patriarhale (Avraam a trăit 175 de ani
2. Unitatea socială era familia patriarhală
3. Iov s-a purtat ca un mare preot în familia lui (1:4,5)
4. Caldeeni care i-au ucis servitorii (1:17) erau nomazi ce încă nu deveniseră locuitori ai oraşelor.
5. Averea lui Iov este evaluată mai degrabă în turme decât în aur şi argint (1:3; 42:12)
6. Elifaz, temanitul este urmaş al celui mai vârstnic fiu al lui Esau (Gen.36:10,11)
7. Tăcere asupra legămintelor lui Dumnezeu cu Avraam, asupra legii lui Moise şi a exodului israeliţilor.

De partea cealaltă Iov pare să ştie de Adam (31:33 dacă mi-am ascuns fărădelegile, ca oamenii, şi mi-am închis nelegiuirile în sân) şi despre potop (12:15 El opreşte apele şi totul se usucă; El le dă drumul, şi pustiesc pământul)

Concluzie: Toate aceste aspecte luate împreună par să plaseze evenimentele din ea la puţină vreme după turnul Babel (Gen.11:1-9), dar înainte de Avraam.

Locul acţiunii
Ştim că ţara UŢ se găsea undeva în Orientul Mijlociu, dar nu mai mult de atât. Istoricul evreu, Iosifus Flavius ne oferă o imagine a posibilei localizări a Uzului, însă conform Genezei 22:21, întâiul născut al lui Nahor, fratele lui Avraam, se numea Uţ. El este fondatorul anticului oraş al Damascului. Poate că Iov a trăit undeva în deşertul sirian (arab) acolo unde Domnul l-a trimis şi pe Pavel pentru o vreme (Gal.1:17).

Scopul scrierii cărţii
Această carte pare a fi scrisă pentru a răspunde şi a explica unele dintre cele mai chinuitoare întrebări ale umanităţii.

1. de ce suferă cei nevinovaţi?
2. a demasca ocările aduse de diavol celor ce cred în Dumnezeu
3. pentru a-i arăta lui Iov aşa cum este într-adevăr
4. pentru a-i învăţa pe sfinţi răbdarea
5. pentru a învăţa nevoia de pocăinţă …dacă până şi cei neprihăniţi suferă!
6. Subliniază suveranitatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor omului.

Oamenii trebuie să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu pentru simplul fapt că El este Dumnezeu!
Cartea lui Iov este o profundă analiză filozofică a problemei răului şi nu putem decât să recunoaştem inspiraţia ei când ne spune că nu este nici unul bun, nici unul măcar, nici chiar nevinovatul Iov, ci toţi suferă de lipsa bunătăţii.

Dumnezeu a ales cel mai bun om care a trăit vreodată (desigur cu excepţia Domnului Hristos) pentru a accentua nevoia tuturora de a se pocăi. În schimb, noi oamenii alegem pe cei mai răi pentru a arăta nevoia de a se pocăi. Argumentul lui Dumnezeu este evident mai puternic dacă trebuie să se pocăiască şi cei care sunt neprihăniţi după părerea noastră (sau, în ochii noştri).

Manase, un rege foarte rău, a trebuit să se pocăiască, spunem noi. Saul din Tars, un ucigaş al creştinilor şi un viguros oponent al bisericii, a trebuit să se pocăiască. Sf. Francisc de Asissi, un nobil stricat, a trebuit şi el să se pocăiască… şi aşa mai departe, dar Dumnezeu ne spune prin cartea lui Iov că Iov un om absolut nevinovat şi bun după toate standardele omeneşti, a trebuit să se pocăiască! L-a ales pe un om bun pentru a demonstra că neprihănirea de sine nu aduce mântuirea:

Iov 42:5 ,,Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”

Aceasta este diferenţa! Iov o exprimă foarte răspicat: este una să auzi de El şi alta să ajungi să-l cunoşti personal! Cei ce doar aud de El, nu simt nevoia să se pocăiască, iar de aceia sunt pline bisericile. Dar, cei care ajung să fie faţă-n faţă cu El, fie printr-un necaz, fie printr-o împrejurarea dramatică a vieţii şi mai ales prin descoperirea de sine a păcătoşeniei personale, aceia recunosc că trebuie să se pocăiască pentru că acum nu se mai judecă prin comparaţie cu un om, ci cu Dumnezeu! Cei ce-l descoperă pe El, se scârbesc de ei înşişi. Cei ce doar aud de El, dar nu-l cunosc personal, se iubesc pe sine. Aceasta este însăşi diferenţa între un credincios adevărat şi unul închipuit!

O schiţă a cărţii

Partea de proză: capitolele 1,2

Scena I: În ţara lui Uz prosperitatea şi liniştea lui Iov 1:1-5
Scena II: În ceruri ocara pe care Satana o aduce împotriva lui Iov, înaintea lui Dumnezeu 1:6-12
Scena III: În ţara lui Uz pierderea copiilor săi şi a tuturor bogăţiilor 1:13-22
Scena IV: În ceruri Dumnezeu şi satana 2:1-6
Scena V: În ţara lui Uz Iov îşi pierde sănătatea şi sprijinul soţiei lui 2:7-10

Partea de poezie: capitolele 2:11-42:6 Secţiunea de poezie a cărţii reprezintă o întrecere în argumente, o dispută ideologică între Iov şi cei trei prieteni ai lui. O dezbatere aprinsă era în aceea vreme ca un meci de fotbal din zilele noastre.

Scena VI: la groapa de gunoi a cetăţii

1. Iov nu mai este înţeles de prietenii săi 2:11-13
2. Iov contra Elifaz, Bildad, Ţofar 3:1-32:1
3. Iov în dispută cu Elihu 32:2-37:24

Scena VII: Disputa dintre Domnul şi Iov 38:1-42:6

Încheierea în proză: capitolele 42:7-17

Scena VIII: În ţara Uz – Binecuvântarea îndoită (dublă) a lui Iov cu zile, familie, copiii şi bogăţii.

Vedem în această carte încercarea disperată a prietenilor lui Iov, şi uneori a lui Iov însuşi de a explica suferinţa dintr-o perspectivă strict pământească şi omenească. Nu se explică! Pentru a înţelege această problemă avem nevoie să-l luăm în considerare pe Dumnezeu. Într-adevăr vedem că explicaţia nu intervine până ce Iov nu se „resemnează” în credinţa că Dumnezeu ştie mai bine ce face. Faptul că Dumnezeu a răsplătit credinţa lui Iov este mesajul culminant al cărţii.

Iov ne spune că omul nu este pierdut şi fără speranţă în faţa răului şi a suferinţei. Are planul spiritual care să-l ajute să-l înţeleagă!

Cine este Iov?
Ca şi alte cărţi din Biblie, cartea lui Iov poartă numele principalului ei caracter. Numele lui pare că este derivat din cuvântul evreiesc „persecuţie”, astfel însemnând „cel persecutat”, sau s-ar putea să provină din cuvântul arăbesc „a se pocăi”, însemnând atunci „pocăitul”. Cartea dezvăluie o perioadă din viaţa acestui personaj străvechi în care acesta a fost pus la încercare în credinţa lui şi în care caracterul drept al lui Dumnezeu a fost revelat.

Autori ai Noului Testament îl citează direct pe Iov de vreo două ori:

Rom.11:34 Şi în adevăr, ,,cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?
1Cor.3:19 Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: ,,El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.”

Iov – o persoană istorică
Secţiunea de proză a cărţii Iov descrie o gigantică dramă care se desfăşoară în cer şi pe pământ. Din această pricină unii ar privi-o ca ficţiune. Dar, Ezechiel (14:14) şi Iacov (5:11) ne arată că Iov a fost o persoană reală şi istorică ce a trăit cu adevărat. Nu este un personaj mitic sau imaginar creat, chipurile, pentru a evidenţia glorioasele calităţi ale Dumnezeului lui Israel. Dar dacă el a trăit cu adevărat şi aceste lucruri s-au petrecut întocmai atunci Iov este o carte inspirată de Duhul Sfânt.

Ezechiel 14:13-14 ,,Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, – dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimete foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele, chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul, Dumnezeu.”
Iacov 5:11 Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.

Vrei aventură şi schimbări radicale de situaţie, sau „happy end”? Nu merge la cinema, studiază Iov! Este o adevărată odisee!

Rezumatul

Povestea începe cu un foarte prosper şi respectat om din vechime care pe durata unei singure zile este distrus. Ceea ce i s-a întâmplat lui Iov ar trebui să-i trezească la realitate pe cei ce cred că sunt bogaţi în ochii lumii. El a pierdut tot ce a avut, inclusiv pe cei zece copii ai săi, într-o singură zi. Cu toate acestea, spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi (într-o asemenea situaţie), el refuză să-l blameze/învinovăţească pe Dumnezeu pentru necazurile sale.

Nu este interesant oare că indivizi care nu aveau nimic în comun cu Dumnezeu de îndată ce-i loveşte necazul îşi amintesc de El, chiar dacă uneori pentru a-l blestema şi învinovăţi pentru soarta lor nedreaptă? Că unii dintre cei care nu s-au gândit niciodată să i se închine şi să-l recunoască ca stăpân al vieţilor lor, de îndată ce vine suferinţa în vieţile lor reacţionează asemenea mustangilor sălbatici pe care se vrea să se pună şaua. Mulţi se pare că au teologie greşită a lui Dumnezeu, dar şi mai mulţi nu au nici o teologie a suferinţei !

„Dumnezeu este mult mai interesat de sfinţirea noastră decât de confortul nostru!”

În plus, mai târziu Iov este lovit şi de o boală teribilă şi suferă dureri cumplite multă vreme. După aceea, în trei serii de dialoguri nişte prieteni, Elifaz, Bildad şi Ţofar, veniţi iniţial să-l mângâie încep mai târziu să-l critice nemilos conform unor şabloane religioase curente atunci şi curente astăzi. Ei erau siguri că toate aceste suferinţe îngrozitoare ale lui Iov sunt cauzate de păcatele lui. În mod simplist ei susţin că suferinţa este rezultatul numai al păcatului.

De aceea, dacă Iov s-ar pocăi doar de păcatele sale totul va fi bine din nou. Însă Iov a ştiut mai bine. El ştia bine că nu merita această pretinsă pedeapsă crudă, dar totuşi nu putea să înţeleagă de ce a îngăduit Dumnezeu ca aşa ceva să i întâmple lui. De aceea, Iov părea confruntat cu dilema ori că Dumnezeu îl tratează nedrept, sau că există o altă explicaţie care îi este necunoscută lui. În final, s-a plecat în faţa Necunoscutului, care i s-a făcut cunoscut chiar prin intermediul necazurilor pe care le-a îndurat.

A dorit să-şi recapete onoarea pe care a avut-o odată ca şi om bun şi cu îndrăzneală l-a pus la încercare pe Dumnezeu să-l lase să-şi apere cauza înaintea Lui (vezi, capitolele 29-31). S-a încăpăţânat să creadă că în cele din urmă va fi dovedit nevinovat. Ceea ce este remarcabil este că în ciuda încercării şi a dilemei cu care se confruntă, Iov nu îşi pierde încrederea în (caracterul lui) Dumnezeu.

Elihu

Apare un alt prieten al lui Iov, Elihu (Iov 32:1-37:24), care declară că necazurile uneori vin de la Dumnezeu pentru a-i purifica pe cei drepţi şi că acestea nu indică deloc că Dumnezeu ar fi rău, şi nu ne-ar iubi. Ele pot fi chiar o metodă folosită de El pentru a ne aduce înapoi la El, aşa cum un tată îşi pedepseşte copiii. Uneori suferinţa ne învaţă în neprihănire şi ne împiedică de la a păcătui.

„Un mare semn de maturitate este când înveţi nu doar din suferinţele şi greşelile tale, ci din ale altora „.

Ilustraţie : Revistele mele …
Uneori când mintea mi se rătăcea şi privea cu uşurinţă păcatul îmi cădea în mână o revistă Newsweek cu poze ale anului. Văzând gropile comune din Kosovo, cadavrele de sub dărâmăturile clădirilor căzute la cutremurele din Turcia, etc. îmi pierea cheful de prostii! Este limpede că răul şi suferinţa au un caracter instructiv pentru sufletul regenerat.

Cel ce vede nenorocirea altora îşi consideră propria lui nenorocire drept uşoară.Proverb arab

Elihu oferă sfaturi evlavioase prin care îl avertizează pe Iov să nu-l pună la îndoială pe Dumnezeu sau să-l acuze. (de premeditarea necazurilor sale, ceea ce Carl Jung face!) Îl mai îndeamnă de asemenea să se supună smerit voii lui Dumnezeu.

După aceea, în cap. 38-41 Dumnezeu ia cuvântul după ce iniţial a ales în înţelepciunea şi suveranitatea Lui să nu răspundă întrebărilor lui Iov. În schimb îl copleşeşte pe Iov cu o imagine panoramică (deci, de ansamblu) a puterii Sale creatoare şi a înţelepciunii Sale.

În final Dumnezeu îi mustră pe prietenii lui Iov pentru că nu au înţeles adevăratul sens al suferinţelor lui Iov:

7 După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: ,,Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.
8 Luaţi acum şapte viţei şi şapte berbeci, duceţi-vă la robul Meu Iov, şi aduceţi o ardere de tot pentru voi. Robul Meu Iov să se roage pentru voi, şi numai în vederea lui nu vă voi face după nebunia voastră; căci n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.”
9 Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama s-au dus şi au făcut cum le spusese Domnul. Şi Domnul a ascultat rugăciunea lui Iov.

Iov de asemenea este complet smerit şi se simte nepriceput în ignoranţa lui (întrebările pe care le-a pus) (Iov 42:1-6)

1 Iov a răspuns Domnului, şi a zis:
2 ,,Ştiu că Tu poţi totul, şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”. –
3 ,,Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” -,,Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, cari sînt mai pe sus de mine şi pe cari nu le pricep.” –
4 ,,Ascultă-Mă, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” –
5 ,,Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6 De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”

În cele din urmă Dumnezeu l-a binecuvântat îndoit pe Iov cu tot ce avuse.

Concluzia rezumatului
Înţelegem noi mai bine decât prietenii lui Iov enigmele vieţii acesteia?Dacă am face-o am avea un avantaj considerabil faţă de restul lumii, dar încă nu am fi socotiţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu.

Le înţelegem măcar ca Iov? Ar fi speranţă atunci să ne înveţe Dumnezeu ce este înţelepciunea adevărată şi de ce există rău şi suferinţă pe lume.

Nici noi nu am cerut să ne năştem în această lume şi suntem la fel de consternaţi de cât de bine o duc cei răi şi de cât de multe sunt nenorocirile care se abat asupra celor buni. Sper ca privind măcar la Isus să înţelegem dilemele vieţii ceva mai bine. El de asemenea a suferit enorm şi a fost judecat şi condamnat pe nedrept. Cu toate acestea El a ieşit biruitor pentru că a fost voia lui Dumnezeu ca unul Singur să sufere pentru cei mulţi. Putem atunci să vedem cum toate lucrurile lucrează împreună spre binele acelora care îl iubesc pe Dumnezeu! (Rom.8:28)

Încă odată, cartea lui Iov oferă răspunsuri la problema răului şi a suferinţei celor nevinovaţi. Să privim la ele.

Uneori Iov pare să întrevadă motivul suferinţelor sale:
Iov 5:17 Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.

Ca şi copil al lui este într-adevăr „ferice” de un om care este corectat de Dumnezeu prin intermediul necazurilor.

Sfinţirea un motiv al suferinţei
Iov 23:10 Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul.

Eu cred că necazurile noastre repetate nu cad asupra noastră asemenea trăsnetului asupra unui copac putred, distrugându-l şi mai mult, ci mai degrabă asemenea loviturilor unui sculptor ilustru asupra blocului de marmură în care va lua formă o imagine a frumuseţii şi splendorii. Dacă prezenţa divină se face simţită, nici o soartă nu este rea. Dacă îi voi vedea mâna, nici o întâmplare va veni ca o surpriză.

Ce face o bucată de pământ să devină un diamant nepreţuit? Presiunea şi fricţiunea.

„La fel cum o piatră nestemată nu este şlefuită decât prin frecare, tot aşa un om nu este făcut desăvârşit decât prin încercări.” Proverb chinez

Un alt motiv al suferinţei şi necazului să învăţăm să mângâiem (Ce spunem, de pildă, la cimitir? Nu ştim ce să le spunem oamenilor şi ori dăm cu bâta-n baltă, ori folosim clişee fără noimă încercând să-i mângâiem în pierderile lor!)

Apoi, la rândul nostru nu suntem mângâiaţi.

Prin anul 1835 un om s-a dus să vadă un doctor din Florenţa, Italia. Omul acesta suferea de o profundă anxietate, de lipsă de somn şi de deprimare. Doctorul l-a examinat şi a descoperit că omul poseda o formă fizică deosebită. Nu suferea de nici o tulburare somatică. Atunci doctorul şi-a concluzionat consultaţia şi crezând că pacientul lui nu avea nevoie decât de o porţie bună de râs i-a spus: „Mergeţi la circul din oraş. Este acolo un clovn numit Grimaldi care în fiecare seară îi face pe oameni să râdă pe săturate. Ar trebui să mergeţi într-o seară la circ! Trebui să-l vedeţi pe Grimaldi! Este cel mai amuzant clovn din lume. O să râdeţi şi o să vă treacă tristeţea.”

Însă la auzul acestui sfat, omul din faţa doctorului ce părea brusc şi mai abătut, a răspuns: „Nu, nu se poate! Nu mă poate ajuta… eu sunt Grimaldi!!”

Cam aşa se întâmplă şi cu unii dintre creştinii care cunosc speranţa cerurilor, dar care nu ştiu să reacţioneze biblic când apar necazuri şi tragedii în viaţa lor. Sunt neconsolaţi şi de neconsolat, ei care ar trebui să fie în stare să-i consoleze pe alţii. Pavel este unul care a trecut prin numeroase tragedii în viaţă. Din ele a învăţat ceva. Ascultaţi-l :

2Cor.1
3 Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri,
4 care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!
5 Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere.
6 Aşa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi.
7 Şi nădejdea noastră pentru voi, este neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere.
8 În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă.
9 Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care învie morţii.

A mângâia este de asemenea o poruncă…
1Tes. 5:11 De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr.
Evrei 12:12 Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi;

Permite răul…ca să ne întoarcem la El

„Fericirea poate fi un mare blestem”

Un rabin a fost odată întrebat de un necredincios ce fel de blestem a fost pentru şarpe să i se dea să mănânce ţărâna pământului (vezi, „să mănânci ţărână”Gen.3:14) devreme ce aceasta era o mâncare foarte uşor de procurat pentru şarpe, în schimb, omul să fie condamnat să-şi mănânce pâinea prin sudoarea frunţii lui. La această întrebare înţeleptul rabin a răspuns: „Într-adevăr, omul a fost condamnat să-şi mănânce pâinea în sudoarea frunţii lui pentru ca în truda lui să-i strige după ajutor lui Dumnezeu. La fel şi femeia este condamnată să aducă pe lume copiii în necaz şi durere pentru ca în întristarea ei să plângă înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta, date fiind nevoile lor, oamenii să ia legătura cu Dumnezeu. Pe când, şarpelui Dumnezeu i-a dat tot ce-i trebuie pentru ca să nu se întoarcă niciodată la El!” „Fericirea poate fi un mare blestem!”, a mai spus înţeleptul rabin.

Ocara satanei
Ştim că toate făpturile îngereşti dau socoteală lui Dumnezeu în mod regulat şi se comportă ca nişte creaturi responsabile. Faptul totuşi surprinzător, şi de care mulţi sunt şocaţi (vezi, Carl Jung „Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”) este că şi diavolul are intrare în ceruri şi poate apărea înaintea Domnului, însă lucrul acesta nu se datorează îndrăznelii sale cât controlului pe care Dumnezeu îl are şi asupra lui, dată fiind atotputernicia Lui şi limitarea satanei.

Trebuie să remarcăm ceea ce Satana spune că valorează viaţa omului şi ceea ce omul „plăteşte” pe ea. Cât de mercantil este omul!

Iov 2:4 Şi Satana a răspuns Domnului: ,,Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui.

O ocară de fapt îndreptată asupra Creatorului!

Evident prin acuzarea lui Iov înaintea Lui că îi slujeşte din interes ocara satanei se îndreaptă de fapt împotriva Creatorului, sugerând că Acesta nu merită să fie slujit şi iubit, aşa pur şi simplu, cum ar fi pentru că-i Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a trebuit „să-l cumpere” pe Iov pentru a-i sluji. Pentru a-l ruşina pe diavol şi a-l contrazice, încă odată, Dumnezeu îi dă permisiunea să-l priveze pe Iov de tot, inclusiv de familie. În felul acesta, Iov este brusc lipsit de toate bunurile lui pământeşti şi de cei 10 copii ai săi. Însă reacţia lui Iov la aceste circumstanţe tragice dezvăluie că deşi credinţa lui Iov este serios clătinată, ea nu este definitiv zdrobită. În această privinţă, lecţia dată diavolului şi tuturor contestatarilor lui Dumnezeu este categorică. Nu cunoaştem multe cazuri în care un om să fi suferit asemenea dezastre şi să nu-şi pierdut nu numai credinţa, ci şi mintea!

Ce este răul? V-aţi întrebat vreodată? poate să aibe un scop? Nu este absurd? Fără rost?

Răul nu are un statut ontologic

Primul lucru pe care trebuie să-l stabilim în a răspunde la problema răului, este a răspunde precis ce este „răul”. Dumnezeu a creat toate lucrurile şi a spus despre ele că sunt bune. Este răul un „lucru”? Este creaţia Lui? Dacă se porneşte din acest punct, şansele de a putea privi puţin mai obiectiv la problema răului sunt ceva mai mari.

Însă răul nu este un lucru. Nu are nici un statut ontologic. Ontologia este ştiinţa care se ocupă cu natura existenţei. De aceea, când spunem că răul nu are nici un statut ontologic înseamnă că răul nu există ca şi lucru. Forma existenţei lui este alta.

(Ontologia: teoria existenţei; onto fiinţă; logy teorie, cuvânt.)

Când noi spunem despre ceva că este cald sau rece, ştim că aceste stări nu au un statut ontologic. Rece sau cald nu sunt lucruri ci este un fel de a descrie absenţa căldurii. Este reducerea activităţii moleculare care rezultă în senzaţia de rece. Recele nu este un lucru în sine care există. Este descrierea unei stări, dar nu există un lucru care să se numească „rece”. Gheaţa este rece, dar gheaţa nu este obiectul ce se numeşte „rece”.

La fel stau lucrurile şi cu umbra. Umbra nu este un obiect în sine, ci doar reprezintă absenţa luminii. A putut cineva să-şi prindă umbra.

Răul nu este o materie neagră şi care pluteşte deasupra oamenilor aşezându-se asupra lor şi împingându-i să facă răul. Răul este absenţa binelui, lipsa binelui, o privare de bine, dar un lucru în sine.

Dumnezeu nu a creat răul! Dacă-l foloseşte, asta-i cu totul altceva.

Când Dumnezeu a creat Universul El a făcut bine tot ce este în el. Asta citim în Geneza. Totul era aşa cum trebuia să fie. După ce Dumnezeu şi-a încheiat crearea bună a tuturor lucrurilor s-a petrecut ceva care a dus la reducerea binelui. Pierderea aceasta de bine din lume este numită „rău”. Însă la intrarea păcatului în lume s-a produs golul care a dus la apariţia răului, urmat de toate groteştile lui ipostaze din viaţa omului.

Cartea lui Iov este o profundă analiză filozofică a problemei răului şi nu putem decât să recunoaştem inspiraţia ei când ne spune că nu este nici unul bun, nici unul măcar, nici chiar nevinovatul Iov, ci toţi suferă de lipsa bunătăţii.

Aşadar, după recele nu există, ci este doar absenţa căldurii, cum nici umbra nu există ci este doar absenţa luminii, tot aşa nici răul nu există ci este absenţa binelui.

Dar dacă Dumnezeu a creat totul bine, a făcut bun tot ce există, de ce a îngăduit ca răul să-i infecteze creaţia?

Un înger căzut ca diavolul este un exemplu perfect de sursă independentă a răului. La fel au fost şi Adam şi Eva pentru rasa umană. Când au păcătuit, nu le-a fost transferat răul Satanei ci au ales să se priveze singuri de bine şi să-şi iniţieze propria lor răutate. Într-adevăr diavolul i-a influenţat după ce el însuşi şi-a produs prima derogare de la bine atunci când şi-a spus că se va înălţa mai presus de Creatorul lui…

Eze 28:13 Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smaragd, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.
Eze 28:14 Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.
Eze 28:15 Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.

Primii oameni au ales la rândul lor să se golească de bine şi să-şi iniţieze propriul lor rău. Nu le-a fost împrumutat răul satanei, ci ei sunt singuri responsabili că s-au făcut răi. Nu se poate spune că satana a făcut ceva rău şi le-a transferat şi lor acel rău, fiindcă răul nu este un lucru. Ei nu au putut să împrumute răul altuia ci la îndemnul diavolului s-au golit singuri de bunătate şi au căzut în neascultare. Când facem umbră nu o facem cu materia numită „umbră”, pentru că nu există aşa ceva, ci o facem blocând lumina şi stând în calea luminii.

Dumnezeu nu i-a creat pe Adam şi Eva având răul în ei, ci i-a creat cu capacitatea de a alege binele şi răul, de a-l asculta sau de a se răzvrăti împotriva Lui. Această capacitate se numeşte o voinţă morală liberă şi deşi este un lucru bun se poate folosi pentru a face răul. Este ceea ce ei, primii oameni au făcut, de aceea folosind această capacitate cu care au fost înzestraţi de Dumnezeu la crearea lor, s-au privat singuri de bine dobândind un „vid”, ca să-i spunem aşa, de sfinţenie.

Pentru că şi-au folosit greşit această libertate morală de alegere oamenii sunt acum lipsiţi de bunătatea lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu are şi El capacitatea de a întoarce tot răul spre bine, şi de aceea nu este o contradicţie să spunem că din tot răul poate veni şi un bine.

Dar pentru a menţine virtuţii ca sfinţenia, bunătatea, dragostea şi mila a meritat să se permită răul? Cu alte cuvinte avea nevoie Dumnezeu de rău pentru a-şi arăta bunătatea? Apostolul Pavel ar combate această concluzie cu mare pasiune.

Rom.3
3 Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu?
4 Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: ,,Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.”
5 Dar, dacă nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept când Îşi dezlănţuie mânia? (Vorbesc în felul oamenilor.)
6 Nicidecum! Pentru că, altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea?
7 Şi dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sînt eu însumi judecat ca păcătos?
8 Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, cari ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă.

Nouă ni se pare că într-un fel Dumnezeu va face ca binele să atârne mai greu în balanţă decât răul care l-a făcut să se producă, altfel nu va îngădui ca acesta să existe… dar Dumnezeu este singurul care poate folosi răul pentru a obţine binele, aşa că în privinţa rostului său în lume doar El poate să se exprime. Dacă trebuie să existe răul în lume doar El se găseşte pe poziţia să determine asta, perspectiva noastră asupra lui fiind foarte limitată.

Motivul pentru care noi nu gândim aşa este fiindcă credem că viaţa ar trebui să fie dreaptă cu noiCredem că ea ar trebui să ne aducă plăcere şi să ne facă fericiţi. Societatea ideală spre care a tins omul din totdeauna fost una fără muncă grea şi fără durere. Dreptul acesta omul l-a pierdut iar scopul vieţii nu este plăcerea sau confortul personal. Într-adevăr, există aspecte ale vieţii care sunt plăcute, dar raţiunea creării noastre a fost pentru a ne forma spre a petrece veşnicia alături de El. El face lucrul acesta prin a ne conforma imaginii Sale ajutându-ne să ne sfinţind trăind în mijlocul unei lumi păcătoase. Această idee face parte şi din mesajul cărţii către Evrei, Isus Însuşi fiind făcut desăvârşit prin suferinţele şi patimile Sale, El care nu avea nevoie…

Evrei5:7-9 El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe cari le-a suferit. Si după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice,

În mintea lui Dumnezeu gândul asemănării noastre cu imaginea Fiului Său este considerat mult mai important decât gândul izbăvirii noastre dintr-un necaz temporal, fie el oricât de greu. Recunosc că această realitate nu este deloc una plăcută, sau atrăgătoare, dar ar trebuie să fie preferată de cei ce moştenesc împărăţia împreună cu Fiul Lui.

„Scopul lui Dumnezeu în încercare nu este atât de mult izbăvirea noastră imediată cât sfinţirea noastră …sigură”

…Dumnezeu a creat lumea aceasta şi că Dumnezeu ne-a pus în ea cu scopul unic al plăcerii noastre. Satisfacţia şi să ne fie nouă bine în viaţă credem că este scopul numărul unu al lui Dumnezeu. GREŞIT!

De aceea, când nouă ni se „întâmplă” răul, credem ori că Dumnezeu ne-a abandonat, că nu există, sau că este crud pentru că a îngăduit ca să ni se întâmple ceva rău. O astfel de ideologie ascunsă explică reacţiile noastre nepotrivite în faţa încercărilor şi necazurilor de tot felul. Ele trădează pentru ce credem că trăim de fapt. Nu este tocmai aşa ceva corectat în Iov?

Iov 2:10 Dar Iov i-a răspuns: ,,Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?” În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele lui.

Pentru foarte mulţi oameni însăşi viaţa în sine este prea crudă pentru a fi trăită, în consecinţă nu este crud Dumnezeul care după ce le-a dat viaţă le-a refuzat plăcerea de a o trăi? Oamenii beau şi se distrează, experimentează sexual şi îşi desfată simţurile până la paroxism. De ce Dumnezeu este atât de crud încât să le refuze fericirea? Nu cumva pentru că nu pentru acestea i-a creat în primul rând? Homosexualii se plâng că viaţa lor este plină de neplăceri, de despărţiri şi de drame. La fel şi prostituatele. Nu este o cruzime din partea lui Dumnezeu că aceştia nu se pot bucura de stilul lor de viaţă? Ei sunt cei ce beneficiind de liberul arbitru încredinţat de Dumnezeu au ales stilurile respective de viaţă.
Când te gândeşti pentru o clipă, nu ţi se pare ciudat că pentru ca noi să recunoaştem că Dumnezeu este „bun” trebuie mai întâi ca El să ne dea frâu liber patimilor noastre?

Ştiţi cine gândeşte aşa şi se comportă ca atare? Un copil. Doar aceasta atunci când vede ceva ce vrea şi i se refuză face o scenă în care nu se face de ruşine decât pe el singur. Iar noi aici vorbim de oameni mari. Cu aceasta îl somează omul modern pe Dumnezeu: dacă nu-i dă plăcerea păcatelor lui, nu-l va asculta şi nici măcar nu-l va recunoaşte că există. Este „scena” pe care toţi o facem înaintea Tatălui ceresc şi pentru care, ca orice tată bun care se respectă, ne va pedepsi la urmă!

Din nefericire noi am constituit o societate care în multe privinţe seamănă cu un grup de copii „adulţi” care cred că este dreptul lor divin de a cunoaşte în plăcere fără să se mai confrunte cu nici o dificultate, durere sau suferinţă, iar dacă totuşi se întâmplă să dea peste ele, Dumnezeu este un tiran crud.

Unii pot reacţiona spunând că este scandalos să justificăm în felul acesta atât de multă suferinţă, deşi nu vreau deloc să ignorăm teribilul impact pe care ea îl are asupra vieţilor oamenilor. Însă înainte de a explica problema răului din lumea aceasta trebuie întâi să recunoaştem că aşteptările noastre de la viaţă gravitează de cele mai multe ori în jurul plăcerii şi confortului ei. Este vorba de concepţia despre lume şi viaţă pe care mulţi o au, şi anume că pe primul loc ne aflăm noi şi plăcerile noastre, şi apoi că Dumnezeu ne este dator să ni le dea. Dacă Acesta cumva ni le refuză într-o oarecare măsură, atunci ceva nu este în regulă cu El, nu cu noi. El trebuie să fie un „Dumnezeu” rău, nu noi nişte oameni răi.

Dar dacă Dumnezeu este un Dumnezeu bun şi ne refuză plăceri, atunci cu siguranţă există un motiv bun pentru care face aşa. În primul rând, asta înseamnă a fi un Dumnezeu bun. Nu putem accepta ideea infantilă că pentru ca Dumnezeu să fie bun El trebuie să-mi dea tot ce vreau, respectiv să mă ferească de orice necaz sau dificultate în viaţă. De aceea, este drept să spunem că Dumnezeu a îngăduit suferinţa în lume din motive foarte justificate, chiar dacă nu ajungem în această viaţă să le înţelegem pe toate care sunt.

Dacă susţinem că nu există Dumnezeu din cauza existenţei răului pe lume atunci nu există nici o posibilitate de a îndrepta răul spre bine.(?!)

Filozoful britanic Bertrand Russell a spus că nici un om nu poate sta lângă patul unui copilaş aflat pe moarte şi să spună că încă crede în Dumnezeu. Ar trebui întrebat atunci Russell, „dar ce i-ai spune atunci unui copil ce ştie că e pe moarte?” Ce ar putea un ateist să-i spună? „Păcat!” „Ce ghinion!” „Asta, e, şi n-avem ce face!”? Vedeţi într-o astfel de situaţie nu există nici o posibilitate de a îndrepta răul acela spre un scop mai bun. La urma urmei nici nu are sens să-l numim „rău” dacă nu există un Dumnezeu care-l poate folosi în scopurile Sale. La El există cel puţin posibilitatea ca tot răul să fie folosit înspre bine. Aceasta este făgăduinţa Scripturii. De aceea, în loc de a raţiona, cum unii o fac, în felul aceasta, „Dumnezeu a creat toate lucrurile, iar răul este un lucru, ca urmare Dumnezeu a făcut răul”, ar trebui raţionat mai degrabă aşa: „toate lucrurile ce au fost create de Dumnezeu, sunt bune…este ceea ce Biblia ne spune, iar răul nu este un lucru bun, ca prin urmare, nu Dumnezeu a creat răul”. Dacă mergem mai departe, concluzionăm că, „dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile, dar El nu a creat răul, atunci răul nu este un lucru.”

Doar de la un astfel de raţionament se poate pleca la explicarea răului enorm din această lume. Premiza cealaltă, Dumnezeu a creat şi răul, fie îl exclude pe Dumnezeu din existenţă, fie răul este relativ şi nu ştim sigur că este rău. Fatalism. Ori putem crede că Dumnezeu este bun pentru că, odată nu a creat răul şi în al doilea rând El îi privează pe oameni de bine (sau, de rău) pentru a le influenţa vieţile, dar nu o face din motive rele ci pentru binele nostru.

(material inspirat din articolele lui Gregory Koukl, preluate online de pe Internet la de următorul site: www.str.org)

Într-adevăr, lumea aceasta ne datorează numai moarte, suferinţă şi necaz. Noi le-am adus în ea! Ea nu ne datorează plăcere şi fericire. Dar, noi ne-am plecat înaintea „dumnezeului plăcerii”, în locul Dumnezeului Bibliei!

Iov12
5 Priviţi-mă, miraţi-vă, şi puneţi mâna la gură.
6 Când mă gândesc, mă înspăimânt, şi un tremur îmi apucă tot trupul:
7 Pentru ce trăiesc cei răi? Pentru ce îi vezi îmbătrânind şi sporind în putere?
8 Sămânţa lor se întăreşte cu ei şi în faţa lor, odraslele lor propăşesc supt ochii lor.
9 În casele lor domneşte pacea, fără umbră de frică; nuiaua lui Dumnezeu nu vine să-i lovească.
10 Taurii lor sînt plini de vlagă şi prăsitori, juncanele lor zămislesc şi nu leapădă.
11 Îşi lasă copiii să se împrăştie ca nişte oi, şi copiii se zbenguie în jurul lor.
12 Cântă cu sunet de tobă şi de arfă, se desfată cu sunete de caval.
13 Îşi petrec zilele în fericire, şi se pogoară într-o clipă în locuinţa morţilor.
14 Şi totuşi ziceau lui Dumnezeu: ,Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile Tale.
15 Ce este Cel Atot puternic, ca să-I slujim? Ce vom câştiga dacă-I vom înălţa rugăciuni?
16 Ce! nu sînt ei în stăpânirea fericirii? – Departe de mine sfatul celor răi! –
17 dar de multe ori se întâmplă să li se stingă candela, să vină sărăcia peste ei, să le dea şi lor Dumnezeu partea lor de dureri în mânia Lui,
18 să fie ca paiul luat de vânt, ca pleava luată de vârtej?
19 Veţi zice că pentru fiii Săi păstrează Dumnezeu pedeapsa. Dar pe el, pe nelegiuit, ar trebui să-l pedepsească Dumnezeu, ca să simtă;
20 el ar trebui să-şi vadă nimicirea, el ar trebui să bea mânia Celui Atotputernic.

Izbitor de asemănătoare sunt sfaturile unora din biserică cu cele ale prietenilor lui Iov! O, poate ar trebui să te rogi mai mult! Sau, poate ai un păcat ascuns, nemărturisit!

În general reacţia tuturora în faţa răului şi a suferinţei dezvăluie o profundă imaturitate spirituală.

Augustine has said. „One of the goodliest spectacles, able to attract angels to the gates of heaven to behold it, is neither theatres, amphitheatres, pyramids nor obelisks, but a man who knoweth how to do well and bear ill, and to vindicate himself from ill by doing well.”

No untroubled day has ever dawned for me.
— Seneca

Se spune că un număr rezonabil de purici îl face pe un cîine să fie un prieten al omului şi nu o supărare.

I never knew any man in my life who could not bear another’s misfortunes perfectly like a Christian.
— Alexander Pope

Christ made no promise that those who followed him in his plan of re-establishing life on its proper basic principles would enjoy a special immunity from pain and sorrow-nor did he himself experience such immunity. He did, however; promise enough joy and courage, enough love and confidence in God to enable those who went his way to do far more than survive.
J. B. Phillips (1906-1982)

Count each affliction, whether light or grave, God’s messenger sent down to thee; do thou with courtesy receive him.
Aubrey Thomas De Vere (1814-1902)

Beethoven composed his deepest music after becoming totally deaf. Pascal set down his most searching observations about God, man, life and death in brief intervals of release from a prostrating illness.
Robert J. McCracken (1904-1973)

For God to explain a trial would be to destroy its purpose . . . calling forth simple faith and implicit obedience.
Alfred Edersheim (1825-1889)

A saint’s life is in the hands of God as a bow and arrow in the hands of an archer. God is aiming at something the saint cannot see; he stretches and strains, and every now and again the saint says, „I cannot stand any more.” But God does not heed; he goes on stretching until his purpose is in sight, then he lets fly. We are here for God’s designs, not for our own.
Oswald Chambers (1874-1917)

God could have kept Daniel out of the lions’ den. . . he could have kept Paul and Silas out of jail.. . . he could have kept the three Hebrew children out of the fiery furnace. . . but God has never promised to keep us out of hard places . . . what he has promised is to go with us through every hard place, and to bring us through victoriously.
Merv Rosell

God will not look you over for medals, degrees, or diplomas, but for scars.
Elbert Green Hubbard (1856-1915)

The same boiling water that hardens the egg will soften the carrot.

Cea mai bună facultate!
There is no education like adversity.
Benjamin Disraeli (1804-1881)

Pentru încheierea acestui studiu, vedeţi suplimentul intitulat, „Un plan biblic de reacţie în faţa nenorocirilor şi necazurilor vieţii”.

Teodor Macavei

 

======================================================================

Religios ori Mântuit?

Cum eşti?


Faptele Apostolilor 4:12.
„În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”

De-a lungul anului celebrăm multe sărbători religioase. Observăm că omul firesc doreşte să fie religios şi, din când în când, face multe lucruri crezând că se închină lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că a fi religios nu e acelaşi lucru cu a fi mântuit. E foarte posibil să fii religios dar să n-ajungi în ceruri!

Textul nostru ne-nvaţă că nu este salvare sau mântuire în niciun alt nume decât în Numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu există niciun alt nume sub ceruri prin care putem fi mântuiţi. Ori eşti mântuit prin Isus Cristos, ori nu eşti mântuit, deci eşti pierdut!

Pur şi simplu. Fără nicio confuzie, fără nicio contradicţie. Sub ceruri putem găsi religie în multe nume, dar mântuire putem găsi numai într-unul singur: acela e Numele lui Isus Cristos.

Nici preoţii, nici proorocii, nici supunerea la autopedepse şi nici chiar rugăciunile nu te pot mântui, ci numai Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Nici serviciile religioase, nici faptele bune sau dărniciile, nici chiar lacrimile nu au puterea de a produce viaţa veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în 1Ioan 5:11, 12 că „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.”

În general oamenii acceptă să cunoască mai multe lucruri despre viaţa de creştin, dar refuză să-L accepte în inimă pe Cristos.
Oamenii acceptă să lucreze pentru biserică, dar refuză să se identifice cu păcătosul vinovat care are nevoie de mântuire.
Oamenii acceptă să creadă in principiile morale ale Cuvântului lui Dumnezeu bazate pe cele zece porunci, dar refuză să creadă în lucrarea Fiului lui Dumnezeu care, prin moartea Sa, le-a salvat sufletul. De asemenea, îi vine greu omului să se odihnească în această credinţă.

RELIGIA este îmbunătăţirea naturii omului.
MÂNTUIREA este primirea naturii noi prin acceptarea lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor personal. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în Ioan 1:12 că „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”

RELIGIA ne îmbracă în haina propriei noastre neprihăniri (dreptăţi) dar proorocul Isaia ne spune că neprihănirea noastră este ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu.
MÂNTUIREA ne îmbracă în neprihănirea perfectă a lui Cristos care (doar ea) ne poate face acceptabili în faţa lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în Tit 3:5 că „El ne-a mântuit nu prin faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.”

RELIGIA este ceea ce face omul pentru Dumnezeu.
MÂNTUIREA este ceea ce face Dumnezeu pentru om.

Isaia 53:6 ne spune că: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.”

RELIGIA spune: fac ceva cu mâna mea.
MÂNTUIREA spune: nu pot face nimic de unul singur.

Efeseni 2:8, 9 spune: „Căci prin har aţi fost mântuiti, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

RELIGIA înseamnă a mă încrede în lucrul făcut de mine.
MÂNTUIREA înseamnă a mă încrede în lucrul făcut de Cristos pentru mine.

Evrei 10:10 afirmă că „prin această voie am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, o dată pentru totdeauna.”

RELIGIA depinde de purtarea mea.
MÂNTUIREA depinde de credinţa mea.

Faptele Apostolilor 16:31 spune: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”

RELIGIA spune să ne purtăm cât se poate de bine.
MÂNTUIREA spune că trebuie să acceptăm darul perfect al lui Dumnezeu.

Romani 6:23 spune că „darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.”

RELIGIA depinde de suficienţa caracterului.
MÂNTUIREA depinde de Jertfa de pe Cruce.

1Corinteni 1:18 spune ca „propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.”

RELIGIA se străduieşte să aducă o jertfă.
MÂNTUIREA se încrede in Jertfa adusă.

Ioan 19:30 spune: „Când a luat Isus oţetul, a zis: S-a isprăvit! Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.”

RELIGIA se luptă să te facă desăvârşit.
MÂNTUIREA se reazămă pe o răscumpărare desăvârşită.

1Petru 1:18, 19 spune: „Ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.”

RELIGIA încearcă să ne aducă din întuneric la lumină.
MÂNTUIREA ne aduce din moarte la viaţă.

Ioan 5:24 spune că „cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. ”

RELIGIA spune că trebuie să fim găsiţi în casa lui Dumnezeu.
MÂNTUIREA spune că trebuie „să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă…” Filipeni 3:9

E bine deci să ne amintim textul „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” Faptele Apostolilor 4:12

Dragul meu prieten, eşti un om religios sau unul mântuit? Dacă eşti doar religios, atunci vei pierde raiul şi vei petrece eternitatea departe de Dumnezeu şi de Fiul Său, într-un loc de chin. Dacă eşti mântuit, ai făgăduinţa (promisiunea) vieţii veşnice cu Dumnezeu şi Fiul Său.

Mântuit prin har

Cei păcătoşi sunt scăpaţi de o moarte rapidă, subită, doar prin harul lui Dumnezeu. Toporul ascuţit al dreptăţii ar cădea pe copacul neroditor dacă Isus Cristos nu ar mijloci pentru el: „Scapă-l, Tată”. Mulţi dintre cei păcătoşi, care îl acceptă pe Cristos, îşi dau seama că prin mila lui Dumnezeu au fost scăpaţi de moartea în păcat. John Bunyan a avut trei experienţe de neuitat în care Dumnezeu l-a scăpat de la moarte. Toate acestea s-au întâmplat înainte de a-L accepta pe Cristos în viaţa lui. El vorbeşte despre aceste experienţe în ilustraţiile sale Har din plin. De multe ori astfel de scăpări de la moarte, care au loc în viaţa noastră, ţin să ne reamintească dragostea pe care o avem pentru Dumnezeu şi durerea pe care am provocat-o. Oare nu ar trebui să ne reamintească Dumnezeu din când în când că-I aparţinem Lui? Nu ar trebui să credem că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuirea? (2Petru 3:15).

În timpul unei bătălii, un soldat a fost lovit de un glonţ exact în buzunarul de la haina militară. A rămas însă nevătămat din pricina unei monede aflate în buzunarul lovit de glonţ şi pe care scria DEI GRATIA (prin harul lui Dumnezeu). Această întâmplare l-a pus pe gânduri. Aceasta l-a determinat să citească o broşură pe care a primit-o de la un creştin înainte de a pleca de acasă. În urma citirii acestei broşuri a devenit credincios.

Dragă prietene, eşti nemântuit? Ai avut şi tu astfel de experienţe asemănătoare? Atunci admiră şi adoră acest har, gratuit, al lui Dumnezeu şi roagă-te să te conducă la pocăinţă. Cauţi căile vieţii? Adu-ţi aminte de cuvintele DEI GRATIA (prin harul lui Dumnezeu) şi nu uita că prin harul lui Dumnezeu suntem mântuiţi. Harul este un dar nemeritat, dar Dumnezeu ţi-l oferă. Ce frumos sună aceasta pentru aceia care nu-l merită. Crimele sunt iertate, păcatele sunt aruncate în marea uitării de Mântuitorul nostru din dragoste, favoare şi har. Cuvântul „har” are acelaşi înţeles ca şi cuvântul „gratis”. Rugăciunea lui Wickliffe a fost: „Doamne, mântuieşte-mă gratis”. Niciun fel de muncă (efort) nu ţi-ar putea procura sau oferi mântuirea, ci doar Dumnezeu. El ţi-o oferă gratis, fără niciun fel de plată.

Harul îl primim prin credinţa în Isus Cristos. Oricine crede în El nu va fi judecat (condamnat). O, păcătosule, permite-I lui Dumnezeu să-ţi dea harul de a privi la Isus şi de a trăi. Priveşte acum, astăzi este ziua acceptării.

C.H. Spurgeon

Care Este Cea Mai Bună Religie?


  • Religia care satisface cele mai înalte cerinţe ale lui Dumnezeu de intrare în împărăţia Lui veşnică.
  • Religia care satisface dorinţele profunde ale sufletelor noastre şi care aduce pacea conştiinţelor noastre vinovate.
  • Religia care stabileşte legătura noastră cu Dumnezeu, ruptă din pricina păcătoşeniei noastre înnăscute.
  • Religia care ne izbăveşte din puterea păcatului şi ne iartă de toate păcatele pe care le-am săvârşit.
  • Religia care schimbă caracterul omului şi îl sfinţeşte.
  • Religia care ne dă speranţă în ceasul morţii.
  • Religia care ne salvează de la plata inevitabilă a păcatului.

EXISTĂ O ASEMENEA RELIGIE? MESAJUL CRĂCIUNULUI NE SPUNE CĂ DA!

„ASTĂZI, ÎN CETATEA LUI DAVID, VI S-A NĂSCUT UN MÂNTUITOR, CARE ESTE CRISTOS, DOMNUL” (Luca 2:11)

ACEASTA ESTE RELIGIA DE CARE ORICE OM ARE NEVOIE! OMUL PĂCĂTOS ARE NEVOIE DE UN MÂNTUITOR!

 

Examinează-ţi credinţa

de John F. MacArtur


Credinţa este inima creştinismului nostru. Îţi voi da un mic test care să te ajute să îţi examinezi credinţa. Cred că bisericile sunt pline de oameni care au un fel de credinţă care nu îi mântuieşte. Iacov o numeşte „credinţă moartă”. 2Corinteni 13:5 spune: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.” Vrei cu adevărat să fii sigur de credinţa ta? Vrei să fii sigur că e reală? Te întrebi, privindu-te, dacă eşti cu adevărat creştin? Te întrebi dacă ţi-ai însuşit darul pe care îl dă Dumnezeu şi dacă ai crezut cu adevărat? Ce anume din viaţa ta te ajută să discerni dacă credinţa ta este reală? Care sunt semnele?

Mai întâi, haide să-ţi arăt câteva lucruri care nici nu confirmă, nici nu infirmă credinţa mântuitoare. Bine? Am să-ţi dau o listă de lucruri care nu dovedesc nimic. Poţi fi creştin sau nu şi totuşi să posezi aceste lucruri. Ele nu confirmă, nici nu infirmă credinţa mântuitoare, dar trebuie să le cunoşti pentru a nu fi înşelat.

LUCRURI CARE NICI NU CONFIRMĂ, NICI NU INFIRMĂ CREDINŢA MÂNTUITOARE

1. Moralitatea evidenţiată

La ce mă refer când spun aceasta? Ei bine, unii oameni sunt buni. Unii sunt foarte religioşi, ca de exemplu mormonii, care par a fi extrem de morali, sau catolicii, sau orice alt cult sau religie. Unii oameni sunt pur şi simplu buni, cinstiţi, demni de încredere în ceea ce fac, recunoscători, amabili şi au o moralitate exterioară vizibilă – adică exact lucrul pe care fariseii îl considerau drept atuul lor principal. Există oameni iubitori, unii chiar cu inima blândă. Dar despre a-L iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu nu ştiu nimic şi nici nu simt nimic. Indiferent de ceea ce face sau lasă nefăcut acea persoană, ea nu Îl include pe Dumnezeu. Este cinstită în relaţia sa cu oricine exceptându-L pe Dumnezeu. Nu ar fura pe nimeni, doar pe Dumnezeu. Este mulţumitoare şi loială cu toată lumea, nu şi cu Dumnezeu. Nu vorbeşte dispreţuitor sau plin de reproş cu nimeni, doar cu Dumnezeu. Este în relaţii bune cu toată lumea, dar nu şi cu Dumnezeu. Seamănă foarte mult cu acel tânăr bogat care spune: „Toate aceste porunci le-am păzit încă din tinereţe; ce-mi lipseşte?” Aceasta este moralitatea vizibilă, dar nu înseamnă în mod necesar mântuire. Oamenii pot să-şi „cureţe” comportamentul prin reformare, mai degrabă decât prin regenerare.

2. Cunoştinţa intelectuală

Un al doilea lucru care nici nu dovedeşte, nici nu neagă credinţa adevărată, este cunoştinţa. Această cunoştinţă intelectuală nu este o dovadă a credinţei. Cunoştinţa adevărului este necesară pentru mântuire, iar moralitatea este o roadă a ei, dar niciuna nu echivalează cu mântuirea. Vezi, poţi să cunoşti totul despre Dumnezeu şi poţi să cunoşti totul despre Isus – cine a fost El, faptul că a venit în această lume şi că a murit pe cruce, că a înviat şi că se va întoarce. Poţi chiar să cunoşti şi detalii din viaţa Lui. Poţi înţelege toate acestea şi, totuşi, să-I întorci spatele lui Cristos.

Autorul Epistolei către Evrei le scrie în capitolul 6 celor care, ştiind toate aceste lucruri, L-au refuzat pe Cristos. În capitolul 10 el spune: „Dacă nu crezi în ceea ce ştii că este adevărat, calci în picioare sângele lui Cristos.” Sunt mulţi oameni care cunosc Scriptura şi care au cunoştinţe, dar sunt destinaţi iadului! Niciodată nu vei fi mântuit fără cunoştinţă, dar cunoştinţa nu te mântuieşte neapărat.

3. Religiozitatea

Al treilea lucru este implicarea religioasă. Religiozitatea nu este o dovadă a adevăratei credinţe. După cum îi scria Pavel lui Timotei în 2Timotei 3:5, sunt oameni care au „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” O religie goală. Aminteşte-ţi de fecioarele din Matei 25 care aşteptau şi aşteptau venirea mirelui, care este Cristos. Au aşteptat şi au aşteptat, dar, în final, nu au putut intra cu mirele. Ele au avut de toate, afară de uleiul pentru lampă. Le lipsea ceea ce era mai important. Uleiul este emblematic pentru viaţa cea nouă, pentru Duhul Sfânt care vine să locuiască în om. Ele nu erau regenerate. Erau religioase, dar nu născute din nou. Poţi fi moral, poţi avea cunoştinţă, te poţi implica religios fără să ai credinţă reală.

4. Slujirea

Al patrulea lucru este slujirea. Balaam era profet. Saul din Tars credea că Îl slujeşte pe Dumnezeu omorând creştini. Iuda era predicator şi a fost apostol. Aminteşte-ţi ce a spus Domnul Isus în Matei 7: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.” Slujirea, activitatea, acestea nu sunt dovezi ale credinţei mântuitoare.

5. Conştienţa păcatului

Mulţi oameni au remuşcări în urma păcatului. Ascultă-mă cu atenţie, lumea este plină de oameni care sunt hăituiţi de vina păcatului. Acum cincisprezece ani, vorbind despre oamenii care mergeau la psiholog, am spus, lucru adevărat de altfel, după cum s-a dovedit din teste, că „majoritatea celor care merg la psiholog suferă de vină.”

S-au scris cărţi despre acest lucru. Îmi amintesc cum Clinica Menninger a difuzat o cantitate enormă de materiale despre acest fapt al suferinţei din cauza vinei. Ei bine, psihologii lumii nu au avut niciun remediu pentru vină, pentru că singurul remediu este Evanghelia.

Ce s-a întâmplat, însă, în aceşti cincisprezece ani este că azi nu mai găseşti oameni care să se simtă vinovaţi, pentru că am născocit o psihologie nouă, care elimină vina. Am învăţat să dăm vina pe alţii. Iar noua terapie este să facă omul complet iresponsabil pentru oricare ar fi vina pe care o simte şi să se elibereze de acea vină. Acest lucru se realizează făcând din mândrie, din împlinirea de sine, din preamărirea de sine, din gloria eului, din stima de sine cele mai mari virtuţi, toate acestea eliminând vina. Deci, am născocit o psihologie total neduhovnicească, nebiblică, necreştină, care a luat problema vinovăţiei şi a eliminat-o.

Ce se întâmplă acum în biserică este că, în loc ca predicatorul să predice „eliberarea de vină a păcătoşilor”, se aşteaptă de la el să predice respectul de sine unor oameni egocentrici. Întreaga atmosferă s-a schimbat, iar noi am deviat mesajul nostru, pentru că am îngăduit ca filozofiile zilei să creeze un nou fel de păcătos, care crede că nu simte vină. Cel mai important lucru pe care îl poţi predica unor păcătoşi este păcatul din viaţa lor, legea lui Dumnezeu pe care au încălcat-o şi iminenta judecată ce-i aşteaptă. Acest mesaj nu mai este, însă, popular, datorită acestei noi filozofii şi psihologii care au eliminat de mult timp vinovăţia.

Oamenii nu se mai simt vinovaţi, pentru că au învăţat că terapia le spune că pot da vina pe cineva care le-a făcut ceva. Şi nu contează care e persoana cu care vorbeşti. Dacă ajungi cu ea într-o situaţie de consiliere, în mod inevitabil îţi va spune: ‚Am fost abuzat! Sunt o victimă! Nu sunt responsabil de felul în care sunt!’ În felul acesta păcătosul scapă de vina păcatului şi de o confruntare directă cu Evanghelia. Îmi plăceau mai mult păcătoşii care se simţeau vinovaţi, erau mult mai uşor de abordat.

Există însă oameni care se simt vinovaţi din cauza păcatului. Felix a tremurat atunci când Pavel i-a predicat, dar a continuat să se închine idolilor săi. Duhul Sfânt îi convinge pe mulţi de păcat, neprihănire şi judecată, dar mulţi dintre cei convinşi nu răspund cu pocăinţă adevărată. Unii pot chiar să-şi mărturisească păcatul. Alţii pot să renunţe la păcat spunând: ‚Nu-mi mai place să trăiesc în acest fel, vreau să mă îndrept.’ Renunţă la calea lor, dar nu vin neapărat la credinţa mântuitoare. Aceasta este reformare, nu regenerare. În nicio măsură, convingerea despre păcat nu este o dovadă concludentă a credinţei adevărate. Crede-mă, şi demonii sunt convinşi de păcatul lor – de aceea tremură – dar nu sunt mântuiţi.

6. Siguranţa

Unii oameni spun: ‚Păi, trebuie că sunt creştin de vreme ce mă simt ca un creştin. Cred că sunt creştin.’ Gândeşte puţin! Dacă doar a gândi că eşti creştin te face să fii creştin, atunci nimeni nu ar putea fi înşelat, nu-i aşa? Pentru că imediat ce te-ai gândit că eşti creştin ai şi devenit unul. Deci n-ai putea fi înşelat. Principala ţintă a înşelăciunilor lui Satan este să-i facă să se creadă creştini pe aceia care nu sunt! Acesta-i scopul său. Mulţi oameni se simt siguri de mântuirea lor, dar nu sunt mântuiţi. Îţi spun că sunt milioane de mormoni, de martori ai lui Iehova sau adepţi ai ştiinţei creştine care cred că sunt în drum spre ceruri! Ei bine, nu sunt! Oamenii spun: ‚Dumnezeu n-o să mă condamne. Simt lucrul acesta. Sunt sigur de asta. Sunt în regulă.’ Aceasta nu înseamnă nimic în mod necesar.

7. Un moment al deciziei

Aud oameni spunând: ‚Păi ştiu că sunt creştin, pentru că îmi amintesc când am semnat fişa. Îmi amintesc când am spus o rugăciune. Îmi aduc aminte că am ieşit în faţă, în biserică. Ştiu exact unde mă aflam.’ Am auzit pe mulţi spunând: ‚Îmi amintesc exact unde eram când am făcut lucrul acesta.’ Chiar? Ascultă-mă, simplul fapt că îţi aminteşti un moment nu înseamnă că acel moment reprezintă ceva. Nu înseamnă că acea decizie este validă. Mântuirea nimănui nu este validată de un moment din trecut. Mulţi au spus rugăciuni, au ieşit în faţă în biserică, au semnat adeziuni, au fost botezaţi, au intrat în camere de rugăciune, s-au alăturat unei biserici şi n-au avut niciodată o credinţă mântuitoare. Acestea sunt, deci, câteva dintre nondovezi. Ele nu dovedesc nimic. Te întrebi atunci: ‚Ei bine, ce lucruri dovedesc credinţa mântuitoare?’ Am să-ţi dau repede o listă.

LUCRURI CARE DOVEDESC CREDINŢA MÂNTUITOARE

1. Dragostea pentru Dumnezeu

Asta era! Acum am atins inima problemei, pentru că Romani 8:7 spune: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Necreştinul îl ofensează pe Dumnezeu, se răzvrăteşte înăuntrul lui împotriva lui Dumnezeu, dar persoana regenerată este orientată spre a-L iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi puterea sa. Desfătarea sa este măreţia Domnului, care este prima şi cea mai mare dintre iubirile unui suflet regenerat. Dumnezeu devine cea mai mare bucurie a lui. Pentru că veni vorba, este o mare diferenţă între dragostea pentru Dumnezeu şi acea atitudine egoistă care se concentrează doar asupra propriei fericiri; şi Îl priveşte pe Dumnezeu ca pe un mijloc de a o atinge, în loc de a avea ca scop glorificarea Lui. De fapt, Isus a spus: „Dacă vă iubiţi tatăl şi mama mai mult decât pe mine, nu sunteţi ucenicii mei” (Matei 10:37).

Îl iubeşti pe Dumnezeu? Iubeşti natura Lui, slava Lui, numele Lui, Împărăţia Lui, sfinţenia Lui? Iubeşti voia Lui? Suprema dragoste pentru Dumnezeu este o evidenţă decisivă a credinţei adevărate. Ţi-este inima înălţată, atunci când Îi cânţi laude, pentru că Îl iubeşti?

2. Pocăinţa de păcat

O dragoste adevărată pentru Dumnezeu trebuie să implice şi ură faţă de păcat. Este un fapt evident. Cine nu pricepe acest lucru? Dacă iubeşti pe cineva, presupun că dragostea ta înseamnă că doreşti binele acelei persoane, nu-i aşa? Dacă ţi-aş spune că îmi iubesc soţia dar nu prea mă interesează ce i se întâmplă, ai pune la îndoială dragostea mea. Pentru că dragostea adevărată caută ce este mai bine pentru obiectul ei. Deci, dacă spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, înseamnă că trebuie să urăsc păcatul, pentru că păcatul Îl ofensează pe Dumnezeu. Păcatul aduce blasfemie lui Dumnezeu. Păcatul Îl blestemă pe Dumnezeu, caută să Îl distrugă pe Dumnezeu, lucrarea Lui şi Împărăţia Lui. Păcatul L-a ucis pe Fiul Său. Şi dacă spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar tolerez păcatul, atunci ai toate motivele să te îndoieşti de dragostea mea. Nu pot să-L iubesc pe Dumnezeu fără să urăsc ceea ce are ca scop să-L distrugă. Adevărata pocăinţă implică mărturisirea şi întoarcerea de la păcat. Ar trebui să fiu îndurerat din cauza păcatului meu. Ar trebui să mă întreb: ‚Sunt eu, oare, profund convins de răutatea păcatului meu? Îl conştientizez eu la fel de rău şi de amar după cum este cu adevărat? Creşte convingerea mea despre păcat pe măsură ce înaintez în umblarea mea cu Cristos? Urăsc păcatul mai mult, pentru că este o ofensă la adresa Dumnezeului meu, pe care Îl iubesc, decât doar pentru că este devastator pentru sufletul meu? Mă îndurerează mai mult atunci când păcătuiesc decât atunci când sunt în necaz? Cu alte cuvinte, ce mă îndurerează mai mult, păcatul meu sau nenorocirea mea? Cum mi se par păcatele mele? Multe? Frecvente? Agravate? Sunt eu mai mult îndurerat de păcatele mele decât de ale altora? Acesta este semnul mântuirii. Adevărata credinţă, care mântuieşte, Îl iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte ceea ce urăşte Dumnezeu, adică păcatul.

3. Adevărata smerenie

Adevărata credinţă manifestă smerenie adevărată. Acest fapt este, în mod evident, subliniat în predica de pe munte. Cei săraci cu duhul, cei care sunt flămânzi şi însetaţi după neprihănire, aceia care, după cum se spune în Matei18, sunt precum copiii, smeriţi şi dependenţi, aceia care se leapădă de sine şi îşi iau crucea ca să-L urmeze pe Cristos – Domnul îi primeşte pe aceia care vin cu un duh frânt şi plin de pocăinţă. Iacov spunea că „El dă har celor smeriţi.” Trebuie să venim înaintea Lui aşa cum a făcut-o fiul risipitor. Adu-ţi aminte ce a spus acesta în Luca 15, versetul 21: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” Nu există mândrie în aceste cuvinte. Nu există aroganţa acumulării religioase sau a împlinirii spirituale, ci doar smerenie autentică.

4. Dedicarea în a-L glorifica pe Dumnezeu

Adevărata credinţă, cea care aduce mântuirea, este dovedită şi de dorinţa de a-L glorifica pe Dumnezeu. Orice am face, fie că mâncăm, fie că bem, suntem profund preocupaţi de gloria lui Dumnezeu. Facem ceea ce facem, pentru că vrem să-L glorificăm. O, bineînţeles, de multe ori eşuăm în a face aceste lucruri, dar viaţa noastră este îndreptată pe această direcţie de a-L iubi pe Dumnezeu, a urî păcatul, către smerenie adevărată şi lepădare de sine. Astfel, cunoscându-ne nevrednicia, să fim în totalitate devotaţi gloriei lui Dumnezeu.

5. Stăruinţa în rugăciune

Rugăciunea smerită, supusă şi plină de credinţă este un semn al mântuirii. Strigăm „Ava, Tată” pentru că Duhul Lui, care este în noi, ne îndeamnă să o facem.

Jonathan Edwards a ţinut odată o predică intitulată Ipocriţii sunt deficienţi în slujba rugăciunii secrete. Ipocriţii se pot ruga public, pentru că ceea ce urmăresc ei este să îi impresioneze pe cei din jur, dar sunt deficienţi când este vorba de rugăciunea secretă.

Un credincios adevărat are o viaţă de rugăciune personală, privată, în care caută comuniunea cu Dumnezeu.

6. Dragostea lipsită de egoism

Un alt semn al credinţei mântuitoare este dragostea neegoistă. Ioan spunea: „Dacă nu-ţi iubeşti aproapele, pe fratele tău, care este în nevoie, cum să credem că dragostea lui Dumnezeu locuieşte în tine?” Iar în 1Ioan 3 el spune: „Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti pe cei pe care El îi iubeşte. Şi Îl iubim pe El şi pe cei din jur ca răspuns la dragostea pe care El ne-a arătat-o.” Ioan 13 spune: „Prin aceasta va şti lumea că suntem ucenicii Lui, prin dragostea ce o avem unii pentru alţii.”

7. Separarea de lume

Pavel le-a spus corintenilor că noi nu am primit duhul acestei lumi, ci Duhul care este de la Dumnezeu. Ioan enunţă acelaşi lucru astfel: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Un credincios adevărat este separat de lume. Repet, noi eşuăm în aceste domenii, dar acestea sunt direcţia vieţii noastre. Nu suntem perfecţi. Nu am ajuns încă acolo, dar Îl iubim pe Dumnezeu şi vrem să Îl iubim mai mult. Urâm păcatul şi vrem să îl urâm mai mult. Avem o smerenie autentică şi o vrem amplificată. Suntem dedicaţi gloriei lui Dumnezeu. Avem o viaţă de rugăciune privată. Avem pentru cei din jur o dragoste care vine de la Dumnezeu şi vrem să fim separaţi de lumea aceasta.

8. Creşterea spirituală

Dacă eşti creştin adevărat, înseamnă ca eşti în creştere. Asta înseamnă că devii din ce în ce mai mult ca şi Cristos. Viaţa se dezvoltă. Dacă eşti viu, vei creşte. Nu există alternativă. Te vei îmbunătăţi! Vei spori! Vei creşte, pentru că Cel care a început această lucrare o va duce la bun sfârşit (Filipeni 1:6). Procesul va continua. Duhul te va purta de la un nivel al slavei la următorul. Priveşte-ţi, deci, viaţa. Vezi creştere spirituală? Sesizezi scăderea frecvenţei păcatului şi mărirea standardului de neprihănire şi umblare cu Dumnezeu?

9. Ascultarea

Viaţă de ascultare. „Toate mlădiţele în Mine vor aduce roadă”, spune Isus în Ioan 15. În Efeseni 2:10 Pavel spune: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Aceasta este ascultarea. Suntem mântuiţi pentru ascultarea credinţei. Priveşte la viaţa ta. Vezi toate aceste lucruri? Inclusiv dragostea neegoistă, separarea de lume, creşterea spirituală şi ascultarea? Dacă da, acestea sunt dovezi ale adevăratei credinţe mântuitoare.

Tradus şi adaptat de Răzvan Pop

 

Evanghelia lui Isus Cristos 
O Celebrare Evanghelică


Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan3:16)
Cântaţi Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute pe tot pământul! (Isaia 12:5)

PREAMBUL

Evanghelia lui Isus Cristos înseamnă veşti, veşti bune – cele mai bune şi importante veşti pe care le aude vreodată orice fiinţă omenească.

Evanghelia proclamă că singura cale spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu în pace, dragoste şi bucurie este prin moartea spre împăcare a lui Isus Cristos, Domnul înviat.

Această Evanghelie este mesajul central al Sfintelor Scripturi şi este adevărata cheie spre a le înţelege.

Această Evanghelie Îl identifică pe Isus Cristos, Mesia lui Israel, ca fiind Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Fiul, a doua Persoană a Sfintei Trinităţi, a cărui încarnare, lucrare, moarte, înviere şi înălţare au împlinit voia mântuitoare a Tatălui. Moartea Lui pentru păcate şi învierea Lui din morţi au fost promise mai înainte de către profeţi şi atestate de martori oculari. La timpul potrivit al lui Dumnezeu şi în modul lui Dumnezeu Isus Cristos se va întoarce ca un Domn glorios şi Judecător al tuturor (1Tesaloniceni 4:13-18; Matei 25:31, 32). El dăruieşte acum Duhul Sfânt de la Tatăl tuturor celor ce sunt cu adevărat ai Lui. Cele trei Persoane ale Trinităţii se unesc astfel în lucrarea de mântuire a păcătoşilor.

Această Evanghelie Îl stabileşte pe Isus Cristos ca Salvatorul viu, Stăpânul, Viaţa şi Speranţa tuturor celor ce îşi pun încrederea în El. Ne spune că destinul etern al tuturor oamenilor depinde de faptul dacă au sau nu o relaţie personală, salvatoare, cu Isus Cristos.
Această Evanghelie este singura Evanghelie. Nu există alta. Şi schimbarea substanţei sale înseamnă a o perverti şi a o distruge realmente.

Această Evanghelie este atât de simplă încât copiii mici o pot înţelege; şi este atât de profundă încât studiile efectuate de către cei mai înţelepţi teologi nu vor putea epuiza niciodată bogăţiile ei.
Toţi creştinii sunt chemaţi la unitate în dragoste şi unitate în adevăr. Ca evanghelici, care ne tragem numele din Evanghelie, noi celebrăm aceste veşti bune şi măreţe ale lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în Isus Cristos ca şi adevărata legătură a unităţii creştine, fie între biserici şi denominaţiuni organizate, fie în numeroasele iniţiative cooperative inter-denominaţionale ale creştinilor.
Biblia declară că toţi aceia care se încred cu adevărat în Cristos şi în Evanghelia Lui sunt fii şi fiice ale lui Dumnezeu prin har, deci sunt fraţii şi surorile noastre în Cristos.

Toţi cei ce sunt justificaţi experimentează împăcarea cu Tatăl, ştergerea completă a păcatelor, tranziţia din împărăţia întunericului în împărăţia luminii, realitatea de a fi o nouă creaţie în Cristos şi părtăşia Duhului Sfânt. Ei se bucură de accesul la Tatăl cu toată pacea şi bucuria ce decurg din el.

Evanghelia solicită tuturor credincioşilor să se închine, ceea ce înseamnă a-I aduce constant lui Dumnezeu laude şi mulţumiri, supunerea faţă de tot ce a descoperit El în cuvântul Său scris, dependenţă de El în rugăciune şi veghere ca adevărul Său să nu fie compromis sau acoperit involuntar.

A împărtăşi bucuria şi speranţa acestei Evanghelii este un privilegiu suprem. Este de asemenea o obligaţie continuă, pentru că „marea trimitere” a lui Isus Cristos rămâne valabilă: ‚proclamaţi Evanghelia pretutindeni’, a spus El, ‚învăţând, botezând şi făcând ucenici.’

Acceptând următoarea declaraţie, noi ne afirmăm angajamentul faţă de această sarcină şi totodată dedicarea faţă de Cristos Însuşi, faţă de Evanghelia însăşi şi unii faţă de alţii, ca şi credincioşi evanghelici.

EVANGHELIA

Această Evanghelie a lui Isus Cristos, pe care Dumnezeu o prezintă în Scripturile infailibile, combină propria declaraţie a lui Isus despre realitatea prezentă a împărăţiei lui Dumnezeu împreună cu relatarea apostolilor cu privire la persoana, locul şi lucrarea lui Cristos şi despre cum beneficiază de ea oamenii păcătoşi. Tradiţia orală şi învăţăturile bisericii primare, crezurile istorice, mărturisirile Reformei şi bazele doctrinare ale cultelor evanghelice ulterioare, toate depun mărturie despre substanţa acestui mesaj biblic.

Inima Evangheliei este că Creatorul nostru sfânt, iubitor, confruntat cu ostilitatea şi răzvrătirea umană, a ales în propria libertate şi credincioşie să devină Răscumpărătorul şi Restauratorul nostru sfânt şi iubitor. Tatăl a trimis pe Fiul să fie mântuitorul lumii (1Ioan 4:14): singurul plan de mântuire al Tatălui este implementat prin singurul Său Fiu. Deci Petru a anunţat: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12). Şi Cristos Însuşi a spus: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6)

Prin Evanghelie învăţăm că noi, fiinţele umane, care am fost create pentru părtăşie cu Dumnezeu, suntem prin natură – adică „în Adam” (1Corinteni15:22) – moarte în păcat, indiferente şi separate de Creatorul nostru. Noi răsucim adevărul Lui în mod constant, încălcăm legea Lui, nu luăm în serios scopurile şi standardele Sale şi ofensăm sfinţenia Lui prin lipsa noastră de sfinţenie; şi astfel suntem într-adevăr „fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume” (Romani 1:18-32; 3:9-20; Efeseni 2:1-3,12). Totuşi, Dumnezeu, în harul Său, a luat iniţiativa de a ne împăca cu Sine Însuşi prin viaţa fără păcat şi moartea înlocuitoare a preaiubitului Său Fiu (Efeseni 2:4-10; Romani 3:21-24).

Tatăl a trimis pe Fiul să ne elibereze de stăpânirea păcatului şi a lui Satan şi să ne facă copii şi prieteni ai lui Dumnezeu. Vărsându-şi sângele ca o jertfă, Isus a plătit pedeapsa noastră, în locul nostru, pe cruce, împăcând cerinţele îndreptăţite ale dreptăţii divine. Astfel a făcut posibilă justificarea tuturor celor ce se încred în El (Romani 3:25-26). Biblia descrie această tranzacţie substituţionară ca şi obţinerea unei plăţi, împăcări, răscumpărări, cuceriri a forţelor răului (Matei 20:28; 2Corinteni 5:18-21; Romani 3:23-25; Ioan 12:31; Coloseni 2:15). Ea ne asigură o relaţie restaurată cu Dumnezeu ce aduce iertare şi pace, acceptare şi acces, precum şi adopţie în familia lui Dumnezeu (Coloseni 1:20, 2:13-14; Romani 5:1-2; Galateni 4:4-7; 1Petru 3:18). Credinţa în Dumnezeu şi în Cristos, la care ne cheamă Evanghelia, este o deschidere a inimilor noastre spre a apuca cu încredere aceste beneficii promise şi oferite.

Această Evanghelie mai proclamă învierea în trup, înălţarea şi întronarea lui Isus ca şi dovadă a eficienţei acestei jertfe pentru noi, o dată pentru totdeauna, a realităţii lucrării Sale prezente şi personale faţă de noi şi a certitudinii reîntoarcerii Sale viitoare pentru a ne glorifica (1Corinteni 15; Evrei 1:1-4; 2:1-18; 4:14-16; 7:1-10, 25). În viaţa de credinţă, aşa cum este descrisă de Evanghelie, credincioşii sunt uniţi cu Domnul lor înviat având comuniune cu El şi privind la El în pocăinţă şi speranţă pentru împuternicire prin Duhul Sfânt, astfel încât de acum înainte să nu mai păcătuiască, ci să Îl slujească pe El cu adevărat.

Îndreptăţirea lui Dumnezeu pentru cei care se încred în el, conform Evangheliei, este o tranziţie decisivă, aici şi acum, dintr-o stare de condamnare şi mânie, datorită păcatelor lor, la una de acceptare şi har, prin virtutea supunerii perfecte a lui Isus culminând cu moartea Sa voluntară în care a purtat păcatele lumii. Dumnezeu îi „îndreptăţeşte pe cei nelegiuiţi” (adică pe cei fără Dumnezeu, Romani 4:5) imputând (creditând, socotind) neprihănire în contul lor şi încetând a le mai ţine păcatele împotriva lor (Romani 4:1-8). Păcătoşii primesc prin credinţa doar în Cristos „darul neprihănirii” (Romani 1:17, 5:17; Filipeni 3:9) şi astfel devin „neprihănirea lui Dumnezeu” în Cel care a fost „făcut păcat” pentru ei (2Corinteni 5:21).

În timp ce păcatele noastre Îi erau socotite lui Cristos, neprihănirea lui Cristos ne era socotită nouă. Aceasta este justificarea prin imputarea neprihănirii lui Cristos. Tot ce aducem noi în această tranzacţie este nevoia noastră de a o primi. Credinţa noastră în Dumnezeul care o acordă, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, este ea însăşi roada harului lui Dumnezeu. Credinţa ne leagă în mod salvator de Isus, dar, deoarece ea implică recunoaşterea faptului că noi nu avem niciun merit propriu, ea este în mod mărturisit o lucrare ce nu include în sine vreun merit.

Evanghelia ne asigură că toţi cei ce şi-au încredinţat vieţile lui Isus Cristos sunt copii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou (Ioan 1:12), împuterniciţi, în care locuieşte Duhul Sfânt, pe care El îi reasigură de starea şi de speranţa lor (Romani 7:6; 8:9-17). În momentul în care noi credem cu adevărat în Cristos, Tatăl ne declară drepţi în El şi începe să ne conformeze după asemănarea cu El. Credinţa adevărată recunoaşte şi depinde de Isus ca Domn şi se vede în supunere tot mai mare faţă de poruncile divine, deşi aceasta nu contribuie cu nimic la baza justificării noastre (Iacov 2:14-26; Evrei 6:1-12).

Prin harul Său sfinţitor Cristos lucrează în noi prin credinţă, reînnoind natura noastră căzută şi conducându-ne la adevărata maturitate – acea măsură a dezvoltării la care se referă expresia „plinătatea lui Cristos” (Efeseni 4:13). Evanghelia ne cheamă să trăim ca slujitori ascultători ai lui Cristos şi ca emisarii Săi în lume – făcând dreptate, iubind mila şi ajutându-i pe toţi cei ce sunt în nevoi, căutând astfel să depunem mărturie pentru împărăţia lui Cristos. La moarte Cristos îl ia pe credincios la El (Filipeni 1:21) pentru bucurie de neimaginat în închinarea fără încetare înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:1-5).

Mântuirea, în sensul ei deplin, înseamnă izbăvire de vina păcatului din trecut, de la puterea păcatului în prezent şi de la prezenţa păcatului în viitor. Astfel, în timp ce credincioşii se bucură de mântuire încă de acum, ei încă aşteaptă plinătatea sa (Marcu 14:61-62; Evrei 9:28). Mântuirea este o realitate triunitară, iniţiată de Tatăl, implementată de Fiul şi aplicată de Duhul Sfânt. Ea are o dimensiune globală, pentru că planul lui Dumnezeu este de a mântui credincioşii din fiecare trib şi limbă (Apocalipsa 5:9) pentru a fi Biserica Lui, o nouă omenire, poporul lui Dumnezeu, Trupul şi Mireasa lui Cristos şi comunitatea Duhului Sfânt. Toţi moştenitorii mântuirii finale sunt chemaţi aici şi acum să-L slujească pe Domnul lor şi pe fiecare în dragoste, să trăiască în părtăşia suferinţelor lui Isus şi să conlucreze întru a-L face pe Cristos cunoscut întregii lumi.

Învăţăm din Evanghelie că toţi au păcătuit, astfel toţi cei ce nu Îl primesc pe Cristos vor fi judecaţi conform meritelor lor măsurate de legea sfântă a lui Dumnezeu; şi ei vor fi confruntaţi cu pedeapsa veşnică.

UNITATEA ÎN EVANGHELIE

Creştinilor li se porunceşte să se iubească unii pe alţii în ciuda diferenţelor de rasă, sex, privilegii şi de mediul social, politic sau economic din care provin (Ioan 13:34-35; Galateni 3:28-29); şi să aibă acelaşi gând pe cât posibil (Ioan 17:20-21; Filipeni 2:2; Romani 14:1-15:13). Noi ştim că diviziunile între creştini diminuează mărturia noastră în lume; de aceea dorim o mai mare înţelegere mutuală şi mai mult adevăr în dragoste. Ştim de asemenea că, fiindu-ne încredinţat adevărul descoperit al lui Dumnezeu, noi nu putem accepta nicio formă de indiferenţă doctrinară, relativism sau pluralism prin care adevărul lui Dumnezeu este sacrificat spre o pace falsă.

Dezacordurile doctrinare cheamă la dezbatere. Dialogul spre o înţelegere mutuală şi, dacă este posibil, spre reducerea diferenţelor, este valoros, cu mult mai mult când scopul este unitatea în lucrurile de primă importanţă, cu libertate în lucrurile secundare şi dragoste în toate lucrurile.

În paragrafele anterioare s-a făcut o încercare de a exprima ceea ce este primar şi esenţial în Evanghelie, aşa cum o înţeleg evanghelicii. Dialogul folositor, totuşi, cere nu numai dragoste în toate atitudinile, ci şi claritate în exprimările noastre. Analiza noastră extinsă a justificării doar prin credinţă şi numai în Cristos reflectă crezul nostru că adevărul Evangheliei este de o importanţă crucială şi nu este întotdeauna înţeles bine şi afirmat corect. Pentru o mai mare claritate, din dragoste pentru adevărul lui Dumnezeu şi pentru biserica lui Cristos, formulăm acum punctele cheie a ceea ce s-a spus mai sus în afirmaţii şi negaţii specifice cu privire la Evanghelie şi la unitatea noastră în ea şi în Cristos.

Afirmaţii şi negaţii:

1. Afirmăm că Evanghelia încredinţată Bisericii este, în primă instanţă, Evanghelia lui Dumnezeu (Marcu 1:14; Romani 1:1). Dumnezeu este autorul ei şi El ne-o descoperă prin Cuvântul Său. Autoritatea şi adevărul ei sunt numai în El.

Noi negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei derivă din orice fel de intuiţie sau invenţie omenească (Galateni 1:1-11). De asemenea, negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei rezidă în autoritatea vreunei biserici anume sau instituţii umane.

2. Afirmăm că Evanghelia este puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, în sensul în care Evanghelia produce mântuirea oricărui om care crede, fără deosebire (Romani 1:16). Această eficienţă a Evangheliei este prin puterea lui Dumnezeu Însuşi (1Corinteni 1:18).

Negăm că puterea Evangheliei rezidă în elocvenţa predicatorului, în tehnica evanghelistului sau în insistenţa argumentelor raţionale (1Corinteni 1:21; 2:1-5).

3. Afirmăm că Evanghelia diagnostichează condiţia umană universală ca una de revoltă păcătoasă împotriva lui Dumnezeu, care, dacă rămâne neschimbată, va duce fiecare persoană la pierzare veşnică sub condamnarea lui Dumnezeu.

Noi negăm orice respingere a decăderii naturii omeneşti sau orice declaraţie a bunătăţii prezente sau a divinităţii rasei umane.

4. Afirmăm că Isus Cristos este singura cale pentru mântuire, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi omenire (Ioan 14:6; 1Timotei 2:5).

Negăm faptul că cineva poate fi mântuit în orice alt fel decât prin Isus Cristos şi Evanghelia Sa. Biblia nu oferă nicio speranţă ca închinătorii sinceri ai altor religii să fie mântuiţi fără credinţă personală în Isus Cristos.

5. Afirmăm că Biserica este condusă de Dumnezeu şi are astfel obligaţia divină de a predica Evanghelia fiecărei persoane (Luca 24:47; Matei 28:18-19).

Negăm faptul că o clasă sau un grup specific de persoane, oricare ar fi identitatea sa etnică sau culturală, pot fi ignorate sau trecute cu vederea în predicarea Evangheliei (1Corinteni 9:19-22). Intenţia lui Dumnezeu este o Biserică globală alcătuită din oameni din orice trib, limbă sau naţiune (Apocalipsa 7:9).

6. Afirmăm că credinţa în Isus Cristos ca divinul Cuvânt (Logos; Ioan 1:1) sau a doua Persoană a Trinităţii, co-eternă şi co-esenţială cu Tatăl şi Duhul Sfânt (Evrei 1:3) este fundamentală pentru credinţa în Evanghelie.

Negăm faptul că o perspectivă asupra lui Isus Cristos care reduce sau respinge dumnezeirea Sa deplină reprezintă crezul Evangheliei şi că aceasta va avea ca efect mântuirea.

7. Afirmăm că Isus Cristos este Dumnezeu întrupat (Ioan 1:14). Născut din fecioară şi descendent al lui David (Romani 1:3), El a avut o natură umană reală, a fost supus legii lui Dumnezeu (Galateni 4:5) şi a fost ca noi în toate privinţele, cu excepţia păcatului (Evrei 2:17, 7:26-28). Afirmăm că credinţa în adevărata umanitate a lui Cristos este esenţială pentru credinţa în Evanghelie.

Negăm faptul că cel ce respinge umanitatea lui Cristos, întruparea Sa şi lipsa Lui de păcat sau care susţine că aceste adevăruri nu sunt esenţiale pentru Evanghelie va fi mântuit (1Ioan 4:2-3).

8. Afirmăm că ispăşirea lui Cristos, prin care, în ascultarea Sa, a oferit o jertfă perfectă, împăcând pe Tatăl, plătind pentru păcatele noastre şi satisfăcând dreptatea divină în folosul nostru, conform planului etern al lui Dumnezeu, este un element esenţial al Evangheliei.

Negăm că orice opinie asupra ispăşirii, care respinge satisfacerea dreptăţii divine împlinită pentru credincioşi prin substituire, este compatibilă cu învăţătura Evangheliei.

9. Afirmăm că lucrarea salvatoare a lui Cristos a inclus viaţa şi moartea Lui în numele nostru (Galateni 3:13). Declarăm că credinţa în supunerea perfectă a lui Cristos, prin care El a îndeplinit toate cerinţele Legii lui Dumnezeu în numele nostru, este esenţială pentru Evanghelie.

Negăm faptul că mântuirea noastră a fost obţinută doar sau exclusiv prin moartea lui Cristos, fără referinţă la viaţa Lui de neprihănire perfectă.

10. Afirmăm că învierea trupească a lui Cristos din morţi este esenţială pentru Evanghelia biblică (1Corinteni 15:14).

Negăm validitatea vreunei aşa-numite evanghelii care neagă realitatea istorică a învierii în trup a lui Cristos.

11. Afirmăm că doctrina biblică a justificării prin credinţa în Cristos şi numai în Cristos este esenţială pentru Evanghelie (Romani 3:28; 4:5; Galateni 2:16).

Negăm faptul că o persoană poate crede în Evanghelie şi în acelaşi timp poate respinge învăţătura apostolică a justificării doar prin credinţa în Cristos. Negăm de asemenea că există mai mult decât o singură Evanghelie adevărată (Galateni1:6-9).

12. Afirmăm că doctrina imputării (socotirii sau considerării) păcatelor noastre lui Cristos şi a neprihănirii Lui nouă, în care păcatele noastre sunt iertate pe deplin şi noi suntem acceptaţi în mod deplin, este esenţială pentru Evanghelia biblică (2Corinteni 5:19-21).

Negăm faptul că noi suntem justificaţi prin neprihănirea lui Cristos insuflată în noi sau prin orice altă neprihănire care se crede că este proprie nouă.

13. Afirmăm că neprihănirea lui Cristos prin care suntem justificaţi este întru totul a Lui, a dobândit-o separat de noi, în şi prin supunerea Lui desăvârşită. Această neprihănire este socotită, sau imputată nouă prin declaraţia legală a lui Dumnezeu, ca unică bază a justificării noastre.

Negăm că faptele pe care le săvârşim la orice stadiu al existenţei noastre adaugă ceva la meritul lui Cristos sau câştigă pentru noi vreun merit ce contribuie în vreun fel la baza îndreptăţirii noastre (Galteni 2:16; Efeseni 2:8,9; Tit 3:5).

14. Afirmăm că în timp ce în toţi credincioşii locuieşte Duhul Sfânt şi ei sunt în procesul de a fi sfinţiţi şi conformaţi imaginii lui Cristos, aceste consecinţe ale justificării nu sunt baza acestui lucru. Dumnezeu ne declară drepţi, ne şterge păcatele şi ne adoptă ca şi copiii Lui, doar prin harul Său şi doar prin credinţă, doar datorită lui Cristos, în timp ce noi suntem încă păcătoşi (Romani 4:5).

Negăm faptul că credincioşii trebuie să aibă o evlavie proprie în virtutea cooperării lor cu harul transformator al lui Dumnezeu, mai înainte ca Dumnezeu să-i declare justificaţi în Cristos. Noi suntem îndreptăţiţi în timp ce suntem încă păcătoşi.

15. Afirmăm că credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, în transformarea vieţii şi creşterea în conformitate cu Cristos prin puterea Duhului Sfânt. Sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă, o viaţă de întoarcere de la păcat pentru a-L sluji pe Isus Cristos în supunere recunoscătoare faţă de El ca Domn şi Stăpân (Galateni 5:22-25; Romani 8:4, 13-14).

Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Cristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii şi viaţa în Duhul.

16. Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei, recunoaşterea propriului păcat şi a nevoii proprii, precum şi încredere personală în Cristos şi lucrarea Sa.

Negăm faptul că credinţa mântuitoare include doar acceptarea mentală a Evangheliei şi că îndreptăţirea este asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei. Negăm mai departe şi că vreun element al credinţei mântuitoare este o lucrare merituoasă şi câştigă mântuirea pentru noi.

17. Afirmăm că, deşi doctrina este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală, noi nu suntem mântuiţi prin doctrină. Doctrina este necesară pentru a ne informa despre cum putem fi mântuiţi prin Cristos, dar Cristos este Cel care ne mântuieşte.

Negăm că doctrina Evangheliei poate fi respinsă fără consecinţe. Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu.

18. Afirmăm că Isus Cristos le porunceşte urmaşilor Săi să vestească Evanghelia tuturor persoanelor în viaţă evanghelizând pe oricine oriunde, şi să ucenicizeze credincioşii în părtăşia bisericii. Un martor adevărat şi credincios al lui Cristos include dovada mărturiei personale, a unei vieţi evlavioase şi a faptelor de milă, caritate faţă de aproapele său, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.

Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.

ANGAJAMENTUL NOSTRU

Ca şi evanghelici uniţi în Evanghelie, promitem să veghem şi să îngrijim unii de alţii, să ne rugăm şi să ne iertăm reciproc şi să stabilim legături în dragoste şi adevăr cu toţi oamenii lui Dumnezeu de pretutindeni, pentru că suntem o familie, una în Duhul Sfânt şi una în Cristos.

Secole în urmă se spunea că în lucrurile necesare trebuie să existe unitate, în lucrurile mai puţin necesare trebuie să existe libertate şi că în toate lucrurile trebuie să existe dragoste. Noi considerăm că toate aceste adevăruri ale Evangheliei sunt necesare.

Iar acum, lui Dumnezeu, Autorul adevărului şi harului acestei Evanghelii, prin Isus Cristos, subiectul ei şi Domnul nostru, fie lauda şi gloria în veci de veci.
Amin.

Tradus de Cristian Coţovan

 

Evanghelia lui Dumnezeu

de R. C. Sproul


În februarie 1998 a avut loc o întâlnire în Washington D.C. la care au participat lideri evanghelici adânc preocupaţi de problemele apărute în ultimii ani, printre evanghelici, cu privire la Evanghelie şi la doctrina istorică a justificării doar prin credinţă. Dialogurile ce avuseseră loc între unii lideri evanghelici şi membri ai Bisericii Romano-Catolice din America, ce au rezultat în afirmaţii publicate în care se cădea de acord asupra problemelor de credinţă şi se declara o unitate a credinţei în Evanghelie, au provocat unele disensiuni între alţi evanghelici, care nu erau de acord cu o astfel de declaraţie a unităţii. Şi astfel, această întâlnire care a avut loc la Washington a implicat reprezentanţi ai acelora ce participaseră la dialogul cu teologii romano-catolici cât şi pe cei ce nu erau mulţumiţi cu o parte a declaraţiei ce derivase din aceasta. Ca rezultat al acestei întâlniri s-a căzut de acord că existau probleme serioase în rândurile lumii evanghelice, ce-au provocat dezintegrarea unei unităţi formate încă de la Reforma Protestantă din secolul XVI, unitate ce rămăsese foarte solidă timp de patru sute cincizeci de ani.
Am văzut biserici evanghelice cu diferenţe mari de teologie în multe, multe puncte. Dar în ciuda acestor diferenţe teologice, se putea simţi mereu acea unitate şi colaborare când era vorba despre afirmarea centrală a doctrinei justificării doar prin credinţă, ce era privită istoric de evanghelici ca esenţială pentru Evanghelia Noului Testament.

Această discuţie iscată în ultimii ani şi unitatea ce a început să se destrame au cauzat atât de multă tulburare încât aceşti lideri, care s-au întrunit în Washington în februarie 1998, au spus că lucrul de care avem cu adevărat nevoie în lumea evanghelică de astăzi este o încercare de a restaura această unitate istorică şi de a căuta această unitate într-o afirmare comună a Evangheliei. Între timp, Alianţa Evanghelicilor, ce s-a întrunit în Philadelphia, a petrecut trei zile străduindu-se să determine care era cea mai presantă problemă teologică a zilelor noastre. Şi acest grup a convenit că cea mai importantă problemă a zilelor noastre, teologic vorbind, era Evanghelia însăşi. Şi au fost exprimate temeri că înţelegerea istorică a Evangheliei era confundată şi era în pericolul de a cădea în obscuritate.

Ei bine, ca un rezultat al acestui lucru, în discuţiile ce au avut loc în Washington a fost numit un comitet de redactare, cu reprezentanţi ai celor ce susţinuseră afirmarea credinţei unificate cu romano-catolicii şi ai celor ce se opuseseră acestei iniţiative, în speranţa că vor emite o afirmaţie referitoare la justificare şi Evanghelie ce va restaura unitatea între liderii evanghelici. Şi acest comitet s-a întâlnit şi a lucrat mai mult de un an de zile pentru a emite un document. Şi sunt bucuros să anunţ că această iniţiativă a fost realizată; şi cred că s-a făcut un pas uriaş spre restaurarea unităţii de care ne-am bucurat atât de mult în trecut.

Ceea ce doresc să fac astăzi şi în zilele ce vor urma este să ofer o expunere a unei părţi din acest document ce a fost formulat de către comitetul respectiv. Mai înainte de a face aceasta, daţi-mi voie să menţionez numele persoanelor ce au participat la redactarea acestui document. Acest comitet se numeşte „Comitetul pentru Unitatea Evanghelică” şi-i include pe: John N. Akers, John Ankerberg, John Armstrong, Keith Davy, Maxie Dunnam, Dr. Timothy George, Erwin Lutzer, Harob Myra, David Neff, Dr. J.I. Packer, R.C. Sproul, Dr. John Woodbridge, Dr. D.A. Carson, Thomas Oden şi Dr. Scott Hafemann.

Şi aceşti bărbaţi, cum am spus, au lucrat împreună un an pentru a produce acest document. Şi chiar acum acesta circulă în rândurile liderilor evanghelici proeminenţi pentru a forma un comitet naţional de aprobare a sa. Documentul este intitulat „Evanghelia lui Isus Cristos, o celebrare evanghelică.” Şi documentul este împărţit în două părţi. Prima parte este un preambul care oferă un rezumat al punctelor cheie afirmate de către toţi şi o exprimare populară a conţinutului Evangheliei. Şi ceea ce vreau să spun prin „expresie populară” este o explicare a Evangheliei în limbajul simplu, al oamenilor de rând, ce caută să evite expresii teologice tehnice. Şi apoi, a doua parte a documentului oferă o afirmaţie confesională într-un limbaj teologic mai precis, după formatul „afirmaţiilor” şi „negaţiilor.” Şi asupra acestor afirmaţii şi negaţii aş dori să mă opresc puţin şi să le comentez în zilele ce vor urma.

Formatul afirmaţiei şi negaţiei are o istorie lungă, lungă în biserică. Ideea este de a crea echilibru între afirmaţia pozitivă a ceea ce se mărturiseşte şi negaţia ei. Unul dintre motivele acestui format este că în zilele noastre, acolo unde a existat o puternică influenţă a filozofiei relativismului şi pluralismului, după cum am aflat, a apărut ceva oarecum ciudat în comunitatea creştină, ce este diferit de două mii de ani de istorie creştină. Şi aceasta se întâmplă când oamenii sunt dispuşi să afirme ceea ce cred în mod personal, dar găsesc incorect, din punct de vedere politic, să nege opusul. Am întâlnit această relativizare a adevărului când o persoană spune: „ei bine, eu cred ceea ce cred şi este adevărat pentru mine; dacă tu crezi opusul, este ok, este adevărat şi pentru tine.” În timp ce, în istoria bisericii, când aceasta era forţată, ameninţată de diferitele erezii să îşi mărturisească public credinţa, nu numai că profesa ceea ce credea, dar de asemenea specifica anumite erori ce trebuiau evitate. Găsim aceasta în Conciliul de la Nicea, Conciliul de la Calcedon şi în alte momente majore din istoria bisericii.
Ei bine, cunoscând acestea, haideţi să ne îndreptăm atenţia acum spre conţinutul acestor afirmaţii şi negaţii.

Noi afirmăm că Evanghelia încredinţată Bisericii este, în primă instanţă, Evanghelia lui Dumnezeu. Dumnezeu este autorul ei şi El ne-o descoperă prin Cuvântul Său. Autoritatea şi adevărul ei sunt numai în El.

Noi negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei derivă din orice fel de intuiţie sau invenţie omenească. De asemenea negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei rezidă în autoritatea vreunei biserici anume sau instituţii umane.

Ceea ce se afirmă în esenţă aici, în primul articol, este paternitatea şi dreptul de proprietate asupra Evangheliei – rămânând în Dumnezeu Însuşi. Citind Epistolalui Pavel către Romani, chiar în primul capitol, în primul rând al epistolei sale găsim scris:

1 Pavel, rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu,
2 pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.

Pavel foloseşte aici sintagma „Evanghelia lui Dumnezeu.” Când vorbeşte de Evanghelia lui Dumnezeu, structura gramaticală, aici, în limba greacă, indică faptul că ceea ce spune apostolul despre Evanghelie sau Vestea Bună, despre mesajul Evangheliei, nu înseamnă doar că ea este un mesaj despre Dumnezeu. Cu siguranţă este un mesaj despre Dumnezeu, dar cuvântul Lui este o formă a genitivului de posesiune; prin urmare înseamnă că Evanghelia aparţine lui Dumnezeu, este declaraţia Lui, este mesajul Lui. El este originea sau autorul Evangheliei. Şi de asemenea, vedem în limba noastră o strânsă legătură între cuvântul autor şi autoritate. Cuvântul autor este conţinut în cuvântul autoritate. Dumnezeu este Cel care declară Evanghelia în primă instanţă. Este mesajul Său. El este autorul original. Şi ca proprietar şi autor al Evangheliei, El este Cel care îi conferă autoritatea durabilă.
Şi astfel, mesajul pe care noi îl proclamăm ca şi creştini, pe care îl numim Evanghelie, nu este o idee pe care au scos-o la iveală unii învăţători religioşi în antichitate. Chiar şi la începuturile Vechiului Testament întâlnim indicii şi porţiuni ale Evangheliei proclamate în paginile textului şi anunţate de profeţi. Şi cu siguranţă biserica Noului Testament primeşte Evanghelia direct de la Cristos şi de la apostolii Lui. Putem spune că primul mare apostol al evangheliei a fost Cristos Însuşi. Chiar şi atunci când Cristos vestea Evanghelia, El împlinea voia Tatălui. Tatăl L-a trimis să facă această proclamaţie. Tatăl I-a dat autoritatea de a vorbi despre Evanghelie contemporanilor Săi. După cum ştim, Isus a spus: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine.” Şi astfel, chiar şi Evanghelia pe care o primim de la Isus îşi are autoritatea ultimă în Dumnezeu Însuşi.

De asemenea, această primă afirmaţie include în ea, ţinând seama de declaraţia sa de autoritate, o slabă referinţă către principiul Reformei Sola Scriptura. Ştim că cele două probleme esenţiale ale reformei din secolul XVI sunt deseori numite factorul material al Reformei şi factorul formal al Reformei. Factorul material, sau ceea ce a constituit principala dispută la acel moment, era doctrina Sola Fide a justificării numai prin credinţă. Şi această cauză a constituit problema centrală a secolului XVI, iar protestanţii au devenit cunoscuţi ca evanghelici – luând numele de la cuvântul Evangel,o traducere acuvântului grec euangelion, care este cuvântul din Noul Testament pentru Evanghelie. Deci, reformatorii protestanţi au fost numiţi evanghelici pentru că ei susţineau în controversa referitoare la doctrina justificării numai prin credinţă că principalul obiect supus riscului era însăşi conţinutul Evangheliei. Dar, bineînţeles, în umbră, pe tot parcursul acestei întregi controverse se defăşura disputa continuă legată de autoritatePe ce bază îndrăznea Luther să se deosebească de învăţătura bisericii sale mamă? Şi în dezbaterile de la Leipzig şi Augsburg cu Cardinalul Cajetan şi Eck Luther a fost obligat să recunoască public faptul că, în raţionamentul său, era posibil ca Papa să greşească şi consiliile bisericii să greşească. Şi el a afirmat că ar fi fost dispus să îşi schimbe poziţia referitoare la justificare dacă i s-ar fi putut demonstra că învăţătura sa nu era conform Bibliei. Pentru Luther autoritatea monumentală era numai şi numai Scriptura. Ne amintim momentul de criză de la Dieta de la Worms, unde Luther a fost judecat şi i s-a cerut să renunţe la învăţătura lui. La aceasta el a răspuns cu renumita afirmaţie: „Dacă nu sunt convins de Sfânta Scriptură, nu pot renunţa la ceea ce cred. Mintea mea este captivată. Conştiinţa mea este subjugată de Cuvântul lui Dumnezeu şi nu este nici drept, nici prudent să acţionez împotriva conştiinţei. Aceasta este poziţia mea. Nu pot face altceva. Dumnezeu să-mi ajute.”
Aici, factorul formal al Reformei era declarat public cu acest principiu: singură Scriptura are autoritate de constrângere asupra conştiinţei credinciosului. Şi în acea dezbatere din secolul XVI Roma a argumentat că, într-un anume sens, autoritatea Scripturii rezidă în autoritatea conferită de Biserică. Deoarece Biserica a fost cea care a declarat iniţial autoritatea Scripturii.

Prin urmare, ce se are în vedere în această primă afirmaţie, când se afirmă că „Dumnezeu este autorul Evangheliei şi El ne-o revelează prin Cuvântul Său – autoritatea şi adevărul ei sunt numai în El”, este acest principiu al autorităţii Scripturii care singură ne poate trage la răspundere totală. Şi aceasta deoarece motivul pentru care Sola Scriptura a fost numit Sola Scriptura este pentru că Scriptura era privită a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Şi numai Cuvântul lui Dumnezeu are autoritatea ultimă şi absolută de a ne constrânge, de a ne subjuga conştiinţele.

Şi apoi negaţia: „Negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei derivă din orice fel de intuiţie sau invenţie omenească. De asemenea negăm faptul că adevărul sau autoritatea Evangheliei rezidă în autoritatea vreunei biserici anume sau instituţii umane.”

Autoritatea sa este în Dumnezeu şi numai în Dumnezeu.

Acum, permiteţi-mi să vorbesc un moment despre ramificaţiile practice ale acestui fapt. Când noi declarăm Evanghelia, când predicăm Evanghelia, facem aceasta pe baza autorităţii divine. Nu pot spune nimănui să creadă în Isus Cristos ca şi Salvator pe baza autorităţii mele; ci atunci când predicăm Evanghelia noi suntem simpli mesageri, ambasadori care comunică un mesaj ce îşi are originea în Dumnezeu Însuşi. Aceasta spune Pavel chiar la începutul Epistolei sale către Romani, pe care o va dedica în întregime expunerii conţinutului Evangheliei. El începe prin a se identifica pe el însuşi ca apostol, acela care este chemat de Dumnezeu şi pus deoparte de către Dumnezeu dar care comunică un mesaj ce nu este invenţia lui. Că autoritatea apostolică a lui Pavel nu este autoritatea sa finală, ci mai degrabă este Evanghelia lui Dumnezeu. Dumnezeu o declară. Dumnezeu o posedă. Dumnezeu îi dă autoritatea.

Comentariu final

Am menţionat problema iscată în ultimii ani în lumea evanghelică referitoare la unitatea în Evanghelie, dar, şi mai important, în ce priveşte înţelegerea conţinutului Evangheliei. S-au efectuat sondaje printre evanghelici iar acestea au fost oarecum alarmante deoarece au scos la iveală o ignoranţă răspândită faţă de ceea ce este Evanghelia, faţă de conţinutul său, de ceea ce reprezintă Vestea Bună şi de ce înseamnă să crezi în Evanghelia lui Isus Cristos. Şi astfel, ceea ce găsim în acest document este o expunere nu numai a originii Evangheliei dar şi a însemnătăţii sale. Pentru că cel mai important lucru pentru noi ca şi creştini este să înţelegem Evanghelia corect. Dacă nu înţelegem Evanghelia corect, nu vom ajunge foarte departe în înţelegerea plinătăţii credinţei noastre în Cristos.

Cum să îţi petreci ziua cu Dumnezeu

de Richard Baxter (1615-1691)


O viaţă sfântă tinde să devină mai uşoară atunci când cunoaştem ordinea obişnuită şi modul de îndeplinire al îndatoririlor noastre – când orice lucru se întâmplă la momentul potrivit. De aceea, vă voi da câteva scurte îndrumări pentru petrecerea zilei într-un mod sfânt.

Somnul
Măsoară bine timpul rezervat somnului, ca să nu iroseşti orele preţioase ale dimineţii trândăvind în pat. Orele de somn trebuie să fie potrivite cu sănătatea şi cu munca ta, nu cu plăcerea leneviei.

Primele gânduri
Îndreaptă către Dumnezeu primele tale gânduri conştiente; înalţă-ţi inima către El cu reverenţă şi recunoştinţă pentru odihna de care te-ai bucurat în noaptea ce a trecut, apoi încredinţează-te Lui pentru ziua ce urmează.
Obişnuieşte-te să fii atât de consecvent în aceasta încât să ajungi să fii oprit de conştiinţă atunci când gândurile vieţii de zi cu zi vor să aibă întâietatea. Gândeşte-te la îndurarea unei nopţi de odihnă şi la faptul că mulţi şi-au petrecut-o în iad; mulţi au petrecut-o în închisoare; mulţi au petrecut-o în adăposturi reci şi neprimitoare; mulţi şi-au petrecut-o suferind din cauza durerilor chinuitoare şi a bolilor, obosiţi de paturile în care zac şi obosiţi de viaţă.
Gândeşte-te la multele suflete care în noaptea ce a trecut au fost chemate din trupurile lor să se înfăţişeze pline de groază în faţa lui Dumnezeu, şi mai gândeşte-te cât de repede trec zilele şi nopţile! Cât de iute va veni ultima ta noapte sau zi! Examinează ce lipseşte sufletului tău ca să fie pregătit pentru o astfel de vreme şi caută acel lucru fără întârziere.

Rugăciunea
Rugăciunea personală (sau împreună cu partenerul tău) să aibă loc înaintea rugăciunii la care participă întreaga familie. Dacă e posibil, pune-o pe primul loc, înaintea oricărei alte lucrări a zilei.

Închinarea familiei
Închinarea împreună cu întreaga familie trebuie îndeplinită cu consecvenţă şi la o oră la care de obicei nu apar întreruperi.

Obiectivul fundamental
Aminteşte-ţi obiectivul tău fundamental, iar atunci când te apuci de munca fiecărei zile, sau înaintea oricărei activităţi din această lume, lasă ca pe inima ta să stea scris „Sfânt Domnului”, în tot ce faci.

Nu fă nici un lucru pe care Dumnezeu nu l-ar aproba şi despre care nu poţi spune cu convingere că El te-a trimis să-l faci. Nu fă nimic în această lume pentru un oricare alt motiv decât acela să Îi fii plăcut Domnului, să Îi dai slavă şi să te bucuri împreună cu El. „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” – 1 Corinteni 10:31.

Fii sârguincios în profesia ta
Îndeplineşte sarcinile profesiei tale cu grijă şi cu sârguinţă. Astfel:

(a) Vei dovedi că nu eşti leneş sau supus firii tale pământeşti (ca aceia care nu i se pot împotrivi), şi vei încuraja omorârea tuturor poftelor şi dorinţelor firii pământeşti, care sunt hrănite de lene şi trândăvie.
(b) Vei ţine gândurile nefolositoare departe de mintea ta, acele gânduri care mişună în minţile persoanelor ce-şi pierd vremea degeaba.
(c) Nu vei pierde timp preţios, un lucru de care persoanele leneşe sunt vinovate zilnic.
(d) Vei rămâne pe drumul ascultării de Dumnezeu, atunci când leneşii comit întruna păcate de omitere.
(e) Vei avea mai mult timp pentru activităţi sfinte dacă lucrezi cu sârguinţă în profesia ta. Persoanele leneşe nu au timp să se roage sau să citească pentru că şi-l pierd tărăgănând lucrurile în munca lor.
(f) Te poţi aştepta la binecuvântarea lui Dumnezeu şi la împlinirea nevoilor tale, atât cele personale cât şi ale întregii familii.
(g) Poţi contribui de asemenea la sănătatea trupului tău, mărindu-i astfel competenţa în slujba sufletului.

Ispite şi lucruri care corup
Cunoaşte în întregime ispitele şi lucrurile care te pot corupe – şi veghează împotriva lor întreaga zi. Trebuie să te păzeşti în special de cele mai periculoase lucruri care corup şi de acele ispite pe care prietenii sau afacerile ţi le pun inevitabil înainte.

Păzeşte-te de păcatele de căpătâi ale necredinţei: ipocrizia, egoismul, mândria, satisfacerea plăcerilor trupului şi dragostea exagerată pentru lucrurile pământeşti. Ai grijă să nu fii atras de modul de gândire al lumii şi de îngrijorările ei nenumărate, sau să râvneşti la o poziţie mai înaltă în societate, sub pretextul sârguinţei în profesia ta.

Dacă lucrezi sau faci afaceri cu alţii, păzeşte-te de egoism şi de orice urmă de nedreptate sau lipsă de generozitate. În legăturile cu ceilalţi, păzeşte-te de ispita conversaţiei seci şi nefolositoare. Păzeşte-te şi de persoanele care te vor ispiti să te mânii. Păstrează-ţi decenţa şi vorbirea curată pe care o cer legile neprihănirii. Dacă discuţi cu linguşitori, ai grijă să nu te umfli de mândrie.

Dacă stai de vorbă cu cei ce te dispreţuiesc şi te rănesc, întăreşte-te împotriva mândriei nerăbdătoare şi răzbunătoare.

La început, aceste lucruri vor fi foarte dificile, câtă vreme păcatul mai are vreo putere în tine, dar odată ce ai câştigat o înţelegere continuă a pericolului otrăvitor pe care îl prezintă fiecare din aceste păcate, inima ta va fi gata să le evite şi o va face cu uşurinţă.

Meditaţia
Când eşti singur în îndeletnicirile tale, profită de acel timp folosindu-l pentru meditaţii practice şi folositoare. Meditează la bunătatea nesfârşită şi la desăvârşirea lui Dumnezeu; la Hristos şi la răscumpărare; la Cer şi la cât de nevrednic eşti să intri în el, şi cum meriţi nenorocirea veşnică în Iad.

Singurul motiv
Orice faci, singur sau împreună cu alţii, fă totul pentru slava lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31). Altfel, acel lucru nu va fi primit de Dumnezeu.

Răscumpără timpul
Pune mare valoare pe timpul tău, ai mai mare grijă să nu-ţi pierzi timpul decât ai să nu-ţi pierzi banii. Nu lăsa ca distracţiile fără valoare, discuţiile inutile, prietenii nefolositori sau somnul să îţi răpească timpul preţios.

Ai mai mare grijă să eviţi persoana, fapta sau modul de viaţă care îţi fură timpul, decât te îngrijeşti să eviţi hoţii şi tâlharii.

Asigură-te că nu îţi pierzi niciodată vremea fără folos, ci mai degrabă îţi foloseşti timpul în cel mai profitabil mod cu putinţă şi nu prefera unul mai puţin folositor în locul altuia care-ţi foloseşte mai mult.

Mâncarea şi băutura
Mănâncă şi bea cu moderaţie şi recunoştinţă pentru sănătate, nu pentru plăcerea nefolositoare. Niciodată nu-i fă pe plac trupului prin mâncăruri şi băuturi care dăunează sănătăţii tale.

Aminteşte-ţi păcatul Sodomei: „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit” – Ezechiel 16:49.

Apostolul Pavel plângea atunci când îi pomenea pe cei al căror sfârşit „va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ.” – Filipeni 3:18,19. Deci nu trăiţi după îndemnurile firii pământeşti, ca să nu muriţi (Romani 8:13).

Păcatele învingătoare
Dacă vreo ispită te biruie şi cazi în vreun păcat, pe lângă eşecurile obişnuite, regretă-l şi mărturiseşte-l imediat înaintea lui Dumnezeu; pocăieşte-te fără întârziere, cu orice preţ. Te va costa cu siguranţă mai mult dacă vei continua în păcat şi nu te vei pocăi.

Nu-ţi subestima eşecurile obişnuite, ci mărturiseşte-le şi luptă zilnic împotriva lor, având grijă să nu le înrăutăţeşti prin nepocăinţă şi dispreţ.

Relaţiile
Aminteşte-ţi în fiecare zi de îndatoririle speciale pe care le cer diversele relaţii: soţi, soţii, copii, stăpâni, slujitori, pastori, oameni, judecători, supuşi.

Aminteşte-ţi că fiecare relaţie are îndatoririle ei speciale şi avantajele ei prin binele pe care îl face. Dumnezeu îţi cere credincioşie în această problemă, la fel ca în oricare alta.

Încheierea zilei
Înainte să adormi din nou, este un lucru înţelept şi necesar să faci bilanţul faptelor şi binecuvântărilor zilei ce a trecut, ca să poţi mulţumi pentru toate binecuvântările speciale şi să te smereşti pentru toate păcatele tale.

Acest lucru e necesar ca să îţi poţi reînnoi pocăinţa şi hotărârea de a asculta, şi ca să te cercetezi să vezi dacă sufletul tău e mai bun sau mai rău, dacă păcatul scade şi harul creşte, dacă eşti mai bine pregătit pentru suferinţă, moarte şi veşnicie.

Fie ca aceste îndrumări să se întipărească pe mintea ta şi să devină o practică zilnică a vieţii tale.

Dacă sunt practicate cu sinceritate, ele vor duce la sfinţirea, rodirea şi liniştea vieţii tale şi îţi vor aduce o moarte plină de mângâiere şi pace.

Tradus de Florin Vidu

Sfinţirea motivată de Evanghelie

de Jerry Bridges


La începutul vieţii mele de creştin am auzit pe cineva spunând: „Biblia nu v-a fost dată ca să vă sporească cunoştinţele, ci ca să vă călăuzească purtarea.” Mai târziu mi-am dat seama că această afirmaţie este în cel mai bun caz simplistă iar în cel mai rău caz este falsă. Biblia e mult mai mult decât o carte de reguli ce trebuie urmate. Este înainte de toate mesajul harului mântuitor al lui Dumnezeu prin Isus Hristos, tot ce există în Scriptură înainte de cruce indică spre lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu, iar tot ce urmează după cruce – inclusiv sfinţirea noastră – fiind rezultatul acestei lucrări.
Cu toate acestea, există o măsură de adevăr în această afirmaţie, şi Duhul Sfânt a folosit-o ca să mă ajute să înţeleg că Biblia nu trebuie citită doar pentru a acumula cunoştinţe. Trebuie, într-adevăr, să fie ascultată şi aplicată în mod practic în vieţile noastre de zi cu zi. Aşa cum spune Iacov, „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri” (Iacov 1:22).

Cu această nouă înţelegere, m-am rugat ca Dumnezeu să folosească Biblia pentru a-mi călăuzi comportamentul. Apoi am început să caut cu sârguinţă să o aplic. Nu am auzit niciodată până atunci expresia „urmărirea sfinţeniei”, dar aceasta a devenit principalul meu scop în viaţă. Din păcate, am făcut două greşeli. Mai întâi, am presupus că Biblia era un fel de carte de reguli pe care tot ce trebuia să fac era să le învăţ şi apoi să le pun în practică. Nu ştiam că era necesar să depind de Duhul Sfânt pentru călăuzirea şi puterea Sa.
Mai rău, am presupus că acceptarea mea înaintea lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui în viaţa mea depind de cât de bine respectam acele reguli. Ştiam că sunt mântuit prin har, prin credinţa în Hristos, nu prin fapte. Aveam siguranţa mântuirii mele şi mă aşteptam să merg în cer după moarte. Dar în viaţa mea de zi cu zi credeam că binecuvântarea lui Dumnezeu depinde de practicarea anumitor discipline spirituale, cum ar fi timpul zilnic de părtăşie cu Dumnezeu sau lipsa păcatelor făcute intenţionat. Nu m-am gândit prea mult la aceste lucruri, dar fără să-mi dau seama le presupuneam adevărate, din cauza culturii creştine în care trăiam. De aceea, ele mi-au determinat atitudinea faţă de viaţa creştină.

Ucenicia bazată pe performanţă
Povestea mea nu e una neobişnuită. De regulă, creştinii evanghelici de azi cred că Evanghelia e doar pentru cei necredincioşi. Odată ce am intrat pe uşa Împărăţiei, avem nevoie de Evanghelie doar pentru a o împărtăşi cu cei ce sunt încă afară. Mesajul pe care trebuie să îl auzim acum, ca şi credincioşi, este cel al uceniciei. Trebuie să învăţăm cum să trăim viaţa creştină şi să fim provocaţi să împlinim ce învăţăm. Aşa am crezut şi am practicat pentru o vreme în viaţa şi slujirea mea creştină. Cei mai mulţi creştini păreau să creadă la fel ca mine.
Aşa cum o înţeleg eu, comunitatea creştină din ziua de azi se bazează în mare măsură pe o cultură a performanţei. Şi cu cât suntem mai devotaţi să-L urmăm pe Isus, cu atât suntem mai adânc impregnaţi cu acest mod de gândire. Credem că putem câştiga binecuvântarea lui Dumnezeu sau o putem pierde în funcţie de felul în care trăim viaţa creştină.

Cei mai mulţi creştini au un standard de performanţă acceptabilă după care măsoară acceptarea lor înaintea lui Dumnezeu. Pentru mulţi, acest standard se rezumă la participarea regulată la serviciile bisericii şi la evitarea păcatelor majore. Astfel de creştini sunt adesea caracterizaţi de o anumită măsură de auto-neprihănire. Vedeţi, ei nu cedează în faţa păcatelor mari pe care le vedem peste tot în jurul nostru. Astfel de creştini nu cred că mai au nevoie de Evanghelie. Ei spun că Evanghelia e doar pentru cei păcătoşi.
Pentru creştinii devotaţi, standardul e mult mai înalt. El include practicarea regulată a disciplinelor spirituale, ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi implicarea într-o slujire creştină. Şi aici, dacă ne concentrăm asupra comportamentului exterior, mulţi stau destul de bine. Dar aceşti creştini sunt chiar mai vulnerabili la auto-neprihănire, pentru că ei privesc cu superioritate nu numai la societatea păcătoasă din jurul lor dar chiar şi la alţi credincioşi, care nu sunt la fel de devotaţi ca ei. Nici aceşti creştini nu au nevoie de Evanghelie. Pentru ei, creşterea creştină înseamnă mai multă disciplină şi un devotament mai mare.
Apoi există un al treilea grup. Standardul pentru acest grup înseamnă mai mult decât o performanţă exterioară a disciplinei, ascultării şi slujirii. Aceşti creştini recunosc în plus nevoia de a rezolva problema păcatelor inimii, cum ar fi spiritul critic, mândria, egoismul, invidia, resentimentele şi îngrijorările. Ei îşi văd lipsa de consecvenţă în păstrarea unui timp de părtăşie singuri cu Dumnezeu, lipsa mărturisirii cu orice ocazie şi eşecurile lor frecvente în rezolvarea problemei păcatelor inimii. Acest grup de creştini e mult mai predispus la un sentiment de vinovăţie pentru că membrii grupului nu şi-au atins propriile aşteptări. Şi fiindcă ei cred că acceptarea lor înaintea lui Dumnezeu depinde de propria performanţă, bucuria nu prea e prezentă în viaţa lor creştină. Pentru ei, viaţa e o bandă rulantă pe care ei rămân din ce în ce mai în urmă. Acest grup are nevoie de Evanghelie, dar membrii lui nu-şi dau seama că Evanghelia e pentru ei. Ştiu asta, pentru că şi eu am făcut parte din acest grup.

Evanghelia e pentru credincioşi
Treptat, de-a lungul timpului şi dintr-un adânc sentiment al nevoii, am ajuns să-mi dau seama că Evanghelia e şi pentru cei credincioşi. Când în sfârşit am fost conştient de acest lucru, în fiecare dimineaţă deschideam Scriptura la versete ca cel din Isaia 53:6, „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”, apoi spuneam: „Doamne, m-am rătăcit. Mi-am văzut de drumul meu, dar Tu ai aruncat tot păcatul meu asupra lui Hristos şi din acest motiv mă apropii de Tine şi mă simt acceptat înaintea Ta.”
Am ajuns să înţeleg că afirmaţia lui Pavel din Galateni 2:20, „Viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” a fost făcută în contextul îndreptăţirii (vezi versetele 15-21). Cu toate acestea, Pavel vorbea la timpul prezent: „viaţa pe care o trăiesc acum…” Din cauza contextului, mi-am dat seama că Pavel nu vorbea despre sfinţire, ci despre îndreptăţirea lui. Pentru Pavel, deci, îndreptăţirea (a fi declarat neprihănit de către Dumnezeu pe baza neprihănirii lui Hristos) nu era doar o experienţă din trecut ci şi o realitate în prezent.
Pavel a trăit fiecare zi prin credinţa în sângele vărsat şi în neprihănirea lui Hristos. În fiecare zi el a privit doar la Hristos pentru acceptarea înaintea Tatălui. A crezut, la fel ca Petru (vezi 1 Petru 2:4-5), că şi cele mai bune fapte ale noastre – jertfele noastre spirituale – sunt acceptabile înaintea lui Dumnezeu doar prin Isus Hristos. Poate că nimeni, în afară de Isus, nu a fost un ucenic mai devotat, atât în viaţă cât şi în slujire, decât a fost Apostolul Pavel. Şi totuşi, el nu a privit la propria performanţă ci la „performanţa” lui Hristos ca singura bază a acceptării sale înaintea lui Dumnezeu.

Am învăţat deci că creştinii trebuie să audă Evanghelia pe tot parcursul vieţii lor, pentru că Evanghelia e cea care continuă să ne reamintească faptul că acceptarea noastră zilnică înaintea Tatălui nu se bazează pe ceea ce noi facem pentru Dumnezeu, ci pe ce a făcut Hristos pentru noi prin viaţa Lui fără de păcat şi prin moartea Lui în care a purtat păcatul nostru. Am început să înţeleg că stăm astăzi înaintea lui Dumnezeu la fel de neprihăniţi cum am putea deveni vreodată, chiar şi în ceruri, pentru că El ne-a îmbrăcat cu neprihănirea Fiului Său. De aceea, nu trebuie să obţin o anumită performanţă ca să fiu acceptat de Dumnezeu. Acum sunt liber să Îl ascult şi să Îi slujesc pentru că sunt deja acceptat în Hristos (vezi Romani 8:1). Ceea ce mă motivează acum nu este vina, ci recunoştinţa.
Cu toate acestea, chiar şi atunci când înţelegem că acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează pe lucrarea lui Hristos, avem tendinţa naturală să revenim la modul de gândire bazat pe performanţă. Ca urmare a acestui lucru, trebuie ne întoarcem încontinuu la Evanghelie. Ca să folosesc o expresie a regretatului Jack Miller, trebuie „să ne predicăm nouă înşine Evanghelia, în fiecare zi.” Pentru mine, asta înseamnă să mă întorc neîncetat la versete ca Isaia 53:6, Galateni 2:20, şi Romani 8:1. Înseamnă să repet frecvent cuvintele unui vechi imn, „Nădejdea mea se bazează doar pe sângele şi neprihănirea lui Isus.”

Nu o „credinţă uşoară”
Dar această idee că acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează doar pe lucrarea lui Hristos, nu pe performanţa noastră, nu duce oare la un fel de „credinţă uşoară”? În forma ei cea mai simplă, e ca şi cum am spune: „Pentru că L-am rugat pe Hristos să fie Mântuitorul meu, acum sunt în drum spre cer, indiferent cum trăiesc. Nu contează dacă îmi continui stilul de viaţă păcătos. Dumnezeu mă iubeşte şi mă va accepta oricum.”
Gândind într-un mod asemănător, prin afirmaţia că acceptarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu se bazează doar pe lucrarea lui Hristos pot înţelege că de fapt nu contează cum trăiesc în prezent. Dacă Isus a făcut deja în locul meu tot ce trebuia făcut, de ce să mai trec atunci prin tot efortul şi suferinţa rezolvării problemei păcatului în viaţa mea? De ce să mai îmi bat capul cu disciplinele spirituale şi de ce să îmi mai folosesc energia fizică şi emoţională ca să-L slujesc pe Dumnezeu în această viaţă pământească, dacă totul depinde de Hristos?
Apostolul Pavel a anticipat o astfel de „credinţă uşoară” în Romani 6:1, când a scris: „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?”Răspunsul lui din Romani 6:2, „Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” răspunde la întrebarea „De ce să îmi mai fac griji?” Pavel nu răspunde „Cum puteţi fi atât de nerecunoscători încât să gândiţi în felul acesta?” Nu, în schimb el spune, în esenţă, „Voi nu înţelegeţi Evanghelia. Nu vă daţi seama că aţi murit faţă de păcat, şi, dacă aţi murit faţă de păcat, vă e imposibil să continuaţi să mai trăiţi în el?” (vezi Romani 6:3-14).

Noi am murit faţă de păcat
Ajungem acum la o mare întrebare. Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că noi am murit faţă de păcat? E destul de limpede că nu se referă la faptul că noi am murit faţă de înfăptuirea zilnică a păcatului. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci nici o persoană cinstită nu ar pretinde să fie îndreptăţită pentru că cu toţii păcătuim zilnic. Nici unul dintre noi nu Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră şi nici unul dintre noi nu ne iubim cu adevărat aproapele ca pe noi înşine (vezi Matei 22:35-40). Nici nu vrea să spună că am murit faţă de păcat în sensul că nu mai răspundem la ispitele păcatului, aşa cum au învăţat unii. Dacă acest lucru ar fi adevărat, sfatul lui Petru să ne ferim de poftele firii pământeşti ar fi lipsit de sens (vezi 1 Petru 2:11). Ce vrea să spună atunci Pavel?
Unii comentatori biblici cred că Pavel se referă doar la faptul că noi am murit faţă de pedeapsa păcatului. Altfel spus, din cauza unirii noastre cu Hristos, atunci când Hristos a murit faţă de pedeapsa păcatului, am murit şi noi faţă de pedeapsa păcatului. Ei bine, cu siguranţă înseamnă acest lucru, dar mai înseamnă şi mult mai mult. Înseamnă şi că am murit faţă de domnia păcatului.

Ce este domnia păcatului? În Romani 5:21, Pavel vorbeşte despre stăpânirea păcatului. Iar în Coloseni 1:13, el vorbeşte despre puterea întunericului. Când Adam a păcătuit în Grădină, noi toţi am păcătuit prin legătura noastră legală cu el (vezi Romani 5:12-21). Adică, din cauza identificării noastre cu Adam, noi toţi am suferit consecinţa păcatului său. Iar o parte a acestei consecinţe este să te naşti în această lume sub domnia sau stăpânirea păcatului. Pavel descrie ce înseamnă să fii sub domnia păcatului în Efeseni 2:1-3. El spune că noi eram morţi din punct de vedere spiritual; umblam pe căile lumii şi ale diavolului; trăiam în poftele naturii noastre păcătoase şi eram, din fire, obiecte ale mâniei lui Dumnezeu.
Această sclavie faţă de domnia păcatului este deci parte a pedepsei datorate vinovăţiei noastre de păcat. Cu toate acestea, prin unirea noastră cu Hristos în moartea lui, vina noastră datorată atât păcatelor lui Adam cât şi propriilor noastre păcate personale a fost înlăturată. Pentru că am murit împreună cu Hristos faţă de vina păcatului, am murit, ca o consecinţă, şi faţă de domnia păcatului. Nu mai putem continua în păcat ca un mod dominant de viaţă pentru că stăpânirea păcatului asupra noastră a fost înlăturată odată pentru totdeauna.
Această moarte faţă de domnia păcatului asupra noastră este cunoscută în teologie ca sfinţire definitivă. Ea se referă la ruptura decisivă, sau separarea de păcat ca putere conducătoare în viaţa credinciosului. Este un moment bine precizat în timp, care are loc concomitent cu îndreptăţirea. Este schimbarea fundamentală lucrată în noi de acţiunea monergistică a Duhului Sfânt (adică a Duhului Sfânt acţionând singur, fără permisiunea sau asistenţa omului) atunci când ne eliberează din împărăţia întunericului şi ne transferă în Împărăţia lui Hristos. Ruptura definitivă faţă de domnia păcatului apare în viaţa fiecăruia care crede în Hristos ca Mântuitor. Nu există îndreptăţire fără sfinţire definitivă. Amândouă vin ca un rezultat al lucrării lui Hristos pentru noi.

Consideraţi-vă morţi faţă de păcat
Deci suntem liberi atât de vina păcatului cât şi de sub domnia lui. Dar la ce ne foloseşte oare să ştim acest lucru? Cum ne poate ajuta practic să urmărim sfinţirea bazându-ne pe Evanghelie? Aici ne ajută îndrumările lui Pavel din Romani 6:11: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.”
Este important să înţelegem ce spune Pavel aici, pentru că nu ne spune să facem ceva ci să credem ceva. Trebuie să credem că suntem morţi prin Hristos atât faţă de pedeapsa păcatului cât şi faţă de domnia lui. Dar acest lucru nu îl facem să devină realitate atunci când îl credem. Noi suntem pur şi simplu morţi faţă de păcat, indiferent dacă credem această afirmaţie sau nu. Dar efectele practice ale morţii noastre faţă de păcat pot fi realizate doar atunci când credem că e adevărată.

Adevărul este că noi suntem vinovaţi, dar Dumnezeu nu ne mai acuză, pentru că vinovăţia a fost deja purtată de Hristos ca înlocuitor al nostru. Sentinţa a fost executată. Pedeapsa a fost plătită. Noi am murit faţă de păcat, atât faţă de vina lui cât şi faţă de domnia lui. De aceea Pavel poate scrie, „Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Romani 4:8)
Dar se ridică întrebarea: „Dacă eu am murit faţă de domnia păcatului, de ce încă mai există această luptă cu obiceiurile păcătoase din viaţa mea?” Răspunsul la această întrebare se găseşte în cuvântul „luptă”. Necredincioşii nu se luptă cu păcatul. Ei pot încerca să învingă un obicei dăunător, dar nu consideră acel obicei drept un păcat. Ei nu au sentimentul păcatului împotriva unui Dumnezeu sfânt. Credincioşii, pe de altă parte, se luptă cu păcatul ca păcat. Noi considerăm cuvintele, gândurile şi faptele păcătoase ca păcate împotriva lui Dumnezeu; şi ne simţim vinovaţi din cauza aceasta. De aceea trebuie să ne întoarcem încontinuu la Evanghelie. Dacă ne considerăm morţi faţă de păcat înseamnă că noi credem Evanghelia.

Dar asta nu înseamnă că doar credem Evanghelia şi ne mulţumim să trăim în păcatul nostru. Categoric nu! Întoarceţi-vă din nou la cuvintele lui Pavel din Romani 6:1-2. Noi am murit atât faţă de vina păcatului cât şi faţă de domnia lui. Deşi păcatul ne declară război (de aici vine lupta noastră), el nu mai poate domni peste noi. Şi aceasta e o parte a Evangheliei. Dar succesul luptei noastre cu păcatul începe atunci când credem în adâncul inimilor noastre că, indiferent de eşecurile şi de lupta noastră, noi am murit faţă de vina păcatului. Trebuie să credem că, oricât de des am cădea, pentru noi nu mai există condamnare (Romani 8:1).
William Romaine, unul dintre conducătorii trezirii spirituale din Anglia secolului al 18-lea, scria: „Nici un păcat nu poate fi răstignit în inimă sau în minte dacă nu este iertat mai întâi în conştiinţă… Dacă nu îi este omorâtă vina, nu îi poate fi cucerită puterea.” Ce spunea Romaine de fapt era că, dacă nu crezi că ai murit faţă de vina păcatului, nu te poţi încrede în Hristos pentru tăria de a birui puterea păcatului în viaţa ta. De aceea, locul de unde trebuie să începi să rezolvi problema păcatului este să crezi Evanghelia atunci când îţi spune că ai murit faţă de vina păcatului.

Sfinţirea progresivă
Războiul împotriva obiceiurilor păcătoase şi îmbrăcarea cu un caracter ca al lui Hristos se numeşte de obicei sfinţire. Dar pentru că termenul sfinţire definitivăeste folosit pentru a descrie eliberarea bine precizată în timp de sub domnia păcatului, este folositor să vorbim despre creşterea în sfinţenie a creştinului ca sfinţire progresivă. În plus, cuvântul progresivă indică o creştere continuă în sfinţenie de-a lungul timpului. Scriitorii Noului Testament presupun această creştere (vezi 1 Cor. 6:9-11; Efes. 2:19-21; Col. 2:19; 2 Tes. 1:3), dar şi îndeamnă continuu la căutarea ei (vezi 2 Cor. 7:1; Evrei 12:14; 2 Petru 3:18). Nu există un loc în creştinismul autentic pentru creştinii care stagnează, care sunt mulţumiţi cu starea lor şi cu propria lor neprihănire. Dimpotrivă, ar trebui să căutăm să creştem în asemănarea cu Hristos până la moarte.
Această sfinţire progresivă implică întotdeauna practicarea disciplinelor spirituale, cum ar fi citirea Scripturii, rugăciunea şi părtăşia regulată cu alţi credincioşi. Ea mai implică şi omorârea faptelor păcătoase ale trupului (vezi Rom. 8:13) şi îmbrăcarea cu caracterul lui Hristos (vezi Col. 3:12-14). Şi, foarte important, ea implică o dependenţă disperată de Hristos pentru puterea de a înfăptui aceste lucruri, pentru că nu putem creşte prin propria noastră putere.

Deci sfinţirea implică efort susţinut şi dependenţă de Hristos; asta numesc eu un efort dependent. Şi acest lucru înseamnă că vom fi întotdeauna nemulţumiţi de propria performanţă. Pentru un creştin în creştere, dorinţa va depăşi întotdeauna performanţa, sau, cel puţin, performanţa aşa cum o percepem noi. Atunci ce ne va susţine în faţa acestei tensiuni dintre dorinţă şi performanţă? Răspunsul este Evanghelia. Asigurarea pe care ne-o oferă Evanghelia, că noi am murit într-adevăr faţă de vina păcatului şi că pentru noi, în Hristos Isus, nu mai există nici o condamnare, ne va motiva şi ne va susţine pe cale chiar în faţa acestei tensiuni.
Trebuie să ne concentrăm întotdeauna asupra Evangheliei, pentru că natura sfinţeniei presupune că, pe măsură ce creştem, vedem mai mult şi mai mult starea noastră de păcat. Cu toate acestea, în loc să ne descurajeze, acest fapt ne va atrage către Evanghelie. Evanghelia crezută în fiecare zi este singura motivaţie solidă să urmărim sfinţirea progresivă chiar şi atunci când nu ni se pare că există vreun progres. De aceea am folosit expresia „sfinţirea motivată de Evanghelie” şi de aceea trebuie „să ne predicăm nouă înşine Evanghelia, în fiecare zi.”

Tradus de Florin Vidu

Urmează-l pe Domnul în totul 

Robert Murray M’Cheyne

(1813-1843)


„Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh, şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni.” – Numeri 14:24

COPIII lui Israel au rămas în tabăra de la poalele Muntelui Sinai timp de aproape un an, timp în care Dumnezeu le-a dat Legea şi Cortul Întâlnirii. Traversând deşertul cu stâlpul de nor înaintea lor, ei au ajuns în scurtă vreme la Cades-Barnea, la marginea deşertului, la graniţa ţării promise. Aici, la porunca lui Dumnezeu, au trimis doisprezece iscoade să cerceteze ţara şi să aducă veşti: „cum este poporul care o locuieşte, dacă este tare sau slab, dacă este mic sau mare la număr; cum este ţara în care locuieşte: dacă este bună sau rea; cum sunt cetăţile în care locuieşte: dacă sunt deschise sau întărite” (Numeri 13:18,19). Prin urmare iscoadele au cercetat ţinutul de la un capăt la celălalt, urcând pantele stâncoase ale Hebronului şi întorcându-se prin frumoasa vale a Eşcolului. După patruzeci de zile au revenit, doi dintre ei ducând pe o prăjină o ramură de viţă cu un strugure, pe lângă alte rodii şi smochine. Pe când stăteau ei în mijlocul Israelului adunat, toţi ochii erau aţintiţi asupra lor – toate urechile erau deschise şi gata să le audă raportul. Ţara e bună, spuneau ei, în ea curge lapte şi miere; dar poporul care o locuieşte e puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Numai doi dintre cei doisprezece au păşit curajoşi înainte – Caleb şi Iosua; Caleb a spus: „Haidem să ne suim, şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” Dar poporul a plâns în acea noapte, şi vorbeau să-l ucidă pe Caleb cu pietre (Numeri 14:10). Dumnezeu S-a mâniat şi a spus că adunarea va muri în pustie. „Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh, şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni.” (Versetul 24.)

Doctrină. E o binecuvântare să-L urmezi pe Domnul în totul.

I. Ce înseamnă să Îl urmezi pe Domnul în totul.

1. Să Îl urmezi pe Hristos în toate zilele vieţii tale.

Aşa a făcut Caleb; L-a urmat pe Domnul în toate zilele vieţii lui – L-a urmat în totul. Ni se spune despre el, patruzeci de ani mai târziu, când era un bătrân în vârstă de 85 de ani, că „a urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului lui Israel.” Nu L-a urmat pe Dumnezeu pentru o vreme, sau din când în când, ci în toate zilele vieţii sale – L-a urmat în totul. Sunt mulţi ca nevasta lui Lot, care fug din Sodoma pentru o vreme. Ea s-a speriat foarte tare – îngerii au apucat-o de mână – a auzit cuvintele de avertizare şi a fugit pentru o vreme; dar în scurt timp a renunţat – a privit înapoi şi s-a transformat într-un stâlp de sare. La fel, mulţi se trezesc din amorţeală şi fug să-şi scape viaţa – plâng – se roagă – caută mântuirea; dar ei nu rezistă – sunt ademeniţi de vreun vechi prieten sau de vreo poftă favorită, şi astfel dau înapoi. Sunt mulţi ca cei despre care se spune în Ioan 6: Îl urmează pe Isus pentru o vreme, şi sunt numiţi ucenicii Lui; aud cuvintele pline de har care ies din gura Lui; dar după o vreme se simt ofensaţi când descoperă vreo doctrină sau vreun lucru ce trebuie făcut: „Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.” Însă cei care Îl urmează în totul nu mai dau înapoi. Mulţi sunt ca galatenii. Când Pavel le-a predicat pentru prima dată, l-au primit „ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Isus Hristos.” Vorbeau despre cât de binecuvântaţi sunt cei în Hristos, despre marea mântuire ce le-a fost oferită. Îl iubeau pe Pavel, până acolo încât, dacă ar fi fost cu putinţă, şi-ar fi scos până şi ochii şi i-ar fi dat lui (Gal. 4:15); şi totuşi nu L-au urmat pe Domnul în totul. La scurt timp după aceea au trecut de la Evanghelia lui Hristos la o altă evanghelie. „O, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat?” Acum îl urau pe Pavel pentru că le spunea adevărul. La fel stau lucrurile cu mulţi dintre voi. Nu asta înseamnă să Îl urmezi pe Domnul în totul. Mulţi încep să-L urmeze pe Hristos când sunt în vreo nenorocire (Ps. 78:34). Când zac pe patul de moarte, când pierd pe cineva drag, se întorc la Biblie – încep să plângă şi să se roage. Dar lumea îi asaltează din nou – ispita, vechii prieteni – şi dau înapoi. Ei nu Îl urmează pe Domnul în totul.

Vai! Câţi din această adunare puteţi mărturisi că nu L-aţi urmat pe Domnul în totul! Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea? Câţi dintre voi aţi fost impresionaţi! Lucrurile divine vi se păreau măreţe şi scumpe – aţi luat parte la Masa Domnului – v-aţi aşezat cu sinceritate şi solemnitate – dar unde sunteţi acum? N-aţi părăsit voi calea puţin după aceea? Cei care vreţi să-L urmaţi pe Hristos în totul, în toate zilele vieţii voastre, trebuie să fiţi ca Lot: Nu numai să fugiţi din Sodoma, ci să fugiţi în Ţoar – nu trebuie să rămâneţi sub povara vinovăţiei, oricât ar fi ea de grea. E un lucru bun că v-aţi trezit, dar nu toţi sunteţi mântuiţi. Dacă vreţi să-L urmaţi pe Hristos în totul, trebuie să fiţi în întregime în Hristos. Trebuie să continuaţi în Cuvântul Său: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei.” (Ioan 8:31). Amintiţi-vă, „sunteţi mântuiţi prin Evanghelie, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.” Trebuie să fiţi ca Maria, care a stat la picioarele Lui şi I-a ascultat Cuvântul. Trebuie să fiţi ca bătrânul Simeon: „Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă, şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel.” Poate s-a convertit pe când era tânăr; dar nu a fost un lucru uşor, pe care să-l termini în scurt timp; el L-a urmat pe Domnul în totul în fiecare zi a vieţii; iar acum, în vârstă fiind, încă aştepta Mângâierea lui Israel. El L-a urmat pe Domnul în totul, iar acum îl urmează pe Mielul în Paradis. Trebuie să fiţi ca finicul: „Cel fără prihană înverzeşte ca finicul, şi creşte ca cedrul din Liban. Cei sădiţi în Casa Domnului, înverzesc în curţile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe, sunt plini de suc şi verzi.” (Ps. 92:14). Finicul şi cedrul au amândoi această minunată caracteristică, aceea că rodesc până la sfârşit: la fel este şi cu credinciosul viu – el e creştin până la sfârşit, plin de Duh, plin de dragoste, plin de sfinţenie până în ultima clipă. La fel ca vinul de calitate, cu cât e mai vechi cu atât e mai bun. „Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând pînă la miezul zilei.” Trebuie să fiţi ca Pavel. Din ziua convertirii sale, Pavel a fost o făptură nouă. Mânat de dragostea lui Hristos, el nu a mai trăit pentru sine, ci pentru Cel ce a murit pentru el şi apoi a înviat. Nu auzim niciodată despre Pavel că a încetinit ritmul, sau că a renunţat la luptă: „Uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă.” Chiar în vârstă fiind, el nu şi-a pierdut focul primei sale iubiri, sau zelul, sau compasiunea: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.” El L-a urmat pe Domnul în totul: nu a privit niciodată înapoi – nu s-a oprit niciodată – nu a aţipit veghind – a fost un al doilea Caleb. La fel trebuie să fii şi tu, dacă vrei să fii mântuit. „Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.” Nu cel care începe bine, ci cel care Îl urmează pe Domnul în totul.

2. Să Îl urmezi pe Hristos din toată inima.

Aşa L-a urmat Caleb pe Domnul – din toată inima lui – în totul. Nu a fost inconsecvent – L-a urmat pe Domnul în tot ce a făcut.

(1) Cei mai mulţi creştini nu Îl urmează pe Domnul în totul – majoritatea sunt inconsecvenţi. Cei mai mulţi nu reflectă fiecare faţetă a imaginii Lui Hristos. Majoritatea cred că acest ţel e imposibil de îndeplinit – se descurajează încercând să îl atingă. Mulţi cred că nu e de dorit; ei cred că pentru moment e mai bine să-şi permită cutare sau cutare slăbiciune.

Unii nu îl urmează pe Hristos în smerenia Lui. Hristos S-a comparat pe Sine Însuşi cu crinul de pe câmp: „Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din văi.” A făcut-o ca să-Şi arate smerenia – umilinţa Sa autentică. Deşi nu avea nici un păcat propriu pentru care să se smerească, totuşi în natura Sa a fost smerit. Nu S-a lăudat – nu a căutat lauda oamenilor. Unii nu Îl urmează pe Hristos în acest domeniu. Ei par să fie mântuiţi cu adevărat, dar în această privinţă nu se aseamănă cu Hristos. Sunt mândri – mândri că sunt mântuiţi – mândri de harul primit – mândri că sunt diferiţi de ceilalţi. Unii nu Îl urmează pe Hristos în spiritul Său de sacrificiu. El era bogat, şi totuşi de dragul nostru a devenit sărac, ca noi prin sărăcia Lui să ne îmbogăţim. Pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. El nu avea unde-Şi pleca capul. Şi totuşi, mulţi dintre cei ce par creştini îşi urmăresc propriul confort şi o viaţă uşoară, înainte de orice altceva. Ei nu se împărtăşesc din Duhul lui Hristos în această privinţă. Unii nu Îl urmează pe Hristos în dragostea Sa. Hristos e dragoste. Din dragoste El a coborât din cer – din dragoste a zăcut într-o iesle – din dragoste a trăit o viaţă de ascultare fără să păcătuiască – din dragoste a murit. Şi totuşi, unii creştini nu Îl urmează în aceasta – ei nu iubesc cum a iubit El. Unii n-au prea multă compasiune faţă de păcătoşi – huzuresc în casele lor şi privesc cum lumea piere din lipsă de cunoştinţă. Cât de puţini sunt cei ce fac vreun lucru pur şi simplu din dragoste!

(2) Mulţi creştini decad.

Aşa s-a întâmplat în Efes. Odată ei erau „binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti” – „aleşi să fie sfinţi şi fără prihană înaintea Lui.” Îl urmau pe Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi, şi umblau în dragoste, aşa cum şi Hristos i-a iubit pe ei. Dar a urmat un timp de decădere, iar Hristos spune: „Ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Ei nu au fost ca şi Caleb – nu L-au urmat pe Domnul în totul. Aşa s-a întâmplat în cazul lui David. Când a păcătuit pe faţă într-un mod atât de dezgustător, pentru un timp întregul său suflet părea să decadă, toate oasele păreau să-i fie zdrobite şi se temea că Dumnezeu Îşi va retrage Duhul Sfânt de la el pentru totdeauna. El nu L-a urmat pe Domnul în totul. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Solomon. Când Solomon a început să domnească, părea că Îl va urma pe Domnul în totul. Domnul i s-a arătat la Gabaon şi i-a zis: „Cere ce vrei să-ţi dau.” „Dumnezeu a dat lui Solomon înţelepciune, foarte mare pricepere, şi cunoştinţe multe ca nisipul de pe ţărmul mării.” Tot Dumnezeu l-a ajutat să construiască Templul şi l-a binecuvântat în toate. Cu toate acestea, Solomon a decăzut în mod trist: „Împăratul Solomon a iubit multe femei străine. Când a îmbătrînit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.” El nu L-a urmat pe Domnul în totul. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Asa. „Asa a făcut ce este bine şi plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului său.” (2 Cronici 14). Prin credinţă el a biruit armata etiopiană, care număra un milion de oameni. Tot el a făcut şi un legământ, pentru care întregul Iuda s-a bucurat. Şi totuşi, a decăzut în mod trist. Pentru că, atunci când împăratul lui Israel s-a ridicat împotriva lui, credinţa lui Asa l-a părăsit. Iar când a îmbătrânit, s-a îmbolnăvit de picioare; cu toate acestea, nu L-a căutat pe Domnul, ci a apelat la medici. El nu l-a urmat pe Domnul în totul. Aşa s-a întâmplat în cazul celor cinci fecioare. Erau înţelepte şi şi-au făcut rezerve de ulei pentru lămpile lor; totuşi, pe când mirele zăbovea, toate au aţipit şi au adormit. Au suferit o tristă decădere. Ele nu l-au urmat pe Domnul în totul.

O! Nu trebuie să se întâmple la fel şi în cazul tău, dacă vrei să fii ca şi Caleb, să Îl urmezi pe Domnul în totul. Trebuie să Îl urmezi fără inconsecvenţe, şi fără să decazi.

(1) Trebuie să fii ca cei ce spun: „Eu sunt al Domnului.”

„Unul va zice: „Eu sunt al Domnului!”” Dumnezeu spune: „Fiule, dă-mi inima ta.” Aţi fost cumpăraţi cu un preţ – voi nu mai sunteţi ai voştri. Dacă vrei să fii un Caleb, trebuie să te dăruieşti Domnului în întregime – trebuie să Îi dăruieşti înţelegerea ta, voinţa ta, sentimentele tale – trupul tău, cu toate membrele lui – ochii şi limba – mâinile şi picioarele tale: astfel încât în nici o privinţă tu nu mai eşti al tău, eşti numai al Lui. O, ce plăcut este să te dăruieşti lui Dumnezeu – să fii umplut cu Duhul Său – să fii condus de Cuvântul Său; un mic vas plin de El – un vas care să-I poarte Numele – un vas pregătit mai dinainte pentru slavă! Asta înseamnă să Îl urmezi pe Domnul în totul.

(2) Trebuie să fii schimbat în acelaşi chip al Lui. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2 Corinteni 3:18). Inimile noastre neînţelepte cred că e mai bine să păstreze o parte din chipul lui Satan, dar, vai! în aceasta constă fericirea noastră, să reflectăm fiecare trăsătură a chipului lui Isus, şi asta pentru totdeauna – fără vreo inconsecvenţă – să fim asemenea Lui în fiecare privinţă; să iubim ca El – să plângem ca El – să ne rugăm ca El – să fim schimbaţi după chipul Lui: „Cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.”

(3) Trebuie să ai întreaga Sa Lege scrisă în inima ta. „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor.” Aceasta e fericirea ta supremă, să permiţi fiecărei porunci din Lege să aibă locul ei în inima Ta – să fie adânc gravată pe ea, astfel încât să nu mai poată fi ştearsă. Asta înseamnă să-L urmezi pe Domnul în totul.

3. Să Îl urmezi pe Hristos cu orice risc.

Aşa s-a întâmplat în cazul lui Caleb. Toată adunarea „vorbea să-l ucidă cu pietre”, şi totuşi lui nu-i păsa; el vroia să-şi facă datoria, indiferent ce rău ar fi venit peste el. Caleb l-a urmat pe Domnul în totul. Vai! Cât de mulţi sunt cei ce Îl urmează pe Hristos când e soare, dar nu vor să-L mai urmeze când e furtună. Atunci când vine iarna, rândunicile pleacă. Mulţi se aseamănă cu acele rândunici. Sunt mulţi cei ce nu-L urmează pe Domnul în totul.

(1) Ocara celorlalţi îi face pe mulţi să se clatine. Câtă vreme e la modă să fii religios, iar caracterul cuiva este apreciat din această cauză, atunci mulţi îl urmează pe Hristos; dar când a fi religios devine un epitet înjositor, mulţi se simt ofensaţi. Fluturii ies când e soare şi cald; o rafală de ploaie însă îi face să se ascundă. (2) Când oamenii îşi pierd confortul lumesc. Atunci când Pavel şi Barnaba urmau să plece în Asia, l-au luat şi pe Ioan Marcu împreună cu ei; dar când lucrurile păreau să devină primejdioase, acesta i-a părăsit (Fapte 15:37).

Dacă vrem să Îl urmăm pe Domnul în totul, trebuie să ne aşteptăm atât la vorbe bune cât şi la vorbe de ocară.

(1) Trebuie să suferim ocara Lui: „Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui.” Trebuie să suportăm ocara venită chiar şi din partea celor mai apropiaţi prieteni. „Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.” Am prefera să mergem spre cer fără să fim ocărâţi de lume, dar acest lucru nu e posibil, dacă vrem să mergem pe calea îngustă şi să Îl urmăm pe Hristos în totul.

(2) Nu trebuie să ne aşteptăm la o viaţă uşoară atunci când Îl urmăm pe Hristos în totul. Hristos a păşit pe o cărare spinoasă: El a fost încununat cu spini – nici noi nu trebuie să ne aşteptăm la cununi de trandafiri. Pavel spune: „Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.”

(3) Trebuie să fim gata să ne pierdem viaţa: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă” – „Va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” – „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde” – „Fii credincios până la moarte” – „Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” O! Cât de dulce e să-L urmezi pe Hristos în totul, pentru că atunci vom domni împreună cu El: „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi.”

II. Cum putem să-L urmăm pe Domnul în totul.

1. Ţinând privirea aţintită asupra Lui. Asta l-a ajutat pe Caleb să Îl urmeze pe Domnul în totul. El a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut; avea necurmat pe Domnul înaintea ochilor lui. Dacă Caleb ar fi căutat să-şi facă un nume, sau să obţină bogăţie, faimă sau onoare, nu L-ar fi urmat pe Domnul în totul – nu L-ar fi urmat în toate zilele vieţii lui, din toată inima lui, cu orice risc.

Dacă vrei să Îl urmezi pe Domnul în totul, trebuie să-L cunoşti pe deplin. Priveliştea frumuseţii Sale ne atrage ca să-L urmăm. „El este deosebit între zece mii, şi toată fiinţa Lui este plină de farmec.” „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Există un farmec de nedescris în Hristos care face sufletul să Îl urmeze. Toată perfecţiunea divină locuieşte în El; şi totuşi El se oferă să ne mântuiască. Suficienţa Sa ne atrage să Îl urmăm. El împlineşte nevoia sufletului nostru. Noi suntem vinovaţi în întregime – El este pe deplin neprihănit. Noi suntem în totalitate slabi – El este puterea desăvârşită. Nimic nu poate împlini mai bine nevoile spirituale ale sufletului nostru aşa cum o face Hristos. Puişorii de găină aleargă sub aripile mamei lor când le văd întinse – porumbelul se ascunde în crăpătura stâncii – Noe intră în arcă; la fel sufletele noastre Îl urmează pe Hristos. Faptul că avem acces liber la El ne atrage să Îl urmăm. „Pe cel ce vine la Mine, cu nici un chip nu-l voi izgoni afară”. El iartă de şaptezeci de ori câte şapte. Privirea aţintită asupra Lui te face să-L urmezi. Când îl vede pe Rege în toată splendoarea Sa, sufletul se agaţă de El şi aleargă după El. „Sufletul meu este lipit de Tine.” – „Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus.”

2. Având Duhul Sfânt. Caleb „era însufleţit de un alt duh.” Celelalte iscoade erau oameni fireşti; Caleb însă era însufleţit de un alt duh – în el locuia Duhul Sfânt – care îl conducea, îl susţinea şi îl reînnoia. La fel este cu toţi cei ce Îl urmează pe Domnul în totul. Duhul lui Dumnezeu din suflet este un izvor constant – o fântână de apă care ţâşneşte în viaţa veşnică. Nevasta lui Lot a privit înapoi; dar în ea nu locuia Duhul Sfânt. E un Duh care umple – el doreşte să umple inima, fiecare cameră a ei. „Fiţi plini de Duh” – „Dumnezeul nădejdii să vă umple”. El doreşte să scrie întreaga lege în inimă – să ridice întregul suflet înaintea lui Dumnezeu.

III. Motivele pentru care să Îl urmezi pe Domnul în totul.

„Pe el îl voi face să intre în ţară.” Celelalte iscoade au murit loviţi de o moarte năpraznică – poporul a murit în pustie; dar Caleb şi Iosua, pentru că L-au urmat pe Domnul în totul, au fost primiţi în ţară.

1. E singura viaţă fericită. Nu există sub soare vreo viaţă mai fericită decât cea în care îl urmezi pe Hristos în toate zilele vieţii tale. Nu există pe toată faţa pământului vreo făptură mai nenorocită decât cineva care se leapădă de credinţă. Ori de câte ori ne îndepărtăm şi nu-L mai urmăm pe Hristos, atragem peste noi nefericirea – ne ascundem, abandonăm lupta şi ne zdrobim oasele. Singura viaţă fericită e cea în care Îl urmăm din toată inima. În general noi credem că suntem fericiţi dacă avem cutare sau cutare idol, dar ne înşelăm amarnic. Adevărata fericire este în supunerea sinelui – atunci când renunţăm la inima noastră şi i-o dăruim Lui. Orice inconsevenţă îţi alungă bucuria – îţi strică părtăşia. Nu eşti oare cu mult mai fericit atunci când eşti cel mai aproape de Dumnezeu? O, de aş rămânea acolo pentru totdeauna! Decăderea aduce întuneric şi nefericire. Singura fericire este să îngădui pierderea tuturor lucrurilor. Mulţi creştini nu sunt gata să renunţe la ei înşişi – să sufere de dragul lui Hristos – nu sunt gata să poarte ocara persecuţiilor. Hristos îţi va da de o sută de ori mai mult – o conştiinţă împăcată.

2. Doar aşa poţi fi folositor. Creştinul care creşte puternic este creştinul folositor – cel care Îl urmează pe Hristos în totul. Binecuvântarea lui Avraam era: „Te voi binecuvânta, şi te voi face o binecuvântare.” Aceasta era caracteristica distinctivă a lui Pavel. El L-a urmat pe Hristos în totul; şi ce binecuvântare a fost! La fel poţi fi şi tu, dacă Îl urmezi pe Hristos în totul. Dacă ai reflecta toate trăsăturile lui Hristos în viaţa ta, ce binecuvântare ai fi pentru locul în care te-a aşezat Dumnezeu, chiar pentru întreaga lume! Nu ai face doar umbră pământului degeaba. Cât de folositor ai fi pentru copiii şi pentru vecinii tăi!

3. Doar aşa poţi muri fericit. Dacă vrei să mori ca cei din poporul lui Hristos, trebuie să trăieşti ca ei. Creştinii neconsecvenţi în general suferă pe patul de moarte; dar cei care Îl urmează pe Hristos în totul pot muri ca bătrânul Pavel – „Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură”; ca Iov – „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu.”

4. Aceasta îţi va asigura o mare răsplată. Fiecare îşi va primi răsplata după cum a lucrat. Unii vor domni peste cinci, alţii peste zece cetăţi. Nu am nici cea mai mică îndoială că fiecare păcat, inconsecvenţă, lepădare şi decădere din viaţa copiilor lui Dumnezeu le micşorează gloria eternă. Este o pierdere pentru tot restul veşniciei; iar cu cât mai deplin şi fără rezerve Îl urmăm pe Domnul Isus acum, cu atât mai îmbelşugată va fi intrarea noastră în Împărăţia veşnică. Cu cât Îl urmăm mai de aproape pe Hristos acum, cu atât vom umbla mai aproape de El întreaga veşnicie. „Totuş ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.”

Dundee, 1842.

Tradus de Florin Vidu

O predică la un serviciu de închinare de duminica după ce au luat cina domnului

Robert Murray M’Cheyne


„Ce ar trebui să fac eu de acum înainte cu idolii?” – Osea 14:8

Toţi aceia care au fost cu adevărat uniţi cu Hristos şi L-au mărturisit înaintea oamenilor, ar trebui să ia seama la aceste cuvinte şi să declare în mod solemn, în prezenţa lui Dumnezeu, „Ce ar trebui să fac eu de acum înainte cu idolii?” Sunt luate în considerare două motive:

I. Dumnezeu vă iubeşte necondiţionat – Ver.4. Dacă aţi venit în această zi la Hristos, Dumnezeu vă iubeşte necondiţionat. Dacă vă bazaţi pe El, dacă credeţi că El îl îndreptăţeşte pe cel păcătos, atunci credinţa voastră este luată în considerare în vederea neprihănirii. Atâta timp cât veniţi la Dumnezeu în firea voastră pământească, sunteţi infinit mai răi, mai respingători, deja condamnaţi – munţi de nelegiuire acoperă sufletele voastre – dar binecuvântat, binecuvântat, binecuvântat să fie Duhul Sfânt, Cel care v-a condus la Hristos. Aţi venit la slujitorul neprihănit al lui Dumnezeu, care prin înţelepciunea Lui îi îndreptăţeşte pe mulţi, pentru că le ia asupra Lui nelegiuirile. Păcatele voastre sunt acoperite, Dumnezeu nu mai vede nici o fărădelege în voi; Dumnezeu vă iubeşte necondiţionat, iar mânia Lui s-a depărtat de la voi. Deci ce credeţi că ar trebui să faceţi de acum înainte cu idolii? Nu vă este de ajuns să vedeţi dragostea lui Dumnezeu pentru voi? Adorata şi mult prea iubita soţie este împlinită datorită dragostei soţului ei; zâmbetul lui este bucuria ei, nu-i mai pasă de nimic altceva. Aşadar, dacă ai venit la Hristos, Făcătorul tău este ca şi un soţ pentru tine – dragostea Lui necondiţionată faţă de tine este tot ce ai nevoie şi tot ce trebuie să te preocupe – nu mai este nici un nor între tine şi Dumnezeu – nu mai este nici văl între tine şi Tatăl; ai intrare liberă la El, la Cel ce este izvorul fericirii – deci ce ar trebui să faci de acum înainte cu idolii? Of! Dacă inima ta se scaldă în razele iubirii lui Dumnezeu, la fel cum o particulă minusculă se mişcă prin razele soarelui, atunci nu vei avea nici un loc în inima ta dedicat idolilor.

II. Duhul, la fel ca roua, se pogoară asupra sufletelor voastre – „Voi fi ca roua”. – Ver.5. Dacă te-ai unit astăzi cu Hristos, Duhul se va pogorî asupra ta la fel ca roua. Duhul le este dat acelora care ascultă de Hristos – „Şi Eu voi ruga pe Tatăl”(Ioan 14:16). Atunci când toată natura se odihneşte, când nici măcar o frunză nu se mişcă, roua se aşterne către seară – nu se găseşte nici un ochi care să vadă cum se pogoară picăturile frumoase ca mărgăritarele, nici o ureche care să le audă căzând pe iarba verde – tot aşa se pogoară şi Duhul asupra voastră, cei care credeţi. Când inima se odihneşte în Hristos – nevăzută, neauzită de lume – Duhul vine şi umple uşor sufletul credincios, aducând la viaţă întrega lui fiinţă, înnoindu-l în totalitate pe dinăuntru. „Dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan 16:7). Copilaşilor, care aţi fost aleşi de Dumnezeu din această lume, voi sunteţi ca pletele lui Ghideon şi, deşi totul din jurul vostru este pustiu, pe voi Domnul vă va umple cu rouă. Voi sunteţi via lui cu struguri roşii; El spune că o va uda la vreme – în linişte, pe nesimţite, pe nevăzute, dar în mod sigur. Însă luaţi aminte! Acel Duh este un Duh Sfânt. „Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos (Exod 20:5). El nu poate suporta un idol în Templul Său. Când Chivotul lui Dumnezeu a fost dus în Templul lui Dagon, idolul s-a prăbuşit înaintea lui; deci, cu cât mai mult alungă Duhul Sfânt idolii atunci când intră într-o inimă?!

„Când Hristos a intrat în Templu, El i-a găsit pe aceia care vindeau boi, oi şi porumbei, precum şi pe schimbătorii de bani stând jos; atunci El a făcut un bici din şnururi subţiri şi i-a alungat din Templu”. – Ioan 2:15. Tot aşa, în momentul în care Duhul Sfânt intră într-o inimă, El alungă cumpărătorii şi vânzătorii. Dacă ai primit Duhul, vei începe acum să strigi în inima ta: Doamne, te rog, scoate toate aceste lucruri din mine, alungă-le din inima mea. Ce ar trebui deci să fac eu de acum înainte cu idolii? Iată care sunt câţiva din idolii care trebuie să fie înlăturaţi:

1. Neprihănirea de sine – Acesta este cel mai mare idol a inimii omului – este idolul pe care omul îl iubeşte cel mai mult iar Dumnezeu îl urăşte cel mai mult. Preaiubiţilor, întotdeauna veţi fi traşi înapoi de către acest idol. Întotdeauna veţi încerca să fiţi cineva în voi înşivă, să câştigaţi bunăvoinţa lui Dumnezeu prefăcându-vă că sunteţi atât de afectaţi de păcatele săvârşite sau gândindu-vă cât de mare este pocăinţa voastră, cât de multe sunt lacrimile şi rugăciunile vostre; sau privind cu mândrie la performanţele voastre religioase, la cât de grozavi sunteţi voi înşivă, etc.; sau uitându-vă la binecuvântările pe care credeţi că le-aţi primit ca rezultat al eforturilor voastre, când de fapt ele sunt datorită lucrării Duhului în inimile vostre. Păziţi-vă de Hristoşi mincinoşi. Urmăriţi sfinţenia căutând să fiţi desăvârşiţi, dar nu faceţi un „Hristos” din ea. Dumnezeu urăşte acest idol mai mult decât pe oricare altul, pentru că ia locul lui Hristos; se aşează pe tronul de domnie al lui Hristos. După cum închinarea la feciora Maria este cea mai rea dintre toate tipurile de idolatrie, pentru că o pune pe Maria în locul lui Hristos, tot aşa neprihănirea de sine este idolul pe care Dumnezeu îl urăşte cel mai mult, deoarece stă pe tronul pe care ar trebui să stea Hristos. Azvârliţi-l la pământ, dragi prieteni! Nu-l lăsaţi să-şi mai facă vreodată loc în viaţa voastră. Amintiţi-vă de chipul cioplit pus de Manase în Locul Preasfânt. Când Manase s-a întors acasă, la Ierusalim, după ce Dumnezeu l-a făcut un om nou, nu era normal ca prima lui vizită să fie la Casa Domnului? Cu râvnă el a dat la o parte perdeaua despărţitoare şi în momentul în care a zărit chipul cioplit el l-a aruncat de pe tronul lui Dumnezeu. Mergeţi şi faceţi şi voi la fel! Dacă simţiţi dragostea lui Dumnezeu nestingheriţi, bazându-vă pe acea neprihănire care se obţine prin credinţă nu prin fapte, atunci ce rost mai are să vă întoarceţi la acest idol care nu vă poate ajuta cu nimic? Ce ar trebui deci să fac eu de acum înainte cu idolii?

2. Păcatele pe care le îndrăgim – Fiecare om are păcatele lui favorite. Ele vă ţin departe de Dumnezeu multă vreme. Aţi mărturisit azi că doriţi să vă lepădaţi de toate aceste păcate de dragul lui Hristos. Deci duceţi-vă acasă şi împliniţi-vă juruinţele. După sărbătoarea Paştelui organizată de Ezechia, când poporul Israel s-a bucurat din plin de dragostea şi de Duhul lui Dumnezeu, „Toţi cei prezenţi s-au întors către casele lor, au rupt în bucăţi chipurile cioplite şi au tăiat stâlpii idoleşti de pe înălţimi, până le-au nimicit cu desăvârşire” (2 Cronici 31:1). De i-aţi fi văzut urcându-se pe înălţimile necurate şi tăind stâlpii idoleşti!? Mergeţi şi faceţi şi voi la fel. Trântiţi la pământ idolii de familie – practicile spurcate care şi-au făcut loc în familiile voastre. Azvârliţi la pământ idolii secreţi din propriile voastre inimi. Nu lăsaţi nici măcar unul. Aduceţi-vă aminte că n-a trebuit să fie decât un singur Acan în tabără care să-i provoace probleme lui Israel, şi drept consecinţă poporul a căzut ucis în faţa duşmanilor lui (Iosua 7). Prin urmare, un singur idol lăsat în inimile voastre vă poate creea probleme. Ucideţi-l pe acel „Acan” din inimile voastre dacă vreţi să mergeţi înainte pe cale bucurându-vă. Ce ar trebui deci să fac eu de acum înainte cu idolii? „Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o.” (Matei 5:30).

3. Dragostea faţă de lucrurile nepermise – Nu există o sursă mai roditoare de păcat şi nefericire decât ataşamentul faţă de lucrurile nepermise. Oare la cât din muzica şi din poezia ţării noastre le este pusă o barieră pentru a nu fi închinată idolilor inimii netrebnice. Oare câţi sunt opriţi de la a se închina la o bucată de lut care va fi în curând mâncată de viermi! Of, prietenii mei, aţi simţit voi dragostea lui Dumnezeu? Simţiţi voi dulcele, deplinele raze ale harului Său cum se răsfrâng pline de strălucire asupra sufletului vostru? Aţi primit voi roua Duhului Său? Atunci, cum puteţi să mai iubiţi o făptură care este privată de harul lui Dumnezeu? Ce ar trebui deci să faceţi voi de acum înainte cu idolii? Dragi tineri, să vă fie scârbă de ideea căsătoriei cu cel care nu este născut din nou. Nu vă înjugaţi la acelaşi jug cu cei necredincioşi. Căsătoriţi-vă doar în Domnul. Nu uitaţi că, dacă veţi proceda altfel, veţi intra într-o căsătorie interzisă. Poate nu este nici una mai sinceră şi mai „dulce” pe acest pământ; contextul marital poate fi unul fericit şi încântător; dar Dumnezeu interzice ceea ce este împotriva Cuvântului Său. Dar este totuşi acesta un ataşment care nu este permis de Lege? Eu cred că este; deci fiţi atenţi să nu faceţi din acest ataşament un idol. Eu cred că cei mai fericiţi sunt aceia care trăiesc doar pentru veşnicie, care nu au nici un ţel legat de lumea aceasta ca nu cumva să-şi abată inimile de la Hristos. „Vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentruca ceice au neveste, să fie ca şi cum n-ar avea.” (1 Corinteni 7:29). Ce ar trebui deci să fac eu acum cu idolii?

4. Păstorii – Bineînţeles că aveţi suficiente motive să vă iubiţi păstorii şi să-i admiraţi într-un mod aparte, de dragul lucrării pe care o fac. Ei sunt aceia care vă iubesc; ei veghează asupra sufletelor voastre ca unii care trebuie să dea socoteală de ele; ei vă poartă în inimi; ei simt pentru voi durerile naşterii până când Hristos va lua chip în voi (Galateni 4:19); ei cheltuie şi se cheltuie pe ei înşişi pentru voi (2 Corinteni 12:15); ei îndură adesea mari ispite, suferinţe şi lupte de dragul vostru.

Unii din ei au fost părinţii voştri spirituali. Aceasta este o legătură sfântă care nu va fi ruptă niciodată. Aveţi deci motive suficiente ca să vă iubiţi părinţii voştri spirituali. Puteţi avea zece mii de învăţători în Hristos, etc.; dar, aveţi grijă să nu faceţi un idol din ei. Să ştiţi că oamenii care s-ar fi închinat lui Pavel, ar fi fost tocmai aceia care ar fi aruncat cu pietre în el şi l-ar fi dat la moarte. O, Îmi doresc ca această zi să vă aducă atât de aproape de Hristos şi atât de mult sub ocrotirea dragostei lui Dumnezeu şi a rouăi lui Israel (Osea 14:5), încât să nu mai căutaţi deloc glorie în om! Ce ar trebui deci să fac eu de acum înainte cu idolii?

5. Plăcerile pământeşti – Acesta este un idol zâmbitor, strălucitor, care are mii şi mii de închinători – iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu (2 Timotei 3:4). Ce mai aveţi voi de-a face cu acest idol? Uneori el este un idol care provoacă o mare repulsie. Sala de cinema este unul din templele lui – acolo stă el întronat. Cârciuma este un alt templu unde adoratorii săi năuciţi şi ameţiţi îi cântă laudă. Ce mai ai tu de-a face cu aceste lucruri? Ai tu dragostea lui Dumnezeu în sufletul tău – Duhul lui Dumnezeu în tine? Cum îţi permiţi să mai păşeşti pragul unei săli de cinema sau al unei cârciumi? Ce? Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte alături de cântecele gălăgioase dintr-un cinema sau alături de distracţiile pline de destrăbălare dintr-o cârciumă? Să le fie ruşine celor ce agreează o asemenea hulă! Voi dragi prieteni, dimpotrivă, trebuie să părăsiţi aceste lucruri, ca astfel să nu staţi în aceleaşi colivii cu dracii sau cu fel şi fel de păsări necurate şi dezgustătoare. Nu trebuie să mai treceţi niciodată pragul acestor colivii. Dar ce pot să spun cu privire la jocuri – cărţi, table, dans? Voi spune doar acest lucru: dacă le iubiţi, înseamnă că nu aţi gustat niciodată bucuriile de care are parte omul cel nou. Dacă simţiţi dragostea lui Dumnezeu şi Duhul, nu veţi păcătui dând la o parte cu uşurinţă aceste bucurii de dragul nerăbdării deşarte provocată de cărţi sau de dragul zăngănitului fără de sens al zarurilor. Şi ce pot să spun despre acele zâmbete prosteşti din momentele când beţi un ceai împreună cu ceilalţi, sau despre plăcerea provocată de vorbăriile religioase care nu duc nicăieri, sau despre convorbirile telefonice nefolositoare, fără înţeles şi fără sinceritate sau sfârşit? Voi spune doar că cei mai fericiţi sunt acei copii ai lui Dumnezeu care nu au nici timp şi nici inimă pentru astfel de lucruri. Cred că acolo unde este plinătate de astfel de lucruri nu poate fi plinătate de Duhul Sfânt. De asemenea, ce pot să spun despre modul în care ne îmbrăcăm? Se spune că un tânăr credincios, plin de credinţă şi de bucurie, i-a oferit soţiei lui o agrafă de păr înflorată (o coroniţă de flori). Dar ea nu a vrut să accepte acest dar. El a insistat ca ea să-l accepte, însă ea a continuat să-l refuze. De ce nu doreşti acest cadou? i-a spus el. Of, a răspuns ea, cum pot să-mi pun trandafiri pe frunte când Hristos şi-a pus spini pe fruntea Lui? Bucuria de a fi în Hristos este atât de plăcută, încât face ca toate celelalte bucurii să fie neinteresante, lipsite de fericire, fără de viaţă. În mâna Lui dreaptă se află bogăţie şi cinste; în mâna Lui stângă sunt zile numeroase. Căile Sale sunt nişte căi plăcute (Proverbe 3:16, 17). Deci, ce ar trebui eu să fac de acum înainte cu idolii?

6. Banii – Dragii mei, dacă aţi simţit dragostea lui Dumnezeu – roua – atunci trebuie să azvârliţi la pământ acest idol. Nu trebuie să iubiţi banii. Ci trebuie să fiţi mult mai miloşi şi mai darnici. Înainte de toate faţă de cei săraci – „Cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul” (Proverbe 19:17). „Oridecâteori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” (Matei 25:45). Apoi trebuie să zidiţi mai multe biserici. Dumnezeu să fie slăvit pentru ceea ce s-a făcut până acum; dar trebuie să faceţi cu mult mai mult. Sunt atâţia credincioşi în biserica pe care o păstoresc încât s-ar putea umple încă o biserică, dar n-au unde să meargă. De asemenea trebuie să dăruiţi mai mult pentru misiunile bisericii, ca astfel să le puteţi duce evreilor şi naţiunilor învăţătura despre Hristos. Of, cum puteţi să lăsaţi să vă scape banii printre degete atât de uşor şi să-i risipiţi cu atâta lăcomie în timp ce sute şi mii de oameni pier? Tu care dăruieşti cu zecile trebuie să începi să dăruieşti cu sutele! Iar tu care eşti sărac trebuie să dăruieşti din ceea ce ai! Aduceţi-vă aminte de Maria şi de bănuţii văduvei (Marcu 12:41-44). Haideţi să luăm hotărârea de a da lui Dumnezeu a zecea parte din tot ce avem. Dumnezeu poate face ca harul său să fie din abundenţă în jurul vostru, în aşa fel încât având întotdeauna din belşug orice lucru, să puteţi să prisosiţi în orice faptă bună (2 Corinteni 9:8).

7. Frica de om – este un idol înfiorător – setos de sânge – a devorat şi direcţionat multe suflete în iad! Ochii lui sunt plini de ură faţă de ucenicii lui Hristos. Injurii şi batjocuri se ascund în ochii lui. Rânjetul dispreţuitorului iese ameninţător din gâtlejul lui. Descotorosiţi-vă de acest idol, azvârliţi-l departe. El este acela care vă împiedică pe unii din voi să aveţi părtăşie personală (să nu vă rugaţi în odăiţa voastră, în ascuns), să vă închinaţi lui Dumnezeu cu familia voastră, să mergeţi să vă împărtăşiţi păstorilor îngrijorările, să-L mărturisiţi deschis pe Hristos. Voi care aţi simţit dragostea lui Dumnezeu şi Duhul, rupeţi în bucăţi acest idol! De ce ar trebui să vă temeţi de omul care în cele din urmă va muri? Nu te teme, viermele lui Iacov (Isaia 41:14). Ce ar trebui deci să fac eu de acum înainte cu idolii?

Preaiubiţii mei, voi cei după care tânjesc, inima mea este alipită de voi, dorinţa mea este să vă văd un popor sfânt. Doar Dumnezeu ştie cât timp lucrarea mea va mai continua în mijlocul vostru; dar dacă Dumnezeu îmi va da sănătate şi har în mijlocul vostru, mă voi dedica cu totul Lui, mă voi dedica cu bucurie. Nu-mi doresc pentru mine nici prelungire a vieţii, nici satisfacţii, nici comfort, nici sănătate, nici bogăţii. Ştiu că El m-a cumpărat cu un preţ şi sunt proprietatea Lui. Veniţi, predaţi-vă viaţa Domnului, aici, acum, alături de mine. Prindeţi-vă de coarnele altarului lui Dumnezeu (Psalmul 118:27). Ajunge că în trecut aţi fost ai diavolului – ai lumii – ai eului vostru. Lăsaţi ca acum să fiţi doar ai lui Hristos. Doriţi voi acest lucru? Doamne, fii Tu Martor; pecetluieşte acest lucru în cer; scrie-l în Cartea Ta. Fiţi martori şi voi, îngerilor, dracilor, pietrelor şi copacilor. Doamne Isuse, Miel a lui Dumnezeu, fii Tu Martor. Acum noi îţi aparţinem Ţie, suntem ai Tăi pentru veci de veci. Ce trebuie să facem noi de acum înainte cu idolii?

28 Octombrie 1840

Tradus de Nelu Giosanu

Cum să slujim – partea 2 

R. C. Sproul


Ultima oară când ne-am întâlnit am discutat despre importanţa slujirii în viaţa creştină. Doresc să continui, uitându-ne la acest subiect în principal dintr-o perspectivă nou-testamentară, pentru a putea observa ce au avut de spus Isus şi apostolul Pavel despre importanţa slujirii în viaţa creştină. În Evanghelia după Luca, în capitolul 17, ni se prezintă, începând cu versetul 5, o cerere pe care ucenicii i-o fac lui Isus, una neobişnuită. Am observat puţin mai devreme, atunci când am discutat despre rugăciune, că ucenicii îi fac lui Isus următoarea cerere: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Cererea din Luca este una asemănătoare. Capitolul 17 din Luca, versetul 5, ne spune că ucenicii au venit la Domnul şi i-au zis: „Doamne, măreşte-ne credinţa!”
Să ne oprim pentru un moment. Nu-i aşa că spre acest lucru încercăm să ne concentrăm atenţia în aceste studii – cum putem să creştem în calitate de creştini? Cum putem să folosim cât mai eficient mijloacele harului pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziţia noastră? Spre scopul final al creşterii credinţei noastre şi, crescând credinţa noastră, să creştem în aceeaşi măsură şi în ascultare de Dumnezeu. Căci ascultarea izvorăşte din încrederea noastră în El.
Aşadar, iată-i pe ucenici spunând: „Ajută-ne să ne crească credinţa!” Aceasta este cererea. Cum răspunde Isus acestei cereri de creştere a credinţei? Ascultaţi ce spune El: „Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare” şi v-ar asculta. Cine dintre voi, dacă are un rob, care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: „Vino îndată şi şezi la masă?” Nu-i va zice mai degrabă: „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te, şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?” Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Aceasta este întrebarea pe care le-o pune Isus ucenicilor. Şi tot el răspunde: „Nu cred. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”

Nu vi se pare că pentru a le răspunde la cererea lor de mărire a credinţei, Isus foloseşte o pildă ciudată? El le spune această poveste, această scurtă pildă, despre slujitorii care au intrat în casă după ce şi-au terminat slujba la câmp, zicând: „Spune cumva stăpânul slujitorilor: „O, ai făcut o treabă atât de bună. Ia loc, mănâncă, bea şi bucură-te!” Sau, când aceştia vin de la câmp, stăpânul le spune: „Acum este timpul să-mi pregătiţi masa. Să-mi serviţi cina. Să-mi aşezaţi masa. Mă veţi servi şi, după ce vă veţi îndeplini toate sarcinile, după aceea puteţi merge să mâncaţi şi să beţi.” Prima învăţătură despre slujire pe care o oferă Isus aici, şi care poate fi singurul şi cel mai important lucru pe care l-am învăţat vreodată despre slujire, este că noi, care suntem slujitorii Lui, suntem slujitori nefolositori. Când El spune că suntem slujitori nefolositori, acest lucru înseamnă oare că serviciul pe care îl prestăm este nefolositor, fără nici o valoare? Îl vom putea vedea pe Isus, câteva capitole mai târziu, vorbind despre faptul că slujirea întotdeauna trebuie să fie rodnică. Isus pune preţ pe valoarea slujirii. Despre asta vorbeşte El aici, când spune că suntem robi nefolositori. Pur şi simplu asta spune.

În Evul Mediu a apărut o dogmă care a făcut mult rău, care spunea că creştinii nu numai că pot dobândi anumite merite prin faptele lor, ci că ei pot chiar să facă anumite fapte ce erau numite „merite excesive”. Fapte care sunt atât de bune, atât de valoroase, încât sunt mai presus şi dincolo de ceea ce Dumnezeu ar pretinde de la poporul Său. Iar aceste merite excesive erau apoi depozitate în ceea ce Biserica numea „vistieria cu merite”, după care puteau fi împărţite pentru cei care se aflau în Purgatoriu şi care duceau lipsă de merite. Această dogmă a stat în spatele întregii controverse referitoare la indulgenţe, în secolul XVI, şi a continuat să fie în istorie un punct principal de dispută între protestanţi şi romano-catolici. Şi totul se rezumă la această concepţie că este posibil pentru credincioşi să facă fapte excesive – fapte ce sunt mai presus şi dincolo de datorie.
Însă aici, în acest text, Isus spune că aşa ceva nu este posibil. Ce faptă bună aş putea face, care să nu-mi fi fost poruncită de Dumnezeu să o fac? Aduceţi-vă aminte că El îmi porunceşte să fiu desăvârşit. Nu poţi aduce nimic în plus perfecţiunii. Nu pot să fiu supus mai presus şi dincolo de perfecţiune. Nici măcar nu pot spera să ating perfecţiunea prin propriile mele mijloace. Dacă este să vorbim despre merite, eu nu am nici unul. Deoarece nu câştig nici un merit făcând ceea ce mi s-a cerut deja să fac. De aceea, răscumpărarea noastră este prin har şi numai prin har. Singurul merit pe care pot să-l înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, şi care este corect să spun că-mi aparţine, este tocmai lipsa oricărui merit, lucru pe care l-am dobândit prin păcatul meu. Singurul merit care mă poate răscumpăra este meritul lui Hristos. Deoarece El nu era obligat să vină la noi. El a venit de bunăvoie, pentru a face voia Tatălui şi pentru a Se supune pe Sine Însuşi Legii, de dragul meu şi de dragul tău. El şi numai El este un slujitor merituos. Dacă slujim căutând să ne câştigăm propriile noastre merite prin care să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, ne înşelăm singuri. Slujirea creştină se face din recunoştinţă, nu este un mijloc prin care dobândim mântuirea. Este un mijloc al harului. Este un mijloc prin care ne dăm seama de dependenţa noastră de har. Asta suntem noi in ceea ce priveşte natura noastră cu care ne-am născut. Aceasta este ceea ce stă în spatele următorului vers din măreţul imn al lui Augustus Toplady, „Rock of Ages” [Stânca veacurilor, n.trad.], vers la care ţin foarte mult: „Nothing in my hand I bring / Simply to the cross I cling.” [Nimic în mână nu aduc, / Ci, simplu, doar de cruce mă apuc]. Nimic în mână nu aduc. „Foul, I to the fountain fly …” [Murdar, eu la fântână zbor]. Toplady a înţeles că după ce am făcut cele mai bune fapte pe care le puteam face, nu suntem decât nişte slujitori nefolositori. Nu ne-am făcut decât datoria.

Prietenul meu John Piper i-a făcut pe diferiţi oameni din această ţară (Statele Unite, n.trad.) să realizeze ceva ce cred eu că este de o importanţă absolut vitală pentru credinţa creştină. Este o conştientizare a faptului că ascultarea de Dumnezeu se exprimă în bucuria vieţii creştine. John spune că motivaţia din spatele ascultării noastre nu trebuie să fie un simplu şi abstract simţ al datoriei. Cred că uneori trebuie să fim ascultători dintr-un simţ al datoriei, ceea ce este mai bine decât să fii neascultător. Sunt momente când nu ne bucurăm că trebuie să ascultăm şi nu putem aştepta până vom face acel lucru cu bucurie. Cu toate acestea, John are dreptate. În relaţia noastră cu Hristos ar trebui să ne bucurăm atunci când trebuie să arătăm ascultare de Dumnezeu şi când trebuie să-L slujim pe Dumnezeu. Să conştientizăm că ascultarea noastră de Dumnezeu este motivată de bucuria noastră negrăită datorită a ceea ce El a făcut pentru noi, şi nu din dorinţa de a câştiga cerul.

Suntem nişte slujitori nefolositori, cel puţin în această lume. În lumea care va să vină, acelaşi Hristos care a spus că tot ceea ce facem este, de fapt, ceea ce ni s-a poruncit să facem şi că, chiar şi atunci când ascultăm de Dumnezeu, El nu ne este dator pentru lucrul acesta, totuşi, de cel puţin 25 de ori în Noul Testament ni se spune că Dumnezeu îşi va răsplăti atunci poporul după faptele lor. Însă fiţi atenţi la această expresie: „după faptele lor”. Acest lucru nu înseamnă că prin fapte se dobândeşte răsplata. Însă Dumnezeu spune: „În harul Meu, chiar dacă voi sunteţi nişte slujitori nefolositori, adun în ceruri răsplătiri pentru voi, care vor fi împărţite după slujirea voastră, după faptele voastre, chiar dacă aceste fapte nu merită răsplata. Este o împărţire a răsplătirilor datorită harului lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când primim acele răsplătiri în ceruri, le primim ca oameni care prin natura noastră suntem încă slujitori nefolositori. Isus face aluzie sau sugerează oarecum această idee în pildă atunci când spune: „După ce-mi vei sluji vei putea mânca şi bea, primindu-ţi astfel răsplata.”

Să ne uităm puţin la capitolul 19 şi să vedem ce altceva a mai spus Isus despre slujire, în pilda pe care o avem în versetele 11-27, unde citim următoarele: „Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată. Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia o împărăţie şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli (Greceste: mine.), şi le-a zis: „Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.” Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis după el o solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.” Când s-a întors, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ. Cel dintâi a venit şi i-a zis: „Doamne, polul tău a mai adus zece poli.” El i-a zis: „Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.” A venit al doilea şi i-a zis: „Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.” El i-a zis şi lui: „Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.” A venit un altul şi i-a zis: „Doamne, iată-ţi polul, pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat.” Stăpânul i-a zis: „Rob rău, te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat. Atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca la întoarcerea mea să-i fi luat înapoi cu dobândă?” Apoi a zis celor ce erau de faţă: „Luaţi-i polul şi daţi-l celui ce are zece poli.” „Doamne” i-au zis ei „el are zece poli.” Iar el le-a zis: „Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace, şi tăiaţi-i înaintea mea.”

Aceasta este o pildă despre capitalism, o pildă despre productivitate. Ceea ce spune Isus cu referire la administrare, precum şi cu referire la slujire este că poporul său e chemat la o administrare şi slujire pentru care mulţumirea va veni cu întârziere. Ei sunt chemaţi să investească în viitor pentru ca investiţiile să poată creşte. El spune această poveste cu stăpânul bogat care trebuia să plece, deoarece, tot aşa, Hristos avea să se înalţe la ceruri, lăsându-Şi slujitorii cu comoara pe care o avem la dispoziţie cât lipseşte. Şi ce spune El? Când Mă întorc, Mă aştept ca ceea ce v-am lăsat să fi crescut în valoare, să se fi făcut progrese, deoarece Eu doresc ca poporul Meu, slujitorii Mei, să fie slujitori rodnici. Suntem nefolositori însă acest lucru nu presupune că trebuie să fim şi ne-productivi şi să spunem: „Nimic din ceea ce fac nu-mi va creşte valoarea. Totul I se cuvine Lui. Aşadar, mâine mă voi odihni mai mult. Nu voi lua darul pe care El mi l-a dat şi nu-l voi multiplica pentru a fi şi mai productiv. Îl voi ascunde sub un obroc, îl voi pune într-un ştergar, pentru ca să nu i se întâmple nimic rău, pentru ca atunci când Se va întoarce să-i pot spune: „Iată-Ţi darul pe care mi l-ai dat. Nu s-a întâmplat nimic cu el, arată la fel de bine ca atunci când mi l-ai lăsat.” Isus va zice: „Îl voi lua de la tine şi-l voi da celui ce a multiplicat darul de zece ori, care a folosit darurile pe care i le-am dat, pentru a fi rodnic pentru Împărăţie.”

Aceasta pildă despre slujire este una tulburătoare. Unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face este să risipim darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat. Aceste daruri ne sunt date pentru a-L sluji pe Hristos, pentru gloria Lui, pentru cinstea Lui. El este Cel înaintea Căruia heruvimii, serafimii şi toţi îngerii din ceruri îşi aruncă coroanele din aur, lângă marea de sticlă. Aceştia îşi iau frumoasele lor daruri şi le înfăţişează înaintea lui Hristos. Şi aceasta pentru că ele sunt, înainte de toate, ale Lui. Asta trebuie să facem cu slujirea noastră. Trebuie să fim rodnici.

Oare ce ne spune apostolul Pavel despre aceste lucruri. Să ne uităm în 1 Corinteni 4, unde Pavel îi mustră pe creştinii din Corint. Să ne uităm la versetul 1. Ascultaţi ce spune: „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la administratori, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui.”În lumea antică, un administrator era o persoană căreia i se încredinţa responsabilitatea de a se îngriji de gospodărie. Astfel, i se încredinţau posesiunile proprietarului. Prin urmare, principalul lucru care i se cerea administratorului era fidelitatea. Un administrator necredincios era un escroc, unul care fura de la stăpânul său. Pavel spune: „Vă daţi seama că noi suntem slujitori şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu? Dumnezeu ne-a încredinţat aceste lucruri. Apoi spune: „cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea; totuşi nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit; Cel ce mă judecă este Domnul. De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” Slujba mea de ispravnic, slujirea mea, spune Pavel, nu trebuie să fie judecată de oameni. Valoarea lucrării mele este judecată de Dumnezeu. Slujirea mea va fi judecată de Hristos, nu de oameni, nu de voi, nici chiar de mine însumi. Deoarece eu nu pot să-mi apreciez corect propria mea slujire şi ascultare. Sunt plin de prejudecăţi. Cât despre voi, voi nu-mi puteţi citi inima. Nici voi nu-mi puteţi aprecia în mod corect slujirea. Numai Cel care cercetează inimile oamenilor poate să facă lucrul acesta. De aceea, slujba noastră trebuie să fie pentru Domnul şi sub judecata Sa.

Gânduri de încheiere
Daţi-mi voie să închei scurta noastră analiză cu privire la importanţa slujirii îndreptându-vă atenţia înspre ceea ce Pavel scrie în Efeseni, capitolul 6, începând cu versetul 5. Aici el dă învăţături unor oameni care trăiau în antichitate şi care erau, de fapt, sclavi. Însă mesajul pe care-l adresează sclavilor i se aplică oricărui slujitor al lui Hristos. Ascultaţi ce spune: „Robilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti, cu frică şi cutremur, în curăţie de inimă, ca de Hristos …” El le spune unor oameni care erau sclavi să-şi îndeplinească slujba înaintea stăpânilor lor ca şi cum l-ar sluji pe Hristos. Acum ascultaţi mai departe. Vă rog să fiţi atenţi: „… nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu…” Aş spune că cea mai mare slăbiciune a Bisericii, astăzi, este aceea că slujitorii lui Dumnezeu se uită în mod continuu peste umăr pentru a căuta aprobarea oamenilor. Imediat ce devenim sclavii opiniilor oamenilor, opiniilor publice, încercând să plăcem oamenilor, şi nu lui Dumnezeu, imediat ce se întâmplă acest lucru, mesajul lui Hristos este compromis. Nimeni care vrea să placă oamenilor nu va predica întregul sfat al lui Dumnezeu. Aşadar, vă provoc, înaintea lui Dumnezeu, să aveţi privirea aţintită asupra lui Hristos, şi nu asupra judecătorilor din această lume.

Tradus de Tiberiu Pop

Cum să slujim – partea 1

R. C. Sproul


Nu întotdeauna ne gândim la slujire ca la un mijloc al harului. Însă noi creştem pe măsură ce slujim. Cu cât suntem mai capabili să slujim în Împărăţia lui Dumnezeu, cu atât ajungem să semănăm mai mult cu Hristos. Cu toţii suntem chemaţi să fim slujitorii lui Dumnezeu. Nu neapărat slujitori de profesie ai lui Dumnezeu. Nu neapărat slujitori cu salariu ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea însă fiecare dintre noi trebuie să fie implicat într-un anume gen de slujire pentru Dumnezeu, lui Dumnezeu şi poporului Său. Cu alte cuvinte, una dintre căile prin care Îl slujim pe Dumnezeu este prin a-i sluji pe cei din jurul nostru. Iar acest motiv este ţesut în tapiseria Scripturii de la începutul şi până la sfârşitul ei.

Să ne gândim pentru o clipă la unul dintre primele exemple de slujire din Vechiul Testament, exemplu pe care îl găsim în Exod. Aduceţi-vă aminte cum începe naraţiunea Exodului, cu poporul lui Israel slujind ca sclavi unui stăpân străin. Se aflau în sclavie în Egipt şi suspinau sub opresiunea lui Faraon. Ni se spune că atunci când Dumnezeu i-a apărut lui Moise, i-a zis: „Am auzit strigătele poporului Meu. Acum vreau să mergi la Faraon şi să-i spui să-Mi lase poporul să plece.” Cu toţii ştim acest lucru. Însă, uitându-ne la această naraţiune a Exodului, unde Dumnezeu îi spune lui Moise. „Te duci la Faraon şi-i spui să-Mi elibereze poporul”, ce urmează? De ce dorea El ca Israel să plece? Este simplu, credem noi, Dumnezeu dorea să-i elibereze de opresiune, să-i izbăvească din sclavie. În mod sigur, acest lucru este foarte adevărat. Însă care este motivul pe care-l oferă Dumnezeu? Dumnezeu spune: „Lasă-i să plece pentru ca să poată veni şi să-Mi slujească pe muntele acesta.” În cartea Exod, în mod repetat Dumnezeu îi spune lui Faraon şi lui Moise: „Doresc ca poporul Meu să fie eliberat din această sclavie, din servitutea faţă de Faraon, pentru ca să Mă poată sluji pe Mine.”

Într-un sens foarte real, Exodul din Vechiul Testament ne pregăteşte, ca o imagine, ca o oglindă, pentru exodul desăvârşit care este realizat de Eliberatorul nostru Isus. Deoarece în Noul Testament Hristos vine, nu ca să ne scoată din Egipt, ci ca să ne elibereze de sub sclavia Satanei. Însă atunci când Hristos ne eliberează din sclavie, din servitutea faţă de altul, ceea ce se întâmplă este un schimb de stăpâni. Acum El ne cheamă să fim slujitorii Lui. Ideea este că trebuie să fim slujitori. Singura problemă este însă cui să-i slujim? Isus a spus: „Nu puteţi sluji la doi stăpâni.” Putem să-l slujim pe Satan. Putem să slujim interesele acestei lumi. Sau putem să-L slujim pe Dumnezeul cel Viu şi să fim slujitorii lui Hristos. Cred că este un lucru extraordinar faptul că termenul pe care-l foloseşte Pavel pentru a se descrie pe sine însuşi este acela de doulos sau sclav, unul care a fost cumpărat cu un preţ. „Nu suntem ai noştri înşine, ci am fost cumpăraţi cu un preţ.” Îi aparţinem Celui care a plătit pentru noi, care ne-a răscumpărat. Iar acum suntem chemaţi să-L slujim pe El.

Aşadar, această idee de slujire este adânc înrădăcinată în Vechiul Testament şi cu siguranţă suntem familiari cu acea dramatică şi mişcătoare întâmplare ce a avut loc la Sihem, spre sfârşitul vieţii lui Iosua, când Iosua a adunat poporul pentru ca acesta să-şi reînnoiască promisiunea, jurământul, legământul pe care l-au făcut cu Dumnezeu. Ascultaţi ce putem citi în Iosua 24. În Iosua 24:14 citim: „Acum, temeţi-vă de Domnul, şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt, şi slujiţi Domnului.” Auziţi mandatul pe care l-a dat poporului? Le-a spus: aţi slujit cui nu trebuie. Aţi slujit zeităţilor canaanite. Aţi slujit şi v-aţi închinat idolilor păgâni. Îndepărtaţi aceste lucruri şi slujiţi-I lui Dumnezeu, slujiţi-I, spune el, cu scumpătate şi credincioşie (sau: cu curăţie de inimă şi în adevăr, n.trad.).
Vă sună cunoscut? Vă aduceţi aminte, atunci când am meditat la închinare şi la învăţătura pe care i-a dat-o Isus femeii din Sihar, că Dumnezeu îi caută pe cei care să I se închine, cum? În duh şi în adevăr. Ceea ce îi spune Isus femeii samaritence, Iosua îi spune întregului popor adunat acolo, anume să-L slujească pe Dumnezeu cu toată inima şi în adevăr.
Apoi, desigur, el continuă, spunând: „Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului (adică, dacă nu doriţi să-I slujiţi Domnului), alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Acesta ar trebui să fie angajamentul şi moto-ul fiecărui creştin: „Cât despre mine şi casa mea, noi vom sluji cu un sincer devotament Domnului”.
În mod sigur, slujirea nu este cel mai popular subiect printre americani (sau printre români, n.trad.). N-a fost nici pentru farisei. Lor nu le plăcea să audă nimic despre slujire. Au spus o dată: „Noi nu suntem sclavii nimănui; noi suntem copiii lui Avraam.” Isus le răspunde însă: „Sunteţi copiii celui pe care-l slujiţi. Iar voi îl slujiţi pe Satan şi astfel sunteţi copiii diavolului.” Dar nici în cultura noastră nu dorim să ne gândim la noi ca la nişte slujitori. Credem că a fi slujitor este oarecum un lucru degradant.

Probabil nu v-aş fi spus aceste lucruri dacă n-aş fi avut eu însumi o revelaţie, pe când lucram, student la seminar fiind, în timpul vacanţei de vară, la un spital din Pittsburgh. Pentru a-mi câştiga existenţa, am obţinut o slujbă în departamentul de întreţinere al acestui spital, unul foarte mare. Una din slujbele mele era aceea de a mătura parcarea în fiecare dimineaţă: să mătur chiştoacele de ţigară şi deşeurile care erau lăsate în parcare. Şi nu numai parcarea spitalului, pentru că imediat lângă spital era căminul şcolii postliceale sanitare, al elevelor care deveneau asistente sanitare. Trebuia să mătur şi parcarea de afară a asistentelor. Aduceţi-vă aminte de ierarhia care exista atunci când aţi terminat liceul. Unii dintre colegii voştri n-au mers la facultate, ci s-au angajat. Unii dintre ei au mers la şcoli postliceale. Alţii s-au înrolat în armată. Alţii s-au dus la şcoli postliceale sanitare iar alţii s-au dus la facultate. În ierarhia care exista în concepţia colegilor voştri, elita era alcătuită din cei care au mers la facultate. Aşa este? Aşadar, ei erau mai importanţi în sistemul de castă al societăţii noastre decât cei care au plecat la şcoli postliceale sau la şcoli postliceale sanitare. Ei bine, eu am fost la facultate, am absolvit, acum sunt aproape de a absolvi un program postuniversitar. Sunt absolventul model. Însă acum lucrez pe timpul verii dând cu mătura. Dau cu mătura în parcarea asistentelor iar când aceste asistente ies din clădire, eu le spun: „Bună dimineaţa!” însă ele cu nasul pe sus trec pe lângă mine ca şi cum aş fi un gunoi. Era sub demnitatea lor să-mi adreseze un cuvânt, deoarece păream un umil angajat care mătura parcarea. Nu voi uita niciodată acest lucru. Doream să alerg după ele şi să le spun: „Aşteptaţi! Aşteptaţi! Aşteptaţi! Este o neînţelegere. Eu am absolvit o facultate pe când voi sunteţi abia în şcoala postliceală. Cred că nu înţelegeţi ordinea în ierarhie.” Nu-mi plăcea să fiu tratat ca un servitor.
Îmi aduc aminte cum m-am luptat cu acele gânduri, spunându-mi: „Tu trebuie să fii un creştin adevărat. Iar acum tu eşti supărat pentru că cineva te tratează ca un servitor.” Isus Însuşi a spus: „Nu am venit pentru a Mi se sluji. Am venit pentru a sluji.” Iar el a predat această ştafetă a slujirii tuturor celor din poporul Său.

Daţi-mi voie să concluzionez studiul nostru de astăzi uitându-ne la un episod din Noul Testament care, cred eu, ne este foarte cunoscut şi pe care-l găsim în Evanghelia după Matei, începând cu versetul 20, din capitolul 20: „Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Isus, împreună cu fiii ei, şi I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere. El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Porunceşte”, I-a zis ea, „ca, în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadă, unul la dreapta, şi altul la stânga Ta.” Drept răspuns, Isus a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” „Putem” (auziţi ce spun ei), I-au zis ei.” Iacov şi Ioan spun: „Dă-ne paharul! Putem să bem acel pahar pe care-l pune Tatăl înaintea Ta.” Credeţi? Sunteţi voi pregătiţi să beţi paharul mâniei lui Dumnezeu? Sunteţi gata să primiţi imputate toate păcatele poporului lui Dumnezeu? Şi să vă expuneţi măsurii depline a judecăţii şi a dreptăţii lui Dumnezeu de la cruce? Credeţi că puteţi primi acest pahar? Voi fi botezat cu un botez de foc care Mă va face să experimentez iadul în toată grozăvia lui. Puteţi să treceţi prin asta? Da, putem.

Ei nu aveau nici o idee cu privire la ceea ce Îi spuneau lui Isus. „Şi El le-a răspuns: „Este adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu …” Şi aşa a şi fost. Ei au fost nevoiţi să participe în moartea Sa şi în umilirea Sa. „… dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea, nu atîrnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” Ce s-a întâmplat când au auzit ceilalţi ucenici acest lucru? „Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi. Isus i-a chemat şi le-a zis: „ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa! Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Acest mandat n-a fost încredinţat numai la 12 oameni. Este mandatul Împărăţiei. Este legea Regelui, aceea că noi trebuie să-L imităm, fiind pregătiţi să fim slujitori.

Gânduri de încheiere
În Noul Testament apostolilor le-a fost încredinţat un anume gen de slujire, o povară pe care au purtat-o şi pentru care au trebuit să plătească cu viaţa. Li s-a poruncit de către Hristos să meargă în toată lumea şi să predice Evanghelia. Iar misiunea lor a fost îndreptată mai întâi înspre evrei şi apoi înspre neamuri. Însă la începuturile Bisericii ei erau prinşi cu slujirea pe la mese. Nu că această slujire era sub demnitatea lor de apostoli, ci că Dumnezeu a spus că doreşte să-i elibereze pe aceşti oameni de acel gen de slujire pentru ca ei să-şi poată îndeplini lucrarea la care au fost chemaţi. De aceea Dumnezeu a stabilit să fie diaconi în Biserică. El a pus deoparte anumiţi oameni, pentru ca aceştia să slujească la mese, pentru a avea grijă de acele lucruri care fac ca Evanghelia să poată fi predicată.
Fiecare dintre noi suntem chemaţi la o anume slujire în Biserică. Fiecare dintre noi suntem chemaţi la a veghea la îndeplinirea sarcinilor împărăţiei. În felul acesta pot fi slujiţi cei nevoiaşi. În felul acesta este proclamată Evanghelia. În felul acesta oamenii sunt învăţaţi şi hrăniţi din Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta are loc închinarea. Acest lucru nu înseamnă că fiecare este chemat să fie un evanghelist sau că fiecare este chemat să fie un predicator sau că fiecare este chemat să fie un învăţător. Ideea în Vechiul Testament este aceea că Dumnezeu i-a dat fiecărui creştin un dar, pentru a fi folosit în slujba lui Hristos. Iar dacă darul tău este acela de a învăţa, atunci cel mai bine ar fi să înveţi. Dacă darul tău este de a predica, cel mai bine ar fi să predici. Dacă este acela de evanghelist, cel mai bine ar fi să evanghelizezi. Dacă este acela de administrator, atunci cel mai bine ar fi să administrezi. Dacă slujba ta este aceea de paznic la închisoare, atunci fă această slujbă. Însă fiecare dintre noi este chemat să se asigure că întreaga lucrare este realizată, asigurându-se că îşi face partea, astfel încât fiecare lucrare să se poată desfăşura: cea de evanghelizare, cea de administrare, cea de milostenie şi altele. Deoarece fiecare este o lucrare în slujba lui Hristos.

Tradus de Tiberiu Pop

Cum să ne închinăm lui Dumnezeu (partea a 2-a)

R. C. Sproul


În ultimul nostru mesaj ne-am ocupat de prima parte a răspunsului la întrebarea: „cum ar trebui să ne închinăm lui Dumnezeu?” În esenţă, ceea ce am făcut, de fapt, în mesajul precedent, a fost să ne uităm, prin contrast, la modul în care nu ar trebui să ne închinăm şi cum trebuie să ne protejăm, cu seriozitate, împotriva tendinţei noastre naturale spre idolatrie. În lecţia de astăzi aş dori să privim la partea pozitivă a problemei, anume la cum ar trebuisă ne închinăm într-un mod care să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Şi pentru a face acest lucru, aş dori să vă îndrept atenţia mai întâi înspre Evanghelia după Ioan, în capitolul 4, capitol în care avem relatată întâlnirea dintre Isus şi femeia samariteancă, numită şi femeia din Sihar sau femeia de la fântână. În mijlocul discuţiei pe care Isus a avut-o cu această femeie la fântână ea I-a spus lui Isus, în versetul 19, după ce Acesta i-a arătat că ştie că a avut mai mulţi bărbaţi: „Doamne”, i-a zis femeia, „văd că eşti profet. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”

Această femeie era o samariteancă, iar samaritenii se înstrăinaseră de iudei, aceştia din urmă având propriul lor sanctuar central, stabilit la Ierusalim. Din acest motiv, atunci când erau sărbători sau cu alte ocazii, oamenii veneau din toate colţurile ţării la Ierusalim, pentru a se închina. Însă samaritenii, care nu aveau nici o legătură cu iudeii, aveau propriul lor sanctuar central, situat pe Muntele Garizim, de unde se vedea şi fântâna lui Iacov. Dacă vei merge vreodată în Palestina şi vei vizita acest sit antic, Siharul, vei putea sta lângă fântână, iar dacă-ţi vei ridica puţin privirea vei vedea Muntele Garizim chiar înaintea ta. Astfel, femeia a profitat de faptul că stătea de vorbă cu un profet, lucru pe care l-a realizat, şi I-a cerut Acestuia lămuriri asupra unei vechi controverse între samariteni şi iudei. L-a întrebat astfel pe Isus: „Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta iar iudeii se închină în Ierusalim. Cine are dreptate? Care este cel mai potrivit loc de închinare?” Observaţi că întrebarea pe care această femeie I-o pune lui Isus, referitor la închinare, este focalizată pe „unde” Isus însă direcţionează întrebarea, nu atât de mult înspre „unde”, ci înspre „cum”. Să vedem cum i-a răspuns: „Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei.”

Aceasta este o mustrare aspră cu privire la depărtarea samaritenilor de credinţa clasică a iudeilor. Motivul principal pentru care iudeii îi urau pe samariteni era acela că samaritenii s-au amestecat cu păgânii şi au dezvoltat o religie sincretistă în care au amestecat elemente păgâne cu elemente ale închinării iudaice. Isus spune că vine timpul când amândouă aceste locuri de închinare vor fi îndepărtate şi probabil El oferă aici o aluzie puţin mascată cu privire la ceea ce mai târziu a afirmat clar, anume că Templul de la Ierusalim va fi distrus. Însă acum El spune: „Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi. Nu ştiţi de fapt ce faceţi când vă închinaţi. Aveţi o închinare care este fundamentată în ignoranţă şi minciună.”

Vă aduceţi aminte de Pavel, când i-a confruntat pe atenieni pe colina lui Marte, în cartea Faptelor? Când, ajungând în Atena, Pavel mai întâi a privit acel oraş măreţ? În loc să fie impresionat de deosebita lor cultură, citim în Fapte că a fost mişcat văzând că întreaga cetate era cuprinsă de idolatrie. Apoi a urcat în Areopag, templul care îi era dedicat lui Ares, zeul războiului, împrumutat de romani sub numele de Marte (de aceea uneori se cheamă Colina lui Marte). Acolo, pe Colina lui Marte, i-a confruntat pe oameni cu privire la idolatria lor. A observat că aveau un monument pe care scria: „Unui Dumnezeu necunoscut” şi le-a spus: „Ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi aceea vă vestesc eu. Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea …” etc.
Atenienii au primit de la apostolul Pavel aceeaşi mustrare pe care au auzit-o samaritenii de pe buzele lui Isus, aici, în această conversaţie, deoarece El le-a spus: „voi, oameni buni, nici măcar nu ştiţi cine este cel căruia vă închinaţi, deoarece închinarea voastră este bazată pe ignoranţă.” Daţi-mi voie să fac o aplicare a acestei idei: fie că se întâmplă în Atena, fie în Sihar, fie în Statele Unite, lui Dumnezeu nu-I place niciodată închinarea din ignoranţă, închinarea care nu este fundamentată în cunoaşterea lui Dumnezeu.

Deci Isus îi spune: „Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr…” Daţi-mi voie să mă opresc aici pentru un moment. Isus anunţă sosirea unei crize iminente, un timp când Împărăţia lui Dumnezeu se va manifesta, datorită prezenţei Regelui. Iar unul din lucrurile care-L preocupă pe Rege este adevărata închinare. Isus spune că a sosit timpul pentru adevărata închinare. Vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr.
Când Isus caracterizează închinarea prin cuvântul „adevăr”, de ce credeţi că face lucrul acesta? Evident, există o diferenţă între închinarea adevărată şi cea falsă. O mai spun o dată. Acolo unde Domnul nostru vorbeşte despre ceasul care a şi venit pentru închinătorul adevărat, ca acesta să facă ceva, el face în mod evident o diferenţă între tipuri de închinători. Şi care este antiteza evidentă a închinării adevărate? Falsa închinare.

Acum Isus pune în faţa noastră regulile, criteriile fundamentale care definesc adevărata închinare. El oferă două considerente normative, iar aceste considerente sunt duhul şi adevărul. Înainte de a defini aceste lucruri, să citim restul relatării, unde Isus spune: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte [cautăşi Tatăl.” Nu este un lucru ciudat? De obicei ne gândim la oameni că Îl caută pe Dumnezeu. Însă aici Isus spune că Dumnezeu caută oameni. Ce caută Dumnezeu? Dumnezeu caută, se uită după oameni, care să I se închine în mod corect. Dumnezeu caută oameni care să-L cinstească ca Dumnezeu. Dumnezeu caută oameni care să renunţe la orice formă de idolatrie şi să I se închine în felul în care a poruncit El să I se închine – în duh şi în adevăr. Isus repetă acest lucru când spune: „Dumnezeu este Duh; şi cine I se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Cuvântul-cheie aici este „trebuie”. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu Însuşi ne porunceşte să I ne închinăm în duh şi în adevăr. Adevăratul închinător trebuiesă se închine în duh şi în adevăr.

Cred că nu ne va fi greu să înţelegem ce a vrut să spună Isus prin faptul că trebuie să I ne închinăm lui Dumnezeu în adevăr. Mă voi referi imediat la acest lucru însă acesta este cel mai simplu de înţeles dintre cele două moduri de închinare. Dificultatea stă în înţelegerea referinţei, oarecum criptice, pe care o face Isus la închinarea înaintea lui Dumnezeu în duh. Aduceţi-vă aminte că, la început, discuţia s-a focalizat pe întrebarea „unde?” Femeia întreabă: „unde trebuie să ne închinăm, pe Garizim sau la Ierusalim?” Iar una dintre învăţămintele pe care Isus i le dă femeii şi, în cele din urmă, nouă, este că prezenţa lui Dumnezeu nu poate fi limitată la un loc anume în spaţiu. Nu este ca şi cum, spune Isus, dacă Dumnezeu este pe Muntele Garizim, El nu poate fi şi în Ierusalim sau dacă El este în Ierusalim, nu mai poate fi şi pe Garizim. Şi aceasta pentru că Dumnezeu este omniprezent. Şi pentru că Dumnezeu este pretutindeni, I ne putem închina pretutindeni. Nu suntem limitaţi la un anume loc.

Discutând despre natura lui Dumnezeu, Acesta fiind duh şi nu fiinţă materială, ideea pe care am lua-o în mod normal din acea discuţie ar fi că Isus vrea să spună că, în felul acesta, n-ar trebui să I ne închinăm lui Dumnezeu cu trupurile noastre, ci mai degrabă cu duhurile noastre. Nu cred că asta vrea să spună. Cred că este o parte din concluzia discuţiei. Pentru că Dumnezeu este Duh, ceea ce doreşte El este o închinare spirituală (duhovnicească, n.trad.). Acest lucru nu înseamnă că atunci când mergem la biserică n-ar trebui să avem trupurile cu noi. Că ne trimitem doar sufletele la biserică iar trupurile noastre mai lenevesc puţin în pat sau merg să joace golf. Nu asta vrea să spună Isus.
Concluzia lui Isus este aceea că modul în care am fost creaţi, ca o unitate formată din trup şi suflet, permite ca natura noastră fizică să facă anumite lucruri separat de minţile sau sufletele noastre. Marea problemă a Israelului Vechiului Testament, pe care profeţii o condamnă în repetate rânduri, era aceea că oamenii se înfăţişau fizic la închinare, împlineau ritualurile, ofereau jertfele pe care le puteau vedea, care erau materiale, tangibile. Participau la ritual într-o închinare comună – se ridicau atunci când toţi ceilalţi se ridicau, cântau când toţi ceilalţi cântau şi aşa mai departe. Buzele lor se mişcau. Iar Isus spune despre aceşti oameni: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar cu inimile sunt departe de Mine.” Ceea ce s-a întâmplat cu închinarea în Israelul Vechiului Testament a fost că a degenerat într-o închinare de aparenţă, într-un formalism. Doar ritual. Oamenii îngenuncheau atunci când trebuia să îngenuncheze şi îndeplineau toate acele ritualuri, în timp ce sufletele lor erau în altă parte, în timp ce minţile lor erau angajate în grijile zilnice. Ei nu participau cu toată fiinţa lor, cu toată inima, cu tot sufletul sau duhul lor.

Iar ceea ce spune Isus este: „Doresc oameni care atunci când vin să Mi se închine, vin angajaţi cu toată inima în ceea ce fac. Închinarea care Îi face plăcere lui Dumnezeu nu este una fără tragere de inimă, adusă doar dintr-un simţ al datoriei, duminica dimineaţa la biserică. Dimpotrivă, ea este motivată şi condusă de un suflet care îşi găseşte plăcerea în prezenţa lui Dumnezeu. Ce spune psalmistul? „Mă bucur când mi se spune: Ťsă mergem la casa Domnuluiť”. Închinarea spirituală (în duh, n.trad.) este închinarea oferită de o persoană care găseşte plăcere în a-L cinsti pe Dumnezeu, în a se ruga lui Dumnezeu, care ia seama la Cuvântul lui Dumnezeu cu întreaga fiinţă. Mărturisirea de Credinţă de la Westminster, capitolul 21, se ocupă cu instrucţiuni vizavi de închinare. Vorbeşte despre faptul că serviciile de închinare trebuie să conţină predicarea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu. Dar, de asemenea, şi o ascultare atentă sau serioasă a Cuvântului lui Dumnezeu. Adevăratul închinător, cel care este implicat cu inima, este, astfel, trup şi suflet implicat în întreaga experienţă a închinării, ascultă cu atenţie citirea Scripturii, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, este atent la cuvintele imnurilor, nu îşi mişcă doar buzele sau fredonează doar melodia. El este implicat cu interiorul, cu duhul său.

Citim în Epistola către Evrei, în capitolul dedicat eroilor credinţei, că prin credinţă Abel I-a oferit o jertfă mai bună lui Dumnezeu, o jertfă care a fost primită. Jertfa lui Abel I-a fost plăcută lui Dumnezeu, pe când cea a lui Cain nu I-a fost plăcută. Mulţi oameni cred că motivul pentru care jertfa lui Abel a fost primită este că aceasta a fost una animală; astfel, jertfa lui Cain nu a fost primită deoarece nu a fost animală. Nu cred că acesta este motivul, deoarece în Vechiul Testament sunt poruncite ambele tipuri de jertfe. Ceea ce spune autorul Epistolei către Evrei este că diferenţa constă în faptul că o jertfă a fost oferită prin credinţă, pe când cealaltă nu. Acest lucru nu poate să-mi spună altceva decât că, atunci când Abel şi-a adus darul la altar, el l-a adus cu toată inima, cu tot sufletul. Jertfa adusă de el a fost un act spiritual, în timp ce Cain se afla acolo doar cu trupul, aducând o jertfă materială, în timp ce sufletul îi era departe. Prin urmare, Dumnezeu caută oameni ale căror suflete sunt aprinse, care nu pot aştepta până duminică, care iubesc să i se închine lui Dumnezeu.

Apoi, în cele din urmă, închinarea plăcută şi primită de Dumnezeu este închinarea care se face în adevăr. Astăzi oamenii spun că nu contează atât de mult doctrina. Tot ceea ce contează, spun ei, este comuniunea dintre oameni şi relaţiile. Pot să mă închin înaintea lui Dumnezeu şi să-I aduc bucurie chiar dacă în restul timpului răspândesc erezii. Dumnezeu doreşte să primească o închinare în adevăr, în conformitate cu adevărul. Nu în conformitate cu minciuna. Şi de ce este atât de important adevărul? Aşa cum am spus şi în mesajul precedent, pentru că adevărul duce la ceea ce este Dumnezeu. În fond, cel mai important lucru cu privire la adevăr este să înţelegem adevărul despre El, Cel care este singurul Dumnezeu adevărat, şi despre Hristos, singurul Său Fiu născut, care este întruparea adevărului. Cum ar putea cineva să spună că-L iubeşte pe Isus şi să nu-i pese de adevăr, când Isus Însuşi este adevărul? Nu are nici o logică. Şi totuşi aud lucrul acesta în fiecare zi. „Doctrina desparte”. Sigur că doctrina desparte. Întotdeauna a despărţit. Însă doctrina, de asemenea, uneşte. Leagă laolaltă inimile celor din poporul lui Dumnezeu care celebrează împreună adevărul lui Dumnezeu, atunci când vin la închinare. Dumnezeu caută oameni care cunosc adevărul, care iubesc adevărul Său, care iubesc Cuvântul Său, care I se închină, nu în conformitate cu erezia, ci în conformitate cu adevărul pe care El l-a descoperit. Gândurile lor, atitudinile lor, modul în care-L percep, sunt în conformitate cu adevărul.

Astăzi auzim un concept nou, acela de „Dumnezeu deschis”, „teism deschis”, un Dumnezeu care nu cunoaşte viitorul dinainte. Îmi pare rău pentru cei care cinstesc un asemenea dumnezeu, deoarece acesta nu este adevăratul Dumnezeu. Această închinare este idolatrie. Acesta este un dumnezeu dezbrăcat de omnipotenţa sa, de omniprezenţa sa, de imuabilitatea sa, de divinitatea sa. Dumnezeu însă doreşte oameni care să I se închine dintr-o inimă şi dintr-o minte care cunoaşte cine este El, din Cuvântul Său.

Gânduri de încheiere
Una dintre cele mai mişcătoare analize a rugăciunii pe care am citit-o vreodată în viaţa mea este capitolul despre rugăciune scris de John Calvin. De fapt, când le-am cerut studenţilor mei de la seminar să citească Institutele (în româneşte, Jean Calvin, Învăţătura religiei creştine – Institution Christianae religionis, trad. Daniel Tomuleţ, Elena Jorj, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2003), le-am cerut să citească mai întâi capitolul despre rugăciune, deoarece nu aveau până atunci o părere prea bună despre Calvin. Acesta fusese descris ca un bătrân elveţian diabolic, rigid, îngust la minte, răutăcios şi aşa mai departe. Dacă vreţi să cunoaşteţi inima lui Calvin, citiţi capitolul său despre rugăciune şi veţi vedea un om care a fost mistuit de dragostea lui pentru Dumnezeu şi pentru Hristos. Şi în acest capitol despre rugăciune el scrie despre cum, chiar în vieţile celor mai mari sfinţi, atunci când aceştia se rugau, minţile lor nu se concentrau asupra rugăciunii. Începeau să se gândească la alte lucruri, la sarcinile pe care le aveau de îndeplinit în ziua respectivă; se gândeau la tot felul de alte lucruri decât la Cel cu care vorbeau. Cu toţii avem de făcut faţă acestor slăbiciuni şi vulnerabilităţi normale în vieţile noastre, pe care le-am mai amintit atunci când m-am referit la timpul nostru de rugăciune. Însă acest lucru este adevărat în ce priveşte întreaga experienţă a închinării. Trebuie să ne pregătim pentru închinare şi să ne aducem aminte, atunci când trecem acel prag de la secular la sacru, de la profan la sfânt, de la obişnuit la neobişnuit, atunci când intrăm în curţile lui Dumnezeu cu laude şi mulţumiri, să ne aducem aminte că trebuie să intrăm acolo pregătiţi să ne focalizăm atenţia asupra actului închinării, astfel încât să ne putem implica cu inima şi cu mintea. Deoarece Dumnezeu caută oameni care fac lucrul acesta.

Tradus de Tiberiu Pop

Cum să ne închinăm lui Dumnezeu 

R. C. Sproul


Astăzi vom începe seria din două mesaje referitoare la închinare. Trebuie să spun, ca o introducere la acest subiect, că trăim o vreme de mare frământare şi confuzie legată de întregul subiect al închinării, o vreme fără precedent în istoria culturală a Americii, în care au loc tot felul de experimente asupra închinării. Probabil că este şi cea mai creativă perioadă din istoria noastră. Atunci când analizăm acest subiect al închinării ne întoarcem, desigur, la Reforma Protestantă din secolul XVI. Vom realiza că, chiar în mijlocul disputei care a apărut în acea vreme şi care a divizat atât de radical Creştinismul, deşi disputa s-a focalizat, s-a centrat pe doctrina justificării numai prin credinţă, sub suprafaţă se afla, de fapt, o puternică opoziţie faţă de modul şi metoda în care avea loc închinarea în Biserica Romano-Catolică din Evul Mediu. Mulţi dintre marii reformatori din secolul XVI şi-au focalizat atenţia asupra reformării modului de închinare. Şi ştim că Reforma Protestantă s-a răspândit din Germania înspre Europa continentală, apoi înspre arhipelagul Britanic şi apoi mai departe.

Dacă vă uitaţi, de exemplu, la reforma din Anglia, veţi observa că în centrul disputei care a avut loc aici se afla tocmai discuţia referitoare la cum să aibă loc închinarea. Disputa n-a fost doar între modul tradiţional de închinare al Bisericii Romano-Catolice şi cel al Bisericii Protestante, ce a fost întemeiată sub Henric al VIII-lea, când Anglia a fost declarată protestantă, fiind astfel întemeiată Biserica Anglicană. Apoi, după cum ştiţi, după domnia lui Henric al VIII-lea, naţiunea s-a întors la credinţa romano-catolică, sub domnia reginei Maria, cunoscută ca „Maria cea Sângeroasă”. Mulţi dintre cei care au luat parte la Reforma Protestantă au fost ucişi în timpul regimului ei. Apoi ea a murit la o vârstă timpurie, venind la domnie sora ei (bineînţeles că între Henric şi Maria a fost Eduard al VI-lea, pe care l-am omis), regina Elisabeta. Sub domnia reginei Elisabeta, sora reginei Maria, Protestantismul a fost reinstaurat în Anglia. Însă acesta nu a fost sfârşitul controversei în lumea anglo-saxonă, deoarece am putut vedea apariţia curentului nonconformist în Anglia, curent ce a fost condus de un grup de oameni numiţi în derâdere Puritani. Iar întregul conflict dintre Biserica Anglicană şi Puritani s-a concentrat asupra închinării. Vedem astfel că această puternică preocupare pentru o închinare corectă înaintea lui Dumnezeu s-a dezvoltat din Reformă.

Astăzi ne aflăm în situaţia în care nici una din tradiţiile culturii noastre nu a supravieţuit intactă şi este ca şi cum, din nou, nici una dintre modalităţile prin care am putea şi ar trebui să ne închinăm lui Dumnezeu nu este sigură. Pentru indicaţiile de bază referitoare la importanţa unei închinări potrivite, haideţi să ne întoarcem la Scripturi. Haideţi să începem cu Cele 10 Porunci. Cele 10 Porunci, în primele patru legi care alcătuiesc, în accepţiunea noastră, prima tablă a Legii, se focalizează asupra responsabilităţilor noastre faţă de Dumnezeu. Prima poruncă spune: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” Să ne oprim puţin. Cu toţii am auzit Cele 10 Porunci. Poate le-am citit cu voce tare, le-am memorat etc. Însă acum vreau să vă pun următoarea întrebare: de ce este aceasta prima poruncă? De ce începe Decalogul cu această poruncă? La acest punct încerc să-l înţeleg pe Dumnezeu. Acestea sunt legile lui Dumnezeu iar Dumnezeu începe lista poruncilor Sale cu această poruncă. Faptul că El începe aici îmi arată că acestei porunci îi este atribuită prioritate, o importanţă supremă. Şi ce spune Dumnezeu? „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” (În originalul ebraic porunca este „Să nu ai alţi dumnezei înaintea [sau: alăturide Mine”, nuanţă care este surprinsă de majoritatea traducerilor englezeşti, dar nu este surprinsă de versiunea Cornilescu, n.trad.) Acest „înaintea” este esenţial. El nu spune că „puteţi avea tot felul de alte zeităţi cărora să vă închinaţi, atâta timp cât Eu sunt pe primul loc. Vreau să Mă consideraţi cel mai important şi atunci puteţi avea oricâte zeităţi doriţi.” Nu, nu, nu. Afirmaţia: „Să nu ai alţi dumnezei înaintea Mea” înseamnă „în prezenţa Mea”. Prezenţa lui Dumnezeu este omniprezentă, este peste tot. Astfel, ceea ce spune Dumnezeu este: „Nu voi tolera alţi dumnezei.” Primul principiu al Legii este unul care protejează împotriva oricărei forme de idolatrie. Ceea ce face idolatria este să direcţioneze, în mod greşit, închinarea de la adevăratul Dumnezeu, de la Dumnezeul cel Viu, la un gen de substitut, o zeitate care să uzurpeze locul lui Dumnezeu.

De multe ori în trecut m-am referit la învăţătura lui Pavel din primul capitol din Romani, unde apostolul afirmă că, încă de la începutul creaţiei, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în mod clar, vizibil, în natură, şi că această descoperire de Sine oferită oricărei făpturi umane, conform cărţii Romani, această descoperire arată puterea Sa veşnică şi dumnezeirea Lui sau puterea Sa veşnică şi divinitatea Lui. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Pavel susţine că în natură, chiar de la început, în fiecare moment al existenţei noastre, noi ne aflăm în faţa unei scene pe care Dumnezeu desfăşoară, înaintea ochilor noştri, o revelaţie a naturii, a caracterului şi a bunătăţii Sale. Noi, creaturi ale Sale, avem această cunoaştere a ceea ce este cu adevărat Dumnezeu şi a ceea ce implică adevărata divinitate, atât din natură, cât şi, ne spune capitolul 2 din Romani, din propria noastră conştiinţă. Însă Pavel merge mai departe, spunând că păcatul universal al umanităţii căzute încearcă să ia această cunoaştere a lui Dumnezeu, prin care Acesta S-a descoperit pe Sine, şi s-o înăbuşe, s-o îngroape şi apoi să schimbe acest adevăr despre Sine, pe care Dumnezeu ni l-a descoperit într-un mod atât de clar, să preschimbe acea cunoaştere, s-o schimbe într-o minciună, cum spune apostolul Pavel, şi să se închine făpturii în locul Creatorului. Care este, după Pavel, păcatul fundamental al rasei umane? Acela că deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu ni Se descoperă atât de clar, oamenii nu Îl cinstesc ca Dumnezeu, ci sunt idolatri. Chiar la începutul Legii, Dumnezeu dă o poruncă care să apere împotriva celei mai fundamentale tendinţe umane, aceea de a pune un idol în locul adevărului despre Dumnezeu. Acest lucru este atât de important încât întotdeauna când suntem preocupaţi de problema închinării trebuie să ţinem minte că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Dumnezeu pretinde în mod absolut să fie onorat, glorificat şi venerat în modul în care El porunceşte. Nu în modul pe care îl preferăm noi. Daţi-mi voie s-o mai spun o dată. Dacă iese ceva în evidenţă de pe paginile Sfintelor Scripturi, acesta este faptul că Domnul Dumnezeu, care este atotputernic şi care ne-a creat, ne porunceşte să I ne închinăm în conformitate cu Legea Sa şi nu cu propriile noastre dorinţe. Acesta este primul principiu al închinării pe care trebuie să-l cunoaştem. Deoarece dacă se lasă după noi, dat fiind tiparul nostru universal de comportament uman, ca fiinţe căzute, nu numai că vom avea tendinţa, dar ne vom şi adânci într-o anume formă de idolatrie. Care este a doua poruncă? „Să nu-ţi faci chip cioplit.” A doua poruncă o susţine cu tărie pe prima. Primele două porunci ale Decalogului protejează închinarea. Ele ne oferă, de asemenea, călăuzire pentru această închinare.

După ce citim textul biblic al Legii din Exod capitolul 20, trecând de a zecea poruncă, ajungem la un text narativ scurt, Exod 20, versetul 18. „Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei i-au zis lui Moise: ŤVorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta; dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.ť” Aţi auzit ce se întâmpla acolo? Atunci când Dumnezeu a dat Legea Sa la Muntele Sinai şi a coborât din ceruri în mijlocul acelui nor gros, cu tunete şi fulgere. Momentul în care Dumnezeu a coborât pe vârful Muntelui Sinai şi l-a chemat numai pe Moise să urce în prezenţa Sa imediată pentru a primi Legea este un moment dramatic în istoria umanităţii. Apoi poporul, după ce a auzit Legea, după ce a văzut de departe fulgerele, a auzit tunetele şi a văzut acel nor coborând pe munte, a venit la Moise şi i-a spus: „Moise, vorbeşte tu cu noi şi vom asculta. Dar, orice ai face, să nu-L mai laşi pe Dumnezeu să ne vorbească, pentru că vom muri.” Astfel, poporul a păstrat o distanţă între el şi prezenţa reală a lui Dumnezeu.
Aici este ceea ce vreau să înţelegeţi. Acel moment nu a fost unul singular în istoria umanităţii. Este ceva ce se află în natura noastră căzută. Preferăm să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Nu dorim să intrăm prea aproape în prezenţa lui Dumnezeu, deoarece a intra în prezenţa imediată a lui Dumnezeu înseamnă a intra în acel loc al spaimei sfinte în care creatura tremură şi se teme pentru propria-i viaţă.

După doar câteva pagini ajungem la o altă relatare istorică, în capitolul 32, unde, în versetul 15, citim următoarele cuvinte: „Moise s-a întors şi s-a coborât de pe munte cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe amândouă părţile, pe o parte şi pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table. Iosua a auzit glasul poporului, care scotea strigăte, şi i-a zis lui Moise: ŤÎn tabără este un strigăt de războiť”Cred că vă daţi seama ce se întâmplă. Moise coboară de pe munte cu cele două table de piatră iar Iosua îi iese în întâmpinare. Apoi, de la distanţă, el aude acea larmă puternică, cu oameni ţipând şi chiotind. Iar Iosua spune: „Moise, se aude strigăt de luptă. În timp ce ai fost plecat trebuie să fi început o luptă, deoarece se aude acel gen de răcnete, de ţipete şi de urlete care nu pot însemna decât că s-a pornit un război.” „Moise a răspuns: ŤStrigătul acesta nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiţi; ce aud eu este glasul unor oameni care cântă!ť”Sunetul cântării pe care Moise şi Iosua l-au auzit venind de departe era atât de vesel, atât de strident, atât de entuziast încât a fost confundat cu sunetele produse de război. Ceea ce au auzit Moise şi Iosua de la distanţă a fost, după cum s-a văzut, cel mai bine reprezentat serviciu de închinare din istoria planetei, în care fiecare individ din tabăra lui Israel a venit să se închine. Corul cânta cu foarte mare entuziasm, întreaga adunare cânta cu aşa entuziasm iar muzica pe care o cântau era atât de populară, încât fiecare a luat parte.
Dacă ai fost vreodată într-o biserică duminica dimineaţa, ai putut observa ce se întâmplă atunci când se cântă imnuri. Am stat în picioare în faţa adunării mele şi am privit-o în timp ce se cântau imnuri. Sunt unii oameni care par cercetaţi; sunt parcă fermecaţi în timp ce cântă. Aceştia cântă din toată inima. Sunt alţii care stau acolo şi încearcă să-şi mişte buzele ca într-un fel de mormăit; aceştia nu sunt implicaţi prea tare. Şi sunt alţii care stau pe toată durata imnului cu buzele pecetluite complet fără a cânta măcar un cuvânt mormăit. Însă în acea zi toţi făceau parte din acel cor vesel. Nu numai asta, ci în acel serviciu de închinare se şi dansa. Aceasta poate fi baza biblică pentru introducerea dansului modern în închinarea contemporană, deoarece aici, în Biblie, la acest serviciu de închinare, vedem că oamenii dansau, nu numai cântau. Şi fiecare participa. Nimeni nu era plecat la pescuit. Nimeni nu juca golf. Nimeni nu stătea acasă, în pat, în ziua aceea. Au venit cu toţii să se închine viţelului de aur. Aceasta este relatarea biblică despre degenerarea totală în idolatrie a lui Israel.

În timp ce Dumnezeu Însuşi a coborât pentru a-Şi descoperi Legea lui Moise, poporul dorea cu totul altceva. Ei nu-L doreau pe adevăratul Dumnezeu. Ei vroiau să venereze ceea ce era relevant şi ce avea sens pentru ei. Ei doreau o închinare care să semene cu cea a popoarelor din jurul lor, una care să se integreze în cultura lor, care să-i aducă pe oameni la închinare şi care să-i stimuleze pe oameni. Şi chiar au găsit acest gen de închinare. Au găsit un mod de închinare la care au participat cu toţii. Însă a fost un mod de închinare cu desăvârşire blasfemator şi complet opus primelor două porunci pe care Dumnezeu tocmai li le dăduse. Şi în timp ce Moise coboară ţinând în mâini tablele de piatră, acolo jos ei au un alt dumnezeu în afară de Dumnezeu. Sunt acolo, cu chipul lor cioplit. Sunt acolo închinându-se în chip fals şi blasfemator.
Observaţi, de pe poziţia pe care o avem, în secolul 21 fiind, ne uităm în urmă la acei oameni şi ne întrebăm: „Cum au putut fi atât de depravaţi?” Pentru că sunt aşa cum suntem şi noi. Ceea ce s-a întâmplat în acea zi la poalele Muntelui Sinai nu a fost o ieşire din tipar. S-a întâmplat ceea ce era de aşteptat din partea unor fiinţe umane căzute. Acel episod este unul ce trebuie păstrat întipărit în minţile noastre pentru totdeauna, altfel vom cădea în ispită – ispita idolilor zilelor noastre care ar putea să ne facă să ne îndepărtăm de la a-l venera pe Dumnezeul cel Viu.

Gânduri de încheiere
Problema cu idolatria, care este cel mai mare rău din istoria biblică, nu constă neapărat în a face zeităţi din piatră sau lemn, ci că aceasta produce un substitut pentru adevăratul Dumnezeu. Este acea idolatrie în care luăm revelaţia lui Dumnezeu, ne uităm la acele atribute ale lui Dumnezeu pe care le găsim neplăcute, cum ar fi suveranitatea Lui, sfinţenia Lui, dreptatea Lui, mânia Lui, şi spunem: „Nu ne plac aceste atribute. Ne place dragostea lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu.” Şi ne construim, astfel, un dumnezeu care este numai dragoste, numai har, numai milă, fără a fi suveran, fără a fi drept, fără a fi sfânt, fără a fi mânios. Creăm cu minţile noastre un dumnezeu care nu este Dumnezeu. Acel dumnezeu este un idol. Singurul Dumnezeu pe care trebuie să-L venerăm este Dumnezeul care S-a descoperit pe Sine în Sfintele Scripturi, iar adevărata închinare se focalizează asupra întregului sfat al lui Dumnezeu, nu numai asupra unor aspecte izolate ce ţin de Dumnezeu şi cu care ne simţim confortabil.

Tradus de Tiberiu Pop

Scripturile şi lumea

A. W. Pink


Nu puţin i se vorbeşte creştinului în Noul Testament despre „lume” şi atitudinea pe care trebuie să o aibă faţă de ea. Adevărata ei natură este clar definită, iar creştinul este avertizat solemn împotriva ei. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu este o lumină din ceruri, strălucind aici „într-un loc întunecos” (2 Pet. 1:19). Razele sale Divine prezintă lucrurile în adevăratele lor culori, penetrând şi demascând falsa poleială şi strălucire în care sunt învăluite multe dintre ele. Lumea pentru care se depune atât de mult efort şi se cheltuiesc mulţi bani, şi care este atât de preţuită şi admirată de credulii pe care îi orbeşte, este declarată ca fiind „duşmanul lui Dumnezeu”; prin urmare, copiilor Lui li se interzice să se „potrivească” cu ea şi să o îndrăgească.

Stadiul în care am ajuns în subiectul nostru nu este nici pe departe cel mai puţin important din ce ne-am propus să învăţăm, iar cititorul serios va face bine să ceară ca harul Divin să îl cerceteze în timp ce citeşte aceste lucruri. Unul din îndemnurile pe care Dumnezeu le dă copiilor Săi spune: „Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi” (1 Pet. 2:2), iar fiecare dintre ei trebuie să se cerceteze cu sinceritate şi cu atenţie, ca să descopere dacă nu cumva aşa stau lucrurile şi în cazul lor. Nu trebuie să ne mulţumim să acumulăm în mintea noastră mai multă cunoştinţă din Scriptură. Ce ar trebui să ne preocupe cel mai mult este creşterea noastră practică, experienţa asemănării cu chipul lui Hristos. Iar un punct în care ne putem testa este: Mă face citirea şi studierea Cuvântului lui Dumnezeu mai puţin lumesc?

1. Avem de câştigat din Cuvântul lui Dumnezeu atunci când ochii noştri sunt deschişi să discearnă adevăratul caracter al lumii. Unul din poeţi a scris: „Dumnezeu e în cerul Lui – totul e în regulă cu lumea.” Dintr-un anumit punct de vedere, acesta e un adevăr binecuvântat, dar din altul, e în totalitate greşit, pentru că „toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Dar numai atunci când inima este în mod supranatural iluminată de Duhul Sfânt noi putem înţelege că ce este înălţat printre oameni este „o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). Trebuie să fim foarte recunoscători pentru momentul în care sufletul ajunge să vadă că „lumea” este o înşelătorie uriaşă, o tinichea goală pe dinăuntru, un lucru stricat, care într-o zi va arde.

Înainte să trecem mai departe, haideţi să definim ce este „lumea” care creştinului îi este interzis să o iubească. Există puţine cuvinte pe paginile Sfintelor Scripturi care să fie folosite cu o mai mare varietate de înţelesuri decât acesta. Şi totuşi, dacă acordăm o atenţie deosebită contextului în care apare, îi vom putea determina semnificaţia. „Lumea” este un sistem sau o ordine a lucrurilor, completă în ea însăşi. Nici unui element străin nu i se permite să se amestece în ea, iar dacă totuşi o face, acesta este rapid ajustat sau asimilat în conformitate cu regulile ei. „Lumea” este natura umană căzută, acţionând în familia umană, construind structura societăţii umane în conformitate cu propriile-i tendinţe. Este împărăţia organizată a „firii pământeşti” care este „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” şi care „nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Rom. 8:7). Oriunde este „firea pământească”, este şi „lumea”; astfel că „lumesc” înseamnă lumea fără Dumnezeu.

2. Avem de câştigat din Cuvânt atunci când învăţăm că lumea este un duşman căruia trebuie să îi rezistăm şi pe care trebuie să îl biruim. Creştinului i se porunceşte să „lupte lupta cea bună a credinţei” (1 Tim. 6:12), ceea ce înseamnă că există duşmani ce trebuie înfruntaţi şi învinşi. După cum există o Sfântă Trinitate – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – tot aşa există şi o trinitate a răului – firea pământească, lumea, şi Diavolul. Copilul lui Dumnezeu este chemat să se angajeze într-o luptă mortală cu aceasta; spunem „mortală” pentru că fie această trinitate a răului îl va distruge, fie el va avea biruinţa asupra ei. De aceea, cititorule, hotărăşte în mintea ta că lumea este un duşman mortal, pe care dacă nu îl învingi în inima ta înseamnă că nu eşti un copil al lui Dumnezeu, pentru că este scris: „Oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea” (1 Ioan 5:4).

Din multele motive pentru care lumea trebuie să fie „biruită”, ne oprim la următoarele. În primul rând, toate lucrurile ei ispititoare tind să distragă atenţia şi să răcească dragostea sufletului pentru Dumnezeu. Şi aşa e normal să se întâmple, pentru că tendinţa lucrurilor văzute este să îndepărteze inima de lucrurile nevăzute. În al doilea rând, duhul lumii este diametral opus Duhului lui Hristos; de aceea a scris apostolul: „Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu” (1 Cor. 2:12). Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, dar „lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1:10); drept urmare, fruntaşii ei L-au răstignit (1 Cor. 2:8). În al treilea rând, preocupările şi grijile ei sunt ostile unei vieţi devotate cerului. Creştinilor, ca şi restului omenirii, Dumnezeu le cere să lucreze şase zile pe săptămână; dar în lucrul lor ei trebuie să rămână în permanenţă în gardă, ca nu cumva să fie motivaţi de lăcomie şi nu de nevoia îndeplinirii sarcinilor pe care le au.

„Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Nimic altceva în afară de credinţa dată de Dumnezeu nu poate birui lumea. Iar atunci când inima este preocupată de realităţile nevăzute, dar totuşi eterne, ea este eliberată de influenţa corupătoare a lucrurilor lumeşti. Ochii credinţei discern adevăratele culori ale acestor lucruri şi văd că ele sunt goale şi fără substanţă, nemeritând să fie comparate cu lucrurile măreţe şi glorioase ale veşniciei. Atunci când simţim desăvârşirea şi prezenţa lui Dumnezeu, lumea ne apare fără nici o valoare. Atunci când creştinul Îl vede pe Răscumpărătorul Divin cum moare pentru păcatele lui, cum trăieşte ca să mijlocească pentru perseverenţa lui, cum domneşte şi face ca toate lucrurile să lucreze în direcţia mântuirii lui finale, el exclamă: „Pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine!”

Care e situaţia ta, în timp ce citeşti aceste rânduri? Poate că eşti în totul de acord cu ce s-a spus în paragraful anterior, dar care e situaţia ta de fapt? Oare lucrurile care sunt atât de preţuite de cei nemântuiţi te farmecă şi te captivează şi pe tine? Ia de la omul lumesc acele lucruri în care îşi găseşte plăcerea şi el devine un om nenorocit: eşti şi tu în aceeaşi situaţie? Sau îţi găseşti bucuria şi satisfacţia în lucrurile care nu pot fi luate de la tine? Nu privi cu uşurinţă la aceste întrebări, te implorăm, ci meditează la ele cu seriozitate în prezenţa lui Dumnezeu. Un răspuns onest la aceste întrebări va indica adevărata stare a sufletului tău şi îţi va arăta dacă nu cumva te înşeli singur crezând că eşti „o făptură nouă în Hristos Isus”.

3. Avem de câştigat din Cuvânt atunci când învăţăm că Hristos a murit ca să ne elibereze „din acest veac rău” (Gal. 1:4). Fiul lui Dumnezeu a venit, nu numai ca să „împlinească” cerinţele Legii (Matei 5:17), să „nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8), să ne „izbăvească de mânia viitoare”(1 Tes. 5:10), să ne mântuiască de păcatele noastre (Matei 1:21), ci şi ca să ne elibereze din sclavia acestei lumi, să elibereze sufletul de influenţa ei ademenitoare. Umbra acestui lucru poate fi văzută în felul în care Dumnezeu s-a ocupat de Israel. Ei erau sclavi în Egipt, iar „Egiptul” e o imagine a lumii. Erau într-o cruntă sclavie, petrecându-şi timpul cu facerea cărămizilor pentru Faraon. Erau incapabili să se elibereze singuri. Dar Iehova, prin marea Sa putere, i-a eliberat şi i-a scos din „cuptorul de foc”. La fel face şi Hristos pentru ai Săi. El distruge puterea pe care lumea o are asupra inimilor lor. Îi face independenţi de lume, astfel încât ei nu mai caută favorurile ei, nici nu se mai tem de dezaprobarea ei.

Hristos S-a dat pe Sine Însuşi ca o jertfă pentru păcatele poporului Său astfel încât, ca urmare a acestui fapt, ei să poată fi eliberaţi de puterea ce îi condamna şi de influenţa conducătoare a tot ce e rău în lumea aceasta: de Satan, care e prinţul ei; de poftele care predomină în ea; de stilul de viaţă deşert al oamenilor care îi aparţin. Iar Duhul Sfânt care locuieşte în cei sfinţi cooperează cu Hristos în această lucrare binecuvântată. El întoarce gândurile şi sentimentele lor de la lucrurile pământeşti la cele cereşti. Prin lucrarea puterii Sale, El îi eliberează de influenţa demoralizatoare care îi înconjoară şi îi potriveşte standardului ceresc. Iar, pe măsură ce creştinul creşte în har şi recunoaşte aceste lucruri, el acţionează în consecinţă. El caută o mai deplină eliberare din „acest veac rău” şi Îl imploră pe Dumnezeu să îl elibereze complet de el. Lucrurile care odată îl încântau, acum îl dezgustă. El tânjeşte după vremea când va fi scos din acest loc în care suferă văzând cum Domnul lui binecuvântat este atât de dezonorat.

4. Avem de câştigat din Cuvânt atunci când inimile noastre sunt detaşate de lume. „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” (1 Ioan 2:15). „Ce este piatra de poticnire pe drumul călătorului, greutatea pentru alergător, capcana pentru pasărea în zbor, aşa este dragostea lumii pentru creştinul aflat pe cale – fie îl abate de pe ea, fie îl ademeneşte, fie îl forţează să se întoarcă” (Nathaniel Hardy, 1660). Adevărul este că, până când inima nu e curăţită de această putreziciune, urechea va fi surdă la învăţătura Divină. Până nu suntem ridicaţi deasupra lucrurilor pe care le trăim şi a sentimentelor pe care le avem, nu putem să ne supunem în ascultare faţă de Dumnezeu. Adevărul ceresc alunecă peste mintea firească la fel cum apa alunecă de pe un obiect sferic.

Lumea I-a întors spatele lui Hristos, şi, deşi Îi rosteşte Numele în multe locuri, cu toate acestea nu vrea să aibă nimic de-a face cu El. Toate dorinţele şi intenţiile oamenilor lumeşti se îndreaptă spre satisfacerea eului propriu. Oricât de variate ar fi ţelurile şi preocupările lor, pentru că eul deţine supremaţia totul se va subordona plăcerii acestuia. E adevărat, creştinii sunt în lume şi nu pot ieşi din ea; ei trebuie să trăiască în ea până în ceasul pe care l-a hotărât Domnul lor. Cât timp sunt aici, ei trebuie să-şi câştige existenţa, să-şi întreţină familiile, să se ocupe de afacerile acestei lumi. Dar lor li se interzice să iubească lumea, ca şi cum ea ar putea să-i facă fericiţi. „Comoara” şi „partea” lor trebuie căutată în altă parte.

Lumea face apel la fiecare instinct al omului căzut. Ea se foloseşte de mii de lucruri cu care să-l atragă: ele îi atrag atenţia iar atenţia creează dorinţa şi dragostea pentru ele. Astfel, pe nesimţite dar sigur, ele produc o impresie din ce în ce mai adâncă în inima lui. Lumea are aceeaşi influenţă fatală asupra tuturor categoriilor de oameni. Dar, indiferent cât de atractive şi ispititoare ar fi aceste lucruri, toate preocupările şi plăcerile lumii sunt concepute şi adaptate să promoveze fericirea doar în această viaţă, de aceea, „Ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” Creştinul este învăţat de Duhul care, prezentându-L pe Hristos înaintea sufletului, îl face pe acesta să-şi îndepărteze gândurile de lume. La fel cum un copilaş e gata să renunţe la un obiect murdar atunci când i se oferă ceva mai plăcut, tot aşa inima care e în comuniune cu Dumnezeu va spune: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu … şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:8).

5. Avem de câştigat din Cuvânt atunci când umblăm despărţiţi de lume. „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Versete ca acesta ar trebui să ne cerceteze profund pe fiecare din noi şi să ne facă să tremurăm. Cum pot eu să fraternizez sau să-mi caut plăcerea în lucrurile care L-au condamnat pe Fiul lui Dumnezeu? Dacă o fac, mă identific imediat ca unul din duşmanii Lui. O, cititorule, nu te înşela în privinţa aceasta. Este scris: „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El” (1 Ioan 2:15).

S-a spus în vechime despre poporul lui Dumnezeu că „locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre neamuri” (Numeri 23:9). Cu siguranţă, diferenţele de caracter şi comportament, dorinţele şi preocupările care îi deosebesc pe cei născuţi din nou de cei nenăscuţi din nou trebuie să îi separe pe unii de ceilalţi. Cei care mărturisim că cetăţenia noastră este în altă lume, că suntem călăuziţi de un alt Duh, că suntem conduşi de alte reguli, că suntem călători în drum spre o altă ţară, noi nu putem merge braţ la braţ cu cei care dispreţuiesc aceste lucruri! Atunci haideţi ca tot ce este în noi şi în jurul nostru să dovedească caracterul pelerinilor creştini. Să fim într-adevăr „nişte oameni care să slujim ca nişte semne” (Zaharia 3:8) de care lumea să se minuneze, pentru că noi „nu ne potrivim chipului veacului acestuia” (Romani 12:2).

6. Avem de câştigat din Cuvânt atunci când lumea se mânie pe noi. Cu câtă greutate lumea încearcă să salveze aparenţele şi să prezinte o faţadă cuviincioasă! Convenienţele sociale şi amabilităţile, eticheta şi operele de caritate, sunt tot atâtea născociri prin care încearcă să îşi confere un aer de respectabilitate. La fel şi bisericile şi catedralele, preoţii şi prelaţii, îi sunt necesari doar ca să poleiască corupţia care clocoteşte sub această pojghiţă. Apoi, ca să arate bine, este adăugat şi „creştinismul”, iar Numele sfânt al lui Hristos este rostit de buzele a mii de oameni care niciodată nu au luat „jugul” Lui asupra lor. Despre ei, Dumnezeu spune: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8).

Care ar trebui atunci să fie atitudinea creştinilor autentici faţă de astfel de oameni? Răspunsul Scripturii este clar: „Depărtează-te de oamenii aceştia” (2 Timotei 3:5), „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul” (2 Cor. 6:17). Ce urmează atunci când această poruncă Divină este ascultată? Ei bine, atunci se va dovedi că aceste cuvinte ale lui Hristos sunt adevărate: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea” (Ioan 15:19). Despre ce „lume” este vorba aici? Lăsaţi versetul anterior să răspundă: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră.”

Care „lume” L-a urât pe Hristos şi L-a dat la moarte? Lumea religioasă, cei care pretindeau că sunt cei mai zeloşi pentru slava lui Dumnezeu. La fel e şi acum. Imediat ce creştinul întoarce spatele unui creştinism care Îl dezonorează pe Hristos, atunci cei mai înfocaţi duşmani, cei mai neodihniţi şi lipsiţi de scrupule inamici ai lui vor fi tocmai cei ce pretind că sunt ei înşişi creştini! Dar „Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni… Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă!” (Matei 5:11,12). O, fratele meu, este un semn sănătos, un indicator sigur că tu ai de câştigat din Cuvânt atunci când lumea religioasă te urăşte. Dar dacă, dimpotrivă, ai încă „o poziţie bună” în „biserici” sau „adunări”, atunci ai motive serioase să te temi că iubeşti mai mult lauda oamenilor decât cea a lui Dumnezeu!

7. Avem de câştigat din Cuvânt atunci când ne ridicăm deasupra lumii. Mai întâi, deasupra obiceiurilor şi modei ei. Omul lumesc este sclavul obiceiurilor şi modei zilei. Nu tot aşa e cu cel ce umblă cu Dumnezeu: principala sa preocupare este „să fie asemenea chipului Fiului Său”. În al doilea rând, deasupra grijilor şi întristărilor ei: s-a spus în vechime despre sfinţi că au primit cu bucurie răpirea averilor lor, ca unii care ştiau că au „în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte” (Evrei 10:34). În al treilea rând, deasupra ispitelor ei: ce atracţie mai poate avea strălucirea şi sclipirile lumii pentru cei ce „îşi găsesc plăcerea în Domnul”? Nici una! În al patrulea rând, deasupra părerilor şi aprobării ei. Ai învăţat să fii independent de lume şi să nu ţii cont de aprobarea ei? Dacă inima ta întreagă este hotărâtă să-I fie pe plac lui Dumnezeu, nu te vei mai îngrijora din cauza dezaprobării celor necredincioşi.

Acum, cititorule, vrei cu adevărat să te laşi cercetat de conţinutul acestor rânduri? Atunci încearcă să răspunzi cu onestitate la următoarele întrebări. Mai întâi, care sunt lucrurile la care priveşti în momentele tale de recreere? Ce fel de gânduri îţi trec prin minte? În al doilea rând, care sunt lucrurile pe care le preferi? Când trebuie să decizi cum să-ţi petreci o seară sau o sâmbătă după-amiaza, ce alegi? În al treilea rând, ce îţi provoacă mai multă întristare, pierderea lucrurilor pământeşti sau pierderea părtăşiei cu Dumnezeu? Ce îţi provoacă mai multă durere (sau supărare), neîmplinirea planurilor tale sau răceala inimii tale faţă de Hristos? În al patrulea rând, care este subiectul tău favorit de conversaţie? Tânjeşti mai mult să auzi ştirile zilei, sau să te întâlneşti cu cei ce vorbesc despre Cel a cărui fiinţă „este plină de farmec”? În al cincilea rând, „bunele tale intenţii” se materializează, sau nu sunt nimic altceva decât vise deşarte? Petreci mai mult sau mai puţin timp în genunchi decât în trecut? Este Cuvântul mai dulce pentru tine, sau şi-a pierdut savoarea pentru sufletul tău?

Tradus de Florin Vidu

O colecţie de rugăciuni şi devoţiuni puritane

Răscumpărare şi împăcare


Binecuvântate Doamne Isuse, nici o minte omenească nu ar putea concepe sau inventa Evanghelia.
Lucrând cu harul Tău veşnic, Tu eşti atât Mesagerul cât şi mesajul, ai trăit pe pământ prin mila Ta infinită, ai avut parte în viaţă de insulte, răni, moarte, ca eu să pot fi răscumpărat, izbăvit, eliberat.
Binecuvântat să fii, O, Tată, pentru că ai făurit acest plan. Mulţumiri veşnice îţi aduc, O, Mielule al lui Dumnezeu, pentru că ai deschis această cale. Laudă veşnică Ţie, O, Duhule Sfânt, pentru că ai lucrat în felul acesta la inima mea.
Slăvită Trinitate, imprimă Evanghelia pe sufletul meu, până când meritele ei se vor răspândi în fiecare parte a mea; fă-o să fie auzită, înţeleasă, împărtăşită, simţită.
Învaţă-mă să păstrez această puternică binecuvântare; ajută-mă să renunţ la orice poftă care mi-e dragă, să-mi supun inima şi viaţa în faţa poruncilor ei, să o am în voinţa mea, să-mi controleze dorinţele, să-mi modeleze înţelegerea; să mă lipesc cu stricteţe de regulile adevăratei religii, să nu mă depărtez niciodată de ele, chiar dacă aşa aş putea scăpa de necaz, neplăcere sau pericol.
Du-mă la cruce ca să văd slava ascunsă în infamia ei; dezbracă-mă de orice pretenţie de neprihănire prin propriile fapte.
O, Răscumpărătorule plin de har, te-am neglijat prea mult timp, Te-am răstignit adesea, Te-am ţintuit pe cruce încă o dată prin refuzul meu de-a mă pocăi, Te-am făcut de ruşine.
Îţi mulţumesc pentru răbdarea pe care ai avut-o faţă de mine atâta timp, şi pentru harul care mă face acum să doresc să fiu al Tău.
O, uneşte-mă cu Tine prin legături ce nu pot fi rupte, pentru ca nimic să nu mă poată îndepărta vreodată de Tine, Domnul meu, Mântuitorul meu.

Păcătosul trezit


O, suflete fără ţinere de minte, trezeşte-te din visurile tale rătăcitoare; întoarce-te de la urmărirea deşertăciunilor, priveşte înăuntru, înainte, în sus, uită-te la tine, gândeşte-te la tine, cine şi ce eşti, de ce eşti aici, ce vei fi în curând.
Eşti o făptură a lui Dumnezeu, formată şi modelată de El, găzduită într-un trup la fel ca un păstor în cortul lui; nu vrei să cunoşti căile lui Dumnezeu?
O Dumnezeule, Binefăcătorul meu rănit, neglijat şi provocat, când mă gândesc la măreţia Ta şi la bunătatea Ta, mi-e ruşine de insensibilitatea mea, roşesc şi nu îndrăznesc să-mi ridic faţa, pentru că în nebunia mea am greşit.
Să continui să te neglijez, când fiecare din făpturile Tale cu raţiune ar trebui să Te iubească şi să profite de orice ocazie ca să-Ţi fie plăcută?
Mărturisesc că nu ai fost în toate gândurile mele, cunoaşterea Ta ca scop suprem al fiinţei mele a fost neglijată, nu m-am gândit niciodată cu seriozitate la nevoile inimii mele.
Dar, chiar dacă mintea mea este confuză şi împărţită, natura mea este pervertită, totuşi, dorinţele mele tainice sunt încă după Tine.
Nu mă lăsa să întârzii să vin la Tine; zdrobeşte vraja fatală care îmi leagă dorinţele mele păcătoase, şi dă-mi o minte fericită care se odihneşte în Tine, pentru că Tu m-ai făcut şi nu mă poţi uita.
Lasă Duhul Tău să mă înveţe lecţiile vitale despre Hristos, pentru că pricep cu greutate; ascultă-mi plânsul şi suspinul.

Strigătul unui păcătos condamnat


Stăpâne neprihănit şi sfânt, în mâinile Tale e viaţa mea şi ale Tale sunt toate căile mele; nu mă lăsa să rătăcesc de la religie; leagă-mă tare de ea, pentru că eu sunt un nehotărât; deciziile mele sunt fum şi abur, nu Te slăvesc şi nu trăiesc după voia Ta; nu mă tăia înainte ca gândurile mele să se transforme în răspunsuri, iar mugurii sufletului să înflorească pe deplin, pentru că Tu eşti îndurător şi milos, răbdător şi plin de bunătate.
Salvează-mă de mine însumi, de şiretlicurile şi înşelătoriile păcatului, de ipocrizia şi perversitatea naturii mele, de împotrivirea faţă de acuzaţiile care le aduci împotriva păcatelor mele, de o viaţă în continuă răzvrătire împotriva Ta, de principii, păreri şi ţeluri greşite; ştiu că toate gândurile mele, toate lucrurile pe care le iubesc, toate dorinţele şi preocupările mele mă îndepărtează de Tine.
Am trăit ca şi cum te-aş urî, deşi Tu eşti dragostea supremă; am uneltit ca să Te ispitesc până la limită, să-Ţi pun la încercare răbdarea; am trăit ca un păcătos în cuvânt şi în faptă.
De-aş fi fost un prinţ, de mult aş fi zdrobit un astfel de răzvrătit; de-aş fi fost un tată, de mult mi-aş fi alungat copilul.
O, Părinte al duhului meu, Regele vieţii mele, nu mă arunca spre nimicire, nu mă îndepărta din prezenţa Ta, ci răneşte-mi inima ca să poată fi vindecată; zdrobeşte-o, pentru ca mâna Ta să o poată reîntregi.

Dumnezeu şi eu


Doamne Dumnezeule Atotputernic, înţelepciunea Ta este de nepătruns şi infinită, braţul Tău nu poate fi oprit, puterea Ta se întinde prin spaţiul fără sfârşit, toate lucrurile depind de grija Ta, cu Tine timpul este prezent acum.
Sfântă e înţelepciunea Ta, puterea Ta, îndurarea Ta, căile şi lucrările Tale.
Cum pot sta înaintea Ta cu fărădelegile mele mari şi nenumărate?
Am iubit adesea întunericul, m-am închinat la idoli deşerţi, am părăsit îndurările Tale, L-am călcat în picioare pe Fiul Tău iubit, am batjocorit providenţa Ta, Te-am linguşit cu buzele mele, nu am ţinut legământul Tău.
Doar îndurarea Ta mă împiedică să fiu mistuit de foc.
Condu-mă la pocăinţă, salvează-mă de la disperare; fă-mă să vin la Tine renunţând la mine, condamnându-mă şi urându-mă, însă nădăjduind în harul care curge chiar şi pentru cel mai mare dintre păcătoşi.
Fă-mă să văd la cruce răutatea păcatului, să îl urăsc, să privesc la Cel pe care L-am străpuns, pe Cel înjunghiat pentru mine şi de mine.
Nu mă lăsa să dispreţuiesc vreodată moartea Lui, îndoindu-mă de eficacitatea ei pentru mântuirea mea.
Orice cruce trebuie să port, ajută-mă să înţeleg că El a purtat una şi mai grea.
Învaţă-mă în sănătate să mă gândesc la boală, în cele mai strălucitoare ore să fiu pregătit pentru întuneric; în viaţă pregăteşte-mă pentru moarte.
Astfel, sufletul meu se poate odihni în Tine, Tu, cel nemuritor şi sublim, descoperit în Persoana şi lucrarea Fiului Tău, Prietenul păcătoşilor.

Mijlocitorul


Tată şi Creator veşnic, sunt distrus, natura mea e întinată, puterile sufletului meu sunt slăbite; sunt un netrebnic, mizerabil, neputincios, însă nădejdea mea e la Tine.
Dacă voi fi mântuit vreodată, va fi prin bunătatea nemeritată şi uimitoare, nu doar prin simpla îndurare ci prin îndurare din belşug, nu prin har ci prin bogăţiile nemăsurate ale harului. Aşa mi-ai descoperit, mi-ai promis, mi-ai arătat în gânduri de pace, nu de păcat.
Tu ai conceput mijlocul să mă salvezi din pierzania păcatului, să mă readuci la fericire, onoare, siguranţă.
Te binecuvântez pentru legământul veşnic, pentru că ai trimis un Mijlocitor.
Sunt fericit că El nu a dat greş, nu S-a descurajat, ci a împlinit lucrarea pe care I-ai dat-o să o facă, iar pe cruce a spus: „S-a sfârşit.”
Sunt fericit la gândul că dreptatea Ta este satisfăcută, adevărul Tău este întemeiat, legea Ta este mărită, iar pentru nădejdea mea există o temelie.
Privesc la câştigul prezent şi personal pe care îl am în Hristos şi spun: Da, El a purtat durerile mele, mi-a luat întristările, mi-a câştigat pacea, mi-a vindecat sufletul.
Îndreptăţit prin sângele Lui, sunt mântuit prin viaţa Lui, lăudându-mă cu crucea Lui mă plec înaintea toiagului de domnie, având Duhul Său eu am gândirea Lui.
Doamne, fă ca religia mea să nu fie ocazională şi parţială, ci universală, influentă, eficace, iar eu să continui întotdeauna în cuvintele Tale şi în lucrările Tale, ca să-mi pot găsi sfârşitul în pace.

O rugăciune la naşterea lui Hristos – Darul Darurilor


O, Izvorul oricărui bine,
Ce pot să-Ţi aduc în schimbul darului darurilor, Fiul Tău preaiubit, născut, nu creat, Răscumpărătorul meu, reprezentantul, garantul, înlocuitorul meu, a Cărui dezbrăcare de Sine e de nepătruns, a Cărui dragoste nesfârşită depăşeşte puterea de înţelegere a inimii.
Iată minunea minunilor: El a coborât să mă ridice, s-a născut asemenea mie ca eu să pot deveni asemenea Lui.
Iată dragostea: când eu nu mă pot ridica la El, se apropie El de mine pe aripile harului ca să mă ridice la Sine.
Iată puterea: când Dumnezeirea şi omenirea erau despărţite de o prăpastie infinită, El le-a unit pe amândouă într-o unitate indestructibilă, pe Cel necreat cu cel creat.
Iată înţelepciunea: când eu eram un păcătos nenorocit, când nu vroiam să mă întorc la El, nu aveam înţelepciunea să concep un plan de salvare, El a venit, Dumnezeu întrupat, ca să mă mântuiască pe deplin, Şi-a vărsat sângele răscumpărător pentru mine, ca să îmi asigure o neprihănire desăvârşită.
O, Dumnezeule, du-mă în duh la păstorii care veghează şi măreşte-mi mintea; fă-mă să aud veşti bune, pline de bucurie, şi, auzindu-le, să cred, să mă bucur, să Te laud, să Te ador, conştiinţa mea scăldată într-un ocean de odihnă, ochii ridicaţi către un Tată împăcat; pune-mă lângă boi, măgari, cămile, capre, să privesc împreună cu aceştia la faţa Răscumpărătorului meu, şi în El să fiu socotit eliberat de păcat; fă-mă ca împreună cu Simeon să strâng noul-născut la inima mea, să Îl îmbrăţişez cu o credinţă nemuritoare, fericit că El e al meu iar eu sunt al Lui.
În El mi-ai dăruit atât de mult încât cerul nu-mi mai poate da nimic în plus.

Nevoia de Isus


Doamne Isus, eu sunt orb, fii Tu lumina mea; sunt neştiutor, fii Tu înţelepciunea mea; sunt încăpăţânat, fii Tu mintea mea.
Deschide-mi urechea să percep imediat vocea Duhului Tău şi să alerg cu bucurie spre mâna Lui care mă cheamă;
Topeşte conştiinţa mea ca să nu mai rămână nici o împietrire, fă-o sensibilă la cea mai mică atingere a păcatului;
Când Satan se apropie, ajută-mă să alerg la rănile Tale, iar acolo să încetez să mai tremur la orice semnal de primejdie.
Fii Păstorul meu cel bun şi condu-mă la păşunile verzi ale Cuvântului Tău, fă-mă să mă aşez lângă râurile mângâierilor Lui.
Umple-mă cu pace, pentru ca nici o furtună neliniştitoare a lumii să nu tulbure calmul sufletului meu.
Crucea Ta a fost înălţată ca să fie refugiul meu, sângele Tău a curs ca să mă cureţe,
Moartea Ta mi-a adus siguranţa, Numele Tău l-am primit ca să mă mântuiască,
Prin Tine, tot cerul este turnat în inima mea, însă e prea mic ca să poată cuprinde dragostea Ta.
Am fost un străin, un proscris, un sclav, un răzvrătit, însă crucea Ta m-a adus aproape, mi-a înmuiat inima, a făcut din mine copilul Tatălui Tău, m-a primit în familia Ta, a făcut din mine un moştenitor împreună cu Tine.
O, de-aş putea să Te iubesc aşa cum mă iubeşti Tu, să trăiesc vrednic de Tine, Domnul meu, ca să pot reflecta imaginea Întâiului Născut al cerului!
Fă-mă să văd întotdeauna frumuseţea Ta cu ochiul limpede al credinţei, să simt puterea Duhului Tău în inima mea, pentru că, dacă El nu se mişcă cu putere înăuntrul meu, focul lăuntric nu se va aprinde.

Ajutor spiritual


Tatăl meu veşnic, ce dragoste minunată să trimiţi pe Fiul Tău să sufere în locul meu, să laşi Duhul Sfânt să mă înveţe, să mă mângâie şi să mă călăuzească, să faci din îngerii Tăi un zid de apărare în jurul meu; tot cerul slujeşte pentru bunăstarea unui sărman vierme. Îngăduie slujitorilor Tăi nevăzuţi să lucreze neîncetat pentru binele meu şi să se bucure atunci când harul creşte în mine. Nu-i lăsa să se odihnească până când lupta mea s-a sfârşit iar eu stau victorios pe ţărmul mântuirii.
Fă ca înclinaţia mea spre păcat, indiferenţa faţă de bine, împotrivirea faţă de îndemnurile Duhului Tău să nu Te determine să mă abandonezi. Inima mea împietrită să trezească mila Ta, nu mânia. Iar dacă duşmanul profită de stricăciunea din mine, fă să se vadă că cerul e mai puternic decât iadul, iar cei ce sunt pentru mine sunt mai mari decât cei împotriva mea. Ridică-te în ajutorul meu cu bogăţia binecuvântărilor legământului, du-mă pe păşunile Cuvântului Tău întăritor, ajută-mă să cercetez Scripturile ca să Te găsesc acolo.
Dacă pentru rătăcirea mea sunt pedepsit, ajută-mă să primesc corectarea în smerenie, să binecuvântez mâna care mă loveşte, să înţeleg motivul mustrării, să răspund prompt, să mă pocăiesc şi să mă întorc la faptele mele dintâi. Lasă ca atitudinea Ta de Tată faţă de mine să mă facă părtaş la sfinţenia Ta. Îngăduie ca fiecare cădere să mă coboare şi mai jos pe genunchi, pentru ca atunci când mă ridic să ajung pe înălţimile consacrării. Fiecare cruce a mea să fie sfinţită, fiecare pierdere să fie un câştig, fiecare rugăciune refuzată să fie un profit spiritual, fiecare zi întunecată să fie o lumină a Duhului Sfânt, fiecare noapte a încercării să fie o cântare.

Odihna în Dumnezeu


O, Dumnezeule Prea Înalt şi slăvit, gândul la seninătatea Ta infinită mă întăreşte, pentru că trudesc şi mă spetesc muncind, neliniştit şi întristat, dar Tu eşti întotdeauna pacea desăvârşită. Planurile Tale nu Îţi provoacă temeri sau nelinişti că nu se vor împlini, ele sunt la fel de statornice ca dealurile veşnice. Puterea Ta nu cunoaşte margini, bunătatea Ta nu are limite. Tu aduci ordinea în mijlocul confuziei, iar înfrângerile mele sunt biruinţele Tale: Domnul, Dumnezeul Atotputernic domneşte!
Vin la Tine ca un păcătos cu neliniştile şi întristările mele, ca să las orice grijă asupra Ta, fiecare păcat având nevoie de sângele scump al lui Hristos; trezeşte o spiritualitate adâncă în inima mea; ajută-mă să trăiesc aproape de Marele Păstor, să-I aud vocea, să-I recunosc glasul, să-I urmez chemarea. Păzeşte-mă de dezamăgire şi fă-mă să rămân în adevăr, păzeşte-mă de rele şi ajută-mă să umblu în puterea Duhului. Dă-mi o credinţă mai intensă în adevărurile veşnice, întipărind în mine prin experienţă lucrurile pe care le cunosc; nu mă lăsa să mă ruşinez de adevărul Evangheliei, ca să-i pot purta ocara, să o pot apăra, să Îl văd pe Isus în esenţa ei, să văd în ea puterea Duhului.
Doamne, ajută-mă, pentru că adesea sunt căldicel sau rece; necredinţa îmi distruge încrederea, păcatul mă face să Te uit. Fă ca buruienile care cresc în sufletul meu să fie tăiate de la rădăcină. Ajută-mă să înţeleg că trăiesc cu adevărat doar atunci când trăiesc pentru tine, toate celelalte lucruri sunt fără valoare. Doar prezenţa Ta mă poate face sfânt, devotat, puternic şi fericit. Rămâi în mine, Dumnezeule plin de har.

Tradus de Florin Vidu

Refugiu


O Doamne, a cărui putere e infinită şi a cărui înţelepciune e infailibilă, porunceşte lucrurilor să nu mă împiedice, să nu mă descurajeze, să nu fie obstacole în calea înaintării cauzei Tale. Stai între mine şi toată luptele, ca nici un rău să nu vină peste mine, nici un păcat să nu-mi corupă darurile, zelul, realizările. Ajută-mă să-mi urmez îndatoririle, nu vreun plan nesăbuit de-al meu. Nu mă lăsa să lucrez unde Tu nu binecuvântezi, ca să Te pot sluji fără ocară sau din datorie. Fă-mă să locuiesc în locul Tău tainic, la umbra aripilor Tale, unde găsesc protecţie de nepătruns împotriva săgeţilor care zboară ziua, împotriva molimei din întuneric, împotriva certurilor, răutăţii, relei voinţe, împotriva cuvintelor nemiloase, a curselor întinse de prieteni, a pericolelor tinereţii, a ispitelor din floarea vârstei, a durerilor de la bătrâneţe, a fricii de moarte. Sunt dependent în totalitate de Tine pentru suport, sfat şi mângâiere. Susţine-mă cu Duhul Tău, şi nu mă lăsa să cred că e de-ajuns să nu fiu lăsat să cad, ci fă-mă să merg întotdeauna înainte, întotdeauna să lucrez din belşug la ceea ce îmi dai să fac. Întăreşte-mă prin Duhul Tău în omul dinlăuntru pentru orice scop al vieţii mele creştine. Renunţ la toate comorile pentru umbra siguranţei pe care o găsesc în Tine – numele meu cel nou în Hristos, trupul meu, sufletul, talentele, caracterul, succesul, soţia, copiii, prietenii, prezentul, viitorul, sfârşitul. Ia-le, sunt ale Tale, aşa cum şi eu sunt al Tău, acum şi pentru veşnicie.

Purificare


Doamne Isuse, eu păcătuiesc. Ajută-mă să nu încetez vreodată să sufăr din această cauză, să nu fiu niciodată mulţumit de mine însumi, să nu mă gândesc vreodată că am ajuns la desăvârşire. Omoară-mi invidia, porunceşte limbii mele, calcă-mi în picioare eul. Dă-mi har să fiu sfânt, bun, prietenos, curat, paşnic, să trăiesc pentru Tine, nu pentru mine, să iau ca model cuvintele Tale, faptele Tale, Duhul Tău, să fiu transformat după chipul Tău, să-Ţi fiu consacrat în totalitate, să trăiesc în întregime pentru slava Ta.
Eliberează-mă de dragostea pentru lucrurile necurate, de tovărăşiile rele, de dominaţia pasiunilor păcătoase, de zahărul dar şi amărăciunea păcatului; ajută-mă ca, fiindu-mi scârbă de mine, cu adâncă remuşcare, cu o inimă care Te caută cu zel, să vin înaintea Ta, să mă arunc înaintea Ta, să mă încred în Tine, să strig către Tine, să fiu eliberat de Tine.
O, Dumnezeule Veşnic, ajută-mă să înţeleg că toate lucrurile sunt umbre, doar Tu eşti real; toate lucrurile sunt nisipuri mişcătoare, doar Tu eşti un munte; toate lucrurile se clatină, doar Tu eşti o ancoră; toate lucrurile sunt ignoranţă, doar Tu eşti înţelepciune.
Dacă viaţa mea trebuie să fie un creuzet în mijlocul focului arzător, aşa să fie, însă Tu să stai la gura cuptorului, veghind ca nimic din ce e preţios să nu se piardă. Dacă păcătuiesc cu voia şi sunt întristat, sunt chinuit, în harul Tău îndepărtează-mi jalea şi dă-mi muzica; îndepărtează-mă sacul şi îmbracă-mă cu frumuseţe; linişteşte-mi suspinele şi umple-mi gura cu cântări, apoi dăruieşte-mi o vreme de vară ca şi creştin.

În rugăciune


O, Doamne, în rugăciune mă lansez departe în lumea veşniciei, iar pe acel mare ocean sufletul meu triumfă peste toate relele de pe aceste ţărmuri ale morţii. Timpul, cu toate amuzamentele lui vesele şi dezamăgirile crude, nu apare niciodată mai lipsit de importanţă ca acum.
În rugăciune, văd că sunt nimic; descopăr că inima mea Te vrea cu intensitate şi tânjeşte cu o sete aprinsă să trăiască pentru Tine. Binecuvântate să fie vânturile puternice ale Duhului care mă împing cu viteză spre Noul Ierusalim.
În rugăciune toate lucrurile de aici de jos dispar, nimic nu mai mi se pare important în afară de sfinţenia inimii şi mântuirea altora.
În rugăciune toate grijile mele lumeşti, toate temerile şi neliniştile dispar, sunt la fel de lipsite de semnificaţie ca o suflare de vânt.
În rugăciune sufletul meu jubilează înăuntrul meu gândindu-se la ce faci Tu pentru biserica Ta şi tânjeşte ca Numele Tău măreţ să fie lăudat de păcătoşii care se întorc în Sion.
În rugăciune sunt ridicat deasupra încruntărilor şi linguşirilor vieţii, gustând din bucuriile cereşti; intrând în lumea veşniciei, mă pot dărui Ţie din toată inima mea, să fiu al Tău pentru veşnicie.
În rugăciune îmi pot aşeza toate grijile în mâinile Tale, să fiu în întregime la dispoziţia Ta, neavând o voinţă proprie sau vreun interes al meu.
În rugăciune pot mijloci pentru prieteni, pastori, păcătoşi, biserică, ca să vină Împărăţia Ta, cu cea mai mare libertate, nădejde aprinsă, aşa cum un fiu vine înaintea tatălui său, cum vine cineva înaintea iubitului său.
Ajută-mă să fiu în întregime o rugăciune şi să nu încetez vreodată să mă rog.

Deschidere


Doamne al nemuririi, înaintea căruia îngerii se închină şi arhanghelii îşi acoperă feţele, ajută-mă să te slujesc cu reverenţă şi teamă sfântă. Tu, cel ce eşti Duh şi ceri ca adevărul să locuiască înăuntrul meu, ajută-mă să mă închin Ţie în duh şi în adevăr. Cel ce eşti neprihănit, nu mă lăsa să adăpostesc păcatul în inima mea, să fac pe plac temperamentului lumesc sau să-mi caut plăcerea în lucrurile pieritoare.
Mă grăbesc spre clipa când toate lucrările şi averile lumeşti mi se vor părea o deşertăciune, când îmi va fi indiferent dacă am fost bogat sau sărac, am avut succes sau am fost dezamăgit, am fost admirat sau am fost dispreţuit. Va fi clipa veşnică în care mi-am plâns păcatul, am flămânzit şi însetat după neprihănire, L-am iubit pe Domnul Isus cu sinceritate, mi-am găsit lauda în crucea Lui. Fie ca aceste lucruri să fie principala mea preocupare! Creează în mine acele principii şi dispoziţii care să facă din slujirea Ta o libertate desăvârşită.
Alungă din mintea mea toată frica păcătoasă şi ruşinea, astfel încât cu hotărâre şi curaj să Îl pot mărturisi pe Răscumpărătorul înaintea oamenilor, să merg înainte purtând ocara Lui, să fiu plin de zel în cunoştinţa Lui, să fiu umplut cu înţelepciunea Lui, să umblu cu grijă, să-I cer sfatul în toate lucrurile, să caut în Scriptură poruncile Lui, să îmi păstrez mintea în pacea Lui, ştiind că nimic nu vine peste mine fără permisiunea, ştiinţa şi porunca Lui.

Nevoile dimineţii


O, Dumnezeule, Autorul tuturor lucrurilor bune, vin înaintea Ta pentru harul cerut de sarcinile şi evenimentele unei noi zile. Păşesc într-o lume stricată; port în mine o inimă păcătoasă. Ştiu că fără Tine nu pot face nimic, ştiu că orice lucru de care mă voi ocupa, cât ar fi el de inofensiv, poate fi o ocazie să păcătuiesc, dacă nu sunt păzit de puterea Ta. Sprijină-mă şi voi fi în siguranţă.
Păzeşte-mi înţelegerea de subtilităţile păcatului, dragostea de iubirea de idoli, caracterul de pata viciilor, mărturisirea de orice formă de păcat. Ajută-mă să nu fac nici un lucru peste care să nu pot implora binecuvântarea Ta şi în care să nu pot invita cercetarea Ta. Dă-mi izbândă în tot ce fac după voia Ta, sau pregăteşte-mă pentru dezamăgire. Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie. Hrăneşte-mă cu hrana potrivită pentru mine, ca să nu mă satur şi să mă lepăd de Tine, spunând: „Cine este Domnul?”, sau să fiu sărac, să fur şi să iau în deşert Numele Tău.
Fie ca orice făptură să fie bună pentru mine prin rugăciune şi prin voia Ta. Învaţă-mă cum să mă folosesc de lume, dar să nu abuzez de ea, cum să-mi îmbunătăţesc talentele, cum să răscumpăr timpul, cum să mă apropii cu înţelepciune de cei din afară şi cu bunătate de cei dinăuntru, cum să fac bine tuturor, în special creştinilor. Iar toată slava să-Ţi fie adusă Ţie.

Consacrarea de dimineaţă


Dumnezeule atotputernic, acum când trec pragul acestei zile, mă încredinţez pe mine însumi, sufletul, trupul, tot ce fac şi prietenii, în grija Ta. Veghează asupra mea, ţine-mă, călăuzeşte-mă, îndreaptă-mă, sfinţeşte-mă, binecuvântează-mă. Apleacă-mi inima spre căile Tale. Modelează-mă în întregime după chipul lui Isus, aşa cum un olar îşi modelează lutul. Fă-mi buzele să fie o harpă bine acordată care să-ţi cânte lauda. Fă-i pe cei din jurul meu să mă vadă trăind după Duhul Tău, călcând lumea în picioare, fără să mă conformez deşertăciunilor mincinoase, transformat de o minte reînnoită, îmbrăcat cu întreaga armură a lui Dumnezeu, strălucind ca o lumină ce nu slăbeşte, demonstrând sfinţenia în toate faptele mele. Nu lăsa ca astăzi vreun păcat să-mi întineze gândurile, cuvintele, mâinile. Ajută-mă să păşesc pe cărările mlăştinoase dar să-mi păstrez viaţa curată, fără pete sau murdărie. În tot ce fac, dragostea mea să fie pentru cer, să se ridice înflăcărată înspre cer, privirea mea să fie aţintită asupra lucrurilor nevăzute, ochii să fie deschişi în faţa goliciunii, fragilităţii, batjocurii acestui pământ şi a deşertăciunilor lui. Fă-mă să văd toate lucrurile în oglinda veşniciei, aşteptând venirea Domnului Meu, ascultând chemarea ultimei trâmbiţe, grăbindu-mă spre noul cer şi noul pământ. Îndreaptă-mi astăzi toate discuţiile după înţelepciunea Ta şi pentru binele tuturor. Nu mă lăsa să fiu nefolositor, mie sau altora. Ajută-mă să rostesc fiecare cuvânt ca şi cum ar fi ultimul, să fac fiecare pas ca fiind cel din urmă. Dacă viaţa mea se va sfârşi azi, fă din această zi cea mai bună zi din viaţa mea.

Dimineaţa


Doamne milostiv, îndurările Tale m-au adus în zorii unei noi zile. În zadar va fi acest dar dacă nu voi creşte în har, în cunoştinţă, pregătit pentru secerişul spiritual. Fă-mă în această zi să Te cunosc aşa cum eşti, să Te iubesc în cel mai înalt grad, să Te slujesc cu totul, să Te admir în întregime. Prin harul Tău, fă-mi voia să răspundă chemării Tale, ştiind că puterea de a asculta nu e în mine, ci doar dragostea Ta nemeritată mă face în stare să-Ţi slujesc. Iată-mi deci inima goală, umple-o cu cele mai bune daruri ale Tale; iată-mi înţelegerea oarbă, alungă din ea ceaţa ignoranţei.
O, Păstorule întotdeauna veghetor, condu-mă, călăuzeşte-mă, îndrumă-mă în această zi; fără toiagul Tău care să mă împiedice, voi greşi şi mă voi îndepărta. Îngrădeşte-mi cărarea, ca să nu mă pierd în plăceri nesănătoase şi să beau din izvoarele lor otrăvite; îndreaptă-mi paşii ca să nu fiu prins în cursele tainice ale lui Satan, să nu cad în capcanele lui ascunse. Apără-mă de duşmanii care mă atacă, de împrejurările păcătoase, de mine însumi. Duşmanii mei sunt parte a naturii mele; stau lipiţi de mine la fel ca şi pielea; nu pot scăpa de contactul cu ei. Când mă ridic şi mă aşez, ei stau agăţaţi de mine ca scaiul; mă ademenesc neîncetat cu momelile lor; duşmanul meu e înăuntrul fortăreţei. Vino în această zi cu puterea Ta mare şi aruncă-l afară, străpunge-l până moare şi nimiceşte în mine fiecare părticică a vieţii fireşti.

Întâlnirea cu Dumnezeu


Dumnezeule mare, în mulţime şi în taină, în sanctuar şi acasă, fă ca viaţa mea să fie cufundată în rugăciune, umplută cu duhul harului şi cererii, fiecare rugăciune să fie parfumată cu tămâia sângelui ispăşitor. Ajută-mă, apără-mă, până când voi trece de pe tărâmul rugăciunii în cel al laudei neîntrerupte. Obligat de nevoile mele, invitat de promisiunile Tale, chemat de Duhul Tău, intru în prezenţa Ta, închinându-mă cu o teamă sfântă, copleşit de maiestatea, măreţia şi gloria Ta, însă încurajat de dragostea Ta.
Sunt în totalitate sărac şi vinovat, nu am nimic al meu cu care să Te răsplătesc, însă vin cu Isus înaintea Ta în braţele credinţei, bizuindu-mă pe neprihănirea Lui ca să compenseze nelegiuirile mele, bucuros că El va apleca balanţa în favoarea mea şi va satisface dreptatea Ta. Te binecuvântez pentru că păcatul mare atrage harul mare, iar, deşi cel mai mic păcat merită o pedeapsă infinită pentru că a fost făcut împotriva unui Dumnezeu infinit, totuşi, există îndurare pentru mine, pentru că acolo unde vina e cea mai îngrozitoare, îndurarea Ta în Hristos este cea mai liberă şi mai adâncă. Binecuvântează-mă descoperindu-mi mai mult din meritele Sale mântuitoare, făcând ca bunătatea Ta să treacă pe dinaintea mea, rostind cuvinte de pace inimii mele chinuite de remuşcări; întăreşte-mă să insist înaintea Ta până când Hristos va domni suprem în mine în fiecare gând, cuvânt şi faptă, într-o credinţă care curăţă inima, biruie lumea, lucrează în dragoste, mă leagă mai tare de Tine şi rămâne pentru totdeauna lipită de cruce.

Dorinţă după Dumnezeu


Domnul meu drag, Tu ştii că nu tânjesc după nimic mai mult decât după Tine, după sfinţire, după unirea cu voia Ta. Tu mi-ai dat aceste dorinţe, şi numai Tu îmi poţi da lucrul dorit. Sufletul meu tânjeşte după comuniunea cu Tine, după mortificarea stricăciunii lăuntrice, în special a mândriei spirituale. Cât de preţios este să am o simţire tandră şi o înţelegere clară a misterului evlaviei, a adevăratei sfinţenii! Ce binecuvântare este să fiu ca Tine, atât cât îi este cu putinţă unei făpturi să fie ca şi Creatorul ei! Doamne, fă-mă să fiu mai asemenea Ţie; măreşte-mi sufletul să poată cuprinde plinătatea sfinţeniei Tale; fă-mă să trăiesc mai mult pentru Tine. Ajută-mă să fiu mai puţin mulţumit cu exerciţiile mele spirituale, iar atunci când mă simt împăcat după comuniunile dulci, învaţă-mă că este mult prea puţin ceea ce cunosc şi fac. Domnul meu binecuvântat, lasă-mă să urc lângă Tine, să Te iubesc, să Te doresc, să insist, să lupt cu Tine, să tânjesc după eliberarea din trupul păcatului, pentru că inima mea rătăceşte şi e lipsită de viaţă, iar sufletul meu jeleşte la gândul că ar putea vreodată să-L piardă din vedere pe Preaiubitul lui. Învăluieşte-mă în dragostea divină şi fă-mă să Te doresc încontinuu, întotdeauna smerit şi supus voii Tale, cu ochii îndreptaţi spre Tine, ca să fiu mai pregătit pentru fapte şi suferinţă.

Tradus de Florin Vidu

Depravarea inimii


O, Dumnezeule, lasă Duhul Tău să vorbească în mine, pentru ca să-Ţi pot vorbi. Nu am nici o valoare, lasă valoarea lui Isus să mă reprezinte. Nu merit nimic, dar apelez la îndurarea Ta plină de bunătate. Sunt plin de slăbiciuni, lipsuri, păcate; Tu eşti plin de har.
Îmi mărturisesc păcatul, păcatul frecvent, păcatul voit; toate puterile trupului şi sufletului meu sunt întinate: o fântână de stricăciune e săpată adânc în fiinţa mea. Înăuntrul meu sunt camere ale sufletului pline de imagini păcătoase; am trecut dintr-o cameră odioasă în alta, am păşit pe pământul nelocuit al imaginaţiei periculoase, am cercetat tainele naturii mele căzute.
Sunt în întregime ruşinat de ceea ce sunt în mine însumi; nu am nici o mlădiţă verde în mine, nici un rod, doar spini şi mărăcini; sunt o frunză căzătoare purtată de vânt; trăiesc o viaţă golită şi stearpă, la fel ca un copac putred iarna, nefolositor, bun doar să fie tăiat şi aruncat în foc. Doamne, vei avea milă de mine?
Ai lovit cu putere în mândria mea, în idolul fals al eului meu, iar acum zac sfărâmat înaintea Ta. Însă Tu mi-ai dăruit un alt Domn şi Stăpân, pe Fiul Tău, Isus, iar acum inima mea este îndreptată spre sfinţenie, viaţa mea zboară ca o săgeată spre o ascultare desăvârşită de Tine. Ajută-mă în toate faptele mele să reprim păcatul şi să smeresc mândria. Salvează-mă de dragostea lumii şi de mândria vieţii, de orice lucru natural pentru omul căzut, şi lasă ca natura lui Hristos să se vadă în mine zi de zi. Dăruieşte-mi har să pot purta voia Ta fără să mă plâng, să mă bucur nu doar să fiu cizelat, dăltuit, sau modelat, ci să fiu separat de vechea stâncă în care am fost îngropat atâta timp, să fiu ridicat din carieră în înălţime, unde să fiu zidit în Hristos pentru veşnicie.

Tradus de Florin Vidu

Har activ


O, Dumnezeule, fie ca Duhul Tău să vorbească în mine pentru ca eu să Îţi pot vorbi. În Domnul Isus, minunatul Mare Preot, Tu ai deschis un drum nou şi plin de viaţă pe care făpturile căzute se pot apropia de Tine şi sunt primite.
Ajută-mă să meditez la demnitatea Persoanei Tale, la desăvârşirea jertfei Tale, la eficacitatea mijlocirii Tale.
O, ce binecuvântare însoţeşte devoţiunea, atunci când, în toate încercările care mă apasă, în toate grijile care mă frământă, în toate temerile care mă neliniştesc, în toate slăbiciunile care mă împovărează, eu pot veni la Tine cu nevoile mele şi pot avea pacea care depăşeşte orice înţelegere!
Am nevoie de harul care restaurează ca să mă păstreze, să mă conducă, să mă păzească, să mă împlinească şi să mă ajute. Aici sfinţii Tăi îmi întăresc nădejdea; şi ei au fost odată săraci – acum sunt bogaţi, au fost sclavi – acum sunt liberi, au fost încercaţi iar acum sunt biruitori.
Fiecare nouă sarcină cere un har mai mare decât cel care îl am acum, însă nu mai mare decât cel pe care îl găsesc în Tine, comoară divină în care locuieşte toată plinătatea. La Tine apelez pentru har peste har, până când orice gol lăsat de păcat va fi acoperit iar eu voi fi umplut de toată plinătatea Ta.
Fie ca dorinţele mele să fie sporite iar nădejdile mele să fie îmbărbătate, ca să Te pot onora prin dependenţa mea totală şi prin mărimea aşteptărilor mele.
Fii cu mine, pregăteşte-mă pentru zâmbetele prosperităţii, încruntările împotrivirii, pierderile bogăţiei, moartea prietenilor, zilele întunecate, schimbările vieţii şi cea mai mare schimbare dintre toate. Fă-mă să înţeleg că harul Tău e suficient pentru toate nevoile mele.

Tradus de Florin Vidu

Reînnoire de seară


Tatăl Meu, dacă îndurarea Ta ar avea margini, unde mi-aş găsi refugiul în faţa mâniei Tale drepte? Însă dragostea Ta în Hristos este nemăsurată. De aceea, vin înaintea Ta cu păcate de comitere şi de omitere, împotriva Ta, Tatăl meu, împotriva Ta, scump Răscumpărător, împotriva Ta şi împotriva străduinţelor Tale, Duhule Sfânt, împotriva îndemnurilor conştiinţei mele, împotriva principiilor din Cuvântul Tău, împotriva semenilor mei şi împotriva mea. Nu intra la judecată cu mine, pentru că nu vin cu o neprihănire a mea, nu am cu ce să-mi acopăr nelegiuirea. Iartă-mi ziua întunecată de păcat.
În seara asta îmi reînnoiesc pocăinţa. În fiecare dimineaţă făgăduiesc să Te iubesc mai fierbinte, să Te slujesc mai sincer, să-Ţi fiu mai devotat în viaţa mea, să fiu în întregime al Tău; totuşi, nu după mult timp mă împiedic, alunec din nou şi trebuie să îmi mărturisesc slăbiciunea, nenorocirea şi păcatul. Însă Te binecuvântez pentru că lucrarea încheiată a lui Isus nu are nevoie de adăugiri din partea mea, jertfa Sa e o ispăşire suficientă pentru păcatele mele.
Dacă zilele următoare vor fi ale mele, ajută-mă să-mi îndrept viaţa, să urăsc şi să-mi fie scârbă de păcat, să fug de păcatele pe care le mărturisesc. Fă-mă mai hotărât, mai veghetor, mai devotat în rugăciune. Nu lăsa ca vreun rod al păcatului să răsară din seminţele păcatului pe care mâna mea le-a semănat. Nu lăsa ca inima cuiva să se împietrească în deşertăciune din pricina lipsei mele de înţelepciune. Dacă astăzi m-am ruşinat de Hristos şi de Cuvântul Lui, sau dacă am arătat lipsă de omenie, răutate, invidie, lipsă de dragoste, vorbire nesăbuită sau un temperament iute la mânie, nu lăsa ca aceste lucruri să fie pietre de poticnire pentru alţii, sau să dezonoreze Numele Tău. Ajută-mă să fiu un exemplu demn de urmat, care să mustre întotdeauna păcatul, să îndemne la bunătate, să fiu o dovadă că dulce e calea lui Hristos.

Tradus de Florin Vidu

Laudă de seară


Dătătorul tuturor lucrurilor, încă o zi s-a sfârşit şi îmi reiau locul sub crucea marelui meu Răscumpărător, unde izvoarele vindecării curg încontinuu, unde balsamul este turnat peste fiecare rană, unde sunt înnoit prin spălarea în sângele curăţitor, încredinţat că Tu nu vezi în mine nici o pată a păcatului. Şi totuşi, încă puţin şi voi pleca spre casa Ta, iar nimeni nu mă va mai vedea; ajută-mă să îmi păstrez mintea sănătoasă, să îmi iuţesc paşii, să mă grăbesc ca şi cum fiecare clipă ar fi ultima, pentru ca viaţa mea să fie o bucurie iar moartea mea să fie o cinste.
Îţi mulţumesc pentru binecuvântările trecătoare ale acestei lumi – pentru aerul răcoritor, pentru lumina soarelui, pentru hrana care îmi înnoieşte puterile, pentru hainele cu care mă îmbrac, pentru casa care mă adăposteşte, pentru somnul care îmi dă odihnă, pentru cerul înstelat din timpul nopţii, pentru adierea verii, pentru dulceaţa florilor, pentru muzica apelor curgătoare, pentru dragostea familiei, neamurilor, prietenilor. Făpturile vii, lucrurile neînsufleţite, toate slujesc pentru binele meu. Paharul meu este plin de dă peste el. Nu mă lăsa să fiu insensibil la aceste binefaceri zilnice. Mâna Ta împarte binecuvântări: puterea Ta îndepărtează răul. Îmi aduc jertfa de mulţumire pentru binecuvântările spirituale, pentru căldura deplină a credinţei, pentru prezenţa îmbucurătoare a Duhului Tău, pentru tăria voii Tale care mă înfrânează, pentru scutul Tău împotriva armelor iadului. Binecuvântat să fie Domnul meu Atotstăpânitor!

Tradus de Florin Vidu

Ajutor divin


Tu eşti Dumnezeul binecuvântat, fericit în Tine Însuţi, sursa fericirii în făpturile Tale, creatorul, binefăcătorul, stăpânul şi susţinătorul meu. Tu m-ai făcut şi m-ai sprijinit, m-ai întărit şi mi-ai împlinit dorinţele, m-ai mântuit şi m-ai păstrat; Tu poţi în orice situaţie să-mi împlineşti nevoile şi să-mi alini suferinţele.
Fă-mă să trăiesc prin Tine, să trăiesc pentru Tine, să nu fiu niciodată satisfăcut de progresul meu ca şi creştin până nu voi fi asemenea lui Hristos; cu fiecare oră a vieţii mele să mă conformez mai mult principiilor, caracterului şi trăirii Lui. Fă ca dragostea Ta fără asemănare să mă constrângă la o ascultare sfântă, să facă din datorie o plăcere. Dacă alţii văd în credinţa mea o prostie, în blândeţea mea – o slăbiciune, în zelul meu – o nebunie, în nădejdea mea – o iluzie, în faptele mele – ipocrizie, fă-mă să mă bucur că sufăr pentru Numele Tău.
Păstrează-mi pasul ferm înspre ţara bucuriilor veşnice, paradisul care e adevărata mea moştenire. Sprijină-mă cu tăria cerului ca să nu dau niciodată înapoi, sau să doresc plăceri false care se transformă în nimicuri. În călătoria mea spre cer, prin harul Tău fă-mă să fiu cunoscut ca un om care nu are alt ţel decât o dorinţă arzătoare pentru Tine, pentru binele şi mântuirea semenilor mei.

Tradus de Florin Vidu

Devoţiune


Dumnezeul năzuinţelor mele, este plăcerea mea cea mai mare, cea mai nobilă, să Te cunosc pe Tine şi sufletul meu raţional şi nemuritor; este dulce şi plăcut să privesc în fiinţa mea atunci când toate puterile şi pasiunile mele sunt unite şi angajate în căutarea Ta, când sufletul meu tânjeşte cu pasiune să fie în acord cu Tine şi să-şi găsească plăcerea desăvârşită în Tine; nu există ore care să fie umplute cu atâta plăcere câtă găsesc în cele petrecute în comuniune cu Tine şi cu inima mea.
O, cât de dorit, cât de folositor pentru viaţa creştină este un duh de veghere sfântă şi de gelozie evlavioasă, atunci când sufletul meu nu se teme de nimic altceva decât să Te mâhnească şi să Te întristeze pe Tine, Tatăl şi prietenul meu! Pe Tine Te iubesc şi doresc să-Ţi fiu plăcut, nu doresc să-mi găsesc fericirea în mine însumi. Ştiind că aceasta este dispoziţia evlavioasă, vrednică de cea mai înaltă râvnă, căutarea cea mai atentă a făpturilor inteligente şi a sfinţilor creştini, fie ca bucuria mea să izvorască din slăvirea şi plăcerea Ta. Tânjesc să-mi umplu tot timpul cu Tine, fie că sunt acasă sau în altă parte; să-Mi pun toate îngrijorările în mâinile Tale; să fiu în întregime la dispoziţia Ta, fără vreo dorinţă sau vreun interes propriu. Ajută-mă să trăiesc pe veci pentru Tine, să fac din Tine unicul şi supremul meu ţel, ca să nu îmi mai iubesc vreodată eul meu păcătos.

Tradus de Florin Vidu

Adâncimile


Doamne Isuse, dă-mi o mai adâncă pocăinţă, o groază de păcat, o spaimă de apropierea lui. Ajută-mă să fug în curăţie de el şi să hotărăsc cu gelozie că inima mea va fi doar a Ta.
Dă-mi o încredere mai adâncă, ca să mă pot pierde pentru a mă găsi în Tine, temelia odihnei mele, izvorul fiinţei mele. Dă-mi o mai adâncă cunoaştere a Ta ca Mântuitor, Stăpân, Domn şi Rege. Dă-mi o mai adâncă putere în rugăciunea personală, mai multă dulceaţă în Cuvântul Tău, o înţelegere mai statornică a adevărului Său. Dă-mi o sfinţenie mai adâncă în vorbă, în gând şi faptă, şi nu mă lăsa să caut virtutea morală despărţit de Tine.
Intră mai adânc cu plugul în mine, Doamne mare, Stăpâne ceresc, pentru ca fiinţa mea să fie un câmp cultivat, rădăcinile harului să se întindă peste tot, până când doar Tu să fii văzut în mine, frumuseţea Ta să fie ca secerişul auriu din timpul verii, iar roadele Tale să fie ca belşugul toamnei.
Nu am alt stăpân în afară de Tine, altă Lege în afara voii Tale, altă plăcere decât pe Tine, altă bogăţie în afara celei date de Tine, alt bun decât binecuvântările Tale, altă pace în afara celei revărsate de Tine. Nu sunt nimic altceva decât ce Tu faci din mine. Nu am nimic în afară de ce primesc de la Tine. Nu pot fi nimic altceva decât ce sunt prin harul Tău. Sapă adânc în mine, Domnul meu drag, iar apoi umple-mă din belşug cu apa vie.

Tradus de Florin Vidu

Mulţumire


Tată ceresc, dacă vreodată trebuie să trec prin nevoi, să nu am ce îmbrăca, să fiu sărac, fă-mi inima să-Ţi preţuiască dragostea, să o cunoască, să fie constrânsă de ea, chiar de mi-ar fi refuzate toate binecuvântările. În îndurarea Ta, Tu laşi nevoile să vină peste mine şi să mă încerce, pentru că prin aceste încercări eu îmi văd păcatele şi doresc separarea de ele. Fă-mă să accept bucuros sărăcia, întristările, ispitele, dacă prin ele pot simţi că păcatul e cel mai mare rău şi pot fi eliberat de el cu recunoştinţă faţă de Tine, înţelegând că aceasta e cea mai mare mărturie a dragostei Tale.
Când Fiul Tău, Isus, a venit în sufletul meu în locul păcatului, El mi-a devenit mai drag decât mi-era păcatul; domnia Lui binevoitoare a înlocuit tirania păcatului. Învaţă-mă să cred că, dacă vreau să înving vreun păcat, nu trebuie doar să lupt împotriva lui ci trebuie să-L invit pe Hristos să vină în locul lui, iar El trebuie să însemne pentru mine mai mult decât a însemnat pofta păcătoasă; eu trebuie să doresc ca dulceaţa Lui, puterea şi viaţa Lui să locuiască acolo. Astfel, trebuie să urmăresc harul Lui împotriva păcatului, însă nu trebuie să cer doar acest har, fără Hristos.
Când mă tem de relele ce vor veni, mângâie-mă arătându-mi că în mine însumi sunt un nenorocit muribund şi condamnat, însă în Hristos sunt împăcat şi trăiesc; în mine însumi nu găsesc încredere şi odihnă, însă în Hristos găsesc satisfacţie şi pace; în mine însumi sunt slab, incapabil să fac vreun bine, însă în Hristos pot face toate lucrurile. Chiar dacă acum am harul Lui în parte, în curând îl voi avea pe deplin, atunci când voi fi pe deplin împăcat cu Tine, Tu îmi vei fi totul, mă vei iubi cu desăvârşire, iar păcatul va fi nimicit. O Doamne, grăbeşte acea zi!

Tradus de Florin Vidu

Consacrare şi închinare


Dumnezeul meu, mă simt ca în cer atunci când Îţi sunt pe plac şi sunt ceea ce vrei Tu să fiu. O, de aş fi sfânt ca Tine, curat ca şi Hristos, desăvârşit ca Duhul Tău! Acestea, simt eu, sunt cele mai bune porunci din Cartea Ta, iar eu să le încalc? Oare trebuie să le încalc? Sunt oare obligat să fac acest lucru câtă vreme trăiesc aici?
Vai, vai mie, păcătosul, pentru că întristez acest Dumnezeu binecuvântat, care e infinit în bunătate şi har! O, de m-ar pedepsi pentru păcatele mele, inima nu mi-ar fi atât de rănită atunci când Îl întristez; însă, deşi păcătuiesc încontinuu, El încontinuu îşi reînnoieşte bunătatea faţă de mine.
Uneori simt că aş putea suporta orice suferinţă, însă cum să dezonorez acest Dumnezeu glorios? Ce să fac ca să slăvesc şi să mă închin înaintea acestei Fiinţe Supreme? O, de mi-aş putea consacra sufletul şi trupul în serviciul Lui, fără reţinere, pentru totdeauna! O, de m-aş putea dedica Lui, ca să nu mai încerc vreodată să fiu al meu! Să nu mai am vreodată dorinţe şi sentimente care nu sunt în totalitate după voia şi dragostea Lui! Dar, vai, nu pot trăi fără să păcătuiesc.
O, fie ca îngerii să-L slăvească necontenit şi, de ar fi posibil, să se prosterne şi mai mult înaintea Regelui cerurilor! Îmi doresc mult să iau şi eu parte la această laudă neîntreruptă; însă, după ce voi face tot ce voi putea înaintea veşniciei, tot nu voi fi în stare să-I aduc mai mult de o mică părticică din omagiul pe care îl merită un Dumnezeu atât de glorios. Dăruieşte-mi o inimă plină de dragoste divină, cerească.

Tradus de Florin Vidu

Mărturisire şi cerere


Doamne sfinte, am păcătuit de nenumărate ori, sunt vinovat de mândrie şi necredinţă, nu am găsit gândurile Tale în Cuvântul Tău, am neglijat să-Ţi caut faţa în viaţa de zi cu zi. Nelegiuirile şi greşelile mele îmi pun în faţă o listă de acuzaţii, dar Te binecuvântez pentru că ele nu vor sta împotriva mea, căci toate au fost aruncate asupra lui Hristos. Continuă să-mi subjugi stricăciunile şi dă-mi harul să trăiesc deasupra lor. Nu lăsa ca pasiunile firii sau poftele minţii să-mi stăpânească duhul, ci Tu să mă conduci în libertate şi cu putere.
Îţi mulţumesc pentru multele rugăciuni care mi-au fost refuzate. Am cerut cu gând rău şi nu am primit, m-am rugat motivat de pofte şi am fost respins, am tânjit după Egipt şi am primit pustia. Continuă-Ţi cu răbdare lucrarea, răspunde-mi cu „nu” la rugăciunile greşite şi schimbă-mă ca să pot accepta răspunsul Tău. Curăţă-mă de orice dorinţă greşită, de orice aspiraţie josnică, de tot ce e contrar legilor Tale. Îţi mulţumesc pentru înţelepciunea şi dragostea Ta, pentru toate actele de disciplină prin care trec, pentru că uneori mă treci prin foc ca să cureţi aurul din mine şi să îndepărtezi zgura.
Nici o încercare nu e prea greu de îndurat în comparaţie cu sentimentul păcatului. Dacă m-ai lăsa să aleg între a trăi în plăcere, dar păstrându-mi păcatele, şi a le arde în focul încercării, dă-mi întristarea care sfinţeşte. Eliberează-mă de orice obicei păcătos, de orice acumulare a vechilor păcate, de orice întunecă strălucirea harului Tău în mine, de orice mă împiedică să îmi găsesc plăcerea în Tine. Atunci Te voi binecuvânta, Dumnezeul lui Israel, pentru că m-ai ajutat să fiu un om integru.

Tradus de Florin Vidu

Valea Viziunilor


Doamne, înălţat şi sfânt, blând şi smerit, Tu m-ai adus în Valea Viziunilor, unde locuiesc în adâncuri dar Te văd pe înălţimi; împresurat de munţii păcatului, privesc slava Ta. Fă-mă să înţeleg prin paradox că drumul în jos e drumul în sus, că a fi smerit înseamnă a fi înălţat, că inima zdrobită e inima vindecată, că duhul întristat e duhul care se bucură, că sufletul care se pocăieşte e sufletul victorios, că a nu avea nimic înseamnă a avea totul, că a purta crucea înseamnă a purta cununa, că a dărui înseamnă a primi, că valea este un loc al viziunii. Doamne, stelele pot fi văzute şi în timpul zilei din adâncul fântânilor, iar cu cât e mai adâncă fântâna, cu atât mai puternic strălucesc stelele Tale; fă-mă să descopăr lumina Ta în întuneric, viaţa Ta în moartea mea, bucuria Ta în întristarea mea, harul Tău în păcatul meu, bogăţiile Tale în sărăcia mea, slava Ta în valea mea.

Tradus de Florin Vidu

Hristos e totul


O, Iubitul meu a cărui dragoste e nemăsurată, fă-mă să văd tandreţea inimii Tale faţă de mine în ieslea naşterii Tale, în grădina agoniei Tale, pe crucea suferinţei Tale, în mormântul învierii Tale, în cerul mijlocirii Tale.
Cu acest gând în minte, îmi înfrunt cu îndrăzneală duşmanul, îi calc în picioare ispitele, rezist în faţa uneltirilor lor, renunţ la lume, sunt viteaz pentru adevăr.
Pune în mine un sentiment adânc al relaţiei mele sfinte cu Tine, ca Mire spiritual, ca Tovarăş al lui Iehova, ca Prieten al păcătoşilor.
Mă gândesc la gloria Ta şi la răutatea mea, la măreţia Ta şi la inferioritatea mea, la frumuseţea Ta şi la urâţenia mea, la puritatea Ta şi la murdăria mea, la neprihănirea Ta şi la nelegiuirea mea.
M-ai iubit din veşnicie cu o dragoste neschimbătoare, ajută-mă să Te iubesc aşa cum sunt iubit.
Te-ai dat pentru mine, ajută-mă să mă dăruiesc Ţie. Ai murit pentru mine, ajută-mă să trăiesc pentru Tine, în fiecare clipă a vieţii mele, în fiecare moment al minţii mele, cu fiecare bătaie a inimii mele.
Nu mă lăsa să cochetez cu lumea şi atracţiile ei, ci să păşesc alături de Tine, să ascult vocea Ta, să mă îmbrac cu harul Tău, să fiu împodobit cu neprihănirea Ta.
Amin.

Tradus de Florin Vidu

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.