Gol iese omul din burta mamei şi cu mâinile goale se întoarce în pământ (Iov 1/21), când Dumnezeu îşi ia înapoi suflarea- Matricea Dumnezeiască (sticul încărcat cu filmul vieţii)! Degeaba trudiţi pentru comorile lumii… (Mat.6/19-34) Nu va mai îngrijoraţi şi nu mai luaţi totul ca de apucat – mişcarea, vorbirea, gândirea, mintea, ochii, sexul… El ne împrumută Totul Totului Tot, pentru ca noi să nu rămânem nişte administratori nevrednici şi netrebnici (Luca 17/7-10) El, clipă de clipă se ocupă de fiecare atom şi moleculă, iar noi îi mulţumim din an în paşte; A lui este inima şi el se ocupă de pulsul inimii, de plămân, de respiraţie şi tot el spală aerul bătrân; Măcar să nu mai încurcăm Împărăţia lui Dumnezeu, care este în noi (Luca 17/21) şi să nu mai” împărăţim „noi, fără El… Să credem in El ,care ne spune sa dăm la o parte lespedea şi, prin pocăinţă şi naşterea din nou, să primim Duhul Sfânt, ca să ne descuie mintea încuiată de satan, să ne deslege, să ne desbrobodeasca şi să ne învie –ca pe Lazăr; Să nu ne mai înfumurăm, robiţi în păcate, căci toate geniile lumii, dacă nu se înnoiesc (Ioan, cap.3), nu fac nici cât degetul mic al lui Hristos… „După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!” Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” Mulţi din iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei… (Ioan, cap.11)!

Publicat la: Decembrie 30, 2020

Nici un comentariu

In timp ce militienii, militarii, sec kuristii si alti mineri insangerau Poporul, Popimea canta ODE calailor Iliescisti/Pesedisti etc Loviluția din 1989 încondeiată de Cărtărescu, Buzura, Țepeneag…Despre „ciuma rosie”, cu pedanterie… “Tradiţia” Sf Andrei, moaştele lui Eminescu şi cruciadele IPS Teodosie Tomitanul… Relația Moldova-Rusia și tranziția post-Dodon: între abordarea “inteligentă” și cea “emoțională”… Până nu-i închidem pe viață, nu se vor opri din furat voturile românilor… Prin reînvierea patriotismului agricol, cumpărăm produse româneşti şi salvăm sănătatea, economia, locurile de muncă şi moneda naţională… Nicuşor Dan: Din caracatiţa de la Primărie cred că au plecat până acum trei sau patru oameni, erau vreo 50 de persoane… Coronavirusul, conceput în laborator ca o armă biologică de distrugere în masă… Pericolul de a ne imbata cu apa aghezmuita…Cum văd liceenii comunismul. Trei eseuri despre „înainte era mai bine”… Comunismul a început în România printr-o mare minciună, model impus de URSS…prin muiosi iliescieni- tatal pesediei sataniste…. TREPTELE GULAGULUI ROMANESC … Geografia şi cronologia Gulagului românesc,de Romulus Rusan…Marile minciuni care au otrăvit Revoluţia Română. Care au fost cele mai grave…ABDICAREA – povestită de Regele Mihai. DETONAREA minciunilor comuniste, într-un interviu recent scos de la sertar-manipulări…Mădălin Hodor: Cum explică patriarhul Daniel mesajul BOR din 19 decembrie 1989, la o zi după masacrul de la Timișoara? Cum de BOR îl felicita pe cel care încerca să înăbușe revoluția? Serele viitorului si… Tehnologia moderna de cultura a castravetilor extratimpurii…Lucrari de ingrijire la tomatele din sera si…Cum sa ajutam digestia…Ce sa faci ca sa previi osteoporoza…Ceaiuri care scad tensiunea…Utilizari ale uleiului de ricin de care nu ai auzit pana acum…Cele mai bune tratamente naturiste pentru bolile tiroidei…Descopera ce bacterie din gura iti poate distruge creierul…Cancer de prostate…. Numarul de urinari zilnice poate fi un semnal de alarma…O cauza majora pentru care oamenii saraci sunt mai predispusi la boli de inima…Anatomia abdomenului…Ce trebuie sa stii despre …Semnele unui accident vascular cerebralIoan și coronavirusul ,de Michael Hardt;Parabola robului care vine de la câmp ,de Christian Briem;Ioan 11… Lazăre… scoală-te şi umblă! Lazăr şi lacrimile lui Dumnezeu; Doamne, dacă ai fi fost aici … ! Învierea lui Lazăr (Ioan 11.20-27)Ce reprezintă această convertire si… **Ce nu este convertirea , de C. H. Mackintosh ;ADMINISTRAREA BUNURILOR…Hristos în viaţa mea de fiecare zi, de Louis Chaudier… Filipeni ,Capitolul 3, de W. W. FeredayCare este înțelesul la 1Ioan 5:6-8? Galopul călărețului roșu va fi pe tot pământul; Cine sunt națiunile care vor fi înșelate la sfârșitul domniei milenare? IMPARATIA LUI DUMNEZEU… CONSTITUȚIA ÎMPĂRĂȚIEI LUI DUMNEZEU… CALEA CARE DUCE ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU…Efectul distructiv al mâniei -Mânia de care mă dezbăr [Estera 2.1]Familia lui Dumnezeu si Imparatia lui Dumnezeu – Iosif Ton**

In timp ce militienii, militarii, sec kuristii si alti mineri insangerau Poporul, Popimea canta ODE calailor Iliescisti/Pesedisti etc

Adevărul” prezintă în facsimil telegrama trimisă de Patriarhul Teoctist lui Nicolae Ceauşescu în data de 19 decembrie 1989, la patru zile de la începerea Revoluţiei de la Timişoara, unde deja românii plăteau preţul suprem pentru îndrăzneala de a striga în stradă „Jos comunismul!” . Pe 20 decembrie, Nicolae Ceauşescu avea să livreze celebrul discurs însoţit de huiduieli de la balconul Comitetului Central, marcând momentul de debut al Revoluţiei şi la Bucureşti. În acest context, Biserica Ortodoxă Română i-a adresat o telegramă lui Nicolae Ceauşescu în care îi ura la mulţi ani şi îl asigura „din adîncul inimii” că înalţii prelaţi, în frunte cu Patriarhul Teoctist, îi sunt alături şi îi vor sprijini „cu rîvnă” planurile dictatorului pentru „înfăptuirea măreţului program dedezvoltare multilaterală a patriei”. Din rândurile pline de epitete adresate lui Nicolae Ceauşescu de către Patriarhul Teoctist rezultă că Biserica Ordodoxă Română se făcea că nu vede evenimentele sângeroase care aveau loc în ţară. Repăroducem integral conţinutul documentului: „Telegramă de felicitare Adresată tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, de membrii sfîntului sinod, împreună cu reprezentanţii clerului şi credincioşilor bisericii ortodoxe române, întruniţi în sesiune anuală de lucru a adunării naţionale bisericeşti,prin care îşi exprimă profunda bucurie şi deplina satisfacţie pentru realegerea în înalta funcţie politică de conducere a poporului/ Excelenţei Sale Domnului Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Repubicii Socialiste România Membrii sfîntului sinod, împreună cu reprezentanţii clerului şi credincioşilor bisericii ortodoxe române, întruniţi în sesiune anuală de lucru a adunării naţionale bisericeşti, împărtăşind entuziasmul tuturor fiilor patriei pentru opţiunea istorică de realegere a excelenţei voastre în suprema funcţie politică de conducere a poporului, îşi exprimă profunda bucurie şi deplina satisfacţie faţă de acest mare act patriotic, expresie a voinţei unanime a întregii noastre naţiuni şi vă roagă să primiţi,şi cu acest prilej,celemai călduroase felicitări, împreunate cu un respectuos omagiu pentru activitatea strălucită pe care o desfăşuraţi în fruntea ţării, pentru bineleşi fericirea întregului popor. Analizînd cu deplină responsabilitate activitatea desfăşurată în anul 1989 de biserica ortodoxă română pe diferite planuri, ierarhii sfîntului sinod şi reprezentanţii clerului şi credincioşilor din cuprinsul patriarhiei române au luat act cu satifacţie ca, acţionînd cu mijloace propria şi în forme specifice, lucrarea lor să se integreze firesc şi armonios în eforturile pe care întreaga noastră naţiune, sub înţeleapta şi clarvăzătoarea călăuzire a excelenţei voastre, le depune pentru o viaţă tot mai luminoasă şi mai prosper. Adînc recunoscători pentru climatul de reală şi deplină libertate religioasă în care biserica noastră şi celelalte culte din ţară îşi desfăşoară nestingherit activitatea, precum şi (pentru -n.r.) larga înţelegere şi binevoitoarea apreciere pe care excelenţa voastră, personal, le arătaţi lucrării noastre, de sprijinire a eforturilor şi muncii creatoare a poporului român, vă încredinţăm, stimate domnule preşedinte, că, împreună cu toţi fiii acestui pămînt străbun, vom rămîne neclintiţi în hotărîrea de a acţiona cu tot ce avem mai scump pentru înălţarea patriei noastre dragi, Republica Socialistă România, suverană şi independentă, pe trepte tot mai înalte de progres şi de lumină. Simţindu-ne martori şi participanţi direcţi la rodnicile împliniri ale harnicului nostrum popor, făurite sub cutezătoarea dumneavoastră gîndire şi îndrumare, într-o epocă de aur ce vă poartă într-un mod firesc şi justificat numele, împliniri ce vor dăinui peste milenii, ca repere de necontestat ale acestui timp eroic, vă asigurăm că vom sprijini, cu toată hotărîrea, înfăptuirea măreţului program dedezvoltare multilaterală a patriei, prezentat de excelenţa voastră la marele forum politic al poporului român, desfăşurat recent în Capitală, slujind, în acelaşi timp, cu sporită rîvnă, strălucitele acţiuni şi initiative de politică externă, elaborate de domnia voastră, precum şi nobilele idealuri de înţelegere şi colaborare între oameni şi popoare, de dezarmare şi pace pe pămînt. Ne exprimăm aceleaşi sentimente faţă de mult stimata doamnă Elena Ceauşescu, savant de largă recunoaştere internaţională, luminat om de ştiinţă, care veghează ca în ţară să se desfăşoare o intensă şi densă activitate culturală şi ştiinţifică, spre binele poporului şi (al – n.r) patriei noastre. În aceste momente de însufleţire românească în prag de An Nou, vă rugăm să primiţi, mult stimate domnule preşedinte, ca simbol al preţuirii ce vă păstrăm, urările noastre calde şi sincere, izvorîte din adîncul inimii, de sănătate, fericire şi de noi puteri de muncă, pentru a conduce în acelaşi mod strălucit naţiunea română spre noi şi măreţe realizări pentru propăşirea necontenită a patriei şi bunăstarea poporului român, pentru pace, apropiere şi bunăvoire între oamenii şi popoarele de pretutindeni. Întru mulţi şi fericiţi ani, preşedintele adunării naţionale bisericeşti, patriarhul bisericii ortodoxe române

19.XII.1989 01/2 ex”

Citeste mai mult: adev.ro/qivko1

Mădălin Hodor: Cum explică patriarhul Daniel mesajul BOR din 19 decembrie 1989, la o zi după masacrul de la Timișoara? Cum de BOR îl felicita pe cel care încerca să înăbușe revoluția?

Istoricul Mădălin Hodor, de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), a comentat atacul voalat al patriarhului Daniel la adresa autorităților.

Patriarhul Daniel a declarat marţi, la cermoniile organizate cu ocazia sărbătorii Cuviosului Dimitrie cel Nou că, în toamna anului 1989, autorităţile comuniste au interzis închinarea la sfintele moaşte, iar peste câteva luni regimul comunist a căzut.

Afirmaţiile sale au fost făcute şi pe fondul restricţiilor decise de autorităţi cu privire la ceremoniile din acest an, în contextul pandemiei de COVID-19.

Patriarhul Daniel: În 89, comuniștii au interzis închinarea la moaştele Sf Dimitrie cel nou. Această umilire a fost răsplătită în sensul că peste câteva luni regimul a căzut

Referitor la aceste declarații, Mădălin Hodor subliniază că ”paralela este în mod evident menită ca un mesaj pentru Guvern”. În plus, el amintește de mesajul Patriarhului Teoctist din 19 decembrie 1989, care l-a felicitat pe Nicolae Ceaușescu pentru realegerea ”în suprema funcție politică de conducere a poporului”.

Așadar, întrebarea istoricului pentru patriarh este Dacă revoluția a fost inclusiv vrerea lui Dumnezeu, cum de BOR îl felicita pe cel care încerca să o înăbușe?

Iată postarea de pe Facebook a istoricului:

Astăzi, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a lansat la adresa autorităților o, cum să îi spun, amenințare cu revoluția cred. Leagă dânsul, în spirit bisericesc desigur, niște evenimente din care rezultă că regimul comunist a căzut și datorită divinității, jignite de interdicția impusă în toamna lui 1989 de a venera moaștele Sfântului Dimitrie.

Paralela este în mod evident menită ca un mesaj pentru Guvern, cunoscute fiind disputele din ultima vreme pe tema pelerinajelor. Nu am nicio problemă cu modul în care Patriarhul BOR își gestionează instituția și nici cu modul în care interpretează evenimentele istorice. Dacă el spune că regimul comunist a căzut din pricina moaștelor Sfântului Dimitrie e opinia dânsului.

Am însă o nedumerire. Dacă așa stau lucrurile și BOR a fost de partea revoluționarilor din 1989 (așa se înțelege) cum explică domnia sa mesajul Patriarhului Teoctist din 19 decembrie 1989, la o zi după masacrul de la Timișoara? Dacă revoluția a fost inclusiv vrerea lui Dumnezeu, cum de BOR îl felicita pe cel care încerca să o înăbușe? E doar o întrebare pentru că în opinia mea ceva nu se leagă în logica discursului de astăzi.

El a atașat și documentele cu mesajul respectiv postării din mediul online:

Efectul distructiv al mâniei 1. Mânia accidentală [Estera 1.10-12, 2.1]

Posted on 29 decembrie, 2020 by Florin

Efectul distructiv al mâniei pentru viaţa de familie [Estera 1.10-12, 2.1]

Mânia poate avea un efect foarte distructiv pentru viaţa de familie de aceea contează foarte mult să nu o întreţin ci dimpotrivă să mă dezbăr de ea. Mânia poate să :

apară accidental,
fie întreţinută (şi să devină un obicei),
fie lăsată (omul se poate dezbăra de ea).

I. Mânia accidentală

„A şaptea zi, pe când inima împăratului era veselă de vin, a poruncit lui Mehuman, Bizta, Harbona, Bigta, Abagta, Zetar şi Carcas, cei şapte fameni care slujeau înaintea împăratului Ahaşveroş, să aducă în faţa lui pe împărăteasa Vasti, cu cununa împărătească, pentru ca să arate frumuseţea ei popoarelor şi mai marilor săi, căci era frumoasă la chip.

Dar împărăteasa Vasti n-a vrut să vină când a primit prin fameni porunca împăratului. Şi împăratul s-a supărat foarte tare, s-a aprins de mânie …”. (Estera 1 : 10 – 12)

„Oare pentru tine, care te sfâşii în mânia ta, s-ajungă pustiu pământul şi să se strămute stâncile din locul lor ?” (Iov 18 : 4)

„După aceste lucruri, când s-a potolit mânia împăratului Ahaşveroş, s-a gândit la Vasti, la ce făcuse ea şi la hotărârea luată cu privire la ea”. (Estera 2 : 1)

Domneşte întâi peste tine ! Peste împăratul care stăpânea peste 127 de popoare … domnea mânia ! Problema era întâi la Ahaşveroş (Artaxerxe), apoi la Vasti ! El trebuia să se schimbe, nu să o schimbe cu o alta !

Paiul şi bârna ! În Matei 7 : 3 este notată întrebarea Domnului Isus :

„De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău ?”

Estera a ales să îl transforme (schimbe) pe împărat prin dragoste ! Nu a reuşit printr-un ospăţ … a mai făcut unul ! În limbaj bibic a folosit turnarea de cărbuni aprinşi …

Ahaşveroş nu a fost câştigat prin cuvânt, ci prin fapte ! Apostolul Petru (care era căsătorit) a scris :

„Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri ; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor”. (I Petru 3 : 1)

Efectul distructiv al mâniei 2. Mânia ca obicei [Estera 1.10-12, 2.1]

by Florin

II. Mânia ca obicei

Mânia poate fi :

o emoţie negativă (o stare sufletească) care greşit gestionată se transformă în păcat, dar poate fi şi
un duh (care trebuie să fie legat şi alungat) sau
urmarea unui păcat pentru care omul nu şi-a cerut iertare. În Romani 2 : 8 scrie despre Dumnezeu că : „ … va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire”.

„Şi Haman a văzut că Mardoheu nu-şi pleca genunchiul şi nu se închina înaintea lui. S-a umplut de mânie …

Haman a ieşit în ziua aceea vesel şi cu inima mulţumită. Dar, când a văzut la poarta împăratului pe Mardoheu, care nu se scula, nici nu se mişca înaintea lui, s-a umplut de mânie împotriva lui Mardoheu.

A ştiut totuşi să se stăpânească şi s-a dus acasă …

Şi împăratul, în mânia lui, s-a sculat şi a părăsit ospăţul, şi s-a dus în grădina casei împărăteşti”. (Estera 3 : 5, 5 : 9 – 10, 7 : 7)

„El Şi-a aruncat împotriva lor mânia Lui aprinsă, urgia, iuţimea şi necazul : o droaie de îngeri aducători de nenorociri”. (Psalmul 78 : 49)

În limba română Haman se traduce şi cu : „Gălăgios, Furios, Tumult”. (Dicţionar Biblic de nume proprii şi cuvinte rare, de Nicolae Moldoveanu)

A fost eliberat Ahaşveroş de mânia din el prin divorţ ? Nu, divorţul nu i-a rezolvat problema interioară, ci mânia a rămas ! Nu scapi de mucegaiul din borcan, doar mutând borcanul din bucătărie în balcon !

Mânia (Haman) a fost întâi o trăire, apoi a devenit un obicei … venea pe la împărat în fiecare zi !

Nu toţi oamenii din Biblie sunt exemple bune ! Din viaţa unora învăţăm exact ce trebuie să nu facem ! Un exemplu este Haman [numele lui reamintim că înseamnă şi : „Furios”], Agaghitul ; Agag era numele generic al împăraţilor Amaleciţi !

În I Samuel 15 : 1 – 3 găsim scris că :

„Samuel a zis lui Saul :

„Pe mine m-a trimis Domnul să te ung împărat peste poporul Lui, peste Israel: ascultă, dar, ce zice Domnul. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Mi-aduc aminte de ceea ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt.

Du-te acum, bate pe Amalec şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui …” ; (a se vedea şi v. 9, 20, 32, 33).

Haman era urmaşul familiei regale a amaleciţilor … care ar fi trebuit să nu mai existe ! (Estera 3 : 1 – 10)

Efectul distructiv al mâniei 3. Mânia de care mă dezbăr [Estera 2.1]

III. Mânia de care mă dezbăr

„Cei uşuratici aprind focul în cetate, dar înţelepţii potolesc mânia”. (Proverbe 29 : 8) În Biblie, omul este comparat cu o cetate :

„Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri”. (Proverbe 25 : 28) Înţelegem de aici că omul care ştie să se controleze este ca o cetate bine zidită, înconjurată cu ziduri în care nu intră şi nu iese orice.

A se dezbăra înseamnă : „A renunța la o deprindere rea, a se lăsa, a se dezobișnui de un nărav ; a se dezvăța”. (DEX, 2009)

Ce să fac (cum să procedez) ?

Întreţine-ţi sângele rece, prin disciplinele spirituale, altfel sângele fierbinte va urca la creier ; „Când izbucneşte împotriva ta mânia celui ce stăpâneşte, nu-ţi părăsi locul, căci sângele rece te păzeşte de mari păcate”. (Eclesiastul 10 : 4)
Pune distanţă şi timp între tine şi omul mâniat : „Acum, fiule, ascultă sfatul meu : scoală-te, fugi la fratele meu Laban în Haran ; şi rămâi la el câtăva vreme, până se va potoli mânia fratelui tău, până va trece de la tine urgia fratelui tău şi va uita ce i-ai făcut”. (Geneza 27 : 43 – 45)
Foloseşte cuvinte de pace deoarece : „Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia”. (Proverbe 15 : 1) Un exemplu de astfel de răspuns este în Judecători 8 : 3 unde Ghedeon a spus : „În mâinile voastre a dat Dumnezeu pe căpeteniile lui Madian : Oreb şi Zeeb. Ce-am putut face eu deci pe lângă voi ?” După ce le-a vorbit astfel, li s-a potolit mânia”. (Judecători 8 : 3)

Se pare că împăratul Ahaşveroş nu cunoştea psihologia omului. Omul funcţionează cel mai bine cu dragoste, nu cu porunci, sau legi ! Soţul sau soţia pot fi îndepărtaţi (înstrăinaţi de noi), printr-o comportare greşită !

Haman (Mânia) este un distrugător al familie, al vieţii ! Cel ce-i dă importanţă, greşeşte ! În Psalmi (37 : 8) scrie :

„Lasă mânia, părăseşte iuţimea ; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău”, „căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu”. (Iacov 1 : 20)

ABDICAREA – povestită de Regele Mihai. DETONAREA minciunilor comuniste, într-un interviu recent scos de la sertar

Podul Memoriei

Răzvan Gheorghe

Podul.ro vă prezintă o serie de pasaje sugestive și puțin spus emoționante preluate din amplul interviu acordat istoricului și scriitorului Stelian Tănase de Alteța Sa Regele Mihai, în aprilie 2005, la Palatul Elisabeta.

Secvențele alese sunt cele în care fostul suveran relatează detaliile inedite ale abdicării – în fapt, lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, când comuniștii români (și nu numai) manevrați de la Kremlin și susținuți de ocupanții sovietici au impus Regelui Mihai, prin șantaj și amenințări extreme, semnarea unui act de abdicare. Cu prilejul interviului, Alteța Sa a demantelat toate minciunile propagandistice pe care genocidara dictatură comunistă le-a revărsat pentru a discredita și a distruge monarhia românească – un veritabil simbol anticomunist.

Precizăm că interviul integral a fost publicat, recent, la Editura Corint – ”Conversații cu Regele Mihai”.

„Stelian Tănase: Să ne întoarcem, vă rog, puțin înapoi. Cum ați plecat de la București? Cum ați fost condus la gară? Care era atmosfera?

Regele Mihai: Plecarea noastră de aici a fost cam… cum să vă spun… Groza era aşa de încântat că avem această invitație la Londra și mi-a zis că e musai să ne ducem acolo. Când am plecat de la aeroport, de la Băneasa, era tot guvernul, cu niște zâmbete pe buze, strângeri de mână călduroase, cu… În fine, cât se poate de călduroși, ne-au făcut și cu mâna tot timpul. Or, lucrurile astea erau într-un contrast enorm cu atmosfera pe care am găsit-o atunci când ne-am întors.

S.T.: Povestiți asta, de ce v-au primit rece?

Regele Mihai: Probabil că au făcut-o fiindcă s-a întâmplat chestia cu logodna mea. Noi ne-am logodit oficial în Elveția, când ne-am întors de la Londra. Și cum trebuia, de obicei, am trimis pe Mareșalul Palatului, Negel, să vie aici, să anunțe guvernul că suntem logodiți și să vedem cum facem cu eventuala nuntă. De acolo a venit răspuns negativ, imediat: <Nu se poate!>, că e prea scump, că nu știu ce. Şi el le-a explicat că nunta se poate face și în afară, nu numai în țară. N-au vrut să audă, n-au vrut să zică da!

S.T.: Cine? Groza, Gheorghiu-Dej?

Regele Mihai: Groza, da! Deci guvernul pro-sovietic a refuzat. Și atunci, după refuzul ăsta, Negel s-a întors la Laussane să ne spună ce s-a întâmplat. La câteva zile după aceea, am luat trenul și ne-am întors în țară. Or, combinația dintre logodna mea și ce traficau ei pe aici a făcut să fie o atmosferă, când am sosit la gară, mai mult decât glacială. Toți aveau niște mutre încruntate, de-abia dădeau mâna cu mine. Și am venit aici (la Palatul Elisabeta, n. ed.). După aceea am aflat: cât timp am fost plecat în Anglia, a venit Tito la București. Și, din spusele unora, Tito cu localnicii noștri de aici au pus la cale ceva, că trebuie să se termine cu monarhia, că nu mai merge… Asta am auzit-o după. Pe urmă, de aici am mers la Sinaia, pentru Crăciun. Bine, la noi Crăciunul se făcea, de obicei, la București, dar nu mai e cazul acum. Și în seara zilei de 30 decembrie, Negel, mareșalul Palatului, ne cheamă la telefon și îmi spune că Groza mă roagă urgent să vin la București, fiindcă au o chestiune de familie de discutat. O chestiune de familie – noi ne-am închipuit că o fi fost tocmai refuzul cu logodna, căsătoria. Pe urmă, când am venit aici (la Palatul Elisabeta – n. ed.), ne-am urcat în odăile noastre și a sosit și Groza, dar l-a adus și pe Gheorghiu-Dej, neanunțat. În momentul acela, a venit el cu hârtia pe care a scos-o din buzunar și mi-a pus-o pe masă. Eu am citit-o așa, la repezeală, cât era acolo, am văzut niște lucruri și am zis: mă duc alături ca să citesc ceva mai liniștit. Și m-am dus în odaia alăturată, unde erau Ionnițiu cu Negel care mi-au spus că toată casa e înconjurată cu trupe de-ale lor, că santinelele și soldații noștri au fost arestați și scoși din clădire, telefoanele tăiate complet. În jos, când m-am uitat, era artileria adusă acolo, ca să înconjoare casa. Bine, citisem deja asta. Şi m-am întors și am spus, zic: <Ce se întâmplă aici? Mi-ați tăiat telefonul, mi-ați înconjurat casa cu trupe>. Zice: <Păi, dacă nu se semnează asta cât mai repede, o să fie mare bucluc în țară.> Și atunci și mama, și eu am încercat să-i explicăm că cel puțin constituțional nu se poate, eu n-am dreptul să refuz și să plec fără să întreb țara românească și poporul. Și zice: <N-avem timp pentru asemenea lucruri.> Și mama a explicat ceva, iar Gheorghiu-Dej s-a întors către ea şi a spus: <Foarte frumos cum l-ați educat pe fiul vostru!> Vorbe. Și… am mai adăugat că, din punct de vedere constituțional, eu n-am dreptul să abdic în felul ăsta și, în special, pentru restul familiei. Eu n-am dreptul. Și nici constituțional. Nu, că <N-avem timp, dom’ne!> Actul ăsta trebuie semnat urgent. Zic: <Cum o să semnez asta?!> Și atunci mi-a spus: <Dacă nu semnați acum, într-un sfert de oră, o jumătate de oră, avem 1 000 de oameni tineri care sunt închiși și, dacă nu faceți ce vrem noi acum, trebuie să-i împușcăm pe toți!> Asta a fost. Cu sânge rece… Eu, când am auzit asta, le-am spus: <Asta e o responsabilitate pe care eu nu pot să o iau. Nici față de țară, nici față de ei.> Și a trebuit să semnez. Și Groza, cu ideile lui de a face glume, când s-a terminat cu asta (abdicarea – n. ed.), a luat jacheta lui, așa, și mi-a spus: <Pipăiți!> Și am pipăit, avea un pistol în buzunar. Și s-a întors către mama mea și i-a spus în nemțește, de ce nemțește, nu știu: <Ca să nu mi se întâmple ce i s-a întâmplat lui Antonescu!> Asta era gluma lui. Și râdea de nu mai știa de el. Pe urmă mi-a spus altceva, să nu care cumva să am vreun contact cu cineva din afara Palatului! Nici cu americani, nici cu români, cu nimeni! Asta a fost, după care au plecat. A fost o chestiune de 30–40 de minute.

S.T.: Ați rămas în momentul ăsta împreună cu regina, cu Negel și cu Mircea Ionniţiu în casă…

Regele Mihai: Eram singuri și… în fine, cu personalul din casă.

S.T.: Ce ați vorbit, după ce au plecat Groza și Gheorghiu Dej?

Regele Mihai: Eram…cum se spune, ca într-o ceață. Cum au plecat ei, mama mea a început să plângă. Ea avea o educaţie a ei, din familia din Grecia, educație în sensul că nu trebuie să-și arate simțămintele lor în public. Or, cât ăștia doi erau acolo, s-a ținut cât s-a ținut și când au plecat nu a mai putut să se stăpânească. Și eu mă gândeam după aceea că pentru ea a fost poate chiar mai rău decât pentru mine. Fiindcă atunci când noi am plecat în exil, pentru ea, mi se pare, a fost al patrulea exil. În Grecia s-a întâmplat cu tatăl ei, pe urmă s-a întors. A doua oară tot cu tatăl ei, când a plecat definitiv. Pe urmă a fost războiul când au trebuit toți să plece în afară, și regele George, fratele ei, care a plecat atunci și s-a întors mult mai târziu. A fost în exil de trei-patru ori. A mai fost și exilul provocat de Carol al II-lea, soțul ei! Asta se poate spune, că a fost în exil când a plecat din cauza tatălui meu. Se fac, iată, de cinci ori. În fine, era o atmosferă aici, când am coborât ca să mâncăm ceva, era ca la înmormântare, cum să spun… (oftează – n. ed.). Ne-am dus înapoi la Sinaia. Groza ăsta, iarăși, de ale lui, zisese: <Ce vreți, să stați sau să plecați?> Ce fel de întrebare este asta?! Când știam că o să-i omoare pe tinerii ăștia dacă eu mai stăteam să mai… nu știu ce. Eu i-am zis: <Nu! Plec!>. Noi ne-am dus la Sinaia, la Foișor, acolo a fost aceeași poveste cu trupele.

S.T.: Adică ce s-a întâmplat? Ce ați găsit la Sinaia?

Regele Mihai: Păi, trupele noastre, ale mele, au fost arestate și plecau, i-am întâlnit pe drum, urcau în niște camioane care îi aduceau la București. Și acolo au fost de-ai lor, erau din Divizia <Tudor Vladimirescu>. Și aici, la fel. Nu ne-au dat un termen, când să plecăm din țară, dar noi am zis, eu cu mama, cu cât mai repede, cu atât mai bine, cine știe ce se mai întâmplă. Așa că ne-am făcut bagajele. Mama a fost urmărită în fiecare odaie în care a fost, de unul de-al lor, un ofițer, să nu ia nicio scrumieră de pe masă. Nici nu i-au dat voie să ia niște cearșafuri și plăpumi. Nici astea nu ne-au lăsat. Hainele, atât! Pe mine nu m-au urmărit, dar au scotocit toate bagajele după aceea, bineînțeles. Inventar or fi făcut ei ceva, așa, la repezeală. Dar eu n-am văzut. Și… asta a fost în 31 decembrie. Și pe urmă noi am plecat în ziua de 4, dimineața. 4 ianuarie? Da! Sau 3 seara. Pe 3 ianuarie, da, așa!

S.T.: Cine era în palat, la Sinaia, în momentul acesta dintre apropiații Majestății Voastre? Cu cine puteați să mai schimbați o vorbă?

Regele Mihai: Aveam un ofițer de ordonanță, maiorul Vergotti, care era în același timp, prefectul palatului. El s-a ocupat de toate bagajele, de strâns. M-au lăsat să iau patru mașini. Nu știu de ce. Și jeep-ul. Atât. Dar el a trebuit să facă toată organizarea de transport la gară cu unii de-ai lor. A fost o persoană care era la Săvârșin și a venit de-acolo. A fost chemat de ei. Când m-am urcat în vagon, m-am întors să văd ce se întâmplă acolo, ofițerii ăștia stăteau așa (cu spatele – n. red.). Dar era un băiat tânăr, cred că un sublocotenent sau locotenent, chiar la începutul cozii ăsteia, și s-a uitat așa la mine, l-am văzut că plângea. Dar ceilalți nu au mișcat deloc. Le era frică. Aveau ordin. Frică, da. Dar vreau să zic cum era mentalitatea asta a lor, să îi întoarcă cu spatele! Ce voiau să demonstreze cu asta?! Bolnăvicioși. Și pe urmă, când a început să meargă trenul, că mai eram cu vreo cinci-șase persoane, totuși am putut să vorbim aşa, între noi şi le zic: <Ajungem noi să ieșim din țară sau cumva or să întoarcă trenul să meargă Dumnezeu știe unde?> În Siberia? În fine, nu s-a întâmplat! Dar s-a întâmplat altceva. Când am trecut prin Brașov, de exemplu, – iarăși, mentalitatea asta – au început să țipe acolo, probabil lucrătorii de la Căile Ferate: <Trăiască Republica!> Ca să ce? Ne-am oprit la Săvârșin, unde s-a dat jos administratorul care trebuia să ia în administrare și… am plecat!

S.T.: Cum a fost drumul?

Regele Mihai: Pe drum a fost totuși un moment foarte emoționant, când am ajuns, după cum am calculat noi, în Austria, în zona rusească. Și trenul s-a oprit. Mama mea s-a cam speriat puțin. Zice: <Dumnezeu știe ce or să facă ăştia!> A stat trenul 5–10 minute și pe urmă a plecat din nou. Am trecut peste un pod, ştiam pentru că se auzea râul dedesubt. Și ne-am dus dincolo și s-a oprit din nou. (Regele e din ce în ce mai emoționat – n. ed.) Eram puțin nedumeriți toți. Nu știam exact unde suntem. Am auzit un jeep care a venit. Jeepul are un sunet caracteristic când e ambalat puțin. S-a oprit lângă vagonul nostru. S-a deschis ușa și a intrat acolo un căpitan american. S-a uitat bine la amândoi și a spus: <Acum sunteți liberi!> Îți venea, oh… Era zona americană în care am intrat atunci. (Regele are lacrimi în ochi – n. ed.). Ce să spui… În urgența în care am plecat noi, nu se ceruse viza. Și elvețienii, așa cum sunt ei, au spus: <Nu vă putem da viza până nu întrebăm la Berna.> <Păi, n-avem timp de pierdut vremea cu chestii de astea.> Și atunci cei de la București au spus: <Atunci plecați așa cum e și vedeți ce faceți când ajungeți acolo.> În fine, peste asta am trecut cu bine, când am ajuns la frontieră, știau ei deja că se întâmplase ceva și ne-au lăsat, ne-au ștampilat pașapoartele și gata. Dar, într-un sens, se vede că asta (abdicarea – n. ed.) a fost bine aranjată, încă din timpul cât eram plecat la Londra. Fiindcă pașapoartele pe care le-am avut noi, când am plecat în Anglia, ni le-au luat înapoi. Bineînțeles, acolo eram trecuți cu titlu, cu tot. Și ne-au dat altele, la fel, dar fiecare pagină avea o ștampilă pe ea, <Republica România>. Asta nu se face în două minute! La Laussanne, când am ajuns, erau sora mamei mele, care și ea a fusese reținută într-un lagăr nemțesc, prințul Nicolae și mai mulți români și public elveţian de acolo. Asta a fost tot.

S.T.: Ce simțeați acum că ați lăsat țara în spate, Majestatea Voastră avusese niște zile atât de îngrozitoare – şi abdicarea, şi situaţia de la Peleș, şi drumul cu trenul cu riscul de a nu ajunge în Occident. Ce simțeați în momentele acestea prin care ați trecut?

Regele Mihai: M-a întrebat cineva odată de la BBC, mai târziu, cu ce sentiment am plecat din țară. Și am răspuns: <Singurul lucru pe care l-am simţit a fost că eram cu moartea în suflet!> Ce să mai spun? Poți să explici lucrurile astea? Nu… Altceva nu am găsit să spun decât asta (Regele are lacrimi în ochi – n. ed.).”

Citește și:Demonizarea monarhiei în propaganda bolșevică

https://www.podul.ro/etichet%C4%83/7770/lovitura-de-stat

Etichetați rezultatele pentru „lovitura de stat”

LOVITURĂ de STAT la Chișinău. Culisele planului B clocit de Rusia și susținut agresiv de rusofilul Dodon, laolaltă cu Șor și oamenii lui Plahotniuc

Alecu Reniță.
Dec 6, 2020
2857

Mineriada KGB: cum s-a IMPLICAT Rusia în violentele evenimente din ianuarie-februarie 1999 EXCLUSIV

Răzvan Gheorghe
Feb 16, 2020
5728

Politologul Cătălin Avramescu, avertisment de FOC: Dăncilă și PSD premeditează o LOVITURĂ de STAT prin refuzul de a se prezenta în fața Parlamentului pentru un vot de încredere!

Oana Popa
Sep 11, 2019
9425

EXCLUSIV Scenariul tentativei de lovitură de stat din 10 august, dinamitat de Ovidiu Raețchi: „Dăncilă repetă fără discernământ o teză inventată de oameni mai vicleni ca ea în acele zile!”

Mircea Savin
Jul 24, 2019
2687

Viorica Dăncilă își păstrează abordarea ticăloasă: 10 august seamănă cu o lovitură de stat!

Mircea Savin
Jul 23, 2019
1282

Moise Guran: „Liviu Dragnea suferă de sindromul Miron Cozma”

Mircea Savin
Apr 12, 2019
2988

ABDICAREA – povestită de Regele Mihai. DETONAREA minciunilor comuniste, într-un interviu recent scos de la sertar

Răzvan Gheorghe
Dec 31, 2018
1512

Un nou DOSAR pe numele lui Dragnea? ”Lovitură de stat” la Monitorul Oficial fiindcă NU poate încasa o ȘPAGĂ uriașă!

Alex Miclovan

Loviluția din 1989 încondeiată de Cărtărescu, Buzura, Țepeneag ș.a.

- Loviluția din 1989 încondeiată de Cărtărescu, Buzura, Țepeneag ș.a.
  
  Podul Memoriei
  - Iulian Cătălui
S-a vorbit și s-a dezbătut enorm despre Revoluție, dar la o privire mai atentă, contrar tuturor așteptărilor, literatura română a reflectat foarte firav cantitativ Evenimentele din decembrie 1989. Mai precis, din 1990 încoace au apărut doar în jur de 25 de romane care abordează acest subiect – și numai câteva pot fi numite romane ale Revoluţiei –, în rest, acesta a reprezentat un capitol sau mai multe din creaţiile narative dedicate Momentului 1989. Piesele de teatru româneşti despre Loviluţie au fost şi mai puţine, două-trei, iar la capitolul filme au existat fix trei pelicule despre Revoluţie, sau ce-o fi fost, culmea, realizate toate în acelaşi an, 2006: A fost sau n-a fost (scris și regizat de Corneliu Porumboiu), Hârtia va fi albastră (scris și regizat de Radu Muntean) şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (scris și regizat de Cătălin Mitulescu).

A fost sau n-a fost revoluţie?

Revoluţia Română, dublată de lovitura de stat din 1989, deci Loviluţia sau Puciluţia de la 1989, a fost un fenomen foarte complex, un cumul de evenimente şi de etape contradictorii, pe lângă o revoluţie, scurtă, din păcate, corespunzând majorităţii definiţiilor clasice şi moderne ale acesteia, şi o revoltă populară, dar şi parte a unui val revoluţionar, cel din 1989 din ţările Europei Centrale şi de Est, care s-a abătut şi asupra României, o mişcare revoluţionară, chiar o rebeliune, şi o contrarevoluţie, ca să nu mai vorbim de lovitura de stat a FSN şi Ion Iliescu, din cauză că: a avut loc o schimbare bruscă şi violentă în structura politică şi socială, atunci când un grup s-a revoltat împotriva autorităţilor existente, profitând de revolta justă a populaţiei şi a ajuns la putere, a fost substituit un regim politic cu un altul, din păcate, tot de sorginte comunistă. Momentul 1989 poate fi caracterizat şi prin faţetele sale, atât pozitive, valul revoluţionar, mişcarea revoluţionară, revolta populară, rebeliunea sau insurecţia, cât şi negative, lovitura de stat fesenisto-iliesciană, marile demonstraţii şi greve de după 1989, războiul civil limitat şi mineriadele din 1990, iar după unii comentatori, lovitura de stat, lovitura de palat, conspiraţia sau conjuraţia, complotul intern sau extern, complotul securistic sau kaghebist, revoluţia confiscată, furată etc.

Scriitorii și scenariști

În viziunea sau concepţia filosofică ori politică despre Evenimentele din 1989 ale scriitorilor români preocupați de acest subiect se regăsesc cele mai diverse idei şi scenarii, de la revoluţia autentică a poporului, pură şi dură, la revoluţia furată şi transformată în lovitură de stat şi instalarea garniturilor inferioare ale partidului comunist din România, cu ajutorul Securităţii şi al Armatei. Însă majoritatea acestor scriitorilor susține că revoluţia a fost copleşită de o lovitură de stat a lui Iliescu şi a grupării sale de conjuraţi, de terorişti, de instalarea la putere a FSN etc., apoi unii scriu despre o încercare de lovitură de palat şi de stat, eşuată, prin cele două sau mai multe tentative de formare a unor guverne conduse de foşti premieri ceauşişti, precum insalubrii Verdeţ şi Dăscălescu, apoi alții descriu o componentă de război civil provocat de noua putere fesenistă, prin mineriadele din 1990, care au cuprins şi aspecte de lupte de stradă, demonstraţii-maraton, de multe ori înăbușite în sânge etc., însă, la celălalt capăt al logicii, se vorbește chiar despre o revoluție înfăptuită de servicii de securitate anti-ceaușiste (!).

Securiștii patrioți

În romanul său extrem de controversat, Quo vadis, Domine (1993), prozatorul făgărăşean Mihai Sin sugerează clar că răsturnarea regimului comunisto-ceauşist nu putea avea loc fără acordul şi cu participarea Securităţii, instituţia de tristă amintire constatând dezastrul dictaturii lui Ceauşescu şi preconizând, chipurile, patriotic acţiunea pozitivă şi benefică. Un asemenea punct de vedere poate şi chiar stârneşte indignarea, nu numai a urmaşilor celor morţi în revoluţie, dar şi al cititorului, pur şi simplu, ca să nu mai vorbim de intelectuali, de criticii literari etc.

Poker pe împușcate

În alt roman, Hotel Europa (1996) de Dumitru Ţepeneag, se vorbeşte despre mitul sau teza confiscării revoluţiei, autorul-narator citind ziarele franţuzeşti care scriau că mirosea a trişerie (din franţuzescul tricherie = trişare, înşelare, înşelătorie), revoluţia nefiind ce credea el, fiind furată, confiscată, deşi FSN-ul menţinea teza Revoluţiei, mai ales că avea nevoie de legitimitate populară, revoluţionară şi internaţională. Personajul feminin, doctoriţa Smaranda, fostă directoare în Ministerul Sănătăţii, dar rămasă în Franţa, discută absurd despre faptul că în decembrie 1989 a fost vorba despre un complot pregătit de Securitate, din ordinul ultimului lider sovietic Mihail Gorbaciov, pentru salvarea comunismului care se ducea de râpă în timpul lui Ceauşescu, acest tiran fiind de fapt o victimă! În altă parte, se susţine dacă să se mai dea zilelor acelora din decembrie titlul prea pompos de revoluţie, unii zicându-i complot, iar alții găsindu-i, aşa în derâdere, tot felul de denumiri băşcălioase.

Pieile jegoase de comuniști

Ca şi alţi scriitori români şi publicişti străini, şi Radu Aldulescu, în romanul său Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998), consideră că în 1989, în România nu a fost niciun fel de Revoluţie, sau că a fost o Revoluţie furată, vorba lui Dumitru Mazilu, mai ales că nicăieri în ţinutul de verdeaţă şi răcoare n-au fost văzute fluturând steaguri din piei jegoase de comunişti, că Istoria Revoluţiei Române şi a Eroilor Martiri (autorul le-a scris cu litere mari, cu majuscule), a fost copleşită de amarnica Istorie a Loviturii de Stat şi-a Teroriştilor, a Comuniştilor şi Feseniştilor cu întreaga lor liotă de Vânzători de Neam şi de Ţară.

Marele jaf național

Printre concluziile triste ale greoiului şi lăbărţatului roman Recviem pentru nebuni şi bestii (1999), al lui Augustin Buzura, care se pot trage, se află următoarele: că Revoluţia română din decembrie 1989 a fost o mascaradă, o simplă înlocuire a eşalonului întâi cu eşalonul al doilea; că profitorii mai mici ai regimului comunist au devenit marii profitori ai revoluţiei şi post-revoluţiei; că la adăpostul textelor şi ideilor generoase despre democraţie, reformă, capitalism, economie de piaţă, neimplicarea statului ori stat minimal, dreptate, justiţie etc., după 1989 s-a instalat marele jaf naţional, apoi dictatura banului, sau o societate plutocratică ori mamouniană, tirania paralelor fiind la fel de periculoasă şi perversă ca şi cea politică, a comunismului, în cazul României şi al fostelor ţări socialiste din Europa Centrală şi de Est, sau dictatura militară din ţările latino-americane, şi că cine are curajul să protesteze, pe faţă, acum, este imediat marginalizat, ameninţat şi chiar omorât de reprezentanţii noii puteri, ori calomniat şi desfiinţat de presă, sau terorizat mai rău decât în vremea comunismului. Concluzia concluziei romanului lui Augustin Buzura este că revoluțiile își devorează fiii, lucru care s-a mai spus de multe ori, şi că în picioare cad, întotdeauna, nu numai pisicile, ci mai ales bestiile, şi că nebunii, adică cei care îşi urmăresc anumite idealuri, de puritate, adevăr, frumusețe, dreptate ş.a., sunt mereu sacrificaţi, ca nişte ţapi ispăşitori de către ceea ce Mircea Eliade numea teroarea Istoriei.

Cei mai tâmpiți conducători

Concluzia lui Petru Cimpoeşu din creaţia sa narativă Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (2006) este destul de pesimistă: revoluţia a fost dirijată şi controlată de Securitate, la conducerea României au venit cei care erau deja la putere, dar din alte eşaloane ale ei, pe viitor, oamenii vor fi determinaţi să-i aleagă pe cei mai tâmpiţi dintre ei ca să-i conducă, copiii vor fi învăţaţi de mici să mintă, să fure şi să facă rău, justiţia îi va condamna pe nevinovaţi şi îi va achita pe criminali şi corupţi, oamenii competenţi vor fi ţinuţi deoparte, ori lăsaţi să moară de foame, iar cei cinstiţi, dacă vor mai exista, vor înnebuni de bunăvoie, şi în acest fel, România va deveni invizibilă şi va dispărea de pe hartă, la fel ca insula Roland.

Revoluția violată colectiv

În neorbitorul său roman Orbitor III. Aripa dreaptă (2007), Mircea Cărtărescu, există un capitol scris într-un stil indirect liber, în care este analizată din interior întreaga operaţiune a puciştilor sau loviluționarilor şi cauzele care se află în spatele fiecărei acţiuni revoluţionare: inventarea teroriştilor, înscenarea procesului mult-prea-grăbit al Ceauşeştilor şi ciuruirea cuplului prezidenţial, ele fiind prelucrate bineînţeles ficţional. Urmează şi mai grotesca secvenţă a bancheto-zaiafetului din interiorul C.C.-ului şi mai ales a violării Fetei-cu picioare-lungi care jucase rolul Revoluţiei împieliţate, ironizată de mai mulţi critici literari, ca fiind o satiră nereuşită artistică, sau estetico-literară şi, aş adăuga, sub nivelul marelui François Rabelais cu care a fost comparat Cărtărescu, printre alţii. Acesta a încercat să redea prin apetitul gastronomic şi sexual monstruos setea patologică de putere şi de bogăţie a noii clici, violul colectiv asupra Revoluţiei, profanarea adevăratei revolte populare şi revoluţii anticomuniste, de către nişte uzurpatori foşti comunişti şi nomenclaturişti care au vrut, chipurile, să facă pe eliberatorii poporului, pe cei care au redat democraţia şi economia de piaţă etc. Astfel, secvenţa personalizării revoluţiei şi a violului colectiv sunt previzionate de apariţia femeii giganteşti în mijlocul maselor de protestatari, în dimineaţa importantei zile de 22 decembrie 1989, care ar avea efectul psihologico-psihanalitic de a produce o uriaşă erecţie colectivă, care premerge violul colectiv, această explozie a sexualităţii reprimate de clară sorginte sigmundfreudiană putând fi desluşită pe fondul traumei emasculării, bărbaţii Bucureştilor care au fost castraţi, simbolic, prin demolarea blocului-turn, luându-şi acum revanşa ne-sergiunicolaesciană faţă de trauma suferită şi regăsindu-şi masculinitatea sau machismul. Violul Revoluţiei furate sau împieliţate de către masculii pitici care au pus mâna pe putere ar mai fi ţinut toată noaptea, într-o destrăbălare şi-un crailâc, ne spune autorul, dacă teroriştii nu ar fi dat foc Muzeului de Artă, iar dimineaţa când s-au trezit bărbaţii providenţiali ai revoluţiei române, au ajuns la concluzia cinică şi tristă, deznădăjduită, totodată, exprimată într-un limbaj suburban, că: Doamne, ce-am făcut! Am futut Revoluţia română!

Ba a fost!

Și totuși, așa cum se simte și din fotografiile utilizate în interiorul textului (copyright AGERPRES), pentru cei care au ieșit în stradă în decembrie 1989 și au strigat Jos Ceaușescu și Jos Comunismul, și care, cu mâinile goale, au înfruntat gloanțele și napalmul, pentru miile de familii rănite iremediabil de pierderea celor iubiți și inocenți, noii martiri ai acestui neam, pentru toți cei care au asistat neputincioși și cutremurați pentru totdeauna cum fiii, frații și camarazii le-au fost ciuruiți sau striviți sub șenilele blindatelor, pentru cei care au fost mutilați trupește și sufletește, frânți în înălțarea lor splendidă și eliberatoare, pentru toți aceștia A FOST REVOLUȚIE ÎN ROMÂNIA! Acesta este Adevărul pe care ar merita să-l cunoască noile generații și să-l poarte în suflet pentru totdeauna. (Notă de AC)

Când și cum va DEMISIONA Corina Crețu din PSD! Dedesubturile războiului cu Dragnea EXCLUSIV

Marile minciuni care au otrăvit Revoluţia Română. Care au fost cele mai grave manipulări

La Revoluţie, victimele au căzut şi sub rafalele zvonurilor şi dezinformărilor După fuga dictatorilor de pe 22 decembrie, Revoluţia Română avea să producă şi mai mulţi morţi, şi mai mult haos şi panică. Psihoza a fost întreţinută, în mare măsură, de o serie de dezinformări care au fost transmise inclusiv prin intermediul Televiziunii Române. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Martirii Revoluţiei Române. Urmaşa unui erou mort la Otopeni: „Nu ne g… 30 de ani de la Revoluţie. Dan Voinea, fost procuror militar: „A… 30 de ani de la întâlnirea care a schimbat Europa. Martor la discuţia … SERIAL 30 de ani de la Revoluţie. Episodul 2: Unde a fost centrul pute… SERIAL. Episodul 1: Ce mai trebuie să ştim despre Revoluţia Română? În Revoluţia din decembrie 1989 nu au ricoşat doar gloanţe, ci şi zvonuri şi dezinformări, multe provocând chiar rănirea sau moartea unor oameni care au ieşit în stradă să lupte pentru libertate. După ce Televiziunea Română a fost ocupată de revoluţionari, în următoarele zile, în instituţie s-au instalat şi alte personaje, care nu erau neapărat cu interesele la vedere: de la ofiţeri de Armată la foşti membri de partid. Din 22 până în 24 decembrie, principalul crainic al Televiziunii Române Libere a fost Teodor Brateş, fost redactor-şef adjunct la programul de Actualităţi. El era figura care informa constant poporul despre diversele pericole: de la apa otrăvită la prezenţa teroriştilor pe străzi. La 30 de ani de la Revoluţie, încă nu au fost elucidate toate zvonurile care au circulat atunci, însă sursa multora dintre ele a fost devoalată. „Teroriştii“, o prezenţă fantomatică la Revoluţie Pe 22 decembrie 1989 au apărut, la Televiziune, primele avertizări publice cu privire la prezenţa „teroriştilor“. Termenul fusese folosit şi de Nicolae Ceauşescu, cu câteva zile în urmă, într-una dintre cuvântările sale. Pentru el, „terorişti“ erau chiar revoluţionarii de la Timişoara, cei din linia întâi de sacrificiu. Un exemplu: pe 20 decembrie, la ora 19.00, ca să justifice ordinul de a trage în români, dictatorul ţinea la TVR o cuvântare în care vorbea despre cum au continuat „acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste“, formate din indivizi „care s-au pus în slujba agenturilor străine“. Mai târziu, după stingerea Revoluţiei, oamenii vorbeau de implicarea unor străini în evenimentele care au avut loc până pe 22 decembrie. Conform rechizitoriului din Dosarul Revoluţiei, „terorişti“ străini nu au existat. „Ulterior datei de 22 decembrie au fost reţinuţi străini suspecţi de săvârşirea unor acte de terorism, însă, fără excepţie, suspiciunile nu s-au adeverit, iar aceste persoane au fost eliberate“, se arată în rechizitoriu. „Psihoza teroristă“, cum avea să fie cunoscută perioada de după arestarea Ceauşeştilor, a fost întreţinută de TVR, iar efectul a fost unul devastator. După 22 decembrie s-au înregistrat de şapte ori mai multe victime – decedaţi şi mutilaţi prin împuşcare – decât înainte de această dată. Dan Voinea, procurorul militar care s-a ocupat până în 2007 de Dosarul Revoluţiei, a explicat într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“: „Diversiunea cu teroriştii, într-adevăr, s-a făcut prin televiziune“. Totuşi, spune procurorul, acolo nu s-a aflat doar Brateş, ci „s-a constiuit un întreg comandament militar“. Pentru ca o ştire să fie lansată, trebuia să fie aprobată din două surse: cineva din grupul de putere aflat în CC, respectiv cineva din TVR, cel mai probabil o persoană din Armată. Astfel, conform lui Voinea, Brateş a fost mai degrabă portavocea unor ştiri primite pe fir militar. „Existau nişte numere de telefon unde cei de la emisie trebuiau să ceară aprobare. Ca s-o dea în eter, trebuia să sune la un număr de telefon unde răspundea cineva de la CC, din grupul de putere, şi la un altul, unde răspundea cineva de la Televiziune. Nu era Brateş cel care răspundea. După ce primeau confirmare, se transmitea la televizor. Acolo era un comandament militar în adevăratul sens la cuvântului, ăia gestionau informaţiile, că tot ăia făceau şi diversiune. Brateş era un civil“. Obsesia procurorului în anchetă a fost să găsească măcar un terorist. Oricât a căutat, n-a găsit. Studioul 4 al TVR a devenit un vector al dezinformării (Foto: Getty/Guliver Images) Operaţiunea Trandafirul şi Cimitirul Săracilor Una dintre cele mai mari diversiuni din decembrie 1989 a fost „operaţiunea Trandafirul“. Manifestanţii ucişi la Timişoara în urma ciocnirilor violente dintre Armată şi populaţie de pe 17 decembrie au fost duşi la Morga Spitalului Judeţean, urmând ca în noaptea de 18 spre 19 decembrie să li şteargă urma. Intenţia comuniştilor era aceea ca lumea să afle, în zilele următoare, că acele persoane ucise au fost plătite de străinătate pentru a crea mobilizarea publică şi revoltele din Timişoara şi că, de fapt, au fugit din ţară. În acea noapte, s-a ordonat eliminarea oricăror dovezi: fotografii, documentele medicale, documente găsite asupra victimelor. Noaptea, directorul spitalului, doctorul Ovidiu Golea, a permis intrarea militarilor în morgă, iar la indicaţiile colonelului Nicolae Ghircoiaş, şeful Institutului de Criminalistică din Bucureşti, 47 de cadavre au fost încărcate într-o autoizotermă şi transportate în Capitală. În dimineaţa următoare, „coletele“, aşa cum erau denumite, au ajuns la crematoriul „Cenuşa“ din Bucureşti. Pe 20 decembrie 1989, patru pubele cu cenuşă umană au fost golite într-un canal aflat în zona Popeşti-Leordeni. Speculaţiile nu au întârziat să apară. Zvonurile că cei decedaţi au fost înhumaţi clandestin în diferite cimitire din zona Timişoarei au adus familiile în pragul disperării. Pe 22 decembrie, procuratura ajungea în posesia unei informaţii cu privire la cadavrele celor din Timişoara: din Cimitirul Săracilor ar fi fost deshumate ilegal mai multe cadavre. În procesul verbal era notat: „În interiorul cimitirului, imediat de la intrarea de afară, în partea stângă, se află un loc împrejmuit cu nişte ţăruşi înfipţi în pământ de care este legată o panglică, iar în interiorul acestui spaţiu, pe iarbă, constatăm că se află un număr de 11 cadavre umane, aşezate unul alături de altul pe cearşafuri albe. Toate aceste cadavre sunt dezbrăcate complet şi prezintă urmele unei exhumări recente, având pământ pe ele“. Aşadar, cadavrele nu prezentau urme de împuşcare, iar starea de putrefacţie în care se aflau confirma faptul că data decesului era anterioară Revoluţiei. De la Cimitirul Săracilor, minciunile au continuat să fie răspândite în ţară, însă înconjurul lumii l-a făcut ştirea şi imaginea unui prunc scos din uterul unei mame, „omorâte“ de securişti. Ziarul belgian „Der Morgen“ scria: „Una dintre cele 4.600 de victime, ucisă în masacrul din 17 decembrie, era o femeie însărcinată. A fost spintecată cu baioneta. Copilul scos din pântece a fost depus pe corpul mamei, în grămada cu cadavre“. Revoluţia televizată a produs falsuri senzaţionale. „Sibiu, Timişoara, apa trebuie fiartă. Şi Craiova! Mai multe locuri“ „Vreau să vă spun… Am mai primit informaţii în legătură cu apa. Fiţi atenţi! Elemente criminale au otrăvit, în anumite zone, apa. Să nu se bea! Fiţi atenţi la copii, să nu-i ucidem noi! Atenţie foarte mare la copilaşi! Sibiu, Timişoara, apa trebuie fiartă. Ascultaţi sfaturile medicilor“, spunea Teodor Brateş (foto) pe 22 decembrie, la TVR. Ulterior, pe fundal, se-aude o voce: „Şi Craiova“. Brateş preia prompt: „Şi Craiova! Mai multe locuri.“ (Captură Foto: TVR) Ca urmare a acestei ştiri, a doua zi, reşiţeanul Constantin Bârboră, care lucra la uzina de apă de la marginea oraşului, a mers cu câţiva colegi la pompe ca să se asigure că apa otrăvită nu avea să ajungă în oraş. „Era plecat de 29 de ore la acel punct aflat, din păcate, în apropierea comisariatului de la noi din oraş. De acolo se trăgea. Nu ştiu în cine, în civili, pentru că la noi nu au fost terorişti. A fost doar Armata. Soţul meu a murit în timp ce era cu mâinile ridicate. A fost somat să le ridice“, povestea soţia acestuia, Gabriela, în 2016, pentru ziare.com. Înainte de a fi împuşcat, Constantin Bârboră a încercat să le spună celor care trăgeau că nu era niciun terorist prin preajmă, că apa nu era otrăvită şi că rămânea acolo să apere bazinele. După ore în şir de pază, în faţa unui duşman nevăzut, Bârboră a fost împuşcat în gură. Apa ar fi fost otrăvită tot de teroriştii fără nume şi chip – sau doar cu nume, după cum povestea, în 2010, amiralul „Cico“ Dumitrescu pentru „Adevărul“ (Foto dreapta). Telefoanele sunau mereu, aşa că s-a făcut un registru în care se notau numele şi numerele de telefon. „Notam în registru şi sunam înapoi. Dacă răspundea, dădeam pe post. Făceam o minimă verificare… M-ai sunat, te-am sunat. Altă metodă de verificare nu mai era. Se scria în registru: «Domnu’ cutare, telefonul cutare – apă infestată». Se nota pe bileţel şi se trimitea jos, la studio“. Bebe Ivanovici, un baron local de la începutul anilor 2000, prezent în acele zile la TVR, i-a povestit istoricului Constantin Corneanu că a încercat să identifice telefoanele care sunau. A avut mai puţin noroc decât amiralul, căci „suna înapoi şi nu mai răspundea nimeni“. Pentru propagarea de ştiri false, „Cico“ Dumitrescu şi-a găsit scuza în tumultul acelor zile şi în teama că ar fi fost făcut KGB-ist dacă n-ar fi transmis vreo ştire care s-ar fi dovedit ulterior reală. „Turiştii“ sovietici, învăţătoarele şi tâmplarii În 2011, istoricul Larry Watts (foto dreapta: Cristina Nichitus) publica volumul „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!“ , în care lansa ideea că Revoluţia Română a fost făcută, de fapt, de către sovietici, prezenţi în număr foarte mare pe teritoriul românesc până aproape de finalul anului 1990. În 2012, presa românească a preluat rapid aceste informaţii când volumul a ajuns şi în librăriile din ţară, menţionând şi sursele pe care Watts spunea că le folosise: documente Stasi, serviciul secret al fostei Germanii de Est, care au ajuns la CIA şi pe care agenţia americană le-a desecretizat după 2000. Conform lui Watts, în România intrau, la începutul lui decembrie ’89, aproximativ 37.000 de „turişti“ sovietici care – avea să se descopere mai târziu – erau din structurile KGB. 25.000 dintre aceştia ar fi rămas în ţară până în octombrie 1990, când „au plecat la insistenţele oficialilor români pe lângă puterea de la Kremlin“. Generalul Mihai Caraman (director al Serviciului de Informaţii Externe în perioada 1990-1992) a spus ceva asemănător, doar numărul diferea: 30.000 de ofiţeri sovietici ar fi activat în România. Istoricul Constantin Corneanu spune că o astfel de informaţie e trasă de păr: „Generalul a găsit basarabeni care vindeau diverse în stânga şi-n dreapta, s-a interesat de subiect şi a tras conluzia că erau 30.000 de cetăţeni sovietici atunci în România, toţi din forţele speciale. Se induce ideea că au participat şi la evenimentele din 1991, de pildă, la căderea guvernului Roman. Or, tot efectivul trupelor speciale Speţnaz are 30.000 de oameni, pe documentele istoriografiei occidentale. Ca să tragi concluzia că toate trupele speciale ale URSS s-au mutat la Bucureşti este mai mult decât aberant“. „Ruşii ăia erau de fapt moldovenii noştri. A fost prima dată când Gorbaciov le-a permis să plece peste Prut“, a explicat procurorul Dan Voinea, care îşi aminteşte că, pe când investiga acest dosar, a primit prin intermediul unui preot o plângere: o femeie cerea să se facă cercetări cu privire la moartea soţului ei. Vorbea de un episod petrecut când cuplul se întorcea, într-un grup, din Iugoslavia. Înainte de zona Craiova-Filiaşi era organizat un dispozitiv militar, iar acolo, generalul Roşu a ordonat să se tragă, că sunt terorişti. „N-a vrut să mai recunoască. «Nu, dom’le, am zis că sunt turişti, el a înţeles că sunt terorişti». Au tras, bineînţeles, iar oamenilor le-au luat foc maşinile“. La scurt timp, presa craioveană, iar apoi cea centrală, preluând informaţiile de la Armata a IV-a, au anunţat că femeia rănită era general de securitate, iar soţul decedat, agent KGB. „Când a venit, ce să vezi, femeia asta rănită era de fapt învăţătoare, iar bărbatul ei, tâmplar“. Cine l-a „sinucis“ pe Vasile Milea Una dintre minciunile Revoluţiei a fost vestea că Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, s-a sinucis. Însuşi Ceauşescu le-a dat românilor această veste, numindu-l pe Milea trădător. Când procurorul Voinea s-a apucat să cerceteze, a început acest caz cu foaia de observaţie clinică de la Spitalul Elias, unde Vasile Milea fusese adus la 10 dimineaţa. Milea a ajuns viu la spital, decesul fiind înregistrat la 15.40. „Când am stat de vorbă cu cei care au făcut foaia de observaţie clinică, o doctoriţă ne-a spus că nu li s-a permis să-l bage în sala de operaţie ca să-i oprească hemoragia. Sunase un general care a zis să nu fie operat până nu dă el ordinul. Doctoriţa credea că era generalul Stănculescu“. Pentru că Ceauşescu spusese că „trădătorul s-a sinucis“, lucrurile trebuiau să stea aşa. În jurul orei 10.00, Milea îi telefona soţiei la Predeal. În timp ce vorbeau, pe fir s-a auzit o împuşcătură. Nicoleta Milea s-a trezit că pe fir a intervenit altcineva care i-a spus: „Aici se trage, tovarăşă“. Doar că la 10 dimineaţa încă nu se trăgea, după cum a explicat procurorul Voinea. Ulterior, la autopsie, nu au fost găsiţi factori suplimentari ai împuşcării. Dacă s-ar fi sinucis, Milea trebuia să aibă pe haine sau pe corp astfel de factori: arsuri cauzate de gazele fierbinţi care ies de pe ţeava armei, chiar un inel de arsură sau pulberi de la muniţie. Milea a fost împuşcat de la distanţă. În anchetă, Voinea a aflat că Milea nici măcar nu murise în propriul birou, ci în cel al şefului Gărzilor Patriotice, colonelul Pârcălăbescu. Acesta din urmă le-a spus celor din birourile apropiate să iasă şi să aştepte pe hol. Cât au aşteptat, s-a auzit împuşcătura, iar după, Pârcălăbescu a plecat să discute cu Elena Ceauşescu. Mai mult, pistolul cu care s-a tras nici măcar nu îi aparţinea ministrului, ci unui subordonat de-al colonelului Pârcălăbescu. Înainte de a fi împuşcat, Milea a fost retrogradat, fiindu-i luaţi epoleţii. Eveniment în desfăşurare rapidă, la nivel global Rapiditatea cu care se desfăşurau evenimentele e unul dintre motivele pentru care s-au perindat tot soiul de informaţii greşite. Pe lângă TVR, Radiodifuziune şi psihoza generală a populaţiei speriate, o parte din acest angrenaj al diseminării zvonurilor alarmiste i-a revenit presei străine. Presa occidentală prelua informaţii de la „martori oculari“, multe ajungând la Radio Europa Liberă şi întorcându-se pe această cale înapoi în ţară. Aşa se face că în fosta RDG apăreau cifre inimaginabile: agenţia Allgemeiner Deutscher Nachrichtendienst scria că „forţele de Securitate au omorât între 3.000 şi 4.000 de demonstranţi în oraşul Timişoara şi au continuat să înăbuşe alte demonstraţii de protest în peste zece oraşe“. Astfel de cifre au umplut paginile presei din fostul bloc comunist, dar şi din Vest. La TVR, în schimb, se vehiculau cifre exorbitante: 60.000 de morţi – iar ştirea a fost preluată imediat de presa străină, inclusiv de BBC. Constantin Corneanu, istoric: „MApN este depozitarul multor secrete ale Revoluţiei Române“ Constantin Corneanu (41 de ani), istoric şi specialist în geopolitică, directorul Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, vorbeşte despre sursa zvonurilor care au dus la creşterea victimelor Revoluţiei, indicând elementele care arată o posibilă implicare a unor structuri militare precum Reţeaua Internă 276, o reţea de rezistenţă secretă a PCR. Lucruri precum „psihoza teroristă“ au venit ca urmare a unei manipulări în lanţ, Televiziunea Română şi grupul de revoluţionari care au luat-o cu asalt, căzând pradă acesteia, în contextul în care spre deosebire de Securitate şi Miliţie, Armata se bucura de încrederea cetăţenilor. (Foto dreapta: Eduard Enea) „Weekend Adevărul“: La Revoluţie au circulat tot soiul de zvonuri, de la atacuri ale teroriştilor la apa otrăvită. Cine le-a generat? Constantin Corneanu: Subiectul teroriştilor din decembrie 1989 e foarte delicat şi a rămas un mister nerezolvat de Procuratura Militară după 1990. Televiziunea Română a jucat un rol foarte important în difuzarea acestor informaţii, iar toţi cei care au trăit evenimentele, benzile video care au rămas şi se găsesc acum pe YouTube, precum şi cărţile şi stenogramele care au apărut după transmisia TVR din ’89 relevă că am putea spune că Televiziunea a fost principalul canal de dezinformare. În sediul Televiziunii, la etajul 11, a existat un nucleu de oameni, printre care şi ofiţeri de la Ministerul Apărării Naţionale (MApN). Rămâne de văzut câţi ofiţeri se aflau acolo, dacă erau activi sau în rezervă. Toţi cei care au lucrat în acea grupă de la etajul 11 au povestit că primeau pe telefoane informaţii de la MApN, pe care le transcriau pe hârtie, pentru ca apoi să le ducă jos, în studio, unde Teodor Brateş şi alţi colegi de-ai lui citeau respectivele comunicate. Una este să dai o informaţie de tipul: „Apa este otrăvită“ şi alta este ce făceau unii prezentatori de atunci, precum Victor Ionescu, care exagerau în sensul că mai puneau şi de la ei: „Ieşiţi cu tancurile, dărâmaţi nu-ştiu-ce, nu-i ascultaţi pe ofiţeri, veniţi, apăraţi!“. Deci MApN le dicta lui Brateş şi Ionescu? Cert este că cea mai mare parte a informaţiilor au venit pe această filieră. La etajul 11 al TVR se afla un grup de civili, printre care şi Silviu Brucan care avea o experienţă în ceea ce înseamnă jurnalism şi coordonare a ştirilor, precum şi Constantin Bebe Ivanovici, fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Ilfov. Există şi o carte bazată pe raportul Procuraturii Militare din 1994, care relevă că ceea ce spunea amiralul Emil „Cico“ Dumitrescu vizavi de anumite regimente din Buzău, Râmnicu Sărat etc. care trebuiau să vină în Bucureşti erau de fapt ordine care, cu aproape o oră mai devreme, înainte de a le citi el la televizor, fuseseră date pe linie militară de către Direcţia de Operaţii a Marelui Stat Major acelor unităţi. În jurnalul de luptă al Direcţiei de Operaţii se consemnează că în jur de ora 20.00 s-au dat aceste ordine. Teodor Brateş mi-a povestit că s-a trezit cu „Cico“ Dumitrescu, care avea o hârtie de pe care trebuia să citească aceste ordine. Brateş a zis: „Dom’le, nu sunt militar, n-am prestanţa necesară, citeşte dumneata, că eşti în uniformă!“. Atunci el şi-a pus hârtia în buzunar şi a făcut apelul respectiv. În condiţiile acestea, dacă „Cico“ Dumitrescu a reiterat nişte ordine care deja plecaseră pe firul militar, înseamnă că avem o problemă legată de ideea că s-a întâmplat ceva ciudat. Cineva a vrut să introducă confuzie şi a reiterat ordinul prin intermediul Televiziunii ceea ce, din punctul de vedere al conducerii unei operaţiuni militare, nu se face. Putem să ne întrebăm dacă nu cumva cineva a gândit un asemenea de gest astfel încât să creeze şi mai multă panică? De aici a pornit acuzaţia că cei care au vorbit la TVR, având interese personale sau de grup, au generat naşterea legendei cu teroriştii. Armata are de dat explicaţii Nu s-a prins nimeni ca ar putea fi o diversiune? Să încerce să o oprească? Nu! Trebuie menţionat, totuşi, că în Televiziune exista un buton prin care se putea bloca transmisia. Sunt mărturii care spun că, în timpul balamucului de-acolo, unii angajaţi au încercat să ajungă la el, să-l apese. Putem spune că psihoza teroristă a fost întreţinută de Armată? Dacă ne luăm după documentele oficiale ale MApN înaintate Parchetului Militar în 2018, rezultă că au existat structuri specializate care planificau scenarii de verificare a capacităţii de luptă a unităţilor militare, scenarii în care apărea şi sintagma „terorişti“. Găsim acest lucru în documente de planificare a unor simulări militare impuse, precum Forţelor Navale, din vara anului 1989. Vrem, nu vrem, toate firele duc spre o singură clădire, cea a MApN, care este depozitarul multor secrete ale Revoluţiei Române. Putem spune că Televiziunea şi Armata sunt la fel de vinovate pentru zvonuri şi panică? Referitor la zvonuri, părerea mea e că Televiziunea Română se face vinovată, în ghilimele, ea fiind la rândul ei manipulată dintr-un centru de putere. Principalul centru de putere în acele momente – cam ăsta e adevărul istoric – a fost MApN. Mai mult, din rechizitoriul Parchetului Militar din 2018 rezultă clar că acest minister, cel puţin la Piaţa Orizont, acolo unde era sediul central, începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, şi-a triplat legăturile telefonice şi a controlat fluxul de informaţii. Centraliştii de la Poşta din Drumul Taberei, au fost chemaţi să creeze sisteme de legătură telefonică, astfel încât s-a ajuns în postura în care se putea vorbi de pe telefonul din birou direct cu tancul din faţa Ministerului. Armata ar trebui să ne explice cum s-a ajuns în situaţia ca de la MApN să vină fel de fel de informaţii în Televiziunea Română. Ce fel de documente mai avem privind originea minciunilor de la Revoluţie? Ar fi raportul SRI privind evenimentele din decembrie ’89, dar care a fost constituit pe bază de amintiri ale ofiţerilor de securitate. Nimeni n-a făcut documente în acele zile, iar ceea ce era în birourile ofiţerilor înainte de 22 decembrie în mare parte a fost distrus, nu a fost arhivat. Ca atare, acest raport are o mare doză de subiectivism. Un exemplu: în raport se vorbea de un anumit colonel Mircea Dumitru din MApN care era şeful Biroului Special, în fapt un birou de legătură cu Tratatul de la Varşovia, în sensul că numai el şi subordonaţii lui aveau dreptul şi obligaţia legală să vorbească în limba rusă pe telefon la Moscova. În raportul SRI apare că acest colonel a fost pe 22 decembrie 1989, la o anumită oră, într-un anumit loc, ceea ce se pare că nu era adevărat, motiv pentru care el a şi protestat public. În orice caz, în raportul SRI se arată că multe informaţii de la TVR au venit din cabinetul ministrului Apărării Naţionale, generalul V. A. Stănculescu, unde se afla şi şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei, viceamiralul Ştefan Dinu. Din birou ieşeau doi ofiţeri care comunicau informaţii celor din anticameră, cei din anticameră le comunicau mai departe şi, pe lanţul de comandă militară, se tot învârtea informaţia care ajungea la Televiziune. Un plan care a stat în spatele „fenomenului terorist“, o ipoteză plauzibilă Avea termenul „terorist“ vreun potenţial corespondent în realitate, pe teren? Reţeaua de rezistenţă secretă a PCR, cunoscută şi ca Reţeaua internă 276, care a fost formată, în opinia mea, din cadre active şi de rezervă ale Armatei, ale Miliţiei şi Securităţii, plus activişti de partid aflaţi la pensie sau în activitate. Această reţea, numită şi Reţeaua R, era pregătită să ducă o luptă de partizani în spatele unei forţe de ocupaţie, care în concepţia noastră strategică nu putea să fie decât cea sovietică. În declaraţia de la Parchetul Militar de anul trecut, fostul adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii a Armatei, colonelul Paul Şarpe, general în rezervă acum, a recunoscut că Reţeaua R a existat. Indicativul 276 denotă o specialitate care nu exista în nomenclatorul de specialităţi al MApN, era ca un fel de bec roşu că este ceva secret. Paul Şarpe a declarat că această reţea nu a acţionat, dar eu pun totuşi un semn de întrebare asupra acestei declaraţii, deoarece nu pot să înţeleg de unde a găsit Parchetul un membru al reţelei care s-a autodenunţat. (Foto: AFP) Este posibil, totuşi, ca această reţea să fi acţionat? Există elemente care duc la concluzia că membri ai acestei reţele au nesocotit ordinele şi au acţionat. E un caz la Alba Iulia, unde fostul şef de cabinet al prim-secretarului Ion Savu a plecat din fosta Judeţeană de partid pe 23 decembrie şi a fost arestat seara, pentru că era la volanul unei maşini fără lumini care se învârtea pe platoul de la Cetate, din faţa catedralei. A fost interogat de un grup de revoluţionari, iar acesta a recunoscut că făcea parte din această reţea. Ulterior, au venit nişte ofiţeri MApN care l-au interogat, moment în care a declarat că are arme acasă. Nişte revoluţionari înarmaţi au mers cu el să vadă armele. N-au găsit nimic şi s-au mirat că cineva ar minţi în legătură cu aşa ceva. Când au ieşit din casă, omul era cu mâinile legate. L-a împins pe un revoluţionar şi a strigat: „Pentru reinstaurarea socialismului, trageţi!“. Şi asupra acestui grup de oameni s-a deschis focul dintr-o clădire din apropiere. Mai sunt cazuri în Bucureşti cu ofiţeri de securitate – cum ar fi Grigore Zăgărin, care avea să ajungă ulterior şeful contraspionajului la SRI – care au fost arestaţi pe 23-24 decembrie, având asupra lor mai multe legitimaţii, paşapoarte, arme albe, arme de foc. Generalul Constantin Degeratu a povestit că pe 24 decembrie, la Cluj, încercând să intre cu superiorii lui în sediul de partid, cineva din mulţime i-a strecurat un bileţel: „Suntem organizaţi din doi în doi. Dacă nu îl împuşcaţi pe Ceauşescu, nu ne putem opri“. Iată că se ridică semne de întrebare care arată că fenomenul terorist din decembrie ’89, dincolo de zvonuri, de manipularea opiniei publice, a făcut parte dintr-un plan care a funcţionat pe ici pe colo. Războiul psihologic din decembrie ’89 Dacă „teroriştii“ inventaţi trebuiau să acopere morţii Revoluţiei, atunci „apa otrăvită“ ce rol avea? Informaţiile veneau de la MApN şi erau parte dintr-un plan care putea să fie realizat doar de nişte oameni specializaţi în aşa ceva. Mă îndoiesc că erau nişte nebuni care spuneau că e apa otrăvită. Armata a avut structuri specializate pentru ceea ce se cheamă acum războiul psihologic – PSYOP (n. r. – Psychological operations). Propagandă, manipulare, psihologie, toate lucrurile care sunt codificate astăzi ca fiind PSYOP s-au aflat şi înainte de 1989 în preocupările şi obligaţiile unor structuri specializate ale Armatei, dar la o dimensiune mai redusă. Haos au creat şi rachetele lansate de Armată spre aparate de zbor care nu existau. Războiul electronic care s-a executat asupra Armatei, arată rechizitoriul Parchetului Militar, putea fi făcut numai din interiorul Armatei. Legat de atacurile aeriene inexistente, confuzia a pornit cu ajutorul sistemului automatizat Almaz-2-Vozduh, care permitea generarea de multiple ţinte aeriene false, această posibilitate având drept scop de bază pregătirea militarilor angrenaţi în apărarea antiaeriană a teritoriului ţării. Cei care au refuzat să rămână la frecvenţa de pace şi au trecut pe frecvenţa de război, n-au avut pe ecran niciun atac aerian. În rest, cei care au rămas pe frecvenţa de pace s-au trezit atacaţi de tot felul de ţinte, şi aşa s-a ajuns la prăpăd. Deci erau, de fapt, „setări“ de antrenament. Da, cei care au participat la aceste evenimente au declarat anul trecut la Parchetul Militar că aceste lucruri se puteau realiza pe timp de pace în cadrul antrenamentelor specifice unităţilor de apărare antiaeriană şi de radiolocaţie. Ceva şocant: Armata a tras în popor Unul dintre motivele pentru care zvonurile a prins atât de repede a fost încrederea oamenilor în Armată? Absolut, atunci Armata însemna „noi toţi“. Toţi făceam armata. Şi azi Armata este ţara, ţara îmbrăcată în uniformă. Securitatea era de temut. Cei care trăiseră teroarea din anii ’50 ştiau ce e Securitatea, ce înseamnă să vezi maşina neagră la 2 dimineaţa. Miliţia te lua de pe stradă, îţi dădea şi două palme, te ducea la post şi putea să-şi permită să facă orice cu tine. Nimeni nu se gândea că Armata ar fi împotriva poporului. De aceea, la Timişoara stupoarea a fost atât de mare când s-a văzut că Armata trage. Era ceva şocant: „Armata noastră trage în noi“. Miliţia şi Securitatea erau percepute ca fiind instrumentele de forţă ale Partidului. Ceauşescu se referea la revoluţionari ca fiind „terorişti“, dar Brucan, Brateş şi Iliescu foloseau termenul în alt sens. Exista în mentalul colectiv acest termen? Da, Ceauşescu se refera la revoluţionari. Indivizi care atacau pe timp de pace, oameni care împuşcă alţi oameni pe stradă, care pun bombe, erau lucruri pe care noi le văzuserăm în Occident, la televizor. A fost o nebunie în toată Europa de Vest în anii ’70-’80. Deci cred că exista cuvântul „terorist“ în mentalul colectiv prin informaţiile care veneau şi la noi, prin emisiunile de la radio şi televiziune. Numai că pentru Ceauşescu, „terorişti“ avea un anumit sens, în planurile Armatei însemna ceva, pentru televiziunea publică însemna altceva. Auziserăm toţi de terorişti, dar fiecare îi dădea o altă dimensiune. În Televiziune s-a indus atunci ideea că teroriştii puteau să fie numai de la Securitate, pentru că ofiţerii acestei instituţii nu se supuneau voinţei poporului. Ce rol a avut grupul lui Iliescu în propagarea acestei manipulări cu teroriştii? Grupul lui Iliescu era format din persoane care nu se cunoşteau, nu conspiraseră, nu băuseră cafele înainte de 22 decembrie 1989 ca să poată să plănuiască o lovitură de stat. Chiar n-au avut niciun plan. Le-a fost teamă de Securitate, de Armată şi de aceste structuri de putere pe care n-aveai cum să le cunoşti. Părerea mea e că noua conducere politică a statului român a fost şi ea manipulată. E greu de stabilit o legătură cauzală, cu argumente juridice concrete. Cine garanta atunci că aceste puteri care îi fuseseră loiale lui Ceauşescu, care arestaseră şi maltrataseră oameni, nu-i vor împuşca şi pe ei? Şi-atunci a fost acea discuţie dură între Ion Iliescu şi generalul Ştefan Guşă, în care generalul a cerut ca lumea să se întoarcă în casă, iar Ion Iliescu n-a vrut. Până la urmă, mulţimea aflată în stradă era o garanţie că Armata nu avea să preia puterea şi să dea o lovitură de stat, n-avea să-i aresteze pe liderii CFSN (n. r. – Consiliul Frontului Salvării Naţionale), ducând lucrurile într-o altă direcţie. Articolul 1 din declaraţia CFSN – anularea rolului conducător al PCR în societate – şi articolul 2, privind alegerile libere, sunt elemente clare care arată că a fost Revoluţie. Deci Revoluţie, nu lovitură de stat. Nu putem spune că n-a fost Revoluţie. Mulţi spun că s-a vorbit în summitul de la Malta despre o lovitură de stat în România, cu sprijinul URSS. În primul rând, ideea acelui summit a avut-o SUA, nu URSS. Am vorbit cu traducătorul lui Ilie Ceauşescu, care a fost cu el la Moscova în iunie ’89, înainte de a câştiga Solidaritatea alegerile la Varşovia. S-au văzut cu Viktor Cebrikov, fost preşedinte al KGB până în 1988, în 1989 fiind însărcinat cu problemele Armatei, Justiţiei şi KGB. Cebrikov era omologul lui Ion Coman (n. r. – secretar al CC al PCR şi responsabil pentru probleme militare şi de justiţie). La întrebarea foarte clară: ce se va întâmpla dacă Solidaritatea câştigă, URSS intervine sau nu în Polonia, Cebrikov a zis că URSS nu intervine în treburile interne ale unei alte ţări, adăugând: „Dumneavoastră, românii, ar trebui să fiţi foarte fericiţi, pentru că de 25 de ani susţineţi această idee!”. Păi, şi n-au deloc dreptate cei care susţin ideea loviturii de stat? Ideea de lovitură de stat e folosită ca să anuleze dreptul lui Ion Iliescu de a conduce ţara şi de a crea această structură de putere numită CFSN. Nu totul a fost o conspiraţie în stilul clasic al conspiraţiei. Declaraţia CFSN a fost scrisă de Dumitru Mazilu. Sigur, s-au făcut nişte modificări despre care a vorbit şi Silviu Brucan, însă erau din perspectivă strategică, respectiv se menţiona 5 faptul că România nu părăseşte Tratatul de la Varşovia. Atunci, nu se ştia dacă Tratatul rămâne sau nu în vigoare.

Cum funcționează propaganda Rusiei și Chinei împotriva Occidentului în vremea coronavirusului

Andrei Luca Popescu

Un val de teorii ale conspirației și dezinformare a fost propagat de Rusia și China, pentru a destabiliza Occidentul, spun experții.

Spațiul virtual abundă de dezinformări și teorii ale conspirației despre noul coronavirus. Scenariile cu cea mai mare priză la public sunt de obicei lansate din Rusia și China, arată specialiștii în dezinformare, pentru a crea haos și a destabiliza democrațiile occidentale.

Dacă ar exista o poveste care să însumeze cele mai răspândite dezinformări despre pandemia de Covid-19, lansate din Rusia și China, atunci aceasta ar suna astfel: coronavirusul ar fi o armă biologică creată de mâna omului, inventată de Vest (SUA, NATO, elitele mondiale, etc), care are ca scop introducerea tiraniei mondiale sau a „hegemoniei SUA”, iar pandemia ar fi falsă.

Aici, arată experții East Stratcom Task Force, o unitate a Serviciului de Acțiune Externă al Uniunii Europene, care combate dezinformarea propagată de Rusia, logica conspirațiilor se rupe: deși toată criza ar fi o farsă, ea ar urma să aibă efecte devastatoare asupra unor simboluri ale autorității occidentale – NATO, UE, Schengen se vor prăbuși.

Teoriile conspirației cel mai des folosite, cu variații pe aceeași temă, sunt că virusul ar fi o armă biologică a Occidentului și că pandemia de Covid-19 este falsă, arată o analiză a EuVsDisinfo, site-ul unității anti-dezinformare a UE.

5 lucruri despre miturile coronavirusului

Prima dezinformare despre coronavirus a apărut în urmă cu mai mult de două luni, la scurt timp după relatările presei din China, despre focarul din Wuhan. Își are originea în canale de comunicare oficiale ale Rusiei și este vorba despre teoria că virusul ar fi produs de oameni, ca armă biologică.

Experții de la compania cehească Semantic Visions, care se ocupă cu analiza de date, arată într-un raport că au identificat prima sursă a acestei teorii a conspirației: pe 20 ianuarie, site-ul televiziunii de stat Zvezda, controlată de Ministerul Apărării din Rusia, care a publicat un articol în care „acuză SUA că a produs Covid-19 ca armă biologică”.

Experții unității anti-dezinformare a UE consideră că prima sursă a acestei teorii a apărut două zile mai târziu, pe 22 ianuarie, pe Sputnik, trustul de presă finanțat de Kremlin, unde se sugerează că virusul ar proveni dintr-un laborator biologic al NATO sau al SUA. Un program de radio al Sputnik Belarus citează un „expert” rus de la Academia de Științe Sociale din Beijing, care susține că nu ar fi o coincidență că acest virus a apărut în preajma Forumului Economic de la Davos și că de fapt totul ar fi o conspirație care ar avea scopuri economice și politice.

Experții de la Semantic Visions au observat că, la scurt timp după ce canalele rusești de dezinformare au lansat aceste teorii, în ianuarie, dezinformarea a fost preluată în SUA, dar în sens invers: un laborator din China, nu din SUA, ar fi autorul virusului. Este pomenită o singură publicație, Washington Times, calificată de experții citați ca promotor al narativelor dreptei conservatoare extreme americane (alt-right) și care este cunoscută că promovează uneori teorii ale conspirației, care a scris că „virusul a fost scăpat în mod accidental dintr-un laborator de arme bilogice top-secret al guvernului din China, de la Wuhan”.

La rândul lor, canalele de propagandă din China au preluat teoria conspirației lansată pe canalele din Rusia și au întors-o în favoarea statului chinez: virusul ar fi fost creat de guvernul SUA, ca armă biologică împotriva Chinei.

„Povestea a devenit un instrument important, folosit pentru a distrage atenția publicului de la acuzațiile privind proasta gestionare a crizei inițiale de către guvernul chinez. Faptul că propaganda chineză a amplificat narativul creat de ecosistemele de dezinformare rusești indică cel puțin o convergență a intereselor Rusiei și Chinei în sistemul de informații”, scriu experții de la Semantic Visions, în raportul lor.

Rusia caută să îi facă pe oameni confuzi, să le submineze încrederea în guvernele lor și astfel să impună haosul asupra democrațiilor occidentale.

Raport Semantic Visions

Canalele de dezinformare rusești nu doar că au lansat propriile teorii ale conspirației, pe tema coronavirusului, dar le-au și amplificat pe cele care au provenit din alte părți, mai arată raportul Semantic Visions. „O asemenea abordare duală de răspândire a dezinformării corespunde cu strategia Rusiei de a purta războiul informațional. Prin crearea unui cocktail Molotov de dezinformare, prin amestecarea mai multor mesaje contradictorii, Rusia caută să îi facă pe oameni confuzi, să le submineze încrederea în guvernele lor și astfel să impună haosul asupra democrațiilor occidentale”, consideră experții de la Semantic Visions.

Pornind de la această teorie a conspirației inițială, arată experții de la EUvsDisinfo, s-au propagat variații pe aceeași temă:

Coronavirusul a fost construit de SUA, în laborator, încă din 2015, scrie portalul rusesc Medialeaks.
este o creație a unor laboratoare finanțate de Pentagon, scrie site-ul ziarului Iravunk, din Armenia.
este o creație a „elitelor care conduc”, ca alternativă la un război mondial care să le creeze avantaje, se scrie pe portalul rusesc Fondsk.

5 lucruri despre „ignoranța” românilor

Îndreptarul conspirațiilor despre coronavirus

O altă direcție majoră a dezinformărilor legate de coronavirus și propagate de canale de dezinformare ale Rusiei este aceea că virusul nu ar fi periculos și că pandemia ar fi de fapt o farsă. Experții de la EUvsDisinfo au mai multe exemple:

pandemia este un exemplu de „experiment global de spălare pe creier” (portalul de limbă engleză Strategic Culture).
coronavirusul este fals, nu este un virus mortal, totul fiind de fapt o mișcare politică de a distruge economia și de a instala hegemonia de stat a SUA (teorii avansate de portalul rusesc News Front).

Deși totul ar fi o farsă cu scop politic pusă la cale de actori statali, conform teoriilor conspirației, alte dezinformări venite tot pe canale ale Rusiei promovează efectele apocaliptice ale pandemiei asupra civilizației occidentale și instituțiilor sale, arată EUvsDisinfo:

zona Schengen ar fi în colaps, nu mai există mișcare liberă peste granițe, deci este „colapsul ideii europene și tranziția la o cultură și valori diferite” (idee promovată pe televiziunea Rossia 24).
NATO și UE se vor dizolva, pentru că noul coronavirus ar fi ceea ce a fost Cernobîl pentru Uniunea Sovietică (portaluri rusești precum Rubaltic sau Riafan).
măsurile mai laxe luate de Suedia împotriva coronavirusului ar fi o dovadă că „virusul este fals” sau „safe”, lucru care este contrazis chiar de restricțiile luate de Suedia în contextul pandemiei (portalul rusesc Pandemya).

EUvsDisinfo a creat și un îndreptar al dezinformărilor promovate de Rusia și detectate în spațiul virtual, despre coronavirus, după data apariției (traducere se află mai jos):

Graficul pe zile al dezinformărilor despre coronavirus, lansate de canale rusești

22 ianuarie: „un nou coronavirus chinezesc a fost elaborat în laboratoarele NATO”:
23 ianuarie: „noul coronavirus este o armă biologică americană”.
24 ianuarie: „coronavirusul a fost prezis de Nostradamus”.
26 ianuarie: „au murit 112.000 oameni în China, de la coronavirus”.
27 ianuarie: „coronavirusul este o înscenare americană”.
28 ianuarie: „coronavirusul este o unealtă occidentală pentru a ataca economia chineză” și „coronavirusul a fost furat din Canada de spioni chinezi”.
29 ianuarie: „coronavirusul este parte a unui război al SUA împotriva Rusiei și Chinei”.
30 ianuarie: „coronavirusul este făcut de om și modelat pentru ADN-ul chinezilor” și „Baba Vanga a prezis coronavirusul”.
31 ianuarie: „apariția coronavirusului nu este accidentală și are scopuri economice”.
1 februarie: „coronavirusul este o provocare a SUA împotriva Chinei”.
3 februarie: „coronavirusul provine dintr-un laborator din Wuhan, sponsorizat de Soros” și „Bill Gates sponsorizează coronavirusul”.
6 februarie: „media răspândește panică despre coronavirus pentru a distrage atenția de la Brexit”.
9 februarie: „coronavirusul este o unealtă pentru a slăbi economia Chinei”.
10 februarie: „coronavirusul a fost creat de același laborator britanic care a otrăvit și familia Skripal”.
18 februarie: „opoziția din Belarus planifică să infecteze cu coronavirus milioane de oameni, pentru a devia alegerile prezidențiale”.
23 februarie: „Rusia este acuzată în mod fals că duce o campanie de dezinformare despre coronavirus”.
27 februarie: „Trump a da ordin către 250 de soldați americani să răspândească coronavirus, cu două luni înainte de erupția din Wuhan” și „filmul Contagion este dovada perfectă că noul coronavirus este american”.
28 februarie: „NATO răspândește coronavirusul în UE”.
2 martie: „Turcia ascunde adevărul despre coronavirus”.
3 martie: „Amsterdam folosește coronavirus pentru a comite fraude împotriva Rusiei, în procesul privind doborârea zborului MH17”.
4 martie: „epidemia de coronavirus este o minciună”.
5 martie: „coronavirusul este un război biologic împotriva Chinei și Iranului”.
10 martie: „liberalismul a facilitat răspândirea coronavirusului”.
13 martie: „nu există nicio dovadă a pandemiei de coronavirus”.
15 martie: coronavirusul ar fi putut fi lansat din Letonia” și „coronavirusl a ajuns pe Pământ din spațiu”.
16 martie: „Covid-19 este o armă biologică menită să facă infertilă populația planetei”.
20 martie: „coronavirusul va provoca disoluția NATO și a UE”.
21 martie: „Covid-19 este fals, este o mișcare politică pentru a instaura hegemonia”

Nicuşor Dan: Din caracatiţa de la Primărie cred că au plecat până acum trei sau patru oameni, erau vreo 50/ Cu totul, am adus în Primărie 15 persoane

Primarul general al Capitalei, Nicuşor Dan, afirmă că din „caracatiţa” despre care susţinea că exista la Primăria Bucureşti au plecat, până în prezent, „trei sau patru oameni”, unii prin demisie. În schimb, el spune că a adus în instituţie 15 persoane în total, transmite News.ro.

Întrebat, marţi seară, la B1 Tv, despre „caracatiţa” de la Primăria Capitalei, despre care vorbea în campania electorală, Nicuşor Dan a spus: „Din caracatiţa aia cred că au plecat până acum trei sau patru oameni, erau vreo 50”.

„Unii au plecat prin demisie, pe alţii i-am mutat eu pe alte poziţii şi au plecat dup-aia”, a explicat Nicuşor Dan.

Întrebat dacă reorganizează aparatul Primăriei, Dan a afirmat că „parte din corupţie vine prin companiile municipale”.

„Am spus că le desfiinţăm, o să ne ţinem de cuvânt, e o promisiune şi a mea şi a majorităţii Consiliului General”, a adăugat el.

Potrivit primarului general, mulţi dintre oamenii „din caracatiţă” cumulează poziţii în aceste companii municipale.

„Legal, eu am dreptul să am 13 consilieri şi doi dintre aceşti consilieri i-am delegat la Administraţia Clădirilor cu Risc Seismic şi pe locul lor o să mai am alţi doi. Deci, cu totul, am adus în Primărie 15 persoane. Şi imediat la începutul lui ianuarie o să începem concursurile pe diferite poziţii”, a precizat Dan.

Nicuşor Dan a avut ca element de campanie prezentarea „caracatiţei” create la Primăria Municipiului Bucureşti în perioada în care primar general a fost Gabriela Firea.

La rândul ei, Firea i-a transmis în mai multe rânduri lui Dan că singura caracatiţă pe care o va găsi va fi în farfurie, pentru la Primăria Capitalei nu a existat niciodată aşa ceva.

De asemenea, Nicuşor Dan a mai afirmat că a găsit la Primărie datorii curente de 3 miliarde de lei, ceea ce reprezintă trei sferturi din bugetul instituţiei pe un an.

„Am găsit datorii curente, curente, adică care trebuie plătite acum, de 3 miliarde de lei, asta înseamnă trei sferturi din bugetul pe un an. (…) Am pierdut foarte mult timp cu asta. Am avut îngăduinţa Ministerului de Finanţe, care ne-a compensat pe termie, ne-a compensat 300 de milioane, deci am redus datoria cu 10%, am avut îngăduinţa marii majorităţi a creditorilor, care ne-au eşalonat plăţile, sunt unii care n-au făcut lucrul ăsta. Conturile noastre sunt încă blocate pentru investiţii”, a declarat Nicuşor Dan, marţi seară, la B1 Tv.

sursa: News.ro

Pericolul de a ne imbata cu apa aghezmuita…Cum văd liceenii comunismul. Trei eseuri despre „înainte era mai bine”

Peste 250 de liceeni din aproape toate județele au participat la concursul de eseuri „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, organizat de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (IICCMER) și de Fundația Konrad Adenauer în perioada 23 aprilie – 3 iunie 2018.

Concursul s-a adresat exclusiv elevilor de clasele IX-XII, o generație care nu a trăit deloc în comunism și care a aflat despre viața de atunci mai ales din familie și de la școală.

Concurenților li s-a cerut să scrie o povestire, un eseu sau un dialog imaginar cu o persoană care fie nu știe mai nimic despre comunism, fie are o viziune nostalgică asupra acelei perioade.

Prin bunăvoința IICCMER, vă prezentăm trei dintre cele mai bune texte din concurs.

Dincolo de stilul adolescentin sau de eventualele naivități, considerăm că aceste texte sunt utile pentru o dezbatere care nu s-a purtat cu adevărat în spațiul public din România. (Redacția)

Coadă la tacâmuri de pui

de Letiția Apan

Cămașa lui în carouri și pantalonii palizi de la atâta stat la soare urmau să abia de suferit. Legănatul trenului nu avea să-i ierte păhărelul cu cafea ieftină care la prima frână se răsturnase și se hotărâse să îi păteze hainele.

M-am uitat la el lung. Se vedea clar că încerca să se abțină. Cu un oftat de resemnare, bătrânul a început să se certe:

− Cafea mi-a trebuit. Și așa m-am apucat eu să beau doar de cațiva ani, ca deh… înainte era scumpă. Mai bine să nu fi fost deloc. Mai bine… așa ca pe vremea lu’ nea Nicu. Vai, cafea mi-a trebuit…

Cu ultimele lui cuvinte întipărite în minte, i-am oferit un șervețel.

− Mai bine era când n-a fost, nu?, l-am întrebat zâmbindu-i și așteptându-i răspunsul curioasă.

− Da, dom’șoară. Mai bine.

− Aveți dreptate. Cât de bine era atunci când n-a fost cafea, când n-a fost libertate, când n-au fost multe. Păcat de nea Nicu, ăsta.

− Ce știi dumneata despre cum a fost atunci? spuse, ștergându-și agitat carourile cămășii. Ce, ai trăit tu pe vremea aia să vezi?

Atenția tuturor din compartiment era îndeptată asupra mea. Avea să fie un drum lung până la Sibiu, dar și mai lungă călătoria aceasta în trecut.

− Nu știu, n-am trăit, dar vă ascult pe dumneavoastră. Cum a fost de-a fost așa bine?

− Ee, n-au fost toate cum am vrut noi nici atunci, dar decât cum e astăzi, mai bine era în comunism. N-ai văzut tu economie ca a noastră. Pește cât voiai, și ieftin, agricultura era puternică, oamenii, muncitori.

Ieșea lumea de pe băncile școlii și deja avea un loc de muncă. Nu mai vorbesc de locuință. Nu ca acum, te chinui douăzeci de ani să îți faci și să îți dregi, și tot în chirie sfârșești să stai.

Eu, la vremea mea, eram inginer proiectant și ieșeam din țară ori de câte ori voiam. Voi spuneți că nu aveam voie în străinătate, dar cei care știau să se descurce reușeau să facă orice.

Îl priveam și simțeam cum cuvintele lui îmi apasă sufletul. Ceea ce povestea el nu era câtuși de puțin adevărata față a comunismului.

Da, au existat oameni cu relații și care au încercat să facă tot ce le stă în putință să le fie mai bine, însă cei care au reușit cu adevărat puteau fi numărați pe degete.

− Aveam proiecte prin China, RDG, URSS și alte țări, de unde mă întorceam acasă cu brațele pline. Nu era energie electrică? Făceam. Aveam un generator și, când se întrerupea lumina, îl porneam.

Tutun și alcool? Nici pomeneală. Tinerii se distrau frumos, așa cum trebuie, nu erau prin șanțuri de la atâta băutură. Și se făcea carte, dom’le.

Fiecare trebuia să meargă la școală să învețe. Cărți erau peste tot, fiecare avea uniformă, erai încurajat să înveți bine și să îți respecți țara.

− Și, poate cel mai important − spuse domnul de lângă mine, cu câțiva ani mai tânăr și care trăsese cu urechea la discursul emoționant al bătrânului nostalgic după vremurile „fără” − ne-a curățat de datorii.

− Exact. Pe toate le-a plătit. Acum, câte milioane și miliarde de euro avem de dat înapoi, nici nu se știe…

S-a lăsat o tăcere bruscă, toți dând aprobator din cap. Fiecare în parte avea parcă în el regretul trecerii vremurilor de demult. Am zâmbit iar și i-am arătat bătrânului peisajul ce se vedea pe gemulețul bătut de ploi și timp al trenului.

− De libertate nu v-am auzit să spuneți. Vedeți ce frumos e afară? Și ce soare minunat și cald… Bunicul meu nu mai poate decât să îl simtă.

Timp de cinci ani grei, umilitori și pe care nu îi va putea uita niciodată, a fost închis în închisoarea din Pitești împreună cu alte „elemente ostile”.

Ca să se asigure că toți se supun regimului, orbiți de ideologie, comuniștii căutau orice metodă de a-i face să renunțe la părerile proprii și să le preia pe ale lor.

Acolo, la Pitești, pe lângă faptul că îndurau o foame cumplită și un frig din cauza căruia mulți s-au îmbolnăvit, au fost și torturați. Bătăile crunte la care a fost supus au făcut ca bunicul să-și piardă vederea.

Cu greu a reușit să iasă din închisoare, acolo unde și-a văzut prietenii uciși pe capete, colegii de cameră înfometați până la moarte, iar pe cei de suferință, torturați și umiliți.

Singurul lucru care îi mai ținea în viață era credința. Nici măcar speranța nu le mai rămăsese, resemnându-se până la urmă și acceptându-și ororile zilnice ca pe un destin.

Domnul de lângă mine devenise curios. Mă privea și aștepta să-mi continui ideea. Cu o încruntătură și cu pata deja întărită pe cămașă, bătrânul părea la fel de interesat.

− Nu știu cum ați trăit dumneavoastră, dar sunteți printre puținii care s-au bucurat de anii tinereții. Să trăiești cu frica în sân și să nu poți să îți exprimi liber opiniile, așa cum o facem și noi acum, aici, fără să fii închis sau dat afară de la locul de muncă, era ceva cumplit.

Ați amintit de economie. Ei bine, nu era așa cum credeți dumneavoastră. S-a făcut o industrializare forțată care a dus la sufocarea întregii economii. Nu numai că ne aflăm pe ultimul loc la aceasta, dar și speranța de viață era scăzută.

Locurile de muncă pe care le ridicați în slăvi erau, de fapt, fără sens. Șomajul nu trebuia să existe, așa că s-a supradimensionat numărul de angajați, vagabondajul fiind pedepsit cu închisoarea.

Locuință nu aveau toți, mare parte din cei care primeau câte o garsonieră plăteau chirie, iar dacă voiau să o cumpere, era nevoie ca numele lor să se afle pe o listă de așteptare ani de zile. Învățământul are lacunele lui și acum, dar de la a învăța să ai spirit critic și opinii , până la suprimarea totală a lor, e drum lung.

E dureros și să știi că ai acasă copii care au nevoie de lucruri și tu să ai bani, dar să nu le poți cumpăra mai nimic. Să vezi cum ultima pâine e luată de cel din fața ta, care are un văr la brutărie, sau ultima bucată de carne, de cel al cărui socru o livrează la alimentară, te face să vrei să nu te fi născut.

Aș fi putut continua la nesfârșit. Și nu îi condamnam pe ei, sau partea lor care și-a trăit și atunci viața cu bucurie , ci acea parte din ei care a decis să ignore suferințele celorlalți și asupririle regimului, doar pentru că ei erau fericiți.

Speram să îi fi făcut, măcar puțin, să înțeleagă cum a fost, de fapt, comunismul.

Trenul urma să ajungă la destinație în câteva minute, așa că m-am ridicat, iar la plecare, salutându-i, le-am spus cu cuvintele lui Zoe Petre:

− Nu pot să vă doresc decât să mai stați doar o dată la coadă la tacâmuri de pui.

Imagine din 1955 de la fabrica Antibiotice Iaşi. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc (cota 198/1955)

Stafiile trecutului

de Luisa Ionela Bejan

Maria ridică vechiul ibric de pe aragaz și turnă cafeaua fierbinte în ceașcă. Mereu îi plăcuse mirosul cafelei, însă ura gustul amar al acesteia. Luă ceașca și i-o înmână bunicii sale care aștepta cuminte în fotoliu.

Femeia firavă îi mulțumi și cuprinse obiectul în mâinile sale pe care lungile decenii își lăsaseră urmele. Nu părea să ascundă multe, însă Maria știa că purta înăuntrul ei o poveste fascinantă despre care ea nici măcar nu avea habar. De aceea o vizitase, avea nevoie de răspunsuri de la cineva care trecuse printr-o perioadă care ei îi era complet necunoscută.

Își trase un scaun în fața bunicii sale și se așeză nerăbdătoare. Exista o diferență cumplită între ele, însă în acel moment Maria nu conștientiza acest lucru.

Vedea în fața ei o rudă apropiată de la care moștenise ochii verzi și curajul de a lupta pentru ideile și credințele sale. Sau cel puțin așa îi spunea mereu mama sa: „Tu și bunică-ta vă încăpățânați mereu în halul ăsta și nu lăsați niciodată de la voi! Pot să mor și tot n-ai să faci ca mine!”.

Mama ei avea dreptate. Nu ar fi renunțat niciodată la o idee ce îi intrase în minte. Dar bunica ei nu părea deloc așa. Era fragilă și accepta foarte ușor ideile nepoților. Personalitatea ei părea aproape ștearsă…

− Cum era atunci? întrebă Maria căreia îi plăcea să treacă direct la subiect.

Bunica sorbi o gură din cafeaua fierbinte și o privi blând.

− Cum să fie? zise ea, cu vocea-i blândă. Era ca acum. Oamenii trăiau, unii o mai scrânteau uneori.

− Știi bine că nu a fost totul ca acum… Încearcă să îți amintești lucruri care erau mai… neobișnuite.

− Neobișnuit?

− Da, răspunse Maria simțind că întrebările îi erau ignorate intenționat. Despre Securitate, lagăre, lipsa libertății. Vreau să știu ce s-a întâmplat, de fapt, în regimul comunist.

− Și ce să-ți spun eu, Maria?

− Ce s-a întâmplat atunci, în 1962? Mama mi-a spus, dar nu foarte multe…

− Niciodată nu tace din gură.

Maria se uită mirată la bunica sa. Nu știa dacă să continue sau să abandoneze acea întrebare. Era curioasă, însă reacția femeii o luase prin surprindere.

Bunica sa se întinse și puse cana de cafea pe masă. Părea ușor tulburată, însă nimic mai mult. Scoase un oftat adânc și se așeză mai bine în fotoliu cu picioarele lipite și mâinile împreunate în poală.

− Nu e mult de spus. Un an și jumătate am stat la Aiud, apoi, când au dat decretul din ’64, m-am întors acasă. Eram tânără pe atunci, aveam 20 de ani, parcă așa. Nu o aveam nici pe maică-ta, după un an sau doi a apărut și ea.

− De ce ai ajuns acolo? se încumetă Maria.

− Ascunsesem pe cineva… Unul, Victor parcă îi zicea. Două zile l-am ascuns și ne-au prins. Eu îl dusesem în pod și îl lăsasem să doarmă pe niște paie și o pătură veche.

Mama și tata, Dumnezeu să-i ierte, n-au știut. Când au năvălit să-l ia pe Victor, ai mei erau încremeniți. Mama a plâns mult când am recunoscut ce făcusem și când a văzut ca m-au luat și pe mine.

Maria stătea liniștită, încercând să înțeleagă ceea ce tocmai auzise. Nu era ceva extraordinar. Era de apreciat faptul că bunica sa fusese atât de curajoasă, dar nu era o poveste dramatică, așa cum așteptase ea.

− Cum a fost în închisoare? întrebă Maria, dorind să se agațe de orice amintire.

− Rău, cum să fie. Nu aveam mâncare destulă, și aia pe care o aveam era rea. Era frig, țipau la tine. Destule…

− Nu poți să-mi descrii mai bine?

− Dacă m-ar fi ținut mintea, ți-aș fi spus. Dar a trecut mult timp de atunci.

Maria rămase tăcută o vreme, neștiind că amintirile bunicii ei din acea vreme erau încă vii. În mintea ei de copilă, vorbele bunicii nu însemnau mare lucru.

Erau doar simple povești dintr-o vreme pe care ea nu avea să o cunoască, o vreme ce adusese o teamă pe care ea nu avea să o simtă.

− Ce alte lucruri mai… interesante îți mai amintești? o întrebă Maria plictisită, gata să se ridice și să plece în orice clipă.

Femeia o privi și pentru o clipă vru să îi spună totul, să îi pătrundă în mintea încă necoaptă și să îi dea deoparte vălul de plictiseală. Ar fi vrut să vorbească, însă fetița din fața ei nu era încă suficient de matură pentru a înțelege totul.

Ea aștepta o poveste apropiată de basmele pe care le citise în copilărie sau de romanele de dragoste. O asemenea poveste era imposibil de găsit în casa mică și veche în care făptura firavă care era bunica sa își ducea zilele.

− Nu îmi mai aduc bine aminte, Maria, oftă bătrâna. Trăiam la fel ca acum, simplu. Nu ne-a deranjat mult comunismul.

− Cum adică nu? o întrerupse Maria, care își pierduse răbdarea. Ai fost închisă, cum poți să spui că ai dus o viață simplă?

− A fost o parte mică…

− Nu a fost o parte mică, au fost doi ani!

−La vârsta mea, Maria, doi ani nu înseamnă nimic…

− Mă minți! spuse fata cu vocea mai puternică decât dorise.

Femeia o privi tăcută și nemișcată. Era obișnuită cu reacțiile nerăbdătoare, furioase sau rebele ale Mariei. Nepoata ei nu era cea mai calmă făptură, însă niciodată nu fusese deranjată de acest aspect.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Niciodată până în acea clipă, când tonul fetei îi zgârie sufletul, iar acuzația o făcu să își piardă calmul. Deveni agitată și simți cum lacrimi vechi începură să îi umple ochii.

− Îmi pare… rău, murmură Maria văzând reacția bunicii sale. Buni, n-am vrut. Chiar nu am vrut… Iartă-mă, nu știu ce mi-a venit.

Dar femeia nu o mai luă în seamă. Își îndreptă privirea spre mâinile sale pline de riduri și rămase tăcută, privind parcă înapoi la tot ce trăise odată.

Același lucru îi strigase și mama sa când o întrebase ce are de ascuns. Îi strigase acele cuvinte cu atâta furie și, abia perceptibil, o teamă imensă. Mama sa știa că ea nu avea să se supună cu ușurință și, în secret, era speriată de ceea ce se putea întâmpla.

Dar tânăra Ana, acum o bătrână de 74 de ani, nu lua în seamă pericolul, crezând că poate schimba fața propriului destin.

Nu reușise. Îl ascunsese mai mult de două zile pe Victor. Îl ascunsese o lună întreagă, făcând tot posibilul ca totul să fie cât mai subtil. Îl cunoscuse încă din copilărie și știa că era urmărit de Securitate.

Îi pierduse urma câțiva ani când, în sfârșit, într-o noapte furtunoasă și neagră, apăru la ușă. Îi asigurase pe ai ei că nimeni nu venise la ușă, numai vântul care bătea necontenit și îl duse pe Victor în podul casei, îi dăduse niște paie de dormit și îi strecurase un colț de pâine.

Victor era fugar, fost membru al grupării de rezistență Haiducii Muscelului. Nu mai știa mare lucru de ceilalți, iar lui Arsenescu îi pierduse urma de mult.

Era spre seară când trupele Securității năvăliră în casa lor mică din Dragoslavele. Avea să își amintească mereu cuvintele lor răstite, insultele grosolane, strigătele.

Fusese smulsă cu atâta ură de lângă cei dragi, târâtă într-o închisoare care îi smulsese curajul și forțată să privească cum Victor suporta aceleași lucruri. Experiența îi frânse inima.

Se pierduse pe sine, îl pierduse pe Victor, pentru care dezvoltase o oarecare simpatie, și îi pierduse pe părinții ei, pe care îi regăsi peste un an și jumătate complet schimbați.

Într-un timp atât de scurt, ea, Ana Rădescu, pierduse toată esența vieții sale. Suportase bătăi crâncene, sângerase fizic și psihic în celula ei, dormise tremurând când de frig, când de groază, dar cel mai rău moment fusese întoarcerea acasă.

Nu mai întâlnise doi soți plini de energie, iubitori și demni. Întâlni doi oameni îmbătrâniți – mama sa albise de tot între timp – care își plângeau amarul. Fericirea li se citise pe chip în clipa revederii, dar nu durase mult.

Groaza încă domnea în sufletele celor doi, groaza de a-și pierde fiica din nou, fiică ce devenise slabă ca o scândură și care își pierduse personalitatea, lăsând în urmă numai o floare ofilită.

Nu trecu mult timp până când Ana se căsători cu un bărbat cu zece ani mai mare decât ea. Mama sa îl alesese special nu fiindcă părea potrivit pentru fată, ci fiindcă era văzut bine de cei de sus.

Ana nu protestă în vreun fel, manifestările ei rebele fură pierdute undeva într-o celulă a Aiudului. Primi căsătoria și încercă să devină o soție cât mai bună, îndeplinind voia soțului său care deveni mai apoi bunicul Mariei.

Ziua revoluției și-o amintea încă. Plânse cu lacrimi mari și amare gândindu-se la părinții ei care nu o mai apucaseră, la Victor, de care nu mai auzise nimic din ’62, la viața ei care ar fi putut fi cu totul alta.

Uneori o năpădeau lacrimile când se gândea la planurile lui Victor de a trece în secret granița, la cum o rugase cu atâta stăruință să îl urmeze și ea refuzase crezând că viitorul ei trebuia să fie în țara sa.

Ajunsese să își îndrăgească soțul care, în ciuda legăturilor pe care le avusese cu unii comuniști, nu fusese un om rău, dar niciodată nu îl uitase pe Victor.

De mic copil îl știa și nici la bătrânețe nu îl putea uita pe tânărul care încercase să lupte împotriva celor ce îi luaseră libertatea. Nu putea uita ochii verzi și înverșunați, glasul acela hotărât și totuși cald când trebuia.

Revoluția ar fi trebuit să însemne eliberarea de sub comunism, dar Ana nu simțise niciodată cu adevărat această eliberare. Se simțea încă prinsă în amintirile ei care aveau să o bântuie toată viața.

Simțea mâinile reci care aproape că îi suciseră încheieturile mâinilor, simțea o teamă nejustificată în suflet și, mai mult ca orice, se simțea captivă chiar în propria ei casă. Nu avea să se termine niciodată pentru ea. Știa asta.

Și ce mai știa era faptul că o fată asemenea Mariei nu ar fi putut înțelege ce însemnau pentru ea toate acestea.

Ar fi așezat informațiile primite alături de alte povești, cărți de ficțiune sau glume, iar Ana nu voia să știe că ceea ce trăise ea avea să se transforme în ceva nesemnificativ.

Voia să știe că trăise fiecare clipă, să simtă că totul era adevărat, nepătat de plictiseala sau dezinteresul unui copil.

− Bunico, îmi pare tare rău, crede-mă! șopti Maria după câteva minute de tăcere. Cred că voi pleca acum, se face târziu.

Femeia dădu ușor din cap și cu o voce schimbată îi spuse:

− Du-te singură afară. Să mai vii pe aici și să îi spui maică-tii că aștept să vină să îi dau niște dulceață din aceea de căpșune, de care îți place și ție.

Maria dădu din cap și părăsi casa bunicii sale cu un zâmbet. Ana, pe de altă parte, stătea tăcută în fotoliu și o privea. Vedea în Maria o generație nouă, peste care nu trecuse umbra anilor totalitari. Ea, însă, ținea de trecut.

Viața ei luase sfârșit cu mult timp în urmă, iar acum aștepta să plece de tot. Spera, în adâncul sufletului ei, că avea să îl revadă pe Victor și să afle ce se întâmplase cu el.

În acest timp, Maria avea să continue să trăiască în lumea ei lipsită de amenințări reale, plină de speranță și uitând de multe ori importanța celor mai mărunte lucruri.

Imagine din 1970 de la Fabrica de Confecţii Bucureşti. Sursa: Fototeca online comunismului românesc (cota 247/1970)

Între nostalgie și adevăr

de Ioan-Nicolae Sacrieru

Mă aflam în piața centrului vechi al orașului A. și-mi făceam plimbarea de seară. Vremea era plăcută și în jur domnea liniștea. Aceasta a fost la un moment dat deranjată de zgomotul unui grup de elevi care a pătruns în piață. Destul de mulți la număr, aceștia nu păreau să fie decât în primul an al gimnaziului.

Erau însoțiți de un profesor, trecut bine de 50 de ani. Acest bărbat, deși la prima vedere părea cu totul lipsit de viață, își îndruma energic elevii spre diferitele monumente, statui și alte obiective care se aflau în piață.

Apariția grupului mi-a trezit brusc curiozitatea de a vedea modul în care profesorul le dădea explicații elevilor săi, așa că m-am dus în apropierea lor. Am fost plăcut surprins să văd că bărbatul își făcea conștiincios datoria: vorbea rar, calm și deosebit de documentat.

Totuși, la un moment dat, atenția mi-a fost atrasă de o remarcă a profesorului care afirma că orașul în care ne aflam n-ar fi fost nimic din ce era atunci dacă regimul de dinainte de ’89 nu l-ar fi dezvoltat.

Mă așteptam să fi fost doar o afirmație izolată, și totuși, din acel moment el a început să vorbească tot mai mult despre perioada comunistă.

De monumentele și statuile care ne înconjurau aproape că uitase; în schimb, intrase deja în detalii privind aspecte precum dezvoltarea orașelor, performanțele sportive, industria, economia și câte și mai câte din acea perioadă.

Nu puteam să nu observ cum felul său entuziasmat și deosebit de convingător de a vorbi captase pe de-a întregul atenția elevilor. Atât de entuziasmat și de convingător, încât aș fi fost și eu subjugat de frumusețea vorbelor sale, dacă nu aș fi știut eu însumi atâtea despre perioada respectivă…

Cred că trecuse mai bine de un sfert de ceas de când începu aceste explicații, când rosti cu un glas melancolic:

− Eh, copii, acea perioadă a trecut… Frumoasă, chiar înălțătoare, dar a trecut. Doar vedeți și voi cum e lumea din jurul vostru, mult diferită de ceea ce vă povestesc eu…

Această remarcă elogioasă la adresa Epocii de Aur a fost picătura care a umplut paharul nemulțumirii ce fierbea în sufletul meu. Eram pregătit să intervin chiar în acel moment și, de față cu toți copiii, să dau un răspuns potrivit profesorului.

Dar nu am apucat. Între timp, acesta își îndemnă elevii să intre într-un restaurant aflat în piață, pentru a lua cina. După ce am rămas câteva minute pe gânduri, stând singur printre statuile uitate, m-am hotărât și am intrat după grup în restaurant.

Elevii erau deja așezați la masă. Bucuroși de cina pe care urmau să o ia, parcă și uitaseră deja de ceea ce le vorbise profesorul lor mai devreme. Acesta se afla separat de elevii săi, stând singur la o masă în colț.

Profitând de faptul că nicio altă masă nu mai era liberă, m-am îndreptat spre cea la care stătea el. Politicos, l-am întrebat dacă mă pot așeza lângă el, iar profesorul, binevoitor și vesel, a acceptat.

Am așteptat să treacă chelnerul pe la masa noastră. După ce ne-a fost luată comanda, l-am întrebat pe profesor de cât timp își practică meseria și care este modelul de învățământ pe care îl preferă.

El mi-a răspuns că de pe la jumătatea anilor ’70 a început să predea și că modelul său preferat este cel în care a fost instruit pe vremea sa, „când chiar se făcea carte, spre deosebire de zilele noastre”.

− Eu zic că și în vremea noastră poți faci carte, totuși, domnule profesor, i-am replicat eu. Doar pentru că modelul de azi e mai puțin dur și mai deschis decât cel vechi, asta nu înseamnă că este ineficient. Oricum, nu cred că este doar modelul de învățământ cel care vă face să duceți dorul vremurilor trecute…

− Mă scuzați, dar nu prea vă înțeleg la ce vremuri trecute bateți apropo și nici la ce dor vă referiți, mi-a răspuns el destul de contrariat.

− N-a fost greu să-mi dau seama că resimțiți măcar și o melancolie după perioada în care ați fost instruit, ca să mă exprim așa cum ați făcut-o dumneavoastră. Cuvintele pe care le-ați adresat elevilor în piață mai devreme mi-au fost suficiente în acest sens.

− Nu știu exact ce ați auzit, dar… dar firește că mă uit cu melancolie spre ce a fost în trecut, în urmă cu doar câteva decenii, în țara noastră. Problema învățământului nu este decât un aspect, fie el destul de convingător, printre multe altele care mă încredințează că este corectă această raportare a mea la trecut. Mi se pare că ați avea ceva împotrivă…

− În niciun caz, de asta vă asigur, i-am răspuns eu imediat. Fiecare are dreptul la propria raportare la trecut. Eu nu vreau să sugerez că a dumneavoastră este greșită sau că a mea este corectă, oricare ar fi această. Dar nu cred, totuși, că unor copii aflați la o vârstă prea mică este bine să li se împărtășească o percepție subiectivă despre o perioadă pe care nu au cum să o înțeleagă în ansamblul ei.

− Ascultați-mă puțin, domnule, a răspuns el după un timp de gândire. Întotdeauna am iubit și prețuit adevărul. Ca profesor, mi-am înțeles mereu misiunea ca pe o cale de a împărtăși adevărul.

− Și care ar fi acest adevăr, dacă îmi permiteți să vă întreb?

− Nu știu de ce, domnule, dar mi se pare că nu vreți să acceptați un lucru de la sine înțeles și ușor de observat. Dar să vorbim pe șleau, că prea am făcut ocolișuri. Cum a fost înainte de ’89 nu o să mai fie, asta-i clar. Stat puternic și impunător, industrie galopantă, economie înfloritoare, performanțe sportive și câte și mai câte de acest fel. Niciuna, dar absolut niciuna dintre toate acestea nu le mai vezi astăzi, la mai mult de un deceniu de la Revoluție.

Aceste ultime vorbe le-a spus pe un ton în care se amestecau melancolia cea mai sinceră cu o enervare stăpânită. I-am obiectat că amintirea marilor lipsuri din ultimul deceniu de comunism strică toată această imagine roz a perioadei.

− Da, am trăit și eu acea perioadă, ca toți ceilalți. Și ce, nu mai există perioade de lipsuri în istorie? Doar înduram totul pentru ca statul, economia și industria să fie și să rămână puternice. Acum nici nu mai ai pentru ce să înduri, deoarece toate acestea sunt slabe, dacă nu distruse cu totul.

Adevărul vorbelor sale mă rănea profund și nu încercam decât să mă gândesc cum să le combat. Între timp, chelnerul ne servi masa. Profesorul a început să mănânce cu poftă, mulțumit parcă de victoria sa de idei pe care o credea definitivă.

− Domnule profesor, mi-ați vorbit puțin mai devreme despre adevăr, așa că aș avea o mică întrebare să vă pun legată de acesta. V-ați gândit vreodată să vorbiți elevilor dumneavoastră despre numeroasele victime pe care regimul comunist din România le-a provocat la începuturile guvernării sale?

− Nu prea, adică oarecum da, dar stați puțin…, îmi răspunse el profund contrariat, părând că mâncarea îi rămăsese în gât.

După ce se liniști puțin, continuă: De fapt, știți, nu înțeleg de ce-mi puneți această întrebare. Eu nu fac altceva decât să urmez programa școlară care există, așa am fost instruit să fac de când mă știu profesor.

− Degeaba m-ați acuzat pe mine de ocolișuri, că văd că și dumneavoastră le folosiți, am zis eu pe un ton impasibil.

Oricum, întrebarea pe care v-am pus-o este legată de un adevăr istoric greu de contestat, acela că primul lucru pe care l-au făcut comuniștii când au ajuns la putere la noi în țară a fost acela de a decima orice elită politică, culturală sau clericală care înțelegea că libertatea de gândire și de credință valorează mult mai mult decât orice utopie socialistă. Cred că din perspectiva unui iubitor al adevărului este foarte important să vorbiți despre acest aspect.

Profesorul mânca în continuare, trădând stânjeneala creată de vorbele mele.

− Desigur, am continuat eu, metodele prin care s-a făcut această epurare au fost diverse și fiecare merită o atenție aparte: închisori după modelul gulagurilor sovietice, lagăre de muncă forțată, teroarea permanentă a Securității, experimentul de reeducare și, desigur, multe altele prin care nu doar fizic, ci mai ales psihologic și moral s-a urmărit distrugerea acelor elite.

− Care, să nu uităm, sunt destul de puține în orice societate, spuse profesorul printre înghițituri, simțind nevoia să intervină.

− Și vreți să sugerați că acest lucru ar justifica într-un fel distrugerea lor?!, am sărit eu nervos și totodată mâhnit.

Oricum, nu elitele trebuiau distruse în particular, ci ființa umană în general. Asta este dovedit și de faptul că nu doar intelectualii au avut de suferit, ci și oamenii simpli – iar orice iubitor al adevărului știe asta.

Hmm, bieții țărani, să-și piardă ei pământul, după secole de-a rândul de luptă pentru acesta, doar pentru că partidul comunist român – asemenea celui sovietic – a stabilit că prin colectivizare va salva lumea de la nefericire.

Cred și eu − am conchis pe un ton sarcastic −, nu se poate ajunge la fericirea universală fără puțină suferință din partea unui om de a-și pierde bucata de pământ…

− Să știți că, într-o oarecare măsură, fericirea tuturor nu se poate atinge decât după suferință individuală, doar așa se poate părăsi tot ce-i vechi pentru…

− Pentru omul nou, nu? am intervenit eu, fără să mai aștept finalul propoziției sale care parcă-mi răscolea sufletul. Da, pentru a ajunge la acest deziderat – care nu s-a împlinit decât parțial, după părerea mea – a trebuit ca fiecare familie să fie despărțită, astfel că părinții au fost închiși, iar copiii lăsați de izbeliște.

A fost nevoie să se inducă populației o teroare permanentă, care culmina cu teama de a fi trădat până și de cel mai apropiat prieten. A fost necesară oprirea oricărei exprimări libere a cuvântului – gânditul este doar cea mai mare crimă pe care o poate face omul nou, nu?

Și toate acestea, împreună cu toate despre care v-am vorbit mai sus, domnule profesor, toate acestea pentru o societate fericită în care individul trebuie să sufere pentru binele comun; adică în care intelectualul trebuie să muncească forțat la canalul Dunăre-Marea Neagră, țăranul să nu-și mai aibă propriul pământ, iar cu toții să nu mai împărtășească decât o singură credință: cea a partidului!

− Mă scuzați că vă întrerup, spuse profesorul, oprindu-se din mâncat. Dar eu nu înțeleg de ce a fost nevoie să-mi povestiți despre toate acestea. Comunismul în care am trăit eu, cel de sub Ceaușescu, nu prea a avut nimic în comun cu tot ce ați înșirat mai devreme.

Da, la început de tot, prin ’50-60, poate că s-a întâmplat și ce-ați spus, cu unele exagerări… Dar în vremea mea, nu! Statul puternic, economia înfloritoare, industria galopantă – astea sunt mărcile epocii în care am trăit, v-am spus!

− Și chiar credeți că dacă ororile și crimele despre care v-am spus nu s-au petrecut decât la începutul regimului comunist, atunci când erați doar copil și nu le puteați conștientiza, ele nu s-au resimțit și mai târziu, în cealaltă perioadă a regimului? Dacă da, din păcate, vă înșelați amarnic!

Toate marile realizări ale comunismului de sub Ceaușescu s-au născut din cenușa suferinței a mii de oameni, ale căror destine au fost frânte și chiar distruse de predecesorii săi. Poate că și el ar fi practicat aceeași teroare și violență, dar ea nu mai era necesară – în timpul său, intelectualii erau deja striviți, țăranii dezrădăcinați, oamenii cuprinși cu totul de spaimă. Iar aceste răni ale societății nu s-au vindecat încă, nici măcar la mai bine de un deceniu de la Revoluție…

− Nu aș putea să vă infirm sau să vă confirm teoria, mi-a răspuns profesorul. Dar știu un lucru: viața pe care am trăit-o eu în comunism a fost una bună, care n-a avut de-a face cu ororile și violența despre care mi-ați vorbit.

Am îndurat, poate, și unele lipsuri, dar a fost o viață bună, trăită într-o societate cu multe realizări, așa cum v-am spus. Acesta este adevărul meu, care mă face să duc melancolia acelei perioade.

Și mai știu un lucru: că, deși a venit Revoluția care a dărâmat acel regim, ea nu a reușit să construiască în loc ceva durabil și mai bun decât a fost.

− Poate că vă dau dreptate parțial în legătură cu ceea ce spuneți. Dar dacă Revoluția nu a reușit să aducă totuși schimbarea mult-așteptată, asta nu s-a întâmplat pentru că ar fi fost bun comunismul, ci pentru că noi, cei care trebuia să aducem această schimbare, nu am știut ce înseamnă să trăiești în libertate, nu am știut să o prețuim și să o valorificăm.

Poate că nici nu vom ști prea curând. Dar măcar sper că această libertate va fi înțeleasă de generația nouă care vine, am mai spus eu, privind spre masa la care erau așezați elevii.

Pentru acest lucru, reprezentanții acestei generații vor trebui să înțeleagă cât mai corect ceea ce a fost cu adevărat comunismul. Iar din păcate, domnule profesor, adevărul dumneavoastră, așa cum l-ați numit, nu-i poate ajuta.

Acest adevăr individual nu poate să exprime decât o foarte mică parte din ceea ce a însemnat cu adevărat comunismul, cam cât o picătură dintr-un ocean.

Melancolia dumneavoastră nu poate decât să-i inducă în eroare pe acești copii, care știu prea puține despre ce a fost cu adevărat comunismul. Acesta este și singurul motiv pentru care ea poate fi chiar periculoasă.

Noua generație va învăța cu adevărat ce a fost comunismul doar cercetând faptele obiective așa cum s-au petrecut ele, nu influențate de vreun adevăr individual și subiectiv.

Coronavirusul, conceput în laborator ca o armă biologică de distrugere în masă

Articol scris deIoana Niţă

Coronavirusul a fost conceput ca o armă destinată „răspândirii eficiente în rândul oamenilor” potrivit mai multor lucrări științifice dezvăluite de Francis Boyle, profesor de drept internațional și expert în studiul războaielor biologice, într-un interviu acordat lui Alex Jones, gazdă a unei emisiuni radio.

Lucrarea descrie noul coronavirus CoVid-19 ca având proprietăți unice de „gain of function”, care îl fac o armă biologică perfectă, confirmând în același timp că aceste noi proprietăți au origini artificiale, și nu o evoluție virală naturală. Cu alte cuvinte, virusul a fost conceput în laborator.

Tehnologia „gain of function” constituie o mutație a ADN-ului cu substanțe periculoase folosite într-un război biologic.

„Cred că am dovezi decisive despre originea acestui virus și el provine de la trei laboratoare BSL (Biosafety Level) legate de programul de arme biologice de la Universitatea din Carolina de Nord”, a declarat profesorul Boyle.

Profesorul face apel la un studiu din 2015 despre virusul SARS, precizând că: „Trebuie să fim atenți la cei implicați în conceperea SARS. Sunt toți acești indivizi de la Universitatea din Carolina de Nord și un membru al agenției federale Food and Drug Administration (FDA) – prin urmare, nu te poți încrede în FDA. La sfârșitul listei, cine credeți că este implicat? Zhengli-Li Shi, cercetător în Laboratorul de Patogeni Speciali și Biosiguranță, Institutul de Virologie Wuhan, Academia Chineză de Științe, Wuhan, China.”

„Așadar, este foarte clar pentru mine că Zhengli-Li Shi a obținut această tehnologie „gain of function” pentru SARS de la acest laborator al Universității din Carolina de Nord”, adaugă Boyle.

Într-o altă lucrare științifică, doi profesori de la Universitatea de Tehnologie din China de Sud concluzionează, de asemenea, că noul CoVid-19 „a scăpat” din laboratorul BSL-4 din Wuhan.

Mai mult, profesorul Boyle este de părere că virusul a infectat China accidental, căci scopul său inițial era să fie folosit împotriva rușilor.

Între timp, o fabrică din Melbourne, Australia, a început să producă o doză de test pentru un potențial vaccin contra coronavirusului, iar oamenii de știință vor începe testele pe animale săptămâna aceasta. Vaccinul-test a fost dezvoltat în șase săptămâni de cercetătorii de la Universitatea din Queensland, folosind prima tehnologie moleculară polipeptidă din lume, inventată în Australia.

Despre „ciuma rosie”, cu pedanterie

Dumitru Tucan

În ultimele săptămâni una dintre acuzațiile aduse protestatarilor împotriva guvernului a fost aceea că sunt „naziști” și că repetă sintagme ale propagandei naziste. E vorba, în speță, de formularea „PSD – ciuma roșie”. Mărturisesc că auzind această lozincă n-am tresărit deloc de indignare, deși sunt sensibil la orice cuvinte și idei care vin din trecutul violent al secolului al XX-lea. Și citind aceste acuzații am avut un sentiment de îndoială. Ceea ce acuzau cei cu urechi sensibile era că sintagma „a fost lansată de ideologul și liderul nazist Joseph Goebbels” (https://viobota.wordpress.com/2017/01/29/recurs-la-istorie/) și că repetarea ei ar trebui pedepsită zdravăn : „sintagma «ciuma roşie» este o sintagmă care a fost folosită exhaustiv (s.m.) de propaganda fascistă şi nazistă pentru a-i denigra pe comunişti (era folosită de exemplu de Goebbels). Mă întreb câţi dintre protestatari ştiu acest lucru… Mă întreb şi cine a venit cu ideea de a scanda un astfel de slogan… Mă întreb cât de legal este să strigi aşa ceva, în contextul în care sloganurile fasciste, rasiste sau xenofobe sunt interzise prin legea nr. 107/200”(http://europunkt.ro/2017/01/20/ciuma-rosie-vs-manifestatie-nazista-cand-scoatem-cutitele-si-topoarele/). Am dat doar două din multele astfel de acuzații și puneri la punct.

Oare să fie așa ? Mă gândeam că, familiar fiind cu parte din memorialistica din Războiul Civil Rus și cu câteva dintre textele din anii ’20 și ’30 ale supraviețuitorilor din Gulag, am să găsesc acolo această sintagmă. N-am găsit-o (e adevărat că n-am căutat prea mult), dar mi-am amintit că memorialiștii respectivi n-aveau nevoie de ea, ei puteau repeta pur și simplu sintagma lui Lenin de „teroare roșie”, idee pusă în practică cu ferocitate de Ceka după atentatul asupra acestuia din august 1918. Teroarea roșie, acțiune directă de represiune, oficial asumată de regimului bolșevic, era descrisă de ziarul Armatei roșii, de exemplu, drept „înecare în sânge a dușmanilor” (v. Anne Applebaum, Gulag. A History, 2007). Nu insist însă.

Să revenim la „ciuma roșie”. E adevărat, Joseph Goebbels o folosește în scris în micul pamphlet Adevărul despre Spania (apărut în 1937), care relua discursul ținut la congresul NSDAP de la Nürnberg din același an. Aici Goebbels relua cu exaltare, într-un context politic tensionat de Războiul Civil Spaniol, clișee antisemite și anti-bolșevice care mai mult decât sigur circulau cu mult mai devreme în spațiul european. Legătura directă cu filonul ideologiei de extremă dreapta e cert: de exemplu, Fritz Reinhardt, una dintre eminențele cenușii ale economiei naziste și ale acțiunii de spoliere a averilor evreiești, membru de partid din 1926, scrie în 1930 un scurt pamflet intitulat „Die Rote Pest”. Un alt exemplu de acest fel: J.P. Bertin-Maghit vorbește în cartea sa, Propaganda Documentaries in France: 1940-1944 (2016), despre un documentar elvețian, La Peste Rouge, făcut, e adevărat, cu bani și know-how nazist, pentru publicul francez.

Dar sintagma pare a fi folosită și în alte contexte ideologice: Ronald E. Modras (The Catholic Church and Antisemitism: Poland, 1933-1939) citează câteva intervenții din 1936 ale redactorului șef al publicației catolice (și iezuite) „Przegląd powszechny” (Revista Universală), Părintele Jan (Conte) Rostworowski, în care acesta vorbește despre „ciuma roșie” cu referire la comunism, în același context tensionat al Războiului Civil Spaniol (să nu uităm că Biserica Catolică va suferi masiv în acest război din cauza republicanilor). Dar cu mult înainte, de pildă, sintagma e folosită pur și simplu pentru a descrie atrocitățile sovieticilor din timpul războiului civil în cartea lui George Poppoff (Gheorgii Constantinovici Popov), The City of the Red Plague, apărută la Londra, în engleză, în 1932, carte care descrie crimele conduse cu sânge rece de „roșii” în timpul ocupației orașului Riga, între ianuarie și mai 1919 (a se vedea Jonathan D. Smele, The Russian Civil Wars. Ten Years that Shook the World: 1916-1926, 2015).

Însă cu mult înainte de Revoluția bolșevică din 1917 (pe care Robert Pipes, unul dintre cei mai avizați istorici ai perioadei, o consideră o lovitură de stat), sau cu mult înainte de primele semne ale propagandei naziste, sintagma poate fi întâlnită, în varianta sa franțuzească, într-un pamflet, oarecum naiv, din 1851: Romulle, La Peste Rouge ou les saturnales révolutionnaires (Paris, 1851). Romulle, probabil pseudonimul unui oarecare Henri Leroy de Kéraniou, e un conservator ale cărui umori „reacționare” sunt iscate de fervorile revoluționare ale perioadei de după 1848 și de popularitatea socialismului utopic à la Saint-Simon sau Charles Fourier, fără a-l exclude pe Karl Marx. Citez, în traducerea mea, un paragraf despre cine sunt „Roșii”: „adamiști, saint-simonieni, fourieriști, comuniști […]. Vorbiți în numele libertății, și cel mai inocent act al vostru e un imens atentat contra libertății” (p. 8). Probabil că în creuzetul limbajului conservator din a doua jumătate de secol XIX această formulă a căpătat o dimensiune emblematică a cărei valoare va fi fost redescoperită în momentul în care nebunia revoluționară va exploda în direcția violenței și iraționalului politic.

Încă un amănunt: există un poem al poetului polonez Jósef Szczepánski, scris cu câteva zile înaintea morții sale, care se numește Ciuma Roșie (Czerwona Zaraza) și care face referire tot la comunism. Scris în 29 august 1944, poemul exprimă deznădejdea insurgenților polonezi anti-naziști de a-i vedea pe sovietici așteptând tacticoși pe malul estic al Vistulei ca naziștii să-i extermine (patrioții polonezi porniseră acțiunea de eliberare a Varșoviei în speranța că vor primi ajutor din partea sovieticilor). Poemul exprimă, simplu și tulburător, paradoxul istoric din care Polonia, prinsă între nazism și comunism, nu va reuși să iasă cu adevărat decât peste ani: „Te așteptăm Ciumă Roșie / să ne scapi de Ciuma Neagră” („Czekamy ciebie, czerwona zarazo, byś wybawiła nas od czarnej śmierci”).

Toate aceste detalii de mai sus mă îndeamnă la cel puțin două observații:

1. sintagma, deși a fost folosită în războiul propagandistic generat de tensiunile dintre totalitarismele istorice ale secolului XX, nu aparține în exclusivitate nazismului; faptul că a fost folosită și de propaganda nazistă nu înseamnă că semnificațiile ei sunt contestabile în totalitate;

2. așa cum vedem din exemplul poemului Ciuma Roșie, sintagma (prin semnificațiile cuvântului ciumă) e o metaforă a pericolului și a morții și nu are o singură culoare. Orice pulsiune totalitară e ca o ciumă. Dar mai presus de toate, orice tendință care pune în pericol adevărul și valorile morale pune în pericol, ca o boală necruțătoare, umanitatea din fiecare dintre noi. Și, cu siguranță, protestatarii au simțit acest pericol în momentul în care au scandat această sintagmă.

Comunismul a început în România printr-o mare minciună, model impus de URSS…prin muiosi iliescieni- tatal pesediei sataniste

DIN ARTICOL

PCR | Structură militarizată condusă de agenți URSS Pauker, Luca, Bodnăraș, Roman erau agenți URSS 1944-1947 | Uzine inflitrate de activiști comuniști Viitorul șef al MapN, dezertor cooptat de Moscova 6 martie 1945 | PCR, creștere exponențială Petru Groza | Ardelean bonom, vechi om al Moscovei Cabinetul Groza preia Transilvania de la ruși Reforma agrară din 1945, o capcană pentru țărani Promisiuni exorbitante muncitorilor Chelnerii de la Athene Palace servesc la Grivița 1946 | Șeful PCR, Dej, lasă românii pradă foametei 1946 | Ceaușescu participa la falsificarea votului 1946 | Partidul comunist fura majoritatea voturilor Ceaușescu | Minciună, furt, crimă, dictatură 1948 | Statul preia fabrici, bănci, transport 1949 | Declanșarea colectivizării, încheiată în 1962 Ceaușescu ia parte direct la reprimarea țăranilor

La fel ca în Rusia şi în alte ţări, comunismul a început în România printr-o imensă minciună. Imediat după război, comuniştii promiteau egalitate şi o viaţă mai bună pentru muncitori şi ţărani. Se afişau sub nume precum Frontul Plugarilor, Blocul Popular Democratic şi mai târziu, Partidul Muncitoresc Român. În fapt, urmăreau să obţină controlul absolut.

Condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, desemnat de Stalin pentru că era etnic român, deci mai uşor de lansat în piaţa politică, Partidul Comunist Român avea în frunte o serie întreagă de agenţi sovietici, în frunte cu Ana Pauker. Organizaţia de tineret era condusă de Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu.

PCR | Structură militarizată condusă de agenți URSS

În toamna lui 1944, partidul comunist era un partid de buzunar, de circa 1000 de membri. Dar ca şi puciştii lui Lenin, PCR se comporta ca o formaţiune paramilitară de elită. Acţiona disciplinat, se folosea inteligent de propagandă şi de slăbiciunea partidelor tradiţionale, afectate de dictatura lui Carol al II-lea, de regimul fascist al legionarilor, apoi de autoritarismul generalului Ion Antonescu.

Pauker, Luca, Bodnăraș, Roman erau agenți URSS

Imediat după semnarea armistiţiului la Moscova, liderii comunişti au presat guvernele regale Sănătescu, apoi Rădescu, să iasă din scenă. O făceau prin infiltrarea sindicatelor şi a unui potop de false acuzaţii de fascism. Manifestaţiile şi contra-manifestaţile turbulente se ţineau lanţ:

1944-1947 | Uzine inflitrate de activiști comuniști

Lavinia Betea, istoric, comunism românesc: Partidul Comunist a avut cea mai bună organizare din toate timpurile, pentru ei era simplu să spună 200 de muncitori din ziua de cutare, sunt aduşi cu atâtea camioane, li se face loc pe strada cutare. Oamenii aceştia care se şi cunoşteau între ei, producţia presupune o disciplină, ceea ce e mai mult decât ce se poate obţine pe baza simplei aderenţe, a afectelor. Practic era o structură aproape militarizată.

Şi oamenii aceştia apăreau, apăreau cu lanţuri. Sigur că erau printre ei şi cei care erau pregătiţi.

Viitorul șef al MapN, dezertor cooptat de Moscova

Să nu uităm, Emil Bodnăraş care era primul în ierarhia românească a Serviciului Special de Informaţii avea o foarte bună pregătire de ofiţer, la care se adăuga pregătirea în materie de informaţii în perioada în care se aflase în Uniunea Sovietică. Erau apoi Pantiuşa, Nikonov erau câteva zeci care fuseseră arestaţi anterior pe teritoriul României şi eliberaţi. Lor li se adăugau şi emisarii sovietici şi aceştia asigurau o foarte bună coordonare.

6 martie 1945 | PCR, creștere exponențială

Sub ocupaţia a sute de mii de ostaşi sovietici, românii începeau să înţeleagă că noul regim avea să fie de lungă durată. Oportunismului obişnuit i se adăugau cele mai negre temeri. La instalarea primului guvern pro-sovietic, la 6 martie 1945, PCR număra peste 30.000 de membri.

Petru Groza | Ardelean bonom, vechi om al Moscovei

Regele Mihai a acceptat să îl numească premier pe avocatul din Orăştie, Petru Groza, la capătul unor presiuni teribile, inclusiv patrularea cu tancurile pe Calea Victoriei. Politician interbelic, vorbitor de germană, Groza se afla în fruntea Frontului Plugarilor, dar se comporta ca un burghez bonom şi manierat. Puţini ştiau că prin cabinetul său de avocatură, Moscova stipendia de mulţi ani partidul comunist, interzis din cauza misiunii sale de a dezmembra România.

Cabinetul Groza preia Transilvania de la ruși

De altfel, guvernul Groza şi-a făcut intrarea în istorie prin două măsuri salutate de majoritatea românilor.

În martie 1945, administraţia sovietică s-a retras din Transilvania de Nord şi a revenit administraţia românească, ceea ce însemna că teritoriul nu va rămâne la Ungaria, iar la 23 martie, a fost adoptată o nouă reformă agrară prin care toate terenurile de peste 50 de hectare erau împărţite ţăranilor săraci pentru o plată de numai 10%.

Reforma agrară din 1945, o capcană pentru țărani

Ca să nu dea impresia că atacă în stil sovietic instituţiile tradiţionale ale ţării, au fost exceptate de la expropiere bunurile Bisericilor, ale Coroanei, ale fundaţiilor spitaliceşti, ale Academiei şi ale Casei Şcolilor, de asemenea proprietăţile colective ale ţăranilor, ogoare, păşuni sau păduri. Propagandistic, se putea pretinde că la putere a venit un regim care are grijă de cei mulţi. Nu se spunea că urmează colectivizarea şi că toţi îşi vor pierde pământurile.

Promisiuni exorbitante muncitorilor

Aceste decizii erau dublate de nenumărate altele, impregnate de populism. Cele mai multe se adresau muncitorilor cărora activiştii de partid infiltraţi în sindicate le spuneau că vor fi stăpânii uzinelor şi că vor trăi regeşte. Ilegalistul Constantin Doncea, cu antrenament politic la Atelierele CFR Griviţa, apoi în războiul civil din Spania şi la Moscova, devenit viceprimar în Capitală, a stârnit admiraţia multor naivi cerând serviciile de lux ale Athenee Palace pentru foştii săi camarazi:

Chelnerii de la Athene Palace servesc la Grivița

Lavinia Betea, istoric, comunism românesc: Fostul ilegalist Constantin Doncea, a avut o viaţă extraordinar de aventuroasă, luptător în Spania, pe urmă a trecut la Moscova, adjunct de primar în Bucureşti, iar după aceea primar. El fiind foarte legat de aceşti muncitori de la Griviţa, în calitatea lui de ajutor de primar, a comandat chelnerii la Athenee Palace cu meniul, cu veselă, cu feţe de mese, să servească prânzul celor de la Griviţa. Şi într-adevăr, chelnerii de la Athenee Palace în ţinuta respectivă, s-au prezentat la atelierele Griviţa, au transportat vesela, muncitorii plăteau, dar banii lor nu acopereau nici 5% din cheltuielile de la Athenee Palace şi cine ar fi îndrăznit să se opună. TC 38.25 Peste câteva zile, cei de la Malaxa au vrut şi ei. Or, unde găseai atâţia chelneri şi putea să facă faţă Athenee Palace ca să hrănească toţi muncitorii din capitală? Dar vă daţi seama ce însemna pt. stima de sine a unui muncitor?

1946 | Șeful PCR, Dej, lasă românii pradă foametei

În acest timp ce ministrul Economiei, Gheorghe Gheorghiu Dej, în vârstă de 44 de ani, trimitea Uniunii Sovietice aşa-numitul ajutor frăţesc, lăsând românii pradă foametei din decembrie 1946 – august 1947, cu 12.000 de morţi lunar.

1946 | Ceaușescu participa la falsificarea votului

Tânărul său protejat de nici 30 de ani, Nicolae Ceauşescu era activist agitator în judeţul Constanţa, apoi în judeţul Olt, chiar în timpul uriaşei fraude electorale din 19 noiembrie 1949. Se pare că s-a făcut vinovat de înjunghierea unui alegător indignat de încălcarea legii chiar într-o secţie de votare din Slatina, dar condamnat la 3 ani a fost şoferul său.

1946 | Partidul comunist fura majoritatea voturilor

Rezultatul alegerilor pe ţară, a fost realmente inversat în favoarea formaţiunilor pro-sovietice, care au obţinut oficial 78% din sufragii. Nicolae Ceauşescu îşi va reînnoi mandatul astfel obţinut inclusiv la Congresul a XIV-lea din 1989.

Ceaușescu | Minciună, furt, crimă, dictatură

Lavinia Betea, istoric, comunism românesc: N-a existat, se poate spune, nici un proces semnificativ din ceea ce înseamnă marea schimbare din România, de distrugere, de deconstrucţie a unei lumi şi de înlocuire a acestei construcţii cu o alta, la care Ceauşescu să nu fi fost prezent. Şi în felul lui de a fi, atât de dur, atât de încrezător în rolul lui pe acest pământ, în mesianism, el a fost convins că rostul lui pe această lume este de a o schimba. Dar nu o schimbare cu duhul blândeţii. Pentru că schimbările acestea cum erau înţelese în lumea comunistă presupuneau sânge, presupuneau moarte, pentru victoria comunismului este posibil orice, viaţa nu are valoare. De fapt aceasta este credinţa care a alimentat continuu această lume a comunismului. Pentru că credeau ei, spuneau ei, liderii aceştia că răsplata va fi atât de mare încât merită orice sacrificiu.

1948 | Statul preia fabrici, bănci, transport

După instaurarea Republicii Populare, la 11 iunie 1948, comuniştii au trecut în proprietatea statului toate fabricile şi uzinele din metalurgie, energie, construcţii, petro-chimie, industria uşoară şi alimentară, reţelele de transport de toate felurile. Zeci de mii de familii au pierdut averi muncite în generaţii. Tergiversarea sau diminuarea naţionalizării erau pedepsite cu zece ani de muncă silnică, amenzi şi confiscarea totală a averii. Transferul de proprietate se făcea în prezenţa activiştilor de partid şi sub stricta supraveghere a Securităţii.

1949 | Declanșarea colectivizării, încheiată în 1962

Peste un an, în martie 1949, a fost declanşată colectivizarea. Ţăranilor li se cerea să renunţe la pământul lor şi să se înscrie în CAP-uri altfel erau înfometaţi de impunerea unor cote uriaşe. Nenumăraţi opuneau rezistenţă astfel că în câţiva ani, 80.000 de ţărani se aflau oficial în închisori, pedepsele fiind de regulă de 15 ani de temniţă. Dar sute de oameni au căzut victimele execuţiilor sumare, iar mii erau închişi fără să existe vreun proces. Nicolae Ceauşescu, adjunct al ministrului agriculturii, a luat parte direct la represiune.

Ceaușescu ia parte direct la reprimarea țăranilor

În Vrancea, la Vadu Roşca, se afla la faţa locului când, în decembrie 1957, armata a tras în ţaranii răsculaţi, fapt soldat cu 9 morţi, 48 de răniţi, apoi cu zeci de arestări. Gheorghe Gheorghiu Dej şi-a certat protejatul pentru imprudenţa de a aprinde un focar de rezistenţă, după care l-a desemnat şef al Direcţiei Politice a Armatei şi adjunct al ministrului apărării, NKVD-istul Emil Bodnăraş. De aici, viitorul dictator a ajuns la un stagiu de pregătire la Moscova, iar la întoarcere a fost promovat general maior.

Până nu-i închidem pe viață, nu se vor opri din furat voturile românilor

George Mioc

Și la aceste alegeri, PSD a fraudat de a rupt, sub nasul domnului ministru de Interne Vela. Ba mai mult, după ce au furat, tot ei, liderii PSD, au făcut scandal mare, la televiziunile aservite, urlând că ei au fost cei nedreptățiți, bietele victime.

Întrebat, acum câteva zile, dacă se fură voturi, premierul Orban a spus: “Da. Oameni care sunt instruiți special pentru asta, cu diferite tertipuri. Dacă ei văd că, spre exemplu, delegatul PMP nu e atent sau nu e în sală, numără votul PMP la altcineva. De multe ori, delegații sunt puși să semneze în alb datele proceselor verbale, pentru că le spun că este o formalitate. Sau fac rost de o ștampilă, o pun cu elastic în rever și mai pun un vot, ca să anuleze votul“. Acestea sunt doar o parte din metodele Ciumei Roșii, metode care se folosesc – și se știe asta – de ani întregi. Acum, la aceste alegeri, au încercat pur și simplu să falsifice procesele verbale. Într-o comună din Olt, un candidat anti-PSD s-a trezit că n-are nici un vot în secția în care votase el și familia lui. S-a furat fără rușine în mediul rural, așa se explică faptul că avem sute de primari de comună care par a fi aleși pe viață sau, când dă DNA-ul peste ei, își pun nevasta sau copilul în loc.

Aceasta nu este democrație. Acesta este Evul Mediu, plus că mai cheltuim niște bani pe niște așa-zise alegeri, trucate. Așa a reușit PSD să aibă 1450 de primari, din 3180, imensa majoritate în mediul rural. În orașele mari, unde se fură mai greu – deși este evident că au încercat și în București – valul schimbării i-a pocnit de nu s-au văzut. Dacă în 2020 nu se feresc să fure voturi, realizați ce a fost în mai 1990 sau în 1992?

Eu trăiesc în Texas, unde se aplică pedeapsa capitală și cred că este o măsură bună, fiindcă îi descurajează pe criminali. Înțeleg însă că România e obligată de convențiile internaționale să renunțe la această pedeapsă. Dacă e așa, atunci soluția este să-i băgăm pe viață la pușcărie pe cei care fură. Și pe cei care fură sume mari, de la un milion de euro în sus, și pe cei care fură voturi, menținând bucăți din România în Evul Mediu, captive în ghearele unor baroni lacomi și analfabeți. Cine a furat – bani sau voturi – intră în celulă și gardianul aruncă cheia, fiindcă hoțul nu mai iese de acolo. Dacă nu-i speriem cumplit, nu se opresc. L-am prins pe Dragnea cu fraude electorale, iar judecătorii i-au dat, în 2016, o biată condamnare cu suspendare. Cu asemenea pedepse blânde, bineînțeles că hoții nu sunt descurajați. Până la alegerile parlamentare mai este puțin timp, deci se poate emite o ordonanță de urgență simplă și clară: pedepsele penale pentru fraude electorale se majorează, limita maximă fiind pedeapsa cu închisoare pe viață, plus amenzi de cel puțin zece milioane de euro pentru ei și partidele pentru care au fraudat.

Nu fac decât să dau un sfat bun: dacă PSD fraudează la parlamentare ca la locale, să nu se mire domnii Orban și Predoiu dacă ajung în opoziție, din 2021.

Despre gulagul romanesc

„Gulagul românesc” a însemnat distrugerea clasei politice din perioada interbelică, epurarea intelectualităţii care nu susţinea noul regim, încarcerarea unui număr mare de persoane din toate categoriile sociale, în funcţie de cine era considerat periculos pentru regimul comunist. Acesta a lovit astfel în toate părţile societaţii româneşti, consecinţele sale fiind majore şi pe termen lung.

După falsificarea alegerilor din 1946, pas important pentru acapararea puterii totale de către comunişti, în 1947 au urmat valuri importante de arestări ale membrilor partidelor politice, cu scopul de a distruge opoziţia. După înscenarea de la Tămădău din iulie 1947, PNŢ este scos în afara legii, iar conducătorii partidului sunt arestaţi, urmând a fi condamnaţi la ani grei de închisoare la sfârşitul anului. Celălalt mare partid, PNL, alege calea autodizolvării. După abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române, în 1948, noua putere politică a întreprins un proces complex de schimbare a ţării. Acesta a presupus, printre altele, naţionalizarea mijloacelor de producţie, colectivizarea agriculturii, epurarea sistemului administrativ şi de învăţământ, industrializarea forţată. În acest context, represiunea a fost utilizată împotriva categoriilor sociale considerate „periculoase” de către noul regim.

Instrumentul principal al represiunii din perioada comunistă a fost Securitatea, înfiinţată prin decretul nr. 221 din august 1948. Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea) era condusă iniţial de Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai serviciilor secrete sovietice. Alături de Securitate, Miliţia (creată în ianuarie 1949), a fost şi ea utilizată cu scop represiv.

Istoria represiunii în România comunistă are mai mult etape. Prima dintre acestea s-a desfăşurat între 1948-1953, fiind întreruptă de moartea lui Stalin. A urmat o perioadă de relaxare, care s-a încheiat în contextul revoluţiei din Ungaria din 1956 şi al retragerii trupelor sovietice din România, în 1958. Dorind să se asigure că deţine controlul, PMR a reluat arestările masive şi a impus din nou un regim represiv extrem de dur. Având deja un control sigur asupra societăţii, regimul a început să elibereze deţinuţii politic, pe care nu îi mai considera un pericol (deşi toţi au rămas sub supraveghere informativă). Între 1962-1964 au fost promulgate mai multe decrete de graţiere a deţinuţilor politic, moment după care România nu mai avea, oficial, deţinuţi politic.

În toată această perioadă au funcţionat mai multe spaţii represive: închisori, centre de anchetă, lagăre şi colonii de muncă forţată, centre de deportare şi domiciliu obligatoriu, dar şi azile psihiatrice, unde au fost trimişi unii oponenţi ai regimului, mai ales în anii 1980.

În perioada 1947-1964 au funcţionat trei tipuri de centre de anchetă şi detenţie politică: centrele de anchetă propriu-zisă şi „depozit” (pentru cei care trecuseră deja prin anchetă), centrele de triere (în care erau ţinuţi cei care erau mutaţi dintr-un penitenciar în altul), respectiv închisorile de executare a pedepsei.

Prin centrele de anchetă treceau toţi cei care erau consideraţi „duşmani ai poporului”. Ancheta se putea prelungi de la câteva zile la câţiva ani. În perioada 1948-1955 închisorile au fost împărţite din punct de vedere administrativ în patru categorii, în funcţie de deţinuţii închişi. În prima erau incluse penitenciarele pentru deţinuţii consideraţi cei mai periculoşi (Aiud, Gherla). Al doilea tip era al penitenciarelor pentru deţinuţii foarte periculoşi (Galaţi, Târgşor – înainte de a deveni închisoare pentru minori, Braşov, Suceava). A treia categorie cuprindea penitenciarele cu regim de maximă severitate (Buzău, Bacău, Brăila), iar ultima era formată din închisorile considerate cu grad mic de periculozitate (Giurgiu, Cluj-minori, Miercurea Ciuc pentru femei).

Unităţile de muncă au fost înfiinţate prin Decretul nr. 6/1950 cu scopul oficial „de a reeduca elementele duşmănoase ale Republicii Populare Române”. Ulterior, ele au fost transformate în colonii de muncă prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952. Obiectivul real era utilizarea deţinuţilor politic şi a persoanelor considerate indezirabile pentru diverse proiecte ale regimului, cel mai important fiind Canalul Dunăre-Marea Neagră. Numărul deţinuţilor care a lucrat la Canal a variat. Astfel, în septembrie 1949 erau 6.400 de deţinuţi, în vara anului 1950 erau 15.000, iar în aprilie 1953 erau 20.193. Lucrările la Canal au fost sistate în 1955.

Începând cu ianuarie 1950 regimul a utilizat şi sistemul internărilor administrative. Acesta presupunea pedepse fără proces, între 12 şi 60 de luni, pentru persoanele considerate periculoase pentru regim. Sistemul se aplica atât persoanelor indezirabile asupra cărora nu existau suficiente probe juridice ale vreunei vinovăţii, cât şi deţinuţilor consideraţi „ne-reeducaţi”, care primeau astfel un supliment de pedepsă în mod discreţionar, fără a fi învinuiţi, judecaţi sau fără a avea dreptul de a contesta, chiar şi formal, decizia.

Pe lângă condamnarea la închisoare sau utilizarea muncii în colonii, regimul comunist s-a folosit şi de dislocări de populaţie şi stabilirea domiciliului obligatoriu pentru a menţine controlul asupra populaţiei. În martie 1949, în contextul începutului colectivizării, 2.972 de familii de mari proprietari au fost evacuate şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Cea mai amplă deportare a avut loc în noaptea de 17/18 iunie 1951, când 40.000 de oameni din Mehedinţi şi Banat au fost mutaţi în Bărăgan, în contextul tensiunilor dintre Uniunea Sovietică şi Iugoslavia.

Chiar dacă prin decretele de graţiere din perioada 1962-1964 au fost eliberaţi toţi deţinuţii politic din România, regimul a continuat să utilizeze alte mijloace pentru a pedepsi pe cei care i se împotriveau. Un altfel de mijloc a fost internarea în azilele psihiatrice, utilizate ca parte a represiunii după 1965. Cel mai cunoscut exemplu, muncitorul Vasile Paraschiv, a fost internat de trei ori, în 1969, 1971 şi 1976. Pe lângă aceasta, represiunea a luat şi alte forme, iar autorităţile au înscenat multor opozanţi delicte de drept comun, pentru a masca detenţia pe motive politice.

Dimensiunea represiunii este greu de cuantificat, deoarece datele disponibile în acest moment sunt incomplete şi imprecise. Documentele ne indică în momentul de faţă peste 70.000 de deţinuţi politici cu fişe matricole penale, în vreme ce statisticile Ministerului de Interne comunist numărau peste 63.230 de deţinuţi doar pentru perioada 1944-1959.

TREPTELE GULAGULUI ROMANESC

Martie 30, 1945

Este promulgată Legea pentru purificarea administraţiilor de stat, care elimină din sistem funcţionarii moşteniţi din perioada antonesciană.

Mai 6-17, 1945

46 de demnitari ai regimului Antonescu sunt condamnaţi pentru crime de război.

Mai 30-Iunie 4, 1945

Are loc „procesul ziariştilor”, prin care o serie de jurnalişti cunoscuţi în perioada interbelică pentru viziunile lor de dreapta (Pamfil şeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii) sunt condamnaţi la ani grei de închisoare.

Iunie 1, 1946

Sunt executaţi, la penitenciarul Jilava, Ion Antonescu (fost Conducător al Statului), Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Constantin Vasiliu.

Iulie 14, 1947

Are loc înscenarea fugii conducătorilor PNŢ de la Tămădău, în urma căreia aceştia, printre care Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au fost arestaţi şi, ulterior, condamnaţi la temniţă grea pe viaţă.

Mai 14/15, 1948

Au loc arestări masive ale legionarilor pe tot cuprinsul ţării.

Iunie 11, 1948

Este adoptată Legea nr. 119 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, prin care fabricile şi întreprinderile trec în proprietarea statului

Iulie 12, 1948

Sunt arestaţi foştii ofiţeri de poliţie.

August 28, 1948

Este înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea), principalul instrument al represiunii.

Decembrie 1, 1948

Biserica Greco-Catolică este desfiinţată. Preoţii care se opun trecerii forţate la ortodoxie sunt arestaţi.

Ianuarie 23, 1949

Este înfiinţată Direcţia Generală a Miliţiei (Miliţia), utilizată cu scop represiv.

Martie 2-3, 1949

2.972 de familii de mari proprietari sunt dislocaţi cu forţa şi li se stabileşte domiciliu forţat, în contextul procesului colectivizării.

Martie, 1949

Începe colectivizarea agriculturii şi, odată cu aceasta, arestarea ţăranilor care se opun înscrierii în colectiv.

Iunie, 1949

Începe construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră, la care vor lucra un număr mare de deţinuţi politic. Lucrările au fost sistate în 1955 şi reluate abia în 1976.

Noiembrie, 1949 – Mai, 1951

Se desfăşoară fenomenul Piteşti, torturarea reciprocă a studenţilor din închisoarea Piteşti, sub stricta supraveghere a Securităţii, pentru obţinerea de material informativ de la victime.

Ianuarie 3, 1950

Este creat, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, sistemul internărilor administrative, care presupunea pedepse fără proces, între 12 şi 60 de luni pentru persoanele considerate periculoase pentru regim.

Ianuarie 14, 1950

Prin Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale sunt înfiinţate unităţile (ulterior coloniile) de muncă. Este înfiinţată Direcţia Generală a Serviciului Muncii, prin care erau recrutaţi cei „cu origine sănătoasă nesănătoasă” pentru a munci la construcţia diverselor proiecte ale regimului.

Martie 29, 1950

Direcţia Generală a Securităţii Poporului îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului.

Mai 5/6, 1950

90 de foşti demnitari din perioada interbelică sunt arestaţi. Printre aceştia se numără Constantin I. C. (Dinu) Brătianu, Constantin C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu.

August 20, 1950

Se stinge din viaţă, la Sighet, Constantin I. C. (Dinu) Brătianu, ultimul preşedinte al PNL din perioada interbelică.

Iunie 17/18, 1951

Peste 40.000 de persoane din Banat şi Mehedinţi sunt mutate cu forţa şi li se stabileşte domiciliu forţat în Bărăgan, în contextul tensiunilor dintre Uniunea Sovietică şi Iugoslavia.

Septembrie 10-15, 1951

Are loc „procesul unui grup de spioni în slujba Vaticanului”, format din şase prelaţi greco-catolici şi patru laici, acuzaţi de „trădare şi complot în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian”.

Februarie 5, 1953

Se stinge din viaţă, la Sighet, Iuliu Maniu, ultimul preşedinte al PNţ din perioada interbelică.

Mai 16, 1954

Se stinge din viaţă, la Jilava, monseniorul Vladimir Ghika.

Octombrie 10, 1954

Începe procesul primului lot de la Piteşti, în frunte cu Eugen Ţurcanu, în urma căruia 22 de deţinuţi au fost condamnaţi la moarte.

Februarie 6, 1955

LSe stinge din viaţă, la penitenciarul Sighet, Constantin Argetoianu.

Octombrie 30, 1956

Are loc o mare adunare a studenţilor la Timişoara în contextul Revoluţiei maghiare, soldată cu anchetarea a peste 2.000 de studenţi şi condamnarea organizatorilor.

Octombrie-Noiembrie, 1956

Are loc revoluţia din Ungaria. Trupele sovietice intervin în forţă. În acest context, temându-se de eventuale manifestări populare, regimul din România accentuează represiunea.

Noiembrie 15-16, 1956

La Cluj sunt arestaţi mai mulţi studenţi si universitari în frunte cu Raul Volcinschi.

Aprilie, 1957

Are loc o mare adunare a studenţilor la Timişoara în contextul Revoluţiei maghiare, soldată cu anchetarea a peste 2.000 de studenţi şi condamnarea organizatorilor.

Iunie 14, 1958

Are loc răscoala deţinuţilor politici închişi la Gherla.

Iulie, 1958

Trupele sovietice se retrag din România.

1958-1961

Sunt arestate loturi masive de intelectuali, studenţi sau preoţi pentru ca regimul să se asigure că deţine controlul şi fără trupele sovietice.

Octombrie 28, 1959

Intră în vigoare Decretul privind situaţia mănăstirilor din ţară. Acesta a dus la închiderea unor mănăstiri şi alungarea a mai mult de jumătate dintre călugări.

Februarie, 1960

Are loc procesul Noica-Pillat. Câţiva intelectuali importanţi (Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu, Arşavir Acterian, Marietta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu, Simina Caracaş-Mezincescu, Barbu Slătineanu, Nicolae Steinhardt) sunt condamnaţi pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

Aprilie, 1962

Se încheie oficial colectivizarea agriculturii.

Septembrie 27, 1962

Prin Decretul 772 sunt graţiaţi 1.540 deţinuţi politic. Regimul, deja foarte stabil, începe procesul de eliberare a deţinuţilor politic. Acesta se va încheia în 1964.

Ianuarie 3, 1963

Prin Decretul nr. 5 sunt graţiaţi 2.543 deţinuţi politic.

Februarie 5, 1963

Se stinge din viaţă, la Penitenciarul din Râmnicu Sărat, Ion Mihalache.

Iunie 16, 1964

Sunt graţiaţi 3.467 deţinuţi politic.

Iulie 24, 1964

Sunt graţiaţi 3.244 deţinuţi politic, acesta fiind ultimul decret. România nu mai are, oficial, deţinuţi politic.

Iulie 28, 1969

Disidentul Vasile Paraschiv este arestat pentru prima dată, fiind internat cu forţa la Spitalul de psihiatrie de la Urlaţi.

Februarie, 1978

Vasile Paraschiv susţine, la Paris, o conferinţă de presă în problema folosirii psihiatriei în România ca armă de represiune politică.

Martie 10, 1979

Este creat Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). Membrii sindicatului în frunte cu Ionel Cană au fost arestaţi şi anchetaţi. Vasile Paraschiv, unul dintre membri, este internat forţat într-un spital psihiatric.p>

Martie 10, 1979

În urma susţinerii mai multor Cuvinte către tineri, în care ataca regimul comunist pentru ateism şi demolarea unor biserici din Bucureşti, dar şi pentru implicarea sa în SLOMR, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa este arestat şi, ulterior, condamnat la 10 ani de închisoare.

Octombrie 14, 1980

Este adoptat Decretul nr.313/1980 privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi. Acesta a fost instrumentul legislativ pentru utilizarea psihiatriei ca formă a represiunii.

Octombrie 19, 1981

Câteva mii de mineri din Motru se revoltă în urma raţionalizării produselor alimentare.

Ianuarie 27, 1984

Dumitru Iuga, fondatorul „Mişcării pentru libertate şi dreptate socială din România” (MLDSR), este condamnat de Tribunalul Militar la 12 ani închisoare.

Septembrie 21, 1985

Inginerul Gheorghe Ursu este arestat. În urma tratamentelor inumane la care a fost supus în arestul Securităţii de la Rahova, acesta a decedat.

Noiembrie 15, 1987

Pe fondul înrăutăţirii condiţiilor de trai, izbucneşte revolta muncitorilor de la uzinele Tractorul şi Steagul Roşu din Braşov.

Noiembrie 19, 1987

Doina Cornea şi fiul ei, Leontin Iuhas, sunt arestaţi pentru distribuirea de manifeste de solidarizare cu muncitorii braşoveni.

Decembrie 12, 1987

Radu Filipescu este arestat, anchetat şi maltratat pentru difuzarea de manifeste.

Decembrie 24, 1987

Gabriel Andreescu este arestat sub acuzaţia de „trădare”, pentru difuzarea de manifeste cu caracter anticomunist.

Martie 2, 1989

Liviu Babeş îşi dă foc pe pârtia de schi din Braşov, în semn de protest faţă de regimul comunist.

Martie 25, 1989

Ziaristul Petre Mihai Băcanu este arestat, împreună cu alţi colegi, pentru că a înfiinţat un ziar clandestin, România. Avea să fie eliberat pe 22 decembrie.

Relația Moldova-Rusia și tranziția post-Dodon: între abordarea “inteligentă” și cea “emoțională”

Denis Cenusa

Câștigătorul alegerilor prezidențiale, liderul opoziției proeuropene și ex-premierul Maia Sandu a introdus “scoaterea din izolare” a Moldovei în lista priorităților imediate ale mandatului său. Întrevederile cu ambasadorii României, Franței sau SUA, la Chișinău, și discuțiile telefonice cu liderii statelor UE și ale țărilor vecine, precum și cu reprezentanții instituțiilor europene, au demarat înainte de inaugurarea propriu-zisă a lui Sandu în funcție. Toți acești pași au fost deja calificați de Maia Sandu drept începutul “scoaterii din comă” a politicii externe moldovenești. Interpretarea oferită de noul președinte necesită precizări nuanțate cu privire la fluctuațiile reale din politica externă a țării în ultimii cinci ani. În același context, sunt trasate recomandări legate de riscurile ce pot parveni la revizuirea relațiilor cu Rusia în grabă sau de o manieră radicală.

De la politică externă multivectorială la una “consecventă”?

În anii 2015-2020, politica externă a țării a trecut prin câteva etape de tranziție distincte. Perioada 2015-2019 a ieșit în evidență pentru faptul că diplomația a fost supusă intereselor private (inclusiv de supraviețuire politică) ale guvernării oligarhice (NEE, Noiembrie 2019). În acel moment, conflictele dintre guvernul pretins pro-UE și președinția pro-rusă permitea exploatarea animozităților geopolitice externe – politică externă multivectorială antagonizată artificial. După aceasta, din vara și până la finele toamnei lui 2019, țara a trecut brusc la o politică externă multivectorială constructivă, dar și oscilatorie (NEE, Noiembrie 2019). Accentele geopolitice variau în funcție de instituția implicată – președinția și-a manifestat neîntrerupt preferințele pro-ruse, iar interesul primordial al Guvernului era legat de apropierea politică și sectorială de UE. De la finele lui 2019 și până în decembrie 2020, politica externă și-a păstrat natura multivectorială, dar dialogul politic cu Rusia a fost prioritizat, în timp ce relațiile cu partenerii occidentali s-au dezvoltat continuu, dar în cadrul cooperării sectoriale (3DCFTA, Iulie 2020). Așadar, relațiile cu UE s-au menținut active, predominant la nivel tehnic și sectorial. Aflându-se în responsabilitatea coaliției majoritare și a Guvernului lui Ion Chicu, raporturile cu UE nu au primit un impuls politic, ci din contra, chiar dacă s-au derulat conform agendei prestabilite. Accelerarea episodică a reformelor a fost determinată de mecanismul european de condiționalite și presiunea colectivă a opoziției și a societății civile, care a fost sprijinită de instituțiile UE.

De la finele lui 2020, odată cu începutul președinției Maiei Sandu, redeschiderea politicii externe moldovenești va avea loc la nivelul președinției. Sunt inevitabile acțiuni de ordin simbolic, precum readucerea drapelului UE în imagine, după ce Igor Dodon l-a scos din uzanța președinției în anul 2016. Același lucru se referă la redenumirea limbii de pe pagină oficială a instituției, care poate să revină de la limba moldovenească la cea română. Corecțiile efectuate de Sandu pot întări percepția că președinția trece prin “europenizare”, în direcția opusă a orientării externe dictate de Igor Dodon, care a beneficiat de doze de bunăvoință din partea Rusiei (accesul la piața rusă pentru unele categorii de producători, achiziționarea de gaze, amnistiile temporare pentru muncitorii moldoveni), în schimbul unei loialității geopolitice dovedite. Restabilirea demnității țării pe plan internațional și desfășurarea unei politici externe “pozitive, active și deschise” va întâmpina mai puține obstacole în direcția occidentală. Același lucru este practic imposibil în relația cu Rusia, dacă Maia Sandu renunță să acomodeze interesele rusești într-o formă sau alta. Or, dependența față de factorul rusesc admisă de Igor Dodon a înrădăcinat așteptări specifice la Moscova, pe care președinția Maiei Sandu nu se arată dispusă să le livreze. În general, politica externă echilibrată a Moldovei în perioada post-Dodon poate fi consecventă doar în relația cu actori externi previzibili – UE, SUA. Dialogul cu Rusia va necesita mai mult calcul strategic și flexibilitate, decât consecvență în stare pură. Ambițiile lui Sandu exprimate înainte de inaugurarea din decembrie 2020 au fost de a avea relații pragmatice “atât cu Vestul, cât și cu Estul”. Acest deziderat nu semnalează o renunțare la politica externă echilibrată, care a fost aplicată anterior, dar de o manieră defectuoasă.

Ce este “scos din izolare” – țara sau președinția?

Alegerea noului președinte moldovean influențează inevitabil politica externă, dar mai puțin în mod structural și mai mult la nivel instituțional. În mod obiectiv, transformările calitative în politica externă a țării au început după căderea regimului oligarhic în vara lui 2019 (NEE, Noiembrie 2019). Atunci, constituirea coaliției de guvernare, în care au coabitat forțe politice cu viziuni geopolitice distincte, a permis revigorarea calitativă a dialogului cu Vestul și Estul. Până atunci, animozitățile geopolitice între UE și Rusia erau exploatate de către oligarhul Vladimir Plahotniuc pentru a compensa defectele din politica internă și a obține capital politic în competiția pentru putere. Din aceste considerent, căderea regimului oligarhic de la mijlocul lui 2019, improbabilă fără consensul geopolitic atins între UE, SUA și Rusia, a condus la relansarea politicii externe. Această conjunctură politică nu a fost valorificată de Igor Dodon, care a cultivat în continuare preferințe pentru orientarea pro-rusă și chiar euroasiatică în cadrul președinției sale.

Alegerile prezidențiale din noiembrie 2020 și victoria Maiei Sandu pot produce schimbări calitative la nivelul instituției președintelui. Prin urmare, sub conducerea lui Sandu, din “izolare” poate fi scos oficiul președintelui, nicidecum nu țara. În termeni practici și conceptuali, președinția necesită o eliberare efectivă de prejudecățile geopolitice. Acestea au devenit, pe de o parte, un element indivizibil al președinției ca urmare a apartenenței lui Igor Dodon la spațiul cultural-tradiționalist euroasiatic, adjudecat de Rusia. Pe de altă parte, președinția a fost atrasă în animozitățile geopolitice regionale, importate în scopuri propagandistice de către regimul oligarhic, perceput drept actor politic pro-UE.

Două necesități imediate pentru transformarea pozitivă a președinției țin de credibilitate și echilibrarea politicii externe. Reabilitarea credibilității oficiului președintelui atât pe plan local, cât și în raport cu partenerii occidentali, este esențială. Pe lângă aspectul pur instituțional, Maia Sandu va trebui să elimine, cu precauție și gradual, moștenirea geopolitică a lui Igor Dodon, a cărui intenție a fost mereu de a genera simbioză între interesele naționale moldovenești și cele geopolitice ruse. În calitate de președinte care s-a conformat status-quo-ului geopolitic regional sugerat de Moscova, Igor Dodon a provocat un “regim de reticență” din partea multitudinii de actori internaționali, care au relații complicate cu Rusia. Astfel, președinția lui Dodon a devenit victima propriei poziționări geopolitice de partea Rusiei, care a devenit sancționabilă în Vest pentru anexarea Crimeii în 2014 și militarizarea separatismului în regiunea Donbas a Ucrainei. Din acest raționament, misiunea principală a președintelui Sandu pe plan extern trebuie să conțină măsuri ce pot restabili efectiv și menține o autonomie geopolitică autentică a țării.

Intențiile și provocările lui Sandu în relația cu Rusia

În demersul său electoral, Maia Sandu a plasat relația cu Rusia pe ultimul loc în topul obiectivelor de politică externă după implementarea Acordului de Asociere cu UE, consolidarea relațiilor cu România și Ucraina și, respectiv, dezvoltarea unui dialog strategic cu SUA. În promisiunile sale electorale, Sandu propunea “asigurarea unor relații normale, neconflictuale” cu Rusia, în baza unor interese comune în patru domenii specifice – comerț, investiții, libera circulație și domeniul cultural. Vizarea explicită a Moscovei în reglementarea transnistreană nu a fost inclusă în programul electoral, dar nici în primele promisiuni post-electorale. În orice caz, avansarea în dosarele socio-economice depinde de contactele politice care, la rândul lor, sunt influențabile de comunicarea personalizată cu Kremlinul. În absența acestei ecuații, obținerea unui progres cuantificabil va fi complicată. Pe lângă tranziția generală prin care va trece dialogul președinției cu actorii internațional, o altă tranziție se va datora dispariției elementului informal al prieteniilor personale, construite de Dodon cu diverși actori politici din Rusia.

În general, persistă doi factori principali care pot genera tensiuni în relațiile cu Rusia, pe care Maia Sandu în calitate de președinte va trebui să le înfrunte. Primo, este vorba despre moștenirea lui Dodon, care include două componente majore – combinația relațiilor oficiale de stat și a celor informale cu factorii de decizie din Rusia și agenda politică dedusă din prezența în organizațiile euroasiatice – Uniunea Economică Euroasiatică.

Solicitarea anulării statutului de țară observator în Uniunea Eurosiatică sau ignorarea specificului informal al dialogului cu Rusia poate avea consecințe de ordin general asupra relațiilor bilaterale. Și, segundo, interpretarea eronată, intenționat sau nu, a acțiunilor și declarațiilor președintelui Maiei Sandu de către actorii politici ruși primari și secundari (Ministerul de Externe, Duma de Stat etc.). În acest sens, comunicarea oficială a președinției în limba rusă contează la fel de mult ca și contracararea dezinformării în presa de limbă rusă din Moldova. Forțele politice pro-ruse din țară, în particular Socialiștii, la șefia cărora revine Igor Dodon din decembrie 2020, sunt hotărâte să complice relațiile lui Sandu cu Moscova. Astfel, Dodon a reușit să distorsioneze declarațiile lui Sandu vizavi de “retragerea forțelor ruse” din regiunea transnistreană, iar Rusia a convertit interpretarea eronată în reacție tăioasă contra Sandu.

În general, atitudinea Maiei Sandu față de dimensiunea estică a politicii externe necesită o abordare “inteligentă”, care permite construirea unei strategii durabile. Tensionarea inutilă a relațiilor cu Rusia va reieși dintr-o poziționare “emoțională” fie față de provocările generate de forțele pro-ruse locale sau cele de producție proprie ale Moscovei. Apelarea la platformele internaționale multilaterale (OSCE, ONU, Consiliul Europei etc.), pe de o parte, și asigurarea unei comunicări externe eficiente (inclusiv în limba rusă), vor reduce incidența emoțiilor. Reglementarea transnistreană și statutul autonomiei găgăuze figurează în lista dosarelor complicate cu o prezență puternică a factorului rusesc. O modalitate inteligentă de a injecta constructivism în relația cu Rusia poate fi tactica “pașilor mici”, în care eforturile trebuie concentrate pe dosarele unde pot fi obținute rezultate. Președintele Maia Sandu urmează să păstreze o perspectivă clară cu privire la impactul politicii externe asupra rapoartelor de forță în politică internă. Mișcările radicale în direcția Rusiei, precum abandonarea Uniunii Euroasiatice, poate avantaja forțele pro-ruse în condițiile unor alegeri parlamentare anticipate, ce pot avea loc în mod subit.

Tabel. Abordarea „inteligentă” versus cea „emoțională” în raport cu Rusia

Abordare	„Inteligentă”	„Emoțională”
Manifestări	– Strategie durabilă- Discurs moderat	– Obiective pe termen scurt- Discurs radical
Efectele asupra relației cu Rusia	– Tranziția spre relații bilaterale constructive, dar depersonalizate- Soluționarea graduală a problemelor (tactica “pașilor mici”)	– Tensionarea rapidă a relației cu Rusia- Amenințarea dosarelor sensibile (muncitorii moldoveni, comerțul, achiziționarea gazelor)
Costuri politice de ordin intern	– Critica din partea forțelor pro-occidentale- Reorientarea anumitor segmente ale electoratului Partidului Acțiune și Solidaritate către Platforma DA	– Reabilitarea pozițiilor forțelor pro-ruse.

Sursa: Constatările autorului

Așteptările Rusiei de la Moldova în perioada post-Dodon

S-a creat percepția că Rusia ar fi pierdut pozițiile în Moldova din cauza victoriei Maiei Sandu. Evident, vizibilitatea demersului pro-rus va descrește din spațiul public. De asemenea, interesele rusești nu vor mai fi promovate sub drapel moldovenesc la forurile internaționale. Mai mult ca atât, președinția lui Sandu va întrerupe orice fel de acces eventual la informația legată de securitatea națională a țării. Cu toate acestea, președinția lui Dodon a generat “un bagaj” de angajamente și relații cu Moscova, care nu va putea fi ignorat de noul președinte. Orice mișcare bruscă într-o direcție diferită de „moștenirea lui Dodon” poate produce reacții, deocamdată imprevizibile, din partea Rusiei.

Așadar, în primul rând, dimensiunea reglementării transnistrene va trece prin modificări, deoarece Maia Sandu vrea mai degrabă să de-criminalizeze regiunea, inclusiv cu ajutorul Ucrainei, decât să legitimizeze în vreun fel starea de fapt de pe malul stâng al Nistrului (contrabandă, datoria pentru gazele naturale). Nu este clar dacă forțele politice și oligarhice din regiunea separatistă, împreună cu coordonatorii de la Moscova, vor accepta măsuri ce pot diminua balanța de forțe dintre Chișinău și Tiraspol.

Al doilea aspect sensibil ține de apartenența la Uniunea Economică Euroasiatică. Începând cu anul 2018, președintele Dodon a inițiat interacțiuni cu structurile euroasiatice asupra cărora Maia Sandu va trebui să decidă, dacă trebuie menținute sau nu. Anularea acestora va fi interpretată ca o mișcare împotriva Moscovei, iar reacția poate afecta dosare care nu au conexiune directă, cum ar fi accesul pe piața rusă sau situația muncitorilor moldoveni.

Nu în ultimul rând, dimensiunea politicii interne – de la definirea statutului autonomiei găgăuze și până la garantarea condițiilor legale pentru funcționarea limbii ruse – poate constitui un alt domeniu volatil. Socialiștii în frunte cu Igor Dodon se mobilizează în Parlament pentru a o proiecta pe Maia Sandu drept președinte rusofob. În acest sens, va conta discursul politic privind consolidarea autonomiei găgăuze; conferirea unei poziții privilegiate limbii ruse printr-o lege organică, adițional la prevederile constituționale (Art. 13); și, dezmembrarea legii împotriva propagandei ruse, adoptată în 2017 (IPN, Decembrie 2017).

În loc de concluzii…

Dependențele Moldovei de Rusia s-au subțiat în ultimii ani, datorită integrării în piața europeană sau construcția unor surse de distribuție a gazelor naturale alternative. Oricum, problemele structurale descrise mai sus fac ca normalizarea relațiilor să depindă mai puțin de intențiile pragmatice ale președinției lui Sandu sau eficiența negocierilor propriu-zise, ci de interesele geopolitice strategice ale Moscovei.

Exemplul Ucrainei sau Georgiei demonstrează că preferințele electoratului vizavi de Rusia este reversibil, iar forțele pro-ruse au o capacitate ridicată de regenerare. De aceea, președinția lui Sandu are nevoie de o abordare “inteligentă”, în care prevalează o perspectivă de durată asupra însănătoșirii relațiilor cu Rusia în direcția pragmatismului prin depersonalizarea contactelor instituționale. Chiar dacă moștenirea lui Dodon creează motive de iritare pentru noul președinte, demontarea acesteia implică acțiuni graduale și evitarea comportamentului „emoțional”. O modalitate sigură pentru prevenirea situațiilor critice în relațiile cu Rusia reprezintă valorificarea extinsă a platformelor multilaterale internaționale. Tranziția post-Dodon înseamnă atât scoaterea din izolare parțială a președinției în raport cu Occidentul, cât și o nouă tentativă a forțelor pro-europene moldovenești de a construi o relație mai previzibilă cu Kremlinul.

În fine, Maia Sandu trebuie să reiasă din resursele sale politice reale, care în prezent sunt limitate. De aceea, orice măsură radicală sau precipitată în relația cu Rusia este sortită eșecului, dacă nu reiese dintr-o combinație de putere favorabilă. Aceasta presupune un parlament integru, reînnoit prin alegeri anticipate și guvernat de o coaliție controlată de forțele pro-europene, și respectiv un guvern amical președintelui Sandu.

Articol apărut pe site-ul IPN.md

Geografia şi cronologia Gulagului românesc

Romulus Rusan

Motto

“Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozafnţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Înainte ca ei să se întărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numitele „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun”

(Din Directiva NKVD din 2 iunie 1947)
„Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii patriei şi poporului muncitor”

(din Jurnalul securiştilor)
Harta gulagului românesc a fost alcătuită în iunie 1998 pentru Addenda „Cărţii negre a comunismului” (prima de altfel, dintre traducerile din cele peste douăzeci de ţări). Am lucrat câţiva ani la cartografiere împreună cu mai mulţi deţinuţi politici, cumulând date din propria lor experienţă. Academia Civică avea nevoie, în egală măsură, de o hartă pentru holul central al imensului Memorial al Victimelor Comunismului pe care l-a creat într-un orăşel din Nordul extrem al Româniefi. Sub hartă am pus deviza Memorialului: „Atunci când justiţia nu poate să fie o formă de memorie, memoria însăşi poate fi o formă de justiţie” – aluzie la faptul că în România condamnarea crimelor din trecutul comunist nu se poate face prin justiţie ci, deocamdată, numai prin memorie. Pe această hartă sunt indicate penitenciarele, lagărele de muncă, centrele de deportare, centrele de tranzit, azilele psihiatrice cu caracter politic, precum şi unele locuri de luptă a partizanilor comunişti cu Securitatea şi unde s-au înregistrat morţi. Am numărat peste 230 locuri de detenţie, majoritatea grupate la Bucureşti şi în jurul Bucureştiului, dar şi în câmpia Bărăganului („Siberia românească”) şi în bazinul inferior al Dunării (în Bălţile Brăilei, în Deltă şi pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră). La acestea trebuie adăugate peste o sută de sedii ale Securităţii, unde se desfăşurau anchetele – la nivel local, raional, regional.

În rândul penitenciarelor, cele de maximă securitate (Botoşani, Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat) erau situate pe frontiera sau aproape de frontiera cu Uniunea Sovietică, pentru că până aici existau linii ferate cu ecartament de tip sovietic, care puteau evacua pe deţinuţi în caz de urgenţă. Dar şi în interiorul ţării, pentru „duşmanii poporului”, „bandiţi”, „trădători” – cum erau congratulaţi de comunişti deţinuţii politici, erau prevăzute cele mai încăpătoare şi bine păzite penitenciare: Jilava, Aiud, Gherla. Azilurile politice cu caracter politic erau situate în Nordul Munteniei, la Voila şi Sapoca, în Oltenia, la Poiana Mare, la Jebel, lângă Timişoara, dar şi în oraşul Dr. Petru Groza (Ştei) şi oraşul Gheorghiu-Dej (Oneşti). (Interesant cum aceste ultime două aziluri erau amplasate în localităţi cu nume de lideri comunişti.) În aziluri erau internaţi cei care nu puteau fi exterminaţi prin mijloace fizice. Era ultimul procedeu de pedepsire şi de anihilare, de fapt, a personalităţii unor deţinuţi politici deosebiţi, recalcitranţi. La celebrul „Spital 9” din Bucureşti se crede, chiar, că funcţionau experimente „ştiinţifice” pe aceşti „subiecţi”.

Abordând cronologia sistemului concentraţionar, trebuie spus că, aşa cum în Rusia Gulagul a început imediat după 7 noiembrie 1918 (cum susţine Vladimir Bukovski, care a instituţionalizat, chiar, această dată din calendar ca „zi internaţională a Gulagului”), În România represiunea a început paradoxal imediat după declararea armistiţiului de către regele Mihai, la 23 august 1944. În ce sens? În intervalul de 21 zile până la semnarea Convenţiei de la Moscova, la 12 septembrie, au fost deportaţi în Rusia, în Ucraina, în Karaganda şi în Siberia 165 000 de militari români, care se considerau în acel moment aliaţi, dar care au fost încărcaţi în trenuri şi duşi nu pe frontul de vest, ci în lagărele sovietice. O foarte mare parte au dispărut în prizonierat. S-au întors cu cele două divizii „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” cei care au acceptat să semneze un pact cu regimul comunist. Deci detenţia celor care au refuzat este una politică. Primele loturi de prizonieri repatriaţi au reapărut după 7 ani şi au intrat în ţară pe la Sighet, pentru că, aşa cum spuneam, ecartamentul lărgit de 1843 mm al liniilor sovietice ajungea până în această localitate. În toamna anului 1944, în vederea înlăturării vinovaţilor de dezastrul ţării prevăzută în Convenţia de Armistiţiu, au fost arestate şi internate în lagărele de la Caracal, Târgu Jiu şi Slobozia câteva mii de persoane, învinuite de adeziune pro-fascistă. Dintre acestea au fost triate loturile de criminali de război, care au fost judecate de Tribunalele Poporului în anii care au urmat. O bună parte fuseseră însă arestaţi pentru atitudine anticomunistă sau antisovietică şi nu pentru pro-fascism. (Dar, în vocabularul stalinist, noţiunea de „anticomunist” era automat asociată cu aceea de „fascist”.) Eliberaţi din lagăre, ei au rămas însă cu un stigmat, fiind apoi rearestaţi în multiple rânduri pentru vini imaginare cu eticheta generică de „duşmani ai poporului”, „bandiţi” sau „trădători”.

În ianuarie 1945 au avut loc deportările germanilor din România, mai precis au fost duşi în Donbas 75000 dintre ei, la reconstrucţia economiei sovietice. Au fost aleşi în funcţie doar de vârstă şi de puterea de muncă, pentru că apartenenţa politică aproape nu conta. O parte erau într-adevăr foşti membri ai „grupului etnic german”, pro-hitlerist, dar majoritatea erau oameni simpli, fără angajamente politice, care nu aveau decât vina de a fi fost germani. Au murit o cincime în detenţie, iar restul s-au întors în România abia după cinci ani, tot via Sighet, într-un grad maxim de epuizare şi inaniţie.

Potrivit unui raport din arhiva Oficiului de Studii Strategice american, încă la 7 martie 1945, deci a doua zi după instaurarea regimului comunist prin impunerea guvernului Petru Groza, o comisie de activitate sovietică condusă de Evgheni Suhalov a prezentat unei delegaţii de patru activişti comunişti, condusă de Ana Pauker, un plan de comunizare a României pe următorii trei ani, plan atribuit fostului secretar al Cominternului, Gheorghi Dimitrov. Dintre cele zece puncte ale planului atrag atenţia, în ce priveşte studiul nostru, două: suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor şi, respectiv, crearea unei organizaţii de poliţie întemeiată pe o „miliţie populară” de tipul NKVD. O privire retrospectivă arată că toate capitolele acestui instructaj au fost respectate cu rigurozitate. De notat că, încă din 1945, organele clasice ale statului, – Poliţia şi Siguranţa – au fost înlocuite, mai precis dublate, de către Corpul Detectivilor, condus de Alexandru Nicolski. Serviciul Special de Informaţii a fost trecut de la Ministerul de Război la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, fiind pus sub directa îndrumare a lui Emil Bodnăraş, unul din liderii comunişti formaţi ca agenţi ai Moscovei. Multe arestări au fost făcute de către aceste două organisme comunizate, dar chiar şi de membri ai F.N. D. (Frontul Naţional Democrat era coaliţia care cuprindea, în jurul Partidului Comunist, câteva partide şi organizaţii satelite). Alteori de către Formaţiunile de Luptă Patriotică paramilitare, organizate tot de Partidul Comunist, sau direct de către organele NKVD, acolo unde autorităţile române păreau că sunt prea îngăduitoare. Seria acestor arestări aleatorii urma să fie însă continuată, într-un mod din ce în ce mai sistematic, în felul următor: în 1946, în preajma faimoaselor alegeri trucate, au fost arestaţi pentru a fi împiedicaţi să voteze mii de membri ai partidelor democratice din opoziţia anticomunistă, respectiv din Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ), Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Social Democrat Independent (PSDI) al lui Titel Petrescu, cel care se opusese înghiţirii de către comunişti a Partidului Social Democrat (Stalin spunea, la un moment dat, că un social democrat este mai periculos decât un fascist).

În 1947 au fost valuri masive de arestări, tot în rândul partidelor istorice, ai căror membri erau consideraţi, ipso facto, „reacţionari” şi „fascişti”. La 14 iulie, pe micul aeroport Tămădău din Sud-Estul Bucureştilor au fost arestaţi câţiva membri marcanţi ai partidului principal de opoziţie (Naţional Ţărănesc) care încercaseră să se refugieze în Occident. Partidul a fost interzis prin lege, iar întreaga conducere, în frunte cu Iuliu Maniu, condamnată la închisoare pe viaţă, pentru „înaltă trădare”. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, ca şi mii de membri ai partidului, aveau să moară în detenţie. Aceeaşi soartă au avut-o în anii următori liberalii şi social-democraţii. Pe de altă parte, la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941. În acelaşi timp, au început procesele economice, în care erau incriminaţi pentru sabotaj numeroşi oameni de afaceri. S-au fabricat apoi procese fantomă de tip sovietic, în care erau amestecaţi de-a valma acuzaţi de provenienţă foarte deosebită, care – mulţi – nici nu se cunoşteau între ei: industriaşi, membri ai partidelor democratice, francmasoni, preoţi, studenţi, membrii ai fostei „Gărzi de Fier” sau oameni care aveau relaţii cu legaţiile occidentale, în aşa fel ca din complexitatea lotului să rezulte că sabotorii, legionarii şi spionii americani erau legaţi printr-un plan comun de subminare a regimului.

În 1948 au fost arestaţi 7000 de foşti membri ai poliţiei, într-o singură noapte, 27 iulie, asta pregătind ceea ce urma să se întâmple la 30 august, adică crearea Securităţii. Arestarea în masă a fost precipitată de faptul că Tito se servise de fosta poliţie regală sârbă în manevra de declarare a independenţei faţă de Moscova.

Securitatea a fost creată de către consilierii sovietici Fedicikin, Tiganov, iar şefii dintâi ai acesteia erau Pantelimon Bondarenko, Alexandru Nicolski, Vladimir Mazuru şi Serghei Nikonov (acesta la serviciul de informaţii externe). Toţi erau agenţi sovietici, aleşi de consilierii Fedicikin şi Tiganov ca să cloneze în Securitate NKVD-ul. Seria arestărilor a continuat în vara lui 1948 şi în lunile următoare prin închiderea unui mare număr de preoţi şi episcopi greco-catolici care se opuseseră desfiinţării Bisericii greco-catolice şi includerii ei în cadrul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, au fost valuri masive de arestări în rândul prelaţilor romano-catolici, acuzaţi de spionaj în favoarea Vaticanului (!) şi a Statelor Unite (nunţiul papal la Bucureşti era un american!)

În 1949, după ce majoritatea liderilor de opinie maturi au fost anihilaţi prin arestări, a urmat anihilarea tinerilor prin aşa-numitul „proces de reeducare” care a început la închisoarea Suceava, a continuat cu înverşunare la închisoarea din Piteşti şi ceva mai anemic la cea din Gherla. Până la o mie de tineri au fost umiliţi, forţaţi să-şi renege convingerile, familia, credinţele, să se maltrateze şi tortureze între ei, practic să-şi desfiinţeze propria personalitate. „Fenomenul Piteşti”, cum este foarte benign numit, a fost urmat de un proces al torţionarilor, soldat cu peste 20 de condamnări la moarte. Abia peste un an a avut loc un alt proces al securiştilor care s-a ocupat de instrumentarea acestora. Ei au fost condamnaţi la pedepse mici de închisoare şi au fost în scurt timp eliberaţi. Concluzia proceselor era că la Piteşti se urmărea, la cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla în Occident, şi a „imperialiştilor americani”, compromiterea Securităţii. Asta a fost interpretarea oficială. În realitate, iniţiatorii erau într-adevăr nişte studenţi legionari, în frunte cu Eugen Turcanu, dar ei au acţionat, practic, tocmai încurajaţi de securişti şi nu la semnale din afară.

A urmat epopeea Canalului, care a început la sfârşitul anului 1949 şi a fost considerat de conducerea comunistă, de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, „un mormânt al burgheziei româneşti”. Dar pentru ca să devină un mormânt al acestei burghezii a trebuit să se găsească o formulă de arestare cu aparenţă legală sau cel puţin semi-legală. Atunci s-a emis o ordonanţă a Ministerului de Interne prin care erau arestaţi toţi cei care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară şi construirea socialismului sau care defăimează puterea de stat şi organele sale”. Procedura era următoarea şi este copiată după originalul NKVD: conducerea Canalului cerea un număr oarecare de oameni care să lucreze, Ministerul de Interne dădea această sarcină Direcţiei de Anchete, care la rândul ei transmitea ordinul regiunilor de Securitate, iar acestea făceau liste cu „reacţionarii”, „paraziţii”, „duşmanii poporului”, care urmau să fie arestaţi. Fără să-i vadă la faţă şi fără să aibă loc măcar un simulacru de proces, o comisie formată din şapte generali şi colonei de securitate semna listele şi astfel îi condamna la pedepse între 12 şi 60 de luni. (De notat că aceste pedepse, numite „internări administrative”, erau calculate în luni, în timp ce sentinţele propriu-zis juridice, la Tribunalele Poporului sau Tribunalele Militare, în ani.) Au fost sute de mii de astfel de condamnări extra-juridice. Numai pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, după nişte estimări minimale, au fost în fiecare moment în jur de 40000 de deţinuţi. Câţi au murit este foarte greu de stabilit şi asupra acestui aspect aş dori să revin.

O operaţiune brutală, menită să decapiteze elita politică, a avut loc în noaptea de 5-6 mai 1950, când au fost arestaţi simultan în Bucureşti (sau în localităţile unde au fost găsiţi) şi duşi la Sighet în nişte convoaie speciale 90 de demnitari ai regimului numit „burghezo-moşieresc”. Erau miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea în vârstă (70,80 sau chiar 91 ani), ajungându-se chiar la unele personalităţi care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, cum au fost Gheorghe Tătărescu (însoţit de trei fraţi!), Bejan, Vântu, Roşculeţ, „tovarăşi de drum” din formaţiunile burgheze care acceptaseră să colaboreze cu comuniştii. În vechea închisoare din secolul al XIX-lea, situată chiar pe frontiera sovietică, acest prim lot a fost în timp completat cu alte câteva, pe măsură ce „colectarea” foştilor miniştri sau secretari de stat avea loc. Au urmat loturi cu câteva zeci de preoţi şi episcopi greco-catolici, care fuseseră ţinuţi până atunci în domiciliu forţat în nişte mănăstiri ortodoxe, apoi un lot de prelaţi romano-catolici, iar în august 1951 lotul Partidului Naţional Ţărănesc, care, după procesul din 1947, fusese încarcerat la Galaţi. (Interesant este cum au fost duşi Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi de la Galaţi la Sighet, adică de pe o frontieră pe cealaltă frontieră sovietică, situată la antipozi.) Astfel, numărul celor deţinuţi în închisoarea Sighet a crescut la 180. Au murit 53, după datele pe care le avem. Au fost îngropaţi în gropi anonime, nu se ştie nici până astăzi exact unde. Se bănuieşte că în „Cimitirul Săracilor”, dar amestecaţi cu oamenii care nu aveau familie sau cu cei care mureau în azilul psihiatric sau în spitalul de boli cronice. Între timp au murit trei episcopi, câteva zeci de miniştri şi secretari de stat, octogenarii Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu (preşedinţi ai Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal). Gheorghe Brătianu, mare istoric (Dinu Brătianu îl desemnase chiar ca succesor la conducerea partidului) a murit la 55 ani. Cei care nu au murit au fost duşi la Râmnicu Sărat, de asemenea o închisoare care avea linie cu ecartament dublu spre URSS. Acolo a murit după alţi zece ani Ion Mihalache, ajuns octogenar şi într-o stare ultimă de degradare a sănătăţii. Acolo a zăcut într-o stare de paralizie cronică eminentul diplomat Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre artizanii actului de la 23 august 1944 (a plătit acel curaj cu 17 ani de închisoare. Dus în ultima clipă la spitalul-închisoare Văcăreşti, a murit acolo în detenţie.) Constantin Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Liberal, a fost însă eliberat cu puţin înainte de a muri; la un spital din Bucureşti. Aşa a fost şi cazul lui Constantin Titel Petrescu, liderul Partidului Social Democrat Independent, care contractase în închisoare o boală incurabilă; a murit la scurt timp după eliberare. Şi oameni foarte tineri, cum a fost de pildă (dau un singur exemplu) poetul Constant Tonegaru, arestat şi învinuit de spionaj pentru că distribuia pentru familiile sărace pachete pe care le primea din Belgia, prin Biserica Catolică; a murit după câteva săptămâni de „libertate”, la 33 ani.

În acelaşi timp, au început aşa-numitele dislocări sau strămutări: familiile celor arestaţi, persoanele care nu se bucurau de încrederea autorităţilor erau mutate în alte locuinţe, improprii, în aşa fel încât locul devenea disponibil pentru potentaţii locali, iar atmosfera generală devenea tot mai timorată. În noaptea de 2/3 martie 1949 (în ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) două mii de familii de mari proprietari au fost scoase din locuinţele de la ţară şi deportate în alte localităţi, fixate acolo cu domiciliu forţat. O altă deportare, mult mai amplă, a avut loc în 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, când 44000 de locuitori ai zonei de frontieră cu Iugoslavia (Banat şi Mehedinţi), pe o lăţime de 25 de Km, au fost duşi în Bărăgan. Era o regiune puţin populată, cu o climă aspră, şi care ulterior a fost numită „Siberia românească”. Oamenii au fost urcaţi în trenuri cu ce au putut să ia, cu copii mici – de un an chiar -, cu bătrâni, şi, ajunşi în Bărăgan, au fost lăsaţi în câmp şi au trebuit să-şi construiască bordeie şi să supravieţuiască fără să aibă locuri de muncă, cultivându-şi singuri alimentele. Aceşti 44000 de oameni au fost ţinuţi până în 1955-1956, iar când s-au întors în localităţile lor şi-au găsit casele şi proprietăţile confiscate.

Revenind la valurile de arestări şi procese: după revoluţia maghiară din 1956 au fost arestaţi numai la Timişoara 300 de studenţi care au fost încarceraţi într-o fostă cazarmă, la Becicherecu Mic. Li s-au făcut procese sumare şi o parte a lor au fost condamnaţi pe termene de până la 8 ani de închisoare. De asemenea la Cluj au fost reţinuţi studenţi maghiari, învinuiţi de iredentism şi naţionalism. La Bucureşti, studenţi în Medicină şi Litere au fost arestaţi şi condamnaţi pentru că intenţionaseră să facă un miting în Piaţa Universităţii. Această reprimare a crescut exponenţial după retragerea trupelor sovietice, în iulie 1958, inspirată lui Hruşciov de Emil Bodnăraş. (Oricum, trupele staţionau aici ilegal, ca şi în celelalte ţări ale lagărului sovietic; iniţial trebuiau să plece după 10 februarie 1947, când a fost semnat Tratatul de Pace; sovieticii au continuat să le menţină sub pretextul că au nevoie de un coridor spre zona sovietică din Austria; în 1955 sovieticii au părăsit Austria, dar au continuat să rămână în România şi Ungaria). Într-un mod cu totul neaşteptat, în 1958, Armata Roşie s-a retras. Atunci comuniştii români au considerat că este de datoria lor să fie „mai ortodocşi decât Kremlinul” în privinţa aplicării dogmelor stalinist-leniniste şi au înăsprit teroarea încât, în perioada din 1958 şi 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenţi, preoţi, universitari, pretextul fiind, de la caz la caz, „atitudine duşmănoasă”, „discuţii duşmănoase”, „uneltire” „misticism”. În 1958, sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, un comunist considerat totuşi mai liberal, care era preşedintele Consiliului de Stat, a fost reactualizată cuvânt cu cuvânt acea hotărâre din 1950, dată atunci de Securitate, acum „legalizată” prin decret, în sensul că „cei care primejduiesc orânduirea socialistă sau care o defăimează” pot să fie arestaţi fără mandat sau proces. În acelaşi timp au avut loc nişte umilitoare procese publice, în cadrul cărora au fost expuşi în faţa unor săli de muncitori – de fapt, membri ai Securităţii – o serie de intelectuali care fuseseră consideraţi obedienţi, dar care între timp dăduseră semne de independenţă. A fost cazul compozitorului Mihail Andricu, al sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, al scriitorului Jacques Costin. Aceste procese aveau loc în Bucureşti, iar în principalele oraşe din ţară erau reproduse înregistrările audio ale acestor procese în faţa unor săli de intelectuali. Deşi „sălile de muncitori” cereau sau vociferau condamnarea la moarte a inculpaţilor, până la urmă erau eliberaţi, fără să se mai spună. Pe scurt, ţelul urmărit era ca prin aceste spectacole să fie intimidată intelectualitatea.

Aici trebuie spus că de-a lungul celor 45 de ani au fost şi trei eliberări consistente prin graţieri sau amnistii afară şi cealaltă tot impusă din afară, dar condusă de interese de luptă în cadrul partidului. Prima a fost în 1955, în urma Convenţiei de la Geneva, când Eisenhower şi Hruşciov au convenit asupra unei liberalizări a relaţiilor sociale, dar şi a Gulagului, în URSS şi din ţările satelite. Atunci au fost desfiinţate câteva închisori politice şi o parte din deţinuţi au fost lăsaţi liberi, fiind rearestaţi sub diverse pretexte, după revoluţia maghiară, în ’56, ’57, ’58, ‘59, ’60.

O a doua relaxare a fost în 1964. Şi această graţiere, generală de astă dată, care a avut loc între februarie şi august 1964, avea o motivare externă: Partidul Muncitoresc Român (Comunist) îşi clama independenţa faţă de Moscova, antamând relaţii comerciale cu ţările occidentale. La mijlocul lunii august 1964, steagul alb a fost ridicat deasupra tuturor închisorilor şi lagărelor de muncă, ceea ce nu înseamnă că politica de teroare şi intimidare nu a continuat după moartea lui Gheorghiu-Dej şi venirea lui Ceauşescu. Această continuitate s-a soldat cu sute, dar nu cu sute de mii de arestări ca în perioada Gheorghiu-Dej. Într-un singur registru de ieşiri din anii ’80, la închisoarea Aiud apar 331 de deţinuţi politici. Dar era un singur registru şi, din păcate, accesul la arhive este azi aproape imposibil, „descoperirile” sunt întâmplătoare şi nu se poate, mai ales pentru ultima perioadă, stabili numărul exact al deţinuţilor politici.

În orice caz, deşi relaţiile externe erau deja total degradate, în 1988 a fost aplicată o a treia graţiere importantă, deţinuţilor politici permiţându-li-se chiar ca la ieşirea din închisoare să emigreze în Occident. Era o modalitate a regimului de a-şi asigura „liniştea”.

În schimb, Ceauşescu, după cum ştim, a imaginat pentru teroare o metodă mult mai perfidă, prin politica de îndoctrinare şi manipulare la scara întregii populaţii, prin schimbarea componenţei sociale – mutarea ţăranilor la oraş şi închiderea lor în dormitoarele de la marginea marilor oraşe – şi, în general, prin ingineria social-educativă care a dus la crearea „omului nou” şi la această degringoladă care a caracterizat şi caracterizează încă populaţia.

Mă voi limita acum să enumăr câteva din motivele arestărilor care erau cuprinse în Codul Penal. Codul Penal s-a schimbat de câteva ori. Articolele cu caracter politic cel mai des folosite erau 207 şi 209, adică, „constituirea în bandă”, „în grup” şi „uneltire împotriva ordinii sociale”. În acelaşi timp existau nişte articole secrete. De pildă, în 1955, după Convenţia de la Geneva şi în perspectiva primirii României la ONU, comuniştii au încercat să facă puţină ordine în evidenţa Gulagului şi – pentru că erau foarte mulţi oameni nejudecaţi şi aflaţi în detenţie încă din 1948, din 1950, din 1952 – au trebuit să adauge Codului Penal existent nişte articole secrete, care, împotriva oricărui principiu de Drept, acţionau retroactiv. Printr-un decret s-a introdus în Codul Penal articolul 193/1 (de fapt, un paragraf adiţional care prevedea ca persoanele ce „s-au pus în slujba regimului burghezo-moşieresc” – respectiv prefecţii, funcţionarii din administraţie, magistratură, poliţie etc. – să fie condamnate pentru „crimă contra clasei muncitoare (pedepsită cu 2 până la 8 ani închisoare), respectiv „crimă intensă contra clasei muncitoare” (pedepse până la 25 de ani de închisoare). Evident că aceste condamnări retroactive la pedepse executate deja nu făcea cu nimic mai legală justiţia comunistă.

Dar, oricum, înainte de a fi citite în sala de judecată, pedepsele erau hotărâte de anchetatorii Securităţii sau, în multe cazuri, de „Partid”. Un singur exemplu: în 1950, pentru a se tăia orice legătură cu Occidentul, au fost instrumentate celebrele procese ale Nunţiaturii, ale funcţionarilor ambasadelor americană şi engleză, al bibliotecii franceze (300 de studenţi au fost arestaţi la ieşirea din bibliotecă, condamnaţi şi internaţi în lagăre de muncă). Absurdul nu cunoaşte limite când afli, de pildă, că sentinţa în acest din urmă caz a fost decisă nu în sala de judecată, ci într-o şedinţă a Biroului Politic al PC, la propunerea Anei Pauker, o persoană care n-avea nici o atingere cu justiţia, dar se pretindea un intelectual al partidului. Toţi aceşti prelaţi, funcţionari diplomatici, respectiv studenţi au fost condamnaţi pentru „trădare”, respectiv „uneltire contra ordinii sociale”. Unii din ei, prin decizie administrativă.

Alte învinuiri frecvente erau pentru „trădare”, „spionaj”, „sabotaj”, „diversiune”, „atitudine duşmănoasă”, „instigare publică”, „răspândire de publicaţii interzise”, „favorizarea infractorului” (articolul 231 prevedea obligativitatea ca cei din o aşa-zisă „bandă” să-şi demaşte colegii). Cei care „ştiau ceva” şi nu-l demascau pe făptuitor erau, de asemenea, condamnaţi pentru „omisiune de denunţ” (chiar fiind vorba de o mamă sau un frate). Mai era „trecerea frauduloasă a frontierei”- ar fi de văzut câte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, câţi au fost condamnaţi şi câţi au fost chiar omorâţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia. Tot aici, în domeniul crimelor indirecte, al crimelor sociale, se pot include cele aproximativ 10 000 de femei care au murit în urma unor avorturi făcute ilegal, ca să scape de legile draconice ale natalităţii stabilite de Ceauşescu.

Cel mai misterios capitol al cercetărilor noastre este, însă, acela privind morţii din Gulagul românesc. Nu se va şti probabil niciodată câţi deţinuţi politici au murit, pentru că masacrul era atât de mare încât în multe cazuri nu se mai produceau documente, iar cele existente au fost probabil distruse. Unul din torţionarii din azilurile psihiatrice, Franţ Ţandăra, recunoştea – într-un dialog – că el singur a ucis prin injecţii letale, administrate sub pretextul „îngrijirii medicale”, în jur de 100 de persoane. Dacă nu s-a putut face un studiu bazat pe date oficiale ale Securităţii, unele detalii pot fi găsite totuşi în evidenţele de partid, pentru că comuniştii au avut această vulnerabilitate de a se demasca unii pe alţii. Atunci când vroiau să scape de unul dintre rivalii politici, îi făceau o anchetă – lucrul acesta s-a întâmplat în 1953 cu fostul ministru de Interne Teohari Georgescu (fusese înlăturat în 1952, în urma „tezelor din iunie” care incriminau ciudata „deviere de stânga-dreapta” (!) a unor membri din Comitetul Central). A doua demascare s-a făcut în 1968, când Ceauşescu, ca să scape de rivalul său cel mai puternic, Alexandru Drăghici, ministru de Interne din anii ’50, i-a făcut de asemenea o anchetă, dar în care erau desemnate doar crimele făcute asupra comuniştilor înşişi. Era vorba de procesul Pătrăşcanu, de procesele ilegaliştilor, deci nu, practic, de totalitatea Gulagului românesc. Sunt puţine şanse să putem stabili sau măcar estima numărul de morţi din închisori. În cercetarea pe care o fac la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet am identificat până acuma din două surse 8000 de nume. Din păcate nici una din aceste surse nu este oficială. Oficialităţile noastre preferă o indiferenţă cinică, doresc o reconciliere, dar fără să se cunoască trecutul Acest trecut este pur şi simplu bagatelizat, în aşa fel încât nu numai tinerii din ziua de astăzi, dar nici măcar unii din generaţia de 40-50 de ani nu mai ştiu ce s-a întâmplat în România în perioada anilor 1945-1989. Este o datorie a noastră să impulsionăm această cercetare pentru că – de la oamenii închişi începând cu 1945 şi până la dizidenţii anilor ’70-’80 – ei formează o majoritate de conştiinţă.

Câţi au fost totuşi? Prin acte scrise, prin sentinţele de la tribunalele militare am identificat 550 000 de condamnaţi politici prin proces, dar numărul reţinuţilor administrativ este cel puţin dublu. Adăugând prizonierii arestaţi ilegal după 23 august 1944, deportaţi din diferitele perioade, pe strămutaţi, pe cei ce au suferit „domiciliul forţat”, pe „frontieriştii”, pe cei 80 000 ţărani închişi pentru că au refuzat colectivizarea, femeile moarte în urma unor avorturi improvizate, numărul acestor oameni privaţi de libertate de-a lungul celor 45 de ani de comunism se poate ridica la două milioane.

În ultimii zece ani am reuşit să adunăm la Centrul de Studii asupra Comunismului, pe care îl conduc, peste 93 000 „fişe matricole penale” (fişe de încarcerare, aparţinând unui număr de peste 71 000 foşti deţinuţi politici (diferenţa se explică prin faptul că unii deţinuţi, trecând prin numeroase închisori, cumulează mai multe fişe). Pe această arhivă proprie am întreprins un „Recensământ al populaţiei concentraţionare din România între anii 1945-1989”. Eşantionul de lucru reprezentând, după estimările noastre, aproape 5% din total, iar documentele pe care am lucrat fiind oficiale, cred că studiul nostru statistic, pe care îl vom definitiva şi publica în următorii 1-2 ani, va fi de o obiectivitate ştiinţifică incontestabilă în privinţa proporţiilor interioare ale Gulagului românesc. Pot doar să spun că, din calculul preliminar pe care l-am dat publicităţii în noiembrie 2005, rezultă că – pe lângă numărul apreciabil de intelectuali, funcţionari, liber profesionişti şi politicieni – 28,8% din totalul condamnaţilor sunt ţărani, iar 13,5% sunt muncitori. Chiar dacă cele două cifre reflectă oarecum proporţiile demo-sociale din anii ’50, când s-a înregistrat unul din vârfurile Gulagului, totuşi numărul mare de muncitori şi ţărani arestaţi în perioada instaurării comunismului ne permite să formulăm cel puţin două concluzii: 1) că politica partidului comunist, de „alianţă cu clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare”, era o simplă lozincă ipocrită; şi 2) că poporul român n-a primit cu braţele deschise comunismul, aşa cum tot mai frecvent afirmă unii cercetători nostalgici, profitând de faptul că oficialităţile române refuză să deschidă arhivele pentru a se putea face o cercetare ştiinţifică nestânjenită.

Romulus Rusan

“Tradiţia” Sf Andrei, moaştele lui Eminescu şi cruciadele IPS Teodosie Tomitanul

Sorin Ionita

Arhiepiscopul Teodosie de Constanţa, acest Radu Mazăre al BOR, se agită periodic pentru organizarea câte unui carnaval televizabil, în bunul obicei local. Acum are pe agendă pelerinajul la peştera Sf Andrei, “o veche tradiţie locală”. Veche tare — cam de pe la anul 1991 cum ar veni, când biserica ieşită de sub obrocul comunist a descoperit şi început să popularizeze scrierile amatoristice ale unui original politician-activist cultural şi colecţionar local de antichităţi, avocatul Ion Dinu, care a trăit în perioada interbelică.

Omul a fost director de liceu în Adamclisi, administrator de plasă în Dobrogea (mini-prefect pe vremea aia) şi multe altele, între care şi apropiat al ierarhiei din eparhia Constanţa. Entuziast al legendelor istorice în tradiţia lui Haşdeu, el a lansat prin anii ’40 ideea că în peştera asta din sudul Dobrogei ar fi stat Sf Andrei în timpul călătoriei sale apostolice în Sciţia. Până atunci locul respectiv fusese cunoscut doar pentru un “izvor al lui Eminescu”, în virtutea unei alte tradiţii locale la fel de eroic-creative, cum că poetul ar fi trecut cândva pe acolo. Evident, n-a trecut: el a călcat o singură dată în Dobrogea, pentru o şedere de câteva zile la băi pe litoral, adică la 80 km distanţă de acest loc. Dar locuitorii din comuna Kuzgun (corb, în turcă), rebotezată Ioan Corvin la unul din valurile de ştergere a memoriei culturale a Dobrogei prin românizare cu toptanul (totuşi cu o subtilitate care lui Ceauşescu mai târziu i-a lipsit, dacă observaţi: corb / corvineştii), au simţit cumva nevoia să se lege de marea literatură naţională, fie şi printr-o povestioară sentimentală.

Deci până să înceapă avocatul şi arheologul amator Ion Dinu efortul de advocacy la episcopia din Constanţa in anii ’40, unde era şi consilier eparhial, locul era legat mai mult de imaginea lui Eminescu decât de Sf Andrei. Acolo s-a făcut o fântână – a lui Eminescu, desigur – unde la un moment dat, conform unor relatări, s-au botezat în grup copii de familii nevoiaşe, într-un soi de sincretism politico-religios care l-ar fi contrariat pe marele poet romantic şi anti-sistem, care era orice, numai creştin practicant nu.

Construirea unei conexiuni cu Sf Andrei a cerut ceva efort de imaginaţie, deoarece menţiunea pasageră şi incertă din arhive că apostolul a făcut misiune “în Sciţia” putea însemna orice la momentul când a fost făcută: toponimul se referea la un teritoriu vast din nordul şi vestul Mării Negre, cu definire destul de fluctuantă în timp şi de la autor la autor. În tot cazul nu se poate trage concluzia că e vorba musai de Dobrogea, necum de colţul ei de sud-vest. Mai mult decât atât, apostolii n-au practicat sihăstria prin peşteri, ci dimpotrivă au mers să predice credinţa vizibil, în centre urbane cu audienţă mare. Ascetismul sihastru şi izolarea în peşteri au apărut mai târziu, în altă etapă a dezvoltării creştinismului. Nu e clar în rândul cui ar fi făcut apostolat Sf Andrei prin aceste pustietăţi.

Modul cum a presat BOR după 1990 pentru impunerea apostolului Andrei ca sfânt protector naţional e un adevărat studiu de caz în construirea pe repede înainte a unei tradiţii pornind de la zero. Ziua de 30 noiembrie, Sf Andrei, a fost upgradată în calendarul ortodox de la cruce neagră la cruce roşie, iar anul trecut consacrată şi secular ca sărbătoare naţională, prin decizie a Parlamentului. Învecinarea cu 1 decembrie nu e întâmplătoare cu dimpotrivă, fructuoasă pentru BOR. Desigur, nu doar la noi se inventează tradiţii ce par ancestrale dar de fapt datează din sec XX. De exemplu Fatima, un mic oraş din centrul Portugaliei, unde s-a arătat Fecioara unor copii sărmani în anul 1917 (apropo, tot lângă o peşteră), a ajuns azi unul din cele mai importante locuri de pelerinaj ale lumii catolice.

Doar că în acel caz s-a mers cel puţin după normele standard de validare a apariţiilor sfinte aplicate în catolicism, care are nişte proceduri etapizate similare celor prin care autorităţile de reglementare trebuie să aprobe azi vaccinurile anti-Covid – valabile, bineînţeles, pentru cine este drept-credincios catolic, şi uşor suprarealiste pentru noi ceilalţi. Birocraţia miracolelor în Vatican e o chestie stricta, luată foarte în serios; în tot cazul ea nu se amestecă în distorsionarea istoriei oficiale a Portugaliei, Spaniei, Franţei etc.

La Constanţa, nici vorbă de aşa ceva: nu tu păstori vizionari, nu tu copilaşi inocenţi care să fi avut apariţii, adică acei sărmani cărora de regulă li se arată primii Impărăţia. Acestea ar fi chestiuni de credinţă pură unde nu prea ai ce argumente să aduci, cum a fost şi la noi “miracolul de la Maglavit” în perioada interbelică (faţă de care, apropo, BOR a fost uşor stingheră, deoarece fiind un fenomen autentic popular, nu controlat de iearhie, nu prea ştia cum să-l gestioneze). In Constanţa visul miraculos l-a avut foarte convenabil dl sub-prefect: lui i-a vorbit Sf Andrei despre peşteră, iar asta e singura mărturie, dacă o putem numi aşa, care a pus locul pe hartă. Pelerinajul a fost pornit de la început ca unul de partid şi de stat, deoarece sursele antice despre Sf Andrei, chiar citite hiper-creativ – de exemplu înlocuind din condei “Sciţia” cu “Sciţia Minor” în celebrul de acum citat din istoriile lui Eusebiu din Cezareea – nu ne lămuresc cu nimic.

“După Tradiţie, lui Toma i-a căzut soarta să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia, unde a şi petrecut vreme mai îndelungată murind în oraşul Efes.” (Eusebiu din Cesareea, Ist. bis., III.1, p. 99).”

Or, ce însemna “Sciţia” pentru greci în timpurile biblice şi ce diferenţă este faţă de “Sciţia Minor”, adică colţul ei de sud-vest, se vede din poza de mai sus. Iar mai aproape de vremurile lui Isus, ştim de la poetul Ovidius exilat la Tomis că în zona Dobrogei trăiau sarmaţii, un popor de limbă irano-caucaziană, rude cu sciţii, al căror nume grecesc (Sauromatoi) poate sugera, dacă e să ne luăm după Herodot (“au ochii mici şi vioi pe care grecii îi asemuie celor de şopârlă”, sauros) că ar fi avut trăsături mongoloide. Sunt doar ipoteze incerte, aşa cum sunt multe altele din istoria antică, dar în nici un caz ele nu sugerează vreo continuitate etnică, culturală sau de creştinare a “strămoşilor românilor” pe teritoriul Dobrogei în perioada apostolică.

Ce se petrece la noi în Constanţa aduce mai curând cu Medjugorje, un sat din zona croată a Bosniei, leagăn al naţionalismului, unde în tulburii ani ’80 nişte antreprenori religioşi locali au creat o întreagă campanie de PR pentru ca Vaticanul să valideze accelerat şi cu derogare nişte apariţii ale Fecioarei, apoi au creat “tradiţia” pelerinajului care a luat mare amploare de atunci încoace. Copilaşii cu viziunea pare că au fost găsiţi după ce se pornise deja proiectul, de unde se vede că acesta e unul politico-identitar al taberei radicale croate, în competiţie de imagine cu celelalte două comunităţi ale Bosniei: musulmanii şi sârbii ortodocşi.

IPS Teodosie pare mai curând din acest film, un soi de episcop agitat pornit la cruciadă împotriva nu se ştie cui, teleportat din locuri mai războinice în paşnica Dobroge de azi. Arestarea lui Mazăre l-a lăsat fără rival în showbizul local iar el exploatează nişa media rămasă cu aplomb, presărând declaraţii picante în presă şi construind notorietate prin conflict şi carnaval. Narativul, ca şi în fosta Iugoslavie, se bazează pe vulgata naţionalistă forjată în anii comunismului balcanic târziu, în care armata, serviciile şi partidul socialist şi-au dat mâna cu biserica pentru a mobiliza societatea şi a întări procesul de nation-building pe principii etnice.

Aceasta e o bătălie simbolică pe întâietate, în care istoria e răstălmăcită sfertodoct şi selectiv pentru cauză, ca să reiasă că noi am fost primii pe teren şi întru creştinare. Şi va fi una lungă şi grea, deoarece nici măcar nu suntem noi campioni la protocronism în regiune, acesta fiind un sport răspândit: Biserica Ortodoxă Rusă îl revendică pe Sf Andrei dinaintea noastră ca sfânt naţional-botezător, deşi sărbătoreşte cu acelaşi aplomb (şi cumva contradictoriu) creştinarea oficială cu Sf Vladimir, aproape un mileniu mai târziu. Apostolul Andrei este plasat în misiune de prozelitism în naraţiuni similare cu cele promovate acum de BOR ba la Kiev, ba chiar la Novgorod, hăt la nord de Sciţia în cea mai liberală interpretare a toponimului.

Legenda subţirică a Sf Andrei pe meleagurile noastre se înscrie exact în această tradiţie a legitimării statului naţional de sec XIX, anume de a prezenta România ca entitate bi-milenară şi apostolică, de unde acum 150 de ani, la crearea sa, ierarhia ortodoxă privea cu scepticism noul proiect naţional-secular. Ulterior, realizând unde se mută puterea, s-a raliat însă total cauzei iar lideri de opinie precum IPS Tedosie sunt o bună ilustrare a procesului de lipire a BOR de stat, armată, servicii şi ideea naţională. Strict dogmatic, tot acest efort e aberant, noi fiind învăţaţi de mici că valoarea unui creştin în ochii lui Dumnezeu nu are legătură cu momentul botezului (alaltăieri ori acum 2000 de ani), ci cu alte lucruri. Încă o dovadă că nu credinţa ca atare este aici miza.

Iar cum la Kuzgun / Ioan Corvin nu există artefacte palpabile corespunzătoare cu importanţa fenomenului ce se încearcă a fi generat, nu m-ar mira ca la un moment dat ăştia să dezgroape moaştele lui Eminescu de la Bellu şi să le aducă la peştera Sf Andrei, pentru a completa cu un poet ce oscila între liberă cugetare, Sturm und Drang şi budism zen panteonul naţional-creştin românesc, în buna tradiţie a revistelor Flacăra şi Săptămâna din anii ’80.

Geografia şi cronologia Gulagului românesc

Scapă de febră natural, cu ceaiuri şi frecţii

Când febra este moderată, medicii spun că nu e nevoie să se încerce scăderea ei, pentru că este felul organismului de a încerca să neutralizeze un virus sau o bacterie. Dacă temperatura creşte peste 38 °C şi este însoţită de frisoane, transpiraţie, deshidratare, sensibilitate crescută la durere şi probleme de concentrare sau chiar confuzie şi delir, vorbim despre febră mare. Tratamentul febrei se poate face, atât la adulţi, cât şi la copii, cu remedii naturale.

Scade febra cu o baie călduţă

Un prim pas pentru scăderea febrei în mod natural este să faci o baie în apă călduţă – nu rece! Din cauza febrei o vei percepe oricum ca fiind aproape rece. După ce te-ai întins în cadă, udă un prosop şi pune-l pe frunte pentru a absorbi fierbinţeala, repetând procedeul de câteva ori. Dacă ideea de a sta în apă nu-ţi surâde, scufundă un cearşaf în apă călduţă, stoarce-l şi înfăşoară-te în el până se încălzeşte.

Menţine-ţi hidratarea

Când ai febră, te deshidratezi. Un mijloc bun de a-ţi păstra organismul hidratat şi de a combate febra este să bei apă cât mai multă, până la 12 pahare pe zi, de preferat cu felii de lămâie şi eventual cu un praf de ardei iute. Vitamina C ajută sistemul imunitar să combată mai eficient infecţia din corp, iar capsaicina din ardei accelerează circulaţia sângelui. De asemenea, e bine ca atunci când ai febră să mănânci citrice şi kiwi pentru a-ţi suplimenta rezervele de vitamina C.

Bea un ceai cu efect sudorific

Unele dintre cele mai potrivite plante pentru scăderea febrei sunt coada-şoricelului şi florile de soc, care ajută la declanşarea transpiraţiei. Toarnă 250 ml de apă firbinte peste 1 lingură de plantă uscată şi lasă la infuzat 10-15 minute, acoperind vasul. Strecoară şi lasă ceaiul să se răcească 10 minute. Se pot bea 3 căni pe zi. O combinaţie eficientă împotriva febrei este cea de salcie, anason, rozmarin, soc şi tei. Amestecă 2 linguri de scoarţă pisată de salcie, 20 g anason, 20 g rozmarin, 20 g flori de soc, 20 g flori de tei. Ia 1 lingură din amestec şi opăreşte-l în 250 ml de apă. Lasă vasul acoperit 15 minute, apoi strecoară şi bea.

Frecţiile sunt şi ele eficiente

În copilărie, când aveam febră, mama sau bunica ne masau pe tot corpul cu alcool sanitar sau cu o soluţie cu miros mentolat pătrunzător, preparată la farmacie, pe care scria „frecţie”. În prezent, poţi găsi în orice farmacie sau magazin naturist loţiuni pe bază de alcool etilic denaturat, glicerină, camfor şi diverse uleiuri esenţiale (eucalipt, brad etc.), pe care le poţi folosi pentru frecţionarea corpului în caz de febră.

Atenţie! Dacă febra e însoţită de dureri de cap severe, sensibilitate la lumină, vărsături, dificultăţi la respiraţie, dureri abdominale sau la urinare, erupţii care se extind rapid, mergi la medic.

Utilizari ale uleiului de ricin de care nu ai auzit pana acum

Uleiul de ricin este unul dintre cele mai benefice uleiuri naturale. Are proprietati medicale, antioxidante si de vindecare a organismului.

Lupta cu ridurile – Aplica pe cicatrici, zone cu problee si riduri, zilnic, timp de sase luni.

Amelioreaza durerile musculare – Maseaza zona cu probleme.

Repara varfurile despicate – Aplica ulei de ricin pe varfuri de cateva ori pe zi.

Hraneste pielea uscata – Aplica un strat gros de ulei pe piele pentru a o hidrata.

Ajuta la imbunatatirea calitatii parului – Regleaza nivelul pH-ului scalpului, repara varfurile despicate, reduce matreaza si previne ruperea parului. Aplica-l pe scalp, pana la varfuri, lasa sa actioneze pana a doua zi dimineata, apoi clateste.

Previne aparitia vergeturilor – Amesteca o lingura de ulei de ricin cu doua linguri de ulei de migdale si aplica pe zonele cu probleme.

Curata corpul – Amesteca doua linguri de ulei cu suc de portocale si consuma pentru a curata sistemul.

Repera buzele uscate – Amesteca glicerina, o lingura de ulei de ricin si cateva picaturi de suc de lamaie. Aplica pe buze si lasa sa actioneze peste noapte.

/////

Ceaiuri care scad tensiunea…

Vă prezentăm 5 dintre cele mai bune ceaiuri care scad tensiunea.

Înainte de a fi medicina a fost natura, iar oamenii înainte se tratau cu plante, care nu aveau efecte secundare şi rezolvau cauza, nu doar simptomele. S-a păstrat până astăzi ştiinţa întrebuinţării plantelor pentru diferite boli, inclusiv hipertensiunea arterială. Avem mai multe ceaiuri care scad tensiunea. Iată 5 cele mai bune dintre ele.

Ceaiuri care scad tensiunea: păducelul

Dintre ceaiurile care scad tensiunea, păducelul reduce aproape imediat tensiunea fiind hipotensiv cu efect anti aritmic. Mai este numit şi “planta inimii” pentru că îmbunătăţeşte irigarea şi oxigenarea creierului şi creşte forţa de contracţie a muşchiului cardiac. De asemenea este un bun antioxidant, diuretic şi sedativ.

Vâscul

Nu numai că are efect de potolire a dragostei când te afli sub vâsc, dar se pare că ceaiul de vâsc are proprietăţi uimitoare pentru sănătatea inimii la propriu. Vasodilatator şi antiaterosclerotic, vâscul este bun pentru cei care suferă de hipertensiune şi probleme de ritm cardiac, având efect hipotensiv.

Ceaiuri care scad tensiunea: mesteacăn

Printre ceaiurile care scad tensiunea, ceaiul din frunzele de mesteacăn este recomandat, în special, persoanelor care reţin apă în ţesături şi au tensiunea mărită din această cauză. Mesteacănul scade şi tensiunea şi colesterolul, dar ajută şi la slăbit, fiind ideal pentru persoanele supraponderale.

Ceaiuri care scad tensiunea: talpa-gâştei

Atunci când aveţi tensiunea ridicată din cauza stresului sau a gândurilor prea încărcate, beţi un ceai de talpa-gâştei, deoarece reduce imediat bătăile inimii şi calmează sistemul nervos suprasolicitat. Leonurus cardiaca, cu acţiune asupra inimii după denumirea latină, cu efect sedativ, este recomandat şi în tratarea anxietăţii, menţinând buna funcţionare a aparatului cardiovascular.

Ceaiuri care scad tensiunea: Ceaiul negru

Australienii au efectuat un studiu prin care au demonstrat că ceaiul negru ajută la scăderea tensiunii arteriale. În urma studiului publicat în „Archives of Internal Medicine” , oamenii de ştiinţă au studiat procesul prin care ceaiul negru scade tensiunea. Ceaiul negru ajută la menţinerea sănătăţii celulelor endoteliale, care acoperă pereţii vaselor de sânge, iar disfuncţionalităţile endoteliului atenţionează oscilaţiile presiunii sangvine. Bogat în vitamine B, iod, potasiu şi uleiuri volatile, ceaiul negru este printre cele mai bune care scad tensiunea.

40,5% din populaţia României suferă de hipertensiune arterială. Cei mai cunoscuţi factori ce contribuie la dezvoltarea acestei boli sunt: fumatul, consumul excesiv de alcool, sedentarismul, hiperglicemia, obezitatea şi stresul. Această boală nu te supără pe moment şi nici nu te alarmează. Aşadar, trebuie să ai în vedere dacă s-a întâmplat mai des să ai ameţeli, ţiuituri în ureche, oboseală rapidă la eforturi mici, palpitaţii sau dureri precordiale.

În afara de ceaiurile care scad tensiunea este bine să faci mai multă mişcare, să bei sucuri de legume proaspete, ţelina şi morcovul fiind foarte bune pentru scăderea tensiunii. Ai grijă să nu te stresezi foarte des şi să încerci să îţi menţii sănătatea mintală cât mai bună, aşa vei avea şi corpul mai sănătos.

//////

Cele mai bune tratamente naturiste pentru bolile tiroidei

Depistate la timp, afecţiunile glandei tiroide pot fi vindecate. De mare ajutor în bolile tiroidei sunt tratamentele naturale, cum sunt uleiul de cătină şi cel de cicoare, care pot fi folosite ca atare sau combinate cu medicamente.

Înainte de a încerca un tratament pe bază de plante pentru bolile tiroidei, consultă-te întâi cu medicul care te are sub observaţie.

Ulei de cătină, de 3 ori pe zi

Uleiul de cătină este indicat pentru creşterea imunităţii, oprirea dezvoltării celulelor canceroase, dar şi în tratarea afecţiunilor endocrine. Pentru a prepara uleiul de cătină ai nevoie de un kilogram de fructe, pe care le speli bine cu apă, după care le zdrobeşti cu o lingură de lemn într-un vas emailat sau de sticlă. Strecori sucul obţinut printr-un tifon, după care-l laşi 24 de ore la temperatura camerei, însă fără a acoperi etanş vasul. Pelicula de culoare mai deschisă care se va obţine la suprafaţă este uleiul de cătină. Pentru prevenirea şi tratarea problemelor glandei tiroide poţi lua câte 20 de picături, de trei ori pe zi, timp de o lună. Se pot face câte 2-3 cure pe parcursul anului. Uleiul îl poţi procura şi de la magazinele cu produse naturiste, sub formă de capsule. Poţi lua 1-2 capsule, de trei ori pe zi,timp de o lună.

Roiniţa, leac în hipertiroidism

Cunoscută în popor şi sub numele de melisă, roiniţa este un ingredient-minune în tratamentele hipertiroidismului. Extractele din roiniţă inhibă acţiunea în organism a hormonului tiroidian. Prepară o infuzie de roiniţă, adăugând 1-2 linguri de funze uscate la o cană cu apă fierbinte. După răcire, poţi bea câte 1-2 căni pe zi, după principalele mese ale zilei. Poţi urma tratamentul între 4-6 luni.

Şi tinctura de roiniţă are efecte benefice în reglarea ciclului menstrual, tulburare dată de dereglările hormonale. Pune într-un borcan 15 linguri de pulbere de roiniţă, peste care adaugi 400 de ml de alcool alimentar de 50 de grade. După ce închizi ermetic borcanul, laşi amestecul la macerat timp de două săptămâni, după care strecori tincura. Poţi lua de patru ori pe zi, între 50 şi 100 de picături de tinctură pe care le amesteci cu puţină apă. Tratamentul trebuie urmat timp de 30 de zile.

„Cafeaua“ care tratează bolile tiroidei

Remediile pe bază de cicoare (cunoscută drept un înlocuitor al cafelei) au efecte benefice în eliminarea toxinelor din organism, stimularea funcţiilor ficatului şi în tratarea problemelor tiroideine. Recomandat este uleiul esenţial de cicoare, pe care îl poţi procura de la magazinele cu produse naturiste. În plus, mai poţi încerca şi infuzia de cicoare, pe care o poţi prepara din două linguriţe de rădăcină sau de flori adăugate la o cană cu apă clocotită. După răcire poţi bea şi câte două căni pe zi, timp de două săptămâni. Pentru hipotiroidie este recomandată infuzia de creţişoară şi coada calului. Adaugă o linguriţă de plantă (amestec dintre creţişoară şi coada calului) la 250 de ml de apă clototită. După răcire poţi consuma câte două căni pe zi, dimineaţa şi seara, cu o jumătate de oră înainte de masă, cel puţin o lună.

Pentru tratarea problemelor tiroidiene sunt indicate în general produsele obţinute din sânzâiene, salvie şi cele din coada şoricelului. Infuziile obţinute sunt indicate în tratamentul preventiv al acestor afecţiuni, dar şi în cel de după diagnostic. Din infuzia de salvie se beau zilnic 2-3 căni. Pe lângă acestea, mai este recomandată gargară cu infuzia obţinută, dar şi capsulele cu extracte naturale din magazinele naturiste. Pacientul trebuie să ştie că tratamentul pentru problemele tiroidiene sunt personalizate pentru fiecare caz în parte. În cazul deficienţei de iod poate fi prescris tratamentul pe bază de alge. Pentru afecţiunile diagnosticate într-un stadiu mai avansat sau pentru cele cu complicaţii trebuie cerut sfatul medicului.

///////////

Ce trebuie sa faci ca sa previi osteoporoza

Femeile sunt afectate de obicei de aceasta boala, iar predispozitia genetica este unul dintre cei mai importanti factori de risc.

Iata ce masuri de preventie poti lua:

Consuma mai multe alimente bogata in calciu si nu uita ca acest mineral se absoarbe in corp doar impreuna cu vitamina D.

Nu fuma. Acest obicei reduce capacitatea corpului tau de a absorbi calciul si influenteaza densitatea minerala a oaselor.

Nu bea sucuri acidulate. Consumul regulat este asociat cu un risc cu 14% mai mare de fracturi.

Controleaza-ti greutatea si fa sport. Este recomandat sa faci miscare 150 de minute pe saptamana.

O omleta cu legume si paine prajita. Daca îti place sa alergi sau sa mergi la sala dimineata este foarte important sa nu sari peste micul dejun. Ouale sunt o gustare perfecta înainte de sala, sunt usoare si contin multe proteine. Daca adaugi legumele tale preferate vei beneficia si de carbohidati complecsi, vitamine si minerale. Ai grija sa nu pui prea multa branza în omleta pentru ca atunci se va digera mai greu. Daca vrei sa te bucuri de un boost de energie adauga si doua felii de paine integrala .

O banana cu unt de arahide. Combinatia castigatoare pentru cea mai buna gustare înainte de sala consta în alaturarea carbohidratilor si a proteinelor. Astfel, alimentele se vor digera usor, nu vei avea senzatia de greata sau crampe musculare. O banana cu putin unt de arahide te va ajuta sa-ti lucrezi masa musculara si îti va da energia de care ai nevoie.

Fulgi de ovaz cu iaurt grecesc. Ovazul îti ofera carbohidrati pentru energie, iar iaurtul este o combinatie excelenta de grasimi si proteine. Combina un pahar de iaurt grecesc cu fulgi de ovaz, miere de albine si scortisoara. Lasa-le în frigider peste seara, dimineata adauga nuci si fructe proaspete sau confiate. Stai departe de alimentele prea acide, picate sau grase pentru a avita orice neplacere pentru stomac în timpul antrenamentului. O alegere inspirata? Morcovii cruzi (contin carbohidrati simpli care îti dau energie) si humus.

Capsuni si seminte de chia. Jumatate de cana de capsuni alaturi de 2 lingurite de seminte de chia este îti ajuta corpul sa de randament maxim. Combinatia este foarte satioasa si usor de digerat. Poti adauga si iaurt grecesc pentru a ajuta muschii sa se relaxeze, dupa antrenament. Te tenteaza ideea de a bea o cafea înainte de a merge la sala, dar te abtii pentru ca ai auzit ca s-ar putea sa-ti faca mai mult rau decat bine? Ei bine, se pare ca putina cafeina te poate ajuta la sala pentru ca îti îmbunatateste circulatia sangelui. Mai mult, consumul de cafea cu o ora înainte de antrenament creste rezistenta fizica atunci cand vine vorba despre exercitii scurte si intense. Încearca sanu bei cafe ape stomacul gol înainte de sala pentru a preveni dureri de stomac.

Merele sunt bogate în polifenoli care ajuta musculatura sa reziste pe parcursul antrenamentului si ajuta si la arderea grasimilor. Contin multe fibre, ceea ce încetineste absorbtia zaharului în sange si îti asigura energia. Fisticul are si el multe proteine si fibre care vin cu un plus de energie. Un shake este usor de facut si usor de digerat. Amesteca o banana cu lapte de migdale si scortisoara si ai obtinut o bautura care te va ajuta sa-ti lucrezi masa musculara. Bananele sunt bogate în carbohidrati buni si amidon, care furnizeaza corpului un super aport de energie.

//////

Descopera ce bacterie din gura iti poate distruge creierul

Bacteriile orale isi pot crea drum pana in creier unde elimina toxine ce au legatura cu boala Alzheimer, dar nu numai. Printr-o buna igiena dentara, nu ai grija doar de dintii tai, ci si de creier. Descopera bacteria din gura care trebuie tinuta sub control, pentru a preveni leziunile cerebrale din Alzheimer.

Creierul este strans legat de restul corpului, iar lucruri precum somnul, dieta, viata sociala, microbiomul nostru si multe altele sunt legate de aparitia, severitatea si chiar inversarea bolilor neurodegenerative. Cercetatorii au facut o descoperire socanta legata de cea mai grava forma de dementa, boala Alzheimer. Acestia au descoperit ca bacteriile orale pot influenta puternic riscul de Alzheimer.

Este vorba despre bacteriile implicate in boala gingiilor – parodontita, in special Porphyromonas gingivalis. Aceasta bacterie este prezenta in forma cea mai grava a bolii gingivale. Oamenii de stiinta au detectat urme ale bacteriilor amintite in probele de creier ale pacientilor cu Alzheimer.Bacteriile orale si boala Alzheimer

Folosind modele de soareci, cercetatorii au descoperit ca bacteriile orale Porphyromonas gingivalis pot calatori din gura la creier. Aici produc niste toxine numite gingipaine care provoaca daune proteinelor umane si distrug celulele creierului si nervii.

Oamenii de stiinta au comparat probele de creier de la persoanele decedate cu si fara Alzheimer, care aveau aproximativ aceeasi varsta atunci cand au murit. S-a constatat ca Porphyromonas gingivalis este mai frecventa in creierul persoanelor cu Alzheimer decat in cele fara.

De ce este foarte important să spălați hainele noi

Porphyromonas gingivalis este de fapt prezenta la multe persoane. Insa, la fel ca si alte tipuri de bacterii, devine o problema atunci cand se dezvolta peste masura. Asa se intampla in parodontita. Boala se manifesta la inceput prin gingii inflamate, care sangereaza adesea.

Vestea buna

Exista si o veste buna! O igiena orala regulata, ca la carte, va poate ajuta. Pur si simplu periajul si ata dentara si consultatiile regulate la medicul stomatolog pot avea implicatii majore asupra creierului tau. Daca aveti o predispozitie genetica la Alzheimer, fiti mai atenti la sanatatea dumneavoastra dentara. Nu o neglijati.

Acelasi lucru este valabil si pentru cei cu artrita reumatoida sau pneumonie de aspiratie. Aceasta pentru ca Porphyromonas gingivalis poate juca un rol si in evolutia acestor boli.

Si acesta este doar un singur tip de bacterii! Exista mii si mii de specii prezente in corpul uman, afectand toate diverse zone din organism. De exemplu, bacteriile intestinale pot influenta activitatea neurotransmitatorilor si bolile neurodegenerative precum Alzheimer si Parkinson. Avem multe de invatat despre rolul bacteriilor in bolile cronice, iar asta deschide noi modalitati interesante pentru prevenirea si vindecarea acestora.

//////////

Cancer de prostata: Numarul de urinari zilnice poate fi un semnal de alarma

Orice forma de cancer de prostata nu prezinta simptome evidente in stadiile incipiente. O persoana nu poate simti tumora in crestere care apasa, astfel incat nu putem percepe vreo durere. O tumora care se dezvolta creste totusi nevoia de urinare.

De cate ori urinezi intr-o zi? Cat de des faceti asta ar putea fi un semn de avertizare pentru un cancer de prostata. Prostata este o glanda mica, de dimensiunea unei nuci, care inconjoara uretra. Aceasta glanda creste in dimensiuni odata cu varsta. Ea produce o proteina numita antigen specific prostatei (ASP), al carei nivel poate fi masurat cu ajutorul unei analize a sangelui. Cand este utilizata impreuna cu alte analize, analiza ASP poate ajuta medicii sa diagnosticheze cancerul de prostata.

Cancerul de prostata apare atunci cand celulele din prostata cresc intr-un mod necontrolat. In final, acestea alcatuiesc o tumora. Riscul de cancer de prostata creste pe masura ce barbatii inainteaza in varsta. Este mai frecvent la barbatii cu varste peste 70 de ani; apare mult mai rar sub 50 de ani.Cancer de prostata: simptome

Simptomele unui cancer de prostata apar de obicei atunci cand tumora a crescut, deoarece incepe sa puna presiune pe uretra, tubul care transporta urina din vezica urinara in penis. De obicei, cancerul se dezvolta lent, deci poate sa nu arate semne timp de multi ani. Dar este important sa recunoastem simptomele atunci cand incep sa apara, deoarece in prezent nu exista leac pentru cancer.

Odata ce tumora determina cresterea prostatei sau odata ce cancerul de prostata s-a raspandit dincolo de aceasta glanda, simptomele care pot sa apara includ durere sau arsura la urinare, la ejaculare. Puteti sa observati o diminuare a fluidului cand ejaculati. Poate sa apara sange in urina sau sperma, presiune sau durere in rect. Puteti sa simtiti durere sau rigiditate in partea inferioara a spatelui, solduri, pelvis sau coapse. De asemenea, apar probleme cu obtinerea unei erectii.

Frecventa de urinare crescuta, semn precoce

Mai exista un semn demn de luat in calcul si care priveste numarul de urinari zilnice. O persoana care are nevoie sa urineze mai frecvent, de multe ori in timpul noptii, cu nevoia de a se grabi la toaleta, nu trebuie sa ignore asta. Ar putea fi un semn precoce pentru cancer de prostata.

//////////

O cauza majora pentru care oamenii saraci sunt mai predispusi la boli de inima

Statisticile arata ca oamenii cu o situatie financiara proasta prezinta un risc mai ridicat de a dezvolta boli cardiovasculare. Autorii unui amplu studiu publicat recent au identificat una dintre principalele cauze din spatele acestui fenomen: oamenii saraci dorm mai putin.

Asta pentru ca sunt nevoiti de multe ori sa lucreze in ture sau sa aiba mai multe joburi in acelasi timp ori sa accepte conditii improprii si extenuante de lucru. Se adauga si stresul de a trai de la o luna la alta, iar toate aceste lucruri au un impact negativ asupra duratei si calitatii somnului.

Noul studiu, citat de Science Alert, arata ca legatura dintre situatia financiara a indivizilor si sanatatea inimii poate fi redusa cel putin partial la odihna – sau la lipsa ei.

Autorii au analizat datele a peste 100.000 de indivizi in cadrul a opt studii anterioare desfasurate la nivelul Europei si au constatat ca legatura dintre ocupatie si afectiunile cardiovasculare poate fi atribuita in proportie de 13,4% lipsei de somn, acest factor fiind mai pronuntat in cazul barbatilor, noteaza ziare.com.

Incalzirea climei are efect direct asupra bebelusilor, dar nu asa cum te-ai putea astepta

Numeroase studii au aratat, de-a lungul timpului, efectele negative pe care lipsa somnului le poate avea asupra organismului nostru, de la riscul aparitiei depresiei la pierderi de memorie. De asemenea, este binecunoscuta legatura dintre somn si bolile cardiovasculare. In timpul boom-ului economic din anii ’80 din Japonia, de exemplu, majoritatea deceselor atribuite epuizarii au fost cauzate de probleme cardiace.

Noul studiu introduce pentru prima data in ecuatie, alaturi de somn si de bolile de inima, situatia financiara a indivizilor.

/////////

Anatomia abdomenului: ce trebuie sa stii

Anatomia abdomenului. Abdomenul, numit si burta, este format din mai multe organe, inclusiv tractul digestiv si tractul urinar.

Perete. Peretele abdomenului este împartit în patru parti: un perete anterior, un perete posterior si doi pereti laterali. Acesti pereti sunt formati în special din straturi musculare. Pe aspectul anterior al abdomenului si la linia mediana se afla buricul, cicatricea lasata de caderea cordonului ombilical.

Cavitatea abdominala. Situata între diafragma si deschiderea superioara a pelvisului, cavitatea abdominala este partial protejata în partea superioara de colivie si în partea inferioara de pelvisul mare. Contine majoritatea organelor digestive care sunt stomacul, intestinele, ficatul, vezica biliara si pancreasul. De asemenea, contine alte organe, cum ar fi splina si, de asemenea, o parte din sistemul urinar, cum ar fi rinichii si majoritatea ureterelor.

Cavitatea este captusita de o membrana, peritoneul, care acopera majoritatea organelor prezente.

Anatomia abdomenului. Functiile abdomenului

Rolul în cadrul sistemului digestiv. Cavitatea abdominala contine principalele organe implicate în sistemul digestiv.

Rolul în sistemul urinar. Cavitatea abdominala contine rinichii, precum si o parte din uretere, care participa la sistemul urinar.

Rolul protector. Peretele protejeaza organele constitutive ale cavitatii abdominale.

Rolul mobilitatii. Muschii prezenti în peretele abdominal au un rol cheie în mobilitatea trunchiului, în special în regiunea lombara a coloanei vertebrale.

Boli abdominale

Dureri abdominale si crampe. Frecvent, aceste dureri pot avea cauze diferite, din cauza numeroaselor organe care constituie abdomenul.

Tulburari de digestie. Aceste tulburari se pot manifesta prin reflux gastro-esofagian, spasme musculare sau chiar constiparie.

Inflamatiilor. În abdomen, diverse organe pot fi afectate de inflamatii precum apendicele (apendicita) si peritoneu (peritonita).

Tulburari ale sistemului urinar. În abdomen, rinichii sau ureterele pot fi afectate de anumite boli, cum ar fi pietrele la rinichi sau chiar infectii ale tractului urinar.

///////

Cancerul gastric poate fi depistat in faza incipienta cu aceasta investigatie

In primele etape, cancerul gastric prezinta putine sau niciun simptom. Asta face dificila detectarea lui, astfel ca medicii diagnosticheaza aceasta maladie adesea in stadii avansate. In acel moment, este mai dificil de tratat. La ora actuala nu exista un test screening, insa avem la dispozitie o investigatie care poate depista cancerul gastric (cancerul de stomac) la persoanele cu risc ridicat.

Dr. Saowanee Ngamruengphong, medic gastroenterolog la Johns Hopkins, explica modul in care medicii privesc captuseala stomacului fara a efectua operatii. Procedura endoscopica ajuta la depistarea pacientilor cu risc ridicat si la diagnosticarea cancerului de stomac mai devreme.

Din pacate, nu exista nici un test de screening recomandat pentru a depista cancerul gastric precoce la populatia generala. Cu toate acestea, dr. Ngamruengphong spune ca medicii folosesc endoscopia superioara pentru a depista si detecta cancerul gastric la persoanele cu risc ridicat de a dezvolta boala.

„Nu exista niciun ghid standard cu privire la cine trebuie depistat cancerul de stomac, asa ca ne bazam recomandarile de screening pe riscul pacientilor de a dezvolta acest cancer. Pe baza a ceea ce gasim, determinam cat de des pacientii ar trebui sa fie supusi testelor de urmarire”, a spus medicul gastroenterolog.

Cancerul gastric: cine are un risc crescut

Factorii pe care Ngamruengphong ia in considerare la identificarea pacientilor cu risc includ, printre altele, sanatatea fizica si genetica. Anumite tipuri de infectie gastrica si sindroame ereditare, cum ar fi sindromul Lynch si sindromul Peutz-Jeghers, cresc riscul de cancer la stomac. Daca aveti un istoric familial sau daca sunteti un fumator de multi ani, de asemenea, sunteti sub risc. Etnia si rasa sunt alti factori de risc – de exemplu, non-caucazienii.

Testul standard pentru depistarea cancerului de stomac

Potrivit dr. Ngamruengphong, endoscopia superioara este testul standard de aur pentru diagnosticarea cancerului de stomac astazi. In cadrul acestei proceduri, endoscopul – un tub lung, subtire, flexibil, care are la varf o camera video cu o sursa de lumina, este introdus in gura pacientului. Medicul ghideaza endoscopul spre stomac si pe masura ce acesta inainteaza sunt analizate atent mucoasa esofagului si a stomacului. Sunt inspectate toate zonele suspecte de cancer.

Chiar si cu un endoscop, poate fi dificil sa distingi leziunile canceroase de tesutul stomacului sanatos sau cicatrizat. „Cand efectuam o endoscopie de screening, nu vedem o masa mare atunci cand este prezent cancerul. In schimb, deseori vedem leziuni foarte mici, foarte subtile”, explica medicul.

Medicii cu experienta vasta folosind acest instrument de screening pot detecta mai usor subtilitatile cancerului de stomac foarte timpuriu. Cu ajutorul unor tehnologii endoscopice recente, cum ar fi imagini si coloranti de inalta calitate, medicii pot detecta cancerul gastric chiar si in stadii incipiente.

//////////

Semnele unui accident vascular cerebral

Semnele unui accident vascular cerebral. Accidentul vascular cerebral poate provoca paralizie sau pierderea cunostintei. Uneori este detectat de unul sau altul dintre urmatoarele semne:

ameteli si pierderi bruste de echilibru

amorteala brusca, pierdere de tandrete sau paralizie a fetei, bratului, piciorului sau partii laterale a corpului;

confuzie, o dificultate brusca de exprimare sau întelegere;

pierderea brusca a vederii sau vederea încetosata într-un ochi

o durere de cap brusca, de o intensitate exceptionala, uneori însotita de varsaturi.

În toate cazurile, serviciile de urgenta trebuie contactate cât mai curând posibil.

Accidentele vasculare cerebrale au consecinte foarte diferite. Mai mult de jumatate din oameni au sechele. Aproximativ 1 din 10 persoane se recupereaza complet.

Severitatea sechelelor depinde de regiunea creierului afectata si de func?tiile pe care le controleaza. Cu cât este mai mare suprafata fara oxigen, cu atât va fi mai probabila aparitia de sechelele. În urma unui accident vascular cerebral, unele persoane vor avea dificultati în vorbire sau scriere (afazie) si probleme de memorie. De asemenea, pot suferi de paralizie mai mult sau mai putin semnificativa a organismului.

Semnele unui accident vascular cerebral, o urgenta medicala

Când celulele nervoase sunt lipsite de oxigen, pentru chiar numai câteva minute, mor si nu se vor regenera. De asemenea, cu cât este mai scurt timpul dintre accidentul vascular cerebral si managementul medical, cu atât este mai scazut riscul de sechele grave.

Oricare ar fi daunele cauzate de privarea de oxigen, creierul are o anumita adaptabilitate. Celulele nervoase sanatoase reusesc uneori sa preia celulele moarte daca sunt stimulate de diverse exercitii.

Cauze

Ateroscleroza, adica formarea placilor lipidice pe peretele vaselor de sânge, este una dintre principalele cauze ale accidentului vascular cerebral. Hipertensiunea arteriala este, de asemenea, un factor de risc semnificativ. În timp, presiunea anormala exercitata de sângele de pe peretele vaselor de sânge poate provoca ruperea lor. Ruperea unei artere a creierului poate fi facilitata de prezenta unui anevrism. Anevrismul este umflarea unei sectiuni mici a unei artere, din cauza unei slabiciuni a peretelui.

Nu este întotdeauna posibil sa se determine cauza exacta a unui AVC. Este important însa ca medicii sa o caute prin diferite teste pentru a reduce riscul de recurenta.

Accidentul vascular cerebral poate provoca paralizie sau pierderea cunostintei.

/////////

Cum sa ajutam digestia

Specialistii britanici au alcatuit un ghid al digestiei perfecte ce contine un set de reguli si sfaturi utile pentru identificarea si calmarea celor mai des intalnite probleme care afecteaza tractul digestiv. Renuntati la fibre. Pacientilor suferind de IBS li se spune adeseori sa manance mai multe fibre. “Insa acesta este cel mai rau lucru pentru un numar mare de pacienti, in special daca li se recomanda sa manance tarate de grau”, afirma Peter Whorwell. In locul fibrelor, specialistii britanici recomanda painea alba, pastele albe, biscuitii si piscoturile cu smantana – in general acele produse fabricate cu faina alba rafinata, deoarece ele nu contin prea multe fibre “brute”.

Folosirea laxativelor este permisa. Multe persoane care sufera de constipatie cronica spun ca se simt obosite si letargice, dar incep sa se simta mult mai bine dupa ce au mers la toaleta, afirma profesorul Whorwell. In loc sa suferiti, profesorul britanic va sfatuieste sa folositi zilnic un laxativ. “E fals sa se spuna ca laxativele dauneaza intestinelor. Adevarul este ca unii oameni vor avea un tract intestinal lent indiferent de ceea ce fac. In acest caz, e mai indicat sa va goliti intestinele in mod regulat decat sa va faceti griji in legatura cu acest lucru”, spune profesorul britanic. Cel mai indicat laxativ pentru majoritatea persoanelor este acela care contine polietilen glicol, o substanta prezenta in laxative precum Movicol si Dulcobalance. Ele atrag apa in intestin si pot fi folosite in conditii de siguranta o data pe zi.

Uitati de regula celor cinci fructe pe zi. Unele persoane gasesc ca includerea in dieta lor zilnica a celor cinci fructe sau legume recomandate dauneaza stomacurilor lor, fie pentru ca ele au un efect laxativ, fie pentru ca fibrele din coaja acestor fructe sau legume sunt mult prea brute, afirma medicul Anton Emmanuel de la fundatia CORE. Nu trebuie sa beti apa in exces. “Se pare ca a devenit o adevarata moda sa ni se spuna sa bem trei litri de apa in fiecare zi, insa aceasta recomandare este o mare inselatorie”, afirma medicul Peter Fairclough de la London Clinic.

Apa este absorbita in fluxul sangvin inainte de a ajunge in intestinul gros si “intestinul gros este acela care determina consistenta scaunului”, a adaugat acelasi specialist. “Unii oameni au pur si simplu un tract intestinal mai lent. Acest lucru pare ca se mosteneste din familie. Un pahar de suc de prune pe zi va ajuta sa diminuati constipatia”, a adaugat Peter Fairclough.

Evitati medicamentul Ibuprofen. Analgezicele obisnuite, precum codeina si morfina, sunt renumite pentru faptul ca determina constipatie, explica medicul Anton Emmanuel de la fundatia CORE. “Ele blocheaza semnalele durerii, dar in acelasi timp blocheaza si semnalele care ii transmit intestinului sa mentina lucrurile in miscare”. Pastilele pentru hipertensiune si suplimentele de fier sunt alte medicamente care prezinta acelasi neajuns.

Multe persoane suferind de IBS se plang de crampe stomacale, cauzate de spasmele muschiului circular din jurul abdomenului. “Puteti sa preveniti acest lucru prin evitarea alimentelor iritante, precum cafeaua, grasimile si ciocolata“, afirma profesorul Whorwell. “Evitati Ibuprofenul de cate ori este posibil, deoarece el irita intestinul. Daca nu puteti scapa de acest simptom cu medicamentele antispastice uzuale, paracetamolul reprezinta o solutie mult mai indicata”, a adaugat acelasi specialist.

Probioticele pot fi de folos. Orice persoana interesata de sanatatea stomacului ei ar trebui sa se gandeasca la probiotice, cunoscute si sub numele de “bacteriile bune”, sustine Glen Gibson, profesor de microbiologie la University of Reading. “Probioticele lupta eficient contra bacteriilor «rele» din intestin si imbunatatesc sanatatea tractului intestinal, ameliorand o serie de simptome precum balonarea si constipatia. Cautati produse care contin lactobacilus si bacteria bifidus.

Lansati o ofensiva preventiva. Daca stiti deja ca suferiti de crampe stomacale dupa o masa consistenta sau inainte de inceperea unui eveniment important, nu trebuie sa va temeti sa luati preventiv un medicament antispastic, spune profesorul Whorwell. Acelasi lucru este valabil si pentru administratea medicamentului Immodium daca stiti ca suferiti de diaree din cand in cand. “Nu trebuie sa asteptati pana cand problema incepe sa se manifeste pentru a incepe sa o tratati – de fapt, este mult mai bine sa incercati sa o preveniti inca de la inceput”, spune acelasi specialist britanic. Desigur, acest lucru nu inseamna ca trebuie sa luati medicamente fara un diagnostic prealabil, deoarece riscati sa mascati simptomele unei boli mult mai grave.

///////

Cum se transmite hepatita C

Cum se transmite hepatita C. Hepatita virală este o boală inflamatorie a ficatului cauzată de diferiți virusuri, inclusiv virusurile hepatitei A, B, C, D sau E și, mai rar, de alte virusuri, cum ar fi herpes simplex, virusul Epstein-Barr (care provoacă mononucleoza) sau citomegalovirus. Aceste infecții afectează și alte organe, nu doar ficatul.

Infecția poate fi acută (cu o durată relativ scurtă) și se poate rezolva spontan, dar poate deveni, de asemenea, cronică și poate dura mai mult, uneori pe viață (este cazul hepatitelor B, C și D), în special în lipsa tratamentului, datorită faptului că oamenii nu știu neapărat că sunt infectați.

Pentru virusul hepatitei C, există diferite genotipuri (adică diferite tipuri de virusuri), ceea ce are consecințe asupra tratamentului și prevenirii. În funcție de genotip, rata de succes a tratamentelor variază, iar eficiența anumitor noi tratamente este limitată la genotipuri specifice. În plus, o persoană vindecată de infecție cu un genotip dat poate fi încă infectată cu virusul hepatitei C al unui alt genotip. Prin urmare, trebuie aplicate măsuri preventive.

Cum se transmite hepatita C. Simptome

Perioada dintre infecția cu virusul hepatitei C și debutul simptomelor (perioada de incubație) este de la una la trei luni.

Hepatita acută (sau de scurtă durată, adică mai puțin de 6 luni) poate să nu producă simptome (aproximativ 20-30% din cazuri). Când provoacă simptome, putem observa:

oboseală

febră

pierderea poftei de mâncare

scădere în greutate

greață și / sau vărsături

dureri abdominale sub coaste, in dreapta

dureri articulare

icter (icter)

mâncărime (prurit)

urină întunecată și scaune ușoare

Hepatita cronică (sau hepatita prelungită, adică mai mult de 6 luni), de multe ori nu provoacă simptome. Pe de altă parte, când infecția a avansat în stadiul de ciroză, pot fi observate următoarele simptome:

oboseală

icter (icter)

gleznele umflate

un abdomen umflat (ascită)

o stare de confuzie (manifestată printre altele prin tulburări de atenție, iluzii sau halucinații vizuale / auditive, anxietate și comportamente nepotrivite sau periculoase pentru persoana sau anturajul acesteia)

vânătăi pe piele

sângerare prelungită atunci când persoana este rănită

dilatarea venelor din jurul ombilicului.

Cum se transmite hepatita C

Hepatita C este o boală virală cauzată de virusul hepatitei C.

Acest virus este transmis mai ales prin sânge, mai rar și în timpul actului sexual, deși este mult mai rar decât în cazul hepatitei B și apare mai ales la bărbații care au relații sexuale cu alți bărbați și care sunt în același timp infectati cu virusul HIV (SIDA).

Factorii de risc

Factorii de risc pentru infecția cu virusul hepatitei C provin din modul său de transmitere:

toate situațiile care ne expun la un posibil contact cu sângele contaminat de virus (injecții cu materiale nesterile, transfuzii de sânge (înainte de 1992) sau produse din sânge (înainte de 1987), dializă, tatuaj, piercing, folosirea acelorași foarfece de unghii, instrumente de manichiură sau pedichiură, lame de ras sau periuță de dinți)

anumite situații care ne expun la contactul cu sperma, în special la bărbații care fac sex cu bărbați și care sunt infectați cu HIV, în special în cazul relațiilor sexuale deosebit de violente (actul sexual, mai ales dacă sunt însoțite de utilizare diferitelor obiecte etc.).

Virusul hepatitei C nu se răspândește printr-un simplu contact cum ar fi îmbrățișarea, sărutul, schimbul de alimente sau ustensile de gătit.

//////

Cum se explica aparitia hipotensiunii arteriale

Cauzele hipotensiunii arteriale. Hipotensiunea este tensiunea arterială mica. Oamenii reacționează foarte diferit la tensiunea arterială scăzută: unii oameni vor suferi de aceasta zilnic, în timp ce alții nu vor observa nimic.

În general, se consideră că o tensiune normală (sau o presiune), în repaus, este cuprinsă între 90/60 mmHg și 130/80 mmHg. Sub presiunea sistolică de 90 mmHg sau presiunea diastolică de 60 mmHg, suntem, așadar, în prezența hipotensiunii arteriale.

Cele mai frecvente două simptome ale hipotensiunii arteriale sunt oboseala și ortostatismul (dificultăți obișnuite să se treacă de la o poziție culcată sau așezată la o poziție în picioare). Uneori, acest lucru provoacă amețeli sau tulburări de vedere (vedere încețoșată).

Cu toate acestea, oamenii reacționează foarte diferit la tensiunea arterială scăzută: unii oameni vor suferi de ea zilnic, în timp ce alții nu vor observa nimic.

Hipotensiunea nu reprezintă o amenințare pentru viață, dar poate avea un impact negativ semnificativ asupra calității vieții. În unele situații, hipotensiunea poate indica prezența unei alte boli.

Simptome

În general, hipotensiunea provoacă oboseală severă precum căscatul, precum și senzația de lipsă de energie. De obicei, această oboseală vă determină să vă adresați unui medic.

Mai exact, tensiunea arterială scăzută determină „scăderea tensiunii arteriale” atunci când te ridici (hipotensiune arterială ortostatică) sau după masă (hipotensiune postprandială): capul se învârte (amețeli), s-ar putea să ai impresia că vei cădea. Mai rar, pot apărea căderi neexplicate sau repetate.

Manifestările hipotensiunii nu au întotdeauna aceeași intensitate și pot fi experimentate foarte diferit în funcție de persoană. Unii suferă de ea zilnic, în timp ce alții, cu valori identice atunci când măsoară tensiunea arterială, vor face față cu ușurință.

Cauzele hipotensiunii arteriale

Unele persoane au în mod natural tensiune arterială mai mică decât media, fără ca cineva să știe de ce. Hipotensiunea este mai frecventă și la femeile tinere.

Corpul are mai multe detectoare de tensiune arterială (baroreceptori) localizate în special în apropierea arterelor carotide (artere mari ale gâtului) și inimii. Când acești receptori simt o schimbare a presiunii, cum ar fi atunci când stai în picioare și mai mult sânge îți ajunge la picioare, ei trimit aceste informații prin nervi către creier. Aceasta, la rândul său, va adapta presiunea la această nouă situație prin contractarea fibrelor musculare ale pereților vaselor la nivelul membrelor (prin nervii sistemului nervos autonom (sau vegetativ), care funcționează automat și nu voluntar) ). Creierul controlează, de asemenea, indirect producerea de hormoni care influențează tensiunea arterială (renină, angiotensină și aldosteron). Acești hormoni vor interacționa cu rinichii, care sunt ei înșiși implicați în reglarea volumului de sânge care curge și, prin urmare, a tensiunii arteriale.

Cauzele hipotensiunii arteriale. Deteriorarea baroreceptorilor

Defecțiunile din oricare dintre aceste locuri pot provoca hipotensiune. Putem, de exemplu, să incriminăm:

deteriorarea baroreceptorilor (datorată, de exemplu, diabetului, insuficienței renale, disfuncției sistemului nervos autonom (disautonomie) sau insuficienței glandelor suprarenale) care distorsionează percepția organismului și reglarea propriei tensiuni arteriale

deteriorarea, cauzată de diverse boli (de exemplu diabet, tuberculoză sau sifilis), a nervilor care conduc informații către sau dinspre creier

o disfuncție a glandelor care produc hormoni care acționează asupra rinichilor (în special a glandelor suprarenale) sau o perturbare a semnalelor transmise de creier către aceste glande.

Anumite boli precum boala Parkinson, o boală tiroidiană sau anemie pot induce o hipotensiune ortostatică prin diferite mecanisme (anomalii ale nervilor buclei reglatoare reflexe care permite adaptarea la poziția în picioare, scăderea volumului de sânge circulant, scăderea vâscozității sângelui sau slăbirea fibrelor musculare în peretele vaselor de sânge).

În cazul disfuncției sistemului nervos autonom (disautonomie), scăderea tensiunii arteriale se poate manifesta imediat după mese (hipotensiune postprandială) atunci când o parte din sânge este direcționată către vasele abdomenului pentru digestie.

Deshidratarea

În cele din urmă, deshidratarea, prin scăderea volumului sanguin, poate reduce și tensiunea arterială.

Drogurile, inclusiv unele antidepresive, scad tensiunea arterială. Medicamentele utilizate pentru hipertensiunea arterială (antihipertensive) sau pentru a crește cantitatea de urină (diuretice) pot, de asemenea, dacă dozajul este prea mare, provoca hipotensiune.

De asemenea, s-a emis ipoteza că, la unii oameni, bucla de reglare a presiunii (baroreflex) arată o anumită lene, că informația circulă mai puțin repede, fără ca totuși un punct specific să fie responsabil pentru aceasta. Odată cu vârsta, baroreflexul devine, de asemenea, mai puțin efficient

./////

Serele viitorului

Probabil vă mai amintiți de Cristian Tudor, tânărul care a dezvoltat o afacere de succes cu ajutorul microplantelor. În prezent, antreprenorul deține cea mai mare rețea de ferme verticale inteligente din estul și centrul Europei și dorește să lanseze un model de seră inteligentă pentru acasă. Microsera este o inovație urbană și constă într-o grădină verticală care susține creșterea simultană a 175 de ghivece cu plante aromatice. În doar două săptămâni acestea sunt gata de consum.

Acest tip de sere necesită o minimă intervenție din partea oamenilor întrucât umiditatea și intensitatea luminii din interior se pot seta prin telecomandă, de la distanță. De asemenea, sera poate fi setată să ude plantele pe baza unui program stabilit, în funcție de nevoile plantelor.

Dezvoltarea și fotosinteza au loc cu ajutorul luminilor de tip LED, Grow. Pentru a funcționa 100% în modul automat, sera are nevoie de acces la o sursă de alimentare cu apă potabilă, o sursă de energie electrică și scurgere.

Mai mult de atât, pentru că plantele cresc într-un mediu controlat, nu au nevoie de pesticide, insecticide sau alte substanțe periculoase pentru organismul uman. Plantele sunt crescute doar cu apă, nutrienți, lumină și nimic altceva. În acest fel, acestea cresc mult mai rapid, sănătos și eficient. Cultivarea plantelor în asemenea unități de indoor-farming reduc mult atât costurile, cât și impactul asupra mediului.

planta crescuta in sera

„Montam agricultura noastră clasică acolo unde este nevoie de produs. Microsera poate fi amplasată direct într-un magazin, restaurant, într-o fabrică de procesare de legume sau chiar în propria locuință. În felul acesta avem trasabilitate 100% pe produs, iar clientul beneficiază garantat de prospețime. Este un sistem de creștere extrem de eficient. În primul rând se adresează nevoilor practice. Poți să produci mult mai ieftin și rapid. Chiar dacă la început investiția este un pic mai mare poți să amortizezi destul de rapid banii. Deși microsera pare un pic cam futuristă, eu o văd ca pe o agricultură a viitorului pentru anumite categorii de produse“, spune Cristian Tudor.

Investiție de aproximativ 4.000 de euro

În microsere se cultivă o mulțime de plante precum pătrunjel, leuștean, busuioc, coriandru, mentă și altele. Acestea sunt crescute până ajung la un gramaj de 30-40 de grame, în aproximativ două săptămâni, apoi sunt expuse direct pe rafturi spre vânzare.

„Chiar dacă se numește microseră nu trebuie să ne ducem cu gândul la microplante. Momentan creștem doar plante de care magazinele au nevoie precum: busuioc, salată, leuștean și alte plante aromatice. Spre exemplu, în perioada aceasta leușteanul este foarte căutat deoarece nu este sezonul lui, iar importurile se fac din țări foarte îndepărtate și costurile sunt foarte mari. Noi încercăm să satisfacem nevoia cererii din piață“, mai adaugă Cristian.

Tehnologia ne surprinde pe an ce trece, iar agricultura traversează un moment revoluționar datorită avantajelor ei. Costurile unei microsere pentru un restaurant cu consum mediu sunt de aprox. 3.500-4.000 de euro.

Pentru a asigura creșterea plantelor în condiții optime, microsera folosește un sistem de udare prin imersare similar cu cel din serele de producție, iar un sistem de ventilatoare asigură recircularea aerului.

Microplantele, crescute în acest tip de seră reprezintă o categorie de legume intrată mai recent pe piața din România. Acestea se regăsesc cu precădere în restaurante, dar și în bucătăria consumatorilor mai rafinați, datorită concentrației ridicate de nutrienți din vlăstari, aroma fiind mai intensă decât la plantele mature. De asemenea, microplantele sunt apreciate și pentru conținutul ridicat de substanțe benefice sănătății.

ACTUALIZAT -1 ian 2021

Sistemele de cultura intensiva a castravetilor in spatii protejate se impart in doua cicluri de productie:

– ciclu I extratmpuriu

– ciclu II vara-toamna

Rasadurile de castraveti

Producerea rasadului implica doua operatii tehnologice si anume: semanarea si repicarea.

Semanarea castravetilor poate fi facut atat pe pat germinativ, cat si in tavite alveolare de 200 de celule.

Pentru o germinatie optima a semintelor de castraveti trebuie sa se indeplineasca urmatoarele conditii:

pana la rasarire temperatura optima trebuie sa fie cuprinsa intre 22-26 ^oC, umidiate 100% si lipsa completa a luminii.
se umecteaza turba foarte bine (cand o strangeti in mana sa curga apa din ea);
se aseaza turba in tavite (sau pe pat) se traseaza randurile printr-o usoara apasare a substratului si se pun semintele una cate una.
se acopera cu un strat fin de turba uscata de maxim 0,5 cm si nu se mai uda ulterior pana la rasarire.
se acopera cu ziare sau cartoane de hârtie patul germinativ peste care se poate pune o folie cu rol de retinere cat mai mult timp a umiditatii de 100% necesare germinarii si rasarii optime a semintelor;

Atentie!!! Aceasta metoda cu folie pentru acoperirea patului germinativ se aplica numai pentru semanarea in ciclu extratimpuriu. In timpul primaverii si mai ales in timpul verii nu se utilizeaza sub nici o forma acoperirea cu folie a semintelor deoarece conduce la sufocarea si distrugerea plantutelor.

Repicarea castravetilor se face intr-un interval de timp foarte scurt, circa 4-7 zile de la rasarire, in ghivece de plastic mate, inchise la culoare, prin care nu patrunde lumina la radacina. Imediat dupa repicare se mentine o zi sau doua o temperatura constanta zi/noapte de 25-30^oC.

Dupa aceste doua zile este necesara schimbarea temperaturii constante zi/noapte, cu o diferenta de 5-7^oC. De asemenea, se urmareste umiditatea substratului care se va iriga constant pe toata perioada de la rasarire pana la repicare. O data cu irigarea se pot efectua fertilizari si tratamente fitosanitare.

Fertilizari se fac in aceasta perioada cu ingrasaminte minerale cu raport echilibrat NPK. De asemenea, pentru o dezvoltare armonioasa a sistemului radicular si rezistenta marita la stresuri a micilor rasaduri se poate utiliza prin udare sau stropire Sprintene.

Tratamentele fitosanitare in aceasta perioada includ un fungicid contra complexului caderii plantutelor si un insecticid impotriva insectelor ce apar imediat ce se incalzeste spatiul unde se seamana.

De la repicare pana la plantare dureaza circa 20-30 de zile, in fuctie de conditiile climatice poate sa ajunga si pana la 40 de zile.

Plantarea castravetilor

Inainte cu cateva zile de transplantare este necasar sa se indeplineasca urmatorii pasi:

se accentueaza calirea rasadurilor si se stropesc foliar cu un fungicid si un insecticid.

se pregateste terenul, se monteaza sistemul de irigare si daca se foloseste folie transparenta de mulcire se instaleaza tot inainte de plantare.

Inainte de plantarea oricarei culturi de legume in sere si solarii este bine sa se faca o dezinfectare a solului.

De retinut este faptul ca aceste plante sunt iubitoare de caldura si se dezvolta optim numai la temperaturi ce depasesc 18^oC noaptea, iar la temperaturi sub 10-12^oC cresterea si dezvoltarea lor este redusa la minim.
Densitatea de plantare folosita pentru cultura de castraveti difera in functie de fiecare ciclu de cultura, media fiind de 30.000 plante/hectar.

Ca mod de plantare se pot utiliza 2 variante:

distante egale intre randuri
distante alternate intre randuri (doua apropiate urmate de 2 mai departate). Pe rand distanta intre plante trebuie sa fie de 40-50 cm.

Pentru plantarea timpurie a castravetilor (20-30 martie) in solarii neincalzite este obligatoriu ca acestea sa fie acoperite cu doua randuri de folie (primul rand il preprezinta folia profesionala de acoperire cu aditivi UV, EVA, IR 170 – 180 microni; al doliea rand este folia profesionala cu efect termic 40 microni).

Daca se planteaza extratimpuriu intre 15 februarie -15 martie pe langa cele doua randuri de folie se impune si un sistem de incalzire.

Video – Cultura de castraveti

Irigarea si fertilizarea culturii de castraveti

Intotdeauna inainte de infiintarea culturilor de legume se recomanda efectuarea analizelor de sol pentru relevarea rezervelor de elemente minerale si organice din sol pe de o parte si pe de alta parte pentru intocmirea riguroasa si eficienta a unui program de fertilizare adecvat.

La intocmirea unui program de fertilizare eficient si optim pentru a obtine maximul productiv si calitativ al unui hibrid, recomandam sa luati in calcul urmatorii parametri:

pH-ul
EC-ul
analizele de sol ce releva nivelul de aprovizionare cu elemente( N, P, K,Ca ,Mg ,Fe, B, Cu, Zn, Mn, Mo).
tipul culturii infiintate
sezonul de plantare
ciclul de cultură

cultura de castraveti extratimpurie in solar

Aplicarea ingrasamintelor in fertilizarea faziala se face prin 2 metode:

Aplicare radiculara, la sol impreuna cu apa de irigare, procedeu denumit fertiirigare;
Aplicare prin stropire, singure sau impreuna cu anumite pesticide (atentie la compatibilitati) – procedeu denumit fertilizare foliara;

Fertilizarea culturii de castraveti este extrem de importanta deoarece este o cultura foarte sensibila carenta sau chiar si excesul de elemente minerale, de aceea recomandam elaborarea impreuna cu specialistii nostrii a unui program de fertilizare special adaptat nevoilor dumneavoastra specifice.

Irigarea, alaturi de pregatirea corespunzatoare a solului inainte de plantare, reprezinta unul din cei mai importati factori ce conduc la succesul unei culturi de legume. Cea mai recomandata metoda de irigare pentru castraveti in sere si solarii este irigarea prin picurare;

Pentru culturile de castraveti instalatia de irigare prin picurare trebuie sa asigure un debit de 1,6 – 2,5 L/h/picurator, iar distanta intre picuratori sa fie de 20-30 cm. Irigarea trebuie să se faca in fiecare zi, mai mult sau mai putin, coroborat cu conditiile de mediu si cat mai dimineata posibil. La fiecare udare se adaugă si fertilizatori, respectandu-se principiul „cat mai des in portiuni cat mai mici” (fertilizare cu lingurita);

Alte lucrari tehnologice moderne de cultura a castravetilor:

Palisarea – Se face cu ajutorul sforii de palisat.

Copilirea – Se copilesc toti lastarii si fructele pana la inaltimea de aproximativ 50 cm, iar mai apoi lastarii se carnesc (ruperea varfului) dupa primul sau al doilea internod.

Defolierea – Operatia prin care se indeparteaza o serie de frunze pentru o mai buna circulatie a aerului in jurul plantei.

Recoltarea – Se face incepand cu saptamana 3 sau 4 dupa plantare.

Pentru mai multe informatii sunati la departamentul de consultanta on-line- 0374080808.

Asteptam parerile si intrebarile voastre in sectiunea de comentarii de mai jos.

Surse:
1. Ing.drd.Costel Pohrib, Ing.drd.Marius Petrache, Tehnologii moderne de cultura a legumelor timpurii in sere si
solarii: tomate, ardei, castraveti, Ed.Printech, Bucuresti, 2011
2. Ruxandra Ciofu (coord.),Tratat de legumicultura, Ed.Ceres, Bucuresti, 2004

Lucrari de ingrijire la tomatele din sera

In aprilie se executa urmatoarele lucrari la tomatele din sera:

Dirijarea factorilor de mediu;
• Distrugerea buruienilor;
• Copilitul;
• Palisatul;
• Defolierea;
• Stimularea fructificarii.

Dirijarea factorilor de mediu
Lumina naturala este dirijata in perioada septembrie – aprilie prin curatirea sticlei, pentru a asigura o cantitate cat mai mare de lumina. Incepand din luna mai se reduce insolatia prin stropirea sticlei cu emulsii opacizante (cu huma, creta sau slam 20%).
Temperatura in sere trebuie asigurata la minim 16 grade C, noaptea si intre 18-22 grade C, ziua, in functie de seninatatea cerului. In perioda fructificarii temperatura aerului trebuie sa fie cumprinsa intre 22 si 25 grade C.
Umiditatea solului nu trebuie sa scada sub 65% din capacitatea de camp a apei.
Umiditatea relativa a aerului la tomatele de sera se mentine intre 55-70%.
Aerisirea in sere se intensifica atunci cand temperatura in aer depaseste 20 grade C, si se continua in toate zilele de vara. Pentru dirijarea continutului de CO2 aerisirea se face pe durata scurta atunci cand temperatura este mai scazuta. In zilele calduroase se aeriseste puternic, pentru ca temperatura sa nu depaseasca 30 de grade.

Distrugerea buruienilor
Acolo unde nu s-au aplicat erbicide, se vor aplica prasile manuale. Conditiile din sere sunt deosebit de favorabile pentru majoritatea buruienilor. Gradul de imburuienare in spatiile protejate este mult mai mare. Tocmai de aceea este necesar ca inainte de plantarea cu 2-3 zile sa se aplice erbicide.
Erbicidele care se aplica inaintea operatiunii de plantat sunt: Sencor 70WP in doza de 0,3 – 0,5 l/ha;Treflan 24 EC in doza de 6 l/ha; Drevinol 45 F in doza de 3 l/ha. Erbicide se incorporeaza imediat in sol.

Copilitul
Copilitul se executa atunci cand lastarii laterali au 5 – 10 cm lungime, faza in care se pot rupe usor cu mana. Copilii mai mari de 20 – 40 cm diminueaza productia cu pana la 20 %
In conditii speciale la culturile mai tarzii in sera se poate mentine un copil cu 1-2 inflorescente pentru a creste productia.
De asemenea se poate utiliza un copil terminal cu 2-4 inflorescente pentru a prelungii recoltarile atunci cand conditiile sunt favorabile.

Palisatul
In mod normal sutinerea plantelor se face pe snur din sfoara, care se leaga la capatul de baza plantei, la circa 10 cm de nivelul solului, iar la celalat capat se leaga de sarma orizontala, afalat obisnuit la 2 m inaltime, asigurand si o rezerva de alungire ulterioara.
Se va avea in vedere ca legatura snurului pe tulpina sa nu fie prea stransa. Pe masura cresterii plantelor acestea se rasucesc in jurul sforii, dupa doua frunze, intot deauna in acelasi sens.

Defolierea
Defolierea incepe cu frunzele bazale, moarte, imbatranite, ingalbenitite atacate de boli si daunatori.
Prin acesata lucrare se imbunatateste si circulatia aerului la nivelul solului, care favorizeaza omogenizarea aerului din sera.
Defolierea se face de la baza plantei si pana la 2-3 frunze sub inflorescenta care are fructe de 10-20 mm in diametru. Pe masura recoltarii fructelor din inflorescenta va avansa si defolierea

Stimularea fructificarii
Temperatura aerului pentru germinarea polenului trebuie sa fie cuprins intre 20-28 grade C, iar umiditatea relativa aerului trebuie sa fie intre 60 – 70 %.
Pentru polenizare se recurge la vibrarea mecanica a plantelor prin baterea sarmelor orizontale cu un bat sau prin vibratoare electrice. Sporul de productie prin vibrare este de 14%.
Pentru imbunatatirea legarii fructelor se mai aplica regulatori de crestere specifici: Tomafix in doza de 0,03-0,05%; Tomatoset in doza de 0,5 – 1%; No – seed in doza de 0,1%, Tomatostim in doza de 3%. Flori se deschise sunt imbaiate cu un jet foarte fin. Sporul de productie prin aplicarea regulatorilor ajunge la 10%.
Inainte de plantare in sere cu o saptamana, rasadul va fi tratat cu Cycocel in doza de 0,1-0,15 %.
Pentru grabire amaturarii fructelor si cresterii productiei timpurii de tomate se aplica Ethrel (250-500ppm) in faza de banut. Tratamentul se mai poate face si dupa recoltarea fructelorin stare verde prin imbaierea acestora in solutia de Ethrel (1000 – 2500 ppm)

Prin reînvierea patriotismului agricol, cumpărăm produse româneşti şi salvăm sănătatea, economia, locurile de muncă şi moneda naţională

Spre deosebire de ţările bogate, unde patriotismul local şi naţional se regăseşte în tot ceea ce fac ei, la noi, acesta a fost împuşcat şi îngropat de viu. Aşa am ajuns să dăm vrabia din mână pe cioara lor vopsită de pe gard.Să ne mire de ce am dat la fier vechi fabrici şi uzine?Să ne surprindă cum de am lichidat CAP-uri,IAS-uri,cercetarea agricolă şi alte repere naţionale?Ţara este pe ducă şi poporul rătăceşte prin lume,în primul rând datorită trădării si lepădării valorilor adevărate ,inclusiv datorită renunţării la patriotismul naţional şi local …Acum,suntem în căutarea timpului pierdut…Când “rătăcim “ într-un magazin, să fim atenţi unde sunt fabricate produsele pe care le achiziţionăm. Cumpără produse româneşti! Ai cinci motive serioase ca să faci asta:

1. Ajuţi un român să-şi păstreze slujba !
2. Ajuţi o firmă românească să nu falimenteze şi să îşi plătească impozitele către stat ,pentru a fi plătite servicii de care beneficiem cu toţii la medici şi medicamente, pompieri profesori şi educatori , jandarmi , poliţişti , pensionari s a
3. Ajuţi un om sau o firmă să-şi plătească creditele !4.Reinvii patriotismul nelipsit în vreo ţarţ civilizată Oricine ai fi,poţi să ajuţi!
Cumpără produse româneşti!
Este o campanie prin care încercăm să atragem atenţia asupra unei posibilităţi simple şi la îndemâna tuturor de a ne ajuta între noi în aceste momente dificile, de criză generalizata.

Ion Partene, Năsăud,jud. Bistrţa-Năsăud

Robi nevrednici. Meditație liberă la Luca 17:7-10 (1)

Pilda din Luca 17:7‒10 ne pune înainte un tablou: cel al robului care se întoarce de la câmp, de la arat sau de la păscut oile și căruia stăpânul nu doar că nu-i mulțumește, ci îi cere să lucreze „ore suplimentare”. Îi poruncește să pregătească cina, să se încingă și să-i slujească la masă. Tabloul înfățișat de Isus era o realitate curentă în societatea palestiniană a primului secol. Între cei care au auzit pilda erau probabil și oameni mai înstăriți, care aveau robi, de vreme ce Mântuitorul le cere să-și imagineze un scenariu în care unul dintre robii lor vine acasă de la câmp.

Ce ne învață această pildă?

(1) Există o ierarhie a obiectivelor noastre. În capul listei cu obiective este și trebuie să rămână Hristos.

(v. 8) Găteşte-mi să mănânc, încinge-te, şi slujeşte-mi pînă voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu. (Luca 17:8)

(2) Chiar și când facem din prioritățile lui Dumnezeu prioritățile noastre, n-am făcut nimic extraordinar. Dumnezeu nu devine dator în raport cu noi.

(v. 9) Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

(3) Așteptarea ca Dumnezeu să ne spună „mulțumesc” aici pe pământ este nejustificată. Există oameni care așteaptă ca Dumnezeu să le spună „mulțumesc” sau „apreciez munca ta”. Și uneori Dumnezeu le „mulțumește” într-o manieră extraordinară. Dar El nu este obligat să facă acest lucru. Relația dintre noi și Dumnezeu este de așa natură, încât Dumnezeu este liber în relație cu noi. Dragostea lui Dumnezeu este suverană și liberă. Te-a iubit și m-a iubit fiindcă aceasta este buna lui plăcere, nu fiindcă există în ființa mea ceva care să-l atragă sau să-l oblige.

Nu pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică, şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna Lui Faraon, împăratul Egiptului (Deut. 7:7-8).

Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăţia inimii tale intri tu în stăpânirea ţării (Deut. 9:5).

Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! (Ier. 18:6)

Veți spune: cum, dar nu suntem fii? Nu pentru asta s-a jertfit Hristos? Ca să ne aducă înfierea? Oare relația noastră cu Dumnezeu nu este prin excelență cea dintre un tată și fiul lui?

Ba da! (În paranteză fie spus, unul dintre studenții mei lucrează în prezent cu mult sârg la o teză de licență despre înfiere, arătând rolul și importanța acestui concept în gândirea Apostolului Pavel.) Nu încape îndoială că suntem fii, că suntem membri în familia lui Dumnezeu.

(Va urma)

Hristos în viaţa mea de fiecare zi

Louis Chaudier

Meditaţie asupra epistolei către Filipeni

Cu cât înaintăm mai mult în viața creştină, cu atât ne dăm seama că această viaţă este Hristos. Viaţa creştină nu înseamnă să acționezi mult, ci să-L ai ca preocupare pe Hristos.

În creştinătate se împletesc cununi pentru „marii creştini“. Vedem aici încununarea vieţii unui creştin care, desigur, n-a avut egal, apostolul Pavel. Cum a sfârşit el? Ca Stăpânul său. Şi-a început viaţa creştină cu Stăpânul său, a continuat cu Stăpânul său, a sfârşit cu Stăpânul său, ca Stăpânul său.

Dacă am avea dorinţă, pusă de Dumnezeu, bineînţeles, El ne-ar conduce pe un drum asemănător. Cu cât vom dori mai mult să-L trăim pe Hristos, cu atât vom semăna mai mult cu El şi vom putea fi slujitori la fel ca Pavel.

Rezumatul acestei cărţi, al acestei experienţe totale a apostolului, este acesta: Ce reprezintă Hristos pentru inima noastră? Ce este El în viaţa noastră de fiecare zi? Nu contează numai ce spunem despre El, ci faptul că, fiind în fața unor tentaţii, putem ieşi, prin EI, biruitori în încercări.

Puterea este în Domnul Isus Hristos! Dacă, dimpotrivă, cedăm în faţa unei ispite, aceasta înseamnă că puterea lui Hristos în noi nu este la înălţimea încercării; şi de câte ori nu ni se întâmplă aceasta! Preocuparea noastră ar trebui să fie să facem să strălucească Hristos din ce în ce mai mult în viaţa noastră. Dacă astăzi nu-L arătăm pe Hristos într-o împrejurarea asemănătoare cu cea în care nu L-am arătat nici anul trecut atunci am pierdut timpul în privinţa aceasta. Chiar dacă cunoaştem mai multe capitole din Biblia noastră, tot acest interval de timp este pierdut. Din moment ce, aflându-ne în aceeaşi situaţie, felul nostru de a fi rămâne neschimbat, Hristos nu are mai mult loc în inima noastră şi am pierdut timpul. Putem să ne întrebăm, fiecare dintre noi, dacă în momentul ispitei am fost eliberaţi datorită bagajului nostru de cunoştinţe. Niciodată! Numai Hristos ne eliberează. Dacă-L prețuim pe Hristos în inima noastră, atunci străbatem situaţiile fiind superiori acestora.

Frumuseţea acestei epistole este că aici găsim un om superior în toate. El a fost pus la încercare până în adâncimea fiinţei sale. Inima i-a fost lucrată în profunzime, dar cea mai mare din încercări a fost, probabil, să vadă starea îngrijorătoare a credincioşilor de pretutindeni. Dar apostolul Pavel a ieşit biruitor din toate acestea. Nu s-a descurajat.

Să nu gândim că noi nu vom fi puşi la încercare; toţi suntem încercaţi, în măsuri diferite, şi, dacă avem încercări puţine, înseamnă, poate, că nu avem credinţă prea mare. Anumite încercări sunt potrivite cu puterea credinţei noastre de a le înfrunta.

Dacă ar veni deodată la noi, care ne considerăm credincioşi, cumsecade, evlavioși, cineva să ne ia ca să ne arunce în închisoare, smulgându-ne din toate, nu ştiu cât timp ar trebui să treacă ca să le putem scrie prietenilor sau apropiaţilor noştri: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul“.

Ce fericire este să ne putem oţeli în contact cu realităţile vii ale credinţei şi ale adevărurilor creştine! Simţim că, dacă nu suntem atenţi, ne legănăm în obiceiuri şi în cuvinte şi, puţin câte puţin, pierdem puterea; acest lucru este valabil pentru un credincios, pentru o famiiie şi pentru o adunare. Dacă Domnul nu vorbeşte într-un fel sau altul, o adunare adoarme şi, încet, încet, capătă plăcere de lume – dacă într-o anumită perioadă aceasta avea o vedere clară. Noţiunea de bine și de rău se atenuează și, odată cu ea, şi sensibilitatea conştiinţei. Trebuie să fim credincioşi faţă de Dumnezeu, faţă de Hristos. Dacă suntem credincioşi faţă de fraţi înainte de a fi credincioşi faţă de Dumnezeu, inversăm ordinea lucrurilor şi nu vom înainta.

Hristos este viaţa mea – spune apostolul Pavel. Vreţi să mă omorâţi? Omorâţi-mă, eu merg în cer; merg acolo unde este inima mea. Dar, fără a merge atât de departe: este inima noastră gata să plece? Nu este nici un lanţ, nici o legătură, niciun fir care ne reţine în lumea aceasta? Dacă Domnul ar veni acum, ar zice oare inima noastră: „Doamne, aceasta am aşteptat!“

Iată ce este puterea în viaţa de credinţă. Unui credincios care se bucură de cer puteţi să-i daţi toate gloriile lumii; le dispreţuieşte.

Lumea deschide un bulevard larg către iad, şi câţi creştini nu se lasă prinşi! Nu că ei pot fi pierduţi, dar se lipsesc de o viaţă creştină adevărată. Stăpânui acestei lumi este expert în arta de a amăgi inimile; el are secole de experienţă. Noi poate spunem: „Pentru mine a trăi este Hristos!“ Nu este destul să spui aceasta, trebuie să trăieşti!

Apostolul Pavel a proclamat acest adevăr la sfârşitul carierei sale, când a fost privat de toate. Nu mai avea nimic de pierdut, iar unii dintre aceşti filipeni îl făceau să plângă. Nu cei care-l persecutau îl făceau să plângă pe apostolul Pavel. Când era persecutat împreună cu Sila, în închisoarea lor, cântau, dar cei credincioşi îl făceau să plângă de multe ori.

„Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult“ (Filipeni 1:9-11). Noi credem uneori că Dumnezeu ne înţelepţeşte printr-o singură faptă sau acţiune. Niciodată! Auzim uneori acest sfat: „Roagă-te, ai să capeți gândul lui Dumnezeu“.

Totul depinde de starea ta morală. Dacă inima îți este plină de lume, să nu-ţi închipui că Dumnezeu îţi va da gândul Lui. Trebuie întâi să-ţi purifici inima, lucru care poate să dureze mai mult timp. Atunci vei ajunge să vezi clar.

„Să fiţi curați şi să nu vă poticniţi“. Aceasta le cerea apostolul din lanţuri filipenilor. Când a fost el însuşi constrâns de situaţii adverse, a avut putere să se gândească la alţii. Aceasta făcea Domnul Isus Hristos: Se gândea permanent la ai Săi, în loc să Se gândească la Sine.

„Să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos“ . Care este ziua lui Hristos? Nu este ziua când Domnul îi va răpi pe sfinţii Săi, ci aceea în care El îi va prezenta împreună cu El, arătând ce va fi făcut fiecare în viaţa de aici. Atunci ei vor străluci în gloria lui Hristos, dar numai după ce va suporta fiecare pierderea cauzată de necredincioșie.

Ne gândim noi la ziua lui Hristos? Avem în perspectivă o glorie. Şi lumea are gloriile ei. Sunt oameni în lume care se ambiţionează cincizeci de ani sau mai mult pentru o cunună pieritoare; noi căutăm o cunună nepieritoare. Să nu avem oare perseverența pe care o au oamenii acestui veac? Ei, în domeniul lor, sunt mai înţelepţi decât suntem noi în domeniul credinţei noastre.

Şi noi avem în faţă o zi de triumf. Cei care au vrut triumful şi gloria pe pământ vor suporta o pierdere în ziua lui Hristos. Motivația vieţii şi slujbei creştine este dragostea pentru Hristos. Dacă ceva nu este făcut cu acest scop, atunci este din propria noastră voinţă, adică păcat.

Invers, ceea ce este făcut pentru Hristos este spre gloria lui Dumnezeu. În ce se rezumă aceasta? Ascultare. A asculta să nu faci nimic, a asculta să faci ceva, a asculta să vorbeşti, a asculta să taci. Nu este nimic mai preţios pentru cel credincios, decât aceasta. Acest cuvânt sever i-a fost adresat împăratului Saul: „Ascultarea face mai mult decât jertfele“.

Dorim să ascultăm? Să fim convinşi că superioritatea conducătorilor credincioşi era înţelepciunea gândului lui Hristos şi ascultarea de acest gând. Dacă frații pierd aceasta, pierd sensul şi valoarea mărturiei lor. Domnul are servitori peste tot, dar eu trebuie să ascult potrivit relaţiei pe care Domnul mi-a făcut-o despre gândul Său.

În timpul de dezordine în care ne găsim, un credincios nu poate să se asocieze cu alţii la fel, pentru că ar fi neascultător faţă de Stăpânul lui. Ce fericire să n-ai nici o ezitare. Drumul care se deschide în faţa celui mai bătrân, ca şi a celui mai tânăr, este drumul trasat de Domnul Isus. Să mergem pe urmele Lui. Mulţi se îngrijorează de felul în care să-și orienteze tinereţea. Tinereţea creştină, care vrea să asculte, este deplin orientată; Hristos este înaintea ei. Dacă există ezitare, este pentru că ochiul nu este simplu; pentru că vrem să ducem cu noi pe acest drum mai puţin sau mai mult din lume. Dacă aduci cu tine puţin din lume astăzi, mâine vei avea mult; nu mai eşti tu stăpânul.

În Filipeni 1, Hristos este viaţa celui credincios. În Filipeni 2, El este modelul lui: „Să fie în voi acest gând“. Trebuie să locuiască în voi, gândul acesta a fost şi în Hristos Isus. Adam a fost neascultător şi a găsit moartea. Hristos a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Noi uităm deseori pasajul acesta.

Putem să gândim la alţii numai în măsura în care inima ne este umplută de Hristos; şi aici este fericirea. Pentru cel credincios, fericirea înseamnă să nu te gândeşti la tine. Aşa este fericirea experimentată practic, adevărată, sfânta bucurie a comuniunii şi a aprobării lui Dumnezeu. Când am păcătuit, Duhul Sfânt ne ocupă cu noi înșine; trebuie mai întâi să punem ordine acolo. Dar, dacă mergem cu Dumnezeu, Duhul Sfânt ne ocupă cu Hristos şi acesta este secretul de a ne putea gândi la alții. Să nu spunem că este imposibil; este viața creştină şi în ea avem toți de făcut progrese.

Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă, şi experienţa confirmă, că cel care se înalţă va fi coborât. Câţi oameni sunt, chiar credincioşi, care s-au înălţat teribil. Dumnezeu face să se prăbuşească totul într-un moment sau altul. S-au văzut asemenea prăbuşiri solemne. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi făcut mincinos. Ce multe sunt exemplele de smerenie care merg înaintea gloriei şi de orgoliu mergând înaintea căderii! Este un principiu valabil atât în ansamblu, cât şi în detaliu. De câte ori ne glorificăm în anumite detalii ale vieţii noastre! Dumnezeu ne coboară în acele situaţii. Ce vigilenţi ar trebui să fim toţi, prin harul lui Dumnezeu, pentru a scoate la iveală şi a frâna aceste mişcări ale inimii noastre naturale. Este o lucrare continuă.

Dacă în Filipeni 2Hristos este modelul, în capitolul 3 vedem imitaţia realizată într-un om. Apostolul Pavel spune în esenţă: „mulţi se glorifică, dar şi eu am titluri de nobleţe de tot felul”. lată ceea ce dădea raţionamentul apostolului: alţii îşi etalează titlurile lor de nobleţe, ale mele toate sunt superioare, dar eu le tratez ca pe gunoaie. Era o stare permanentă. De ce? Pentru că preocuparea lui Pavel era Isus. Pentru noi preocuparea noastră este Hristos şi alte lucruri. Da, chiar şi slujba pentru Domnul este un pericol, dacă ne preocupăm mai mult cu serviciul decât cu Stăpânul. Apostolul Pavel era la închisoare. I s-a luat slujba. Nu mai avea acum nimic? Nu, el avea ceea ce nimeni nu-i poate lua: pe Hristos.

Adesea noi pentru puţine lucruri ne clătinăm fermitatea: o critică, o glumă, o calomnie, avem nevoie să găsim imediat un adăpost; prin harul lui Dumnezeu acesta este totdeauna la îndemână.

Apostolului Pavel i s-a luat totul: reputaţia – îl calomniază; viaţa – voiau să i-o ia; libertatea – era privat de aceasta. Ce spune el? „Bucuraţi-vă totdeauna“. Aşa ar trebui să fie orice credincios, în timp ce nouă ni se întâmplă să ne pierdem bucuria îndată ce intervine suferinţa sau ruşinea. De multe ori ne place mai mult să fim linguşiţi, decât să avem aprobarea lui Hristos. Este o faptă necinstită faţă de Domnul. Trebuie să ne cercetăm inima și să ne-o lăsăm cercetată de El.

Ni se întâmplă să revenim în faţa unor lucruri de detaliu şi, dacă suntem fideli, vom avea parfumul aprobării lui Hristos, care ne va ajuta să trecem biruitori prin toate situaţiile.

Avem mult progres de făcut, dar ceea ce dă preţ vieţii noastre prezente este valoarea trăirii noastre de zi cu zi. Oare această zi care trece ne face să ne implantăm rădăcini noi în lume sau ne dă ocazia să cunoaştem din ce în ce mai mult cerul?

Iată ce spune apostolul Pavel: „Eu le socotesc ca un gunoi“. Această experienţă corespunde cuvintelor Domnului: „Mai bine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare şi să fii aruncat în gheenă“

În diferite măsuri, este totdeauna adevărat. De câte ori, cineva care a intrat în viaţă în condiţii de inferioritate exterioară, va fi binecuvântat pentru eternitate! Dacă Hristos nu are prioritate în viaţa mea, voi avea de-a face cu Dumnezeu. El mă va opri din drum odată. Dacă noi nu suntem fideli, Dumnezeu este credincios faţă de El Însuşi şi faţă de noi. De câte ori Domnul nu ne opreşte astfel! Ne iubeşte prea mult ca să ne lase aşa.

Să fim dintre aceia care nu dau înapoi în faţa dezbrăcării zilnice! Dar, dacă ne vom cufunda în fiecare zi mai mult în lume şi ne vom încăpăţâna în propria noastră viaţă, dezbrăcarea va fi cu atât mai dificilă.

Este un ceas în viaţa noastră când trebuie să ne despărţim de tot ce este în lume; de ce n-am face acest lucru acum? Apostolul Pavel purta în fiecare zi în trupul lui moartea Domnului Isus.

Este bine să nu se piardă din vedere sensul vieţii creştine. Viaţa creştină este Hristos şi înseamnă omorârea unor lucruri din ce în ce mai numeroase din viaţa noastră, pe care, prin puterea lui Hristos, apostolul Pavel le-a numit gunoaie. De ce? Pentru că Hristos îi era infinit mai preţios. Trebuie ca El să devină mai preţios pentru sufletele noastre!

Se poate lua exemplul unui copil care are braţele pline cu jucării. Dacă vrei să-i smulgi una, se supără. Îi aduci o jucărie mai frumoasă decât celelalte, iar el va lăsa să cadă jos din braţele lui jucăriile, ca să o ia pe cea mai frumoasă. Dacă Hristos este preţios inimii mele, atunci ceea ce se petrece în jurul meu, ceea ce îmi oferă lumea, gloriile ei, lucrurile ei lipsite de valoare, inutile… Nu, aceasta nu mă interesează! Să trăim ca străini în aceste lucruri. Lumea nu este a noastră, nu ne interesează. Vrea să ne exalteze cu onorurile omului? Avem ceva mult mai bun. Ni se propun bogăţii? Cerul este al nostru! lată cum ar trebui să trăim.

Resursele sunt: „tot felul de rugăciuni şi cereri“ . Dar lucrul cel mai trist, când vine o nenorocire, este că aceasta ne surprinde într-o stare rea; atunci când Dumnezeu este departe de noi sau, mai curând, noi departe de El, suferim cel mai mult, pentru că simţim că Dumnezeu nu este cu noi.

O nenorocire sau un necaz pentru un credincios, dacă Dumnezeu nu este cu el, este un lucru mult mai dureros decât pentru un om din lume. Dar, dacă atunci ne găsim în inima lui Dumnezeu, primim din partea Lui mângâierea şi pacea imediat. Trec printr-o furtună. Strig către Dumnezeu, El răspunde şi am pacea lui Dumnezeu.

Dar nu totdeauna sunt nenorociri. Este vorba de viaţa de fiecare zi: şi astăzi şi mâine, dacă va fi un mâine. Viaţa nu este totdeauna marcată de situaţii excepţionale: „în rest, fraţii mei, atunci Dumnezeul păcii va fi cu voi“ (Filipeni 4:8, 9). Pentru a-L avea pe Dumnezeul păcii cu noi, trebuie să veghem cu ce se ocupă duhul nostru. Este un exerciţiu permanent, dar merită atenţie. Şi, pentru a face aceasta, avem o mare resursă în versetul 13: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte“.

„A Lui să fie gloria în veci de veci“

Capitolul 3

W. W. Fereday

Apostolul îi îndeamnă acum pe sfinţi să se bucure în Domnul. Un cuvânt atât de important pentru el încât îl repetă apăsat în Filipeni 4:4 . El a vorbit deja despre diferite tipuri de bucurie:

1. În a face cereri pentru sfinţi

2. Faptul că Hristos era predicat din belşug

3. Văzându-i sfinţi că umblă împreună în unitate

4. Fiind vărsat ca o jertfă de bucurie

Aici el părăseşte râurile, ca să zic aşa, şi merge la izvor, îndreptând inimile lor către Domnul Însuşi. Să scrie astfel de lucruri, pentru el nu putea fi greu (obositor) iar pentru sfinţi era de folos. Cât de mult avem noi nevoie să ni se amintească adevărata sursă a tuturor bucuriilor noastre! Fără îndoială că găsim bucurie în părtăşia cu sfinţii şi în slujirea lui Hristos, dar este nesigur pentru inimile noastre să îşi găsească odihna acolo. Sfinţii pot cauza durere şi dezamăgire, iar slujirea poate aduce descurajare, şi unde mai este atunci bucuria? Dar dacă inima este îndreptată către Domnul, oricare ar fi împrejurările, totul va fi bine.

Există însă lucruri care întunecă bucuria noastră şi se interpun între suflet şi Hristos. Apostolul vorbeşte mai departe în mod solemn despre unul în particular. Învăţătorii iudaizanţi erau la lucru pretutindeni, îndeajuns de activi chiar şi când el umbla din loc în loc, probabil cu atât mai mult acum că el era întemniţat. El îi descrie cu largheţe ca fiind „câini”, căci nu aveau niciun simţ al conştiinţei sau al ruşinii, precum şi „lucrători răi”, deoarece ei stricau lucrarea şi adevărul lui Dumnezeu; iar apoi rosteşte dispreţuitor „scrijelare”. Sfinţii trebuiau să se „păzească”: a fi conduşi de aceşti învăţători după lege şi rânduieli ar nimici bucuria lor şi ar despărţi inimile lor de Hristos. Orice ritual exterior* nu are nicio valoare în ochii lui Dumnezeu (circumcizia nu înseamnă acum decât o „scrijelare”, o mutilare): „noi suntem circumcizia”, găsindu-ne moartea şi consacrarea pentru Dumnezeu în moartea lui Hristos, „cei care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne încredem în carne”.** Trebuie să remarcăm că nu despre păcatele grosolane ale cărnii se vorbeşte în acest capitol, ci despre religiozitatea ei: nu are nicio valoarea, iar cei care sunt în carne nu pot să fie plăcuţi lui Dumnezeu.

* Nu includ aici Cina Domnului. Aceasta este în legătură cu noua creaţie şi se află pe un teren cu totul diferit.

** Este vrednic de remarcat, ca o confirmare a caracterului acestei epistole, că păcatul nu este nici măcar o singură dată menţionat, iar carnea este menţionată aici doar pentru a afirma că nu avem nicio încredere în ea. Credinciosul este privit în întregime ca umblând în puterea Duhului Sfânt.

Dacă cineva ar fi avut motive să se încreadă în carne, Pavel cu atât mai mult. El era un bărbat circumcis, un evreu dintre evrei, un beniamit, un fariseu, zelos împotriva a tot ceea ce părea să nesocotească legea, şi cu privire la dreptatea care era prin lege, el era fără vină. Cine ar fi putut reprezenta un tablou mai exact? Însă în orice s-ar fi putut lăuda Saul din Tars, sfântul şi apostolul Pavel se lăuda doar în Hristos. „Cele care îmi erau câştig le am socotit pierdere, datorită lui Hristos”. Aprigul legalist şi persecutor a fost oprit de Hristosul glorificat la apogeul parcursului său. El L-a văzut în gloria lui Dumnezeu, în acea zi memorabilă, pe dispreţuitul Nazarinean, pe ai Cărui ucenici îi persecuta până la moarte. Conştiinţa lui a fost atinsă, inima lui a fost atrasă. El a văzut o dreptate arătată în Hristos, care pune toate eforturile omeneşti în umbră, astfel încât cele pe care le privea ca fiind câştig, le socotea acum pierdere. El nu mai dorea acum să fie găsit ca având propria lui dreptate, chiar dacă ar fi fost posibil. De acum înainte inima lui era ocupată, nu cu sine sau cu fapte, ci cu Hristos. Şi după mulţi ani de suferinţă şi pierdere pentru Numele Său (o cale, desigur, cu încercări incomparabile, cu excepţia celor ale Domnului Său), el avea aceeaşi gândire, Hristos era totul. Totul nu era pentru el decât pierdere şi gunoi, prin comparaţie cu valoarea nespus de mare a cunoştinţei lui Hristos Isus, Domnul. Spre deosebire de nechibzuiţii galateni, el continua să alerge bine, nepermiţând ca ceva să-l împiedice. El Îl priveşte pe Hristos aici ca un premiu ce va fi câştigat la sfârşit, iar dreptatea divină ca fiind aceea în care el va fi găsit în acea zi, lucru care este în concordanţă cu caracterul acestei epistole. Dintr-un alt punct de vedere, Hristos era deja al său atunci când el scria acestea, iar dreptatea divină de asemenea. Însă de-a lungul epistolei către filipeni credinciosul este privit ca străbătând pustia către ţinta cerească. Apostolul avea ţinta înaintea lui: Hristos; nu permitea ca nimic să-i distragă atenţia inimii şi astfel el căpăta sprijin şi energie pe calea încercărilor, ocării şi lucrărilor deosebite la care Domnul, de la început, îl chemase.

Pentru el sfârşitul era atât de binecuvântat, să-L câştige pe Hristos şi să fie găsit în El, nu având ca dreptate proprie pe cea care este din lege ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea care este de la Dumnezeu prin credinţă, pentru care lui nu i-a păsat cât de aspră şi dureroasă ar fi putut fi calea care l-a condus către ea. El dorea o cunoştinţă experimentală tot mai profundă a lui Hristos şi a puterii învierii Lui (şi cine a cunoscut-o mai bine decât el?) şi a părtăşiei suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Sa. Pentru el nu era deloc un privilegiu mărunt să bea din paharul Lui şi să fie botezat cu botezul Lui: într-adevăr, cu cât mai profunde suferinţele, cu atât mai mult dorea să fie asemenea lui Hristos, iar aceasta îi era îndeajuns. În versetul 11 citim: „Dacă voi ajunge cumva la învierea dintre morţi”. Ce semnificaţie posibilă poate fi ataşată expresiei „a morţilor”? Adevărul general al învierii poate cu greu să fie scopul unei dorinţe, căci niciun om nu poate o evite, toţi trebuie să învieze; dar Pavel avea înaintea sa glorioasa zi când Hristos se va întoarce şi îi va chema pe cei ai Săi din mormintele lor ca să poarte chipul Său ceresc. Învierea credinciosului are acelaşi caracter precum cel al Domnului Isus: „dintre cei morţi”, pentru binecuvântare, pentru gloria din casa Tatălui.

În mod evident, acest fapt apostolul nu-l obţinuse şi nici nu era deja desăvârşit. Însă el urmărea ca, dacă ar fi putut, să apuce lucrul pentru care fusese şi el apucat de Hristos Isus. Hristos l-a apucat pentru glorie, el dorea să apuce aceasta, pentru ca gloria să îşi aibă deplina ei putere asupra sufletului său. El dorea să uite toate lucrurile din urmă şi să facă un singur lucru, să se întindă către ţintă, către premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. El nu dorea să uite harul şi ce a făcut acesta pentru el (1. Timotei 1:12-16 ), dar dorea să uite sau să nu-şi găsească odihna în tot ce ar fi putut fi câştig pentru el pe cale. Dacă am o alergare de douăzeci de kilometri înaintea mea, voi fi poate mulţumitor când am trecut de borna de cincisprezece kilometri, dar nu voi dori să mă odihnesc acolo ci trebuie să las pe cincisprezece şi pe şaisprezece înpoia mea, la fel ca pe toate celelalte, şi să alerg drept spre ţintă. Aşa alerga şi Pavel: gloria, da, Hristos era înaintea lui, el nu se oprea din alergare. El îi îndeamnă pe sfinţi să facă la fel: „Deci câţi suntem desăvârşiţi să gândim aceasta” *; iar dacă cineva nu şi-a însuşit chemarea cerească aşa cum se cuvine, Dumnezeu îi va descoperi chiar şi aceasta. Dar toţi sunt responsabili să alerge spre ţintă, fie mari fie mici. Apostolul îi îndeamnă apoi pe sfinţi să fie imitatori ai săi (în 1. Corinteni 11:1 el spune „cum şi eu sunt al lui Hristos”) în alergarea aceasta către ţinta cerească şi le spune să ia aminte la cei dintre ei care umblau în acelaşi fel.

* Desăvârşit aici are sensul de creştere deplină, în versetul 12 înseamnă asemănarea cu Hristos în glorie.

Mai există o categorie de oameni la care trebuie să „luăm seama”, conform Romani 16:17 – cei care provoacă dezbinări şi prilejuri de poticnire contrar învăţăturii pe care am primit-o. Astfel de oameni trebuie evitaţi, dar toţi cei care umblau aşa cum umbla Pavel, şi care erau astfel exemple celor credincioşi în cuvânt şi umblare (1. Timotei 4:12 ), trebuiau să fie priviţi şi imitaţi. Menţionarea acestui fapt i-a întristat inima apostolului cu un gând dureros; existau dintre aceia despre care el vorbea adesea, şi despre care vorbea acum plângând, care erau vrăjmaşii crucii lui Hristos. Ei nu erau în mod necesar oameni care au abandonat mărturisirea lui Hristos, deşi ei nu au avut niciodată viaţă; ei erau duşmani ai crucii. Socotind calea că este una de ocară şi pierdere, ei renunţau la ea, iubind lucrurile pământeşti şi preferând o cale de confort şi libertinism. Sfârşitul lor era pieirea; dar apostolul simţea profund dezonoarea făţişă adusă Numelui Domnului Isus.

Cetăţenia creştinului este în cer, nu aici. Căminul său, partea sa, tot ce e al său, se găseşte acolo unde se află Hristos. Îl aşteptăm din cer, ca Mântuitor, pentru a-şi desăvârşi lucrarea Sa în noi prin schimbarea bietelor noastre trupuri. Mântuirea sufletelor o avem acum, pentru mântuirea trupului aşteptăm până în acea zi. Atunci El va schimba trupul smereniei noastre şi îl va transforma în asemănarea propriului Său trup de glorie. Minunat gând! Aceeaşi putere pe care El o va manifesta în împărăţia milenară supunându-Şi toate lucrurile, El o va exercita asupra trupurilor celor care sunt ai Săi. Astfel, la sfârşitul acestui capitol, El este Speranţa inimilor noastre, după ce L-am văzut la mijlocul capitolului ca fiind Ţinta inimilor noastre.

ADMINISTRAREA BUNURILOR

Am discutat în capitolul despre Predica lui Isus de pe Munte despre câteva dintre cuvintele adresate de Isus ucenicilor, referitoare la administrarea bunurilor. El le-a spus să nu îşi strângă comori pe pământ, ci în ceruri, scoţând în evidenţă nu numai nebunia celor care investesc în averile temporare, ci şi întunericul care le stăpâneşte inima (Mat. 6:19-24).

Adevăratul dumnezeu al celor care îşi strâng averi pe pământ este banul, deoarece lui i se-nchină şi el le conduce viaţa. Isus a declarat că este imposibil să-I slujim şi lui Dumnezeu şi banului, indicând clar faptul că, dacă Dumnezeu este adevăratul nostru Stăpân, atunci este şi Stăpânul banilor noştri. Banul, mai mult decât orice altceva, este cel care concurează cu Dumnezeu pentru inimile oamenilor. Fără îndoială că acesta a fost motivul pentru care Isus ne-a învăţat că nu Îi putem fi ucenici dacă nu renunţăm la toate posesiunile noastre (vezi Luca 14:33). Ucencii lui Hristos nu au nimic. Ei doar administrează ceea ce este al lui Dumnezeu, iar lui Dumnezeu Îi place să-Şi folosească banii în direcţii care Îi reflectă caracterul şi care Îi lărgesc Împărăţia.

Isus a avut multe de spus despre administrare, dar se pare că cei care declară urmaşii Lui de cele mai multe ori Îi ignoră cuvintele. Mult mai populară este răstălmăcirea Scripturii prin care se elaborează moderna „doctrină a prosperităţii“, sub multele ei forme subtile, dar strigătoare la cer. Totuşi, lucrătorul ucenicizator doreşte să îi înveţe pe oameni să asculte de poruncile lui Hristos. Astfel, prin vorbă şi faptă, acesta îi va învăţa administrarea biblică.

Să analizăm ce ne învaţă Scriptura despre administrare şi, în acelaşi timp, să scoatem la iveală câteva dintre exemplele cele mai răspândite bazate pe învăţătura falsă despre prosperitate. Acesta nu va fi în nici un caz un studiu exhaustiv. Am scris o carte întreagă pe această temă, carte ce poate fi citită în engleză pe pagina noastră de internet (www.shepherdserve.org), la titlul „Teaching Articles“ (Articole de învăţătura) şi la subtitlul „Stewardship and Money“ (Administrarea bunurilor şi banii).

Suplinitorul nevoilor

Începând într-o notă pozitivă, să ne aducem aminte că Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, a scris: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos“ (Fil. 4:19). Această promisiune familiară este adeseori citată şi afirmată de creştini. Dar care era contextul ei? Citind contextual, vom descoperi destul de repede că Pavel era încrezător că Dumnezeu se va îngriji de toate nevoile credincioşilor filipeni:

Dar bine aţi făcut că aţi luat parte la strâmtorarea mea. Ştiţi voi înşivă, Filipenilor, că, la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică n-a avut legătură cu mine în ce priveşte „darea“ şi „primirea“ afară de voi. Căci mi-aţi trimis în Tesalonic, o dată, şi chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câştigul care prisoseşte în folosul vostru. Am de toate, şi sunt în belşug. Sunt bogat, de când am primit prin Epafrodit ce mi-aţi trimis, un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu. Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos (Fil. 4:14-19; subliniere personală).

Pavel era sigur că Isus Se va îngriji într-adevăr de nevoile filipenilor, deoarece au îndeplinit condiţia lui Isus: au căutat mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, dovada fiind darurile lor jertfitoare către Pavel, pentru ca acesta să poată continua să planteze biserici. Aminteşte-ţi că în Predica de pe Munte, Isus a spus:

„Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra“ (Mat. 6:32-33).

Vedem deci că promisiunea lui Pavel din Filipeni 4:19 nu se aplică oricărui creştin care citează şi proclamă acest verset. El se aplică mai degrabă celor care caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu.

Care sunt de fapt nevoile noastre?

Din promisiunea lui Isus din Matei 6:32-33 mai putem învăţa încă un lucru. Uneori ne este greu să facem diferenţa între nevoile şi dorinţele noastre. Totuşi, Isus ne-a definit nevoile. El a spus: „Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de ele.“

Care sunt aceste lucruri la care Se referea Isus şi care le sunt date pe deasupra celor ce caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui? Ele sunt hrana, lichidele şi îmbrăcămintea. Nimeni nu poate nega acest lucru, deoarece despre asta vorbise Isus înainte de a face promisiunea pe care o analizăm (vezi Mat. 6:25-31). Hrana, lichidele şi îmbrăcămintea sunt singurele noastre nevoi materiale reale. Acestea sunt de fapt singurele lucruri pe care le-au avut Isus şi grupul de ucenici.

Pavel a fost clar de acord cu definiţia lui Isus despre nevoile noastre, când i-a scris lui Timotei:

Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri (1 Tim. 6:6-10; subliniere personală).

Pavel a crezut că hrana şi îmbrăcămintea erau toate nevoile materiale de care avem într-adevăr nevoie, altfel nu ar fi spus că ar trebui să ne mulţumim cu ele. Această afirmaţie ne conduce spre o perspectivă puţin cam diferită de cea anterioară, în ceea ce priveşte promisiunea făcută de Pavel filipenilor, şi anume că Dumnezeu Se va îngriji de toate nevoile lor! Interpretarea pe care o dau unii pastori acestui verset te face să crezi că Pavel spune: „Dumnezeul meu se va îngriji de toate lăcomiile voastre!“

Mai mult, dacă ar trebui să ne mulţumim doar cu hrană şi îmbrăcăminte, nu ar trebui să fim şi mai recunoscători pentru ceea ce avem de fapt şi care pentru mulţi dintre noi depăşeşte cu mult simpla mâncare şi îmbrăcăminte?

Nemulţumirea

Problema noastră constă în convingerea că avem nevoie de mai mult decât ne este necesar în realitate. Gândeşte-te că atunci când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, aceştia nu deţineau nimic şi totuşi trăiau într-un paradis. Este clar că Dumnezeu nu a intenţionat să ne extragem fericirea din acumularea lucrurilor materiale. T-ai gândit vreodată la faptul că Isus nu a deschis niciodată un robinet şi nici nu a făcut duş în baie? Nu Şi-a spălat niciodată hainele la maşina de spălat; nu a deschis niciodată uşa frigiderului; nu a condus niciodată maşina şi nu a avut nici măcar bicicletă. Nu a ascultat nici măcar o dată la radio, nu a vorbit cu cineva la telefon, nu a gătit la cuptor, nu a predicat printr-un sistem public de sonorizare. Nu a privit niciodată vreo emisiune televizată sau vreo casetă video, nu a stins o veioză, nu S-a răcorit în faţa aparatului de aer condiţionat şi nici a ventilatorului. Nu a avut ceas de mână. Nu a avut un dulap plin cu haine. Cum e posibil să fi fost fericit?

În Statele Unite (poate şi la tine în ţară), suntem bombardaţi cu reclame ce ne arată cât de fericiţi sunt oamenii care dobândesc noi bunuri materiale. În consecinţă, creierul nostru este „spălat“ (sau „murdărit“) pentru a crede că fericirea vine din acumularea mai multor posesiuni şi, indiferent de cât de mult acumulăm, nu suntem niciodată fericiţi. Aceasta a vrut să spună Isus prin expresia „înşelăciunea bogăţiilor“ (Mat. 13:22). Lucrurile materiale promit fericire, dar se ţin rareori de promisiune. Şi, în timp ce ne alăturăm cursei frenetice a lumii pentru acumularea mai multor lucruri materiale, devenim de fapt idolatri, slujitorii lui Mamona, uitându-L pe Dumnezeu şi cea mai importantă dintre poruncile Lui, aceea de a-L iubi din toată inima noastră şi de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. La acest aspect specific S-a referit Dumnezeu când a avertizat poporul Israel:

Vezi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui, pe care ţi le dau azi. Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul, şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei (Deut. 8:11-14).

În acelaşi fel, Isus a avertizat că „înşelăciunea bogăţiilor“ pot duce la înăbuşirea vieţii spirituale a creştinului care permite să fie distras (vezi Mat. 13:7, 22). Pavel a avertizat că „iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor“, spunând că „unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri“ (1 Tim. 6:10). Autorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă: „Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi»“ (Evrei 13:5).

Acestea sunt doar câteva dovezi de avertismente ale Bibliei referitoare la pericolele bogăţiei.

Când stăpân este banul

Poate că nu există un barometru mai bun al relaţiei noastre cu Dumnezeu decât interacţiunea noastră cu banii. Banii – timpul şi mijloacele folosite pentru a-i câştiga şi utilizarea lor după aceea – ne spun multe despre viaţa noastră spirituală. Banii, atunci când îi avem, dar chiar şi când ne lipsesc, alimentează ispitele mai mult decât orice altceva. Banii pot sfida cele două mari porunci, deoarece pot deveni dumnezeu peste singurul Dumnezeu şi ne pot amăgi să ne iubim mai mult pe noi înşine, decât pe aproapele nostru.

Isus a spus odată o parabolă despre un bărbat care le-a permis banilor şi nu lui Dumnezeu să-i conducă viaţa:

„Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine, şi zicea: «Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng rodurile.» «Iată», a zis el, «ce voi face: îmi voi strica grânarele, şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate rodurile şi toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: ‚Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!‘» Dar Dumnezeu i-a zis: «Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?» Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu“ (Luca 12:16-21).

Isus l-a caracterizat pe acest om bogat ca fiind nebun. Deşi binecuvântat cu avere, pământ bogat şi abilităţi agricole, nu-L cunoştea pe Dumnezeu, altfel nu şi-ar fi strâns surplusurile pentru a se deda la o viaţă plină de plăceri egoiste şi de odihnă. Mai degrabă, L-ar fi întrebat pe Domnul cum să folosească binecuvântarea primită, conştient fiind că nu era decât administratorul lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu ar fi dorit ca el să împartă cu alţii roadele abundente şi să continue să muncească pentru a putea împărţi în continuare din binecuvântările lui. Poate că singura alternativă acceptabilă ar fi fost să se oprească din munca agricolă şi să se dedice unei lucrări spirituale, dacă la aceasta îl chema Dumnezeu, autofinanţându-se.

Fermierul bogat din parabola lui Isus a comis o mare greşeală când şi-a făcut calculele referitoare la lungimea vieţii lui. A presupus că mai avea mulţi ani de trăit când, de fapt, era doar la câteva ore distanţă de eternitate. Mesajul lui Isus este inconfundabil: Ar trebui să trăim fiecare zi ca şi când ar fi ultima, întotdeauna pregătiţi să stăm în faţa lui Dumnezeu pentru a da socoteală.

Două perspective

Cât de mult diferă perspectiva lui Dumnezeu de cea a omului! Omul bogat din pilda lui Isus era probabil invidiat de toţi oamenii care îl cunoşteau. Şi totuşi, Dumnezeu îl compătimea. În ochii oamenilor era cel mai bogat, dar era sărac în ochii lui Dumnezeu. Ar fi putut strânge comori în ceruri, unde ar fi rămas ale lui pentru eternitate, dar a ales să strângă comori pe pământ, care nu i-au folosit la nimic în momentul în care a murit. Şi, în lumina învăţăturii pe care o dădea Isus despre oamenii lacomi, este prea puţin probabil ca El să fi vrut să credem că omul bogat a mers în Rai după ce a murit.

Această pildă ar trebui să ne ajute să ne amintim că tot ce avem este un dar de la Dumnezeu şi că El Se aşteaptă să Îi fim administratori credincioşi. Şi această aşteptare nu îi vizează doar pe cei care au bogăţii, ci pe fiecare dintre noi care suntem ispitiţi să acordăm o importanţă prea mare posesiunilor materiale. Isus a spus foarte clar acest lucru în continuarea discuţiei cu ucenicii:

„De aceea [aceasta înseamnă ce urmează să spună este bazat pe cea ce tocmai spusese] vă spun: Nu vă îngrijoraţi, cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui? Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes: totuşi vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei. Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astăzi este pe câmp, iar mâine va fi aruncată în cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor? Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea, şi nu vă frământaţi mintea. Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.

„Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia. Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră“ (Luca 12:22-34).

Cât de mult contrastează cuvintele lui Isus cu cele ale modernilor „propovăduitori ai prosperităţii“! Astăzi ni se spune că Dumnezeu doreşte să avem mai mult, în timp Isus le spunea ucenicilor să vândă ce aveau deja şi să facă milostenii! El a dovedit încă o dată nebunia celor care îşi strâng comori pe pământ – unde sunt destinate pieirii şi unde sunt şi inimile celor ce le deţin.

Observă că Isus a aplicat lecţia nebunului bogat cazului celor care aveau atât de puţin că erau ispitiţi să se îngrijoreze cu privire la ce vor mânca sau cu se vor îmbrăca. Îngrijorarea din cauza acestor lucruri dovedeşte că suntem centraţi pe lucrurile greşite. Dacă ne vom încrede în Tatăl nostru iubitor, aşa cum ar trebui să facem, nu ne vom îngrijora şi această atitudine eliberată de griji ne va permite să ne focalizăm pe zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Exemplul lui Hristos

Isus a avut mult mai multe lucruri de spus despre bani. Totuşi, aşa cum ar trebui să facă fiecare ucenicizator, El i-a învăţat prin exemplul personal. El predica ceea ce practica. Cum a trăit Isus? Isus nu a strâns bogăţii pe pământ, chiar dacă Şi-ar fi putut exploata foarte uşor situaţia şi ar fi putut deveni extrem de bogat. Mulţi lucrători talentaţi au presupus că, dacă lucrările lor atrăgeau bani, atunci Dumnezeu dorea să fie şi ei personal bogaţi. Totuşi, Isus nu Şi-a folosit ungerea pentru câştig personal. Banii care Îi erau daţi erau folosiţi pentru a face ucenici. Tot El le împlinea şi nevoile ucenicilor cu care călătorea şi pe care îi modela.[1] În zilele noastre, de cele mai multe ori ucenicii sunt cei care trebuie să plătească pentru a fi învăţaţi de lucrătorii mai în vârstă din şcolile biblice. Totuşi, prin viaţa Lui, Isus ne-a învăţat contrariul!

De asemenea, Isus a trăit o viaţă de credinţă, având încredere că Tatăl Său Îi va împlini toate nevoile şi că Îl va binecuvânta pentru a putea împlini şi nevoile altora. Uneori era invitat să cineze la banchete, alteori Îl vedem mâncând boabe de grâu de pe câmp (vezi Luca 6:1).

În cel puţin două ocazii a hrănit mii de oameni care veniseră să Îl asculte. Câtă diferenţă faţă de sistemul modern de conferinţe creştine unde cei care vor să asculte trebuie să plătească taxă de intrare! Pe seama noastră, a celor care îi hrănim pe cei care participă la conferinţele lucrătorilor noştri se fac glume ironice că „plătim oamenii să ne asculte“. În realitate, nu facem altceva decât să urmăm exemplul lui Isus.

De asemenea, lui Isus I-a păsat de oamenii săraci, având în vedere că grupul Lui avea o cutie cu bani din care se împărţea. Dărnicia faţă de săraci era o trăsătură atât de regulată a lucrării lui Isus încât, atunci când i-a spus lui Iuda la ultima cină să facă repede ce are de făcut, toţi ceilalţi au presupus că Iuda se ducea fie să cumpere hrană pentru ei, fie să dea bani săracilor (vezi Ioan 13:27-30).

Isus Şi-a iubit cu adevărat aproapele ca pe El Însuşi, de aceea a avut o viaţă simplă şi a împărţit cu alţii ce avea. Nu trebuia să Se pocăiască la auzirea predicii lui Ioan „cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una“ (Luca 3:11). Isus nu avea decât o haină. Totuşi, unii propovăduitori ai prosperităţii încearcă să ne convingă că Isus era bogat, deoarece purta o cămaşă fără cusătură interioară (vezi Ioan 19:23), haină ce se presupune că era purtată numai de oameni bogaţi. Este uimitor ce semnificaţii pot fi scoase dintr-un text biblic, dacă cineva doreşte să dovedească ceea ce contrazice numeroase alte scripturi! Am putea, de asemenea, să tragem concluzia la fel de absurdă că Isus încerca să Îşi ascundă bogăţia, deoarece nu purta o cămaşă cu cusătură exterioră.

Isus a avut atât de multe lucruri de spus despre bani, încât nu avem spaţiul necesar să le cuprindem. Totuşi, haide să mai analizăm câteva dintre cele mai cunoscute învăţături ale predicatorilor prosperităţii care sunt atât de experţi în răstălmăcirea scripturilor şi în înşelarea credulilor.

„Dumnezeu l-a îmbogăţit pe Solomon“

Aceasta este justificarea folosită de mulţi adepţi ai prosperităţii pentru a-şi masca lăcomia. Ei uită motivul pentru care l-a îmbogăţit Dumnezeu pe Solomon. Motivul a fost acela că, atunci când Dumnezeu i-a promis lui Solomon că îi va îndeplini orice dorinţă, Solomon a cerut înţelepciunea de a domni peste oameni. Dumnezeu a fost atât de încântat că nu I-a cerut averi (printre altele) încât, împreună cu înţelepciunea, i-a dat şi bogăţia. Totuşi, Solomon nu şi-a folosit înţelepciunea primită aşa cum dorise Dumnezeu şi consecinţa a fost că a devenit cel mai prost dintre oamenii care au trăit vreodată. Dacă ar fi fost înţelept, ar fi ţinut seama de ceea ce spusese Dumnezeu poporului Israel prin Lege, înainte ca el să se fi născut:

După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, şi o vei stăpâni, după ce-ţi vei aşeza locuinţa, şi vei zice: „Vreau să pun peste mine un împărat, ca toate neamurile care mă înconjoară“, să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău, şi anume să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin, care să nu fie fratele tău. Dar să n-aibă mulţi cai, şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai; căci Domnul v-a zis: „Să nu vă mai întoarceţi pe drumul acela.“ Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; şi să nu strângă mari grămezi de argint şi aur (Deut. 17:14-17).

Iată un alt pasaj biblic pe care propovăduitorii prosperităţii îl ignoră, urmând exemplul lui Solomon care l-a ignorat şi el, spre propria lui pierzare. Şi, tot ca el, devin şi idolatri. Aminteşte-ţi că inima lu Solomon a fost dusă pe calea închinării la idoli de multele soţii pe care le-a avut, soţii pe care şi le-a putut permite doar datorită folosirii nechibzuite a averilor sale.

Dumnezeu a intenţionat ca Solomon să folosească averea pe care i-o dăduse pentru a-şi iubi aproapele ca pe el însuşi, dar Solomon a folosit-o pentru a se iubi doar pe sine. El şi-a sporit aurul, argintul, caii şi nevestele pentru el însuşi, ignorând astfel făţiş porunca lui Dumnezeu. Până la urmă a ajuns să aibă şapte sute de neveste şi trei sute de concubine, lăsând pur şi simplu o mie de bărbaţi fără soţii. În loc să dea la săraci, Solomon s-a răsfăţat pe sine. Astfel, în lumina egoismului şi a idolatriei vulgare, este extrem de uluitor că predicatorii prosperităţii îl dau ca model pe Solomon. Oare scopul nostru nu este acela de a ne asemăna lui Hristos?

„Dumnezeu l-a îmbogăţit pe Avraam, iar binecuvântările lui Avraam ne sunt promise şi nouă“

Această justificare este construită pe cuvintele lui Pavel din Galateni, capitolul trei. Voi cita versetul deseori răstălmăcit, dar în contextul lui:

Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.“ Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.

Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.“ Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi.“ Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele“. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn“ – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit (Gal. 3:8-14; subliniere personală).

„Binecuvântarea lui Avraam“ la care se referea Pavel în versetul 14 era promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam că în el va binecuvânta toate neamurile (pe care Pavel a citat-o în versetul 8), sau, mai specific, după cum a explicat şi Pavel câteva versete mai târziu, în singura sa sămânţă, Isus (Gal. 3:16). Conform a ceea ce tocmai am citit, Isus a oferit tuturor neamurilor binecuvântarea promisă, prin faptul că a fost blestemat de Dumnezeu şi că a murit pentru păcatele lumii pe cruce. Deci „binecuvântarea lui Avraam venită peste neamuri“ nu se referă la faptul că Dumnezeu îi va îmbogăţi material, aşa cum a făcut cu Avraam, ci la promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam de a binecuvânta neamurile prin sămânţa lui şi la împlinirea acestei promisiuni de către Isus, prin moartea Lui pe cruce pentru ei. (Tema extinsă a lui Pavel din acest pasaj este că neamurile pot fi mântuite prin credinţă ca şi iudeii, prin credinţa în Isus.)

O altă răstălmăcire

Pentru a-şi justifica doctrina, adepţii prosperităţii folosesc deseori acelaşi pasaj şi cu altă conotaţie. Ei spun că, datorită faptului că legea promitea blestemul sărăciei peste cei care nu o împlineau (Deut. 28:30-31, 33, 38-40, 47-48, 51, 68) şi că, deoarece Pavel a scris în Galateni 3:13 că „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii“, noi, cei care suntem în Hristos, am fost răscumpăraţi din sărăcie la prosperitate.

Mai întâi, dacă Pavel s-a gândit sau nu specific la blestemul din Deuteronom 28 când a scris despre „blestemul legii“ de sub care ne-a răscumpărat Isus este discutabil. Observă că Pavel nu a spus că Hristos ne-a răscumpărat de sub „blestemele“ (la plural) legii, ci de sub „blestemul“ legii, la singular, implicând poate ideea că întreaga lege este un blestem pentru cei care au încercat să îşi câştige mântuirea prin respectarea acesteia. Odată răscumpăraţi de Hristos, nu am mai face greşeala de a încerca să ne mântuim prin împlinirea legii şi deci, în acest sens, suntem „răscumpăraţi din blestemul legii“.

Dacă Pavel spunea într-adevăr că Hristos ne-a răscumpărat de toate lucrurile dezastruoase enumerate în Deuteronom 28, garantându-ne astfel prosperitatea materială, ar trebui să ne întrebăm de ce a mai scris despre el însuşi că „până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, [şi] umblăm din loc în loc“ (1 Cor. 4:11). Ar trebui, de asemenea, să ne întrebăm de ce ar mai scrie Pavel:

Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat“ (Rom. 8:35-36).

De asemenea, ar trebui să ne mai întrebăm de ce a prezis Isus următoarea scenă din ceruri:

„Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.» Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: «Doamne, când Te-am văzut noi flămând, şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?» Drept răspuns, Împăratul le va zice: «Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut»“ (Mat. 25:34-40; subliniere personală).

Astfel, există multe şanse ca unii dintre credincioşii „răscumpăraţi de sub blestemul legii“ să se afle în circumstanţe mai puţin prospere. Observă totuşi că în circumstanţele dificile pe care le-a descris Isus, Dumnezeu a împlinit nevoile credincioşilor în suferinţă şi a făcut-o prin alţi creştini care aveau mai mult decât le trebuia. Ne putem baza întotdeauna pe faptul că Dumnezeu ne va împlini nevoile, chiar dacă temporar lucrurile par să stea altfel.

În ultimul rând, aceşti propovăduitori ai prosperităţii, care doresc să fie bogaţi ca Avraam, ar trebui să se întrebe sincer dacă ar vrea să trăiască toată viaţă într-un cort, fără electricitate şi fără apă curentă! Dumnezeu S-a aşteptat ca cei pe care i-a binecuvântat cu anumite bogăţii în Vechiul Testament să îşi folosească bogăţiile spre gloria lui Dumnezeu, împărţind prisosul lor cu alţii şi având grijă de ei. Aşa a făcut Avraam, îngrijindu-se de sute de oameni prin faptul că le-a dat de lucru (vezi Gen. 14:14). Şi Iov a făcut acelaşi lucru şi a mărturisit că şi-a folosit averea pentru a avea gijă de văduve şi de orfani (Iov 29:12-13; 31:16-22). Cei care sunt înzestraţi să dezvolte afaceri ar trebui să se asigure că principala lor afacere este ascultarea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui ca pe ei înşişi.

„Scriptura spune că Isus a devenit sărac pentru ca noi să putem deveni bogaţi“

Biblia spune într-adevăr:

Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi (2 Cor. 8:9).

Se consideră că, de vreme ce acest verset biblic spune clar că Isus a fost în cer bogat din punct de vedere material şi că a devenit sărac material vorbindpe pământ, înseamnă că Pavel a avut în minte bogăţia materială atunci când a scris că cititorii lui se puteau îmbogăţi prin sărăcia lui Hristos. Este clar, spun ei, că, dacă Pavel vorbea în prima parte a versetului despre bogăţia şi sărăcia materială, nu s-ar fi putut referi la bogăţiile spirituale în a doua parte.

Totuşi, chiar dacă Pavel ar fi vrut să spună că vom deveni bogaţi material datorită sărăciei materiale a lui Hristos, ar trebui să ne întrebăm de ce câteva versete mai târziu a scris:

Deseori am fost…în osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! (2 Cor. 11:26-27).

Dacă în 2 Corinteni 8:9 Pavel a vrut să spună că Hristos a devenit sărac din punct de vedere material pentru ca noi să putem deveni bogaţi, atunci intenţia lui Hristos nu era împlinită în viaţa lui Pavel! Deci, este foarte clar că Pavel nu a vrut să spună că Hristos S-a făcut sărac din punct de vedere material pentru ca noi să putem deveni bogaţi pe pământ. El s-a referit la faptul că vom deveni bogaţi din punct de vedere spiritual, „bogaţi faţă de Dumnezeu“, ca să folosim expresia lui Isus (vezi Luca 12:21), şi bogaţi în ceruri, acolo unde ne sunt inima şi comoara.

Putem presupune fără să greşim că, deoarece Pavel vorbea despre bogăţia materială în prima parte a propoziţiei, nu se putea să vorbească despre bogăţia spirituală în cealaltă parte a propoziţiei sau în alta, aşa cum susţin predicatorii prosperităţii? Meditează asupra următoarelor cuvinte adresate de Isus ucenicilor din oraşul Smirna:

Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat)… (Apoc. 2:9a).

Este clar că Isus vorbea despre sărăcia materială prin care treceau credincioşii din Smirna, şi că apoi, trei cuvinte mai încolo, vorbea despre bogăţia spirituală a aceloraşi credincioşi.

„Isus a promis însutirea dărniciei noastre“

Da, celor care fac anumite sacrificii Isus le-a promis de o sută de ori mai mult decât au dat. Haide să citim exact ce a spus Isus:

„Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică“ (Marcu 10:29-30).

Observă că această promisiune nu este făcută celor care dau bani predicatorilor, aşa cum proclamă adeseori propovăduitorii prosperităţii. Această promisiune este mai degrabă făcută celor care îşi lasă casele, gospodăriile şi rudele pentru a propovădui Evanghelia în locuri îndepărtate. Isus le-a promis acestor oameni „de o sută de ori mai mult în veacul acesta, iar în veacul viitor viaţa veşnică“.

Dar le-a promis Isus acestor oameni că vor deveni literal deţinători a o sută de case sau gospodării, aşa cum proclamă predicatorii prosperităţii? Nu. La fel cum nu le-a promis nici că le va da literal o sută de mame sau de copii. Isus nu spunea altceva decât că cei care îşi părăsesc casele şi familiile vor vedea că fraţii creştini le vor deschide casele şi îi vor primi ca pe membrii familiei lor.

Observă că Isus le-a promis acestora şi persecuţii şi viaţa veşnică. Aceasta afirmaţie ne reaminteşte contextul întregului pasaj, în care ucenicii văzuseră cum tânărul bogat care voia viaţa veşnică plecase mâhnit, în timp ce Isus spunea: „Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Marcu 10:25).

Ucenicii erau şocaţi de afirmaţia lui Isus şi se întrebau ce şanse aveau ei înşişi pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ei I-au reamintit lui Isus ce lăsaseră în urmă pentru a-L urma. Atunci a făcut Isus promisiunea înmulţirii „de o sută de ori mai mult“.

Astfel stând lucrurile, este incredibil că predicatorii prosperităţii încearcă să ne convingă că Isus promitea însutirea materială literală, care ne-ar face incredibil de bogaţi într-un timp scurt, având în vedere că numai cu câteva secunde înainte Isus îi spusese unui om bogat că, dacă dorea să aibă viaţa veşnică, trebuia să vândă tot ce avea şi să dea săracilor!

Există multe alte scripturi, pe lângă cele pe care le-am analizat deja, pe care predicatorii prosperităţii le deformează, dar spaţiul cărţii nu ne permite să le tratăm. Ai grijă!

O maximă pe care să o ţii minte

John Wesley, fondatorul mişcării metodiste în Biserica Anglicană, a inventat o maximă extraordinară referitoare la perspectiva corectă asupra banilor: „Câştigă cât poţi; economiseşte cât poţi; dăruieşte cât poţi.“

Cu alte cuvinte, creştinii ar trebui mai întâi să muncescă din greu, folosindu-şi abilităţile şi oportunităţile date de Dumnezeu pentru a câştiga bani, dar asigurându-se că îi câştigă cinstit şi fără a încălca vreuna din poruncile lui Hristos.

În al doilea rând, ar trebui să trăiască frugal şi simplu, cheltuind cât de puţin posibil pentru ei înşişi, ceea ce le va permite să „economisească atât cât pot“.

În ultimul rând, după ce au urmat primii doi paşi, ar trebui să „dea cât pot“, fără a se limita la zeciuială, ci lepădându-se de ei înşişi pe cât posibil, astfel încât văduvele şi orfanii să poată fi hrăniţi şi Evanghelia să fie proclamată în lume.

Biserica timpurie practica în mod cert acest gen de administrare, iar împărţirea bunurilor cu cei dintre ei care erau în nevoie era o caracteristică regulată a vieţii nou-testamentale. Aceşti primi credincioşi au luat în serios porunca lui Isus dată urmaşilor Săi: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia“ (Luca 12:33). În relatarea lui Luca despre biserica primară citim:

Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia….Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi. Căci nu era nici unul printre ei, care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute, şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie (Fapte 2:44-45; 4:32-35).

Scriptura este, de asemenea, foarte clară în ceea ce priveşte faptul că biserica timpurie hrănea şi împlinea nevoile stringente ale văduvelor sărace (vezi Fapte 6:1; 1 Tim. 5:3-10).

Pavel, cel mai mare apostol care a trăit vreodată, însărcinat de Dumnezeu să ducă Evanghelia la neamuri, scriitorul majorităţii epistolelor din Noul Testament, a considerat că lucrarea de ajutorare a celor săraci aflaţi în nevoi era o parte esenţială a lucrării sale. De la bisericile pe care le-a fondat, Pavel a strâns sume mari de bani pentru creştinii săraci (vezi Fapte 11:27-30; 24:17; Rom. 15:25-28; 1 Cor. 16:1-4; 2 Cor. 8-9; Gal. 2:10). La cel puţin 17 ani după convertirea lui, Pavel a călătorit spre Ierusalim pentru a supune Evanghelia pe care o primise cercetării lui Petru, Iacov şi Ioan. Nici unul dintre ei nu a găsit nimic incorect în mesajul pe care îl propovăduise şi, povestindu-le acest eveniment galatenilor în scrisoarea trimisă acestora, el şi-a amintit: „Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac“ (Gal. 2:10). În mintea lui Petru, Iacov, Ioan şi Pavel, manifestarea compasiunii faţă de cei săraci era situată imediat după proclamarea Evangheliei.

Pe scurt

Referitor la acest subiect, cel mai bun sfat pe care îl pot da ucenicizatorii vine din partea apostolului Pavel, care, după ce l-a avertizat pe Timotei că „iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor“ şi i-a spus că „unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri“, l-a îndemnat:

Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţa (1 Tim. 6:11).

[1] Propovăduitorii prosperităţii folosesc de obicei acest fapt pentru a dovedi că lucrarea lui Isus a fost prosperă. Fără îndoială că Dumnezeu S-a îngrijit de toate nevoile lui Isus pentru ca acesta să-Şi poată împlini misiunea. Diferenţa dintre Isus şi predicatorii prosperităţii este aceea că Isus nu era egoist şi nu dorea să folosească banii lucrării pentru a se îmbogăţi personal.

Parabola robului care vine de la câmp

Christian Briem

Găsim aici o parabolă scurtă pe care Domnul a rostit-o numai înaintea ucenicilor Săi, chiar înainte de ultima Sa călătorie către Ierusalim. În primul rând, legătura ei cu versetele precedente nu este evidentă, dar ea există totuşi.

Credinţa cât un grăunte de muştar

După cum arată primele versete ale capitolului, pentru a umbla pe calea pe care Domnul tocmai o pusese înaintea lor, aveau nevoie de mai multă credinţă decât aveau atunci – un sentiment pe acre îl cunoaştem desigur toţi. De aceea I-au cerut: „Măreşte-ne credinţa!” (versetul 5). La această rugăciune cu siguranţă potrivită, Domnul a dat răspunsul: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice sicomorului acestuia: „Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!”, şi v-ar asculta” (versetul 6).

Aceste cuvinte ale Domnului sunt într-adevăr greşit înţelese în multe feluri.

Astfel, de exemplu, anumiţi comentatori consideră că Domnul vorbeşte aici de o „credinţă carismatică” – de o credinţă prin care se pot face vindecări, se pot împlini lucrări de putere şi se pot muta munţii (1. Corinteni 12:9,10,28; 13:2). Alţii înţeleg că este vorba de un blam serios faţă de micimea credinţei ucenicilor.

Nu cred totuşi că aceste explicaţii sunt satisfăcătoare. Pentru că pentru primele se poate cu adevărat deduce din acest pasaj că ucenicii se rugau în acel moment ca să aibă mai multă credinţă necesară pentru cele de care vorbise Domnul? Dacă trebuiau să nu dea loc la un scandal, dacă trebuiau să arate har faţă de ceilalţi şi să ierte întotdeauna pe fraţii lor, aveau nevoie, în plus, de o „credinţă carismatică”?

Cât despre celelalte, Domnul nu blama credinţa mică, ci îi întărea pe credincioşi şi credinţa lor, cât de mică putea fi ea, şi astfel o făcea să crească. Trebuiau să înveţe, ca şi noi, să facă să intervină Dumnezeu în orice împrejurare – este ceea ce face credinţa – şi vor fi în măsură să facă lucrări de credinţă care, pentru înţelegerea omenească, par imposibile. Dumnezeu răspunde celei mai slabe credinţe, dacă este adevărată, chiar dacă este mică precum „un grăunte de muştar„. În orice caz, Dumnezeu este suveran şi nu este mărginit în harul Său. Şi dacă în harul Său, răspunde unei credinţe încă atât de mică, nu putem deduce din aceasta nici un fel de drept pentru noi. Avem acolo tocmai gândul care se află la baza parabolei care urmează şi care o leagă de versetele precedente.

O slujbă care se înţelege de la sine

„Dar cine dintre voi, având un rob care ară sau paşte oile, îi va spune, când va veni de la câmp: „Vino îndată şi stai la masă”? Nu-i va spune mai degrabă: „Pregăteşte-mi să cinez şi încinge-te, şi slujeşte-mi cât timp mănânc şi beau; şi după aceea vei mânca şi vei bea tu”? Este el îndatorat robului aceluia pentru că a făcut ce i s-a poruncit? Consider că nu” (versetele 7-9).

Domnul prezintă parabola sub formă interogativă, ceea ce o face mai expresivă. Îi pune astfel pe ucenici într-o situaţie care îi obligă să răspundă ei înşişi la întrebările puse. Trebuiau să se pună în locul unui om care are un rob. Tot timpul şi munca acestuia aparţin stăpânului său. De aceea când un rob vine de la câmp după ce a arat sau a păscut oile, momentul de a se odihni nu a venit încă pentru el.

Înainte de aceasta trebuie să mai pregătească cina stăpânului său şi să-i slujească la masă. Munca grea la câmp şi slujirea în casă sunt considerate ca ceva special sau fromidabil? Nu, ele fac parte din munca unui rob. Poate că nu primeşte nici măcar mulţumiri pentru aceasta. Este stăpânul „îndatorat robului aceluia pentru că a făcut ce i s-a poruncit? Consider că nu„, spune Domnul.

Aplicând parabola la apostoli şi la noi înşine, trebuie să fim atenţi la lucrările robului la câmp:aratul şi paşterea. Cu siguranţă Domnul nu le-a ales fără întenţie. „Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu„, scria mai târziu apostolul Pavel corintenilor, luând imaginea punerii în funcţiune a unui câmp (1. Corinteni 3:9). Apostolul plantase şi Apolo udase (versetul 6), aceste două lucrări fiind precedate de arat, de zdrobirea şi de pregătirea terenului inimilor – o lucrare grea cu adevărat! Este ea astăzi mai puţin dificilă şi mai puţin importantă decât atunci? Să o împlinim dacă Domnul ne-a chemat la ea! Şi să ne amintim în această privinţă că numai brăzdarul plugului Cuvântului lui Dumnezeu poate înfăptui acest rezultat dorit în inimi şi conştiinţe. Toate resursele omeneşti sunt fără efect în această privinţă.

Domnul vorbeşte şi despre a paşte. Aceasta ne aminteşte de serviciul încredinţat apostolului Petru (Ioan 21:15-17). A paşte şi a veghea asupra turmei lui Hristos este de o valoare inestimabilă; dar este şi o slujbă dificilă care nu poate fi împlinită decât privind la Domnul şi în puterea Duhului Sfânt.

Astfel, prin aceste două lucrări ale robului, Domnul face aluzie la două slujbe creştine fundamentale: pregătirea inimii pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu şi îngrijirea celor care Îi aparţin.

Robi nevrednici

Slujba unui rob este deci ceva care se înţelege de la sine şi care nu necesită nici măcar o mulţumire. Atunci Domnul Isus aplică parabola ucenicilor: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, spuneţi: „Suntem nişte robi nevrednici; am făcut ce eram datori să facem” (versetul 10).

Să examinăm mai întâi ce spune Domnul Isus ucenicilor Săi, apoi să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce nu le spune. Cheia acestei parabole constă tocmai în faptul că Domnul vorbeşte despre atitudinea noastră faţă de El, şi nu despre atitudinea Lui faţă de noi.

Chiar dacă ne-a fost mult mărită credinţa şi chiar dacă am fost făcuţi capabili să împlinim lucrarea Domnului, aceasta nu ne autorizează nicidecum să revendicăm ceva pentru noi. Chiar dacă am făcut tot ce ne-a fost poruncit, trebuie să păstrăm convingerea intimă că „suntem nişte robi nevrednici„. „Nevrednic” nu înseamnă „de care te poţi lipsi„. Pentru că parabola arată că Domnul vrea să-Şi folosească robii şi nu că Se poate descurca fără ei. Trebuie să ne constrângem ca nişte robi nevrednici pentru că nu am făcut decât ce eram obligaţi să facem şi prin urmare nu putem revendica nimic faţă de Domnul. Nu am obţinut un drept deosebit faţă de Domnul prin slujba noastră; acesta este adevărat chiar şi pentru slujitorul cel mai preţuit şi mai credincios. Gândul deseori hrănit în mod tainic în inimile noastre că Domnul ne este dator cu ceva din cauza slujirii noastre, este lipsit de orice bază. Şi pe lângă aceasta, nu va depăşi dragostea pentru Domnul simpla obligaţie, şi nu va face ea şi ceea ce Domnul nu a poruncit şi mod direct?

Este întra-devăr clar că Domnul nu vorbeşte aici despre un rob leneş – despre cineva neglijent şi nonşalant în lucrarea Domnului; dacă nu face ce i s-a poruncit, atunci nu este un rob nevrednic, ci un rob leneş.

Nu trebuie nici să ne punem întrebarea de a şti dacă a existat vreodată un slujitor al Domnului care a făcut „toate cele poruncite” lui, efectiv şi fără excepţie. Nu a existat. Chiar un slujitor atât de credincios ca apostolul Pavel era convins că nu era îndreptăţit prin faptul că nu avea nimic pe conştiinţă (1. Corinteni 4:4). Domnul prezintă oricum un caz care era desăvârşit în acestă privinţă. Şi în ciuda acestui lucru, robul nu primeşte nici o mulţumire deosebită.

Motivele pentru care am fost puşi în poziţia de rob al Domnului şi avem prin urmare datoria de a face tot ce ne porunceşte El, nu ne sunt prezentate în acestă parabolă nu ne sunt prezentate în această parabolă, dar le găsim în altă parte în Noul Testament. De exemplu: „Pentru că aţi fost cumpăraţi cu un preţ, glorificaţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1. Corinteni 6:20). „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat” (2. Corinteni 5:15).

Nu este deci nicio răsplată

Până aici am examinat partea noastră ce trebuie să spunem noi: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, spuneţi: „Suntem nişte robi nevrednici; am făcut ce eram datori să facem„. Este felul în care trebuie să vorbim noi. Nu se spune că Domnul vorbeşte în acest fel.

Este îmbucurător să constatăm aceasta. Pentru că aceasta lasă loc gândului că Domnul şi Stăpânul nostru este nemărginit de bun şi cu dreptate, nu va face ca omul din această parabolă. Şi de aceea Domnul Isus nu începe parabola spunând: „Un om avea un rob…”. Prin întrebarea: „Cine dintre voi, având un rob …„, ne arată mai degrabă cum suntem noi faţă de cei care muncesc pentru noi. Totuşi EL va acţiona altfel, dragi prieteni.

Alte pasaje din Cuvântul lui Dumnzeu o arată foarte clar. Dacă nu am avea decât acesată parabolă, ar trebui să concluzionăm că lucrarea noastră pentru Domnul rămâne nerăsplătită. Găsim astfel o confirmare a ceea ce am spus deja la începutul explicaţiilor noastre asupra parabolelor: în mod general, o parabolă nu conţine decât un singur gând principal, o singură linie de învăţătură. Am văzut care este învăţătura aici: slujba noastră este ceva care se înţelege de la sine şi trebuie să rămânem întotdeauna conştienţi de aceasta. Nu avem nici un drept pe care să-l punem în evidenţă faţă de Domnul.

Dar există cu siguranţă şi partea Domnului. Şi dacă rămânem numai la parabole, vedem clar în ele că Domnul va răsplăti credincioşia în slujba şi lucrarea făcute pentru El. Este ceea ce găsim în parabola „lucrătorilor tocmiţi pentru vie„, ca şi în parabolele „talanţilor” şi a „minelor” (Matei 20:16; 25:14-30; Luca 19:11-27). Cu toate acestea, răsplata Sa va fi curat har, noi nu avem nimic de revendicat. Va lucra astfel pentru că rămâne credincios Sieşi şi pentru că bunătatea Lui este nemărginită. De aceea, din partea noastră, dragostea pentru Domnul nostru este singurul mobil adevărat pentru slujba pentru El – nu dorinţa de a fi răsplătit.

Comparând cele trei parabole pe care tocmai le-am menţionat cu cea de care ne ocupăm, ajungem la o constatare suplimentară: va fi un tip de odihnă după toată munca pe care am făcut-o pentru Domnul aici jos pe pământ. Într-o zi, un rob „se va întoarce de la câmp„. Chiar atunci când va mai avea ce face acasă – pentru că desigur că nu vom fi inactivi în cer, ci vom sluji etern Domnului (Apocalipsa 22:3) – munca la câmp cu toată suferinţa legată de ea va fi încetat pentru totdeauna. Preafericită siguranţă!

Ca şi cum această fericire nu ar ajunge, mai putem face o comparaţie. În parabola noastră, Domnul Isus îl face pe stăpânul robului să spună: „Încinge-te, şi slujeşte-mi cât timp mănânc şi beau”. Dar ce să spunem, când Îl auzim pe Mântuitorul vorbind de acei robi care I-au slujit cu credincioşie şi care au auzit: „Ferice de robii aceia pe care, venind, stăpânul îi va găsi veghind. Adevărat vă spun că se va încinge şi îi va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji” (Luca 12:37). Când munca la câmp va lua sfârşit pentru robi şi Stăpânul se va întoarce în casa Sa, atunci Îşi va arăta dragostea şi îngăduinţa incomparabile încingându-Se şi slujind celor care I-au slujit. Ne va face să ne bucurăm de gloria casei Tatălui Său. Ce har care depăşeşte tot ce putem înţelege! Cât de demn de Tine este aceasta, Doamne Isuse!

Ce nu este convertirea

C. H. Mackintosh

În articolul anterior am căutat să punem înainte nevoia absolută pentru oricine, a convertirii. Scriptura stabileşte această idee într-un asemenea fel că nu lasă loc niciunei îndoieli pentru o persoană care se înclină în faţa autorităţii ei sfinte.”Adevărat vă spun dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copilaşii, nicidecum nu veţi intra în împărăţia cerurilor.”

Aceasta se aplică, în toată forţa ei morală şi solemnitatea profundă, oricărui fiu sau fiică a lui Adam cel căzut. Nu există nici măcar o excepţie solitară printre milioanele de oameni ce populează acest glob. Fără convertire nu există intrare în Împăraţia lui Dumnezeu. Orice suflet neconvertit se găseşte în afara împaraţiei lui Dumnezeu. Nu contează, în cea mai mică măsură, cine sunt sau ce sunt; dacă sunt neconvertit sunt în „împăraţia întunericului” sub puterea lui Satan, în păcatele mele, pe calea spre iad.

S-ar putea să fiu o persoană de o moralitate imaculată; cu o reputaţie fără pată, un mare profesor de religie; un viticultor; un profesor de şcoală duminicală; un slujitor într-o anume ramură a unei biserici; un slujitor ordinat; un diacon, presbiter, pastor sau episcop; cea mai filantropică persoana; un donator generos către instituţii religioase sau caritabile ; privit cu admitraţie şi căutat; respectat de toţi datorită valorii mele personale şi influenţei morale. S-ar putea să fiu toate acestea şi chiar mai mult. S-ar putea să fiu şi să am tot ceea ce este posibil pentru o fiinţă umană să fie sau sa aibă, şi totuşi neconvertit, deci afară din Împăraţia lui Dumnezeu, totuşi în împărăţia lui Satan, în vina mea şi pe drumul larg care duce direct în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă.

Acesta este înţelesul evident, clar şi puternic, al cuvintelor Domnului de la Matei 18:3 . Nu este nici o posibilitate de ocolire. Cuvintele sunt la fel de clare ca şi o rază de soare. Nu le putem trece cu vederea. Ele apasă cu ceea ce am putea numi o solemnitate remarcabilă asupra fiecărui suflet neconvertit de pe faţa pământului.”Daca nu vă veţi întoarce nu veţi putea intra în Împărăţia Cerurilor.” Aceasta se aplică într-o egală măsură beţivului degradat care se rostogoleşte de-a lungul străzii mai rău decât un animal, şi de asemenea Templierului sau ascetului care se mandreşte cu sobrietatea lui, şi se laudă neîncetat cu numărul zilelor, săptămânilor, lunilor, anilor în care s-a abţinut de la orice băutură otravitoare. Ambii se găsesc în afara Împaraţiei lui Dumnezeu, ambii în păcatele lor; ambii pe calea distrugerii lor eterne.

Este adevărat ca unul s-a întors de la beţie la sobrietate- o mare binecuvântare într-adevăr din punct de vedere moral şi social – o convertire de la beţie la cumpătare, instalându-se pe moralitatea lui şi deci amăgindu-se degeaba şi neintrând în împărăţia scumpului Fiu al lui Dumnezeu. Există între cei doi o singură diferenţă; ascetul construieşte pe propria cumpatare, bazându-se pe propria moralitate,amăgindu-se deci în noţiunea falsă că este întru totul drept cand de fapt nu este. Beţivul este în mod palpabil şi fără îndoială greşit. Oricine ştie că nici-un beţiv nu va moşteni Împarăţia lui Dumnezeu dar tot la fel nici un ascet neconvertit. Amândoi sunt afară. Convertirea la Dumnezeu este indispensabilă atât unuia cât şi celuilalt; şi la fel se poate spune despre orice clasă socială, orice nivel, orice castă şi condiţie a omului de sub soare. Nu este nici-o diferenţă în privinţa acestei mari probleme. Este importantă pentru oricine indiferent de caracter sau poziţie socială. „Dacă nu vă veţi întoarce nu puteţi intra în Împarăţia Cerurilor”.

Cât de importantă atunci – da, cât de actuală – este pentru fiecare întrebarea „Sunt oare convertit?” Este imposibil limbajului omenesc să redea măreţia şi solemnitatea acestei întrebări. Dacă cineva merge de la o zi la alta de la un an la altul fără a avea o convingere clară şi profundă a acestei probleme atât de importante, aceasta poate fi privit ca cea mai mare nebunie de care o fiinţă umană se face vinovată. Dacă un om şi-ar lăsa afacerile seculare într-o stare nesigură şi nerezolvată ar fi vinovat de cea mai mare neglijenţă şi nepăsare. Dar ce sunt cele mai urgente şi cele mai grele afaceri în comparaţie cu interesele sufletului nemuritor-marile realităţi ale eternităţii.

Este deci în cea mai mare măsură iraţional ca cineva să rămană măcar o oră fără a avea o asigurare fermă şi clară că este convertit la Dumnezeu. Un suflet convertit a trecut graniţa care separa pe cei convertiţi de cei neconvertiţi – pe copiii luminii de copiii întunericului – Biserica lui Dumnezeu de veacul rău de acum. Sufletul convertit are judecata si convertirea în urma lui, iar gloria înainte. El este atât de sigur de cer ca şi cum ar fi deja acolo; şi în adevar ca om în Hristos aprţine deja acelui loc. Are un nume fără pată, o perspectivă fără nor. El Îl cunoaşte pe Hristos ca Domn şi Salvator; pe Dumnezeu ca Tată şi Prieten; pe Duhul Sfânt ca pe binecuvântatul său Mângâietor, Călăuzitor şi Învăţător. Cerul este casa Lui luminoasă şi fericită. Oh ce nespusă binecuvântare să fii convertit ! Cine ar putea s-o spună ? „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc”. Iar Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu.(1. Corinteni 2:9-10 ).

Să cercetăm deci ce este această convertire despre care vorbim. Ei bine va trebui să fim instruiţi divin în această privinţă. O singură greşeală se va dovedi dezastruoasă având în vedere subiectul cercetat. Noţiunile greşite în legatură cu convertirea sunt multe. Am putea ajunge în adevăr la concluzia, dedusă din vasta importanţă a subiectului, că marele duşman al sufletelor noastre şi al Hristosului lui Dumnezeu, va cauta prin orice mod posibil să ne induca în eroare. Dacă nu poate să-i ţină pe oameni nepăsători faţă de acest subiect al convertirii, el va încerca să-i orbească în legatură cu adevarată ei natură. Dacă de exemplu, o persoană a fost trezită, printr-o metodă sau alta, în a simţi goliciunea şi insatisfacţia care se găsesc în distracţiile lumeşti, şi apoi nevoia unei schimbări în viaţă, înşelătorul tuturor va căuta să convingă o asemenea persoană să devină religioasă, să se ocupe cu porunci, ritualuri şi ceremonii, să renunţe la baluri şi petreceri, teatre şi concerte, băutură, pariuri, vânătoare şi curse de cai ; într-un cuvânt să renunţe la orice bucurie sau distracţie pentru a se angaja în ceea ce este cunoscut sub numele de viaţă religioasă; să fie harnic în a fi prezent la activităţile publice ale religiei, să citească Biblia, să spună rugăciuni, să dea milostenie, să contribuie la susţinerea marilor instituţii religioase sau caritabile ale ţării.

Aceasta nu este convertire. S-ar putea ca cineva să facă toate aceste lucruri şi totuşi să fie în totul neconvertit. Un devotat religios a cărui întreagă viaţă se petrece în veghe, posturi, rugăciuni, ascetism şi donatii poate fi la fel de neconvertit, de departe de Împărăţia lui Dumnezeu ca cel mai nepăsător vânător de plăceri, a cărui întreagă viaţă este consumată în căutarea unor obiecte la fel de lipsite de valoare ca o frunză uscată sau o floare ofilită. Cele doua personaje sunt fără îndoială foarte diferite, la fel de mult pe cât ar putea sa fie. Ambii însă sunt neconvertiţi, amândoi în afara cercului binecuvântat al mântuirii lui Dumnezeu, amândoi în păcatele lor. În adevăr unul este angajat în „fapte imorale” celălalt în „fapte moarte”, amândoi fără Hristos, nemântuiţi, se găsesc pe drumul către o mizerie fără speranţă şi fără sfârşit. Şi unul şi celălalt, în mod cert, dacă nu sunt convertiţi în mod sigur, îşi vor găsi partea în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă.

Convertirea nu înseamnă întoarcerea de la un sistem religios la altul. Un om se poate întoarce de la iudaism, păgânism, islamism sau « papism » la protestantism şi totuşi să rămână neconvertit. Fără îndoială că privind din punct de vedere social, moral sau intelectual este cu mult mai bine sa fii protestant decat musulman; dar în legatură cu articolul nostru se găsesc amândoi pe aceeaşi platformă comună, neconvertiţi. Se poate spune la fel de adevărat despre unul cât şi despre celălalt că, dacă nu este convertit, nu poate intra în Împăraţia lui Dumnezeu.

Convertirea nu însemnă alipirea la un sistem religios, indiferent cât de pur, sănătos, sau de ortodox ar fi acesta..Un om poate să fie membru al celui mai respectat corp religios din creştinism, şi totuşi să fie neconvertit, nemântuit, pe calea spre o pierzare veşnică.

La fel este şi cu crezurile teologice. Un om poate subscrie oricăror standarde religioase măreţe, celor 39 de Articole, Confesiunii Westminister, predicilor lui John Wesley, Fox şi Barclay, sau oricărui alt crez şi totuşi să fie neconvertit, mort în păcate şi nelegiuire, pe drumul său către acel loc unde, în înfricoşătoarea solemnitate a veşniciei, nu poate pătrunde nici măcar o rază de speranţă.

Ce folos, ne întrebăm pe bună dreptate, poate să aibă un sistem religios sau un crez teologic pentru un om care nu are nici macar o scânteie de viaţă divină? Sistemele şi crezurile nu pot mişca, nu pot mântui,nu pot da viaţă eternă. Un om poate munci într-o maşinărie religioasă ca un cal la moară, învârtindu-se mereu în cerc, de la un an la altul, sfârşind exact de unde a plecat, într-o monotonie seacă de fapte moarte. Ce valoare au toate acestea? La ce sunt bune ? Unde se sfârşesc? În moarte! Da, şi apoi ? Aceasta este întrebarea! Dacă s-ar înţelege mai bine greutatea şi seriozitatea unei astfel de întrebări în faţa lui Dumnezeu!

Mai mult, chiar creştinismul însuşi, în toată lumina caracterului său, poate fi îmbrăţisat ca un sistem de crez religios. Se poate ca cineva să fie delectat intelectual-aproape fermecat de glorioasele doctrine ale harului, de evanghelia libera, mântuire fără fapte, îndreptăţire prin credinţă; pe scurt tot ceea ce face valoros creştinismul Noului Testament. O persoană poate marturisi credinţa şi se poate delecta în aceasta; s-ar putea să devină chiar un scriitor puternic în apărarea doctrinei creştine, un predicator elocvent şi devotat al evangheliei. Toate acestea pot fi adevarate şi totuşi omul neconvertit, mort în păcate şi fărădelegi, împietrit, înşelat şi distrus de propria familiaritate cu preţioasele adevăruri ale evangheliei-adevăruri care nu au trecut niciodată mai departe de regiunea înţelegerii -care nu i-au ajuns niciodata la conştiinţă, nu i-au atins niciodata inima, nu i-au convertit sufletul.

Aceasta este cel mai teribil lucru dintre toate, nimic nu poate fi mai îngrozitor decât cazul unui om care mărturiseşte că crede şi se delecteaza în aceasta , chiar predicând Evanghelia lui Dumnezeu, învaţând pe alţii marile adevăruri ale creştinismului şi totuşi neconvertit, nemântuit, pe propria cale spre o eternitate de o mizerie, negrăita-mizerie care cu siguranţă că va fi intensificată la cel mai înalt nivel prin amintirea faptului că odată a marturisit credinţa şi chiar s-a angajat să predice cele mai glorioase veşti care au ajuns vreodata la urechile muritorilor.

O cititorule, oricine ai fi, te implorăm, priveşte cu mare atenţie la aceste lucruri. Nu te odihni, nici măcar o oră, până nu eşti sigur de convertirea ta reală, adevarată, la Dumnezeu!

Ce reprezintă această convertire

C. H. Mackintosh

Văzând până acum necesitatea absolută, în fiecare caz, a convertirii şi punctând într-o oarecare măsură ce nu este convertirea trebuie ca acum să investigam ce este. Aici trebuie să ne ţinem aproape de adevărata învăţătură a Sfintei Scripturi. Nu putem accepta nimic mai puţin, nimic altceva.

Există o mare teamă că mult din ceea ce, în zilele noastre, trece drept convertire nu este deloc convertire. Multe aşa zise cazuri de convertire sunt publicate şi dezbătute dar ele nu pot trece testul Cuvântului lui Dumnezeu. Mulţi din cei ce profesează convertirea, fiind acreditaţi ca atare, se dovedesc a fi doar ascultători cu inima de piatră. Nu există profunzime a lucrării spirituale în inimă, lipseşte acţiunea adevărului lui Dumnezeu asupra conştiinţei, nu se vede o ruptură clară cu lumea. S-ar putea ca sentimentele să fie atinse de influenţa umană, iar anumite adevăruri evenghelice să fi fost însuşite de minte ; dar eul nu a fost judecat ; există o alipire de lume şi de fire. Absenţa unei seriozităţi profunde şi a unei realităţi adevărate ce caracterizeaza atât de remarcabil convertirile menţionate în Noul Testament, la care putem privi totdeauna acolo unde lucrarea este divină. Nu vom încerca să explicăm toate aceste cazuri superficiale; facem referire la ele doar ca cei implicaţi în lucrarea binecuvântată de evanghelizare să fie conduşi în a considera acest subiect în lumina Sfintei Scripturi, şi să vedem cât de mult propriul fel de a lucra cere o corecatre sfântă. S-ar putea ca în lucrarea noastră să fie prea mult element uman. Nu lăsăm ca Duhul Sfânt să acţioneze. Suntem deficitari în credinţă, în puterea şi eficacitatea lucrării simple a lui Hristos Însuşi. S-ar putea să fie prea mult efort în a lucra la sentimente, prea mult emoţional şi senzaţional. Poate că de asemenea în dorinţa de a avea rezultate – dorinţă care s-ar putea să fie bună în ea însăşi- suntem prea grăbiţi să acredităm şi să anunţăm ca fiind cazuri de convertire multe care, vai! sunt efemere.

Toate acestea cer o serioasă atenţie. Este de cea mai mare importanţă ca să permitem Duhului lui Dumnezeu să lucreze şi să arate – aşa cum cu siguranţă o va face – roada lucrării Sale.Tot ceea ce El face este bine făcut şi va vorbi de la sine la timpul potrivit. Nu este nevoie ca să ne mândrim cu cazurile noastre de convertire. Tot ceea ce este divin adevărat va străluci spre lauda celui caruia i Se cuvine toată închinarea iar apoi lucrătorul va avea o bucurie profundă şi sfântă. El va vedea roadele lucrării sale şi se va gîndi la ele ca un omagiu de adorare şi închinare la picioarele Stăpânului său-singurul loc sigur şi fericit în care poate gândi la ele. Va slăbi oare aceasta râvna noastră? Dimpotrivă ; aceasta va intensifica imens râvna noastră. Vom fi mai plini de râvna în a mijloci cu Dumnezeu în secret, şi în a mijloci cu ai noştri în public.

Ar trebui să simţim mai profund seriozitatea divină a lucrării si profunda noastra insuficienţă. Trebuie să preţuim mereu convingerea sănătoasă că lucrarea trebuie să fie de la Dumnezeu de la început la sfârşit. Aceasta ne va ţine la locul potrivit, acela al dependenţei golite de sine de Dumnezeu, care este Făcătorul tuturor lucrărilor facute pe pământ. Ar trebui să fim mai mult cu faţa la pămînt în faţa scaunului îndurării, atât în cămăruţă cât şi în adunare în legatură cu glorioasa lucrare de convertire ; apoi când vor apărea snopii de aur şi ciorchinii aromaţi, când se vor arăta cazurile adevărate de convertire – cazuri care vorbesc singure şi care poartă cu ele propriile dovezi înaintea tuturor celor capabili să le judece – atunci în adevar inimile noastre se vor umple de laudă faţă de Dumnezeul tuturor îndurărilor care a făcut mare numele Fiului Său Isus Hristos în mântuirea preţioaselor suflete.

Cu mult mai bine este aceasta decât să ne umflăm săracele noastre inimi cu mândrie şi mulţumire de sine prin socotirea cazurilor noastre de convertire. Cu mult mai bine, mai sigur şi mai fericit este să fii îngenunchiat în închinare înaintea tronului, decât sa avem nume de mari predicatori şi minunaţi evanghelişti vestite până la marginea pământului. Nu există comparaţie în judecata unei persoane cu adevarat spirituale. Vor fi inţelese demnitatea, realitatea şi seriozitatea lucrării; fericirea, siguranţa morală, şi adevarata eficacitate a lucrătorului vor fi promovate; iar Gloria lui Dumnezeu asigurată şi menţinută.

Să vedem acum cum sunt toate acestea ilustrate în 1. Tesaloniceni 1 . „Pavel şi Silvan şi Timotei către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har voua şi pace. Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toti, amintind de voi în rugăciunile noastre aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei -marile elemente ale adevăratului creştinism – în Domnul nostru Isus Hristos înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru ştiind fraţi preaiubiţi de Dumnezeu alegerea voastră.” Cum de ştia el acest lucru? Prin evidenţa clară şi de netăgăduit văzută în viaţa lor practică – singura cale prin care alegerea oricui poate fi cunoscuta. „Pentru că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină; dupa cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi.”

Binecuvântatul apostol a fost, în viaţa lui de zi cu zi, exponentul evangheliei pe care a predicat-o. El a trăit evanghelia. El nu a dorit şi nu a cerut nimic de la ei. El nu a fost o greutate pentru ei. El le-a predicat fără bani evanghelia preţioasă a lui Dumnezeu; şi pentru a putea face acest lucru a muncit din greu zi şi noapte. El a fost ca o doică care-şi îngrijeste cu drag copii. Nu erau la el cuvinte răsunatoare despre propria persoană, sau despre slujba sa, autoritatea sa ,darurile sale, predicarea sa, sau despre lucrările minunate făcute în alte locuri. El era lucrătorul plin de dragoste, smerit, fără pretenţii, serios, devotat a cărui lucrare vorbea de la sine, şi a cărui întreagă viaţă, duh, stil, comportament şi obiceiuri erau într-o armonie frumoasă cu predicarea sa.

Câtă nevoie este ca toţi lucrătorii să mediteze la aceste lucruri! Putem fi siguri că superficialitatea lucrării noastre este roada superficialităţii lucrătorului. Unde este puterea ? Unde este dovada Duhului? Unde este „siguranţa deplină”? Oare nu este o lipsă teribilă a acestor lucruri în predicarea noastră? S-ar putea să fie o cantitate mare de vorbire fluentă, o aşa zisă deşteptăciune; şi mult din aceasta gâdilă urechea, atinge imaginaţia, trezeşte un interes temporar şi slujeşte doar curiozitatea. Dar vai! unde este ungere sfântă, seriozitatea trăită, solemnitatea profundă? Şi apoi exemplul viu, trăit şi obiceiurile – unde sunt? Fie ca Domnul să reînvie lucrarea Sa în inimile lucrătorilor Săi şi apoi vom putea căuta mai multe roade în lucrare.

Încercăm noi oare să învăţăm că lucrarea de convertire depinde de lucrător. Departe de noi această noţiune monstruoasă! Lucrarea depinde în întregime şi absolut de puterea Duhului Sfânt aşa cum o dovedeşte fără niciun dubiu chiar capitolul deschis înaintea noastră acum. Rămâne pentru totdeauna adevărată, în fiecare aspect şi etapă a lucrării, ca „nu prin mărime nici prin putere ci prin Duhul Meu, zice Domnul.” Dar ce fel de instrument foloseşte Duhul Sfânt de obicei? Nu este oare aceasta o întrebare cu greutate pentru noi lucrătorii ? Ce fel de vase „sunt folositoare Stăpânului” ? Vase goale-curate. Aşa suntem? Suntem noi goliţi de noi înşine? Sunten noi oare vindecaţi de ocuparea cu sinele? Suntem „curaţi”? Avem noi mâinile curate? Sunt oare legăturile noastre, căile noastre, circumstanţele noastre curate? Dacă nu sunt atunci cum să ne folosească Stăpânul în slujba Sa sfântă? Fie ca noi toţi să primim harul de a cântări aceste întrebari în prezenţa Sa divina! Fie ca Domnul să ne provoace şi sa facă din noi din ce în ce mai mult vase pe care să le poată folosi spre gloria Sa!

Vom trece acum la pasajul citat. Întregul pasaj este plin de putere. Caracterul lucrătorului pe de-o parte şi cel al lucrarii pe de alta ne cer în cel mai serios mod atenţia. „Și voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului, primind Cuvântul în mult necaz, cu bucuria Duhului Sfânt, încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor din Macedonia şi din Ahaia. Pentru că de la voi Cuvântul a răsunat nu numai în Macedonia şi în Ahaia ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc; încât nu avem nevoie să vorbim ceva pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi.”

Aceasta era lucrare adevărata. Îşi purta propriile argumente. Nu era nimic vag sau nesatisfăcător în legatură cu ea – nici-o ocazie pentru a fi rezervat în a forma sau exprima o judecată în legatură cu ea. Era clară, evidentă, şi de neconfundat. Purta pecetea mâinii Stăpânului, aducând convingere fiecărei minţi capabile să cântărească evidenţele. Lucrarea de convertire era înfăptuită şi roadele ei urmau într-o abundenţă încântătoare. Mărturia mersese peste tot iar lucrătorul nu avea nevoie să vorbească despre lucrarea sa. El nu a avut ocazia să numere şi să publice numărul convertirilor la Tesalonic. Totul era divin şi real. Era o lucrare profundă a Duhului Sfânt faţă de care nu se putea greşi şi despre care era inutil să se vorbească.

Apostolul predicase pur şi simplu Cuvântul în puterea Duhului Sfânt în mare siguranţă. Nu era nimic vag, nimic îndoielnic despre mărturia sa. El predica ca unul care intrase profund si credea deplin în ceea ce predica. Nu era doar exprimarea unor anumite adevăruri ştiute şi cunoscute – nu o declaraţie corectă şi uscată a unor dogme seci. Nu; era revărsarea vie a glorioasei evanghelii a lui Dumnezeu, venind dintr-o inimă care simţea profund fiecare enunţ, căzând apoi pe inimile pregătite de Duhul Sfânt s-o primească.

Aşa a fost lucrarea la Tesalonic – o lucrare divină binecuvântată – totul real, roada adevărată a Duhului Sfant. Nu era doar o excitare religioasă, nimic senzaţional, nimc tensionat, nici-o încercare de a „produce o trezire”. Totul era minunat de calm. Lucrătorul, aşa cum ni se spune in Fapte 17 , „a venit la Tesalonic unde era sinagoga iudeilor şi dupa obiceiul său a intrat la ei şi în trei sabate a stat de vorba cu ei din Scripturi”- preţioasă, puternică stare de vorba. De-ar face Dumnezeu să avem şi noi mai multă în mijlocul nostru – „descoperind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze dintre morţi şi că Acesta este Hristosul, Isus pe care vi-L vestesc eu.”

Ce simplu! Să-L predici pe Isus din Scripturi! Da, aici stă marele secret al predicării lui Pavel. El a predicat despre o Persoană vie, cu o putere vie, în autoritatea unui Cuvant viu, iar acest Cuvânt a fost primit printr-o credinţă vie, aducând roade vii în vieţile celor convertiţi. Aceasta este predicarea pe care Dumnezeu a poruncit-o şi pe care o foloseşte. Nu predici, nu vorbire religioasă, ci predicarea lui Hristos prin Duhul Sfânt vorbind prin oameni care la randul lor sunt sub puterea celor predicate. Dumnezeu să ne daruiasca mai mult din aceasta!

Ioan și coronavirusul

Michael Hardt

„Eram în Duh în ziua Domnului ” (Apocalipsa 1:10)

Pandemia de Coronavirus din 2020
Pe când eu scriu aceste rânduri țările lumii implementează și impun restricții deplasării oamenilor și contactului social în încercarea de a încetini împrăștierea mortalului coronavirus. Ca urmare, creștinii în multe locuri nu-și pot petrece prima zi a săptămânii așa cum ar face-o de obicei. Unii au limitări la mărimea grupului, alții chiar interdicție de a părăsi casa. Mulți sunt depășiți de evenimente, unii sunt copleșiți, unii se pot întâlni doar în grupuri foarte mici, iar unii încă se gândesc ce să facă.

Exilat pe Patmos
În două scurte versete Ioan oferă o informație extrem de interesantă despre situația în care se găsea: „Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună-părtaş la necazul şi împărăţia şi răbdarea în Isus, eram în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus. Eram în Duh în ziua Domnului şi am auzit înapoia mea un glas puternic ca de trâmbiţă” ( 1:9.10).

Eu, Ioan, fratele vostru
Ioan era acum un om bătrân. El era scriitorul Evangheliei care prezintă Gloria Fiului lui Dumnezeu. Acum scria despre revenirea lui Hristos pentru a lua în stăpânire pământul. Ioan era apostol dar s-a prezentat ca și frate. Ceea ce este pe cale să ne împărtășească nu este o experiență rezervată apostolilor sau slujitorilor dăruiți. El scrie ca frate.

Împreună părtaș la necaz …
Ioan se găsea într-o situație dificilă. Vom descoperi îmediat ce era mai exact această situație. În orice caz, el vorbește despre “necaz”, despre o situație de urgență. Pe de-o parte el era complet singur și izolat. Pe de altă parte se considera “împreună părtaș” sau tovarăș. Mulți dintre frații și surorile lui erau într-o situație asemănătoare, pentru motive identice. Erau izolați din punct de vedere geografic. Cu toate acestea erau părtași împreună, tovarăși de suferință.

…și împărăția
Dar părtășia lor nu era limitată la suferință și nevoie, ea implica de asemenea și partea lor la împărăție. Într-o zi împărăția va veni în putere (atunci nu va mai fi nevoie, mizerie, epidemie sau “necaz”). Dar înainte de acel moment în timp, împărăția înseamnă suferință. Hristos încă nu împărățește pe pământ. Lucrul acesta Ioan l-a simțit intens și aceasta simțim și noi azi. De asemenea Ioan s-a simțit în acest aspect părtaș cu mulți alții. Ei toți sufereau pentru că erau în legătură cu o împărăție a cărui împărat este respins, dar care într-o zi va împărăți în putere.

… și răbdarea în Isus
Pe când împărăția este în așteptare, și noi suntem în așteptare, trebuie să răbdăm. Așteptăm pe Domnul să intervină în situații de urgență concrete și de asemenea așteptăm să vină să ne ia la El și să pună ordine în lume. Atunci când cineva așteaptă în împrejurări dificile, este nevoie de răbdare. Nici în aceasta Ioan nu era singur. El se știa în comuniune cu alții. Erau tovarăși de răbdare. Dar mai era un îndulcitor pentru vremea răbdării: nu doar că exista comuniune cu alții în aceasta, ci era răbdarea “în Isus”. Domnul Însuși a suferit și a răbdat. Domnul este Acela care-i leagă pe credincioși împreună. Și tot El este sursa de putere necesară pentru a continua.

Eram în insula numită Patmos
Patmos este o insula grecească izolată. Ioan vorbește despre el la singular. Trebuie să presupunem că era singurul, că nu avea legătură cu alți credincioși.

Pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Hristos
Ioan era acolo “pentru Cuvântul lui Dumnezeu”. El a fost exilat pe Patmos în timpul persecuțiilor creștinilor. Dar el nu vorbește despre ostilitatea celor care au inițiat exilul său, ci de Cuvântul lui Dumnezeu și de mărturia lui Isus. Pentru aceasta el a fost gata să sufere. Nicio urmă de amărăciune nu s-a auzit în cuvintele sale.

Eram în Duh în ziua Domnului
Ce putea el să facă? Era cu totul singur, nicio legătură cu cei credincioși. Acum a venit “ziua Domnului”, care este prima zi a săptămânii. Cu zeci de ani în urmă, el a fost martorul felului în care Domnul înviat a apărut dintr-o data în mijlocul celor strânși împreună pe care i-a salutat cu “pace vouă”, și le-a arătat mâinile sale și coasta sa. Atunci ucenicii s-au bucurat când L-au văzut pe Domnul. Duminica următoare, opt zile mai târziu, Ioan era din nou acolo. Și din nou Isus a stat în mijloc. Și totdeauna de atunci, nu am nici-o îndoială, atunci când Ioan putea să fie acolo, era acolo.

Dar acum, zeci de ani mai târziu, a venit o duminica când era de unul singur. Ce ar fi putut face? O singură pesoană nu se poate “strânge”. Este nevoie de cel puțin doi sau trei (Matei 18:20). Dar Ioan era deplin conștient că era ziua Domnului. Această expresie este foarte specială. Este ziua care aparține Domnului, ziua caracterizată de Domnul. Mai apare doar o singură dată în Noul Testament: „cina Domnului” (1. Corinteni 11:20). Aceste două lucruri merg împreună: ziua Domnului și cina Domnului (Fapte 20:7). Ambele sunt caracterizate de Domnul. Dar acum o zi foarte ciudată: o „zi a Domnului” fără „cina Domnului”.

Dar el era în Duhul. El era ocupat cu Cel căruia aparținea această zi. Nici exilul și nici izolarea nu-l putea opri de la a se desfăta în Hristos și a fi ocupat cu El. Iar Domnul i-a răspuns. Exact în această zi, în această situație, El i-a vorbit lui Ioan. Chiar dacă era o problemă de profeție, El i-a încredințat acest mesaj lui Ioan chiar în ziua care este specială pentru creștini, ziua în care se gândesc special la Domnul lor.

Iar astăzi?
Oricând ne putem întâlni cu cei credincioși ca adunare este un imens privilegiu, chiar dacă sunt doar câțiva. Poate că noi, poate că eu, nu am apreciat aceasta așa cum ar fi trebuit. Acolo unde Domnul ne oferă încă posibilitatea de a lua cina Domnului astăzi, pe baza învățăturii Scripturii[1], putem doar să-I mulțumim. Acolo unde sunt persoane complet izolate, au încă posibilitatea de a fi “în Duhul în ziua Domnului” ca și Ioan pe Patmos. Același lucru este valabil acolo unde credincioșii au nevoie de timp pentru a găsi o cale unanimă și comună pentru a împlini dorința Domnului înainte de moarte: “Faceți aceasta în amintirea Mea” ( 11:24, 25).

_______________________
‘Dar pentru mine este bine să mă apropii de Dumnezeu: mi-am pus încrederea în Domnul Dumnezeu, ca să istorisesc toate faptele Tale.” (Psalmul 73:28).
‘Şi a fost că, pe când vorbeau ei şi discutau, Isus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.’ (Luca 24:15).

________________________________________
[1] În particular, bazat pe unitatea trupului lui Hristos, separare de rău și recunoscând autoritatea Domnului; luând din pâine și pahar în amintirea Lui, căutând să păstrăm unitatea Duhului. ( 10; 11; Eph 4).

1Ioan 5:6-8, SCC: “Acesta este Cel venit cu apă şi sânge, Iesus Christos; nu numai cu apa, ci cu apa şi cu sângele; şi Spiritul este Cel mărturisind, pentru că Spiritul este Adevărul. Pentru că trei sunt cei mărturisind: Spiritul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una”.

În acest text, apostolul Ioan spune cum Iesus, Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ, plătind prețul de răscumpărare (Marcu 10:45), El avenit cu apă și sânge, referinduse în 1Ioan 5:6, la jertfa Sa, la sângele și apa cursă din inima lui Mesiah pentru a ne răscumpăra (1Timotei 2:5-6). Astfel în Ioan 19:33-35, SCC, se relatează: “Dar venind la Iesus, când L-au văzut deja mort, nu au zdrobit fluierele Lui; ci, unu dintre soldaţi a împuns coasta Lui cu o suliţă; şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel văzând, a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată; şi acela a ştiut că zice un adevăr, ca şi voi să credeţi”.

Perforarea inimii cu o suliță de un soldat roman, a atins și o membrană care conţine un lichid şi care înveleşte inima, și astfal a ieșit “sânge şi apă”. Pe baza acestui fapt Ioan adeverește că Iesus este Fiul lui Dumnezeu (1Ioan 5:5), și că Spiritul Sfânt prin care a fost înviat Iesus (Romani 8:11), împreună cu sângele și apa cursă la cruce, mărturisesc că Iesus este Fiul lui Dumnezeu.

Pe baza acestei lucrări din trecut și acestei mărturii despre Iesus (1Ioan 5:6), chiar mărturia lui Dumnezeu despre Fiul (1Ioan 5:9-11), în prezent tot trei sunt care mărturisesc că Iesus este Fiul lui Dumnezeu, și anume: “Spiritul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una”, cele trei elemente sunt în unitate în mărturia lor care are loc la botezul fiecărui credincios. Căci în botezul în apă, făcut în Numele lui Iesus, sunt prezenți: Spiritul Sfânt care renaște și reînnoiește, apa este locul și condiția pentru renaștere (nașterea din nou), iar sângele lui Iesus ne spală de păcate (Efeseni 1:7), aceste trei elemente sunt în unitate și ne duc să primim: viața eternă adică pe Fiul în noi (1Ioan 5:9-13).

Dumnezeu are acești trei martori care mărturisesc că Iesus Christos este Fiul Lui, așa cum El Însuși a a vorbit de trei ori din cer, confirmând că Iesus este Mesia şi Fiul Lui de care trebuie să ascultăm. (Matei 3:17; Matei 17:5; Ioan 12:28-30)!

În concluzie, credem în Iesus Christos ca Fiu a lui Dumnezeu (1Ioan 5:5), pe baza: sângelui, a apei curse la cruce și a Spiritului care l-a înviat, care dau mărturie despre El (1Ioan 5:6), iar credința ne duce la botezul în apă, unde primim viața eternă și unde lucrează în unitate “Spiritul şi apa şi sângele” (1Ioan 5:8), care ne transformă și pe noi în fiii ai lui Dumnezeu! Și unde Spiritul care a mărturisit despre Fiul, va mărturisi despre noi că suntem fii (Romani 8:14-18), căci “Spiritul este Cel mărturisind, pentru că Spiritul este Adevărul”.

Apocalipsa 6:3-4, SCC: “Şi când a deschis sigiliul cel de al doilea, am văzut pe vieţuitoarea a doua zicând: Vino! Şi a ieşit un altul, un cal roşu aprins; şi celui şezând pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, şi ca să se înjunghie unii pe alţii; şi i s-a dat o sabie mare”.

Matei 24:7-8, SCC: “Dar când aveţi să auziţi de războaie şi zvonuri de războaie, să nu fiţi tulburaţi; trebuie să se facă, dar încă nu este sfârşitul. Pentru că se va ridica naţiune contra naţiune, şi regat contra regat; vor fi cutremure pe alocuri, vor fi foamete. Acestea sunt un început al durerilor”.

Luca 21:10-11, SCC: “Atunci le-a zis: atunci va fi ridicată naţiune contra naţiune, şi regat contra regat. Şi vor fi cutremure mari, şi pe alocuri vor fi epidemii şi înfometări, vor fi spaime, cât şi semne mari în cer”.

Domnul Iesus Christos când a fost pe pământ a prezis o epocă ce va preceda necazul cel mare caracterizată cu epidemii, războaie, cutremure de pământ, foamete.

Această epocă El o numește ca fiind: “un început al durerilor”!

Dacă prima parte a începutul durerilor a trecut cea cu călărețul de pe cal alb (Apocalipsa 6:1-2), care a dus la o falsă libertate adusă de înțelepciunea drăcească, acum urmează călărețul de pe cal roșu, care va aduce războaie pe tot globul. Galopul călărețului roșu (mândira) va fi în toate țările pentru că el va lua pacea de pe pământ, cu scopul ca să se înjunghie unii pe alții, iar lui i s-a dat o sabie mare adică o putere mare, arme moderne puternice!

Dumnezeu prin Fiul rupe sigiliul și permite ca să vină acest spirit care va stârni războaie datorită neascultării oamenilor și împietrirea lor față de Evanghelie.

Călărețul roșu este la poartă și în curând își va începe galopul, întreabă-te dacă ești pregătit, dacă ai ocrotirea lui Dumnezeu, dacă gemi și suferi datorită urâciunilor din această lume.

În Ezechiel 9:1-10, GBV 2001, se spune despre pedeapsa divină:

“Şi a strigat în auzul meu cu glas tare, zicând: „Apropiaţi-vă, voi, păzitorii cetăţii, şi fiecare cu arma lui de nimicire în mâna lui!“ Şi, iată, şase bărbaţi veneau de pe calea porţii de sus, care este spre nord, şi fiecare cu arma lui de măcel în mâna lui; şi în mijlocul lor, un om îmbrăcat în in, cu un corn cu cerneală de scriitor la brâul lui. Şi au intrat şi au stat lângă altarul de aramă.
Şi gloria Dumnezeului lui Israel se înălţase de la heruvimul deasupra căruia era, la pragul casei; şi El a strigat la bărbatul îmbrăcat în in, care avea cornul cu cerneală de scriitor la brâu. Şi Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn (Tau) pe frunţile oamenilor care suspină şi care strigă din cauza tuturor urâciunilor care se fac în mijlocul lui“.

Şi celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Treceţi în urma lui prin cetate şi loviţi; ochiul vostru să nu cruţe, nici să nu vă înduraţi! Ucideţi până la nimicire pe bătrân, pe tânăr şi pe fecioară şi pe prunci şi pe femei; dar nu vă apropiaţi de vreun om pe care este semnul; şi începeţi de la locaşul Meu cel sfânt“. Şi au început de la bătrânii care erau în faţa casei. Şi le-a zis: „Întinaţi casa şi umpleţi curţile cu cei ucişi!… Ieşiţi!…“ Şi au ieşit şi au lovit în cetate.

Şi a fost aşa: pe când ei loveau şi eu rămăsesem singur, am căzut cu faţa la pământ şi am strigat şi am zis: „Vai, Doamne Dumnezeule! Vei nimici Tu toată rămăşiţa lui Israel, vărsându-Ţi furia asupra Ierusalimului?“

Şi El mi-a zis: „Nelegiuirea casei lui Israel şi a lui Iuda este foarte mare şi ţara este plină de sânge şi cetatea plină de stricăciune. Pentru că ei zic: «Domnul a părăsit ţara», şi «Domnul nu vede!» Şi cât despre Mine, ochiul Meu nu va cruţa, nici nu Mă voi îndura; ci voi aduce faptele lor asupra capului lor“.

Întreabă-te dacă ai semnul ocrotitor pe frunte, dacă îl ai, știi ce înseamnă acest semn T (Tau ultima literă în alfabetul ebraic), și anume că te-ai lepădat de tine însuți și ai luat crucea (T) și ea a lucrat în tine moartea cărnii și Christos trăiește în tine (Galateni 2:20).

Răspuns: Conform cu Apocalipsa 20:7-9, SCC: “Şi când au să fie sfârşiţi cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui; şi va ieşi să amăgească naţiunile, cele ce sunt în cele patru colţuri ale pământului; pe Gog şi pe Magog; ca să îi strângă pentru război. Numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe lăţimea pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor, şi cetatea cea iubită; şi a coborât foc din cer, şi i-a mistuit”.

Creştinii autentici au speranţa cerească şi nu vor fi pe pământ (Filipeni 3:20-21), dar totuşi Biblia precizează că vor exista naţiuni pe pământ peste care ei vor domni (Daniel 7:14; Apocalipsa 20:3,Apocalipsa 20:8). Cine sunt aceştia?

Ei bine, este vorba de două categorii de oameni după cum urmează:

(1) Israelul carnal, care se întoarce la Dumnezeu în ziua venirii Domnului, când îl vor vedea pe norii cerului (Zaharia 12:10; Osea 3:4-5). După ce două treimi din naţiunea Israel vor fi nimicite, o treime din Israel (rămăşiţa) purificată, va moşteni pământul în mileniu (Zaharia 12:8-9; Tefania 3:12-13).

Astfel, după ce se va încheia: „plinătatea neamurilor”, strângerea tuturor creştinilor în corpul lui Christos, vine Domnul şi are loc răpirea miresei lui Christos, dar în aceiaşi zi, dar după răpirea miresei, Domnul va izbăvi pe Israel de duşmanii lui, şi ei vor fi restabiliţi în ţara lor (Romani 11:25-28; Isaia 44:1-4; Ezechiel 37:21-28; Amos 9:11-15).

(2) A doua categorie de oameni, sunt oamenii din toate naţiunile care spre timpul sfârşitului se alipesc de Israel ca prozeliţi la iudaism. Înainte de neacazul cel mare (timpul sfârşitului) este profeţit că templul din Ierusalim se va reconstrui, deci va exista un templu fizic în perioada împlinirii Apocalipsei (Apocalipsa 11:1-2; Daniel 9:27; Matei 24:15-22), oamenii din toate naţiunile se vor închina la templu acceptând religia iudaică (Isaia 2:1-4; Mica 4:1-4; Zaharia 8:7-23), aşa ca şi în primul secol (Ioan 12:20; Fapte 2:5-11). Aceştia vor locui pământul împreună cu Israelul.

Textul precizează clar: “naţiunile, cele ce sunt în cele patru colţuri ale pământului”, deci oameni din toate națiunile se vor răzvrăti, vor trece de partea lui Satan și vor ataca cele două locuri unde sunt sfinți credincioși lui Dumnezeu, și doar cei din tabăra sfinților și cetatea cea iubită vor fi alături de Dumnezeu, credincioși până la capăt, ceilalți se vor răzvrăti!

În tabără sfinților vor credincioși din Israel și dintre națiuni strânși pentru închinare, iar în cetatea cea iubită va fi mireasa, iar afară vor fi oameni din toate națiunile care vor fi strânși de Satan pentru război, însă un foc va coborî de la Dumnezeu și îi va mistui.

CONSTITUȚIA ÎMPĂRĂȚIEI LUI DUMNEZEU

LEGILE CARE GUVERNEAZĂ ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU

Mulți dintre noi am vrea să fim în Împărăția lui Dumnezeu, să ne bucurăm, să nu mai suferim, dar poate nu ne gândim că acolo trebuie să fie și legi, după care va trebui să trăim. Poate nu ne gândim că “acolo sus” va trebui să conviețuim unii cu alții și acest lucru va trebui să se facă după legile Împărăției.

Însă în Împărăția lui Dumnezeu, se face voia Lui, sau altfel spus acolo guvernează Legile Cerului/Cuvântul Lui, legi care sunt veșnice și neschimbătoare. (Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Matei 24:35; Cuvântul Domnului rămâne în veac. 1 Petru 1:25)

Dacă Împărăția lui Dumnezeu este caracterizată de neprihănire, pace și dragoste, atunci și lucrurile de sus/Legea lui Hristos va fi specifică acestor însușiri. Astfel când Scriptura ne spune că Domnul pune în inima noastră legile Lui, acestea vor fi de fapt legile cu privire la neprihănire, pace și dragoste.

Scopul legilor Împărăției – Desăvârșirea omului

În lume, omenirea se află în întunericul păcatului. Acesta este motivul pentru care sunt date legi care să reglementeze și să facă posibilă conviețuirea oamenilor. Ele condamnă și pedepsesc faptele rele, însă nu sunt concepute să lucreze la desăvârșirea omului. Sfânta Scriptură ne spune că și legea vechi testamentară a fost dată din pricina călcărilor de lege. (Pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege. Galateni 3:19)

Însă în Împărăția cerească lucrurile nu sunt tot ca în lume. Cei ce se află în Împărăția cerurilor cu Dumnezeu trăiesc în lumină și sunt desăvârșiți. Pentru a putea locui împreună cu Dumnezeu, omul va trebui să se nască din nou din Dumnezeu și să ajungă desăvârșit ca El. (Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Matei 5:48)

Învățăturile lui Hristos au ca țintă să ne facă asemănători cu El/să ne însușim caracterul Său. (Iată legământul pe care-l voi face cu ei… voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor. Evrei 10:16; Ținta poruncii este dragostea. 1 Timotei 1:5) Iată una din aceste legi: “Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos”. (Galateni 6:2)

Învățăturile/poruncile lui Hristos sunt o Școală a integrității, a păcii și a dragostei. Ele vor prinde viață în inima noastră în măsura în le primim cu bucurie și dacă vom asculta de ele. (Deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu îndelungă răbdare. Coloseni 3:12)

Astfel nu numai faptele exterioare, ci și gândurile noastre vor trebui subordonate învățăturii lui Hristos. (Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Matei 28:20; Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Ioan 14:15; Orice gând îl facem rob ascultării de Hristos. 2 Corinteni 10:5)

Duhul Sfânt folosește aceste învățături, pentru a forma în cel care se lasă călăuzit de El, un caracter asemănător cu al lui Hristos. (Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui… prin Duhul. 2 Corinteni 3:18)

Una din aceste învățături/porunci ne spune să nu ne împotrivim nimănui, nici chiar celui ce ne face rău. Prin păzirea/punerea ei în practică va rodi în noi: pacea, îndelunga răbdare; o roadă a lucrării Duhului Sfânt, o parte din chipul lui Dumnezeu. (Matei 5:39)

Încercările prin care vom trece nu sunt mai mari decât puterea omenească și au ca scop să ajungem la biruință asupra întunericului, pentru a ne face vrednici de a locui împreună cu sfinții. (Cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor, vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Luca 20:35)

IMPARATIA LUI DUMNEZEU

Nici o cerere n-a fost facuta cu atata zel, nici o dorinta n-a fost exprimata cu atata sinceritate, nici o nevoie n-a fost simtita cu atata seriozitate — cum este nevoia unei imparatii de pace, bucurie si fericire care sa inlocuiasca starile prezente de pe planeta Pamant.

Credinta si chiar viata crestinilor are ca centru pe Isus din Nazaret. Isus Si-a concentrat viata si invataturile in jurul acestui subiect, al unei imparatii viitoare. El ne-a invatat despre aceasta in cuvintele: “Dar cei gasiti vrednici sa aiba parte de veacul acela si de invierea dintre cei morti, nici nu se vor insura, nici nu se vor marita; pentru ca nici nu vor mai putea muri, caci vor fi ca ingerii. Si ei sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai invierii”. Luca 20:35,36.

Isus a explicat imparatia viitoare in pildele Lui astfel: “Atunci Imparatul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti imparatia care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii’” (Matei 25:34). El Si-a demonstrat puterea prin nenumarate miracole: a dat vedere orbilor, i-a facut pe schiopi sa umble si chiar a inviat mortii!

Aceasta a fost imparatia pe care a promis-o; aceasta a fost imparatia pe care a propovaduit-o; aceasta a fost imparatia pentru care a murit ca s-o obtina.

Cum va fi acea imparatie?

Cu toate ca aceasta imparatie a fost subiectul central al vietii lui Isus, ideea aceasta n-a pornit de la El. Conceptul imparatiei se gaseste in profetiile Vechiului Testament.

Profetii au vorbit despre o imparatie in care va fi sanatate, in care va fi armonie intre oameni. Au vorbit despre o imparatie de pace, in care va fi securitate economica totala. Astfel a vorbit Isaia despre aceste fagaduinte: “Nu se va face nici un rau si nici o paguba pe tot muntele Meu cel sfant” (Isaia 11:6-9); “din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug” (Isaia 2:4); “alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor”. Isaia 65:21,22.

Profetii au vorbit despre o imparatie in care va fi armonie intre om si animale; animalele care acum sunt periculoase atunci vor fi blande.

“Atunci lupul va locui impreuna cu mielul si leopardul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul care suge se va juca la gura scorburei naparcii si copilul intarcat va baga mana in vizuina viperei. Nu se va face nici un rau si nici o paguba pe tot muntele Meu cel sfant; caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopera”. Isaia 11:6-9.

Profetii au vorbit despre o imparatie de pace in care va fi armonie intre oameni si nu va fi razboi: “El va fi Judecatorul neamurilor, El va mustra un mare numar de popoare, asa incat din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug si din sulitele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia impotriva altuia si nu vor mai invata razboiul”. Isaia 2:4.

Ei au vorbit despre o imparatie in care securitatea economica va fi deplina; omenirea va culege roadele muncii ei si va trai in siguranta, fara teama de pierdere: “Vor construi case si le vor locui; vor sadi vii si le vor manca rodul. — alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor”. Isaia 65:21,22.

In Noul Testament apostolii au vorbit despre o imparatie in care moartea insasi va fi inlaturata — “moartea nu va mai exista” (Apocalipsa 21:4). Si partea cea mai buna este ca acestea nu sunt doar vise goale. Ei n-au avut iluzii, ci au vorbit despre adevaruri vii, fiindca au vazut imparatia stabilita in viziunea de pe muntele schimbarii la fata. Apostolul Petru a spus:

“Caci v-am facut cunoscut puterea si venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu urmarind niste basme mestesugit alcatuite, ci ca unii care am vazut noi insine, cu ochii nostri, maretia Lui. Caci El a primit de la Dumnezeu Tatal cinste si slava, atunci cand din slava minunata s-a auzit un glas care Ii zicea: ‘Acesta este Fiul Meu preaiubit, in care Imi gasesc desfatarea’. Si noi insine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele cel sfant. Si avem cuvantul prorociei si mai sigur, la care bine faceti ca luati aminte”. 2 Petru 1:16-19.

Si apostolul Pavel cand vorbeste despre sine scrie: “Cunosc un om in Hristos, care — a fost rapit pana in al treilea cer” (2 Corinteni 12:2). In versetul urmator el numeste acest al treilea cer paradis. Acesti scriitori biblici au putut vorbi cu atata autoritate, cu atata siguranta, fiindca au avut un motiv clar; si in cele mai multe din profetiile lor despre imparatie, motivul sigurantei lor este aratat astfel: “gura Domnului ostirilor a vorbit”.

Pentru cine va fi aceasta imparatie?

Aceasta imparatie va fi pentru cei drepti (Matei 13:43)! Va fi pentru crestini (Fapte Apostolilor 16:31)! Va fi si pentru evrei (Ezechiel 16:55)! Va fi pentru paganii din Sodoma si Gomora (Matei 10:15)! Va fi pentru paganii din Tir si Sidon (Matei 11:22)! De fapt imparatia va fi pentru TOTI oamenii! “Nu va mirati de lucrul acesta; pentru ca vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi din ele: cei care au practicat binele, pentru invierea vietii, iar cei care au facut raul, pentru invierea judecatii.” Ioan 5:28,29.

TOTI cei care sunt in morminte vor fi ridicati la viata — evrei si arabi, crestini si atei, catolici si protestanti, sfinti si pacatosi — TOTI! Dar aceasta pare imposibil, caci Biblia spune clar ca “In nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, in care trebuie sa fim mantuiti”. Fapte Apostolilor 4:12.

Este adevarat! Mai intai trebuie sa devii crestin pentru a fi mantuit. Trebuie sa crezi in Cristos ca sa traiesti vesnic in acea imparatie. Totusi Biblia sustine foarte clar ca oamenii din Sodoma si Gomora, din Tir si din Sidon vor fi in imparatie, si ei n-au crezut in Cristos. Pot fi oare ambele afirmatii adevarate? Da! Ambele sunt adevarate pentru ca ambele sunt in Biblie. Si Biblia este adevarata!

Armonia dintre aceste idei aparent opuse se gaseste intr-o declaratie simpla a vointei lui Dumnezeu in privinta omului, data prin apostolul Pavel: “Lucrul acesta este bun si bine primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru, care doreste ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta de adevar. Caci este un singur Dumnezeu si un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Insusi ca pret de rascumparare pentru toti; aceasta marturie a fost data la timpul ei”. 1 Timotei 2:3-6.

Da, Dumnezeu doreste ca toti oamenii sa fie mantuiti! Isus Cristos S-a dat pe Sine ca pret de rascumparare pentru toti! Cum s-ar putea spune mai clar? Pentru TOTI — evrei si neamuri, sfinti si pacatosi, crestini si pagani — TOTI! Ambele afirmatii sunt declaratii scripturale! Amandoua trebuie sa fie adevarate! Dar cum?

Biblia este o carte complexa, dar subiectul ei central e simplu. Este istoria rascumpararii. Incepe cu omul creat perfect si pus intr-o gradina perfecta — Eden. Apoi se vede perechea originara — Adam si Eva — pacatuind si aruncand intreaga rasa in consecintele pacatului — moartea.

Biblia se incheie cu restaurarea omului la perfectiune pe un pamant perfect, un pamant curatat de profanarile pacatului — incluzand insasi moartea.

Intre acestea ea tese istoria fagaduintei si indeplinirii ei, a deznadejdii si sperantei, a prezicerii si realitatii, a rascumpararii omului printr-un om — Isus.

O rascumparare pentru toti!

Insusi cuvantul “rascumparare” arata principiul pe care este bazata oferta Bibliei de mantuire. Este luat din cuvantul grecesc anti-lutron, care inseamna un pret corespunzator.

O balanta simpla ilustreaza bine aceasta. Adam a pacatuit si a atras asupra lui si a urmasilor lui pedeapsa meritata, moartea. Balanta dreptatii a cerut-o. Cristos a murit ca pret corespunzator — un om perfect pentru un om perfect — sa compenseze pacatul lui Adam si sa echilibreze iarasi balanta dreptatii. Este simplu? Da, este simplu! Este scriptural! Si este adevarat!

Deoarece toti copiii lui Adam (si de asemenea urmasii lor) s-au nascut dupa primul pacat, ei s-au nascut intr-o stare de moarte. Psalmistul David a exprimat bine aceasta: “Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a conceput mama mea”. Psalmi 51:5.

Deoarece urmasii lui Adam sunt atat oamenii buni cat si oamenii rai, atat sfintii cat si pacatosii, atat credinciosii cat si necredinciosii, toti au garantia mantuirii prin sangele varsat al lui Cristos, care a fost dat de buna voie pentru Adam si pentru toti urmasii lui.

Apostolul Pavel a rezumat intregul mesaj al Bibliei in doua propozitii scurte: “Caci daca moartea a venit prin om, tot prin om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum in Adam toti mor, tot asa in Hristos, toti vor fi facuti vii”. 1 Corinteni 15:21,22.

Deci, toti oamenii din rasa umana vor fi eliberati de sub sentinta mortii adamice. Aceasta eliberare este garantata de moartea lui Cristos pentru toti oamenii — pentru cei buni si pentru cei rai.

Dar un lucru este sa fie eliberati din mormant, si cu totul altul este sa obtina viata. In timp ce moartea lui Isus promite viata pentru toti cei din morminte, nu promite ca acea viata va fi mentinuta vesnic. Aceasta va fi conditionata.

Lui Adam si Evei le-a fost data viata in gradina Edenului. Ei n-au meritat-o. A fost un dar. A fost harul lui Dumnezeu. Ei puteau sa-si mentina acea viata pentru totdeauna, dar n-au mentinut-o pentru ca au pacatuit.

Tot asa, in imparatia lui Dumnezeu toti oamenii vor fi treziti la viata. Ei nu vor face nimic pentru a merita sa fie treziti. Va fi un dar. Cristos a platit totul. Si oamenii vor putea mentine acea viata pentru totdeauna. Dar o vor mentine? La fel ca si in cazul lui Adam si al Evei, ei vor alege.

O cunostinta a Adevarului

Aici este locul unde trebuie sa fie examinata a doua expresie din declaratia lui Pavel catre Timotei: “Care doreste ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta de adevar”. 1 Timotei 2:4.

Planul lui Dumnezeu este ca toti oamenii sa “auda vocea Fiului Omului si sa iasa afara” din morminte, apoi sa fie instruiti in “cunostinta adevarului” despre Dumnezeu. Cunostinta adevarului ii va face responsabili si atunci vor putea alege in deplina cunostinta de cauza Aceasta vedem ca este promisiunea Bibliei.

Dar aceasta nu-i da omului o a doua sansa? Nu, deoarece in aceasta viata nu toti oamenii au fost adusi la cunostinta adevarului ca sa aiba sansa incercarii sau judecatii individuale. Si cum Cristos a murit pentru toti, toti trebuie sa aiba aceasta sansa.

De ce se amana atat de mult?

Dar, daca imparatia lui Dumnezeu este atat de minunata, de ce se amana atat de mult? Isus a murit cu aproape 2000 ani in urma si inca nu este stabilita. In loc de imbunatatire, multi simt ca situatia lumii a devenit mai rea. De ce se amana atat de mult?

Biblia arata trei motive ale acestei amanari. PRIMUL, pentru a popula in intregime pamantul; AL DOILEA, pentru a lasa pe om sa aiba experienta deplina cu pacatul si consecintele lui; si AL TREILEA, pentru a se dezvolta o clasa de oameni care vor conlucra cu Cristos in ridicarea rasei umane la viata, perfectiune si fericire. Acestia au acum sansa unei incercari individuale.

La inceput cand Dumnezeu l-a facut pe om si l-a pus in gradina Edenului, i-a dat o misiune. “Dumnezeu i-a binecuvantat si Dumnezeu le-a zis: ‘Fiti roditori, inmultiti-va, umpleti pamantul si supuneti-l; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului si peste orice vietuitoare care se misca pe pamant’”. Geneza 1:28.

Astazi expertii in demografie spun ca tocmai aceasta este problema. Ei spun ca Pamantul se confrunta cu o explozie demografica in asa masura incat ne ameninta existenta. Dar acest lucru este oare adevarat? Biblia indica faptul ca omenirea a trait pe aceasta planeta cu putin peste 6.000 de ani. Populatia totala de la creare pana in prezent a fost estimata la 30-50 miliarde. Aceasta reprezinta o masa mare de oameni!

Totusi pamantul este mare si la o populatie de cincizeci de miliarde fiecare persoana ar putea avea 5,57 m2 si ar fi suficienta numai insula Noua Zeelanda. Dar aceasta nu este o suprafata mare, veti zice. Adevarat! Noua Zeelanda nu este mare.

Omul are nevoie de spatiu nu numai sa traiasca, ci si sa-si obtina hrana necesara pentru mentinerea vietii. Aceasta cerinta de asemenea a fost asigurata in planul lui Dumnezeu.

Observati iarasi cuvintele profetului Isaia: “Desertul si tara fara apa se vor bucura; pustietatea se va inveseli si va inflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori si se va bucura din plin, da, se va bucura cu cantece de veselie, caci i se va da slava Libanului, stralucirea Carmelului si a Saronului. Vor vedea slava Domnului, maretia Dumnezeului nostru”. Isaia 35:1,2.

Desertul va inflori ca trandafirul

Astazi, mii de kilometri de teren sunt desert — Sahara, Gobi, marele desert din sud-vestul Americii, centrul Australiei. Nenumarati kilometri sunt suprafete pustii, neproductive si acoperite de tufarisuri. Ganditi-va la toate acestea inflorind ca trandafirul. Ganditi-va la locurile productive din lume: Ucraina, provinciile vaste de preerie din Canada, marile campii din Statele Unite ale Americii. Ganditi-va la acestea impreuna cu marea suprafata a deserturilor de astazi. Da, exista spatiu pentru inca mai multi. Si oamenii au primit misiunea de la Dumnezeu “sa umple pamantul”. Aceasta “umplere” a pamantului este unul dintre motivele marii amanari in introducerea imparatiei pentru care a fost invatati sa ne rugam.

Permisiunea raului

Experientele omului pe pamant au fost grele. Nu numai ca a trebuit sa-si castige existenta prin “sudoarea fetei”, dar brutalitatea omului fata de om i-a umplut de repulsie pe toti oamenii decenti. Dezastrele naturale, ca de exemplu inundatiile, cutremurele de pamant, perioadele de foamete, eruptiile vulcanice, s-au adaugat la durerile rasei umane. Chiar doreste omul sa traiasca pentru totdeauna intr-o asemenea stare? Daca exista un Dumnezeu, de ce a permis atata suferinta?

Exista un motiv — si inca unul bun — pentru care exista tot raul acesta. Ascultati cuvintele imparatului Solomon: “Mi-am pus inima sa cercetez si sa adancesc cu intelepciune tot ce se intampla sub ceruri: iata o preocupare obositoare, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor, ca sa fie umiliti prin ea”. Eclesiastul 1:13.

Pacatul a fost introdus pe acest pamant prin interventia unei personalitati rele — Satan. Influenta lui a dus la o mare epidemie a raului. Fiecare fiinta care a trait poate sa inteleaga cuvintele lui David: “Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a conceput mama mea”. Psalmi 51:5.

Unul dintre motivele succesului imparatiei lui Dumnezeu este bazat pe o premisa simpla, ca influentele celui rau vor fi restranse — Satan va fi legat.

“Apoi am vazut un inger coborandu-se din cer, avand cheia Adancului si un lant mare in mana. El a pus mana pe balaur, sarpele cel vechi, care este Diavolul si Satan, si l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat in Adanc, l-a inchis si a pecetluit intrarea deasupra lui, ca sa nu mai insele neamurile, pana se vor implini cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat pentru putin timp.” Apocalipsa 20:1-3.

In timp ce oamenii vor fi educati in legile lui Dumnezeu si ale dreptatii, Satan va fi legat. Astfel oamenii vor avea minunata oportunitate sa compare doua stiluri de viata — cel de acum in pacat, cu consecintele lui de durere, boala si moarte, si cel in dreptate cu consecintele ei de fericire, sanatate si viata. Exista vreo indoiala care stil de viata va fi ales?! Cu siguranta il vor alege pe cel care garanteaza viata.

Conlucratori in imparatie

Dar mai exista un motiv pentru aceasta amanare. Lucrarea imparatiei este o lucrare mare. Planul lui Dumnezeu este sa pregateasca niste conlucratori cu Isus in aceasta mare lucrare de ridicare a lumii. Cand Isus va domni, vor fi unii care vor domni cu El. “Daca rabdam, vom si imparati impreuna cu El; daca Il tagaduim, si El ne va tagadui”. 2 Timotei 2:12.

“Fericiti si sfinti sunt cei care au parte de intaia inviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani”. Apocalipsa 20:6.

Alegerea si pregatarea acestei clase dureaza de multe secole, de la moartea lui Cristos pana in prezent. Acestia vor fi cu Domnul lor in cer colaborand cu El in lucrarea de restaurare a oamenilor la viata perfecta pe pamant.

“Preaiubitilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Si ce vom fi nu s-a aratat inca. Dar stim ca, atunci cand Se va arata El, vom fi ca El, pentru ca Il vom vedea asa cum este.” 1 Ioan 3:2.

Pentru aceste trei motive — popularea pamantului, deplina permisiune a omului sa aiba experienta cu raul si cu consecintele lui si alegerea unei clase de conlucratori cu Cristos in imparatie — a fost aceasta amanare de aproape doua mii de ani pana la stabilirea legii dreptatii. Dar aceasta va veni — la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.

Cand va veni acea imparatie?

Cum stim noi cand va veni imparatia? Este aproape?

Da! Este aproape! Biblia arata o multime de semne ale schimbarii conditiilor din lume care introduc acea imparatie. Multe dintre acestea se gasesc in cuvantarea lui Isus din Matei capitolul 24, bazandu-se pe o profetie din cartea lui Daniel, capitolul 12.

Vom vedea pe scurt doar patru dintre acestea:

Un timp de necaz care ameninta sa distruga tot ce este viu:

“Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi. Si daca zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scapa; dar, din cauza acelor alesi, zilele acelea vor fi scurtate.” Matei 24:21,22.

Pana la al doilea razboi mondial, cand a izbucnit era razboaielor nucleare, omul n-a avut capacitatea de a distruge intreaga creatie. Astazi cuvantul de cosmar “nimicire in masa” mareste frica omului datorita capacitatii de a distruge viata de mai multe ori.

Cunostinta si revolutia in transporturi:

“Tu, insa, Daniel, tine ascunse aceste cuvinte si pecetluieste cartea, pana la timpul sfarsitului. Multi vor alerga incoace si incolo si cunostinta va creste.” Daniel 12:4.

Odata cu introducerea educatiei obligatorii, cu posibilitatea de raspandire a materialului tiparit si cu introducerea epocii calculatorului, cunostinta a crescut foarte mult — dublandu-se la fiecare 5-8 ani! Mijloacele de transport rapid sunt atat de obisnuite incat am putea uita ca stramosii nostri, cu numai 150 ani in urma, au fost limitati doar la viteza unui cal, si cei mai multi au murit fara sa calatoreasca mai mult de opt kilometri distanta de casele lor.

Israelul:

“Poporul Meu Israel — vor zidi iarasi cetatile pustiite si le vor locui — Ii voi planta in tara lor si nu vor mai fi smulsi din tara pe care le-am dat-o, zice Domnul Dumnezeul tau.”! Amos 9:14,15.

Printr-un miracol modern, oamenii care au pribegit fara patrie timp de 2000 de ani, s-au intors la vechile lor locuinte. In ciuda numeroaselor atacuri, cu dusmani mai numerosi, ei au rezistat si astazi stau tari printre familiile neamurilor.

Propovaduirea Evangheliei:

“Evanghelia aceasta a imparatiei va fi predicata in toata lumea ca o marturie pentru toate popoarele. Si atunci va veni sfarsitul.” Matei 24:14.

La inceputul anilor 1800 au fost stabilite in Europa si Statele Unite ale Americii societatile biblice in scopul distribuirii Scripturilor in intreaga lume. Astazi Biblia este inca cea mai bine vanduta carte si este disponibila in peste o mie de limbi.

Sa ascultam iarasi cuvantul Domnului: “Tot asa, cand veti vedea intamplandu-se aceste lucruri, sa stiti ca imparatia lui Dumnezeu este aproape”. Luca 21:31.

Noi traim intr-o zi in care omul are puterea de a distruge toata creatia. Traim intr-o zi cand cunostinta a crescut si multi alearga incoace si incolo. Traim intr-o zi in care renasterea lui Israel in vechea lui tara natala este un fapt. Traim intr-o zi in care Evanghelia — Biblia — este publicata in intreaga lume.

De aceea traim intr-o zi in care imparatia lui Dumnezeu este aproape!

Da, omul s-a rugat pentru multe lucruri. Dar pentru nici un alt lucru nu s-a rugat atat de intens sau atat de mult cum s-a rugat pentru imparatie. Si aceasta este o rugaciune care va fi implinita curand.

“Tatal nostru care esti in ceruri! Sfinteasca-se Numele Tau; vie imparatia Ta; faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant”. Matei 6:9,10.

CALEA CARE DUCE ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Textul : F.A. 14:1-28

V.cheie: F.A. 14:22 „în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.”

Tu eşti cel mai fericit om din lume? Dragii mei! Fraţi şi surori. Noi suntem cei mai fericiţi de oameni din lume pentru că suntem copiii lui Dumnezeu şi am moştenit împărăţia lui Dumnezeu. Acolo nu sunt lacrimi, tristeţe, disperare, boli incurabile, sărăcie, nici un rău şi nici o pagubă. În împărăţia lui Dumnezeu, noi putem studia Biblia cu Domnul Isus faţă în faţă şi putem asculta mărturisirea vieţii minunate de la Daniel, Moise, Petru, Pavel… Care este scopul vieţii noastre creştine? Sau de ce trăim prin credinţă? Nu cumva pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu? Dacă nu există împărăţia lui Dumnezeu, atunci credinţa noastră şi propovăduirea noastră sunt zadarnice. Împărăţia lui Dumnezeu este singura noastră speranţă. Credincioşii din vechime au trăit prin credinţă având speranţă în împărăţia lui Dumnezeu. Creştinii bisericii primare n-au renunţat la calea credinţei în timpul unei mari persecuţii şi unii au trăit in catacombe şi alţii au devenit mâncare pentru lei pentru că ei au dorit cu înflăcărare împărăţia lui Dumnezeu. Dragii mei! Cum putem intra în împărăţia lui Dumnezeu? Să ascultăm îndemnul foarte important al lui Pavel pe care ni-l dă nouă: „în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” Fie ca Dumnezeu să ne ajute să ne purtăm într-un chip vrednic de împărăţia lui Dumnezeu şi de evanghelia lui Isus.

Apostolii Pavel şi Barnaba au fost trimişi de Duhul Sfânt pentru evanghelizarea mondială şi având mare viziune au străbătut multe cetăţile şi au vestit faptul că Isus a murit pentru păcatele noastre şi a înviat dintre cei morţi. Evanghelia lui Isus s-a răspândit din Antiohia în Pisidia, dar iudeii ortodocşi i-au izgonit pe Pavel şi pe Barnaba din hotarele lor. Ei au venit în Iconia şi acolo au vestit evanghelia lui Isus. Când au plantat în inimile oamenilor evanghelia lui Isus, atunci o mare mulţime de iudei şi de greci au crezut. Dar iudeii care n-au crezut s-au răzvrătit împotriva lui Pavel şi Barnaba. Totuşi au rămas destul de mult timp şi au vestit evanghelia cu îndrăzneală în Domnul. Dar puţin mai târziu, iudeii s-au ridicat ca să-i batjocorească şi să-i ucidă cu pietre. Cu toate acestea, Pavel şi Barnaba n-au încetat să vestească evanghelia lui Isus. Ei au fugit în Listra şi acolo au vestit evanghelia lui Isus. Aici noi putem învăţa râvna lor fierbinte pentru evanghelia lui Isus. Noi putem cunoaşte faptul că dacă trăim după evanghelia lui Isus şi mergem pe calea lui Isus, neapărat vom cunoaşte persecuţie, batjocură şi ispitire. Astfel cei doi apostoli au primit multe feluri de persecuţie, dar n-au renunţat să vestească evanghelia lui Isus. De asemenea, ei au iubit evanghelia lui Isus mai mult decât lumea aceasta şi viaţa comodă. Ei au crezut faptul că evanghelia lui Isus este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Deci în timpul unei mari persecuţii, ei n-au renuţat să vestească evanghelia lui Isus. În Romani 1:16, apostolul Pavel spune: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelie, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.” Când se gândea la evanghelia lui Dumnezeu, inima lui Pavel se încălzea ca un vulcan. Pentru Pavel, evanghelia lui Dumnezeu era vestea bună şi vestea victoriei. Pavel era robul păcatului şi al legii, el n-a cunoascut eliberarea adevărată de păcat. Dar evanghelia lui Dumnezeu l-a eliberat din lanţul păcatului, din moartea veşnică. Dragii mei! Evanghelia crucii şi învierii lui Isus ne dă o nădejde vie în împărăţia lui Dumnezeu şi ne eliberează din lanţul păcatului. În toată viaţa noastră să apucăm doar evanghelia lui Isus.

Pavel şi Barnaba au fugit în Listra şi acolo era un om neputincios de picioare, olog din naştere, care n-a umblat niciodată. Dar el a auzit mesajul lui Pavel şi a avut credinţa ca să fie vindecat şi a ascultat de Pavel. Când ologul din naştere a avut credinţa de a fi vindecat, atunci el a fost videcat şi a umblat. Astfel dacă noi avem credinţă că vom fi mântuiţi, vom fi mântuiţi. Dacă avem credinţa de a fi binecuvântaţi, vom fi binecuvântaţi. Dacă avem credinţa de a fi fericiţi, vom fi fericiţi; dacă avem credinţa că vom intra în cer, vom intra. De la ologul din naştere ce putem învăţa?

Unu, el a venit în locul unde putea auzi evanghelia lui Isus. Acest olog a venit în locul unde Pavel a predicat evanghelia lui Isus şi astfel a auzit-o. Noi trebuie să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu. „El asculta pe Pavel când vorbea” adică el a ascultat cuvântul din toată inima şi continuu. El a ascultat cuvântul lui Pavel ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. El a ţinut într-o inimă cinstită cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu înviorează sufletul nostru şi are putere. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să ne naştem din nou. Deci trebuie să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu cât mai des. Chiar dacă suntem ologi din naştere, chiar dacă suntem bolnavi, chiar dacă nu merge bine viaţa şi suntem înconjuraţi de greutăţi, totuşi dacă ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu lucrează şi ne ajută. În Romani 10:17 Pavel spune: „Astfel credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin cuvântul lui Dumnezeu.” Când ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, atunci credinţa noastră creşte şi se întăreşte. De fapt, eu nu sunt un mesager bun, totuşi dacă voi aveţi urechi de auzit şi primiţi cuvântul Domnului cu bucurie, atunci Cuvântul Domnului lucrează. Deci în fiecare slujbă de duminică sau la studiul Bibliei, dacă ţinem în inimă cuvântul lui Dumnezeu putem avea credinţă ca să fim mântuiţi.

Doi, el a avut credinţa în Isus ca să fie vindecat şi mântuit. În v.9a spune: „Pavel s-a uitat ţintă la el şi, fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie vindecat.” Când Pavel a predicat, multă lume a venit la Pavel, dar Pavel s-a uitat ţintă la ologul din naştere. Când predica Pavel cuvântul Domnului, toată lumea moţăia ca şi cum ar fi auzit un cântec de leagăn, dar ologul din naştere şi-a ciulit urechile ca un iepure şi a ascultat cuvântul lui Dumnezeu. Deci Pavel a văzut că ologul din naştere are credinţa ca să fie mântuit. De fapt, nu putem vedea credinţa cu ochii noştri. Dar textul spune despre Pavel că a văzut că are credinţă ca să fie mântuit. Credinţa este a crede faptul că eu nu pot, dar Dumnezeu poate orice. Credinţa este a-ţi încredinţa viaţa şi viitorul lui Dumnezeu. Credinţa este a privi ţintă la Isus în orice clipă şi nu te îndoi. Într-o zi, Petru privindu-l pe Isus, a umblat pe marea Galileii. Dar Petru când a văzut că vântul era puternic, s-a temut şi a început să se afunde. Atunci Isus i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Această credinţă nu cade din cer şi nici nu o putem moşteni de la cineva. Înfăţişarea omului care nu are credinţă arată îngrijorarea pentru viitor şi tulburare. Dar faţa omului care are credinţă arată bucurie şi mulţumire totdeauna. Autorul la Evrei spune: „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că El răsplăteşte pe cei care Îl caută. Fragmentul acesta ne spune că noi nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu prin altă metodă decât prin credinţă. Când avem credinţă în Isus ca să fim mântuiţi, atunci vom fi mântuiţi; când avem credinţă în Isus ca să fim videcaţi, atunci vom fi vindecaţi; când avem credinţă în Isus ca să fim fericiţi, atunci vom fi fericiţi. Cuvântul antonim la „credinţă” este îndoiala. Când ascultăm cuvântul lui Dumnezeu 100% şi îl ţinem în inimă, atunci orice îndoială fuge de la noi.

Trei, el a ascultat de Pavel. Pavel a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare! Şi el s-a sculat dintr-o săritură şi a început să umble.„ Ologul din naştere n-a umblat niciodată. Dar el a crezut că cuvântul lui Pavel este cuvântul lui Dumnezeu, şi atunci el s-a sculat şi a umblat sărind: u-uă. De fapt, omul nu poate vindeca un olog din naştere sau un om paralizat şi lepros. Dar Dumnezeu poate vindeca uşor. Omul care a făcut bicicleta, o poate repara uşor şi omul care a făcut maşina o poate repara uşor. Detroit este un oraşul renumit pentru fabrica de maşină FORD. Într-o dimineaţă, un mecanic care se credea cel mai bun din oraş mergea la serviciu cu maşina lui. Dar în centrul străzii, maşina lui s-a oprit şi nu mai pornea. El a încercat s-o repare dar n-a reuşit. La un moment dat un gentleman s-a coborât din maşina lui şi s-a uitat câteva secunde la motor şi i-a zis: porneşte, şi maşina a pornit. Mecanicul s-a supărat puţin şi demnitatea lui a fost rănită. Gentleman-ul i-a dat cartea lui de vizită şi a plecat. Pe cartea de vizită scria: fabrica de maşină FORD, director general Henry Ford. Astfel Creatorul nostru Dumnezeu poate rezolva orice fel de problemă. Dacă auzim cuvântul Lui şi avem credinţă ca să fim mântuiţi şi ascultăm de El, atunci El ne ajută. Ologul din naştere a ascultat cu credinţă. Când Pavel i-a zis: scoală-te drept în picioare! atunci el n-a zis: încerc, ci amin. Credinţa este ascultare. De obicei, când înţelegem bine cu capul nostru, atunci noi ascultăm şi credem. Un student nu are credinţă şi nici nu ascultă, dar el are o credinţă mare că Dumnezeu o să-i dea o soţie frumoasă. Dragii mei! Să nu pierdem ocazia să auzim cuvântul lui Dumnezeu şi să venim la biserică şi să ţinem cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre. Când auzim cuvântul lui Dumnezeu deschizându-ne inima, atunci putem avea credinţă ca să fim mântuiţi. Să ascultăm de cuvântul lui Dumnezeu 100%. Fie ca Dumnezeu să vă dea atitudinea ologului din naştere faţă de cuvântul lui Dumnezeu.

Pavel şi Barnaba au vestit evanghelia lui Isus din toată inima şi multă lume s-a pocăit şi s-a întors la Domnul. Dar nişte iudei au venit din Antiohia şi din Iconia şi l-au împroşcat pe Pavel cu pietre, târându-l afară din cetate, gândind că a murit. Ucenicii au venit să facă slujba de înmormântare, dar atunci Pavel s-a sculat şi a intrat în cetatea unde fusese împroşcat cu pietre. Ce lucru putem învăţa de la Pavel care n-a renunţat la credinţa în Isus în timpul persecuţiei?

Unu, noi putem învăţa spiritul de a încerca sau credinţa care nu renunţă. Chiar dacă Pavel aproape a fost ucis de oameni cu pietre, s-a trezit şi a vestit evanghelia lui Isus mai departe. Astăzi la noi nu există astfel de persecuţie pe care Pavel a primit-o, dar sistemul valorii lumeşti ne ispiteşte să renunţăm la calea credinţei. Lumea aceasta şi lucrurile din lume ne ispitesc ca noi să-L iubim pe Dumnezeu nu din toată inima, ci convenabil. Dragii mei! Să trăim până la capăt prin credinţă ca şi Pavel.

Doi, Pavel l-a iubit pe Isus, evanghelia lui şi oaia pierdută. De fapt, deseori a fost în primejdii din partea iudeilor şi a fost împroşcat cu pietre şi a primit multe lovituri. El a purtat rana suferinţei pentru evanghelia lui Isus. Totuşi Pavel n-a încetat să vestească evanghelia lui Isus. Pavel a crezut faptul că dacă Dumnezeu este pentru el, nimeni nu va fi împotriva lui. Pavel a întărit sufletele ucenicilor şi i-a îndemnat să stăruie în credinţă. Pavel a iubit sufletul oilor.

Trei, Pavel a avut credinţa învierii şi o nădejde vie în împărăţia lui Dumnezeu. Pavel a crezut că dacă moare, va trăi împreună cu Domnul în veci de veci. El a crezut că dacă va muri, atunci va intra în împărăţia lui Dumnezeu. Pavel a trăit prin credinţă şi n-a renunţat la credinţa în Isus în timpul unei mari persecuţii pentru că el a avut credinţa învierii şi o nădejde vie în împărăţia lui Dumnezeu. Aici Pavel ne arată cum putem intra în împărăţia lui Dumnezeu. Pavel a crezut că pentru a intra în cer trebuie să poarte semnele Domnului Isus Hristos în trupul lui. Pavel spune: în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri. Pavel folosind cuvântul „trebuie”, accentuează necesitatea necazului cu Isus Hristos. Scopul vieţii noastre creştine este de a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu domneşte împărăţia Lui cu pace, dragoste şi îndunare. După ce omul a păcătuit, a pierdut împărăţia lui Dumnezeu, de aceea Isus a venit în această lume ca să ne dea împărăţia lui Dumnezeu. De când Isus a început misiunea evanghelică şi până înainte de a se înălţa la cer, El a predicat un mesaj. El a predicat o temă şi un subiect. Acesta este Împărăţia lui Dumnezeu. De când Isus a deschis gura, a spus neschimbat: pocăiţi-vă, căci Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Probabil pe pragul de sus al porţii cerului scrie: aici intră cel care poartă semnele suferinţei lui Isus în trupul lui. Cum putem intra în cer? Cum putem purta semnele Domnului Isus în trupul nostru? Într-o noapte, cînd Nicodim a venit la Isus, Isus i-a zis: dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, adică dacă un om nu este născut din nou, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu. Botezul din copilărie nu garantează intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Studiul Bibliei este insuficient pentru a intra în cer. Noi nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu nici prin religie, nici prin fapte bune, ci prin pocăinţă. Dacă călcăm pe urmele lui Isus, atunci putem ajunge în cer. Omul nostru de afară nu vrea suferinţă şi necaz pentru Domnul, nu vrea să umble împreună cu Isus Hristos, nici nu vrea să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Isus spune în Marcu 8:34: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Fie ca Dumnezeu să ne ajute să ne purtăm într-un chip vrednic de împărăţia lui Dumnezeu. Să preţuim studiul Bibliei o dată pe săptămână şi să venim la biserică şi să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu. Să călcăm pe urmele lui Isus. Să avem parte de suferinţele lui Isus. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să avem credinţă ca să fim mântuiţi ca şi ologul din naştere.

Amin!

Doamne, dacă ai fi fost aici … ! Învierea lui Lazăr (Ioan 11.20-27)

„Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieşit înainte ; iar Maria şedea în casă. Marta a zis lui Isus : „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu ! Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu.” Isus i-a zis : „Fratele tău va învia.” „Ştiu”, I-a răspuns Marta, „că va învia la înviere, în ziua de apoi.” Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta ?” „Da, Doamne”, I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.” Ioan 11 : 20 – 27

În această meditaţie din Învierea lui Lazăr, vom studia versetul 21, (care este identic cu versetul 32 din Ioan 11) : „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu !”

„Doamne …”.
„ … dacă ai fi fost aici …”.
„ … nu ar fi murit fratele meu !”

1. „Doamne …”, sau mai folosita expresie : Doamne, Doamne.

Primul Doamne este scris în v. 3, unde Ioan scrie că : „Surorile au trimis la Isus să-I spună : „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Apoi, fiecare dintre ele spune un al doilea Doamne, când avea să se întâlnească cu Domnul Isus !

„Doamne, dacă ai fi fost … ”, ideea implicită era aceasta : Tu nu ai fost, aşa că boala a făcut ce-a vrut ea, a prins momentul, iar Tu nu îl mai ai pe cel pe care îl iubeşti ! Ai rămas fără un prieten ! Adevărul este altul : Când şi unde nu este Dumnezeu prezent ?

Nu ştiau că Isus putea să spună un Cuvânt, de acolo de unde era, iar bolnavul ar fi fost vindecat ? Şi boala, ea de unde venea ? Poate să se atingă de un copil al Lui Dumnezeu, fără acceptul Lui ? Chiar aşa, să facă boala ce vrea ea ? Doamne, titlul rămâne valabil, dar în împrejurarea de faţă, altcineva a făcut ce a vrut … !

Expresia Doamne, Doamne este scrisă în Evanghelii de cinci ori :

„Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”. (Matei 7 : 21)
„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea : „Doamne, Doamne ! N-am prorocit noi în Numele Tău ? N-am scos noi draci în Numele Tău ? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău ?” (Matei 7 : 22)
„Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis : „Doamne, Doamne, deschide-ne !” (Matei 25 : 11)
„De ce-Mi ziceţi : „Doamne, Doamne !”, şi nu faceţi ce spun Eu ?” (Luca 6 : 46)
„Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi : „Doamne, Doamne, deschide-ne !”, drept răspuns, El vă va zice : „Nu ştiu de unde sunteţi.” (Luca 13 : 25)


2. „ … dacă ai fi fost aici ...”.

Cuvintele ambelor surori arătau un reproş : De ce nu ai venit ? Credeau că doar fiind prezent în mod fizic, putea face ceva, la fel ca oricare alt doctor !

Aveau să realizeze că EL este Cel Atotputernic, care nu doar repară un trup stricat de boală, ci îl recompune şi îi dă iarăşi viaţă … fiindcă EL face ce vrea şi cu boala şi cu moartea, iar ele trebuie să plece ruşinate, învinse, pentru cât timp decide EL !

„El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului ; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa … ” (Fapte 17 : 26 – 28).

Dumnezeu nu este departe de niciunul dintre noi , noi suntem departe de EL şi de voia Lui ! EL ne este aproape, EL este aproape de creaţia Lui, dar există cineva care ar vrea / şi face tot posibilul, ca omul, creaţia lui Dumnezeu, să fie departe de Creator ! Să îşi strice mersul şi direcţia de la ce a vrut Dumnezeu să fie şi să facă omul …

În voia Lui Dumnezeu nu a existat răul, mânia, crima lui Cain, nu aşa trebuia să fie relaţia dintre primii doi fraţi, care au trăit în lume ! În voia Lui nu exista frica şi ruşinea dintre om şi Dumnezeu, nu exista încălcarea cu bună ştiinţă a voiei Lui Dumnezeu ! A venit cel rău, care a pervertit gândirea, strecurând printr-un cuvânt, gândul lui :

Tu Adam, poţi să rămâi copilul Lui Dumnezeu … dar faci ce vrei tu ! Crezi că EL te va pedepsi chiar aşa de aspru pentru aceasta, exact cum a promis ?

După acest gând, era deja clar că Dumnezeu nu îşi va distruge creaţia doar pentru o muşcătură dintr-un fruct, luat din pomul creat tot de Dumnezeu ! Era logic ! Şi nu fructul a fost problema, ci încălcarea interdicţiei a deschis calea păcatului, a răului …

Probabil că acest pom era un pom oarecare … fructul lui nu avea un ADN ce conţinea răul, pe care, odată mâncat / consumat, omul ar fi intrat sub puterea lui ; un ADN al păcatului ce avea să îi controleze viaţa !

Voinţa noi ne-o controlăm sau îi dăm controlul fie lui Dumnezeu, fie celui rău. Controlorii de voinţă există ! Ei induc neascultarea de Dumnezeu, prin pofte speciale, făcute pentru satisfacţia clientului dus de nas … (ne cerem scuze pentru expresia prea puţin academică, dar care arată o realitate) !

Nu lucrul dorit este problema, ci manipularea omului pentru a îl face să-şi trăiască visul bolnav, al satisfacerii poftelor cărnii, a firii lui pământeşti ! Să fie tot mai dependent de pământ şi de tot ce-i produce pământul, iar oferta este mult mai diversificată decât în Eden. Acolo pomul cunoştinţei binei şi răului, nu avea concurenţă, era singurul de acest fel, de pe pământ, sau cum s-ar spune : de pe piaţă !

Azi piaţa păcatului şi a păcătuirii are o gamă de produse, mult diversificată. În funcţie de cumpărător şi de poftele lui ! Creaţia poftitoare consumă produsele Păcatului personificat, care este diavolul !

Dia bolos, se traduce prin cel ce aruncă în două părţi şi în creaţie şi în Creator … lui nu îi pasă decât de el. În afară de el, de fapt, nici nu există nimeni, aşa gândeşte egoismul ! El a rămas păcat şi are ca rol, despărţirea de Creator. Păcătuirea îl îndepărtează pe om de Creator … dar nu-L poate îndepărta pe Creator de om !

Şi astăzi, tot Creatorul vine la om pentru a îl recâştiga. Sângele Lui Isus are putere de curăţare, mai mare decât are păcatul de înnegrire. Doamne, dacă ai fi fost … cum s-ar putea ca Isus să nu fie undeva, când EL umple toate lucrurile, cu o prezenţa lui nevăzută ! Nu ÎL văd, dar El mă vede ! Surorile nu L-au văzut, Isus însă a văzut momentul decesului, al plecării de pe pământ a lui Lazăr !

Doamne, fiecare poate să zică, în asemenea situaţii, dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit x sau y, sora, fratele etc., fiindcă în asemenea situaţii, nu mai contează atât de mult gama de rudenie / rudenii … când cel drag este mort ! Cum ar fi fost ca Domnul să se justifice şi să îi explice Martei că era foarte ocupat şi a trebuit să fie la unul din cei şapte miliarde, (de la ora actuală), care avea o situaţie mai gravă ! Aşa ceva nu există pentru Cel Atotputernic !

Dumnezeu este pretutindeni, la fel ca soarele care luminează peste tot … cât îi este dat !

„Poate cineva să stea într-un loc ascuns fără să-l văd Eu? – zice Domnul. Nu umplu Eu cerurile şi pământul ? – zice Domnul”. (Ieremia 23 : 24).

Problema nu este : dacă ai fi fost, ci faptul că EL a fost şi eu nu L-am văzut ! Problema nu este la EL, ci la mine, la ochii mei, la mentalitatea mea ! EL era, dar a venit şi s-a făcut vizibil de-abia la un moment dat. Pentru cel care trăieşte în prima zi de viaţă, seara are surpriza de a vedea că soarele moare, iar în locul lui apare sora lui mai palidă, luna.

Este clar că El nu mai este, se vede clar … fiindcă este întuneric ! Altcineva are putere, când lumina zilei a dispărut, iar durerea şi necazul are putere …

3. „ … nu ar fi murit fratele meu !”

Pentru cel ce ÎL cunoaşte, ştie că Dumnezeu a lăsat şi controlează ca ziua să aibă şi lumină şi întuneric. De ambele este nevoie pentru creaţie ! Fără întuneric, care este un timp de refacere, nu am rezista nici noi, nici creaţia lui Dumnezeu, natura !

Am trăi într-o producere continuă care ar duce la epuizare, la dcesul prematur. Necazurile, înnegurările îşi au rolul lor. Sunt opriri pentru ca sufletul să mai răsufle şi el din aerul cerului, să mai vadă şi ceea ce nu mai vede : nevoia de Dumnezeu ! Iar de această nevoie, omul când devine conştient, altfel va sta cu Isus.

Isus vine şi arată că ştie să asculte şi ne arată că trebuie să mai stăm de vorbă şi cu Tatăl, nu numai cu oamenii. De la EL vine şi puterea învierii şi viaţa, EL produce credinţa … în urma vederii !

„Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi, dat vorbesc astfel pentru norodul care stăîmprejur, să creadă că TU M-ai trimis” (Ioan 11 : 41, 42).

După această rugăciune, Domnul „a strigat cu glas tare : „Lazăre, vino afară !” Şi mortul a ieşit … Mulţi din Iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în EL” (Ioan 11 : 43 – 45).

Lazăr avea să trăiască atunci când Isus, primea de la Tatăl, să bea paharul patimilor şi moartea ! Rolul bolii şi al decesului este şi să aducă odihnă celui extenuat : Lazăr ! Să reaşeze valorile, omul să îşi facă timp de om şi de Dumnezeu, să ÎI caute faţa şi să aibă parte de experienţe cu Isus, să creadă în EL şi să fie schimbate vieţi.

Oprirea apare des în Psalmi … este adusă şi în viaţă :

„Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu : Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” scrie în Psalmul 46 : 10.

Opririle forţate aduc opririle benevole, când la necaz, omul îşi întoarce privirile spre Isus şi se luminează de bucurie, după întristarea feţei … Până atunci, omul poate priveşte spre sine şi caută ce vrea el … dar împlinirea voiei personale aduce îndepărtează de Dumnezeu !

Lazăr şi lacrimile lui Dumnezeu

published by Ioan on Dum, 08/11/2015 – 16:26

Hristos îl iubeşte pe Lazăr, pe Marta şi pe Maria. Şi totuşi, în vederea Sa care cuprinde veacurile, întârzie să vină la căpătâiul prietenului Său bolnav grav. Aşteaptă ca boala să-şi facă efectul, deşi îl doare durerea de moarte a lui Lazăr. Simte dumnezeieşte cum prietenul său se sfârşeşte, ascultă din ceruri suspinele sale, vede cum sufletul lui se înalţă către cer. Ştie totul despre Lazăr aşa cum ştie totul despre noi. Fiecare şoaptă, fiecare zbor de gând, fiecare suspin, fiecare lacrimă, fiecare moarte şi fiecare viaţă.

Apoi, mergând la mormânt, Iisus plânge la buza gropii înainte de a sfâşia cerurile şi de a chema duhul celui mort de patru zile. Ochii lui Dumnezeu slobozesc lacrimi de durere în faţa morţii. În mintea lui Hristos, toate miliardele de morţi ai istoriei îşi fac auzite durerile tainice. În faţa mormântului lui Lazăr, Hristos simte moartea universală, pământul devenit un enorm cimitir de idealuri, o ţarină inundată de lacrimi, un mormânt al vieţii. De aici vin lacrimile care curg din ochii Iubitorului de oameni. Este durerea infinită a Celui ce iubeşte infinit, însă a fost abandonat de omul pierdut printre păcate. Este sfâşierea de sine a Tatălui care vede cum fiul creat spre nemurire se întoarce şi se transformă în pământ. Universul întreg a devenit un sarcofag uriaş, din cauza pierzaniei omeneşti. Şi Împăratul vieţii, îndrăgostit pe veşnicie de om, nu poate face nimic pentru a-l întoarce pe om de la propria nimicire.

Atunci, printre lacrimi, Hristos slobozeşte cuvintele care desfiinţează atotputernicia morţii: Lazăre, vino afară! Este extragerea omului din moarte, actul de moşire a umanităţii din pântecele nefiinţei alese liber, cezariana pământului groapă, din care se naşte din nou Lazăr, scuturându-se de miasmele morţii şi venind la lumină. Această înviere din morţi este proorocia supremă a Învierii din morţi a Fiului lui Dumnezeu, semnul ascuns al vieţii care aşteaptă Duhul Sfânt pentru a sfărâma pământul şi a ieşi la lumină. Pământul cimitir devine pântece al vieţii veşnice, mamă sfântă pentru umanitatea născută din morţi şi pregătită pentru cer. Mormântul lui Hristos este matricea ontologică a noului eon, acela al umanităţii îndumnezeite prin har. Iar învierea lui Lazăr este tocmai repetiţia, antrenamentul la nemurire, înscrierea vieţii pe răbojul universal al morţii, anularea pierzaniei şi proorocia începutului Împărăţiei lui Dumnezeu.

Lazăre… scoală-te şi umblă!

Petre Don

Lazăr era din Betania, satul Mariei şi al surorii sale, Marta. Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi i-a şters picioarele cu părul capului ei. Fratele lor, Lazăr era grav bolnav. Maria L-a chemat pe Iisus Hristos pentru a-l vindeca. Între timp Lazăr a murit. Domnul s-a apropiat de mormântul lui Lazăr şi a strigat cu voce tare: „Lazăre vino afară!“ Iisus le-a spus celor prezenţi: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!“ Lazăr s-a sculat din morţi şi a fost viu printre oameni.
Atunci, văzând minunea înfăptuită de Domnul, mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El. Iar unii dintre ei s-au dus la farisei şi le-a spus ce făcuse Iisus.
Ne-am obişnuit să spunem, mai adesea, despre comportările vreunui cunoscut decedat că e potrivit să vorbim despre el numai de bine. Chestia asta e luată de la bunicii noştri latini care ziceau pre limba lor: „De mortuis nihil nisi bene – Despre morţi numai de bine“. (Am asudat să găsesc expresia asta în latină). Cu tot respectul cuvenit unor străbunici de sorginte celebră, cred că zicala aceasta este o tâmpenie. Cum adică să vorbeşti de bine un defunct care toată viaţa lui pământeană a făcut numai infracţiuni, numai intrigi, sau care şi-a terorizat familia şi societatea cu aberante ticăloşii? Am să dau câteva exemple de personaje celebre despre care ar trebui să vorbim numai de bine, conform zicalei menţionate: Hitler, Nero, Corneliu Zelea Codreanu, Terente-Regele tâlharilor din Deltă, Ucigaşul în serie Râmaru şi lista ar putea continua până la ultima pagină a ziarului nostru.
Un cunoscut şi apreciat ziarist arădean, născător de publicaţii şi formator de ziarişti a început să-şi scrie memoriile. Fragmente din viitoarea carte a mai publicat pe ici, pe colo (fiind cunoscător în domeniu, cred că-şi testează posibilii cititori), sinceritatea sa dezarmantă şochează. Acest ziarist nu fabulează despre legende gen Tristan şi Isolda, ci vorbeşte despre personaje reale, pipăibile cu mâna, care au trăit printre noi.
Ziaristul nostru, căruia nu-i dau numele din motive de protecţie, scrie în memoriile sale, printre altele, despre un personaj foarte cunoscut în Arad, care a ajuns în timpul vieţii un personaj controversat, iar după moartea sa a ajuns o stradă în zona Gării CFR Arad. Că-şi merită onoarea post mortem, că nu şi-o merită, nu discut aici. Aici vreau să scot în evidenţă curajul cunoscutului ziarist care vorbeşte dezinvolt, sincer despre acel personaj mort şi face dezvăluiri despre adevărata sa faţă; nu tocmai pozitivă! Sunt lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi nu le cunoşteam.
Personaj pentru care Iisus Hristos nu sunt sigur că ar rosti: „Nelule… scoală-te şi umblă!“
Despre morţi numai bine? Aiurea! Mai ales că în jurul nostru e plin de falşi Lazăr.

Ioan 11

1 Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav. –

Un oarecare. [Un oarecare om, KJV]. [Învierea lui Lazăr, Ioan 11,1-45. Vezi harta p. 223; diagrama p. 231; despre minuni p. 208-213]. Pentru cronologia acestui eveniment vezi la Matei 19,1; Luca 17,1.11.

Lazăr. Numele acesta este derivat de la evr. ’El‘azar, însemnând poate pe care îl ajută Dumnezeu, al cărui ajutor este Dumnezeu, sau Dumnezeu ajută. Lazăr nu este menţionat în Evangheliile sinoptice, deşi Luca se referă la vizita lui Isus la familia Mariei şi Martei (cap. 10,38-42). Luca, însă nu ia notă de faptul că aceste surori aveau un frate care era foarte mult iubit de Isus. Cerşetorul din parabola din Luca 16,19-31 se numea Lazăr. Unii văd o legătură posibilă între întâmplarea de faţă şi alegerea numelui pentru cerşetor (vezi la Luca 16,20).

Betania. Un sat cam la 15 furlongs [cam 2,7 km] de Ierusalim (vezi v. 18) pe panta răsăriteană a Muntelui Măslinilor, pe drumul spre Ierihon. Locul este identificat în general cu modernul el-‘Azariyeh, însemnând [satul] lui Lazăr.

Mariei. Pentru identificarea Mariei vezi Nota adiţională la Luca 7.

Martei. Pentru o schiţă a caracterului Martei vezi la Luca 10,41.

2 Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir şi I-a şters picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei. –

A uns pe Domnul. Vezi la cap. 12,1-7. Vezi Nota adiţională la Luca 7. Deşi Ioan nu menţionează incidentul decât mai târziu, se pare că el consideră că cititorii săi cunosc întâmplarea.

3 Surorile au trimis la Isus să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.”

Au trimes la Isus. [Au trimes la El, KJV]. Adică, au trimis un sol.

Iubeşti. Gr. phileo, a iubi ca prieten. Pentru o distincţie între phileo şi agapao, iubirea cu admiraţie, respect şi stimă, vezi la Matei 5,43.44. Agapao este folosit în Ioan 11,5 cu privire la iubirea lui Isus pentru Lazăr şi surorile lui. Rugămintea surorilor pentru bolnavul lor iubit era rostită în cuvinte simple arătând prietenia şi iubirea lor intimă. Ele credeau că Isus avea nevoie numai să fie informat cu privire la nevoia lor şi El va veni imediat în ajutorul lor. Când El a zăbovit, ele n-au putut înţelege amânarea din partea Lui. Durerea le-a umplut inima când fratele lor a decedat. Rugăminţile lor păreau să fi rămas fără răspuns. Totuşi, El care înţelegea totul şi care cunoştea viitorul, avea în vedere un răspuns mult mai glorios decât aşteptau ele.

4 Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.”

Nu este spre moarte. Boala a avut ca urmare moartea, dar în cazul acesta moartea a fost numai de scurtă durată şi a făcut loc curând vieţii. Ci spre. Gr. hina, aici pe bună dreptate înţeleasă ca o propoziţie de rezultat (vezi la cap. 9,3).

Adică, slavă urma să rezulte pentru numele lui Dumnezeu ca rezultat al bolii şi morţii lui Lazăr. Dumnezeu are o mare plăcere să ia uneltirile vrăjmaşului şi să le conducă pentru scopuri de îndurare în favoarea celor care Îl iubesc (Romani 8,28; DA 471).

5 Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.

Iubea. Gr. agapao, iubire cu admiraţie, respect şi stimă (vezi la Matei 5,43.44). Pentru iubirea lui Isus pentru Lazăr este folosit numai cuvântul phileo (vezi la Ioan 11,3). Unii comentatori văd dovezi în v. 3, 5 că Ioan foloseşte pe phileo şi agapao ca sinonime. Aceasta nu este o concluzie necesară. De fapt, agapao s-ar putea să fi fost ales anume în v. 5, unde este vorba de surori, pentru a evita o deducţie posibilă că era vorba numai de simplă afecţiune omenească. Agapao este folosit adesea în scrierile lui Ioan pentru a descrie iubirea pe care creştinii trebuie să o dea pe faţă unii faţă de alţii (Ioan 13,34; 15,12; 1 Ioan 4,7.11; etc.).

6 Deci când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era;

A mai zăbovit două zile. Zăbovirea era pentru un scop cunoscut lui Isus, dar necunoscut îngrijoratei familii din Betania. Dacă Isus îngăduia ca Lazăr să cadă sub stăpânirea morţii, urma să fie posibil ca El să demonstreze divinitatea Sa şi să dea dovadă de netăgăduit că era cu adevărat învierea şi viaţa. Prin minunea învierii lui Lazăr Isus ţintea să dea o dovadă culminantă iudeilor necredincioşi că El era Mesia, Mântuitorul lumii.

De la reşedinţa lui Hristos din Perea până la Betania în Iudea, o distanţă de poate 40 km, era cale cam de o zi. Călătoria lui Isus se poate să fi fost mai înceată, ocupând poate două zile. Era obiceiul Lui de a Se face de folos celor ce erau pe drumul Său (vezi DA 529). Lazăr pare că era încă în viaţă când solul s-a înapoiat de la Isus (vezi DA 526), dar trebuie să fi murit la scurt timp după aceasta, deoarece atunci când a sosit Isus, Lazăr era mort de patru zile (v. 17). Este deci posibil să combinăm diferitele elemente de timp ale capitolului şi nu este necesar să tragem concluzia, aşa cum au făcut unii, că Lazăr era deja mort când solul sosise pentru a-L informa pe Isus.

7 şi în urmă a zis ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea.”

Să ne întoarcem în Iudea. Isus părăsise Iudea de curând din cauza ostilităţii iudeilor (Ioan 10,39.40; vezi la Matei 19,1). În sugestia Lui ca să se întoarcă, El n-a pomenit de Lazăr şi se pare că Lazăr nu era în mintea ucenicilor, aşa cum ar părea să arate răspunsul lor (vezi Ioan 11,8).

8 „Învăţătorule”, I-au zis ucenicii, „acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudeea?”

Învăţătorule. Gr. rhabbi, un titlu aplicat unor învăţători eminenţi, însemnând literal, mai marele meu (vezi la cap. 1,38). Ucidă cu pietre. Vezi cap. 10,38. Întorci în Iudea. Pentru ucenici părea o adevărată nebunie ca Isus să-Şi rişte viaţa în ţara necredinţei şi a vrăjmăşiei de moarte.

9 Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia;

Douăsprezece ceasuri. Ziua iudaică era socotită de la răsăritul soarelui până la apusul lui şi era împărţită în douăsprezece părţi. Aşa cum lungimea zilei varia de la aproximativ 14 ore şi 12 minute la data solstiţiului de vară la aproximativ 10 ore şi 3 minute la data solstiţiului de iarnă, tot aşa varia şi lungimea orelor. Maximum de variaţie în lungimea unei ore era de 20 de minute.

Umblă cineva ziua. Comparaţi ideea din v. 9, 10 cu aceea exprimată în cap. 9,4 (vezi comentariul acolo). Acolo accentul este pe ideea de lucru cât durează prilejul; aici pe faptul că ceasul lui Isus nu sosise (vezi la cap. 7,6).

10 dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumina în el.”

Verset ce nu a fost comentat.

11 După aceste vorbe, le-a zis: „Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn.”

Prietenul nostru. Lazăr este prezentat aici ca un prieten şi al ucenicilor (vezi la v. 3).

Doarme. Gr. koimao, un cuvânt folosit şi cu privire la somnul obişnuit (Matei 28,13; Luca 22,45; etc.) şi cu privire la somnul morţii (Matei 27,52; 1 Corinteni 7,39; etc.). Ucenicii au înţeles că Isus vorbeşte despre somnul natural (vezi p. 105).

Comparaţiile următoare demonstrează potrivirea somnului ca o figură prin care să se prezinte moartea: 1) Somnul este o stare de inconştienţă: Morţii nu ştiu nimic (Eclesiast 9,5.6). 2) Somnul este o odihnă de toate activităţile exterioare ale vieţii: În locuinţa morţilor, …nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune (Eclesiast 9,10). 3) Somnul face cu neputinţă gândirea conştientă: Suflarea lor trece, …şi …le pier şi planurile (Psalmii 146,4). 4) Somnul continuă până când cineva este deşteptat: Aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală cât vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă (Iov 14,12). 5) Somnul împiedică asocierea la activităţile celor care sunt trezi: Niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face (Eclesiast 9,6). 6) Somnul face nelucrătoare emoţiile sufletului: Şi dragostea lor, şi ura lor şi pizma lor, …au pierit (Eclesiast 9,6). 7) Somnul vine în chip normal şi inevitabil pentru toţi: Cei vii… ştiu că vor muri (Eclesiast 9,5). 8) Somnul face să înceteze orice laudă adusă lui Dumnezeu: Nu morţii laudă pe Domnul (Psalmii 115,17; cf. Isaia 38,18).

12 Ucenicii I-au zis: „Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.”

Are să se facă bine. Gr. sozo, despre boală, a se face bine, a se înzdrăveni.

13 Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.

[Totuşi, KJV]. Referirea lui Hristos la somn nu a fost înţeleasă. Ucenicii nădăjduiau că Lazăr trecuse acum de criză şi se refăcea printr-un somn sănătos.

14 Atunci Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit.

Pe faţă. Isus nu mai vorbea în metaforă.

15 Şi mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el.”

N-am fost acolo. Implicaţia este că moartea n-ar fi avut loc dacă Isus ar fi fost acolo.

Ca să credeţi. Credinţa ucenicilor în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu urma să fie întărită prin minunea culminantă a lucrării lui Isus (cf. la v. 6).

16 Atunci Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!”

Toma. O transliterare a evr. te’om, geamăn (vezi la Marcu 3,18).

Geamăn. [Didymus, KJV]. O transliterare a gr. Didumos, însemnând şi el geamăn. Tradiţia veche aflată, de pildă, în apocrifa Faptele lui Toma, că el era un frate geamăn al lui Isus este cu totul fără temei. Toma îndeplineşte un rol relativ proeminent în Ioan (vezi cap. 14,5; 20,24-29; 21,2). El apare în natura sa caracteristică sincer, dar timid şi fricos (vezi DA 296). Întrucât Învăţătorul său era pornit spre a merge la Betania, loialitatea lui l-a îndemnat să-L urmeze, deşi pentru el, cu mintea plină de cele mai întunecate presimţiri, părea că se duc în gura căscată a morţii.

17 Când a venit Isus, a aflat că Lazăr era de patru zile în mormânt.

Patru zile. Vezi la v. 39. Pentru legătura acestei perioade de timp cu cele două zile vezi la

v. 6.

18 Şi, fiindcă Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii,

Betania. Vezi la v. 1.

Aproape de Ierusalim. Fără îndoială menţionată pentru a arăta că era posibilă ca mulţi vizitatori din Ierusalim să fie de faţă (vezi v. 19). Printre aceşti vizitatori erau unii vrăjmaşi înverşunaţi împotriva lui Isus.

Cincisprezece stadii. [Cincisprezece furlongs, KJV]. Cam 2,7 km (vezi p. 50).

19 mulţi din iudei veniseră la Marta şi Maria, ca să le mângâie pentru moartea fratelui lor.

Să le mângâie. Mângâierea celor în doliu era socotită printre lucrările de iubire la care un israelit era obligat. Mari răsplătiri se credeau că revin celor care îndeplineau obligaţia, iar cei care neglijau răspunderile lor erau avertizaţi cu privire la pedepsele care urmau.

20 Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieşit înainte; iar Maria şedea în casă.

Când a auzit Marta. Marta reflecta aceleaşi trăsături de caracter notate cu privire la ea în Luca 10,38-42. Ea este impulsivă, energică şi consacrată datoriilor practice. Maria, pe de altă parte, care era contemplativă, gânditoare, dar cu o mare rezervă de iubire, şedea în casă. Isus era afară din sat când Marta L-a întâmpinat (vezi Ioan 11,30).

21 Marta a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!

Dacă ai fi fost. Aceleaşi cuvinte au fost rostite de Maria când L-a întâlnit pentru prima dată pe Isus (v. 32). Fără îndoială sentimentul acesta a fost adesea pe buzele şi inimile surorilor de la moartea fratelui lor. Surorile erau corecte în observaţia lor (vezi la v. 15; vezi la DA 528).

22 Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu.”

Orice vei cere. Marta recunoştea pe Isus că este Fiul lui Dumnezeu (v. 27) şi credea că Dumnezeu asculta cererile Fiului Său. Nu este sigur în ce măsură cultiva ea nădejdea că Isus îl va readuce pe fratele ei la viaţă. Fără îndoială ea auzise de învierea tinerei fete (Marcu 5,35-43) şi de învierea fiului văduvei (Luca 7,11-15). Ea credea din toată inima că Isus va face ceva pentru a aduce mângâiere.

23 Isus i-a zis: „Fratele tău va învia.”

Va învia. Deşi Saducheii tăgăduiau învierea (vezi la Matei 22,23), Fariseii, cea mai numeroasă dintre cele două partide, mărturiseau cu îndrăzneală credinţa lor în înviere şi viaţa viitoare (vezi Fapte 23,8). Fără îndoială, mulţi din cei care erau de convingerea aceasta căutaseră să o mângâie pe Marta cu cuvintele folosite de Isus cu ocazia aceasta.

24 „Ştiu”, I-a răspuns Marta, „că va învia la înviere, în ziua de apoi.”

În ziua de apoi. [Ziua de pe urmă, KJV]. Încrederea Martei în învierea viitoare era puternică şi ajuta la alinarea întristării lor (cf. 1 Tesaloniceni 4,13-18). Dar în ziua aceea părea foarte îndepărtată; ea căuta ceva mai apropiat pentru a-şi potoli durerea (vezi la Ioan 11,22).

25 Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.

Eu sunt învierea. Aceasta este încă una din rostirile de Eu sunt ale lui Isus (cf. cap. 6,35.51: 8,12; 10,7.9; 11,14; 14,6; 15,1.5). Aici Isus Se declară că este Dătătorul de viaţă. În El este viaţă, originară, neîmprumutată, nederivată (DA 530). Cel care-L primeşte pe El primeşte viaţa (1 Ioan 5,11.12) şi are asigurată o înviere viitoare spre viaţă veşnică (cf. 1 Corinteni 15,51-55; 1 Tesaloniceni 4,16; etc.).

Crede. Isus căuta să întoarcă atenţia de la înviere în viitorul depărtat şi să o îndrepte la Sine. Numai aceia care-şi fixează credinţa la El în timpul perioadei peregrinării lor pământeşti pot aştepta să primească viaţă în ziua aceea. Credinţa în Hristos este o chestiune de preocupare imediată.

Chiar dacă ar fi murit. Mai degrabă, chiar dacă ar muri.

26 Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

Nu va muri niciodată. Negaţia este puternic exprimată în textul grec (vezi la cap. 4,48). Referirea este aici clară la a doua moarte şi nu la încetarea vieţii care are loc la sfârşitul peregrinajului lor pământesc (vezi la cap. 10,28). Această experienţă de pe urmă este subînţeleasă în cap. 11,25 în expresia chiar dacă ar fi murit, care este mai bine redată, chiar dacă ar muri. A doua moarte este sinonimă cu expresia pieri din cap. 3,16. Cei care trăiesc şi cred în Isus vor fi eliberaţi din experienţa aceasta (Apocalipsa 20,6).

27 „Da, Doamne”, I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.”

Eu am crezut. [Eu cred, KJV]. Marta reafirmă credinţa ei în Isus ca Mesia şi astfel, indirect, în ceea ce El tocmai afirmase.

Hristosul. Vezi la Matei 1,1.

Fiul lui Dumnezeu. Pentru înţelesul expresiei aşa cum este aplicată la Isus vezi la Luca 1,35; vezi Nota adiţională la Ioan 1.

Să vină în lume. Comparaţi cu expresia aceasta Matei 11,3; Ioan 1,9; 3,31; 6,14; 9,39; 16,28; 18,37.

28 După ce a spus aceste vorbe, s-a dus şi a chemat în taină pe sora sa Maria şi i-a zis: „A venit Învăţătorul şi te cheamă.”

În taină. Fără îndoială astfel încât participanţii la jale să nu se ia după Maria şi să meargă la locul unde era Isus şi ca Maria să-L poată întâlni singură. Surorile cunoşteau de asemenea complotul de a-L ucide pe Isus şi astfel au procedat cu băgare de seamă pentru a nu divulga faptul că El era în apropiere. Poate, iarăşi, consideraţia aceasta le va fi determinat să evite să facă o cerere directă (vezi la v. 3) ca El să vină.

Învăţătorul. Gr. didaskalos, însemnând literal, învăţător, un titlu obişnuit al lui Isus (vezi cap. 13,13; vezi la cap. 1,38).

29 Maria, cum a auzit, s-a sculat iute şi s-a dus la El.

S-a sculat iute. Ea şezuse în casă (v. 20).

30 Căci Isus nu intrase încă în sat, ci era tot în locul unde Îl întâmpinase Marta.

Nu intrase. [Nu venise încă, KJV]. Fără îndoială din cauza vrăjmăşiei iudeilor (vezi v. 8) şi pentru ca să poată întâlni singur surorile.

31 Iudeii care erau cu Maria în casă şi o mângâiau, când au văzut-o sculându-se iute şi ieşind afară, au mers după ea, căci ziceau: „Se duce la mormânt, ca să plângă acolo.”

Au mers după ea. Mergerea lor după ea este plină de însemnătate, deoarece în felul acesta au devenit martori ai minunii pe care Hristos era pe punctul de a o face.

32 Maria, când a ajuns unde era Isus şi L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.”

S-a aruncat la picioarele Lui. [A căzut, KJV]. Ea era mai demonstrativă decât sora ei (cf. v. 20, 21).

Dacă ai fi fost aici. Exact ceea ce spusese Marta (vezi la v. 21). Dar pe cât se pare n-a avut loc o conversaţie ca în cazul Martei. Maria zăcea trântită la picioarele lui Isus, plângând. Poate emoţia ei era prea mare spre a mai fi loc pentru cuvinte.

33 Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat.

A văzut-o plângând pe ea şi pe Iudei. [Iudeii de asemenea plângând, KJV]. Plânsul Mariei şi acela al prietenilor apropiaţi ai lui Lazăr era autentic, dar mare parte din celălalt plâns era probabil bocetul de formă caracteristic funeraliilor orientale. Cuvântul tradus aici plâns apare în Marcu 5,39 pentru a descrie jalea afectată a bocitorilor plătiţi.

S-a înfiorat. [A gemut, KJV]. Gr. embrimaomai, care fundamental înseamnă a gâfâi sau a pufni [de mânie]. Cuvântul acesta apare în LXX-a la Daniel 11,30 într-un context care sugerează indignare. Ideea aceasta pare să fie prezentată şi în Marcu 14,5. Expresia însoţitoare şi S-a tulburat (Ioan 11,33), sugerează aceeaşi idee aici. Întrucât embrimaomai descrie o tulburare a gândurilor, o stare emotivă puternică, aici o dreaptă indignare, fără îndoială cauzată de întristarea făţarnică a iudeilor adunaţi, dintre care unii urma ca în curând să plănuiască moartea aceluia pentru care acum boceau şi a Aceluia care urma ca în curând să dea viaţă celui mort (vezi DA 533).

34 Şi a zis: „Unde l-aţi pus?” „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi.”

Pus. Gr. tithemi, un cuvânt obişnuit pentru aranjarea unui corp mort (vezi cap. 19,41.42;

20,2.13.15), de unde oarecum echivalent cu a înmormânta.

35 Isus plângea.

Plângea. Gr. dakruo, a vărsa lacrimi. Cuvântul apare numai aici în Noul Testament. În LXX-a apare în Iov 3,24; Ezechiel 27,35; Mica 2,6. Cuvântul pentru plâns în Ioan 11,33 este klaio, un cuvânt care descrie nu numai plânsul domol, dar şi bocetul care de obicei însoţea doliul oriental pentru mort (vezi la v. 33). Klaio, totuşi, apare în Luca 19,41, dar într-un alt înţeles.

În natura Sa omenească Isus a fost mişcat de durerea şi întristarea omenească şi a plâns cu cei întristaţi. De aceea a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate (Evrei 2,17). Datorită identificării Lui cu umanitatea poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi (Evrei 2,18). Pentru o discutare a umanităţii [naturii umane] a lui Isus vezi la Luca 2,52; Ioan 1,14. Pentru o discutare a cauzei lacrimilor lui Isus vezi DA 533, 534.

36 Atunci iudeii au zis: „Iată cât îl iubea de mult!”

Iubea. Gr. phileo (vezi la v. 3, 5).

37 Şi unii din ei au zis: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?”

El …nu putea? [Nu putea omul acesta?, KJV]. La suprafaţă cuvintele acestea par să fie o repetare a ideii exprimate atât de Marta, cât şi de Maria că dacă Domnul ar fi fost prezent, Lazăr nu ar fi murit (v. 21, 32). Totuşi, în contextul lor (vezi la v. 38) pare mai natural a le interpreta ca exprimând scepticism şi îndoială, de fapt, chiar derâdere, ca şi cum ar fi zis: Dacă El ar fi cu adevărat făcătorul de minuni care pretinde că este, cu siguranţă ar fi făcut ceva pentru unul din cei mai apropiaţi prieteni ai Săi. Deducţia care ei ar fi tras-o este că, la urma urmei, nereuşita prezentă era dovada că El nu a deschis ochii orbului.

38 Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt. Mormântul era o peşteră la intrarea căreia era aşezată o piatră.

S-a înfiorat. [Gemând, KJV]. Vezi la v. 33. Nota de necredinţă introdusă de o parte din iudei (vezi v. 37) contribuia la tulburarea gândurilor.

Mormântul. Gr. mnemeion, literal un memorial, de la mnemoneuo, a aminti, folosit adesea pentru un monument funerar, dar cel mai adesea pentru mormântul sau cavoul însuşi (Marcu 16,5; etc.).

Peşteră. Peşteri naturale, amenajate mai departe prin cioplire erau locurile obişnuite de înmormântare în Palestina (cf. Geneza 23,19; Isaia 22,16). Mishnah descrie ceea ce era probabil un mormânt de familie: Spaţiul central al grotei trebuie să cuprindă [o arie de] şase coţi pe opt. Şi treisprezece cămări trebuie să dea în el; patru pe o latură, patru pe cealaltă, trei în faţa [intrării], una pe dreapta intrării şi una pe stânga. Afară de intrarea în grotă trebuie să se facă o curte de şase [coţi] pe şase, [care este] spaţiul pe care-l ocupă catafalcul şi cei care fac înmormântarea. Două grote trebuie să se deschidă în ea; una de o parte şi una de cealaltă (Baba Bathra 6. 8, ed. Soncino a Talmudului, p. 421, 422). Descoperiri arheologice arată că intrările la morminte erau de obicei pe un plan orizontal.

Piatră. Pietrele acestea, adesea circulare astfel ca să poată fi rostogolite, acopereau deschiderea cavoului. Adesea o piatră sprijinitoare ţinea în loc piatra circulară (vezi Mishnah Oholoth

2. 4, ed. Soncino a Talmudului, p. 156).

39 „Daţi piatra la o parte”, a zis Isus. Marta, sora mortului, I-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.”

Daţi piatra la o parte. [Îndepărtaţi, KJV]. Isus ar fi putut să îndepărteze piatra printr-o minune. Dar sarcina aceasta era ceva ce mâinile omeneşti puteau săvârşi. Oamenii trebuie să conlucreze cu Dumnezeu şi să nu aştepte ca Dumnezeu să facă în locul lor ceea ce ei înşişi pot să facă (vezi p. 209).

Miroase greu. Această izbucnire impulsivă arată că credinţa Martei era prea slabă ca să poată prinde deplina semnificaţie a ceea ce era implicat în v. 23-26 (vezi la v. 22). Reacţia ei dădea dovezi pozitive iudeilor că nu se practica nici o înşelăciune şi că Lazăr era cu adevărat mort. Faptul că Marta se temea că putrefacţia deja începuse, sugerează că trupul nu fusese îmbălsămat, deşi v. 44 arată o atentă pregătire a trupului.

Patru zile. Tradiţia iudaică a secolului al III-lea d.Hr. probabil reflectând elemente de credinţă de pe vremea lui Isus, învăţa că timp de trei zile sufletul se întoarce la trup cu nădejdea de a intra din nou în el. Când la sfârşitul răstimpului sufletul observă că faţa s-a sluţit, pleacă şi nu se mai întoarce niciodată. De aceea timp de trei zile rudele vizitează mormântul, cu nădejdea ca persoana era probabil în comă şi nu moartă de fapt. Când venea ziua a patra nu mai era îndoială cu privire la moarte. Dacă tradiţiile acestea erau curente pe vremea lui Isus, faptul că era ziua a patra ar fi o dovadă convingătoare că Lazăr era într-adevăr mort. S-ar putea ca Isus să fi avut în gând concepţia aceasta populară când aîntârziat sosirea Sa până în a patra zi.

40 Isus i-a zis: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”

Nu ţi-am spus? Cuvintele exacte nu se găsesc în v. 21-27, dar sunt subînţelese când versetele acestea sunt comparate cu solia trimisă de Isus când a fost informat prima dată de boala lui Lazăr (v. 4; cf. DA 526).

41 Au luat, dar, piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.

Piatra. Vezi la v. 38.

Din locul. Dovezi textuale favorizează omiterea (cf. p. 146) expresiei explicative din locul unde zăcea mortul.

Isus a ridicat ochii. O atitudine obişnuită pentru Isus în rugăciune (cf. Marcu 6,41; Ioan 17,1). În ce priveşte poporul, obiceiul acesta este rareori pomenit. Mai obişnuit, cel puţin potrivit cu o tradiţie a secolului al II-lea d.Hr., care totuşi, probabil reflecta o deprindere mai timpurie, ochii erau îndreptaţi către Templu (vezi, de pildă, Mishnah Berakoth 4. 5, ed. Soncino a Talmudului, p. 174).

Tată. Forma obişnuită de adresare a lui Isus (vezi Luca 22,42; Ioan 12,27; 17,1.11.25). În Rugăciunea Domnească Isus i-a învăţat pe urmaşii Săi să se adreseze lui Dumnezeu cu titlul acesta (vezi la Matei 6,9).

M-ai ascultat. Isus era în neîntreruptă legătură cu Tatăl Său. Incidentele vieţii Sale erau în acord cu un plan asupra căruia se căzuse de acord înainte ca Isus să fi părăsit cerul (vezi Luca 2,49). Punerea în aplicare a acestui plan cerea să fie dată o dovadă culminantă cu privire la divinitatea lui Hristos. Rugăciunea a fost simplă, în remarcabil contrast cu descântecele săvârşitorilor de magie. Nu era nici o cerere, ci pur şi simplu o exprimare de mulţumire, dar împreună cu ea era o tacită recunoaştere a deplinei armonii a Fiului cu voia Tatălui.

42 Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.”

Pentru norodul. Altminteri, nu era nevoie de rugăciune. Învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7,11-17) avusese loc într-un mic şi obscur orăşel din Galileea. Învierea fiicei lui Iair (Luca 8,41-56) a avut loc în locul retras al odăii de dormit, fiind de faţă numai câţiva martori. În plus, ea fusese moartă numai un scurt timp (vezi la Ioan 11,39). Minunea de faţă a fost săvârşită în plină lumină a zilei, cu prieteni şi duşmani ca martori. Orice motiv care ar fi putut să dea temei pentru îndoială fusese satisfăcut. Fariseii Îl acuzaseră pe Isus că scoate demoni cu domnul demonilor (Matei 12,24). Isus a recunoscut pe faţă unirea Sa cu Tatăl fără de care El susţinea că nu face nimic (vezi Ioan 5,19-30; 7,28.29), iar acum a declarat scopul Său ca fiind ca ei să creadă că Tu M-ai trimes.

43 După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!”

A strigat. Gr. kraugazo, a chema cu glas tare. Verbul apare în alt loc în Noul Testament în Matei 12,19; 15,22; Ioan 18,40; 19,6.15; Fapte 22,23. Cu glas tare. Gr. phone megale. Aceste două cuvinte greceşti apar împreună şi în Matei 24,31; Marcu 15,34.37; Apocalipsa 1,10. Lazăre. Isus i s-a adresat aşa cum ar fi făcut-o cu un prieten apropiat, pentru a-l trezi din somn. Vino afară. Gr. deuro exo. Deuro, însemnând încoace, are forţa lui vino, şi aşa este tradus în Matei 19,21; Marcu 10,21; Fapte 7,34; etc. Exo înseamnă afară.

Nu există nici un indiciu în întreaga naraţiune că sufletul lui Lazăr a părăsit trupul lui în momentul morţii şi s-ar fi urcat la cer. Dacă aşa ar fi fost cazul, ne-am fi putut aştepta ca Isus să Se adreseze sufletului conştient şi nu trupului lipsit de viaţă. El ar fi putut zice: Lazăre, coboară şi trăieşte din nou în trup. Dar ca şi David, Lazăr nu s-a suit în ceruri (Fapte 2,34). Cele patru zile trecute fuseseră pentru el o perioadă de uitare şi inconştienţă (vezi. Psalmii 146,4). Dacă cineva aştepta ca să audă de la el un raport glorios de isprăvi ale sufletului după moarte, era sortit dezamăgirii deoarece Lazăr nu avea nimic de relatat.

44 Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.”

Mâinile şi picioarele. [Mână şi picioare, KJV]. A existat multă speculaţie cu privire la felul în care se putea mişca Lazăr în asemenea împrejurări. Nu există îndoială că mişcările îi erau împiedicate, deoarece Isus a ordonat ca el să fie desfăcut (cf. DA 536).

Făşii de pânză. [Veşminte de îngropăciune, KJV]. Gr. keiriai, bandaje. Mishnah vorbeşte de un cadavru şi sicriul şi giulgiul lui (Shabbath 23. 4, ed. Soncino a Talmudului, p. 769). Comparaţi cap. 19,40.

Ştergar. Gr. soudarion de la latinescul sudarium, literal, o pânză pentru şters sudoarea. Cuvântul este folosit în altă parte în Luca 19,20; Ioan 20,7; Fapte 19,12.

45 Mulţi din iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El.

Au crezut în El. Pentru mulţi, minunea, atât de peste măsură dincolo de aşteptări, şi-a împlinit scopul (v. 42; cf. cap. 2,23; 7,31). Răspunsul acesta trebuie să fi adus încurajare lui Isus şi ucenicilor Săi.

46 Dar unii din ei s-au dus la farisei şi le-au spus ce făcuse Isus.

La Farisei. [Retragerea în Efraim, Ioan 11,46-57. Vezi harta p. 223.]. Vezi p. 51. Între informatori erau fără îndoială unii din spionii care mereu se ţineau pe urmele lui Isus. Alţii poate doar vor fi crezut că un aşa eveniment deosebit trebuia să ajungă în atenţia conducătorilor religioşi. Se poate ca ei să fi dorit sfat cu privire la felul cum să se comporte faţă de el.

47 Atunci preoţii cei mai de seamă şi fariseii au adunat soborul şi au zis: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni.

Preoţii cei mai de seamă. Aceştia erau în cea mai mare parte Saduchei (vezi p. 52). Saducheii tăgăduiau posibilitatea învierii (Matei 22,23; Fapte 23,8). Ei erau foarte tulburaţi ca una din teoriile lor principale să fie atât de pe scurt dovedită falsă. Acum ei s-au unit cu Fariseii în

ostilitate făţişă faţă de Isus. De fapt, preoţii cei mai de seamă au jucat un rol important în arestarea, judecarea şi condamnarea lui Isus (vezi Matei 20,18; 21,15.23.45; 26,3; etc.). Fariseii. Vezi p. 51. Soborul. [Consiliul, KJV]. Gr. sunedrion, derivat de la sun, împreună, şi hedra, scaun transliterat ca Sinedriu. Despre acest consiliu vezi p. 67.

Ce vom face? Ei considerau că lucrurile ajunseseră într-un impas care nu permitea o altă amânare. Potrivnicii deveniseră credincioşi, vrăjmaşii se făcuseră prieteni şi chiar în rândurile lor erau unii stăpâniţi de o adâncă convingere. Influenţa lor asupra poporului scădea cu repeziciune.

48 Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul.”

Vor veni romanii. În chip ironic, atunci când a fost scrisă Evanghelia aceasta (vezi p. 179) romanii făcuseră exact lucrul care era temut aici (vezi p. 73-77), dar pentru un motiv cu totul diferit. Dacă Isus ar fi fost mesia politic al aşteptărilor iudaice, represaliile romane ar fi urmat repede după orice încercare de a-L aşeza pe El pe tron. Dar Isus n-a pretins niciodată că este un eliberator naţional. Când noroadele au căutat să-L ia cu forţa şi să-L facă împărat, El i-a trimis repede acasă şi S-a retras de pe scenă (cap. 6,15).

Locul. Probabil Templul (vezi Ieremia 7,15; 2 Macabei 5,19) sau într-un înţeles mai cuprinzător Ierusalimul.

Neamul. În ciuda numirii unui procurator roman (vezi p. 66) şi a prezenţei pe muntele Templului însuşi a fortăreţei Antonia (vezi harta p. 225), iudeii se bucurau de o considerabilă libertate în ce priveşte treburile lor locale. Ei erau în primejdia de a pierde libertatea aceasta şi, de fapt, au pierdut-o peste vreo 40 de ani.

49 Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: „Voi nu ştiţi nimic;

Caiafa. Vezi la Matei 26,57; Luca 3,2.

În anul acela. Aceasta nu vrea să spună că marele preot deţinea slujba numai un an de zile. Pe vremuri slujba era pe viaţă, dar sub romani marele preot era demis şi un nou preot era instalat după plac. Caiafa a deţinut slujba de la anul 18 la anul 36 d.Hr. (vezi Luca 3,1). Anul acela evident înseamnă anul acela decisiv sau memorabil în care a fost crucificat Domnul.

50 oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?”

Să moară un singur om. Principiul acesta este atestat în literatura rabinică . Midrash Rabbah, la Geneza 43,8 (ed. Soncino, p. 846), zice: Mai bine să fie riscată o viaţă decât ca toţi să fie sigur [să moară]. Acelaşi Midrash, la Geneza 46,26f (ed. Soncino, p. 879), zice: Mai bine să fii executat tu decât ca toată comunitatea să fie pedepsită din cauza ta. Subînţelesul argumentaţiei lui Caiafa era că chiar dacă Isus era nevinovat, ar fi fost pentru binele lui Israel ca El să fie înlăturat.

51 Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam.

Nu l-a spus de la el. Este adevărat, Caiafa avea o cunoaştere a profeţiilor, dar prezicerile divine erau numai slab înţelese. El era preocupat de păstrarea puterii sale şi de continuarea vieţii naţionale a iudeilor. Cu toate acestea, cuvintele sale erau remarcabil profetice cu privire la ceea ce Isus era aproape să facă. Isus urma să moară, dar ironic, naţiunea pe care Caiafa nădăjduia prin aceasta să fie salvată de desfiinţare, a pierit în chip mizerabil.

52 Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.

Nu numai pentru neamul acela. Acesta este un comentariu adăugat de Ioan. Caiafa se referise numai la naţiunea iudeilor. Totuşi, moartea lui Isus urma să fie pentru toţi şi din fiecare naţiune, cei care Îl acceptau urmau să fie uniţi într-o mare organizaţie unică de credincioşi (Efeseni 2,11-22). Aceştia erau acele alte oi pe care Bunul Păstor urma să le aducă (Ioan 10,16).

53 Din ziua aceea, au hotărât să-L omoare.

S-au sfătuit. Sinedriul a căzut de acord oficial să Îl dea la moarte pe Isus. Problema ce rămânea era cum puteau ei să-şi execute planul fără să trezească o agitaţie publică. Fuseseră atacuri anterioare la viaţa lui Isus (cap. 5,18; etc.), dar învierea lui Lazăr adusese chestiunea la o criză. Sugestia lui Caiafa de ieşire din ea fără ca să fie stabilită în mod necesar vinovăţia sau nevinovăţia lui Isus (vezi la v. 50) părea să fie soluţia pe care o căutau membrii consiliului.

54 De aceea Isus nu mai umbla pe faţă printre iudei; ci a plecat de acolo în ţinutul de lângă pustiu, într-o cetate numită Efraim; şi a rămas acolo împreună cu ucenicii Săi.

Efraim. În general identificat cu modernul et-Taiyibeh, un loc cam la 6,4 km spre nord-est de Betel (vezi 2 Samuel 13,23; 2 Cronici 13,19; Josephus Război iv. 9. 9 [551]). Era aproape de pustia care se întindea de-a lungul văii Iordanului.

55 Paştile iudeilor era aproape. Şi mulţi oameni din ţinutul acela s-au suit la Ierusalim, înainte de Paşti, ca să se cureţe.

Paştele Iudeilor. Considerând sărbătoarea nenumită din cap. 5,1 (vezi comentariul de acolo) că este sărbătoarea Paştelui, acesta este al patrulea Paşte menţionat de Ioan (vezi p. 193, 247; diagrama 5, p. 229).

Ţară. Adică, regiunea Palestinei în general, deşi iudei din toate părţile lumii participau la Paşte.

Să se curăţească. Pentru curăţenia ceremonială ca o condiţie de a mânca Paştele vezi 2 Cronici 30,17-20; cf. Numeri 9,10. La judecarea lui Isus preoţii au refuzat să intre în sala de judecată ca să nu se spurce şi în felul acesta să fie împiedicaţi să mănânce Paştele (Ioan 18,28).

56 Ei căutau pe Isus şi vorbeau unii cu alţii în Templu: „Ce credeţi? N-are să vină la praznic?”

Ei căutau. [Atunci au căutat, KJV]. Aşa cum făcuseră mai înainte la Sărbătoarea Corturilor (cap. 7,11). Dar acum, cu eforturile unite ale Saducheilor şi ale Fariseilor (vezi la cap. 11,47), căutarea lor a fost foarte mult intensificată.

N-are să vină. Având în vedere recenta poruncă de arestare a lui Isus, era multă îndoială cu privire la faptul dacă El avea să fie de faţă la sărbătoare. Textul grec poate fi interpretat ca prezentând ideea: El nu va îndrăzni să vină la sărbătoare, nu-i aşa? Aparent ei nădăjduiau ca El o va face şi în felul acesta să se înlesnească arestarea Lui.

57 Iar preoţii cei mai de seamă şi fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-L prindă.

Preoţii cei mai de seamă. Vezi la v. 47.

Ştii. Adică, Îl va găsi.

Dea de ştire. [Arate, KJV]. Gr. menuo, să destăinuiască, să raporteze.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 525 1–44 DA 524–536

3–7 DA 526

5 ML 208

8–16 DA 527

9, 10 FE 471; 3T 108; 6T 167

14, 15 DA 528

19–21 DA 529

21–28 DA 530

25 GC 299; ML 349; PK 627; 6T 230

25, 26 ML 295

29–35 DA 533

36–39 DA 534

39–41 DA 535

40 COL 145

41–44 DA 536

45–47 DA 537

47 DA 539

7–54 DA 537–542

48 DA 540; GC 27

49, 50 DA 539

50 GC 615

51, 52 DA 540

54 DA 541

56 DA 558

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Mt 6, 32)

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! (Matei 6, 22-24)

“Luminatorul trupului este ochiul“. Prin ochii nostrii patrunde lumina, prin ochii nosti cunoastem aceasta lumina. Aceasta o stie si o intelege toata lumea. Si stiinta a studiat toate fenomenele care se intampla in ochi si in creier atunci cand actioneaza asupra ochiului lumina. Insa ea nu poate intelege la ce anume S-a referit Domnul Iisus Hristos: “Daca ochiul tau este curat, tot trupul tau va fi luminat“.

Cum sa intelegi aceasta: de ce si cum tot trupul omenesc devine luminos, luminos din cap pana in picioare? Doar noi nu vedem ca trupurile noastre raspandesc lumina. Domnul a spus ca tot trupul nostru poate fi stralucitor. Dumnezeu spune ceea ce stiinta nu intelege, Domnul ne descopera taina existentei, cunoscuta numai Lui Unuia, Creatorului lumii. Si se cuvine noua sa patrundem sensul acestor minunate cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Cand, in toiul noptii, strabatem un spatiu pustiu, cufundat in intuneric, cu o faclie in mana, drumul ni se lumineaza pas cu pas; nu vedem decat micul spatiu din fata noastra, pe care urmeaza sa pasim mai departe. Asa înaintam treptat, in siguranta, desi in jur este o bezna de nepatruns, pana ce ajungem la locul dorit. Faclia si-a indeplinit rostul, ne-a luminat calea, pas cu pas.

In acelasi chip ne conduce si Domnul: cuvantul Sau ne serveste drept luminator pe calea vietii. El proiecteaza lumina pe drum inaintea pasilor nostri, ne-o da in masura in care sa putem inainta in siguranta, zi de zi, catre tinta propusa.

Sunt zile cand soarele nu ne da destula lumina; nu arareori suntem inconjurati de un intuneric impenetrabil, dar, fara sa privim departe, preocupandu-ne doar de prezent, capatam intotdeauna destula lumina pentru ca ziua sa ni se para luminoasa. Indeplinindu-ne cu smerenie datoria de fiecare zi ne incredintam Domnului, asteptand cu rabdare lumina Lui, pe care ne-o va da a doua zi.

In acest chip, ascultatori, inaintand pas cu pas, avand in fiecare zi drept arma lumina lui Dumnezeu, vom ajunge, in cele din urma, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ziua plina de bucurie cand “Soarele nu va mai apune si nici Luna nu va mai scadea, caci Domnul ne va fi lumina vesnica si zilele plangerii noastre vor lua sfarsit(Is 60,20).

Când mintea se întunecă, devine roabă păcatului. Se cuibărește în ea șarpele păcatului și îi întinează toate cugetele. Fiind deja legată de păcat, nu mai poate zbura către Cer, nu mai poate transmite sufletului mesajele lui Dumnezeu. Mintea este ochiul sufletului.

Domnul spune ca daca ochii nostri sunt rai, daca nu vad lumina, atunci intreg trupul nostru va fi intunecat. Priviti la orbii nefericiti! Voi stiti ca aspectul lor, intreg trupul lor nu seamana cu al oamenilor care vad. Trupul lor este aplecat, miscarile lente si prudente, capul nemiscat, deoarece nu vad nimic. In ei nu se observa lumina cu care sunt patrunse trupurile vazatorilor. Trupul lor este intunecat, dupa cuvintele lui Hristos. Dar fie ca nefericitii orbi, in cazul in care ma asculta, sa nu se intristeze, pentru ca mai exista o alte lumina despre care a vorbit Hristos.

Partea împărătească a sufletului este mintea noastră. Ea este puterea cea mai nobilă a sufletului, căci prin minte sufletul vede Dumnezeirea. Mintea devine văzătoare a tainelor negrăite ale lui Dumnezeu. Mintea este împăratul firii omenești, de aceea și este principala țintă a satanei.

Despre lumina obisnuita, despre lumina solara Domnul ne-a vorbit ca sa arate diferenta intre aceasta lumina si alta lumina – cea duhovniceasca, acea lumina cu care sunt luminate nu numai sufletele, ci si trupurile tuturor sfintilor, acea lumina cu care stralucea fata marelui Proroc Moise in timp ce se cobora de pe Muntele Sinai, tinand tablele cu poruncile incrustate de degetul lui Dumnezeu. Aceasta este lumina pe care a putut s-o arate unor oameni in timpul rugaciunii. Cu lumina sufletului, cu lumina mintii curate se sfinteste toata fiinta celor buni, curati si sfinti. Sfintii au fost intotdeauna adanciti in contemplarea inimii lor, si toata fiinta lor stralucea cu o deosebita lumina duhovniceaca.

Si pentru cei nevazatori cu trupul exista mult mai multe posibilitati sa primeasca aceasta lumina cereasca, lumina duhovniceasca, decat pentru oamenii vazatori. Pentru multi dintre cei orbi nefericirea li se arata a fi o mare binefacere, deoarece, nefiind distrati, nevazand nici o agitatie, profund concentrati, ei privesc la inima lor, sunt atenti la fiecare miscare a ei, iar o astfel de cercetare da oamenilor lumina duhovniceasca.

Ce spune mai departe Hristos? Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul nu cat mai mult? Exista oameni lipsiti de orice lumina, ale caror suflete raman intotdeauna in intuneric. Cine sunt acesti nefericiti? Sunt dusmanii inraiti ai lui Dumnezeu, care s-au ridicat impotriva lui Hristos, sunt cei patrunsi de duhul mandriei, de sinele lor, de lumea întunecată a pacatului, a lumescului.

Multi dintre ei cred ca sunt purtatori de lumina, fiindca au o educatie inalta. Dar se insala profund: nu stralucesc de nici o lumina, ci persista in intunericul vesnic. Tot trupul lor este intunecat, toate gandurile pe care ei le considera profunde, stralucitoare, sunt intunecate si lipsite de adevar, pentru ca adevarul este doar in Dumnezeu, precum a spus Insusi Domnul Iisus Hristos: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!” Cine se leapada de El, acela se leapada de viata. Iata, despre acesti nefriciti, care nu stralucesc de nici un fel de lumina, Domnul a spus: “Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult?“

Daca tu insuti esti intunecat, atunci toate le vezi in intuneric, te inconjoara un greu intuneric spiritual, pentru ca nu porti lumina duhovniceasca in inima si in mintea ta si crezi ca esti vazator, fiind in realitate intunecat si orb.

Domnul Iisus Hristos le-a spus carturarilor si fariseilor, dupa ce l-a vindecat pe orbul din nastere, ca daca acestia ar fi fost cu adevarat orbi, n-ar fi fost nici o problema, dar pentru ca se considera vazatori, atunci vai lor, pentru ca nu inteleg ca locuiesc in bezna, si se numesc invatatori ai poprului, si se apuca sa-i invete pe oameni. Iata ce inseamna aceste cuvinte ale lui Hristos: “Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult?” – Tu esti tot in intuneric, tu insuti esti intunecat si te inconjoara bezna.

Sa tindem cu tot sufletul spre lumina lui Hristos, pentru ca sa nu ne cuprinda intunericul vesnic!“

„Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.” (Mt 5, 15). Acest verset vine să completeze ideea celui de dinainte: „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Mt. 5, 14). Ucenicii sunt lumina, se referă aici la lumina cunoaşterii pe care aceştia sunt datori să o răspândească în întreaga lume. În ciuda faptului că în momentul predicii apostolii nu erau cunoscuţi încă nici în ţara lor, misiunea ce le fusese încredinţată era de a vesti tuturor neamurilor, din toate cele patru zări, adică întregii lumi. Căci Hristos nu s-a făcut om şi a venit în lume doar pentru localnicii teritoriilor unde a propovăduit, El nu a rostit predicile sale pentru ca la scurt timp după aceasta totul să fie dat uitării. Ci, din contră, pentru ca mesajul adus de El în lume să nu se piardă, a aprins făclie, adică, a instruit câţiva oameni aleşi dintre cei care I-au fost în preajmă pentru ca, punându-I în sfeşnic, adică trimiţându-i la propovăduire să transmită lumina Evangheliei tuturor neamurilor. Acelaşi verset uşor modificat se regăseşte şi la evanghelistul Luca, în cadrul pildei semănătorului: Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşază în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare. (8, 16-17) Al doilea verset constituie o explicare a celui dintâi, respectiv că lumina cunoaşterii, a Evangheliei, nu va putea fi ascunsă, cuvintele lui Dumnezeu fiind menite să se facă cunoscute tuturor oamenilor, căci nimic nu poate sta ascuns la nesfârşit.

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.(Mt 6, 25-26)

Un lucru care se neglijeaza adeseori de catre multi dintre noi, atunci cand ne complacem si ne amagim cu un fel de “minimalism” religios este ca Hristos, Dumnezeul nostru este “Dumnezeu gelos” si ca in calea catre mantuire nu exista jumatati de masura (sau… mai putin de jumatati).

Hristos ne cheama sa fim cu totul ai Lui, să-I daruim tot sufletul nostru, tot trupul si toata viata noastra, sa-L recunoastem ca deplin Domn si Imparat peste noi, intelegand si aplicand adevarul acesta fundamental enuntat de Sf. Ap. Pavel: “noi nu suntem ai nostri” si viata “noastra” a Lui este. Pentru multi “crestini” de astazi este socant sa afle ca viata lor nu este legitim “sa le apartina” si sa faca ceea ce vor cu ea, desigur, poate in limitele “decentei” si “moralei” – foarte relative, de altfel.

La fel si cu trupurile noastre sau cu imbracamintea noastra – “avem dreptul sa facem ce dorim“. Ce sa mai spunem de… indragostirile sau iubirile noastre, despre placerile, “distractiile” si “pasiunile” noastre, de ambitiile si proiectele noastre, de viata noastra de familie, etc. Pentru nimic din toate acestea nu ne trece prin minte ca s-ar cuveni sa-L intrebam ceva pe Dumnezeu. Nu e treaba Lui! Daca pentru noi insesi scopurile vietii noastre sunt indiferente la voia Sa...

Astazi, chiar si printre credinciosii numiti “practicanti”, a ravni si a cauta sa traiesti dupa cuvantul liturgic: “Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam“, fara a aluneca in niciun fel de extremism sau fanatism ingust sectarist, inseamna totusi a-ti asuma automat si eticheta de “habotnic” si a te expune barfelor si deriziunii.

De ce? Pentru ca in acel cuvant liturgic astazi nu mai crede, efectiv, aproape nimeni, el este in cel mai bun caz o frumoasa metafora, un accesoriu estetic care sa ne faca sa ne simtim bine in cadrul “ceremonialului divin”, al “spectacolului” Sfintei Liturghii.

Nu spunem ca nimeni nu izbuteste sa-l implineasca – ceea ce este firesc si de inteles, pentru ca asta este intreaga lupta de toata viata a crestinului; Evanghelia nu se implineste batand din palme si “metanoia” nu se intampla peste noapte, ci prin stradanie continua, prin continue caderi si ridicari – ci ca mai nimeni nici nu incearca, mai nimeni nu mai lupta, pentru ca… mai nimeni nu-l mai in serios. Iar cine-l ia in serios, acela se cheama ca… ori este “facut pentru” manastire, ori este… nebun!

A fi “lumesc” astazi este subînteles ca singura forma posibila de a fi crestin in lume. A nu iubi “lumea” este o “prostie” pe care n-o mai crede nici o babuta, daramite – nu-i asa? – noi, niste crestini tineri, cu studii inalte, plini de viata si moderni, traitori in progresistul secol XXI…

Toata Evanghelia, de fapt, este tratata astazi de catre cei mai multi “crestini” ca pe o poveste din care luam ce ne place, ce ne “satisface”, ce ni se pare ca ne confirma si nu ne obliga nici macar la a ne problematiza mai profund, cu atat mai putin la a ne schimba, poate radical…

… E suficient ca “bifam” prezentele simbolice minimale la slujbele si tainele Bisericii, ca postim, de bucate si ca, eventual, ii platim “tributul” necesar lui Dumnezeu prin “pravila”, ”canon” si prin “faptele bune” ocazionale, facute cu satisfactia de a ne simti buni…

… Ca dam pe rețelele online icoane, iconițe, și fragmente din predici pe care avem pretenția că ne-am facut datoria, dar vai serile, nopțile, orele de rugaciune personală, de comuniune cu Dumnezeu s-au redus ori au disparut, culmea este că în aceasta distanțare socială ne-am distanțat și de viata duhovnicească, ne-am distanțat și am pierdut duhul sfant, harul, am ramas în întuneric.

…Ni se pare arhi-suficient sa facem toate lucrurile acestea formale, departate total de spirit, de smerenie, de umilintă, toți suntem cunoscatori, a toate stiitori și uneori chiar cu mult zel, cu ambitie, cu constiinciozitate, dar departați de har, pentru ca apoi sa ni se para firesc sa fim lasati “în pace“, sa ne traim viata asa cum vrem si cum credem, atata timp – zicem noi – “nu facem rau nimanui“…

… Dumnezeu poate sa ia o pauza si sa ne lase “sa ne bucuram” de nevinovatele distractii si de placerile premise, credem noi, ale acestei vieti, ca doar – ce? – “nu este Dumnezeul nostru Dumnezeul bucuriei“? Ca si cum Dumnezeu poate binecuvanta acea bucurie gaunoasa din care tocmai El lipseste? Ca si cum in afara Lui exista vreo bucurie adevarata si nu e totul desertaciune si minciuna?…

… Dar noi… pe toate stim sa le interpretam si sa le justificam… ca sa nu venim sau, daca am venit totusi de forma, ca sa nu ramanem la Ospat cu El.

… Noi fugim de Dumnezeu si, daca suntem sinceri, simtim ca… si El alearga dupa noi… Din cand in cand doar ne mai oprim ca sa-i platim “ce I se cuvine” sau ca sa-I cerem sa ne dea ceva ajutor in problemele noastre…

… Vrem darurile Lui, vrem ajutorul Lui, bineinteles! Avem chiar dreptul, de ce nu? Dar tocmai pe EL nu-L dorim defel!

… Iar El nu pentru altceva ne cheama, nu din alt motiv alearga nebun dupa noi…

… Nu alt Ospat ne-a pregatit decat acela de a-L manca pe El, de a ne hrani din El. Nu doar prin Impartasanie, ci tot timpul, in toata vremea si prin toate mijloacele! Dar nu, pentru noi asta e prea mult, e prea greu, e prea impovarator…

… Suntem credinciosi, zicem noi. Dar credinta noastra este mincinoasa, vai, cât de mincinoasă este cel mai adesea! Pentru ca alegerile noastre, prioritatile noastre ne tradeaza…

… Ceea ce alegi – aceea esti si in aceea crezi! Of Doamne, orice prefera inima noastra uitând de chemarea Lui, tot ceea ce iubim mai mult decat pe El ni se face idol si sminteala, piatra de poticnire in calea spre Imparatie …. Orice “avem“, orice este “al nostru” si nu este impartasit cu Hristos, de orice ne lipim inima si nu dorim sa lepadam, acela ne este Comoara și Bogatia, acela ne este Domn si Imparat adevarat, indiferent de ce am declara si am pretinde sau de ce ne-ar placea sa credem despre noi...

… Fiecare avem “tarina noastra“, “boii nostri” sau “femeia noastra”, zeitați pagane care sunt intotdeauna “mai importante” si din pricina carora ni se pare ca am fi indreptatiti sa fim primiti la Cina si mai tarziu; deocamdata insa…

… deocamdată sa fim lasati sa ne ingrijim de prioritatile noastre, de ceea ce ne pasioneaza, sa ne cultivam idolul in liniste, sa slujim nestingheriti voii proprii.

… De aceea chemarea pe care ne-o face Hristos – cu umilinta, ingenuncheat, batand discret la usa noastra incuiata – ne si agaseaza, ne tulbura, ne enerveaza pentru ca, nu-i asa? ne strica “pacea” si “bucuria” de a face ce vrem noi…

… De aceea, cand vedem un credincios care pare sa ravneasca sa traiasca absolut cu totul duhovniceste, nu ideologic, nu “anti-sistem”, nu “justitiar”, nu atotștiutor, pentru Hristos, cu toate stangaciile si limitele lui, deodata noi, cei atat de linistiti, de buni si de iubitori, asa cum ne inchipuim ca suntem, devenim nervosi, agresivi, bombanitori, nemultumiti, carcotasi, cusurgii… Pentru ca insasi prezenta lui tacuta ne mustra insuportabil, incepem sa-l bârfim, sa-l batjocorim, sa-l scuipam prin cuvinte, sa-i punem etichete si sa radem de el… In duh, ceea ce facem noi atunci asta inseamna: ca si noi il imbracam pe fratele nostru in hlamida rosie, ca ii indesam pe cap coroana de spini si-i punem trestie in mana, iar mai apoi incepem sa jucam “bâza” cu el…

… Pentru ca ceea ce i-am facut fratelui nostru lui Hristos I-am facut! Prin acel frate umil si prost, habotnic si incuiat Hristos Insusi ne batea la usa, ca sa ne cheme la Cina Sa!

Ce chemare mai duioasa, mai sfasietoare poate exista decat chemarea Păstorului care Si-a dat in chinuri Trupul si Sangele Sau pentru noi, Care plange pentru noi si ne cauta cu lacrimi, fara ca noi sa fi facut nimic sa-L meritam? Cu adevarat, vorba Apostolului, “cum vom scapa noi daca fi-vom nepasatori fata de o astfel de mantuire…?“

De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. (Mt. 6 26-33).

De ce esti mahnit, suflete al meu? Si de ce-n adancul meu ma tulburi? (Ps 41, 5)

„Sufletul meu este mahnit, recunoaste psalmistul, si continua: toate talazurile si valurile Tale au trecut peste mine“, ceea ce explica starea in care se afla. Exista momente cand si sufletul credincios se umple de mâhnire; peste el trec valuri, unul dupa altul, se simte apasat de neintelegere, de nepasarea semenilor, de deznadejde si de esecuri si atunci apare, ca si la David, intrebarea: „De ce umblu eu mahnit, de ce este atat de putina bucurie in viata mea?“

Ne plangem lui Dumnezeu insusi, nu oamenilor, dar orice plangere pe care o indreptam catre Dumnezeu sa se prefaca in cuvant de lauda. Va incepe sa adie asupra noastra Duhul Mangaietor, Care va aduce o alta stare sufleteasca si ni se vor drege strunele sparte si sufletul isi va aduce aminte indata de bunatatea si ajutorul lui Dumnezeu. „Ziua porunci-va Domnul mila Sa; noaptea cantarea Lui va fi cu mine” (Ps. 41,8), pentru ca sa incheie zicand, cu convingere: „Pune-ti nadejdea in Dumnezeu, ca Lui ma voi marturisi, Dumnezeul meu e mantuirea fetei mele“.

Suflete mahnit, ridica-te deasupra multimii grijilor si amaraciunilor tale, uita-te fara frica la acele talazuri, care se ridica uneori in jurul tau, tine minte ca prin ele ti se deschide calea pe care trebuie sa o urmezi si ca deasupra lor straluceste „lumina si adevarul Lui“, care „te vor duce in muntele Sau cel sfant si la locasurile Sale” (Ps. 42, 3). Invata-te sa dai slava si jelania ta va inceta. Nadajduieste, si mahnirea va disparea.

Suflete, care ai fost rascumparat cu scump-sangele lui Hristos, gandeste-te mereu ca Mantuitorul a suferit si a murit pe cruce pentru pacatele tale, ca sfantul Sau sange s-a varsat pentru tine, pentru ca sa te dezlege din legaturile pacatului si sa te izbaveasca de robia carnii. Sa nu incetezi nici macar o singura zi a te ruga in „camara” ta, nu neglija cititul cuvantului lui Dumnezeu. Sufletul tau nu poate trai fara aceasta hrana, asa cum trupul nu se poate lipsi de mancare.

„Staruiti in rugaciune, priveghind in ea cu multumire” (Col. 4, 2). Traieste intr-o permanenta unire cu Hristos, Mantuitorul si Domnul tau. Toate cugetele si straduintele tale indreapta-le in asa fel incat nici cea mai mica umbra sa nu apara, nici macar pentru o clipa, pe chipul lui Hristos din tine.

„Cuvantul lui Hristos sa locuiasca intru voi cu bogatie. Invatati-va si povatuiti-va intre voi cu toata intelepciunea” (Col. 3, 16). Daca aceasta unire s-a intrerupt in urma vreunui pacat, trebuie sa o restabilesti fara zabava, recunoscandu-ti cu sinceritate pacatul, caindu-te cu inima curata.

“Credincios este Dumnezeu prin care ati fost chemati la imparatirea cu Fiul Sau, Iisus Hristos, Domnul nostru”(I Cor. 1,9).

Ţine minte ca Hristos te vede mereu si in acelasi timp iti intelege orice miscare a sufletului tau. El sta mereu de veghe pe drumul pe care te indrepti spre El. De aceea lasa-te pe seama Lui in toate, renunta la tot ce nu este in acord pu invatatura Lui.

“Cuvintele Tale mi le-am ascuns in inima, ca nu cumva sa pacatuiesc fata de Tine”(Ps. 118,11). Trecem uneori prin grele incercari si atunci ni se pare ca suntem singuri, ca nimeni nu ne ajuta. Sa ne aducem aminte insa de promisiunile Domnului si ele sunt multe, si toate ne pot servi de sprijin si alinare, „in toate locurile unde vei merge”, spune Domnul.

Cunoscand aceste cuvinte putem spune oare ca suntem vreodata si undeva singuri? Gandul unei asemenea prezente constante a Celui ce se grijeste de noi mai mult decat o mama, care poarta de grija copilului sau, orice teama si orice tulburare ar trebui dispara.

Orice am face, oriunde ne-am duce, pretutindeni si mereu, Domnul va fi cu noi, daca in neputinta noastra Il vom ruga sa ne dea putere din puterea Lui. Ce stare de liniste si de bine ne da sentimentul ca noi, fapturi slabe, neputincioase, netrebnice, privind catre “Incepatorul credintei si savarsitorul Iisus“, putem indeplini tot ceea ce ne-a poruncit El sa facem! Sa rostim deci si noi cu Apostolul: „Pe toate le pot intru Hristos, Cel ce ma intareste“ (Fil. 4, 13).

Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant (Lc 11, 2) Cel mai bun lucru pe care il poate face un om pe pamant este sa faca voia lui Dumnezeu. Nu uneori, nu superficial, nu in sila, cum se mai intampla din cand in cand, ci asa cum se savarseste in ceruri. Primele trei cereri ale Rugaciunii Domnesti se refera direct la Tatal. Numele Tau, imparatia Ta, voia Ta.

Hristos ii invata pe oameni sa-L puna pe Dumnezeu pe primul loc, cel ce I se cuvine. In primul rand cele ceresti, apoi cele pamantesti, in primul rand cele duhovnicesti, apoi cele ale trupului, in primul rand cele ale lui Dumnezeu, apoi cele ale omului. Hristos abate privirile oamenilor, atintite asupra celor inconjuratoare, indreptandu-le spre Tatal si spre toate cele ce tin de El.

In cazul nostru, lucrurile stau altfel. Punem pe primul loc ceea ce este al nostru. Grijile, nevoile, afacerile ne sufoca si nu alergam la Dumnezeu decat atunci cand ajungem in impas, in situatii fara iesire. S-ar putea ca El sa nu-Şi gaseasca loc in niciun fel in inima noastra. De aici rezulta nedreptatea, pacatosenia, lipsa de finalitate a existentei noastre. Hristos recunoaste o singura ordine a lucrurilor pe care o vesteste in aceasta minunata rugaciune: Dumnezeu pe primul loc.

Cand omul va accepta din tot sufletul acest adevar, atunci incepe pentru el o adevarata viata crestina. Cautand mai intai voia lui Dumnezeu si implinind-o, pe masura luminii care i s-a dat, el patrunde in Imparatia lui Dumnezeu si incepe sa cunoasca si sa preaslaveasca numele Celui de la Care vine toata darea cea buna si raspunsul pentru toata nevoia. In sufletul lui apare atunci echilibrul, si atunci voia lui Dumnezeu nu este acceptata cu trista supunere, ci implinita cu deplina energie si cu increderea iubirii devotate.

Sa nu incepeti prin a va fi frica de ceva, pe motiv ca nu sunteti indeajuns de puternici, fiindca “ajunge zilei rautatea ei“. Nu va temeti de ziua de maine, ziua de maine se va ingriji de ale sale.

Celui ce v-a facut astazi sa va bucurati de pace duhovniceasca toate Ii sunt cu putinta. El nu va refuza nici maine aceasta pace. Nu va chinuiti de grija incercarilor prin care s-ar putea sa treceti, atunci cand acestea n-au aparut inca. Nu va lasati rapusi de nicio temere, nu cautati cu orice pret sa va aflati viitorul, sa vi-l ghiciti, alungati cat mai departe de voi orice spaima, cu credinta in Dumnezeu si cu convingerea ca El va va ajuta la nevoie.

Incredintati-va Domnului intru totul, cu nestirbita credinta, cu convingerea ca, daca va fi sa va incerce, va va da si puterea de a face fata incercarii. Domnul „implineste toate trebuintele noastre, dupa bogatia Sa, cu slava” (Fil 4, 19).

Infatisati-va Domnului cu toate ale voastre; daca ati pus mana pe coarnele plugului, nu va mai uitati inapoi, nu va incurcati in amanunte, aveti taria ca, dupa ce ati capatat incredere in El, sa asteptati in liniste, cu deplina speranta si deplina supunere, sa se faca voia Lui.

Nu uitati ca vi se da putere sa va purtati crucea astazi, nu maine.

Un om care cazuse intr-o adanca deznadejde, spunandu-i altuia grijile sale, l-a intrebat: „De ce mi-o fi oare atat de ingrozitor de greu?” „Pentru ca, i-a raspuns acela, ai adaugat grijii de ziua de azi si grija zilei de maine. O porti si pe aceasta pe umerii tai, desi ea il revenea numai lui Dumnezeu“

In timpul nostru, oamenii nu mai „merg”, ci „alearga” in toate directiile, de aceasta goana molipsindu-se pana si cei mai calmi dintre noi. Se pare ca nimeni n-a patruns talcul cuvintelor: „linistea si nadejdea este cetatea voastra“. Un singur pas facut catre aceasta cetate a nadejdii iti aduce mai mult folos decat o suta de pasi facuti pe drumul desertaciunilor si samavolniciei omenesti.

Există şi griji mântuitoare, griji care te ridică, te angajează în viaţa sfântă, grija de a-ţi împlini datoriile pe care le ai prin situaţia în care te găseşti. De exemplu, cineva care are familie, grija de copii, de a-i creşte, de a-i educa frumos şi bine, grija de a le da o înzestrare spirituală care să-i păzească de necazurile vieţii, pentru că necazurile vieţii vin de pe urma păcatelor. Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca în fiecare zi să trăim o viață frumoasă şi liniştită, o viaţa din care să lipsească îngrijorarea pentru lucruri pământeşti, dar în care să se facă vădită grija de a-I sluji lui Dumnezeu şi de a-I face voia Lui. Şi în felul acesta omul este angajat spre bine şi nu este asuprit de rău.

Când omul se convinge de zadarnicia multora dintre faptele sale, din cauza dezamagirii si a sfarselii sufletesti inceteaza sa se mai grabeasca. Ii va spunea aceasta si Păstorului, Care, cand isi scoate oile afara, „merge inaintea lor si oile il urmeaza” (In 10,4) si nu le lasa sa rataceasca.

Omul se va tine aproape de Conducatorul ceresc, mergand cu pas sigur, egal, constant, fara a-L slabi din ochi. Va invata ca nu este de ajuns sa-ti alegi un drum, ci trebuie si sa-l urmezi. Nu vor exista opriri, nu va fi nicio graba, va fi numai ascultare si roadele pe care le va aduce aceasta.

Domnul ne invata sa ne rugam pentru toata lumea, nu doar pentru noi. Aceasta rugaciune nu exprima doar deplina supunere, ci si dorinta noastra sincera, arzatoare, de a dori binele intregii umanitati.

Trebuie sa renuntam la propriile noastre intentii si tendinte, sa ne patrundem intrutotul de „interesele” Domnului, de sensul profund al vointei Sale, al Imparatiei Sale. Ca raspuns la rugaciunile sfintilor lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor poate veni, se poate „inscauna” si in aceasta lume cladita pe rau.

Ne rugam „vina imparatia Ta” pe pamant, dar sa ne rugam sa vina mai intai in noi insine, pentru ca Iisus Hristos Domnul, El si nimeni altul, sa imparateasca in toata fiinta noastra.

Fagaduindu-I deplina ascultare, Ii aducem la picioare viata noastra, slujirea noastra, indatoririle noastre. Daca nu-i vom da lui Hristos „toata viata noastra”, daca nu I ne vom supune in toate, fara intoarcere, nu ne vom putea ruga zicand: „Vina imparatia Ta“.

Sa fim integri, sa nu slujim in acelasi timp lui Dumnezeu si lui Mamona. Altminteri, Domnul nu ne va asculta rugaciunea, nu ne va primi jumatatile de inima. Avem nevoie de credință

Dacă ne-am întâlni măcar o dată cu Dumnezeu și am gusta din El, cu siguranţă n-am prețui altceva mai mult, am vedea că El e Totul. Or, Domnul zice: „Oricine bea din apa aceasta (pământească) va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică ,, Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată.” (In 4,13-14; 6, 35). „Oare, ce-i rămâne omului din toată munca lui şi din grija inimii lui cu care s-a trudit sub soare?” (Eccl 2, 22) –se întreabă împăratul Solomon, iar Apostolul ne răspunde: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi.”(I Pt. 5, 7). În toate minumile și vindecarile Iisus vorbea de credință.

Ce este credinţa! Sunt unele lucruri, pe care le simţim, dar nu putem să le exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simţi cutremurul, dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n-a putut nimeni să le identifice. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.

Ce este credinţa! Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”. Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi – aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus…”, asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupra căruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi.

Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, spiritual, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute”. Și totul devine har.

Prin credinţă omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuţă – zice Evanghelia – o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voia Sa. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi” (Mt 10, 29-30). Ce vrea să spună asta? Toate detaliile vieţii noastre Domnul le cunoaşte. Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un soare, o „Dumnezeire în trei Sori”, trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”.

Ce măreţii sunt acestea! Fie ca în mintea și chiar în inima fiecăruia să răsune cântarea heruvimică din cadrul Sfintei Liturghii: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim, Şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, Toată grija cea lumească să o lepădăm Ca pe Împăratul tuturor, să primim, Pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti.” Amin (postat pe fb de ioan monahul)

Citește mai mult: https://www.ioanelixir-scriitor.com/news/cautati-mai-intai-imparatia-lui-dumnezeu-si-dreptatea-lui-mt-6-32/

Familia lui Dumnezeu si Imparatia lui Dumnezeu – Iosif Ton

Cel mai important lucru pe care trebuie să-L notăm este că prin cunoașterea lui Dumnezeu suntem transformați în oameni buni.

Domnul Isus ne spune, în pildele din Matei 13, că cine înțelege Cuvântul despre Împărăție şi-L înțelege este ca un om care a găsit o comoară uriașe şi care vinde tot ce are numai ca să intre în posesia comorii. Atât este de mare oferta pe care ne-o face Dumnezeu!

De ce totuși noi nu vedem ca oamenii să dea năvală ca să intre? Singura explicație este că oamenii nu înțeleg natura ofertei şi nu pricep cât de extraordinară este oferta. În două articole precedente, întitulate „Dumnezeu şi Împărăția lui Dumnezeu” am căutat se explicăm că invitația pe care ne-o face Dumnezeu este să intrăm în Familia Lui (familia Sfintei Treimi) şi în Împărăţia Lui. Am căutat să explicăm cât de minunate sunt relațiile dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi ce extraordinar e să devenim fii şi să fim în această familie alături de Fiul mai mare, devenind co-proprietari cu Fiul peste tot ce are Tatăl!

Domnul Isus folosește, pe lângă conceptul de familie şi conceptul de Împărăție. Aceasta fiindcă „Împărăție” este un concept mai larg şi el cuprinde în sine necesitatea de a înțelege că trăirea în Împărăție presupune să cunoști legile Împărăției şi necesitatea de a trăi după legile acestea. Aceste legi ale Împărăţiei sunt cuprinse în învăţăturile Domnului Isus. Ele reprezintă voia lui Dumnezeu, Împăratul, care dorește ca toţi cei din Împărăţia lui să trăiască după voia Lui: Să se facă pe pământ voia lui Dumnezeu aşa cum se face în ceruri.

Un alt element fundamental: Când trăim după învăţăturile lui Isus, se formează în noi „chipul lui Dumnezeu”, adică devenim persoane compatibile cu Persoanele din Sfânta Treime. Ca să putem trăi în societatea Sfintei Treimi, trebuie să fim ca Ei, în gândire, în felul de a fi şi de a trăi, în țeluri, în idealuri, în aspirații. Dacă în caracterul nostru există tendința de mărire, de întâietate, de nesupunere, de dușmănie, de rebeliune, de egoism, de răutate, de căutarea interesului propriu în detrimentul celorlalți, este evident că nu ne putem încadra şi nu ne putem simți la noi acasă în anturajul persoanelor caracterizate prin iubire, prin bunătate, prin dorința de cooperare, cu capacitatea de a fi amabili cu ceilalți şi de a simți cu ei şi de a trăi în armonie cu ei.

Trebuie să ştim că acest caracter se formează aici şi că singurul lucru pe care îl ducem cu noi când plecăm de aici este caracterul, bun sau rău, aşa cum ni l-am modelat aici.

După învăţătura Domnului Isus, lumea actuală este un amestec de copii ai lui Dumnezeu, numiți de EL „fiii Împărăţiei” (cu sensul de „oameni care aparțin Împărăţiei) şi „neghina”, sau „fiii celui rău”.

„Fiii Împărăţiei” trebuie să vestească „Evanghelia Împărăţiei” la toate națiunile şi să-i învețe pe toţi oamenii din aceste națiuni să trăiască după învăţăturile Lui.

„Doi sau trei care se adună în Numele Meu” (al lui Isus) formează o unitate pe care Isus a numit-o „ecclesia”, care literal înseamnă „cei chemați afară”. Aceste grupuri, mai mici sau mai mari, trebuie să trăiască între ei după regulile Împărăţiei şi astfel să ilustreze „pe viu” ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. În felul acesta ei sunt „lumina lumii”, care prin actele lor de bunătate fac ca oamenii să-L cunoască şi să-L dorească pe Dumnezeu. Unul dintre motivele pentru care oamenii nu dau năvală să intre în Împărăţia lui Dumnezeu este faptul că noi nu suntem lumina lumii!

Un alt concept cheie în lucrarea lui Dumnezeu este „cunoaşterea lui Dumnezeu. Evanghelistul Evanghelistul Ioan scrie că „nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu” şi că „Singurul Lui Fiu, care este una cu Tatăl”, Acela ni L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Prin toate învăţăturile Lui, Domnul Isus ni l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu. Dar mai ales în Evanghelia după Ioan Îl găsim pe Dumnezeu descris ca o triunitate de Persoane.

Cel mai important lucru pe care trebuie să-L notăm este că prin cunoaşterea lui Dumnezeu suntem transformați în oameni buni. De aceea Isaia scrie această declarație profetică: „Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot Muntele Meu cel sfânt: căci pământul va fi plin de cunoaşterea lui Dumnezeu ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Isaia 11:9. „tot Muntele Meu” este o figură de stil prin care un teritoriu mic reprezintă întregul pământ).

Cunoaşterea lui Dumnezeu prin învăţătura Domnului Isus ne introduce în familia Sfintei Treimi şi în părtăşia cu Persoanele Trinității, de face cetățeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu şi ne face oameni buni. În felul acesta devenim lumina lumii şi cunoaşterea lui Dumnezeu se extinde de la noi peste tot pământul.

Prin toate acestea, noi contribuim la extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu pe tot pământul.

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.