Preoţii, komuniştii, globaliştii şi alţi satanişti urăsc pocăinţa(ca să se îmbogăţească ei), mulgând până la sânge şi „oiţele sterpe”! Dar această oportunitate Dumnezeiască, dăruită (gratis) de Hristos, ne vindecă, ne spală pe dinăuntru, ne naşte din nou (din Sămânţa Învăţăturilor bune, sănătoase, adevărate –Luca 8/11) ne goleşte de gunoierul satan, care-şi basculează în inimi nenăscute din nou toate dejecţiile (Galateni 5/19-21)… Deci pocăinţa este dată spre folosul nostru, dar ei ne indepartează, ne mint, manipulează şi ne învrăjbesc, fără a şti că toate „popismele” se întorc împotriva sutanelor, pentru a le condamna falsa religie- idolatria, masoneria, formalismul, ritualurile preoţeşti/nedumnezeieşti…DECI :” Pe Domnul Îl răsplătiţi astfel! Popor nechibzuit şi fără înţelepciune! Nu este El oare Tatăl tău, care te-a făcut, Te-a întocmit şi ţi-a dat fiinţă?” (Deut.32/6) 

Fraţi creştini de pretutindeni, vine Iisus şi vă găseşte jucându-vă cu păcatul! De ce nu vreţi să credeţi că El a murit pentru orice greşeală ? De ce nu vreţi să vă faceţi una cu răstignirea şi cu îngroparea Lui, să vă veşniciţi în El, nu având o MÂNTUIRE a “credinţei” voastre, ci aceea dăruită de Dumnezeu- Credinţa Cristică…? Până când mai dezgropaţi cadavrul păcatelor date în putrefacţie, să le savuraţi? De ce vă botezaţi doar în apă de ploaie ? De ce nu vă botezaţi în moartea lui Hristos, ca să scăpaţi pentru veşnicie de plăcerile de o clipă, inclusiv ale senzualităţii, căci Împărăţia Lui nu este amoroasă, maimuţoasă!...MÂNTUIREA (salvarea, eliberarea, vindecarea, infierea) ÎN EPISTOLA CĂTRE ROMANI- Mântuirea pentru iudei şi neamuri; ABC-ul Teologiei; Să ne aducem aminte (Maleahi)(UN PARINTE AL IDOLATRIEI A STRICAT TOT PAMANTUL CU…) VIŢELUL DE AUR…Cine iubeste mai mult Adevarul decat minciuna; Cine se hraneste din corectitudine, dreptate, bunatate, Sufera, cu placere si cu bucurie pentru Hristos; Suferinţa pentru Hristos; Să trăim pentru Dumnezeu; Temele majore din 1 şi 2 Petru; Profeţia şi Scriptura; Isus în scrierile lui Petru; Istoria celor două cetăți-Babilon și IerusalimIsus a sangerat ca sa faca robia roaba si, prin El, sa ne faca si  moştenitori; Umblaţi cârmuiţi de Duhul; Cele două legăminte Daca ne place iertarea, blandetea, iubirea, dragostea cristica si alte bunatati si frumuseti Dumnezeiesti, sa slujim prin El, pentru a grabi  VENIREA- Ziua Domnului;Mă laud cu crucea lui Hristos…Concepte biblice
Timpul de pregatire al celor chemati si consacrati, pentru a deveni Mireasa lui Cristos; Cantarea CantarilorFr. Cornel Brie, România… Biserica lui Christos… Deuteronomul 321 „Luaţi aminte ceruri şi voi vorbi; ascultă, pământule, cuvintele gurii mele… Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine? de Marilyn Adamson… 14. Necazul lui Iacov din Cântarea lui Moise… Mântuirea nu este prin fapte (firesti s m ) Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine? de Marilyn Adamson;  Să rămânem în El; Ioan 15; Despartiti de mine nu puteti face nimic… Ce înseamnă să aduci multă roadă?

(UN PARINTE AL IDOLATRIEI A STRICAT TOT PAMANTUL CU…) VIŢELUL DE AUR

> Exod. 32:15-20, 30-35

Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” 03645″> 1 Ioan 5:21 .

Israeliţii au avut o încercare severă a credinţei şi ascultării la puţin timp după ce au intrat în relaţie de legământ cu Dumnezeu. În încercarea lor au eşuat total. Legământul a fost călcat. Totuşi, după ce i-a pedepsit, Dumnezeu a reînnoit Legământul cu ei. Aceasta a constituit o manifestare nouă a Milei divine.

Circumstanţele acestei încercări sunt o parte din această lecţie. Moise, prin îndrumare divină, după ce a făcut Legământul a urcat pe Muntele Sinai, luând cu el pe Iosua ca servitor al său. A fost plecat patruzeci de zile — o perioadă relativ lungă, în acele circumstanţe. Israeliţii se simţeau foarte mult asemenea copiilor în mâinile lui Moise. El era pentru ei reprezentantul lui Dumnezeu într-un sens foarte special. Absenţa lui prelungită a dat loc cultivării credinţei, răbdării şi încrederii.

Ei şi-au amintit încercările grele prin care trecuseră. Egiptenii şi robia erau în urma lor; amaleciţii, care deja îi atacaseră, erau încă duşmanii lor şi puteau să-şi reînnoiască atacul. Ce vor face ei în absenţa lui Moise, ale cărui mâini susţinute le adusese favoarea lui Dumnezeu şi succes în bătălie?

Aici a intervenit înţelepciunea lumească. Aaron, marele preot, fratele lui Moise şi reprezentantul lui la conducere, era dezorientat în privinţa metodei de a feri poporul de descurajare totală, de frică etc. Păreau să aibă nevoie să ceară un reprezentant al lui Dumnezeu pe care să-l vadă cu ochii. Se pare că n-au fost în stare să se încreadă cu totul în Dumnezeul pe care nu-L puteau vedea, după ce reprezentantul Său special, Moise, nu mai era prezent să-l vadă.

Conducătorii poporului s-au consultat şi au hotărât că vor face o reprezentare a lui Iehova — un chip la care poporul se putea uita şi îl putea folosi ca instrument de închinare. Nu trebuie să presupunem că israeliţii au recunoscut viţelul de aur ca fiind Iehova Dumnezeul lor, ci l-au folosit numai ca un simbol, sau o reprezentare, la fel cum păgânii folosesc idoli ca reprezentări ale dumnezeilor lor, şi la fel cum unii creştini consideră potrivit să folosească crucifixul ca reprezentare a lui Cristos — nu să se închine, ci numai să ajute credinţa şi să le reţină atenţia.

Lecţia de astăzi pare să arate clar faptul că Dumnezeu a fost foarte nemulţumit de reprezentarea simbolică a Lui. Aceasta a fost una din poruncile date israeliţilor: Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare” a lui Dumnezeu, sau a orice altceva, să îngenunchezi înaintea lui şi să i te închini ca unui simbol al lui Dumnezeu.

Facerea viţelului de aur

Nu trebuie să presupunem că viţelul a fost făcut din metal solid. Nu este deloc probabil că toate bijuteriile tuturor israeliţilor adunate împreună ar fi fost destule pentru a face un viţel de o oarecare mărime din metal solid. Presupunerea este că, după obiceiul acelui timp, viţelul a fost făcut fie din argilă, fie din lemn, şi apoi a fost poleit, sau acoperit cu metal topit — aurul provenit din bijuteriile poporului. Acesta la rândul lui a fost fără îndoială cioplit sau dăltuit. După ce a făcut idolul, poporul s-a bucurat de el ca o mărturie a lui Dumnezeu în mijlocul lor. S-au dedat la o perioadă de veselie — cântând, dansând, petrecând.

Aceasta era starea lucrurilor la sfîrşitul celor patruzeci de zile petrecute de Moise pe munte cu Dumnezeu. Coborând de pe munte cu tablele Legii, a auzit strigătele poporului şi apoi i-a văzut închinându-se la viţelul de aur şi aducând jertfe şi tămâie. Moise a fost mânios. El era mijlocitorul dintre Dumnezeu şi Israel — reprezentantul ambilor. Avea dreptul să fie supărat; căci a fost însărcinat de Dumnezeu cu responsabilitatea acelei naţiuni, şi şi-a dat seama că o nelegiuire serioasă împotriva Legământului divin avusese loc în timpul absenţei sale.

Moise a spart tablele de piatră — tablele Legii — în bucăţi, indicând că Legământul a fost rupt. A coborât la popor, supărat pe ei, ca reprezentant al lui Dumnezeu. Înarmat cu autoritate divină, a lăsat să cadă asupra lor o pedeapsă dreaptă pentru depărtarea lor de Dumnezeu şi întoarcerea rapidă la păcat.

Totuşi, ca reprezentant al poporului, Moise a fost un patriot de cel mai înalt grad. El a mers la Dumnezeu în rugăciune şi s-a rugat stăruitor ca, dacă pedeapsa pentru acest păcat era lepădarea poporului, era mai bine să fie el ucis. Aceasta a fost ca răspuns la declaraţia lui Dumnezeu că Moise era singurul care părea a fi loial, şi că Dumnezeu va face din el o naţiune care să moştenească promisiunile făcute lui Israel. Un astfel de patriotism cum a arătat Moise aici, în mod sigur nu adesea a fost egalat. A însemnat loialitate faţă de lucrarea sa ca reprezentant şi mijlocitor al lui Israel, şi în acelaşi timp loialitate faţă de Dumnezeu, pe care de asemenea L-a reprezentat.

Păziţi-vă de idoli”

Să aplicăm acum lecţia la Israelul spiritual. După ce creştinul a părăsit lumea, robia, păcatul, după ce a trecut prin experienţele amare de la Mara, după ce a avut manifestările favorii divine, după ce s-a împărtăşit din Pâinea din ceruri, după ce a intrat deplin în relaţie de Legământ cu Dumnezeu — vine o vreme când trebuie să umble prin credinţă, nu prin vedere. El este încercat de Domnul. Dacă nu reuşeşte în această lecţie, cum au făcut israeliţii tipici, va fi o chestiune serioasă pentru el.

Nu vrem să sugerăm că vreun creştin va fi predispus să facă un viţel de aur în mod literal. Vrem să spunem însă că această chestiune de a face chipuri şi de a le permite să abată şi să absoarbă închinarea noastră lui Dumnezeu este una din cele mai mari încercări şi probe care vin asupra israeliţilor spirituali. Viţelul de aur pe care unii îl stabilesc ca să se închine sunt afacerile. Ei se dăruiesc lor pe deplin, sacrificându-şi timpul şi energia. Le tratează ca pe un dumnezeu. Iubirea de bani şi de lucruri pe care banii le pot procura duce la idolatrie, şi prin aceasta rup legământul lor cu Domnul.

Alţii idolatrizează sexul opus şi dau tot ce au pentru favoarea şi părtăşia lui. Ei se închină creaturii mai mult decât Creatorului, după cum explică apostolul. Ei fac o mare greşeală. Isus a declarat aceasta spunând: Cine iubeşte pe tatăl, sau pe mama, sau pe copii, sau pe sine sau orice altă creatură mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.

Mai trebuie observat încă un idol — idolul sectarismului. Sf. Pavel a avertizat împotriva acestui idol spunând: Unul zice: Eu sunt al lui Pavel!” şi altul Eu al lui Apolo!” iar altul Eu sunt al lui Chifa” (1 Cor. 1:12; 3:4). Apoi El întreabă: Nu este această reverenţă faţă de oameni o formă de idolatrie? Adică, Nu sunteţi voi carnali?” Acelaşi principiu ni-l putem aplica nouă astăzi, şi să ne păzim de închinarea sectară. Dacă unul spune, Eu sunt al lui Calvin”; altul, Eu sunt al lui Luther”; altul Eu sunt al lui Wesley” etc., nu sunt acestea dovezi de carnalitate? Şi mai rău decât aceasta, nu există oare pericolul închinării la instituţiile omeneşti care poartă aceste nume omeneşti, şi astfel să fie ceva care să intervină între sufletul creştinului şi Dumnezeul său? Noi credem că există un pericol serios pe această linie. îndemnăm pe israeliţii spirituali să înceteze a se închina idolilor crezuri, şi ca toţi copiii lui Dumnezeu să se întoarcă de la idolii de orice fel, şi să se închine şi să aibă reverenţă numai faţă de Dumnezeu.

Tendinţa de a formula şi a avea reverenţă faţă de crezuri în locul Bibliei se manifestă de când a fost întocmit primul crez — Crezul Niceean — în 325 d. Cr. Fiecare crez tinde să ia locul Bibliei, întocmai cum face Talmudul cu evreii. Isus a vorbit împotriva acestui lucru spunând: Aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastră”.

Crezurile creştinătăţii sunt tradiţiile noastre creştine în ceea ce priveşte Adevărul. Evident că intenţia lui Dumnezeu a fost ca poporul Său să nu aibă alt crez în afară de Biblie în întregimea ei. Ei trebuie să creadă tot Cuvântul lui Dumnezeu şi să cerceteze Scripturile zilnic, pentru a se convinge de învăţăturile ei. Astfel poporul lui Dumnezeu trebuie să crească în har şi în cunoştinţă, aşa cum n-ar fi posibil dacă idolii crezuri ar fi stabiliţi şi ar abate atenţia poporului Domnului în diferite direcţii.

MÂNTUIREA (salvarea,eliberarea,vindecarea,infierea) iradiaza DIN EPISTOLA CĂTRE ROMANI-

Mântuirea pentru iudei şi neamuri

„După cum este scris: ‘Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât’… Căci El a zis lui Moise: ‘Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă, şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur’” (Romani 9,13.15).

Despre ce vorbeşte Pavel aici? Ce putem spune despre voinţa liberă a omului, despre libertatea de a alege, fără de care foarte puţin din ce credem are logică? Nu suntem noi liberi să-L alegem sau să-L respingem pe Dumnezeu? Ne învaţă versetele acestea că anumiţi oameni sunt aleşi spre a fi mântuiţi, iar alţii spre a fi pierduţi, indiferent de alegerea lor personală?

Răspunsul se află, ca de obicei, când avem în minte imaginea de ansamblu a lucrurilor pe care le spune Pavel. El urmează un raţionament în care încearcă să arate dreptul lui Dumnezeu de a-i selecta pe aceia pe care îi foloseşte ca „aleşi” ai Săi. În cele din urmă, Dumnezeu este Acela care are răspunderea finală a evanghelizării lumii. Prin urmare, de ce nu poate să aleagă pe cine vrea El spre a fi slujitorii Săi? Atâta vreme cât Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la posibilitatea mântuirii, un astfel de act al lui Dumnezeu nu este contrar principiului voinţei libere. Chiar mai important, nu este contrar cu adevărul cel mare, că Hristos a murit pentru toţi oamenii şi că doreşte ca toţi să fie mântuiţi.

Atâta vreme cât ne aducem aminte că Romani 9 nu se ocupă de mântuirea personală a acelora pe care îi numeşte, ci de chemarea lor la o anumită lucrare, capitolul nu prezintă nicio dificultate.

1. În ce cuvinte a fost exprimată alegerea lui Israel ca popor al Domnului? Exod 19,6

Dumnezeu a avut nevoie de un popor misionar, care să evanghelizeze o lume cufundată în păgânism, întuneric şi idolatrie. El i-a ales pe israeliţi şi li S-a descoperit. El a plănuit ca ei să ajungă o naţiune model şi, în felul acesta, să-i atragă pe ceilalţi la adevăratul Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu a fost ca, descoperindu-Şi caracterul prin Israel, lumea să fie atrasă la El. Prin învăţăturile serviciilor ceremoniale, Hristos urma să fie înălţat înaintea popoarelor şi toţi urmau să privească la El şi să trăiască. Pe măsură ce numărul lor creştea, iar binecuvântările lor creşteau, israeliţii urmau să-şi extindă graniţele, până când împărăţia lor avea să cuprindă lumea.

2. Ce idee exprimă Pavel în Romani 9,1-12 despre credincioşia lui Dumnezeu chiar atunci când oamenii au căderi?

Pavel construieşte un raţionament în care vrea să arate că făgăduinţa făcută lui Israel nu dăduse greş întru totul. Exista o rămăşiţă prin care Dumnezeu încă intenţiona să lucreze. Pentru a susţine adevărul cu privire la rămăşiţă, Pavel aruncă o privire înapoi, la istoria israeliţilor. El arată că Dumnezeu a făcut întotdeauna alegeri: 1) Dumnezeu nu i-a ales pe toţi urmaşii lui Avraam în legământul Său, ci numai pe cei care aveau să se nască din Isaac. 2) El nu i-a ales pe toţi urmaşii lui Isaac, ci numai pe cei
care urmau să se nască din Iacov.

De asemenea, este important să înţelegem că nici moştenirea, nici obârşia nu garantează mântuirea. Poţi să vii din neamul potrivit, din familia potrivită şi chiar din biserica potrivită, şi totuşi să fii pierdut, să fii în afara făgăduinţei. Credinţa care lucrează din iubire este aceea care arată cine sunt „copiii făgăduinţei” (Romani 9,8).

Citeşte fraza din Romani 9,6: „Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel”. Ce mesaj important putem găsi aici, ca adventişti care, din multe puncte de vedere, avem acelaşi rol în zilele noastre pe care l-au avut israeliţii în zilele lor?

3. Cum putem înţelege Romani 9,12.13?

Pavel nu vorbeşte aici despre mântuirea personală, ci despre rolurile deosebite pentru îndeplinirea cărora Dumnezeu a ales anumite persoane. Dumnezeu a dorit ca Iacov să fie tatăl poporului care urma să fie mijlocul Său special de a evangheliza lumea. În pasajul acesta, nu există nicio sugestie că Esau nu putea să fie mântuit. Dumnezeu a dorit ca el să fie mântuit, la fel de mult cum doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi.

4. Cum înţelegem vers. 14 şi 15, ţinând seama de afirmaţiile dinainte?

Din nou, Pavel nu vorbeşte despre mântuirea personală, deoarece Dumnezeu le oferă tuturor harul Său, pentru că El „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi” (1 Timotei 2,4). „Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2,11). Totuşi, Dumnezeu poate să aleagă popoare care să îndeplinească un rol şi, deşi ele pot să refuze să îndeplinească rolul acela, nu pot să împiedice alegerea lui Dumnezeu.

Dar, indiferent cât de mult ar fi vrut, Esau nu putea să fie strămoşul lui Mesia, nici al poporului ales. În cele din urmă, nu a fost o alegere arbitrară din partea lui Dumnezeu sau o hotărâre divină prin care Esau să fie exclus de la mântuire. Darurile harului Său prin Hristos sunt oferite fără plată tuturor. Noi toţi am fost aleşi să fim mântuiţi, nu să fim pierduţi (Efeseni 1,4.5; 2 Petru
1,10). Alegerea noastră, nu a lui Dumnezeu, este aceea care ne împiedică să primim făgăduinţa vieţii veşnice în Hristos. Isus a murit pentru fiecare făptură omenească. Totuşi, Dumnezeu a prezentat, în Cuvântul Său, condiţiile prin care fiecare suflet va fi ales pentru viaţa veşnică: credinţa în Hristos, care îl conduce pe păcătosul îndreptăţit la ascultare.

Tu însuţi ai fost ales în Hristos chiar înainte de întemeierea lumii pentru a fi mântuit, ca şi când nu ar mai fi existat nimeni altcineva. Aceasta este chemarea ta, alegerea ta, totul îţi este dat de Dumnezeu, prin Isus. Ce privilegiu, ce speranţă! Orice altceva păleşte în comparaţie cu această făgăduinţă mare. De ce ar trebui să fie cea mai mare tragedie să laşi păcatul, eul şi firea pământească să te împiedice să primeşti tot ce ţi-a fost făgăduit în Isus?

5. Ce ne spune Domnul despre deosebirea dintre gândurile Sale şi gândurile noastre? Isaia 55,8.9

6. Cum trebuie să înţelegem ideea exprimată de Pavel în Romani 9,17-24?

În timpul exodului, în felul în care a tratat Egiptul, Dumnezeu a lucrat pentru mântuirea neamului omenesc. El S-a descoperit prin plăgile aduse asupra Egiptului şi prin eliberarea poporului Său pentru a le arăta egiptenilor şi celorlalte popoare, că Dumnezeul lui Israel este adevăratul Dumnezeu. Aceasta a fost o invitaţie adresată tuturor popoarelor de a-şi abandona zeii lor şi de a I se închina Lui.

Este evident că faraon alesese deja să fie împotriva lui Dumnezeu, aşa că, prin împietrirea inimii lui, Dumnezeu nu îl excludea de la posibilitatea mântuirii. Împietrirea inimii lui a fost faţă de apelul de a-l lăsa pe Israel să plece, nu faţă de apelul la mântuire. Hristos a murit pentru faraon în aceeaşi măsură în care a murit pentru Moise, Aaron şi ceilalţi copii ai lui Israel.

Ca fiinţe omeneşti căzute, noi avem o concepţie foarte îngustă despre lume, despre realitate, despre Dumnezeu şi despre felul cum lucrează El în lume. Cum putem să ne aşteptăm să înţelegem toate căile Sale, în timp ce lumea naturii, oriunde ne întoarcem privirile, deţine taine pe care nu putem să le înţelegem? Abia în ultimii o sută cincizeci sau două sute de ani, doctorii au aflat că ar fi o idee bună să îşi spele mâinile înainte de a face o operaţie chirurgicală! Atât de cufundaţi în neştiinţă am fost. Şi cine ştie, dacă timpul va mai dura, ce alte lucruri vom descoperi în viitor, care ne vor arăta cât de cufundaţi în neştiinţă suntem astăzi!

Cu siguranţă, noi nu înţelegem întotdeauna căile lui Dumnezeu, dar Isus a venit să ne descopere cum este Dumnezeu (Ioan 14,9). Prin urmare, de ce, dacă există încă atâtea taine ale vieţii şi atâtea evenimente neaşteptate, pe care nu le înţelegem, este aşa de important să cugetăm la caracterul lui Hristos şi la lucrurile pe care ni le-a descoperit El despre Dumnezeu şi dragostea Sa faţă de noi? Cum poate cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu să ne ajute să rămânem credincioşi chiar când trecem prin încercări care par a fi nejustificate şi nedrepte?

În Romani 9,25.26, Pavel citează Osea 2,23 şi 1,10. Dumnezeu i-a poruncit lui Osea să ia „o nevastă curvă” (Osea 1,2), ca o ilustraţie a relaţiei Sale cu Israel, deoarece poporul mersese după zei străini. Copiii născuţi din această căsătorie au primit nume care semnificau respingerea lui Dumnezeu şi pedepsirea unui Israel idolatru. Cel de-al treilea copil a fost numit Lo-ami (Osea 1,9), însemnând literal „Nu-i poporul Meu”.

Totuşi, în situaţia aceasta, Osea a profetizat că va veni ziua când, după ce Îşi va pedepsi poporul, Dumnezeu îi va reda bogăţiile, va îndepărta zeii falşi şi va face un legământ cu el. (Vezi Osea 2,11-19). Atunci, cei care au fost Lo-Ami, „Nu-i poporul Meu”, vor ajunge să fie Ami, „Poporul Meu”. În zilele lui Pavel, Ami au fost „chemaţi nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri” (Romani 9,24). Cât de clară şi de convingătoare a fost această prezentare a Evangheliei, o Evanghelie care a fost rânduită încă de la început pentru întreaga lume! Nu este de mirare că noi, ca adventişti, avem parte de chemarea noastră din versetul acesta: „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apocalipsa 14,6).

Astăzi, ca şi în zilele lui Pavel şi ca în zilele Israelului din vechime, vestea bună a mântuirii trebuie să fie răspândită în lumea întreagă.

7. Citeşte Romani 9,25-29. (Observă cât de mult citează Pavel din Vechiul Testament pentru a-şi susţine ideea despre lucrurile care aveau loc în zilele lui!) Care este mesajul fundamental din versetele acestea? Ce speranţă le era oferită aici cititorilor lui?

Faptul că unii din neamul său au respins apelul Evangheliei îl făcea pe Pavel să simtă „o mare întristare”, şi „o durere necurmată în inimă” (Romani 9,2). Totuşi mai exista o rămăşiţă. Făgăduinţele lui Dumnezeu nu dau greş, chiar dacă oamenii dau greş. Speranţa pe care o avem este că, în cele din urmă, făgăduinţele lui Dumnezeu vor fi împlinite şi, dacă vom cere împlinirea lor pentru noi, ele se vor împlini şi în noi.

Cât de adesea te-au dezamăgit oamenii? Cât de adesea ai dat greş şi i-ai dezamăgit pe alţii? Probabil că de mai multe ori decât poţi să numeri, nu-i aşa? Ce lecţii poţi să înveţi din aceste greşeli cu privire la Singurul în care poţi să te încrezi în cele din urmă?

8. Care este mesajul din Romani 9,30-32 şi cum îl primim, ţinând seama de faptul că a fost scris într-un anumit timp şi loc? Cum aplicăm principiile lui la situaţia noastră prezentă? Cum putem evita să facem, la rândul nostru, aceleaşi greşeli pe care le-au făcut israeliţii?

Prin cuvinte care nu pot fi înţelese greşit, Pavel le explică celor din neamul lui de ce pierdeau ceva ce Dumnezeu dorea să le dea şi, mai mult de atât, ceva ce ei urmăreau realmente să obţină, dar nu reuşeau. Este interesant că cei din neamuri, pe care Dumnezeu îi acceptase, nici măcar nu s-au luptat pentru a obţine această acceptare. Când le-a fost vestită Evanghelia, ei îşi urmăreau interesele şi scopurile poprii. Ei au înţeles valoarea Evangheliei şi au primit-o. Dumnezeu i-a declarat neprihăniţi, pentru că L-au primit pe Isus Hristos ca înlocuitor al lor. A fost o acceptare prin credinţă.

Problema israeliţilor a fost că ei s-au lovit de piatra de poticnire (vezi Romani 9,33). Unii, nu toţi (vezi Fapte 2,41), au refuzat să-L primească pe Isus din Nazaret ca fiind Mesia cel trimis de Dumnezeu. El nu a corespuns aşteptărilor lor cu privire la Mesia, de aceea, când a venit, ei I-au întors spatele.

Înainte de încheierea acestui capitol, Pavel citează încă un text din Vechiul Testament: „Ei s-au lovit de piatra de poticnire, după cum este scris: ’Iată că pun în Sion o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere: şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine’” (Romani 9,33). În pasajul acesta, Pavel arată din nou cât de importantă este credinţa adevărată în Planul de Mântuire (vezi, de asemenea, 1 Petru 2,6-8). „O stâncă de cădere”? Şi totuşi, „oricine crede în El nu va fi dat de ruşine”? Da, pentru mulţi, Isus este o piatră de poticnire, dar pentru cei care Îl cunosc şi Îl iubesc, El este un alt fel de stâncă, „Stânca mântuirii mele” (Psalmi 89,26).

Ai constatat vreodată că Isus este „o piatră de poticnire” sau „o stâncă de cădere”? Dacă da, cum ai constatat? Cum ai ajuns în situaţia aceea? Cum ai ieşit din ea şi ce ai învăţat, aşa încât să nu te mai afli niciodată în acel fel de relaţie de contradicţie cu Isus?

Pentru studiu suplimentar: Tragedia veacurilor, cap. „Reformatorii englezi de mai târziu”.

„Există o alegere a lui Dumnezeu atât cu referire la persoane, în mod individual, cât şi cu referire la poporul Său, singura despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin care omul este ales spre a fi mântuit. Mulţi au aşteptat sfârşitul, gândind că ei sunt aleşi în mod sigur pentru binecuvântarea cerească, dar nu aceasta este alegerea pe care o descoperă Biblia.

Omul este ales să lucreze cu frică şi cutremur pentru propria mântuire. El este ales să îmbrace armura şi să ducă lupta cea bună a credinţei. El este ales să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le-a pus la îndemâna lui spre a lupta cu toate poftele nesfinte, în timp ce Satana face tot ce îi stă în putinţă pentru a lua în stăpânire sufletul lui. Omul este ales să vegheze în rugăciune, să cerceteze Scripturile şi să evite ispita. El este ales să cultive neîncetat credinţă. El este ales să respecte orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, ca să poată fi nu doar un ascultător, ci şi un împlinitor al Cuvântului. Acesta este felul de alegere despre care vorbeşte Biblia”. – Ellen G. White, Mărturii pentru pastori şi lucrătorii Evangheliei, p. 453, 454

„Nicio minte limitată nu poate să înţeleagă pe deplin caracterul sau lucrările Celui Infinit. Prin cercetările noastre, nu suntem în stare să-L des coperim pe Dumnezeu. Pentru mintea celor mai puternici şi mai educaţi oameni, la fel ca pentru a celor mai slabi şi mai needucaţi, Dumnezeul cel sfânt trebuie să rămână înveşmântat în taină. Totuşi, noi putem să înţelegem felul Său de a lucra cu noi atât cât este necesar, ca să vedem mila nemărginită unită cu puterea infinită. Noi putem să înţelegem din scopurile Sale atât cât suntem în stare să cuprindem cu mintea noastră, iar dincolo de aceasta, putem totuşi să ne încredem în braţul Său atotputernic
şi în inima Sa plină de dragoste”. – Ellen G. White, Educaţia, p. 169

Întrebări pentru discuţie

1. Unii creştini spun că, încă înainte de a ne naşte, Dumnezeu îi alege pe unii spre a fi mântuiţi şi pe alţii spre a fi pierduţi. Ce este greşit în ideea acesta? Cum înţelegem noi acest subiect?

2. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi chemarea ei în lumea de astăzi sunt o paralelă la Israelul din vechime şi rolul său în zilele lui? Care sunt asemănările şi deosebirile?

Libertatea în Hristos

„Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8,1)

Romani 8 este răspunsul lui Pavel la Romani 7. În Romani 7, Pavel vorbeşte despre frustrare, eşec şi condamnare. În Romani 8, condamnarea a dispărut, a fost înlocuită cu eliberarea şi biruinţa în Isus Hristos.

În Romani 7, Pavel spunea că, dacă refuzi să-L primeşti pe Isus Hristos, vei avea parte de experienţa jalnică descrisă în acest capitol. Vei fi un rob al păcatului, incapabil să faci ce alegi să faci. În Romani 8, el spune că Hristos Isus îţi oferă eliberarea de păcat şi libertatea de a face binele pe care vrei să îl faci, dar pe care firea pământească nu te lasă să îl faci.

Pavel continuă, explicând că libertatea aceasta a fost cumpărată cu un preţ infinit. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a preluat natura omenească – singura modalitate prin care putea să intre în legătură cu noi, să fie un exemplu desăvârşit pentru noi şi să moară în locul nostru. El a venit „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (vers. 3). Ca urmare, cerinţele drepte ale Legii pot să fie împlinite în noi (vers. 4). Cu alte cuvinte, Hristos a făcut ca biruinţa asupra păcatului şi împlinirea cerinţelor clare ale Legii să fie posibile.

Din cauza limitelor de spaţiu, ne vom ocupa numai de primele 17 versete din Romani 8. Dacă vă permite timpul, citiţi restul capitolului, care este plin de asigurări minunate ale dragostei lui Dumnezeu. Versetele acestea ne îndrumă cu convingere către speranţa pe care ar trebui să o avem ca unii care suntem „mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” (vers. 37) şi care, datorită acestei iubiri, „n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi” (vers. 32).

1. Ce înseamnă „nicio osândire”? Nicio osândire pentru ce? De ce este aceasta o veste aşa de bună? Romani 8,1

A fi „în Hristos Isus” înseamnă a-L primi pe Hristos ca Mântuitor personal. Cel care a făcut acest lucru se încrede în El necondiţionat şi a hotărât să aleagă modul de viaţă al lui Hristos. Rezultatul este o legătură personală strânsă cu Hristos. A fi „în Hristos Isus” este în contrast cu a fi „în firea pământească”. Deasemenea, este în contrast cu experienţa prezentată în capitolul 7, unde Pavel descrie pe cineva care se converteşte, dar încă nu s-a predat lui Hristos, adică este rob al păcatului, este condamnat la moarte (vers. 11,13,24). El slujeşte „legii păcatului” (vers. 23,25). Un astfel de om este într-o stare îngrozitor de nenorocită (vers. 24).

Totuşi, după ce păcătosul I se predă lui Isus, are loc o schimbare imediată a statutului său înaintea lui Dumnezeu. Înainte fusese condamnat ca un călcător al Legii, iar acum este desăvârşit în ochii lui Dumnezeu, ca şi când nu ar fi păcătuit niciodată, deoarece neprihănirea lui Isus Hristos îl „îmbracă”, îl acoperă cu totul. El nu mai este condamnat, nu pentru că nu are greşeli sau păcate sau pentru că este vrednic de viaţa veşnică (fiindcă nu este!), ci pentru că raportul vieţii desăvârşite a lui Isus stă în locul raportului vieţii lui şi, ca urmare, nu mai este nicio condamnare pentru el. Însă vestea bună nu se sfârşeşte aici.

2. Ce anume îl eliberează pe om din sclavia păcatului? Romani 8,2

Aici, „Legea Duhului de viaţă” înseamnă planul lui Hristos de a mântui omenirea, în contrast cu „legea păcatului şi a morţii”, descrisă în capitolul 7 ca fiind legea prin care domneşte păcatul şi al cărei sfârşit este moartea. În schimb, Legea lui Hristos aduce viaţă şi libertate. „Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-şi aparţine. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie… În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăţi, el ascultă de voinţa domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătuşele care ţin sufletul
în robia păcatului”. – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 466.

Eşti rob sau eşti liber în Hristos? Cum poţi să fii sigur de lucrul acesta?

Oricât de bună ar fi, „Legea” (ceremonială, morală, sau chiar ambele) nu poate să facă pentru noi lucrul de care avem cea mai mare nevoie – să ofere un mijloc pentru mântuire, un mijloc de a fi salvaţi de condamnarea la moarte pe care o aduce păcatul. Pentru acest lucru, avem nevoie de Isus.

3. Ce a făcut pentru noi Hristos, iar Legea, prin însăşi natura ei, nu poate să facă? Romani 8,3.4

Dumnezeu a oferit un remediu „trimiţând pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”, şi „a osândit păcatul în firea pământească”. Întruparea lui Hristos a fost un pas important în Planul de Mântuire. Este bine să înălţăm crucea, dar, în realizarea Planului de Mântuire, viaţa lui Hristos „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” a fost, de asemenea, extrem de importantă.
Ca urmare a lucrării săvârşite de Dumnezeu, prin trimiterea lui Hristos, nouă ne este cu putinţă să îndeplinim cerinţele drepte ale Legii, adică să facem lucrurile bune pe care le cere Legea. „Sub Lege” (Romani 6,14), lucrul acesta a fost imposibil, dar „în Hristos” este posibil.

Totuşi trebuie să ne aducem aminte că a împlini cerinţele Legii nu înseamnă a împlini Legea suficient de bine, ca să câştigăm mântuirea. Lucrul acesta nu a fost niciodată o opţiune. Ci înseamnă pur şi simplu a trăi viaţa pe care Dumnezeu ne face în stare să o trăim, înseamnă o viaţă de ascultare, în care am „răstignit firea pământească cu toate patimile şi poftele ei” (Galateni 5,24), o viaţă în care reflectăm caracterul lui Hristos. În versetul 4, „a trăi” este o expresie care înseamnă „a ne comporta”.

Cuvântul fire pământească sugerează aici pe cineva nerenăscut, indiferent dacă este înainte sau după convertire. A trăi după îndemnurile firii pământeşti înseamnă a fi condus de dorinţele egoiste. Prin contrast, a trăi după îndemnurile Duhului înseamnă a împlini cerinţele drepte ale Legii. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem să împlinim aceste cerinţe. Numai în Hristos Isus se află libertatea de a face tot ce ne cere Legea. Fără Hristos, nu există o asemenea libertate. Cel care este robit de păcat constată că este imposibil să facă binele pe care alege să-l facă.

Cât de bine împlineşti Legea? Lăsând la o parte orice concept legat de câştigarea mântuirii prin Lege, se împlineşte în viaţa ta „neprihănirea Legii? Dacă nu, de ce? Ce fel de scuze neconvingătoare aduci pentru a-ţi îndreptăţi comportamentul?

4. Ce mesaj important ni se transmite în Romani 8,5.6. Ce ni se spune despre felul în care ne trăim viaţa?

„După” este folosit aici în sensul de „în conformitate cu” (grecescul kata). „A umbla după” înseamnă a urmări un scop. Unii oameni urmăresc scopul de a împlini dorinţele fireşti, ceilalţi urmăresc alt scop – acela de a împlini lucrurile Duhului, de a urma îndemnurile Sale. Pentru că scopul determină faptele, cele două categorii trăiesc şi acţionează diferit.

5. Ce nu este în stare să facă firea pământească? Romani 8,7.8

A avea ca scop împlinirea dorinţelor firii pământeşti, în realitate, înseamnă a fi în vrăjmăşie cu Dumnezeu, a nu fi preocupat de împlinirea voinţei Sale. Un astfel de om poate să fie răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dispreţuind pe faţă Legea Sa. Pavel doreşte să sublinieze îndeosebi faptul că, fără Hristos, Legea lui Dumnezeu nu poate fi împlinită. El se întoarce la tema aceasta din nou şi
din nou: indiferent cât de mult s-ar strădui omul, fără Hristos, nu poate să respecte Legea.

Intenţia lui Pavel a fost să-i convingă pe iudei că aveau nevoie de mai mult decât de „Tora” (Legea „lor”). Prin comportamentul lor, ei arătaseră că, deşi aveau descoperirea divină, erau vinovaţi de aceleaşi păcate ca neamurile (Romani 2). Lecţia principală era că aveau nevoie de Mesia. Fără El, ei erau robi ai păcatului, incapabili să scape de sub stăpânirea lui. Acesta a fost răspunsul lui Pavel pentru acei iudei care nu puteau să înţeleagă de ce lucrurile pe care li le dăduse Dumnezeu în Vechiul Testament nu mai erau suficiente pentru mântuire. Pavel a recunoscut că tot ce avuseseră ei a fost bun, dar ei aveau nevoie, de asemenea, să-L primească
pe Mesia care venise deja.

Gândeşte-te la ziua de ieri! Au fost faptele tale după îndemnurile Duhului sau după cele ale firii pământeşti? Ce îţi spune răspunsul tău despre tine însuţi? Dacă au fost după îndemnurile firii pământeşti, ce schimbări trebuie să faci şi cum poţi să le faci?

Apostolul Pavel îşi continuă subiectul, punând în contrast două posibilităţi cu care se confruntă oamenii: ei pot trăi fie în conformitate cu îndemnurile Duhului, care este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost făgăduit, fie în conformitate cu cerinţele naturii lor păcătoase şi fireşti. O cale duce la viaţa veşnică, cealaltă duce la moarte veşnică. Nu există o cale de mijloc. Aşa cum a zis Isus Însuşi: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei 12,30). Cu greu ar putea să se exprime cineva mai clar de atât.

6. Ce le este făgăduit acelora care se predau pe deplin lui Hristos? Romani 8,9-14

Viaţa „în firea pământească” este în contrast cu „viaţa în Duhul”. Viaţa „în Duhul” este condusă de Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt. În acest capitol, El este numit Duhul lui Hristos, probabil în sensul că este un reprezentant al lui Hristos şi, prin El, Hristos locuieşte în cel credincios (vers. 9,10).

În aceste versete, Pavel se întoarce la un simbol pe care l-a folosit în Romani 6,1-11. În sens figurat, la botez, „trupul păcatului”, adică omul cel vechi, care i-a slujit păcatului, este nimicit. „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (vers. 6). Totuşi, la fel ca la botez, nu are loc doar o înmormântare, ci şi o înviere – cel botezat învie pentru a trăi o viaţă nouă. Faptul acesta înseamnă a trimite la moarte vechiul eu, o alegere pe care noi înşine trebuie să o facem zi de zi, clipă de clipă. Dumnezeu
nu nimiceşte libertatea omului. Chiar şi după ce omul cel vechi a murit, încă este cu putinţă să păcătuim. Pavel le scrie colosenilor: „Omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ” (Coloseni 3,5).

Prin urmare, după convertire, lupta cu păcatul încă va mai exista. Deosebirea este că acela în care locuieşte Duhul are acum puterea divină pentru biruinţă. Mai mult, deoarece a fost eliberat în mod minunat de sub stăpânirea păcatului, el este obligat să nu mai slujească din nou păcatului.

Meditează la ideea că Duhul lui Dumnezeu, care L-a înviat pe Isus, este Acelaşi care locuieşte în noi, dacă Îi îngăduim. Gândeşte-te la puterea Sa, care ne este pusă la dispoziţie! Ce ne împiedică să ne însuşim puterea aceasta aşa cum ar trebui?

7. Cum descrie Pavel relaţia cea nouă, în Hristos? Romani 8,15. Ce speranţă se găseşte în făgăduinţa aceasta pentru noi? Cum o aplicăm noi, în realitate, în viaţa noastră?

Relaţia cea nouă este descrisă ca fiind o eliberare de teamă. Un sclav trăieşte într-o stare de teamă continuă faţă de stăpânul lui. El nu obţine nimic în urma anilor îndelungaţi de slujire. Nu tot aşa este cu acela care Îl primeşte pe Isus Hristos. În primul rând, el slujeşte de bunăvoie. În al doilea rând, el slujeşte fără teamă, deoarece „dragostea desăvârşită izgoneşte frica” (1 Ioan 4,18). În al treilea rând, fiind adoptat, devenind copil al lui Dumnezeu, el ajunge să primească o moştenire de o valoare infinită.

„Spiritul robiei este produs de încercarea de a trăi în conformitate cu o religie legalistă, prin efortul de a împlini cerinţele Legii prin puterea proprie. Noi avem speranţă numai când intrăm în legământul avraamic, care este legământul harului, prin credinţa în Hristos Isus”. – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1077

Mărturia interioară a Duhului confirmă faptul că suntem acceptaţi. Deşi nu este sigur să ne orientăm doar după sentimente, cei care au urmat lumina Cuvântului, în conformitate cu înţelegerea lor cea mai bună, vor auzi vocea interioară, autentificatoare, care îi asigură că au fost acceptaţi în calitate de copii ai lui Dumnezeu.

Într-adevăr, Romani 8,17 ne spune că noi suntem moştenitori, adică suntem o parte a familiei lui Dumnezeu şi, ca moştenitori, primim o moştenire minunată de la Tatăl nostru. Nu o câştigăm noi. Ea ne este dată în virtutea noului nostru statut înaintea lui Dumnezeu, un statut garantat prin harul Său, care ne-a fost pus la dispoziţie, pentru că Isus a murit în locul nostru.

Cât de strânsă este relaţia ta cu Domnul? Îl cunoşti cu adevărat sau doar ai auzit despre El? Ce schimbări trebuie să faci în viaţa ta pentru a avea o relaţie mai strânsă cu Creatorul şi Răscumpărătorul tău? Ce te reţine şi de ce?

Pentru studiu suplimentar: Parabolele Domnului Hristos, cap. „Asemenea aluatului”; Viaţa lui Iisus, cap. „Botezul”, „La Capernaum”, „Să nu vi se tulbure inima”; Tragedia veacurilor, cap. „Reformatori englezi de mai târziu”; Mărturii, vol. 8, ediţia 1996, p. 129-132. „Planul de Mântuire nu le oferă credincioşilor o viaţă fără suferinţe şi încercări în lumea aceasta. Dimpotrivă, îi cheamă să-L urmeze pe Hristos pe aceeaşi cale a renunţării la sine. […] Tocmai printr-o astfel de încercare şi prin persecuţie, caracterul lui Hristos este reprodus şi descoperit în cei din poporul Său. […] Prin părtăşia cu suferinţele lui Hristos, noi suntem educaţi şi disciplinaţi şi suntem pregătiţi să luăm parte la slava vieţii veşnice”. – Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 568, 569

„Lanţul care a fost coborât de la tronul lui Dumnezeu este destul de lung pentru a ajunge şi la cele mai mari adâncimi. Domnul Hristos poate să-i ridice şi pe cei mai păcătoşi din groapa stricăciunii şi să-i aşeze acolo unde vor fi recunoscuţi a fi copii ai lui Dumnezeu, moştenitori cu Hristos ai unei moşteniri nepieritoare”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 7, p. 229

„Mântuitorul nostru a plătit preţul pentru răscumpărarea noastră. Nimeni nu trebuie să fie înrobit de Satana. Domnul Hristos stă înaintea noastră ca un ajutor atotputernic”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 309

Întrebări pentru discuţie

1. Ce speranţă putem să primim pentru noi înşine din pasajele din scrierile lui Ellen G. White, de la studiul de vineri? Cum putem să facem ca făgăduinţele biruinţei să fie reale în viaţa noastră? De ce continuăm să fim în urmă faţă de ce ar trebui să fim cu adevărat?

2. Ce înseamnă „să urmăm îndemnurile Duhului”? Ce doreşte Duhul Sfânt? Ce anume din ce vizionezi, citeşti sau gândeşti face ca lucrul acesta să fie dificil de realizat în viaţa ta?

3. Care sunt implicaţiile faptului că noi suntem fie de o parte, fie de cealaltă, în marea luptă, fără să existe cale de mijloc? Ce impact ar trebui să aibă înţelegerea acestui adevăr extrem de important asupra felului în care trăim şi a alegerilor pe care le facem, chiar şi în lucrurile „mici”?

„În aceasta este cuprinsă Legea…”

Cineva s-a dus la un rabin renumit din Antichitate şi i-a cerut să-i explice întreaga semnificaţie a Torei, în timp ce stă într-un picior. Rabinul i-a răspuns stând într-un picior: „Să nu-i faci altuia ce ţie ţi se pare a fi dureros. Aceasta este întreaga Toră. Restul este comentariu”.

Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu declaraţia rabinului, el prezintă o idee. Unele aspecte ale credinţei noastre sunt fundamentale, iar altele sunt doar „comentariu”. Studiul din săptămâna aceasta tratează câteva dintre acele „comentarii”. Lucrul acesta înseamnă că tot ce a fost înainte s-a concentrat foarte mult asupra principiilor fundamentale ale mântuirii. Care este rolul Legii – fie al întregului sistem al Vechiului Testament, fie doar al Celor Zece Porunci – în domeniul mântuirii? Pavel a trebuit să definească în mod clar care sunt temeiurile pe care Dumnezeu acceptă pe cineva. Probabil că totul ar putea fi rezumat prin întrebarea temnicerului păgân: „Ce trebuie să fac, ca să fiu mântuit?” (Fapte 16,30).

Pavel începe acum să facă unele „comentarii”. Deşi a fost foarte categoric cu privire la unele idei, Pavel adoptă o atitudine mult mai liberă cu privire la alte lucruri, deoarece acestea sunt neesenţiale, sunt „comentarii”. În acelaşi timp, deşi subiectele ar fi putut să nu fie importante în ele însele, atitudinea pe care creştinii o aveau unii faţă de alţii, cu privire la aceste subiecte, era importantă.

În Romani 14,1-3, este vorba despre consumarea cărnii animalelor care ar fi putut fi jertfite idolilor. Conciliul de la Ierusalim (Fapte 15) a reglementat că şi creştinii convertiţi dintre neamuri trebuiau să se abţină de la folosirea unor asemenea alimente. Totuşi, nu se ştia întotdeauna dacă acea carne vândută pe piaţa publică provenea sau nu de la animale jertfite idolilor (vezi 1 Corinteni 10,25). Unor creştini nu le păsa deloc, dar alţii, dacă aveau cea mai mică îndoială, alegeau să mănânce doar vegetale.

Subiectul nu are nicio legătură cu vegetarianismul sau cu stilul de viaţă sănătos. De asemenea, Pavel nu sugerează în pasajul acesta că deosebirea dintre curat şi necurat a fost anulată. Nu acesta este subiectul în discuţie. Dacă expresia: „unul crede că poate să mănânce de toate” (Romani 14,2) ar fi interpretată ca însemnând că acum poate fi consumat orice animal, curat sau necurat, ar fi aplicată greşit. O comparaţie cu alte pasaje din Noul Testament ar fi împotriva unei astfel de aplicaţii.

„A primi” pe cel slab în credinţă a însemnat a-i acorda calitatea deplină de membru şi un statut social deplin. El nu trebuia să fie judecat, ci să i se dea dreptul de a avea propria părere.

1. Prin urmare, ce principiu ar trebui să învăţăm din Romani 14,1-3?

De asemenea, este important să înţelegem că Pavel nu vorbeşte, în versetul 3, în mod negativ, despre „cel slab în credinţă”. Nici nu sfătuieşte cum să ajungă puternic. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, creştinul exagerat de scrupulos (considerat exagerat de scrupulos, se pare, nu de Dumnezeu, ci de semenii lui creştini) este acceptat. „Dumnezeu l-a primit”.

2. Cum dezvoltă Romani 14,4 ceea ce tocmai am studiat?

Deşi trebuie să ţinem minte principiile înţelese în studiul de astăzi, oare nu sunt ocazii şi locuri în care trebuie să intervenim şi să judecăm, dacă nu inima unui om, cel puţin faptele lui? Trebuie să facem un pas înapoi şi să nu spunem nimic în nicio situaţie? Isaia 56,10 îi descrie pe păzitori ca pe „nişte câini muţi, care nu pot să latre”. Cum putem să ştim când să vorbim şi când să păstrăm tăcerea? Cum putem să trasăm linia corectă de separare aici?

3. Ce motiv ne prezintă Pavel în Romani 14,10 pentru a fi atenţi la felul în care îi judecăm pe alţii?

Uneori, avem tendinţa de a-i judeca pe alţii cu asprime şi chiar pentru lucruri pe care le facem şi noi. Totuşi, cât de adesea, lucrurile pe care le facem noi nu ni se par aşa de rele ca atunci când le fac alţii. Noi am putea să ne amăgim singuri, în ipocrizia noastră, dar nu şi pe Dumnezeu care ne-a avertizat: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum poţi zice fratelui tău: ‘Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău’, şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?’” (Matei 7,1-4).

4. Ce semnificaţie are declaraţia din Vechiul Testament, pe care Pavel o citează aici? Romani 14,11

Citatul din Isaia 45,23 susţine ideea că toţi trebuie să se înfăţişeze la judecată. „Orice genunchi” şi „orice limbă” înseamnă că fiecare este chemat individual. Fiecare va trebui să dea socoteală pentru viaţa şi faptele sale (vers.12). Nimeni nu poate să dea socoteală pentru altul. În sensul acesta important, noi nu suntem păzitorii fraţilor noştri.

5. Cum înţelegi ce spune Pavel în Romani 14,14?

Subiectul continuă să fie carnea animalelor jertfite idolilor, nu deosebirea dintre alimentele considerate curate şi cele necurate. Pavel spune că, în sine, nu este nimic greşit a mânca alimente care ar fi putut fi jertfite idolilor. În cele din urmă, ce este un idol? Nu este nimic (vezi 1 Corinteni 8,4). Prin urmare, cui îi pasă dacă un păgân a jertfit animalul unei statui, unei broaşte sau unui taur?

Nimeni nu ar trebui să fie determinat să-şi calce pe conştiinţă, chiar dacă acea conştiinţă este exagerat de sensibilă. Se pare că fraţii „puternici” în credinţă nu înţelegeau faptul acesta. Ei dispreţuiau conştiinciozitatea fraţilor „slabi” şi puneau nişte pietre de poticnire în calea lor.

Ai putea, în zelul tău pentru Domnul, să fii în pericolul de care ne avertizează Pavel aici? De ce trebuie să fii atent să nu încerci să fii conştiinţă pentru alţii, oricât de bune ar fi intenţiile tale?

6. Citeşte Romani 14,15-23 (vezi şi 1 Corinteni 8,12.13). Rezumă esenţa cuvintelor lui Pavel. Ce principiu putem să învăţăm din pasajul acesta, pe care să-l aplicăm în toate domeniile vieţii noastre?

În versetele 17-20, Pavel pune diferite aspecte ale creştinismului într-o perspectivă corespunzătoare. Deşi alimentaţia este importantă, creştinii nu ar trebui să se certe cu privire la alegerea unora de a mânca vegetale, în loc de a mânca alimente cu carne care ar fi putut să fi fost jertfită idolilor.

În schimb, ei ar trebui să se concentreze asupra neprihănirii, păcii şi bucuriei în Duhul Sfânt. Cum am putea să aplicăm ideea aceasta la subiectele despre alimentaţie din biserica noastră de astăzi? Oricât de mare binecuvântare ar putea să fie pentru noi mesajul despre sănătate şi îndeosebi învăţătura despre alimentaţie, nu toţi înţeleg subiectul acesta în acelaşi fel, iar noi trebuie să respectăm deosebirile de opinie.

7. În versetul 22, Pavel adaugă un îndemn foarte interesant. Ce avertizare este aici? Cum echilibrează aceasta restul celor spuse de el în context?

Ai auzit vreodată pe cineva spunând: „Nu este treaba nimănui ce mănânc eu, cu ce mă îmbrac sau care sunt distracţiile mele”? Oare este adevărat? Nimeni nu trăieşte într-un vid. Faptele noastre, cuvintele şi chiar alimentaţia noastră pot să-i influenţeze pe alţii fie spre bine, fie spre rău.

Nu este greu să înţelegem cum. Cineva care te respectă şi te vede făcând ceva „greşit” va putea fi influenţat de exemplu tău să facă acelaşi lucru. Noi ne amăgim singuri, crezând că nu este aşa. În calitate de creştini, noi avem o responsabilitate unii faţă de alţii, iar dacă exemplul nostru poate să ducă pe cineva în rătăcire, suntem vinovaţi.

Ce fel de exemplu dai tu? Te-ai simţi bine ca alţii, îndeosebi tinerii sau noii credincioşi, să urmeze exemplul tău în toate domeniile? Ce îţi spune răspunsul despre tine însuţi?

8. Cum trebuie să înţelegem ce spune Pavel în Romani 14,4-10? Spune el ceva despre porunca a patra? Dacă nu, de ce?

Despre ce fel de zile vorbeşte Pavel aici? A fost în biserica timpurie vreo controversă cu privire la respectarea anumitor zile? Se pare că da. Există o aluzie cu privire la o astfel de controversă în Galateni 4,9.10, unde Pavel îi mustră pe creştinii galateni pentru respectarea unor „zile, luni, vremi şi ani”.

Aşa cum am observat în studiul 2, unii din biserică îi convingeau pe creştinii galateni să fie circumcişi şi să ţină alte reguli din legea lui Moise. Pavel s-a temut că ideile acestea ar putea să afecteze şi biserica din Roma. Probabil că în Roma erau creştini, îndeosebi iudei, care erau greu de convins că nu mai era nevoie să respecte sărbătorile iudaice.

Pavel spune aici: Faceţi aşa cum doriţi cu privire la subiectul acesta, ideea importantă este să nu-i judecaţi pe aceia care îl înţeleg altfel decât voi. Se pare că unii creştini, spre a fi în siguranţă, au hotărât să respecte una sau mai multe dintre sărbătorile iudaice. Sfatul lui Pavel este: Lăsaţi-i să le respecte, dacă sunt convinşi că trebuie.

Nu este niciun temei pentru a introduce Sabatul săptămânal în Romani 14,5, aşa cum susţin unii. Îşi poate imagina cineva că Pavel adoptă o atitudine atât de permisivă cu privire la porunca a patra? Aşa cum am văzut în întregul trimestru, Pavel a pus un accent deosebit pe ascultarea de Lege, aşa că este sigur că nu avea de gând să pună porunca Sabatului în aceeaşi categorie cu subiectele discutate de cei ce erau aşa de agitaţi cu privire la consumul alimentelor jertfite idolilor. Oricât de des ar fi folosite textele acestea ca un exemplu, pentru a arăta că Sabatul zilei a şaptea nu mai este obligatoriu, ele nu spun aşa ceva. Folosirea lor în acest fel este un exemplu clar cu privire la avertizarea dată de Petru în legătură cu felul în care tratau unii scrierile lui Pavel: „Ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru 3,16).

Care a fost experienţa ta cu Sabatul? A fost ea binecuvântarea care a fost rânduită să fie? Ce schimbări poţi să faci pentru a te bucura mai mult de ceea ce îţi oferă Dumnezeu prin Sabat?

9. Ce adevăr creştin important se află în Romani 15,1-3? Ce înseamnă a fi urmaş al lui Isus? Ce alte versete prezintă aceeaşi idee? Cum poţi să aplici tu însuţi principiul acesta?

10. Când s-a apropiat de încheierea epistolei, ce urări deosebite a făcut Pavel? Romani 15,5.6.13.33

„Dumnezeul răbdării” înseamnă „Dumnezeul care îi ajută pe copiii Săi să rabde (să sufere) şi să rămână statornici”. Cuvântul „răbdare”, hopomone, înseamnă „tărie de caracter”, „a îndura cu statornicie”. Cuvântul „mângâiere” ar putea fi tradus cu „încurajare”. „Dumnezeul încurajării” este un Dumnezeu care încurajează. „Dumnezeul nădejdii” este un Dumnezeu care i-a dat nădejde omenirii. În mod asemănător, „Dumnezeul păcii” este un Dumnezeu care dă pace şi în care putem să avem pace.

Ce binecuvântare potrivită se află într-o epistolă a cărei temă dominantă este neprihănirea prin credinţă – încurajare, nădejde, pace! Cât de dureros are lumea noastră nevoie de acestea!

11. După numeroase salutări personale, cum îşi încheie Pavel epistola? Romani 16,25-27

Pavel îşi încheie epistola aducându-I laude şi slavă lui Dumnezeu. El este Acela în care creştinii romani şi toţi creştinii pot să-şi pună încrederea în siguranţă pentru a li se confirma starea de fii şi fiice răscumpărate ale lui Dumnezeu, de oameni îndreptăţiţi prin credinţă şi conduşi acum de Duhul lui Dumnezeu.

Pavel este emoţionat de faptul că este propovăduitorul unor veşti aşa de pline de slavă. El numeşte veştile acestea „Evanghelia mea”. El se referă la Evanghelia pe care o proclamă. Totuşi, lucrurile predicate de el au fost confirmate de predicile lui Isus şi de soliile profeţilor. Ele au fost păstrate în taină, nu pentru că Dumnezeu nu a vrut ca oamenii să le ştie, ci pentru că oamenii au refuzat lumina din cer, împiedicându-L pe Dumnezeu să le dea o lumină mai mare. Mai mult, erau unele aspecte ale planului, pe care oamenii nu aveau să fie în stare să le înţeleagă, decât când Mesia avea să vină în trup omenesc. Mesia a demonstrat nu numai cum este Dumnezeu, ci şi ce poate să ajungă omul, bazându-se pe puterea divină.

Viaţa unui astfel de om va deveni o viaţă de „ascultare a credinţei”, adică o ascultare care izvorăşte din credinţa în Domnul, care îi îndreptăţeşte pe cei păcătoşi prin neprihănirea dată tuturor celor ce o cer.

Pentru studiu suplimentar:

Divina vindecare, cap. „Ajutându-i pe cei ispitiţi”; Mărturii, vol. 5, ediţia 1998, p. 509, 510, 643-645.

„Mi-a fost arătat pericolul ca aceia care sunt copii ai lui Dumnezeu să privească la fratele şi sora White şi să creadă că trebuie să vină la ei cu poverile lor pentru a căuta sfat. N-ar trebui să fie aşa. Ei sunt invitaţi de milostivul şi iubitorul lor Mântuitor să vină la El, când sunt trudiţi şi împovăraţi şi El le va da odihnă… Mulţi vin la noi cu întrebarea: Să fac aceasta? Să mă angajez în acea întreprindere? Sau, cu privire la îmbrăcăminte, s-o port pe asta sau pe aceea? Eu le răspund: Voi mărturisiţi că sunteţi ucenicii lui Hristos. Studiaţi Biblia. Citiţi cu atenţie şi cu rugăciune despre viaţa scumpului nostru Mântuitor, când a locuit printre oameni, pe pământ. Imitaţi viaţa Lui şi nu vă veţi abate de la calea îngustă. Noi refuzăm cu desăvârşire să fim conştiinţă pentru voi. Dacă vă spunem exact ce să faceţi, veţi privi la noi spre a vă călăuzi, în loc să vă duceţi direct la Isus pentru voi înşivă”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 2, p. 118, 119

„Nu trebuie să punem asupra altora răspunderea cu privire la datoria noastră, aşteptând să ni se spună ce să facem. Când este vorba de sfat, nu ne putem încrede în oameni. Domnul ne va învăţa care ne este datoria tot atât de binevoitor cum îi va învăţa şi pe alţii… Cei care se hotărăsc să nu facă niciun lucru, de niciun fel, care nu I-ar plăcea lui Dumnezeu vor cunoaşte, după ce au înfăţişat cazul lor înaintea Lui, care este calea pe care trebuie să meargă”. – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 668

„Întotdeauna au fost în biserică dintre aceia care sunt mereu înclinaţi către independenţă. Se pare că ei nu pot înţelege că independenţa spiritului face ca instrumentul omenesc să aibă prea multă încredere în sine şi mai degrabă să se încreadă în propria judecată decât să dea respect sfatului şi să preţuiască mai mult judecata fraţilor săi”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 163, 164

Întrebări pentru discuţie

Cum putem noi, în calitate de creştini, să găsim o poziţie echilibrată în:

a) A fi credincioşi faţă de ce credem, fără a-i judeca pe alţii?

b) A fi credincioşi faţă de propria conştiinţă, dar a nu căuta să fim conştiinţă pentru alţii, deşi în acelaşi timp căutăm să-i ajutăm pe cei pe care îi considerăm a fi greşiţi? Când trebuie să vorbim şi când trebuie să păstrăm tăcerea? Când suntem vinovaţi pentru că păstrăm tăcerea?

Dragostea şi Legea

Oricât ar fi căutat să-i scape pe romani de concepţiile lor false cu privire la Lege, Pavel îi cheamă totuşi pe creştini la un standard înalt al ascultării. Ascultarea aceasta vine dintr-o schimbare interioară, a inimii şi a minţii, o schimbare care vine numai prin puterea lui Dumnezeu, care lucrează în acela care I s-a predat Lui.

Romani nu conţine nicio aluzie că ascultarea aceasta vine de la sine. Creştinului trebuie să i se arate ce se cere de la el, iar el trebuie să dorească să îndeplinească aceste cerinţe şi, în cele din urmă, să caute puterea fără de care ascultarea este imposibilă.
Acest lucru înseamnă că faptele sunt o parte a credinţei creştine. Pavel nu a vrut niciodată să subestimeze faptele. În capitolele 13 – 15, el le accentuează cu putere.

Aceasta nu este o negare a celor spuse de el anterior cu privire la neprihănirea prin credinţă. Dimpotrivă, faptele sunt adevărata expresie a ceea ce înseamnă „a trăi prin credinţă”. S-ar putea spune chiar că, datorită cunoştinţei sporite care a fost adăugată după venirea lui Isus, cerinţele Noului Testament sunt chiar mai mari decât cele din Vechiul Testament. Prin Isus Hristos, credincioşii Noului Testament au primit un exemplu de comportament moral. Numai El este modelul pe care trebuie să-l urmăm. „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în…” – nu în Moise, nu în David, nu în Solomon, nu în Debora, nu în Ilie – ci în „Hristos Isus” (Filipeni 2,5).

Standardul nu poate să ajungă mai înalt de atât.

Începând cu capitolul 11, partea doctrinară a Epistolei către romani se încheie. Capitolele 12 – 16 prezintă îndrumări practice şi observaţii personale. Totuşi, aceste capitole concluzive sunt foarte importante, deoarece arată cum trebuie să fie trăită viaţa de credinţă. Credinţa nu este un înlocuitor al ascultării, ea nu anulează nicicum obligaţia noastră de a asculta de Domnul. Regulile morale sunt încă în vigoare, ele sunt explicate şi chiar amplificate în Noul Testament. Nu este dat niciun indiciu că unui creştin îi va fi uşor să-şi trăiască viaţa în conformitate cu regulile acestea. Dimpotrivă, ni se spune că uneori ar putea să fie dificil, deoarece lupta cu eul şi păcatul este întotdeauna grea (1 Petru 4,1). Creştinului i se făgăduieşte puterea divină şi i se dă asigurarea că biruinţa este posibilă, dar noi continuăm să trăim în lumea aceasta a vrăjmaşului şi va trebui să ducem multe lupte cu ispitele. Vestea bună este că, dacă vom cădea, dacă ne vom poticni, nu suntem alungaţi, ci avem un Mare Preot care mijloceşte pentru noi (Evrei 7,25).

1. Cum arată analogia făcută în Romani 12,1 felul în care trebuie să trăim în calitate de creştini? Cum se potriveşte versetul 2 în acest context?

În Romani 12,1, Pavel face aluzie la jertfele din Vechiul Testament. Aşa cum, în vechime, animalele erau jertfite lui Dumnezeu, tot aşa acum, creştinii ar trebui să-I dedice lui Dumnezeu trupurile lor, nu pentru a fi ucise, ci spre a fi nişte jertfe vii, consacrate în slujba Sa.

În timpul Israelului din vechime, fiecare animal adus ca jertfă era examinat cu atenţie. Dacă era descoperit vreun defect, era refuzat, deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie fără cusur. Tot aşa, creştinilor li se porunceşte să aducă trupul lor ca pe „o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. Pentru a face lucrul acesta, toate puterile lor trebuie să fie păstrate în starea cea mai bună cu putinţă. Deşi niciunul dintre noi nu este fără cusur, ideea este că trebuie să căutăm ca viaţa noastră să fie cât mai fără pată şi plină de credinţă.

Este întotdeauna foarte uşor să aducem scuze pentru păcatele şi greşelile noastre. Care este scuza ta obişnuită când cazi iar şi iar în acelaşi păcat? Nu este timpul să începem să lăsăm scuzele şi să cerem împlinirea făgăduinţelor? Nu este puterea lui Dumnezeu mai mare decât scuzele tale?

În trimestrul acesta, am vorbit mult despre continuitatea valabilităţii Legii morale a lui Dumnezeu. În Romani, Pavel nu învaţă că, prin credinţă, Cele Zece Porunci sunt înlăturate sau anulate.

Totuşi este foarte uşor să fii prins în capcana literei Legii şi să uiţi spiritul ei, iar acel spirit este dragostea – dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea unii faţă de alţii. Deşi oricine poate să declare că iubeşte, a dovedi dragostea aceasta în viaţa de zi cu zi se pare că este altceva.

2. Cum trebuie să ne arătăm dragostea pentru ceilalţi? Romani 12,3-21

Ca şi în 1 Corinteni 12 şi 13, după ce vorbeşte despre darurile Duhului, Pavel înalţă dragostea. Dragostea (grecescul agape) este „o
cale mai bună”. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8). Prin urmare, dragostea descrie caracterul lui Dumnezeu. A iubi înseamnă a te purta cu ceilalţi aşa cum Se poartă Dumnezeu şi a-i trata aşa cum îi tratează Dumnezeu.

Aici, Pavel arată cum trebuie să fie exprimată dragostea în mod practic şi apare un principiu important, şi anume umilinţa, dispoziţia de a nu avea despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine (Romani 12,3), dispoziţia de a da întâietate altuia (vers. 10) şi de a nu ne „socoti” singuri înţelepţi (vers. 16). Esenţa acestui gând este surprinsă de cuvintele lui Hristos cu privire la Sine: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11,29).

Creştinii ar trebui să fie cei mai smeriţi dintre toţi oamenii. În cele din urmă, să ne gândim cât de neajutoraţi suntem, cât de căzuţi suntem, cât de dependenţi suntem pentru mântuire, nu numai de o neprihănire care nu este în noi înşine, ci şi de o putere care să lucreze în noi spre a ne schimba. Cu ce putem să ne lăudăm sau să ne mândrim, ce avem în noi înşine ca să fim îngâmfaţi? Absolut nimic. Să începem cu acest punct al umilinţei personale, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea celorlalţi, şi să trăim aşa cum ne îndeamnă Pavel în versetele acestea.

Citeşte Romani 12,18. Cât de bine aplici îndemnul acesta în viaţa ta chiar acum? Ai avea nevoie de unele corectări ale atitudinii tale pentru a îndeplini ce ne spune Cuvântul aici?

3. Ce principii fundamentale putem să învăţăm din Romani 13,1-7 cu privire la atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de autorităţile civile guvernamentale?

Cuvintele lui Pavel sunt foarte interesante, deoarece el scria într-un timp când lumea era condusă de un imperiu păgân, un imperiu care putea să fie incredibil de brutal, care era decăzut moral, care nu ştia nimic despre adevăratul Dumnezeu şi care, peste câţiva ani, urma să înceapă o persecuţie masivă împotriva acelora care doreau să I se închine lui Dumnezeu. De fapt, Pavel a
fost condamnat la moarte de conducerea acestui imperiu. În ciuda acestor lucruri, Pavel îi îndemna pe creştini să fie nişte cetăţeni buni. Iar motivul era că principiul guvernării este rânduit de Dumnezeu. Oamenii au nevoie să trăiască în tr-o societate cu legi, reguli şi standarde. Anarhia nu este un concept biblic.

Cu toate acestea, nu înseamnă că Dumnezeu aprobă orice formă de guvernare sau felul în care conduc anumite guverne. Dimpotrivă, nu este nevoie să privim prea departe, chiar în istoria lumii de astăzi, pentru a vedea regimuri politice brutale. Totuşi, chiar în situaţii ca acestea, creştinii ar trebuie să respecte legile ţării cât mai mult cu putinţă. Creştinii trebuie să susţină cu loialitate
un guvern, atâta vreme cât cerinţele lui nu sunt în conflict cu cerinţele lui Dumnezeu. Înainte de a porni pe o cale care îl pune în conflict cu autorităţile, credinciosul ar trebui să gândească atent şi cu multă rugăciune, primind şi sfatul altora. Ştim din profeţie că va veni o vreme când urmaşii credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi consideraţi a fi împotriva puterilor politice din lume (Apocalipsa 13). Până atunci, trebuie să facem tot ce putem, înaintea lui Dumnezeu, pentru a fi cetăţeni buni în ţara în care trăim, oricare ar fi ea.

„Noi trebuie să recunoaştem autoritatea omenească ca o orânduire sta bilită de Dumnezeu şi să învăţăm că ascultarea de ea este o datorie sacră, în cadrul sferei ei legale. Dar, când cerinţele ei vin în conflict cu cerinţele lui Dumnezeu, atunci trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie recunoscut mai presus de toate legiuirile omeneşti…

Nu ni se cere să sfidăm autorităţile. Cuvintele noastre, fie ele vorbite, fie scrise, ar trebui să fie cumpănite cu grijă, ca nu cumva să se spună despre noi că am fi rostit ceva ce ne-ar înfăţişa ca pe unii care am fi împotriva legii şi a ordinii. Noi nu trebuie să spunem sau să facem ceva care ne-ar închide în mod necesar calea”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 69

4. Cum înţelegem Romani 13,8? Dacă iubim, nu mai avem nicio obligaţie de a asculta de Legea lui Dumnezeu?

La fel ca Isus în Predica de pe Munte, Pavel amplifică aici cerinţele Legii, arătând că dragostea trebuie să fie puterea care ne motivează faptele. Pentru că Legea este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste, a iubi înseamnă a împlini Legea. Totuşi, Pavel nu înlocuieşte cerinţele detaliate cu precizie în Lege cu vreun standard vag al dragostei, aşa cum afirmă unii creştini. Legea morală încă este obligatorie, deoarece ea arată păcatul – şi cine poate să nege realitatea păcatului?

Cu toate acestea, Legea poate să fie respectată numai dacă iubim. Să ne amintim că unii dintre cei care L-au răstignit pe Hristos au fugit apoi acasă, ca să nu calce Legea!

5. Ce porunci a citat Pavel ca exemple pentru a ilustra principiul dragoste în păzirea Legii? De ce tocmai aceste exemple? Romani 13,9.10

Este interesant că dragostea nu a fost un principiu recent introdus. Prin faptul că citează Levitic 19,18: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, Pavel arată că principiul acesta a fost o parte integrală a sistemului Vechiului Testament. Din nou, Pavel apelează la Vechiul Testament pentru a susţine predicarea Evangheliei. Unii susţin că Pavel spune aici că numai cele câteva porunci menţionate sunt valabile. Dacă este aşa, înseamnă cumva că un creştin poate să-şi necinstească părinţii, să se închine la idoli
şi să aibă alţi dumnezei în afară de Domnul? Sigur că nu.

În ce context a spus el aceste lucruri? Pavel vorbea despre felul în care ne tratăm unii pe alţii. El vorbea despre relaţiile personale şi de aceea a precizat poruncile care se concentrau asupra acestor relaţii. Cu siguranţă, argumentul lui nu ar trebui să fie interpretat ca şi cum ar anula restul Legii (Vezi şi Fapte 15,20; 1 Tesaloniceni 1,9; 1 Ioan 5,21). Mai mult decât atât, aşa cum evidenţiază scriitorii Noului Testament, prin dragostea faţă de ceilalţi, noi arătăm că Îl iubim pe Dumnezeu (Matei 25,40; 1 Ioan 4,20.21).

Gândeşte-te la relaţia ta cu Dumnezeu şi la felul în care este reflectată ea în relaţiile tale cu ceilalţi. Cât de important este elementul „dragoste” în aceste relaţii? Cum poţi învăţa să-i iubeşti pe alţii aşa cum te iubeşte Dumnezeu? Ce te împiedică să faci astfel?

6. Ce afirmaţie face Pavel în Romani 13,11?

Pavel a avut un scop foarte precis în această epistolă, şi anume să clarifice pentru biserica din Roma, îndeosebi pentru credincioşii iudei de acolo, rolul credinţei şi al faptelor în contextul Noului Legământ. Subiectul era mântuirea şi felul în care un păcătos este considerat neprihănit şi sfânt înaintea Domnului. Pentru a-i ajuta pe aceia care puneau accentul numai pe Lege, Pavel pune Legea în contextul corespunzător, arătând care este rolul ei. Deşi, ideal vorbind, chiar şi în vremurile Vechiului Testament, iudaismul a fost o religie a harului, totuşi legalismul a apărut şi a făcut o mulţime de pagube. Cât de atenţi trebuie să fim, ca biserică, să nu facem aceeaşi greşeală!

7. Despre ce eveniment vorbeşte Pavel în versetele 11-14 şi ce ar trebui să facem noi în aşteptarea acestui eveniment?

Pavel le spune aici credincioşilor să se trezească din somn şi să se pregătească, deoarece Isus va veni curând. Faptul că lucrul acesta a fost scris cu aproape două mii de ani în urmă nu contează. Noi trebuie să trăim mereu în aşteptarea apropiatei reveniri a lui Hristos. Atât cât ne priveşte pe noi, din punct de vedere al experienţei noastre personale, revenirea Sa este la fel de aproape ca posibilitatea morţii noastre. Indiferent dacă săptămâna viitoare sau peste patruzeci de ani vom închide ochii în moarte, indiferent dacă dormim doar patru zile sau patru sute de ani, nu este nicio deosebire pentru noi. Primul lucru pe care îl vom şti va fi a doua venire a lui Isus. Având în vedere că moartea este mereu posibilă, la fiecare pas, pentru fiecare dintre noi, timpul este cu adevărat scurt, iar mântuirea noastră este mai aproape de noi decât la început, atunci când am crezut.

Deşi în Romani Pavel nu tratează prea mult a Doua Venire, în Tesaloniceni şi Corinteni se ocupă mai detaliat de subiectul acesta. În cele din urmă, acesta este un subiect crucial în Biblie, îndeosebi în Noul Testament. Fără el şi fără speranţa pe care o oferă, credinţa noastră este realmente lipsită de sens. În cele din urmă, ce înseamnă „îndreptăţirea prin credinţă” fără revenirea lui Isus, care aduce acest adevăr minunat la realizarea deplină?

Dacă ai şti cu siguranţă că Isus vine luna viitoare, ce ai schimba în viaţa ta şi de ce? Prin urmare, dacă crezi că trebuie să schimbi lucrurile acestea cu o lună înainte de a veni Isus, de ce nu le-ai schimba acum? Care este deosebirea?

Pentru studiu suplimentar: Patriarhi şi profeţi, cap. „Cortul şi serviciile lui”; Mărturii, vol. 5, ediţia 1998, p. 575, 576; Mărturii, vol. 6, ediţia 1992, p. 363, 365; Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. „Spiritualitatea Legii”.

„În Biblie este descoperită voia lui Dumnezeu. Adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu sunt cuvintele Celui Preaînalt. Cel ce face din adevărurile acestea o parte a vieţii lui ajunge o făptură nouă din toate punctele de vedere. El nu primeşte puteri mintale noi, dar întunericul care i-a înceţoşat înţelegerea prin neştiinţă şi păcat este îndepărtat. Cuvintele ‘Vă voi da o inimă nouă’ înseamnă ‘Vă voi da o minte nouă’. O schimbare a inimii este însoţită întotdeauna de o convingere clară a datoriei creştine, o înţelegere a adevărului. Cei care acordă Scripturilor o atenţie însoţită de rugăciune vor obţine o înţelegere clară şi o judecată sănătoasă, ca şi când, prin întoarcerea la Dumnezeu, ar fi ajuns la un nivel mai înalt de inteligenţă”. – Ellen G. White, My Life Today, p. 24

„Domnul… vine în curând şi noi trebuie să fim gata în aşteptarea arătării Lui. O, cât de măreţ va fi să-L vedem pe El şi să fim salutaţi ca mântuiţi ai Lui! Multă vreme am aşteptat, dar nădejdea noastră acum e pe cale de a scădea. Dacă am putea doar să-L vedem pe Împăratul în frumuseţea Lui, am fi pentru veşnicie fericiţi. Îmi vine să strig: ‘Mergem spre casă!’ Ne apropiem de timpul când Domnul Hristos va veni cu putere şi mare slavă, spre a-i lua pe răscumpăraţii Săi în locuinţele lor veşnice”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 8, p. 253

Întrebări pentru discuţie

1. Discută, în grupa ta, întrebarea de la sfârşitul studiului de joi. Care au fost răspunsurile date de ceilalţi şi cum le-au susţinut?

2. Modalitatea în care trebuie să fim cetăţeni buni şi creştini buni poate să fie uneori foarte complicată. Dacă ar veni la tine cineva să-ţi ceară sfatul cu privire la ceva ce crede că este voia lui Dumnezeu, chiar dacă lucrul acela l-ar pune în conflict cu guvernul, ce sfat i-ai da? Ce principiu trebuie să urmezi? De ce acesta este un subiect pe care ar trebui să-l tratăm cu seriozitatea cea mai mare, cu atenţie şi rugăciune? (În cele din urmă, nu oricine este aruncat în groapa cu lei iese afară nevătămat.)

3. Ce este mai greu de făcut: să respecţi cu stricteţe litera Legii sau să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe ceilalţi necondiţionat? Ai putea să susţii că întrebarea aceasta prezintă o alternativă falsă? Dacă da, de ce?

Alegere prin har

Studiul din săptămâna aceasta cuprinde Romani 10 şi 11, concentrându-se îndeosebi asupra capitolului 11. Este important să citiţi ambele capitole în întregime pentru a continua să urmaţi linia de gândire a lui Pavel.

Aceste două capitole au fost şi rămân punctul central al multor dezbateri. Cu toate acestea, pe parcursul ambelor, există un punct care rămâne clar, şi anume dragostea lui Dumnezeu pentru omenire şi dorinţa Lui cea mare de a-i vedea mântuiţi pe toţi oamenii. Romani 10 spune foarte clar că „nu este nicio deosebire între iudeu şi grec” (Romani 10,12) – toţi sunt păcătoşi şi toţi au nevoie de harul lui Dumnezeu, care i-a fost dat lumii prin Isus Hristos. Harul acesta ajunge la toţi – nu prin naţionalitate, nu prin naştere şi nu prin faptele Legii, ci prin credinţa în Isus, care a murit ca Înlocuitor pentru păcătoşii de pretutindeni. Rolurile se pot schimba, dar planul fundamental pentru mântuirea oamenilor nu se schimbă niciodată.

Pavel continuă tema aceasta în capitolul 11. Aici, de asemenea, aşa cum s-a declarat anterior, este important să înţelegem că, atunci când vorbeşte despre alegere şi chemare, Pavel nu se referă la mântuire, ci la rolul îndeplinit de cineva în planul lui Dumnezeu de a intra în legătură cu lumea. Niciun grup nu a fost respins de la mântuire niciodată. În schimb, după cruce şi după ce neamurilor le-a fost prezentată Evanghelia, îndeosebi prin Pavel, mişcarea timpurie a credincioşilor – atât iudei, cât şi neamuri– a preluat misiunea de a evangheliza lumea.

1. Care este mesajul din Romani 10,1-4? Cum putem să fim astăzi în pericolul de a căuta să ne stabilim o „neprihănire proprie”?

Legalismul se poate manifesta în multe forme, unele mai subtile ca altele. Cei care privesc la ei înşişi, la faptele lor bune, la dieta lor, la cât de strict respectă Sabatul, la toate lucrurile pe care nu le fac sau la lucrurile bune pe care le-au realizat – chiar şi cu intenţiile cele mai bune – cad în capcana legalismului. În fiecare clipă din viaţa noastră, trebuie să avem în atenţie sfinţenia lui Dumnezeu, în contrast cu păcătoşenia noastră.

Aceasta este calea cea mai sigură de a ne proteja de orice fel de gândire care îi conduce pe oameni la căutarea „propriei neprihăniri”, care este în contradicţie cu neprihănirea lui Hristos. Romani 10,4 este un text important, care surprinde esenţa întregului mesaj al lui Pavel din Romani. Mai întâi, trebuie să avem în vedere contextul.

Mulţi iudei „au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi” (Romani 10,3) şi să caute „neprihănirea pe care o dă Legea” (Romani 10,5). Totuşi, prin venirea lui Mesia, a fost prezentată adevărata cale a neprihănirii. Neprihănirea le-a fost oferită tuturor celor care aveau să-şi pună credinţa în Hristos. El a fost Cel spre care îndrumase sistemul ceremonial din vechime.

Chiar dacă includem Cele Zece Porunci în definiţia Legii aici, nu înseamnă că Cele Zece Porunci au fost înlăturate. Legea morală scoate în evidenţă păcatele noastre, greşelile noastre, lipsurile noastre şi ne arată nevoia de un Mântuitor, nevoia de iertare, nevoia noastră de neprihănire, care se află numai în Isus. În sensul acesta, Hristos este „sfârşitul” Legii.

Aici, cuvântul grecesc pentru „sfârşit” este teloes, care poate fi tradus şi prin „scop”, sau „ţintă”. Hristos este scopul final al Legii, prin faptul că scopul Legii este să ne conducă la Isus. A înţelege textul acesta ca pe o învăţătură că Poruncile – îndeosebi a patra (la care se referă în realitate unii) – sunt anulate acum înseamnă a trage o concluzie care este contrară cu aşa de multe dintre celelalte
declaraţii ale lui Pavel şi ale Noului Testament.

Ai fost vreodată mândru de cât de bun eşti, îndeosebi în comparaţie cu alţii? Poate că eşti „mai bun”, dar contează? Compară-te cu Hristos, apoi gândeşte-te cât de bun eşti în realitate.

2. Citeşte Romani 11,1-7. Ce învăţătură populară este contrazisă cu claritate şi irevocabil în pasajul acesta?

În prima parte a răspunsului său la întrebarea: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?’, Pavel indică o rămăşiţă, o alegere a harului, ca dovadă că Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său. Mântuirea le este oferită tuturor celor care o acceptă, atât iudei, cât şi neamuri. Ar trebui să ne amintim că primii convertiţi la creştinism au fost iudei – de exemplu, grupul care a fost convertit în Ziua Cincizecimii. A fost nevoie de o viziune specială şi de o minune pentru a-l convinge pe Petru că neamurile aveau acces egal la harul lui Hristos (Fapte 10; compară cu Fapte 15,7-9) şi că Evanghelia trebuie să le fie vestită şi lor.

3. Vrea cumva Pavel să spună că acea parte din Israel care L-a respins pe Isus a ajuns oarbă faţă de mântuire, pentru că Dumnezeu a intenţionat acest lucru? Romani 11,7-10

În versetele acestea, Pavel citează din Vechiul Testament, pe care iudeii îl considerau ca având autoritate. Pasajele pe care le citează Pavel Îl reprezintă pe Dumnezeu, dându-i lui Israel un spirit de somnolenţă, împiedicându-l să vadă şi să audă. Oare îi orbeşte Dumnezeu pe oameni pentru a-i împiedica să vadă lumina care i-ar conduce la mântuire? Niciodată! Pasajele acestea trebuie să fie înţelese în lumina explicaţiei pe care am dat-o capitolului Romani 9. Pavel nu vorbeşte despre mântuirea personală, deoarece Dumnezeu nu respinge de la mântuire niciun grup în masă. În schimb, ideea de aici, aşa cum a fost mereu, se referă la rolul pe care îl au aceste persoane în lucrarea Sa.

Ce este greşit în ideea că Dumnezeu a respins în masă un grup de oameni, din perspectiva mântuirii? De ce contează aceasta în comparaţie cu întreaga învăţătură a Evangheliei, a cărei esenţă arată că Hristos a murit pentru ca toţi oamenii să fie mântuiţi? Cum a condus ideea aceasta, în cazul iudeilor, la rezultate tragice?

4. Ce mare speranţă prezintă Pavel în Romani 11,11-15?

Aici găsim două expresii paralele: „plinătatea întoarcerii lor [israeliţilor]” (vers.12) şi 2) „primirea lor [israeliţilor]” (vers.15). Pavel prevedea că lepădarea lor avea să fie doar temporară, pentru a fi urmată de plinătate şi primire. Acesta este al doilea răspuns al lui Pavel la întrebarea pusă la începutul capitolului: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Ce pare a fi o lepădare, spune el, este doar o situaţie temporară.

5. Ce ne spune Pavel în versetele 16-24?

Pavel aseamănă rămăşiţa credincioasă a lui Israel cu un măslin nobil, ale cărui ramuri au fost rupte în parte (iudeii necredincioşi) – o ilustraţie pe care a folosit-o pentru a dovedi că „Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său” (vers. 2). Rădăcina şi trunchiul au rămas.
În acest pom au fost altoite neamurile. Dar ele îşi iau seva şi vitalitatea din rădăcină şi din trunchiul care îl reprezintă pe Israelul cel credincios.

Ce s-a întâmplat cu aceia care L-au respins pe Isus putea să li se întâmple şi credincioşilor dintre neamuri. Biblia nu ne învaţă că „odată mântuit, eşti mântuit pentru totdeauna”. Mântuirea a fost oferită liber, dar poate să fie respinsă tot „liber”. Deşi trebuie să fim atenţi cu privire la gândul că, de fiecare dată când păcătuim, pierdem mântuirea sau că, dacă nu suntem desăvârşiţi, nu suntem mântuiţi, trebuie să evităm şi extrema opusă – ideea că odată ce harul lui Dumnezeu ne îmbracă, nu mai avem nimic de făcut şi nicio alegere a noastră nu ne va lua mântuirea. În cele din urmă, numai cei care „rămân în bunătatea Sa” (vers. 22) vor fi mântuiţi.
Niciun credincios nu ar trebui să se laude cu bunătatea lui sau să se simtă superior faţă de vreun semen. Mântuirea noastră nu a fost câştigată, ci este un dar.

În faţa crucii, în faţa standardului sfinţeniei lui Dumnezeu, toţi suntem egali: păcătoşi care au nevoie de harul divin, păcătoşi care au nevoie de o sfinţenie la care se poate ajunge numai prin har. În noi înşine, nu avem nimic cu care să ne lăudăm, lauda noastră trebuie să fie numai în Isus şi în ce a făcut El pentru noi, venind în lumea aceasta în trup omenesc,
suferind necazurile noastre, murind pentru păcatele noastre, oferindu-ne un model de viaţă şi făgăduindu-ne puterea de a trăi viaţa aceea.

În toate acestea, noi suntem dependenţi întru totul de El, deoarece fără El nu am avea o speranţă mai mare decât aceea pe care o oferă lumea aceasta.

6. Ce evenimente mari profetizează Pavel în Romani 11,25-27?

Creştinii au discutat şi au dezbătut aceste câteva versete timp de secole. Totuşi, câteva puncte sunt clare. Mai întâi, ideea generală de aici este că Dumnezeu îi caută pe iudei. Declaraţia lui Pavel este un răspuns la întrebarea pusă la începutul capitolului: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Răspunsul lui, desigur, este nu, iar explicaţia lui este că orbirea (grecescul porosis, „împietrirea”) este 1) doar „parţială” şi 2) doar temporară, „până va intra numărul deplin al neamurilor”.

Ce înseamnă „numărul deplin al neamurilor”? Mulţi înţeleg expresia aceasta ca pe o modalitate de a prezenta împlinirea misiunii Evangheliei, prin care toţi oamenii din lume aud Evanghelia. „Numărul deplin al neamurilor” s-a împlinit când Evanghelia a fost predicată pretutindeni. Revenirea lui Isus este aproape. În punctul acesta, mulţi evrei încep să vină la Isus.

Un alt punct dificil este semnificaţia expresiei „tot Israelul va fi mântuit” (vers. 26). Aceasta nu trebuie să fie interpretată în aşa fel încât să însemne că, la sfârşitul timpului, toţi evreii vor fi mântuiţi printr-un fel de decret divin. Scriptura nu predică niciunde universalismul, nici cu privire la întregul neam omenesc, nici cu privire la vreo categorie de oameni. Pavel spera să „mântuiască pe unii dintre ei” (vers. 14). Unii L-au primit pe Mesia, iar alţii L-au respins, aşa cum se întâmplă cu orice grup de oameni.

Ellen White comentează Romani 11, vorbind despre un timp, „la încheierea propovăduirii Evangheliei”, când „mulţi evrei… Îl vor primi pe Hristos, prin credinţă, ca Mântuitor al lor”. – Ellen G. White, Faptele apo tolilor, p. 381

„Avem o lucrare măreaţă care trebuie să fie făcută în lumea noastră. Domnul a declarat că neamurile vor fi adunate, dar nu numai neamurile, ci şi evreii. Printre evrei, sunt mulţi care vor fi convertiţi şi prin care vom vedea mântuirea lui Dumnezeu înaintând ca o candelă aprinsă. Evreii se află pretutindeni şi trebuie să li se vestească lumina adevărului prezent. Printre ei sunt mulţi care vor veni la lumină şi vor propovădui cu o putere minunată despre caracterul neschimbător al Legii lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu va lucra. El va face lucruri minunate în neprihănire”. – Ellen G. White, Evanghelizare, p. 578

Ia-ţi timp să te gândeşti la rădăcinile iudaice ale credinţei creştine. Cum poate un studiu al religiei iudaice să te ajute să înţelegi mai bine credinţa creştină?

Dragostea lui Pavel faţă de poporul său este evidentă în versetele acestea. Cât de greu trebuie să-i fi fost când unii dintre conaţionalii lui au luptat împotriva lui şi a adevărului Evangheliei! Totuşi, în ciuda acestui fapt, el a continuat să creadă că mulţi vor înţelege că Isus este Mesia.

7. Cum arată Pavel dragostea lui Dumnezeu, nu numai faţă de iudei, ci şi faţă de întreaga omenire? Cum exprimă el, în versetele 28-36, puterea uimitoare şi tainică a harului lui Dumnezeu?

Deşi se face deosebire între iudei şi neamuri, în toate aceste versete, un lucru este clar: mila, dragostea şi harul lui Dumnezeu sunt revărsate asupra celor păcătoşi. Încă înainte de întemeierea lumii, planul lui Dumnezeu a fost să mântuiască omenirea şi să folosească oameni, chiar şi naţiuni, ca unelte în mâinile Sale pentru împlinirea voinţei Sale.

8. Citeşte cu atenţie şi cu rugăciune versetul 31. Ce idee importantă ar trebui să înţelegem din textul acesta cu privire la mărturia noastră, nu numai pentru evrei, ci şi pentru toţi oamenii cu care intrăm în legătură?

Fără îndoială, dacă, de-a lungul secolelor, biserica creştină i-ar fi tratat pe evrei mai bine, mult mai mulţi ar fi venit la Mesia. Marea greşeală din secolele timpurii de după Hristos, precum şi păgânizarea extremă a creştinismului – inclusiv respingerea Sabatului zilei a şaptea în favoarea duminicii – cu siguranţă, nu a făcut cu nimic mai uşor ca un evreu să fie atras la Isus.

Prin urmare, cât de important este ca toţi creştinii, înţelegând mila care le-a fost arătată prin Isus, să manifeste aceeaşi milă faţă de alţii! Dacă nu facem acest lucru, nu putem să fim creştini (vezi Matei 18,23-26).

Există cineva de care trebuie să ai milă şi care, probabil, nu merită? De ce să nu ai milă de persoana aceasta, oricât de greu ar fi? Nu a făcut Isus lucrul acesta pentru noi?

Pentru studiu suplimentar: Faptele apostolilor, cap. „Înaintea Sinedriului”, „Din prigonitor, ucenic”, „Scrisori din Roma”; Evanghelizare, „Lucrarea pentru catolici”.

„Cu toată căderea lui Israel ca naţiune, printre ei a rămas totuşi o rămăşiţă evlavioasă, care trebuia să fie mântuită. La venirea Mântuitorului, au fost oameni credincioşi, care au primit cu bucurie solia lui Ioan Botezătorul şi au fost astfel conduşi să cerceteze din nou profeţiile cu privire la Mesia. Prima biserică creştină a fost alcătuită din aceşti iudei credincioşi care L-au recunoscut pe Isus din Nazaret ca pe Acela a cărui venire ei o doriseră”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 376, 377

„Printre iudei, sunt unii care, asemenea lui Saul din Tars, sunt tari în Scripturi, şi aceştia vor vesti cu o putere minunată că Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată. Dumnezeul lui Israel va face să se înfăptuiască aceasta în zilele noastre. Braţul Său nu s-a scurtat, ca să nu poată mântui. Când slujitorii Săi vor lucra în credinţă pentru aceia care au fost atât de mult timp neglijaţi şi dispreţuiţi, mântuirea Lui se va descoperi”. – Idem, p. 381

„Cu ocazia ultimei vestiri a Evangheliei, când o lucrare deosebită trebuie să fie făcută faţă de clasele de oameni neglijate până acum, Dumnezeu aşteaptă ca solii Săi să aibă un interes deosebit faţă de poporul iudeu pe care-l găseşte în toate părţile lumii. Cum Scripturile Vechiului Testament sunt întreţesute cu cele ale Noului Testament în explicarea planului veşnic al lui Iehova, aceasta va fi pentru mulţi iudei ca zorile unei noi creaţiuni, ca o înviere a sufletului. Când ei Îl văd pe Hristosul dispensaţiunii Evangheliei zugrăvit pe paginile Scripturii Vechiului Testament şi înţeleg cât de lămurit îl explică Noul Testament pe cel Vechi, puterile priceperii lor, până aici adormite, sunt trezite şi ei Îl recunosc pe Hristos ca Mântuitor al lumii. Mulţi Îl vor primi prin credinţă pe Hristos ca pe Răscumpărător al lor”. – Ibidem, p. 381

Întrebări pentru discuţie

1. În zilele din urmă, când Legea lui Dumnezeu şi îndeosebi Sabatul ajung în centrul atenţiei, este logic să credem că evreii – dintre care mulţi sunt la fel de serioşi ca adventiştii cu privire la Cele Zece Porunci – vor avea un rol în clarificarea unor subiecte pentru cei din lume?

2. De ce, dintre toate bisericile, Biserica Adventistă ar trebui să aibă cel mai mare succes în câştigarea evreilor? Ce poţi să faci tu, sau biserica ta locală, pentru a căuta să-i câştigi pe evreii din vecinătate?

Omul din Romani 7

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Romani 7,6)

Puţine capitole din Biblie au creat aşa de multe controverse ca Romani 7. Cu privire la subiectele implicate, Comentariul biblic AZŞ spune: „Semnificaţia versetelor 14-25 a fost una dintre problemele cele mai discutate din întreaga epistolă. Oare descrierea unei lupte morale aşa de intense ar putea fi autobiografică şi, dacă a fost aşa, se referă la experienţa lui Pavel dinainte sau de după convertire? Din semnificaţia cea mai simplă a cuvintelor lui, pare evident faptul că Pavel vorbeşte despre lupta personală cu păcatul (vers.7-11; [Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 19; Mărturii, vol. 3, p. 475]). De asemenea, cu siguranţă, el descrie o luptă cu care se confruntă mai mult sau mai puţin fiecare suflet, o luptă ce se naşte datorită cerinţelor spirituale ale Legii sfinte a lui Dumnezeu”. – Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 553

Cercetătorii Bibliei au păreri diferite cu privire la faptul că Romani 7 descrie experienţa lui Pavel de dinainte sau de după convertire. Oricare ar fi poziţia adoptată, este important să ştim că neprihănirea Domnului Isus ne acoperă şi că, îmbrăcaţi în neprihănirea Sa, noi stăm desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu, care făgăduieşte că ne sfinţeşte, că ne dă biruinţă asupra păcatului şi ne schimbă „după chipul Fiului Său” (Romani 8,29).

Acestea sunt ideile esenţiale pe care trebuie să le cunoaştem şi să le aplicăm atunci când căutăm să vestim „Evanghelia veşnică” „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui popor.” (Apocalipsa 14,6)

1. Ce ilustraţie foloseşte Pavel în Romani 7,1-6 pentru a le arăta cititorilor lui relaţia lor cu Legea şi care este ideea pe care o exprimă prin ilustraţia aceasta?

În contextul de ansamblu al epistolei, Pavel se ocupă de sistemul de închinare instituit la Sinai, la care se referă adesea prin cuvântul Lege. Iudeilor le-a fost greu să înţeleagă că acest sistem, dat lor de Dumnezeu, trebuia să se încheie odată cu venirea lui Mesia. Acesta este subiectul pe care îl tratează Pavel, şi anume că credincioşii iudei încă nu erau pregătiţi să renunţe la ceva ce fusese o parte aşa de importantă a vieţii lor.

În esenţă, ilustraţia lui Pavel este aceasta: O femeie este căsătorită cu un bărbat. Legea o „leagă” de el atâta vreme cât el trăieşte. În timpul vieţii lui, ea nu se poate căsători cu un alt bărbat. Dar după ce el moare, ea este eliberată de legea care a legat-o de el (vers. 3).

2. Cum aplică Pavel ilustraţia legii căsătoriei la sistemul iudaismului? Romani 7,4.5

Aşa cum moartea soţului o eliberează pe femeie de legea care o lega de el, tot aşa moartea omului vechi, prin Hristos, îi eliberează pe iudei de legea pe care trebuiseră să o respecte până la venirea lui Mesia, care a adus jertfa către care arătau serviciile ceremoniale. Acum, iudeii erau liberi să se „recăsătorească”. Ei erau invitaţi să intre în legământul de căsătorie cu Mesia cel înviat şi să aducă roade pentru Dumnezeu. Ilustraţia aceasta a fost încă un mijloc pe care Pavel l-a folosit pentru a-i convinge pe iudei că
erau liberi să abandoneze sistemul din vechime.

Din nou, având în vedere toate celelalte declaraţii ale lui Pavel şi ale Bibliei despre ascultarea de Cele Zece Porunci, nu este logic să afirmăm că Pavel le spune aici credincioşilor iudei că Cele Zece Porunci nu mai sunt obligatorii. În realitate, cei care folosesc textele acestea pentru a încerca să susţină ideea că Legea morală a fost anulată nu vor să susţină deloc această idee. Ce vor ei cu adevărat să susţină este doar că Sabatul zilei a şaptea a fost desfiinţat, nu şi restul Legii. A citi versetele aceasta ca pe o învăţătură care spune că porunca a patra a fost anulată sau că Sabatul a fost înlocuit cu duminica înseamnă a le da o altă semnificaţie decât aceea
pe care a intenţionat autorul să le-o dea.

Dacă Pavel vorbeşte despre întregul sistem instituit la Sinai, ce putem spune despre Romani 7,7, în care el menţionează special una dintre Cele Zece Porunci? Respinge faptul acesta poziţia adoptată înainte, şi anume că Pavel nu vorbeşte despre abolirea Celor Zece Porunci? Nu. Trebuie să reţinem că, pentru Pavel, Legea este întregul sistem introdus la Sinai, care conţinea şi Legea morală, dar nu se limita la aceasta. De aceea, Pavel a putut să citeze din ea, la fel cum putea să citeze din orice altă parte a sistemului iudaic pentru a-şi susţine ideea. Cu toate acestea, când sistemul s-a încheiat, la moartea lui Hristos, el nu a inclus şi Legea morală, care existase chiar înainte de Sinai şi există şi după Golgota.

3. Ce spune Pavel, în Romani 7,8-11, despre relaţia dintre Lege şi păcat?

Dumnezeu li S-a descoperit iudeilor, spunându-le detaliat ce este bine şi ce este rău în domeniul moral, civil, ceremonial şi sanitar. De asemenea, El le-a explicat pedepsele pentru călcarea diferitelor legi. Nesocotirea voinţei descoperite a lui Dumnezeu este definită aici ca fiind păcat.

Astfel, Pavel explică faptul că nu ar fi ştiut că a pofti este păcat, dacă „Legea” nu i-ar fi spus lucrul acesta. Păcatul este încălcarea voinţei descoperite a lui Dumnezeu, dar, când voinţa aceasta nu-i este cunoscută, omul nu poate şti că a păcătuit. Când află care este voia lui Dumnezeu, omul ajunge să recunoască faptul că este păcătos şi că se află sub condamnare şi moarte. În sensul acesta, omul moare.

În argumentaţia sa, Pavel încearcă să construiască un raţionament pentru a-i determina pe iudeii care venerau „Legea” să Îl înţeleagă pe Hristos ca fiind împlinirea ei. Legea a fost necesară, dar funcţia ei a fost limitată. Legea a avut scopul de a arăta nevoia de mântuire, dar nu a fost un mijloc de a obţine mântuirea.

„În relatarea experienţei sale, apostolul Pavel prezintă un adevăr important cu privire la lucrarea ce trebuie să aibă loc la convertire. El spune: ‘Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam’, adică el nu simţea nicio condamnare, ‘dar când a venit porunca’, deci când Legea lui Dumnezeu a fost impusă conştiinţei lui, ‘păcatul a înviat, şi eu am murit’. Atunci, el s-a văzut pe sine ca un păcătos condamnat de Legea divină. Observaţi că Pavel a fost cel ce a murit, nu Legea”. – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1076

În ce sens ai „murit” faţă de Lege? În contextul acesta, cum poţi să înţelegi ce a făcut Isus pentru tine, prin faptul că ţi-a dat o viaţă nouă în El?

4. Cum înţelegem textul din Romani 7,12 în contextul subiectului discutat de Pavel?

Pentru că iudeii venerau Legea, Pavel o înalţă pe orice cale posibilă. Legea este bună pentru ce face ea, dar nu poate să facă lucrul pentru care nu a fost rânduită niciodată, adică să ne mântuiască de păcat. Pentru acest lucru avem nevoie de Isus, deoarece Legea – fie întregul sistem iudaic, fie Legea morală în particular – nu poate să aducă mântuirea. Numai Isus şi neprihănirea Sa, pe care o primim prin credinţă, pot să facă lucrul acesta.

5. Pe cine acuză Pavel pentru starea lui de „moarte” şi pe cine dezvinovăţeşte? De ce este importantă deosebirea aceasta? Romani 7,13

În versetul acesta, Pavel prezintă „Legea” în sensul cel mai bun cu putinţă. El dă vina pe păcat, pentru starea îngrozitoare în care se află, şi nu pe Lege. Adică, păcatul a făcut „să se nască… tot felul de pofte” (vers. 8). Legea este bună, deoarece este standardul lui Dumnezeu pentru comportament, dar, ca păcătos, Pavel era condamnat de ea.

6. De ce se considera Pavel un păcătos atât de mare? Ce a înţeles el cu privire la Lege? Romani 7,14.15

Pământesc înseamnă firesc. De aceea, Pavel a avut nevoie de Isus Hristos. Numai Isus Hristos putea să înlăture condamnarea (Romani 8,1). Numai Isus Hristos putea să-l elibereze de sclavia păcatului. Pavel se descrie ca fiind „vândut păcatului”. El este un rob al păcatului. Nu are libertate. El nu poate să facă tot ce vrea. El încearcă să facă tot ce îi spune Legea, dar păcatul nu îl lasă.
Prin ilustraţia aceasta, Pavel încearcă să le arate iudeilor că el are nevoie de Mesia. El a evidenţiat deja că biruinţa este posibilă numai prin har (Romani 6,14). Acelaşi gând este accentuat din nou în Romani 7. A trăi sub „Lege” înseamnă robie faţă de păcat, care este un stăpân nemilos.

Care a fost experienţa ta cu privire la sclavia păcatului? Ai încercat vreodată să te joci cu păcatul, crezând că poţi să-l stăpâneşti după cum doreşti, numai pentru a constata că eşti supus unui stăpân rău şi nemilos? Bun venit la realitate! Prin urmare, de ce trebuie să te predai lui Isus şi să mori faţă de eu în fiecare zi?

7. Ce luptă este prezentată în Romani 7,16.17?

Duhul Sfânt foloseşte Legea ca pe o oglindă, convingându-l pe om că nu este pe placul lui Dumnezeu, pentru că nu împlineşte cerinţele Legii. Prin eforturile de a împlini cerinţele acestea, cel păcătos arată că este de acord cu faptul că Legea este bună.

8. Ce idee, prezentată deja, este repetată de Pavel aici pentru a o accentua? Romani 7,18-20

Pentru a-l convinge pe om de nevoia lui de Hristos, Duhul Sfânt îl conduce adesea printr-o experienţă de tipul „vechiului legământ”. Ellen G. White descrie experienţa lui Israel astfel: „Israeliţii nu şi-au dat seama de păcătoşenia inimii lor şi de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să ţină Legea lui Dumnezeu; şi, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Având impresia că sunt în stare să realizeze propria lor neprihănire, au declarat: ‘Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul’ (Exod 24,7)… N-au trecut decât câteva săptămâni şi au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ şi s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoinţa lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; şi acum, văzându-şi păcătoşenia şi nevoia de iertare, au fost aduşi în situaţia de a-şi da seama de nevoia lor după un Mântuitor, care era descoperit în legământul avraamic”. – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 371, 372

Din nefericire, pentru că nu îşi înnoiesc consacrarea faţă de Hristos zi de zi, mulţi creştini slujesc de fapt păcatului, chiar dacă nu vor să recunoască lucrul acesta. Ei argumentează că, în realitate, trec prin experienţa normală a sfinţirii şi că, pur şi simplu, încă mai au o cale lungă de parcurs. Astfel, în loc de a aduce la Hristos păcatele cunoscute şi de a-I cere biruinţa asupra lor, ei se ascund în spatele capitolului 7 din Romani, care le spune, cred ei, că este imposibil să faci binele. În realitate, capitolul acesta spune că omul nu poate să facă binele, dacă este înrobit de păcat, dar că biruinţa este posibilă în Isus Hristos.

Ai obţinut tu biruinţele asupra eului şi păcatului, pe care ni le făgăduieşte Hristos? Dacă nu, de ce? Ce alegeri greşite faci tu, şi numai tu?

9. Cum ai experimentat, în propria viaţă, chiar şi în calitate de creştin, lupta despre care vorbeşte Pavel în Romani 7,21-23?

În pasajul acesta, Pavel echivalează Legea din mădularele lui cu legea păcatului. „Cu firea pământească”, spune Pavel, „slujesc legii păcatului” (Romani 7,25). Totuşi, a sluji păcatului şi a te supune legii lui înseamnă moarte (vezi vers. 10,11,13). De aceea, trupul lui (care funcţiona în ascultare de păcat) se potriveşte descrierii – „trup de moarte”.

Legea din minte este Legea lui Dumnezeu, descoperirea voinţei Sale. Prin convingerea adusă de Duhul Sfânt, Pavel este de acord cu Legea aceasta. Mintea lui s-a hotărât să o respecte, dar, când a încercat, nu a putut, deoarece trupul lui voia să păcătuiască. Cine nu a simţit aceeaşi luptă? În mintea ta, ştii ce vrei să faci, dar firea ta pământească cere altceva.

10. Cum putem fi salvaţi din această situaţie dificilă în care ne aflăm? Romani 7,24.25

Unii s-au întrebat de ce, după ce ajunge la punctul culminant şi plin de slavă în expresia „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru”, Pavel se referă încă o dată la luptele sufletului, din care părea că fusese eliberat. Unii înţeleg exprimarea mulţumirii ca fiind o exclamaţie în paranteză. Ei cred că o asemenea exclamaţie urmează natural după strigătul „Cine mă va scăpa…?”. Ei susţin că, înainte de a continua cu o dezbatere mai largă a eliberării pline de slavă (Romani 8), Pavel rezumă ce a spus în versetele precedente şi mărturiseşte încă o dată despre conflictul împotriva puterilor păcatului.

Alţii sugerează că, prin expresia „cu mintea, eu”, Pavel spune „eu, prin mine însumi, lăsându-L pe Hristos deoparte”. Oricum ar fi înţelese aceste versete, o idee trebuie să rămână clară: dacă suntem lăsaţi singuri, fără Hristos, noi suntem neajutoraţi în faţa păcatului. Cu Hristos, avem o viaţă nouă în El, o viaţă în care, deşi eul va apărea neîncetat, făgăduinţele biruinţei sunt ale noastre, dacă alegem să cerem împlinirea lor. Aşa cum nimeni nu poate să respire sau să tuşească în locul tău, nimeni nu poate să aleagă în locul tău ca tu să te predai lui Hristos. Numai tu poţi să faci această alegere. Nu există nicio altă cale de a ajunge la biruinţele care ne sunt făgăduite în Isus.

Pentru studiu suplimentar: Divina vindecare, ediţia 1997, p. 64, 65, 435-437. „În călcarea Legii nu se găseşte nicio siguranţă, nicio tihnă, nicio îndreptăţire. Atâta vreme cât continuă să păcătuiască, omul nu poate spera să stea ca nevinovat înaintea lui Dumnezeu şi să fie împăcat cu El, prin meritele Domnului Hristos”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 213

„Pavel doreşte ca fraţii lui să vadă că slava cea mare a unui Mântuitor care iartă păcatele dă semnificaţie întregului sistem iudaic. De asemenea, el doreşte ca ei să înţeleagă faptul că, atunci când Hristos a venit în lume şi a murit ca jertfă pentru om, simbolul s-a întâlnit cu Cel pe care Îl arăta.

După ce Hristos a murit pe cruce ca jertfă pentru păcat, legea cere monială nu mai putea să fie în vigoare. Totuşi ea a fost în legătură cu Legea morală şi a fost plină de slavă. Întregul a purtat amprenta divinităţii şi a exprimat sfinţenia, dreptatea şi neprihănirea lui Dumnezeu. Dacă lucrarea din dispensaţiunea care urma să fie încheiată a fost plină de slavă, cu cât mai mult trebuia să fie plină de slavă realitatea, venirea lui Hristos, ca să le dea tuturor celor ce cred Duhul Său sfinţitor şi dătător de viaţă”.
– Comentariile Ellen G. White, în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1095

Întrebări pentru discuţie

1. Cine crezi că este omul din Romani 7? Este Pavel de dinainte sau de după convertire sau o persoană cu totul diferită? Ce argument ai pentru răspunsul tău? Discutaţi în grupă răspunsurile.

2. Cum explicăm faptul că, deşi botezaţi, creştinii născuţi din nou luptă cu păcatul? Nu ar trebui să biruim totul automat? Sau vom păcătui întotdeauna? Sau răspunsul este undeva între cele două?

3. Ce pericole posibile apar din concepţia că noi, creştinii, vom păcătui întotdeauna, vom calca întotdeauna Legea lui Dumnezeu, indiferent ce s-ar întâmpla? Pe de altă parte, ce pericole posibile apar din concepţia că noi, creştinii, trebuie să biruim orice lucru rău din viaţa noastră, fiecare gând rău, fiecare înclinaţie rea, indiferent ce s-ar întâmpla, pentru că altfel nu suntem mântuiţi?

4. În cele din urmă, indiferent de poziţia pe care o adoptă cineva cu privire la omul din Romani 7, ce făgăduinţe putem să ne însuşim din Romani 7, care ne ajută să înţelegem ce înseamnă a fi urmaş al lui Isus?

Biruinţa asupra păcatului

„Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” (Romani 6,14)

După ce a explicat îndreptăţirea prin credinţă, fără faptele Legii, Pavel începe să răspundă la întrebarea evidentă: Dacă faptele nu pot să ne mântuiască, de ce să ne mai preocupăm de ele? De ce să nu continuăm pur şi simplu să păcătuim?

Capitolul 6 este răspunsul lui la această întrebare importantă. Aici, Pavel tratează subiectul cunsocut în general, ca fiind „sfinţirea”, procesul prin care biruim păcatul şi reflectăm tot mai mult caracterul lui Hristos. Totuşi cuvântul sfinţire, ca atare, nu apare nicăieri în Romani. (În Romani 15,16, apare o dată cuvântul sfinţit).

Înseamnă că Pavel nu are nimic de spus cu privire la ce este cunoscut, în general, ca fiind sfinţire? Nicidecum. Pur şi simplu, el nu se referă la ea folosind acest termen. În Biblie, „a sfinţi” înseamnă „a consacra” lui Dumnezeu. Prin urmare, „a fi sfinţit” este prezentat adesea ca fiind un act trecut şi încheiat. De exemplu, „împreună cu toţi cei sfinţiţi” (Fapte 20,32) – „cei sfinţiţi” din definiţia aceasta sunt cei care sunt consacraţi lui Dumnezeu. Totuşi această folosire biblică a termenului „a sfinţi” nu neagă în niciun fel doctrina importantă a sfinţirii, nici faptul că sfinţirea este o lucrare de o viaţă. Biblia susţine cu putere doctrina aceasta, dar, în general, foloseşte alţi termeni pentru a o descrie.

În săptămâna aceasta, vom vedea o altă faţă a mântuirii prin credinţă, una care, foarte uşor, poate să fie înţeleasă greşit, şi anume: făgăduinţele biruinţei asupra păcatului în viaţa cuiva care a fost mântuit prin Isus.

În Romani 5,20, Pavel face o declaraţie impresionantă: „Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult”. Ideea lui a fost că, indiferent cât de mult păcat există sau cât de îngrozitoare sunt consecinţele lui, harul lui Dumnezeu este suficient pentru a-l trata. Ce speranţă ar trebui să aducă faptul acesta pentru fiecare dintre noi, îndeosebi când suntem ispitiţi să simţim că păcatele noastre sunt prea mari pentru a fi iertate!

1. Citeşte Romani 6,1. Care este ideea pe care o tratează Pavel aici şi cum răspunde el în versetele următoare la acest fel de gândire? Romani 6,2-11

În capitolul 6, Pavel arată că un om care a fost îndreptăţit nu ar trebui să mai păcătuiască, deoarece a murit faţă de păcat. Cufundarea în apa botezului reprezintă înmormântarea. Ce este înmormântat? „Omul cel vechi” al păcatului, omul care săvârşeşte păcatul, omul dominat şi condus de păcat. Ca urmare, „trupul păcatului” este nimicit, aşa încât noi nu mai continuăm să slujim păcatului. În Romani 6, păcatul este personificat ca fiind un stăpân care domneşte peste slujitorii lui. Odată ce omul vechi, care a slujit păcatului, a murit, stăpânirea păcatului încetează. Cel care se ridică din mormântul de apă este un om nou, care nu mai slujeşte păcatului. El trăieşte acum în înnoirea vieţii.

Domnul Hristos a murit o dată pentru totdeauna, dar acum este viu pentru veşnicie. Moartea nu mai poate să domnească asupra Lui. Prin urmare, creştinul care este botezat a murit faţă de păcat o dată pentru totdeauna şi nu ar trebui să mai ajungă niciodată sub stăpânirea lui. Desigur, aşa cum ştie orice creştin botezat, păcatul nu dispare automat din viaţa noastră, îndată ce ieşim din apă. A nu fi sub stăpânirea păcatului nu este acelaşi lucru cu a nu fi nevoit să lupţi cu el. Noi avem de dus o luptă zilnic, clipă de clipă, pentru a rămâne morţi faţă de păcat şi vii pentru Hristos. Deşi făgăduinţele biruinţei există, noi trebuie să cerem împlinirea lor prin credinţă şi să ne aducem aminte că harul lui Dumnezeu se înmulţeşte, chiar când păcătuim. Dacă nu, ce speranţă ar avea vreunul dintre noi, chiar şi după ce a fost botezat?

Care a fost experienţa ta cu puterea păcatului în viaţa personală, chiar după botez? Ce alegeri ale tale îngăduie ca păcatul să aibă asupra ta o putere pe care nu ar trebui să o aibă, datorită făgăduinţelor Bibliei cu privire la biruinţă?

2. Ce îndemn ne este dat în Romani 6,12?

Cuvântul a domni arată că păcatul este reprezentat aici ca un împărat. Cuvântul grecesc tradus aici prin „domneşte” înseamnă, literal, „a fi împărat”, sau „a avea rolul unui împărat”. Păcatul este întru totul mult prea doritor să preia domnia asupra trupurilor noastre muritoare şi să dicteze un anume comportament. Spunând: „păcatul să nu mai domnească”, Pavel arată că omul care a fost îndreptăţit de Dumnezeu poate alege să nu mai accepte păcatul ca împărat în viaţa sa. Aici intervine acţiunea voinţei.

„Ceea ce trebuie să înţelegi este adevărata putere a voinţei. Aceasta este puterea care guvernează natura umană, puterea deciziei sau capacitatea de a alege. Totul depinde de acţiunea corectă a voinţei. Dumnezeu le-a dat oamenilor capacitatea de a alege; datoria lor este aceea de a o exercita. Tu nu poţi să îţi schimbi inima, nu poţi să Îi predai lui Dumnezeusentimentele tale; dar poţi alege să Îi slujeşti. Poţi să-I dai Lui voinţa ta; atunci, El va lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. În felul acesta, întreaga ta fiinţă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; sentimentele tale vor fi îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 47

Cuvântul grecesc din Romani 6,12, tradus prin „pofte”, înseamnă „dorinţe”. Dorinţele acestea pot fi ori după lucruri bune, ori după lucruri rele. Când domneşte, păcatul ne face să dorim ce este rău. Dorinţele vor fi puternice şi chiar irezistibile, dacă luptăm singuri împotriva lor. Păcatul poate să fie un tiran nemilos, care nu este mulţumit niciodată, ci se întoarce mereu pentru mai mult. Numai prin credinţă, numai cerând împlinirea făgăduinţelor biruinţei, putem să răsturnăm acest stăpân neînduplecat.

În versetul acesta, cuvântul deci este important. El se referă la ce s-a spus înainte, îndeosebi la ce s-a spus în versetele 10 şi 11. Cel botezat trăieşte acum „pentru Dumnezeu”. Adică Dumnezeu este centrul vieţii sale celei noi. Un astfel de om Îi slujeşte lui Dumnezeu, făcând ce Îi place lui Dumnezeu; prin urmare, nu poate să slujească în acelaşi timp şi păcatului. El este „viu” pentru Dumnezeu, prin Isus Hristos.

Întoarce-te la citatul din Ellen G. White, din studiul de astăzi. Observă cât de important este conceptul libertăţii de alegere. Ca fiinţe morale, noi trebuie să avem o voinţă liberă. În următoarele 24 de ore, încearcă să urmăreşti felul în care îţi foloseşti voinţa. Ce poţi să înveţi despre felul în care foloseşti acest dar sfânt sau abuzezi de el?

3. Cum trebuie să înţelegem Romani 6,14? Spune cumva că Cele Zece Porunci nu mai sunt obligatorii pentru noi? Dacă nu, de ce?

Romani 6,14 este una dintre declaraţiile-cheie din Epistola către Romani. O auzim adesea, citată de obicei în contextul în care cineva ne spune că Sabatul zilei a şaptea a fost desfiinţat. Totuşi este evident că textul nu înseamnă lucrul acesta. Aşa cum am întrebat anterior, cum putea să fie anulată Legea, iar păcatul să continue să fie o realitate, având în vedere că Legea este aceea care defineşte păcatul?

Dacă aţi citi tot ce a fost scris mai înainte în Romani, chiar şi numai în capitolul 6, ar fi greu să înţelegeţi cum, în mijlocul întregii dezbateri despre realitatea păcatului, Pavel ar spune deodată: „Legea morală, Cele Zece Porunci care definesc păcatul, a fost abolită”. Nu ar avea niciun sens. Pavel le spune romanilor că acela care trăieşte „sub Lege”, adică sub sistemul iudaic, aşa cum era practicat în zilele lui, cu toate regulile lui făcute de oameni, va fi stăpânit de păcat. Prin contrast, cel care trăieşte sub har va avea biruinţă asupra păcatului, deoarece Legea este scrisă în inima lui, iar Duhului lui Dumnezeu Îi este îngăduit să-i îndrume paşii.

Când Îl primim pe Isus Hristos ca Mesia, suntem îndreptăţiţi prin El, suntem botezaţi în moartea Sa, „omul cel vechi” este nimicit şi este înviat la o viaţă nouă, iar toate aceste lucruri vor detrona păcatul din viaţa noastră. Să nu uităm că întregul context în care apare versetul acesta este contextul făgăduinţei biruinţei asupra păcatului.

Nu ar trebui să definim prea restrictiv expresia „sub Lege”. Cel despre care se presupune că trăieşte „sub har”, dar calcă Legea lui Dumnezeu nu va găsi har, ci condamnare. „Sub har” înseamnă că, prin harul lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Isus, condamnarea pe care Legea o aduce inevitabil asupra celor păcătoşi a fost înlăturată. Prin urmare, fiind eliberaţi de condamnarea la moarte pe care a adus-o Legea, noi trăim în „înnoirea vieţii”, o viaţă caracterizată de faptul că nu mai suntem robi ai păcatului, pentru că am murit faţă de eu.

Ai experimentat realitatea unei vieţi noi în Hristos? Ce dovadă concretă ai pentru a arăta ce a făcut Hristos în tine? Care sunt lucrurile la care ar mai trebui să renunţi şi de ce trebuie să renunţi la ele?

4. Care este ideea exprimată de Pavel în Romani 6,16? De ce argumentul lui este foarte decisiv aici? Adică este ori una, ori alta, fără cale de mijloc. Ce lecţie învăţăm din acest contrast foarte clar?

Pavel se întoarce la ideea că viaţa cea nouă de credinţă nu acordă libertatea de a păcătui. Viaţa de credinţă face posibilă biruinţa asupra păcatului. De fapt, numai prin credinţă putem să avem biruinţa care ne este făgăduită.

După ce a personificat păcatul, vorbind de el ca despre un împărat care stăpâneşte asupra supuşilor lui, Pavel se întoarce acum la ilustraţie, arătând că păcatul este ca un stăpân care cere supunere de la robii lui. Pavel scoate în evidenţă faptul că omul îşi alege stăpânul. El poate să-i slujească păcatului, care duce la moarte, sau poate să-i slujească neprihănirii, care duce la viaţa veşnică. Pavel nu ne lasă nicio cale de mijloc aici, niciun loc pentru compromis. Este ori una, ori alta, deoarece la sfârşit vom avea fie
viaţa veşnică, fie moartea veşnică.

5. Citeşte Romani 6,17. Cum dezvoltă Pavel aici ideea din versetul 16 ?

Observă cât de interesant este legată ascultarea de „dreptarul învăţăturii”. Creştinii romani fuseseră învăţaţi şi cunoşteau principiile credinţei creştine, pe care le respectau acum. Prin urmare, Pavel spune că, dacă este ascultat „din inimă”, „dreptarul învăţăturii” îi ajută pe credincioşi să ajungă „robi ai neprihănirii” (vers. 18). Uneori, auzim că doctrina nu contează, dacă avem dragoste. Acesta este un mod simplist de a exprima ceva ce nu este simplu. Aşa cum s-a afirmat într-un studiu anterior, Pavel era foarte preocupat de învăţătura falsă la care cedase biserica din Galatia.

Prin urmare, trebuie să fim foarte atenţi la declaraţiile care denigrează în vreun fel importanţa unei învăţături corecte. Robi ai păcatului, robi ai neprihănirii – contrastul este foarte clar. Dacă păcătuim după botez, înseamnă că nu suntem mântuiţi cu adevărat?

Citeşte 1 Ioan 1,8-2,1. Cum ne ajută textele acestea să înţelegem ce înseamnă să fii urmaş al lui Hristos, şi totuşi să continui să fii supus căderii?

6. Rezumă ce spune Pavel în Romani 6,19-23. Ce ar însemna în mod real, aplicarea acestor adevăruri în viaţa ta? Ce ar trebui să faci sau să nu mai faci? Care sunt consecinţele?

Aici, cuvintele lui Pavel arată că el înţelege pe deplin natura căzută a omului. El vorbeşte despre „neputinţa firii pământeşti”. Cuvântul grecesc pentru „neputinţă” înseamnă şi „slăbiciune”. El ştie de ce este capabilă natura căzută a omului, dacă este lăsată în voia ei. Prin urmare, el apelează din nou la puterea de a alege – puterea de a alege să ne supunem pe noi şi firea noastră slabă unui stăpân nou, Domnul Isus, care ne va face în stare să trăim o viaţă neprihănită.

Romani 6,23 este citat adesea spre a arăta că pedeapsa păcatului, adică a călcării Legii, este moartea. Cu siguranţă că pedeapsa păcatului este moartea. Totuşi, în afară de a vedea moartea ca pedeapsă a păcatului, trebuie să vedem păcatul aşa cum îl descrie Pavel în Romani 6 – ca pe un stăpân care îşi domină robii, înşelându-i prin faptul că le dă ca plată moartea.

De asemenea, observaţi că, în dezvoltarea ilustraţiei cu cei doi stăpâni, Pavel atrage atenţia asupra faptului că a-i sluji unui stăpân înseamnă eliberarea din slujba celuilalt. Din nou, vedem alegerea clară: ori unul, ori celălalt. Nu există cale de mijloc. În acelaşi timp, aşa cum ştim cu toţii, a fi liber de stăpânirea păcatului nu înseamnă a fi fără păcat, nu înseamnă că nu luptăm cu el şi, uneori, chiar cădem, ci înseamnă că nu mai suntem stăpâniţi de păcat, oricât de real rămâne el în viaţa noastră şi oricât de mult trebuie să cerem, zi de zi, împlinirea făgăduinţelor de a-l birui.

Prin urmare, pasajul acesta ajunge să fie un apel puternic, adresat oricui slujeşte păcatului. Tiranul acesta nu oferă nimic, în afară de moarte, ca plată pentru săvârşirea lucrurilor ruşinoase. Aşadar, un om raţional ar trebui să dorească să se elibereze de acest tiran. Prin contrast, cei care slujesc neprihănirii fac lucruri drepte şi demne de laudă, nu cu gândul de a-şi câştiga mântuirea, ci ca un rod al noii lor experienţe. Dacă săvârşesc fapte bune, încercând să câştige mântuirea, ei pierd întreaga semnificaţie a Evangheliei, întreaga semnificaţie a mântuirii şi întreaga semnificaţie a motivului pentru care au nevoie de Domnul Isus.

Pentru studiu suplimentar: Solii pentru tineret, cap. „Victoria dobândită”; Mărturii, vol. 3, ediţia 1998, p. 397; Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. „Ade văratul motiv al slujirii”.

„El [Isus] nu S-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi ai naturii Sale dumnezeieşti. Câtă vreme suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la
desăvârşirea de caracter.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 123

„Un creştinism de formă, neînsoţit de faptele corespunzătoare ale credinţei, nu valorează nimic. Niciun om nu poate sluji la doi stăpâni. Copiii celui rău sunt slujitorii stăpânului lor; ei sunt slujitorii aceluia pe care îl aleg ca stăpân şi ei nu pot fi slujitori ai lui Dumnezeu, până ce nu renunţă la Diavol şi la toate lucrările lui. Nu poate fi nevătămător pentru slujitorii Regelui ceresc să se angajeze în plăceri şi în distracţii în care se angajează slujitorii lui Satana, chiar dacă aceştia repetă des că aceste distracţii sunt nevătămătoare. Dumnezeu a descoperit adevăruri sfinte care îi deosebesc pe cei din poporul Său de cei necredincioşi şi prin care
îi curăţeşte pentru Sine. Adventiştii de ziua a şaptea trebuie să îşi trăiască totdeauna credinţa”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 1, p. 404

Întrebări pentru discuţie

1. Deşi avem aceste făgăduinţe minunate ale biruinţei asupra păcatului, realitatea este că toţi – chiar fiind creştini născuţi din nou – suntem conştienţi cât de căzuţi, cât de păcătoşi suntem şi cât de degradate pot fi inimile noastre. Există o contradicţie aici?

2. Prezintă în grupă o mărturie cu privire la ce a făcut Hristos în tine, la schimbările pe care le-ai trăit, ajungând la viaţa cea nouă în El.

3. Oricât de important este că ne aducem aminte întotdeauna că mântuirea noastră depinde numai de ce a făcut Hristos pentru noi, ce pericole apar, dacă exagerăm acest adevăr minunat şi excludem cealaltă parte a mântuirii, şi anume ce face Isus în noi pentru a ne schimba după chipul Său?

Explicarea credinţei

 

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” (Romani 5,1.2)

Apostolul Pavel a pus bazele ideii că îndreptăţirea, sau acceptarea din partea lui Dumnezeu, vine numai prin credinţa în Isus Hristos, deoarece numai neprihănirea Sa este suficientă „ca să putem sta în picioare” înaintea Domnului nostru. El construieşte pe acest mare adevăr şi explică mai mult subiectul acesta. Pavel arată că mântuirea este numai prin credinţă, şi nu prin fapte, chiar şi pentru cineva la fel de „neprihănit” ca Avraam şi, într-un sens, face un pas înapoi şi priveşte la imaginea de ansamblu – la ce anume a cauzat păcatul, suferinţa şi moartea, cum se găseşte soluţia în Hristos şi ce a făcut El pentru neamul omenesc.

Prin căderea unui singur om, Adam, toată omenirea a înfruntat condamnarea, înstrăinarea şi moartea. Prin biruinţa unui singur om, Isus, toată lumea a fost aşezată pe o nouă bază înaintea lui Dumnezeu, una în care, prin credinţa în Isus, toţi pot să aibă şters raportul păcatelor lor, pedeapsa pentru păcatele acelea să poată fi retrasă şi să poată fi iertaţi pentru totdeauna.

Apostolul Pavel îl pune pe Adam în contrast cu Isus, arătând cum a venit Hristos să repare ce a făcut Adam şi că, prin credinţă, victimele păcatului lui Adam pot fi salvate prin Isus, Mântuitorul. Temelia acestor lucruri este crucea lui Hristos şi moartea Sa înlocuitoare, care deschid calea pentru ca fiecare făptură omenească, iudeu sau dintre neamuri, să poată fi mântuită prin Isus, care a cumpărat cu sângele Său îndreptăţirea pentru toţi cei care Îl primesc.

Cu siguranţă, aceasta este o temă care merită să fie explicată, deoarece este temelia tuturor speranţelor.

1. Rezumă mesajul lui Pavel din Romani 5,1-5. Ce învăţătură poţi să iei pentru tine?

„Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi” înseamnă literal „după ce am fost îndreptăţiţi”. Verbul grecesc exprimă o acţiune împlinită. Noi am fost declaraţi neprihăniţi sau am fost priviţi ca fiind neprihăniţi, nu prin vreo faptă a Legii, ci pentru că am fost primiţi de Isus Hristos. Viaţa desăvârşită pe care Isus a trăit-o pe pământul acesta şi ascultarea Sa desăvârşită de Lege ne-au fost atribuite nouă.
În acelaşi timp, toate păcatele noastre au fost puse asupra Lui. Dumnezeu a considerat că Isus a săvârşit păcatele acelea, nu noi, iar în felul acesta, noi putem fi cruţaţi de pedeapsa pe care o merităm. Pedeapsa a căzut asupra lui Hristos pentru noi, în locul nostru, aşa încât noi nu mai trebuie să o primim niciodată. Ce veste mai plină de slavă poate să fie pentru cel păcătos?

Cuvântul grecesc tradus prin „slavă” în versetul 2 este tradus prin „ne bucurăm” în versetul 3. Dacă ar fi tradus tot prin „ne bucurăm” şi în versetul 2 (aşa cum este în unele versiuni), legătura dintre versetele 2 şi 3 ar fi înţeleasă mai clar. Oamenii îndreptăţiţi se pot bucura în necaz, deoarece credinţa lor este centrată în Isus Hristos. Ei au încredere că Dumnezeu va face toate lucrurile să lucreze spre bine. Ei vor considera că este o cinste să sufere pentru Hristos. (Vezi şi 1 Petru 4,13)

Observaţi, de asemenea, progresul de la versetul 3 la versetul 5.

1. Răbdare. Cuvântul grecesc hupomone înseamnă „răbdare statornică”. Acesta este tipul de răbdare pe care îl dezvoltă necazul în cel care îşi păstrează credinţa şi nu îşi pierde speranţa în Hristos, chiar când trece prin încercări şi suferinţe care pot uneori să facă viaţa atât de nefericită.

2. Biruinţă. Cuvântul grecesc dokime înseamnă „calitatea de a fi aprobat”, „caracter” sau, mai precis, „caracter aprobat”. Cel care suportă cu răbdare încercările poate să dezvolte un „caracter aprobat”.

3. Nădejdea. Răbdarea şi aprobarea dau naştere în mod firesc nădejdii, nădejdea găsită în Isus şi în făgăduinţa mântuirii prin El. Atâta vreme cât ne prindem de Isus, în credinţă, pocăinţă şi ascultare, avem toate motivele să sperăm.

Ce speri mai mult decât orice altceva? Cum poate această speranţă să fie împlinită în Isus? Se poate împlini? Dacă nu, eşti sigur că vrei atât de mult împlinirea ei?

2. Ce ni se spune în Romani 5,6-8 despre caracterul lui Dumnezeu şi de ce este aici atâta speranţă pentru noi?

Când Adam şi Eva au călcat cerinţa divină în mod ruşinos şi fără scuză, Dumnezeu a făcut primii paşi spre împăcare. Chiar de atunci, Dumnezeu a luat iniţiativa de a oferi o cale de mântuire şi de a-i invita pe oameni să o accepte. „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” (Galateni 4,4).

3. Ce ni se spune în Romani 5,9?

Aşa cum sângele pus pe uşorii caselor israeliţilor din Egipt, în ajunul plecării, i-a ocrotit pe întâii născuţi de mânia care a căzut asupra întâilor născuţi ai Egiptului, tot aşa sângele lui Isus Hristos garantează că acela care a fost îndreptăţit şi păstrează acest statut nu va avea parte de mânia lui Dumnezeu, care va nimici păcatul în cele din urmă.

Unii au dificultăţi cu ideea unui Dumnezeu iubitor care Se mânie. Totuşi mânia aceasta există tocmai din cauza dragostei Sale. Cum ar putea Dumnezeu, care iubeşte lumea, să nu Se mânie împotriva păcatului? Dacă ar fi fost indiferent faţă de noi, nu I-ar fi păsat de tot ce se întâmplă aici. Priviţi în jur, în lume, şi vedeţi ce a făcut păcatul din creaţiunea Sa. Cum ar putea Dumnezeu să nu fie mânios împotriva unui asemenea rău şi unei asemenea devastări?

4. Ce alte motive ne sunt date pentru a ne bucura? Romani 5,10.11

Unii comentatori au văzut în versetul 10 o referire la viaţa pe care a trăit-o Hristos pe pământ, dezvoltând un caracter desăvârşit, pe care, acum, Se oferă să ni-l atribuie nouă („vom fi mântuiţi prin viaţa Lui”). Deşi îndreptăţirea noastră este prin viaţa desăvârşită a lui Hristos, Pavel pare să pună accentul pe faptul că, deşi a murit, Hristos a înviat şi trăieşte veşnic (vezi Evrei 7,25). Noi suntem mântuiţi, pentru că El trăieşte. Dacă ar fi rămas în mormânt, speranţele noastre ar fi pierit odată cu El. Versetul 11 continuă cu motivul pe care îl avem de a ne bucura în Domnul, şi anume, lucrarea pe care a îndeplinit-o Isus pentru noi.

Moartea este un vrăjmaş, cel din urmă. Când l-a creat pe om, Dumnezeu a plănuit ca el să trăiască veşnic. În afară de oamenii care trec prin mari suferinţe, nimeni nu doreşte să moară. Moartea este contrară naturii noastre fundamentale. Motivul este că, de la început, am fost creaţi să trăim veşnic. Moartea ar fi trebuit să ne fie necunoscută.

5. Citeşte Romani 5,12. Ce descrie Pavel aici? Ce explică faptul acesta?

Cu privire la acest pasaj biblic, comentatorii au avut mai multe controverse decât cu privire la majoritatea celorlalte. Probabil că, aşa cum spune SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 529, motivul este că aceşti comentatori „încearcă să folosească pasajul acesta în alt scop decât a intenţionat Pavel”.

Un punct asupra căruia sunt controverse este felul în care a trecut păcatul lui Adam asupra urmaşilor lui. Au împărtăşit urmaşii lui Adam vinovăţia păcatului său ori sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu din cauza propriilor păcate? Deşii unii au încercat să obţină răspunsul la întrebare din textul acesta, Pavel nu se ocupa de acest subiect. El a avut în minte un scop cu totul diferit. El accentuează din nou ce a declarat deja, „căci toţi au păcătuit” (Romani 3,23). Trebuie să recunoaştem că suntem păcătoşi,
deoarece numai în felul acesta ne vom da seama că avem nevoie de un Mântuitor. Aici, Pavel încerca să-i facă pe cititori să-şi dea seama cât de rău este păcatul şi ce a adus el în lume, prin Adam. Prin urmare, Pavel arată ce ne oferă Dumnezeu prin Isus, darul acesta fiind singurul remediu pentru tragedia adusă asupra lumii noastre prin păcatul lui Adam.

Totuşi textul acesta spune doar care este problema (moartea în Adam), nu dă şi soluţia (viaţa în Hristos). Unul dintre aspectele cele mai pline de slavă ale Evangheliei este că moartea a fost „înghiţită” de viaţă. Isus a trecut prin porţile mormântului şi i-a rupt legăturile. El spune: „Eu sunt Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apocalipsa 1,18). Din cauză că Isus are cheile, vrăjmaşul nu mai poate să îşi ţină victimele în mormânt.

Care au fost experienţele tale în legătură cu realitatea şi tragedia morţii? De ce, în faţa unui vrăjmaş atât de înverşunat, trebuie să avem o speranţă în ceva mai mare decât noi înşine sau mai mare decât orice oferă lumea aceasta?

6. Ce spune Pavel în Romani 5,13.14?

Expresia „înainte de Lege” este paralelă cu afirmaţia „de la Adam până la Moise”. El vorbeşte despre perioada de la creaţiune la Sinai, înainte de introducerea oficială a regulilor şi legilor sistemului israelit, în care erau incluse şi Cele Zece Porunci. „Înainte de Lege” înseamnă „până când cerinţele lui Dumnezeu au fost detaliate în legile date lui Israel pe Sinai”. Păcatul a existat şi înainte
de Sinai. Cum ar fi putut să nu existe? Minciuna, uciderea, adulterul şi idolatria nu au fost păcate până atunci? Desigur că au fost.

7. Menţionaţi câteva texte care arată realitatea păcatului înainte de Sinai.

Este adevărat că, înainte de Sinai, omenirea în general a avut doar o descoperire limitată a lui Dumnezeu, dar este evident că a cunoscut suficient pentru a fi considerată responsabilă. Dumnezeu este drept şi nu va pedepsi pe nimeni pe nedrept. Oamenii din lumea de dinainte de Sinai au murit, aşa cum arată Pavel aici. Moartea a trecut asupra tuturor. Deşi nu păcătuiseră împotriva unor porunci descoperite explicit, totuşi păcătuiseră. Ei au avut descoperirile lui Dumnezeu în natură, dar nu au luat seama la ele şi de aceea au fost vinovaţi. „Însuşirile nevăzute ale Lui… se văd lămurit, de la facerea lumii… Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1,20).

8. Cu ce scop S-a descoperit Dumnezeu mai clar „în Lege”? Romani 5,20.21

Învăţăturile date pe Sinai au cuprins Legea morală, deşi aceasta existase şi înainte. Totuşi, în conformitate cu Biblia, atunci a fost prima dată când Legea a fost scrisă şi proclamată. Când au început să se compare cu cerinţele divine, israeliţii au descoperit
că erau departe. Cu alte cuvinte, „greşeala s-a înmulţit”. Ei şi-au dat seama cât de mari erau nelegiuirile lor. Scopul unei asemenea descoperiri a fost acela de a-i ajuta să înţeleagă că au nevoie de un Mântuitor şi de a-i conduce să accepte harul oferit cu atâta bunăvoinţă de Dumnezeu. Versiunea adevărată a credinţei Vechiului Testament nu a fost legalistă.

9. Ce contrast ne este prezentat în continuare? Ce speranţă ne este oferită în Hristos? Romani 5,18.19

Ca oameni, tot ce am primit de la Adam este sentinţa de moarte. Totuşi Hristos a intervenit şi a păşit pe terenul unde Adam a căzut, suportând fiecare încercare în locul omului. El a răscumpărat eşecul lui Adam şi căderea sa ruşinoasă şi, în felul acesta, ca Înlocuitor al nostru, ne-a pus pe un teren avantajos înaintea lui Dumnezeu. De aceea, Isus este „Cel de-al doilea Adam”.

„Al doilea Adam a fost un agent moral liber, răspunzător pentru comportamentul lui. Înconjurat de influenţele subtile, intense şi amăgitoare, El a fost într-o situaţie mult mai puţin favorabilă pentru a trăi o viaţă fără păcat, decât a fost primul Adam. Totuşi, în mijlocul celor păcătoşi, El s-a împotrivit fiecărei ispite de a păcătui şi Şi-a păstrat nevinovăţia. El a fost întotdeauna fără păcat”. – Comentariile Ellen G. White în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1074

10. Cum sunt puse în contrast faptele lui Adam cu cele ale lui Hristos, în Romani 5,15-19?

Priviţi ideile opuse aflate aici: moarte, viaţă; neascultare, ascultare; osândă, hotărâre de iertare; păcat, neprihănire. Isus a venit şi a reparat tot ce stricase Adam! De asemenea, este fascinant că, în versetele 15-17, cuvântul „dar” apare de cinci ori. De cinci ori! Ideea este simplă: Pavel accentuează că îndreptăţirea nu este câştigată, ci vine ca un dar. Este ceva ce nu merităm. La fel ca pentru orice dar, trebuie să întindem mâna şi să îl primim, iar în cazul acesta, primim darul prin credinţă.

Care a fost darul cel mai bun pe care l-ai primit vreodată? Ce a făcut să fie aşa de bun, deosebit de celelalte? Cum te-a făcut faptul că a fost un dar, şi nu ceva ce ai meritat, să-l apreciezi şi mai mult? Ar putea darul acela să se compare cât de puţin cu tot ce am primit în Isus?

Pentru studiu suplimentar: Divina vindecare, cap. „Ajutor în vieţuirea zilnică”; Patriarhi şi profeţi, cap. „Ispitirea şi căderea”.

„Mulţi sunt înşelaţi cu privire la starea inimii lor. Ei nu-şi dau seama că inima lor firească este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Ei se îmbracă în propria neprihănire şi sunt mulţumiţi cu atingerea propriului standard, un standard omenesc al caracterului, dar cât de fatal dau greş, pentru că nu ating standardul divin, iar prin puterea proprie nu sunt în stare să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 320

„Este mare nevoie ca Domnul Hristos să fie predicat ca fiind singura nădejde şi mântuire. Când a fost prezentată învăţătura îndreptăţirii prin credinţă…, ea a fost pentru mulţi ca apa pentru călătorul însetat. Gândul că neprihănirea lui Hristos ne este atribuită, nu datorită vreunui merit al nostru, ci asemenea unui dar fără plată al lui Dumnezeu, a fost un gând preţios”. – Idem, p. 360

„Încercarea este o parte din educaţia primită în şcoala lui Hristos spre a-i curăţi pe copiii lui Dumnezeu de zgura a ceea ce este pământesc. Experienţele prin care sunt trecuţi vin asupra lor din cauză că Dumnezeu îi conduce. Încercările şi piedicile sunt metodele de disciplinare alese de El şi condiţiile succesului puse de El. Cel care citeşte inimile oamenilor cunoaşte slăbiciunile lor mai bine decât le pot cunoaşte ei înşişi. El vede că unii au însuşiri care, dacă ar fi bine îndrumate, ar putea fi folosite spre
înaintarea lucrării Sale”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 524

Întrebări pentru discuţie

1. Cum te-a susţinut credinţa când ai trecut prin încercări? Ce ai învăţat despre tine şi despre Dumnezeu? Ce anume din ce ai învăţat ar putea să le fie de folos altora care ar putea să treacă prin perioade grele?

2. Mulţi scriitori şi filozofi s-au plâns de lipsa de sens a vieţii, din cauză că se sfârşeşte într-o moarte veşnică. Cum le răspundem noi, creştinii? De ce speranţa pe care o avem în Isus este singurul răspuns la acea lipsă de sens a vieţii?

3. Căderea lui Adam ne-a impus o natură căzută, dar biruinţa lui Isus oferă făgăduinţa vieţii veşnice tuturor celor ce o primesc prin credinţă. Ce îi reţine atunci pe oameni să o ceară cu nerăbdare pentru ei înşişi? Cum poate fiecare dintre noi să-i ajute pe cei ce caută să înţeleagă mai bine ce le oferă Hristos şi ce a făcut El pentru ei?

Îndreptăţirea şi Legea

„Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (Romani 3,31)

În multe feluri, Romani 4 ajunge la temelia doctrinei biblice a mântuirii prin credinţă. Când l-a folosit pe Avraam – întruchiparea sfinţeniei şi a virtuţii – ca exemplu de om care avea nevoie să fie mântuit prin har, fără faptele Legii, Pavel nu le-a lăsat cititorilor nicio posibilitate de a înţelege greşit. Dacă cele mai bune fapte şi păzirea Legii nu au fost suficiente pentru a-l îndreptăţi pe Avraam înaintea lui Dumnezeu, ce speranţă mai are altcineva? Dacă Avraam a avut nevoie de har, oricine altcineva are nevoie
de har, fie că este iudeu, fie că este dintre neamuri.

În Romani 4, Pavel ne descoperă trei etape principale în Planul de Mântuire: 1) făgăduinţa binecuvântării divine (făgăduinţa harului); 2) răspunsul omului la făgăduinţa aceasta (răspunsul credinţei) şi, în cele din urmă, 3) declaraţia divină prin care, acelora care cred, le este atribuită neprihănirea (îndreptăţirea). Aşa a fost pentru Avraam şi aşa este şi pentru noi.

Este crucial să ne aducem aminte că, pentru Pavel, mântuirea este primită prin har, este ceva care ne este dat, cu toate că nu merităm. Dacă am fi meritat-o, ar fi fost ceva ce ne era datorat şi, dacă ne era datorat, era o datorie, nu un dar. Pentru nişte fiinţe căzute şi degradate cum suntem noi, mântuirea nu poate fi decât un dar. Pentru a dovedi ideea aceasta cu privire la mântuirea prin credinţă, Pavel se întoarce la Geneza 15,6: „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. Aici, neprihănirea prin credinţă se află pe una dintre primele pagini ale Bibliei.

1. Care este ideea exprimată de Pavel în Romani 3,31? De ce este aceasta aşa de importantă pentru noi, ca adventişti?

În pasajul acesta, Pavel declară ferm: credinţa nu desfiinţează Legea lui Dumnezeu. Chiar şi aceia care au păzit Legea, chiar şi toate legile din întregul Vechi Testament, nu au fost mântuiţi prin aceasta. Religia Vechiului Testament, ca şi a Noului, a fost întotdeauna una a harului lui Dumnezeu, dat prin credinţă celor păcătoşi.

2. Citeşte Romani 4,1-8. Cum arată pasajul acesta că şi în Vechiul Testament mântuirea a fost prin credinţă, şi nu prin faptele Legii?

În conformitate cu relatarea Vechiului Testament, Avraam a fost socotit neprihănit, pentru că „a crezut pe Dumnezeu”. Prin urmare, chiar Vechiul Testament ne învaţă despre neprihănirea prin credinţă. De aceea, orice sugestie că în vreun fel credinţa „desfiinţează” (în greacă, katargeo, „face inutilă”, „invalidează”) Legea este falsă. Mântuirea prin credinţă este o învăţătură foarte importantă a Vechiului Testament. Harul este prezentat peste tot în el. De exemplu, ce a fost întregul ritual al sanctuarului, dacă nu o reprezentare a felului în care sunt mântuiţi păcătoşii, nu prin faptele lor, ci prin moartea unui înlocuitor?

Ce altceva poate să explice cum a fost iertat David după relaţia ruşinoasă cu Batşeba? Nu păzirea Legii l-a mântuit, deoarece a călcat aşa de multe principii ale Legii, încât aceasta îl condamna în multe privinţe. Dacă ar fi trebuit să fie mântuit prin Lege, David n-ar fi putut să fie mântuit.

Pavel scoate în evidenţă faptul că lui David i-a fost acordată din nou favoarea divină, ca un exemplu al îndreptăţirii prin credinţă. Iertarea a fost un act al harului lui Dumnezeu. Prin urmare, aici este un alt exemplu de acordare a neprihănirii prin credinţă în Vechiul Testament. De fapt, oricât de legalişti au ajuns mulţi din Israelul din vechime, religia iudaică a fost întotdeauna o religie a harului. Legalismul a fost o pervertire a ei, nu temelia ei.

Gândeşte-te puţin la păcatul lui David şi la iertarea lui (2 Sam. 11,12; Ps.51). Ce speranţă poţi primi din această istorie tristă? Este şi o lecţie cu privire la felul în care trebuie să-i tratăm în biserică pe cei care au căzut?

Subiectul pe care îl tratează Pavel aici este mult mai mult decât teologie. El ajunge la esenţa mântuirii şi a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Dacă cineva crede că trebuie să câştige mântuirea, că trebuie să atingă un anumit standard de sfinţenie înainte de a fi îndreptăţit şi iertat, atunci ar fi foarte firesc să privească la sine însuşi şi la propriile fapte. Religia poate să ajungă astfel excesiv de preocupată de ultimul lucru de care are nevoie omul.

Însă, dacă înţelegem că vestea bună a îndreptăţirii este un dar al lui Dumnezeu, total nemeritat, ne va fi mult mai uşor şi mai firesc să ne concentrăm asupra dragostei şi milei lui Dumnezeu, în loc să ne concentrăm asupra noastră înşine. În cele din urmă, cine este mai predispus să reflecte dragostea şi caracterul lui Dumnezeu: cel preocupat de sine sau cel preocupat de Dumnezeu?

3. Cum dezvoltă Pavel tema îndreptăţirii prin credinţă în Romani 4,6-8 ?

„Cel păcătos trebuie să vină la Hristos cu credinţă, să se bazeze pe meritele Sale, să pună păcatele lui asupra Purtătorului păcatelor şi să primească iertarea Sa. Acesta este motivul pentru care El a venit în lume. Ca urmare, neprihănirea lui Hristos îi este atribuită păcătosului care se pocăieşte şi crede. El ajunge să fie un membru al familiei împărăteşti, un copil al Împăratului ceresc, un moştenitor al lui Dumnezeu şi împre ună moştenitor cu Hristos”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 215

Pavel continuă să explice că mântuirea prin credinţă nu a fost doar pentru iudei, ci şi pentru neamuri (Romani 4,9-12). De fapt, „tehnic” vorbind, Avraam nu a fost iudeu. El s-a tras din strămoşi păgâni (Iosua 24,2). Deosebirea între iudei şi neamuri nu a existat în timpul lui. Când a fost îndreptăţit (Geneza 15,6), Avraam nici măcar nu era circumcis. Prin urmare, Avraam a ajuns să fie tatăl atât al celor necircumcişi, cât şi al celor circumcişi şi, în acelaşi timp, un mare exemplu pe care urma să-l folosească Pavel pentru a-şi formula ideea despre universalitatea mântuirii. Hristos a murit pentru toţi, indiferent de rasă ori de naţionalitate.

Dacă luăm în considerare universalitatea crucii şi ce ne spune ea despre valoarea fiecărei făpturi omeneşti, prejudecăţile rasiale, etnice sau naţionale sunt un lucru îngrozitor. Cum putem să învăţăm să ne recunoaştem prejudecăţile şi să ni le scoatem din minte prin harul lui Dumnezeu?

4. Ce legătură face Pavel între făgăduinţă, Lege şi neprihănire? Rom. 4,13

În versetul acesta, „făgăduinţa” şi „Legea” sunt puse în contrast. Pavel caută să stabilească o bază vechi testamentală pentru învăţătura neprihănirii prin credinţă. El găseşte un exemplu în Avraam, pe care toţi iudeii îl acceptau ca strămoş al lor. Acceptarea, sau îndreptăţirea, lui Avraam nu prea avea legătură cu Legea. Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam că va „moşteni lumea”. Avraam a crezut făgăduinţa aceasta şi a acceptat rolul pe care îl implica. Ca urmare, Dumnezeu l-a acceptat şi a lucrat prin el pentru a mântui lumea. Acesta rămâne un exemplu puternic despre felul cum a lucrat harul în Vechiul Testament, fapt care nu lasă nicio îndoială în legătură cu motivul pentru care l-a folosit Pavel.

5. Cum continuă Pavel să arate că mântuirea prin credinţă a fost tema centrală a Vechiului Testament? Romani 4,14-17 (Vezi şi Galateni 3,7-9.)

Este important să ne aducem aminte cui îi scria Pavel. Aceşti credincioşi iudei erau buni cunoscători ai Legii Vechiului Testament şi mulţi au ajuns să creadă că mântuirea lor se baza pe cât de bine ţineau Legea, chiar dacă nu acesta era lucrul pe care îl prezenta Vechiul Testament. În încercarea de a corecta această concepţie greşită, Pavel a susţinut că Avraam a primit făgăduinţele chiar înainte ca Legea să fie dată pe Sinai, nu prin faptele Legii (ceea ce ar fi fost greu, deoarece Legea – întreaga Tora – şi sistemul ceremonial nu fuseseră încă instituite), ci prin credinţă.

Dacă Pavel se referea aici în exclusivitate la Legea morală, care exista în principiu încă înainte de Sinai, ideea rămâne aceeaşi. Probabil chiar mai mult! El spunea că a căuta să primeşti făgăduinţele lui Dumnezeu prin Lege face credinţa să fie nulă şi chiar nefolositoare. Aceasta este o declaraţie serioasă, dar el afirmă că Legea condamnă, iar credinţa mântuieşte. El încearcă să vorbească despre inutilitatea faptului de a căuta mântuirea tocmai prin lucrul care duce la condamnare, deoarece noi toţi, iudei şi neamuri, am călcat Legea şi, ca urmare, toţi avem nevoie de acelaşi lucru de care a avut nevoie Avraam: neprihănirea mântuitoare a lui Isus, atribuită nouă prin credinţă.

Aşa cum am văzut ieri, Pavel a arătat că felul în care Dumnezeu l-a tratat pe Avram a dovedit că mântuirea a venit prin făgăduinţa harului, nu prin Lege. Prin urmare, dacă doreau să fie mântuiţi, iudeii trebuiau să renunţe la încrederea în faptele lor, în vederea mântuirii, şi să accepte făgăduinţa făcută lui Avraam, care era împlinită deja prin venirea lui Mesia.

Lucrurile stau la fel pentru toţi, iudei sau neamuri, care cred că faptele lor „bune” sunt tot ce le trebuie pentru a-i face drepţi înaintea lui Dumnezeu. „Principiul că omul poate să se mântuiască singur, prin propriile fapte, se află la temelia fiecărei religii păgâne… Oriunde este susţinut, oamenii nu au nicio barieră împotriva păcatului”. – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 35, 36. Ce înseamnă lucrul acesta? De ce ideea că putem să ne mântuim singuri, prin faptele noastre, ne face să fim aşa de deschişi
faţă de păcat?

6. Cum a explicat Pavel relaţia dintre Lege şi credinţă în Galateni? Galateni 3,21-23

Dacă ar fi existat o Lege care ar fi putut să dea viaţă, cu siguranţă aceasta ar fi fost Legea lui Dumnezeu. Şi totuşi, Pavel spune că nicio lege, nici chiar Legea lui Dumnezeu, nu poate să dea viaţă, pentru că toţi au călcat Legea aceea şi toţi sunt condamnaţi de ea.
Totuşi, făgăduinţa credinţei, descoperită mai larg prin Hristos, îi eliberează de „sub Lege” pe toţi cei ce cred, adică îi eliberează de condamnarea şi de povara de a încerca să câştige mântuirea prin ea. Legea ajunge să fie o povară, când este prezentată fără credinţă, fără har, deoarece, fără credinţă, fără neprihănirea care vine prin credinţă, a fi sub Lege înseamnă a fi sub povara şi condamnarea păcatului.

Cât de importantă este neprihănirea prin credinţă pentru relaţia ta cu Dumnezeu? Ce poţi să faci pentru a te asigura că relaţia ta cu Dumnezeu nu este tulburată de alte aspecte ale adevărului, până acolo încât să pierzi din vedere învăţătura aceasta crucială? În cele din urmă, cât de bune sunt celelalte învăţături fără aceasta?

7. Citeşte 1 Ioan 2,3-6; 3,4 şi Romani 3,20. Ce ne spun aceste texte despre relaţia dintre Lege şi păcat?

Cu câteva sute de ani în urmă, scriitorul irlandez Jonathan Swift a scris: „Poate spune vreun om că, dacă printr-o hotărâre a parlamentului, cuvintele a bea, a trişa, a minţi, a fura ar fi scoase din limba şi dicţionarele engleze, ne-am trezi cu toţii a doua zi dimineaţa sobri, cinstiţi, corecţi şi iubitori ai adevărului? Este aceasta o consecinţă logică?” – Jonathan Swift, A Modest Proposal and Other Satires, (New York: Prometheus Books, 1995), p. 205

Dacă Legea lui Dumnezeu ar fi fost abolită, de ce minciuna, uciderea şi furtul continuă să fie ceva păcătos sau greşit? Dacă Legea lui Dumnezeu ar fi fost schimbată, atunci şi definiţia păcatului ar trebui să fie schimbată. Sau dacă Legea lui Dumnezeu a fost înlăturată, atunci şi păcatul a fost înlăturat, dar cine crede aşa ceva? (Vezi 1 Ioan 1,7-10; Iacov 1,14.15)

În Noul Testament, apar atât Legea, cât şi Evanghelia. Legea arată ce este păcatul, Evanghelia îndrumă spre remediul pentru păcat, care este moartea şi învierea lui Isus. Dacă nu este nicio Lege, nu este nici păcat şi, ca urmare, din ce trebuie să fim mântuiţi? Evanghelia are sens numai în contextul Legii şi al valabilităţii ei continue.

Adesea auzim că, prin cruce, Legea a fost anulată. Dar tocmai crucea arată că Legea nu poate fi abrogată sau schimbată. Dacă Dumnezeu nu a abrogat şi nici chiar nu a schimbat Legea înainte ca Hristos să moară pe cruce, de ce să facă aşa după aceea? De ce nu a anulat Legea după ce omenirea a păcătuit, cruţând-o în felul acesta de pedeapsa pentru călcarea Legii? Atunci Isus nu ar mai fi trebuit să moară. Nimic nu dovedeşte valabilitatea continuă a Legii mai mult decât moartea lui Isus, o moarte care a avut loc tocmai pentru că Legea nu putea fi schimbată. Dacă Legea ar fi putut să fie schimbată, ca să corespundă stării noastre căzute, nu ar fi fost schimbarea aceasta o soluţie mai bună la problema păcatului, decât moartea lui Isus?

Dacă nu ar fi fost nicio lege divină împotriva adulterului, ar fi cauzat acest păcat mai puţină durere decât acum pentru cei care sunt victimele lui? Cum te ajută răspunsul tău să înţelegi de ce Legea lui Dumnezeu este încă valabilă? Care au fost consecinţele călcării Legii lui Dumnezeu în experienţa ta?

Pentru studiu suplimentar: Viaţa lui Iisus, cap. „Predica de pe Munte”, „Controversa”, „S-a isprăvit!”; Patriarhi şi profeţi, cap. „Chemarea lui Avraam” şi „Legea şi legămintele”.

„Pentru ca omul să fie mântuit şi pentru ca onoarea Legii să fie păstrată, a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să Se ofere pe Sine ca jertfă pentru păcat. Acela care nu a cunoscut păcatul a ajuns păcat pentru noi. El a murit pentru noi pe Golgota. Moartea Sa arată dragostea minunată a lui Dumnezeu faţă de om şi caracterul neschimbător al Legii Sale”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 240

„Neprihănirea este ascultarea de Lege. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să vină înaintea lui Dumnezeu cu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos”. – Idem, p. 367

„Dacă poate avea succes în a-l determina pe om să atribuie o valoare propriilor fapte, ca merite şi neprihănire, Satana ştie că poate să-l biruie prin ispitele lui şi face din el o victimă şi o pradă. … Stropiţi uşorii cu sângele Mielului de pe Golgota şi veţi fi în siguranţă”. – Ellen G. White, Review and Herald, 3 septembrie, 1889

Întrebări pentru discuţie

1. De ce este aşa de important să înţelegem mântuirea prin credinţă, fără faptele Legii? Care sunt ideile greşite de care poate să ne protejeze înţelegerea aceasta? Ce pericole îi aşteaptă pe aceia care pierd din vedere această învăţătură biblică crucială?

2. Ce alte motive poţi să dai pentru valabilitatea continuă a Legii lui Dumnezeu, chiar dacă înţelegem că Legea şi ascultarea de ea nu ne mântuiesc?

3. Datorită crucii, toţi oamenii sunt egali. De ce creştinii par să uite aşa de adesea adevărul acesta important şi pot să se facă vinovaţi de prejudecăţi rasiale, etnice sau chiar naţionale?

4. Ca păcătoşi îndreptăţiţi, noi am primit har de la Dumnezeu, de la Acela împotriva căruia am păcătuit. Cum ar trebui să îi tratăm noi pe ceilalţi? Cât de binevoitori suntem faţă de cei care ne-au greşit şi care nu merită „har”?

Îndreptăţit prin credinţă

„Pentru că noi credem că omul este socotit ne prihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” (Romani 3,28)

În studiul acesta, ajungem la tema fundamentală a Epistolei către romani: îndreptăţirea prin credinţă. Expresia este o ilustraţie preluată din justiţie. Călcătorul legii vine înaintea unui judecător şi este condamnat la moarte pentru nelegiuirile lui. Totuşi, apare un înlocuitor şi ia asupra lui vina nelegiuirilor călcătorului legii, eliberându-l pe răufăcător. Acceptându-l pe înlocuitor, acuzatul stă înaintea judecătorului nu numai eliberat de toată vina lui, ci şi considerat ca şi când nu ar fi săvârşit niciodată infracţiunile pentru care a fost adus iniţial la judecată. Faptul acesta are loc, deoarece înlocuitorul – cel care are un raport al vieţii desăvârşit – îi
oferă răufăcătorului iertat meritul lui de a fi respectat legea cu desăvârşire. Ca urmare, cel vinovat stă înaintea judecătorului ca şi când nu ar fi făcut niciodată nimic rău.

Nimeni nu spune că omul acela a fost nevinovat. Dimpotrivă, vinovăţia lui este cunoscută. Vestea bună este că, în ciuda vinovăţiei, el este iertat. În Planul de Mântuire, fiecare dintre noi este un răufăcător. Dar Isus Omul, Înlocuitorul, are un raport al vieţii desăvârşit şi stă la judecată în locul nostru, neprihănirea Lui fiind acceptată în locul nelegiuirii noastre.

De aceea, noi suntem îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu, nu datorită faptelor noastre, ci datorită meritelor lui Isus, a cărui neprihănire ajunge să fie a noastră, dacă o acceptăm „prin credinţă”. De aici vine termenul „îndreptăţire prin credinţă”. Indiferent care a fost trecutul nostru, când Îl primim pe Mântuitorul, stăm înaintea lui Dumnezeu în neprihănirea Sa, singura neprihănire care poate să ne mântuiască.

Vorbiţi despre această veste bună! De fapt, nu poate fi veste mai bună de atât.

1. Ce spune Pavel despre Lege, despre ce face ea şi ce nu face sau nu poate să facă? De ce este aşa de important ca toţi creştinii să înţeleagă lucrul acesta? Romani 3,19.20

Pavel foloseşte termenul Lege în sensul lui larg, aşa cum îl înţelegeau iudeii din zilele lui. Prin Torah (cuvântul evreiesc pentru „lege”), chiar şi un evreu din zilele noastre înţelege învăţătura dată de Dumnezeu în primele cinci cărţi ale lui Moise, dar şi în întregul Vechi Testament, în general. Legea morală, amplificarea acesteia în regulile şi legile judecătoreşti, precum şi în regulile ceremoniale, a fost o parte a acestei învăţături. Din acest motiv, putem să considerăm „Legea” de aici ca fiind întregul sistem al
iudaismului.

„A fi sub Lege” înseamnă a fi sub jurisdicţia ei. Totuşi, Legea dă pe faţă greşelile şi vinovăţia omului înaintea lui Dumnezeu. Legea nu poate să îndepărteze vinovăţia, dar poate să-l determine pe păcătos să caute un remediu pentru ea.

Dacă aplicăm Epistola către romani la zilele noastre, când legea iudaică nu mai este un factor semnificativ, ne gândim la „Lege” îndeosebi în termenii „Legii morale”. Legea aceasta nu poate să ne mântuiască mai mult decât putea sistemul iudaismului să-i mântuiască pe iudei. Funcţia Legii morale nu este aceea de a-l mântui pe păcătos. Funcţia ei este să descopere caracterul lui Dumnezeu şi să le arate oamenilor unde au dat greş în a reflecta caracterul Său. În sine, păzirea Legii – fie că e vorba de cea morală, de cea ceremonială sau de ambele – nu-l va face pe om să fie drept în ochii lui Dumnezeu. De fapt, Legea nu a avut niciodată scopul acesta. Dimpotrivă, Legea trebuia să scoată în evidenţă greşelile noastre şi să ne conducă la Hristos. Legea nu poate să mântuiască, aşa cum simptomele unei boli nu pot să trateze boala. Simptomele nu tratează, ci scot în evidenţă nevoia de tratament. Aşa funcţionează Legea.

Cât de pline de succes au fost eforturile tale de a păzi Legea? Ce ar trebui să îţi spună răspunsul tău despre inutilitatea faptului de a încerca să fii mântuit prin păzirea Legii?

2. Cum trebuie să înţelegem Romani 3,21?

Această neprihănire nouă este în contrast cu neprihănirea Legii, neprihănirea cu care erau familiarizaţi iudeii. Neprihănirea cea nouă este numită „neprihănirea lui Dumnezeu”, adică o neprihănire care vine de la Dumnezeu, o neprihănire pe care o oferă Dumnezeu şi singura pe care El o acceptă ca fiind adevărată.

Aceasta este, desigur, neprihănirea pe care a arătat-o Domnul Isus în viaţa Sa aici, pe pământ, când a fost în trup omenesc – o neprihănire pe care le-o oferă tuturor celor care o vor primi prin credinţă, care o vor cere pentru ei înşişi, nu pentru că o merită, ci pentru că au nevoie de ea. „Neprihănirea este ascultarea de Lege. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea
lui Hristos este primită în locul greşelii omului, iar Dumnezeu primeşte sufletul încrezător şi pocăit, îl iartă, îl îndreptăţeşte şi îl tratează ca şi când ar fi neprihănit şi îl iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 367

3. Cum poţi învăţa să accepţi acest adevăr minunat pentru tine însuţi? Cum îl înţelegi? (Vezi, de asemenea, Romani 3,22.)

Când lucrează în viaţa creştinului, credinţa în Isus Hristos este mult mai mult decât un consimţământ intelectual, este mai mult decât doar o recunoaştere a unor anumite fapte despre viaţa şi moartea lui Hristos. Credinţa adevărată în Isus Hristos înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor, ca Înlocuitor, Garant şi Domn. Înseamnă a alege felul Său de vieţuire. Înseamnă a ne încrede în El şi a căuta, prin credinţă, să trăim în conformitate cu poruncile Sale.

4. Ce spune Pavel în Romani 3,24? Ce înseamnă că „răscumpărarea este în Hristos Isus”?

Ce înseamnă ideea aceasta a „neprihănirii”, aşa cum este ea prezentată în text? Cuvântul grecesc dikaioo, tradus şi prin a îndreptăţi, poate să însemne „făcut drept”, „declarat drept” sau „considerat drept, neprihănit”. Cuvântul vine din aceeaşi rădăcină ca dikaiosune, „neprihănire”, şi cuvântul dikaioma, „cerinţă dreaptă”. Prin urmare, între „îndreptăţire” şi „neprihănire” este o legătură strânsă, o legătură care nu apare întotdeauna în diferite traduceri. Noi suntem îndreptăţiţi, când Dumnezeu ne declară sau ne socoteşte „neprihăniţi”.

Înainte de îndreptăţirea aceasta, omul este nelegiuit şi, ca urmare, nu poate fi acceptat de Dumnezeu. După îndreptăţire, el este privit ca fiind neprihănit şi poate fi acceptat de Dumnezeu. Lucrul acesta se întâmplă numai prin harul lui Dumnezeu. Har înseamnă
„favoare”. Când un păcătos vine la Dumnezeu pentru mântuire, faptul că este considerat sau „socotit” neprihănit este un act al harului. Este o favoare nemeritată, iar credinciosul este îndreptăţit fără vreun merit propriu, fără vreo pretenţie pe care să o aducă înaintea lui Dumnezeu în fa voarea lui, cu excepţia stării lui de totală neajutorare. Păcătosul este îndreptăţit prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, răscumpărarea pe care Isus o oferă ca Înlocuitor şi Garant al celui păcătos.

Îndreptăţirea este prezentată în Romani ca fiind un act punctual, adică are loc într-un moment anume în timp. În clipa aceasta, cel păcătos este afară, nelegiuit şi neacceptat, în clipa următoare, după îndreptăţire, el este înăuntru, acceptat şi socotit neprihănit. Cel care este în Hristos priveşte la îndreptăţire ca la un fapt trecut, care a avut loc când s-a predat pe deplin lui Hristos. În Romani 5,1, „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi” înseamnă, literal, „după ce am fost îndreptăţiţi”.

Desigur, dacă păcătosul îndreptăţit cade şi după aceea se întoarce la Hristos, îndreptăţirea poate să aibă loc din nou. De asemenea, dacă reconvertirea este considerată o experienţă zilnică, atunci este un sens în care îndreptăţirea poate să fie considerată o experienţă repetitivă.

Dacă vestea mântuirii este aşa de bună, ce îi reţine pe oameni să o primească? Ce lucruri din viaţa ta te reţin de la tot ce îţi făgăduieşte şi îţi oferă Domnul?

În Romani 3,25, Pavel foloseşte o expresie tradusă în română prin „jertfa de ispăşire”. Cuvântul grecesc, hilasterion, apare în Noul Testament numai aici şi în Evrei 9,5, unde este tradus prin capacul ispăşirii. Aşa cum este folosit în Romani 3,25, descriind oferta ispăşirii şi a răscumpărării prin Hristos, ispăşirea pare să reprezinte împlinirea a tot ce a fost reprezentat prin capacul ispăşirii în sanctuarul Vechiului Testament. Prin urmare, faptul acesta înseamnă că, prin moartea Sa, Isus a fost înfăţişat ca fiind mijlocul pentru mântuire şi este reprezentat ca fiind Acela care oferă ispăşirea. Pe scurt, înseamnă că Dumnezeu a făcut tot ce a fost necesar pentru a ne mântui. Textul vorbeşte, de asemenea, despre „trecerea cu vederea a păcatelor”.

Păcatele noastre sunt cele care ne fac să nu putem fi acceptaţi de Dumnezeu. Noi nu putem face nimic prin noi înşine pentru a ne anula păcatele. Totuşi, în Planul de Mântuire, Dumnezeu a oferit o cale pentru ca păcatele acestea să fie şterse prin credinţa în sângele lui Hristos. Expresia a trece cu vederea vine din cuvântul grecesc paresis, care înseamnă „a trece peste”. „Trecerea cu vederea” nu este în niciun sens ignorarea păcatelor. Dumnezeu poate să treacă cu vederea păcatele din trecut, deoarece, prin moartea Sa, Hristos a suferit pedeapsa pentru toate păcatele oamenilor. Prin urmare, oricui crede în sângele Său i se pot „trece cu vederea” păcatele, deoarece Hristos a murit deja pentru ele (1 Cor. 15,3).

5. Citeşte Romani 3,26.27. Care este ideea exprimată de Pavel aici?

Vestea bună pe care Pavel era nerăbdător să o împărtăşească este că „neprihănirea lui Dumnezeu” este disponibilă pentru om şi că ea „vine” la noi, nu prin fapte, nu prin meritele noastre, ci prin credinţa în Domnul Isus şi în ceea ce a făcut El pentru noi. Datorită crucii de pe Golgota, Dumnezeu poate să-i declare neprihăniţi pe păcătoşi şi totuşi să rămână drept şi corect în faţa universului. Satana nu mai poate să-şi îndrepte degetul acuzator împotriva lui Dumnezeu, pentru că Cerul a adus jertfa supremă. Satana Îl acuzase pe Dumnezeu că îi cerea neamului omenesc mai mult decât era dispus să-i ofere. Crucea respinge acuzaţia aceasta.

Satana s-a aşteptat ca, după ce lumea a păcătuit, Dumnezeu să o nimicească. Dar El L-a trimis pe Fiul Său să o mântuiască. Ce ne spune faptul acesta despre caracterul lui Dumnezeu? Ce impact ar trebui să aibă cunoaşterea caracterului Său asupra vieţii noastre?

6. Ce afirmă Pavel în Romani 3,28? Înseamnă că nu ni se mai cere să respectăm Legea, pentru că nu ne mântuieşte?

În contextul său istoric, în Romani 3,28, Pavel vorbea despre lege în sensul ei general, ca sistem al iudaismului. Indiferent cât de conştiincios a încercat un iudeu să trăiască sub sistemul acesta, dacă nu-L primea pe Isus ca Mesia, nu putea să fie îndreptăţit. Versetul acesta este concluzia lui Pavel după declaraţia lui că legea credinţei exclude lauda de sine.

Dacă ar fi îndreptăţit prin propriile fapte, un om ar putea să se laude. Dar, dacă este îndreptăţit pentru că a crezut în Domnul Isus, atunci meritul Îi aparţine clar lui Dumnezeu, care l-a îndreptăţit pe păcătos.

Ellen G. White dă un răspuns interesant la întrebarea: „Ce este îndreptăţirea prin credinţă”? Ea a scris: „Este lucrarea lui Dumnezeu de a coborî în ţărână slava omenească şi de a face pentru om lucrarea pe care el nu are puterea să o facă singur. – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei (Seria A, nr. 9, 1897), pag. 61, 62

Faptele Legii nu pot face ispăşire pentru păcatele trecute. Îndreptăţirea nu poate fi câştigată. Ea poate fi primită numai prin credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Prin urmare, în acest sens, faptele Legii nu au nicio legătură cu îndreptăţirea. A fi îndreptăţiţi fără fapte înseamnă a fi îndreptăţiţi fără a avea în noi înşine nimic care să merite îndreptăţirea.

Totuşi, mulţi creştini au înţeles şi aplicat greşit textul acesta. Spunând că tot ce trebuie să facem este să credem, ei desconsideră faptele sau ascultarea, chiar şi ascultarea de Legea morală. Astfel, ei îl înţeleg întru totul greşit pe Pavel. În Romani şi pretutindeni în celelalte locuri, Pavel atribuie o mare importanţă respectării Legii morale. Isus a făcut la fel şi, de asemenea, Iacov şi Ioan (Matei 19,17; Romani 2,13; Iacov 2,10.11; Apocalipsa 14,12). Ideea lui Pavel este că, deşi ascultarea de Lege nu este mijlocul îndreptăţirii, cel care este îndreptăţit prin credinţă va respecta Legea lui Dumnezeu şi, de fapt, doar aşa poate să respecte Legea. Un om care nu a fost născut din nou, care nu a fost îndreptăţit, nu poate să împlinească niciodată cerinţele Legii.

De ce este aşa de uşor să fii prins în capcana de a gândi că, din cauză că Legea nu ne mântuieşte, nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la păzirea ei? Ai justificat vreodată păcatul, folosindu-te de îndreptăţirea prin credinţă? De ce este aceasta o poziţie foarte periculoasă? În acelaşi timp, unde am fi fără făgăduinţa mântuirii, chiar dacă suntem ispitiţi să abuzăm de ea?

Pentru studiu suplimentar: Parabolele Domnului Hristos, cap. „Lucruri vechi şi noi”.
„Harul este o favoare nemeritată. Îngerii, care nu cunosc păcatul, nu înţeleg ce înseamnă harul pentru ei, dar păcătoşenia noastră ne face să avem nevoie de harul unui Dumnezeu milos”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 331, 332

„Credinţa este condiţia cu care Dumnezeu a considerat că este potrivit să le făgăduiască iertare celor păcătoşi, nu pentru că în credinţă s-ar afla vreo virtute prin care mântuirea să fie meritată, ci deoarece credinţa poate să se bazeze pe meritele lui Hristos, care sunt remediul oferit pentru păcat. Credinţa poate să prezinte ascultarea deplină de Hristos în locul nelegiuirii şi al defectelor păcătoşilor. Când cel păcătos crede că Hristos este Mântuitorul lui personal, atunci, în conformitate cu făgăduinţele Sale care nu
dau greş, Dumnezeu îi iartă păcatul şi îl îndreptăţeşte fără plată. Sufletul pocăit îşi dă seama că îndreptăţirea lui vine pentru că Domnul Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al lui, a murit pentru el şi este jertfa lui de ispăşire şi neprihănirea lui”. – Idem, p. 366, 367

„Deşi Legea nu poate să îndepărteze pedeapsa pentru păcat, ci îi cere păcătosului să îşi plătească toată datoria, totuşi Domnul Hristos le-a făgăduit iertare din abundenţă tuturor celor ce se pocăiesc şi cred în harul Său. Dragostea lui Dumnezeu îi este oferită din belşug sufletului care crede şi se pocăieşte. Stigmatul păcatului poate fi şters din suflet numai prin sângele Jertfei ispăşitoare. Nicio altă jertfă nu ar fi fost suficientă, cu excepţia jertfei Aceluia care era egal cu Tatăl. Lucrarea lui Hristos – viaţa Sa, umilinţa,
moartea şi mijlocirea pentru omul pierdut – măreşte Legea şi o face vrednică de cinste”. – Idem, p. 371

Întrebări pentru discuţie

1. Citeşte textele din săptămâna aceasta şi scrie în propriile cuvinte un paragraf care rezumă ce spun ele. Împărtăşeşte ideile la grupă.

2. Gândeşte-te cât a costat mântuirea noastră: moartea Fiului lui Dumnezeu. Ce ar trebui să ne spună lucrul acesta despre cât de rău este păcatul? În cele din urmă, dacă am înceta cu totul să mai păcătuim, de ce tot nu ar fi suficient pentru a fi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu? Cum pot aceste fapte să ne motiveze pentru a ne împotrivi ispitei de a păcătui?

3. Cum ar putea cineva să fie ispitit să abuzeze de vestea cea bună a mântuirii doar prin credinţă? (Vezi 2 Petru 3,16; 1 Ioan 3,7.)

Toţi au păcătuit

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3,23)

Dacă nu recunoaşte că este păcătos, omul nu va simţi nicio nevoie de îndreptăţire (declaraţia prin care Dumnezeu îl consideră pe păcătos neprihănit). Prin urmare, pentru Pavel, primul pas în îndreptăţire este acela ca omul să recunoască faptul că este un păcătos neajutorat şi disperat. Când foloseşte argumentul acesta, Pavel prezintă mai întâi decăderea îngrozitoare a celor dintre neamuri. Ei au căzut cât se poate de jos, pentru că L-au alungat pe Dumnezeu din mintea lor. Apoi, Pavel arată că iudeii sunt la fel de răi şi ajunge astfel la ideea că nimeni nu se poate mântui singur prin faptele lui bune.

Ellen G. White explică atât de clar: „Nimeni să nu adopte poziţia limitată şi îngustă că vreuna dintre faptele omului poate contribui cu oricât de puţin la achitarea datoriei pentru nelegiuirile lui. Aceasta este o amăgire fatală. Dacă înţelegeţi lucrul acesta, trebuie să încetaţi să vă certaţi pentru ideile voastre preferate şi să cercetaţi cu inima umilă lucrarea ispăşirii.

Subiectul acesta este înţeles aşa de vag, încât mii şi mii de oameni care declară că sunt copii ai lui Dumnezeu sunt copiii celui rău, deoarece depind de faptele proprii. Dumnezeu a cerut întotdeauna fapte bune, Legea le cere, dar pentru că omul a ajuns în starea de păcat, în care faptele lui bune sunt fără valoare, numai neprihănirea lui Isus este valabilă. Numai Hristos poate să mântuiască în chip desăvârşit, deoarece trăieşte pururi ca să mijlocească pentru noi”. – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1071

1. Ce îţi spun următoarele versete ţie, personal? Cum ai aplicat făgăduinţele şi speranţa pe care le găseşti în ele? Romani 1,16.17

În pasajul acesta apar câteva cuvinte-cheie:
a. Evanghelia. Cuvântul acesta este traducerea termenului grecesc care înseamnă „veste bună”. Singur, cuvântul se poate referi la orice veste bună, dar aşa cum este modificat în pasajul acesta, prin expresia „lui Hristos”, înseamnă „vestea bună despre Mesia” („Hristos” este echivalentul în greacă pentru „Mesia”). Vestea bună este că Mesia a venit şi că oamenii pot fi mântuiţi prin credinţa în El, că omul poate găsi mântuirea în Isus şi în neprihănirea Sa desăvârşită, nu în el însuşi şi nici chiar în Legea lui Dumnezeu.

b. Neprihănirea. Cuvântul acesta se referă la calitatea de a fi „drept”, fără prihană, fără pată, înaintea lui Dumnezeu. În Epistola către romani, este dezvoltată o semnificaţie precisă a acestui cuvânt, pe care o vom descoperi pe măsură ce vom continua studiul nostru. Trebuie să subliniem că, în Romani 1,17, cuvântul „neprihănire” este clarificat prin expresia „neprihănirea lui Dumnezeu”. Este neprihănirea care vine de la Dumnezeu, o neprihănire pe care a oferit-o Dumnezeu Însuşi. Aşa cum vom vedea, aceasta este singura neprihănire suficient de bună pentru a ne aduce făgăduinţa vieţii veşnice.

c. Credinţa. În greacă, credinţă şi a crede sunt pistis (credinţă) şi pisteo (a crede). Semnificaţia credinţei aflate în legătură cu mântuirea se va lămuri pe măsură ce vom continua studiul Epistolei către romani.

Ai avut vreodată dificultăţi legate de simţământul de siguranţă? Sunt ocazii în care te întrebi dacă eşti mântuit ori nu? Te întrebi vreodată dacă poţi fi mântuit? Ce aduc temerile acestea? Pe ce sunt întemeiate? Ar putea fi întemeiate pe realitate? Adică ai putea să ai un stil de viaţă care neagă mărturisirea credinţei tale? Dacă este aşa, ce alegeri trebuie să faci pentru a beneficia de
împlinirea făgăduinţelor şi de siguranţa pe care poţi să o ai în Isus?

2. Citeşte Romani 3,23. De ce mesajul acesta este aşa de uşor de crezut pentru noi, astăzi, în calitate de creştini? Ce ar putea să-i facă pe unii să pună la îndoială adevărul din textul acesta?

Este destul de uimitor că unii pun realmente la îndoială ideea păcătoşeniei omului, susţinând că, în esenţă, oamenii sunt buni. Totuşi problema izvorăşte din faptul că ei nu înţeleg ce este adevărata bunătate. Oamenii pot să se compare unii cu alţii şi să se simtă bine cu privire la ei înşişi. Chiar şi mafiotul Al Capone a fost un sfânt în comparaţie cu Adolf Hitler. Totuşi, când ne comparăm cu Dumnezeu şi cu sfinţenia şi neprihănirea Lui, niciunul dintre noi nu va ajunge la altceva decât la un simţământ copleşitor de dezgust şi de silă faţă de sine însuşi.

Versetul ne vorbeşte, de asemenea, despre „slava lui Dumnezeu”. Expresia aceasta a fost interpretată în diferite feluri. Probabil că interpretarea cea mai simplă este aceea de a-i atribui expresiei aceeaşi semnificaţie pe care o are în 1 Corinteni 11,7: „el [bărbatul] este chipul şi slava lui Dumnezeu”. În greacă, termenul pentru „slavă” poate să fie considerat ca echivalent al cuvântului „chip”. Păcatul a deteriorat chipul lui Dumnezeu în om. Omul păcătos nu reuşeşte să reflecte chipul, sau slava, lui Dumnezeu.

3. Citeşte Romani 3,10-18. S-a schimbat ceva astăzi? Care dintre expresii te descrie cel mai bine pe tine, aşa cum eşti sau cum ai fi, dacă Hristos nu ar fi în viaţa ta?

Aşa răi cum suntem, situaţia noastră nu este fără speranţă. Primul pas este să ne recunoaştem păcătoşenia şi neputinţa totală de a face ceva cu privire la aceasta prin noi înşine. Duhul Sfânt este cel care aduce o astfel de convingere. Dacă cel păcătos nu I se împotriveşte, Duhul îl va determina să dea la o parte masca pretenţiilor şi a îndreptăţirii de sine şi să se arunce la picioarele lui Hristos, cerând mila Sa: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18,13).

Când te-ai cercetat ultima oară cu seriozitate pe tine însuţi, motivele, faptele şi simţămintele tale? Aceasta poate fi o experienţă tulburătoare, nu-i aşa? Care este singura ta speranţă?

La începutul secolului XX, unii au trăit cu ideea că omenirea se dezvoltă, că moralitatea va creşte şi că ştiinţa şi tehnologia vor contribui la împlinirea unei utopii. Se credea că, în esenţă, făpturile omeneşti erau pe calea spre desăvârşire, şi anume că, printr-o educaţie corectă şi prin formarea morală, oamenii şi societatea vor progresa continuu, mergând spre „mai bine”. Despre toate aceste lucruri se credea că vor începe să aibă loc în masă, pe măsură ce se intra în lumea cea nouă şi curajoasă a secolului XX.

Din nefericire, lucrurile nu s-au îndreptat în direcţia aceasta, nu-i aşa? Secolul XX a fost unul dintre cele mai violente şi barbare din istorie, în mare măsură – destul de ironic – tocmai din cauza progresului ştiinţei, care a făcut mult mai uşor ca oamenii să se ucidă unii pe alţii, la o scară la care în trecut nici cei mai mari criminali nu puteau să viseze. Care era problema?

4. Citeşte Romani 1,22-32. În ce fel lucrurile scrise aici, în se colul I, se manifestă şi astăzi, în secolul XXI?

Când omenirea L-a pierdut din vedere pe Dumnezeu, s-au deschis porţile pentru un potop de păcate, idei false şi degradare. Astăzi, suportăm cu toţii consecinţele. De fapt, dacă nu ne predăm lui Dumnezeu clipă de clipă, şi noi înşine ajungem părtaşi la toate acestea. Gândeşte-te îndeosebi la Romani 1,22.23.

Cum înţelegem felul în care se manifestă principiul acesta acum? La ce au ajuns să se închine şi ce au ajuns să idolatrizeze oamenii de astăzi în locul lui Dumnezeu, pe care L-au respins? Cum au ajuns ei să fie nebuni, făcând lucrul acesta? Împărtăşeşte grupei tale răspunsul.

În Romani 1, Pavel prezintă păcatele celor dintre neamuri, ale păgânilor, ale acelora care Îl pierduseră din vedere pe Dumnezeu cu multă vreme în urmă şi, în felul acesta, căzuseră în practicile cele mai înjositoare. Totuşi, el nu urma să-i lase în afara discuţiei nici pe iudei, pe conaţionalii lui. În ciuda tuturor avantajelor pe care le avuseseră (Romani 3,1.2), şi ei erau păcătoşi, condamnaţi de Legea lui Dumnezeu, şi aveau nevoie de harul mântuitor al lui Hristos. În sensul acesta, ca păcătoşi, călcători ai Legii lui Dumnezeu, care au nevoie de harul divin pentru mântuire, iudeii şi cei dintre neamuri sunt la fel.

5. Împotriva cărui lucru ne avertizează Pavel în Romani 2,1-3.17-24? Ce învăţătură trebuie să primim cu toţii, iudei sau neamuri?

„Nu vă consideraţi mai buni ca alţii şi nu vă faceţi judecătorii lor. Datorită faptului că nu puteţi să deosebiţi motivele, nu sunteţi în stare să judecaţi pe altul. Criticându-l, aduceţi o sentinţă asupra voastră, deoarece arătaţi că sunteţi părtaşi cu Satana, pârâşul fraţilor”. – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 314

Este aşa de uşor să vezi păcatele altora şi să le scoţi în evidenţă! Totuşi, cât de adesea suntem vinovaţi de acelaşi fel de lucruri sau chiar mai rele! Problema este că tindem să fim orbi faţă de noi înşine şi căutăm să ne simţim mai bine, văzând cât de răi sunt alţii în contrast cu noi. Pavel îi avertizează pe conaţionalii lui să nu se grăbească să-i judece pe cei dintre neamuri, deoarece şi ei, „poporul ales”, erau păcătoşi, iar în unele situaţii, chiar mai vinovaţi decât păgânii pe care se grăbeau să-i condamne, pentru că lor, ca iudei, li se dăduse mai multă lumină decât celor dintre neamuri.

Ideea lui Pavel în toate aceste declaraţii este că niciunul dintre noi nu este neprihănit, niciunul nu corespunde standardului divin, niciunul nu este bun sau sfânt în sine însuşi. Iudei sau neamuri, bărbaţi sau femei, bogaţi sau săraci, oameni care se tem de Dumnezeu sau care Îl resping, toţi suntem condamnaţi şi, dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu aşa cum este descoperit în Evanghelie, nu ar fi nicio speranţă pentru niciunul dintre noi.

Cât de ipocrit eşti? Cât de adesea, poate numai în mintea ta, îi condamni pe alţii pentru lucruri de care tu însuţi te faci vinovat? Cum poţi să te schimbi, ascultând ce a spus Pavel aici?

Un băiat de cinci ani a îmbrâncit-o pe sora lui mai mică, iar părinţii l-au pus să-şi ceară iertare. El nu a vrut şi, cu o jumătate de gură, fără nicio sinceritate şi cu privirile în pământ, abia a şoptit: „Iartă-mă!” Greu de spus că a fost o pocăinţă adevărată, nu-i aşa?

6. Cu povestirea aceasta în minte, citeşte Romani 2,4. Ce mesaj găsim aici pentru noi?

Ar trebui să observăm că bunătatea lui Dumnezeu şi nu forţa, îi conduce pe păcătoşi la pocăinţă. Dumnezeu nu foloseşte constrângerea. El este infinit de răbdător şi caută să-i atragă pe toţi oamenii prin dragostea Sa. O pocăinţă forţată ar nimici scopul pocăinţei? Dacă Dumnezeu ar fi adus pocăinţa prin constrângere, oare nu ar fi fost mântuiţi toţi? De ce i-ar constrânge El pe unii să se pocăiască, iar pe alţii nu? 7. Ce se întâmplă cu aceia care se împotrivesc iubirii lui Dumnezeu, refuză să se pocăiască şi rămân neascultători? Romani 2,5-10

În versetele acestea şi adesea în Romani, Pavel accentuează rolul faptelor bune. Îndreptăţirea prin credinţă şi fără faptele Legii nu trebuie să fie prezentată niciodată în aşa fel, încât să însemne că faptele bune nu au niciun loc în viaţa creştinului. De exemplu, în versetul 7, mântuirea este descrisă ca venind la aceia care o caută „prin stăruinţa în bine”.

Deşi nu poate să aducă mântuirea, efortul omenesc este o parte a întregii experienţe a mântuirii. Este greu să înţelegem cum poate cineva să citească Biblia şi să ajungă la ideea că faptele nu contează deloc. Pocăinţa adevărată, care vine de bunăvoie şi din inimă, va fi urmată întotdeauna de o hotărâre de a birui şi de a renunţa la toate acele lucruri de care trebuie să ne pocăim.

Cât de des ai o atitudine de pocăinţă? Este ea sinceră sau ai doar tendinţa de a-ţi acoperi greşelile, rămânerile în urmă şi păcatele? Dacă este aşa, cum poţi să te schimbi? Ce trebuie să schimbi?

Pentru studiu suplimentar: Parabolele Domnului Hristos, cap. „Via Domnului”; Divina vindecare, cap. „În contact cu alţii”; Calea către Hristos, cap. „Iubirea lui Dumnezeu faţă de om”, „Păcătosul are nevoie de Hristos”; Mărturii, vol. 5, ediţia 1998, p. 153-155.

„Mulţi sunt înşelaţi cu privire la starea inimii lor. Ei nu-şi dau seama că inima lor firească este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Ei se îmbracă în propria neprihănire şi sunt mulţzmiţi cu atingerea propriului standard omenesc al caracterului, dar cât de fatal dau greş, pentru că nu ating standardul divin, iar prin puterea proprie nu sunt în stare să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 320

„Mi-a fost prezentat un tablou despre starea lumii. Imoralitatea abundă peste tot. Păcatul special al acestui veac este destrăbălarea. Niciodată viciul nu şi-a ridicat capul lui slut cu atâta îndrăzneală ca acum. Oamenii par să fie ameţiţi, iar iubitorii de virtute şi de adevărată bunătate sunt aproape descurajaţi de îndrăzneala, puterea şi răspândirea lui. Nelegiuirea care abundă nu este limitată numai la necredincioşie şi batjocuri. Ar fi bine să fie aşa, dar nu este. Mulţi bărbaţi şi femei care mărturisesc religia lui Hristos sunt vinovaţi. Chiar şi unii dintre cei care mărturisesc că aşteaptă arătarea Lui nu sunt pregătiţi pentru acel eveniment mai mult decât Satana însuşi. Ei nu se curăţesc de tot ce îi întinează. Şi-au slujit poftelor lor timp atât de îndelungat, încât este natural ca gândurile lor să fie necurate şi închipuirile lor stricate”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 2, p. 346

Întrebări pentru discuţie

1. Citeşte paragraful al doilea din Ellen G. White, de la studiul de vineri. De ce este important să nu cazi în disperare, ci mai întâi să continui să ceri împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu de a te ierta, iar apoi a făgăduinţelor curăţirii? Cine este acela care doreşte să spui o dată pentru totdeauna: „Nu este de niciun folos. Sunt prea decăzut. Nu pot să fiu mântuit, aşa că ar fi mai bine să renunţ”? Îl asculţi pe el sau pe Isus?

2. De ce este aşa de important pentru noi, creştinii, să înţelegem păcătoşenia şi decăderea fundamentală a naturii omeneşti? Ce poate să se întâmple, dacă pierdem din vedere această realitate tristă, dar adevărată? La ce greşeli ne poate conduce o înţelegere falsă a stării noastre adevărate?

Iudei și neamuri

 STUDIUL 2 » 3-9 IULIE 2010

„Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1,17)

Toţi primii convertiţi la creştinism au fost evrei, iar Noul Testament nu oferă niciun indiciu că li s-ar fi cerut să renunţe la practicarea circumciziei sau să ignore sărbătorile iudaice. Totuşi, când cei dintre neamuri au început să accepte creştinismul, s-au ridicat întrebări importante. Trebuiau cei dintre neamuri să se supună circumciziei? În ce măsură trebuiau să respecte celelalte legi iudaice? În cele din urmă, a fost convocat un conciliu la Ierusalim pentru a clarifica subiectul (vezi Fapte 15).

În ciuda hotărârii ferme a conciliului, de a nu-i necăji pe cei dintre neamuri cu o mulţime de reguli şi de legi, unii învăţători au continuat să chinuie bisericile, insistând să li se ceară celor convertiţi dintre neamuri să respecte aceste reguli şi legi, inclusiv circumcizia.

Într-un fel sau altul, aceste probleme există şi astăzi, doar că în forme diferite. Cât de adesea noi, ca adventişti, suntem acuzaţi ca fiind iudaizanţi sau legalişti, din cauză că aderăm la Cele Zece Porunci (sau, de fapt, din cauză că aderăm la porunca Sabatului)? Cât de adesea auzim că acum ne aflăm sub Noul Legământ şi că Legea (porunca Sabatului) a fost desfiinţată?

Pe de altă parte, uneori, ca biserică, suntem confruntaţi cu aceia care ar dori să ne impună mai mult regulile Vechiului Testament.
Prin urmare, Epistola către romani are cu siguranţă un mesaj important pentru noi, aşa cum a avut şi pentru biserica din Roma în timpul acela.

1. Care este mesajul din Evrei 8,6? Ce sunt aceste „făgăduinţe mai bune”?

Probabil că deosebirea cea mai mare dintre religia Vechiului Testament şi cea a Noului este că Noul Testament a fost introdus prin venirea lui Mesia, Isus din Nazaret. El a fost trimis de Dumnezeu spre a fi Mântuitorul. Omul nu putea să Îl ignore şi, în acelaşi timp, să fie mântuit.

Păcătosul putea să primească iertarea păcatelor numai prin ispăşirea oferită de Isus şi putea să stea înaintea lui Dumnezeu fără a fi condamnat, numai prin atribuirea vieţii desăvârşite a lui Isus. Cu alte cuvinte, mântuirea a fost doar prin neprihănirea lui Isus şi nimic altceva. Sfinţii Vechiului Testament au aşteptat binecuvântările veacului mesianic şi făgăduinţa mântuirii. În timpul Noului Testament, oamenii au trebuit să aleagă dacă Îl primesc sau nu pe Isus din Nazaret, pe care Dumnezeu Îl trimisese ca Mesia, Mântuitorul lor. Dacă alegeau să creadă în El, adică dacă Îl primeau pentru ce era El cu adevărat şi se dedicau Lui, aveau să fie mântuiţi prin neprihănirea pe care le-o oferea El fără plată.

Între timp, cerinţele morale rămân neschimbate în Noul Testament,deoarece au fost întemeiate pe caracterul lui Dumnezeu şi al lui Hristos. Ascultarea de Legea morală este parte atât a noului, cât şi a Vechiului legământ.

2. Citeşte Matei 19,17; Apocalipsa 12,17; 14,12 şi Iacov 2,10.11. Ce ne spun aceste texte despre Legea morală în Noul Testament?

Toate legile ceremoniale şi ritualurile care erau distinctiv evreieşti, care erau legate distinctiv de vechiul legământ, care indicau spre Isus, spre moartea Sa şi lucrarea Sa de slujire ca Mare Preot, au încetat să fie valabile şi a fost introdusă o rânduială nouă, bazată pe „făgăduinţe mai bune”.

Una dintre ţintele principale ale lui Pavel în Romani a fost aceea de a-i ajuta atât pe iudei, cât şi pe cei dintre neamuri să înţeleagă ce implica trecerea de la iudaism la creştinism. O tranziţie cere timp.

Care sunt câteva dintre făgăduinţele biblice preferate de tine? Cât de adesea ceri împlinirea lor? Ce faci pentru împlinirea acestor făgăduinţe în viaţa ta?

3. Răsfoieşte cartea Levitic. (Vezi, de exemplu, Levitic 12, 16, 23). Ce gânduri îţi vin în minte când citeşti toate aceste reguli, rânduieli şi ritualuri? De ce multe dintre ele ar fi imposibil de respectat în Noul Testament?

Este mai uşor pentru noi să clasificăm legile Vechiului Testament în câteva categorii: 1) Legea morală, 2) legea ceremonială, 3) legea civilă, 4) legile judecătoreşti şi 5) legile sănătăţii. Această clasificare este parţial artificială. În realitate, unele dintre aceste categorii sunt corelate şi se suprapun considerabil. Cei din vechime nu le-au considerat a fi separate şi distincte. Legea morală este rezumată de Cele Zece Porunci (Exod 20,1-17).

Legea aceasta rezumă toate cerinţele morale pentru omenire. Aceste porunci sunt amplificate şi aplicate în diferitele legi judecătoreşti din primele cinci cărţi ale Bibliei. Amplificările lor arată ce însemna a respecta Legea lui Dumnezeu în diferite situaţii. Şi legile civile au legătură cu ea, deoarece şi acestea sunt bazate pe Legea morală. Ele definesc relaţiile cetăţenilor cu autorităţile civile şi cu semenii lor. Ele pronunţă pedepsele pentru diferite infracţiuni.

Legea ceremonială reglementa ritualul de la sanctuar, descriind diferitele jertfe şi responsabilităţile individuale. Ea preciza sărbătorile şi arăta cum să fie ţinute. Legile sănătăţii se suprapun cu celelalte legi. Diferitele legi cu privire la ce este necurat definesc necurăţia ceremonială şi totuşi trec dincolo de aceasta, incluzând principiile de igienă şi de sănătate. Legile cu privire la
animalele curate şi cele necurate sunt bazate pe considerente fizice.

Deşi iudeii s-au gândit, probabil, la toate aceste legi ca fiind un întreg, deoarece toate vin de la Dumnezeu, trebuie că în mintea lor exista o anumită deosebire între ele. Cele Zece Porunci fuseseră rostite direct de Dumnezeu. Faptul acesta le deosebea ca fiind foarte importante. Celelalte legi fuseseră comunicate prin Moise. Ritualul de la sanctuar putea să fie respectat numai atâta vreme cât funcţiona sanctuarul.

Legile civile, în mare parte, nu au mai putut fi impuse după ce iudeii şi-au pierdut independenţa şi au ajuns sub controlul civil al unei alte naţiuni. Multe dintre regulile ceremoniale nu au mai putut fi respectate după ce templul a fost dărâmat. De asemenea, după ce a venit Mesia, multe dintre simboluri îşi întâlniseră împlinirea şi nu au mai fost valabile.

4. Citeşte Fapte 15,1. Ce subiect provoca dezbinări? De ce unii credeau că practica circumciziei nu era doar pentru iudei? (Vezi Gen. 17,10)

Deşi apostolii li s-au alăturat pastorilor şi membrilor laici, în efortul serios de a câştiga multe suflete pentru Hristos în Antiohia, anumiţi credincioşi evrei din Iudeea, „din partida fariseilor”, au reuşit să propună un subiect care a condus curând la o controversă larg răspândită în biserică şi i-a uimit pe credincioşii dintre neamuri. Aceşti învăţători afirmau cu o mare convingere că, pentru a fi mântuit, credinciosul trebuie să fie circumcis şi să respecte toată legea ceremonială. De altfel, iudeii se mândriseră întotdeauna cu faptul că fuseseră aleşi de Dumnezeu şi mulţi dintre cei care fuseseră convertiţi la credinţa în Hristos încă mai simţeau că, din moment ce Dumnezeu le arătase clar evreilor cum să se închine, era imposibil ca El să autorizeze vreodată o schimbare în vreunul dintre detalii. Ei insistau ca legile şi ceremoniile iudaice să fie incluse în ceremoniile religiei creştine.

Aceşti oameni nu reuşeau să înţeleagă că jertfele nu făcuseră altceva decât să indice spre moartea Fiului lui Dumnezeu, în care simbolul s-a întâlnit cu Cel simbolizat, şi după aceea ritualurile şi ceremoniile dispensaţiunii mozaice nu mai erau obligatorii.

5. Cum a fost clarificată această controversă? Fapte 15,2-12

„Deşi aştepta îndrumare direct de la Dumnezeu, el [Pavel] a fost întotdeauna gata să recunoască autoritatea dată corpului credincioşilor uniţi în obştea bisericii. El simţea nevoia de sfătuire şi, când se iveau probleme importante, el le prezenta bucuros înaintea bisericii şi se unea cu fraţii săi în a cere de la Dumnezeu înţelepciune pentru a lua hotărâri drepte”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 200.

Este interesant că Pavel, care a vorbit adesea despre chemarea lui profetică şi despre felul cum îl chemase Isus şi îi încredinţase această misiune, a fost aşa de dispus să colaboreze cu biserica. Adică, oricare ar fi fost chemarea lui, Pavel şi-a dat seama că el era o parte a bisericii ca întreg şi că trebuia să conlucreze cu ea cât mai mult cu putinţă.

Care este atitudinea ta faţă de conducerea bisericii? Cât de cooperant eşti? De ce este colaborarea atât de importantă? Am putea funcţiona, dacă fiecare ar face numai ce vrea el, independent de biserică, în ansamblu?

6. Ce hotărâre a luat conciliul şi care au fost argumentele? Fapte 15,5-29

Hotărârea a fost împotriva controverselor iudaizanţilor. Oamenii aceştia insistau ca toţi convertiţii dintre neamuri să fie circumcişi şi să respecte întreaga lege ceremonială şi ca „legile şi ceremoniile iudaice să fie incluse în ceremoniile religiei creştine”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 189.

În versetul 10, Petru a descris aceste legi din vechime ca fiind un „jug” pe care ei nu au fost în stare să-l poarte. Oare Domnul, care a instituit legile acelea, le-a făcut să fie un jug pentru poporul Său? Greu de crezut. Dar, de-a lungul anilor, unii conducători au învăţat tradiţiile lor orale şi au schimbat în poveri multe legi care au avut scopul de a fi binecuvântări. Conciliul a căutat să-i cruţe pe cei dintre neamuri de poverile acestea. Observaţi, de asemenea, că nu există nicio menţionare a faptului că neamurile nu trebuiau să respecte Cele Zece Porunci. În cele din urmă, am putea noi să ne imaginăm conciliul spunându-le să nu mănânce sânge, dar că puteau să ignore poruncile împotriva adulterului, a uciderii şi a altor fapte asemănătoare?

7. Ce reguli le-au fost date credincioşilor dintre neamuri şi de ce tocmai acestea? Fapte 15,20.29

Deşi credincioşii iudei nu trebuiau să le impună celor dintre neamuri regulile şi tradiţiile lor, conciliul a dorit să se asigure că aceştia din urmă nu vor face lucruri care ar fi fost ofensatoare pentru iudeii cu care erau uniţi în Isus. Prin urmare, apostolii şi prezbiterii au fost de acord să-i îndrume pe cei dintre neamuri, printr-o scrisoare, să se abţină de la cărnurile jertfite idolilor, de la imoralitate, de la animalele sugrumate şi de la sânge.

Unii spun că, deoarece păzirea Sabatului nu a fost menţionată, înseamnă că aceasta nu a fost rânduită pentru neamuri (desigur, însă nici poruncile împotriva minciunii şi a uciderii nu au fost menţionate, aşa că argumentul acesta nu este valabil).

Am putea noi să punem asupra oamenilor, în vreun fel, greutăţi care nu sunt necesare, ci vin mai mult din tradiţie, decât din porunca divină? Dacă este aşa, cum? Împărtăşeşte-ţi gândurile cu grupa ta în Sabat.

Oricât de clar a fost sfatul, au fost unii care au căutat să meargă pe calea lor şi au continuat să susţină că neamurile trebuie să respecte legile şi tradiţiile iudaice. Pentru Pavel, problema aceasta a ajuns foarte serioasă, deoarece nu era doar o vorbărie goală cu privire la puncte mărunte ale credinţei. Aceasta ajunsese o negare a Evangheliei lui Hristos în sine.

8. Cât de serios tratează Pavel problema aceasta? Ce ar trebui să ne spună nouă despre importanţa ei? Galateni 1,1-12

Conţinutul epistolei trimise la Roma a fost determinat de situaţia din Galatia. În Romani, Pavel dezvoltă subiectul din Epistola către galateni. Iudaizanţii argumentau că toată Legea pe care Dumnezeu le-o dăduse prin Moise este foarte importantă şi trebuie să fie respectată de convertiţii dintre neamuri. Pavel încerca să arate locul şi funcţia ei adevărată. El nu a dorit ca aceşti oameni să câştige teren în Roma, aşa cum făcuseră în Galatia.

Ar fi o simplificare exagerată să ne întrebăm dacă, în epistolele adresate galatenilor şi romanilor, Pavel vorbeşte despre legile ceremoniale sau despre cele morale. Din punct de vedere istoric, controversa era legată de faptul că tuturor convertiţilor trebuia să li se ceară să fie circumcişi şi să respecte legea lui Moise, indiferent dacă erau iudei sau dintre neamuri.

Conciliul din Ierusalim hotărâse deja cu privire la subiectul acesta, dar unii au refuzat să respecte hotărârea lui. Unii găsesc, în epistolele lui Pavel către galateni şi romani, dovezi că Legea morală, Cele Zece Porunci (sau, de fapt, numai porunca a patra), nu mai este obligatorie pentru creştini. Totuşi, ei pierd din vedere ideea principală a epistolelor, pierd din vedere contextul istoric şi problemele la care se referea Pavel. Aşa cum vom vedea, el a accentuat ideea că mântuirea este primită numai prin credinţă, şi nu prin păzirea Legii, chiar şi a Legii morale, totuşi nu este acelaşi lucru cu a spune că Legea morală nu trebuie să fie păzită. Ascultarea de Cele Zece Porunci nu a fost niciodată un subiect de discuţie. Cei care fac din aceasta un subiect găsesc în texte o problemă contemporană de care Pavel nu s-a ocupat.

Cum le răspunzi celor care pretind că Sabatul nu mai este obligatoriu pentru creştini? Cum poţi prezenta adevărul despre Sabat într-un mod care nu compromite integritatea Evangheliei?

Pentru studiu suplimentar: Faptele apostolilor, cap. „Iudei şi neamuri; „Apostazia din Galatia”; Viaţa lui Iisus, cap. „Poporul ales”; Patriarhi şi profeţi, cap. „Legea dată lui Israel” şi „Legea şi legămintele”. „Israeliţii nu şi-au dat seama de păcătoşenia inimii lor şi de faptul că, fără Hristos, le era imposibil să păzească Legea lui Dumnezeu, aşa că au intrat imediat în legământ cu Dumnezeu”. – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 371, 372

„Din cauza influenţei falşilor învăţători care s-au ridicat printre credincioşii din Ierusalim, dezbinarea, erezia şi senzualitatea au câştigat repede teren printre credincioşii din Galatia. Aceşti învăţători falşi amestecau tradiţiile iudaice cu adevărurile Evangheliei. Neluând în seamă hotărârea Consiliului general de la Ierusalim, ei le-au impus convertiţilor dintre neamuri păzirea legii ceremoniale”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 383

Întrebări pentru discuţie

1. Recapitulaţi, în grupă, răspunsul la întrebarea finală de miercuri. Cum aţi putea biserica ta şi tu, în familia ta sau poate chiar tu însuţi în propria viaţă, să puneţi asupra altora (sau asupra ta însuţi) greutăţi care nu sunt necesare? Cum putem să recunoaştem dacă facem cu adevărat lucrul acesta? Am putea şi noi să fim în pericolul de a merge în extrema opusă? Cum putem să ne dăm seama dacă am ajuns prea lejeri în stilul nostru de viaţă şi în standarde, astfel că viaţa noastră nu mai reflectă înalta chemare
pe care o avem în Hristos?

2. Care sunt câteva dintre argumentele pe care le folosesc unii pentru a susţine că Cele Zece Porunci nu mai sunt obligatorii pentru creştinii de astăzi? Cum răspundem la aceste argumente? De ce sunt aceste argumente aşa de greşite şi de ce, în multe situaţii, cei care le prezintă nu aplică în realitate convingerea lor că Cele Zece Porunci nu mai sunt obligatorii?

3. Citeşte din nou primele 12 versete din Galateni 1. Observă cât de dogmatic, zelos şi fără compromisuri a fost Pavel cu privire la felul în care înţelegea Evanghelia. Ce ar trebui să ne spună nouă lucrul acesta despre felul în care trebuie să apărăm uneori, fără nicio şovăială, anumite convingeri, îndeosebi într-un veac al pluralismului şi al relativităţii? Cum arată lucrul acesta faptul că nu se poate face niciun fel de compromis cu privire la anumite învăţături?

Pavel şi Roma

„Mai întâi, mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este în toată lumea.” (Romani 1,8)

Ideal, în studiul Epistolei către romani, după ce vom cerceta contextul istoric, ar trebui să începem cu Romani 1,1, iar apoi să parcurgem întreaga carte, verset cu verset. Pentru că studierii acestei cărţi i-a fost acordat numai un trimestru, am fost nevoiţi să alegem, pentru studiu, anumite părţi din Epistolă. Studierea acestei cărţi ar fi putut să ocupe cu uşurinţă patru trimestre, nu doar unul. Prin urmare, vor fi studiate numai capitolele cheie, în care se află mesajul principal.

Este extrem de important ca un cercetător al Epistolei către romani să înţeleagă contextul istoric al cărţii. Fără acest context, va fi dificil să ştim ce spune apostolul Pavel. El scria unui grup specific de creştini, într-un timp specific şi dintr-un motiv specific. Înţelegerea acestor lucruri va fi benefică pentru noi.

În imaginaţia noastră, trebuie să ne întoarcem în timp, să mergem la Roma, să ajungem membri ai bisericii de acolo şi, după aceea, în calitate de membri ai bisericii primului secol, să-l ascultăm pe Pavel şi cuvintele pe care Duhul Sfânt i le-a dat în timpul acela.

Este destul de uimitor că, deşi a fost scrisă cu mult timp în urmă şi într-un context cu totul diferit, cartea conţine un mesaj relevant pentru copiii lui Dumnezeu de astăzi, în orice ţară s-ar afla şi în aproape orice situaţie. Prin urmare, trebuie să ascultăm cuvintele scrise de Pavel şi să le aplicăm în viaţa noastră cu un spirit de rugăciune.

Romani 16,1.2 indică faptul că Pavel le-a scris romanilor pe când se afla în oraşul Chencrea, aşezat aproape de Corint, în Grecia. O dovadă este şi menţionarea Fiviei, o locuitoare a Corintului.

Stabilind localităţile de origine ale epistolelor Noului Testament, putem afla data scrierii. Pentru că Pavel a călătorit mult, dacă ştim unde a fost într-o perioadă anume, vom avea un indiciu cu privire la data scrierii. Apostolul Pavel a înfiinţat biserica din Corint în cea de a doua călătorie misionară, între anii 49-52 d.Hr. (vezi Fapte 18,1-18). În cea de a treia călătorie, între anii 53-58 d.Hr., el a vizitat din nou Grecia (Fapte 20,2.3), iar spre sfârşitul călătoriei, a primit daruri pentru sfinţii din Ierusalim (Romani 15,25.26). Prin urmare, este probabil ca Epistola către romani să fi fost scrisă în primele luni ale anului 58 d.Hr.

1. Ce alte biserici importante a vizitat Pavel în cea de a treia călătorie misionară a sa? Fapte 18,23

Când a vizitat bisericile din Galatia, Pavel a descoperit că, în timpul absenţei lui, nişte învăţători falşi îi convinseseră pe membri să accepte circumcizia şi să respecte celelalte reguli din legea lui Moise. De teamă că împotrivitorii lui ar putea să ajungă la Roma înaintea sa, Pavel le-a scris romanilor o scrisoare pentru a împiedica o tragedie asemănătoare la Roma. Se crede că şi Epistola către galateni a fost scrisă din Corint, în timpul celor trei luni în care Pavel s-a aflat acolo în cea de a treia călătorie misionară, probabil, la scurt timp după sosire.

„În Epistola către romani, Pavel a prezentat marile principii ale Evangheliei. El a expus poziţia sa cu privire la întrebările care frământau bisericile iudaice, precum şi cele dintre neamuri, şi a arătat că nădejdile şi făgăduinţele, care cândva aparţinuseră în mod deosebit iudeilor, acum le erau oferite şi neamurilor.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 373

Pentru a înţelege Epistola către romani, este important să cunoaştem problemele care tulburau bisericile iudeilor şi pe ale celor dintre neamuri. Studiul următor se va ocupa de subiectele acestea:

Ce fel de subiecte tulbură biserica ta în prezent? Ameninţările vin mai mult din afară sau din interior? Ce rol ai tu în aceste dezbateri? Cât de adesea te-ai întrebat care sunt rolul, poziţia şi atitudinea ta în dificultăţile cu care vă confruntaţi? De ce această cercetare de sine este aşa de importantă?

O scrisoare este un lucru, dar o vizită personală este cu totul altceva. De aceea Pavel, chiar dacă le-a scris romanilor, i-a anunţat în scrisoare că intenţiona să-i vadă personal. El dorea ca ei să ştie că urma să-i viziteze şi, de asemenea, să cunoască motivul vizitei.

2. De ce nu a vizitat Pavel Roma anterior? Ce l-a determinat să-i viziteze pe creştinii de acolo? Cât de importantă era misiunea în deciziile lui? Ce putem să învăţăm despre misiune şi despre mărturisire, din cuvintele lui Pavel? Ce idee importantă şi interesantă cu privire la iudei şi neamuri exprimă Pavel? Romani 15,20-27

Marele misionar al neamurilor a simţit un îndemn continuu de a vesti Evanghelia în teritorii noi, lăsându-i pe ceilalţi să lucreze în locurile unde Evanghelia fusese deja propovăduită. În zilele când creştinismul era la început şi lucrătorii erau puţini, faptul ca Pavel să lucreze în zone în care se lucrase deja ar fi fost o irosire a puterii lui misionare valoroase. El a zis: „Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul”, aşa încât, „cei ce n-auziseră de El”
să-L poată cunoaşte (Romani 15,20.21).

Apostolul Pavel nu avea scopul de a rămâne la Roma. Ţinta lui era să evanghelizeze Spania. El spera să obţină ajutorul creştinilor din Roma pentru acest plan îndrăzneţ.

3. Ce principiu important putem să ne însuşim cu privire la misiune, din faptul că Pavel a căutat să obţină ajutorul unei biserici deja înfiinţate pentru a evangheliza un teritoriu nou?

Citeşte din nou Romani 15,20-27. Observă cât de mult a dorit Pavel să slujească, dorinţa lui cea mare de a păstori şi de a sluji. Care este motivaţia faptelor tale? Cât de mult ai pe inimă dorinţa de a sluji?

4. Cum a ajuns Pavel în cele din urmă la Roma? Ce învăţătură putem să primim cu privire la lucrurile neaşteptate şi nedorite, care apar aşa de adesea în calea noastră? Fapte 28,16

Viaţa poate lua întorsături foarte ciudate. Cât de adesea planurile noastre, chiar cele făcute cu intenţiile cele mai bune, nu se împlinesc aşa cum am anticipat şi am sperat! Apostolul Pavel a ajuns într-adevăr la Roma, dar probabil că nu aşa cum se aşteptase.
La sfârşitul celei de a treia călătorii misionare, când a ajuns la Ierusalim cu ajutoarele pentru săraci de la comunităţile din Europa şi Asia Mică, Pavel a întâmpinat evenimente neaşteptate. El a fost arestat şi pus în lanţuri. După ce a fost ţinut în închisoare timp de doi ani în Cezareea, Pavel a apelat la cezar. Aproximativ la trei ani după arestare, el a ajuns la Roma şi putem să presupunem că nu a ajuns aşa cum intenţionase atunci când i-a scris bisericii din Roma, cu ani în urmă, despre planul lui de a o vizita.

5. Ce ne spun textele următoare despre timpul petrecut de Pavel la Roma? Ce lecţie putem învăţa de aici? Fapte 28,17-31

„Nu prin predicile, ci prin lanţurile lui Pavel a fost atrasă atenţia curţii asupra creştinismului. Ca întemniţat, el a sfărâmat din sufletele multora lanţurile care-i ţineau în robia păcatului. Şi aceasta nu era totul. El declară: ‘Cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu’ (Filipeni 1, 14).” – Ellen G. White, Faptelor apostolilor, p. 464

De câte ori ai trecut prin întorsături neaşteptate în viaţa ta, care, în cele din urmă, s-au dovedit a fi spre binele tău? (Vezi Filipeni 1,1.2) Cum pot şi cum ar trebui să te facă experienţele acelea să ai încredere în Dumnezeu pentru lucrurile în care nu pare să se afle niciun bine?

6. Ce principii cu privire la adevăr, teologie şi credinţă putem să desprindem din salutul adresat de Pavel bisericii din Roma? Romani 1,7

Preaiubiţi ai lui Dumnezeu. Deşi este adevărat că Dumnezeu iubeşte lumea, El îi iubeşte într-un mod aparte pe aceia care L-au ales şi care au răspuns la dragostea Sa. Vedem acest lucru în sfera omenească. Noi îi iubim în mod deosebit pe aceia care ne iubesc, iar simţămintele sunt reciproce.

Dragostea cere un răspuns. Când răspunsul nu vine, exprimarea deplină a dragostei este limitată. Chemaţi să fiţi sfinţi. În unele traduceri, expresia „să fiţi” este scrisă cu italice, adică traducătorii au adăugat cuvintele. Totuşi, ele pot fi lăsate la o parte, fără să afecteze semnificaţia. Dacă sunt omise, rămâne expresia „chemaţi sfinţi”, adică „desemnaţi sfinţi”.

Sfinţi este traducerea termenului grecesc hagioi, care înseamnă literal „cei sfinţi”. Sfânt înseamnă „consacrat”. Un sfânt este un om care a fost „pus deoparte” de Dumnezeu. Se poate să mai aibă o cale lungă de parcurs până la sfinţire, dar faptul că L-a ales pe Hristos ca Domn îl desemnează ca sfânt din punct de vedere al semnificaţiei biblice a termenului.

7. Pavel spune că ei erau „chemaţi să fie sfinţi”. Înseamnă aceasta că unii nu sunt chemaţi? Cum ne ajută Efeseni 1,4; Evrei 2,9 şi 2 Petru 3,9 să înţelegem ce vrea să spună Pavel?

Vestea cea mare a Evangheliei este că moartea lui Hristos este universal valabilă – El a murit pentru toţi oamenii. Toţi au fost chemaţi să fie mântuiţi prin El, „chemaţi să fie sfinţi” chiar înainte de întemeierea lumii. Intenţia iniţială a lui Dumnezeu a fost ca întreaga omenire să găsească mântuirea în Isus. Focul final al iadului a fost rânduit numai pentru Diavol şi îngerii lui (Matei 25,41). Faptul că unii nu îşi însuşesc ce le-a fost oferit nu face ca darul să fie mai puţin bun, aşa cum nici faptul că unii fac greva foamei într-o piaţă nu face ca bunurile de acolo să fie mai puţin bune.

Chiar înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu te-a chemat să fii mântuit prin El. De ce să îngădui vreunui lucru, indiferent care, să te reţină de la primirea chemării?

Mai întâi, mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea. (Romani 1,8)

Nu se ştie cum a fost înfiinţată biserica din Roma. Tradiţia care spune că biserica a fost întemeiată de Petru sau de Pavel nu are baze istorice. Probabil că a fost înfiinţată de laici convertiţi în Ziua Cincizecimii, în Ierusalim (Fapte 2), care după aceea au vizitat Roma ori s-au mutat acolo. Sau, într-o perioadă ulterioară, convertiţii care s-au mutat în Roma şi-au mărturisit credinţa acolo, în capitala lumii.

Este surprinzător că, la câteva decenii după Ziua Cincizecimii, o biserică pe care se pare că nu o vizitase niciun apostol ajunsese să fie cunoscută pretutindeni. „În ciuda împotrivirii, la douăzeci de ani după răstignirea lui Hristos, în Roma era o biserică vie şi serioasă. Biserica aceasta era puternică şi zeloasă, iar Domnul lucra pentru ea”. – Comentariile Ellen G. White în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1067

8. Cum îi descrie Pavel pe credincioşii din Roma? Romani 15,14

Cele trei lucruri pe care Pavel le alege, ca fiind vrednice de remarcat în experienţa creştinilor romani, sunt: bunătatea, cunoştinţa şi sfătuirea.

1. „Plini de bunătate”. Ar spune oamenii lucrul acesta despre experienţa noastră? Când se asociază cu noi, este atenţia lor atrasă de faptul că suntem plini de bunătate?

2. „Plini de orice fel de cunoştinţă”. Biblia evidenţiază repetat importanţa iluminării, a informaţiei şi a cunoaşterii. Creştinii sunt îndemnaţi să studieze Biblia şi să ajungă buni cunoscători ai învăţăturilor ei. „Cuvintele ‘vă voi da o inimă nouă’ înseamnă ‘vă voi da o minte nouă’. O schimbare a inimii este însoţită întotdeauna de o convingere clară cu privire la datoria creştină, o înţelegere a adevărului”. – Ellen G. White, My Life Today, p. 24

3. „În stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”. Nimeni nu poate progresa din punct de vedere spiritual, dacă este izolat de ceilalţi credincioşi. Trebuie să fim în stare să-i încurajăm pe ceilalţi şi, în acelaşi timp, avem nevoie să fim încurajaţi de ei.

Ce poţi să spui despre biserica ta? Ce fel de reputaţie are ea? Cât este de cunoscută biserica în vecinătate? Cum poţi să contribui la îmbunătăţirea situaţiei?

Pentru studiu suplimentar: Faptele apostolilor, capitolul „Mântuirea pentru iudei”; Mărturii, vol. 5, ediţia 1998, p. 748. „Deşi în aparenţă era împiedicat să lucreze activ, Pavel exercita o influenţă mai vastă şi mai durabilă decât dacă ar fi fost liber să călătorească prin biserici, aşa cum făcuse în anii de mai înainte. Ca întemniţat al Domnului, el a fost iubit mai mult de fraţi, iar cuvintele sale, scrise de unul care se găsea în lanţuri pentru Hristos, impuneau atenţie şi un respect mai mare decât au avut atunci când se găsea personal printre ei”. – Ellen G. White, Faptelor apostolilor, p. 454

„Să vadă credinţa creştină puternic întemeiată în marele centru al lumii cunoscute pe atunci era una dintre speranţele cele mai scumpe lui şi unul dintre planurile la care ţinea foarte mult. În Roma, se înfiinţase deja o biserică şi apostolul dorea să câştige conlucrarea credincioşilor de acolo în vederea lucrării ce urma să fie împlinită în Italia, precum şi în alte ţări.

Pentru a pregăti calea în vederea lucrării sale printre aceşti fraţi, dintre care mulţi îi erau până acum străini, el le-a trimis o epistolă, anunţându-i despre planul său de a vizita Roma şi despre nădejdea lui de a ridica stindardul crucii în Spania”. – Idem, p. 373

„Dumnezeul cel veşnic a trasat o linie de demarcaţie între cel sfânt şi cel păcătos, între cel pocăit şi cel ce nu este convertit. Cele două categorii nu se amestecă între ele asemenea culorilor curcubeului, ci sunt la fel de diferite ca miezul zilei de miezul nopţii”. – Ellen G. White, Solii pentru tineret, p. 390

Întrebări pentru discuţie

1. Împărtăşeşte în grupa ta experienţele cu privire la o situaţie care, la început, părea îngrozitoare, iar apoi s-a întors spre bine. Cum poţi să foloseşti experienţele acestea pentru a-i ajuta pe alţii care luptă cu nenorociri neaşteptate?

2. Meditează mai mult la ideea că suntem chemaţi la mântuire chiar de la întemeierea lumii (vezi, de asemenea, Tit 1,1.2; 2 Timotei 1,8.9). De ce faptul acesta este aşa de încurajator? Ce ne spune aceasta despre dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii? Prin urmare, de ce este aşa de tragic când oamenii întorc spatele darului care le este oferit cu atâta bunătate?

Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim

(traducere și adaptare apărută prima dată în ,,Biblia profetică“)

Ceea ce face ca Babilonul să mai aibe o oarecare semnificație, dacă mai are vreuna, este … Biblia. Vom rămâne în continuare în textul ei, de la Geneza la Apocalipsa, urmărind ca un fir roșu o temă despre care foarte mulți nu au nici cea mai vagă idee. Cu ajutorul Domnului, la sfârșitul acestei lucrări, vom înțelege împreună semnificația locurilor geografice despre care vorbim și vom avea o vedere panoramică asupra unei foarte mari părți a Bibliei.

Babilonul – un rebel din naștere

Să începem dela Geneza 10, unde găsim o colecție de nume pe care nimeni nu mai știe cum să le citească corect, lista neamurilor. Când parcurgi această listă, nu se poate să nu observi că în această înșiruire în care Dumnezeu ni-i prezintă pe descendenții lui Noe, există un individ cu numele de „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte:

„Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”

Există chiar și o zicere proverbială răspândită printre cei care i-au cunoscut faima:

„ … iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”.

Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și, primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după epocala catastrofă a potopului lui Noe.

Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”! Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți:

„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10).

Shinar-map-thumb

Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar evenimentul este cronologic prima formare urbană a oamenilor de după potop.

Să trecem acum la capitolul 11, pe care-l cunoaștem așa de bine că am ajuns să nu mai băgăm în seamă amănuntele lui semnificative. Iată primele două versete:

„Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo” (Gen. 11:1-2).

Se pune întrebarea: „Cine-i mâna pe ei înspre răsărit?” Cine este acela care s-a pus în fruntea lor și le dirijează mersul. Capitolul precedent ne-a dat deja răspunsul: Nimrod.

Valul omenirii care se deplasează spre răsărit este mânat de Nimrod care formează cea dintâi cetate de după potop: Babilonul. Iată care i-a fost motivația și iată care le-a fost dorința:

„Și au zis unul către altul: „Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc.” Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: „Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:3-4).

Acest text este o „declarație-program” și ea reprezintă cheia care ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă Babilonul în Biblie. Mulțimea aceea de oameni care s-au hotărât să întemeieze prima cetate de după potop urmărea un scop precis. Textul ne despică acest scop în trei motivații complementare. Sunt trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon:

I. Au vrut salvare

„Un turn care să atingă cerul”

Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. în ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Geneza 11:9).

Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De aici și până acolo! De la pământ până la cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”. Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu după momentul căderii în păcat.

babel-18

Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent „incapacitatea omenirii de atunci de a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau”. Este clar că toată masa planetei pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic.

Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între pământ și cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui. Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune și o altfel de incursiune de la pământ la cer este scris în versetul 6. Examinând situația creată, Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dumnezeu a înțeles că era vorba despre altceva și acest „altceva” ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat:

„Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6).

Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală.

Nimrod și omenirea de atunci era nostalgică după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, „cu foarte puternice tente demonice” (vezi anexa „Fiii lui Dumnezeu”). Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea prin această alinață în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”.

„Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești:

„El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21).

„Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7).

De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe nefaste eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Prin toate aceste trei aparente pedepse lucra harul lui Dumnezeu și hotărârea Lui nestrămutată de a ne face bine. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile.

Prin potop, Dumnezeu a selectat o familie necontaminată probabil de morbul încuscririi demonice cu „fiii lui Dumnezeu care nu și-au păstrat locuința”, ci s-au coborât să contamineze zestrea genetică și spirituală a omenirii pentru a bloca planul mesianic al întrupării lui Christos printr-o femeie. Tot restul populației lumii, împreună cu toate viețuitoarele au trebuit omorâte, pentru a da o șansă unui început necontaminat:

„Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut.“

Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:1-12).

Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe pământ înainte de Potop.

II. Au vrut semnificație

„Și să ne facem un nume!”

În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi.

A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile cerului”.

Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație:

„Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … “ (Gen. 12:1-2).

Identitatea veritabilă se definește în funcție de ceva sau de cineva. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Isus în cartea Apocalipsei:

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17).

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).

Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Securit] Number” cu trei seturi de numere …

Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer.

III. Au vrut siguranță

„ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului”.

Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”.

Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”.

Babilonul este cel dintâi oraș zidit de oameni după pedeapsa potopului. A fost ridicat de un om care în nume, în porniri și în acțiuni a fost un „rebel” față de Dumnezeu. Nimrod a fost un om plin de mândrie. El și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”.

Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume: este cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii. Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața pământului. Edictele lui Dumnezeu sunt foarte eficiente. Cel dat la babel n-a fost revocat niciodată și, de atunci, oamneirea nu s-a mai putut aduna din fărâmițarea Neamurilor.

Separată de Dumnezeu „mulțimea nu face putere”, ci prostii. Înțelepciunea divină a socotit că este mai bine să o fărâmițeze în fragmentele naționale pe care le vom întâlni chiar și în marea unitate a Împărăției viitoare: „frunzele pomului servesc la vindecarea Neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre. Toate au fost puse la cale în această cea dintâi cetate a omenirii care se ridica nesmerită după pedepsirea prin apele Potopului:

„Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen. 8:21).

Alianțele Babilonului beligerant

După capitolul 11, Babilonul dispare puțin din Geneza. Îl regăsim în capitolul 14. Între timp, Geneza se ocupase cu Avraam, omul credinței adevărate. Începuturile umblării lui cu Dumnezeu au fost șovăielnice. Din lectura capitolelor 12-14 aflăm despre înfruntările lui Avraam cu seceta, cu situația creată de ne’nțelegerile cu Lot și cu o selectă alianță militară a popoarelor care locuiau în zonă. Dumnezeu îi promisese țara Canaan luiAvraam, dar mai erau și alții care o râvneau. În Geneza 14 ni se spune că pentru prima dată după ce i-a împrăștiat pe oameni pe suprafața pământului, câteva națiuni au hotărât să intre într-o alianță. Ele nu se unesc însă ca să facă ceva bun, ci pentru a lua în stăpânire țara pe care tocmai i-o promisese Dumnezeu lui Avraam în capitolul 12. Iată cum începe capitolul 14:

„Pe vremea lui Amrafel, împăratul Șinearului …”

Este pentru a treia oară când regiunea Babilonului este menționată în Biblie. Împăratul acelei regiuni intrase într-o alianță cu „’mpăratul Elasarului, lui Chedorlaomer, împăratul Elamului, și lui Tideal, împăratul Goimului”. Acești patru împărați veniseră să cucerească țara promisă lui Avraam. Dintre cei patru, adevăratul lider al grupului era Chedorlaomer. Ni se spune că alianța celor patru împărați a venit să pună la punct o altă alianță locală:

„… s-a întâmplat că ei au făcut război cu Bera, împăratul Sodomei, cu Birșa, împăratul Gomorei, cu Șineab, împăratul Admei, cu Șemeeber, împăratul Țeboimului și cu împăratul Belei sau Țoarului. Aceștia din urmă s-au adunat cu toții în valea Sidim, adică Marea Sărată. Timp de doisprezece ani fuseseră supuși lui Chedorlaomer; și în anul al treisprezecelea s-au răsculat” (Gen. 14:2-4).

Versetul 5 ne spune că „ În anul al patrusprezecelea, Chedorlaomer și împărații care erau cu el au pornit” la război. Este foarte clar că liderul alianței este Chedorlaomer. El i-a chemat pe ceilalți și i-a luat alături de el ca aliați în această campanie de cucerire. Ceea ce este însă și mai clar este că Dumnezeu nu privește istoria cu aceiași ochi cu care o privim noi. El nu-l așează în frunte pe acela pe care îl vedem noi conducând. Narațiunea Bibliei este tematică și Dumnezeu așează în ea un fir roșu pe care suntem îndemnați să-l urmărim.

Dumnezeu privește de la înălțimea cerului și vede popoarele pământului năzuind iar spre puterea pe care le-o dă alianțele, adunarea în număr mare, cu jurisdicție pe suprafețe întinse. El vede în spatele lor mișcarea unei forțe care-i îndeamnă să blocheze planul divin și să ocupe țara pe care El o dăruise deja lui Avraam pentru împlinirea planului profetic. Pe cine-l așează Dumnezeu în fruntea acestei alianțe belicoase? Pe „Amrafel, împăratul Șinearului”! Textul ne spune clar că liderul alianței a fost Chedorlaomer, dar din punctul lui Dumnezeu de vedere, capul răutăților, cel implicat într-o revoltă împotriva planului Său, este împăratul Babilonului din câmpia Șinear. Pe el îl notează Biblia cel dintâi. Știți ce s-a întâmplat. Alianța împăraților invadatori a făcut „greșeala” că, printre prinșii de război l-au luat și pe nepotul lui Avraam, pe Lot:

„Biruitorii au luat toate bogățiile Sodomei și Gomorei, și toate merindele lor, și au plecat. Au luat și pe Lot, fiul fratelui lui Avram, care locuia în Sodoma, au luat și averile lui, și au plecat. A venit unul, care scăpase, și a dat de știre lui Avram, Evreul; acesta locuia lângă stejarii lui Mamre, Amoritul, fratele lui Eșcol, și fratele lui Aner, care făcuseră legătură de pace cu Avram” (Gen. 14:11-13).

Întărit în promisiunile lui Dumnezeu, Avraam a adunat „numai” „treisute optsprezece din cei mai viteji slujitori ai lui, născuți în casa lui și a urmărit pe împărații aceia până la Dan” (Gen. 14:14). Printr-o biruință miraculoasă, mica ceată a lui Avraam a învins toată uriașa alianță, i-a zdrobit în luptă și l-au readus acasă pe Lot împreună cu toate averile sale:

„Și-a împărțit oamenii în mai multe cete, s-a aruncat asupra lor noaptea, i-a bătut, și i-a urmărit până la Hoba, care este la stânga Damascului. A adus înapoi toate bogățiile, a luat înapoi și pe fratele său Lot cu averile lui, precum și pe femei și norodul” (Gen. 14:15-16).

Pe drumul de întoarcere spre Mamre, Avraam se oprește într-o cetate menționată acum pentru prima dată în Biblie:

„Melhisedec, împăratul Salemului a adus pâine și vin: el era preot al Dumnezeului Cel Prea Înalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram, și a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului și al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale!” Și Avram i-a dat zeciuială din toate” (Gen. 14:18-20).

Facem cunoștință cu un împărat care nu fusese implicat în conflictul anterior și cu o cetate al cărui nume îl aflăm pentru prima dată. Numele „Melhisedec” este un derivat de la „Melhi”, „împăratul meu” și „zedec”, care înseamnă „neprihănire”. Personajul este și împărat și preot, servind Dumnezeului celui viu și adevărat. Mai târziu, Biblia ni-l va descrie drept un „tip” al Domnului Isus. Este o persoană cunoscută în toată regiunea și recunoscută peuntru activitatea sa, așa că Avraam se grăbește să-i dea zeciuiala cuvenită din toate. Nu acesta este însă lucrul pe care am vrut să vi-l arăt. Ceea ce este important în toată întâmplarea este că Melhisedec stăpânește peste o cetate numită „Salem”. Numele apare numai de două ori în Biblie și noi o cunoaștem sub celălalt nume, mult mai des întâlnit: Ierusalim! Salem înseamnă „pace”, iar Ierusalim înseamnă „cetatea păcii” (Uru – cetate, salem – pace).

Există în teologie așa numita ,,lege a primei menționări“. Locul în care apare pentru prima dată ceva în textul Bibliei este definitoriu și determinant pentru înțelegerea naturii și acțiunilor lui ulterioare. Babilon a apărut ca o cetate a răzvrătirii. Acum, cel de al doilea personaj al studiului nostru, Ierusalimul, apare ca o cetate a păcii și a preoției, un loc în care se pogoară Dumnezeu ca să-i binecuvinteze pe cei care au credința adevărată. Cu scuzele de rigoare aduse lui Charles Diâens, vom prelua titlul uneia din cele mai cunoscute cărți ale sale și-l vom aplica întregii Scripturi. Biblia este: „Istoria celor două orașe”. Cel dintâi este Babilonul, locul unde oamenii și-au ridicat glasul și pumnul împotriva lui Dumnezeu, zicându-I: „N-avem nevoie de Tine, nu Te vrem, ne descurcăm noi și fără Tine!” Cel de al doilea este Salemul, Ierusalimul, locul unde Dumnezeu se coboară ca să-i binecuvinteze pe aceia care se apropie de El cu credință. Babilonul este cetatea cuceritoare. Ierusalimul este cetatea cucernică!

După întâlnirea lui Avraam cu Melhisedec, textul Bibliei se concentrează ca o lupă care scoate în evidență doar un anumit lucru, asupra urmașilor lui Avraam. Ea ne scrie despre istoria patriarhilor, despre coborârea lor în Egipt, despre ieșirea lor de acolo, despre rătăcirile evreilor prin pustie, despre intrarea lor în țara promisă și despre viața lor din vremea judecătorilor. „Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecători 21:25). Poporul avea nevoie de un împărat.

Mai întâi, ei l-au ales pe Saul care arăta impunător ca un împărat, dar care n-a avut nici inima credincioasă și nici strategia necesară domniei. Saul s-a comportat mai mult ca un „împărat ocazional” pentru vremurile de război. N-a avut capitală, n-a avut sfetnici deosebiți, n-a avut o armată permanentă și mai ales … n-a avut inima smerită și ascultătoare.

După Saul, Dumnezeu l-a ales pe David ca împărat, pentru că era un om după inima lui Dumnezeu. David a unit și unificat semințiile lui Israel. Când a venit vremea să aleagă o cetate ca să fie capitala regatului, David a ales … Ierusalimul. După David a urmat la domnie Solomon, a cărei principală misiunea fost să zidească Domnului o casă, un templu, un loc în care să locuiască Numele lui Iehova în mijlocul poporului. Unde a trebuit să fie așezat acest loc de întâlnire al lui Dumnezeu cu oamenii? La … Ierusalim (2 Samuel 24;). Templul a fost exact opusul Turnului de la Babel. Turnul urmărea să urce oamenii la cer, Templul urmărea să-L aducă pe Dumnezeu între oameni. Turnul a marcat lucrarea oamenilor, Templul urmărea bunăvoința lui Dumnezeu și lucrarea Lui pentru oameni.

Timp de aproape o mie trei sute de ani, istoria Babilonului nu mai este menționată în Biblie. El revine în scenă numai după moartea lui Solomon, după divizarea împărăției între fiul și slujitorul fiului său și după plecarea celor zece seminții din regatul de nord în robia asiriană. Între timp, Babilonul crescuse și era pregătit să joace din nou un rol important în istoria biblică.

Babilon – dușmanul Ierusalimului

A trecut vremea … Am ajuns la timpul din Isaia 39. Există de fapt trei pasaje care redau același eveniment, dar l-am ales pe Isaia pentru un motiv foarte întemeiat. Dacă vă uitați în context, Isaia 36-37, ne prezintă Ierusalimul asediat de armatele împăratului Asiriei. Veniseră din ținutul aflat astăzi în Iraâul de nord. După ce cucerise cetățile regatului de nord, împăratul Asiriei dorea să facă același lucru și cu Ierusalimul. Dumnezeu a intervenit însă în chip miraculos și Ierusalimul a scăpat. În capitolul 39 ni se spune că Ezechia, împăratul Ierusalimului, s-a îmbolnăvit și aproape a murit. El s-a rugat Domnului și Dumnezeu a hotărât să-i mai adauge încă cincisprezece ani de viață. Vă dați seama ce veste grozavă a fost aceasta pentru Ezechia! Cât de bucuros și exuberant a fost el! Cele mai fericite momente din viața noastră sunt de obicei și cele mai periculoase. Ele aduc clipe de neveghere și de superficialitate. Cele mai înalte vârfuri stau deobicei alături de cele mai adânci prăpăstii. Așa s-a întâmplat și cu Ezechia. Cântarea lui de laudă pentru Iehova (Isaia 38:9-20) a fost urmată de un eveniment în care s-a lăudat pe el însuși.

Capitolul 39 ne spune că Dumnezeu l-a pus la încercare și Ezechia a căzut la examen. Cu cine credeți că ne întâlnim iarăși în această ocazie? Cu Babilonul!

„În același timp, Merodac-Baladan, fiul lui Baladan, împăratul Babilonului, a trimis o scrisoare și un dar lui Ezechia, pentru că aflase de boala și însănătoșirea lui. Ezechia s-a bucurat, și a arătat trimișilor locul unde erau lucrurile lui de preț, argintul și aurul, miresmele și untdelemnul de preț, toată casa lui de arme, și tot ce se afla în vistieriile lui: n-a rămas nimic în casa și în ținuturile lui, pe care să nu li-l fi arătat. Proorocul Isaia a venit apoi la împăratul Ezechia, și l-a întrebat: „Ce au spus oamenii aceia, și de unde au venit la tine?” Ezechia a răspuns: „Au venit la mine dintr-o țară depărtată, din Babilon” (Isaia 39:1-3).

Ezechia „și-a dat în petec” înaintea împăratului Babilonului. Într-un moment de slăbiciune spirituală, el s-a bucurat că se poate lăuda în fața musafirilor cu tot ceea ce avea. Și ochii musafirilor lui nu erau ochi de prieteni …

În versetul 5, ni se spune că Dumnezeu l-a trimis pe Isaia înapoi la Ezechia cu un mesaj năucitor:

„Atunci Isaia a zis lui Ezechia: „Ascultă cuvântul Domnului oștirilor! „Iată, vor veni vremurile când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta și tot ce au strâns părinții tăi până în ziua de azi, nimic nu va rămâne, zice Domnul. „Și vor lua din fiii tăi, ieșiți din tine, pe care-i vei naște, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului”. (Isaia 39:5-7)

Dumnezeu vedea ceea ce ochii lui Ezechia nu vedeau și știa ceea ce nu știa Ezechia. Adevăratul dușman al Ierusalimului nu era Asiria, ci Babilonul! La o sută de ani de la această profeție, cuvintele ei s-au împlinit cu o exactitate de ceasornic. Nebucadnețar, împăratul Babilonului și-a trimis armatele de trei ori împotriva cetății sfinte și, după cel de al treilea atac, Ierusalimul a fost distrus cu desăvârșire. Împăratul din linia davidică, urmaș al lui Ezechia, a fost dat jos de pe tron și dus la Babilon. De atunci și până la venirea lui Isus Christos ca Împărat, Ierusalimul n-a mai avut și nu va mai avea un împărat pe tron. La prima lui venire, poporul evreu L-a refuzat, strigând:

„Ia-L, ia-L, răstignește-L!” „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” le-a zis Pilat. Preoții cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19:15).

Isus va reveni însă ca să-și îndeplinească menirea:

„Și iată că vei rămâne însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt, și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. 33  Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1:32-33).

Slava lui Dumnezeu, „Shehinah -ul gloriei divine”, care locuia în Templu a părăsit Templul zidit de Solomon cu puțin înainte ca Nebucandnețar să-l distrugă:

„Atunci slava Domnului s-a ridicat de pe heruvimi, și s-a îndreptat spre pragul casei, așa încât Templul s-a umplut de nor, și curtea s-a umplut de strălucirea slavei Domnului” (Ezechiel 10:4).

„Slava Domnului a plecat din pragul Templului, și s-a așezat pe heruvimi” (Ezechiel 10:18).

„Slava Domnului s-a înălțat din mijlocul cetății, și s-a așezat pe muntele de la răsăritul cetății” (Ezechiel 11:23).

nebuchadnezzar

Poporul a fost dus în robia babiloneană, iar acest împărat Nebucadnețar a ajuns să fie „capul de aur” al statuii din cartea proorocului Daniel.

Cu acest eveniment a început „vremea Neamurilor”, în care ne aflăm și astăzi. Babilonul a distrus temporar împărăția lui Dumnezeu pe pământ cu poporul Israel și a inaugurat o epocă în care Israelul a intrat într-o eclipsă profundă:

„Vor cădea sub ascuțișul săbiei, vor fi luați robi printre toate neamurile și Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24).

„Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și proorociei, și până la ungerea Sfântului sfinților.

Să știi dar, și să înțelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic.

Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea și sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:24-27).

Înfruntarea dintre cele două cetăți are dimensiuni epice și se întinde peste multe veacuri. Pe vremea proorocului Daniel a fost ca la un meci în care a câștigat adversarul. Babilonul, cetatea sfidătoare și rebelă, a scuipat în fața lui Dumnezeu, a dărâmat zidurile cetății lui Dumnezeu, i-a luat oamenii în robie și s-a întors triumfător acasă, să domnească asupra lumii. Dacă aceasta ar fi tot ce ne-ar fi spus Biblia despre Babilon totul ar fi trist și depresant. Prin Babilon, răul a învins, iar binele a rămas să zacă rănit de moarte în țărâna pământului.

Slavă Domnului că Biblia nu ne lasă să rămânem cu această imagine înaintea ochilor! Dumnezeu și-a rezervat dreptul să mai spună ceva în istorie și ultimul cuvânt Îi aparține. Nu suntem la sfârșitul meciului, ci doar la pauza dintre reprize. Domnul ne spune: „Știți acum ce s-a întâmplat în istorie. Haideți să vă arăt și restul istoriei …

Babilonul va fi distrus

Ne aflăm iarăși în cartea profetului Isaia. Ne întoarcem puțin la capitolul 13. Îmi place foarte mult această carte și regret din toată inima că mulți preferă să nu dea atenția cuvenită cărților profetice. Recunosc, unele dintre ele sunt dificile. Isaia, de exemplu, este ca un elefant pe care vei încerca zadarnic să-l cuprinzi cu mâinile. Este prea mare! Totuși, este o carte foarte bine sistematizată, cu o structură ușor de înțeles.

În capitolele 1 – 12, Dumnezeu îi spune regatului lui Iuda: „Am să te judec pentru păcatele tale și voi aduce asupra ta o pedeapsă care va ține până când va veni Mesia”. După aceasta, El privește spre națiunile degenerate în păcat din jurul lui Israel și le zice: „Ce vă uitați așa? Ce vă bucurați? Credeți că voi veți scăpa mai ușor? Dacă pe poporul Meu îl pedepsesc cu atâta asprime, ce credeți că vă așteaptă pe voi?”

În capitolele 13-23, Dumnezeu se întoarce împotriva națiunilor din jur și le judecă una după alta: „Iată ce am să-ți fac”, sună verdictul divin. Este ca o listă de acțiuni: Ție am să-ți fac asta; ție am să-ți fac asta, vei urma apoi tu, și tu, și tu …” Ceea ce este interesant este cu cine începe Dumnezeu această listă. Da, ați ghicit bine: cu … Babilonul. Pe timpul lui Isaia, Babilonul nu era decât o putere de mâna a doua, ne’nsemnată în tărie și semnificație. Tartorul cel mare era Asiria. Ea conducea atunci lumea. Asiria dusese în robie cele zece seminții din regatul lui Israel și tot Asiria era atunci puterea care amenința regatul lui Iuda. Asiria nu este însă decât pe locul doi în lista făcută de Dumnezeu. Pe locul întâi este, ca deobicei, Babilonul.

„Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoț. Ridicați un steag pe un munte gol, înălțați glasul spre ei, faceți semne cu mâna, ca să vină la porțile asupritorilor!” (Isaia 13:1-2).

Proorocul merge mai departe, descriind modul în care va pedepsi Dumnezeu Babilonul:

„Am dat poruncă sfintei Mele oștiri, zice Domnul, am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.” Un vuiet se aude pe munți, ca vuietul de popor mult, se aude o zarvă de împărății, de neamuri adunate. Domnul oștirilor își cercetează oastea care va da lupta.

Ei vin dintr-o țară depărtată, de la marginea cerurilor: Domnul și uneltele mâniei Lui vor nimici tot pământul. Gemeți! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! De aceea, toate mâinile slăbesc, și orice inimă omenească se topește. Ei sunt năpădiți de spaimă, îi apucă chinurile și durerile, se zvârcolesc ca o femeie în durerile nașterii, se uită unii la alții încremeniți; fețele lor sunt roșii ca focul” (Isaia 13:3-8).

Întrebarea care ne stă în minte este: „La ce nimicire a Babilonului se referă profetul Isaia? Numai la cea de pe vremea mezilor sau și la o distrugere viitoare, păstrată pentru „vremurile de la urmă”?

Isaia 13 ne spune clar că cel puțin o parte a pedepsei va fi prin poporul mezilor:

„Iată, ațâț împotriva lor pe Mezi, care nu se uită la argint, și nu poftesc aurul. Cu arcurile lor vor dobor” pe tineri, și vor fi fără milă pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruța pe copii. Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo, și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo, și stafiile se vor juca acolo. Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii, și câinii sălbatici în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, și zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:17-22).

Textul are însă elemente escatologice și apocaliptice care ne obligă să credem că suntem în fața unei profeții cu împliniri multiple, în care planul imediat se suprapune peste planul îndepărtat în panorama profetică. Versetul 6 pomenește despre „ziua Domnului” (]om Adonai), care poate fi orice zi aleasă de Dumnezeu pentru una din intervențiile Sale pe pământ, dar care înseamnă profetic epoca de la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va pune capăt „zilei Omului” și va inaugura „Ziua Domnului” cea mare și binecuvântată.

Este bine să știm că, la evrei, spre deosebire de alte neamuri care marchează debutul unei zile calendaristice cu miezul nopții sau cu zorile, ziua începea odată cu lăsarea serii. Întâi venea noaptea și lumina era păstrată pentru jumătatea de la urmă. Așa a ales Dumnezeu să măsoare timpul:

„Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel a fost o seară, și apoi a fost o dimineață; aceasta a fost ziua întâi” (Geneza 1:5).

Din punct de vedere profetic, „Ziua Domnului” va debuta cu o perioadă de întunecime și de groaznică pedeapsă. Apoi vor răsări zorile neprihănirii …

Ziua Domnului despre care ni se vestește în profeția din Isaia 13 este plină de descrieri apocaliptice. Iată ce citim începând cu versetul 9:

„Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu, și va nimici pe toți păcătoșii de pe el. Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, și luna nu va mai lumina.

Voi pedepsi, zice Domnul, lumea pentru răutatea ei, și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași, și voi dobor’ semeția celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat, și mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, și pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13).

Dacă vreți să aflați când va fi pedepsit Babilonul astfel, căutați în Biblie descrierea unei zile ca aceasta. Căutați o zi în care Dumnezeu „va nimici pe toți păcătoții” de pe pământ; una în care oamenii vor fi nimiciți în număr așa de mare că vor ajunge „mai rari decât aurul curat de Ofir”. Uitați-vă după o zi care se va preface în noapte, când cerurile (la plural) se vor clătina și pământul se va zgudui din temelia lui”. Dacă sunteți, cât de cât, familiarizați cu Biblia, veți găsi ceva despre această zi în cartea profetului Ioel (capitolele 2 și 3) și mai ales în cartea Apocalipsa (capitolele 6 la 19). Acolo se vorbește despre astfel de evenimente care se vor petrece pe pământ cu foarte puțin timp înainte de revenirea Domnului Isus în slavă.

În esență deci, Isaia ne spune că Dumnezeu va pedepsi Babilonul, dar nu numai cetatea, ci și regiunea întreagă unde se află. Această distrugere masivă se va petrece în „ziua Domnului”. Vor fi semne supranaturale în ceruri, distrugeri nemaintâlnite pe pământ, uriașe pierderi de vieți omenești, toate acestea ca o consecință a faptului că Dumnezeu vine ca să-i judece pe cei păcătoși.

Este drept că Isaia îi menționează pe mezi, dar evenimentele amintite acolo nu s-au împlinit decât parțial. Când Cir, persanul, împăratul mezilor și perșilor a atacat Babilonul în anul 539 î.Ch., el n-a nimicit pe nimeni. El a venit să jefuiască. Neglijent și insolent la umbra impenetrabilelor ziduri ale Babilonului, Belșațar benchetuia fără să se teamă de armatele care se apropiau. ASă fi fost vorba de o „coloană a cincea” (tradători dinăuntru) sau, cum menționează Herodot să fi fost o deviere a apelor Eufratului în amonte, nu știm cu certitudine. Ceea ce știm este că armatele invadatoare au mărșăluit prin albia secată a râului în interiorul cetății, iar populația n-a opus prea multă rezistență. Belșațar a fost ucis (Daniel 5:30). După numai cinsprezece zile de lupte de stradă, în 29 Octombrie 539 î.Ch. Cir însuși a intrat în cetate, ovaționat de mulțmile înșirate de o parte și alta a drumului.

Primul lucru pe care l-a făcut Cir a fost să dea un decret de toleranță religioasă și de reparații față de popoarele ale căror Temple fuseseră jefuite. Cu această ocazie, Ezra a primit dreptul de a duce înapoi la Ierusalim odăjdiile care fuseseră luate de la Templu.

Cir a făcut un tratat de pace cu babilonienii și l-a instalat pe un anumit Gubaru ca vice-guvernator al cetății. Nimicirea viitoare totală despre care vorbește Isaia nu s-a petrecut încă. Uitați-vă la versetul 19:

„Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu” (Isaia 13:19).

Astăzi te poți duce în Israel ca să vezi locurile istorice, poți face sute și mii de fotografii cu ruinele care depun mărturie despre trecutul înregistrat în paginile Bibliei. Într-un singur loc nu poți face fotografii. Există un singur lucru pe care nu mai ai cum să-l vezi în Israel: Sodoma și Gomora. Și aceasta pentru că ele nu mai există. Dumnezeu le-a ars cu foc și cu pucioasă și le-a acoperit apoi și cu treimea de la sud a Mării Moarte.

Ceea ce spune Dumnezeu în Isaia este cam așa: „Veți ști că am terminat-o cu Babilonul când va ajunge și el ca Sodoma și Gomora”. Ca să nu ne lase imaginația să rătăcească prea mult, Dumnezeu adaugă câteva descrieri și consecințe ale distrugerii.

„El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el” (13:20).

Multe orașe au fost distruse, dar reconstruite mai târziu. Așa s-a întâmplat cu Ierusalimul, de exemplu. După șaptezeci de ani petrecuți în ruine, cetatea a fost reconstruită de „fiii robiei”. pe vremea lui Zorobabel, Ezra și Neemia. Pentru că temeliile au rămas, pentru că apele treceau tot pe acolo, pentru că existau drumuri în apropiere, cetățile străvechi au fost deobicei reconstruite. Nu tot așa se va întâmpa cu Babilonul! „Nu va mai fi niciodată popor în el!” Asta ne dă o imagine generală. Dumnezeu este însă și mai specific:

„Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo.”

Dacă mergeți în Orient, una din curiozități este că-i mai puteți întâlni și astăzi pe beduini, nomazii deșerturilor, care stau într-un loc cât timpul și vegetația le este prielnică și se mută apoi în altă parte. Viața lor nu s-a schimbat prea mult în cele patru mii de ani de când se plimba ca și ei Avraam. Când va sfârși-o cu Babilonul, spune Dumnezeu, nici un nomad nu se va opri prin apropiere, nici măcar pentru o perioadă scurtă. Va fi ca Sodoma și Gomora. Precizarea merge chiar mai departe:

„ … păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo”.

Când păstorii pleacă cu turmele departe de casă, ei le adăpostesc temporar peste noapte în „țarcuri” improvizate. Ele pot fi îngrădituri de lemn, locuințe abandonate sau peșteri în stâncă. „Când voi pedepsi Babilonul”, spune Dumnezeu, nu va rămâne la un loc nici atât cât să poți face un adăpost temporar pentru câteva oi ale pustiei. Nimeni nu va putea rămâne în el nici măcar pentru o singură noapte. Va fi „ca Sodoma și ca Gomora”! Oare putea să spună Dumnezeu mai clar că Babilonul va înceta să mai existe?

Distrugerea Babilonului va aduce restaurarea Ierusalimului. Începând cu Isaia 14, Dumnezeu daugă încă o piesă la uriașul puzzle al istoriei. Când va cădea Babilonul, va începe reașezarea Israelului în poziția și privilegiile legământului mesianic:

„ Căci Domnul va avea milă de Iacov, va alege iarăși pe Israel și-i va aduce iarăși la odihnă în țara lor; străinii se vor alipi de ei, și se vor uni cu casa lui Iacov. Popoarele îi vor lua, și-i vor aduce înapoi la locuința lor, și casa lui Israel îi va stăpâni în țara Domnului, ca robi și roabe. Vor ține astfel robi pe cei ce-i robiseră pe ei, și vor stăpâni peste asupritorii lor” (Isaia 14:1-2).

Distrugerea Babilonului va semnala începutul unei epoci în care Israelul va domni peste neamurile care l-au ținut odinioară captiv.

Căderea Babilonului n-a avut încă loc

De când a așezat Isaia aceste cuvinte în scris și până astăzi, profeția aceasta nu s-a împlinit. O sută de ani după Isaia, Babilonul a ajuns cea mai mare superputere a lumii. Pe tron se afla Nebucadnețar. La scurt timp, Cir, împăratul medo-perșilor a cucerit cetatea, dar n-a distrus-o, ci a transformat-o într-una din cele câteva capitale imperiale. Daniel a trăit în Babilonul acela al medo-persanilor, sub domnia lui Darius.

Peste alte câteva sute de ani, Alexandru cel Mare a murit în Babilon în timp ce încerca să-i redea slava de odinioară și să-l așeze capitală pentru partea orientală a imperiului său. Iosef Flavius, scriind despre condițiile care au existat doar cu câteva zeci de ani înainte de Christos în lumea de atunci, notează că în Babilon își duceau traiul aproximativ cinci zeci de mii de iudei.

În Faptele Apostolilor 2:9, în ziua Cincizecimii, unii din iudeii sosiți în pelerinaj la Ierusalim veniseră din Mesopotamia, urmași ai acelora care rămaseseră acolo încă de pe vremea robiei.

Informațiile istorice din Noul Testament se opresc la secolul întâi, dar știm că un călător evreu, Beniamin Tudela, care a traversat Orientul Mijlociu în preajma anului 1000 ne-a lăsat o cronică a locurilor pe unde a trecut. Printre ele s-a aflat și Babilonul. El amintește de încă o localitate vizitată acolo, Hila, aflată la numai șapte mile depărtare. Din notițele lui aflăm că, la acea oră trăiau în Babilon în jur de șapte mii de iudei. Ei se închinau într-o sinagogă numită „a lui Daniel” aflată în interiorul perimetrului cetății.

Vălul tăcerii se așterne iar pentru o perioadă de timp și nu se ridică decât la începutul secolului douăzeci. Arheologul german Riberert |olde[eț, a făcut excavații la Babilon și locuit într-unul din cele trei sate alate între zidurile străvechii cetăți. Babilonul și-a pierdut din importanța și puterea pe care o avea altă dată, dar n-a dispărut niciodată până acum cu desăvârșire. Distrugerea lui totală se va petrece în „ziua Domnului”, când Dumnezeu va pedepsi lumea pentru păcat, când vor fi semne în cer și pe pământ și când asupra Babilonului se vor deslănțui forțe uriașe de distrugere. Unii comentatori le aseamănă cu „focul și pucioasa” de pe vremea Sodomei sau cu exploziile nucleare posibile în războaiele supertehnologizate de astăzi:

„Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Și împărații pământului care au curvit și s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, vor plânge și o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, și vor zice: „Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ți-a venit judecata!” (Apocalipsa 18:8-10).

Distrugerea Babilonului este încă în viitor și este asociată de întoarcerea evreilor în vatra lor străbună, de revenirea lui Isus ca Mesia al evreilor și de începutul supremației Ierusalimului asupra Neamurilor.

Aduceți-vă aminte că atunci când Isaia a scris toate acestea despre Babilon, cetatea era încă doar un târg mai răsărit, fără nici un fel de putere.

Să ne ducem acum la textul din Ieremia 50. Este unul din eroii mei preferați. Comentatorii îl numesc „profetul plângător”, dar eu, pentru un motiv foarte bine întemeiat și în sens pozitiv îi spun: „profetul plagiator”.

Cu cât cunoști mai bine textul Vechiului Testament cu atât ajungi să-l îndrăgești pe Ieremia, acest om îmbibat până la saturație cu scrierile sfinte. Ieremia știa Biblia aproape pe dinafară. În capitolele 1 – 45, profetul li se adresează celor din Iuda și le spune în ce fel vor fi pedepsiți de Dumnezeu. După aceea, în capitolele 46 – 51, Ieremia se întoarce spre celelalte popoare din jur și le spune că și ele vor fi judecate la fel ca și poporul ales. Din capetele de acuzare adresate popoarelor din jur, jumătate din ele se referă la un singur popor, haldeii, și la o singură cetate, Babilonul (cap. 50-51).

„Iată cuvântul rostit de Domnul asupra Babilonului, asupra țării Haldeilor, prin proorocul Ieremia: „Dați de știre printre neamuri, dați de veste și înălțați un steag! Vestiți, n-ascundeți nimic! Spuneți:

„Babilonul este luat! Bel este acoperit de rușine, Merodac este zdrobit! … Căci împotriva lui se suie un neam de la miază-noapte, care-i va preface țara într-o pustie, și nu va mai fi locuită: atât oamenii cât și dobitoacele fug și se duc” (Ieremia 50:1-3).

Ieremia spune că Babilonul va fi nimicit de un popor care va veni din nord. Este o ironie divină! Din nord a venit Babilonul atunci când a invadat și distrus Ierusalimul și tot din nord îi va aduce și Dumnezeu pieirea.

Notați ceva foarte important în versetele 4 și 5:

„În zilele acelea, în vremurile acelea, zice Domnul, copiii lui Israel și copiii lui Iuda se vor întoarce împreună; vor merge plângând și vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor. Vor întreba de drumul Sionului, își vor întoarce privirile spre el, și vor zice: „Veniți să ne alipim de Domnul, printr-un legământ veșnic care să nu fie uitat niciodată!”

Când va fi distrus Babilonul, „În zilele acelea, în vremurile acelea, zice Domnul”, atunci va avea loc și restaurarea lui Israel. Nu va fi vorba doar de o refacere fizică a națiunii, ci și de o renaștere spirituală: „Veniți să ne alipim de Domnul, printr-un legământ veșnic care să nu fie uitat niciodată!”

Mai târziu, în versetul 10 din același capitol, Dumnezeu ne spune că iertarea iudeilor va fi desăvârșită:

„În zilele acelea, în vremea aceea, zice Domnul, se va căuta nelegiuirea lui Israel, și nu va mai fi, și păcatul lui Iuda, și nu se va mai găsi; căci voi ierta rămășița, pe care o voi lăsa” (Ieremia 50:20).

Israel și Iuda vor fi aduse înapoi în țară, se vor unii unii cu alții și se vor alipi pentru totdeauna de Domnul. Textul spune „își vor întoarce privirile spre El”. Pentru cei care cunoașteți bine Scripturile, când se va întâmpla aceasta? Răspunsul ni-l dă profetul Zaharia:

„Atunci, voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zaharia 12:10).

„În ziua aceea, se va deschide casei lui David și locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat și necurăție” (Zaharia 13:1).

Când se vor întoarce deci iudeii la Dumnezeu? Atunci când va reveni Mesia.

Ieremia ne spune că „în zilele acelea, în vremea aceea” va fi distrus și Babilonul. Restaurarea lui Israel și distrugerea Babilonului sunt evenimente strâns legate unul de altul nu numai în cartea profetului Isaia, ci și în cartea profetului Ieremia.

Vreau să vă mai arăt ceva pentru care îmi este tare drag de Ieremia. Vreau să vedeți de unde studiase el în timpul lui de meditație de dimineață. Uitați-vă cu atenție la Ietremia 50:39-40 și vă veți da și singuri seama:

„De aceea, fiarele pustiei se vor așeza acolo împreună cu șacalii, și struții vor locui acolo; nu va mai fi locuit niciodată, ci veșnic va rămâne nelocuit. Ca și Sodoma și Gomora și cetățile vecine, pe care le-a nimicit Dumnezeu, zice Domnul, așa nu va mai fi locuit nici el, și nimeni nu se va mai așeza acolo” (Ieremia 50:39-40).

Ieremia citează din capitolul 13 al cărții lui Isaia! El vorbește la o sută de ani după Isaia și spune: „Hei! Vă mai aduceți aminte de profeția lui despre Sodoma și Gomora? Încă nu s-a împlinit, dar se va împlini cu siguranță într-o bună zi. Dumnezeu va distruge Babilonul și tot atunci își va întoarce copiii acasă și-i va apropia cu inimile lor de El. Atunci li se vor ierta toate păcatele”.

Spre deosebire de Isaia, Ieremia a profețit când Babilonul se afla în culmea puterii și gloriei. La puțină vreme după aceea, Cir a cucerit cetatea, dar n-a distrus-o. Babilonienii au încetat însă să existe ca națiune. I-a înghițit imperiul medo-persan și cincizeci de mii de iudei au primit permisiunea de a se întoarce acasă în Israel. Mulți dintre ei credeau că venise vremea să se împlinească promisiunile despre restaurarea poporului ales. S-au dus acasă așteptându-L pe Mesia, dar n-au găsit decât necazuri, dureri de cap, probleme și suferințe. Nu-i de mirare că unii au început să se întrebe: „Ce rămâne din promisiunile în care am crezut?”

Atunci Dumnezeu a ridicat alți doi profeți care să le vorbească: pe Hagai și pe Zaharia. Ei i-au îndemnat să-și continue munca și să vegheze. Dumnezeu era la lucru pentru împlinirea promisiunilor, chiar dacă în orarul Lui trebuiau să aștepte mai mult decât ar fi vrut ei.

Să mergem împreună la pasajul din Zaharia 5. În primele șase capitole, profetul are o serie de opt vedenii, opt anunțuri făcute despre ordinea cronologică în care va lucra Dumnezeu cu Israelul până când va instaura cu ei împărăția mesianică. Să privim cu atenție la penultima vedenie.

„Îngerul, care vorbea cu mine, a înaintat, și mi-a zis: „Ridică ochii, și privește ce iese de acolo. Eu am răspuns: „Ce este aceasta?” Și el a zis: „Iese efa.” Și a adăugat: „Aceasta este nelegiuirea lor în toată țara” (Zaharia 5:5-6).

Un coș de mărime mijlocie se ridica înaintea lui Zaharia, iar conținutul lui era acoperit de un capac greu ca de plumb, de mărimea unui talant. Când Dumnezeu a dat capacul la o parte, Zaharia a văzut o femeie. „Aceasta este nelegiuirea!” a zis îngerul (versetul 8). Este clar că imaginea ne spune că Dumnezeu ține sub control nelegiuirea și nu o lasă să se manifeste în toată puterea ei. Mai mult, Zaharia vede cum femeia „nelegiuire” este aruncată înapoi în coș:

„Și i-a dat brânci în efă, și a aruncat bucata de plumb peste gura efei. Am ridicat ochii și m-am uitat, și iată că s-au arătat două femei. În aripile lor sufla vântul: ele aveau aripi ca ale cocostârcului. Au ridicat efa între pământ și cer. Atunci am întrebat pe îngerul care vorbea cu mine: „Unde duc ele efa? “ (Zaharia 5:9-10).

Răspunsul este plin de semnificație:

„El mi-a răspuns: „Se duc să-i zidească o casă în țara Șinear, ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei” (Zaharia 5:11).

Unde am mai auzit noi de câmpia Șinear? În Geneza 10 – 11. „Nelegiuirea” este trimisă înapoi în locul de unde a început. Nelegiuirea este trimisă înapoi în Babilonia, în țara Șinear „ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei”.

Imperiul Babilonian tocmai căzuse. Iudeii se întorseseră în țara lor și se întrebau dacă venise vremea ca profețiile făcute de Isaia și Ieremia despre restaurarea împărației să se împlinească. Zaharia se ridică și spune: „Nu încă. Nelegiuirea lumii este ținută încă sub control. Va veni însă o zi în care nelegiuirea va fi eliberată din strânsoarea divină și așezată în țara Șinear ca să se manifeste acolo. La vremea potrivită, nelegiuirea se va arăta public acolo. Dacă este ca profeția lui Zaharia să se împlinească, Babilonul va trebui reconstruit încă o dată și va reveni în primul plan al activităților umane.

Am urmărit împreună un rezumat al istoriei lumii și am identificat două cetăți distincte și semnificative: Babilonul care i se împotrivește pe față lui Dumnezeu și Ierusalimul, cetate aleasă și preaiubită de Dumnezeu.

În istoria de până acum, cetatea orgoliului omenesc a distrus cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul. Dumnezeu ne spune însă că meciul nu s-a sfârșit. Cu mult înainte ca evenimentele să se întâmple, Isaia a prevestit nu numai că Babilonul va distruge Ierusalimul, ci și că Dumnezeu va distruge Babilonul, în „ziua Domnului”, când poporul ales va fi reașezat în prerogativele promisiunilor divine.

O sută de ani după Isaia, Babilonul a cucerit și distrus Ierusalimul. Dumnezeu l-a ridicat atunci pe Ieremia ca să spună: „Da, dar acesta nu este sfârșitul! Aduceți-vă aminte și de restul profeției lui Isaia. Dumnezeu va distruge Babilonul și în zilele acelea, în vremurile acelea, El îi va întoarce pe ai Săi în țara lor, le va ierta păcatele și va împlini față de ei toate promisiunile făcute.”

Cei care l-au ascultat pe Ieremia au văzut Babilonul căzând sub atacul lui Cirus. Cincizeci de mii de iudei s-au întors acasă din robie și se întrebau dacă cucerirea Babilonului de către Cir nu însemna cumva începutul împlinirilor profetice. Dumnezeu le-a răspuns prin Zaharia: „Încă nu. Eu țin încă nelegiuirea lumii sub control. Într-o bună zi însă, nelegiuirea aceasta va domni iarăși în câmpia Șinear. Profețiile se vor împlini toate. Ele sunt sigure. Vremea lor n-a sosit însă încă.”

Frumoasa și Fiara

Să mergem acum la Apocalipsa. V-am promis la început că vom traversa Biblia de la Geneza până la Apocalipsa și acum suntem aproape la capăt. Pe drum am sărit câteva locuri în care ne-am mai fi putut opri, dar am ales să zăbovim doar în locurile cele mai importante.

Apocalipsa 6 – 19 descrie o perioadă viitoare de șapte ani înainte de cea de a doua venire a Domnului Isus pentru instaurarea Impărăției. În Apocalipsa 11 găsim istoria celor doi profeți care vor fi uciși de Antichrist. Versetul 8 ne spune:

„Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății cea mare, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” și „Egipt”, unde a fost răstignit și Domnul lor”.

Este foarte semnificativ că, deși poate fi asemuită cu Sodoma și Egiptul din cauza păcatelor ei, cetatea Ierusalim nu încetează să fie în ochii lui Dumnezeu „mare”. Mult a fost păcatul îngrămădit între zidurile ei, dar și mare a fost Jertfa Domnului lor! Cu toate că Ierusalimul a fost profanat de prezența lui Antichrist, Dumnezeu continuă să-l numească „cetatea cea mare”.

Să mergem acum la Apocalipsa 16:7 Aceasta este ultima urgie cu care este lovit pământul înainte de revenirea Domnului Isus.

„Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!”

S-a încheiat seria pedepselor trimise asupra pământului și acum urmează evenimentul final: revenirea Domnului Isus în slavă:

„Și au urmat fulgere, glasuri, tunete, și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare, cum de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare” (Apocalipsa 17:18).

Ni se spune care va fi efectul imediat:

„Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți”.

Cetatea aceasta este Ierusalimul. Știam deja din Vechiul Testament că va fi un mare cutremur de pământ chiar cu puțin înainte de revenirea lui Mesia. Pământul de sub oraș se va despica și „cetetea cea mare” va fi împărțită în trei sectoare. Textul continuă cu descrierea efectului cutremurului asupra celorlalte cetăți de pe pământ:

„ … și cetățile Neamurilor s-au prăbușit …”

Ne întrebam unde sunt Parisul, Moscova, Tokyo, Washingtonul și New Yorkul în Biblie. Iată-le. Când Ierusalimul va fi împărțit în trei, toate orașele mari de pe suprafața pământului vor fi dărâmate de teribilele unde de șoc. Ioan adaugă însă ceva special la această descriere:

„ Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui” (Apocalipsa 16:19).

Iată cea de a doua cetate care este „mare” în ochii lui Dumnezeu. Toate celelalte mărețe orașe ale diferitelor civilizații de pe pământ sunt numite generic „cetățile Neamurilor”. Numai două cetăți se bucură de o evaluare specială și de un statut de excepție: Ierusalimul și … Babilonul. Ioan vorbește clar și direct, dar sunt oameni care vor să ia aceste numiri doar în sens figurativ, transformântu-le în categorii spirituale, nu în orașe locale reale. Da-ți-mi voie să vă spun părerea mea.

Ori de câte ori avem de a face cu pasaje profetice cel mai bine este să căutăm să le înțelegem mai întâi în sensul lor literal cel mai direct. Numai în cazul când acesta lipsește cu deșăvârșire, putem să căutăm o „spiritualizare” indirectă.

Majoritatea pasajelor profetice au avut și au primordial un sens direct și literal, chiar dacă probabilitatea împlinirilor profetice pare pentru un timp minimă.

Când Dumnezeu a anunțat în Vechiul Testament că Mesia se va naște într-un orășel minuscul ca Betleemul, mulți s-au îndoit. Profeția nu părea realistă. Betleemul nu era băgat în seamă de nimeni. Totuși, atunci când a venit vremea să se nască fiul Mariei și al lui Iosif, unde s-a născut? În Betleemul din Iudeea.

Când Dumnezeu a spus că Isus se va naște dintr-o fecioară, nimeni n-a putut să crează că este vorba despre ceva literal. Au presupus că este vorba despre „o figură de stil”. Când s-a împlinit însă vremea să se nască Mesia, din cine s-a născut? Dintr-o fecioară.

Când Dumnezeu a anunțat că Mesia va intra în Ierusalim pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe puțini au fost cei care au crezut, dar în ziua cea mare cum a intrat Isus în Ierusalim? Călare pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe.

Este foarte clar că atunci când Dumnezeu anunță mai dinainte ceva, chiar dacă celor din vremea aceea li se pare de necrezut, El se ține de cuvânt, El are și puterea să împlinească.

Când Dumnezeu anunță prin Isaia, prin Ieremia și prin Zaharia că cetatea Babilon, poporul din Babilon și regiunea Șinear unde a fost clădită pentru prima dată cetatea vor fi în ființă înainte de revenirea Domnului Isus și într-o foarte puternică dezvoltare, cu influențe asupra lumii întregi, eu sunt convins că trebuie să-L cred pe cuvânt. Dumnezeu anunță nu numai că Babilonul va exista, dar și că va exista pentru a fi judecat cu toată asprimea. Dumnezeu anunță în cartea Apocalipsei că trebuie să termine ceea ce a început în cartea Genezei.

Să trecem puțin prin conținutul capitolelor 17 și 18. Zece la sută din cartea Apocalipsei se ocupă în mod special cu Babilonul. Dacă este așa de important pentru Dumnezeu, trebuie să studiez cu și mai mare atenție. și să caut să înțeleg. În Apocalipsa 17:5, ne este prezentată o femeie care călărea pe o fiară. Pe frunte avea un nume, o taină: „Babilonul cel mare”.

În capitolul 18, Dumnezeu descrie o putere economică mondială. Care este numele ei? „Babilonul cel mare” (Apoc. 18:2). Conținutul celor două capitole merge în paralel. Iată un tabel care grupează conținutul lor:

BABILONUL APOCALIPTIC
Apocalipsa 17 Apocalipsa 18
„Babilonul cel mare” – 17:5 „Babilonul cel mare” – 18:2
„Și femeia, pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului” – 17:18 „Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! într-o clipă ți-a venit judecata!” – 18:10
„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” – 17:4 „Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare…” – 18:16
„Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” – 17:4 „Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” – 18:6
„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”           – 17:2 „Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” – 18:3
„Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus. “- 17:6 „Și pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost jungheați pe pământ” – 18:24

Care este concluzia? Ce vreau să arăt cu acest tabel?

În Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a spus că Babilonul a fost locul în care a început răul pe fața pământului după potop. Apoi, El ne anuță: „Am să pedepsesc Babilonul pentru tot răul pe care l-a făcut și am să reașez poporul Meu în legămintele făgăduințelor sfinte”. Acum, la sfârșitul Bibliei, în Apocalipsa, Dumnezeu reia aceste două teme și ne spune: „Știți ceva? Vreau să vă spun ce am să-i fac Babilonului, cetății care va fi iarăși mare și tare la vremea sfârșitului. Babilonul va fi o cetate foarte bogată, cu influență puternică asupra întregii lumi. În plus, reputația ei va fi că i-a chinuit și persecutat pe copiii Mei. Am să nimicesc Babilonul cu desăvârșire.”

Pe baza acestor înștiințări venite de la Dumnezeu, sunt convins că Babilonul de odinioară va fi reconstruit. Lucrarea a și început deja cu foarte ambițiosul … Sadam Huseim.

Surpriza lui Sadam: Babilonul se întoarce

SnXb1d7În anul 1990, lumea întreagă a fost uimită când Sadam Huseim a invadat Kuveitul. Ceea ce au uitat mulți, sau n-au băgat de seamă, este că în același timp a mai avut loc și o altă invazie: Siria a intrat în Liban. De ce s-a vorbit așa de puțin despre ceea ce a făcut Siria și așa de mult despre ceea ce a făcut Iraâul cu |uveitul? Răspunsul este ascuns într-un cuvânt care este din ce în ce mai mult pe buzele tuturor oamenilor din lume: petrolul.

Lumea internațională a reacționat așa de rapid și de violent pentru că Sadam Husein, omul care stăpânea deja 12% din rezervele mondiale de petrol se făcuse peste noapte proprietar peste 25% din petrolul lumii, iar dacă l-ar fi lăsat să invadeze și Arabia Saudită, cum dorea el, Sadam ar fi ajuns să dețină cam 50% din petrolul lumii.

La bursele lumii, prețul petrolului a explodat pentru câteva zile și n-a coborât la cotele normale decât după ce America și-a trimis forțele armate să apere Arabia. Dacă America n-ar fi vrut sau n-ar fi putut să împiedice planurile lui Sadam Husein, omul acesta ar fi cucerit în doar câteva săptămâni resurse naturale care l-ar fi făcut cel mai bogat și puternic dictator al lumii. Nu-i de mirare că, în fața unei asemenea perspective, țările lumii au acceptat foarte repede să facă parte dintr-o coaliție care să „elibereze” |uveitul.

Obișnuia să se spună: „Cine are puterea militară, are lumea la picioare”. Observația s-a schimbat în: „Cine are supremația tehnologică stăpânește lumea”, iar acum este din ce în ce mai clar că: „Cine are cele mai mari resurse de carburanți va stăpâni lumea”.

Oare de ce a ales Dumnezeu să așeze niște uriașe pungi subterane cu petrol tocmai sub teritoriile din Orientul Mijlociu? Răspunsul este foarte simplu: „Omenirea a clădit timp de secole o civilizație mândră și avansată care are însă un călcâi al lui Ahile … Supercivilizațiile mondiale, de la America, la Europa, la Japonia, la China și la India, au privit de sus înspre „prăfuiții pustiului” din străvechiul leagăn al omenirii. Nimeni nu mai credea ca acele țări și locuitorii lor vor mai avea ceva de spus care să fie demn de luat în seamă pe scena politică mondială. Simetria istoriei lui Dumnezeu cerea însă ca atenția lumii să se întoarcă încă o dată spre Israel, spre Babilon și spre problemele care au început strâmb și au rămas nerezolvate.

Ascunzând petrolul în subsolul țărilor străvechi, Dumnezeu a procedat ca și cu un ceas cu alarmă pe care-l pui să sune la ora fixă. „Cei care au urechi de auzit” și-au dat seama că de curând ceasul istoriei divine a sunat, iar suneria lui a readus atenția întregii lumi asupra regiunilor străvechi. Ce se îmtâmplă astăzi în Israel, Iraâ și în Iran se află pe pagina întâi a marilor cotidiene ale lumii. Motivul: petrolul! Lumea modernă este dependentă de petrol și economiile mondiale flămânde pot fi îngenunghiate peste noapte de o criză petrolieră.

America nu se află în Irak pentru a instala acolo democrația, ci pentru că democrațiile lumii sunt în pericolul de a ajunge la bunul plac al unor tirani orientali asemănători cu satrapii care au stăpânit în antichitate lumea.

Primul lucru pe care l-a făcut Sadam Huseim a fost să înceapă reconstrucția fizică a cetății străvechi. La puțin timp după ce a preluat puterea în 1979, Sadam a demarat un ambițios program de ridicarea zidurilor Babilonului pe chiar temeliile străvechi. Gestul lui a fost un coșmar pentru arheologi, dar asta nu l-a făcut să se oprească. După numai opt ani, Sadam inaugura între noile ziduri ale străvechiului Babilon „Festivalul Babilonului”. Toate zidurile Bagdadului erau împodobite cu un afiș multiplicat parcă la infinit. El purta chipul a două personalități așezate una lângă alta peste secole: prima era Sadam Huseim, iar cealaltă era … Nebucadnețar. Dacă priveai cu atenție observai repede că portretele fuseseră comandate în așa fel încât trăsăturile celor doi, fruntea, nasul, ochii, bărbia, să semene. Sadam a dat ordin ca afișul să-l anunțe lumii ca pe urmașul marelui împărat. Scopul „Festivalului Babilonului” era să pună în mintea tuturor arabilor că el este urmașul de drept, noul conducător care preia mantia stăpânului lumii antice.

6a00d83451c83e69e201901e68b77b970b-700wi

În anul 605 î.H. a ajuns împărat în Babilon un om remarcabil, numit Nebucadnețar. În cei patruzeci și doi de ani ai domniei lui, Babilonul și-a clădit un imperiu colosal care se întindea de la Nord-Vestul Mării Mediterane până la porțile Egiptului, p’nă la Marea Roșie și p’nă la Golful Persic. Din punct de vedere religios, Babilonul practica un politeism tolerant, în care fiecare zeu major își avea un templu măreț, construit într-un anume oraș. Zeii lor patronau soarele, luna, aerul, ploaia, iubirea, războiul și bolile. Ceremoniile lor religioase implicau procesiuni fastuoase și elaborate, cu diferite ordine preoțești, cu magicieni, ghicitori în stele, vrăjitori și divinatori, a căror îndeletnicire era citirea viitorului și păzirea imperiului de forțele amenințătoare ale spiritelor rele.

Babilonul poate fi numit un imperiu al magiei. Țara era condusă de un împărat, dar acesta se afla sub totala dominație a magicienilor și vrăjitorilor sfetnici. Nici o hotăr’re și nici un eveniment important nu se punea la cale fără consultarea calendarelor „astrologice”. Zodii astrale și zile favorabile dominau prezicerile cititorilor în stele. Literatura Bibilonului ne pune la dispoziție o legendă despre facerea lumii. Zeul Marduâ ar fi creat tot ce se vede din trupul mort al unei zeițe cu numele Tiamat.

iraq05-007-06

Dacă mergi astăzi în Babilon, poți intra în cetate prin „calea procesiunilor”. A fost reconstruită sala tronului din palatul imperial. În cadrul primului festival, câteva mii de oameni au defilat pe această cale îmbrăcați în uniformele armatelor babiloniene, proclamând renașterea cetății. Au fost deja reconstruite o serie de Temple și de clădiri. Un templu, „Ninmach Temple” a fost ridicat exact pe temeliile de odinioară.

Într-un timp record, două treimi din zidurile care înconjurau Babilonul au fost ridicate din nou. Întreg palatul lui Nebucadnețar a fost reconstruit înainte de „războiul golfului”. De fapt, Sadam a împânzit tot Iraâul cu palatele sale. De unde a avut Sadam atâția bani? Răspunsul este iarăși: petrolul!

Peste 20% din macaralele mari ale lumii sunt înălțate în Orientul Mijlociu. Cele mai multe și mai impunătoare construcții nu se mai înalță astăzi la Paris, Londra, Ne[ }orâ sau Chicago, ci în Dubai, în Arabia Saudită și în Oman. Cine a văzut imagini cu ceea ce se întâmplă în acele zone și-a dat seama că asistăm la o „orgie” a megalomanismului. Realizările spectaculoase de până acum ne îndreptățesc să credem că reconstrucția Babilonului va fi doar … un fleac pentru respursele și tehnologiile care sunt deja la dispoziția celor din Orient.

Care este sursa banilor necesari unor asemenea nemaintâlnite campanii de construcție: petrolul! Preluând terminologia apocaliptică, „grăsimea Neamurilor lumii” se întoarce acum în străvechea vatră a civilizației umane. Reconstruirea Babilonului nu mai este privită astăzi ca o imposibilitate, ci doar ca o simplă problemă de timp și de prioritate.

Al doilea lucru pe care l-a făcut Sadam a fost să încerce să pună mâna pe și mai mult petrol ca să se facă indispensabil economiilor lumii. El n-a reușit, dar unul din cei care-i vor urma vor reuși. Nu mă mir de loc să citesc în Apocalipsa că Babilonul va ajunge în final un centru al economiilor mondiale, iar pieirea lui îi va face pe mulți să-l bocească cu amar. Nici măcar Antichristul, care are puterea administrativă și militară mondială nu se poate descurca fără Babilon. Cetatea rebelă are supremația economică

„Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei, și să nu fiți loviți cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, și au ajuns până în cer; și Dumnezeu și-a adus aminte de nelegiuirile ei.

Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăși, și s-a desfătat în risipă, pe atât dați-i chin și tânguire! Pentru că zice în inima ei: „Șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, și nu voi ști ce este tânguirea!”

Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Și împărații pământului care au curvit și s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, vor plânge și o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, și vor zice:

„Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ți-a venit judecata!”

Negustorii pământului o plâng și o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subțire, de purpură, de mătase și de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeș, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier și de marmură; nici scorțișoară, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruțele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Și roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine, și nu le vei mai găsi” (Apocalipsa 18:4-14).

Al treilea lucru pe care l-am făcut Sadam, deși Irakul are o populație predominant musulmană, chiar fanatică în credința lor, a fost să reîntoarcă țara la idolatria străveche. Unul din lucrurile care a fost reconstruit în Babilonul lui Sadam, dar n-a existat pe vremea lui Nebucadnețar, a fost „teatrul”. Alexandru Macedon l-a construit când a vrut să transforme Babilonul în capitala orientală a imperiului său. Primul „festival” pus la cale de Sadam a avut loc în incinta acestui „teatru” reconstruit pe locul și în dimensiunile vechiului edificiu. Procesiunea s-a încheiat cu un tribut închinat zeiței „Iștar”, zeița mamă a Babilonului, căreia i s-a acordat meritul de a fi patronat renașterea cetății. Un bărbat s-a închinat înaintea unei femei care o întruchipa pe Iștar și cuvinte rostite în limbile franceză, arabă și engleză au proslăvit această cetate eternă aflată acum sub patronajul lui Sadam.

Nu cred că este un accident că Babilonul apocaliptic este descris ca „mama curvelor și spurcăciunilor pământului” (Apoc. 17:5). Babilonul dintâi, ca și Babilonul al doilea de pe vremea lui Daniel, ca și Babilonul apocaliptic trebuie să aibă o puternică componentă de spiritualitate ocultă. Sursa și inspirația „rebeliunii” acestei cetăți este Satan însuși. Cele trei Babiloane istorice au fost tot atâtea încercări demonice de a bloca planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Iată de ce, Babilonul trebuie reconstruit și distrus chiar în preajma revenirii Domnului Isus pentru instaurarea împărăției mesianice.

Curva și Mireasa

Care a fost locul unde au început toate relele de după potop: Babilonul. Care este cetatea cea mai amintită în Biblie după Ierusalim: Babilonul. Care va fi cetatea nimicită înainte de iminenta coborâre „Noului Ierusalim” pe pământ: Babilonul. Paralela biblică dintre Babilon și Ierusalim nu se putea să lipsească tocmai din cartea Apocalipsei. Vreau să o vedem împreună așezând unul lângă altul două pasaje: Apocalipsa 17:1 și Apocalipsa 21:9

În Apocalipsa 17:1 ne este prezentată căderea Babilonului:

Mother-of-harlots

„Apoi unul din cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire, a venit de a vorbit cu mine, și mi-a zis: „Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari”.

Identitatea acestei femei stricate a fost disputată de-a lungul istoriei. Reformatorii și cei care au suferit din cauza Bisericii Catolice au fost și unii chiar mai sunt de părere că femeia curvă este religia de Stat, care și-a pervertit loialitatea față de Christos din pricina concubinajului cu „mai marii” vremii”.

Există însă o precizare în caracterizarea făcută de Dumnezeu în textul Apocalipsei care pune la îndoială această interpretare:

„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apoc. 17:2).

„A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” (Apoc. 18:2-3)

În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon.

Iată ce ne spune John Walvoord, în cpmentariul său asupra cărții Apocalipsa:

„Mulți scriitori notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în biserica primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie) , de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu.

Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite „misterele babiloniene”, care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de Semiramis, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos.

Acest fiu, numit Tamuz, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva:

„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).

Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Christos.

egyptian

Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz:

„Și mi-a zis: „Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei!” Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13-14).

Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei:

„Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17-18).

„Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete…” ÎDe altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” …

Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: „Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17-19,25).

Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către Baal, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele „Tainelor” din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de „Mitraism” o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei.

Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12-17).

Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește.

dagon1

Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui Dagon, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, „Pontifex Maximus”, a fost folosit de Cezar Augustus și de împărații romani de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al episcopului Romei. În primele secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină. Rezultatul n-a fost încreștinarea păgânismului, cum s-a dorit, ci păgânizarea creștinismului, cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la cer.

„Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți.

Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice:

„Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20).

Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat.

Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”.

Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu „ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția”.

Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei:

„Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.co.uâ. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor.

Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”.

„Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise.

Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an (HotNews.ro, S.B., 25 iulie 2007).

Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Isus Christos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Christos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”:

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Christos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar.

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1-4).

Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1-2, unde apostolul adaugă câteva detalii:

„Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.

Învățătorii mincinoși nu pot exista într-un vacuum. Ei au nevoie de o audiență binevoitoare. Masele populare vor fi caracterizate la vremea sfârșitului de o fascinație după lucruri neadevărate, care să le satisfacă pornirile lor apostate:

„Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da învățători după poftele lor. Își vor întoarce urechea de la adevăr, și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Timotei 4:3-4).

Evenimentul prevestit de el va avea un caracter mondial. Atunci se vor împlini cuvintele psalmului 2:

„Pentru ce se întărâtă neamurile, și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor!” (Ps. 2:1-3).

Civilizația „post-creștină” va căuta să șteargă din societate orice mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii:

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, va asupri pe sfinții Celui Prea înalt, și se va încumeta să schimbe vremurile și legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri, și o jumătate de vreme” (Daniel 7:25).

„Apostazia” despre care ne vorbește apostolul Pavel va fi o lepădare nu numai a „spiritului” creștinismului autentic, ci și a literei lui. Omenirea se va lepăda „in corpore” de Christos, va face legământ cu făpturi spirituale venite din sferele cerești și-L va blestema pe față pe Dumnezeu chiar și atrunci când acesta va trimite asupra ei teribilele plăgi ale Apocalipsei:

„Și au hulit pe Dumnezeul cerului, din pricina durerilor lor și din pricina rănilor lor rele, și nu s-au pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:9,11,21).

Nu este de mirare că Dumnezeu ne spune despre Babilonul apocaliptic că:

„ … A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat” (Apoc. 18:2)

„Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura proorocului mincinos, trei duhuri necurate care semănau cu niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, și care se duc la împărații pământului întreg ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:13-14).

Notați că cel care se apropie de Ioan cu chemarea din Apocalipsa 17:1 este unul din îngerii care are potirele mâniei în mâini. Uitați-vă acum la Apocalipsa 21:9

„Apoi, unul din cei șapte îngeri care țineau cele șapte potire, pline cu cele din urmă șapte urgii, a venit și a vorbit cu mine, și mi-a zis: „Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului!”

Acestea sunt singurele două locuri în care vine la Ioan unul din cei șapte îngeri. Paralela este clară și mesajul este evident.

În capitolul 17 din Apocalipsa i se spune lui Ioan: „Vino să-ți arăt judecata unei curve”. În capitolul 21, lui Ioan i se spune: „Vino să-ți arăt o mireasă!”

O curvă și o mireasă.

be0306e1ad7644e615cca20f59540b90                 bride

Două femei cum nu se poate mai deosebite una de cealaltă în ochii lui Dumnezeu.

„Și m-a dus, în Duhul, pe un munte mare și înalt. Și mi-a arătat cetatea sfântă Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul” (Apoc. 21:10-11).

În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa.

Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară:

„În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, și făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, și împărații pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea. Porțile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. în ea vor aduce slava și cinstea Neamurilor” (Apoc. 21:22-26).

CELE DOUĂ FEMEI DIN APOCALIPSA
„Apoi unul din cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire, a venit de a vorbit cu mine, și mi-a zis: „Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari” – 17:1 „Apoi, unul din cei șapte îngeri care țineau cele șapte potire, pline cu cele din urmă șapte urgii, a venit și a vorbit cu mine, și mi-a zis: „Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului!” – 21:9
„în pustie” „pe un munte mare și înalt”
Babilonul a căzut Noul Ierusalim coboară

Aici se sfârșește în Biblie „Istoria celor două orașe”. Amândouă au început în Geneza.

Una a ridicat pumnul spre Dumnezeu zicând: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vrem să trăim fără Tine”.

Cealaltă a fost aleasă de Dumnezeu zicând: „Mă voi cobor’ să binecuvântez pe aceia care se vor apropia de Mine cu credință și ascultare smerită”.

Cele două orașe sunt istorice și în istoria de până acum pare că cetatea mândriei omenești biruiește. Dumnezeu ne sfătuiește să așteptăm însă până la sfârșit. În ultima scenă a dramei istoriei umane cele două orașe vor exista iar. De data aceasta însă cetatea rebelilor va fi distrusă pentru totdeauna, iar finalul va încununa Noul Ierusalim cu o slavă strălucită și eternă. Dumnezeu câștigă, iar aceasta n-ar fi trebuit să fie o surpriză pentru nimeni.

Mă laud cu crucea lui Hristos

STUDIUL 14 » 23 SEPTEMBRIE – 29 SEPTEMBRIE

Textul de memorat: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” (Galateni 6:14)

  • Mă laud cu crucea lui Hristos

Studiul Epistolei către galateni a fost solicitant, deoarece epistola însăşi este condensată. Ştiind ce chemare are, ştiind adevărul mesajului pe care îl predica (în definitiv, adevărul acesta venea de la Domnul), Pavel a scris cu înflăcărarea profeţilor din Vechiul Testament, procedând la fel ca Isaia, Ieremia sau Osea. El stăruie ca poporul lui Dumnezeu din vremea lui să se întoarcă de la greşelile lui tot aşa cum stăruiau profeţii pe lângă poporul lui Dumnezeu din vremea lor.

Deşi circumstanţele erau altele, cuvintele lui Ieremia sunt tot atât de valabile pentru galateni, ca şi pentru poporul din vremea lui: „Aşa vorbeşte Domnul: «Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu», zice Domnul” (Ieremia 9:23,24).

Înţelepciunea omenească „strălucită”, bogăţiile noastre şi puterea noastră se văd aşa cum sunt ele în realitate numai în faţa crucii lui Hristos, a jertfei Sale – punctul central al epistolei lui Pavel către fraţii săi rătăciţi din Galatia.

Duminică, 24 septembrie – „V-am scris cu mâna mea”

1. Compară Galateni 6:11-18 cu finalul altor epistole: Romani, 1 şi 2 Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni şi 1 şi 2 Tesaloniceni. Ce deosebiri şi ce asemănări există?

Finalul diferă destul de mult de la o epistolă la alta, însă există câteva elemente comune: (1) salutul, (2) un îndemn final, (3) semnătura şi (4) o binecuvântare finală. Dacă vom compara aceste caracteristici comune cu finalul Epistolei către galateni, vom descoperi două deosebiri importante.

În primul rând, spre deosebire de alte epistole, Epistola către galateni nu conţine salutul personal adresat anumitor persoane. De ce? Ca şi în cazul absenţei cuvântului tradiţional de mulţumire de la începutul scrisorii, avem şi aici un indiciu în plus că relaţia dintre Pavel şi galateni era încordată. Pavel era politicos, dar rezervat.

În al doilea rând, Pavel avea obiceiul de a-i dicta scrisorile unui colaborator (Romani 16:22). Apoi, la încheiere, scria cu mâna lui câteva cuvinte de final (1 Corinteni 16:21). Însă, în Galateni, se abate de la acest obicei. Pavel este încă atât de frământat de situaţia din Galatia, încât ajunge să scrie în final mai mult decât obişnuia. Pur şi simplu nu poate încheia până când nu-i mai imploră încă o dată pe galateni să renunţe la nesăbuinţa lor.

În Galateni 6:11, Pavel spune că a scris epistola cu litere mari. Nu se ştie cu exactitate motivul pentru care a scris aşa. Unii speculează că el nu se referă la dimensiunea literelor, ci la aspectul lor diform. Ei presupun că mâinile lui erau atât de afectate din cauza persecuţiei îndurate sau din cauza confecţionării de corturi, încât nu mai putea să dea literelor forma corespunzătoare. Alţii găsesc în aceste cuvinte o dovadă că Pavel avea vederea slabă. Deşi ambele interpretări sunt posibile, o interpretare mai puţin speculativă ar fi aceea că Pavel a intenţionat să scrie cu litere mari pentru a sublinia şi accentua mesajul, aşa cum procedăm astăzi atunci când subliniem cu o linie un cuvânt important sau atunci când îl scriem cu litere cursive ori cu majuscule pentru a-l evidenţia.

Oricare a fost motivaţia sa, avem certitudinea că Pavel şi-a dorit ca cititorii lui să fie atenţi la avertizarea şi îndemnurile sale.

De obicei, cum încercaţi să atrageţi atenţia asupra unui lucru important? Care este efectul?

Luni, 25 septembrie – „Să se laude cu trupul vostru”

2. Citeşte Galateni 6:12,13. Ce motive consideră Pavel că aveau adversarii săi atunci când le cereau galatenilor să se circumcidă?

Deşi Pavel a mai făcut aluzie la intenţiile şi motivele adversarilor săi (vezi Galateni 1:7; 4:17), remarcile sale din Galateni 6:12,13 sunt primele afirmaţii explicite referitoare la ei. El declară că ei „umblă după plăcerea oamenilor”. Versetul 12 este redat astfel în Noua Traducere a Bibliei: „Toţi cei ce doresc să dea o impresie bună în ceea ce priveşte trupul lor, vă obligă să fiţi circumcişi, numai ca să nu fie ei persecutaţi pentru crucea lui Hristos.” În greacă, expresia „a da o impresie bună” are sensul literal de „a afişa o faţă bună”. Mai mult, cuvântul „faţă” din limba greacă are şi sensul de „mască a unui actor”, în sens figurat, rolul interpretat de un actor. Cu alte cuvinte, Pavel spune că oamenii aceştia erau ca nişte actori care căutau aprobarea spectatorilor. Într-o cultură bazată pe onoare şi ruşine, conformarea era esenţială şi se pare că susţinătorii erorilor încercau să-şi consolideze prestigiul înaintea fraţilor lor de credinţă iudei din Galatia şi înaintea celorlalţi iudei creştini din Ierusalim.

Pavel face o observaţie importantă cu privire la motivele lor – dorinţa de a evita persecuţia. Persecuţia poate lua forma mai dură a abuzului fizic sau forma mai „blândă” a hărţuirii şi marginalizării, dar ambele forme sunt nocive. Odinioară, Pavel şi ceilalţi fanatici religioşi din Iudeea conduseseră o persecuţie fizică împotriva creştinilor (Galateni 1:13), însă aceştia fuseseră afectaţi şi în plan emoţional.

Conducătorii religioşi iudei exercitau încă o influenţă politică destul de mare în multe aspecte. Ei aveau aprobarea oficială a Romei şi, prin urmare, mulţi credincioşi iudei doreau să păstreze relaţiile bune cu ei. Instigatorii din Galatia îi îndemnau pe credincioşii dintre neamuri să accepte circumcizia şi să respecte Tora, gândind că, în felul acesta, ar putea găsi un punct comun cu iudeii. Soluţia aceasta le dădea şansa de a păstra bunele relaţii cu sinagogile şi, mai mult, ea ajuta la consolidarea legăturilor cu credincioşii iudei din Ierusalim, care aveau tot mai multe suspiciuni în privinţa lucrării cu neamurile (Faptele 21:20,21). În plus, în felul acesta, lucrarea lor cu iudeii ar fi fost mai eficientă.

Indiferent de tipul de persecuţie la care se referă Pavel aici, ideea lui este clară: „Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12).

Motivaţia adversarilor lui Pavel pare destul de rezonabilă, dacă ţinem cont de context. De ce motivaţiile bune nu pot justifica un comportament greşit?

Marţi, 26 septembrie – „Mă laud cu… crucea…”

3. De ce este crucea lui Hristos un motiv de laudă pentru Pavel? Galateni 6:14

După ce dezvăluie motivele celor care puneau accent pe circumcizie, Pavel le prezintă galatenilor, pentru ultima oară, mesajul Evangheliei sale într-o formă concisă. Pentru el, Evanghelia are la bază două doctrine fundamentale: (1) crucea (jertfa) Domnului (vers. 14) şi (2) doctrina îndreptăţirii (vers. 15). În secţiunea de astăzi, ne vom opri asupra primei doctrine.

Nouă, celor din secolul al XXI-lea, ne este greu să ne imaginăm ce şoc produceau afirmaţiile lui Pavel despre cruce (Galateni 6:14) la data când au fost scrise. Astăzi, crucea lui Hristos este un simbol obişnuit şi respectat, care trezeşte în general sentimente pozitive. Însă, pe vremea lui Pavel, crucea nu era un lucru cu care să te lauzi, ci un lucru vrednic de dispreţ. Iudeii considerau ofensatoare ideea unui Mesia răstignit, iar romanilor, răstignirea le stârnea o repulsie atât de mare, încât nu era inclusă între sancţiunile potrivite pentru un cetăţean roman.

Faptul că lumea antică privea crucea lui Hristos cu dispreţ este clar dovedit de cea mai veche inscripţie cunoscută, care înfăţişează răstignirea. Datând de la începutul secolului al II-lea, acest desen înfăţişează răstignirea unui om cu cap de măgar. Lângă cruce este înfăţişat un alt om care are braţele ridicate în semn de închinare, iar dedesubt sunt scrise următoarele cuvinte: „Alexamenos se închină dumnezeului său.” Ideea este clară: crucea lui Hristos era pentru ei ridicolă. În acest context, Pavel declară că el nu se poate lăuda decât cu crucea lui Hristos!

4. Cum a schimbat crucea lui Hristos modul lui Pavel de a se raporta la lume? Galateni 6:14; Romani 6:1-6; 12:1-8; Filipeni 3:8.

Răstignirea Domnului Hristos schimbă totul în viaţa credinciosului. Ea ne determină să ne reevaluăm concepţia despre noi înşine şi modul în care ne raportăm la lume. Lumea – cu tot ce presupune ea (1 Ioan 2:16) – I se împotriveşte lui Dumnezeu. Noi am murit odată cu Hristos şi, prin urmare, lumea nu mai exercită asupra noastră acea putere care ne înrobea. Vechea viaţă pe care o trăiam odată pentru lume nu mai există. Pavel aseamănă despărţirea credinciosului de lume cu moartea faţă de ea.

Cum ţi-a schimbat jertfa Domnului Hristos modul în care te raportezi la lume? Ce lucruri noi a adus în viaţa ta? Ce deosebiri există între viaţa ta actuală şi viaţa pe care o duceai înainte de a te preda Domnului?

Miercuri, 27 septembrie – O făptură nouă

După ce subliniază locul central al jertfei lui Hristos în viaţa creştină, Pavel trece la sublinierea celei de-a doua doctrine fundamentale a Evangheliei sale: îndreptăţirea prin credinţă.

După cum am văzut pe parcursul acestui trimestru, Pavel pune în contrast circumcizia cu Evanghelia. Totuşi el nu se opune acestei practici în sine. Deşi face câteva afirmaţii tranşante în legătură cu circumcizia (vezi Galateni 5:2-4), dorinţa lui este ca galatenii să nu tragă concluzia că a fi necircumcis este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât a fi circumcis. Nu aceasta este ideea pe care el vrea să o transmită, întrucât omul poate avea o atitudine legalistă atât faţă de un lucru pe care îl face, cât şi faţă de un lucru pe care nu îl face. Problema circumciziei este irelevantă în sine. Religia adevărată porneşte din inimă şi se exteriorizează în comportament. Isus Însuşi a afirmat că un om poate să arate extraordinar de frumos pe dinafară, dar să fie mort din punct de vedere spiritual (Matei 23:27).

5. Ce înseamnă „a fi o făptură nouă”? Galateni 6:15; 2 Corinteni 5:17. Ai înţeles din propria ta viaţă ce înseamnă această experienţă?

Ktisis este cuvântul grecesc tradus prin „făptură”. El poate avea sensul de „creatură” (Evrei 4:13) sau de „creaţie” în general (Romani 8:22 – în trad. Cornilescu: „firea”). În ambele cazuri, cuvântul presupune acţiunea unui creator. Tocmai acest gând vrea Pavel să-l sublinieze. Nu putem deveni o făptură nouă prin efortul omenesc – prin circumcizie sau prin alt mijloc. Isus denumeşte acest proces „naşterea din nou” (Ioan 3:5-8). El este actul divin în care Dumnezeu îi dă viaţă spirituală omului care este mort din punct de vedere spiritual. Aceasta este o altă imagine prin intermediul căreia este descris actul mântuitor numit „îndreptăţire prin credinţă”.

Pavel descrie în detaliu experienţa naşterii din nou, în 2 Corinteni 5:17. În acest verset, el arată că a deveni o făptură nouă înseamnă mai mult decât a trece la un nou statut în cărţile cereşti; experienţa aceasta presupune o schimbare a vieţii. Timothy George notează că ea „cuprinde întregul proces de convertire: lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt, care duce la pocăinţă şi credinţă, procesul zilnic de răstignire a eului şi de înviere la o viaţă nouă cu Hristos, creşterea continuă în sfinţenie care, împreună, duc în final la asemănarea cu chipul lui Hristos.” – Galatians, p. 438

Totuşi nu experienţa aceasta ne îndreptăţeşte. Această schimbare radicală este dovada palpabilă că am fost îndreptăţiţi.

Joi, 28 septembrie – Finalul epistolei

6. La ce „dreptar” se referă Pavel în Galateni 6:16?

Cuvântul tradus cu „dreptar” are sensul propriu de băţ sau vergea pe care zidarii sau tâmplarii o foloseau ca instrument de măsurat. El a dobândit cu timpul sensul figurat de „regulă” sau „etalon” pentru evaluarea unui lucru. De exemplu, atunci când vorbim despre canonul Noului Testament, ne gândim la cele 27 de cărţi cuprinse în Noul Testament, care stau la baza convingerilor şi a practicilor bisericii. De aceea, dacă o învăţătură nu „corespunde” cu învăţăturile din aceste cărţi, atunci ea nu este acceptată.

7. Care sunt „semnele Domnului Isus” pe care Pavel spune că le poartă pe trupul lui? Ce înseamnă cererea lui ca nimeni să nu-l mai „necăjească” pentru că poartă aceste semne? Galateni 6:14,17; 2 Corinteni 4:10; 11:23-29.

Cuvântul „semn” provine din cuvântul grecesc stigmata, care a ajuns la noi prin filiera latină sub forma stigmat. Probabil că Pavel se referă la practica răspândită la data aceea de a înfiera sclavii cu însemnul stăpânului lor pentru a fi identificaţi sau la obiceiul adepţilor unor religii mistice de a-şi face un astfel de semn ca simbol al devotamentului lor. Orice sens am lua, „prin «semnele Domnului Isus» Pavel se referă în mod cert la cicatricile care i-au rămas pe trup în urma persecuţiei şi a dificultăţilor îndurate (vezi 2 Corinteni 4:10; 11:24-27). Adversarii lui insistau să-i convingă pe credincioşii dintre neamuri să accepte semnul circumciziei ca simbol al supunerii lor faţă de iudaism. Însă Pavel are nişte semne care arată al cui rob devenise, iar pentru el nu exista altă loialitate decât cea faţă de Hristos… Cicatricele pe care le avea Pavel, ca urmare a persecuţiei din partea duşmanilor lui în timpul lucrării sale pentru Domnul său, demonstrau clar cât de devotat Îi era el lui Hristos.” – Comentariile Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 6, p. 989

Ce semne (fizice sau de altă natură) porţi ca dovadă a loialităţii tale faţă de Hristos? Altfel spus, ce te-a costat credinţa?

Vineri, 29 septembrie – Un gând de încheiere

„Crucea de pe Calvar contestă şi, în final, va înfrânge orice putere pământească sau demonică. Toată puterea se concentrează la cruce şi toată puterea emană din ea. Ea este marele punct de atracţie, pentru că, pe ea, Hristos Şi-a dat viaţa pentru omenire. Jertfa aceasta a fost adusă cu scopul readucerii omului la starea lui iniţială de desăvârşire. Şi, chiar mai mult, ea a fost adusă pentru a-i oferi o transformare completă a caracterului, pentru a-l face mai mult decât biruitor.

Aceia care, prin puterea lui Hristos, îl biruiesc pe marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului vor avea în curţile cereşti o poziţie mai înaltă decât îngerii care nu au căzut niciodată.

Hristos declară: «După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.» Dacă nu găseşte o influenţă în favoarea ei, crucea creează o influenţă. De la o generaţie la alta, adevărul pentru acest timp este revelat ca fiind adevărul prezent. Hristos pe cruce a fost mijlocul prin care bunătatea şi credincioşia s-au întâlnit şi prin care dreptatea şi pacea s-au sărutat. Acesta este mijlocul care va mişca lumea (MS 56, 1899).” – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 1113

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 52 – Ezechiel 1
1. Ce au făcut caldeenii (haldeii) cu stâlpii de aramă care erau în Casa Domnului?
2. Ce spuneau trecătorii că se zicea despre Ierusalim?
3. De ce îi durea inima pe iudei şi li se întunecaseră ochii?
4. Cum spune profetul că era arătarea slavei Domnului?

Profeţi şi regi, capitolul 39
5. Cum se formează un caracter nobil?

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).

Calendar_2017_3_iul-aug-sept jpg 96.
Calendar_2017_3_iul-aug-sept pdf -1.
Studiile Biblice, trim. III/2017-Evanghelia în Galateni; într-un fişier (ediţia Audio): doc -1.
Studiile Biblice, trim. III/2017-Evanghelia în Galateni; într-un fişier (ediţia Audio): pdf -1.
Texte_trim3_2017-Evanghelia în Galateni; într-un fişier (ediţia Audio): doc -1.
Texte_trim3_2017-Evanghelia în Galateni; într-un fişier (ediţia Audio): pdf -1.

Isus a sangerat ca sa faca robia roaba si ,prin El,sa ne faca si  moştenitori;

Textul de memorat: „Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi, dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.” (Galateni 4:7)

Pavel le spune galatenilor că ei nu ar mai trebui să trăiască şi să se poarte ca nişte robi, ci ca nişte copii ai lui Dumnezeu, cu toate drepturile, privilegiile şi îndatoririle pe care le presupune acest statut – un adevăr pe care tânărul Martin Luther avea nevoie să-l audă. Pe măsură ce convingerea de păcat i s-a adâncit, el a căutat să obţină iertare şi pace prin propriile fapte. A dus o viaţă extrem de austeră, luptându-se ca, prin privarea de mâncare şi de somn şi prin biciuire, să-şi supună relele firii de care viaţa monahală nu reuşise să-l scape. Nu s-a dat înapoi de la niciun sacrificiu pentru a dobândi acea inimă curată care să-i poată oferi intrare la Dumnezeu. Era, cum avea el să spună ulterior, un călugăr cucernic care respecta cu stricteţe regulile ordinului său şi, cu toate acestea, nu avea pace în suflet. „Dacă ar fi fost vreodată posibil ca un călugăr să câştige raiul prin faptele sale monahale, atunci desigur că eu aşfi fost acela.” Calea aceasta nu l-a dus nicăieri.

Abia mai târziu, când a început să înţeleagă adevărul despre mântuirea în Hristos, aşa cum este el prezentat în Galateni, a început să se simtă liber din punct de vedere spiritual şi să aibă speranţa mântuirii. Şi, de atunci încoace, lumea noastră nu a mai fost aceeaşi.

Duminică, 13 august – Statutul nostru în Hristos

1. Cum ne ajută Galateni 3:25,26, să înţelegem care este relaţia noastră cu Legea acum, după ce am fost răscumpăraţi de Isus?

Cuvântul căci de la începutul versetului 26 ne arată că Pavel face o legătură directă între acest verset şi versetul anterior. După cum fiul unui stăpân ieşea de sub tutela pedagogului când ajungea la majorat, tot la fel, spune Pavel, cei care au venit la credinţa în Hristos nu mai sunt minori; relaţia lor cu Legea s-a schimbat, deoarece ei sunt acum „fii” adulţi ai lui Dumnezeu.

Pavel nu se referă aici numai la bărbaţi, ci le include şi pe femei în această categorie a „fiilor” lui Dumnezeu (Galateni 3:28). El foloseşte cuvântul „fii” în loc de „copii”, pentru că are în minte faptul că moştenirea de familie era lăsată copilului de parte bărbătească şi totodată faptul că expresia „fiii lui Dumnezeu” era titlul special pe care îl purtau israeliţii în Vechiul Testament (Deuteronomul 14:1; Osea 11:1). Acum, în Hristos, şi neamurile puteau să se bucure de relaţia specială cu Dumnezeu, la care avuseseră acces numai israeliţii.

2. De ce este botezul un eveniment atât de important? Galateni 3:27,28; Romani 6:1-11; 1 Petru 3:21.

Pentru Pavel, botezul este decizia radicală de a ne uni viaţa cu Hristos. În Romani 6, el descrie botezul prin intermediul simbolului unirii noastre cu Isus atât în moartea Sa, cât şi în învierea Sa. În Galateni, el apelează la o altă imagine: botezul este actul „îmbrăcării” cu Hristos. Cuvintele lui ne trimit cu gândul la frumoasele pasaje din Vechiul Testament care vorbesc despre hainele neprihănirii şi ale mântuirii (Isaia 61:10; Iov 29:14). „Pavel consideră că botezul este momentul în care Hristos îl acoperă pe credincios ca o haină. Deşi nu întrebuinţează acest termen, el descrie aici neprihănirea care le este acordată credincioşilor.” – Frank J. Matera, Galatians, p. 145

Prin unirea noastră cu Hristos, simbolizată prin botez, Tatăl ne priveşte ca pe copiii Săi. Hristos este „sămânţa lui Avraam” şi, prin urmare, credincioşii, ca „împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17), sunt moştenitori ai tuturor făgăduinţelor legământului făcut cu Avraam şi urmaşii lui.

Ce schimbare trebuie să se vadă în viaţa celor ce au experimentat această nouă relaţie?

Luni, 14 august – Sub robia învăţăturilor începătoare

După ce arată că statutul nostru înaintea lui Dumnezeu este acela de fii şi de moştenitori, Pavel clarifică această analogie în Galateni 4:1-3, dând ca exemplu situaţia în care proprietarul unei mari averi moare şi îi lasă tot fiului său, care este încă minor. Testamentul tatălui prevede ca fiul lui să fie în grija tutorilor până la majorat. Deşi poartă titlul de stăpân al averii tatălui său, el este minor şi, în fapt, situaţia lui nu se deosebeşte de cea a unui rob.

Exemplul aceasta se aseamănă cu cel al îndrumătorului – pedagogul din Galateni 3:24, doar că, în acest caz, autoritatea slujitorilor şi a administratorilor este mult mai mare şi mai importantă. Ei sunt răspunzători nu numai de educaţia fiului stăpânului, ci şi de problemele financiare şi administrative, până la momentul în care fiul este destul de mare ca să preia aceste responsabilităţi.

3. Ce spune Pavel în Galateni 4:1-3, ca să ne ajute să înţelegem care ar trebui să fie rolul Legii în viaţa noastră acum, după ce am venit la Hristos?

Semnificaţia exactă a expresiei „învăţături începătoare” (Galateni 4:3,9) mai face încă obiectul disputelor. Cuvântul grecesc stoicheia are sensul literal de „elemente”. Unii consideră că se referă la elementele fundamentale care compun universul (2 Petru 3:10,12), la puterile demonice care stăpânesc în acest veac rău (Coloseni 2:15) sau la principiile elementare ale vieţii religioase, la ABC-ul religiei (Evrei 5:12). Accentul pus de Pavel pe statutul de „minori”, pe care l-au avut oamenii înainte de venirea lui Hristos (Galateni 4:1-3), ne lasă să înţelegem că el se referă aici la principiile elementare ale vieţii religioase. Deci rânduielile şi jertfele din Vechiul Testament au fost doar un abecedar care înfăţişa învăţăturile fundamentale ale mântuirii. Astfel, deşi legile ceremoniale au fost pentru Israel importante şi instructive, ele nu erau decât nişte umbre ale lucrurilor viitoare. Ele nu au fost date ca să fie puse în locul lui Hristos.

Dacă suntem preocupaţi să dobândim mântuirea prin ascultarea de Lege şi nu doar prin Hristos, este ca şi cum ne-am întoarce în timp. Galatenii se întorceau la aceste învăţături începătoare, deşi Hristos venise deja. Ca şi cum fiul ajuns la majorat, din exemplul lui Pavel, şi-ar dori să fie din nou copil!

Întreabă-te sincer: „Legat de mântuire, mă preocupă mai mult ascultarea de Lege sau relaţia cu Domnul Hristos?” Analizează obiectiv răspunsul şi ce ai de făcut!

Marţi, 15 august – „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său”

4. Ce spune Pavel în Galateni 4:4?

Cuvântul împlinirea arată că Dumnezeu are un rol activ în îndeplinirea planului Său în istoria omenirii. Isus a venit la momentul stabilit cu precizie mai dinainte. Din punct de vedere istoric, în perioada cunoscută ca Pax Romana (pacea romană) şi caracterizată de o relativă stabilitate şi pace pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Cucerirea romană a adus pacea, o limbă comună, posibilitatea de a călători nestingherit şi o cultură comună, fapt care a facilitat răspândirea rapidă a Evangheliei. Din perspectivă profetică, acesta a fost timpul pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru venirea lui Mesia cel făgăduit (vezi Daniel 9:24-27).

5. De ce a fost necesar ca Hristos să ia asupra Sa trupul omenesc? Ioan 1:14; Galateni 4:4,5; Romani 8:3,4; 2 Corinteni 5:21; Filipeni 2:5-8; Evrei 2:14- 18; 4:14,15.

Galateni 4:4,5 conţine, pe scurt, Evanghelia. Venirea lui Isus în istoria umană nu a fost o întâmplare. „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a luat iniţiativa de a ne mântui.

Indirect, cuvintele acestea fac referire la doctrina creştină fundamentală a naturii divine eterne a lui Hristos (Ioan 1:1-3,18; Filipeni 2:5-9; Coloseni 1:15-17). Dumnezeu nu a trimis un mesager ceresc, ci a venit El Însuşi.

Isus era Fiul lui Dumnezeu, divin şi preexistent, dar, totodată, El S-a „născut din femeie”. Deşi aici se face aluzie la naşterea din fecioară, accentul principal cade pe natura Sa omenească adevărată.

Expresia „născut sub Lege” arată nu numai spre moştenirea evreiască a lui Isus, ci şi spre faptul că El a purtat condamnarea noastră.

A fost necesar ca Hristos să ia asupra Sa natura noastră omenească, fiindcă noi nu ne puteam mântui singuri. Prin unirea naturii Sale divine cu natura noastră căzută, Hristos a devenit în mod legitim Înlocuitorul, Marele nostru Preot şi Mântuitorul. Fiind al doilea Adam, El a venit să recupereze tot ce a pierdut primul Adam prin neascultarea lui (Romani 5:12-21). Prin ascultarea Sa, Isus a împlinit în mod desăvârşit cerinţele Legii, răscumpărând astfel greşeala tragică a lui Adam. Iar prin moartea Sa pe cruce, El a satisfăcut dreptatea Legii, care cerea moartea păcătosului, şi a câştigat astfel dreptul de a-i răscumpăra pe toţi cei care vin la El prin credinţă.

Ce speranţă actuală ne aduce semnificaţia cuvintelor: „Când a venit împlinirea vremii…”?

Miercuri, 16 august – Privilegiul înfierii

6. Ce spune Pavel în Galateni 4:5-7?

El subliniază faptul că Hristos i-a răscumpărat „pe cei ce erau sub Lege” (vers. 4,5). Cuvântul „a răscumpăra” înseamnă „a lua înapoi contra plată”, a plăti o anumită sumă pentru eliberarea unei persoane din captivitate sau din robie. După cum vedem din context, răscumpărarea are loc pe fondul unei situaţii dramatice: omul este rob şi are nevoie să fie eliberat.

Dar de cine sau de ce să fie eliberat? Noul Testament ne vorbeşte despre patru aspecte: (1) eliberarea de Satana şi de vicleniile lui (Evrei 2:14,15), (2) eliberarea de moarte (1 Corinteni 15:56,57), (3) eliberarea de sub puterea păcatului care ne înrobeşte prin firea noastră (Romani 6:22) şi (4) eliberarea de sub condamnarea Legii (Romani 3:19-24; Galateni 3:13; 4:5).

7. Care a fost scopul răscumpărării noastre? Galateni 4:5-7; Efeseni 1:5; Romani 8:15,16,23; 9:4,5.

Noi folosim adesea cuvântul „mântuire” pentru a arăta ce a făcut Hristos pentru noi. Este corect, dar nu este nici pe departe la fel de expresiv şi de sugestiv ca termenul „înfiere”. Cu toate că Pavel este singurul scriitor din Noul Testament care foloseşte acest termen, înfierea sau adopţia era o procedură legală bine cunoscută în lumea greco-romană. Câţiva împăraţi romani contemporani cu Pavel au recurs la adopţie pentru a asigura un succesor, fiindcă nu aveau un moştenitor legal. Adopţia garantează câteva privilegii: „(1) Fiul adoptat devine fiul legitim… al celui care l-a adoptat… (2) Persoana care adoptă se obligă să îl crească pe copil în mod corespunzător şi să îi asigure hrana şi îmbrăcămintea. (3) Persoana care adoptă nu îl poate repudia pe fiul adoptat. (4) Copilul nu poate fi tratat ca sclav. (5) Părinţii naturali ai copilului nu au dreptul să îl ia înapoi. (6) Adopţia conferă dreptul la moştenire.” – Derek R. Moore-Crispin, „Galatians 4:1-9: The Use and Abuse of Parallels”, The Evangelical Quarterly, vol. LXI/No. 3 (1989), p. 216

Dacă aceste drepturi sunt garantate prin legile omeneşti, cu cât mai mari sunt privilegiile noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu!

Citeşte Galateni 4:6, ţinând cont de faptul că în limba ebraică Abba era cuvântul folosit de copii când vorbeau cu tatăl lor („tati” sau „tăticule”). Isus l-a folosit în rugăciune (Marcu 14:36). Noi suntem copiii lui Dumnezeu şi avem privilegiul de a-L numi „Tată”. Te bucuri de această relaţie apropiată cu El? Dacă nu, ce te împiedică? Ce poţi schimba pentru a te bucura de acest privilegiu?

Joi, 17 august – De ce să ne întoarcem în robie?

8. De ce privea Pavel cu atâta seriozitate învăţăturile false care circulau printre galateni? Galateni 4:8-20

Pavel nu precizează la ce tip de practici religioase se întorseseră galatenii, dar este destul de evident că se referă la obiceiurile şi practicile iudaismului, a căror consecinţă era robia spirituală. Acest fapt era atât de periculos şi de dăunător, încât se simte nevoit să le atragă atenţia că, prin ceea ce făceau, renunţau la înfiere şi se întorceau în robie.

9. Ce spune Pavel că făceau galatenii? De ce a dezaprobat el practica aceasta? Galateni 4:9-11

Mulţi consideră că prin cuvintele: „zile, luni, vremuri şi ani” (vers. 10) Pavel se opune nu numai păzirii legii ceremoniale, ci şi Sabatului. Însă această interpretare nu are suficientă susţinere în textul biblic. În primul rând, dacă ar fi intenţionat să facă referire la Sabat şi la alte practici iudaice specifice, atunci Pavel ar fi precizat lucrul acesta, după cum o face în Coloseni 2:16. În al doilea rând, el spune clar că obiceiul acesta le răpea galatenilor libertatea în Hristos şi îi ducea la robie. „Dacă păzirea Sabatului zilei a şaptea îl înrobeşte pe om, înseamnă că Însuşi Creatorul a intrat în robie atunci când a respectat primul Sabat din istoria lumii!” – Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 967. Pe de altă parte, de ce a păzit Isus Sabatul şi i-a învăţat şi pe alţii să-l ţină, dacă păzirea lui le răpea oamenilor libertatea pe care o aveau în El? (Vezi Marcu 2:27,28; Luca 13:10-16.)

Cum trebuie să reacţionăm în faţa învăţăturilor false care circulă în prezent?

Vineri, 18 august – Un gând de încheiere

„În consiliul ceresc, s-a luat măsura ca oamenii, deşi păcătoşi, să nu piară în neascultarea lor, ci, prin credinţa în Hristos ca Înlocuitor şi Garant al lor, să devină aleşii lui Dumnezeu, rânduiţi mai dinainte să fie înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, pentru că au fost luate toate măsurile prin oferirea singurului Său Fiu ca preţ de răscumpărare pentru om. Cei care vor pieri vor pieri pentru că refuză să fie înfiaţi de Dumnezeu, prin Isus Hristos. Mândria îl împiedică pe om să accepte măsurile luate pentru mântuire. Însă meritul omului nu va face ca sufletul să fie acceptat în prezenţa lui Dumnezeu. Lucrul care îl va face pe om să fie primit de Dumnezeu este harul lui Hristos atribuit omului prin credinţa în Numele Său. Nu putem lua faptele sau avântul de moment al emoţiilor drept dovadă că suntem aleşii lui Dumnezeu, fiindcă aleşii Săi sunt aleşi prin Hristos.” – Ellen G. White, „Chosen in Christ”, Signs of the Times, 2 ianuarie 1893

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 10-16
1. Pe cine numeşte Domnul „iubita Mea” şi ce s-a întâmplat cu ea?
2. Ce spune profetul că va face dacă cei din poporul său nu vor să asculte?
3. De ce spune profetul că nu a stat în adunarea celor ce petrec?
4. La ce anume sunt cu luare-aminte ochii Domnului?

Profeţi şi regi, capitolul 33
5. Cât timp au stat pe Muntele Măslinilor chipurile hidoase ale idolilor făcuţi de Solomon?

Cele două legăminte

Textul de memorat: „Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi.” (Galateni 4:31)

Creştinii care resping autoritatea Vechiului Testament consideră că darea Legii pe Sinai e incompatibilă cu Evanghelia. Ei trag concluzia că legământul încheiat pe Sinai este simbolul unei perioade, al unei dispensaţiuni, în care mântuirea se baza pe ascultarea de Lege. Ei susţin că oamenii din vremea aceea nu au reuşit să respecte cerinţele Legii şi că, din acest motiv, Dumnezeu ar fi încheiat un legământ nou, un legământ al harului, prin meritele lui Isus Hristos. Prin urmare, ar exista două legăminte: vechiul legământ, bazat pe Lege, şi noul legământ, bazat pe har.

Concepţia aceasta este foarte răspândită, dar este greşită. Mântuirea nu a fost niciodată oferită pe baza ascultării de Lege, iudaismul a fost încă de la început o religie a harului. Legalismul cu care s-a confruntat Pavel în Galatia era o pervertire atât a creştinismului, cât şi a iudaismului autentic. Cele două legăminte nu reprezintă două perioade distincte din istoria omenirii, ci două atitudini distincte ale omului. Ele reprezintă două tipuri diferite de a ne raporta la Dumnezeu, tipuri apărute încă de pe vremea lui Cain şi Abel. Vechiul legământ îi reprezintă pe aceia care, asemenea lui Cain, se bazează în mod greşit pe ascultarea lor ca mijloc de a-I fi plăcuţi lui Dumnezeu; de partea cealaltă, noul legământ reprezintă experienţa celor care, la fel ca Abel, se bazează în întregime pe harul lui Dumnezeu care va face tot ce a promis.

Duminică, 27 august – Despre legământ

Mulţi consideră că pasajul din Galateni 4:21-31, în care Pavel interpretează istoria lui Israel, este cel mai dificil pasaj din această epistolă, pentru că aici se aduce un argument complex, pentru a cărui înţelegere avem nevoie de cunoştinţe temeinice despre respectivele personaje şi evenimente din Vechiul Testament, dar mai ales despre noţiunea de legământ.

Cuvântul ebraic tradus prin „legământ” este berit. El apare de aproximativ trei sute de ori în Vechiul Testament şi are sensul de „contract”, „învoială”, „înţelegere”. Mii de ani, legămintele au avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor dintre popoarele din Orientul Apropiat. Expresia uzuală era „a tăia” un legământ, deoarece procesul era însoţit frecvent de înjunghierea unor animale, ca ilustrare a ceea ce urma să i se întâmple celui care nu-şi respecta cuvântul sau angajamentul.

„De la Adam şi până la Isus, Dumnezeu a păstrat legătura cu omenirea prin intermediul unei serii de făgăduinţe solemne care aveau în centru un Răscumpărător care urma să vină şi care au culminat cu legământul davidic (Geneza 12:2,3; 2 Samuel 7:12-17; Isaia 11). În timpul captivităţii babiloniene, Dumnezeu le-a promis israeliţilor că va face cu ei un «legământ nou», mai eficient (Ieremia 31:31-34), în care se face referire la venirea lui Mesia, din casa lui David (Ezechiel 36:26-28; 37:22-28).” – Hans K. LaRondelle, Our Creator Redeemer, p. 4

1. Ce i-a oferit Dumnezeu omului la creaţiune şi ce i-a interzis? Geneza 1:28; 2:2,3,15-17.

La creaţiune, Dumnezeu l-a binecuvântat pe om şi i-a dat stăpânire asupra pământului şi vieţuitoarelor de pe el. De asemenea, i-a dăruit căsătoria, munca fizică şi Sabatul împreună cu porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Principiul era: „Ascultă şi vei trăi!” Deoarece lumea creată era în armonie cu Dumnezeu, oamenilor nu li s-a cerut imposibilul. Înclinaţia lor naturală era să asculte. Cu toate acestea, Adam şi Eva au ales să facă ceva ce nu era natural şi, prin acest act, au făcut ca urmaşii lor să aibă tendinţa de a nu asculta. Dumnezeu a trebuit să găsească o cale de refacere a relaţiei pe care Adam şi Eva o pierduseră. Atunci le-a dat făgăduinţa unui Mântuitor (Geneza 3:15).

Ce cuvinte din Geneza 3:15 ne trimit cu gândul la speranţa pe care o avem în Hristos?

Luni, 28 august – Legământul cu Avraam

2. Ce făgăduinţe i-a făcut Dumnezeu lui Avraam? Care a fost răspunsul lui? Geneza 12:1-5

Primele făgăduinţe pe care i le-a făcut Dumnezeu lui Avraam constituie unul dintre cele mai frumoase pasaje ale Vechiului Testament. Ele ne vorbesc despre harul Său. Dumnezeu face aceste promisiuni, nu Avraam. Omul nu a făcut nimic pentru a câştiga sau a merita favoarea lui Dumnezeu. Nu există niciun indiciu că Dumnezeu şi Avraam ar fi stabilit împreună termenii acestei înţelegeri. Dumnezeu face făgăduinţele, iar Avraam este chemat să creadă că ele sunt sigure şi să dovedească această credinţă, lăsându-şi rudele (la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani!) şi pornind spre ţara promisă.

„Prin «binecuvântarea» rostită asupra lui Avraam şi, prin el, asupra tuturor fiinţelor omeneşti, Creatorul Şi-a reafirmat planul de a-i răscumpăra pe oameni. El i-a binecuvântat pe Adam şi pe Eva în Paradis (Geneza 1:28; 5:2) şi apoi «a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi» după potop (9:1). În acest fel, Dumnezeu a clarificat făgăduinţa anterioară referitoare la un Salvator care avea să răscumpere omenirea, să distrugă răul şi să refacă Paradisul (Geneza 3:15). El a confirmat promisiunea Sa de a binecuvânta «toate familiile», în planul Său universal.” – Hans K. LaRondelle, Our Creator Redeemer, pp. 22– 23

3. După zece ani în care a aşteptat ca fiul promis să se nască, ce întrebări avea Avraam în legătură cu făgăduinţa lui Dumnezeu? Geneza 15:1-6

Este uşor să îl lăudăm pe Avraam pentru credinţa lui, dar uităm că şi el a avut întrebările şi îndoielile lui. Credinţa lui era în creştere. În Geneza 15:8, el spune ceva asemănător cu ceea ce spune tatăl din Marcu 9:24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Dar Dumnezeu îl asigură cu îndurare de certitudinea promisiunii Sale, prin încheierea unui legământ oficial (Geneza 15:7-8). Lucrul surprinzător din acest pasaj nu este faptul că Dumnezeu intră în legământ cu Avraam, ci dispoziţia Sa de a intra în acest legământ. Conducătorii antici din Orientul Apropiat nu puteau accepta ideea de a încheia o învoială cu supuşii lor, dar Dumnezeu nu numai că Şi-a dat cuvântul, ci, prin trecerea simbolică a flăcărilor printre animalele despicate, a jurat pe viaţa Sa că îl va împlini. În final, Domnul Isus Şi-a dat viaţa pe Calvar, transformând făgăduinţa în realitate.

În ce domenii trebuie să manifeşti credinţă şi să crezi un lucru care pare imposibil? Cum te poţi deprinde să îţi păstrezi credinţa, orice ce s-ar întâmpla?

Marţi, 29 august – Avraam, Sara şi Agar

4. De ce dezaprobă Pavel incidentul cu Agar? Ce adevăr semnificativ referitor la mântuire vrea să sublinieze prin evocarea acestei istorii din Vechiul Testament? Galateni 4:21-31; Geneza 16.

Agar este amintită în Geneza în legătură directă cu eşecul lui Avraam de a crede în făgăduinţa lui Dumnezeu. Ea era o sclavă egipteană pe care probabil că Avraam o primise în dar de la faraon, din pricina Sarei, un eveniment asociat cu primul lui act de necredinţă (Geneza 12:11-16).

După ce a aşteptat zece ani ca fiul promis să se nască, Sara a tras concluzia că era stearpă. Crezând că Dumnezeu avea nevoie de ajutor, Sara i-a dat-o pe Agar lui Avraam ca ţiitoare. Lucrul acesta sună ciudat astăzi, însă planul ei era destul de ingenios. Potrivit tradiţiilor antice, sclava putea fi mamă-surogat pentru stăpâna ei stearpă. Copilul care avea să i se nască lui Agar, urma să fie considerat copilul stăpânei. Agar a născut într-adevăr un fiu, dar nu el era fiul făgăduit de Dumnezeu.

Relatarea aceasta ne arată cum, în situaţii descurajatoare, chiar şi un mare om al lui Dumnezeu poate avea momente de îndoială. În Geneza 17:18,19, Avraam Îi cere lui Dumnezeu să îl accepte pe Ismael ca moştenitor al lui, dar Domnul respinge, bineînţeles, această ofertă. Singurul element „miraculos” în naşterea lui Ismael a fost dispoziţia Sarei de a-i oferi soţului ei o altă femeie! Naşterea acestui copil nu avea nimic extraordinar: era un copil născut „în chip firesc”. Dacă Avraam ar fi avut încredere în făgăduinţa lui Dumnezeu şi nu s-ar fi lăsat copleşit de împrejurări, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat, iar el ar fi fost scutit de multă durere.

5. Compară circumstanţele naşterii lui Ismael cu cele ale naşterii lui Isaac. De ce au avut nevoie Avraam şi Sara de multă credinţă? Geneza 17:15-19; 18:10-13; Evrei 11:11,12.

Ce poţi face în mod concret pentru a avea mai multă încredere în promisiunile lui Dumnezeu?

Miercuri, 30 august – Agar şi muntele Sinai

6. Ce tip de legământ a vrut să încheie Dumnezeu cu poporul Său la Sinai? Prin ce se aseamănă el cu făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam? Exodul 6:2-8; 19:3-6; Deuteronomul 32:10-12.

Dumnezeu a vrut să încheie cu poporul Israel la Sinai acelaşi tip de legământ pe care l-a încheiat cu Avraam. Există asemănări între cuvintele pe care i le-a adresat El lui Avraam (Geneza 12:1-3) şi cuvintele pe care i le-a adresat lui Moise (Exodul 19). În ambele cazuri, a subliniat ce avea să facă El pentru poporul Său. Nu le-a cerut israeliţilor să promită ceva pentru a obţine binecuvântările Sale; nu le-a cerut decât să asculte ca răspuns la aceste binecuvântări: „Dacă veţi asculta glasul Meu…” (Exodul 19:5). Cuvintele Sale nu implică neprihănirea prin fapte. Din contră, dorinţa Sa era ca israeliţii să manifeste aceeaşi credinţă pe care a manifestat-o Avraam (în cea mai mare parte a vieţii!) ca răspuns la făgăduinţele Sale.

7. Dacă legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu israeliţii pe Sinai este similar cu cel făcut cu Avraam, de ce aseamănă Pavel muntele Sinai cu experienţa negativă a roabei Agar? Exodul 19:7-25; Evrei 8:6,7.

Legământul de la Sinai arăta spre păcătoşenia oamenilor şi spre remediul oferit de harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, ilustrat prin serviciile din sanctuar. Deficienţa legământului nu a fost dată de făgăduinţele lui Dumnezeu, ci de făgăduinţele oamenilor (Evrei 8:6). În loc să răspundă la promisiunile Sale cu smerenie şi credinţă, poporul a răspuns cu încredere în sine: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Exodul 19:8). După patru sute de ani de sclavie în Egipt, israeliţii nu aveau o concepţie corectă despre măreţia lui Dumnezeu şi nici despre păcătoşenia lor. Şi, la fel ca Avraam şi Sara, care au încercat să-L ajute pe Dumnezeu să Se ţină de cuvânt, ei au încercat să transforme legământul harului într-un legământ al faptelor. Agar şi Sinaiul reprezintă încercările oamenilor de a se mântui prin fapte.

Pavel nu declară că Legea dată pe Sinai ar fi rea sau că ar fi fost desfiinţată. El este preocupat de modul greşit în care se raportau galatenii la Lege. „În loc să-i convingă că e absolut imposibil să-I fie plăcuţi lui Dumnezeu prin păzirea ei, Legea a trezit în ei hotărârea fermă de a depinde de resursele personale pentru a-I fi plăcuţi. Astfel, ea nu a servit scopurilor harului de a-i conduce pe iudaizanţi la Hristos. Dimpotrivă, i-a izolat de Hristos.” – O. Palmer Robertson, The Christ of the Covenants, p. 181

Joi, 31 august – Ismael şi Isaac astăzi

Pavel face o scurtă prezentare a istoriei lui Israel pentru a combate argumentele adversarilor lui, care susţineau că ei erau adevăraţii urmaşi ai lui Avraam şi că Ierusalimul – centrul creştinismului iudaic şi al Legii – era „mama” lor. În opinia lor, neamurile erau nişte urmaşi nelegitimi. Dacă doreau să devină adevăraţi urmaşi ai lui Hristos, atunci trebuiau să devină mai întâi fiii lui Avraam, supunându-se legii circumciziei.

Pavel afirmă că lucrurile stau exact invers. Legaliştii nu sunt fiii lui Avraam, ci sunt nişte fii nelegitimi, la fel ca Ismael. Prin faptul că îşi puneau încrederea în circumcizie, ei se bazau pe eforturile lor, cum a făcut Sara cu Agar şi cum au făcut israeliţii cu Legea lui Dumnezeu la Sinai. Credincioşii dintre neamuri erau fiii lui Avraam nu prin descendenţă naturală, ci prin descendenţă supranaturală, ca Isaac. „La fel ca Isaac, ei erau o împlinire a făgăduinţei făcute lui Avraam…; la fel ca naşterea lui Isaac, naşterea lor în libertate era un act al harului divin; la fel ca Isaac, ei făceau parte din şirul beneficiarilor legământului făgăduinţei.” – James D. G. Dunn, The Epistle to the Galatians, p. 256

8. Cu ce se vor confrunta urmaşii lui Avraam în această lume? Galateni 4:28- 31; Geneza 21:8-12.

Statutul de copil al făgăduinţei i-a adus lui Isaac nu numai binecuvântări, ci şi împotrivire şi persecuţie. Când vorbeşte despre prigonire, Pavel are în minte ospăţul dat în cinstea lui Isaac (Geneza 21:8-10), ocazie în care Ismael l-a luat în râs. Reacţia Sarei ne lasă să înţelegem că Ismael şi-a bătut joc sau l-a ridiculizat pe Isaac. Poate că purtarea lui Ismael nu pare atât de gravă în zilele noastre, însă ea dezvăluia atitudinea lui de ostilitate profundă într-un moment în care era în joc dreptul de întâi născut. Mulţi conducători încercau să-şi întărească poziţia prin eliminarea potenţialilor rivali, inclusiv a fraţilor lor de corp (Judecătorii 9:1-6). Isaac a întâmpinat împotrivire, dar s-a bucurat de toată dragostea, protecţia şi favoarea pe care i le aducea privilegiul de a fi moştenitorul tatălui său.

Ca descendenţi spirituali ai lui Isaac, nu ar trebui să fim surprinşi de faptul că îndurăm greutăţi şi împotrivire chiar din partea celor apropiaţi.

În ce fel ai fost persecutat pentru credinţa ta, chiar şi de cei mai apropiaţi ţie? Dar tu I-ai persecutat pe alţii pentru credinţa lor? Gândeşte-te la acest lucru.

Vineri, 1 septembrie – Un gând de încheiere

Citeşte din Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, capitolul „Legea şi legămintele”.

„Dar, dacă legământul avraamic conţinea făgăduinţa mântuirii, de ce s-a mai făcut un alt legământ la Sinai? În robie, poporul pierduse în mare măsură cunoaşterea de Dumnezeu şi a principiilor legământului avraamic. Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde Şi-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa şi făgăduinţa unor mari binecuvântări, cu condiţia ascultării. (…) Israeliţii nu şi-au dat seama de păcătoşenia inimii lor şi de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să ţină Legea lui Dumnezeu; şi, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni şi au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ şi s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoinţa lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; şi acum, văzându-şi păcătoşenia şi nevoia de iertare, au fost aduşi în situaţia de a-şi da seama de nevoia lor după un Mântuitor, descoperit în legământul avraamic şi preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credinţă şi iubire, au fost legaţi de Dumnezeu ca Izbăvitor al lor din robia păcatului. Acum erau pregătiţi să preţuiască binecuvântările noului legământ.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, pp. 374– 375 (371– 372)

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 24–30
1. Unde scrie prima dată că Iuda şi neamurile învecinate aveau să fie supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani?
2. Ce a prorocit Domnul despre uneltele templului care nu fuseseră luate de Nebucadneţar?
3. Unde scrie pentru a doua oară că robia babiloniană avea să dureze şaptezeci de ani?
4. Ce anume avea să înţeleagă poporul lui Dumnezeu „în cursul vremilor”?

Profeţi şi regi, capitolul 35
5. Ce anume aşază Domnul asupra conştiinţei făcătorului de rele?

Umblaţi cârmuiţi de Duhul

Textul de memorat: „Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” (Galateni 5:16)

Robert Robinson, autorul textului imnului „Vino, Duh de viaţă sfântă!” (n.t. – în engleză, Come, Thou Fount of Every Blessing; vezi imnul 141 în Imnuri creştine, ed. 2013), nu a fost dintotdeauna un om al credinţei. Din cauza decesului tatălui său, s-a lăsat cuprins de mânie şi a căzut pradă desfrâului şi alcoolului. După ce l-a ascultat pe marele predicator George Whitefield, el şi-a predat viaţa Domnului, a devenit pastor metodist şi a scris imnul amintit mai sus, care, în limba engleză, includea iniţial şi strofa aceasta: „O, harului cât de dator/Zilnic sunt constrâns să fiu!/Bunătatea Ta, ca o funie/Să lege inima-mi rătăcitoare de Tine!”

Incomodat de această idee, cineva a modificat astfel: „Înclinat spre închinare mă simt, Doamne,/Înclinat să-L iubesc pe Dumnezeul căruia Îi slujesc.”

Nu ne îndoim de intenţiile bune ale celui ce a făcut această schimbare, însă varianta iniţială descrie cu exactitate lupta creştinului. Şi creştinii sunt oameni. Natura lor, sau firea pământească, se împotriveşte cerinţelor Duhului Sfânt. Aceasta este lupta creştinului, lupta noastră. Cu toate că firea noastră păcătoasă va fi mereu „înclinată” să se îndepărteze de Dumnezeu, noi nu mai suntem robii dorinţelor firii pământeşti dacă suntem dispuşi să ne lăsăm conduşi de Duhul Său. Aceasta este ideea principală a pasajelor pe care le vom studia săptămâna aceasta.

Duminică, 10 septembrie – Umblaţi cârmuiţi de Duhul

1. Ce legătură există între „a umbla cârmuiţi de Duhul” şi a trăi viaţa de credinţă? Galateni 5:16, vezi şi Deuteronomul 13:4,5; Romani 13:13; Efeseni 4:1,17; Coloseni 1:10.

„Umblarea” este o figură de stil preluată din Vechiul Testament, care se referă la comportament. Fiind evreu, Pavel apelează des la această figură de stil în epistolele sale, pentru a înfăţişa conduita specifică vieţii creştine. De asemenea, întrebuinţarea ei este, probabil, legată de primul nume dat bisericii creştine. Înainte să primească numele de creştini (Faptele 11:26), urmaşii lui Isus erau cunoscuţi sub numele de cei care urmează Calea (Ioan 14:6; Faptele 22:4; 24:14). Aceasta sugerează că, încă de timpuriu, creştinismul nu a fost considerat doar un set de convingeri teologice care Îl aveau în centru pe Isus, ci o cale pe care trebuie să mergi.

2. Compară termenul „a umbla”, aşa cum apare în Galateni 5:16,25 cu cel folosit în Exodul 16:4. Ce deosebire există?

În Vechiul Testament, comportamentul nu era numit „umblare”, ci mai degrabă „umblare după Lege”. Halakhah este termenul juridic folosit de evrei, care desemnează regulile şi orânduielile din Lege, dar şi din tradiţiile rabinice ale strămoşilor lor. Cuvântul acesta este tradus de obicei prin „legea evreiască”, dar el provine, de fapt, din cuvântul ebraic „a umbla” şi are sensul literal de „fel de a merge”.

Îndemnul de a „umbla cârmuiţi de Duhul” nu se opune ascultării de Lege. Pavel nu le recomandă creştinilor să încalce Legea. El nu este împotriva Legii sau a ascultării de ea, ci împotriva modului legalist de raportare la Lege. Ascultarea autentică dorită de Dumnezeu nu se va realiza niciodată prin impunerea din exterior, ci prin dorinţa interioară, dată de Duhul (Galateni 5:18).

Ce experienţe ai avut până acum în ce priveşte „umblarea în Duhul”? Ce înseamnă să umbli în Duhul? Ce obiceiuri din viaţa ta te împiedică să ai o astfel de umblare cu Domnul?

Luni, 11 septembrie – Lupta creştinului

3. Despre ce conflict vorbeşte Pavel în continuare? Galateni 5:17; vezi şi Romani 7:14-24. Ai cunoscut realitatea crudă şi dureroasă descrisă prin aceste cuvinte?

Lupta descrisă aici de Pavel este lupta interioară a fiecărui creştin. Deoarece oamenii ascultă în mod natural de firea pământească (Romani 8:7), numai după naşterea din nou prin Duhul izbucneşte adevăratul conflict spiritual (Ioan 3:6). Aceasta nu înseamnă că în sufletul necreştinilor nu există niciodată conflicte de ordin moral. Există în mod categoric. Însă chiar şi aceste conflicte sunt, de fapt, rezultatul lucrării Duhului Sfânt, care se împotriveşte firii pământeşti.

De-a lungul istoriei, creştinii au tânjit să fie eliberaţi din acest conflict. Unii au încercat să-i pună capăt prin retragerea din societate, iar alţii au ajuns la concluzia că firea păcătoasă poate fi eradicată printr-un act al harului divin. Ambele concepţii sunt greşite. Este adevărat că, prin puterea Duhului, noi putem supune poftele firii pământeşti, însă conflictul va continua sub alte forme, până când vom primi un trup nou la revenirea Domnului. Retragerea din societate nu ne ajută, fiindcă purtăm lupta aceasta cu noi oriunde mergem şi o vom purta până la moarte sau până va reveni Isus.

Când scrie că lupta interioară îi împiedică pe creştini să facă tot ce vor, Pavel vrea să arate cât de intens este acest conflict. Duhul Sfânt doreşte lucrurile spirituale şi detestă firea pământească. Dar păcatul din noi tânjeşte după lucrurile firii pământeşti şi se împotriveşte Duhului Sfânt. Deoarece, chiar convertită, mintea nu are suficientă putere ca să se opună firii pământeşti, singura noastră speranţă este să luăm zilnic decizia de a fi de partea Duhului Sfânt, împotriva firii noastre păcătoase. De aceea insistă Pavel să alegem să umblăm conduşi de Duhul.

Pornind de la experienţa ta, ce sfat i-ai da unui creştin care se străduieşte să înţeleagă acest conflict permanent?

Marţi, 12 septembrie – Faptele firii pământeşti

Pavel ilustrează opoziţia dintre firea pământească şi Duhul Sfânt prin intermediul unei liste a viciilor şi a virtuţilor. O astfel de listă era un procedeu literar întrebuinţat şi în literatura ebraică, şi în literatura greco-romană.

4. Studiază următoarele texte. Ce asemănări şi ce deosebiri există între Galateni 5:19-24 şi celelalte pasaje? Ieremia 7:9; Osea 4:2; Marcu 7:21,22; 1 Timotei 3:2,3; 1 Petru 4:3; Apocalipsa 21:8.

Deşi Pavel cunoştea foarte bine listele viciilor şi virtuţilor, există deosebiri semnificative în ceea ce priveşte modul în care le prezintă în Galateni. În primul rând, deşi le pune în contrast, nu foloseşte o exprimare similară. El intitulează lista viciilor „faptele firii pământeşti”, iar lista virtuţilor, „roada Duhului”. Distincţia aceasta este importantă. James D. G. Dunn face următorul comentariu: „Firea pământească cere, pe când Duhul aduce rod. Dacă prima listă emană dorinţa de afirmare personală şi de îngăduinţă de sine, cealaltă vorbeşte mai degrabă despre grija pentru alţii, despre seninătate, despre flexibilitate, despre capacitatea de a fi demn de încredere. Una descrie manipularea umană, iar cealaltă, împuternicirea divină sau înzestrarea cu har, subliniind ideea că transformarea interioară constituie sursa unei conduite responsabile.” – The Epistle to the Galatians, p. 308

În al doilea rând, lista viciilor are în denumirea ei un termen la plural: „faptele firii pământeşti”. „Roada Duhului” este la singular. Deosebirea aceasta ne lasă să înţelegem că viaţa dusă după firea pământească promovează dezbinarea, neliniştea, disensiunile şi despărţirea. Dimpotrivă, viaţa condusă de Duhul produce un singur rod al Duhului care se manifestă sub forma a nouă calităţi ce promovează unitatea.

În timp ce unii declară că nu contează ce convingeri avem despre Dumnezeu atâta timp cât suntem sinceri, lista viciilor alcătuită de Pavel ne demonstrează contrariul: concepţiile pervertite despre Dumnezeu duc la idei distorsionate despre comportamentul sexual, religie şi etică, iar consecinţa este ruperea relaţiilor dintre oameni. Mai mult decât atât, ele pot duce la pierderea vieţii veşnice (Galateni 5:21).

Revezi lista „faptelor firii pământeşti.” Care dintre acestea încă se manifestă în viaţa ta şi cum poţi să le biruieşti?

Miercuri, 13 septembrie – Roada Duhului

5. Cum defineşte Pavel „roada Duhului”? Cum se reflectă ea în ascultarea de Cele Zece Porunci? Galateni 5:22,23; vezi şi Matei 5:21,22,27,28; 22:35-40.

Cele Zece Porunci nu sunt o alternativă la dragoste; ele ne arată cum să manifestăm dragoste atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de semeni. Dragostea, oricât de mult ar transcende litera Legii, nu este în conflict cu Legea. Ideea că dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproapele nostru ar invalida Cele Zece Porunci este o absurditate. Este ca şi cum am spune că dragostea pentru natură ar anula legea gravitaţiei.

De asemenea, spre deosebire de lista faptelor firii pământeşti, care conţine şaptesprezece vicii, lista roadelor Duhului conţine nouă virtuţi. Cercetătorii consideră că aceste nouă virtuţi pot fi împărţite în grupe de câte trei, însă există multe opinii cu privire la semnificaţia fiecărei grupe. Unii consideră că împărţirea pe trei grupe ar fi o referire indirectă la Trinitate; alţii cred că aceste trei grupe de câte trei corespund celor trei relaţii fundamentale: relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu semenii şi, în final, relaţia cu noi înşine. Alţii văd în aceste virtuţi o descriere a caracterului lui Isus.

Ideea cea mai importantă, care nu trebuie ignorată este aceea că dragostea ocupă primul loc în viaţa creştină.

Nu este întâmplător faptul că Pavel începe lista celor nouă virtuţi cu dragostea. El a subliniat deja, în versetele 6 şi 13, rolul central al dragostei în viaţa creştină şi o include şi în listele virtuţilor din alte epistole (2 Corinteni 6:6; 1 Timotei 4:12; 6:11 şi 2 Timotei 2:22). În timp ce toate celelalte virtuţi apar şi în surse necreştine, dragostea este o particularitate a creştinului. Aşadar, dragostea nu trebuie considerată o virtute între toate celelalte, ci virtutea esenţială a creştinului, cheia tuturor celorlalte virtuţi. Dragostea este cel mai important rod al Duhului (1 Corinteni 13:13; Romani 5:5) şi se manifestă în viaţa creştinilor indiferent de circumstanţe (Ioan 13:34,35).

Care virtute din „roada Duhului” este evidentă şi care este mai puţin vizibilă în viaţa ta? Cum poţi remedia situaţia?

Joi, 14 septembrie – Calea spre biruinţă

Cu toate că în inima fiecărui credincios se va da permanent o luptă între firea pământească şi Duhul Sfânt, viaţa creştină nu trebuie trăită sub semnul înfrângerii, al eşecului şi al păcatului.

6. Care este secretul unei vieţii în care Duhul stăpâneşte peste firea pământească? Galateni 5:16-26

Pasajul din Galateni 5:16-26 conţine cinci verbe-cheie care descriu viaţa condusă de Duhul Sfânt. Mai întâi, credinciosul trebuie „să umble” cârmuit de Duhul (vers. 16). Verbul grecesc este peripateo, care are sensul literal de „a umbla după cineva” sau „a urma”.

Discipolii renumitului filosof grec Aristotel au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de peripatetici, deoarece ei îl urmau pe Aristotel pretutindeni. Întrucât verbul este la prezent, înţelegem că Pavel nu vorbeşte despre o umblare ocazională, ci mai degrabă despre o experienţă zilnică neîntreruptă. Pe lângă aceasta, întrucât avem de-a face cu o poruncă („umblaţi cârmuiţi de Duhul”), înseamnă că umblarea aceasta este o alegere pe care trebuie să o facem în fiecare zi. Al doilea verb este „călăuziţi” (vers. 18). El ne sugerează că trebuie să Îi permitem Duhului să ne arate încotro să mergem (compară cu Romani 8:14; 1 Corinteni 12:2). Noi nu suntem chemaţi să conducem, ci să urmăm.

Următoarele două verbe apar în versetul 25. Primul este „trăim” (zao în greceşte). Când foloseşte acest cuvânt, Pavel se referă la experienţa naşterii din nou care trebuie să aibă loc în viaţa fiecărui credincios. Faptul că verbul este la prezent ne arată că experienţa naşterii din nou trebuie reînnoită zilnic. În continuare, Pavel scrie că, dacă trăim prin Duhul, atunci trebuie „să şi umblăm” prin Duhul. Cuvântul tradus cu „să umblăm” este diferit de cel folosit în versetul 16. Aici este stoicheo, un termen militar care înseamnă literal „a se alinia”, „a ţine pasul” sau „a se conforma”. Ideea este că Duhul ne dă viaţă şi că tot El ar trebui să ne îndrume paşii în fiecare zi din viaţă.

Verbul întrebuinţat de Pavel în versetul 24 este „a răstigni”, un cuvânt care şochează. Dacă umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt, atunci trebuie să luăm decizia fermă de a reprima dorinţele firii pământeşti. Desigur că Pavel vorbeşte aici în mod simbolic. Noi răstignim firea pământească prin „hrănirea” vieţii spirituale şi prin respingerea dorinţelor firii pământeşti.

Daţi exemple practice despre cum se poate „răstigni” firea pământească?

Vineri, 15 septembrie – Un gând de încheiere

„Viaţa creştinului nu este deloc lină. El are de întâmpinat conflicte serioase. Ispite grele îl asaltează. «Firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul, împotriva firii pământeşti.» Cu cât ne apropiem mai mult de încheierea istoriei acestui pământ, cu atât mai amăgitoare şi mai ademenitoare vor fi atacurile vrăjmaşului. Atacurile lui vor deveni tot mai vehemente şi mai frecvente. Cei care se împotrivesc luminii şi adevărului vor deveni mai împietriţi, mai insensibili şi mai înverşunaţi împotriva celor care Îl iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Sale (MS 33, 1911).” – Comentariile Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 6, p. 1111

„Influenţa Duhului Sfânt este viaţa lui Hristos în suflet. Noi nu Îl vedem pe Hristos şi nu vorbim cu El, dar Duhul Său cel Sfânt este tot la fel de aproape de noi într-un loc ca şi în alt loc. El lucrează în şi prin toţi cei care Îl primesc pe Hristos. Cei care cunosc locuirea lăuntrică a Duhului aduc roada Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia” (MS 41, 1897). – Ibidem, p. 1112

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 38–44
1. Până când a rămas Ieremia în curtea temniţei?
2. Cum a fost răsplătit Ebed-Melec pentru fapta lui bună?
3. După câte zile a primit Ieremia răspuns la rugăciunea sa de mijlocire pentru rămăşiţa poporului?
4. Ce i-au răspuns lui Ieremia bărbaţii, femeile şi tot poporul care locuia la Patros?

Profeţi şi regi, capitolul 37
5. Din ce cauză a mers Zedechia în direcţia greşită?

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).

Textul de memorat: „Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.” (Galateni 6:10)

  • Evanghelia şi biserica

„Nişte agricultori s-au gândit să păstreze cartofii cei mai mari pentru ei şi să-i lase pe cei mai mici de sămânţă. După câteva recolte slabe, cartofii ajunseseră să fie de mărimea unor nuci. Prin acest experiment, cultivatorii au descoperit o lege importantă a vieţii. Au înţeles că nu pot păstra pentru ei ce este mai bun şi să lase de sămânţă ce rămâne. Legea vieţii stabileşte că recolta arată ce s-a semănat.

Mai există un domeniu în care cultivăm «cartofii mici». În viaţă, luăm pentru noi lucrurile mari şi plantăm ce rămâne. Apoi, ne aşteptăm ca, printr-o întorsătură bizară a legilor spirituale, egoismul nostru să fie răsplătit cu altruism.” (International Student Fellowship Newsletter, martie 2007)

Pavel aplică acest principiu în Galateni 6:1-10. Biserica nu ar trebui să fie un loc în care credincioşii să se „muşte” şi să se „mănânce” unii pe alţii (Galateni 5:15), ci un loc în care Duhul ne inspiră să le dăm întâietate altora. Înţelegerea faptului că suntem mântuiţi prin har ar trebui să ne facă smeriţi, răbdători şi miloşi unii cu alţii.

Duminică, 17 septembrie – Ridicarea celor căzuţi

Deşi are aşteptări înalte de la credincioşi (Galateni 5:16), Pavel este foarte realist în sfatul pe care îl dă în Galateni 6:1. Oamenii nu sunt perfecţi. Nici chiar oamenii cei mai credincioşi nu sunt imuni la greşeli. În greacă, cuvintele folosite de el ne dau de înţeles că se referă la o situaţie probabilă din viitor. El îi sfătuieşte ce să facă într-o astfel de situaţie, dacă se va ivi.

1. Care ar trebui să fie reacţia creştinilor atunci când un frate sau o soră de credinţă cade într-un păcat? Galateni 6:1; Matei 18:15-17.

În prima parte a versetului sunt două cuvinte care ne ajută să identificăm situaţia pusă în discuţie. Primul înseamnă literal „a fi prins, a fi doborât, a fi luat prin surprindere”, tradus în versiunea Cornilescu prin „ar cădea deodată”. Contextul şi conotaţiile lui ne sugerează că Pavel se referă la situaţia în care un credincios îl „prinde” pe altul făcând o greşeală, dar şi la situaţia în care cineva este „prins” într-un comportament (vezi Proverbele 5:22) pe care, în alte circumstanţe, ar fi ales să-l evite.

Faptul că greşeala la care se referă Pavel este făcută neintenţionat reiese din cuvintele pe care le foloseşte. Cuvântul tradus cu „greşeală”, care provine din cuvântul grecesc paraptoma, nu înseamnă „a păcătui în mod deliberat”, ci mai degrabă „a face o greşeală” sau „a face un pas greşit”. Cel de-al doilea sens pare a fi mai potrivit cu comentariile anterioare ale lui Pavel, legate de „umblarea” prin Duhul. Prin aceste explicaţii, nu dorim să scuzăm în vreun fel greşeala, ci să arătăm că Pavel nu se referă aici la situaţia în care o persoană comite un păcat făţiş (ca în cazul din 1 Corinteni 5:1-5).

În acest caz, atitudinea celorlalţi nu ar trebui să fie una condamnatoare, ci de recâştigare a celui care a greşit. Cuvântul din original înseamnă „a repara” sau „a aduce în bună stare”. El apare în Noul Testament cu referire la repararea plaselor de pescuit (Matei 4:21), iar în alte scrieri, ca termen medical, se referă la refacerea unui os rupt. După cum nu am abandona un frate de credinţă care ar cădea şi şi-ar rupe piciorul, tot la fel, ca mădulare ale trupului lui Hristos, ar trebui să avem grijă de fraţii şi surorile noastre în Hristos, care poate că s-au poticnit şi au căzut pe drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Ştii că o persoană din biserică a greşit într-o anumită privinţă. Ce faci tu în acest caz (nu ce ar trebui să faci)?

Luni, 18 septembrie – Atenţie la ispită!

Tendinţa de a vedea păcatele altora a existat dintotdeauna. Dovadă cazul lui David.

2. Cum l-a ajutat Natan pe David să vadă cât de aspru era cu păcatul altuia şi cât de tolerant, cu păcatul său? 2 Samuel 12:7

3. Ce avertizarea serioasă le dă Pavel galatenilor în acelaşi sens? Galateni 6:1

Modul în care el adresează acest îndemn ne arată cât de important este sfatul acesta şi de câtă preocupare personală dă el dovadă aici. Cuvântul tradus prin „ia seama” înseamnă „a privi cu atenţie” sau „a avea grijă” (compară cu Romani 16:17; Filipeni 2:4). Aşadar, Pavel vrea să ne spună să fim atenţi la noi înşine, ca păcatul să nu ne ia prin surprindere.

Pavel nu specifică despre ce ispită este vorba în sfatul său către galateni. Poate că nici nu s-a gândit la un anumit păcat, ci se referă doar la pericolul de a comite acelaşi păcat (oricare care ar fi el) pe care l-a comis cel pe care încearcă să îl ajute. Pe de altă parte, sfatul său din Galateni 5:26, de a nu umbla după „o slavă deşartă”, ne sugerează că el le atrage atenţia să nu se creadă superiori în vreun fel celor care au căzut.

4. Ce sugerează următoarele texte despre pericolul mândriei spirituale? 1 Corinteni 10:12; Matei 26:34; 2 Samuel 12:1-7.

Unul dintre cele mai mari pericole care ameninţă viaţa creştină este mândria spirituală, care ne face să credem că am fi imuni faţă de anumite tipuri de păcate. Trist este că toţi avem aceeaşi fire păcătoasă – o fire care I se împotriveşte lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi puterea lui Dumnezeu, am ceda oricărei ispite atunci când circumstanţele ar fi favorabile. Această conştientizare a stării pe care am avea-o fără Hristos ne poate feri să cădem în păcatul îndreptăţirii de sine şi, totodată, ne poate face mai înţelegători cu cei care greşesc.

De ce tindem să-i condamnăm pe cei care greşesc şi să căutăm circumstanţe atenuante când facem aceleaşi greşeli?

Marţi, 19 septembrie – Purtarea poverilor

5. Pe lângă sfatul de a-i ridica pe cei căzuţi, ce alte sfaturi le mai dă Pavel credincioşilor din Galatia? Galateni 6:2-5. Compară cu Romani 15:1; Matei 7:12.

Cuvântul grecesc tradus prin „sarcină” în Galateni 6:5 este baros. Sensul propriu era acela de „greutate sau povară care trebuie purtată pe o distanţă mare”. Cu timpul, a dobândit sensul figurat de „necaz” sau „dificultate” (vezi Matei 20:12). Deşi contextul ne sugerează că „sarcinile” la care se referă sunt greşelile morale ale fraţilor de credinţă, menţionate în versetul anterior, ideea de „purtare a sarcinilor” acoperă un sens mai larg.

„Toţi creştinii au poveri. Poate că poverile noastre sunt de diferite mărimi şi forme şi poate că sunt de diferite tipuri, în funcţie de intervenţiile Providenţei în viaţa noastră. Unii poartă povara ispitei şi consecinţele greşelilor morale, cum se arată aici, în versetul 1. Alţii, o afecţiune fizică sau mintală, o problemă familială, şomajul, apăsarea demonică sau o mulţime de alte lucruri, dar niciun creştin nu este scutit de poveri.” – Timothy George, Galatians, p. 413

Dumnezeu nu doreşte să ne purtăm toate poverile singuri. Din nefericire, noi suntem mult mai dispuşi să îi ajutăm pe alţii să-şi poarte poverile decât să îi lăsăm să ne ajute în purtarea poverilor noastre. Pavel condamnă această atitudine de autosuficienţă (Galateni 6:3) a orgoliului omenesc, prin care nu vrem să admitem că şi noi avem nevoi şi slăbiciuni. Această mândrie ne lipseşte de încurajarea pe care ne-o pot oferi ceilalţi şi, totodată, îi împiedică să îşi împlinească lucrarea pe care Dumnezeu i-a chemat să o facă.

Dumnezeu vrea să purtăm poverile altora, ca să-i încurajeze prin intermediul nostru. Pavel ilustrează acest principiu prin cuvintele: „Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit” (2 Corinteni 7:6). Vedem că „mângâierea lui Dumnezeu nu a ajuns la Pavel prin intermediul rugăciunii sale şi prin aşteptarea intervenţiei Domnului, ci prin tovărăşia unui prieten şi prin veştile bune aduse de el. Prietenia dintre oameni, în care ne purtăm poverile unii altora, face parte din planurile lui Dumnezeu pentru poporul Său.” – John R. W. Stott, The Message of Galatians, p. 158

Ce anume te împiedică să ceri ajutor – orgoliul, ruşinea, neîncrederea, autosuficienţa? Dacă eşti în nevoie, cere ajutorul unei persoane în care ai încredere şi roagă-o să poarte povara împreună cu tine! Practic, cum putem să preluăm şi să purtăm poverile sufleteşti ale altcuiva?

Miercuri, 20 septembrie – Legea lui Hristos

6. Cum pune Pavel în legătură purtarea poverilor cu împlinirea Legii lui Hristos? Ce înţelege el prin „Legea lui Hristos”? Galateni 5:14; 6:2; Ioan 13:34; Matei 22:34-40.

Expresia „Legea lui Hristos” (ton nomon tou Christou) nu mai apare nicăieri în Biblie, însă Pavel foloseşte o expresie asemănătoare în 1 Corinteni 9:21 (ennomos Christou). Unicitatea acestei expresii a dus la apariţia mai multor interpretări. Unii susţin în mod greşit că ea este dovada că Legea lui Dumnezeu, dată pe Sinai, a fost înlocuită cu o altă lege, Legea lui Hristos. Alţii afirmă că termenul lege este folosit cu sensul general de „principiu” (vezi Romani 7:21), ceea ce ar însemna că, prin purtarea poverilor altora, urmăm exemplul lui Isus. Această ultimă interpretare pare plauzibilă, însă contextul şi formularea asemănătoare din Galateni 5:14 ne sugerează că „a împlini Legea lui Hristos” este un alt fel de a spune „a împlini Legea morală prin dragoste”. Pavel a arătat deja în epistola sa că Legea morală nu a fost desfiinţată la venirea lui Hristos, ci, dimpotrivă, ea continuă să deţină un rol important în viaţa creştinului care o împlineşte prin dragoste. Aceasta este chintesenţa învăţăturilor date de Isus în timpul lucrării Sale pe pământ şi aplicate în tot timpul vieţii Sale şi chiar şi în moarte. Prin purtarea poverilor altora, noi călcăm pe urmele lui Isus şi, totodată, împlinim Legea.

Pasajul acesta ridică o altă problemă: aparenta contradicţie dintre Galateni 6:2 şi 6:5. Soluţia este simplă, întrucât Pavel foloseşte două cuvinte diferite pentru a descrie două situaţii diferite. După cum am văzut deja, cuvântul „sarcină” din versetul 2 (baros) înseamnă „greutate sau povară care trebuie purtată pe o distanţă mare”. Cuvântul phortion din versetul 5 se referă la încărcătura transportată de o corabie, la raniţa purtată de un soldat sau chiar la copilul purtat în pântec de o mamă. În vreme ce sarcinile din versetul 2 pot fi lăsate deoparte, sarcina din versetul 5 nu poate fi lăsată. Mama însărcinată trebuie să-şi poarte copilul. Prin urmare, există unele poveri pe care oamenii ne pot ajuta să le purtăm, dar există şi poveri pe care nimeni nu ne poate ajuta să le purtăm, cum ar fi vinovăţia, suferinţa şi moartea. În cazul acestora, trebuie să ne bizuim doar pe ajutorul lui Dumnezeu (Matei 11:28-30).

Poţi cere ajutorul oamenilor în privinţa unor poveri, însă există altele cu care poţi merge numai înaintea Domnului. Ce fel de poveri ar trebui încredinţate doar Domnului? De ce?

Joi, 21 septembrie – „Semănatul” şi „seceratul”

Cuvântul tradus în Galateni 6:7 prin „batjocorit” (mukterizo) apare doar aici în Noul Testament, însă mai apare în Vechiul Testament, în traducerea greacă. Sensul literal este „a strâmba nasul în semn de dispreţ”. În Vechiul Testament are, în general, sensul de desconsiderare a profeţilor lui Dumnezeu (2 Cronici 36:16; Ieremia 20:7). Oamenii pot călca poruncile, Îl pot ignora pe Dumnezeu, dar nu Îl pot înşela. El este Judecătorul suprem şi, la sfârşit, vor trebui să dea socoteală de faptele lor.

7. Ce vrea să spună Pavel în Galateni 6:8? Ce personaje din Biblie au „semănat în firea pământească”? Ce personaje au „semănat în Duhul”? Vezi şi Faptele 5:1-5; Luca 22:3; Daniel 1:8; Matei 4:1.

Pavel nu este singurul care apelează la metafora semănatului şi seceratului. Ea este o imagine din viaţa reală, preluată de multe proverbe antice. Este semnificativ însă că Pavel o foloseşte pentru a sublinia comentariile anterioare legate de umblarea după firea pământească şi umblarea prin Duhul. James D. G. Dunn notează: „O parafrazare modernă ar fi aceea că noi suntem liberi să alegem, dar nu suntem liberi să alegem consecinţele deciziilor noastre.” – Galatians, p. 330

Deşi Dumnezeu nu ne scapă întotdeauna de consecinţele pământeşti ale păcatelor noastre, nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de disperare din cauza deciziilor greşite pe care le-am luat. Putem să ne bucurăm că Dumnezeu ne-a iertat păcatele şi ne-a adoptat ca să fim copiii Săi. Ar trebui să fructificăm oportunităţile de a investi în acele lucruri care vor aduce roade cereşti.

Galateni 6:10 arată că „etica creştină are o dublă focalizare: prima este universală şi atotcuprinzătoare – «Să facem bine la toţi»; cealaltă este particulară şi specifică – «mai ales, fraţilor în credinţă». Apelul cu caracter universal al lui Pavel se bazează pe faptul că toţi oamenii de pretutindeni sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi au o valoare inestimabilă înaintea Sa. De fiecare dată când au uitat acest dat fundamental al revelaţiei biblice, creştinii au căzut pradă în mod inevitabil unor păcate care orbesc precum rasismul, sexismul, tribalismul, elitismul şi o mie de alte forme de intoleranţă care au distrus societatea umană de la Adam şi Eva până astăzi.” – Timothy George, Galatians, pp. 427–428

De ce „fraţii în credinţă” au prioritate atunci când ni se recomandă „să facem bine la toţi”?

Vineri, 22 septembrie – Un gând de încheiere

„Duhul lui Dumnezeu ţine răul sub controlul conştiinţei. Atunci când se înalţă mai presus de influenţa Duhului, omul culege roadele nelegiuirii. Asupra unui astfel de om, Duhul are din ce în ce mai puţină influenţă pentru a-l împiedica să semene seminţele neascultării. Avertizările au din ce în ce mai puţină putere asupra lui. El se teme din ce în ce mai puţin de Dumnezeu. El seamănă în firea pământească şi va secera degradarea. Recolta dată de sămânţa pe care singur a semănat-o se coace. El manifestă dispreţ faţă de poruncile sfinte ale lui Dumnezeu. Inima lui de carne devine o inimă de piatră. Împotrivirea faţă de adevăr îl împietreşte în nelegiuire. (…)

Toţi ar trebui să înţeleagă de ce se pierde sufletul. (…) Dumnezeu dă suficientă lumină şi suficiente dovezi care să-l ajute pe om să distingă adevărul de rătăcire. Însă El nu îl forţează pe om să primească adevărul. El îi dă libertatea de a alege binele sau de a alege răul. Dacă omul se împotriveşte dovezilor, care sunt suficiente pentru a-i îndrepta judecata în direcţia corectă, şi dacă alege răul o dată, a doua oară va face acest lucru mult mai uşor. A treia oară va fi şi mai grabnic să se distanţeze de Dumnezeu şi să aleagă să stea de partea lui Satana. Şi va continua în felul acesta până când se va împietri în rău şi până când va crede o minciună pe care o ia drept adevăr. Împotrivirea lui şi-a adus roadele” (MS 126, 1901). – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 1112

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 45–51
1. Ce sfat i-a dat Domnul lui Baruc?
2. Cine este asemănat cu un vin care şi-a păstrat gustul şi mirosul?
3. În ce consta „puterea de căpetenie” a Elamului?
4. Unde scrie că Babilonul avea ziduri largi şi porţi înalte?

Profeţi şi regi, capitolul 38
5. Ce lecţie aveau nevoie să înveţe aceia care fuseseră recunoscuţi ca favorizaţi ai cerului?

Daca ne place iertarea, blandetea, iubirea, dragostea cristica si alte bunatati si frumuseti Dumnezeiesti, sa slujim prin El, pentru a grabi  VENIREA- Ziua Domnului

Textul de memorat: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă…?” (2 Petru 3:11)

În trecut, oamenii care nu credeau în Dumnezeu erau consideraţi nedemni de încredere, ba chiar periculoşi. De ce? Dintr-un considerent simplu: dacă nu credeau în Dumnezeu, nu credeau nici că vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor, la judecata viitoare. Fără această motivare, erau mai tentaţi să facă răul.

Astăzi, concepţia aceasta este demodată, însă logica din spatele ei nu poate fi negată. Sigur că nu este neapărat necesar să-ţi fie frică de o judecată viitoare ca să faci binele. Dar gândul că vei răspunde înaintea lui Dumnezeu te poate motiva să-ţi schimbi comportamentul.

După cum am văzut, Petru nu ezită să-i avertizeze pe făcătorii de rele că vor fi chemaţi la judecată înaintea lui Dumnezeu, bazându-se pe învăţătura clară a Bibliei. În acest context, el vorbeşte despre zilele din urmă, despre judecată, despre a doua venire a lui Isus şi despre ziua când „trupurile cereşti se vor topi de mare căldură” (2 Petru 3:10). Fiind conştient că noi toţi suntem păcătoşi şi că păcătoşii vor veni la judecată, ne întreabă: „Ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi?” (vers. 11).

Duminică, 11 iunie – Scrierile prorocilor şi porunca Domnului

Petru i-a avertizat pe cititorii lui că aveau să se confrunte cu învăţături periculoase, i-a prevenit că aveau să se ridice unii care, făgăduindu-le oamenilor libertatea, urmau să-i ducă înapoi, la robia păcatului, la opusul libertăţii făgăduite de Hristos.

Din nefericire, aceasta nu avea să fie singura învăţătură greşită care urma să le creeze probleme. Avea să vină încă una la fel de periculoasă, însă, înainte să spună despre ce învăţătură este vorba, Petru decide să le aducă aminte ceva.

1. Ce anume spune Petru că vrea să-i ajute pe cititorii săi să-şi aducă aminte? 2 Petru 3:1,2; Ioan 21:15-17.

Aici, Petru spune că vrea să le reamintească de cuvintele inspirate rostite mai dinainte de „sfinţii proroci”. Prin aceasta, el îi trimite din nou la Biblie, la Vechiul Testament. El dorea să le aducă aminte că aveau „cuvântul prorociei făcut şi mai tare” (2 Petru 1:19). Dorea să sublinieze că temelia convingerilor lor era Cuvântul lui Dumnezeu. Noul Testament nu sugerează nicăieri că Vechiul Testament şi-ar fi pierdut validitatea sau importanţa. Dimpotrivă, validitatea Noului Testament şi a afirmaţiilor lui Petru despre Domnul Isus se întemeiază tocmai pe mărturia Vechiul Testament.

Dar Petru vrea să le aducă aminte de încă un lucru: de porunca „Domnului şi Mântuitorului” dată prin apostoli. El îşi leagă astfel calitatea de apostol, de lucrarea profeţilor sfinţi din Vechiul Testament. Convingerea lui era că primise chemarea de la Domnul şi că împlinea porunca Sa. De aceea vorbea cu atâta convingere şi certitudine. Ştia care era sursa mesajului său.

De ce trebuie să ne întemeiem convingerile pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe normele sociale sau pe propria judecată? (De exemplu, am mai păzi ziua a şaptea dacă ne-am baza pe normele societăţii în care trăim sau pe judecata noastră?)

Luni, 12 iunie – Batjocoritorii

După ce le aminteşte cititorilor săi de „lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri” (2 Petru 3:2), Petru le dezvăluie cealaltă învăţătură eronată cu care aveau să se confrunte.

2. Ce argumente spune Petru că vor aduce cei care nu cred că Hristos va reveni? 2 Petru 3:3,4

Cei care privesc cu scepticism revenirea Domnului Isus au ceva important în comun cu promotorii libertăţii false amintiţi anterior. Şi unii, şi ceilalţi se conduc în viaţă după poftele lor: umblă „în pofta lor necurată” (2 Petru 2:10) sau trăiesc „după poftele lor” (2 Petru 3:3). (Nu întâmplător pasiunile păcătoase conduc la învăţături eronate.)

Batjocoritorii, ne previne el, vor pune cu sarcasm întrebarea: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?” (2 Petru 3:4). Intenţia lor este să pună la îndoială convingerea creştinilor că Isus va reveni curând. Ei fac referire la realitatea de netăgăduit că mulţi creştini au murit şi că lucrurile merg înainte cum au mers dintotdeauna.

La prima vedere, întrebarea lor este întemeiată. Însuşi lui Enoh, scria Ellen G. White, „i se păruse că cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi vor merge împreună în ţărână şi că acesta avea să fie sfârşitul lor” (Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, p. 77/85) şi a fost tulburat din această cauză. Dacă până şi el, care a trăit înainte de potop, şi-a pus această problemă, cu cât mai mult ne-o vom pune noi, cei care trăim la mai multe mii de ani după el, „în zilele din urmă”!

Ce avem de spus despre aceasta noi, adventiştii de ziua a şaptea? Însuşi numele nostru promovează ideea că Hristos va veni a doua oară. Da, El nu a venit încă. Şi da, ne întâlnim şi noi cu batjocoritori, după prezicerea lui Petru.

Cum te împaci personal cu faptul că Domnul Hristos nu a revenit încă? Pregăteşte-te să împărtăşeşti răspunsul la studiul pe grupe, în Sabat.

Marţi, 13 iunie – O percepţie diferită asupra timpului

3. Ce argument aduce Petru ca să le răspundă batjocoritorilor? Ce fapt ne poate ajuta să înţelegem de ce Hristos nu a revenit încă? 2 Petru 3:8-10

Petru răspunde aici la afirmaţia batjocoritorilor că lumea în care trăim a rămas neschimbată de când a fost creată. El le reaminteşte cititorilor săi că lucrul acesta nu este adevărat şi revine la Cuvântul lui Dumnezeu ca sursă şi autoritate. După un timp în care nelegiuirea a atins cote maxime, Dumnezeu a distrus lumea prin potop, potop care a schimbat mult lumea noastră şi aceste schimbări pot fi văzute şi astăzi. Apoi, Petru afirmă că următoarea distrugere a lumii nu va mai fi prin apă, ci prin foc (vers. 10).

De asemenea, el scrie că, pentru Domnul, „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3:8). Probabil că, aici, Petru meditează asupra cuvintelor din Psalmii 90:4: „Căci, înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca o strajă din noapte.” Altfel spus, concepţia noastră despre timp diferă de concepţia lui Dumnezeu şi, de aceea, trebuie să fim prudenţi când facem afirmaţii despre timp.

Din perspectivă umană, revenirea lui Isus pare că întârzie. Însă noi percepem timpul dintr-un punct de vedere limitat. Din perspectiva lui Dumnezeu, nu există nicio întârziere. Petru spune că, în îndelunga Lui răbdare, Domnul le acordă oamenilor timp suplimentar fiindcă doreşte ca niciunul să nu piară (2 Petru 3:9). El le oferă acest timp pentru ca mulţi să vină la pocăinţă.

Cu toate acestea, avertizează Petru, noi n-ar trebui să abuzăm de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi să tot amânăm luarea deciziei de a-L urma pe Isus. Ziua Domnului va veni pe neaşteptate, aşa cum vine un hoţ noaptea. Hoţul urmăreşte să vină în acel moment în care se va putea strecura în casă neobservat. Însă ziua Domnului, deşi va veni ca un hoţ, va fi observată, fiindcă, aşa cum scrie Petru, „cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură” (2 Petru 3:10). Prin urmare, el transmite aceeaşi idee ca şi Pavel: „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2).

Miercuri, 14 iunie – Ce înseamnă aceasta pentru noi?

Un tânăr încerca să-i vorbească mamei lui despre Dumnezeu, i-a spus despre moartea lui Isus şi făgăduinţa Sa că va reveni. I s-a părut că-şi îndeplinise misiunea cu bine şi era destul de mulţumit. Totuşi, la finalul „predicuţei”, mama l-a privit direct în ochi şi l-a întrebat: „Şi ce mă priveşte pe mine?”

4. Cum răspunde Petru la întrebarea: „Ce mă priveşte pe mine?” 2 Petru 3:11-13, vezi şi Matei 24:43-51.

Însuşi numele de „adventişti de ziua a şaptea” arată spre convingerea noastră că Domnul Hristos va reveni aşa cum a promis. Învăţătura aceasta este fundamentală; dacă n-ar fi adevărată, credinţa şi aşteptarea noastră n-ar avea niciun sens.

Oare riscăm şi noi să devenim ca robul rău din parabolă? Sigur că nu facem unele dintre fapte lui rele, dar nu aceasta este ideea. Să nu uităm că este o parabolă! Avertizarea este să nu coborâm standardele, mai cu seamă în comportarea noastră cu ceilalţi, şi să nu căutăm să ne asemănăm cu lumea şi să pierdem din fervoarea convingerii că Domnul nostru va reveni.

Sigur că există între noi persoane care vin cu grafice şi cu calcule ale perioadelor profetice şi care pretind că ar fi descoperit data revenirii lui Hristos. Însă pericolul principal cu care ne confruntăm, ca adventişti de ziua a şaptea, nu este stabilirea datei revenirii, ci diminuarea importanţei promisiunii revenirii, în gândirea noastră, cu trecerea timpului.

Da, zilele trec şi suntem mai aproape de a doua venire a Domnului. Dar, pe de altă parte, trecând zilele, suntem tentaţi să credem că revenirea Sa va fi cândva, departe, şi că nu ne priveşte pe noi. Scriptura ne avertizează împotriva mulţumirii de sine. Petru spune că, întrucât Isus revine şi noi vom fi chemaţi la judecată, ar trebui să avem o purtare sfântă şi evlavioasă (2 Petru 3:11). Realitatea revenirii lui Hristos ar trebui să ne schimbe viaţa şi comportamentul.

În ce măsură îţi sunt influenţate faptele şi gândirea de realitatea revenirii Domnului? Ce îţi spune acest răspuns despre viaţa şi credinţa ta?

Joi, 15 iunie – Un ultim apel

Petru îşi încheie epistola cu o temă la care a făcut referire încă de la început: cum să ducem o viaţă sfântă şi să nu ne lăsăm duşi de „rătăcirea acestor nelegiuiţi” (2 Petru 3:17).

5. Cui le este adresat apelul următor şi ce avertizări include el? 2 Petru 3:14-18

Ce interesant că, în finalul epistolei sale, Petru se referă la „preaiubitul nostru frate Pavel”! Şi Pavel scrisese despre nevoia de a duce o viaţă paşnică în aşteptarea revenirii lui Isus şi de a profita de timpul acordat pentru a creşte în sfinţenie (vezi Romani 2:4; 12:18; Filipeni 2:12).

Înţelegem totodată că, din moment ce Petru face această referire, scrierile lui Pavel erau preţuite foarte mult în acea perioadă din istoria creştină. Nu se poate stabili dacă el a făcut referire la toate scrierile lui Pavel incluse acum în Noul Testament sau doar la o parte din ele.

Spre final, Petru aminteşte că unii răstălmăcesc epistolele lui Pavel ca şi pe celelalte Scripturi. Cuvântul grecesc pentru „Scripturi” grapha, are sensul propriu de „scrieri”, dar, în acest context, are sensul clar de „scrieri sacre”, precum cărţile lui Moise şi ale profeţilor. În felul acesta, el le aşază pe aceeaşi treaptă.

Iar dacă ne gândim la afirmaţiile precedente legate de învăţătorii mincinoşi care promiteau libertate, să nu uităm că Pavel a susţinut ferm că neprihănirea este numai prin credinţă (Romani 3:21,22), însă nu le-a dat credincioşilor permisiunea de a păcătui (vezi Romani 6:1-14). El însuşi a combătut această interpretare eronată a afirmaţiilor sale despre neprihănirea prin credinţă. Iar Petru ne avertizează că aceia care răstălmăcesc aceste scrieri, o fac „spre pierzarea lor” (2 Petru 3:16).

Ce decizii este necesar să iei acum pentru a trăi aşa cum ar trebui să trăiască un creştin?

Vineri, 16 iunie – Un gând de încheiere

Din perspectiva noastră, revenirea Domnului pare a întârzia mult. Isus a ştiut că vom avea această impresie şi, în câteva parabole, ne-a arătat ce se poate întâmpla dacă nu suntem atenţi şi vigilenţi. Să luăm, de exemplu, pilda celor doi robi, din Matei 24:45-51 (menţionată la secţiunea de miercuri). Ambii robi credeau că stăpânul lor avea să vină, însă fiecare a tras o altă concluzie cu privire la întoarcerea sa. Ca urmare, unul s-a hotărât să fie pregătit tot timpul. Celălalt s-a gândit că stăpânul zăbovea şi a profitat de timpul acesta pentru a se purta rău. „Pentru că nu ştim timpul exact al venirii Lui, ni se dă sfatul să veghem. «Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea Lui» (Luca 12:37). Aceia care aşteaptă venirea Domnului nu lenevesc. Aşteptarea venirii lui Hristos are ca scop să-i facă pe oameni să se teamă de Domnul şi de judecăţile Lui asupra neascultării. Ea trebuie să le deschidă ochii faţă de păcatul cel mare al lepădării darurilor milei Sale. Aceia care veghează în vederea venirii Domnului îşi curăţesc sufletele prin ascultare de adevăr.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 545 (634)

 

Isus în scrierile lui Petru

Textul de memorat: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1 Petru 2:24)

Ajunşi la finalul studiului primei epistole a lui Petru, ne este clar deja că, indiferent de context şi de problema abordată, în centrul atenţiei apostolului Se găseşte Isus. Numele lui Isus este menţionat peste tot şi formează firul de aur care străbate întreaga epistolă.

De la primul verset, unde Petru se declară „apostol al lui Isus Hristos”, şi până la ultimul, unde le urează pace celor care sunt „în Hristos Isus” (1 Petru 5:14), Isus este tema prevalentă. În cuprinsul epistolei, Petru vorbeşte despre moartea lui Isus pentru răscumpărarea noastră. Vorbeşte despre marea Sa suferinţă şi ni-L dă ca model de purtare în suferinţă. Vorbeşte despre învierea Sa şi despre însemnătatea ei pentru noi. Nu vorbeşte despre Isus doar ca Mesia, Christos, „Cel uns” ci, mai mult, despre Mesia cel Divin. În epistola sa, găsim mai multe dovezi cu privire la natura Sa divină. Isus este însuşi Dumnezeul care a venit în trup omenesc şi care a trăit şi a murit pentru ca noi să avem speranţa şi făgăduinţa vieţii veşnice.

Săptămâna aceasta, vom reciti prima epistolă a lui Petru pentru a vedea ce ne spune ea despre Isus.

Duminică, 14 mai – Isus, Mielul fără cusur

O temă majoră a Bibliei este lucrarea lui Dumnezeu pentru salvarea omenirii căzute. Din Geneza, de la căderea lui Adam şi a Evei şi până la căderea Babilonului din Apocalipsa, Scriptura ne dezvăluie pe diferite căi lucrarea prin care Dumnezeu caută „să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Tema aceasta se regăseşte şi în epistolele lui Petru.

1. Ce înseamnă cuvântul „răscumpărare” şi ce legătură are sângele cu răscumpărarea? 1 Petru 1:18,19 (vezi şi Coloseni 1:13,14).

În prezentarea semnificaţiei morţii lui Isus, apar două imagini: răscumpărarea şi sacrificiile animale.

Cuvântul „răscumpărare” este utilizat în Biblie în mai multe contexte. De exemplu, primul animal domestic născut (care nu putea fi adus ca jertfă) şi primul fiu născut (Exodul 34:19,20) erau răscumpăraţi prin sacrificarea unui miel înlocuitor. Răscumpărarea unui lucru vândut din cauza sărăciei putea fi făcută cu bani (Leviticul 25:25,26). Mai important, un sclav putea fi răscumpărat (vers. 47-49). Petru le aduce cititorilor la cunoştinţă faptul că preţul pentru răscumpărarea lor din „felul deşert de vieţuire” moştenit de la părinţii lor este chiar „sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. Imaginea mielului evocă aici, desigur, conceptul de sacrificiu animal.

Aşadar, Petru asociază moartea lui Hristos cu moartea unui animal de jertfă din Biblia ebraică. Păcătosul aducea la sanctuar un miel fără cusur. Apoi îşi punea mâinile pe animal (Leviticul 4:32,33). Animalul era înjunghiat. Cu o parte din sânge se ungea altarul, iar restul era turnat la picioarele altarului (vers. 34). Moartea animalului jertfit oferea ispăşire pentru cel care aducea jertfa (vers. 35). Petru declară că Isus a murit în locul nostru şi că moartea Sa ne-a răscumpărat din vechiul nostru mod de viaţă şi de sub condamnarea care ne aştepta.

De ce singura noastră speranţă de mântuire este legată de Isus, „Mielul fără cusur şi fără prihană”?

Luni, 15 mai – Suferinţele lui Hristos

Creştinii folosesc frecvent expresia „patimile lui Hristos”. Cuvântul grecesc pentru „patimi” provine dintr-un verb care înseamnă „suferinţă”, iar expresia „patimile lui Hristos” se referă, de regulă, la suferinţele lui Hristos din ultima parte a vieţii Sale, de după momentul intrării triumfale în Ierusalim. Petru se referă tot la aceste suferinţe.

2. Citeşte 1 Petru 2:21-25. Ce aflăm de aici despre suferinţele îndurate de Domnul Isus pentru noi?

Suferinţa Mântuitorului are o semnificaţie aparte. El a purtat „păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (o referire la cruce; vezi şi Faptele 5:30), pentru ca noi, fiind „morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire”. Păcatul aduce moartea (Romani 5:12). Noi suntem păcătoşi şi merităm să murim. Dar, Isus cel desăvârşit, în gura căruia nu s-a găsit vicleşug (1 Petru 2:22), a murit în locul nostru. În această substituire constă esenţa planului de mântuire.

3. Prin ce suferinţe a prorocit Isaia că avea să treacă Mesia ca să împlinească planul pentru mântuirea noastră? Ce ne spune aceasta despre caracterul lui Dumnezeu? Isaia 53:1-12

„Satana frământa inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor şi nici nu-I spunea ca Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care o va simţi păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, şi care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar – aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 654 (753)

Care ar trebui să fie răspunsul nostru la suferinţele lui Hristos pentru noi? Cum să călcăm pe urmele Lui, aşa cum ni se spune în 1 Petru 2:21?

Marţi, 16 mai – Învierea lui Isus

4. Citeşte 1 Petru 1:3,4,21; 3:21 şi compară cu Ioan 11:25; Filipeni 3:10,11; Apocalipsa 20:6. Spre ce eveniment măreţ ne îndreaptă atenţia aceste texte şi ce importanţă are pentru noi?

În prima sa epistolă, Petru li se adresează celor care suferă din cauza credinţei lor în Isus. De aceea, a găsit că era foarte potrivit ca, încă din introducere, să canalizeze gândurile cititorilor săi către motivul lor de speranţă. Nădejdea creştină este vie, fiindcă se bazează pe învierea lui Isus (1 Petru 1:3). Datorită învierii Sale, creştinii au făgăduită o moştenire cerească nepieritoare, care nu se poate veşteji (vers. 4). Cu alte cuvinte, când trec prin greutăţi, ei se pot gândi la lucrurile minunate care îi aşteaptă la sfârşit.

Învierea lui Isus din morţi este o garanţie că şi noi vom fi readuşi la viaţă (1 Corinteni 15:20,21). Cum spune Pavel: „Şi, dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre” (vers. 17). Dar Hristos a înviat într-adevăr, demonstrând că are putere asupra morţii. Iar speranţa creştină se întemeiază exact pe această realitate istorică. Învierea Sa constituie fundamentul convingerii noastre că vom fi treziţi din nou la viaţă.

Cum ar arăta viaţa noastră fără această speranţă şi făgăduinţă? Lucrarea Domnului Hristos pentru noi culminează cu promisiunea învierii. Fără ea, ce speranţă ne rămâne Contrar credinţei creştine populare, noi credem că morţii nu mai ştiu nimic. „Pentru creştini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi, «când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arata şi voi împreună cu El în slavă»” (Ioan 8:51,52; Coloseni 3:4). (…) La a doua Lui venire, toţi morţii cei scumpi vor auzi glasul Lui şi se vor trezi la viaţă, o viaţă plină de slavă nepieritoare.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 684 (787)

De ce este atât de valoroasă pentru credinţa noastră promisiunea învierii?

Miercuri, 17 mai – Isus recunoscut ca Mesia

Momentul în care Petru a spus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!” (Matei 16:16), a fost semnificativ. Termenul „Hristosul” (în greceşte, christos) înseamnă „Unsul”, „Mesia”; în ebraică este mashiyach. Rădăcina din care provine înseamnă „a unge” şi apare în diverse contexte în Vechiul Testament. Într-un loc, este utilizat şi în legătură cu un împărat păgân, Cirus [vezi Isaia 45:1]. Astfel, când a afirmat că Isus este Hristosul, Petru a folosit un cuvânt care exprimă un ideal ce-şi are originea în Scripturile ebraice.

5. Citeşte următoarele texte din Vechiul Testament în care apare cuvântul Unsul(Mesia). Ce informaţii din aceste texte ne ajută să clarificăm sensul lui? Ce credeţi că înţelegea Petru prin acest termen?

Psalmii 2:2

Psalmii 18:50

Daniel 9:25

1 Samuel 24:6

Isaia 45:1

Petru a declarat că Isus este Hristosul (Matei 16:16,17) sub inspiraţie divină, dar n-a înţeles pe deplin semnificaţia acestui cuvânt. Nu era sigur cine era Hristosul, ce scop urmărea şi nici cum avea să atingă acest scop.

Dar Petru nu era singurul care nu înţelegea. În Israel, existau foarte multe concepţii despre Mesia. Sensurile cuvântului „uns” din textele de mai sus nu ne conferă un tablou complet cu privire la identitatea şi misiunea lui Mesia.

Ioan 7:40-42 ne indică ce convingeri aveau oamenii cu privire la Mesia: că trebuia să fie un descendent al lui David şi să se nască în satul Betleem (Isaia 11:1-16; Mica 5:2). Aici aveau dreptate. Însă, în gândirea populară, ca urmaş al lui David, Mesia trebuia să calce pe urmele lui David, adică să-i învingă pe duşmanii iudeilor. Nimeni nu se aştepta ca Mesia să fie crucificat de romani!

Desigur că, până când a scris cele două epistole ale sale, Petru îşi formase o idee mai clară despre Isus ca Mesia (îl numeşte Isus Hristos de cincisprezece ori în epistolele sale) şi despre lucrarea Sa pentru oameni.

Joi, 18 mai – Isus recunoscut ca Dumnezeu

Petru era convins că Isus era nu doar Mesia, ci Domnul însuşi. Aceasta înseamnă că, atunci când a scris cele două epistole, era convins că Mesia era Dumnezeu. Cuvântul „Domn” poate fi un termen de politeţe, dar poate face referire şi la Divinitate. În 1 Petru 1,3 şi 2 Petru 1:8,14,16, apostolul se referă la Isus, Mesia, Hristosul, în calitate de Domn, de Dumnezeu.

La fel ca alţi scriitori din Noul Testament, Petru descrie relaţia dintre Isus şi Dumnezeu prin cuvintele „Tată” şi „Fiu”. De exemplu: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (1 Petru 1:3; 2 Petru 1:17). Isus este numit Fiu preaiubit (2 Petru 1:17), iar autoritatea Sa ca Domn, în sensul de poziţie cerească, derivă din relaţia Sa specială cu Dumnezeu Tatăl.

6. Citeşte 2 Petru 1:1 şi compară cu Ioan 1:1 şi Ioan 20:28. Ce ne spun aceste texte despre divinitatea lui Isus?

Petru îl numeşte pe Isus Dumnezeu şi Mântuitor. În limba greacă, articolul hotărât apare la ambii termeni (Dumnezeul, Mântuitorul), ceea ce înseamnă că ambele titluri îi sunt atribuite lui Isus. Textul acesta este unul dintre argumentele clare din Noul Testament că Isus este pe deplin Dumnezeu.

Pe măsură ce s-au străduit să înţeleagă cine era Isus, creştinii au pus cap la cap dovezile din Noul Testament. În scrierile lui Petru, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt persoane distincte (de exemplu, Tatăl şi Fiul: 1 Petru 1.3; 2 Petru 1:17; Duhul Sfânt: 1 Petru 1:12; 2 Petru 1:21), la fel ca în restul Noului Testament. Iar Isus este prezentat ca fiind Dumnezeu deplin, ca de altfel şi Duhul Sfânt. Cu timpul şi în urma unor dezbateri îndelungate, biserica a formulat doctrina Trinităţii pentru a explica taina Dumnezeirii cât mai bine cu putinţă. Adventiştii de ziua a şaptea au inclus această doctrină între convingerile lor fundamentale. Petru afirmă clar că Isus este Hristosul şi că este Dumnezeu.

Când te gândeşti la viaţa şi la moartea Domnului Isus şi înţelegi că El era Dumnezeu, ce imagine îţi formezi despre Dumnezeul căruia îi slujim şi ce simţi faţă de El? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul la grupă, în Sabat.

Vineri, 19 mai – Un gând de încheiere

„Termenul ebraic (Mesia şi echivalentul lui grecesc, Christos) se referă la Eliberatorul aşteptat de iudei, la Trimisul lui Dumnezeu care avea să inaugureze o nouă eră pentru poporul lui Dumnezeu. Evident că, atunci când îl numesc «Hristos», scriitorii Noului Testament se referă la faptul că Domnul Isus a fost pus deoparte pentru o misiune specială.

Titlul Christos apare de peste cinci sute de ori în Noul Testament. Cu toate că printre contemporanii lui Isus circulau mai multe concepţii despre Mesia, este acceptat în general faptul că, până în secolul I, iudeii ajunseseră la ideea că Mesia era o persoană aflată într-o relaţie specială cu Dumnezeu. El avea să inaugureze sfârşitul veacului, când avea să fie întemeiată împărăţia lui Dumnezeu. Prin El, Dumnezeu avea să intervină direct în istorie, eliberându-Şi poporul. Isus a acceptat titlul de «Mesia», dar nu a încurajat utilizarea lui, fiindcă avea conotaţii politice care stârneau suspiciuni. Deşi în spaţiul public a evitat să Şi-l asume pentru a-Şi descrie misiunea, Isus nu i-a mustrat pe Petru (Matei 16:16,17) şi pe femeia din Samaria (Ioan 4:25,26) fiindcă l-au folosit. El ştia că era Mesia, după cum observăm din raportul lui Marcu, în care Isus vorbeşte despre cei care le vor da ucenicilor de băut un pahar cu apă în Numele Său, «pentru că sunteţi ucenici ai lui Hristos» (Marcu 9:41).” – Comentariul biblic AZŞ, vol. 12, p. 165

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Eclesiastul 5-11
1. În ce anume este tot atâta deşertăciune ca în mulţimea visurilor?
2. Ce rezultat se obţine când se face multă vorbă?
3. De ce nu este bine să iei seama la toate vorbele care se spun?
4. Despre ce spune înţeleptul să fie împărţită în şapte sau în opt?

Profeţi şi regi, capitolul 20
5. Ce a făcut Ghehazi prin purtarea sa faţă de Naaman?

Cine iubeste mai mult Adevarul decat minciuna;Cine se hraneste din corectitudine, dreptate, bunatate, Sufera, cu placere si cu bucurie pentru Hristos 

Textul de memorat: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.” (1 Petru 2:21)

Istoria persecuţiei creştinilor din primele secole după Hristos este în; general cunoscută. Biblia însăşi, în special cartea Faptele apostolilor, ne ajută să ne formăm o idee despre problemele cu care se confruntă biserica atunci. Persecuţia, cu suferinţa pe care o aduce ea, este în mod clar; prezentă în viaţa creştinilor cărora le scrie Petru.

În primul capitol al epistolei sale, Petru face următorul comentariu: „Măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Hristos” (1 Petru 1:6,7). Spre finalul epistolei, el repetă ideea (1 Petru 5:10).

În prima sa epistolă, Petru tratează pe larg, de trei ori, subiectul suferinţei pentru Hristos (cap. 2:18-25; 3:13-21; 4:12-19). Prin urmare, din orice unghi am studia-o, suferinţa din cauza persecuţiei este o temă majoră a ei şi o vom aborda şi noi în acest studiu.

Duminică, 30 aprilie – Încercările primilor creştini

1. Citeşte 1 Petru 1:6; 5:10. La ce se referă Petru aici şi ce atitudine îi îndeamnă el pe cititorii săi să aibă?

În primele câteva secole, creştinii puteau avea parte de o moarte îngrozitoare. O scrisoare adresată împăratului roman Traian ne dezvăluie cât de nesigură era viaţa lor. Expeditorul ei este Pliniu, la data aceea guvernator peste Pont şi Bitinia (111-113 d.Hr.), două provincii amintite în 1 Petru 1:1.

În scrisoare, Pliniu îl întreba pe Traian cum să procedeze cu oamenii acuzaţi că erau creştini. El preciza că îi executase pe cei care susţinuseră insistent că erau creştini. Alţii însă spuneau că fuseseră creştini odată, dar că nu mai erau. Pliniu le oferise ocazia de a-şi dovedi nevinovăţia poruncindu-le să ardă tămâie în faţa statuii lui Traian şi a altor zei şi să Îl blesteme pe Isus.

Închinarea la un împărat în viaţă era o practică rar întâlnită în Roma, însă în partea răsăriteană a Imperiului Roman (zona în care se aflau destinatarii epistolei lui Petru), împăraţii permiteau şi uneori chiar încurajau ridicarea de temple în cinstea lor. Unele temple de acest fel îşi aveau propriii preoţi şi propriile altare pe care erau aduse ofrande. Aşadar, când le-a poruncit creştinilor să-şi dovedească loialitatea faţă de Imperiu, arzând tămâie şi închinându-se înaintea statuii împăratului, Pliniu urma o practică veche din Asia Mică.

În primul secol, au existat situaţii în care creştinii au avut mult de suferit doar pentru că erau creştini. Circumstanţele de acest gen au fost frecvente mai ales sub domniile lui Nero (54-68 d.Hr.) şi Domiţian (81-96 d.Hr.).

În prima sa epistolă, Petru nu dă decât puţine exemple concrete, dar printre ele se numără probabil acuzaţiile false (1 Petru 2:12), insultele şi batjocura (3:9; 4:14). Încercările erau grele, dar nu par a fi condus la condamnarea la închisoare sau la moarte, cel puţin nu la momentul acela. Chiar şi aşa, viaţa creştină îi aducea pe credincioşi în conflict cu unele aspecte importante ale societăţii din primul secol şi îi aşeza faţă în faţă cu suferinţa pentru convingerile lor. Petru se referă, aşadar, aici la o problemă serioasă.

Luni, 1 mai – Suferinţa lui Hristos şi exemplul dat de El

2. Ce atitudine ar trebui să aibă creştinii faţă de cei care le produc suferinţă din cauza credinţei lor? 1 Petru 3:13-22

Cuvintele lui Petru, „chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi!” (vers. 14), sunt un ecou al cuvintelor lui Isus: „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii” (Matei 5:10). Petru le spune mai departe creştinilor că n-au de ce să se teamă de cei care îi batjocoresc şi îi îndeamnă să-L sfinţească (în alte versiuni, să-L „venereze”) în inimile lor pe Hristos ca Domn (vers. 15). Prezenţa lui Isus în inimă îi va ajuta să alunge frica de cei care îi persecutau.

După aceea, el le recomandă să fie întotdeauna pregătiţi să dea explicaţii despre speranţa pe care o au, dar s-o facă într-un mod atrăgător – cu blândeţe şi cu teamă (n. tr. – cuvântul „teamă” este redat în alte versiuni cu „respect”).

Petru le cere să nu le dea altora motive de defăimare. Datoria lor este să-şi păstreze conştiinţa curată (vers. 16). Lucrul acesta este important, fiindcă cei care îi defăimează vor fi făcuţi de ruşine prin purtarea neprihănită a creştinilor.

Sigur că nu suferinţa pentru o faptă rea este lăudabilă, ci suferinţa pentru o faptă bună: „Căci este mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să suferiţi pentru că faceţi binele, decât pentru că faceţi răul” (vers. 17).

Apoi, Petru îl dă ca exemplu pe Isus. Hristos însuşi a suferit pentru neprihănirea Sa; sfinţenia şi puritatea vieţii Sale erau o permanentă mustrare pentru cei ce-L urau. Dacă a existat vreodată cineva care să sufere pentru faptele sale bune, atunci acela a fost Isus.

Iar suferinţa Sa a pus la dispoziţia păcătoşilor singura cale de mântuire. El a murit în locul lor („Cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi”, vers. 18), pentru ca aceia care cred în El să aibă făgăduinţa vieţii veşnice.

Ai suferit vreodată pentru vreo faptă bună? În ce situaţie şi ce ai învăţat din această experienţă despre ce înseamnă să fii creştin şi să reprezinţi caracterul lui Hristos?

Marţi, 2 mai – Încercarea de foc

3. De ce nu trebuiau destinatarii epistolei să se mire că sufereau? 1 Petru 4:12-14, vezi şi 2 Timotei 3:12; Ioan 15:18.

Petru le explică aici credincioşilor că, prin încercările îndurate pentru credinţa lor, au parte de patimile lui Hristos, iar Pavel spune: „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Isus însuşi i-a prevenit pe urmaşii Săi cu privire la acest lucru: „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci, mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii” (Matei 24:9,10).

Ellen G. White notează: „La fel va fi cu cei care vor trăi cu evlavie în Hristos Isus. Prigoana şi ocara îi aşteaptă pe toţi aceia care sunt plini de Duhul lui Hristos. Caracterul prigoanei se schimbă odată cu vremurile, dar principiul – spiritul care o susţine – este acelaşi care i-a ucis pe aleşii Domnului dintotdeauna, începând din zilele lui Abel.” – Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 425 (576)

4. Citeşte Apocalipsa 12:17. Ce se spune aici despre persecutarea celor credincioşi în timpul din urmă?

Pentru creştinul devotat, persecuţia poate fi o realitate. Petru o numeşte „încercare de foc” şi le spune cititorilor săi că ea nu trebuie să-i surprindă.

Focul are aici o conotaţie pozitivă. El poate fi distructiv, dar are capacitatea de a îndepărta impurităţile. Depinde de materialul asupra căruia acţionează. El distruge lucruri inflamabile, dar purifică argintul şi aurul. Noi nu trebuie să stârnim intenţionat persecuţia, însă Dumnezeu poate scoate ceva bun din ea. Petru le spune practic cititorilor săi: Da, persecuţia este un lucru rău, dar nu vă descurajaţi din cauza ei, de parcă ar fi un lucru neaşteptat. Mergeţi înainte prin credinţă!

Ce putem face pentru a-i încuraja şi ajuta pe cei care suferă din cauza credinţei?

Miercuri, 3 mai – Judecata şi poporul lui Dumnezeu

5. Compară 1 Petru 4:17-19 cu Isaia 10:11,12 şi Maleahi 3:1-6. Ce idei se regăsesc în toate aceste pasaje?

În toate aceste pasaje se afirmă că procesul judecăţii începe cu poporul lui Dumnezeu. Concluzia lui Petru este: „Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor şi să facă ce este bine” (1 Petru 4:19).

6. Cum era înţeleasă judecata în vremurile biblice? Luca 18:1-8. Ce se afirmă aici că va face Dumnezeu pentru aleşii Lui?

În timpurile biblice, judecata era un lucru foarte dorit. Atitudinea aceasta, în general favorabilă faţă de judecată, este ilustrată în Luca 18:1-8. Văduva din pildă ştie că are sorţi de izbândă doar dacă reuşeşte să găsească un judecător care să-i preia cazul. Nu are bani destui şi nici un statut înalt pentru a se face auzită, dar izbuteşte în cele din urmă să-l convingă pe judecător să o asculte şi să-i facă dreptate. Iar Isus conchide: „Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El?”

Păcatul a adus răul în lumea noastră, iar poporul lui Dumnezeu din toate timpurile a aşteptat îndelung ca El să facă dreptate: „Cine nu se va teme, Doamne şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15:4).

Gândeşte-te la toate relele din lumea aceasta care au rămas şi rămân încă nepedepsite. De ce sunt atât de importante pentru noi, creştinii, conceptele de dreptate şi de judecată dreaptă a lui Dumnezeu? Ce speranţă îţi dă promisiunea că va avea loc o judecată?

Joi. 4 mai – Credinţă în timpul încercărilor

Petru le-a scris credincioşilor care sufereau pentru credinţă. Şi, întrucât încercările aveau să se înteţească (după cum ne arată istoria), cuvintele lui le-au adus consolare şi încurajare multor creştini în anii ce au urmat. Ele au rămas până astăzi o sursă de încurajare.

De ce există suferinţă? Întrebare veche de când lumea. Cartea lui Iov, una dintre cele mai vechi cărţi biblice, are ca temă suferinţa. Dacă a existat vreodată un om (în afară de Isus) care „să nu sufere ca ucigaş sau ca hoţ sau ca făcător de rele” (1 Petru 4:15), atunci acela a fost Iov. Ştim ce spune Dumnezeu despre el: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău” (Iov 1:8). El a suferit foarte mult tocmai pentru că era un om bun!

7. Ce explicaţii din următoarele texte ne ajută să găsim răspuns la întrebarea despre cauzele suferinţei? 1 Petru 5:8; Apocalipsa 2:10; 12:9.

Pe scurt, noi suferim fiindcă ne aflăm în toiul unei mari lupte între Hristos şi Satana. Lupta aceasta nu este doar o metaforă, un simbol al tensiunii noastre interioare dintre bine şi rău. Domnul Isus este real şi Diavolul este real, iar lupta pentru fiinţele umane este şi ea reală.

8. Ce suntem îndemnaţi să facem atunci când suferim? 1 Petru 4:19

Când suferim, mai ales când suferim deşi nu am făcut nimic rău, ne punem iar şi iar întrebarea pe care şi-a pus-o Iov: De ce? Şi în majoritatea cazurilor nu avem răspuns. Tot ce putem face, potrivit lui Petru, este să ne încredinţăm sufletul lui Dumnezeu, adică să avem încredere în „credinciosul Ziditor”, şi să facem mai departe ce este bine.

De ce este atât de important pentru un creştin (şi în special pentru un creştin care suferă) să-L cunoască pe Dumnezeu personal, să ştie că El este bun şi iubitor? Cum putem să-L cunoaştem mai bine?

Vineri, 5 mai – Un gând de încheiere

La secţiunea de duminică, am amintit despre o scrisoare adresată împăratului roman, în care sunt descrise suferinţele creştinilor din primele secole: „… Iată ce cale am urmat cu cei denunţaţi ca fiind creştini: îi întrebam dacă erau creştini; dacă mărturiseau că erau, repetam întrebarea încă de două ori, menţionând şi ameninţarea cu pedeapsa capitală; dacă răspundeau la fel, ordonam să fie executaţi. Fiindcă, indiferent de natura crezului lor, n-am avut totuşi nicio îndoială că nesupunerea şi îndârjirea meritau pedepsite.

Pe cei care negau că erau sau că ar fi fost vreodată creştini, care repetau după mine cuvintele invocării zeilor şi care aduceau închinare, cu vin şi tămâie, chipului tău (adus special în acest scop la porunca mea) şi zeilor şi care la sfârşit îl blestemau pe Hristos – lucruri despre care se spune că cei care sunt într-adevăr creştini nu pot fi constrânşi nicidecum să le facă – am socotit că era potrivit să îi eliberez. Alţii, care erau indicaţi de un informator, mărturiseau la început că erau creştini, dar mai apoi negau; era adevărat că avuseseră aceste convingeri, însă renunţaseră la ele, unii de trei ani, alţii de mai mulţi ani, iar câţiva chiar de douăzeci şi cinci de ani. Ei s-au închinat cu toţii la statuia ta şi la icoanele zeilor şi L-au blestemat pe Hristos.” – Pliny Letters (London: William Heinemann, 1915), cartea 10:96 (vol. 2, pp. 401-403).

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Proverbele 22-28
1. Care este răsplata smereniei?
2. Ce anume poate zdrobi oase?
3. Când se potoleşte cearta?
4. Ce este mai bună decât o prietenie ascunsă?

Profeţi şi regi, capitolul 18
5. Cu ce este comparată inima care primeşte Cuvântul lui Dumnezeu?

Să trăim pentru Dumnezeu 

Textul de memorat: „Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul.” (1 Petru 3:12)

Scriitorii biblici ştiau că oamenii sunt păcătoşi. Cum să nu cunoască această realitate când se confruntau cu ea la fiecare pas? De asemenea, erau conştienţi că ei înşişi erau păcătoşi (vezi 1 Timotei 1:15). Ştiau că păcatul este o problemă gravă, pentru rezolvarea căreia a fost necesară moartea lui Isus Hristos. Dar, mai presus de toate, ştiau că Hristos are putere să ne schimbe viaţa şi să ne facă oameni noi.

Şi Petru abordează acest subiect – viaţa creştinilor după ce ei s-au predat lui Hristos şi s-au botezat. Schimbarea lor este atât de mare, încât cei din jur o vor remarca. El nu susţine totuşi că schimbarea ar fi întotdeauna uşoară, ci ne reaminteşte că, pentru a obţine biruinţa promisă, uneori trecem şi prin suferinţă (1 Petru 4:1).

Apoi abordează o temă prevalentă în Biblie: iubirea în viaţa celui care crede în Isus. „Dragostea”, scrie el, „acoperă o sumedenie de păcate”. Când iubim şi când iertăm, reflectăm iubirea lui Isus faţă de noi şi iertarea Sa.

Duminică, 25 aprilie – Unitate între credincioşi

1. Cum spune Petru că ar trebui să trăiască creştinii? Ce îndemn repetă el? 1 Petru 3:8-12; 2:20,21.

Petru începe îndemnându-i pe creştini să fie „cu aceleaşi gânduri”„ (homophrones). Însă el nu susţine uniformitatea, în sensul că toţi ar trebui” să gândească, să acţioneze şi să creadă exact la fel. Cea mai bună ilustrare a îndemnului sau o găsim în 1 Corinteni 12:1-26, unde Pavel subliniază că, după cum trupul este alcătuit din părţi diferite (ochi, mâini etc.), dar este un singur trup, tot aşa biserica este formată din indivizi cu daruri spirituale diferite şi este totuşi o singură biserică. Deşi sunt diferiţi, membrii ei sunt una în scop şi în spirit, în sensul că funcţionează împreună pentru a forma o comunitate unită.

Sigur că unitatea aceasta nu este uşor de atins, cum ne-o dovedeşte prea bine (din nefericire) istoria bisericii creştine. De aceea, imediat după îndemn, apostolul le explică cititorilor săi cum pot atinge acest ideal creştin.

De exemplu, creştinii ar trebui sa simtă cu alţii (1 Petru 3:8), să sufere împreună cu cei care suferă şi să se bucure împreună cu cei care se bucură (vezi 1 Corinteni 12:26). Compasiunea ne ajută să privim lucrurile prin ochii altora şi este astfel un pas important spre unitate. Mai departe, Petru îi îndeamnă să se iubească unii pe alţii. Isus însuşi a declarat că semnul după care pot fi identificaţi adevăraţii Săi ucenici este dragostea dintre ei (Ioan 13:35). În continuare, Petru îi sfătuieşte pe creştini să fie miloşi, să aibă înţelegere faţă de cei care au probleme sau greşesc.

„Crucificaţi eul; socotiţi-i pe alţii mai presus de voi. În felul acesta, veţi fi aduşi în unitate cu Hristos. Înaintea universului ceresc şi înaintea bisericii şi a lumii, veţi da dovada de necontestat că sunteţi fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Dumnezeu va fi glorificat prin exemplul pe care voi îl daţi.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 9, ed. 2010, p. 140 (188)

Cum practicăm sfaturile date de Petru aici, în special pe cel de a nu întoarce rău pentru rău (1 Petru 3:9)? De ce trebuie să murim faţă de eu ca să practicăm acest sfat? Cum să murim faţă de eu? (Vezi Galateni 2:20.)

Luni 24 aprilie – Suferinţa fizică şi biruinţa asupra păcatului

Da Isus a murit pentru păcatele noastre şi avem speranţa mântuirii doar în El, în neprihănirea Sa, care ne acoperă ca o haină şi mulţumită căreia Dumnezeu ne socoteşte neprihăniţi. Datorită lui Isus, „tu eşti primit de Dumnezeu ca şi când nu ai fi păcătuit niciodată.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, ed. 2013, p. 47 (62)

Însă Dumnezeul plin de har nu se opreşte la simpla declaraţie că păcatele ne sunt iertate, ci merge mai departe, dându-ne şi puterea de a le birui!

2. Ce legătură există între suferinţă şi biruinţa asupra păcatului? 1 Petru 3:18,21; 4:1,2; Romani 6:1-11.

În 1 Petru 3:18 este utilizat un mic cuvânt grecesc care arată perioada de valabilitate a jertfei aduse de Isus: hapax, care înseamnă „o dată pentru totdeauna”. Prin acest cuvânt, se subliniază validitatea suferinţei şi morţii lui Hristos pentru noi.

Cuvintele „astfel dar” din 1 Petru 4:1 leagă afirmaţiile din versetele 1 şi 2 de cele din capitolul anterior (3:18-22), unde apostolul a arătat că Hristos a suferit pentru păcatele noastre ca să ne aducă la Dumnezeu şi că botezul este un simbol complex al mântuirii.

Botezul este, probabil, contextul cel mai potrivit pentru clarificarea cuvintelor sale din 1 Petru 4:1: „Căci Cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul.” Prin botez, creştinul ia parte la suferinţele, moartea şi învierea lui Isus; el a luat decizia „să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu”. Iar singura cale de a-şi împlini decizia este să se supună zilnic Domnului şi să-şi răstignească „firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24).

În Romani 6:1-11, Pavel afirmă că, la botez, creştinii devin una cu Isus în moartea şi învierea Sa. La botez, noi am murit faţă de păcat. Iar acum trebuie să transpunem în practica vieţii de zi cu zi această „moarte”. Secretul vieţii creştine este dezvăluit de Pavel în următoarele cuvinte: „Socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru” (vers. 11).

Ce suferinţe ai îndurat în lupta cu păcatul şi cum ai biruit?

Marţi, 25 aprilie –Născuţi din nou

Prin Hristos, avem parte de o viaţă nouă, de un nou început. Ne naştem din nou. Iar dintre toate semnificaţiile acestei expresii, mai cu seamă pentru cei care L-au primit pe Hristos dincolo de vârsta copilăriei, cea mai importantă este aceea că viaţa lor trebuie să fie diferită de atunci înainte. Cine dintre noi n-a auzit experienţele extraordinare ale unor oameni care, după ce au trăit în păcat, au cunoscut o transformare radicală datorită lui Isus şi harului Său mântuitor?

La fel, Petru, după ce vorbeşte despre moartea faţă de păcat şi despre viaţa nouă pe care o avem în Isus (după ce am fost botezaţi), vorbeşte despre schimbările de care vom avea parte.

3. Ce schimbări implică viaţa creştină şi cum reacţionează cei din jur la aceste schimbări? 1 Petru 4:3-6

Cei trei termeni utilizaţi de Petru cu referire la consumul de alcool sunt „beţii”, „ospeţe” şi „chefuri”. Cu alte cuvinte, acest tip de petreceri s-a terminat pentru creştini. Schimbarea produsă în viaţa lor trebuie să fie suficient de mare, încât cei care i-au cunoscut înainte să se „mire” că nu mai participă împreună cu ei la desfrâu (vers. 4). Ei au astfel ocazia de a le da celor necredincioşi o mărturie tăcută, fără să le ţină o predică. Viaţa creştinului evlavios poate fi o mărturie mai puternică decât toate predicile din lume.

4. Ce ne spune Petru despre judecată în textele studiate?

La fel ca alţi scriitori biblici (Ioan 5:29; 2 Corinteni 5:10; Evrei 9:27), Petru afirmă clar că, într-o zi, va exista o judecată pentru păcatele săvârşite în timpul vieţii (1 Petru 4:2). Când spune că Evanghelia „a fost vestită… şi celor morţi” (1 Petru 4:6), el se referă la faptul că oamenii care acum sunt morţi au avut, cât au fost în viaţă, ocazia de a cunoaşte harul mântuitor al lui Dumnezeu. Din acest motiv, Dumnezeu îi va judeca şi pe ei.

Ce schimbări a adus Isus în viaţa ta?

Miercuri, 26 aprilie – Păcatele firii pământeşti

Când enumera păcatele comise de credincioşi înainte de convertire, Petru menţionează şi câteva păcate care se încadrează la categoria păcate sexuale”.

5. Reciteşte 1 Petru 4:3. Ce păcate aminteşte Petru aici?

Două cuvinte au o conotaţie sexuală clară: „desfrânări” (aselgia, „senzualitate”) şi „pofte” (epithumia, „dorinţă sau impuls sexual”).

Citind acestea, creştinii ar putea să-şi facă o impresie greşită. Biblia nu este împotriva relaţiei sexuale. Dimpotrivă, ne arată că Dumnezeu a creat-o şi le-a dăruit-o oamenilor ca pe o mare binecuvântare. Sexualitatea îşi are originea în Eden, la început: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup. Omul şi nevasta lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine” (Geneza 2:24,25). Ea urma şă fie un element-cheie care să-i unească pe soţ şi soţie într-un angajament pe viaţă, care este cel mai potrivit cadru pentru creşterea copiilor. Intimitatea dintre soţ şi soţie avea să fie un simbol al relaţiei strânse pe care Dumnezeu caută să o aibă cu poporul Său (vezi Ieremia 3, Ezechiel 16, Osea l – 3).

În cadrul cuvenit, adică în cadrul căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie, sexualitatea este o binecuvântare imensă; însă, într-un cadru necuvenit, ea poate deveni una dintre forţele cele mai distructive din lume. Consecinţele devastatoare pe care le au aici şi acum aceste păcate sunt imposibil de estimat. Toţi cunoaştem persoane a căror viaţă a fost distrusă de folosirea greşită a acestui dar minunat.

6. Citeşte 2 Samuel 11:4; 1 Corinteni 5:1; Geneza 19:5; 1 Corinteni 10:8. Ce au în comun aceste texte?

Istorii despre consecinţele acestor păcate nu găsim numai în Biblie. Dar să fim atenţi. Uneori, societatea tinde sa aprobe păcatele şi să dezaprobe doar consecinţele. Dar păcatele sexuale sunt tot păcate. Creştinul trebuie să se ferească de ele, dar să ia seama şi la sfatul din Luca 6:42.

Joi, 27 aprilie – „Dragostea acoperă totul”

Încă din timpul lui Petru, creştinii s-au aşteptat ca Isus să vină repede să pună capăt istoriei acestei lumi: „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar şi vegheaţi în vederea rugăciunii!” (1 Petru 4:7). Petru îi îndeamnă aici pe credincioşi să fie pregătiţi pentru sfârşit.
Î
7. Potrivit lui Petru, cum ar trebui să fie creştinii care ştiu că „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape”? 1 Petru 4:7-11

Pe lângă faptul că trebuie să fie înţelepţi şi să vegheze în rugăciune, creştinii trebuie să aibă „o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci «dragostea acoperă o sumedenie de păcate»” (1 Petru 4:8).

Cum acoperă dragostea păcatul? Cheia răspunsului se găseşte în textul citat aici din Proverbele 10:12: „Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile.” Dacă ne iubim unii pe alţii, îi iertăm mai repede: şi mai uşor pe cei care ne rănesc, care ne insultă. Dragostea L-a făcut pe Hristos să ne ierte şi ar trebui să ne determine şi pe noi să-i iertăm pe alţii. Unde este dragoste din belşug, răul făcut, fie mic sau mare, este trecut cu vederea şi uitat mai repede.

Petru reia aici ideea exprimată de Isus şi de Pavel, care afirmă că toată Legea se rezumă la datoria de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima şi de a-i iubi pe semenii noştri ca pe noi înşine (Matei 22:34-39; Romani 13:8-10).

În continuare, Petru îi îndeamnă pe creştini să fie ospitalieri. Revenirea Domnului este aproape, însă nu este un motiv ca ei să se retragă din viaţa socială. Iar în final, el îi îndeamnă ca, dacă vorbesc, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. În timpul solemn pe care-l trăim, ar trebui să vorbim în mod serios despre adevărurile spirituale.

„Dragostea acoperă o sumedenie de păcate.” Cine a comis un păcat împotriva ta? Cum poţi să-i arăţi dragoste pentru a „acoperi” acel păcat? De ce este în avantajul tău să faci acest lucru?

Vineri, 28 aprilie – Un gând de încheiere

Dragostea care este îndelung răbdătoare şi blândă nu va face dintr-o indiscreţie o jignire de neiertat, nici capital din greşelile altora. Scriptura învaţă clar că acela care greşeşte trebuie tratat cu îngăduinţă şi compasiune. Dacă este urmată calea cea dreaptă, inima aparent încăpăţânată poate fi câştigată la Isus. Dragostea Lui acoperă o mulţime de păcate. Harul Său nu conduce niciodată la evidenţierea greşelilor cuiva, dacă aceasta nu este o necesitate spre bine.” – Ellen G. White, Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, ed. 1997, p. 218 (267)

Să ne gândim la femeia prinsă în adulter (Ioan 8:1-11). Oe obicei, când ne gândim la ea, vedem harul Domnului faţă de o femeie decăzută. Există însă un aspect mai profund. Înfruntându-i pe cei care o aduseseră pe femeie la El, Isus a scris „păcatele ascunse ale vieţii lor” (Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 397, în orig., p. 561) pe pământ, de unde cuvintele se puteau şterge repede. De ce nu i-a acuzat deschis, aruncându-le în faţă păcatele săvârşite, poate cel puţin la fel de grave sau chiar mai grave decât ale femeii? Isus a ales să le arate că le cunoştea ipocrizia şi răutatea, dar hotărâse să nu le dezvăluie public. Poate că, arătându-le că le ştia intenţiile şi oferindu-le totuşi ocazia de a accepta mântuirea, El dorea să ajungă la inimile lor. Ce lecţie frumoasă despre modul în care ar trebui să ne purtăm cu cei care au păcătuit!

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Proverbele 15-21
1. Despre ce spune înţeleptul că este şcoala înţelepciunii?
2. Ce este mai bine decât să împărţi prada cu cei mândri?
3. Cine se supără de orice lucru bun?
4. Ce fel de moştenire nu va fi binecuvântată la sfârşit?

Profeţi şi regi, capitolul 17
5. Cine întemeiase şcolile prorocilor în Israel?

Temele majore din 1 şi 2 Petru;

Textul de memorat: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1 Petru 2:24)

  

Petru a scris cele două epistole din raţiuni practice. În 1 Petru, motivul principal este persecuţia cu care se confruntau creştinii. În 2 Petru, motivul este apariţia învăţătorilor mincinoşi. Apostolul a scris în forţă şi cu autoritate, căutând să-i încurajeze pe cititori, dar şi să-i avertizeze cu privire la problemele viitoare.

Semnificativ este faptul că Petru abordează ambele subiecte din perspectivă teologică. Suferinţele provocate de persecuţie îl duc cu gândul la patimile şi la moartea lui Isus, care au avut ca rod mântuirea noastră, învăţătorii mincinoşi aveau să fie traşi la răspundere la judecată, eveniment ce va avea loc la revenirea Domnului. Acestea sunt câteva dintre temele tratate de Petru în cele două epistole ale sale.

În ultimul nostru studiu din acest trimestru, vom examina pe rând cinci dintre temele abordate de el: suferinţa lui Hristos care a dus la mântuirea noastră, răspunsul nostru concret la vestea că Dumnezeu ne va trage la răspundere la judecata finală, speranţa că Isus va reveni curând, ordinea în societate şi în biserică şi rolul Scripturii de a oferi călăuzire.

Duminică, 18 iunie – Suferinţa Domnului Isus şi mântuirea noastră

1. Citeşte pasajele următoare şi notează ce ne spun despre mântuire:

1 Petru 1:2

1 Petru 1:8,9

1 Petru 1:18,19

1 Petru 2:22-25

1 Petru 3:18

De obicei, Petru vorbeşte despre mântuire având în minte patimile lui Isus ca înlocuitor al păcătoşilor. De exemplu, în 1 Petru 2:22-24, limbajul folosit reia expresii din Isaia 53:5,6,9: Isus „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” şi „prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (1 Petru 2:24), transmiţând ideea de jertfă înlocuitoare.

În cadrul slujbelor descrise în Vechiul Testament, păcătoşii îşi aduceau jertfele la templu şi îşi puneau mâinile peste ele. Prin acest gest, păcatul era transferat în mod simbolic de la păcătos asupra animalului care murea în locul păcătosului (Leviticul 4:29,30,33,34; 14:10-13). Murdăria păcatului strânsă pe altar era apoi curăţită şi îndepărtată în Ziua Ispăşirii (Leviticul 16:16-19).

Sângele jertfei juca un rol important în ispăşire. Creştinii au fost răscumpăraţi cu sângele scump al lui Isus (1 Petru 1:18,19). Şi Pavel a afirmat această idee a substituirii: Isus, Cel care n-a cunoscut niciun păcat, S-a făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5:21). O exprimare similară găsim în 1 Petru 3:18: Hristos a suferit pentru păcate, Cel Neprihănit (Isus) pentru cei nelegiuiţi (noi).

La fel ca Pavel (Romani 3:21,22), Petru pune accent pe nevoia de credinţă: „îl iubiţi fără să-L fi văzut, … pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre” (1 Petru 1:8,9). Noi nu obţinem mântuirea printr-o purtare evlavioasă, ci ea ne este oferită în dar când credem în ceea ce a făcut Isus pentru noi şi Îl recunoaştem ca Mântuitor personal. Asigurarea este în El, nu în noi. Dacă ar fi în noi, am avea vreo şansă reală la mântuire?

De ce este Isus, Înlocuitorul nostru, marea noastră speranţă de a fi mântuiţi? Ce gând încurajator îţi transmite acest adevăr minunat?

Luni, 19 iunie – Cum ar trebui să trăim

O temă asupra căreia Petru revine mai des decât asupra celorlalte, este indicată de întrebarea din 2 Petru 3:11: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă?”

2. Cum spune Petru că ar trebui să fie şi să se poarte un creştin? 1 Petru 1:15- 17,22; 1 Petru 2:1; 1 Petru 3:8,9; 1 Petru 4:7-11; 2 Petru 3:11.

Petru se preocupă de purtarea creştinului în mai multe locuri din cele două epistole ale sale şi repetă de mai multe ori câteva idei. În primul rând, el subliniază de două ori relaţia dintre judecata lui Dumnezeu şi comportamentul creştin (1 Petru 1:17, 2 Petru 3:11). Dumnezeu va aduce la judecată faptele fiecărui om. De aceea, creştinul ar trebui să ducă o viaţă sfântă.

În al doilea rând, Petru menţionează de câteva ori ideea că creştinii ar trebui să fie sfinţi. În Biblia ebraică, un obiect sfânt este un obiect pus deoparte pentru a fi utilizat în templu (Exodul 26:34; 28:36; 29:6,37) sau a servi scopului lui Dumnezeu (de pildă, Sabatul, în Geneza 2:3). Planul lui Dumnezeu a fost dintotdeauna ca poporul Său să fie sfânt după cum El este sfânt, temă atinsă şi de Petru (Leviticul 11:44; 19:2; 1 Petru 1:15,16). Procesul de punere deoparte a unui obiect ca sfânt se numeşte „sfinţire”, iar dorinţa apostolului pentru cititorii lui este să fie sfinţiţi prin Duhul Sfânt şi să asculte de Isus (1 Petru 1:2).

În al treilea rând, Petru a dat câteva exemple de comportament adecvat pentru cei sfinţiţi. Ei ar trebui să dea la o parte răutatea, vicleşugul, prefăcătoria, pizma şi clevetirea (1 Petru 2:1), să fie cu aceleaşi gânduri, să se iubească unii pe alţii şi să fie smeriţi (1 Petru 3:8,9). Ar trebui să unească cu credinţa fapta, evlavia şi iubirea de oameni (2 Petru 1:5-7). Mai presus de toate, trebuie să aibă o dragoste fierbinte pentru alţii (1 Petru 4:7-11). În final, el îi încurajează pe credincioşi să arunce toate îngrijorările lor asupra lui Isus (1 Petru 5:7).

Cum ne putem încuraja în mod practic unii pe alţii să trăim aşa cum ne îndeamnă Petru?

Marţi, 20 iunie – Speranţa în revenirea Domnului

3. Ce spun textele următoare despre evenimentele viitoare?

1 Petru 1:4

1 Petru 1:17

1 Petru 4:5,6

1 Petru 4:17

2 Petru 3:1-10

Una dintre dificultăţile principale cu care se confruntau cititorii şi ascultătorii iniţiali ai primei epistole a lui Petru era persecuţia. Apostolul îi îmbărbătează spunându-le că, în ciuda situaţiei lor prezente grele, în cer îi aşteaptă o răsplată pe care nu le-o poate lua nimeni.

Petru prezintă două evenimente viitoare: judecata finală şi distrugerea răului prin foc. El le arată credincioşilor că, deşi trebuiau să sufere prigoana, va veni timpul când li se va face dreptate şi judecată şi vor primi răsplata veşnică.

Apostolul aminteşte despre judecata aceasta în trei locuri. El spune că Dumnezeu Tatăl îi judecă pe toţi oamenii cu imparţialitate, după faptele lor (1 Petru 1:17), că Isus însuşi va judeca viii şi morţii (1 Petru 4:5) şi face precizarea interesantă că judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu (1 Petru 4:17).

De asemenea, el subliniază că oamenii nelegiuiţi vor fi distruşi printr-un foc care va cuprinde întreg pământul (2 Petru 3:7) şi menţionează şi tulburările create de cei care puneau la îndoială revenirea lui Isus (2 Petru 3:1-10). El arată că Domnul nu întârzie în împlinirea acestei făgăduinţe, ci le acordă oamenilor timp să vină la pocăinţă şi să fie mântuiţi. Iar certitudinea judecăţii viitoare ar trebui să-i convingă pe toţi să ducă o viaţă sfântă şi evlavioasă.

Aşadar, remarcăm că, deşi este preocupat mai cu seamă de momentul prezent şi de viaţa creştină practică, Petru îi poartă permanent pe cititorii săi cu gândul la speranţa lor viitoare. Iar sfatul său este ca, în ciuda împrejurărilor de moment, ei să meargă înainte cu credinţă şi în ascultare.

De ce este valabil şi în dreptul tău sfatul de a merge înainte cu credinţă şi în ascultare, indiferent de circumstanţe? Ce altceva poţi face?

Miercuri, 21 iunie – Ordinea în societate şi în biserică

4. Ce ne spune Petru despre importanţa autorităţilor publice şi a conducerii bisericii şi despre atitudinea pe care ar trebui să o aibă creştinii faţă de ele? Cum aplicăm sfaturile sale astăzi, la situaţia din ţara noastră?

1 Petru 2:11-21

1 Petru 5:1-5

Petru a trăit într-o perioadă când creştinii erau ocazional persecutaţi de stăpânire şi de autorităţile religioase. Din acest motiv, declaraţiile lui şi ale lui Pavel legate de rolul autorităţilor de stat sunt cu atât mai relevante (1 Petru 2:13-17; Romani 13:1-7). Pentru ambii apostoli, autorităţile de stat au fost rânduite de însuşi Dumnezeu cu scopul de a acţiona ca o barieră în calea făcătorilor de rele. Evident că, uneori, puterile conducătoare pot constitui ele însele problema. O astfel de situaţie a existat pe timpul lui Petru şi urma să devină din ce în ce mai dificilă în perioada următoare.

Totuşi, în general vorbind, ideea este că stăpânirea bună menţine legea, ordinea şi siguranţa în societate. Şi astăzi există zone în care legea şi ordinea au fost răsturnate şi se simte nevoia stringentă de o conducere înţeleaptă. Este adevărat că, dacă e bună, stăpânirea este o binecuvântare de la Dumnezeu pentru oameni.

De asemenea, Petru era de acord cu Pavel că şi buna organizare a bisericii este importantă. Pavel subliniază: „Toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Corinteni 14:40) în ce priveşte serviciile divine ale bisericii. La fel, Petru le cere conducătorilor bisericii să păstorească „turma lui Dumnezeu care este sub paza” lor (1 Petru 5:2), cu smerenie şi grijă. Bisericile locale trebuie conduse bine. Liderii buni oferă viziune şi coerenţă şi le dau altora posibilitatea de a-şi pune la lucru darurile spirituale, spre slava lui Dumnezeu.

Petru ne îndeamnă să fim împodobiţi cu smerenie în relaţiile dintre noi. Ce poţi face efectiv pentru a aplica acest sfat în relaţiile cu semenii tăi?

Joi, 22 iunie – Întâietatea Scripturii

5. Citeşte pasajele enumerate mai jos. Ce scrie Petru despre Biblie şi despre rolul ei în viaţa şi credinţa noastră?

1 Petru 1:10-12

2 Petru 1:16-20

2 Petru 3:2

2 Petru 3:16.

În a doua sa epistolă, Petru îi combate pe învăţătorii mincinoşi. El îndreaptă atenţia cititorilor către două surse de autoritate: „Să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.” Astăzi avem la dispoziţie cuvintele prorocilor, adică Vechiul Testament. Apostolii nu mai sunt în viaţă, dar ne-au rămas mărturiile lor inspirate, în Noul Testament. Matei, Marcu, Luca şi Ioan ne-au lăsat istoria certă a vieţii, morţii şi învierii lui Isus, în Faptele apostolilor sunt relatările despre lucrarea apostolilor. Şi putem citi cuvintele inspirate consemnate de apostolii înşişi.

Petru îndreaptă apoi atenţia cititorilor săi către Scriptură, ca sursă de autoritate doctrinală şi morală şi îi avertizează că, deşi este sursa adevărului, ea poate fi interpretată greşit dacă nu sunt foarte atenţi la mesajul pe care vrea Duhul Sfânt ca ei să-l înţeleagă, iar rezultatele pot fi teribile.

Avertismentul său subliniază încă o dată principiile fundamentale ale studierii Bibliei. Când luăm în studiu un pasaj biblic, ar trebui să-l citim cu rugăciune. Ar trebui să-l citim în raport cu capitolul şi cartea în care apare, precum şi cu întreaga Scriptură. La ce s-a referit autorul atunci când l-a scris? Ar trebui să-l citim ţinând seama de locul şi perioada istorică în care a fost scris (de exemplu, epistolele lui Petru au fost scrise în Imperiul Roman din primul secol). Ar trebui să citim cu scopul de a obţine discernământ spiritual şi păstrând în minte gândul că mântuirea adusă de Hristos prin moartea Sa constituie miezul mesajului Bibliei (1 Petru 1:10-12). În fine, ar trebui să citim orice pasaj în raport cu viaţa noastră. Ce adevăr vrea Dumnezeu să înţelegem din el? Cum putem transpune în viaţă acest adevăr în aşa mod, încât să contribuim la înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu?

Vineri, 23 iunie – Un gând de încheiere

Deşi îmbibate de teologie, epistolele lui Petru pun mare accent pe aspecte practice – viaţa creştină şi conduita noastră unii faţă de alţii. Autorul arată că este important să cunoaştem adevărul, aşa cum este el în Isus, dar este şi mai important să trăim acest adevăr. Încă din deschidere, primim acest mare îndemn: „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima” (1 Petru 1:22). Apostolul leagă ascultarea de adevăr de curăţirea sufletului. Adevărul ne schimbă, ne transformă în oameni iubitori. Ascultarea, curăţia sufletească şi dragostea merg mână în mână. Acesta este idealul spre care ar trebui să tindem. Dacă am aplica acest sfat, cât de diferite ar fi viaţa noastră şi bisericile noastre!

Iată ce scria Ellen G. White: „Fraţilor, când vă veţi întoarce la casele şi bisericile voastre, veţi duce cu voi spiritul lui Hristos? Veţi renunţa la necredinţă şi la spiritul de critică? Vine un timp când, mai mult ca niciodată, trebuie să strângem rândurile, să lucrăm în unitate. În unitate se află putere. În discordie şi dezbinare este doar slăbiciune.” – Solii alese, cartea 2, ed. 2012, p. 326 (373 -374)

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Isaia 20-26
1. Cine şi ce a strigat ca un leu?
2. Ce spune Domnul că nu li se va ierta celor din Ierusalim?
3. Care cetate avea să fie dată uitării timp de şaptezeci de ani?
4. Ce cântare avea să se înalţe în luda?

Profeţi şi regi, capitolul 25
5. Cum trebuia să fie Isaia de-a lungul întregii lui vieţi?

Profeţia şi Scriptura

Textul de memorat: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” (2 Petru 1:19)

În acest punct al studiului epistolelor lui Petru, remarcăm extraordinara încredere şi siguranţa apostolului. Aceeaşi impresie ne-o creează şi Pavel: amândoi aveau o convingere clară şi fermă cu privire la adevărurile pe care le propovăduiau despre Isus Hristos şi despre jertfa Sa.

În pasajul pe care îl vom studia săptămâna aceasta, vom observa şi mai clar această siguranţă a lui Petru. Ba mai mult, vom afla cauza siguranţei lui. El nu se baza pe „nişte basme meşteşugit alcătuite” (2 Petru 1:16), precum cele din religiile păgâne ale vremii. El era sigur de convingerile sale din două motive.

Primul era faptul că îl văzuse cu ochii lui pe Domnul Isus Hristos (vers. 16). Al doilea, dar mai important decât primul (deoarece nu toţi credincioşii puteau fi martori oculari), era „cuvântul prorociei făcut şi mai tare” (vers. 19).

Petru subliniază astfel importanţa Bibliei, arătând că în ea, şi în special în pasajele profetice mesianice, se găsesc confirmările certe ale identităţii lui Isus. Isus însuşi le indicase aceste pasaje (Matei 26:54; Luca 24:27). Şi, dacă Isus şi Petru au privit Biblia cu atâta seriozitate, noi cum am putea să o privim altfel?

Duminică, 28 mai – Isus în scrierile prorocilor

În cele doua epistole, Petru scrie cu un sentiment de certitudine. El ştie despre ce vorbeşte fiindcă ştie despre Cine vorbeşte. Aceasta deoarece ştie că Isus era Acela spre care arăta Vechiul Testament. El avea încredere în Cuvântul scris şi aceasta l-a ajutat să cunoască Cuvântul care „S-a făcut trup” (Ioan 1:14).

În 1 Petru 1:10-12, apostolul îndreaptă atenţia cititorilor către Biblia ebraică, către profeţii din vechime şi învăţăturile lor despre Isus. Potrivit lui, Duhul Sfânt a descoperit în Vechiul Testament două adevăruri foarte importante despre Isus: patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate (vers. 11). Aceste două aspecte se regăsesc frecvent în Biblia ebraică.

1. În esenţă, ce era profetizat despre Isus în următoarele pasaje din Vechiul Testament? Psalmul 22; Isaia 53:1-12; Ieremia 33:14,15; Daniel 7:13,14; Zaharia 12:10; 13:7.

În 1 Petru 1:10-12, Petru îi asigură pe cititorii săi că trăiau într-o perioadă foarte specială din istoria mântuirii, deoarece lor le-au fost descoperite mult mai multe lucruri decât prorocilor din vechime. Este adevărat că prorocii li s-au adresat contemporanilor lor, însă anumite părţi esenţiale ale mesajelor lor aveau să se împlinească abia la venirea lui Hristos.

Astfel, unele dintre profeţiile lor s-au împlinit abia în timpul în care trăiau ucenicii. Credincioşii avuseseră privilegiul de a auzi, de la cei care le propovăduiseră Evanghelia „prin Duhul Sfânt trimis din cer”, nişte adevăruri pe care chiar îngerii doreau să le cunoască (1 Petru 1:12). Şi, fiindcă li se propovăduise Evanghelia, ei cunoşteau mai în detaliu decât profeţii din vechime realitatea şi natura suferinţelor Mântuitorului. Ceea ce mai aveau de aşteptat (ca şi noi, de altfel) era „slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11). Iar dacă prima parte a acestor profeţii s-a împlinit, putem fi siguri că se va împlini şi partea a doua!

Ce făgăduinţe biblice ai văzut că s-au împlinit în viaţa ta? Ce făgăduinţe aştepţi să se împlinească de acum înainte, ce înseamnă ele pentru tine şi cum te poţi deprinde să crezi în ele, orice s-ar întâmpla?

Luni, 29 mai – Petru, martor ocular

2. Pe ce alte dovezi declară Petru că îşi întemeiază credinţa în Isus? 2 Petru 1:16-18

În afară de cuvântul profetic, Petru avea experienţe de primă mână cu privire la lucrurile pe care le propovăduia. Creştinismul, declară el, nu se întemeiază pe „basme meşteşugit alcătuite” (2 Petru 1:16), ci pe evenimente reale, pe care le văzuse cu ochii lui.

În evanghelii, se arată că Petru a fost prezent la multe evenimente semnificative din viaţa şi lucrarea lui Isus. A fost de faţă când El a predicat, a dat învăţătură şi a făcut minuni. De la prima minune cu peştii (Luca 5:4-6) şi până la întâlnirea cu Isus în Galileea, după învierea Sa (Ioan 21:15), Petru a fost martorul ocular al multor fapte ale Sale.

3. Ce eveniment la care a asistat personal evidenţiază Petru? Ce semnificaţie specială avea? 2 Petru 1:17,18

Petru atrage atenţia asupra unui eveniment la care a fost martor ocular: Schimbarea la faţă. Isus îi luase cu El pe munte pe Petru, Iacov şi Ioan ca să Se roage (Luca 9:28). În timp ce se aflau pe munte, El S-a transformat înaintea lor: faţa Lui a strălucit şi hainele I s-au făcut albe ca lumina (Matei 17:2; Luca 9:29). I s-au alăturat Moise şi Ilie şi, din cer, s-a auzit un glas care a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea Mea” (Matei 17:5).

În perioada petrecută alături de Isus, Petru a văzut multe lucruri extraordinare. Însă, dintre toate, acesta i s-a părut cel mai semnificativ, deoarece dovedea că Isus era Fiul lui Dumnezeu, că El trăia pe pământ după planul lui Dumnezeu şi că avea o relaţie specială cu Tatăl. Din tot ce văzuse, Petru a ales să amintească în epistola sa evenimentul acesta, când a auzit un „glas venind din cer” (2 Petru 1:18).

Ce eveniment (sau evenimente) şi-a(u) pus o amprentă adâncă şi durabilă asupra vieţii tale spirituale şi asupra credinţei tale? Care a fost impactul asupra ta şi semnificaţia, acum, pentru tine? De ce?

Marţi, 30 mai – Luceafărul de dimineaţă în inimile noastre

4. Citeşte cu atenţie 2 Petru 1:19. Ce idee exprimată de Petru aici este foarte importantă pentru noi astăzi?

Aici, ca şi în alte locuri din Biblie (Geneza 1:4; Isaia 5:20; Ioan 1:5; Efeseni 5:8) se face o distincţie între lumină şi întuneric. Pentru Petru, Cuvântul lui Dumnezeu strălucea ca o lumină într-un loc „întunecos” (alte traduceri redau acest cuvânt prin „murdar”, „sordid”). De aceea spune că e bine să luăm aminte la el şi să-l urmăm până când „se va crăpa de ziuă şi va răsări Luceafărul de dimineaţă în inimile [n]oastre”. Noi suntem fiinţe căzute şi trăim într-o lume căzută şi întunecoasă. Avem nevoie de putere supranaturală de la Dumnezeu ca să ieşim din întuneric la lumină, la Isus.

Petru îndreaptă privirea cititorilor săi către o ţintă. Unii sunt de părere că expresia „până se va crăpa de ziuă” se referă la a doua venire a lui Isus. Sigur că aceasta este speranţa noastră supremă, însă referirea la „Luceafărul de dimineaţă” care răsare în inimă pare a face trimitere la un eveniment mai apropiat şi mai personal. „Luceafărul de dimineaţă” este un simbol al lui Isus (Apocalipsa 2:28; 22:16). Acel „în inimă” pare a se referi la cunoaşterea Lui personală, la acceptarea Lui deplină. Isus nu ar trebui să fie un simplu adevăr doctrinar, ci ar trebui să constituie centrul existenţei noastre şi sursa speranţei şi a credinţei noastre. Petru stabileşte aici legătura dintre studierea Cuvântului lui Dumnezeu şi relaţia mântuitoare cu Isus, „Luceafărul de dimineaţă”.

Iar când va străluci în inimile noastre, lumina se va răspândi şi la alţii. „Tot pământul trebuie iluminat cu slava adevărului lui Dumnezeu. Lumina trebuie să strălucească în toate ţările şi la toate popoarele. Ea trebuie să se răspândească de la cei care au primit lumina. Luceafărul de dimineaţă a răsărit asupra noastră, iar noi trebuie să reflectăm lumina lui pe cărarea celor aflaţi în întuneric.” – Ellen G. White, Christian Experience and Tea- chings of Ellen G. White, p. 220

În ce fel te ajută studiul Cuvântului să-L cunoşti mai bine pe Isus?

Miercuri, 31 mai – Cuvântul prorociei făcut şi mai tare

5. Citeşte 2 Petru 1:19-21. La ce prorocii se referă Petru aici? Cum să înţelegem afirmaţia: „Căci nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură”?

Creştinismul nu se întemeiază pe basme meşteşugit alcătuite, spune Petru (2 Petru 1:16), apoi arată că el este fundamentat pe două dovezi: prima, martorii oculari, iar a doua, profeţiile biblice (vers. 19-21), o idee amintită şi în prima epistolă (1 Petru 1:10-12).

El afirmă în continuare că „nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură” (vers. 20). Prin aceasta nu ne interzice să studiem personal Scriptura, fiindcă în versetul 13 ne îndeamnă să ne încingem coapsele minţii, iar în versetul 10, îi apreciază pe prorocii din vechime pentru că au cercetat cu stăruinţă profeţiile primite.

Atunci ce vrea să spună? Creştinii din perioada Noului Testament au „crescut” împreună şi au studiat împreună. Ei alcătuiau împreună un singur trup (1 Corinteni 12:12-14). Petru avertizează aici cu privire la acel tip de studiu în care cineva respinge orice explicaţie din partea comunităţii credincioşilor. Prin interacţiunea cu ceilalţi, putem creşte împreună. Duhul lucrează cu comunitatea şi cu indivizii care o formează. Interpretările pot fi împărtăşite, perfecţionate şi aprofundate. Însă cel care acţionează de unul singur, refuzând aportul altora, va ajunge foarte probabil la interpretări greşite, în special când vine vorba de profeţii.

În versetele care urmează, găsim motivul pentru care Petru face această observaţie: între creştinii cărora le scrie, se află proroci mincinoşi şi învăţători mincinoşi (2 Petru 2:1). El îi încurajează să-şi supună interpretările călăuzirii bisericii, ca întreg. Câţi n-au căzut în fanatism şi erezii, fiindcă n-au ţinut cont de comunitatea credincioşilor condusă de Duhul Sfânt! Pericolul acesta ne pândeşte şi astăzi.

De ce este important să fim deschişi faţă de sfaturile şi îndemnurile date de biserică în ansamblu? În acelaşi timp, care sunt limitele până la care ar trebui să ne supunem altora?

Joi, 1 iunie – Cuvântul în viaţa noastră

Pasajul din 2 Petru 1:19-21 aduce un argument convingător despre importanţa Scripturii pentru experienţa creştină şi despre inspiraţia ei divină. Ideea este clară: Biblia nu este produsul voinţei sau al imaginaţiei omului, ca alte cărţi, ci a fost adusă la existenţă prin puterea Duhului Sfânt care a lucrat prin oameni.

6. Ce afirmaţii din 2 Timotei 3:15-17 prezintă rolul Scripturii în viaţa noastră? În ce măsură concordă cu declaraţiile din 2 Petru 1:19-21?

După ce îl avertizează pe Timotei despre pericolele la care trebuiau să fie atenţi el şi biserica, Pavel arată importanţa Scripturii (2 Timotei 3:16).

Să analizăm pe rând trei roluri.

Învăţătura: Scriptura este sursa doctrinelor bisericii şi a convingerilor asupra subiectelor considerate importante în Cuvântul lui Dumnezeu. În mod ideal, fiecare doctrină ar trebui să-L aibă în centru pe Hristos şi fiecare ar trebui să ne ajute să trăim potrivit cu „voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2).

Îndrumarea: Pavel îi spune lui Timotei că Scriptura este de folos ca „să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16). Petru exprimă aceeaşi idee când scrie că profeţiile biblice sunt ca o lumină care străluceşte într-un loc întunecos (2 Petru 1:19). Cu alte cuvinte, Scriptura ne oferă îndrumare cu privire la modul în care ar trebui să trăim şi ne ajută să facem distincţie între comportamentul bun şi cel rău. Fiind inspirată de Duhul Sfânt, ea este voinţa descoperită a lui Dumnezeu.

Dă „înţelepciunea care duce la mântuire” (2 Timotei 3:15), adică ea ne îndreaptă privirea spre Isus. Adevărul mântuirii se bazează pe convingerea că Isus a murit pentru păcatele noastre.

Doctrină, îndrumare morală, cunoştinţa mântuirii – de aceea Biblia este asemănată cu „o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări Luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19).

Vineri, 2 iunie – Un gând de încheiere

„Prima şi cea mai mare datorie a oricărei fiinţe raţionale este să afle adevărul din Scripturi, apoi să umble în lumină şi să-i încurajeze şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Trebuie să studiem conştiincios Biblia în fiecare zi, insistând asupra fiecărei idei şi comparând verset cu verset. Întrucât va trebui să răspundem personal înaintea lui Dumnezeu, trebuie să ne formăm convingerile singuri, dar cu ajutor divin.

Adevărurile cel mai clar prezentate în Biblie au fost puse la îndoială şi învăluite în întuneric de oameni culţi, care, dându-se mari înţelepţi, susţin că Scripturile au un înţeles mistic, ascuns, spiritual, care nu transpare din limbajul folosit. Aceste persoane sunt nişte învăţători falşi. Unora ca aceştia Isus le-a spus: «Nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu» (Marcu 12:24). Limbajul Bibliei trebuie să fie explicat conform sensului literal, în afară de cazul în care este folosit un simbol sau o figură de stil. Hristos a promis: «Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască… Învăţătura» (Ioan 7:17). Dacă oamenii ar lua Biblia aşa cum este scrisă, dacă n-ar exista învăţători falşi, care să-i inducă în eroare şi să le încurce minţile, s-ar ajunge la nişte rezultate care le-ar produce bucurie îngerilor şi mii de oameni care acum rătăcesc printre atâtea erori ar fi aduşi în staulul lui Hristos.” – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, pp. 492-493 (598-599)

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Cântarea cântărilor 7 – Isaia 5
1. Despre ce flori spune Sulamita că îşi răspândesc mirosul?
2. Ce închiriase Solomon la Baal-Hamon?
3. Despre cine declară Domnul că „umblă cu gâtul întins şi cu priviri pofticioase”?
4. Prin ce anume va fi înălţat Domnul oştirilor?

Profeţi şi regi, capitolul 22
5. Ce sunt, de fapt, dezastrele şi calamităţile care se petrec pe pământ?

Să ne aducem aminte (Maleahi)

Gândul central: Maleahi ne vorbeşte frecvent despre credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său şi pune accent pe obligaţiile sacre ale acestui popor.

Numele Maleahi înseamnă „Mesagerul Meu”. Despre acest profet nu cunoaştem decât puţinele lucruri amintite în cartea sa, ultima dintre cărţile profeţilor mici şi, totodată, cartea cu care se încheie Vechiul Testament.

Mesajul central al cărţii este acela că, de-a lungul istoriei, Dumnezeu i-a descoperit poporului Său dragostea Sa şi dragostea aceasta face ca Israel să aibă o răspundere înaintea Domnului. Dumnezeu Se aştepta ca poporul ales şi conducătorii lui să asculte de poruncile Sale. Idolatria făţişă nu mai era o problemă la data aceea (se pare că Maleahi se adresează iudeilor întorşi din robia babiloniană), dar poporul tot nu se ridica la înălţimea cerinţelor legământului. Ritualurile religioase erau îndeplinite, dar religia lor era numai de faţadă, nu pătrundea până în adâncul inimii.

Să fim şi noi, ca biserică, atenţi la învăţăturile acestea!

Mare este Domnul!

1. Citeşte Maleahi 1. Ce problemă pune profetul În discuţie aici? Ne facem şi noi vinovaţi de atitudinea dezaprobată aici?

Maleahi aşează în contrast dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său cu atitudinea preoţilor pe care îi acuză de păcatul sfidării Numelui Sfânt al lui Dumnezeu. Când îndeplineau slujbele de la templu, aceşti urmaşi ai lui Aaron acceptau animale de jertfă şchioape, oarbe şi bolnave. Din cauza aceasta, poporul era tentat să creadă că jertfele nu erau importante. Totuşi, în pustie, Dumnezeu le spusese lui Aaron şi fiilor lui că animalele de jertfă trebuie să fie desăvârşite din punct de vedere fizic, fără cusur (vezi Leviticul 1:1-3; 22:19).

În continuare, profetul prezintă trei motive principale pentru care Dumnezeu merita să fie onorat şi respectat de israeliţi. În primul rând, El este Tatăl lor. Dacă fiii îşi onorează părinţii, cu atât mai mult israeliţii aveau datoria să-L respecte pe Tatăl lor ceresc. În al doilea rând, El este Stăpânul şi Domnul lor. Dacă slugile se supun stăpânilor lor, cu atât mai mult poporul trebuia să se supună lui Dumnezeu. În al treilea rând, dacă un împărat pământesc nu ar accepta un animal cu defecte sau bolnav ca dar din partea unuia dintre supuşii Săi, cu atât mai mult nu poate accepta un asemenea dar Domnul, care este un Împărat mare. Aşadar, Maleahi îi întreabă de ce se înfăţişează ei cu astfel de animale înaintea Împăratului împăraţilor, înaintea Aceluia care stăpâneşte peste întregul pământ.

Dar motivul pentru care faptele lor sunt şi mai respingătoare în ochii lui Dumnezeu este acela că toate jertfele arătau spre Isus, Fiul Său fără prihană (Ioan 1:29; 1 Petru 1:18,19). Animalele trebuiau să fie fără cusur pentru că Isus este fără cusur, astfel încât jertfa Sa pentru noi este desăvârşită.

„Spre cinstea şi slava lui Dumnezeu, Fiul Său preaiubit – Garantul şi Înlocuitorul nostru – a fost oferit şi depus în închisoarea mormântului. Mormântul proaspăt săpat L-a ţinut închis între pereţii lui de stâncă. Dacă un singur păcat ar fi pătat caracterul Său, atunci piatra de la uşa odăii Sale de stâncă nu ar fi fost dată niciodată la o parte, iar lumea, cu povara ei de vinovăţie, ar fi pierit” – Ellen G. White, Manuscript Releases, vol. 10, p. 385. Nu e de mirare atunci de ce era necesar ca jertfele să fie „fără cusur”.

Dragoste şi respect faţă de semeni

Vocea lui Dumnezeu, care se face auzită iar şi iar prin Maleahi, are un ton iubitor ca aceea a unui părinte care stăruie de copiii săi cu rugăminţi fierbinţi. Când copiii Săi vin cu întrebări şi cu nemulţumiri, Domnul este gata să stea de vorbă cu ei. Temele principale ale dialogului sunt legate de câteva atitudini greşite ale poporului.

2. Citeşte Maleahi 2. Deşi sunt luate în discuţie mai multe probleme, ce practică îi învinuieşte Domnul în mod special? (Vezi versetele 13-16.)

În închinarea lor, toţi iudeii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca Tată şi Creator al lor, dar nu toţi duceau o viaţă care să demonstreze acest lucru. Maleahi oferă un exemplu din viaţa de căsătorie pentru a ilustra lipsa de fidelitate şi de angajament în relaţiile dintre ei. Potrivit bibliei, căsătoria este o instituţie sacră, întemeiată de Dumnezeu. Israeliţii fuseseră avertizaţi să nu se unească prin căsătorie cu neamurile, pentru a nu încălca legământul cu Domnul şi pentru a nu cădea în idolatrie (vezi Iosua 23:12,13).

Conform planului divin, căsătoria trebuie să fie în angajament pe viaţă. Cu toate acestea, în timpul lui Maleahi, mulţi bărbaţi călcau jurământul făcut fată de soţie la tinereţe. Văzând că soţia îmbătrânea, bărbatul divorţa de ea şi se căsătorea cu o femeie mai tânără şi mai atrăgătoare. În acest context, Dumnezeu declară că urăşte despărţirea în căsătorie (Maleahi 2:16). Acest limbaj categoric ne arată cu câtă seriozitate priveşte El jurămintele rostite la căsătorie, spre deosebire de oameni, care le privesc de multe ori cu atâta uşurătate. De fapt, regulile stricte cu privire la divorţ arată cât de sacră este căsătoria.

Deoarece în Israel divorţul era legal (Deuteronomul 24:1-4), unii bărbaţi nu ezitau să încalce jurământul căsătoriei. Spre sfârşitul perioadei vechi-testamentare, se pare că divorţul devenise o practică aproape la fel de răspândită ca în multe ţări din vremea noastră. Căsătoria nu mai era privită ca un legământ sfânt, încheiat în faţa lui Dumnezeu, aşa cum afirmă Biblia (Geneza 2:24; Efeseni 5:21-33).

3. Ce avertizare este transmisă în Maleahi 2:17, ţinând seama şi de tema studiată în secţiunea de astăzi? Dar în contextul mai larg, în diferitele aspecte ale vieţii?

Se poate întâmpla să-L „obosim” şi noi pe Dumnezeu, poate fără să ne dăm seama?

Aduceţi zecimea!

4. Citeşte Maleahi 3:1-10. Ce spune Dumnezeu aici? Care sunt ideile principale ale pasajului? Există vreo relaţie între aceste idei? Care anume?

În aceste versete, Dumnezeu repetă mesajul fundamental al profeţilor mici: dragostea Sa este statornică. În versetul 7, El repetă apelul bine cunoscut: „Întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi.” Dar poporul întreabă: „În ce trebuie să ne Întoarcem?” Întrebarea aceasta se aseamănă cu cea din Mica 6:6, referitoare la aducerea de jertfe. De data aceasta, răspunsul este precis, dar surprinzător: problema lor este legată de aducerea zecimii. Poporul este acuzat de furt din lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu, deoarece nu Îi înapoiază cu credincioşie darurile şi zecimile.

În Biblie, practica zecimii (care constă în a da 10% din venit) are rolul de a ne aduce aminte că Dumnezeu este Stăpânul tuturor lucrurilor şi că tot ce avem vine de la El. În Israel, zecimea îi susţinea pe leviţii care slujeau în templu. Maleahi spune că a nu da zecime este totuna cu a-L înşela pe Dumnezeu.

5. Ce îi îndeamnă Domnul pe israeliţi să facă? Ce făgăduinţe le dă? Maleahi 3:10

Maleahi 3:10 este unul dintre puţinele texte din Scriptură în care Dumnezeu îi îndeamnă pe copiii Săi să Îl pună la încercare. În pustie, la Meriba, israeliţii au pus de multe ori la încercare răbdarea Sa, fapt pe care El îl dezaprobă (Psalmii 95:8-11). Totuşi aici îi invită să Îl pună la încercare pentru a le arăta că pot avea încredere în El în această problemă, care, potrivit pasajului, este de o importanţă spirituală majoră.

Cum te întăreşte în credinţă aducerea zecimii (şi a darurilor)? Cu alte cuvinte, putem afirma că, atunci când Îl înşelăm pe Dumnezeu neaducând zecimea, ne facem rău nouă înşine?

O carte de aducere-aminte

În Maleahi 3:13-18, poporul se plânge că Domnul nu ţine seama de păcate, întrucât cei care făceau lucruri rele şi nedreptăţi păreau a scăpa nepedepsiţi. De aceea, mulţi se întrebau dacă mai avea rost să-I slujească şi să ducă o viaţă neprihănită, în condiţiile în care răul părea că trece neobservat.

6. De ce este uşor să înţelegem nemulţumirea exprimată în Maleahi 3:14,15?

7. Care este răspunsul lui Dumnezeu? Maleahi 3:16-18

În această lume plină de nedreptate, cu toţii ne întrebăm dacă se va face dreptate vreodată. În pasajul acesta, primim asigurarea că Dumnezeu cunoaşte toate cazurile şi că îi va răsplăti pe cei care Îi sunt credincioşi.

8. Maleahi 3:16 este singurul text biblic în care întâlnim expresia „o carte de aducere-aminte”. Ce descoperim în următoarele texte despre cărţile lui Dumnezeu în care sunt înregistrate numele şi faptele oamenilor? Exodul 32:32; Psalmii 139:16; Isaia 4:3; Apocalipsa 20:11-15.

Ideea care se desprinde din aceste fragmente este că Dumnezeu ştie totul. El îi „cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” (2 Timotei 2:19) şi pe cei ce nu sunt ai Lui. Noi suntem păcătoşi, dar putem revendica neprihănirea Sa, putem cere iertare şi putere pe baza făgăduinţelor Sale şi apoi, bizuindu-ne pe meritele Domnului Hristos, putem muri faţă de noi înşine şi putem trăi pentru El şi pentru oameni, conştienţi fiind că singura noastră speranţă este în harul Său. Dacă ne punem speranţa în noi înşine, mai devreme sau mai târziu, vom fi dezamăgiţi.

Soarele Neprihănirii

Într-o ocazie anterioară, poporul a întrebat: „Unde este Dumnezeul dreptăţii?” În capitolul 4, este oferită asigurarea solemnă că Dumnezeu va face dreptate în lume. Atunci, cei trufaşi şi cei răi vor fi distruşi cum este distrusă miriştea prin foc. Miriştea este un teren plin de tulpini retezate şi de rădăcini ale plantelor rămase în urma recoltării. Fiind uscate, ele ard foarte repede. În ziua Domnului, agentul de distrugere va fi focul, aşa cum, în vremea lui Noe, agentul de distrugere a fost apa.

9. Citeşte Maleahi 4. Potrivit acestui pasaj, care este diferenţa majoră dintre cei mântuiţi şi cei pierduţi? (Vezi şi Deuteronomul 30:19; Ioan 3:16.)

Versetul 1 subliniază soarta celor răi, iar versetul 2, binecuvântările care îi aşteaptă pe cei buni. Găsim aici un nou răspuns la întrebarea: „Unde este Dumnezeul dreptăţii?”, doar că, de data aceasta, este dată asigurarea că va veni o zi în care Soarele Neprihănirii va răsări şi va aduce vindecare. Răsăritul „Soarelui Neprihănirii” – în alte versiuni ale Bibliei, „Soarele Dreptăţii” (vezi, de exemplu, NTR) – este metafora începutului unei zile noi, a unei noi ere în istoria mântuirii. La acest răsărit, răul va fi distrus definitiv, cei mântuiţi se vor bucura de rezultatul final al lucrării Domnului Hristos pentru ei şi în tot universul va dăinui pacea.

Maleahi îşi încheie cartea cu două îndemnuri referitoare la credinţa biblică. Primul este un apel de a ne aduce aminte de revelaţia dată de Dumnezeu prin Moise (primele cinci cărţi ale Bibliei şi, totodată, cărţile fundamentale ale Vechiului Testament). Al doilea îndemn face referire la lucrarea lui Ilie, profet plin de Duhul Sfânt, care i-a chemat pe israeliţi să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu.

Isus Însuşi a arătat că profeţia aceasta s-a împlinit prin lucrarea lui Ioan Botezătorul (Matei 11:13,14), iar noi credem că ea se va împlini încă o dată în timpul sfârşitului, când Dumnezeu va avea un popor care va proclama fără teamă solia Sa în lume. „Cei care vor pregăti calea pentru a doua venire a lui Hristos sunt reprezentaţi de Ilie cel credincios, la fel ca Ioan, care a venit în duhul lui Ilie cu scopul de a pregăti calea pentru prima venire a lui Hristos.” – Ellen G. White, Sfaturi pentru sănătate, p. 72, 73

Cum vom îndeplini această lucrare sfântă? Cât de bine reuşeşti să o aduci la îndeplinire în prezent?

Studiu suplimentar

„Dumnezeu binecuvântează lucrarea mâinilor oamenilor, pentru ca ei să-I dea înapoi partea Sa. El le dă soare şi ploaie. El face vegetaţia să rodească, El le dă sănătate şi pricepere pentru câştigarea mijloacelor necesare pentru viaţă. Orice binecuvântare vine din mâna Sa darnică şi El doreşte ca oamenii să-şi arate recunoştinţa, întorcându-I o parte în zecimi şi daruri de mulţumire: daruri de bunăvoie, daruri pentru păcat. Ei trebuie să consacre mijloacele lor slujirii Sale, pentru ca via Sa să nu rămână un pustiu neroditor. Ei trebuie să studieze ce ar face Domnul dacă ar fi în locul lor, trebuie să aducă toate problemele grele înaintea Lui, în rugăciune. Ei trebuie să manifeste un interes neegoist în edificarea lucrării Sale, în toate părţile lumii.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 707, 708

Întrebări pentru discuţie

1. Meditează mai mult asupra temei căsătoriei, aşa cum este ea prezentată în Biblie. Căsătoria este o instituţie sacră, o instituţie creată de Dumnezeu Însuşi. Biblia arată câteva condiţii foarte precise pe baza cărora poate fi desfăcută o căsnicie. Dacă am avea permisiunea de a o desface cu uşurinţă, ar mai fi ea sacră şi importantă? Dacă am putea să o desfiinţăm pentru orice motiv banal, atunci căsătoria însăşi ar fi un lucru banal. Cum ne dovedesc regulile stricte cu privire la desfacerea căsătoriei faptul că ea este o instituţie specială?

2. În cadrul grupei, recitiţi cu atenţie Maleahi 2:17. Ce le putem spune noi, ca adventiştii de ziua a şaptea, care avem o anumită înţelegere despre judecata preadventă, celor care îşi pun astfel de întrebări?

3. Maleahi 4 aminteşte despre distrugerea finală completă a celor pierduţi. Cum este combătută aici ideea că ei vor arde veşnic în iad? Cum a condus această învăţătură falsă la o înţelegere greşită a caracterului lui Dumnezeu? Ce alte învăţături false au avut efecte similare?

4. În bine-cunoscutul discurs al Marelui Inchizitor, scriitorul rus Dostoievski arată faptul că biserica din vremea sa ţinea totul atât de bine sub control, încât nu mai avea nevoie de Hristos. Ne aflăm şi noi în acelaşi pericol? Sau poate că nici nu ne dăm seama că ne aflăm în acest pericol?

ABC-ul Teologiei

In orice domeniu al existentei, specializarea produce un limbaj “pasaresc”, impanat cu numerosi termeni obscuri, particulari disciplinei respective: exista un limbaj medical, un altul al muzicienilor, un altul al avocatilor si, bineinteles, un altul al “teologilor”.

Prea multa vreme, teologia s-a inchis intr-un limbaj uscat si prafuit, fara viata. Teologia este o disciplina biblica ce trebuie aplicata la viata de fiecare zi. Ea trebuie sa lamureasca, nu sa creeze confuzie. Spre deosebire de “filosofie” care este dragoste de intelepciune, “teologia” (cunoasterea despre Dumnezeu) trebuie sa ne ajute sa ne indragostim de Acela care ne iubeste. Biblia este la urmei o scrisoare de dragsote si o veste buna: o invitatie la nunta si la un banchet gata pregatit pentru noi toti.

Biblia nu este aranjata in forma unui tratat sistematic de doctrine, dar pentru a afla tot ce ne spune Biblia despre un anumit subiect trebuie sa facem apel la un manual de teologie sistematica. In scurgerea vremii, teologia a ajuns sa fie asezata in capitole distincte. Iata mai jos o descriere a acestui mare si fascinant domeniu:

1. DOMENIUL TEOLOGIEI

Intregul domeniu al teologiei, cuprinzind toate disciplinele educatiei teologice, a fost impartit in mod traditional in patru diviziuni majore. La inceputul oricarui studiu al teologiei trebuie sa fie asezate subiecte cu un caracter general si orientativ care sa includa teme ca acestea: conceptul crestin de revelatie, natura experientei crestine, crestinismul si misticismul, crestinismul si celelalte religii, legea si Evanghelia, etc. Restul disciplinelor teologice pot fi grupate in patru categorii dupa cum urmeaza:

I. TEOLOGIA EXEGETICA

1. Filologia biblica.

a. Ebraica
b. Aramaica (caldeana)
c. Greaca

2. Arheologia biblica

a. Geografia tarilor biblice
b. Flora si fauna
c. Viata sociala si familiala in Israel
d. Institutiile politice si civile
e. Ceremoniile si datinile religioase

3. Introducerea biblica

a. Originea cartilor Bibliei
b. Revelatia divina
c. Inspiratia
d. Canonul biblic
e. Diferitele traduceri

4. Criticismul biblic

a. Criticismul textual sau inferior
b. Criticismul literal sau superior

5. Hermeneutica sau Principii de interpretare

6. Exegeza cartilor din Vechiul si Noul Testament

II. TEOLOGIA ISTORICA

1. Studii pregatitoare

a. Protoistoria omenirii. Geneza 1 – 11
b. Istoria lui Israel
c. Viata Domnului Isus Hristos
d. Istoria apostolica

2. Istoria Bisericii

a. Primara, 30-590 d.H.
b. Medievala, 590-1517 d.H.
c. Moderna, 1517- prezent.
d. Aspecte distincte
(1) Persecutiile
(2) Dezvoltarea structurilor si organizatiilor
(3) Consiliile Bisericii
(4) Formele de inchinaciune
(5) Parintii Bisericii
(6) Simbolistica crestina
(7) Istoria denominatiilor
(8) Activitati misionare si de caritate
(9) Statistici
(10) Arta si arhitectura bisericeasca

3. Istoria doctrinelor biblice

4. Teologia biblica

a. Vechiul Testament: intelepciunea si poezia poporului evreu, fenomenul profetic
b. Noul Testament: teologia caracteristica urmatoarelor sectiuni distincte: Evangheliile sinoptice, Evanghelia lui Ioan, Epistolele lui Pavel, Epistolele lui Petru, Epistola catre Evrei, Iacov si Apocalipsa.

III. TEOLOGIA SISTEMATICA

1. Apologetica
2. Polemica
3. Dogmatica sau Teologia Sistematica
4. Etica crestina
5. Enciclopedia teologica

IV. TEOLOGIA PRACTICA

1. Homiletica
2. Evanghelismul
3. Misionarismul
4. Teologia pastorala
5. Educatia crestina
6. Muzica bisericeasca
7. Structuri de autoritate bisericeasca
8. Institutiile de slujire crestina
9. Liturgica

2. CE ESTE “TEOLOGIA SISTEMATICA” ?
Schita de mai sus il poate ajuta pe cititor sa inteleaga care este locul ocupat de teologia sistematica in intregul studiilor teologice.

Prin “teologie sistematica” noi intelegem intregul adevar despre Dumnezeu asa cum ne este el descoperit in Cuvintul Sau. Cu alte cuvinte, teologia sistematica nu se ocupa cu ceea ce ne pune la indemina filosofia sau cugetarea omeneasca, ci numai si numai cu informatiile pe care ni le pune la dispozitie Cuvintul lui Dumnezeu. Credem ca va fi de folos sa aratam aici legatura care exista intre teologia sistematica si unele dintre celelalte discipline ale studiului biblic. Exegeza este examinarea unor anumite portiuni din textul Scripturii in limbile originale in care a fost scris. In esenta lor, toate studiile teologiei sistematice trebuie sa se sprijine pe o exegeza corecta, altfel ele nu ar avea nici un fel de valoare “teologica”. Teologia biblica preia rezultatele studiilor exegetice asupra unui anumit pasaj si le grupeaza in unitati de sine statatoare ca de exemplu: doctrina despre Dumnezeu in invatatura mozaica sau nadejdea mesianica din cartea lui Isaia. Teologia sistematica ia apoi invataturile biblice rezultate din studiile exegetice si din teologia biblica si le aduna pe toate la un loc in exprimari atotcuprinzatoare despre adevarurile divine. Teologia practica studiaza care sint cele mai bune cai pentru transmiterea acestor adevaruri despre Dumnezeu asa cum se gasesc ele in Cuvintul Sau. Istoria bisericii traseaza drumul poporului lui Dumnezeu pe pamint de-a lungul secolelor.

Cel ce se ocupa cu teologia sistematica trebuie sa faca o distinctie clara intre proclamatiile despre adevar asa cum se gasesc ele in Cuvintul lui Dumnezeu si “interpretarile” intelepciunii omenesti in anumite aspecte ale revelatiei divine. Numai Cuvintul lui Dumnezeu ramine pururi autoritatea absoluta si pe deplin inspirata. Teologia, ca stiinta, este un produs al muncii omului in dorinta lui de a intelege si de a clarifica. Ea nu este infailibila si nu poseda nici un fel de autoritate divina. Cu toate acestea, ea are o deosebita importanta si valoare prin faptul ca ridica inaintea fiecarei generatii adevarurile divine marete ale divinului Cuvint al lui Dumnezeu asa cum se gasesc ele in Scriptura.

3. DE CE STUDIAZA OAMENII TEOLOGIA?
Este absolut imposibil sa intelegi anumite exprimari ale Bibliei daca nu ai o cunoastere de ansamblu a ei. Asta nu inseamna in nici un fel ca Biblia este o carte confuza, ci doar atrage atentia asupra faptului ca, mai mult decit vrem noi sa recunoastem de obicei, Scriptura pretinde un anumit nivel de “interpretare” din partea noastra. Iata un exemplu: cind Ioan ne spune ca “singele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat” (1 Ioan 1:7) , el nu ne trimite la ideea ca cel pacatos trebuie sa stea fizic sub cruce si sa lase singele lui Hristos sa se scurga asupra trupului lui pentru a dobindi curatia launtrica. “Interpretarea” pe care o dam pasajului devine automat “teologia” noastra si ea ne spune ca semnificatia pasajului este ca prin credinta in Hristosul crucificat se dobindeste iertarea pacatelor. Si tot asa, cind Pavel spune ca el se “lauda cu crucea lui Hristos” (Gal. 6:14) , el nu vorbeste despre crucea de lemn ca atare, ci despre lucrarea savirsita de Hristos prin moartea Sa din anul 30 d. H. Cind Ioan ne spune ca Satan este legat cu un “lant mare” (Apoc. 20:1-2), teologii nu inteleg prin aceasta un lant de otel, ci doar o metafora pentru exprimarea limitarii la care va fi supusa puterea de influenta a Satanei. Cind Domnul Isus a spus: “Acest pahar este legamintul cel nou” (1 Cor. 11:25), El a subinteles de fapt: “continutul acestui pahar simbolizeaza legamintul pe care-l fac cu cei credinciosi prin intermediul mortii Mele la Golgota”. De fapt, regula generala pe care am putea-o propune este ca adevarul spiritual este exprimat intotdeauna intr-o forma care presupune o oarecare masura de interpretare. In mod obisnuit, pentru a dobindi “intelepciunea care duce la mintuire” (2 Tim. 3:15), omul de rind nu are nevoie decit de o inima curata si de o minte luminata de calauzirea Duhului Sfint. Cu toate acestea, Biserica are nevoie si de “teologia” scolastica rezultata din activitatea intensa si indelungata a acelor crestini nascuti din nou la o intelegere duhovniceasca a Cuvintului lui Dumnezeu, care petrec ani indelungati in studiu si meditatie asupra Bibliei.

Aceasta nu pentru ca am avea nevoie de o autoritate “ex cathedra”, care sa guverneze Biserica, ci pentru a aseza in fata fiecarei generatii de oameni raspunsul Cuvintului lui Dumnezeu la framintarile contemporane si pentru a putea infrunta ereziile care apar in perioada respectiva. Eruditii bibliei si crestinii simpli fara pregatire teologica sint bineinteles, toti la un loc si fiecare in parte, frati cu statut egal in cadrul Bisericii crestine.
Oamenii studiaza teologia pentru ca nu se pot multumi sa vada in Biblie o colectie dezordonata de literatura religioasa. Mintea omului este in asa fel construita incit sa tinjeasca dupa o privire de ansamblu care sa explice rolul si intelesul fiecarui element in parte. Poate ca o comparatie cu natura s-ar putea sa ne ajute sa ilustram mai bine acest lucru. Iata copacii de exemplu: Dumnezeu nu a plantat copacii lumii intr-o ordine stiintifica riguroasa care sa tina seama de “soiuri” sau “categorii”. El nu i-a separat pe unii de altii. De fapt, s-a intimplat contrariul: natura ne prezinta o glorioasa si minunata diversitate de aranjament. Ce face mintea umana insa? Ea nu este multumita cu dezordinea frumoasa din jur, ea nu se poate opri la constatarea estetica. Mintea porneste infrigurat sa faca o clasificare care sa ordoneze realitatea din jur. Omul vrea sa stie cite soiuri de pomi exista si cum poate folosi diferitele soiuri pentru folosul muncii si vietii sale. Aceasta nu este adevarat numai pentru copaci, ci pentru toate celelalte elemente ale lumii noastre inconjuratoare. Oamenii de stiinta au grupat toate lucrurile in “sisteme”: minerale, plante, animale, bacterii, corpuri ceresti, etc. Savantii iau animale sau plante care au caracteristici asemanatoare si le grupeaza mai intii in cea mai generala clasa posibila, numita de ei filum. La rindul lui, fiecare filum este divizat progresiv in subgrupe numite: subfilum, clasa, subclasa, ordin, subordin, familie, gen, specie si subspecie sau varietate. Clasificarea moderna a biologiei este bazata de exemplu pe o lucrare facuta de Linnaeus in anul 1735 d.H. (”Classification.” The World Book Encyclopedia (Chicago: Field Enterprises, Inc. 1950), Vol. 3, C, p.1468) .

Imparatia plantelor a fost divizata in patru fila, iar cea animala in doisprezece sau chiar mai multe fila.
Oamenii de stiinta nu s-au putu insa multumi doar cu categorisirea lucrurilor din jur. Ei au vrut sa afle din ce sint facute aceste lucruri si asa s-a nascut chimia. Dupa acelasi proces s-au nascut si celelalte stiinte: aerodinamica, antropologia, arheologia, astronomia, bacteriologia, biochimia, etc. Produsul final al tuturor acestor clasificari si analize nu a fost doar simpla satisfacere a foamei mintii dupa explicatii, ci si descoperirea lucrurilor care ne-au imbunatatit existenta ca razele X, insulina, automobilul, aparatele electrice, etc. – toate acestea dovedind din plin valoarea cercetarii stiintifice.

Tot ceea ce am spus mai sus este valabil si pentru teologie. Mintea omeneasca nu este multumita sa citeasca doar istorisirile despre Moise, psalmii lui David, scrisorile lui Pavel si Apocalipsa lui Ioan. Oamenii vor sa inteleaga fiecare adevar in relatia lui cu adevarul total al revelatiei divine, iar aceasta este sarcina de capatii a teologiei. Pe tarimul teologiei, clasificarea mai mult sau mai putin standardizata a inceput inca de pe vremea lui Peter Lombard, (1100-1160 d.H.) intemeietorul scolasticii (Emil Brunner, The Christian Doctrine of God (Philadelphia: The Westminster Press, 1950), p.vi.) . Chiar
si inainte de aceasta, in cele dintii secole de existenta a crestinismului, teologii incepusera deja lucrarea de interpretare si organizare a materialului biblic, cautind sa-l aseze intr-un sistem organizat, facind acelasi lucru pe care l-au infaptuit oamenii de stiinta in ostenelile lor.

Este foarte adevarat ca orice crestin poate primi mintuirea si poate ajunge la intelegerea Scripturii si fara sa studieze teologie, dar Biserica ca institutie trebuie sa-si sistematizeze si clarifice crezul. Invatatorii si predicatorii ei trebuie sa cunoasca temeinic continutul si semnificatia “Kerugmei” (proclamarii) biblice. Si dupa cum exista anumiti oameni de stiinta specializati in anumite “specii” sau in domeniul clasificarilor si al scrierii de tratate si manuale stiintifice, si in teologie unii trebuie sa se specializeze in studii particulare iar altii trebuie sa caute sa se dedice teologiei propriu zise.

Cercetarile stiintifice n-au reusit sa scape lumea de sarlatani, dar ele au produs minuni in felul in care ne-au imbunatatit traiul si au eliberat masele populare de frica si ignoranta care ii inrobise de-a lungul istoriei. In acelasi mod, studierea teologiei n-a reusit sa-i elimine pe “invatatorii mincinosi” si nici ereziile nimicitoare care s-au abatut asupra Bisericii. Neglijarea studiului teologic a incurajat insa si mai mult aparitia denaturarilor de tot felul. Dupa cum stiinta a facut mult progres in stapinirea si folosirea naturii in folosul oamenilor, si teologii sint chemati in fiecare generatie sa preintimpine primejdiile, sa infrunte atacurile filosofiilor anti-crestine din fiecare veac si sa ofere credinciosilor neinstruti si tuturor conducatorilor Bisericii o calauzire clara care sa-i ajute sa-si formuleze mesajul in cel mai bun fel in care poate fi inteles de fiecare generatie. Tragem nadejde deasemenea ca de-a lungul secolelor s-a progresat mult in procesul de publicare a unei cit mai corecte teologii.

4. VALOAREA TEOLOGIEI

Studierea continutului doctrinar al Cuvintului lui Dumnezeu are valoare pentru zidirea unei vieti duhovnicesti. Unii scot in evidenta importanta trairilor emotionale si a aprinderii inimii drept factori majori in cresterea duhovniceasca. Fara indoiala ca ceva adevar exista si in aceasta parere, caci este important sa-ti tresalte inima atunci cind asculti o predica curata din Evanghelie. Pentru a fi eficace, Cuvintul lui Dumnezeu trebuie sa ne atinga nu numai mintea, ci si emotiile. Altii au scos in evidenta activitatile ca cel mai important factor de maturizare crestina. Ideia lor este ca marturisirea publica are un efect intaritor asupra credintei si asupra caracterului. Pentru ei nimic nu este mai folositor decit a sta de vorba cu un pacatos despre mintuire, a cauta sa cistigi un pierdut pentru Hristos si a depune marturie despre bunatatea lui Dumnezeu. Nici emotiile si nici activitatile insa nu pot fi, singure, sursa cresterii omului duhovnicesc. Este necesar sa apara si un al treilea factor care sa se adreseze mintii prin intelegerea adevarului slavit despre Dumnezeu si despre mintuirea Lui, asa cum ne sint descoperite ele in Scriptura. O intelegere buna a intregului adevar descoperit omenirii de catre Dumnezeu este de cea mai mare valoare pentru maturizarea crestina.

Teologia sistematica ajuta deasemenea la proclamarea unei Evanghelii adevarate. Cel ce nu cunoaste decit versete izolate sau adevaruri partiale nu poate propovadui cum se cuvine Cuvintul lui Dumnezeu.Pentru a vorbi bine din Biblie trebuie sa cunoastem toata Biblia. Trebuie sa cunoastem toata istoria planului de mintuire asa cum este el descris din gradina Edenului si pina in cartea Apocalipsei. Trebuie sa fim familiarizati cu promisiunile si cu conditiile mintuirii si cu toate avertizarile din Scriptura. Nimeni nu cunoaste corect Cuvintul lui Dumnezeu pina cind nu poate sa faca legatura dintre pasaje particulare si intregul Bibliei.

In al treilea rind, studiul teologiei sistematice il poate pazi pe cineva de erezie. Orice ratacire care exista acum in lume, exista pentru ca cineva s-a departat de la adevarul curat al Scripturii si a propovaduit o deformare a invataturii data oamenilor in Biblie. De exemplu, unii credinciosi nu-si dau seama ca institutiile legii lui Moise au fost inlaturate prin lucrarea mintuitoare a lui Hristos. Altii nu-si pot da seama de diferenta care exista intre cei care au trait inainte si dupa ziua de Rusalii, chiar daca au fost cu toti mostenitori ai mintuirii.

Teologia sistematica ne mai este de ajutor si pentru a trai o viata centrata in Dumnezeu. Daca procesul de studiu se desfasoara in umilinta si dintr-o dorinta sincera de a cunoaste voia lui Dumnezeu, El ne va apropia de Hristos si ne va darui calazuirea si siguranta zilnica atit de necesara unei trairi crestine in biruinta si bucurie. Pe masura ce crestem in intelegerea adevarului din Cuvintul lui Dumnezeu, ajungem sa ne dam seama cit de total depindem de Dumnezeu, cit de nevrednici sintem si ce mult avem nevoie de harul lui Dumnezeu. Intrega viata crestina trebuie cladita pe adevar si nu pe oricare adevar, ci pe acela care se gaseste in Scriptura.

Din nefericire in studiul teologiei se pot face si abuzuri. Cineva poate face din el o preocupare sterila si un sistem intelectual golit de orice ascultare, smerenie si evlavie personala. Crestinismul se reduce atunci doar la un fel de filosofie pe care o pot pricepe chiar si intelectualii nemintuiti. Un studiu, care ar fi trebuit sa-L slaveasca pe Isus Hristos si sa-l ajute pe cel credincios sa se bucure de desavirsirea mintuirii prin har, se transforma astfel in ceva neatragator pentru omul simplu cu o credinta copilareasca si ramine doar ceva destinat jongleriilor intelectuale. Cea mai buna cale pentru a impiedica teologia sistematica sa devina nerodnica si neatragatoare este insotirea ei cu un timp de meditatie petrecut in rugaciune. Fara asa ceva, cunostinta ingimfa si putem deveni intelectuali mindri si aroganti, inclinati spre certuri de cuvinte si fara nici un rod in slujirea crestina. Practic, aceasta inseamna ca trebuie sa petrecem cel putin atita timp in citirea Cuvintului lui Dumnezeu, cit petrecem in citirea cartilor de teologie. Cel preocupat de teologie trebuie deasemenea sa citeasca biografiile unor oameni mari ai credintei ca Pavel, Augustin, Luther, Calvin, Grebel, Menno Simons, Wesley, Spurgeon, Finney, Moody, J.S. Coffman, etc. Biografiile crestine au o valoare exceptionala pentru vitalizarea teologiei sistematice si pentru dezvoltarea unei evlavii personale.

Concepte biblice – Împărăţia lui Dumnezeu

CĂRȚILE BIBLEI

Între toate popoarele lumii, Dumnezeu a avut şi are un popor al Său, o mărturie văzută a Împărăţiei Sale. Prin Împărăţia lui Dumnezeu însă nu se înţelege împărăţia poporului Israel sau împărăţia Bisericii. Împărăţia despre care vorbesc profeţii se va instaura plenar atunci cînd Dumnezeu însuşi va locui cu supuşii Săi şi va reinstaura ordinea şi sfinţenia primordială. Va fi o domnie a dreptăţii şi a harului, o perioadă prevestită de profeţii Vechiului Testament şi proclamată de Domnul Isus la începutul misiunii Lui pămînteşti: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1:14-15).

Neputinciosul Israel şi şovăielnica Biserică nu pot instaura împărăţia, ci o aşteaptă doar şi se roagă pentru ea: „Tatăl nostru care eşti în ceruri… vie Împărăţia Ta…” (Luca 11:1-4). „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele de groază; căci Domnul oştirilor va împăraţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrînilor Lui” (Isaia 24:23).

„În vremile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim Cuvîntul Domnului.”

„El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război” (Mica 4:1-3).

Venirea Domnului Isus pe pămînt a însemnat oferirea Împărăţiei (Luca 4:17-21; Mat. 12:28). Poporul de atunci a refuzat această ofertă şi Dumnezeu Şi-a amînat planul Împărăţiei mesianice, făcînd loc „tainei” de care vorbeşte apostolul Pavel: „vremea Bisericii” (Efes. 3:1-21).

În forma embrionară, toate dimensiunile Împărăţiei sînt prezente acum în viaţa Bisericii: Cristos stăpîneşte în inimile celor născuţi din nou, Duhul Sfînt ne călăuzeşte în Legea cea nouă, sîntem făcuţi părtaşi naturii dumnezeieşti, trăim standardul de sfinţenie al împărăţiei, etc. Din acest punct de vedere, vremea Bisericii poate fi privită ca o avanpremieră a Împărăţiei. Din punct de vedere spiritual, adunarea credincioşilor este: „Basileia” (Împărăţia), iar Cristos este „Basileous” (Împăratul).

Instaurarea Împărăţiei în toată splendoarea şi autoritatea ei mondială nu se va face decît la cea de a doua venire a Domnului Isus Cristos. În clipa aceea lumea se va afla în cea mai teribilă încleştare militară: Armaghedonul. „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa” (Mat. 24:21-22). Atunci, evreii îl vor întreba pe Domnul Isus: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mîini? şi El le va răspunde: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit” (Zah.13:6).

Dumnezeu va răscumpăra atunci pe Israel din „alunecarea” despre care vorbeşte Pavel (Rom. 9-11), şi se va împlini ce scrie Zaharia:.Atunci voi turna peste casa lui David şi peste toţi locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns, îl vor plînge, cum plînge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plînge amarnic, cum plînge cineva pe un întîi născut” (Zah. 12:10).

Elisei – confirmarea chemării la slujire

OSWALD CHAMBERS

…si nu l-a mai văzut. – 2 Împăraţi 2:11-12

Nu este rău să depinzi de Ilie câtă vreme ţi-l dă Dumnezeu, dar aminteşte-ţi că va veni un timp când el va trebui să plece, atunci când el nu va mai fi călăuzitorul şi liderul tău, deoarece Dumnezeu nu vrea ca el să mai rămână. Tu spui: „Nu pot merge fără Ilie”. Dumnezeu îţi spune însă că trebuie.

Singur la Iordanul tău (2:14). Iordanul este simbolul despărţirii, unde nu mai ai partăşie cu nimeni altcineva şi unde nimeni nu poale lua responsabilitatea în locul tău. Trebuie să pui în practică ceea ce ai învăţat atunci când erai cu Ilie al tău. Ai fost în repetate rânduri la Iordan cu Ilie, dar acum eşti singur în faţa lui. Nu-ţi foloseşte la nimic să spui că nu poţi merge înainte; această experienţă a venit, iar tu trebuie să mergi înainte. Dacă vrei să afli dacă Dumnezeu este cu adevărat Dumnezeul care crezi că este, atunci treci singur prin Iordanul tău.

Bineînțeles că Iordanul putea fi trecut și înot, așa făceau oamenii locului. Elisei a vrut însă o confirmare că Dumnezeu îl vrea în locul lui Ilie.

Singur la lerihonul tău (2:15). Ierihonul este locul unde l-ai văzut pe Ilie al tău făcând lucruri mari. Când ajungi la Ierihonul tău, ai o reţinere puternică de a lua iniţiativa şi de a te încrede în Dumnezeu, vrând în schimb ca altcineva să facă aceasta în locul tău. Dacă rămâi credincios lucrurilor pe care le-ai învăţat cu Ilie, vei primi semnul că Dumnezeu este cu tine.

Elisei a văzut că oamenii l-au vrit în locul lui Ilie, Ei au avut nevoie nsă de un semn că Dumnezeul lui Ilie este acum cu Elisei.

Singur la Betelul tău (2:23). La Betelul tău se termină înţelepciu­nea ta şi începe înţelepciunea lui Dumnezeu. Când nu mai ştii ce să faci şi eşti gata să intri în panică, nu te teme; bazează-te pe Dumnezeu, iar El va aduce la lumină adevărul Său într-un mod care va sfinţi viaţa ta. Pune în practică ce ai învăţat când erai cu Ilie al tău, foloseşte mantaua lui şi roagă-te. Hotărăşte-te să te încrezi în Dumnezeu şi nu-l mai căuta pe Ilie!

Batjocorirea lui Ilie a însemnat un afront adus lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a confirmat alegerea lui Elisei apărându-și slujitorul. El face la fel și astăzi.

Concepte biblice – Păcatul 

În epistola sa către Romani, apostolul Pavel declară că toţi oamenii – evrei sau neamuri, religioşi sau păgîni – au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre „păcat” folosind o gamă întreagă de termeni care arată cît de caracteristică este această stare pentru condiţia de acum a umanităţii. Iată mai jos cîţiva din termenii folosiţi în Biblie pentru a desemna starea de păcat:

A greşi ţinta (Hamartia)

Acesta este termenul cel mai folosit în Noul Testament (de peste 250 de ori). Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Hamartia descrie starea generală de păcătoşenie.

Nedreptate, necinste (Adikia)

Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care apare acest termen grec este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”.

Greşeală (Paraptoma)

Termenul apare de 21 de ori în Noul Testament şi este cunoscut din rugăciunea „Tatăl nostru” în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Cuvîntul este un derivat de la verbul „pipto” (a cădea) şi denumeşte lipsa de rezistenţă în faţa răului, alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16).

Fărădelegea (Anomia)

Acest termen apare de 14 ori în Biblie şi înseamnă „călcare de lege” („noma” = lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui termen: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege”.

Călcarea poruncii (Parabasis)

Termenul apare numai de 7 ori în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi sau interdicţii specifice. A „încălca” înseamnă a trece dincolo de limite specifice stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită poruncă. Această formă de păcat este mai vinovată decît „hamartia”. Parabasis este un păcat săvîrşit cu bunăştiinţă: „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23).

Lipsa de evlavie, Nelegiuire (Asebia)

Termenul acesta şi derivatele lui apar de 18 ori în Biblie. „Sebia” înseamnă evlavie. „A-sebia” este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest termen de 4 ori pentru a sublinia grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iacov 14-15).

Concepte biblice – Har și Milă

Dacă Vechiul Testament este o carte „a Legii”, atunci Noul Testament este o carte a „harului” şi a „milei”. „La plinirea vremii”, Dumnezeu a trecut peste asprimea Legii, a coborît între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvîrşit mîntuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16).

Har („Charis”- în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic al unei limbi şi înnobilate prin căpătarea unor sensuri noi, mai bogate şi mai spirituale.

În limba greacă, „Charis” este un derivat de la verbul „Chairo”, a te bucura. Apostolul Luca face un aparent joc de cuvinte, cînd scrie în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)…” Limba greacă modernă a păstrat acest sens laic al cuvîntului cu semnificaţie de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis”, – „gratia”. Se vorbeşte astfel despre „graţios”, „plin de graţie” aplicat unei intervenţii, unui gest sau unei persoane.

Harul nu a fost cu totul absent în Vechiul Testament. Cuvîntul ebraic care-l defineşte este „heşed” şi se află în Estera 2:9, 17 („…a căpătat trecere şi iubire înaintea lui”) şi în 2 Sam. 2:5 („…aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul”).

Cel mai elocvent exemplu de har, „heşed” din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”.

„Heşed” este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în desele lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această situaţie, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed”) îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed”), Doamne!” (Psalm 25:6-7).

În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos”) este strîns înrudită cu harul. Mila este un sentiment, o mişcare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în dificultate şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu cînd scrie: „Cum să te dau Efraime?… Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă” (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4:2). În timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „cînd a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el” (Luca 15:20).

Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvîrşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă bine”.

Concepte biblice – Mântuirea (Salvarea)

În Biblie, mîntuirea are aspecte diferite. Se vorbeşte despre mîntuire la timpul trecut, se vorbeşte despre mîntuire la timpul prezent şi se vorbeşte despre ea şi la timpul viitor. Varietatea aceasta de texte ne împinge la o întrebare firească: „Sîntem mîntuiţi sau nu sîntem?” Sau altfel spus: „Putem fi siguri de mîntuire?”

Mîntuirea pe care o descrie Biblia nu este un eveniment, ci un proces continuu desfăşurat în trei etape sau stadii diferite şi distincte. Această mîntuire începe în momentul convertirii prin credinţă, continuă apoi toată viaţa şi-şi trăieşte împlinirea finală în clipa în care cel credincios este strămutat deplin din lumea păcatului în împărăţia neprihănirii.

Mîntuire de la ce? Dacă mîntuire înseamnă „salvare”, atunci de la ce a trebuit să fim salvaţi?

Răspunsul pe care ni-l dă Biblia este următorul: Omul trebuie să fie mîntuit de păcat şi de urmările păcatului. Aşezat între Dumnezeu şi Diavol, omul a căzut în păcat şi a fost atras în sfera de influenţă a Diavolului, aflîndu-se acum în pericolul de a împărtăşi soarta tragică a acestuia (Matei 25:31-46).

Mîntuire? În ce fel? Problema omului este căderea lui în păcat. Dacă el rămîne în această stare va ajunge în iad. Pentru a nu ajunge acolo, omul trebuie desprins de păcat. Despărţirea lui de păcat înseamnă „mîntuire” (în greacă: „sozo” -Mat. 1:21; Fapte 16:31; Ioan 3:17).

Prin căderea în păcat omul are acum trei probleme. Trebuie să ispăşească pedeapsa pe care Dumnezeu a rînduit-o pentru păcat („plata păcatului este moartea” – Romani 6:23), trebuie să trăiască sub influenţa devastatoare a puterii păcatului („Văd în mădularele mele o altă lege, care… mă ţine rob legii păcatului… O, nenorocitul de mine! – Romani 7:23, 24) şi trebuie să rămînă în prezenţa chinuitoare a păcatului oricît de neplăcută îi este această stare („Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; căci neprihănitul acesta îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite”- 2 Petru 2:7, 8).

Mîntuirea de păcat
TRECUT PREZENT VIITOR
„am fost mîntuiţi”  „sîntem mîntuiţi”  „vom fi mîntuiţi”
Iertare Sfinţire Proslăvire
Pedeapsa Puterea Prezenţa
Fiul Duhul Tatăl
Rom. 8:28; Isaia 53:5;
Colos. 3:13; Evrei 10:13-15
2 Cor. 7:10; Rom. 7:24; 8:1-2;
1 Cor. 15:2; Filip. 2:12
2 Tim. 4:12; Rom. 8:24; 13:11;
Evrei 9:28; 1 Petru 1:5

Să analizăm împreună acest tabel:

Faza numărul 1 a Mîntuirii – „Iertarea”

Pe prima coloană a tabelului nostru este descrisă această fază de început a mîntuirii. De sus în jos, putem spune că ea se găseşte pomenită la timpul trecut în textele care spun că „am fost mîntuiţi”, sau că sîntem mîntuiţi prin lucrarea făcută în trecut de Domnul Isus. Cel mai frumos text despre iertare se găseşte în Isaia 53:5: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi”. Dumnezeu L-a pedepsit pe Fiul Său în locul nostru. Pedeapsa pentru păcatul nostru a căzut asupra Lui. Astăzi putem fi scoşi de sub pedeapsă, dacă ne încredem în lucrarea făcută de Cristos. Cine crede în El, „nu vine la Judecată, ci a trecut din Moarte la Viaţă” (Ioan 5:24). Greşeala primului Adam, a fost plătită de Cel de-al doilea Adam, Isus Cristos: „Astfel dar, după cum după printr-o singură greşeală a venit o osînda, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5:18, 19). Lucrarea de iertare a fost desăvîrşita de Dumnezeu Fiul, Isus Cristos (Evrei 10:13-15; Coloseni 3:13).

Faza numărul 2 a Mîntuirii – „Sfinţirea”

Iertarea ne-a scăpat de păcatele din trecut, dar Dumnezeu trebuie să rezolve şi problema prezentului nostru. Lăsaţi singuri, noi ne-am întoarce la trăirea în păcat, căci diavolul are un aliat teribil în trupul nostru (Romani 7:18).

Ieşirea de sub puterea păcatului şi punerea deoparte în slujirea pentru Dumnezeu, se numeşte în Scriptură „sfinţire”. Dacă iertarea se obţine instantaneu, prin credinţă, la Sfinţire se ajunge numai în timp, de-a lungul unui proces de experienţe personale cu Dumnezeu şi cu puterea mîntuitoare a Duhului Sfînt. Cineva spunea foarte adevărat că pentru a ierta un om, lui Dumnezeu, îi este suficientă o singură clipă, dar pentru a face din el un sfînt, îi este necesară o viaţă întreagă. Sfinţirea este lucrarea pe care o face în viaţa noastră Dumnezeu Duhul Sfînt (2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2). Lucrarea Lui este în directă legătură cu predarea noastră. Dumnezeu nu ne sfinţeşte cu forţa. Mulţi credincioşi nu trăiesc o viaţă de sfinţenie. Ei cad deseori sub puterea păcatului şi devin „lumeşti”. Mîntuirea aceasta de sub puterea păcatului se poate pierde. Creştinii pot ajunge iarăşi robi ai păcatului, nefăcînd cinste numelui de copii ai lui Dumnezeu. În cărţile Noului Testament se găsesc o mulţime de avertismente împotriva unor astfel de stări (Filipeni 2:12; Iacov 1:21: 1 Petru 2:2; 2 Corinteni 7:1; l Timotei 4:16; 1 Petru 1:17).

Faza numărul 3 a Mîntuirii – „Proslăvirea”

A treia coloană din tabelul nostru descrie „fericita noastră nădejde” (Tit 2:13). Problemele noastre în lupta cu păcatul nu se vor sfîrşi decît atunci cînd Dumnezeu „va schimba trupul stării noastre smerite” (Flipeni 3:21) şi ne va salva din lumea de păcat. Trupul nostru actual a fost supus deşertăciunii şi aparţine acestei lumi care „zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Va veni însă o clipă cînd Dumnezeu ne va scoate şi din trupul actual şi din lumea aceasta. El ne va da un alt trup, nemuritor, şi ne va strămuta într-o altă „împărăţie”, „în care va locui neprihănirea” (2 Timotei 4:18). Această salvare din prezenţa păcatului este încă în viitor şi poartă numele de „proslăvire”. Fiecare credincios născut din Dumnezeu se simte într-un fel „străin” în această lume. Domnul Isus a spus lucrul acesta în rugăciunea din Ioan 17:1-26.

Cine citeşte cu atenţie va descoperi curînd tensiunea care există între: „Ei nu sînt din lume” (17:14, 16) şi „Ei sînt (încă) în lume” (17:11). Ca şi Lot altădată în Sodoma, noi suspinăm şi ne chinuim sufletele atîta timp cît rămînem în lumea de păcat. Cetăţenia noastră este în ceruri şi de acolo îl aşteptăm pe Domnul Isus să vină şi să ne izbăvească din „robia stricăciunii” (Rom. 8:17-24a; l Corinteni 15:53; 2 Corinteni 5:4, 5).

Va veni o vreme cînd Dumnezeu va pune capăt domniei păcatului pe pămîntul acesta. El îl va arunca pe diavol în iazul cu foc şi cu pucioasă şi va produce un pămînt schimbat „în care va locui neprihănirea”. În nădejdea aceasta trăim noi şi ne pregătim.

Pavel spune că, deşi în viitor, vremea aceasta este aproape: „Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît ştiţi în ce împrejurări ne aflăm; este ceasul să vă treziţi în sfîrşit din somn; căci mîntuirea este mai aproape de noi decît atunci cînd am crezut” (Romani 13:11).

Mîntuirea aceasta despre care se vorbeşte în text nu este aceea dobîndită prin pocăinţă şi credinţă („Iertarea”) şi nici cea lucrată de Duhul Sfînt în viaţa noastră („Sfinţirea”). Mîntuirea despre care se vorbeşte aici este „Proslăvirea”, „mîntuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Petru 1:5).

Dumnezeu îl va mai trimite încă o dată pe Domnul Isus pentru noi. De data aceasta El va veni numai pentru cei credincioşi. Am putea spune că El va veni pentru cei mîntuiţi, pentru care şi-au trăit mîntuirea pînă la capăt şi va veni ca să-i mîntuiască!!! Sau aşa cum spune textul din Evrei 9:28: „Cristos după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, (ci) ca să aducă mîntuirea celor ce-L aşteaptă”.

Cei credincioşi trăiesc „aşteptînd fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor, Isus Cristos” (Tit 2:13), „El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21).

O completare necesară

Am spus în acest studiu că Mîntuirea este un proces în timp şi că, într-un sens, noi „ne ducem pînă la capăt” mîntuirea noastră. Acest fel de vorbire se potriveşte cu felul în care vedem şi înţelegem noi lucrurile.

Pentru Dumnezeu, care locuieşte în afara timpului, mîntuirea noastră este un lucru deja realizat. Cei care au crezut, sînt deja „în locurile cereşti, în Cristos” (Efeseni 1:3, 20; 2:6; 3:10; 6:12).

Totul este clar şi stabilit pentru Cel care a ştiut şi ştie toate lucrurile. Lucrările Lui au fost deja isprăvite încă „de la întemeierea lumii” (Evrei 4:3). Numele celor mîntuiţi au fost „scrise în cartea Mielului” „înainte de întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8).

Ori de cîte ori ne întrebăm despre mîntuirea noastră sau despre mîntuirea altora, este bine să ne întoarcem la textul din 2 Timotei 2:19: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, avînd pecetea aceasta: Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui; şi oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!”

Părtăşia cu Dumnezeu şi vieţuirea în sfinţenie sînt izvoarele certitudinii noastre.

„Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui”, de aceea, „pe voi înşivă încercaţi-vă. Pe voi înşivă cercetaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Cristos este în voi? Afară numai dacă sînteţi lepădaţi” (2 Cor. 13:5).

Concepte biblice – Mileniul

Prin Mileniu se înţelege că înainte de Judecata de la urmă şi de intrarea în veşnicie, Cristos va reveni pe pămînt şi va domni împreună cu sfinţii Săi pentru o perioadă de o mie de ani (Apoc. 20:1-10). Învăţătura despre „Mileniu” nu trebuie confundată cu gruparea „Milenistă” a „Martorilor lui Iehova”. Aceşti „prooroci mincinoşi” fac tragica eroare de a se crede evrei, fără a practica „tăierea împrejur”, şi creştini, fără a crede în divinitatea Domnului Isus Cristos.

În limbaj teologic, învăţătura despre Mileniu se numeşte „Chiliasm”, de la termenul „Chilios”, „o mie” în limba greacă. Chiliasmul a fost singura interpretare escatologică predominantă din Biserica primului secol şi a revenit în primul plan al interpretărilor escatologice începînd cu secolul nouăsprezece.

După ce Constantin cel Mare a transformat creştinismul în religie de Stat, pentru a se putea alinia cu pretenţiile politice ale Imperiului, Biserica oficială a schimbat interpretarea escatologică, adoptînd „amilenismul”. Această interpretare îngăduia Bisericii să fie folosită de Stat în pretenţiile lui de dominare, sugerînd că ea trebuie să domnească „acum”, în Numele lui Cristos. Cruciadele şi încreştinările masive forţate au fost doar două urmări tragice ale acestei concepţii.

Prima încercare de instaurare a „Mileniului”, prin puterea armelor, s-a petrecut sub Carol cel Mare sau Charlemagne. A doua încercare i-a aparţinut lui Napoleon, iar cea de a treia a încercat-o Hitler, cu cel de al treilea „Reich”.

Cuceririle Reformei din secolul XVII şi progresul tehnologic din secolele XVIII şi XIX au insuflat omenirii un entuziasm nemărginit şi o credinţă nemăsurată în posibilităţile omenirii de a progresa şi de a făuri „raiul pe pămînt”. În acest context economic, Biserica a adoptat „postmilenismul”, care pune în sarcina Bisericii să misioneze şi să militeze pentru „marea trezire dinaintea revenirii lui Cristos”. Se crede că în urma acestei întoarceri în masă a omenirii la Dumnezeu, Biserica va făuri o mie de ani de pace şi prosperitate prin Evanghelie.

Concepţia Postmilenistă a fost zdruncinată profund de declanşarea celor două războaie mondiale, care au arătat că omenirea este în mod fundamental rea şi incapabilă să folosească cuceririle tehnice spre bine.

De ce este nevoie de învăţătura despre „Mileniu”?

Mai întîi pentru că o treime din profeţiile Vechiului Testament îşi aşteaptă încă împlinirea (Ier. 3:17-18; 30:9; 31:1, 35-40; 32:40-42; 33:14; Ezec. 37:22-28; 39:25 Osea 1:11; Zah. 12:3-10; 14:8-9, 16-19; Rom. 11:25-31). Majoritatea cărţilor profetice se încheie cu vestirea unei vremi viitoare glorioase pentru Israel. Numai revenirea Fiului lui David va reface această domnie (Fapte 15:13-18). Fără Mileniu, aceste profeţii sînt sau ratate sau inutile.

În al doilea rînd, după învierea Sa glorioasă, Domnul Isus a stat de vorbă cu ucenicii Săi timp de 40 de zile despre „Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1:3-8).

Printre exponenţii „Chiliasmului” din primul secol amintim pe:Irineu, episcop de Gaul în anul 177 d.Cr., pe Papias, pe Tertulian, pe Barnabas, pe Iustin Martirul, pe Hippolitus şi pe Cyprian.

Dintre cei mai cunoscuţi teologi susţinători ai învăţăturii despre Mileniu amintim pe: Franz Delitzch, Charles Spurgeon, D.L. Moody, C.I Scofield, J. Sidlow Baxter, Billy Graham, Jerry Farwell, Warren W. Wiersbe. Toate conferinţele profetice majore din ultimul secol s-au declarat categoric în favoarea credinţei că, după Răpirea Bisericii, Cristos va reveni în slavă şi va domni timp de o mie de ani pe pămînt.

Concepte biblice – Ava, Osana, Maranata

Limba comună vorbită de cei ce trăiau în Israel pe vremea Domnului Isus a fost Aramaică – o variantă a ebraicii modificată de captivitatea babiloniană. Ca şi ebraica, aramaică face parte din familia limbilor semitice. Am putea spune că aramaică a fost prima „limbă creştină”. Ea avea însă să fie înlocuită foarte repede cu „koine”, dialectul de stradă al limbii greceşti, vorbită mai cu seamă în partea orientală a Imperiului Roman.

Pe măsură ce creştinismul s-a răspîndit din ce în ce mai mult printre neamuri, aramaică nu s-a mai păstrat decît pe ici, pe colo, ca o mireasmă melancolică. Cărţile Noului Testament, în masiva lor majoritate, au fost scrise în limba greacă. Totuşi, în manuscrisele greceşti au supravieţuit cîteva expresii aramaice de care ne vom ocupa în continuare.

Aba (slavonizat la noi în „Ava”)

Acest cuvînt vine din universul foarte intim al familiei şi înseamnă: tată sau tăticule. Dumnezeu s-a prezentat uneori în Vechiul Testament ca un „Tată” al evreilor (Osea 11;1; Mal. 1:6). Într-un sens mai larg, toţi oamenii sînt copiii lui Dumnezeu prin creaţie, dar Noul Testament ne spune că numai cei care s-au întors la Dumnezeu prin lucrarea Domnului Isus Cristos pot spune rugăciunea „Tatăl nostru”.

„Aba” apare de trei ori în textul Noului Testament:

Marcu 14:36 – Domnul Isus îşi descoperă intimitatea cu Tatăl, folosind termenul învăţat pe genunchii lui Iosif şi Maria.

Romani 8:15 – Într-unul dintre cele mai frumoase capitole ale Bibliei, Pavel vorbeşte despre acceptarea credincioşilor în familia divină şi despre dreptul apropierii intime de „Aba”, Tăticul ceresc.

Galateni 4:6 – Acelaşi Pavel vorbeşte despre Duhul înfierii, care ne-a aşezat în familia lui Dumnezeu. Deşi noi trebuie să-L ascultăm ca şi nişte robi, Dumnezeu ne-a dat dreptul să ne apropiem de El cu îndrăzneala unor copii prea iubiţi.

Osana

Osana este o exclamaţie aramaică după ajutorul lui Dumnezeu. Cu timpul, ea a devenit şi o expresie de laudă, dar fără îndoială, mulţi o mai foloseau în sensul ei primar în care apare în Psalmul 118:25: „Doamne, ajută, Doamne dă izbîndă”, întîmpinarea Domnului Isus la intrarea în Ierusalim şi strigătele de „Osana”, i-au făcut pe mai marii religioşi să-L învinuiască de tolerarea blasfemiei. „Osana” nu se rostea pentru muritori, ci era păstrat doar pentru divinitate (Ioan 12:13; Luca 19:38).

Maranata!

Acest cuvînt aramaic apare o singură dată în textul grecesc al Scripturii: „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Cristos, să fie anatema! Maranata!” (1 Cor. 16:22). Despărţit în cuvintele componente: „Maran Ata”, expresia înseamnă: „Domnul nostru a venit!” sau „Domnul nostru vine”! Exclamaţia se poate aplica fie la întruparea Fiului lui Dumnezeu în ieslea Betleemului, fie la cea de a doua Sa venire.

Aba, Osana, Maranata! – reprezintă etapele maturizării noastre spirituale.

IUDA 

Titlul: Cartea se numeşte în original: „Iouda” – „Iuda”, după numele celui ce a scris-o.

Autorul: Numele celui care a scris-o este dat chiar în conţinutul cărţii (v.1). Acest Iuda a fost un alt frate al Domnului Isus (Mat. 13:55; Marcu 6:3). El nu se consideră în numărul celor 12 apostoli (Iuda 17), ci se prezintă ca „frate al lui Iacov” (Iuda 1). În mod obişnuit, în vremea aceea o persoană se identifica pe sine după numele tatălui său. Motivul pentru care Iuda a făcut excepţie de la regula aceasta a fost probabil dublu: (1) din modestie şi respect, el n-a vrut să facă aluzie la relaţia lui de familie cu Isus Cristos, şi (2) el crede că poate fi identificat foarte bine în funcţie de relaţia cu Iacov, fratele său mai mare care ajunsese între timp unul dintre liderii proeminenţi în Biserica din Ierusalim.

Data: Epistola a fost scrisă probabil cîndva în perioada cuprinsă între anii 65-80 d.Cr. Erezia pe care o combate Iuda a apărut în Biserica primară destul de repede şi a fost combătută cu putere de Pavel, Ioan şi Petru. De fapt, epistola lui Iuda poate fi considerată ca o reluare a celei de a doua epistole a lui Petru. Între 2 Petru 2:1-22 şi Iuda 4-18 există o asemănare imposibil de trecut cu vederea. Probabil că Iuda a avut de confruntat aceleaşi probleme ca şi Petru şi s-a folosit de epistola şi autoritatea apostolului pentru a-şi întări şi mai mult punctul de vedere.

Contextul scrierii: În timp ce Iuda se pregătea să le scrie fraţilor despre mîntuire, el se vede silit să-şi schimbe subiectul pentru a combate activitatea şi învăţătura unui grup de oameni plini de vicii, care circulau prin Biserici şi căutau „să schimbe în desfrînare harul lui Dumnezeu” (Iuda 3-4). Nu este greu să recunoaştem în acest grup de prooroci mincinoşi pe „amăgitorii” pe care-i prevestise Petru (2 Petru 2:1) şi pe care-i combătuse cu atîta putere Ioan (vezi 1 Ioan). Aparent aceşti învăţători mincinoşi căutau să-i convingă pe cei credincioşi că harul iertării se întinde nu numai în trecut, dar şi în prezent. Ei considerau mîntuirea ca pe un fel de paşaport spre lumea trăirii în pofte şi păcate. Ei negau dumnezeirea lui Cristos şi reduceau creştinismul la o sumă de cunoştinţe teoretice fără legătură cu viaţa de toate zilele.

Conţinutul cărţii: Cine citeşte această epistolă îşi dă repede seama că Iuda scrie prin excelenţă evreilor. Mulţimea de citate şi exemple din Vechiul Testament se succed fără nici o lămurire suplimentară, indicînd faptul că Iuda presupunea că cititorii lui sînt de mult familiarizaţi cu istoria Israelului şi cu conţinutul Scripturilor.

Iuda le aminteşte creştinilor felul în care s-a purtat Dumnezeu în trecut cu necredinciosul Israel, cu îngerii neascultători, cu oraşele păcătoase Sodoma şi Gomora şi cu aceeia care, asemenea lui Cain, Balaam şi Core, s-au răzvrătit împotriva Domnului (Iuda 5, 6, 7, 8-10, 11). După un scurt pasaj în care descrie imoralitatea acestor prooroci mincinoşi, Iuda încheie scurta lui epistolă printr-un avertisment fierbinte, printr-o chemare urgentă la statornicie (Iuda 12-19, 20-23) şi printr-una din cele mai frumoase benedicţii din Biblie (Iuda 24-25).

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1-2

I. ATACUL DUŞMANILOR 
a. Urgenţa apelului din epistolă, 3
b. Doctrina învăţătorilor mincinoşi
– schimbă harul în desfrînare, 4
– tăgăduiesc dumnezeirea lui Cristos, 4

c. Soarta învăţătorilor mincinoşi Exemplul
Îngerilor căzuţi, 6
Exemplul Sodomei şi Gomorei, 7-8

d. Metoda învăţătorilor mincinoşi
– pîngăresc trupul, 8
– batjocoresc dregătoriile, 8-10
Exemplul lui Cain, 11
Exemplul lui Balaam, 11
Exemplul fiilor lui Core, 11

e. Falsitatea învăţătorilor mincinoşi

Şase metafore care condamnă:
– ca nişte stînci ascunse, 12
– ca nişte nori fără apă, 12
– ca nişte pomi tomnatici fără rod, 12
– ca nişte pomi dezrădăcinaţi, 12
– ca nişte valuri înfuriate ale mării, 13
– ca nişte stele rătăcitoare, 13

f. Iminenta lor pedepsire
Profeţia patriarhului Enoh, 14-16

II. LUPTA CELOR CREDINCIOŞI 
a. A fost vestită de apostoli, 17-19

b. Trebuie practicată de credincioşi
– ”zidiţi-vă sufleteşte”, 20
– „rugaţi-vă prin Duhul”, 20
– „ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu”, 21
– „aşteptaţi îndurarea Domnului nostru”, 21
– „mustraţi pe cei ce se despart de voi”, 22
– „căutaţi să mîntuiţi pe unii”, 23
– „feriţi-vă de compromisuri cu păcatul”, 23

III. NĂDEJDEA CELOR CREDINCIOŞI 
a. Dumnezeu poate să-i păzească, 24-25

Apocalipsa

(pentru cei care doriți un studiu practic din Apocalipsa, treceți repede peste prezentarea cărții și citiți studiul din partea a doua)

Nu înțeleg ce este greu în cartea Apocalipsei! Mesajul ei este foarte simplu:

,,Acum este greu și înainte să fie mai bine va fi și mai rău, dar după ce va fi cel mai rău va fi dintr-o dată cel mai bine!“

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou” – ,,Descoperirea lui IsusCristos”. Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect general aituturor lucrurilor tratate în textul cărţii.

Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despredesfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentuluman”, „scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Cristos va triumfaîn curînd asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.

apocalipsa_Introducere

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sînt de părere cădata scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.

Contextul scrierii:  Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiucultul Cezarului declarat zeu, creştinii – care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i seînchine Cezarului – au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii dinSmirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul
credincios (Apoc.2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioanînsuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nueste de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice ocale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd în vederevremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.

Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi sănu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curînd se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şisă se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cusigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pevecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită aunirii desăvîşite cu Fiul lui Dumnezeu.Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formăliterară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”.Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni setransmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune ladispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sîn tBiserici – Apoc 1:20 – „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului – Apoc 21:9 – 10).

Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă.

Apocalipsa  1-3  4-19  20-22
Preteristă Biserici istorice Simbolic pentru condiţiile contemporane Simbolic pentru ceruri şi pentru victorie
Idealistă Biserici istorice Simbolic pentru conflictul dintre bine şi rău Victoria binelui
Istoricistă Biserici istorice reale Simbolic pentru evenimente istorice: căderea Romei, mahomedanism, papalitate, reformaţie Judecata finală;
Mileniul (?)
Starea eternă
Viitoristă Şapte stadii ale istoriei Bisericii Necazul cel mare.
Judecăţi concentrate asupra Bisericii spostate şi asupra Anticristului.
Venirea lui Cristos.
Împărăţia de o mie de ani.
Judecata morţilor nelegiuiţi.
Starea eternă.
Postmilenistă Biserici istorice În general o intrepretare istoricistă. Victoria creştinismului asupra lumii
Amilenistă Biserici istorice În general o intrepretare istoricistă. Venirea lui Cristos.
Judecata.
Starea eternă.
Premilenistă Biserici istorice care reprezintă etape istorice În general o intrepretare viitoristă. Domnie literală de o mie de ani.
Judecata la marele tron alb.
Noul Ierusalim.

Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:

(1) Preteristă – textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întîmplat deja şidin care putem scoate principii veşnic valabile.

(2) Idealistă – textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrîndlupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeride fabule.

(3) Istoricistă – textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea sfîrşitului. Apocalipsa estetransformată într-o carte de istorie „cifrată” care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolilelumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea,reformaţia, etc.

(4) Viitoristă – natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia” dinApoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să vină după ele”.Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii” şi ca o anunţare aevenimentelor viitoare din perioada sfîrşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, aceastăinterpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervădescrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curînd împlinirea.Majoritatea celor care interpretează „viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea sfîrşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întîmplat încă. Evenimentele descrise începînd cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajmasau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniuluispre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, înfericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.

Efes

Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandămtuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi searmonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă grin intermediulcelorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii încare „Cineva”, venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcutşi reinstalat în propria lui tară, extinzîndu-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr atît de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfînt asupra autorilor lor.Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vremeevreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorbadespre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Luiîmpărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două venirisuccesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şideclanşarea crizei mondiale care se va sfîrşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes.2:1-12; 2Tim. 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte aBibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfîrşitoate lucrurile.

Apocalipsa este o carte a septadelor (serii de șapte), ceea ce o pecetluiește ca revelație desăvârșită. Se vorbeşte despre:
şapte Biserici (Apoc 1:4; 2:1 – 3:22),
șapte scrisori (Apoc. 2:1-3:22)
şapte duhuri (Apoc 1:4),
şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12, 20: 2:1; 4:5),
şapte stele (Apoc. 1:16, 20; 2:1; 3:1),
şapte peceţi (Apoc. 5:1,5; 6:1),
şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6),
şapte trîmbiţe (Apoc. 8:2; 16:1),
șapte îngeri (Apoc. 8:2,6; 15:1,6,7; 15:8; 16:1; 17:1; 21:9)
şapte tunete (Apoc.10:3,4),
șapte mii de morți (Apoc. 11:13)
șapte capete (Apoc. 12:3; 13:1; 17:3,7,9)
şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20),
şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3),
şapte urgii (Apoc. 15:1,6,8; 21:9),
şapte potire de aur (Apoc. 15:7: 16:1; 17:1; 21:9),
şapte munţi (Apoc. 17:9),
şapte împăraţi (Apoc. 17:10)
și ultimele șapte vedenii (cap. 20-21).

Cifra „7″ reprezintă în simbolistica iudaică „perfecţiunea divină”. Ioan scrie ,,divin“, în serii de septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime ,,Ioan, divinul“. Descoperirea apocalipsului este scrisă în septade de rotiri a câte șapte, unele în altele, greu de sistematizat sau de vizializat, ca un alt mesaj venit din lumea cu mai multe dimensiuni, ,,slava lui Dumnezeu“, descrisă de profetul Ezechiel, ale căror roate care învârtesc în mijlocul altor roate (Ezec. 1:16).

Există o simetrie adesea neobservată: Noul Testament cuprinde scrisori trimise de apostolul Pavel la șapte biserici distincte: Roma, Galatia, Corint, Efes, Filipi, Colose și Tesalonic. Domnul Isus trimite scrisoarea aceasta a Apocalipsei tot la exact șapte biserici: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. Sigur că este de mirare că Domnul Isus nu trimite câte o scrisoare și bisericilor din Ierusalim sau Antiohia, dar această întrebare va trebui să rămână fără răspuns …

CarteaApocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întîrzie, conducînd totulspre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvîrşite. Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Christos (Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face:

isus judeca

Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară îndesfăşurarea mesajului ei.

Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri.

Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a douamişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru.

Finalul cărţii înalţăacţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1:1-9

I. CRISTOS – pe tronul cerului
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorilecătre cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14

II. Christos ia în stăpînire pămîntul
d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17

O paranteză: Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8 Mulţimea mîntuitilor din Necazul celMare, 7:9-17

e.  Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21

O paranteză: Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11

f. Cele şapte personaje, 12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, adoua fiară)

O paranteză: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5
Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7
Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20

g. Cele şapte potire, 15-21

O paranteză: Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18

h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6
i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10
î. Judecatacea din urmă, 22:11-15

III. CRISTOS – domneşte în noua creaţie
j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-22

Clarence Larkin a adaptat doctrinele biblice la planșe pentru studenții săi nevăzători. Lucrarea luia  rămas un punct de referință în domeniu.

Vi le supun atenției aici

Studii în Apocalipsa

1. Un mesaj venit din afara timpului

Ce carte! Ce autor! Ce mesaj!
Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de știri dela televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști.

Apocalipsa este singura carte din Biblie despre care este scris că oricine o va auzi va avea parte de fericire.

,,Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!“ (Apoc. 1:3)

Autorul ni se adresează din afara timpului, fiind capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi, comunicându-ne lucruri din trecut, din prezent și din viitor.

,,Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele“ (Apoc. 1:19).

Autorul o poate face pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor, fiind atemporal, capabil să vadă totul complet și instantaneu.

,,Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine“ (Apoc. 1:4b).

Dintre toate pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg această extraordinară ,,benedicție“ așezată, neobișnuit, chiar la începutul cărții:

,,Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.“ (Apoc. 1:5b-7).

Trăim o vreme în care ,,împărățiile lumii“ se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?

Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu ,,va face“ din noi o împărăție și preoți“, ci că ,,a și făcut“ aceasta.

Noi nu vedem aceste două promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Ele s-au realizat deja. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri? Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două ,,benedicții“, nu una și nu este așezat la finalul epistolelor, cum sunt de regulă, ci chiar în debutul Apocalipsei. Extraordinar!

Proclamarea aceasta din primul capitol al Apocalipsei ,,rimează“ cu ,,Cina“ pe care o luăm noi împreună în adunare. Gândiți-vă bine: Ce ar înțelege cei ,,din afară“ dacă ar vedea că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un trup zdrobit și o baie de sânge? Oricine ar trage concluzia că sunt rămășițele unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum ,,Domn“ așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de laudă și ne închinăm înaintea biruințelor Sale.

După cum Dumnezeu a făcut pe acest Isus ,,Domn și Salvator“ (Fapte 5:31), același Dumnezeu a făcut deja, prin Christos, și din noi ,,o împărăție și preoți pentru Dumnezeu“.

Amin și iar Amin! De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile ,,Aleluia!“

Apocalispa deci este un mesaj trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.

2. Studiu de caz – Laodicea contemporană

Introducere și context:
Chiar și aceea care au ajuns la concluzia că ,,Apocalipsa este o carte imposibil de înțeles“ citesc cu interes scrisorile adresate de Domnul Isus celor șapte biserici anintite în capitolele 2 și 3 ale cărții. Prima secțiune a Apocalipsei, este clară și limpede în intenția și mesajul ei:

(Introducere, 1:1-9

I. CRISTOS – pe tronul cerului
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorilecătre cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14)

Rasplatirile biruitorilor

Fiecare scrisoare adresată uneia din cele șapte biserici locale este un prilej de autoanaliză, atât pentru biserici, cât și pentru fiecare credincios în parte. Urgența autoanalizării este inspirată de majestatea și autoritatea descrierii Christosului ceresc din primul capitolul. Apostolul Ioan n-a mai îndrăznit să se apropie de El și să-și reazeme capul pe pieptul Lui, așa cum făcuse altădată, ci ,,a căzut la picioarele Lui ca mort“ (Apoc. 1:17).

Avem de a face cu Christosul de după înviere, cu Christosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe ,,care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5).

Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Isus la cele șapte biserici. Câte un alement al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte:

,,M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m’am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare, şi încins la piept cu un brîu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lîna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mîna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, cînd străluceşte în toată puterea lui“ (Apoc. 1;12-16).

Apostolul Pavel a avertizat și el bisericile despre autoritatea și severitatea judecății divine pe care o exercită Domnul Isus asupra bisericilor:

,,Căci Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gîndurile inimii. Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face“ (Evrei 4:12-13).

Nu este de mirare deci că Ioan a căzut ca mort înaintea Christosului proslăvit, înaintea Căruia până și ,,duhurile cad în leșin“ (Isaia 57:16). A trebuit ca Domnul Isus să facă un gest de bunăvoință pentru ca Ioan să stea în picioare și să primească misiunea specială care i-a fost încredințată:

,,El Şi-a pus mîna dreaptă peste mine, şi a zis: ,,Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut, lucrurile cari sînt şi cele cari au să fie după ele“ (Apoc. 1:17-19).

Fraza: ,,Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut, lucrurile cari sînt şi cele cari au să fie după ele“ poate fi luată drept un ,,cuprins“ al Apocalipsei și așa a și fost interpretată de majoritatea comentatorilor Bibliei. Ea a dus la acele deosebiri de interpretare (preteristă, istoricistă, viitoristă și idealistă). Eu vă propun însă o altfel de interpretare, una simplă de tot, interpretarea cititorului care se bucură de mesajul Apocalipsei. Interpretările ,,tradiționale“ ne îndepărtează parcă de această carte, făcând-o aproape inabordabilă.

Cu siguranță, Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! Există un sfat pastoral care dă pe față motivația lui: ,,Ori de câte ori Diavolul îți aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de …viitorul lui.“  Diavolul știe că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea să ne țină departe de această ,,stație de alimentare“.

Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te rătăcești … Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor din această carte le este rezervată o ,,fericire specială“ (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi“ sau de Dumnezeu?

Eu va propun soluția oamenilor simpli si ne-teologi, a celor ce accepta și iubesc Biblia chiar și atunci cand nu o înțeleg pe deplin. Parcă pe soțiile noastre le înțelegem? Nu s-a născut încă bărbatul care să înțeleagă deplin o femeie! Și totuși, le iubim, ne căsătorim cu ele și nici nu ne-am închipui viața fără ele! Cum ar fi dacă, pentru că nu vor înțelege nici ei soțiile lor, le-am spune băieților de azi: ,,Nu vă căsătoriți! Veți avea parte de o sumedenie de lucruri pe care nu le veți înțelege. Vor fi ,,trâmbițe, potire, înălțări la cer și coborâri în iaz de foc“ … Nu vă luați, băieți, câte o … Apocalipsă.“

Îmi iubesc soția, chiar dacă n-o înțeleg deplin. N-aș putea trăi fără ea.
Iubesc cartea Apocalipsa, chiar dacă n-o înțeleg deplin. N-aș putea trăi fără ea. Ea mă face să mă simt ,,acaă“ în planurile minunate ale lui Dumnezeu și mă ajută să trec prin istoria contemporană cu liniștea celui care știe că totul se va termina cu un ,,hapy end“ pentru copiii lui Dumnezeu.

Cartea Apocalipsa cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui Ioan și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa există exact șapte ocazii după care trebuie să încuvințăm și noi ,,Amin“-ul rostit acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21).

Care este împărțirea propusă de mine? Iat-o:

Si rău si bine – 1- 5
Înainte sa fie mai bine va fi foarte rău – 6 -19
După foarte dau va fi foarte bine – 20 – 22

Astăzi ne aflăm în perioada de ,,și rău și bine“. În confuzia generală, avem datoria să ne ,,fie groază de rău și să ne lipim tare de ce este bine“ (Rom. 12:9).

Fiecare biserică și fiecare credincios trebuie să citeasca cu atenție scrisorile trimise de Domnul Isus celor șapte biserici, mai ales pe cea trimisă bisericii din Laodicea. Fiecare biserică locală, indiferent de timpul și locul în care s-a aflat sau se află, are datoria să se întrebe: ,,Nu cumva sunt și eu ca cei din Laodicea“? Pot fi eu un ,,biruitor“ chair dacă toată biserica este învinsă ?

Urgența acestei cercetări de sine este datorată faptului că, dintre toate cele șapte biserici, Laodicea este singura la care Domnul Isus se raportează ,,din afară“. El a fost odinioară ,,înăuntru“, dar, printr-un complex de împrejurări, a ajuns să fie ,,afară“:

,,Iată Eu stau la ușă și bat.“ (Apoc. 3:20).

De ce este El afară? Cum de a ajuns El afară? Pentru că, indiscutabil, trebuie să fi existat un timp când El a fost ,,înăuntru“, altfel n-am putea discuta despre o ,,biserică“! Cum de cei din Laodicea nu au mai avut nevoie de El? Răspunsul este foarte simplu: au ajuns să aibe seturi diferite de valori. Între Christos și cei din Laodicea a apărut  ,,o incompatibilitate de valori“!

Urmăriți analiza făcută de Christos:

,,Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentrucă zici: ,,Sînt bogat, m’am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic„, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi dela Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi“ (Apoc. 3:15-18).

Remarcați incompatibilitatea?
Ei n-au nevoie de ceea ce are El. El nu da doi bani pe ceea ce au ei.
Ei au aur. El le vorbește despre un altfel de aur, ,,aur curat“
Ei spun că văd foarte bine. El îi declară orbi de-a binelea și le recomandă doctorie pentru ochi.
Ei sunt îmbrăcați în lux. El îi consideră rușinos de dezbrăcați.
Ei se cred bine, mersi. El îi declară ticăloși, săraci, orbi și goi!

Cea mai mare incompatibilitate este între ceea ce se cred ei și ceea ce ar vrea El sa-i faca.

În bisericile din partea de sud a Statelor Unite circulă o ,,anecdotă“ tristă din vremea ,,segregației“, când albii și negrii nu aveau aceleași drepturi și același acces în societate. Se spune că un credincios ,,de culoare“ a avut ideea să intre într-o biserică de-a albilor. S-a dus pe centru și s-a așezat chiar pe banca din față. Toți au încremenit. Nu puteau pricepe o asemenea neobrăzare. Predicatorul s-a oprit din predică. Organista a înghețat la instrumentul ei. Coriștii s-au încruntat și nu le-a mai fost poftă să cânte. Toate privirile s-au îndreptat acuzatoare spre Sam, negrul de pe prima bancă. După câteva momente de ezitare, doi ușieri zdraveni l-au scos pe Sam pe sus afară și l-au aruncat în praful din șanț. Pe când se ștergea de praf, Sam a auzit glasul Domnului:
,,Ce faci aici, Sam?“
,,Am încercat să stau la ei în biserică și m-au aruncat afară, în șanț…“
,,Hei, Sam, tu măcar ai apucat să intrii în biserică lor. Eu de 40 de ani tot încerc și încă n-am reușit…“

Oricine citește scrisoare adresată de Domnul Isus celor din Laodicea trebuie să se întrebe: ,,Cum sunt eu? Cum suntem noi? Suntem altfel decat ei?“

Vreau să vă propun un TEST ca să ne putem pune fiecare un diagnostic. Nu cumva să ne înșelăm și noi singuri ca și ei!
1. Prima parte a textului este o întrebare: ,,Cum stai față de cartea Apocalipsei? O citești cu plăcere? Când este ultima oară când ai făcut-o?
Dacă îmi vei răspunde că nu vezi ceva bun în Apocalipsa, am să te întreb repede: ,,Nu cumva esti orb?“
Dacă îmi vei spune că nu are lucruri practice, interesante pentru viața ta, am să te întreb: ,,Nu cumva ai alte bogații decât cele pe care ți le poate oferi El?“
Dacă îmi vei spune că Apocalipsa vorbește despre o altă lume decât cea în care trăiești tu în fiecare zi, am să te întreb: ,,Nu cumva nu esti impreuna cu El? Nu cumva El este AFARA din realitatea în care trăiești tu?“
2. A doua parte a testului este ceva la fel de simplu și de practic: Care este reacția ta la ceea ce le oferă Domnul Isus celor șate biserici?
 Mai întâi, câteva lucruri despre cele șapte scrisori și oferta lor. Cele șapte biserici se aflau în Asia Mică, în teritoriu de azi al Turciei.
Seven Churches

Iată în tabelul de mai jos câteva caracteristici ale scrisorilor.

Caracteristicile scrisorilor

Așezat deasupra timpului și spațiului (Apocalipsa 1), Domnul Isus unește cele două capete de ,,revelații“ ale Bibliei, oferind celor ce-L urmază binecuvântările pierdute de Adam prin păcat, dar păstrate de Dumnezeu pentru urmașii lui:

Mesajul de har al scrisorilor

Fiecare promisiune făcută de Domnul Isus celor care ,,biruiesc“ în această perioadă de ,,și bine și rău“ își are corespondentul în noua ordine cosmică descrisă în ultimele capitole ale Apocalipsei (20-22). Scrisorile reprezintă o reactivarea a promisiunilor hotărâte de Dumnezeu pentru Adam și Eva, pierdute prin căderea în păcat și puse acum înaintea celor răscumpărați prin Jertfa de la Calvar.  Cele șapte scrisori au un tipar unic ce prevestește reașezarea ,,biruitorilor“ în destinul lor prestabilit. În antetul fiecărei scrisori este un fragment din descrierea Christosului cosmic (,,Iată ce zice Cel ce ine cele șapte stele în mâna dreaptă, … Cel ce a murit și a înviat, … Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri, … Cel ce are ochii ca para focului …, etc.). După ce urmează prețuirea pentru ce este bine, urmează descrirea pericolului iminent, care trebuie evitat prin ascultarea de o poruncă specifică întărită de o pedeapsă posibilă sau de o promisiune minunată.

Scrisoarea catre Efes

Sigur că s-ar cuveni să zăbovim asupra fiecărei scrisori în parte. A făcut-o altădată și o puteși face și voi acum. Intenția mea este însă să facem aici un TEST și să vedem care este reacția fiecăruia dintre noi în fața promisiunilor divine. Nu cumva avem și noi ,,o incompatibilitate de valori“ cu Isus Christos. Nu cumva L-am dat și noi afară din preocupările și pasiunile noastre? Iată care sunt promisiunile păstrate pentru ,,biruitorii“ din vremea acestui ,,și bine și rău“:

Rasplatirile biruitorilor 1-4Rasplatirile biruitorilor 5-7

Când am publicat pentru prima dată mesajul meu despre ,,septadele din Apocalipsa“, cineva mi-a sugerat să țin un studiu ,,în șapte puncte“, despre cele șapte promisiuni. Cine mai are însă astăzi timp pentru un studiu în … șapte puncte?

Este suficient aici să afcem doar câteva remarci despre câteva dintre ele.

1. Pomul vietii (promis celor din Efes ce se vor întoarce la dragostea dintâi)
Interzicerea accesului la ,,pomul vieții“ după ce Adam și Eva au mâncat din ,,pomul cunoașterii binelui și răului“ a fost un act înțelept de dragoste din partea lui Dumnezeu. El n-a dorit ca starea de păcat a oamenilor să capete statut veșnic. De ce? Părerea mea, eretică cum e ea, este că dobândind statut etern, omul n-ar mai fi fost ,,mântuibil“, asemena îngerilor căzuți. (Un asemenea diagnostic presupune o discuție mai mare despre decadența și degenerarea ajunsă de ,,predeluvienii“ care și-au stricat total ,,calea“ pe care mergeau înaintea Domnului.)

Pomul vieții a fost ridicat de Dumnezeu de pe pământ într-un nivel de existență superioară și va reveni printre noi în ..noua ordine cosmică“, când va crește în noul Ierusalim și pe cele două maluri ale râului (Apoc. 22:2), unde va servi ,,la vindecarea Neamurilor“ (,,De ce numai vindecarea Neamurilor și nu și a evreilor?“, rămâne o altă întrebare pentru un alt studiu).

2. Asigurarea că nu va trece prin dea de a doua moarte (promisă celor din Smirna)
Moartea a doua, ne spune Apocalipsa va fi ,,iazul de foc“ (Apoc. 20:6, 14; 21:8). Vorbim mult prea puțin despre pedeapsa veșnică. Iadul a ajuns o bătaie de joc. Întrebat unde vrea să meargă după moarte, în rai sau în iad, un comic american a răspuns: ,,În iad, bineînțeles, majoritatea prietenilor mei sunt deja acolo!“ Vestirea Evangheliei nu se mai face ca pe vremea Domnului Isus. Oamenii nu mai înțeleg de ce este ea o ,,veste bună“. Predicile noastre îi face pe oameni să creadă că au de ales doar între ,,bine“, ,,mai bine“ , ,,foarte bine“ și ,,cel mai bine“. Ca să se poată bucura și de ,,plăcerile de o clipă ale păcatului“, ascultătorii noștri renunță la varianta lui ,,cel mai bine“, legănându-se în iluzia că se poate și să fi un fel de ,,creștin de clasa a doua“, un fel de ,,credincios fără viața de biruință“! C.H. Spurgeon spunea pe drept cuvânt că iadul va fi plin de ,,pseudo-creștini“ care îi vor aerga pe mânioși pe predicatori care i-au lăsat să ajungă acolo. (Ah, da, am uitat să vă spun că și predicatori vor fi acolo …).

3. Mana ascunsă și un nume nou (promise ,,biruitorilor“ din Pergam)
Mana ascunsă este în contrast cu ,,mâncarea lucrurilor jertfite idolilor“, iar numele nou vestește o identitate nouă, săpată în piatră, aprobată de Dumnezeu.

4. Toiagul de cârmuire peste Neamuri (promis biruitorilor din Tiatira)
Aici apare din nou distincția dintre Israel și Neamuri. Ni se vorbește despre o vreme viitoare în care ,,biruitorii“ vor cârmui peste Neamuri și le vor pedepsi aspru orice neascultare. Aplicată în istoria de până acum, ideea a dus la abuzurile ,,războaielor sfinte“ și a Inchiziției, care au făcut ca bisericile să se poarte mai asemănător cu islamul, decât cu Evanghelia. Fără nici o îndoială, promisiunea se referă la o vreme vitoare …

5. Numele mărturisit în fața Tatălui și a îngerilor (asigurată ,,biruitorilor“ din  Sardes)
D.L. Moody întreba aspru și retoric: ,,Dacă avocatul ceresc va avea acceași râvnă pentru prezentarea cazului tău înaintea Tatălui și a îngerilor, cum ai și tu pentru prezentarea cazului Lui înaintea acestui neam ticălos și preacurvar, care crezi că va fi soarta ta?“

6. Un stâlp cu o identitate și poziție precise în structura de închinare viitoare (promise celor din Filadelfia)
Am fost ,,arestat“ odată când aduceam din Tijuana mexicană câteva sute de cutii de ,,Tagamet“ pe care Christian Aid dorea să le expedieze în România pentru cei bolnavi de stomac. Nu aveam pe atunci pașaport, dar avea Social Security Number. Așa cum știți, el este compus din trei seturi de numere (XXX-YY-ZZZ). Cel de la vamă s-a uitat la documentul meu și mi-a zis: ,,Ești din România!“ La nedumerirea mea, el a ținut să explice: ,,Pentru voi, aceste numere nu spun nimic, dar pentru noi ele sunt coduri cu o grămadă de informații …“. Nu că vreau să fac asemănări între America și ,,lumea nouă“, dar vreau să vă atrag atenția că Apocalipsa ne precizează că vom avea trei nume de referință: ,,Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, … şi Numele Meu cel nou“.

7. Părtășia de acum și puterea viitoare alături de Dumnezeu (promise ,,biruitorilor“ din Laodicea)
Realitatea existenței noastre are un lanț foarte precis de autoritate:

cel mai mic copil trebuie să se supună fraților săi mai mari,
împreună, ei trebuie să se supună mamei lor,
care și ea trebuie să trăiască sub autoritatea soțului ei,
care și el trăiește sub autoritatea șefului,
a polițaiului,
a primarului,
a guvernatorului
și a președintelui.
Peste toți aceștia domnește ,,mâna nevăzută a societăților mesonice secrete“,
peste care domnește nevăzut Satan,
peste care domnește nevăzut … Dumnezeu însuși!

,,Biruitorii“ din bisericile de azi sunt invitați să se așeze alături de Christos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu (,,Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie“ – Apoc. 3:21).

Recitește promisiunile de mai sus. Care este reacția ta? Te plictisesc? Nu le vezi rostul? Nu te atrag? Le consideri foarte departe de ,,realitatea“ vieții tale de zi cu zi? Dacă da, atunci îmi pare foarte rău pentru tine. Te strâmbi la ceea ce-ți poate da Christos. Ți se pare că El vorbește despre niște aiureli sau despre ,,pie in the sky“, cum spun americanii? L-ai dat deja afară! El este deja dincolo de ușă! Ești în Laodicea și ești în partea cea nenorocită a celor lipsiți de biruință. Lumea de acum ți-a orbit ochii și ți-a sucit mintea ca să ai o altă scară de valori decât cea a veșniciei.

,,This is a test! This is only a test!“ – precizarea aceasta așează liniștea în inimile celor șocați de semnalul de alertă prestabilit de smijloacele de comunicare în masă din America. Daca ești în Laodicea și nu ești printre biruitori, ci printre învinși, mai poți încă să te corectezi. În această lume în care există ,,și bine și rău“ mai poți trece de partea binelui. Pericolul este mortal, dar răsplata este extraordinară!

A treia parte a testului

După prima parte a testului, care a fost atitudinea față de cartea Apocalipsei și după partea a doua, care a fost reacția în fața lucrurilor de valoare pe care le oferă Christos,  urmează acum partea  atreia, care este un ,,test“ de identitate“.  Cine ești atunci când te privești în oglindă? Ești ceea ce ,,te-ai făcut tu, prin propriile tale puteri“ sau ești ceea ce te poate face El, prin puterea promisiunilor Lui?

Aș vrea să închei cu o taină. Dumnezeu ne vorbește în Apocalipsa (descoperirea) prin simetriile septadelor, dar și prin lucrurile asimetrice, prin marile excepții. Știați că există ,,șapte promisiuni“ pentru cei ,,biruitori“. Ei bine, există și o a opta, cea care le subsumează pe toate celelalte. Iat-o:

,,Apoi mi-a zis: ,,S’a isprăvit! Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii.  Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu“ (Apoc. 21:7).

La auzut acestei promisiuni mi se furnică lăuntrul și mi se face pielea ca de găină. Mă cuprind fiorii unei anticipări fericite, care-mi certifică realitatea prezenței Lui ,,înauntrul meu“. Îmi este mai aproape decît prpria suflare sau așa cu spunea Traian Dorz: este inima inimi mele, este cântarea cântecelor mele“.

,,Sunt străi și călător
N-am aici palate
Dar în țara fără nor
Ale mele-s toate!“
Toate stelele de sus,
Tot ce n-are-n veci apus,
Prin iubirea lui Isus
Ale mele-s toate.

Domnul meu în infinit
Multe stele ţine
Pentru cine le-a zidit
Decât petru mine?
Din neant când le-a chemat
Domnul mult s-a bucurat;
Însă viaţa lui Şi-a dat
Decât pentru mine!

Dar nici eu nu-s al oricui,
Lui îi sunt cunună;
Casa mea şi cerul Lui-
Tot ce-avem, e una.
Şi la bine şi la rău
Eu al Lui sunt, El e-al meu;
Eu nimic, El Dumnzeu-
Dar ce avem e una!

Lumea zâmbea când Rohefeller spunea că el ,,Nu știe precis cât este imensa lui avere, că nu poate să o numere.“ Știai că eu și cu tine putem fi mult mai bogați ca acest Rochefeller, acest vierme dintr-o nucă găunoasă, numită ,,planeta Pământ“? Știai că Dumnezeu promite celor ce ,,biruiesc“ să ,,moștenească“ toate lucrurile?

,,El, care n’a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L -a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?“ (Rom. 8:32).

Într-un joc de valori, toate cele ce există acum în jurul nostru pălesc când le compari cu valorile eterne pe care numai Christos ți le poate pune la dispoziție. Aceasta este marea … Revelație!

Biserica lui Christos

Cei mai mulţi oameni când se gândesc la biserică au în vedere clădirea, sau instituţia. De exemplu în expresiile: s-au construit multe biserici, biserica ortodoxă, catolică, reformată, penticostală etc. Se ridică aici nişte întrebări: Ce este de fapt biserica? De ce sunt aşa multe diviziuni? Care este biserica lui Cristos? Cum se alege ea? Care este scopul alegerii ei? Acest cuvânt apare prima dată în Noul Testament în Matei 16:18, unde Domnul nostru se adresează lui Petru: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (în greacă, Petros), şi pe această piatră (în greacă,petra) voi zidi Biserica Mea”. Apostolul Pavel scrie în epistolele sale adresându-se „către Biserica Laodiceenilor” (Coloseni 4:16), sau „către Biserica Tesalonicenilor” (1 Tesaloniceni 1:1). Desigur că el nu se adresa unei clădiri, nici unei instituţii, ci se adresa grupului de creştini din acea localitate. Deci acel grup de creştini erau numiţi biserică, şi nu purtau nume de sectă, cult, etc. Cuvântul vine din grecescul ecclesia,  care înseamnă scos afară, separat, ales, prin mesajul Evengheliei lui Cristos. De unde este scos afară? Desigur din lume, dintre mulţimea oamenilor. Despre aceasta vom vorbi mai târziu. În 1 Corinteni 12:12 se spune: “Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, cu toate că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos”. Deci există un singur trup, o singură Biserică adevărată. Ce trebuie să înţelegem din expresia Domnului Isus, „pe această piatră (în greacă, petra) voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18)? Răspunsul Domnului a venit după o discuţie cu ucenicii, când i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”  Ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din prooroci.” „Dar voi” le-a zis El „cine ziceţi că sunt?” Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Isus a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Mulţimile erau confuze în privinţa Domnlui nostru, ei nu ştiau cine este şi Îl asociau cu diferiţi proroci. Atunci Petru a spus: „Tu eşti Hristosul”. Apoi ca răspuns la această afirmaţie a lui Petru Domnul a spus: „Pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Deci Domnul spune că pe acest mare adevăr, că El este Fiul lui Dumnezeu, Îşi va zidi Biserica, „trupul”, cum zice Ap. Pavel în 1 Cor. 12:12. Prin urmare, Isus Cristos este acea piatră, El este temelia Bisericii. Ap. Pavel (1 Corinteni 3:11) mărturiseşte acest lucru astfel: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos”. Spuneam că în Matei 16:18 sunt folosite două cuvinte greceşti diferite: Petros şi petra. Petros se referă la Petru, iar petra se referă la piatra de temelie a Bisericii, care după cum am văzut este Isus Cristos. În Matei 16:18, observăm că Isus spune „biserica Mea”, nu spune bisericile mele. Ca atare este numai o biserică adevărată, nu mai multe. De ce sunt aşa multe diviziuni astăzi? Să citim o scriptură care arată un fenomen din biserica timpurie. 1 Corinteni 3:3, 4: „Pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când unul zice: „Eu sunt al lui Pavel!” Şi altul: „Eu sunt al lui Apolo”: nu sunteţi voi oameni de lume?” Ce vedem aici? Vedem că deja în timpul apostolilor unii au început să facă diviziuni, spunând ca aparţin de diferiţi creştini, sau sunt ai lui Apolo sau ai lui Pavel. Ap. Pavel condamnă acest lucru spunând că este lumesc. Oare nu se întâmplă aşa şi astăzi? Când doi creştini se întâlnesc şi vorbesc despre religie, una din primele întrebări este: la ce biserică mergi, sau de ce biserică aparţii? A fost aceasta o întrebare în biserica timpurile? Desigur că nu! Potrivit Bibliei, să vedem care este acea Biserică adevărată. Citim: Evrei 12:23: „De Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi.” Observăm? „Biserica celor întâi născuţi.”

Mai citim despre aceasta în Coloseni 1:18: „El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” „Trupul Lui”, unica biserică, nu este divizată, este numai una.

Numele lor sunt scrise în ceruri”, adică răsplata celor care vor face parte din biserică va fi natura spirituală. Dar cum ajungem acolo, cum ajungem să facem parte din acea biserică a căror nume este scris în ceruri? Ap. Ioan spune: Apocalipsa 17:14: „Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.” Ştim că Mielul Îl reprezintă pe Domnul Isus: „… Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29. Împreună cu Domnul Isus în ceruri trebuie să fie şi trupul Lui, biserica. Dar am observat că sunt trei lucruri importante pentru a face parte din acea biserică?

Chemat,Ales,Credincios

ACESTA este răspunsul la întrebarea noastră. DECI BISERICA LUI CRISTOS este compusă din acei creştini sinceri care sunt chemaţi, sunt aleşi şi rămân credincioşi până la moarte. Trei lucruri esenţiale. Această biserică nu este compusă din organizaţii omeneşti, adunări, congregaţii religioase, ci din persoane individuale, care împlinesc condiţiile cerute de Domnul.

Dar, va spune cineva, cum rămâne cu adunările, că doară nu putem sta separaţi. Trebuie să ne adunăm cu alţii de aceeaşi credinţă, fiindcă şi Ap. Pavel ne îndeamnă foarte serios să ne adunăm laolaltă pentru părtăsie spirituală, pentru zidire reciprocă în credinţă, spunând: „Să nu părăsim adunarea noastră” (Evrei 10:25). Deci, nu sunt toate acestea biserici? Sunt biserici într-adevar, din punctul de vedere uman, dar noi vorbim aici despre acel unic trup, acea unică biserică, pe care omul n-o poate vedea, care este cunoscută numai de Domnul.

Să vedem acum cele trei lucruri importante pentru a face parte din acea biserică:

Chemat

Vom menţiona câteva scripturi care ne lămuresc ce înseamnă a fi chemat.

Matei 22:14: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Aici vedem cele două etape menţionate anterior: chemaţi apoi aleşi. Dar ce înseamnă a fi chemat, de unde sunt chemaţi aceştia?

1 Petru 2:9: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” Deci aceştia sunt chemaţi din întuneric, din păcat, din lume. Domnul nostru ne spune acelaşi lucru: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea”. Ioan 15:19.

Aceştia sunt cei care:

Recunosc că sunt păcătoşi Îl acceptă pe Isus ca salvatorul lor Dau dovadă de credinţă în Domnul Isus

Ni se spune că sunt mulţi chemaţi. Ce înseamnă că sunt mulţi chemaţi?

Uitându-ne în jurul nostru vedem că sunt mulţi oameni care merg la biserică, cred în Isus şi încearcă în măsura puterii lor să se ferească de păcat. Sunt oare chemaţi toţi aceştia? Credem că nu. Cuvântul mulţi nu înseamnă că sunt mulţi în comparaţie cu cei necredincioşi, ci în comparaţie cu cei aleşi, care au acceptat chemarea. Unii rămân la acest pas al credinţei în Domnul Isus şi al pocăinţei, nu merg mai departe spre dedicare completă.

Oamenii din lume în general sunt chemaţi la pocăinţă, să se cureţe de păcate mai întâi. Chiar şi Apostolul Pavel ne spune că pocăinţa şi credinţa în Dumnezeu sunt subiecte începătoare. Evrei 6:1.

Dintre aceştia credincioşi în Dumnezeu şi în jertfa răscumpărătoare a Domnului Isus, care se spală de păcate cât pot ei mai bine, Dumnezeu cheamă deci şi alege pe cei care primesc chemarea, dedicându-se complet lui Dumnezeu şi serviciului Său. „El ne cheamă să călcăm pe urmele Lui.” DA! Aceasta include mult mai mult decât numai o credinţă în El. Apostolul spune: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.” 1 Petru 2:21.

Credinţa în Dumnezeu trebuie să fie urmată de fapte, de schimbări în viaţa noastră. Ap. Iacov ne spune: „Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” Iacov 2:17.

Ce fapte aşteaptă Domnul de la noi? Exact această întrebare a fost adresată Domnului Isus. Citim în Ioan 6:28: „Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Acum să vedem ce a răspuns Învăţătorul nostru:

Ioan 6:29  „Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.”

Aţi observat? Lucrarea şi faptele principale sunt „să credem în Isus Cristos”.

Cineva ar putea spune: „Eu cred în Isus de mult timp”. Da, e bine, e corect, dar Domnul nostru se referă la o credinţă adâncă, o credinţă care dezvoltă încredere, ascultare de poruncile Lui. Într-o împrejurare Isus le-a spus celor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, Sunteţi într-adevăr ucenicii Mei”. Ioan 8:31.

Apoi această credinţă va creşte şi va cuprinde încă mai mult. Ap Pavel ne spune:

„Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” Filipeni 1:29. Asta va însemna lepădare de sine, sacrificiu.

Dar ce observăm când ne uităm la majoritatea creştinilor? Vedem că mulţi nu fac acest pas următor de a urma cu adevărat pe Domnul. Ei se opresc la primul pas, al pocăinţei şi al unei credinţe simple în Dumnezeu şi în Domnul Isus, fără faptele credinţei.

Domnul spune că „puţini sunt aleşi”. Matei 22:14.

Ce înseamnă a fi ales?

Aceştia sunt cei care, după cum am citit, „calcă pe urmele Domnului Isus”. 1 Petru 2:21.

Ce înseamnă a călca pe urmele Lui?

Avem un răspuns la întrebare: „Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” Matei 16:24.

Ce înseamnă a ne lepăda de noi înşine? Înseamnă a lepăda voinţa noastră veche şi a urma voinţa divină, exact cum a făcut Domnul nostru. „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Evrei 10:7.

Aceasta Domnul Isus a făcut-o de bună voie. El mărturiseşte acesta când spune: „…Pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” Ioan 5:30.

Aceasta înseamnă un proces de transformare a minţii noastre. Ap Pavel exprimă acest proces foarte clar: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Romani 12:2.   Ce frumos standard este pus înaintea noastră!

Deci, ne vom transforma treptat gândirea de la una naturală, la una spre spirituală (Coloseni 3:2). Ambiţiile noastre pământeşti vor fi schimbate spre cele eterne, ne vom aduna comori în cer (Matei 6:20). Vom realiza că nu suntem ai noştri, ci am fost cumpăraţi cu sângele scump al Domnului Isus, şi aceasta va inspira în noi o dorinţă a de proslăvi pe Dumnezeu. „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 6:20.

Astfel vom fi aleşi să fim ambasadorii lui Cristos în această lume (2 Cor. 5:20). Aceasta înseamnă că va trebui să reprezentăm o altă ţară, o altă împărăţie, vom fi reprezentanţii lui Dumnezeu în această lume. Vom deveni o seminţie aleasă, cum spune Ap. Petru: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” 1 Petru 2:9.

Ap. Petru spune că vom deveni o preoţie împărătească. El face o coparaţie cu preoţii care erau aleşi din seminţia lui Levi ca să slujească în templu. Dar desigur ne vom întreba, ce trebuiau să facă acei preoţi pentru a fi în serviciul lui Dumnezeu?

Citim în Leviticul 8:33: „Timp de şapte zile, să nu ieşiţi deloc din uşa cortului întâlnirii, până se vor împlini zilele pentru închinarea voastră în slujba Domnului; căci şapte zile se vor întrebuinţa pentru închinarea voastră în slujba Domnului.”

Ce înseamnă a fi închinat în serviciul Domnului? În ebraică spune „Trebuiau să fie consacraţi în serviciul Domnului”.

Această „închinare” sau „consacrare” în serviciul Domnului este tocmai ce ne spune Domnul nostru în a doua parte a scripturii din Matei 16:24: „Să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.”

Această cruce nu se referă la o cruce literală. Ap. Pavel ne spune ce înseamnă aceasta: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” Romani 12:1.

Desigur că Ap. Pavel nu îndemna pe creştini să fie sacrificaţi literal.

Această „jertfă vie” se referă la „trupurile noastre”, se referă la drepturile umane şi plăcerile trupului care sunt în lume, privilegiile pe care le avem pe drept în această lume. Toate acestea trebuie să fie jertfite pentru Dumnezeu. Aceasta va implica timp, efort, bani, talentele noastre, influenţa şi tot ce avem, fiindcă „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.” Luca 12:48.

Într-o împrejurare un tânăr bogat s-a apropiat de Isus şi l-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Luca 18:18).  Domnul nostru i-a spus că mai întâi trebuie să păzească poruncile, aşa cum am amintit anterior, că primul pas este credinţa şi ascultarea. Tănărul bogat a spus că a făcut aceasta din tinereaţa lui. Apoi Domnul Isus i-a spus: „Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă.” Luca 18:22.

Desigur că Domnul Isus n-a avut în vedere ca el să vândă literalmente tot ce are. El a vrut să spună că tot ce are să fie folosit penrtu alţii, nu numai în folosul lui, ca viaţa lui să fie spre a servi pe alţii cu tot ceea ce are.

Lucrul acesta ni-l spune Domnul şi nouă. El îi alege pe acei care au o dorinţă sinceră de a-şi trăi viaţa în servicul Domnului şi a cauzei Lui.

Ap. Pavel ne spune aceasta prin cuvintele: „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” 2 Corinteni 5:15.

La fel cum El a murit pentru noi toţi, murim şi noi faţă de păcat şi de lucrurile pământeşti trecătoare, „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Şi numai atunci vom putea spune împreună cu Apostolul că „viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.

Acesta este botezul adevărat, despre care spune Ap. Pavel în Romani 6:3: „Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” Această viaţă de sacrificiu începe cu un legământ între noi şi Dumnezeu, un legământ că Îl vom urma până la moarte orice nu s-ar întâmpla în viaţa noastră. „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, şi legământul făcut cu El le dă învăţătură.” Psalmi 25:14.

DA! Deci am văzut că aleşii sunt cei care au făcut pasul următor după credinţă – pasul de sacrificiu în urmele Domnului. Aceştia sunt aleşi de Dumnezeu pentru a fi poporul lui, „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Dar Ap. Ioan ne spune că şi după ce suntem aleşi mai avem o probă de trecut „de a fi găsiţi credincioşi” Apoc. 17:14.

După ce ne predăm în serviciul Domnului, un lucru important se întâmplă în viaţa noastră. Ap. Iacov (1:18) spune: „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pîrgă a făpturilor Lui.” Adică începe o viaţă nouă. De la acest punct începe o viaţă nouă: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).  DA, este o nouă creatură, care are nevoie de lucruri spirituale pentru a se dezvolta. Ap. Pavel spune Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.

Deci este important ca după ce am fost chemaţi şi apoi aleşi de Dumnezeu, să progresăm, să stăm în picioare. Ap. Pavel, care a fost chemat într-un mod special de Dumnezeu şi a îndeplinit aşa o mare misiune, se îngrijora ca nu cumva să fie lepădat, adică să fie găsit necredincios până la urmă. Citim 1 Corinteni 9:27: „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”

Apoi în Efeseni 6:13 ne îndeamnă să luăm TOATĂ armătura lui Dumnezeu. De ce toată? El continuă: „Ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul”.

După cum am văzut, răsplata Bisericii va fi nemurirea, o înviere la natura spirituală, asemenea Domnului Isus Cristos. Ei vor fi înviaţi în trup spiritual „neputrezitor” – 1 Cor 15:53, 1 Ioan 3:2. Vor fi împăraţi şi preoţi împreună cu Domnul Isus (Apoc 20:6), şi vor şedea „pe scaune de Domnie” cu Domnul Isus (Luca 22:30).

Pe ei îi îndeamnă Despre Ap. Ioan, „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii” (Ap 2:10). Ca atare este important ca înainte de a primi această cunună, „să fim credincioşi până la moarte”, să fim credincioşi legământului pe care l-am făcut cu Dumnezeu. Iar în Filipeni 2:12: „Astfel, deci, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur”.

Dacă vom fi credincioşi până la moarte, dacă ne vom duce până la capăt, vom putea spune şi noi asemenea Domnului Isus:

Ioan 17:4, 5: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.”

Domnul Isus a ştiut că a făcut voia Tatălui din ceruri. La fel Ap. Pavel care L-a urmat pe Domnul, spune la sfârşitul vieţii lui:

2 Timotei 4:7,8: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”

Mulţumim lui Dumnezeu că prin promisiunile Sale ne-a dat „o speranţă vie” şi putem înţelege cu adevărat care este adevărata Biserică despre care ne vorbeşte Biblia.

Deci, în lumina Scripturilor, să ne uităm fiecare la noi înşine şi să vedem unde ne aflăm, care este starea noastră, ce mai avem de făcut pentru a ne curăţi şi a trăi mai aproape de Tatăl Luminilor.

Numele Domnului Să fie slăvit în toate, AMIN!

https://adevarprezent.org/category/biserica-si-mireasa-lui-christos/

Cantarea Cantarilor

Fr. Cornel Brie, România

De-a lungul istoriei Bisericii cercetătorii Bibliei au emis mai multe interpretări asupra uneia dintre cele mai sugestive cărţi ale Vechiului Testament. Ea se numeşte “Cântarea Cântărilor”.

Evreii obişnuiesc să citească această carte de Paşti, susţinând că ea este menită să arate dragostea lui Dumnezeu pentru ei.

Alţii ne spun că este vorba de o poveste de dragoste romantică, din tinereţea aceluia care a ridicat la cea mai mare glorie şi splendoare regatul lui Israel – adică regele Solomon.

Solomon a scris 3000 de pilde, maxime înţelepte – cugetări profunde şi 1005 cântări (1 Regi 4:32), dar aceasta despre care vorbim este cea mai sublimă şi are o valoare şi o însemnătate profetică uimitoare. Din această cauză noi credem că ea, “Cântarea Cântărilor”, a fost scrisă prin inspiraţie divină, ca să arate dragostea lui Cristos pentru Biserica Sa, şi în acelaşi timp respectul si dragostea Bisericii pentru Domnul şi Mirele ei ceresc. Regele lui Israel preamăreşte aici una dintre cele mai admirabile însuşiri ale lui Dumnezeu, ale lui Cristos dar şi ale omului, şi anume dragostea. Ne amintim în legătură cu aceasta minunatul poem al marelui apostol Pavel din 1 Cor. 13, în care dragostea este calitatea calităţilor, este virtutea virtuţilor. Biblia spune: “Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Revenind la Cântarea Cântărilor, ideea sa principală este identică cu cea din Apocalipsa, o carte de asemenea marcată de multe simboluri.

Esenţa Cântării Cântărilor

Autorul prezintă pe de o parte un rege în toată strălucirea lui, copleşit de admiraţie pentru cea mai frumoasă şi cinstită “fată de domn” (C.C. 7:1), iar pe de altă parte este un sărman păstor (C.C. 1:7), simplu şi modest, căruia o fecioară, Sulamita (C.C. 6:13), i-a jurat credincioşie. Primul este prezent, al doilea – păstorul – este absent. Sulamita se află într-o mare dilemă. Ea este invitată să aleagă în mod liber între aceşti doi rivali. Pe acest teren deschis se dă lupta morală şi afectivă în toată măreţia ei.

Emanuel – Mirele Păstor – din paradisul ceresc, trimite mereu logodnicei Sale de pe pământ mesajul: “V-am logodit unui bărbat ca să vă înfăţişez lui Cristos fecioară curată (2 Cor. 11:2), sau alt mesaj: “Preaiubitul meu vorbeşte şi-mi zice: Scoală-te iubito şi vino frumoaso (C.C. 2:10). Un alt mesaj încurajator îl găsim în Ap. 22:20: “Da, eu vin curând”. Amin. Vino, Doamne Isuse”.

Fecioara, în aşteptarea ei îndelungată, este curtată neîncetat de prinţii acestei lumi care îi oferă aur, purpură şi pietre scumpe, adică splendoarea, gloria şi avantajele lumii prezente numai să-şi retragă inima de la Mirele ei ceresc – să accepte un tron cu puternicii pământului. La un moment dat, pe scenă apare o fiică necredincioasă, o femeie decăzută şi infidelă, “înveşmântată în purpură şi acoperită cu podoabe scumpe”, trăind în desfrânare spirituală cu împăraţii pământului (Ap. 17:4). Aceasta o urăşte de moarte pe logodnica credincioasă şi curată a lui Cristos, o persecută şi o izgoneşte în exil. Dar cu toate aceste încercări aspre ale credinţei şi cu toate ispitele ademenitoare ale prinţilor acestei lumi, care-i flutură pe dinainte slava şi strălucirea deşartă a lumii prezente, inima ei rămâne credincioasă iubitului ei Mire absent, şi răspunsul ei este: “Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece, de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ” (C.C. 8:7). Aceste expesii sugerează încercările aspre prin care trece mireasa. Nimeni şi nimic nu poate diminua dragostea ei pentru Mirele absent.

Această mireasă curată şi-a predat inima unui mire nevăzut, aflat la mare depărtare, unuia care apare numai în perspectiva speranţei. Lumea necredincioasă râde de speranţa ei de mireasă şi o întreabă batjocoritor: “Unde este făgăduinţa venirii Lui” (2 Pet. 3:4), sau “Unde s-a dus iubitul tău, încotro a apucat iubitul tău?” (C.C. 6:1). Mireasa trebuie deci să aleagă între un prinţ pământesc încununat cu glorie deşartă şi iubitul ei pe care lumea L-a respins, L-a batjocorit, L-a crucificat. “Care stă afară şi bate la uşă având părul capului ud de roua nopţii” (C.C.   5:2). Cu toate ispitele la care mireasa este expusă, ea este hotărâtă să rămână credincioasă mirelui ei nevăzut, şi-şi imaginează momentul solemn când o va lua la el în cer şi va fi cu El pentru totdeauna. Astfel, până la momentul înălţării ei, iubitul ei o conduce printre crini, în păşuni verzi unde-şi paşte turma. “El mă conduce în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă” (Ps. 23:2). Dar cu toată abundenţa hranei spirituale, încercările şi suferinţele miresei continuă. Unde se află fecioara neprihănită în timpul absenţei mirelui ceresc? “Ea a fugit în pustie, alungată de duşmanii ei într-un loc pregătit de Dumnezeu ca să fie hrănită acolo o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.” Ap. 12:14.

Timpul în care cea infidelă este aşezată pe tron este acelaşi în care mireasa cea frumoasă “aceea care nu are nici un cusur” (C.C. 4:7) a fost nevoită să trăiască în pustie.

În timp ce prima, cea infidelă, era încoronată şi cocheta cu prinţii acestei lumi, cea de-a doua, mireasa adevărată, era respinsă şi izgonită împreună cu Acela pe care lumea nu L-a cunoscut, adică Domnul ei.

Pentru că nu s-a lăsat ademenită şi a refuzat să-şi trădeze Mirele, tot felul de calomnii s­-au năpustit asupra ei. “Până şi paznicii cetăţii când o întâlnesc o iau la bătaie şi-i smulg vălul de pe faţă” (C.C. 5:7). Dar ea nu ia seama la toate aceste batjocuri şi brutalităţi ale oamenilor, ci îşi caută mirele mult iubit, căruia i-a dăruit inima sa şi zice: “Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă găsiţi pe iubitul meu ce-i veţi spune? Că sunt bolnavă de dragostea Lui”. C.C. 5:8

De ce oare fecioara Sulamita este copleşită de admiraţie pentru iubitu ei? Iată răspunsul ei: “Iubitul meu este alb şi rumen, deosebindu-se din zece mii” (C.C. 5:10). Textul exprimă perfecţiunea şi frumuseţea spirituală a mirelui ei. Cum ar putea fi o descriere mai poetică a faptului că El este unic. El nu poate fi confundat sau asemănat cu altcineva. “Capul lui este o cunună de aur curat, pletele lui sunt ca nişte valuri, sunt negre cum e corbul” (C.C. 5:11). Aici cred că este descrisă regalitatea şi sfinţenia Domnului nostru. “Ochii lui sunt ca nişte porumbei pe marginea izvoarelor.” C.C. 5:12

Ochii sunt un simbol al înţelepciunii. Porumbelul este un simbol al blândeţii, curăţeniei şi păcii. Această admirabilă combinaţie de înţelepciune şi blândeţe este o altă caracteristică de mare valoare a mirelui ceresc. “Cerul gurii Lui este numai dulceaţă şi toată fiinţa lui este plină de farmec.” C.C. 5:16

O, ce descriere minunată a calităţilor minţii şi inimii, a bunătăţii şi nobleţei aceluia care a fost, este şi va fi cea mai sublimă reprezentare a voinţei lui Dumnezeu!

Iată de ce mireasa declară: “Aşa este iubitul meu, aşa este scumpul meu, fiice ale Ierusalimului”. C.C. 5:16

Iar în C.C. 2:3 citim: “Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri”. Ea îl aseamănă cu un măr în mijlocul unei păduri, în care mulţi copaci au frunze, adică pretenţii, dar nu aduc roade. El este singurul copac din care ne putem hrăni şi la umbra căruia găsim odihnă şi pace, plăcere şi bucurie, contemplând caracterul lui sublim. Dat fiind faptul că iubitul ei este unic, plin de har, plin de farmec, ea este hotărâtă să-i rămână fidelă în ciuda tuturor ispitelor şi greutăţilor. Dar în sfârşit, mult aşteptatul timp al împlinirii speranţei ei a sosit, iar pentru alţii se apropie. Strigătul “Iată Mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” (Mat. 25:6), răsună acum în văzduh şi se aude până departe. Fecioarele îşi pregătesc candelele şi ies în întâmpinarea Mirelui.

Nu peste mult timp, ea, mireasa, care şi-a păstrat hainele nepătate de lume, va fi îmbrăcată în haine de nuntă, iar cea care a trăit în desfătări cu puternicii lumii va sta deoparte aşteptând sentinţa. În timp ce un Aleluia! a ţâşnit din piepturile unei mari mulţimi, spre slava Dreptului Judecător, care a judecat pe prostituata care a stricat pământul şi a îmbătat toate naţiunile cu erorile ei (Ap. 19:1, 2), un alt Aleluia! ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, se aude proclamând cu entuziasm că: “Domnul Dumnezeul cel atotputernic a început să împărăţească, să ne bucurăm, să ne veselim şi să-i dăm slavă. Căci a venit nunta Mielului şi soţia lui s-a prăgătit (Ap. 19:7). Nu mai este mult şi acest eveniment solemn de mare importanţă în cer şi pe pământ va avea loc.

Da, iubiţii mei fraţi, de aproape 2000 de ani, mireasa mireselor se pregăteşte. Cum se prăgăteşte? Şi pentru ce se pregăteşte? Care va fi misiunea ei dincolo? Aici este secretul învingerii şi acceptării ei în calitate de mireasă.

Să urmărim acum câteva din calităţile fecioarei preaiubite:

C.C. 1:5 – “Sunt neagră dar sunt frumoasă” – adică este umilită, îşi recunoaşte nevrednicia. Cu toate că soarele persecuţiei a înnegrit-o, frumuseţea interioară a rămas şi este apreciată de iubitul ei.

C.C. 2:2 – “Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete”. Ea nu are nimic din caracteristica spinului care să rănească pe cei din jur – ea este o floare gingaşă şi delicată, cu un miros plăcut şi pătrunzător, pregătită pentru grădina cerească.

C.C. 4:1 – “Ce frumoasă eşti iubito, ce frumoasă eşti.” Frumuseţea bisericii adevărate este sfinţenia, adică asemănarea în caracter cu Domnul ei. În Ps. 93:5 citim: “Sfinţenia este frumuseţea casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţinea vremile”.

CC 4:1 – “Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă“ – din nou sunt menţionate cele două calităţi pe care le-am văzut şi la Mire, adică înţelepciunea şi blândeţea. În Iacov 3:13 citim: “Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate prin purtarea lui bună faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii”.

CC 4:4 – “Gâtul tău este ca turnul lui David”, arătând puterea credinţei, puterea speranţei, verticalitatea unei vieţi morale în mijlocul unei “generaţii strâmbe şi sucite în care străluciţi ca nişte lumini în lume. Fil. 2:15.

C.C. 4:6 -”Voi veni la tine munte de mir, şi la tine deal de tămâie.” Aşa o vede Domnul ei, ca un munte de mir, ca un deal de tămâie, mirul arată supunere, iar tămâia arată laudă. Mireasa manifestă o supunere totală şi o adorare şi reverenţă profundă pentru Mirele ei ceresc. Acestea sunt doar câteva din calităţile fecioarei curate. Fie ca Domnul să ni le dea şi nouă.

În cap. 8:5 se pune o întrebare retorică: “Cine este aceea care se suie din pustie rezemată de iubitul ei (zicând). Cine alta ar putea fi decât ea, care de atâtea ori şi-a scăldat ochii în lacrimi, şi-a rănit picioarele în mărăcinii pustiei unde a fost alungată şi prigonită. “Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii.” Ps. 126:6

Fraţii mei, credem că nu mai este mult şi ocara îi va fi luată pentru totdeauna şi vălul de mireasă îi va acoperi capul pentru marele eveniment al nunţii, care-i umple inima de bucurie.

O, cât de mult a aşteptat fecioara acest moment solemn al întâlnirii cu Preaiubitul ei Mire ceresc, această nuntă a nunţilor, această bucurie a bucuriilor, când întreaga biserică va fi unită dincolo de văl!

O, fraţilor, noi nu putem descrie această sfântă sărbătoare din cer, când mireasa mireselor va fi prezentată de Mirele ei în mod oficial Marelui Iehova în asistenţa şi bucuria oştilor de îngeri! Ce speranţă glorioasă! Ce perspectivă minunată stă în faţa biruitorilor!

Dar poate că înainte de a ne întreba cum va fi atunci acolo sus, am putea să ne întrebăm dacă vom fi şi noi acolo. Dar înainte de a ne întreba dacă vom fi şi noi acolo, cred că ar trebui să ne întrebăm: sunt eu acum un membru al clasei fecioarelor înţelepte? Am eu untdelemn în candelă şi în vas pentru a putea ieşi în întâmpinarea Mirelui? Reprezint eu cu demnitatea cauza Mirelui meu? Sunt eu pregătit să intru cu El în odaia de nuntă? Mă preocupă pe mine aceste calităţi ale clasei miresei? Sunt acestea priorităţile vieţii mele? Fiecare să ne dăm răspunsul în dreptul nostru.

Dragi fraţi, această speranţă binecuvântată de a fi cu El şi asemenea Lui a fost o ancoră puternică pentru fecioara curată în decursul întregului ei peregrinaj prin valea umbrei morţii. În scurt timp călătoria ei obositoare va fi încheiată pentru totdeauna.

                                                                          Pentru ce se pregăteşte?

Să ne gândim la viitor, când biserica va fi în glorie şi când orice ispită, durere, imperfecţiune, neputinţă vor fi trecute pentru totdeauna.

Să încercăm să ne imaginăm ce schimbări radicale şi profunde vor veni pe acest pământ din “Sion”, de la noul legislativ ceresc învestit cu putere de către Marele Iehova.

Să ne gândim de asemenea la guvernul pământesc învestit la Ierusalim, la sfinţii trecutului care în calitatea lor de exponenţi şi reprezentanţi ai Sionului ceresc vor difuza legile şi reglementările noii puteri.

Să ne gândim, dragii mei, la perspectiva glorioasă când toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi aduse într-o armonie perfectă.

Ne place de asemenea să ne gândim la timpurile profetice prezise de profetul Isaia când cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul, când nici un locuitor nu va zice că-i bolnav.

Să ne gândim la timpul învierii morţilor, la timpul când bucuria, pacea, iubirea şi viaţa vor triumfa pe acest pământ.

Să privim prin credinţă la opera grandioasă a împărăţiei, când omenirea va fi spălată de murdăria păcatului, când rănile şi plăgile adânc săpate în fiinţa umană vor fi unse, pansate şi treptat vindecate de “Marele Medic” – Isus.

În ziua aceea hainele zdrenţuite ale imperfecţiunii umane vor fi înlocuite cu veşmintele dreptăţii, perfecţiunii şi gloriei umane.

Ce speranţă binecuvântată avem fiindcă putem privi prin credinţă la opera glorioasă a restabilirii tutror lucrurilor, când toate creaturile din cer şi de pe pământ se vor constitui într-un cor armonios spre slava Lui. “A celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie: lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor.” Apoc. 5:13

Fie ca Domnul să ne ajute să ajungem în acest cor măreţ şi minunat.

Pentru o speranţă atât de glorioasă merită să iubim, merită să suferim, merită să murim.

Este privilegiul nostru să ne dedicăm viaţa Dumnezeului nostru.

Este o mare onoare să fim asociaţi cu Domnul în opera prezentă de sacrificiu, pentru a putea fi apoi cu El în grandioasa operă a gloriei şi restabilirii. Este cel mai preţios lucru pe care-l putem face în această viaţă.

Glorie lui Dumnezeu pentru Planul Său! Glorie Salvatorului drag pentru sacrificiul Său suprem! Fie ca Domnul să continue să ne binecuvânteze. Amin.

Vă mulţumesc.

Timpul de pregatire al celor chemati si consacrati, pentru a deveni Mireasa lui Cristos

„Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.” Noul Ierusalim este Biserica lui Cristos, aleasă de Dumnezeu în planul Său înainte de întemeierea lumii. În Efeseni 1:3,4 citim: Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, în dragostea Lui”. Apostolul Pavel de asemenea compară Biserica cu Mireasa lui Cristos. În 2 Corinteni 11:2 citim: “Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”.

În Efeseni 5:22-27 apostolul spune astfel: “Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci Sfântă şi fără prihană”. În Romani 15:4 apostolul scrie: “Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde”.

În cartea Estera se povesteşte despre împăratul Ahaşveroş şi împărăteasa Vasti, care pentru neascultare a rămas fără titlul şi poziţia de împărăteasă, iar în locul ei avea să fie aleasă alta. Citim 1:19: “Dacă împăratul găseşte cu cale, să se dea poruncă din partea lui şi să se scrie în legile Perşilor şi Mezilor, cu arătare că nu trebuie să se calce o poruncă împărătească, după care Vasti să nu se mai arate înaintea împăratului Ahaşveroş. Iar împăratul să dea vrednicia de împărăteasă alteia, mai bună decât ea”. Mai departe citim 2:2-4: „Atunci cei ce slujeau împăratului au zis: „Să se caute pentru împărat nişte fete, fecioare şi frumoase. Împăratul să pună în toate ţinuturile din împărăţia lui dregători însărcinaţi să strângă pe toate fetele fecioare şi frumoase, în capitala Susa, în casa femeilor, sub supravegherea lui Hegai, famenul împăratului şi păzitorul femeilor, care să le dea cele trebuincioase pentru gătit. Şi fata care-i va place împăratului, să fie împărăteasă în locul Vastiei. Părerea aceasta a fost primită de împărat, şi aşa a făcut”. Mai departe, începând cu versetul 5, se vorbeşte despre Mardoheu şi Estera. Citim: “În capitala Susa era un Iudeu numit Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Şimei, fiul lui Chis, bărbat din Beniamin, care fusese luat din Ierusalim printre robii strămutaţi împreună cu Ieconia, împăratul lui Iuda, de Nebucadneţar împăratul Babilonului. El creştea pe Hadasa, adică Estera, fata unchiului său; căci ea n-avea nici tată nici mamă. Fata era frumoasă la statură şi plăcută la vedere. După moartea tatălui şi a mamei sale, Mardoheu o luase de suflet. Când s-a auzit porunca împăratului şi hotărârea lui, au fost strânse un mare număr de fete în capitala Susa, sub supravegherea lui Hegai. Odată cu ele a fost luată şi Estera şi adusă în casa împăratului, sub supravegherea lui Hegai, păzitorul femeilor. Fata i-a plăcut, şi a căpătat trecere înaintea lui. El s-a grăbit să-i dea cele de trebuinţă pentru găteală şi hrană, i-a dat şapte slujnice alese din casa împăratului, şi a pus-o împreună cu slujnicile ei în cea mai bună încăpere din casa femeilor. Estera nu şi-a făcut cunoscut nici poporul, nici naşterea, căci Mardoheu o oprise să vorbească despre aceste lucruri. Şi în fiecare zi Mardoheu se ducea şi venea înaintea curţii casei femeilor, ca să afle cum îi merge Esterei şi ce se face cu ea. Fiecare fată se ducea la rândul ei la împăratul Ahaşveroş, după ce timp de douăsprezece luni împlinea ce era poruncit femeilor. În timpul acesta, aveau grijă să se gătească, ungându-se şase luni cu untdelemn de mirt, şi şase luni cu miresme de mirozne femeieşti. Aşa se ducea fiecare fată la împărat. Şi, când trecea din casa femeilor în casa împăratului, o lăsau să ia cu ea tot ce voia. Se ducea seara; şi a doua zi dimineaţa trecea în a doua casă a femeilor, sub supravegherea lui Şaaşgaz, famenul împăratului şi păzitorul ţiitoarelor împăratului. Nu se mai întorcea la împărat, decât când ar fi dorit împăratul şi ar fi chemat-o pe nume. Când i-a venit rândul să se ducă la împărat, Estera, fata lui Abihail, unchiul lui Mardoheu, care o înfiase, n-a cerut decât ce a fost rânduit de Hegai, famenul împăratului şi păzitorul femeilor. Estera căpăta trecere înaintea tuturor celor ce o vedeau. Estera a fost dusă la împăratul Ahaşveroş, în casa împărătească, în luna zecea, adică luna Tebet, în al şaptelea an al domniei lui. Împăratul a iubit pe Estera mai mult decât pe toate celelalte femei, şi ea a căpătat trecere şi iubire înaintea lui mai mult decât toate celelalte fete. I-a pus cununa împărătească pe cap, şi a făcut-o împărăteasă în locul Vastiei.”

Citim comentariul fratelui Russel: „În istoria mondială Ahaşveroş este cunoscut ca Xerxes. Acest nume înseamnă “rege/împărat”, şi tot ce e posibil ca el să prefigureze pe Cristos. Numele Mardoheu înseamnă “consacrat lui Marte”. Marte se află cel mai aproape de pământ. E posibil ca el să reprezinte pe sfinţii din vechime. Estera cu siguranţă ilustrează Mireasa lui Cristos. Numele Estera înseamnă „Planeta Venus”. Venus este cea mai minunată dintre planete, reflectând cel mai puternic lumina soarelui”.

Este de asemenea clar faptul că Venus este de asemenea numită steaua serii pentru că poate fi văzută doar seara înainte de apusul soarelui. Mai este numită şi strălucirea dimineţii, pentru că Venus poate fi văzută direct înainte de răsăritul soarelui.

Desigur, imaginea este clară doar atunci când este confirmată de Evanghelie, în învăţătura lui Isus Cristos şi a apostolilor. Din nou dorim să amintim cuvintele apostolului Pavel în 2 Corinteni 11:2: “Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”. Să ne îndreptăm atenţia spre faptul că apostolul spune „v-am”, deci se referă la mai multe persoane, iar expresia “fecioară curată” se referă la o persoană. Aceasta ne arată faptul că deşi Biserica este compusă din mulţi membri, în mod simbolic este reprezentată ca o singură Mireasă a lui Cristos. În Matei 22:14 ni se spune: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”.

În Cartea Esterei este descrisă chemarea şi alegerea Bisericii. Aveau să fie chemate fete fecioare, frumoase. Simbolic, aceasta vorbeşte despre faptul că veacul Evanghelic nu este pentru convertirea lumii, ci pentru alegerea Bisericii, a celor mai buni în ochii lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu se uită la inimă. Despre aceasta citim în 1 Samuel 16:7: “Şi Domnul i-a zis lui Samuel: “Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă””. Isus spune că Dumnezeu este acela care conduce pe om către Cristos. În Ioan 6:44 spune: “Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Invitaţia lui Isus la El nu este adresată tuturor, ci doar celor zeloşi şi încărcaţi spiritual. În Matei 11:28-30 Isus spune: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară”.

Mai sus am amintit despre chemarea Bisericii, care este aratată în Cartea Esterei în ceea ce priveşte alegerea fecioarelor frumoase. Mai departe dorim să vorbim despre pregătirea lor, pentru ca ele să se poată întâlni cu Împăratul. Să mai citim încă o dată în Estera 2:12: “Fiecare fată se ducea la rândul ei la împăratul Ahaşveroş, după ce timp de douăsprezece luni împlinea ce era poruncit femeilor. În timpul acesta, aveau grijă să se gătească, ungându-se şase luni cu untdelemn de mirt, şi şase luni cu miresme de mirozne femeieşti”. Să ne concentrăm atenţia asupra antitipului. Veacul Evanghelic este arătat de asemenea ca un an. Citim în Isaia 61:1, 2: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi”. Citim comentariul versetului 2: „Aceasta este o perioadă de timp, Veacul Evanghelic, pe parcursul căruia Dumnezeu primeşte jertfe pentru păcat”. Psalmul 50:5 spune: „Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!”

Uitându-ne din punct de vedere figurat la cele 6 luni de ungere cu untdelemn de mirt, observăm aici revărsarea Duhului Sfânt asupra Bisericii în ziua Cincizecimii. Despre acest Duh le vorbeşte Isus ucenicilor (Ioan 14:26): „Dar mângîietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Aceasta este perioada pregătirii noastre, deoarece noi ne găsim în şcoala lui Cristos, El este Învăţătorul nostru. În Matei 23:8 citim: „Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi Sunteţi fraţi”. Isus a ales 12 apostoli, i-a învăţat şi i-a pregătit ca să fie Mireasa lui Cristos. În Efeseni 2:20 apostolul Pavel spune: „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”.

Următoarele 6 luni, fetele erau unse cu creme parfumate pentru pregătirea lor. În antitip, aceasta vorbeşte despre faptul că în timpul pregătirii nu suntem de la început aşa cum ar trebui să fim în final. Acest proces durează o anumită perioadă de timp – de la consacrarea până la moartea noastră. Aceasta nu înseamnă că vom fi pregătiţi numai înainte de moarte. Caracterul nostru trebuie să înceapă să se schimbe din momentul în care L-am cunoscut pe Cristos şi din momentul consacrării noastre. Deoarece nu toţi avem un caracter bun, ci avem caractere moştenite de la părinţii noştri. David, în Psalmul 51:5 spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”. După păcatul iniţial al lui Adam, nici unul dintre cei născuţi nu sunt perfecţi. Unele caractere s-au născut mai puţin degradate decât altele. De aceea, schimbarea caracterului pentru unii e mai uşoară decât pentru alţii. În orice caz, toţi trebuie să ne schimbăm caracterul, uitându-ne la Cristos. De asemenea, trebuie să fim unşi cu parfum, ca în vieţile noastre de zi cu zi să putem emana un miros plăcut pentru cei din jur şi să fim lumini în lume, epistole vii, văzute şi citite de către toată lumea. Apostolul Petru în 1 Petru 2:5 spune: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute îca mirosş lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”.

În Ziua Ispăşirii, Marele Preot a dus sângele viţelului dincolo de văl, a pus pe focul altarului de aur tămâia mirositoare, iar fumul mirositor a pătruns dincolo de văl, aceasta era imaginea rugăciunii către Dumnezeu. În Apocalipsa 5:8 este scris: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire din aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor”.

Mai devreme am vorbit despre faptul că niciunul dintre noi nu este perfect. Să ne îndreptăm atenţia către cuvintele apostolului Ioan (1 Ioan 1:7-9): „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Se ridică întrebarea: de ce sângele lui Cristos ne curăţeşte doar atunci când umblăm în lumină şi avem părtăşie unii cu alţii, adică, atunci când luăm parte la adunările poporului lui Dumnezeu? De aceea pentru că sângele lui Cristos ne curăţeşte doar atunci când ne mărturisim păcatul şi ne rugăm ca Tatăl Ceresc să ni-l ierte. Iar când nu avem părtăşie, nu are cine să ne arate păcatele noastre, deoarece singuri nu le vedem. Iar nevăzându-le, nu vom cere iertare pentru ele şi nu ne vor fi iertate. Atunci sângele lui Cristos nu ne curăţeşte.

Apostolul Ioan în 1 Ioan 2:1-5 spune: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El”.

Mai devreme am amintit că miresmele sunt rugăciunile sfinţilor. De aceea apostolul Pavel în Efeseni 6:18 spune: „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii”.

Dorim să amintim încă o dată imaginea din cartea Esterei. Atunci au fost chemate şi alese cele mai frumoase fete. Ele au trecut printr-un proces lung de pregătire, pentru ca una dintre ele să poată fi aleasă ca împărăteasă. Fiecare dintre acele fete spera sa fie aleasă ca împărăteasă. Asemănător şi în antitip. În Matei 22:14 Isus Cristos spune: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Din Biblie ştim că Turma Mică şi Turma Mare vor fi compuse dintre cei chemaţi în timpul Veacului Evanghelic. Despre aceasta se vorbeşte în Apocalipsa 7:1-4: „După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel. Şi de asemenea în Apocalipsa 7:9, 10: „După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâni; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”

Această imagine a Esterei, care a fost aleasă ca împărăteasă, corespunde Bisericii alese, care este formată din 144 de mii. Fetele care au fost pregătite, dar nu au fost alese, corespund Turmei Mari care va fi în Templul lui Dumnezeu (care este Biserica), slujind zi şi noapte.

Dorim să subliniem faptul că este doar o chemare pentru a deveni membru al Bisericii, deşi mai târziu urmează o împărţire în două clase: Turma Mică (Biserica) şi Turma Mare. Despre aceasta vorbeşte apostolul Pavel în Efeseni 4:1-5: „Vă sfătuiesc, deci, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţa, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste, şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez”. Aceasta scoate în evidenţă faptul că şi Turma Mare face parte din această chemare.

Însă toţi cei chemaţi au duşmani, care se împotrivesc pregătirii lor. Acei duşmani sunt: în primul rând – corpul nostru. Către Galateni 5:16-26, apostolul Pavel spune: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii”.

Cel de-al doilea duşman al nostru este lumea. În 1 Ioan 2:15-17 este scris: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lum e: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac”.

Iar cel de-al treilea şi cel mai mare duşman al nostru este diavolul. În 1 Petru 5:8-11 este scris astfel: „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi. Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin”.

Ce bine că avem un Dumnezeu atât de bun, un Dumnezeu plin de har! Apostolul spune: fie ca El să vă facă perfecţi, să va întărească, să va consolideze, deoarece singuri suntem lipsiţi de putere pentru a lupta împotriva duşmanilor noştri, dar în special împotriva celui de-al treilea duşman, Satan, şi împotriva puterilor lui demonice. În rugăciunea Tatăl nostru ne rugăm: şi nu ne duce în ispită (deci nu ne lăsa în încercări), ci izbăveşte-ne de cel rău (Matei 6:13). Nu de puţine ori cel rău se străduieşte să ne orbească nu doar în ceea ce priveste lucrurile pământeşti, dar şi în cele spirituale. Nouă ni se poate părea că facem binele, dar mai târziu să înţelegem că am fost orbiţi de el şi mai apoi suferim material sau fizic, deoarece Dumnezeu permite încercări asupra noastră ca să călcăm pe calea pe care El ne-a arătat-o în Cuvântul Său.

Apostolul Pavel în Evrei 12:4-8 spune: „Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului. Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii”. Apostolul vorbeşte şi despre sine (2 Corinteni 12:7-9): „Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită”. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine”. Ştim că atunci când apostolul a orbit în drumul său către Damasc, iar mai apoi, după cum spune cuvântul Domnului, şi-a recăpătat vederea parţial, Apostolul aminteşte despre vederea sa în epistolele sale. În Galateni 6:11 el spune: „Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăşi mâna mea!” Iar în Galateni 4:15: „Unde este, deci, fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat”. Acest „ţepuş” a fost probabil ceea ce i-a amintit despre persecuţia asupra Bisericii. În 1 Corinteni 15:9 apostolul scrie: „Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu”.

Alegerea şi pregătirea Bisericii este asemănată de apostolul Pavel cu întrecerile în alergare, cu scopul de a ajunge în final la premiu. În 1 Corinteni 9:24-27 el spune: „Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrînări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate vesteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”

Singura care primeşte premiul este Biserica, ilustrată în caracterul Esterei. Alegerea şi pregătirea Bisericii se va termina curând. Atunci se va îndeplini şi ilustraţia arătată prin Estera, şi prorocia arătată în Psalmul 45, care se numeşte „Unsul şi Mireasa Lui”: „Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, şi zic: “Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba! Tu eşti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele tale: de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie. Războinic viteaz, încinge-ţi sabia, podoaba şi slava, da, slava Ta! Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea, şi dreapta ta să strălucească prin isprăvi minunate! Săgeţile tale sunt ascuţite: sub tine vor cădea popoare, şi săgeţile tale vor străpunge inima vrăjmaşilor împăratului. Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate. Tu iubeşti neprihănirea, şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă. Smirna, aloia şi casia îţi umplu de miros plăcut toate veşmintele; în casele tale împărăteşti de fildeş te înveselesc instrumentele cu coarde. Printre prea iubitele tale sunt fete de împăraţi; împărăteasa, mireasa ta, stă la dreapta ta, împodobită cu aur de Ofir. Ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea; uită pe poporul tău şi casa tatălui tău! Şi atunci împăratul îţi va pofti frumuseţa. Şi fiindcă este Domnul tău, adu-i închinăciunile tale. Şi fiica Tirului, şi cele mai bogate din popor vor umbla cu daruri ca să capete bunăvoinţa ta. Fata împăratului este plină de strălucire înăuntrul casei împărăteşti; ea poartă o haină ţesută cu aur. Este adusă înaintea împăratului, îmbrăcată cu haine cusute la gherghef, şi urmată de fete, însoţitoarele ei, care sunt aduse la tine. Ele sunt duse în mijlocul bucuriei şi veseliei, şi intră în casa împăratului. Copiii tăi vor lua locul părinţilor tăi; îi vei pune domni în toată ţara. Din neam în neam îţi voi pomeni numele: de aceea în veci de veci te vor lăuda popoarele.” Amin.

14. Necazul lui Iacov din Cântarea lui Moise

by Ionuț Cazan | Israel în Scripturi

Player audio

Seria – Israel în Scripturi 

Necazul lui Iacov din Cântarea lui Moise

Cântarea lui Moise regăsită în Deuteronom 32 este o mărturie profetică despre nestatornicia, necredința și răzvrătirea istorică a poporului Israel dar și despre credincioșia lui Dumnezeu în legământul cu ei atât prin disciplina legământului cât și prin răscumpărarea finală.

Chiar dacă această cântare are o nuanță negativă (prin disciplina legământului lui Dumnezeu față de poporul său), văzută și prin istoria suferinței acestui popor, trebuie să înțelegem că Israelul nu a încetat niciodată să existe așa cum unii ar putea spune. Mai mult decât atât, în zilele din urmă, după suferința finală, așa cum vom vedea în această cântare, ei se vor întoarce la Dumnezeul lor prin pocăință și credință din toată inima, iar Domnul va avea milă de ei, îi va întoarce din exil și va restaura împărăția lui Israel în țara promisă lui Avraam.

Cântarea lui Moise conține într-un mod concentrat, dar cuprinzător, toate lucrările lui Dumnezeu cu această națiune -trecute, prezente cât și viitoare. În acest sens, Cântarea lui Moise ne arată „sfârșitul încă de la început” și prevestește toate acuzațiile lui Dumnezeu împotriva Israelului până în zilele lui Mesia și a răscumpărării finale a acestui popor distinct.

În prima parte a Cântării vedem tema acesteia și anume perfecțiunea absolută a lui Yahve în caracterul și lucrările Sale dar și răzvrătirea și nemulțumirea poporului Israel.

Citim din versetele 3-5:

Căci voi vesti Numele Domnului. Daţi slavă Dumnezeului nostru! El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.

Ei s-au stricat; netrebnicia copiilor Lui este ruşinea lor! Neam îndărătnic şi stricat! Pe Domnul Îl răsplătiţi astfel! Popor nechibzuit şi fără înţelepciune! Nu este El oare Tatăl tău, care te-a făcut, Te-a întocmit şi ţi-a dat fiinţă?

Această temă a caracterului și perfecțiunii lui Dumnezeu cât și răzvrătirii poporului Israel este ilustrată în partea a doua a cântării prin evenimentele istorice relatate în alegerea și chemarea pe care Domnul a făcut-o acestui popor cât și acțiunile lui Dumnezeu pentru ei atât în eliberarea din Egipt cât și în purtarea de grijă în pustie până în țara promisă.

Toate acestea ar fi trebuit să producă recunoștință și o trăire în acord cu chemarea lor și caracterul lui Dumnezeu. Totuși, în partea a treia a cântării vedem cum Israel devine apostastat iar această cântare ne relatează faptele urâcioase și de necredincioșie pe care acest popor le-a făcut împotriva Domnului.

Israel a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, a nesocotit Stânca mântuirii lui, L-au întărâtat la gelozie prin dumnezei străini, L-au mâniat prin urâciuni; au adus jertfe dracilor, unor idoli care nu sunt dumnezei, unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau, dumnezei noi, veniţi de curând, de care nu se temuseră părinţii voştri. Ai părăsit Stânca cea care te-a născut şi ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit. v.15-18

În partea a patra putem vedea judecățile înfricoșătoare care vor veni peste poporul Israel ca și consecință a depărtării și necredincioșiei acestora față de legământul cu Dumnezeu.

Domnul a văzut lucrul acesta şi S-a mâniat, S-a supărat pe fiii şi pe fiicele Lui. El a zis: „Îmi voi ascunde faţa de ei, şi voi vedea care le va fi sfârşitul, căci sunt un neam stricat, sunt nişte copii necredincioşi. Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, M-au mâniat prin idolii lor deşerţi; şi Eu îi voi întărâta la gelozie printr-un popor care nu este un popor. Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere.  Căci focul mâniei Mele s-a aprins şi va arde până în fundul Locuinţei morţilor, va nimici pământul şi roadele lui, va arde temeliile munţilor. Voi îngrămădi toate nenorocirile peste ei, Îmi voi arunca toate săgeţile împotriva lor.  Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri şi de boli cumplite; voi trimite în ei dinţii fiarelor sălbatice şi otrava şerpilor. Afară, vor pieri de sabie, şi înăuntru, vor pieri de groază: şi tânărul şi fata, şi copilul de ţâţă ca şi bătrânul. v.19-25 

În această parte putem vedea cum limbajul este asemănător blestemelor legământului spuse doar cu câteva capitole mai devreme în cartea Deuteronom. 

Astfel, Dumnezeu anunță dinainte ca Israel să intre în țară acest ciclu al ruperii legământului, necredinței și răzvrătirii poporului iar mai apoi blestemele și calamitățile care vor veni ca și consecință.

În decursul anilor, glasul profeților din scripturi urmau să interpreteze pe larg acest ciclu al ruperii legământului si consecintelor blestemelor și calamităților. 

Profeții nu au interpretat toate acestea ca fiind progresive sau în dezvoltare ci mai degrabă ca împlinindu-se la finalul istoriei apocaliptic. Toate aceste calamități și blesteme ajung la un apogeu și un final prin națiuni care care vin împotriva Israelului sub conducerea lui Antihrist. Atunci și doar atunci este contextul în care Dumnezeu se descoperă față de ei și intervine restaurând poporul Israel și întregul pământ. 

Acest lucru îl vedem în ultima partea a cântării lui Moise în care citim:

A Mea este răzbunarea şi Eu voi răsplăti, când va începe să le alunece piciorul! Căci ziua nenorocirii lor este aproape, şi ceea ce-i aşteaptă nu va zăbovi.” – Domnul va judeca pe poporul Său, dar va avea milă de robii Săi, văzând că puterea le este sleită şi că nu mai este nici rob, nici slobod. Să ştiţi, dar, că Eu sunt Dumnezeu şi că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viaţă şi Eu omor, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc, şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea.

Astfel, încă de la începutul istoriei Israelului se conturează conceptul „zilei nenorocirii” care este „aproape”. Profeții au dezvoltat acest concept ca „necazul lui Iacov” sau „vai-urile mesianice” așa cum erau înțelese în perioada Domnului Isus. 

Totuși ultimă parte a cântării arată că mânia lui Dumnezeu pentru poporul Lui nu ține pentru totdeauna. Mila lui Dumnezeu se va arăta apocaliptic (la final) iar judecata va fi revărsată asupra națiunilor vrăjmașe lui Dumnezeu și poporului Său.

Mă voi răzbuna împotriva potrivnicilor Mei şi voi pedepsi pe cei ce Mă urăsc; sabia Mea le va înghiţi carnea, şi-Mi voi îmbăta săgeţile de sânge, de sângele celor ucişi şi prinşi, din capetele fruntaşilor vrăjmaşului.”  v.41-42

În ultimul verset al cântării ajungem la scopul și punctul culminat nu doar al acestei Cântări dar și al întregii profeții. Aceasta prevestește o vreme când promisiunile lui Dumnezeu în chemarea și alegerea poporului evreu se vor împlini iar prin ei toate familiile pământului vor fi binecuvântate.

Neamuri, cântaţi laude cu poporului Lui! Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi, El Se răzbună împotriva potrivnicilor Săi şi face ispăşire pentru ţara Lui, pentru poporul Lui.v.43

Istoria Israelului în acest veac nu se va termina în necredință și apostazie ci într-o restaurare glorioasă a unei întoarceri naționale corporate care va însemna viață din morți pentru toată creația.

Totuși așa cum am văzut în această cântare, perioada de timp de dinaintea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, va fi una de clătinare și judecată asupra poporului Israel.

Avem nevoie să știm și să luăm cu seriozitate toate aceste cuvinte din Cântarea lui Moise deoarece ele vor afecta discernământul, vegherea și trăirea noastră chiar în relație cu poporul evreu în dinamica judecății, sfârșitul acestui veac și venirii Domnului în a-și împlini toate promisiunile din scripturi.

În cartea Apocalipsa 15 vedem biruitorii fiarei având următoarea mărturie ca o împlinire la tot ceea ce Domnul a transmis prin Cântarea lui Moise:

Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!

 Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!”

 

 

Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine?

https://www.studiubiblic.ro/a/expect.html

Dacă te asemeni cu mulţi alţi creştini, înseamnă că doreşti ca viaţa ta să Îi fie plăcută lui Dumnezeu. În acelaşi timp, recunoşti cu toată sinceritatea că uneori devii obosit încercând să trăieşti viaţa de creştin. Sunt situaţii în care simţi că asupra ta apasă o povară prea mare.

Pe vremea când eram un ateu, păcatul nu reprezenta o problemă pentru mine. Nu percepeam existenţa lui. Nu m-am simţit niciodată cu adevărat vinovată. Dar când sunt creştină, lucrurile s-au schimbat radical. Mi-am dat seama că în viaţa mea existau lucruri, pe care însă Dumnezeu nu le dorea acolo. De asemenea, am devenit conştientă de nevoia de a-i iubi pe ceilalţi, de a citi Biblia, de a mă ruga, de a mărturisi altor persoane credinţa mea, de a-i ajuta pe alţii să crească spiritual, etc. Iar uneori mă gândeam: „Era cu mult mai uşoară viaţa de ateu.” Din momentul în care mi-am pus încrederea în Dumnezeu, am simţit imensa responsabilitate de a trăi o viaţă care să Îi fie plăcută. Citeam Biblia, întâlneam un îndemn sau o poruncă şi mi se părea că după fiecare verset aş fi putut spune cu sinceritate: „Da, bună idee. Trebuie să împlinesc mai mult ceea ce scrie aici.”

Din fericire, Dumnezeu s-a folosit de Scripturi pentru a mă învăţa un principiu care m-a eliberat în totalitate de această responsabilitate covârşitoare, de această mentalitate preocupată de performanţă. În acest fel, am putut să Îl văd pe Dumnezeu din nou şi să mă bucur pe deplin de relaţia mea cu El. În Scriptură există un principiu important care apare aproape peste tot în Romani, Galateni, Efeseni, 1 şi 2 Corinteni.

Iată principiul: Dumnezeu nu îţi cere să fii perfect. Dumnezeu nu Se aşteaptă ca tu să corespunzi standardelor Sale. Dumnezeu nu a considerat vreodată că tu propriu-zis îţi vei putea trăi viaţa de credinţă, şi nici nu aşteaptă ca tu să poţi atinge nivelul desăvârşirii Sale. Dacă El ar fi crezut că tu poţi face acest lucru, nu ar fi venit pe pământ să moară în locul tău. Dar El a venit.

Iisus a spus mulţimilor: „De aceea, voi trebuie să fiţi sfinţi, după cum şi Tatăl vostru din ceruri este Sfânt.” Este adevărat faptul că legile lui Dumnezeu, poruncile Sale cer desăvârşire. Şi dacă noi am fi fost acceptaţi de Dumnezeu pe baza unei trăiri la nivelul poruncilor Sale, atunci ar fi trebuit să fim perfecţi. Nu este de mirare că Iisus a trebuit să vină să ne salveze de pedeapsa păcatelor noastre!

Dumnezeu este conştient de prăpastia care există între desăvârşirea Lui şi păcătoşenia ta. Chiar creştini fiind, există în noi o tensiune continuă, care se manifestă prin încercarea de a micşora această distanţă, astfel încât să ne simţim mai confortabil, mai aproape de Dumnezeu. Unii vor încerca să facă acest lucru prin tendinţa de a coborî standardele lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu spune chiar aşa…” Alţii vor încerca să-l aproprie pe om pe Dumnezeu printr-o preocupare faţă de performanţele lor: „Mă voi strădui mai mult…”

Ce spune Dumnezeu cu privire la această distanţă dintre El şi om? Aceasta este prezentă şi întotdeauna va fi prezentă. Dar tu ţi-ai pus credinţa în Iisus, L-ai primit pe El în viaţa ta, ai fost iertat, eşti declarat drept şi de preţ în ochii Lui; tu eşti ocrotit de El, eşti pe deplin al Lui şi El te iubeşte necondiţionat, în pofida distanţei care separă natura omului de cea a lui Dumnezeu.

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem” (Romani 5:1-2).

Cu toate acestea, este foarte probabil că vei ajunge la un moment dat în viaţa ta când vei considera că Dumnezeu, cu siguranţă, doreşte să primească ceva de la tine pentru ceea ce El ţi-a dăruit.

Scopul acestui articol este să te împiedice să cazi în capcana impresiei că trebuie să realizezi ceva pentru Dumnezeu. Scriptura ne avertizează împotriva cestui lucru, pentru că o astfel de atitudine răpeşte bucuria de a-L cunoaşte pe Hristos.

Să ne uităm cu atenţie la ceea ce spune Dumnezeu despre relaţia ta cu El. Vom urmări care sunt principiile fundamentale, ce spune El cu privire la raportarea noastră la El.

Cum ai devenit creştin

Adu-ţi aminte de momentul când ai devenit creştin; aminteşte-ţi cât de mare a fost responsabilitatea lui Dumnezeu în acel proces faţă de contribuţia ta:

-Dumnezeu te-a ales înainte de întemeierea lumii şi te-a chemat să fii al Lui (Efeseni 1:4; 2 Timotei 1:9).

-Dumnezeu a venit pe pământ pentru tine (Ioan 3:16).

-Dumnezeu a murit personal pentru păcatele tale (Romani 5:8).

-Dumnezeu a avut grijă ca cineva să îţi împărtăşească Evanghelia (Efeseni 1:13).

-Dumnezeu s-a oferit să intre în viaţa ta (Apocalipsa 3:20; Ioan 1:12-13).

-Dumnezeu a pus în tine dorinţa de a-L cunoaşte şi de a răspunde chemării Sale (Apocalipsa 3:20).

-Tu te-ai întors la El şi L-ai primit.

-Dumnezeu a intrat în viaţa ta, te-a declarat drept şi iertat, afirmând faptul că de acum înainte tu eşti al Lui (1 Ioan 3:1; Coloseni 1:13-14; Efeseni 1:4; Ioan 1:12).

Ai devenit creştin prin simplul fapt că I-ai răspuns lui Dumnezeu prin credinţă. În acelaşi mod doreşte El ca tu să trăieşti viaţa de credinţă: tot ce trebuie să faci este să-i răspunzi Lui prin credinţă. Povara responsabilităţii (şi totodată puterea) este purtată de Dumnezeu. Ai putea crede: „Pare destul de simplu. Ce este aşa dificil?” Problema constă în faptul că, mai devreme sau mai târziu, aproape fiecare creştin este ispitit de sentimentul datoriei sale faţă de Dumnezeu. De ce?

Este în natura umană să crezi că îi eşti dator lui Dumnezeu pentru ceea ce ţi-a dăruit. De asemeni, stă în natura ta umană să crezi că acum – de vreme ce înţelegi Biblia cât de cât, ştii câte ceva despre rugăciune şi poţi înţelege cam ce înseamnă a vorbi altora despre Dumnezeu – este timpul să-ţi iei în serios responsabilitatea de a fi un „bun creştin”. Nu este nimic altceva care să îţi poată bloca mai repede bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu, decât o asemenea atitudine.

S-ar putea să nu ajungi, de unul singur, la această concluzie eronată că este acum rândul tău să faci ceva pentru Dumnezeu. Din nefericire însă, s-ar putea ca alţi creştini să se dovedească foarte pricepuţi în a te face să simţi o doză de vinovăţie, presiune şi aşteptare cu privire la faptul că trebuie să fii mai ascultător de Dumnezeu. Nădăjduiesc că acest articol te va ajuta să înţelegi ce anume spune Scriptura despre modul în care trebuie trăită viaţa de creştin, fără a începe să simţi povara unor false aşteptări de a realiza ceva pentru Dumnezeu. Rândurile care urmează vor încerca să îţi arate cât de mult de iubeşte Dumnezeu şi cum doreşte să te relaţionezi la El.

Caracterul condiţional al relaţiei dintre tine şi Dumnezeu vizează cu precădere implicarea lui Dumnezeu în această relaţie. Aş dori să exemplific acest aspect cu următoarele versete:

Cum suntem acceptaţi de Dumnezeu?

Ai fost declarat iertat prin harul Său (prin bunătatea Sa), datorită morţii lui Iisus pe cruce, pentru tine. Ai primit darul iertării Sale, pe baza credinţei că Iisus a plătit pentru păcatul tău, nu-i aşa? Nu ai făcut ceva care să te îndreptăţească să primeşti iertarea, ci doar L-ai crezut pe Dumnezeu când a spus că El te-a iertat.

„Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:4-5). „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi” (Efeseni 1:7-8).

Ei bine, acum când eşti creştin se schimbă oare lucrurile? Are acum Dumnezeu pentru tine o listă cu ceea ce El aşteaptă să primească de la tine? Nu. Citind acestea, s-ar putea să reacţionezi, spunând: „Stai puţin. Biblia este PLINĂ de porunci. Nu poţi citi un paragraf fără ca să ţi se spună ce să faci.” Într-adevăr, aşa este. Dar deşi Dumnezeu îţi dă porunci, tot El îţi spune şi că tu nu le poţi împlini întru totul. De fapt, El îţi spune că, cu cât vei fi mai preocupat să le împlineşti, cu atât vei vedea mai mult păcatul tău (Romani 3:20). Astfel, cu cât vei încerca mai mult, cu atât mai mult vei simţi că falimentezi, meritând judecata şi condamnarea divină, şi prin urmare te vei simţi tot mai departe de Dumnezeu.

În scrierea adresată credincioşilor din Roma, apostolul Pavel vorbeşte despre această frustrare pe care la rândul lui a simţit-o. El a privit la legea lui Dumnezeu şi a spus: „…porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7:12). Cu toate acestea, oricât de mult a încercat să trăiască la standardul ei, Pavel a continuat să păcătuiască. El mărturiseşte: „…am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac…; răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (Rom. 7:18-19). Pavel continuă, arătând şi mai clar frustrarea pe care o trăieşte: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Apostolul însuşi răspunde acestei întrebări, exclamând: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Rom. 7:24-25)

Sentimentele de eşec, păcat, condamnare, trebuie să fie confruntate cu învăţătura Scripturii. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus” (Rom. 8:1). „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5:8-10).

Aşadar, atunci când priveşti la poruncile lui Dumnezeu, nu încerca să le împlineşti prin propriile tale puteri, ci roagă-te lui Dumnezeu, care locuieşte în tine, să făptuiască împlinirea Legii Sale în tine. Dacă Dumnezeu îţi cere să-ţi iubeşti semenul, El nu aşteaptă de la tine să faci paradă de entuziasm şi sentimentalisme, cu scopul de a-I arăta lui Dumnezeu cât de iubitor eşti. El doreşte mai degrabă ca tu să depinzi de El şi să recunoşti această dependenţă în rugăciune: „Dumnezeule, te rog să locuieşti în inima mea şi să mă faci să văd aceste persoane aşa cum Tu le vezi; pune în inima mea o dragoste care să se asemene cu dragostea pe care Tu o ai faţă de aceşti oameni. Nu-i pot iubi prin propriile mele puteri, dar mă rog ca măreaţa Ta dragoste să se reverse din viaţa mea înspre ei.”

Care este diferenţa?

Este o mare diferenţă între a încerca să acţionezi independent, în Numele lui Dumnezeu şi a depinde de Dumnezeu, punându-ţi încrederea în viaţa pe care El o trăieşte prin tine. Nu ne vom maturiza atâta timp cât încercăm să rămânem independenţi faţă de Dumnezeu. Vom creşte spiritual doar în măsura în care vom recunoaşte mereu faptul că depindem de El – atitudine pe care El Însuşi o cere. El doreşte ca tu să te bucuri de libertatea şi dragostea de a fi în relaţie cu El, încrezându-te în El şi bizuindu-te pe El. Dumnezeu nu se aşteaptă tu să săvârşeşti lucruri despre care a spus că El Însuşi le va face.

În Biblie, „Legea” reprezintă totalitatea poruncilor lui Dumnezeu. Acum, deoarece eşti creştin, tu nu mai eşti sub Lege; altfel spus, tu nu te mai afli sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu, ci ai dobândit iertarea şi viaţa veşnică. Prin Hristos, ai fost eliberat de cerinţele Legii.

Apostolul Pavel afirmă că „totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16).

Cât de mult se focalizează Pavel asupra poruncilor lui Dumnezeu şi asupra încercării de a le împlini? „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos… Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:19-21)

Înainte de a-L fi primit pe Iisus, erai depărtat de Dumnezeu, fiind capabil doar să-I cunoşti poruncile, aflându-te însă sub Sa. Dar acum tu Îl cunoşti pe Domnul Hristos, iar Duhul Său locuieşte în tine.

Dumnezeu spune: „Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”; iar textul continuă: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10:16-17). Astfel, în loc ca Legea să mai fie în afara ta, amintindu-ţi mereu cerinţele ei, Dumnezeu a aşezat acum Legea Sa înăuntrul inimii tale. Pe măsură ce Duhul Sfânt produce schimbare în viaţa ta, El îţi dă o dorinţă tot mai mare de a făptui ceea ce Îi este plăcut Lui. Cu trecerea timpului, pe parcursul creşterii tale în relaţia cu Dumnezeu, El va continua să clădească în tine dorinţa şi puterea de a trăi înaintea Sa o viaţă sfântă.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:8-10).

Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta – El doreşte ca tu să o trăieşti spre folosul altora şi spre slava Sa. Acum tu eşti în relaţie cu Dumnezeu, iar viaţa Lui, trăind în tine, săvârşeşte faptele bune la care ai fost chemat.

Cum te raportezi la problema păcatului?

Acum, permite-mi să îţi pun următoarea întrebare: Ce faci dacă, deşi I-ai cerut lui Dumnezeu să lucreze în viaţa ta într-un anumit fel sau să te elibereze de un anumit păcat, tu continui să te lupţi cu problema respectivă? Dacă vei vedea că şi acum ai izbucniri de mânie sau că nu eşti în mod constant preocupat să îţi cultivi viaţa spirituală prin rugăciune şi cunoaşterea Scripturii? Oare ar trebui atunci să iei asupra ta întreaga responsabilitate a vieţii de creştin şi să o trăieşti prin eforturile proprii? Nicidecum. Cu cât vei încerca mai mult să lucrezi în locul lui Dumnezeu, cu atât vei vedea mai clar eşecul tău, faptul că te depărtezi tot mai mult Dumnezeu şi devii tot mai lipsit de bucuria de a-L cunoaşte.

Pentru un creştin, este ceva firesc să creadă că Dumnezeu răsplăteşte efortul uman – aceasta pentru că întreaga noastră societate este clădită pe acelaşi principiu: acţionează în mod responsabil, munceşte din greu, depune toate eforturile… şi vei fi răsplătit. S-ar putea ca un creştin să analizeze poruncile lui Dumnezeu şi să-şi spună: „Dacă îmi voi da toate silinţele, le voi putea împlini”. Însă curând astfel de creştini ajung să fie copleşiţi de vinovăţie şi frustrare, deoarece Biblia spune că focalizarea asupra Legii realizează un singur lucru: faptul că devii conştient de propriul păcat. Dumnezeu nu a lăsat ca relaţia dintre tine şi El să fie clădită pe ideea de străduinţă şi răsplătire. El te-a aşezat în relaţie cu Sine, deoarece doreşte ca tu să ai încrederea că El va produce în viaţa ta acele roade care Îi sunt plăcute Lui.

Atâta timp cât trăieşti pe acest pământ, vei continua să te confrunţi cu problema păcatului. În această viaţă nu putem atinge desăvârşirea. Nu doar tu eşti conştient de acest fapt, dar şi Dumnezeu îl cunoaşte. Dar dacă sesizezi păcat în viaţa ta, mărturiseşte-l şi crede în promisiunea care ne-a fost lăsată prin Scripturi:

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Ai răbdare în a-L lăsa pe Dumnezeu să producă schimbare în viaţa ta

Fii preocupat de a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Urmăreşte să creşti în această cunoaştere prin rugăciune, citirea Bibliei, comuniunea cu alţi credincioşi în ce priveşte viaţa spirituală şi învăţătura creştină. Într-adevăr, toate aceste lucruri sunt bune. Dar credinţa ta nu se întemeiază pe ceea ce faci tu, pe efortul tău, ci pe faptul că Dumnezeu poate să lucreze în viaţa ta. Pentru a ilustra acest adevăr, Iisus s-a folosit de imaginea viţei de vie, cu mlădiţele şi strugurii ei. „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15:4-5).

În cadrul aceluiaşi discurs, Iisus afirmă: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15:9).

Înţelegerea cuvintelor lui Iisus: „Dacă păziţi poruncile Mele…”

Modul corect de a trăi, prin care vei putea avea parte de acea viaţă din abundenţă despre care a vorbit Iisus şi vei deveni tot mai conştient de dragostea Sa pentru tine, constă în a împlini cuvintele Sale. Iisus a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11). El doreşte ca tu să trăieşti conform valorilor Sale, să simţi dragostea Sa şi bucuria de a fi creştin. Însă a asculta poruncile Sale înseamnă a te încrede în El în ce priveşte împlinirea acestor porunci.

Astfel, atunci când întâlnesc în Biblie un verset prin care Dumnezeu îţi spune: „Iată ce trebuie să faci:…”, mă rog imediat lui Dumnezeu, spunându-i: „Da, Doamne. Doresc ca viaţa mea să fie plăcută înaintea Ta şi te rog să aşezi această poruncă a Ta în viaţa mea, prin Duhul Tău cel Sfânt. Dăruieşte-mi puterea de a Te asculta şi în această privinţă. Dacă aş crede că pot împlini porunca Ta prin propriile mele puteri, m-aş îndrepta direct spre dezastru. Însă te rog să-mi schimbi gândirea sau să lucrezi în viaţa mea aşa cum doreşti Tu, pentru ca trăirea mea să reflecte împlinirea şi a acestei porunci din Cuvântul Tău.” După ce m-am rugat astfel, nu mai îmi fac griji. S-ar putea să prefer să transcriu versetul respectiv pentru mine, să meditez asupra lui, poate chiar să îl învăţ pe de rost. Dar credinţa mea în ce priveşte împlinirea lui este ancorată în ceea ce Însuşi Dumnezeu săvârşeşte pentru mine.

Dumnezeu te-a eliberat de cerinţele Legii şi aşteaptă ca tu să te odihneşti în El, depinzând întru totul de El; doar astfel Îl vei putea cunoaşte tot mai mult şi te vei putea bucura din plin de intimitatea comuniunii cu El. Epistola lui Pavel către romani oferă o abundenţă de texte care prezintă acelaşi adevăr al importanţei pe care credinţa o are în împlinirea voii lui Dumnezeu:

„Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4).

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege… ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou…” (Rom. 7:6).

„Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10:4).

„…Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Rom. 4:5).

Deuteronomul 32

https://mybible.ro/vdc/deuteronomul/32/comentariu

1 „Luaţi aminte ceruri şi voi vorbi; ascultă, pământule, cuvintele gurii mele.

Voi ceruri. Moise începe cântarea lui, chemând pe oameni şi îngeri să dea ascultare cuvintelor pe care Duhul Sfânt le-a pus în gura lui. Aceştia trebuie să fie martori (vezi cap.31,28) pentru maiestatea şi puterea lui Dumnezeu. Compară cu psalmistul (50,4), Isaia (Isaia 1,2; 34,1) şi Mica (Mica 1,2). Aceasta aminteşte de cântarea lui Moise la Marea Roşie (Exod 15).

2 Ca ploaia să curgă învăţăturile mele, ca roua să cadă cuvântul meu, ca ploaia repede pe verdeaţă, ca picăturile de ploaie pe iarbă!

Învăţăturile mele. Literal, luarea mea de la verbul a lua. Ideea este aceea a primirii pentru a da mai departe altora. Apostolul Pavel scria bisericii din Corint despre modul cum le-a dat învăţătura pe care o primise de la Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 11,2). Pavel a folosit chiar limbaj asemănător cu cel al lui Moise (1 Corinteni 11,23).

Ca ploaia. Un simbol a reînviorării (vezi Iov 29,23; Psalmi 72,6).

Cuvântul. Tradus şi ca cuvânt (vezi Deutronom 33,9; 2 Samuel 22,31; Psalmi 12,6) şi ca poruncă (vezi Psalmi 147,15).

Ca roua. Cuvântul tradus rouă este din rădăcina verbului a fi umeda ploua ploaie fină, adică ceaţă. Roua este un simbol al vorbirii blânde, reînviorătoare, ca aici, a unităţii între fraţi (vezi Psalmi 133,3), a favorii regale (vezi Proverbe 19,12), şi a-l afectuoaselor îndurări ale lui Dumnezeu faţă de poporul Său (vezi Osea 14,5).

Verdeaţă. Literal, iarbă ca în Geneza 1,11.12; 2 Samuel 23,4).

Iarbă. De la cuvântul obişnuit pentru vegetaţie, mai ales vegetale potrivite pentru consumul oamenilor (vezi Geneza 1,11.12.29.30; 3,18; 9,3).

3 Căci voi vesti Numele Domnului. Daţi slavă Dumnezeului nostru!

Voi vesti. Cântarea lui avea să fie despre bunătatea lui Dumnezeu, despre bunăvoinţa îngăduitoare a Lui faţă de oameni (vezi Exod 34,6).

4 El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.

Stânca. Aceasta se întâlneşte de vreo 30 de ori în Vechiul Testament ca titlu descriptiv pentru Hristos, Rege şi Conducător al teocraţiei ebraice. Aici se foloseşte pentru prima dată cu referire la Iehova (vezi şi v.15,18.30.31). Compară cu folosirea ei de către Anania în 1 Samuel 2,2; a lui David în Psalmi 18,2.31.46; 19,14 (unde tăria mea este literal stânca mea); 28,1; 62,2.7; şi multe altele. Ultimul loc de folosire a ei în Vechiul Testament este în Habacuc 1,12, unde o, Dumnezeu puternic, literal se citeşte o, Stâncă.

Stânca cea solidă, muntele cel înalt, lanţul de munţi, sunt sugestive pentru multe atribute ale lui Dumnezeu. Veşnicia Lui este considerată în termeni ai munţilor veşnici (vezi Psalmi 90,2). Castelul de necucerit cu turnurile lui pe vârful muntelui este un simbol al apărării de neatacat a lui Dumnezeu şi al purtării Sale de grijă pentru copiii Săi (vezi Psalmi 18,2; Daniel 2,35). Domnul este de asemenea descris în aceeaşi figură ca un loc sigur de locuit, un adăpost şi o umbră (vezi Psalmi 90,1; Isaia 32,2), şi ca temelie pe care stă biserica (Matei 16,18; 1 Corinteni 3,11) şi pe care creştinul trebuie să-şi clădească locuinţa credinţei lui (Matei 7,24).

Iehova este singura Stâncă adevărată. Munţii sunt un simbol al neclintitei Lui credincioşii, a caracterului Său neschimbător şi a credincioşiei Lui faţă de biserică şi faţă de membrii ei în parte. Cuvântul stâncă niciodată nu este aplicat la oameni.

Desăvârşite. Niciodată Dumnezeu nu lasă lucrarea Lui neterminată sau nedesăvârşită. El are să aducă la îndeplinire Planul Mântuirii până la completa lui încheiere.

Drepte. Mai degrabă, dreptate (RSV, compară cu Isaia 61,8). Toate lucrările lui Dumnezeu sunt conforme cu natura Lui cea dreaptă. Hotărârile Lui sunt ireproşabile şi căile Lui cu toate fiinţele create sunt fără greşeală. El este într-adevăr un Dumnezeu al dreptăţii (Isaia 30,18).

Credincios. Cuvântul adevăr de aici nu se referă la adevărata doctrină, adică la un număr de puncte de credinţă. El se referă mai degrabă a credincioşie ca un principiu. El este un Dumnezeu care este credincios faţă de Sine, care lucrează în armonie cu propriile atribute divine. Cuvântul este din verbul a fi sigura fi hotărât.

Fără nedreptate. Este imposibil pentru Iehova de a face rău, de a înşela pe cineva, de a avea nişte defecte etice sau morale. El Însuşi este propria normă de conducere şi normă pentru toate fiinţele create.

5 Ei s-au stricat; netrebnicia copiilor Lui este ruşinea lor! Neam îndărătnic şi stricat!

S-au stricat. Textul ebraic este neclar. O redarea literală a primelor două expresii probabil că ar fi stricăciunea nu este a luia copiilor luia lor este ruşinea. Se pare că se are în vedere un contrast între Dumnezeu şi poporul Său, între desăvârşirea Lui şi nedesăvârşirea lor.

Îndărătnic. Cuvântul tradus astfel este dintr-o rădăcină care înseamnă a strâmba. Aplicat la inimă, buze, gură, sau căi, el înseamnă diformitate şi urmărirea de metode ocolite cu scopul de a ajunge la obiective suspecte. Folosind rădăcina acestui verb Isaia zice: Apucă pe cărări sucite (Isaia 59,8; vezi şi Proverbe 2,15). Cuvântul englezesc stricat nu este potrivit cu sensul ebraic; corupt este mai apropiat, pentru că termenul ebraic cuprinde ideea de a strâmba tot ceea ce ar trebui să fie drept, o strâmbare a lucrurilor.

Stricat. Al doilea adjectiv, redat aici stricat, accentuează sensul celui dintâi. El se află numai aici în Biblie şi poate fi redat, întortocheat. Rădăcina apare în 2 Samuel 22,27 ca îndărătnic şi în Psalmi 18,26 ca stricat. Este sigur că Moise descrie aici această generaţie ca stricată, neascultătoare, refractară. Este comparabilă cu descrierea făcută de Hristos generaţiei Lui (vezi Matei 16,4; 17,17), ca şi cu explicaţiile lui Pavel (vezi 1 Tesaloniceni 2,15; 2 Tesaloniceni 3,2).

6 Pe Domnul Îl răsplătiţi astfel! Popor nechibzuit şi fără înţelepciune! Nu este El oare Tatăl tău, care te-a făcut, Te-a întocmit şi ţi-a dat fiinţă?

Pe Domnul îl răsplătiţi. Ordinea ebraică a cuvintelor este emfatică, Iehova este cel răsplătit astfel? O mustrare pentru felul lipsit de sens în care ei s-au comportat faţă de Iehova. Nechibzuit. De la nabal, care înseamnă dârzenia lor nesocotită în neluarea în seamă a

bunătăţii lui Dumnezeu.

Fără înţelepciune. Lipsă de discernământ, discriminare, înţelepciune.

Tatăl tău. Israel era copilul lui Iehova prin adopţie (vezi Ezechiel 16,6).

Te-a întocmit. Cu referire la creşterea lor, dezvoltare ordonată şi progres sub braţul lui Dumnezeu.

7 Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni, întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa, pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune.

Zilele in vechime. Un îndemn de a merge înapoi în istoria lor atât de mult cât puteau şi de a povesti toate cazurile de eliberare din pericol (vezi Isaia 63,11). Bătrânii. Oameni ai experienţei şi în vârstă care au păstrat cunoaşterea providenţei lui

Dumnezeu. Astfel de oameni erau izvoarele lor de informare istorică. Era o vreme când cărţile sub orice formă erau rare şi informaţiile erau predate verbal din generaţie în generaţie.

8 Când Cel Preaînalt a dat o moştenire neamurilor, când a despărţit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor, după numărul copiilor lui Israel,

A dat. Vezi Geneza 10,5.25.32. Sensul este acela al repartizării pentru fiecare naţiune a moştenirii ei (vezi Fapte 17,26).

A despărţit pe copiii oamenilor. Mai bine, în despărţirea lui a fiilor oamenilor (vezi Geneza 1,26; 3,17; vezi şi Geneza 11,8,9), deoarece separarea neamurilor a venit după Turnul Babel.

A pus hotare. Mulţi comentatori iudaici consideră că aceasta înseamnă că Iehova a vegheat la creşterea şi răspândirea naţiunilor ca să fie loc suficient pentru Israelul cel numeros. Declaraţia lui Moise se poate referi la faptul că Dumnezeu a condus destinele naţiunilor cu privire la propriul Său popor, ca prin ei toţi oamenii să poată ajunge să-L cunoască pe El (vezi Fapte 17,26.27).

9 căci partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moştenire.

Partea. Literal, porţiuneposesiuneparte. Compară cu moştenirea mea (Psalmi 16,5), de asemenea şi ideea cealaltă că Dumnezeu este partea sau posesiunea noastră (vezi Psalmi 119,57; 142,5; Plângeri 3,4).

10 El l-a găsit într-un ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoşate; l-a înconjurat, l-a îngrijit şi l-a păzit ca lumina ochiului Lui.

Într-un ţinut pustiu. Ca şi când Israel ar fi fost un copil nedorit, aruncat să moară şi Iehova l-ar fi găsit astfel (vezi Ieremia 2,2; Ezechiel 16,5.6; Osea 9,11).

L-a înconjurat. Literal, l-a înconjurat. Adică, Dumnezeu a încercuit pe Israel cu ocrotire şi îndurare infinită (vezi Psalmi 32,10). În felul acesta ocroteşte El întotdeauna pe poporul Său (Psalmi 34,7).

L-a îngrijit. L-a învăţat, cum ar învăţa un tată pe copilul să (vezi Exod 20,1.2; 34,1.10).

Lumina ochiului lui. Literal, pupila ochiului lui. Expresia tradusă astfel este din aceeaşi rădăcină ca cuvântul om şi se poate referi, aşa cum consideră unii, la imaginea care este reflectată în ochi. Poate că ochiul este cel mai sensibil organ al corpului şi unul pe care omul îl ocroteşte, fără să-şi dea seama, cu mai mare grijă decât pe oricare altul. Dumnezeu priveşte la poporul Său cu o grijă asemănătoare (Isaia 49,15).

11 Ca vulturul care îşi scutură cuibul, zboară deasupra puilor, îşi întinde aripile, îi ia Şi-i poartă pe penele lui:

Ca vulturul. Aceasta este o dezvoltare a celei asemănătoare din Exod 19,4. Ea sugerează nobila conducere şi ocrotire a lui Dumnezeu (vezi Deutronom 1,31; Osea 11,3).

Şi-i poartă. Această vorbire figurată sugerează iubitoarea purtare de grijă a lui Iehova pentru poporul Său, mai ales în timpul purtării lor îndărătnice din pustie (vezi Fapte 13,18). Purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi faptele Lui de disciplină sunt întotdeauna cu scopul de dezvoltare a caracterului (vezi Evrei 12,11; Apocalipsa 3,19). El Îşi propune ca oamenii să-şi dea seama de posibilităţile inerente legăturii de filiaţiune cu Dumnezeu.

12 Aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său şi nu era niciun dumnezeu străin cu El.

Domnul singur. Ajutorul altor zei era pură închipuire. Din contră, puterea lui Iehova era pe deplin îndestulătoare (vezi Psalmi 81,10; Osea 13,4).

13 L-a suit pe înălţimile ţării, şi Israel a mâncat roadele câmpului, i-a dat să sugă miere din stâncă, untdelemnul care iese din stânca cea mai tare,

Înălţimile. O sugestivă figură de vorbire a conducerii triumfătoare a lui Dumnezeu (vezi Amos 4,13). Compară cu făgăduinţa aplicabilă astăzi bisericii rămăşiţei (vezi Isaia 58,13.14). Roadele datorate binefăcătoarei purtări de grijă a lui Dumnezeu şi binecuvântărilor pe care El avea să le adauge la munca lor, şi viaţa de ascultare (Matei 6,33).

Miere din stâncă. O aluzie la nenumăratele albine sălbatice care se găseau în crăpăturile stâncoase ale Palestina. Mierea era folosită pentru a ilustra învăţăturile divine (vezi Proverbe 24,13.14), de asemenea şi ca o închipuire a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (vezi Psalmi 19,9-11) şi a Cuvântului Său (vezi Psalmi 119,103). Aici, primul înţeles este la darurile naturale ale Canaanului.

Untdelemnul care iese din stânca cea mai tare. Nici un bine nu avea să lipsească. Untdelemn sau grăsime este un simbol al prosperităţii şi al abundenţei (vezi Ezechiel 16,13.19).

14 untul de la vaci şi laptele oilor, cu grăsimea mieilor, a berbecilor din Basan şi a ţapilor, cu grăsimea grâului, şi ai băut vinul, sângele strugurelui.

Untul. Mai bine, lapte covăsit, nu untul modern. Acesta era un simbol al belşugului (vezi Iov 20,17; compară cu Geneza 18,8; Judecători 5,25; 2 Samuel 17,29).

Laptele oilor. Mai bine, laptele turmei, referindu-se mai ales la laptele caprelor. Cuvântul tradus oi este cel obişnuit pentru turma de oi sau de capre.

Grăsimea mieilor. Poate, mai bine, grăsimea berbecilor, având în vedere că substantivul

aici este masculin.

Basan. Renumit pentru păşunile lui (vezi Numeri 32,1-5).

Grăsimea grâului. Sau, boabele de grâu, însemnând o recoltă neobişnuit de bună.

Sângele strugurelui. Compară cu Geneza 49,11.

15 Israel s-a îngrăşat şi a azvârlit din picior; – te-ai îngrăşat, te-ai îngroşat şi te-ai lăţit! – Şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, a nesocotit Stânca mântuirii lui,

Israel. Aici este un nume poetic pentru Israel (vezi Deutronom 33,5.26; Isaia 44,2). El este derivat din verbul a fi drepta fi drept în sus şi este aplicat la Israel ca cel drept. Probabil că aici este folosit ca mustrare a unui Israel decăzut care avea să se abată mult de la idealul lui Dumnezeu pentru poporul Lui.

S-a îngrăşat. Când Israel a ajuns prosper s-a răzvrătit împotriva Aceluia care le-a dat prosperitate (vezi Ieremia 5,28; Osea 2,8; 4,16).

A nesocotit. Sau, a dispreţuit. Literal, tratat ca un nebun. Pentru acelaşi verb vezi fapte de nebunie (Proverbe 30,32), te voi face de ocară (Naum 3,6), batjocoreşte (Mica 7,6). Şi adjectivul aceleiaşi rădăcini nechibzuit (Deutronom 32,6,21), nebunul (Psalmi 14,1; 53,1; Proverbe 17,7.21; 30,22; Ieremia 17,11), prooroci fără minte (Ezechiel 13,3).

16 L-au întărâtat la gelozie prin dumnezei străini, L-au mâniat prin urâciuni;

L-au întărâtat. Prin urâciuni idolatre Israel, ca o soţie necredincioasă, l-a întărâtat pe Domnul Dumnezeul lor la gelozie (Exod 43,14; Isaia 54,5).

17 au adus jertfe dracilor, unor idoli care nu sunt dumnezei, unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau, dumnezei noi, veniţi de curând, de care nu se temuseră părinţii voştri.

Au adus jertfe dracilor. Compară cu 1 Corinteni 10,19.20. Cea mai mare urâciune a cultului păgân era jertfirea copiilor pentru demoni (vezi Psalmi 106,37). Curentul păcătos se pare că a pornit aproape în etape imperceptibile. Primul pas nu putea să fie un act pozitiv de ilegalitate ci mai degrabă un păcat negativ, omiterea vreunei cerinţe pozitive. Un pas aduce pe celălalt, până ce poate să rezulte o schimbare completă a purtării de mai înainte a cuiva. Cu toate acestea, se pare aproape de necrezut cum poporul ales al lui Dumnezeu să se fi putut închina la demoni şi să aducă pe proprii lor copii ca daruri de jertfă. Abătându-te de la calea lui Dumnezeu se poate să fi condus la cele mai îngrozitoare alternative, cum s-a întâmplat cu Israel.

Veniţi de curând. Sau, sosiţi mai la urmă. Compară cu descrierea grafică a lui Isaia (Isaia 44,15; vezi şi Judecători 5,8). Nu se temuseră. Verbul ebraic exprimă teamă, groază, ca de exemplu înfioraţi-vă de spaimă şi groază (Ieremia 2,12; Ezechiel 32,10).

18 Ai părăsit Stânca cea care te-a născut şi ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit.

Stânca. Vezi v.4. Ai uitat pe Dumnezeu. Ei aveau să fie absorbiţi întru totul de idolatrie. Care te-a tocmit. Vezi Exod 19,5.6; compară cu Ieremia 2,27; învăţătura apostolului Pavel (1 Corinteni 4,15; Filimon 10; Galateni 4,19).

19 Domnul a văzut lucrul acesta şi S-a mâniat, S-a supărat pe fiii şi pe fiicele Lui.

S-a mâniat. Literal, dispreţuit. Pentru alte locuri ale acestui verb vezi Proverbe 1,30; 5,12; 15,5; Plângeri 2,6.

20 El a zis: „Îmi voi ascunde faţa de ei, şi voi vedea care le va fi sfârşitul, căci sunt un neam stricat, sunt nişte copii necredincioşi.

Îmi voi ascunde faţa. El avea să-i lase să se descurce singuri (vezi cap. 31,17.18).

Stricat. Adică, dedat la perversiune şi eludare de la adevăr şi purtare bună.

Necredincioşi. Ei se vor dovedi nedemni de încredere totală. Pe ei nu se mai putea conta.

21 Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, M-au mâniat prin idolii lor deşerţi; şi Eu îi voi întărâta la gelozie printr-un popor care nu este un popor. Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere.

Gelozia. Vezi v.16. Nu este Dumnezeu. Idolii la care se închinau şi reprezentau dumnezei care nu existau. Ei nu erau dumnezei care lucrau în şi prin idoli. Nu este un popor. Literal, un ne-popor.

Neam fără pricepere. O descriere mai departe a ne-poporului din propoziţia precedentă. Mulţi comentatori iudei atribuie aceasta la prima nimicire a Templului de către caldeeni, citând, Iată pe haldei, care nu erau un popor (Isaia 23,13; compară cu Habacuc 1,5.6). Comentatorii susţin că haldeii nu au avut nici un fel de statut naţional până când Dumnezeu nu i-a ridicat să pedepsească pe Israel. Dar argumentul acesta nu este valid din punct de vedere istoric. Apostolul Pavel aplică Deutronom 32,21 la ducerea Evangheliei la neamuri după refuzul naţiunii iudaice de a primi pe Mesia (vezi Romani 10,19; compară cu 1 Tesaloniceni 2,15.16). Vezi şi cuvintele lui Hristos din Matei 21,43.44.

22 Căci focul mâniei Mele s-a aprins şi va arde până în fundul Locuinţei morţilor, va nimici pământul şi roadele lui, va arde temeliile munţilor.

Focul. Un simbol al marilor calamităţi (vezi Ezechiel 30,8) sau o izbucnire de mânie (vezi Ieremia 15,14; 17,4). Locuinţa morţilor este o preînchipuire a nimicirii (vezi Proverbe 15,11; Psalmi 86,13).

Fundul locuinţei morţilor. Literal, adâncurile Şeol-ului (RSV), adică ale mormântului. O expresie figurată care înseamnă nimicire totală.

Munţilor. Comentatorii iudei vorbesc despre Ierusalim ca fiind aşezat şi înconjurat de munţi (vezi Psalmi 125,2) şi atribuie invaziei lui Nebucadneţar ca împlinind, în parte, această prezicere (vezi 2 Regi 25,1-7).

23 Voi îngrămădi toate nenorocirile peste ei, Îmi voi arunca toate săgeţile împotriva lor.

Îmi voi arunca toate săgeţile. O figură de vorbire referindu-se la judecăţile lui Dumnezeu (vezi Psalmi 7,12.,13; 38,2; 91,5; Plângeri 3,12.13; Ezechiel 5,16).

24 Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri şi de boli cumplite; voi trimite în ei dinţii fiarelor sălbatice şi otrava şerpilor.

Topiţi de foame. Literal, istoviţi de foame. Rădăcina verbului înseamnă a absorbi, şi adjectivul, ca aici, înseamnă absorbit sau gol de foame.

Stinşi de friguri. Literal, săgeată de foc. Compară cu versetele următoare care au acelaşi cuvânt ebraic, Psalmi 78,48, focul cerului; Cânt. cânt. 8,6, jar de foc; Psalmi 76,3, săgeţile.

Şerpilor. Sau, târâtoare. Cuvântul tradus aici şerbi este din rădăcina a se târîa se căţăra. În Mica 7,17 acelaşi cuvânt este tradus viermi.

25 Afară, vor pieri de sabie, şi înăuntru, vor pieri de groază: şi tânărul şi fata, şi copilul de ţâţă ca şi bătrânul.

Sabie. Versetul acesta descrie războiul ca punct culminant al relelor. Nu va fi cruţată nici vârsta, nici sexul şi nici un loc nu avea să acorde siguranţă faţă de efectele lui (vezi Ieremia 9,19-22; Plângeri 1,20; Ezechiel 7,15).

26 Voiam să zic: „Îi voi lua cu o suflare, le voi şterge pomenirea dintre oameni!”

Îi voi lua cu o suflare. Literal, tăia în bucăţi. Textul ebraic nu este clar. Unii comentatori sugerează îi voi sufla departe, adică, a-i împrăştia cu desăvârşire.

27 Dar Mă tem de ocările vrăjmaşului, Mă tem ca nu cumva vrăjmaşii lor să se amăgească şi să zică: „Mâna noastră cea puternică, şi nu Domnul a făcut toate aceste lucruri.”

Mă tem. Nu că Iehova are teamă ca oamenii. El vorbeşte adesea în limba adaptată la înţelegerea omenească (vezi Numeri 14,13-16; Exod 32,12). Să se amăgească. Adică, să nu recunoască adevăratele fapte ale cazului. Mâna noastră cea puternică. Mândrindu-se că au învins pe Israel datorită propriei superiorităţi şi nerecunoscând că Iehova le dăduse victoria (vezi Isaia 10,5-11; Habacuc 1,15.16).

28 Ei sunt un neam care şi-a pierdut bunul simţ şi nu-i pricepere în ei.

Şi-au pierdut bunul simţ. Cuvântul tradus aici gol este de la verbul a pieria distrugea fi pierdut şi este tradus astfel practic aproape în fiecare loc din cele vreo 200 în care se găseşte verbul în Vechiul Testament. El poate fi tradus pieire de sfat. Adică, ei urmau întru totul sfatul rău dat de falşii păstori şi drept rezultat au pierit (vezi Ieremia 18,18). Pentru alte texte care folosesc rădăcina aceasta vezi Levitic 26,38, Iosua 23,16; 2 Regi 9,8; Estera 4,16; Iov. 18,17, etc. Forma precisă folosită aici mai este tradusă ca pieire (Deutronom 26,5; Iov 4,11; 29,13; 31,19), sfărmat (Psalmi 31,12) şi pierdut (1 Samuel 9,20; Psalmi 119,176).

29 Dacă ar fi fost înţelepţi, ar înţelege şi s-ar gândi la ce li se va întâmpla.

Li se va întâmpla. Traducerea KJV a omis prepoziţia to ca în original: şi-ar da seama în mod clar de sfârşitul lor de la urmă.

30 Cum ar urmări unul singur o mie din ei şi cum ar pune doi pe fugă zece mii, dacă nu i-ar fi vândut Stânca, dacă nu i-ar fi vândut Domnul?

Vândut. Versetul acesta zugrăveşte o schimbare completă a sorţii lor, datorită faptului că ei au lepădat pe Iehova (vezi Levitic 26,8,17.36.37; Deutronom 28,25).

Vândut. Vezi acelaşi verb, tradus aici vândut, redat ca dăduse în mâinile tale (1 Samuel 24,18), a dat în mâinile (Plângeri 2,7), voi da în mâna (Amos 6,8).

31 Căci stânca lor nu este ca Stânca noastră, vrăjmaşii noştri înşişi sunt judecători în această privinţă.

Stânca lor. Neamurile păgâne se încredeau în zeii lor pentru biruinţă şi succes. Dar când ei erau martori ai puterii lui Iehova erau obligaţi să recunoască nemărginita superioritate a Lui faţă de zeii lor (vezi Exod 14,25; Numeri 23,24; Iosua 2,9; 1 Samuel 5,7). Cât despre Stânca lui Israel, vezi Deutronom 32,4.

32 Ci viţa lor este din sadul Sodomei şi din ţinutul Gomorei; strugurii lor sunt struguri otrăviţi, bobiţele lor sunt amare;

Viţa. Neamurile păgâne sunt privite aici ca mlădiţe vătămătoarelor plante Sodoma şi Gomora. Tulpina lor era rea; de aceea roada lor era otrăvitoare (vezi Ieremia 2,21). Şi Israel a fost asemănat cu o viţă (vezi Isaia 5,2.7; Osea 10,1).

33 vinul lor este venin de şerpi, este otravă cumplită de aspidă.

Şerpi. Cuvântul astfel tradus este din rădăcina a lungia întinde. Înţelesul literal al substantivului derivat este cel întins, cu referire la lungimea corpului. În altă parte, el apare ca peşti mari (Geneza 1,21), şarpe (Exod 7,9,10,12), şacali (Plângeri 4,3).

Aspidă. În general presupusă a fi înrudită cu cobra. Acelaşi cuvânt este redat ca năpârcă (Psalmi 91,13).

34 Oare nu este ascuns lucrul acesta la Mine, pecetluit în comorile Mele?

Verset ce nu a fost comentat.

35 A Mea este răzbunarea şi Eu voi răsplăti, când va începe să le alunece piciorul! Căci ziua nenorocirii lor este aproape, şi ceea ce-i aşteaptă nu va zăbovi.” –

Răzbunarea, voi răsplăti. Ca Creator şi Domn al universului, Iehova este judecătorul lui, Compară folosirea de către apostolul Pavel a acestei expresii (Romani 12,19; Evrei 10,30).

Nenorocirii lor. Compară cu avertizările privind pe Babilonul haldeu (Isaia 47,7-10; 51,6.8) şi aplicarea la Babilonul spiritual (Apocalipsa 18,8.10.17).

36 Domnul va judeca pe poporul Său, dar va avea milă de robii Săi, văzând că puterea le este sleită şi că nu mai este nici rob, nici slobod.

Va judeca pe poporul Său. Adică, va apăra şi va proteja pe poporul Lui de vrăjmaşii lor (vezi Ieremia 50,34). Vezi şi experienţa Rahelei (Geneza 30,6), rugăciunea psalmistului (Psalmi 54,1) şi profeţia despre regele Lemuel (Proverbe 31,4,9).

Va avea milă. Va întoarce mâna Sa de la poporul Său să lovească pe vrăjmaşii lor, prin care El îi pedepsise – de exemplu Babilonul (vezi Ieremia 50,23; 51,24). Pentru părerea de rău a lui Dumnezeu vezi Numeri 23,19.

Puterea le este slăbită. Literal, mâna lor este istovită. Mâna este un simbol al puterii şi al priceperii de aduce la îndeplinire un plan (vezi Isaia 28,2; compară cu Psalmi 76,5; 78,42).

37 El va zice: „Unde sunt dumnezeii lor, stânca aceea care le slujea de adăpost,

Stânca. Folosită în mod ironic despre dumnezeii falşi (vezi v.31).

38 dumnezeii aceia care mâncau grăsimea jertfelor lor, care beau vinul jertfelor lor de băutură? Să se scoale, să vă ajute şi să vă ocrotească!”

Să se scoale. Vezi Isaia 46,1.2.7; compară cu 1 Regi 18,27.

39 Să ştiţi, dar, că Eu sunt Dumnezeu şi că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viaţă şi Eu omor, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc, şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea.

Eu sunt. Observă pronumele repetat şi compară cu Osea 5,14; Isaia 43,11.25; 51,12.

40 Căci Îmi ridic mâna spre cer şi zic: „Cât este de adevărat că trăiesc în veci,

Îmi ridic mâna. Semnul unei juruinţe solemne. Compară cu experienţa lui Avraam (Geneza 14,22) şi cu aceea a copiilor lui Israel la intrarea în Canaan (Exod 6,8; Neemia 9,15). Compară cu jurământul solemn al îngerului din Apocalipsa 10,5.

41 atât este de adevărat că atunci când voi ascuţi fulgerul sabiei Mele şi voi pune mâna să fac judecată, Mă voi răzbuna împotriva potrivnicilor Mei şi voi pedepsi pe cei ce Mă urăsc;

Potrivnicilor mei. Adesea Iehova este zugrăvit în imagine poetică precum un războinic, combătând pe vrăjmaşii poporului Său (vezi Exod 15,3; Isaia 42,13). A te opune poporului lui Dumnezeu înseamnă a te ridica vrăjmaş împotriva lui Dumnezeu şi a lupta cu El.

42 sabia Mea le va înghiţi carnea, şi-Mi voi îmbăta săgeţile de sânge, de sângele celor ucişi şi prinşi, din capetele fruntaşilor vrăjmaşului.”

Săgeţile. Preînchipuire a unui mare măcel (vezi Isaia 34,5.6; 66,16). Compară cu cuvintele lui Hristos cu privire la scenele în legătură cu a doua Sa venire (Matei 24,36-44; Marcu 13,35-37) şi a profeţiei lui Petru (2 Petru 3,10).

43 Neamuri, cântaţi laudele poporului Lui! Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi, El Se răzbună împotriva potrivnicilor Săi şi face ispăşire pentru ţara Lui, pentru poporul Lui.”

Ispăşire. Îndurarea lui Dumnezeu asupra ţării şi poporului Lui. Cuvintele acestea vor avea împlinirea lor deplină în legătură cu cei mântuiţi pe pământul cel nou (vezi Apocalipsa 21,1-7). Apostolul Pavel citează acest verset pentru a arăta că Neamurile trebuie să aibă parte de mântuire făcută cu putinţă prin Hristos (vezi Romani 15,10).

44 Moise a venit şi a rostit toate cuvintele cântării acesteia în faţa poporului; Iosua, fiul lui Nun, era cu el.

Iosua…era cu el. O repetare a Deutronom 31,30, cu excepţia că Iosua (vezi Numeri 13,8.16) este amintit ca fiind colaboratorul lui Moise (vezi Deutronom 31,3.7.14.23).

45 După ce a isprăvit Moise de rostit toate cuvintele acestea înaintea întregului Israel,

Verset ce nu a fost comentat.

46 le-a zis: „Puneţi-vă la inimă toate cuvintele pe care vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească toate cuvintele Legii acesteia.

Puneţi-vă la inimă. Compară cu îndemnul lui Dumnezeu către Ezechiel (cap. 40,4). Copiilor voştri. Instrucţiunea aceasta cu privire la educarea copiilor fusese deja dată de mai multe ori (vezi cap. 4,10; 6,7; 11,19).

47 Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa voastră, şi prin aceasta vă veţi lungi zilele în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul.”

Nu este un lucru fără însemnătate. Slujirea faţă de Dumnezeu nu rămâne niciodată nerăsplătită (vezi cap. 30,20).

48 În aceeaşi zi, Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

49 „Suie-te pe muntele acesta Abarim, pe muntele Nebo, în ţara Moabului, în faţa Ierihonului; şi priveşte ţara Canaanului pe care o dau în stăpânire copiilor lui Israel.

Abarim. Abarim se înţelege că se referă la un lanţ de munţi, dintre care unul din vârfurile lui este Nebo. Instrucţiuni cu privire la moartea sa fuseseră date lui Moise mai înainte (vezi Numeri 27,12).

Priveşte ţara. Lui Moise i s-a dat privilegiul de a vedea Ţara Făgăduinţei. În afară de aceasta, el a văzut în vedenie scene din istoria poporului lui Dumnezeu peste veacuri până la împlinirea tuturor lucrurilor (vezi PP 472-477).

50 Tu vei muri pe muntele pe care te vei sui şi vei fi adăugat la poporul tău, după cum Aaron, fratele tău, a murit pe muntele Hor şi a fost adăugat la poporul lui,

Adăugat la poporul Tău. Vezi Numeri 20,24. Moise a fost ascultător până la moarte şi moartea lui a fost preţioasă înaintea lui Dumnezeu. În unele privinţe, el a fost un simbol al lui Hristos. Dumnezeu l-a înviat din locul lui singuratic de odihnă spre a locui în Canaanul ceresc şi l-a trimis să încurajeze pe Hristos la schimbarea Sa la faţă (vezi Marcu 9,2-4). O astfel de răsplată i-a revenit ca un slujitor credincios în casa Domnului său (vezi Evrei 3,5).

După cum Aaron. Vezi Numeri 20,24-28; 33,38.

51 pentru că aţi păcătuit împotriva Mea în mijlocul copiilor lui Israel, lângă apele Meriba, la Cades, în pustiul Ţin, şi nu M-aţi sfinţit în mijlocul copiilor lui Israel.

Aţi păcătuit. Vezi Numeri 27,14. Nu m-aţi sfinţit. Nu M-aţi respectat ca Sfânt (RSV). Vezi Numeri 20,12; 27,14.

52 Tu vei vedea doar de departe ţara dinaintea ta; dar nu vei intra în ţara pe care o dau copiilor lui Israel.”

Nu vei intra. Moise a dorit foarte mult să aibă privilegiul de a intra în Ţara Sfântă, dar dorinţa i-a fost refuzată (vezi Deutronom 1,37; 3,25.27; compară cu Evrei 11,13).

Comentariile lui Ellen G. White 1-4 PK 394 2 MH 157; MYP 227; 3T 448; 5T 422 4 DA 413, 414, 769; PP 43 7 5T 585 7-10 PK 394 9, 10 COL 166 9-11 8T 275 9-12 COL 287; PK 17 10 PP 407 10,12 Ed 33, 39 11 TM 255 11,12 PP 469; 8T 150 15 PP 413 15-21 PK 395 16-22 1T 280, 364 23,24 PK 395 26-30 1T 365 28-31 PK 395 30 TM 277 34, 35 PK 396 35-37 1T 368 39 TM 23 46 MH 114 47 Ed 174; PK 500 49,50 PP 470 50-52 SR 166

Mântuirea nu este prin fapte (firesti s m )

https://sites.google.com/site/crestinadevarat/mantuire/mantuirea-nu-este-prin-fapte

Mântuirea nu este prin fapte (Salvation Is Not By Works)

Cu toate că mântuirea nu este prin fapte (2 Timotei 1:9; Tit 3:5), totuşi hotărârea lui Dumnezeu este să răsplătească fiecăruia, după cum este scris:

Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, Şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată. (Ioan 5:28-29)

Desigur aşa se va face cu toţi, căci fiecăruia i se va răsplăti în funcţie de faptele lui: Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. (Romani 2:6-10)

Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit. (Matei 12:36-37)

Judecata lui Dumnezeu asupra tuturor, fie ei în Hristos sau nu, este într-adevăr în funcţie de lucrări (citeşte, Matei 25:31-46). Chiar Pavel spune, că „nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi.” (Romani 2:13). Dacă acest lucru este adevărat şi fără îndoială că este; cum se face atunci că Dumnezeu, „ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu în funcţie de faptele noastre” (2 Timotei 1:9)?

Cum se poate spune? …”nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, pe care le-am fi făcut, ci pentru îndurarea Lui, El ne-a mântuit” (Tit 3:5).

Altfel spus, noi toţi meritam moartea, pentru că:

1. Toţi au păcătuit

Toţi oamenii „sunt sub păcat” (Romani 3:9; 5:12). Nu contează cine eşti. Nu contează ce ai făcut. Eşti un păcătos; de ce? Fiindcă este scris:

Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea Sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor. (Romani 3:10-18)

Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere, şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. (Psalmi 14:23)

Prin urmare, în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt vinovaţi (Romani 3:19) şi au nevoie să fie mântuiţi (Isaia 64:5). Şi deoarece cu toţii sunt vinovaţi şi păcătoşi, ei sunt incapabili să facă binele (Psalmul 16:2). Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu, nici măcar unul.

Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele bune ale noastre, Sunt ca o haină mânjită. Ca o cârpă murdară aşa sunt considerate faptele noastre. (Isaia 64:6)

Da, suntem necurați, şi desigur toate faptele noastre sunt ca un lucru necurat, iar orice neprihănire a noastră este ca o cârpă murdară, (literalmente în ebraică, o cârpă de perioadă, beged `iddiym, Isaia 64:6; în evreiește Isaia 64:5).

Deci, orice faptă bună fără Dumnezeu, este egal cu zero.

Prin urmare, oamenii au nevoie să fie mântuiţi (salvaţi). Dar, din moment ce ei nu au nici-o neprihănire a lor, mântuirea este imposibilă fără mila şi harul lui Dumnezeu. Ucenicii au rămas uimiţi de tot şi au zis: „Cine poate, atunci, să fie mântuit?”, Isus, vorbind de mântuire, a spus:

La oameni este imposibil, dar nu la Dumnezeu, căci la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile” (Marcu 10:26-27).

Deci, cei ce caută să fie mântuiţi prin propriile lor fapte, nu sunt mântuiţi. Nimeni nu poate fi salvat în baza faptelor sale bune. Este imposibil; de ce aşa? „Pentru că, orice faptă bună pe care un păcătos ar putea-o face, fără Dumnezeu, este dezgustător în ochii Săi” (Isaia 64:6). Prin urmare, nu există nici o modalitate de mântuire ce s-ar putea baza pe „lucrări de dreptate” (ale neprihănirii) pe care le-ar putea face cineva, deoarece:

2. Toţi sunt morţi spiritual

În Geneza 2:17, vedem că Dumnezeu l-a avertizat pe Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, zicându-i: căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit. Ceva mai departe, în capitolul 3 citim că şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui (şi în 2 Corinteni 11:3), prin urmare ei au murit spiritual.

Fizic, ei au continuat să trăiască (Geneza 4:25; 5:5) dar spiritual au murit, iar din acea zi, moartea spirituală a continuat în urmaşii lor (Romani 5:12). Mai mult decât atât, fiindcă sunt sub păcat, pentru că toţi oamenii sunt (aşa ne spune Cuvântul), aceasta înseamnă că ei au fost şi sunt… morţi spiritual. Pentru că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Dumnezeu nu a fost mincinos când a spus lui Adam, „în ziua în care vei mânca din el vei muri” (Geneza 2:17; Tit 1:2). Adam şi Eva au murit în acea zi (Geneza 3:1-19) în dorinţele lor carnale şi a minţii lor corupte, aşa că ei au devenit copii ai mâniei (Efeseni 2:1-3). Înainte de mântuire, toți oamenii sunt „copiii ai mâniei” şi sunt „morţi în greşeli şi păcate.” Oamenii morţi sunt incapabili să facă ceva bun spiritual, după cum ilustrează Isaia 64:6. Tot astfel Pavel spune:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”. (Efeseni 2:1-3)

Aşa că Domnul Isus a arătat ce trebuie făcut: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi iarăşi:„Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. (Ioan 3:3, 5-6)

Omul trebuie să devină viu spiritual, născut cu scopul de a fi salvat (ca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu). Şi cum o să devină născut spiritual? Prin eforturi proprii? Ori prin încercări grele pentru a atinge unele… nirvana spirituale..? Sau poate prin găsirea unui canal prin care să treacă şi care să dea naşterea spirituală? Nu, nu se poate. Amintiţi-vă, că el este mort spiritual. Cum ar putea un om mort să vină el însuşi la viaţă?

Deci, este clar că nu poate. Aceasta este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu, deci nicidecum prin efortul omului, deoarece omul este mort în păcatul lui, incapabil să facă ceva bun spiritual (Efeseni 2:1-3; Isaia 64:6). Însă, Dumnezeu ia oamenii morţi şi Îi aduce la viaţă! Acesta este motivul pentru care se poate spune că mântuirea nu este prin fapte.

Pavel continuă scrierea sa către Efeseni astfel:

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi). (Efeseni 2:4-5)

Şi deci este clar că nu poate fi vorba de fapte, deoarece nici un om mort în păcatul lui prin orice fel de fapte bune nu ar putea avea ceva de la Dumnezeu. De aceea se numeşte salvare sau mântuire.

Tot astfel, este arătat în Romani 5:6, faptul că oamenii sunt salvaţi de la mizerabila lor stare neajutorată (adică lipsită de putere),

Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi”.

Deci, este clar că,

3. Nu există „Neprihănire” fără Dumnezeu.

Deci, ce se întâmplă însă după mântuire? Ce se întâmplă după ce am fost născuţi spiritual, şi am intrat în „viaţa spirituală” (adică după ce suntem născuţi din nou)? Aceasta este acceptarea noastră în cer, dar este oare (această mântuire) pe baza faptelor noastre? Nicidecum, pentru că noi suntem incapabili să facem vreun bine fără Dumnezeu.

Împăratul David, care era un om mântuit (1 Samuel 13:14), a declarat: Eu zic Domnului, „Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!” de altfel, o altă traducere (mai literală), spune: Eu zic Domnului, „Tu eşti Domnul meu, bunătatea mea nu este nimic fără Tine” (Psalmul 16:2).

Astfel, David a recunoscut că el nu a avut nici-o bunătate în el însuşi şi nu a avut nici o neprihănire a lui. De asemeni mai găsim scris în Psalmul 143:2,

Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta.

Iar în Eccleziastul 9:1 Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, Sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura.

Aceasta se referă şi la David! Chiar dacă David a fost un om drept (1 Samuel 13:14), totuşi, el nu a fost un om drept datorită bunătății sale, ci a fost un om drept datorită dreptăţii sau neprihăniri lui Dumnezeu care a fost peste el, pentru că el însuși spune: Dumnezeul neprihănirii mele (Psalmul 4:1). Şi desigur, această neprihănire este pentru toţi cei care vin la credinţa în Hristos (Psalmul 36:10; 89:16; 103:17; 118:19-20; Romani 3:22).

Pavel a mai spus:

Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, Şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”(Filipeni 3:8-9)

Acum, cei ce cred adevărul, ştiu că sunt în starea de faliment spiritual. Chiar dacă totuși ar mai încerca, ei ştiu că nu au nici-o neprihănire şi desigur nici-o bunătate a lor, fără bunătatea lui Dumnezeu (Psalmul 16:2), iar aceasta chiar şi după ce au venit la Hristos.

Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac(Romani 7:18 )

Astfel, Isus a spus: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5:3; Isaia 66:2).

Cu alte cuvinte, acesta este genul de oameni care merg la cer. Astfel de oameni sunt mântuiţi. Ei ştiu că nu sunt mântuiţi datorită faptelor lor făcute în neprihănire (Tit 3:5), pentru că oricum ar da-o, tot nu au nici-una. Deoarece, chiar dacă omul are naşterea din nou….totuşi,

4. Omul tot păcătos rămâne.

În Romani 3:23 Pavel scrie, Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Aceasta este valabil pentru toţi oamenii, mântuiţi sau nu. Chiar şi cei mântuiţi păcătuiesc şi cad din slava lui Dumnezeu, aşa cum este arătat de Solomon în 1 Regi 8:46 „Când vor păcătui împotriva Ta, căci nu este om care să nu păcătuiască” şi în 1 Ioan 1:8 este de asemeni scris: Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.

Deci păcatul este în continuare în viaţa credinciosului, după cum este arătat şi de apostolul Pavel:

Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu Sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?.. ( Romani 7:14-24)

Firea pământească, adică trupul acesta de moarte, cu păcatul care locuieşte în mine, continuă să facă răul, vs 19. Pavel mai spune, că nimic bun nu locuieşte în acest trup (versetul 18), astfel că este o luptă continuă (versetul 23). Aşa că acest trup păcătos (parte din Pavel) vs 18, se luptă cu răscumpăratul Pavel (care este o altă parte din Pavel, care ar vrea să facă binele), sau omul dinăuntru (vs 22). Deci, dacă nimic bun nu locuieşte în Pavel, (sau în mine,.. sau în tine), tot el spune că, este imposibil (vs 18) ca să poată să facă binele. Prin urmare trupul păcătos, rămâne păcătos chiar şi după naşterea din nou, astfel că această fire pământească (trupul păcătos) continuă să facă răul până în ziua izbăvirii de acest trup.

Trebuie bine înţeles că este o lege (a păcatului şi a morţii), şi că a lupta împotriva acestei legi, este fără succes, deoarece nici-un om nu poate înfrânge această lege, tocmai de aceea Dumnezeu a pregătit o altă lege, care este legea Duhului de viaţă în Hristos Isus (Romani 8:1-2). Deci, numai cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului şi umblă după lucrurile Duhului sunt plăcuţi lui Dumnezeu, pe când cei ce umblă după lucrurile firii pământeşti, nu sunt (Romani 8:8), ci sunt lepădaţi, fiindcă ei se gândesc la lucrurile oamenilor (Marcu 8:33). Apoi, de asemeni se înţelege că atâta timp cât noi trăim în această fire pământească (trupul acesta de moarte), păcatul este în noi, după cum Ioan zice: Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. (1 Ioan 1:10)

În Eccleziastul 7:20 este scris, Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.

Prin urmare atâta timp cât suntem încă în această stare păcătoasă, acest lucru dictează o nevoie continuă după harul, mila şi iertarea lui Dumnezeu. După cum este arătat:

De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei. (Evrei 7:25)

Prin urmare, El este de asemenea în stare să mântuiască pe cei care vin la Dumnezeu prin El, deoarece El trăieşte mereu, pentru a mijloci pentru ei. După cum este zis în 1 Ioan 1:9 „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”.

Deci, dacă ne mărturisim păcatele El ne iartă şi ne curăţeşte de „orice nelegiuire„. Prin urmare „orice nelegiuire” include chiar şi păcatul pe care nu ni l-am putut aminti ca să-l mărturisim, sau acela de care n-am ştiut.

Aşa cum este spus la 1 Ioan 1:6-7, Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.

Cei ce merg în lumină (şi modul lor de viaţă este ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu) obţin curăţire continuă prin sângele lui Hristos. Astfel că păcatele lor sunt în continuă curăţire (îndepărtate) şi mântuirea lor este sigură, atâta timp cât ei continuă în credinţă (Romani 11:20-22). Cei predestinaţi la mântuire vor continua fără îndoială, după cum este arătat în Romani 2:6-7; 8:29-39.

Dar, mulţi învaţă că un credincios ar putea trăi de fapt o viaţă păcătoasă de care să nu se pocăiască, şi totuşi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu … Acest lucru nu este adevărat, ci este o minciună (1 Corinteni 6:9).

Un exemplu în acest sens poate fi găsit în cartea lui David Jeremiah: „God In You” (Dumnezeu în tine; copyright 1998), la pagina 145, el scrie:

  • Astfel, Pavel spune că dacă mergem prin îndemnul Duhului nu vom fi în firea pământească. Noi nu vom trăi ca şi cum Dumnezeu nu ar fi parte din noi. Ştiai că poţi fi creştin şi să acţionezi ca şi cum Dumnezeu chiar nu este în viaţa ta? Pentru toate intenţiile şi scopurile lor, unii creştini sunt ca şi ateii. Ei trăiesc viaţa lor, ca şi cum Dumnezeu nu există. Acum, Sunt ei creştini? Da, dacă s-au încrezut în Hristos. Însă pentru un motiv sau altul, ei oarecum s-au îndepărtat de calea cu Domnul, astfel că au mers cam de la distanţă cu Domnul. Astfel, se poate spune că au mers în natura lor veche, carnală.

În Psalmul 14:1 şi în Psalmul 53:1, scrie: Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”

Tot astfel este şi cu aceşti oameni arătaţi de Dr. David Jeremiah (care este pastor senior la Shadow Mountain Community Church, O biserica în California), programul lui de radio „Turning Point”, este difuzat pe plan internaţional în mai mult de patru sute de staţii; acum, cei ce sunt creştini și care cred aceste minciuni ale lui, sunt nebuni; de fapt, toţi aceştia sunt creştini falşi. Deoarece, imediat după discursul despre, lupta dintre fire şi legea lui Dumnezeu, din capitolul 7, Pavel scrie în capitolul 8: Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce Sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 8:1)

Deci, cum am mai spus, nu mai există nici o condamnare pentru aceia care nu merg în conformitate cu firea. Cu alte cuvinte, nu există condamnare pentru aceia care nu mai merg în natura lor veche, carnală. „După cum Pavel a explicat în, Romani 8”:

În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.

Iar în vers 8 spune: Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. (Romani 8:5-8)

Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce Sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu Sunt fii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:13)

Copiii lui Dumnezeu trăiesc în dreptate şi evlavie, deoarece ei fac ce este plăcut Domnului (Efeseni 5:8-10; 1 Ioan 2:2-3). Însă cei răi nu fac, ci sunt pe drumul lor spre iad (Apocalipsa 21:8).

În cele din urmă:

5. Dacă ar fi prin fapte, atunci nu este mântuire.

Israeliţii din vechime au căzut din dreptatea (sau neprihănirea) lui Dumnezeu, astfel ca ei au fost excluşi. Au căzut de la mântuirea Domnului, pentru că, au crezut că s-ar putea ajunge la dreptatea lui Dumnezeu prin faptele lor bune. Ei credeau că vor avea mântuirea dacă vor ţine legea.

În Romani 9:30-32 Pavel a scris astfel:

Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire,

Cine, sau ce este piatra de poticnire? Aceasta este Hristos (Fapte 4:10-11; 1 Petru 2:5-8). După cum citim în Ioan 14, unde Isus zice:„Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6)

Prin urmare, numai prin credinţă (încredere) în Domnul Isus Hristos, cineva: este, va fi, sau a fost vreodată mântuit (Romani 4:3). Nu poate avea cineva mântuirea prin ţinerea Legii (adică prin fapte bune ale Legii), pentru că, „prin faptele Legii nimeni nu va fi neprihănit (îndreptăţit) în ochii lui Dumnezeu, deoarece prin Lege, se ajunge la cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20). Deci, legea dezvăluie păcătoşenia oamenilor și orice efort pe care l-ar depune cineva să ţină legea, pentru ca să ajungă la mântuire, este în zadar. Acesta este motivul pentru care Pavel a fost atât de preocupat de biserica din Galatia. Ei acceptaseră evanghelia adevărată, dar mai târziu oarecum ceva a intervenit și s-au dat după o evanghelie falsă, care le spunea că trebuie să țină legea mozaică (Galateni 3:3-5, 10, 17). Deci, ei au trecut de la Evanghelia harului, adică trăirea prin credinţă (Galateni 1:6), la trăirea prin firea pământească (Galateni 3:3-5), căci au căutat să fie perfecţi, adică neprihăniţi prin ţinerea mai degrabă a Legii, decât să aibă credinţă în Dumnezeu pentru ca neprihănirea Lui să lucreze în ei, prin credinţă (Galateni 6:15-16; Filipeni 3:9).

De aceea există o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu (Evrei 4:9), în care trebuie să ne grăbim să intrăm (Evrei 4:11). Cu alte cuvinte, noi nu trebuie să ne încredem în nici-o dreptate sau neprihănire a noastră, un exemplu îl avem în Luca 18:9-14. Deci această odihnă, este „credinţă în Hristos„. Aceasta este atunci când credinciosul „nu lucrează”, pentru a fi găsit drept în ochii lui Dumnezeu (Romani 4:5). În această odihnă îi este locul, acolo unde omul sfânt „şi-a încetat lucrările lui, după cum Dumnezeu a făcut cu ale Sale” (Evrei 4:10). Ce înseamnă acest lucru?

Aceasta înseamnă că orice speranţă de a trăi după voia lui Dumnezeu, orice nădejde de a trăi o viaţă neprihănită, orice nădejde de a face ceva ca să meargă la cer, este pusă cu totul în harul, mila şi bunătatea măreţului nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.

Petru, a spus-o astfel:

De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos (1 Petru 1:13).

Iar la Evrei capitolul 4, găsim îndemnul: Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu-să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. (Evrei 4:14-16)

Traducere Vasile Sanda, din cartea „NOT TAUGHT” By Darwin Fish

Să rămânem în El

7. Care este tema comună a versetelor următoare? De ce este acest mesaj atât de important pentru noi? Ioan 5,38; 6,56; 8,31; 15,4-10; 1 Ioan 2,14.28; 2 Ioan 9.

Ioan, 5
38 şi Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeţi în Acela, pe care L-a trimis El.

Ioan, 6
56 Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.

Ioan, 8
31 Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;

Ioan, 15
4 Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine.
5 Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.
6 Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.
7 Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.
8 Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei.
9 Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.
10 Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui.

_______________________________________________________________________________________________

Cuvântul „a rămâne” este tradus în alte versiuni şi cu „a locui” – un concept important atât în Evanghelia lui Ioan, cât şi în epistole. El apare de douăzeci şi cinci de ori în 1 Ioan şi de două ori în 2 Ioan.

Acest concept arată că este important să rămânem în Fiul, în Tatăl şi în Duhul Sfânt. Relaţia cu Divinitatea este esenţială. De asemenea, este important să rămânem în dreapta învăţătură şi în Cuvânt, întrucât acest lucru afectează relaţia noastră cu Dumnezeu. Într-adevăr, acest subiect este esenţial în Epistolele lui Ioan, deoarece apostolul se teme că învăţătorii mincinoşi şi concepţiile lor greşite vor afecta credinţa membrilor.

8. Una dintre făgăduinţele date celor care rămân în El este făgăduinţa vieţii veşnice. De ce este ea atât de importantă pentru noi? Ce ar însemna credinţa noastră fără această făgăduinţă? În acest caz, ar mai avea vreo importanţă să fim creştini? Vezi şi 1 Cor. 15,16-19.

1 Corinteni, 15
16 Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat.
17 Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre,
18 şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduţi.
19 Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!
________________________________________________________________________________________________

Pentru Ioan, aspectul cel mai însemnat al credinţei creştine era în mod categoric rămânerea în Domnul. Cu alte cuvinte, Ioan declară că noi trebuie să „umblăm în lumină”, trebuie să avem o relaţie strânsă cu Domnul Isus, ceea ce înseamnă să supunem zilnic voinţa noastră voinţei Lui, aşa cum este ea descoperită în Cuvântul Său şi, prin lucrarea Duhului Sfânt, în viaţa noastră. Atunci când începem să nu mai ascultăm de Domnul, atunci când începem să credem că putem să rezolvăm problemele şi fără Dumnezeu, atunci când începem să punem la îndoială diferite pasaje din Biblie care nu ne plac, ne îndreptăm într-o direcţie greşită şi, dacă nu ne oprim, relaţia mântuitoare cu Isus va fi distrusă.

Cum poţi să rămâi în Hristos? Ce ai făcut în ultimele 24 de ore ca să rămâi în El? Alcătuieşte o listă cu lucrurile pe care poţi să le faci ca să rămâi în El şi prezintă această listă

Ioan 15

Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul.

Eu sunt. [Adevărata viţă, Ioan 15,1-17]. Încă una din vestitele exprimări de Eu sunt ale lui Isus (vezi la cap. 6,20; cf. cap. 8,12; 10,7.11; 11,25; 14,6). Pentru însemnătatea lui Eu sunt fără pronumele el [acela] vezi la cap. 8,24.

Adevărata. Gr. alethinos, autentica. În metaforele biblice Israel fusese asemănat cu o viţă (Psalmii 80,8-16; Isaia 5,1-7; 27,2,3; Ieremia 2,21; 12,10). O viţă de aur împodobea intrarea Templului lui Irod (vezi Mishnah Middoth 3. 8, ed. Soncino a Talmudului, p. 15) şi desene de frunze de viţă sau de ciorchini erau expuse pe monede şi arhitectură. Iudeii depindeau de legătura lor cu viţa lui Israel pentru mântuirea lor. Dar Israel se dovedise necredincios faţă de avantajele lui spirituale şi respinsese pe adevăratul lui împărat, Isus. Acum Isus Se prezenta ca viţa adevărată. Numai prin legătură vitală cu El puteau oamenii să fie salvaţi.

Vierul. Gr. georgos, un lucrător de pământ, aici, un viticultor. Comparaţi folosirea lui georgos în Luca 20,9; 2 Timotei 2,6; Iacov 5,7. Mai de mult Dumnezeu a adus o vie din Egipt (Psalmii 80,8) şi a sădit-o în ţara Canaan. Acum a luat o altă viţă, pe Însuşi Fiul Său, şi L-a sădit în ţara lui Israel (vezi DA 675).

Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod.

Orice mlădiţă. Ucenicii sunt reprezentaţi ca mlădiţe ale viţei. Aşa cum mlădiţele sunt dependente de legătura lor cu butucul în ce priveşte viaţa şi productivitatea, tot aşa creştinul este dependent de unirea cu Hristos în ce priveşte viaţa şi rodnicia spirituală.

N-aduce roadă. De la acela care mărturiseşte că este în Hristos se aşteaptă să aducă roade corespunzătoare mărturisirii sale. Roadele acestea sunt denumite în altă parte roade ale Duhului (Galateni 5,22; Efeseni 5,9), sau roade ale neprihănirii [dreptăţii] (Filipeni 1,11; cf. Evrei 12,11), adică, roade care sunt neprihănire [dreptate]. Roadele acestea se dau pe faţă în caracter şi în viaţă. Când aceste roduri bune (Iacov 3,17) lipsesc, este necesar să se îndepărteze ramura neroditoare.

O taie. [Îndepărtează, KJV]. Gr. airo (vezi mai jos la Curăţeşte].

Curăţeşte. Gr. kathairo, a curăţi, în cazul acesta, prin îndepărtarea creşterii superflue. Există

un joc de cuvinte în textul grec pentru taie (îndepărtează) (airo) şi curăţeşte (kathairo) care nu poate fi reprodus în traducere. Caracterul este curăţit de încercările şi necazurile vieţii. Tatăl, Vierul ceresc, supraveghează operaţia. Şi deşi mustrarea poate fi dureroasă, mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii (Evrei 12,11).

Mai multă roadă. Nu poate fi viaţă fără creştere. Câtă vreme există viaţă, este nevoie de dezvoltare continuă. Dezvoltarea caracterului este lucrarea unei vieţi întregi (COL 65,66). Vezi la Matei 5,48.

Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus.

Acum. Gr. ede, dejaacum. Voi sunteţi curaţi. Vezi la cap. 13,10. Din pricina cuvântului. [Prin cuvânt, KJV]. Mai degrabă, din cauza cuvântului. Ucenicii răspunseseră la cuvântul mântuirii adus lor de Isus (cf. la cap. 12,48).

Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine.

Rămâneţi în Mine. O rămânere continuă într-o legătură vie cu Hristos este esenţială pentru creştere şi rodnicie. Atenţia ocazională dată celor religioase nu este îndestulătoare. Căţărarea pe un val înalt al zelului religioas într-o zi, numai pentru a cădea într-un abis al unei perioade de neglijenţă a doua zi, nu promovează tăria spirituală. A rămâne în Hristos înseamnă că sufeltul trebuie să fie în comuniune zilnică, constantă cu Isus Hristos şi trebuie să trăiască viaţa Lui (Galateni 2,20). Nu este posibil ca o mlădiţă să depindă de alta în ce priveşte viabilitatea ei; fiecare trebuie să-şi menţină legătura sa personală cu via. Fiecare membru trebuie să aducă roadele sale.

Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.

Despărţiţi de Mine. [Fără de Mine, KJV]. Firea pământească… nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună (Romani 8,7). Este cu neputinţă ca omul, prin propria sa tărie, să scape din prăpastia în care a căzut şi să aducă roade spre sfinţire (vezi SC 18). Orişiunde oamenii susţin principiul că se pot salva pe ei înşişi prin propriile lor fapte nu au nici o barieră împotriva păcatului (vezi DA 35, 36).

Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.

Dacă nu rămâne cineva. Amăgirea, odată ajuns în har eşti întotdeauna în har, este tăgăduită de condiţia aceasta. Este posibil ca aceia care au fost în Hristos să rupă legătura cu El şi să fie pierduţi (vezi la Evrei 6,4-6). Mântuirea este condiţionată de rămânerea în Hristos până la sfârşit.

Se usucă. [Este veştejit, KJV]. Creştinul reprezentat de mlădiţa tăiată poate să aibă mai departe o formă de religie, dar puterea de viaţă lipseşte (2 Timotei 3,5). Când vine încercarea şi necazul, lipsa de conţinut a mărturisirii sale se dă pe faţă. Aşa după cum mlădiţele tăiate sunt cândva adunate şi arse, tot aşa creştinul neroditor, ca şi cel care nu mărturiseşte credinţa, va suferi ultima desfiinţare (Matei 10,28; 13,38-40; 25,41.46). Nu este menţionat nici un act făţiş de neascultare, ci numai păcatul neglijenţei. Comparaţi parabola oilor şi caprelor (Matei 25,31-46). Cei de la stânga împăratului au fost excluşi de la împărăţie din cauza neglijării datoriei creştine.

Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.

Dacă rămâneţi în Mine. Rămânerea este reciprocă aşa cum este exprimată în v. 4. Când oamenii rămân în Hristos, Hristos locuieşte în ei şi ei devin părtaşi de natură dumnezeiască (2 Petru 1,4). Gândurile lor ajung să fie atât de identificate cu voia divină încât sunt făcute numai cereri care sunt în armonie cu voia aceea (vezi 1 Ioan 5,14; DA 668). În plus, nici un păcat nu intervine pentru a împiedica un răspuns favorabil.

Rămân în voi cuvintele Mele. Cuvintele acestea arată că locuirea lăuntrică a lui Hristos nu este cu totul o experienţă mistică, inexplicabilă. Oamenii primesc pe Hristos primind cuvintele Lui. Când ei se hrănesc cu acel cuvânt, el le luminează mintea. Când fac o alegere inteligentă pentru a urma acel cuvânt şi ascultă fără rezerve de el prin puterea Cerului care îi face în stare să asculte, Hristos, nădejdea slavei, ia chip înlăuntru (Coloseni 1,27). În plus, pentru ca experienţa aceasta să fie constantă, ei se hrănesc zilnic cu cuvântul. Vezi Ioan 6,53.

Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei.

Aduceţi multă roadă. Este slavă pentru un vier când plantele lui rodesc bine. Astfel revine slavă lui Dumnezeu, când chipul Lui este reflectat în viaţa urmaşilor Săi. Satana pretinde că cererile lui Dumnezeu sunt prea severe şi că oamenii nu pot ajunge idealul desăvârşirii creştine. Astfel caracterul lui Dumnezeu este îndreptăţit când oamenii, prin harul divin, ajung părtaşi de fire dumnezeiască.

Veţi fi astfel ucenicii Mei. Reflectarea harurilor creştine este o dovadă de ucenicie. Fără o legătură vitală cu Hristos este cu neputinţă să aducem roade ale neprihănirii (v. 5; cf. cap. 13,35).

Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.

Cum M-a iubit pe Mine Tatăl. Comparaţi cap. 3,35; 5,20; 10,17; 17,24.

În dragostea Mea. A rămâne în Hristos înseamnă a sta la adăpostul iubirii Lui. Este un lucru mângâietor să ştim că iubirea lui Hristos pentru noi este tot atât de dăinuitoare ca şi iubirea Tatălui pentru Fiul. Mai mult decât atât, Tatăl Însuşi vă iubeşte (cap. 16,27) cu aceeaşi iubire cu care Îl iubeşte pe Fiul (EGW RH 4 nov. 1890).

10 Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.

Poruncile Mele. Vezi la cap. 14,15.

Poruncile Tatălui. Privind înapoi, Isus putea spune cu desăvârşită încredere: Am ţinut poruncile Tatălui Meu. El a făcut totdeauna lucrurile acelea care plăceau Tatălui Său (cap. 8: 29). El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug (1 Petru 2,22). Viaţa Lui fără de păcat a dovedit că era posibil ca oamenii, cu ajutor divin, să ţină poruncile (vezi DA 24).

11 V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.

Bucuria Mea. Bucuria lui Hristos constă din conştienţa unei îndepliniri cu succes a misiunii. Mântuitorul avea bucurie în îndeplinirea scopului divin în răscumpărarea omului şi în suferirea pentru ca oamenii să fie mântuiţi. Scopul său în viaţă era să proslăvească pe Tatăl Său.

Bucuria voastră. Bucuria este al doilea din harurile Duhului descrise de Pavel (Galateni 5,22). Adevărata bucurie nu se află în râsul zgomotos sau în agitaţia frivolă cauzată de plăcerile goale de conţinut ale lumii. creştinul îşi află plăcerea în odihnirea în iubirea lui Hristos, în biruinţele câştigate şi în serviciul neegoist pentru omenire. Bucuria va ajunge la împlinirea ei supremă în lumea ce va veni, dar o mare măsură de bucurie poate fi experimentată aici şi acum de aceia care rămân în Hristos.

12 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.

Porunca Mea. Vezi la cap. 13,34.

13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.

Mai mare dragoste. Porunca cea nouă (cap. 13,34; cf. cap. 15,12) le cerea ucenicilor să exercite unul faţă de altul aceeaşi iubire pe care Isus o manifestase faţă de ei. Isus descoperea acum extinderea acelei iubiri. Iubirea aceea Îl făcea să-Şi dea viaţa pentru ei. Totuşi, iubirea Lui întrecea pe aceea pe care El o recomandă acum: Pe când eram noi încă păcătoşi El a murit pentru noi (vezi Romani 5,6-8).

Prietenii. Vezi la v. 14.

14 Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.

Prietenii. Gr. philoi, singular philos, înrudit cu verbul phileo, a iubi (vezi la Matei 5,43.44). Philos înseamnă cineva iubit sau drag, sau cineva care este iubitor sau amical. În adevărata iubire este iubire reciprocă. Ucenicii urmează să arate iubirea lor prin ascultare smerită (Ioan 14,15).

15 Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.

Robi. [Servi, KJV]. Gr. douloi, singular doulos, adesea însemnând sclav, aici, poate, un serv cu statut restrâns (vezi la cap. 8,34). Un serv de rangul acesta se aştepta să asculte orbeşte fără a lua în discuţie sfaturile stăpânului său. Isus le acordase ucenicilor încrederea Sa şi le descoperise multe lucruri. Duhul Sfânt urma să-i lumineze mai departe (cap. 14,26). Isus urma să-i părăsească în curând şi ei trebuiau să lucreze mai departe fără prezenţa Lui corporală. O grea răspundere urma să le revină. El dorea ca ei să se gândească la legătura lor cu El ca fiind aceea de prieteni. Mai înainte, El lăsase să se înţeleagă că ei erau prietenii Săi (vezi la cap. 13,16), acum ei erau prietenii Săi.

16 Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.

Nu voi M-aţi ales pe Mine. Ucenicii aleseseră să fie urmaşi ai lui Hristos, dar Isus era Acela care din mulţii Săi urmaşi îi alesese pe cei doisprezece să fie apostoli (Luca 6,13; vezi la Marcu 3,14). Toţi pot alege să Îl urmeze pe Hristos, dar El este Acela care alege şi califică oameni să ocupe poziţii de răspundere şi de conducere în lucrarea Lui (1 Corinteni 12,7-11.28).

Să aduceţi roadă. Adică, să aibă succes în misiunea lor.

Roada voastră să rămână. Comparaţi cu cap. 4,36.

Orice veţi cere. Comparaţi cap. 14,13. Condiţia pentru a primi răspuns la rugăciune este de a rămâne în Hristos.

În numele Meu. Vezi la cap. 14,13.

17 Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii.

Să vă iubiţi unii pe alţii. Vezi la cap. 13,34; cf. cap. 15,12.

18 Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră.

Dacă vă urăşte lumea. [O înştiinţare cu privire la persecuţie, Ioan 15,18 la 16,4]. Din partea lumii urma să fie ură, dar în cercul lăuntric trebuia să fie iubire (v. 17). Ei urmau să aibă de ajuns de suferit din conflictul dârz cu lumea, ca să nu se mai adauge ceva la antagonismul din afară (Luca 22,24). Lumea urăşte pe aceia ale căror simpatii şi interese sunt în conflict cu ea (vezi la cap. 7,7).

Pe Mine M-a urât. Ucenicii aveau să vadă întreaga furie a urii lumii de abia de aici înainte.

19 Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.

Dacă aţi fi. Condiţia este neîmplinită potrivit cu construcţia din textul grec. Ei fuseseră din lume, dar ascultaseră de chemarea lui Isus de ieşi din lume. Cu privire la fraţii Săi, fiii lui Iosif (vezi la Matei 12,46). Isus spunea: Pe voi lumea nu vă poate urî (Ioan 7,7). Vezi la cap. 15,18.

Vă urăşte. Motivul urii este arătat de versetele precedente: Rămânerea în Hristos (v. 4), aducerea de roade ale dreptăţii (v. 5) şi demonstrarea lor (v. 16). Faptele lumii sunt mustrate de viaţa de dreptate şi de mărturia făţişă a creştinului (Ioan 7,7; 1 Ioan 3,13). Robertson pune întrebarea plină de însemnătate: Vă urăşte lumea? Dacă nu, de ce nu? A devenit lumea mai creştină sau creştinii mai lumeşti?

20 Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.

Aduceţi-vă aminte de vorba. Vezi Ioan 13,16; cf. Matei 10,24; Luca 6,40.

Vă vor prigoni. Despre aceasta Isus dăduse înştiinţare mai înainte (vezi Matei 10,17-23). El nu dorea ca ucenicii să se descurajeze când toată forţa persecuţiei urma să se dezlănţuie asupra lor. Cât de eficient a fost învăţată lecţia aceasta urma să fie văzut mai târziu în curajul neînfricat cu care ucenicii au dat piept cu întemniţarea, bătaia, tortura şi moartea (Fapte 5,41; 16,22-25; etc.). În faţa persecuţiei fără pereche (2 Corinteni 4,8-12; 11,23-28) Pavel putea spune: Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă (2 Corinteni 4,17). Temându-se că suferinţele ar înfrânge biserica prunc din Tesalonic, Pavel a scris credincioşilor: Pentru ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri. Căci singuri ştiţi că la aceasta suntem rânduiţi (1 Tesaloniceni 3,3; cf. Filipeni 1,29; 2 Timotei 3,12; 8T 127-129).

Au păzit cuvântul Meu. În ciuda faptului că majoritatea l-a lepădat, unii au crezut cuvântul lui Hristos. Aşa va fi cu ucenicii. Unii vor primi cuvântul lor şi vor fi mântuiţi. Lucrarea lor va fi răsplătită.

21 Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.

Pentru numele Meu. Adică, din cauza mea sau pentru mine. Numele uneori înseamnă persoană sau caracter (vezi Matei 10,22; 12,21).

Nu cunosc pe Cel. [Nu-L cunosc pe El, KJV]. Ei mărturiseau că Îl cunosc pe Dumnezeu şi I se închină, dar nu cunoşteau caracterul Lui şi interpretau greşit cuvântul Său. Comparaţi cap. 14,7; 16,3; 17,3.

22 Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor.

N-ar avea păcat. Vezi la cap. 9,41. Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă (Fapte 17,30). Acum când Isus venise şi le descoperise calea mântuirii, ei erau fără scuză. Ce descoperire mai mare de Sine le-ar fi putut face Dumnezeu? Păcatul lor consta din neacceptarea lui Isus, calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14,6). Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat (Iacov 4,17). La judecată oamenii vor fi condamnaţi nu pentru că au fost în eroare, ci pentru că au neglijat prilejurile trimise de cer pentru a cunoaşte adevărul (DA 490).

Desvinovăţire. Gr. prophasis, un pretext.

23 Cine Mă urăşte pe Mine urăşte şi pe Tatăl Meu.

Urăşte şi pe Tatăl Meu. Comparaţi cap. 13,20; 14,7.9-11.

24 Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.

Lucrări. [Lucrările, KJV]. În v. 22 se făcea apel la cuvintele pe care le rostise Isus. Aici apelul este la lucrări. În fiecare dintre acestea era o dovadă îndestulătoare pe care să se întemeieze credinţa în El ca Mântuitor al lumii.

N-ar avea păcat. Vezi la v. 22.

25 Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: „M-au urât fără temei.”

Să se împlinească vorba. Textul grec al acestei propoziţii poate fi interpretat ca exprimând

rezultat şi nu scop (vezi la Ioan 9,3; cf. la Matei 1,22). În Legea lor. Vezi la cap. 10,34. M-a urât. Citatul este probabil din Psalmii 69,4. Totuşi, comparaţi Psalmii 35,19.

26 Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine.

Mângâietorul. Vezi la cap. 14,16.

Îl voi trimite. Din nou în cap. 16,7 Isus este prezentat ca cineva care trimite Duhul, în timp ce în cap. 14,26; cf. v. 16, Tatăl trimite Duhul. Nu există nici o contradicţie aici. Tatăl şi Fiul lucrează în unison (vezi la cap. 10,30).

27 Şi voi, de asemenea, veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început.

Şi voi. Vezi Fapte 5,32. De la început. Ei erau în felul acesta calificaţi să fie martori (vezi Fapte 1,21.22). Comparaţi folosirea expresiei de la început în 1 Ioan 2,7.24; 3,11; 2 Ioan 5,6.

Ce înseamnă să aduci multă roadă?

Pilda din Ioan 15 poate părea abstractă. Isus este vița, noi suntem mlădițele, iar Dumnezeu este Vierul. Ce înseamnă toate acestea?

Scris de Vern Nicolette
Ce înseamnă să aduci multă roadă?

Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da. Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei.” Ioan 15:1-8.

Unii oameni se gândesc că roadele la care se face aici referire sunt darurile Duhului, adică mulțimea oamenilor pe care i-am câștigat pentru Hristos, cât am profețit în numele Lui și eventual și alte fapte îndeplinite prin darurile Duhului. Dar Isus avertizează că sunt mulți care-I spun „Doamne, Doamne” și fac multe fapte bune sau care manifestă darurile Duhului, dar totuși pe care El nu i-a cunoscut niciodată. (Matei 7:21-23). Când Isus vorbește despre a aduce roadă, dacă rămânem în El, se referă la roada Duhului care vine din viețile noastre – a celor care umblă în Duhul.

Ce înseamnă să rămâi în El?

A aduce multă roadă a Duhului poate avea loc doar prin a rămâne în Isus și a umbla în Duhul. A rămâne în Isus este un stil de viață foarte activ! Înseamnă să trăiești în așa fel încât mereu sunt găsit în El, și mereu merg mână în mână cu El, trăind Cuvântului lui Dumnezeu. „Dacă rămâneți în Mine și cuvintele Mele rămân în voi …” Este clar că a rămâne în Isus are de-a face cu păstrarea și păzirea cuvintelor lui Isus în inima și mintea mea – adică să le fac loc și să le las să lucreze în interiorul meu. Când cuvintele lui Isus rămân și au putere în inima și gândirea mea, astfel încât eu le ascult prin puterea Duhului Sfânt, atunci roadele Duhului, virtuțile lui Hristos, vor ieși din viața mea.

Ce înseamnă să porți roadă

Este clar că a purta roadă – roadele Duhului – este chemarea fiecărui creștin: „Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod.” Ioan 15:1-2.

A purta roadă, într-o viață de creștin, nu este un lucru opțional. Roadele sunt un rezultat al ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu și poruncilor Duhului Sfânt. Indiferența și neascultarea voită de voia lui Dumnezeu dovedește că nu sunt un creștin cu adevărat (un urmaș al lui Hristos), și asta presupune că nu pot avea părtășie cu Isus Hristos și Tatăl. (Ioan 14:15-17; Ioan 14:21, 23-24; 1 Ioan 1:6-7). Isus însuși spune că fiecare mlădiță care nu aduce rod este înlăturată de Tatăl. Un astfel de gând ar fi trebuit să-mi fi dat seriozitate, dar nu să mă descurajeze sau să mă împovăreze, ci să mă inspire ca să aduc mai multă roadă și să am părtășie cu El!

Așadar, cum pot purta foadă? Roada Duhului poate ieși la suprafață doar prin puterea Duhului. Nicio cantitate de efort personal nu va aduce fructe spirituale. Este nevoie de o predare totală a voii proprii lui Dumnezeu ca să pot asculta cuvintele lui Isus în situațiile zilnice din viață – pentru ca fructele Duhului să vină la suprafață din natura mea. O astfel de predare totală are loc atunci când Isus este prima mea dragoste și domnește în inima și gândirea mea. Atunci voia Lui – Cuvântul Lui – se înfăptuiește în viața mea, și nu voia mea proprie. Atunci pot purta foarte natural și vine de la sine să port roade când sunt ascutător de aceste cuvinte ale lui Isus.

Ce înseamnă să fiu altoit?

Crengile care aduc fructe sunt altoite ca să aducă și mai mult fruct. Dacă aceste crengi ar putea simți și ai întreba pe o astfel de creangă cum se simte în timpul altoirii, cu siguranță ar răspunde: „Foarte dureros!”

Uneori și noi ne putem simți la fel, cei care trăim cu toată inima pentru Dumnezeu, și care umblăm în Duhul cât de bine putem, după abilitățile și cunoștința noastră. Fructul Duhului se manifestă, dar pot fi zone unde roadele sunt necoapte și sfrijite. Grădinarul vine să altoiască și taie acea parte slabă din creangă, în speranța că aceasta va aduce mai multă roadă – roade care devin perfecte și sunt din abundență, datorită altoirii și trecerii timpului. Aceasta se numește pedeapsa lui Dumnezeu, sau tratamentul Lui cu noi. (Evrei 12:5-11)

Tatăl este grădinarul și El execută altoirea. El permite uneori unor circumstanțe și situații dificile să vină peste noi: situație financiară slabă, sănătate precară, împotrivire, neînțelegere, o relație dificilă, etc. Astfel de încercări ne aduc la sfârșitul puterilor, domeniu după domeniu, dar în special în domenii în care nu știam că acționează puterea proprie și nu puterea Duhului.

Noi ne vedem lipsa roadelor, iar acest lucru trezește în noi o nevoie pentru o predare mai profundă lui Isus și o ascultare mai adâncă de Cuvântul Lui. Este scris: „… Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu Îl dă celor ce-L ascultă.” Fapte 5:32.

O ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu care este în creștere – umblarea în Duhul – aduce o putere crescândă în Duhul, iar roadele Duhului pot fi manifestate în viețile noastre într-un grad tot mai înalt.

A aduce multă roadă

Bucuria și satisfacția care merg mână în mână cu nașterea acestor roade perfecte și abundente, nu sunt păstrate doar pentru grădinar, ci sunt împărtășite și de crengi. Creanga împărtășește bucuria cu grădinarul pentru că dorința ei este să aducă tot mai multă roadă bună și din belșug, ca grădinarul să fie slăvit. Tocmai de aceea, ea poate suporta durerea din timpul altoirii, exact cum Isus a putut purta durerea de pe cruce: „…care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea …” Evrei 12:2.

Chemarea și promisiunea lui Dumnezeu fiecărui credincios este de a purta fructe din abundență, fructe ale Duhului! Și prin harul lui Dumnezeu este posibil și pentru tine! Prin acest lucru Tatăl este slăvit și Isus spune: “… astfel sunteți ucenicii Mei.”

Despartiti de mine nu puteti face nimic

Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

Ioan 15:5

Despartiti de mine nu puteti face nimic„, au fost cuvintele lui Isus spuse ucenicilor. Adica nu celor necredinciosi, nu fariseilor, nu celor care voiau sa il omoare. Sunt cuvinte spuse celor care il urmau si il credeau ca si Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

De aici intelegem ca sunt printre cei care merg pe aceasta cale, persoane care vor sa aduca rod despartite de Isus. Altfel nu ar mai fi spus aceste cuvinte. Se poate sa mergi pe calea pocaintei si sa vina Isus sa iti spuna tie, vechi in credinta: „Despartit de mine nu are nici un rost ce faci”. Eu astfel inteleg.

Nu inseamna ca ucenicii sau altii nu ar fi urmat sa faca lucrari si activitati in numele lui Isus ci mai degraba ca acestea nu ar fi avut nici un rost. Cand lucrarea ta este una si viata ta curata cu Isus este altceva, te asigur ca nu are nici un rost sa continui. Inainte ca lucrarea ta sa conteze trebuie sa fii o mladita in VitaRămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Ioan 15:4

Poate te uiti la tine si consideri caci lucrarile si faptele tale pentru Isus au valoare fara o viata de sfintenie si curatie. Poate viata ti-e presarata de nervi, scapari, mici pacate, unele ambitii dar pana la urma tu faci ceva important pentru Domnul. Da-mi voie sa iti amintesc cuvintele lui Dumnezeu:

Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.

Este momentul sa te intrebi: viata ta este un exemplu de curatie urmata de roadele pocaintei sau faptele au luat-o inainte?

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.