Preoţii (pentru bani), ne manipulează cu rugăciunea Tatăl nostru, rostită de Iisus pentru ucenici, fără a ne spune că omul neinnoit are ca tată pe diavol, cum scrie în Ioan, cap.8/44 şi fără să ne înveţe că dacă nu iertăm pe vrăjmaş, degeaba spunem vorbe… Ca să devină Tatăl meu şi al tuturora, TOŢI trebuie să ne naştem -nu din sămânţa acestei învăţături satanice, fesenisto- globaliste, ci din Sămânţa Duhovnicească! Astfel, Dumnezeu, care se ocupă, inclusiv de diviziunea fiecărei celule, trebuie “adoptat”, apreciat, lăudat, slujit şi întronat în tot cosmosul şi în omul nou, pentru ca faptele noastre să fie Dumnezeieşti,”Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfant”(1 Petru 1/16) De aceea ni l-a dat pe Iisus, dimpreună cu învierea, izbăvirea, înfierea, rodirea, auzul, privirea, vorbirea, gândirea, slujirea, iubirea, iertarea, împăcarea, mântuirea, înfrânarea şi cu alte daruri şi Roade Duhovnicessti ; Deci, credeţi în El, să vă umpleţi cu Plinătatea Dumnezeiască, pentru că nimic bun nu locuieşte în omul firesc,” ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Sau peste cei răi şi peste cei buni şi da ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Mat. 5/44-48)

Publicat la: Ianuarie 15, 2020

Nici un comentariu

Cap.9- Führerul care vine! TREZIREA – BISERICA (Un singur trup, avand Căpetenie pe Iisus ) POTRIVIT SCRIPTURII (cladită ,nu din caramizi (suflete) seci si fiare, ci din pietre vii, născute din nou, cimentate de Duhul Sfant – Sangele Albastru, care circulă nestingherit şi-l hrăneşte, umple, pe fiecare cu Plinătatea Dumnezeiască…s. n. ) De ce întârzie trezirea?– Leonard Ravenhill- Traducere de Valentin Popovici…War Room – Camera de rugăciuni 2015… ZAC POONENPentru a devenu Una cu El,asa cum Iisus s-a facut Una cu fiecare dintre noi,avem nevoie de Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu…O vorbire curată, dreasă cu sare…Săptămâna națională de rugăciune (Comunitatea Baptistă)…Joaca cu foculDouă principii fundamentale ale slujirii Cuvântului – Zac Poonen…UNITATEA BISERICII Ca în zilele lui Noe…Iosif (fiul lui Iacov) si Isus – asemãnãriCap. 12-Al treilea război mondial… **Cap.13…Marele eveniment…Despre rugăciune…TREI ZILE SI TREI NOPTI… *Rusia este Gog-****„Viitorul război nu va mai fi contra arabilor, ci contra ruşilor”.*

De ce întârzie trezirea? – Leonard Ravenhill

Traducere de Valentin Popovici

Cuprins:

Cuvântul traducătorului

Cuvânt înainte

1. Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

2. Rugăciunea atinge veşnicia

3. La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

4. Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

5. O trezire într-un cimitir plin cu oase

6. Trezirea întârzie… fiindcă…

7. Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

8. Credincioşii necredincioşi

9. Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte!

10. Focul naşte foc!….

11. De ce atâta nepăsare?

12. O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

13. Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

14. Un constructor al Împărăţiei

15. Însemnat – „PENTRU CRISTOS!”

16. „Dă-mi copii, sau mor!”

17. „Gunoiul lumii acesteia”

18. Rugăciuni cât Dumnezeu de mari!

19. După cum e Biserica, aşa e şi societatea!

20. Cunoscut în iad

Cuvântul traducătorului

Prezint fraţilor mei români această lucrare cu dorinţa să fie citită şi recitită cu atenţie. Ravenhill e un Ezechiel care aude glasul Domnului: „Fiul omului, proroceşte împotriva păstorilor sufleteşti ai lui Israel!” Scopul cărţii e să ne vedem starea şi să ne pocăim înaintea Domnului. Ştiu că unele pagini nu sunt uşor de citit. Ravenhill e direct, tăios, dur. Cred însă că mesajul lui e bine venit.

Deşi e o culegere de articole, tema unificatoare a cărţii e trezirea. Ravenhill n-o defineşte; e ceva dincolo de cuvinte. În mod tradiţional, prin „trezire spirituală” se înţelege acea lucrare măreaţă a Duhului Sfânt prin care mulţimile sunt atrase în masă de mesajul Evangheliei la pocăinţă şi la credinţa în Domnul Isus Cristos. Ca şi „ungerea”, care”- în cuvintele lui Ravenhill – „pătrunde, străpunge şi cutremură”, „trezirea” e o lucrare a lui Dumnezeu. Oamenii sunt instrumente ale harului. Tocmai de aceea, trezirea cea aşteptată, cea minunată, cea mult dorită, trebuie să înceapă în Biserică. Am tradus această carte fiindcă am văzut în ea un apel patetic adresat Bisericii să se întoarcă la creştinismul primar, apostolic, nou-testamental. Aşa am învăţat credinţa. E un apel înainte de ceasul din urmă!

Cu fiecare rând tradus, am pus o rugăciune. Dumnezeu poate face şi azi lucrări minunate! „Însufleţeste-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne!”

Valentin Popovici

Cuvânt înainte

În marile întreprinderi industriale unii oameni sunt folosiţi numai în cazuri de urgenţă. Când se strică o maşină undeva, aceştia intră în acţiune ca să găsească problema, să facă reparaţiile necesare, ca fabrica să funcţioneze mai departe.

Pentru oamenii aceştia o fabrică ce funcţionează normal nu prezintă mult interes. Ei sunt interesaţi în problemele care se ivesc; sunt specialişti în rezolvarea lor.

În Împărăţia lui Dumnezeu lucrurile stau cam la fel. Dumnezeu a avut întotdeauna specialiştii Lui interesaţi în problemele decăderii morale, a bolii spirituale a vreunei naţiuni sau biserici. Din categoria lor sunt Ilie, Ieremia, Maleahi, şi proroci ca ei, oameni care au apărut la momente critice în istorie ca să mustre, să atragă atenţia, să îndemne pe oameni în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui.

O mie sau zece mii de simpli preoţi sau păstori şi învăţători au putut lucra liniştiţi şi aproape neobservaţi cât timp viaţa spirituală în Israel sau În Biserică a decurs normal. Dar în momentul când poporul lui Dumnezeu a pornit pe căi de rătăcire, imediat a apărut, nici nu ştii de unde, „specialistul”. E mânat de un instict deosebit, care îl face să simtă necazul şi îl mobilizează în ajutorul Domnului şi al lui Israel.

Un aşa om de obicei e drastic, radical, adesea violent; iar cei care se adună să-l vadă îl etichetează imediat ca extremist, fanatic, negativist. Şi într-o privinţă au dreptate. E adevărat că are o gândire unidirecţională, e sever, fără teamă; dar acestea sunt tocmai calităţile pe care momentul istoric le cere imperios. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a îngrozit, nu pe puţini şi i-a făcut duşmani; dar el ştie ceva: Cine l-a chemat şi ce trebuie să facă. Misiunea sa e pentru momentele acestea neobişnuite de urgenţă. De aceea şi este el un om aparte, diferit, neobişnuit.

Faţă de aşa oameni biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant e că rareori încearcă să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o.

Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”,omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barbă pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire.

Un om ca el nu e un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant şi se îndoapă la masă şi la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, e un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri, aşa cum închizi robinetul de apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu când şi când; pretutindeni, nu ici şi colo. Iată de ce omul acesta e diferit.

Faţă de Leonard Ravenhill e imposibil să fi neutru. Cei ce-l cunosc se împart în două tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare. Ce se poate spune despre om, se poate spune şi despre cărţile lui, şi despre această carte. Cititorul ori va închide paginile ei ca să caute un loc de rugăciune, ori o va arunca mânios, cu inima închisă la avertismentele şi apelurile din ea.

Nu toate cărţile, nici chiar toate cărţile bune, vin ca o voce de sus; dar cred că această carte vine. Ştiu lucrul acesta fiindcă ştiu că inspiraţia autorului ei vine de sus, şi se simte pe toate paginile acestei cărţi.

A. W. Tozer (1972)

Prefaţă la Prima Ediţie

Iată aici darul meu sărac de pâinişoare şi peşti, o mâncare simplă, fără frişca şi ciocolata torturilor de nuntă. Mă simt ca marinarul acela pe care l-am văzut lovind într-un camarad, „fiindcă mi-a insultat mama”, spunea el. Tot aşa, azi Domnul meu e insultat, iar Biserica Lui e ponegrită. Şi, credeţi-mă, sub această dublă ruşine, mă revolt. Biserica are mulţi duşmani. Poate sabia mea să doarmă? Nicidecum!

Cred că un milion de cititori ai revistei „Vestitorul Venirii Sale” aucitit unele capitole din această carte, care au apărut acolo ca articole. „Vestitorul” a apărut în limbile spaniolă, germană, franceză, etc. Destul să spunem că prin această revistă cât şi prin ”Mărturia Alianţei” şi prin alte periodice, Dumnezeu a găsit cu cale să folosească aceste eseuri neacademice ca mijloace de binecuvântare pentru mulţi. Mă rog ca şi voi, cititorii mei, să fiţi plini de îngăduinţă şi să găsiţi ajutor prin ele.

Sincerele mele mulţumiri prietenului şi sfetnicului meu spiritual, Dr. A. W. Tozer, pentru bunăvoinţa arătată în scrierea Cuvântului înainte. Mii de mulţumiri sorei Hines şi fiicei, Ruth, pentru minunata lucrare de tipografiere şi corectare a manuscriselor (orice profit din urma vânzării acestei cărţi va merge pe câmpul misionar în străinătate). Să trăim având valorile veşniciei în faţa noastră.

Leonard Ravenhill (1972)

„Nici erudiţia înaltă, nici dicţiunea perfectă, nici capacitatea mintală deosebit de largă, nici floarea elocvenţei, nici înfăţişarea atrăgătoare a persoanei, nimic din acestea nu pot înlocui lipsa de foc lăuntric. Rugăciunea se ridică prin foc. Flacăra lăuntrică dă rugăciunii atât mişcare cât şi aripi, atât energie cât şi pasiune. Tămâia n-are nici un rost fără foc; nici rugăciunea fără flacără”.

E. M. Bounds

„Prin credinţă şi rugăciune, ridicaţi mâinile care au căzut jos fără putere; întăriţi genunchii slăbănogiţi. Mai păstraţi zilele acelea de post şi rugăciune? Luaţi cu asalt tronul harului şi nu vă îndepărtaţi de lângă el fără răspuns; harul dumnezeiesc se va revărsa până la urmă”.

John Wesley

„Înainte ca să izbucnească marea trezire din Gallneukirchen, Martin Boos a stat ore în şir, şi zile, şi adesea nopţi întregi în agonia singuratecă a rugăciunii de mijlocire. După aceea, când a predicat, cuvintele lui erau foc, iar inimile ascultătorilor ca iarba pârjolită”.

D. M. McIntyre, D.D

„Vai, câţi credincioşi sunt azi din cei care nu ştiu să se roage şi caută prin sforţări, hotărâri, cercuri de rugăciune, să cultive în ei „sfânta artă a rugăciunii” şi toate fără nici un rezultat. Pentru ei şi pentru toţi, iată secretul adevăratei vieţi de rugăciune: „Fiţi plini de Duhul Sfânt” singurul care este un „duh de îndurare şi de rugăciune!”

Rev. J. Stuart Holden

CAPITOLUL I

Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea!

Cenuşăreasa bisericii de azi e ora de rugăciune. Această servă a Domnului e neiubită şi nedorită, fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele intelectualismului, nu sclipeşte în mătăsurile filosofiei, nici nu impresionează cu voalul psihologiei. E îmbrăcată în pânza de casă a sincerităţii şi umilinţei, şi de aceea nu-i e ruşine să îngenuncheze!

Lucrul de care mulţi se poticnesc când e vorba de rugăciune e faptul că în esenţă ea nu se lasă prinsă în cursa deşteptăciunii omeneşti, a eficacităţii intelectuale. (Nu vreau să spun prin aceasta că rugăciunea e tovarăşă cu lenevia mintală; în zilele noastre însă se pune prea mare accent pe eficacitate). Rugăciunea e condiţionată de un singur lucru, de spiritualitate. Dacă predică cineva nu înseamnă că neapărat este spiritual, ci doar că ştie bine regulile homiletice şi exegetice. Printr-o combinaţie de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o personalitate prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie personală şi cu dor de succes, dragul meu, poţi avea aproape orice amvon în zilele de azi. O predică de felul acesta îi atinge pe oameni. Rugăciunea însă îl atinge pe Dumnezeu. Predica atinge timpul. Rugăciunea atinge veşnicia. Amvonul poate ajunge uşor o vitrină de etalare a talentelor noastre, însă cămăruţa rugăciunii coboară în adâncul lepădării de noi înşine.

Tragedia acestei ore târzii e faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând prea multe predici moarte prea multor oameni morţi. O! Grozăvia acestei realităţi! Un lucru straniu am văzut „sub soare”, chiar şi în cele mai fundamentaliste cercuri: predicarea fără ungere. Ce înseamnă ungerea? Nu pot s-o explic. Dar ştiu ce nu e (sau cel puţin ştiu când n-o mai am asupra mea). Predicarea fără ungere ucide în loc să dea viaţă. Predicatorul fără ungere miroase a moarte nu a viaţă. Cuvântul nu trăieşte dacă predicatorul nu are ungerea asupra lui. De aceea, dragul meu, cu orice preţ, caută ungerea!

Iubiţii mei, am putea s-o ducem destul de bine dacă am fi chiar pe jumătate „intelectuali” de cât suntem şi dacă, în schimb, am fi dublu de spirituali. Vestirea Cuvântului e o lucrare spirituală. O predică născută în minte atinge mintea; o predică născută în inimă atinge inima. Sub înrâurirea lui Dumnezeu, un predicator spiritual creşte oameni cu o gândire spirituală. Ungerea nu e un porumbel blând care-şi fâlfâie aripile la fereastra sufletului tău; trebuie s-o cauţi, să te lupţi pentru ea. Ungerea nu poate fi învăţată: ea se câştigă prin rugăciune. Ungerea este învestitura de cavaler pe care o primeşte predicatorul-luptător după ce s-a rugat în rugăciune şi a ieşit biruitor. Biruinţa nu se câştigă la amvon aruncând gloanţe savante şi ghiulele intelectuale, ci se câştigă în cămăruţa de rugăciune; lupta e câştigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon. Ungerea e o dinamită. Ea nu vine prin punerea mâinilor vreunui episcop, şi nici nu mucegăieşte când predicatorul e aruncat la închisoare. Ungerea pătrunde, străpunge şi cutremură; potoleşte şi înmoaie. Când ciocanul logicii, când focul zelului, n-au reuşit să deschidă inima de piatră, ungerea o deschide.

Ce febră aprinsă e acum după clădiri fastuoase de biserici! Dar fără predicatori care să aibă ungerea, altarele acestea nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc. Gândiţi-vă că aţi vedea lansate pe mare în fiecare lună vapoare pescăreşti, echipate cu ultimele instalaţii de radar şi echipament de pescuit; dar le-aţi vedea că se reîntorc din larg fără nici un peşte. Nu v-aţi întreba, care e motivul? Şi totuşi există mii de biserici a căror altare sunt goale, sterpe, săptămână de săptămână, an de an. Iar credincioşii se ascund în spatele unei scuze, interpretând greşit cuvintele Scripturii: „Cuvântul Meu nu se va întoarce fără rod la Mine” (În treacăt fie vorba, acest verset e unul din cele pe care dispensaţionaliştii au uitat să ne spună că a fost scris pentru Israel).

Realitatea urâtă e că focul de la altare ori s-a stins ori abia mai arde. Orele de rugăciune sunt moarte sau pe moarte. Prin atitudinea noastră faţă de rugăciune noi vrem să-i spunem lui Dumnezeu că ceea ce am început în Duhul putem sfârşi în firea pământească. Vă întreb, care biserică în căutare de păstori îşi întreabă candidaţii azi cât timp stau în rugăciune? Şi totuşi, predicatorii care nu petrec două ore în rugăciune în fiecare zi nu valorează nici cât zece de-un ban, cu diplome sau fără diplome!

Biserica stă azi la marginea trotuarelor şi priveşte neputincioasă cum pe mijlocul drumului geniile nefaste ale ateismului nelegiuit îşi suflă ameninţarea împotriva a „ tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”!. În spatele acestei defilări demonice urmează hlămida purpurie a religiei de paradă. Şi pe deasupra, diavolul a reuşit să înlocuiască în învăţătura de azi: naşterea din nou prin reîncarnare, Duhul Sfânt prin spiritul influenţei strămoşeşti, adevăratele vindecări divine printr-un Creştinism Ştiinţific abstract; să schimbe pe adevăratul Cristos prin Anticrist, şi adevărata biserică prin biserica Inchiziţiei.

Împotriva acestor rele, ce oferă Biserica? Unde e supranaturalul? Şi la amvoane şi în presă, se pare că somnolenţa a capturat în ultima vreme activitatea religioasă. Nici chiar Roma nu ne mai numeşte Protestanţi acum. Curios, nu-i aşa? Atitudinea aceasta nu prea seamănă cu furia de demult a Inchiziţiei împotriva sfinţilor. Dar unde sunt sfinţii? Cine se mai luptă astăzi „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”? Unde sunt cruciaţii amvoanelor? Vai! Predicatorii, care ar trebui să pescuiască oameni, azi pescuiesc complimente şi felicitări. Cândva predicatorii semănau sămânţa, azi aruncă „bijuterii intelectuale” (care ţăran aşteaptă recoltă dacă aruncă mărgăritare în semănătură?).

La o parte cu aceast fel de predici paralitice şi slăbănoage, care nu mişcă fiindcă s-au zămislit într-un mormânt, s-au hrănit din suflete fără foc şi fără rugăciune! Putem să predicăm şi să ne prăbuşim sufleteşte; însă nicidecum nu cădem atunci când ne rugăm! Dacă Dumnezeu v-a chemat la slujba aceasta, atunci, iubiţii mei, afirm cât pot de tare: Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea! Altfel, altarele noastre sterpe vor ajunge insigna nefastă a intelectualismului nostru lipsit de ungerea sfântă.

„În rugăciune trebuie să fim fără preget şi plini de râvnă, cu o energie care nu osteneşte, o persistenţă care nu poate fi refuzată, şi un curaj care nu se lasă niciodată înfrânt”.

E. M. Bounds

„Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte, pe credinţa voastră preafântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt!”

Ap. Iuda

„O, dacă am fi mişcaţi de starea în care lâncezeşte cauza lui Cristos azi pe pământ, dacă am fi revoltaţi la vederea avansului pe care-l face duşmanul şi la groaznica pustiire pe care a adus-o în Sion! Vai, ce spirit de indiferenţă, sau, cel mult, un stoicism fatalistic, îngheaţă pe atâţia azi!”

A. W. Pink

„Rugăciunea a fost, prin excelenţă, misiunea sa în viaţă!”

Biograful lui Edwin Payson

„Zile întregi, şi chiar săptămâni, am petrecut prosternat la pământ în rugăciune”.

George Whitefield

„Semnele căderii apar atunci când încetează rugăciunile din cămăruţa tainică; sufletul nu poate înainta fără conversaţia în taină cu Dumnezeu, şi nimic altceva n-o poate înlocui”

Berridge

„Când se ruga, mi s-a părut că mergea direct în Paradis, şi se contopea pe sine cu Însuşi Dumnezeu; dar de multe ori, când termina rugăciunea era alb ca varul”.

Comentariul unui prieten după întâlnirea cu Tersteegen la Kronenberg

CAPITOLUL II

Rugăciunea atinge veşnicia

Nimeni nu se ridică mai presus de viaţa sa de rugăciune. Predicatorul care nu se roagă se joacă; poporul care nu se roagă se rătăceşte. Amvonul poate deveni o vitrină a talentelor, dar în cămăruţa de rugăciune nu sunt aplauze.

Sărăcia Bisericii, sărăcie care se vede în multe privinţe azi, e cea mai vădită aici, la locul rugăciunii. Avem mulţi organizatori, dar puţini agonizatori; mulţi jucători, puţini rugători, da puţini rugă-tori, gladiatori în rugăciune. O mulţime de păstori, puţini luptători; multe temeri, puţine lacrimi; modă şi paradă prea mare, dar prea puţină râvnă în lucrare; mulţi sfătuitori, puţini ostenitori. Dacă greşim în privinţa aceasta, a rugăciunii, greşim în toate.

Cele două cerinţe pentru o viaţă biruitoare de credinţă sunt viziunea şi pasiunea, amândouă fiind născute şi menţinute prin rugăciune. Chemarea de a predica e deschisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune – cea mai înaltă chemare din toate cele adresate oamenilor – este deschisă tuturora.

Credincioşii anemici spiritual îşi spun: „Astă seară nu merg la adunare; e doar ora de rugăciune!” S-ar putea ca diavolului să nu-i fie teamă de cele mai multe predici, dar să-i fie teamă de clipele de rugăciune. Experienţele trecute arată că îşi mobilizează toate armatele lui nebune să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu când acesta se roagă. Creştinii moderni ştiu prea puţin ce înseamnă „a lega şi a deslega”, deşi paguba e doar a noastră. „Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri…” Aţi făcut lucrul acesta în ultima vreme? Dumnezeu nu-Şi risipeşte puterea Sa; dar ca să fim mult pentru Dumnezeu, înseamnă să fim mult cu Dumnezeu!

Lumea de azi se îndreaptă spre iad cu o viteză care face din avioanele de azi să pară broaşte ţestoase; dar vai, ce puţini îşi mai aduc aminte de când n-au mai stat de veghe o noapte întreagă aşteptând de la Domnul răspuns la rugăciunea lor pentru o trezire care să zguduie pământul. Ne emoţionăm greu azi. Şi confundăm schelăria cu clădirea. Predicile de azi, cu interpretările lor palide a adevărurilor divine, forţează oamenii să considere multă activitate drept piozitate, multă comoţie drept creaţie, şi multă gălăgie drept trezire.

Taina rugăciunii e rugăciunea în taină. Un om care păcătuieşte nu se mai roagă, dar cel care se roagă nu mai păcătuieşte. Suntem săraci şi am bancrutat, am dat faliment în viaţa spirituală, dar nu ni se moaie inima şi nu ni se îndoaie genunchii.

Rugăciunea e extraordinar de simplă, dar este în mod simplu extraordinară. Rugăciunea e cea mai simplă formă de vorbire pe care o poate încerca noul născut, şi totuşi atât de sublimă încât întrece în frumuseţe orice artă şi depăşeşte vocabularul uman. O Niagară de cuvinte înflăcărate nu înseamnă că Dumnezeu e impresionat şi mişcat. Una din rugăciunile cele mai adânci de pe paginile Bibliei n-a avut cuvinte: „Numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul” Nici o oratorie! Doar „suspine negrăite!”

Am ajuns oare aşa de sub-standard faţă de creştinismul nou-testamental încât nu mai recunoaştem credinţa sfântă a strămoşilor, şi suntem orbiţi de credinţa falsă, isterică, a contemporanilor? Rugăciunea e pentru un credincios ceea ce e capitalul pentru un om de afaceri.

Poate cineva să nege adevărul că în organizarea şi administrarea bisericilor moderne povara cea mai arzătoare sunt banii? Şi totuşi, această preocupare de căpetenie a bisericilor moderne a fost neglijată cu desăvârşire de biserica Noului Testament. Accentul nostru e pe „aachita”, al lor era pe „a se ruga”. Noi când ne-am achitat cheltuielile, ne-am potolit elanul; ei când se rugau, se cutremura şi se zguduia locul!

În privinţa aceasta, rugăciunea, rugăciunea nou-testamentală, rugăciunea inspirată de Duhul Sfânt, rugăciunea care sperie iadul şi cutremură pământul, niciodată n-a fost lăsată ca azi în seama unui grup aşa mic de oameni.

Iar rugăciunea de felul acesta nu poate fi înlocuită cu nimic. Ori o trăim, ori murim!

„O religie bazată doar pe sentimentalism şi senzaţionatism e cea mai grozavă din toate plăgile care ar putea să cadă asupra oamenilor. Ruperea de realitate e destul de tristă, dar umflarea bombastică a iluziilor e un păcat de moarte”.

S. Chadwick

„E bine să ne debarasăm de părerea greşită că a avea credinţă e o dovadă de eroism spiritual pe care numai câteva suflete selecte îl pot arăta. Da, există eroi ai credinţei, dar credinţa nu e doar pentru eroi. Credinţa e mai degrabă o dovadă de viaţă, de vigoare spirituală, de putere, de maturitate”.

P.T. Forsyth

„Când Dumnezeu vrea să reverse har îmbelşugat peste poporul Său, întâi îi cere să se roage”.

Matthew Henry

„Adevăr fără entuziasm, morală fără sentimente, ritual fără suflet, acestea sunt lucruri pe care Cristos le-a condamnat fără cruţare. Fiindcă toate acestea, fără foc în ele, nu sunt mai mult decât o filosofie fără Dumnezeu, un sistem de etică, o superstiţie”.

S. Chadwick

„Chemarea Crucii, deci, înseamnă a intra în pătimirea lui Cristos. În viaţa noastră trebuie să se vadă semnele cuielor”.

Cordon Watt

„Nevoia mea şi plinătatea Ta,

O, Dumnezeule, se întâlnesc;

Am totul pe deplin în Tine,

Prin Tine azi trăiesc!”

Autor necunoscut

„Am văzut feţe peste care zbura vădit Sfântul Porumbel”.

Charles Lamb, despre quakeri

„Fiţi plini de râvnă cu Duhul; slujiţi Domnului!”

Ap. Pavel

CAPITOLUL III

La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

După ce ani de zile şi-a târât viaţa într-o religie lâncedă, de formă, când un credincios intră dintr-odată în alertă spirituală şi se înflăcărează în lupta Domnului, când e prins de un zel nestăpânit pentru câştigarea altora la Cristos, toate stările acestea au un motiv, o explicaţie. (Dar suntem atât de „subnormali” în credinţă azi încât credinţa nou-testamentală normală ni se pare anormală). Motivul, secretul, acestui „om cu motoare de reacţie” e că undeva în viaţa lui a avut, ca Iacov, o noapte de luptă cu Dumnezeu, şi a ieşit din ea zdrobit, dar „întărit prin Duhul Sfânt”.

Aşa cum am mai spus, există doi factori necesari unei vieţi de biruinţă în credinţă: Viziunea şi pasiunea! Unii înfruntă talazurile criticilor fireşti şi iau cu asalt înălţimile de cremene ale împotrivirilor diavoleşti, ca să împlânte acolo, în locurile cruzimii şi ale răutăţii, crucea dragostei lui Cristos. De ce? Fiindcă au fost prinşi de o viziune, şi au contractat o pasiune!

Iar acum altcineva vine şi ne avertizează să nu care cumva să avem gândirea prea cerească încât să nu mai fim de folos pământului. Fraţii mei, generaţia de credincioşi de azi în nici un caz nu suferă de aşa ceva! Adevărul dureros, cutremurător, este că noi avem gândirea atât de pământească încât nu mai suntem de nici un folos pentru cer.

Dragul meu, dacă ai fi în lucrurile spirituale tot aşa de sârguitor cât eşti la serviciul tău, ai fi un pericol pentru diavol; dar dacă la servici ai fi tot aşa de delăsător după cum te îngrijeşti de sufletul tău, ai ajunge să-ţi cerşeşti pâinea în curând.

George Deakin mi-a rămas în amintire cu următorul raţionament spiritual care mă obsedează de câţiva ani: „O viziune fără misiune crează un visător; o misiune fără viziune aduce chin şi amărăciune; dar, o viziune cu misiune crează un misionar!” Bine spus!

Isaia a avut o viziune, o vedenie, în anul morţii împăratului Ozia. A trebuit să moară împăratul, ca Isaia să aibă o viziune. Pentru tine, care e persoana care îţi blochează vederea clară a Domnului? Lărgirea orizontului spiritual e de multe ori costisitoare şi adesea înfiorător de dureroasă. Eşti gata de viziunea care îţi cere preţul cel mai mare, pierderea unui prieten sau distrugerea unei cariere? Nu există ieftiniri de preţuri pentru revoluţionarea spirituală. Dacă vrei să fi doar mântuit, sfinţit şi mulţumit, atunci în lupta Lui, Domnul n-are nevoie de tine.

Isaia a avut o viziune în trei dimensiuni. Observaţi textul de la Isaia 6:1-9: În versetul 5, „Vai de mine!” – o mărturisire! În versetul 7, „Iată… cărbunele acesta” – o curăţire. Şi în versetul 9, „Du-te” – o trimitere.

Apoi, viziunea lui Isaia a fost în trei direcţii: a fost în sus, L-a văzut pe Domnul; a fost lăuntrică, s-a văzut pe sine; a fost înafară, a văzut lumea din jur.

A fost o viziune de înălţime, a văzut pe Domnul pe un scaun de domnie foarte înalt. O viziune de adâncime, a văzut adâncul păcatului din viaţa lui. O viziune de lărgime, a văzut lumea.

A fost o viziune a sfinţeniei O, iubiţii mei! Ce mult avem nevoie azi de o viziune a lui Dumnezeu în toată sfinţenia Sa! Dar a fost şi o viziune a păcătoşeniei:Sunt un om cu buze necurate! Şi, o viziune a urgenţei: Cine va merge pentru noi?

„Când nu este nici o descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu!” Unde nu e viziune poporul se rătăceşte şi e nimicit. Unde nu e pasiune biserica piere, chiar dacă e tixită până la refuz.

Un bun predicator, unul care a fost folosit de Dumnezeu în chip minunat la aprinderea câtorva treziri reale (deosebite însă de trezirile în masă), mi-a spus că şi el a avut o asemenea vedenie întreită. Parcă-i văd şi acum faţa solemn crispată când îmi vorbea şi nu ştia dacă fusese un vis sau o vedenie, dacă era în trup sau era transmutat; totuşi vedea clar într-un abis o mulţime pe care nimeni nu putea s-o numere, înconjurată de flăcări, în locul întunecat, în iad, „ospiciul de nebuni al întregului univers.” De atunci, predicatorul n-a mai fost acelaşi ca înainte. Cum ar fi putut să rămână acelaşi?

Oare ne poate Dumnezeu încredinţa şi nouă asemenea descoperiri? Am trecut noi prin locul tainic al rugăciunii şi prin şcoala suferinţei ca sufletele noastre să fi fost călite pentru tablouri atât de dureroase? Binecuvântat e cel căruia Dumnezeu îi descoperă asemenea vedenii!

Nu e nimeni care să trăiască o viaţă mai înaltă decât idealul viziunii sale. Teologii cu gândiri grele nu pot deschide cortina de fier a superstiţiilor şi întunericului în spatele căreia milioane de oameni au pierit de-a lungul mileniilor. O pot face însă cei care, deşi vor fi având probabil un orizont intelectual mai redus, au însă o adâncime profundă în idealul viziunii lor.

Dacă judecăm spiritual lucrurile într-un cerc mic, avem bucurie şi pace. Dacă privim lucrurile statistic, mai larg, ne tulburăm. Citiţi şi plângeţi:

JAPONIA: Guvernul de acolo afirmă că populaţia ţării a depăşit cifra de 87 milioane. Populaţia creşte cu 1.100.000 în fiecare an! Numărul creştinilor din Japonia a crescut cu cinci milioane în ultimii cinci ani. Puneţi, vă rog, Japonia pe lista de rugăciune!

COREA: În Corea există nouă milioane de oameni fără casă, cei mai mulţi dintre aceştia refugiaţi, fără hrană.

INDIA: Milioane trăiesc în întuneric şi în umbra morţii.

ORIENTUL APROPIAT: Aici trăiesc peste un milion de refugiaţi arabi!

EUROPA: Unsprezece milioane de refugiaţi – “oameni fără ţară”. Ce durere copleşitoare, amarnică!

CHINA: O treime de milion de oameni refugiaţi din China, trăiesc în corturi şi colibi în jurul Hong Kong-ului.

Ca să împovărez sarcina şi mai mult, adaug că există:

– 15 milioane de evrei;

– 315 milioane mohamedani;

– 170 milioane budişti;

– 350 milioane confucianişti şi taoişti;

– 255 milioane hinduşi;

– 90 milioane şintoişti;

– şi încă alte milioane şi milioane de oameni pentru care a murit Cristos şi încă n-au fost atinşi de binecuvântata Evanghelie.

Chiar şi America, cea care ştie de Dumnezeu, are 27 milioane de tineri sub vârsta de douăzeci şi unu de ani care n-au nici o pregătire religioasă, şi o mie de sate în care nu există nici o casă de rugăciune. Aproape un milion de oameni mor în fiecare săptămână fără Cristos. Nu vă doare lucrul acesta?

Lumea de azi, această mlaştină a păcatului, cere urgent ungerea celor de la amvoane pentru mobilizarea oştirii Domnului şi strângerea poporului la acţiune şi mărturie! Trebuie să scăpăm de religia „sintetică”, artificială. Colţul celor ce exclamau „Amin!” în biserici a dispărut cam odată cu dispariţia maşinilor Ford „model T”. Iar gloria adunărilor din corturile de evanghelizare a trecut. Zelul după adunările de stradă s-a stins.

Poate – cine ştie? – Dumnezeu e mai supărat împotriva Americii şi Angliei decât împotriva Rusiei! Nu vă sperie lucrul acesta? În Rusia milioane de oameni n-au auzit niciodată de Evanghelia Domnului Isus Cristos, n-au avut niciodată o Biblie în mâinile lor, n-au auzit niciodată un program religios la radio. Dacă ar fi avut ocazia, ei s-ar fi dus la închinăciune.

Rugăciunea pe care o aud des, în care dorim ca păcătoşii să vadă în faţa ochilor lor un tablou al chinurilor din iad, s-ar putea să fie total greşită. Dimpotrivă, cred că aceştia au nevoie de un tablou al Calvarului, cu Mântuitorul în suferinţele răstignirii cerându-le să se pocăiască. Cine poate sta nepăsător în faţa Golgotei?? William Booth, întemeielorul Armatei Salvării, spunea că dacă i-ar fi fost cu putinţă, la sfârşitul cursurilor de pregătire a soldaţilor săi, timp de douăzeci şi patru de ore i-ar fi suspendat deasupra iadului, ca să privească pe cei din chinul veşnic. Mişcarea fundamentalistă are nevoie să vadă încă odată de acest tablou îngrozitor. Evanghelistul galant, grandilocvent, are nevoie de acest tablou!

Charlie Peace a fost un criminal. Legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor l-au ajuns şi a fost condamnat la moarte. În dimineaţa execuţiei în închisoarea Armley, din Leeds, în Anglia, a fost luat şi condus pe ultimul drum. În faţa lui mergea capelanul închisorii, citind adormit şi monoton câteva versete din Biblie. Condamnatul l-a atins pe umăr şi l-a întrebat ce citeşte. „Mărturia Religiei”, i-a răspuns capelanul. Charlie Peace a fost şocat de felul calm în care capelanul citea despre iad. Poate fi cineva atât de nesimţitor încât sub umbra spânzurătorii să vorbească unuia care urmează să fie omorât, şi cu ochii uscaţi să-i spună despre adâncul fără fund în care va cădea în întunericul veşnic? Oare crede capelanul acesta ceva din ce citeşte? Crede el că există un foc veşnic care nu mistuie dar chinuie? Dacă da, cum poate să citească fără nici o emoţie? Poate fi cineva cu adevărat om şi să citească, rece, fără nici o lacrimă în ochi: „Vei muri veşnic, dar fără să cunoşti uşurarea pe care o aduce moartea”? Lui Charlie Peace i s-a părut prea de tot. Şi atunci a început el să predice! Ascultaţi cuvintele lui înainte de moarte:

„Domnule”, i s-a adresat Peace capelanului, „dacă aş crede ce spui că crezi dumneata şi biserica lui Dumnezeu, chiar dacă toată Anglia ar fi acoperită cu cioburi de sticlă de la un ţărm la altul, aş umbla peste ele, dacă trebuie desculţ, şi aş spune că s-a meritat să trăiesc dacă aş fi în stare să salvez măcar un suflet de la un iad atât de grozanic şi înfricoşător!”

Cititorul meu, fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sffnt, oamenii se duc înspre focul iadului! Avem nevoie de viziunea sfinţeniei lui Dumnezeu. Trăsătura esenţială a lui Dumnezeu este sfinţenia. Heruvimii şi serafimii nu exclamă: „Atotputernic, Atotputernic e Domnul!”, nici „Atotprezent, Atotprezent e Domnul!”, ci „Sfânt, sfânt, sfânt!” Acest termen vast şi grandios din tezaurul evreiesc trebuie să ne pătrundă şi pe noi. „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi!” Dumnezeu înconjoară şi cuprinde toate dimensiunile timpului nostru. Dumnezeu, inevitabilul Dumnezeu, ne aşteaptă dincolo de timp, în veşnicie. Am face bine să ne împăcăm cu Dumnezeu de aici, şi să ne punem în centrul planurilor Sale chiar acum.

Rugăciunea de dimineaţă, în aşteptare cutremurată în faţa acestui Dumnezeu de trei ori sfânt, înainte ca să plecăm de acasă înspre munca zilnică, e unul din stimulentele spirituale cele mai puternice. Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se mai teme de oameni. Cel ce îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice furtună. O privire zilnică înspre Cel sfânt ne face să ne supunem atotprezenţei Sale, să ne umilim în faţa atotputerniciei Sale, să rămânem tăcuţi înaintea atotştiinţei Sale, şi să stăm într-o solemnitate adâncă în faţa sfinţeniei Sale. Fiindcă, sfinţenia Sa devine sfinţenia noastră. Blasfemia acestui ceas în care trăim e faptul că există învăţătură despre sfinţenie, dar cei care o învaţă trăiesc în nesfinţenie! Robert Murray McCheyne spunea: „Un slujitor al Evangheliei îmbrăcat în sfinţenie e o armă extraordinară în mâinile lui Dumnezeu!”

Înainte de experienţa avută în capitolul şase al cărţii lui, Isaia are o sumedenie de „Vaiuri!” pentru o mulţime de oameni. După vedenia avută, Isaia strigă: „Vai de mine!” O cântare spune: „Da, eu! Da, eu, Doamne! Eu trebuie să mă rog!” Cât de adevărat! Oare n-are mintea noastră odăi în care stau agăţate încă tablouri murdare? Oare n-avem lucruri ascunse în unele unghere? Avem curajul să-l lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă prin unele coridoare ale sufletului nostru? Şi oare nu sunt încă motive ascunse, intenţii murdare, idei poluate, care ne controlează viaţa? În fiecare din noi trăiesc trei chipuri ale noastre: „Unul care credem noi că suntem; unul care cred oamenii că suntem; şi unul, cel pe care ne cunoaşte Dumnezeu că suntem!”

Ne tolerăm pe noi înşine, dar suntem aspri cu ceilalţi, fiindcă nu dorim cu tot dinadinsul o biruinţă reală! Ne iubim pe noi înşine; deşi despre Gerald Majella s-a spus: „A iubit pe toţi oamenii afară de unul, şi acela unul a fost Gerald Majella.” S-ar putea să fi fost aşa! Dar prea adesea noi ne ascundem de noi înşine, ca să nu ne vedem şi să ne vină rău. Să-L chemăm pe Dumnezeu cu ochiul Său pătrunzător, ca El să ne găsească „eul” corupt, pătat, în descompunere, din noi. Fie acest „eu” al nostru scos din noi şi „răstignit împreună cu Cristos, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Romani 6:6).

Nu merge să dăm alt nume păcatului. Nici să spunem: „Cutare are un temperament drăcesc; al meu e doar animat de o indignare dreaptă!” Sau: „Ea e iritabilă; eu am doar nervii slăbiţi.” Sau, cum zic unii: „El e pătimaş; eu doar îmi lărgesc venitul.” Sau: „El e încăpăţânat; eu însă am convingeri personale.” Şi încă: „Ea e mândră; eu am gusturi înalte.” Dacă mergem pe linia aceasta, găsim o scuză pentru orice lucru.

Duhul Sfânt nici nu ne cruţă nici nu ne înşeală; doar să-L lăsăm să ne cerceteze cu infailibila Sa scrutinare. Domnul Isus a întrebat (pe orbul venit la El): „Ce vrei să-ţi fac?” Şi orbul I-a răspuns: „Învăţătorule, să capăt vederea” (Marcu 10:51). Avem şi noi nevoie de aceeaşi rugăciune, „Să ne căpătăm vederea!” – o vedere în sus, o vedere lăuntrică, şi o vedere în afară! Atunci, ca Isaia, când vom privi în sus, Îl vom vedea pe Dumnezeu în toată sfinţenia Sa. Când vom privi înlăuntrul nostru, ne vom vedea aşa cum suntem şi vom dori curăţirea. Când vom privi în afară, vom vedea o lume care piere în păcate şi are nevoie de Mântuitorul.

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi, dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:23-24). Atunci abia, pentru vestirea Evangheliei la amvoane va fi ungerea, iar pentru unirea laolaltă în lucrarea sfântă şi proslăvirea lui Dumnezeu în popor va fi strângerea!

„Oare nu ne bazăm în ziua de azi prea mult pe braţul firii pământeşti? Oare mai pot fi azi trăite minunile de demult? Oare nu se plimbă şi azi ochii Domnului de-a lungul şi latul pământului ca să-Şi arate puterea Sa în sprijinul celor ce-şi pun încrederea în El? Oh, dacă aş avea mai multă credinţă în Domnul! Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Dumnezeu îl aşteaptă pe Ilie să se roage”.

James Gilmour de Mongolia

„Cunoaştem folosul rugăciunii după eforturile duhurilor rele care vor să ne împiedice de la această slujbă dumnezeiască; iar roada rugăciunii o trăim în biruinţa pe care o avem asupra duşmanilor noştri”.

Joan Climacus

„Când ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune, diavolul ştie că primim puteri împotriva lui, de aceea i se opune din răsputeri”.

R. Sibbes

„Caut printre ei un om!” (Ezechiel 22:30)

„Ilie era un om…” (Iacov 5:17)

CAPITOLUL IV

Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?

La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?” noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!” Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a fost un om „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”, dar vai, noi nu suntem oamenii aceloraşi rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de tare ca o mulţime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt prea neştiutori, ci fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire.

Din obscuritate, Ilie a apărut dintr-odată pe scena Vechiului Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului, a ucis preoţii lui Dumnezeu şi i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale zeilor ei. Întunericul acoperea ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar poporul sorbea nelegiuirea ca apa. În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple păgâne şi ritualuri idolatre, vedea înălţându-se la cer fumul a mii de altare sângeroase.

Şi toate acestea aveau loc în mijlocul unui popor care şi-l pretindea pe Avraam ca părinte, a căror strămoşi au strigat cândva către Dumnezeu în necazul lor iar El îi izbăvise din groapa pieirii. Cum s-a îndepărtat Dumnezeul slavei de ei! Cum şi-a pierdut sarea gustul! Aurul şi-a pierdut strălucirea! Dar din această cădere fără măsură, Dumnezeu şi-a ridicat un bărbat; nu un comitet, nu o sectă, nu un înger, ci un OM, un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi! Dumnezeu căuta un om, nu ca să predice, ci „să stea în mijlocul spărturii.” La fel ca Avraam în vechime, Ilie „a stat înaintea Domnului”. Astfel, Duhul Sfânt a putut scrie viaţa lui Ilie în două cuvinte: „S-a rugat!” Nimeni nu poate face mai mult nici pentru Dumnezeu nici pentru oameni. Dacă Biserica ar avea azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi are sfetnici şi experţi administrativi, am avea o trezire spirituală mondială într-un an de zile!

Astfel de oameni ai rugăciunii, ca Ilie, sunt eroi naţionali, binefăcătorii popoarelor. Ilie a auzit o voce, a văzut o vedenie, a gustat o putere, a măsurat un vrăjmaş, şi, împreună cu Dumnezeu, a avut o biruinţă. Lacrimile pe care le-a vărsat, agonia sufletească pe care a îndurat-o, suspinurile pe care le-a înălţat, sunt toate amintite în cartea cronicii lucrărilor lui Dumnezeu. În cele din urmă Ilie şi-a înălţat glasul profeţind cu graiul infailibil al lui Dumnezeu. Cunoştea gândirea lui Dumnezeu. De aceea, el singur – un singur om – a gâtuit o naţiune întreagă şi a schimbat cursul naturii. Acest om, ca un colţ de stâncă, a stat majestic şi nemişcat ca munţii din Galaad, atunci când a închis cerurile cu un cuvânt. Având cheia credinţei, care se potriveşte la orice lacăt, Ilie a închis cerul, a pus cheia în buzunar, şi l-a lăsat pe Ahab să tremure. Da, e minunat atunci când Dumnezeu îl apucă pe un om! Dar pământul poate cunoaşte o minune chiar mai mare: atunci când un om se apucă şi se ţine de Dumnezeu. Să strige „în Duhul”, să suspine un om către Dumnezeu, şi Însuşi Dumnezeu va striga: „Nu mă ţinea!” Noi vrem realizările lui Ilie, dar nu luptele lui!

Fraţilor, dacă facem lucrarea lui Dumnezeu după cum vrea Dumnezeu la timpul hotărât de Dumnezeu în puterea lui Dumnezeu, vom avea parte cu siguranţă două lucruri: binecuvântarea lui Dumnezeu şi blestemele diavolului. Când Dumnezeu îşi deschide ferestrele cerului ca să ne binecuvinteze, diavolul îşi deschide porţile iadului ca să ne lovească. Când ne zâmbeşte Dumnezeu diavolul se încruntă! Predicatorii de meserie vor să ajute pe oricine şi să nu supere pe nimeni; dar profeţii adevăraţi răscolesc lumea şi pe unii îi înfurie chiar. Unii predicatori se iau după lume; profeţii merg împotriva ei. Un credincios eliberat, înflăcărat şi umplut de Dumnezeu, e ponegrit ca trădător de patrie, fiindcă se ridică împotriva păcatelor naţiunii; nepoliticos, fiindcă limba lui e o sabie cu două tăişuri; debalansat, fiindcă are un stil neobişnuit în mesaj. Predicatorul e lăudat; profetul huiduit.

Ah! fraţi predicatori! Îi iubim pe vechii sfinţi, misionari, martiri, reformatori: Lutherii noştri, Bunyanii noştri, Wesleyii, Asburyii, etc. Le scriem biografiile, le respectăm amintirea, le punem în ramă epitafurile şi le zidim monumentele. Facem orice de dragul lor, dar nu-i imităm. Le venerăm până şi ultima picătură de sânge vărsată de ei, dar avem grijă ca nu cumva să ne picure nouă vreuna.

Ioan Botezătorul a reuşit să nu fie prins, să scape de închisoare vreo şase luni. El şi Ilie n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui oraş modern de azi. Ar fi aruncaţi la închisoare sau într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţine gura. America s-ar cutremura de la un ţărm la celălalt în 24 de ore dacă vreun predicator, uns cu Duhul Sfânt, ar spune lucrurile pe faţă. În Anglia e şi mai rău. Aprindem interesul naţional vorbind împotriva cruzimii tribului Mau-Mau, şi în acelaşi timp cochetăm cu criminalii atei conducători de guverne şi cu prelaţii murdăriţi de sângele martirilor. Preoţii aceştia care îmbată sufletele oamenilor cu mise idolatre, cu rugăciuni către Maria denigrând Calvarul, înşelând milioane de oameni şi în viaţă şi după moarte prin cea mai mare minciună pe care a putut-o inventa Lucifer vreodată. Toate acestea nu ne mai mişcă, nu ne mai coboară pe genunchi în suspine îndurerate cum l-au mişcat pe Ilie altădată. Duşmanul vine năvalnic, ca un puhoi de ape. Şi nu se mai găseşte nici un erou, nici un bărbat plin de Duhul, înarmat cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să ridice un steag împotriva nelegiurilor? În vremuri ca acestea, mai rămâne un singur loc de speranţă, în care ne putem păstra inima aprinsă şi ochii înspre ţintă: colţul rugăciunii! Acest om, Ilie, care avea în loc de inimă un vulcan, şi în loc de voce o furtună, a venit la împărăţie „tocmai pentru o vreme ca aceasta.”

Problemele pe care le întâmpină evanghelismul mondial sunt cu duiumul. Dar toate problemele se dau la o parte în faţa oamenilor dârji, care stăruie în rugăciune.

Ai râuri pe cari nu le poţi străbate?

Ai munţi la care nu te poţi urca?

Vino înaintea Domnului cu toate:

„Lucrurile imposibile” sunt specialitatea Sa!

Preţul e mare. Înainte ca Dumnezeu să ne vrea parteneri, împreună-lucrători, El cere să fie Stăpânul nostru!

Ilie a trăit cu Dumnezeu. Gândea ca Dumnezeu în ce priveşte păcatul; suferea, ca Dumnezeu, din cauza păcatelor din jur; a vorbit, ca Dumnezeu, împotriva păcatului. Întreaga fiinţă i se mistuia în rugăciune, şi mistuitoare i-a fost şi denunţarea răului din ţară. N-a avut predici moi. Predicile lui erau vâlvătaie de foc, şi cuvintele lui pârjoleau inima oamenilor cum sfârâie pielea la atingerea fierului înroşit.

Şi „Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea Lui!” (Psalmul 37:23). Domnul a vorbit lui Ilie: „Ascunde-te!” Apoi, după o vreme: „Arată-te!” Ar fi greşit să ne ascundem atunci când trebuie să ne arătăm, când trebuie să mustrăm pe regi în Numele lui Dumnezeu; ar fi greşit să vorbim atunci când Duhul ne spune să aşteptăm. Trebuie să învăţăm împreună cu David: „Da, suflete, încrede-te în Domnul, căci de la El îmi vine nădejdea!” (Psalmul 62:5). Care dintre noi ar îndrăzni să ceară ca Dumnezeu să ne rupă toate cârjele, să ne reteze toate proptelele, ca să n-avem alt sprijin decât în El? O, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Căile lui Dumnezeu sunt dincolo de priceperea noastră, dar ni le descoperă prin Duhul Sfânt. Dumnezeu îi spune lui Ilie să fugă la Cherit. Apoi la Sarepta. Unde? Să stea într-un hotel elegant? Nu! Nu! Profetul acesta al lui Dumnezeu, acest predicator al neprihănirii, a primit poruncă de la Dumnezeu să stea în sărăcia casa unei văduve care nu mai avea nimic.

Observaţi mai târziu rugăciunea lui Ilie la Carmel. Aceasta e o capodoperă de rugăciune concisă şi clară: „Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine” (1 Împăraţi 18:37). E. M. Bounds are dreptate când spune că rugăciunile scurte, cu putere, rostite în public, sunt ecoul rugăciunilor îndelungate din taină. Ilie s-a rugat nu pentru distrugerea preoţilor idolatri, nici pentru fulgere din cer ca să distrugă poporul răzvrătit, ci ca slava lui Dumnezeu şi puterea Lui să se arate.

Noi adesea vrem să-L ajutăm pe Dumnezeu să iasă din încurcătură. Vă aduceţi aminte cum a încercat Avraam? Până în ziua de azi pământul e blestemat din cauza greşelii lui, cu Ismael. Pe de altă parte, Ilie L-a împovărat cât a putut pe Dumnezeu. A cerut foc, dar a muiat jertfa în apă! Lui Dumnezeu îi place o aşa îndrăzneală în rugăciune. „Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!” (Psalmul 2:8).

Oh, fraţii mei! Multe din rugăciunile noastre sunt doar sfaturi pe care I le dăm lui Dumnezeu. Rugăciuni decolorate din cauza ambiţiilor noastre, fie pentru noi înşine, fie pentru confesiunile noastre. Piară gândul acesta de la noi! Ţinta noastră trebuie să fie numai Dumnezeu. Unitaţi-vă în jur: Cinstea Lui e pătată, Fiul Său ignorat, Legile Lui călcate, Numele Lui profanat, Cartea Lui uitată, Casa Lui transformată în circ de activităţi sociale!

Şi uitaţi-vă la rugăciunile noastre! Nicicând n-are Dumnezeu nevoie de răbdare mai multă ca atunci când poporul Lui „se roagă”! Noi îi spunem ce să facă şi cum să facă; dăm sentinţe şi facem aprecieri. Într-un cuvânt, spunem de toate, numai de rugat nu ne rugăm! Şi nu există Şcoală Teologică în care să învăţăm această artă. Care Şcoală Biblică are „Rugăciunea” înprograma analitică? Şi de fapt, lucrul cel mai important pe care-l poate învăţa cineva e patosul şi focul rugăciunilor din Sfânta Scriptură. Dar unde şi cine le mai învaţă azi pe acestea? Hai să scoatem şi ultimul bandaj, să deschidem rana, să spunem deschis că cei mai mulţi dintre directorii şi profesorii şcolilor noastre nu se roagă, nu varsă lacrimi, nu cunosc agonia rugăciunilor de mijlocire. Pot să înveţe ce ei înşişi nu ştiu?

Dacă ar fi cineva în stare să-i facă pe credincioşi să se roage, sub puterea lui Dumnezeu, ar deschide uşa celei mai mari treziri spirituale pe care a văzut-o vreodată acest pământ. Dumnezeu nu dă greş. El „poate… prin puterea care lucrează în noi” Problema nu e nici Comunismul, nici Romanismul, nici Modernismul. Problema e creştinismul adormit!

„Trezirea spirituală şi evanghelismul, deşi legate una de alta, nu trebuie confundate. Trezirea spirituală este o experienţă în Biserică; evanghelismul este o expresie a Bisericii”

Paul S. Rees

„Dumnezeu n-a creat Biserica să fie un frigider de păstrat evlavia care altfel s-ar strica; ci un incubator în care să se nască noi convertiţi”.

F. Linciome

„Doamne, nu cumva sunt eu?” (Ucenicii).

„Dumnezeu ne ajută să căutăm popularitate acolo unde contează: la curtea lui Dumnezeu”.

Zepp

CAPITOLUL V

O trezire într-un cimitir plin cu oase

„Mâna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase… şi iată că erau foarte multe… şi erau uscate de tot… El mi-a zis: „Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: „Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului…” Am prorocit cum mi se poruncise. „Duhule, vino peste morţii aceştia!”… Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stătut în picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr” (Ezechiel 37).

Oare există în istorie, oricare istorie, vreun tablou mai ridicol ca acesta? Aici e vizibil capătul tuturor nădejdilor. Cine a mai avut o audienţă ca aceasta? Predicatorii lucrează cu posibilităţi, profeţii cu imposibilităţi Isaia a văzut ţara plină de răni deschise; boala a dus la moarte, moartea la putrefacţie, şi iată că valea e plină de oase uscate: semn al totalei deznădejdi. Deasupra întregului tablou e scris cu litere de-o şchioapă: I-m-p-o-s-i-b-i-l! Acum, desigur, ca să împlineşti posibilul nu-ţi trebuie credinţă; şi doar o bucăţică din această putere supraatomică e suficientă pentru împlinirea imposibilului, căci o credinţă cât măsura unui grăunte de muştar poate face mai mult decât îndrăznim să visăm. Dumnezeu ne cere să îndrăznim nu ceea ce avem putere să facem, ci lucruri pe care nu le putem. Ca dovadă că nu în mâinile noastre e puterea, ci în legătura neputinţei noastre cu atotputernicia Sa, cuvântul „imposibil” este eliminat din dicţionarul credincioşilor.

Profeţii sunt oameni singuratici; umblă singuri, se roagă singuri, şi Dumnezeu îi face singuri. Pentru ei nu există tipar; planurile matriţei lor le are Dumnezeu. Dar să nu dispere nimeni; şi nimeni să nu spună că suntem prea bătrâni. Moise avea optzeci de ani când a luat comanda unui popor de sclavi îndureraţi. După ce George Müller a împlinit şaptezeci de ani, a înconjurat pământul de câteva ori, şi fără ajutorul radioului a predicat la milioane de oameni.

Cât despre Ezechiel, n-a convocat nici un comitet şi nici n-a trimis scrisori pentru rugăciuni şi ajutoare. Situaţia era de criză, de viaţă sau moarte. (Aceasta e situaţia în evanghelizările de azi: de aceea, fiecare predicator să fie atent să nu-i lase pe oameni să meargă acasă spunând: „Îmi place predicatorul acesta! Bun orator!” iar viaţa lor să rămână mai departe în întuneric). Acestui munte de oase, Ezechiel trebuia să-i spună: „Mută-te!” Aşa a spus şi aşa s-a împlinit! Acolo era un blestem: avea el vreo vindecare? Acolo era moartea: putea aduce el viaţa? Nu avea nevoie de enunţarea doctrinelor. Dragii mei, ascultaţi. Lumea nu aşteaptă o nouă definiţie a Evangheliei, ci o nouă demonstrare a puterii acestei Evanghelii. În zilele acestea de acută criză politică, fărădelege morală şi slăbiciune spirituală, unde sunt oamenii nu de doctrină ci de credinţă? Nu se cere credinţă ca să arunci blesteme împotriva întunericului sau să prezinţi statistici uimitoare care arată că lucrurile merg în jos şi că valul necurăţiilor diavoleşti au inundat această generaţie. Doctrină? Avem destulă şi încă să dăm şi la alţii; în timp ce o lume înfometată după adevăr piere bolnavă, sugrumată de păcat.

La ora aceasta tristă, lumea doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumină; aşa că Isus e rănit „În casa celor ce-L iubeau.” Biserica luptătoare şchioapăta şi e luată în râs şi numită impotentă. În fiecare an folosim munţi de hârtie şi râuri de cerneală ca să retipărim scrierile unor oameni demult morţi, în timp ce Duhul Sfânt, care e viu, caută oameni care să fie gata să calce sub picioarele lor ştiinţa lor, să spargă balonul umflat al egoismului lor, şi să recunoscă deschis că deşi au ochi sunt totuşi orbi. Astfel de oameni, cu preţul inimii zdrobite şi al lacrimilor vărsate, caută să primească uleiul sfânt al doctoriei pentru ochi, care se cumpără numai cu preţul recunoaşterii sărăciei sufleteşti. Cu mulţi ani în urmă un predicator a pus acest semn în faţa bisericii: „Biserica aceasta va avea ori o trezire ori o înmormântare!” Aşa o disperare îi place lui Dumnezeu, deşi iadul se înfurie. Nebunie, spuneţi? Exact! O biserică rece n-ajută la nimic. E nevoie de oameni îmbătaţi de Duhul Sfânt. Vrea Dumnezeu prea mult? Au fost Wesley, Whitefield, Finney, Hudson Taylor ediţii speciale de predicatori? Nu. Dacă citesc bine cartea Faptelor Apostolilor, aceasta era norma obişnuită cândva.

Bomba atomică a pus în mişcare întreaga lume, în afară de Biserică. Încercăm să ne salvăm eşecul şi sărăcia spirituală ascunzându-ne sub doctrina suveranităţii lui Dumnezeu şi împotmolindu-ne într-un dispensaţionalism stagnant. În timpul acesta iadul se umple… Puterile întunericului avansează, iar Dumnezeu caută zadarnic un om care să stea în spărtură, aşa cum a stat Ezechiel! Dragul meu frate predicator, azi ne place mai mult să călătorim decât să suferim, de aceea, nu există naşteri spirituale. Doamne, trimite-ne, şi cât de repede, profeţi care să nu meargă la pas cu o biserică ce nu merge la pas cu Tine.

E prea târziu ca să se mai nască încă o denominaţie. Acum, Dumnezeu Îşi pregăteşte curajoşi Ilie pentru ultima mare ofensivă pe pământ împotriva fărădelegii militante (fie în domeniul politic, fie în cel religios). Această ultimă mare revărsare a spiritului de trezire, născută din Duhul Sfânt şi călăuzită de El, va fi noul vin care va umfla burdufurile sectarismului uscat. Aleluia!

Observaţi că Ezechiel a fost călăuzit de Duhul. Ca om, desigur, s-a scuturat la vederea muntelui sinistru de oase omeneşti uscate. Dar pivotată în credinţa lui Ezechiel, era soarta a mii şi milioane – vă rog observaţi, am spus: pivotată în credinţa lui, nu în rugăciunea sa. Mulţi se roagă, puţini au credinţă. Ce cutremur sfânt i-a electrizat fiinţa când a văzut tabloul acela! Numai cerul şi iadul stăteau ca spectatori. Cu siguranţă, dacă Ezechiel ar trăi azi, ca şi cei de azi, ar avea o fotografie pentru presă. Apoi, cum ne plac nouă statisticile, ar fi numărat oasele; iar când ar fi început să se mişte, ar fi chemat şi pe alţii să-l vadă cum operează (ca nu cumva mai târziu să nu fie recunoscut printre evangheliştii de renume mondial!). Ezechiel n-a făcut aşa ceva! Ascultaţi: „Am prorocit cum mi se poruncise!” (Aici e tot secretul: Ezechiel era nebun pentru Dumnezeu!) „Ascultaţi, voi, oase uscate! Ascultaţi cuvântul Domnului!” Nu e aceasta nebunie? Fără discuţie. Nebunie pură. Le spune oaselor: „Ascultaţi!” şi ele n-aveau urechi. Dar Ezechiel a făcut ce i se poruncise. Ca să ne salvăm feţele, noi desigur schimbăm poruncile lui Dumnezeu, şi aşa ne pierdem feţele. Dar Ezechiel a ascultat. Iar Dumnezeu, ca întotdeauna, a lucrat: „S-a făcut un vuiet.” Asta ne-ar place şi nouă azi. Doar că Ezechiel n-a confundat acţiunea cu creaţiunea, mişcarea cu umblarea, zgomotul cu trezirea.

Numai cu o singură suflare din buzele Sale de Atotputernic, Dumnezeu ar fi putut ridica la viaţă grămada aceea de oase, dar n-a făcut aşa; a ales să fie mai multe operaţii, întâi, „oasele s-au apropiat unele de altele” (Nu mai e un munte de oase). Un aşa fenomen ne-ar aduce pe noi la culmea isteriei; nu pe Ezechiel. Dar la ce sunt bune nişte schelete? Pot ele purta războaiele Domnului? Aduc ele, aşa cum sunt acum, onoare Domnului? Prea adesea azi, călăuzele oarbe numără „scheletele” care vin la altare – mişcate desigur, dar încă nenăscute la viaţă. Mai întâi trebuie să crească vine şi carne pe oase, apoi pielea să acopere carnea. Şi în cele din urmă rezultatul e că avem o vale plină cu… cadavre! La ce bun? N-am terminat. Au ochi dar nu văd; au mâini dar nu pot lupta; au picioare dar nu pot umbla. Aşa sunt toţi cei care caută, până se întâmplă şi lucrul cel din urmă. Ezechiel a mai prorocit odată. Nu s-a lăsat. A rezistat îndoielii. În loc să fie descurajat de vederea atâtor schelete sau cadavre, el s-a încrezut în prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Şi, singur cu Dumnezeu – a biruit. „Am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei (în morţii aceia), şi au î-n-v-i-a-t!”

Dar cine poate spune azi: „Am prorocit cum mi se poruncise… şi au înviat!”? Nici vorbă, reuşim să adunăm mulţimi! Reclamele artistice pe care le facem – radioul, muzica, clădirile, şi toate celelalte – au grijă să atragă pe oameni. De ce? Când cei care predică nu sunt nici ei siguri că într-adevăr Dumnezeu i-a chemat la lucrare! Ne doare inima când vedem sufletele cum pier? Optzeci şi cinci de oameni mor fără Cristos în fiecare minut: Ne doare lucrul acesta? Ne usucă zâmbetele şi cântările uşoare? Am putea noi acum să privim în faţă pe Dumnezeu cel viu (căci El priveşte asupra noastră) şi să spunem: „ Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!” Sau putem noi spune: „Duhul Domnului este peste mine pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia!”? Ne gândim noi serios la realitatea iadului? Adică, spun demonii: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe păstorul…. îl cunosc!”, sau zic: „Dar tu cine eşti?”

Pronosticurile celor care dau cu ghiocul nu sunt deloc încurajatoare, iar conducătorii marilor puteri militare fluieră singuri ca să-şi dea curaj. Iar cetăţeanul Ion stă buimăcit ca un spectator ameţit de Russellişti, Millenişti şi Martorii lui Iehova, care îi varsă otravă la uşă. „Creştinismul Ştiinţific”, o religie care nu e nici creştină nici ştiinţifică, se îmbulzeşte cu Catolicii şi Adventiştii pretinzându-şi drepturile de a-l băga pe Ion în cer. Săracul om a auzit Evanghelia cu urechile lui, dar ochii lui n-au văzut-o niciodată, sufletul n-a simţit prezenţa divină. Are tot dreptul să întrebe: „Unde este Dumnezeul lor?” Ce-i răspundem?

Unul din lucrurile cele mai dureroase pentru unii e să stea faţă în faţă cu adevărul. Suntem bine condiţionaţi să ascultăm doctrine. Anticipăm cam ce urmează să spună predicatorul. Dar lama aceasta e tocită; nu se compară cu sabia ascuţită a Duhului. Predicatorii din alte părţi ale lumii întâmpină aceeaşi problemă din cauza lipsei de eficacitate a evanghelismului modern (chiar şi cel ce păstrează învăţăturile curate) – evanghelism de scânteie, am putea spune, fiindcă străluceşte pentru o clipă, şi apoi, vai, dispare…

Probabil că avem o suflare de viaţă – o trezire – în biserici, dar nu e o adevărată înviere în milioanele pierdute din jurul nostru. Adunăm cu autobusele oameni la evanghelizări în masă, dar aceştia sunt în mare parte deja credincioşi. Avem nevoie de un General Booth care să iasă la marginile împărăţiei, la cei de afară, la străfundurile celor de jos.

Credincioşii de demult cântau:

„Ferice de cei cu duhul frânt,

De cei cu inima zdrobită.

Ferice de cei ce plâng

Şi rămân tari în ispită!”

Există în acest vers, trei lucruri importante: Inima zdrobită, regretul şi păcatul. Întâi, Dumnezeu nu dispreţuieşte „o inimă zdrobită şi mâhnită.” De fapt, Dumnezeu foloseşte numai inimi zdrobite. De pildă, Domnul a luat pâinea băieţelului şi a frânt-o; abia după aceea a dat-o mulţimii. Vasul de alabastru a fost spart; numai atunci a putut parfumul din el să umple casa, şi lumea. Domnul Isus a spus: „Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi.” Dacă aceasta e calea pe care a mers Domnul, n-ar trebui şi ucenicul să meargă pe ea? Încercând să ne salvăm viaţa, nu numai c-o pierdem, o pierdem şi pe-a altora.

Apoi, regretul pentru păcat! Ieremia striga: „O, de mi-ar fi capul plin cu apă!” Iar psalmistul spune: „Ochii îmi varsă şiroaie de apă!” Dragii mei, ochii noştri sunt uscaţi fiindcă inimile ne sunt uscate. Trăim într-o vreme când vrem să trăim în evlavie dar fără pocăinţă. Cam greu! Când un grup de ofiţeri din Armata Salvării i-au scris lui William Booth căutând cum să iasă dintr-un impas, generalul le-a răspuns: „Încercaţi lacrimile!” Au încercat. Şi trezirea spirituală pe care o căutau a avut loc.

Şcolile teologice azi nu mai învaţă „lacrimile.” Nici nu pot. Materia aceasta e predată de Duhul Sfânt. Predicatorul, oricât de împovărat cu licenţe şi doctorate, nu poate merge prea departe dacă nu simte amărăciunea pentru păcatele din vremea aceasta. Un strigăt repetat al lui David Livingstone era: „Doamne, când oare se vor vindeca rănile păcatului acestei lumi?” Dar suntem noi în rugăciunile noastre doborâţi de întristare pentru păcatele lumii? Ne udăm noi pernele cu lacrimi, ca şi John Welch, în lupta sufletului nostru pentru câştigarea altora? Eruditul Andrew Bonar zăcea în pat într-o sâmbătă noaptea în Scoţia şi în timp ce lumea alerga pe străzi de la o tavernă la alta, de la o petrecere la alta, el striga: „O, Doamne, aceştia pier, pier, pier!” Vai, fraţii mei nu aşa L-am învăţat pe Cristos după cum Îl trăim.

Mulţi dintre noi cunoaştem doar un singur fel de predici, uşoare, fără lacrimi, fără pasiune, fără suflet.

În al treilea rând, păcatul! „Nebunii râd de el!” Cărturarii Bisericii au clasificat „şapte păcate de moarte”. Ştim că n-au dreptate. Orice păcat duce la moarte. Din pântecul celor şapte se nasc alte şaptezeci ori şaptezeci de milioane de păcate. Sunt „şapte capete” ale unui balaur care devorează generaţia de azi într-un ritm alarmant. Avem în faţă un tineret avid numai după plăceri, căruia nu-i pasă deloc de Dumnezeu. Ameţiţi de un pseudo-intelectualism şi ermetic izolaţi faţă de lucrurile spirituale, aceştia îşi bat joc de cele mai elementare standarde morale.

Ar fi chiar comic, dacă n-ar fi de fapt tragic, să citiţi în ziar că o stea de cinema (îmbrăcată deşuchiat cu o fustă sumară) refuză să vadă premiera filmului turnat chiar de ea, din cauza unor scene indecente incluse în film. (E o cerinţă de astfel de filme, de aceea, şi oferta). Amintiţi-vă că în mitologia greacă, Augeas era rege al Epeienilor şi era vestit pentru bogăţia cirezilor de vite pe care le avea, printre care şi zece tauri albi, consideraţi sfinţi de Helios. Dar de câţiva ani nimeni n-a mai curăţit grajdurile. Atunci Eurytheus i-a pus condiţia lui Heracles să cureţe grajdurile într-o singură zi. Ca să le cureţe, Heracles a deschis râurile Alpheus şi Peneus, şi le-a dat drumul peste grajduri.

Numai aşa rezistăm, fraţii mei: pe genunchi! Nu vă lăsaţi amăgiţi de teoriile omeneşti care vor să ne stropească cu zeama de linte a teologiei moderniste. Peste putrefacţia aceasta daţi drumul să curgă apele fluviilor de lacrimi, de rugăciuni, de predici inspirate, până ce va avea loc în sfârşit curăţirea.

În tabără e păcat. E trădare-ntre noi!

Nu cumva eu sunt cel căzut în noroi?

Printre noi e motiv de eşec şi ruşine.

Nu cumva, Doamne, trădarea e-n mine?

Ne plimbăm cu mantale de Şinear răsclipind,

Ne atrag plăci de aur şi pungi de argint;

Purtăm fără fiică în noi gândul lumii,

Caiafa cu noi îşi arde tăciunii;

Şi vrem să gustăm Canaanul de sus

Când Egiptul din noi

Ne trage-napoi

Cu nesaţ nesupus!

Vai! Urgii de amare şi grele blesteme

O, Doamne-ndurate, ar fi mult mai bune

Decât să purtăm pe cap diademe

Cu preţul trădării nebune…

Dar nu cumva, în sânge, în vine,

Trădarea se zbate furtună în mine?

„Putere de sus, iată nevoia cea mai mare pentru vremurile de azi!”

C.G. Finney

„Dacă Însuşi Cristos a aşteptat să fie uns înainte ca să înceapă să predice, nici un tânăr n-ar trebui să predice până când nu primeşte ungerea Duhului Sfânt.

F. B. Meyer

„Feriţi-vă de raţionamente cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Împliniţi-l!”

Oswald Chambers

„Nu pot prin fapte şi lucrări

Să-mi mântui sufletul de rău!

Dar după ce m-a scos din hău

Prin harul Său dumnezeiesc,

Cum oare să nu-L preamăresc,

Iubind, slujind pe Dumnezeu,

Ca rob al Său?

„Spuneţi-mi, în lumina Crucii, oare nu e scandalos modul în care trăim noi azi?”

Alem Redpalh

„Îndată ce nu mai sângerăm, nu mai binecuvântăm”.

Dr. J. H. Jowett

CAPITOLUL VI

Trezirea întârzie… fiindcă…

Harnack a definit creştinismul ca „un lucru foarte simplu şi foarte sublim: A trăi pentru timp şi pentru eternitate sub ochiul lui Dumnezeu, prin ajutorul lui Dumnezeu.”

O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi – atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.

Buletinele de ştiri care ne vin, cu nesfârşitele armistiţii şi încălcările de armistiţii, cu prăbuşirea de tronuri şi ridicarea altor tronuri, patima după putere mondială în întrecerea dintre sistemele politice şi sociale, ar trebui să ne sperie. S-a zis, şi pe bună dreptate, că sunt numai trei clase de oameni azi în lume: cei cărora le e frică, cei care cunosc prea puţin ca să le fie frică, şi cei care cunosc Biblia. Sodoma, care n-avea nici o Biblie, nici un predicator, nici o oră de rugăciune, nici o biserică, a pierit. Cum vor scăpa America şi Anglia de mânia Celui Atotputernic? Avem milioane de Biblii, câteva mii de biserici, predicatori fără număr, – dar vai, ce stare de păcat!

Oamenii zidesc biserici dar nu intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum vom ieşi din impasul acesta?

Aproape fiecare Curs Biblic subliniază faptul că Biserica de azi e ca cea din Efes. Ni se spune că în ciuda păcatului şi a modului firesc de viaţă, suntem aşezaţi cu Dumnezeu pe scaunul Lui de domnie. Vai, ce minciună! Da, suntem ca Biserica efesenilor, fără nici o îndoială. Dar ne asemănăm cu cea din Apocalipsa prin faptul că ne-am pierdut dragostea dintâi. Ne e ruşine de păcat, dar nu ne împotrivim faţă de el. În faţa unei astfel de Biserici, rece, firească, cârtitoare, nepăsătoare, nu va capitula niciodată veacul acesta imoral, plin de pofte şi murdărie. Să nu mai căutăm ţapi ispăşitori! Cauza căderii în imoralitate nu e nici radioul, nici televiziunea. Toată vina pentru decăderea şi corupţia mondială de azi stă pe treptele Bisericii! Aceasta a încetat să mai fie un ţepuş în coasta lumii. Fiindcă: nu în timpuri de popularitate a triumfat Biserica, ci în vremuri de prigoană. Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?

De ce întârzie trezirea? Răspunsul e destul de simplu: fiindcă evanghelismul e azi mult prea comercializat! Bănuţii văduvei şi ai săracilor sunt cheltuiţi de mulţi evanghelişti în huzur şi lux. Statisticile umflate, mulţimile enorme, rândurile de oameni care se predau, elogiile demnitarilor şi a primarilor, etc., sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul să atragă publicitate… şi bani. Săracul se înşeală când crede că îşi aduce ofranda în „slujba lui Dumnezeu”, când de fapt tot ce face e să ajute pe un predicator sau altul să-şi păstreze reputaţia sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.

Predicatori care au case şi cabane lângă lac, un yacht pe lac, şi un cont puternic la bancă, au îndrăzneala să mai ceară. Cu aşa oameni de jupuială credeţi că va aduce Duhul Sfânt trezirea? Aceşti băieţaşi-predicatori, drăgălaşii de ei, nu-şi mai schimbă costumele o dată pe zi, ci de două sau de trei ori. Îl predică pe Cristos din iesle, dar ei trăiesc în hotele extravagante. Ca să-şi facă poftele, storc audienţa de bani până la sânge, în numele Celui care a trebuit să împrumute un ban ca să-Şi poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârşite în amintirea Celui care a postit singur în pustie. Azi evangheliştii se cred vrednici nu numai de salarii enorme, dar şi de avantaje bancare. Ce înfricoşătoare vor fi toate acestea în ziua judecăţii!

Trezirea întârzie fiindcă am ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci şi în biserici. Am pus sângele şi suferinţele Mântuitorului într-o atmosferă de carnaval, închipuiţi-vă! L-am aranjat pe Duhul Sfânt să fie sincopat! Platforma de evanghelizare arată ca vitrina unei prăvălii de mărunţişuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aş aştepta ca o broască să cânte la pian Sonata Lunii de Beethoven, decât să-i văd pe aceşti predicatori lucioşi de azi că aduc pocăinţa în sufletele oamenilor. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Fac apeluri răguşite: „Cine vrea ajutor, mai multă putere, fericire?” Un aşa creştinism uşor, fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schimbată definiţia altarelor; căci altarul e locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească preţul, să-l lase în pace.

Trezirea întârzie din cauza neglijenţei. Cei de la altare petrec prea puţin timp cu sufletele care caută adevărul şi veşnicia. Evanghelistul e fericit să-şi vadă prietenii şi să stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuieşte în frişca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce şi Anglia şi America e bântuită de confuzie, nesiguranţă, plină de oameni dezorientaţi.

Trezirea întârzie din cauza fricii. Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi. Dar textul de la Faptele Apostolilor 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi şi spune că „nu este alt Nume sub cer”. Unora lucrul acesta li se pare colorat cu prea mare intoleranţă.

Ilie şi-a bătut joc de preoţii lui Baal şi le-a vorbit cu dispreţ, văzându-le neputinţa. Mai bine, fugi afară în întuneric (ca Ghedeon) şi dărâmă dumnezeii falşi, decât să-i tolerezi, călcând voia lui Dumnezeu. Cultele acestea lipsite de Evanghelia lui Cristos, religiile lumeşti care apar ca ciupercile la acest ceas de miez de noapte, Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nimeni nu vrea să sune alarma? Nu mai suntem Protestanţi, suntem doar ne-catolici! Împotriva cui şi a căror lucruri protestăm noi? Dacă am fi pe jumătate de calzi pe cât ne credem, şi doar zece la sută de puternici pe cât spunem că suntem, creştinii ar fi botezaţi în sânge, ca şi în apă şi în foc.

Wesley a văzut uşile bisericilor engleze închise în faţa lui, iar Rowland Hill spune despre el: „Wesley şi armata lui de salahori laici – o legiune întreagă de predicatori neprofesionişti adunaţi dintre fierari, tinichigii, căruţaşi şi hornari – au ieşit să otrăvească minţile oamenilor!” Ce limbaj profan! Dar orice au spus oamenii de el, lui Wesley nu i-a păsat. Nu i-a fost teamă nici de oameni, nici de diavoli. Dacă Whitefield era privit în Anglia ca o parodie, în cel mai josnic sens, dacă primii creştini au înfruntat cu preţul vieţii lor orice infamie, cum se face că astăzi, din moment ce păcatul şi păcătoşii au rămas aceiaşi, noi, predicatorii, nu mai provocăm mânia iadului? De ce suntem în mod atât de frigorific de comuni, în mod atât de splendid de nepăsători? În cazul nostru, ne răsculăm, însă n-avem treziri. Dar în lumina Bibliei şi a istoriei Bisericii, spuneţi-mi, unde au fost treziri fără răscoale?

Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. Un predicator vestit a intrat într-o conferinţă biblică zilele trecute spunând: „Am venit la această conferinţă având pe suflet o mare povară a rugăciunii. Cei care doresc s-o împartă cu mine, să arate prin ridicare de mână, şi vă rog să nu fim ipocriţi!” Mulţi au ridicat mâna. Dar mai târziu în timpul săptămânii, când a fost anunţată o oră de rugăciune pe la miezul nopţii, vestitul predicator s-a dus să se culce. N-a fost ipocrit, nu? S-a stins integritatea. O viaţă superficială. Factorul care singur e cel mai important în oprirea Duhului Sfânt de a aduce o trezire spirituală e lipsa aceasta de luptă a sufletului în rugăciune. Am înlocuit propagarea cu propagandă. Ce nebunie! Noul Testament adaugă un post-scriptum în legătură cu prorocul Ilie. La Iacov 5:17 e scris: „S-a rugat!” Dacă n-ar fi fost lucrul acesta, citind Vechiul Testament doar, am fi spus: „Ilie a prorocit!”

În rugăciunile noastre noi nu ne-am împotrivit încă diavolului până la sânge. Nu, noi nici măcar nu facem ca „sufletul să ni se frământe în sudoare”, după cum spunea Luther. Noi ne rugăm cu o atitudine de „Ce ne pasă?”! Ne rugăm rugăciuni la întâmplare! Dăm lui Dumnezeu ce nu ne costă pe noi nimic. N-avem nici măcar o singură dorinţă care să ne înflăcăreze. Suntem doar: intermitenţi, capricioşi şi spasmodici.

Singura putere în faţa căreia Dumnezeu cedează e cea a rugăciunii. Noi scriem despre puterea rugăciunii, dar nu ne luptăm în rugăciune. Un titlu care se potriveşte bine pentru biserica de azi e „Nu s-a luptat!” Facem expoziţie cu darurile noastre, fie naturale fie spirituale; ne spunem părerile pe undele aerului, vederi politice şi sociale. Scriem cărţi ca să îndreptăm pe un frate în problemele de doctrină. Dar cine e gata să ia cu asalt fortăreaţa diavolului? Cine i se va împotrivi diavolului? Câţi sunt gata să renunţe la mâncare, la anturaj plăcut, la somn, pentru ca iadul să tremure de ei în lupta încleştată, pentru ca demonii să fie făcuţi de râs, pentru ca robii să fie eliberaţi, pentru ca iadul să fie decimat şi sufletele înlănţuite să iasă de sub puterea lui; şi toate ca răspuns la lupta acestor oameni gata de sacrificiu, a acestor suflete spălate prin sânge.

În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ascultaţi şi uimiţi-vă. Domnul Isus a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” Şi: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:41,44). Să dispară toate laudele şi bătăile pe umăr şi măgulelile fireşti de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deşarte ca: „Programele mele”, „Lucrările mele”, „Biserica mea” „Cărţile mele.” O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: „Avem marele privilegiu azi să”… şi e prezentat predicatorul. Vorbitori (care de fapt sunt acolo numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu – chiar se aşteaptă la ele! Şi de fapt, dacă-i ascultăm bine pe toţi, n-am fi ştiut că sunt mari dacă nu ni s-ar fi spus.

Săracul de Dumnezeu! Nu capătă prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Şi împlineşte încă făgăduinţa şi nu ne varsă din gura Lui. Am greşit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava „pe care ne-o dăm unii altora.”

O, Doamne, ridică-ne din această împerechere cu lumea şi din acest putregai!

Binecuvântă-ne, sfărâmându-ne!

Judecata trebuie să înceapă cu noi, predicatorii!

„Evanghelia nu e o poveste învechită, pe care o înoim noi. Ea e un foc al Duhului, ţinut aprins de Iubirea Nemuritoare; şi vai nouă, dacă, prin neglijenţa noastră în a înflăcăra darul lui Durgnezeu care este în noi, focul acesta se micşorează”.

Dr. R. Moffat Gautrey

„Cea mai mare minune din ziua aceea (Rusaliile) a fost transformarea care a avut loc în acei ucenici cuprinşi de aşteptare. Botezul cu foc i-a transformat pe ei înşişi”.

Samuel Chadwick

„Semnul Creştinismului nu e o cruce, ci o limbă de foc”.

Samuel Chadwick

„Evanghelia e un fapt; deci spune-l în mod simplu.

Evanghelia e un fapt plin de bucurie; deci spune-l cu entuziasm.

Evanghelia e un fapt care ţi s-a încredinţat; deci spune-l cu credincioşie.

Evanghelia e un fapt al unui moment infinit; deci spune-l fără preget.

Evanghelia e un fapt al iubirii infinite; deci spune-l cu simţire.

Evanghelia e un fapt greu de înţeles pentru unii; deci spune-l cu ilustraţii.

Evanghelia e un fapt despre O Persoană; deci predică-L pe Cristos.

Archibald Brown

„Adevărata predică e atunci când sudoarea se amestecă cu sângele”.

Dr. Joseph Parker

CAPITOLUL VII

Unde sunt predicile acelea înflăcărate?

Au trecut secole de când reformatorul elveţian Oecolampadius a forjat expresia: „Cu cât mai mult ar influenţa lucrarea doar o mână de oameni buni şi zeloşi, decât o mulţime de oameni căldicei!” Trecerea vremii n-a tocit tăişul acestei fraze. Da, avem nevoie de mai mulţi predicatori care să fie „oameni buni şi zeloşi.” Isaia a fost unul din aceştia, cu „vaiul” mărturiei lui: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate!” Apostolul Pavel a fost un altul, şi el cu un „vai”: „Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!” Dar mi se pare că, punându-i pe aceştia doi la o parte, nimeni n-a simţit măsura covârşitoare a misiunii noastre şi n-a exprimat-o atât de clar ca şi Richard Baxter din Kidderminster, în Anglia. Ascultaţi cuvintele lui ca răspuns unuia care-i cerea socoteală de lucrarea sa: „Dacă ţi-aş dori ceva rău, ţi-aş da clipele mele de odihnă în locul orelor tale de lucru. Am motive să mă consider cel din urmă dintre sfinţi, dar mi-e teamă să spun că până şi munca cea mai grea a muncitorilor e o plăcere pentru trup pe lângă munca mea, deşi n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Munca lor le păstrează sănătatea; a mea o consumă. Munca lor e mereu mai uşoară; a mea e într-o continuă durere. Ei au ore şi zile de vacanţă; eu abia dacă am timp să mănânc. Nimeni nu-şi bate joc de ei pentru munca lor; eu, cu cât lucrez mai mult, sunt mai urât şi am mai multe necazuri “

Atitudinea aceasta în mărturie are ceva din dorul după câştigarea de suflete a bisericii din primul veac. Acesta e Baxter care căuta să predice „ca un om înaintea morţii predicând altor oameni înainte de moarte.” O generaţie de predicatori de calibrul acesta ar salva această generaţie de păcătoşi de la gura înfometată şi deschisă a iadului.

S-ar putea să avem azi un număr record a celor ce frecventează bisericile, cu un număr record a celor lipsiţi de evlavie. S-ar putea de asemenea ca vina să fi fost liberalismul teologic din trecut. Ţapi ispăşitori găsim în televiziune; şi mulţi predicatori arunca anatema asupra televizorului. Dar, oricât ar avea aceştia dreptate, pot să întreb şi eu ceva? Nu cumva avem de spus şi noi ceva asupra noastră, în vorba veche: „Vina cea mare, alesule Brutus, e chiar în noi!”?

Îmi ascut bisturiul pentru o operaţie mai adâncă în carnea celor de la amvoane: Cum de s-a stins înflăcărarea din predici? Unde e zelul înfocat din vestirea Evangheliei? E o artă moartă? Ne-am resemnat cu predici „bufet-expres” (pipărate cu glume), spuse în grabă, croite după gustul clienţilor? De ce nu mai îndrăznim să aducem „puterile veacului viitor” la fiecare din adunările noastre? Priviţi la Pavel. Cu o ungere din plin a Duhului Sfânt asupra sa, a ieşit să răstoarne Asia Mică, devastându-i pieţele, răscolindu-i sinagogile, asaltându-i palatele. A ieşit năvalnic cu strigătul Evangheliei în inimă şi pe buze. Lenin ar fi spus: „Faptele sunt lucruri încăpăţânate, obsedează!” Uitaţi-vă la faptele lui Pavel; vă veţi da seama că nu vă mai lasă liniştiţi. Sunt un rechizitoriu faţă de compromisurile la care se pretează creştinismul de azi. Pavel n-a mers doar să predice în oraşe, s-a dus să scuture oraşele. Şi a mai avut timp să umble şi să bată pe la uşile oamenilor, şi să se roage pentru salvarea celor de pe străzi.

Artiştii de estradă de ieri sunt azi evanghelişti de estradă în biserici. Un predicator vestit a refuzat chemarea să predice într-o biserică fiindcă i-au oferit doar cinci sute de dolari. Nu-i de mirare că cineva a spus despre aceşti oameni că sunt gata să plângă după sufletele altora… dacă preţul e bun. Vor plânge ca Iuda, dar prea târziu! Nu cumva slăbiciunea din popor e din cauza fărădelegilor de la amvoane?

Sunt tot mai convins că lacrimile sunt parte integrantă din predicarea pentru trezire. Fraţi predicatori, acum e timpul să roşim de ruşine fiindcă nu ne-a fost ruşine, să plângem fiindcă n-am avut destule lacrimi, să ne umilim pentru că n-am avut spiritul smerit de slujitori, să suspinăm fiindcă n-am avut poveri suficient de grele, e timpul să ne mâniem împotriva noastră, fiindcă nu ne-am mâniat când am văzut monopolul diavolului asupra lumii în acest timp din urmă, e timpul să ne mustram şi să ne pedepsim pe noi înşine pentru faptul că lumea din jur poate trăi fără să-i pese de noi şi fără să încerce să ne pedepsească.

Rusaliile au însemnat chin; noi trăim în comfort. Rusaliile au însemnat poveri; nouă ne place uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare! Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.

Închipuiţi-vă că în duminica viitoare ar avea loc iarăşi Rusaliile. Suntem dotaţi ca Petru, de sus, şi la vorba noastră Anania să cadă mort iar soţia lui să înlemnească lângă el! Rezistăm azi la aşa ceva? Sau luaţi-l pe Pavel: spune un cuvânt, şi Elima orbeşte. Azi predicatorul ar fi dat în judecată pentru aşa ceva. Până şi prosternarea la pământ, un fenomen care a însoţit trezirile spirituale de-a lungul istoriei, ne-ar aduce un „nume urât” azi. Ar fi prea mult pentru inima noastră plăpândă.

Pledez, ca şi la începutul acestui articol, pentru predici majestice. Diavolul vrea să punem accent pe lucrurile minore. Mulţi dintre noi vânăm şoareci, în timp ce leii sfârtecă ţara! Ce s-a întâmplat cu Pavel în Arabia, n-am putut încă să aflu. Nimeni nu ştie. A avut el acolo viziunea minunată a cerului şi a pământului nou şi a văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie? Nu ştiu. Dar ştiu un lucru: Pavel a schimbat Asia, i-a îmbolnăvit de icter pe evrei, i-a iritat la nebunie pe romani, pe învăţaţi i-a învăţat şi pe temniceri i-a potolit. Acest om, Pavel, şi încă unul, Sila, au dinamitat ziduri de închisoare… prin rugăciune, şi nu le-a păsat de pierderile avute de stat din cauza predicării Evangheliei.

Pavel, robul lui Cristos, Pavel, robul iubirii, şi-a dat seama că fusese cel mai îndărătnic suflet cu care a avut Dumnezeu de-a face, şi s-a pus să scuture cu îndărătnicie ţinuturi întregi pentru Dumnezeu. Da, Pavel a coborât în vremea lui „puterile veacului viitor”, a blocat avansul Satanei, şi ne-a întrecut pe toţi în suferinţă, în iubire în rugăciune. Fraţilor, pe genunchi din nou, ca să redescoperim evlavia şi puterea apostolică. Să dispară de la noi predicile leşinate!

„Biserica s-a oprit din mers undeva între Calvar şi Rusalii!”

J. I. Brice

„Cum mă voi simţi la judecată, dacă o mulţime de ocazii pierdute vor trece prin faţa mea în defilare, şi toate scuzele mele nu vor fi altceva decât deghizări ale laşităţii şi mândriei mele!”

Dr. W. E. Sangster

„O, sfinte fluviu! O, sfântă ploaie! Nimeni din cei ce te aşteaptă nu te aşteaptă în zadar!”

Tersteegen

„Trezirea spirituală e infuziunea Spiritului într-un corp ameninţat să moară”.

D. M. Ponton

„O trezire a religiei presupune o adormire”.

C. G. Finney

CAPITOLUL VIII

Credincioşii necredincioşi

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.

Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ultimele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi” ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!

Mai tânjim noi azi după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că traversează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale voastre… şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu.” Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a credincioşilor.

Rareori avem ore de rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!” (în legătură cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lemnul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea”; şi cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!”, problema e rezolvată.

Cu toţii ştim că „cea mai mare dintre ele” (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare.” Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre”; dar, realmente, credem noi asta?

Fără a-i micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor (fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii, care „prin credinţă” au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici personalitatea, ci credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.

Lumea ştiinţei a depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor? Îndoiala slăbeşte, distruge credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică.” Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.”

Am auzit adeseori pe unii spunând (când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu contează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti.” Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „Am de toate!” Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” În mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dumnezeu în faţa celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „eul personal .” Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „EU” a fost detronat şi – chiar mai mult – răstignit pe cruce! (Galateni 2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dumnezeu, contează oare cui îi place de noi? Şi, dacă lui Dumnezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Domnul e cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai ajuns” la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru mine.

Există un fel de credinţă firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală. La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!” Să adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.

Făgăduinţa Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!” O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!

„Până ce nu se vor întoarce la conducerea poporului oameni care ştiu să stea smeriţi în umbră, vom vedea mai departe o deteriorare a calităţii traiului creştin an de an până vom atinge punctul în care Duhul Sfânt întristat se va retrage, ca fi strălucirea slavei din templu”.

Dr.A. W. Tozer

„Nimeni nu e pe deplin acceptat până ce n-a fost mai întâi pe deplin respins”.

Autor necunoscut

„În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”

Galateni 6:14

„Dacă aş avea o mie de capete, mai bine să le pierd pe toate, decât să-mi reneg credinţa”.

Luther, la Dieta din Worms

„Nu mi-e teamă de tirania oamenilor, şi nici de invenţiile diavolului împotriva mea”.

John Knox

„Nu trebuie să renunţăm la adevăr nici cu preţul vieţii noastre, căci nu trăim pentru veacul acesta, nici pentru prinţii de azi, ci pentru Domnul!”

Zwingli

CAPITOLUL IX

Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte

Capul apostolului e deja jumătate în gura leului. Şi ce dacă! În faţa lui Agripa acest ucenic Pavel, plin de curaj şi de vitejie, n-are nici emoţii, nici rezerve. Nu-şi poate ţine gura niciodată, nicăieri. Curajul fizic îl face pe acest om brav să fie erou într-un anumit fel; curajul lui moral, cu care înfruntă opiniile oamenilor oricine ar fi ei, îl face erou într-alt fel. Amândouă acestea l-au ridicat pe Pavel la statura de Daniel al creştinilor în „groapa cu lei” a Romei. Oamenii pot distruge trupul unui proroc, dar pe proroc nu-l pot distruge.

Când scriu acum ceasul arată aproape miezul nopţii, iar pe fereastră se vede afară un cer negru ca o catifea. Transferaţi-le acestea în domeniul politic, şi veţi observa un cer fără nici o stea călăuzitoare. În domeniul moral, întunericul e şi mai gros. Ce să spunem de domeniul religiei! Cercetaţi câte emisiuni religioase sunt; căutaţi să vedeţi câţi privesc acum la televizor pe evangheliştii de frunte care au emisiuni la această oră; câţi „convertiţi” sunt cu adevărat creştini în urma eforturilor de anul trecut; când aţi terminat, îmi spuneţi rezultatul, şi atunci am să strig ca un uragan: „Luna trezirii n-a răsărit încă peste această generaţie de oameni care merge la iad, care Îl respinge pe Cristos, care aleargă nebuneşte spre judecată.” Azi nici măcar nu mai stăm „fără grijă în Sion!” Am trecut de faza aceasta. Azi dormim de-a binelea. În biserică, în loc de stâlpi avem perne.

Cum spuneam, apostolul Pavel, stând în faţa lui Agripa, avea deja capul pe jumătate în gura leului. Era conştient că picioarele groparilor nu erau departe, aşa că Pavel „dă drumul la tot focul” până ce imoralul de Agripa, fie el chiar rege, începe să se bâlbâie: „Curând mai vrei tu să mă convingi să mă fac creştin!” Apoi Festus, un simplu spectator, uită manierele eleganţei şi strigă în gura mare: „Pavele, eşti nebun! Prea multa ta învăţătură te face să dai în nebunie!” Pavel îl parează: „Nu sunt nebun, prea alesule Festus!” (Mi se pare că tonul vocii lui arată că păcătoşii din audienţă s-au înfuriat).

Spuneţi-mi însă, când predicăm Evanghelia cea veşnică, are cineva impresia că „delirăm” (aşa cum traduce Rotherham cuvântul „nebunie”) sau că „am înebunit” (cum îl traduce Weymouth)? Dimpotrivă, ne gândim la colectă, sau la numele nostru mare pe care trebuie să-l apărăm, sau ne gândim la părerile poporului pe care să nu le jignim.

Metodiştii şi-au încheiat nu demult în Anglia congresul anual, sau „Încorporarea Anuală a Poporului ce se cheamă Metodist“, un lucru pe care l-a început John Wesley în 1784: S-a ţinut la Newcastle (1958). În ciuda eforturilor colosale de evanghelism în masă şi a mult lăudatei „lucrări de discipolizare”, conducătorii metodişti au recunoscut cu lacrimi că „luminarea evanghelismului e aproape stinsă.” Printre ei sunt unii cu gândiri largi, cu inimi mari şi viziuni largi. Uitaţi-vă înăuntrul sălii de dezbateri. Stă în picioare Edwin Sangster, savant, teolog, autor, şi acum conducătorul Bordului de Misiune Internă al Metodismului. Nu respinge acuzaţia că metodismul e slăbănog şi (spun unii) aproape de moarte. Omul acesta e mişcat şi vorbeşte mişcător. Ascultaţi-l ce spune: „Ne luptăm cu ceva ce zace adânc în sufletul ţării. Pentru boala aceasta adâncă, avem nevoie de o terapie cu raze puternice Roengen, pe care nu le-am găsit încă.” Apoi adaugă: „Cu toată pasiunea şi părerea de rău îmi dau seama că în Anglia, în loc să aibe loc trezirea pe care o aşteptam cu toţii, înfloreşte agnosticismul. În ultimul an numărul membrilor Metodismului a fost la nivelul cel mai scăzut în ultimii 13 ani, şi peste 100.000 de copii au încetat să mai frecventeze clasele noastre de şcoală duminicală” (Întrerup aici: Nu cumva televizorul are ceva de-a face cu această scădere?) „În fiecare an din ultimii doisprezece, numărul predicatorilor a scăzut continuu; până ce în anul trecut a ajuns la 276.” (Acum 20 de ani, Dr. Sangster scrisese o carte: „Poate Metodismul să renască iar?”, ştiind de atunci că ceva era nesănătos în inima bisericii). Dar să-l lăsăm pe Edwin Sangster să-şi încheie frământata lamentaţie: „Am tras nădejde că vom putea chiar şi cu un număr mai mic de membrii să înaintăm, contând pe convingerile sănătoase ale noilor convertiţi. Dar, chiar şi cei din bănci duc o luptă disperată pentru credinţă.”

Iar Metodiştii din Anglia nu sunt singurii în starea aceasta perplexă. Spuneţi-mi, voi australienilor, cum e la voi? Ce face biserica în Africa de sud? În America numărul celor ce participă la închinăciune e la un număr record de mare; dar în statistici sunt cuprinşi şi evreii şi catolicii şi martorii lui Iehova, etc; apoi să nu uităm că închisorile sunt tixite iar sălile de divorţ ale tribunalelor sunt pline la refuz.

Oameni, care se laudă cu intenţiile lor bune dar care sunt de fapt sângeroşi şi nedrepţi, conduc guvernele multor popoare. „Cât de nesigur este capul ce poartă-n lume o coroană!” Pentru timpurile de azi strigătul martirilor e: „Până când zăboveşti, Stăpâne, să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Strigătul celor vii (vreau să zic, al celor vii în Cristos, cu o viaţă lăuntrică în Dumnezeu) trebuie să fie: „Oare, Dumnezeule, nu vei face dreptate aleşilor tăi care strigă zi şi noapte către Tine, măcar că zăboveşti faţă de noi?” Se apropie ziua când mântuirea va deveni imposibilă, iar judecata inevitabilă.

Cui i s-a dat mult i se va cere mult. Milioane umblă în întuneric fiindcă nimeni nu le dă lumina. Ţările democratice poartă vinovăţia enormă prin faptul că au avut lumina şi au înăbuşit-o sub „obrocul afacerismului” sau „patul leneviei.” Păcatul acesta de Sodoma va trebui să primească pedeapsa Sodomei. „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma”, spune Ezechiel 16:49, „era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.” E nevoie de proroci pentru această zi a pierzării, pentru aceste vremuri de restrişte, oamenii ai lui Dumnezeu, care să vorbească „de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” Dacă nu-i mână Dumnezeu pe predicatori, atunci ce să mai aşteptăm de la ceilalţi. Dar, slavă Domnului, El şi azi lucrează!

Nimeni, nici Ghedeon, azi nu mai are neplăceri din cauza vedeniilor. Nu vorba, ci fapta e cea care aprinde mânia celor ofensaţi. Când Ghedeon a dărâmat altarul lui Baal, abia atunci s-a deslănţuit furia iadului. Când Ioan Botezătorul le-a spus preoţilor „năpârci” şi s-a ridicat împotriva desfrâului lui Irod, atunci şi-a semnat verdictul de moarte. Da, avem nevoie de proroci pentru aceste vremuri de restrişte! Priviţi la interesul crescând faţă de cultele false: Revista Newsweek, din 4 august 1958, spune că Homer Knorr, preşedintele „Societăţii de Biblii al Turnului de Veghe” va închiria stadionul din New York pentru o mare întâlnire a martorilor lui Iehova, cea mai mare de până acum (150.000 adunaţi laolaltă); şi acesta e un semn al creşterii lor. Evenimentul va ţine opt zile şi se va încheia cu un botez a 4.600 de predicatori fanatici, care – fără plată – vor porni peste mări şi ţări cu religia lor care Îl neagă pe Cristos, suceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi e născocită de oameni, ca să mai facă un ucenic ca ei, dar de şapte ori mai rău. Nu vă face să vă gândiţi puţin, în special după ce spusesem mai înainte că în Anglia frecventarea bisericilor şi numărul predicatorilor e la nivelul cel mai scăzut din istorie?

Mai poate oare acest sistem bine organizat dar paralizat, pe care îl numim creştinism, să mai reziste mult pe pământ? Să aibă oare Sangster dreptate când spune că nu s-a găsit încă remediul pentru boala care a cuprins această naţiune? (N-ar fi mai bine să spunem că eşecul e din cauza părăsirii metodei vechi, a predicării pocăinţei de păcate, a naşterii din nou şi a sfinţirii?) A rămas în inima mea ascunsă o mângăiere; v-o împărtăşesc acum. Când va veni trezirea care vine de sus, pe care o trimite Dumnezeu, va distruge în câteva săptămâni tot ce a încercat să zidească ani la rând acest modernism religios plin de hulă. Prinşi în torentul Duhului Sfânt, aceşti înşelători şi răstălmăcitori ai Bibliei îşi vor vedea luată de ape „casa lor zidită pe nisip”. Capul omenirii e bolnav şi inima e leşinată. În socotelile omeneşti suntem la capătul funiei. Totul e gata „pregătit” pentru marea explozie a veacurilor, care va despica pământul cu distrugerea nucleară. Iadul îşi cască gura şi mai larg ca să înghită prada acestor teologi modernişti murdari, prinşi în plasă fiindcă au schimbat sângele Domnului Isus cu o „zeamă de linte” (unii îi spun: „critica superioară”). Cu capetele umflate şi inimile chircite, aceştia îşi vor vedea atunci nebunia.

Braţ al Domnului, trezeşte-te! Întăreşte-te! Acesta e ceasul trezirii! Acesta e ceasul pierzării! Unde sunt oamenii lui Dumnezeu? Profeţii pot fi însoţiţi de minuni, dar trebuie să aibe un mesaj! În felul lor modern, oamenii zăpăciţi de duhul lumii, întreabă: „Avem vreun cuvânt de la Domnul?” Ei ştiu că nu poate veni că un cuvânt inteligent nu poate veni din altă parte. Fiindcă Dumnezeu nu poate să mintă, Ioel 2 şi Maleahi 3 se vor împlini. „Şi deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi!” Ce mângăiere! Acum uscăciune; în clipa următoare eliberarea! Cu zece minute înainte ca să sosească Ioan Botezătorul nimeni nu ştia că e acolo. Aşa cum a mai fost, sunt sigur, va fi iarăşi! Dumnezeu va capta urechea şi inima şi gura cuiva. Oameni, ascunşi în taină acum, se vor ridica deodată să vorbească în puterea Duhului adevărurile înflăcărate pe care poporul are nevoie să le cunoască. Şi cuvintele lor vor arde ca focul topitorului. Cu lungă şi îndelungă răbdare însă, Dumnezeu aşteaptă!

Dar când Se va ridica, „cine va putea să sufere ziua venirii Lui?” La suflarea Duhului, oamenii care acum „trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii”, se vor îndoi ca un lan de grâu în bătaia vântului. Cancelariile ateiştilor vor tremura la ştirile operaţiilor supranaturale pe care le va înfăptui Dumnezeu. O, dacă ar precipita El trezirea în China, Rusia, Germania, etc., – ţări pârjolite de focul propagandei ateiste. Pe de o parte, acestea au mare nevoie de trezire; dar, pe de alta, ţările libere au nevoie de o nouă provocare la misiune, aşa cum a fost chemat Iona să meargă la Ninive.

Faraon în cele din urmă s-a plecat sub presiunea celor zece plăgi, şi, condus de Moise, poporul Israel a ieşit victorios. Azi avem alte zece plăgi, mai fioroase, mai sinistre, mai puternice decât acelea (fiindcă sunt pe scară mondială, nu restrânse la graniţele Egiptului); dar chiar aceste plăgi n-au topit inima omului modern, ci l-au împietrit şi mai tare, l-au făcut mai rău, mai arogant.

Unde e azi Moise să pornească înainte?

Oare vom lăsa ca să piară lumea în lagărul sclaviei imorale, iar noi să nu facem nimic spre a-i elibera? Ne complăcem să fim doar spectatori, în timp ce Lucifer, cu milioane de oameni legaţi de carul său infernal, mătură suflete pe drumul cel „larg” înspre întunericul veşnic? Trebuie să învăţăm secretul acelor binecuvântaţi eroi despre care Cuvântul spune că „prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” („Leul” acela care dă târcoale, răcneşte şi caută pe cine să înghită).

Pentru ziua de azi, a pierzării şi prăbuşirii, protestantismul nostru palid, jalnic, paralizat, are nevoie de oameni care să fie umpluţi şi călăuziţi de Dumnezeu.

Se caută – proroci ai lui Dumnezeu!

„Un botez al sfinţeniei, o demonstrare publică a vieţii în Cristos, iată nevoia strigătoare la cer a zilei de azi”.

Duncan Campbell

„Isus a venit să aducă din ceruri focul sfânt,

Să ne aprindă-n inimi al dragostei altar

Oh, dacă ne-ar cuprinde pe-ntregul pământ

Înflăcăra slăvită aprinsă la Calvar!

Botezul fără seamăn al focului cel sfânt,

Din ceruri limbi de flăcări, pe-altar – inima mea!

Botezul ce ne strânge pe toţi în legământ

Când Duhul Sfânt Îşi pune în noi pecetea Sa!

George Crofy

„Aceiaşi membrii ai bisericilor creştine care sâmbăta strigă în gura mare la meci, ca indienii la atac, duminica stau în biserici ca statuile de lemn”.

Vance Havner

„Nu poate fi nici o trezire spirituală cât timp „Amin!” şi „Ochi înlăcrimaţi” lipsesc din biserici”.

C. G. Finney

CAPITOLUL X

Focul naşte foc!

Oamenii rugăciunii trebuie să fie oameni de oţel, căci urmează să fie asaltaţi de Diavolul chiar înainte ca să dea ei asaltul împotriva împărăţiei lui.

Rugăciunea care este un fel de petiţie adresată Marelui Stăpân al Universului, e doar un aspect al acestui conflict multiplu. Ca şi orice alt lucru din viaţa credinciosului, rugăciunea poate fi dezechilibrată. Rugăciunea nu poate înlocui munca; şi la fel, munca nu poate înlocui rugăciunea. În strălucita sa lucrare, deşi puţin cunoscută, „Arma Rugăciunii”, E. M. Bounds spune: „E mai bine să laşi ca lucrarea să meargă de la sine, decât să laşi ca rugăciunea să fie neglijată.” Şi continuă: „Cei mai eficienţi agenţi de propovăduire a Evangheliei, în continuarea lucrării Domnului Isus pe pământ, şi ca un baraj împotriva talazurilor celui rău, s-au dovedit a fi conducătorii de biserici care sunt oameni ai rugăciunii. Dumnezeu Se bazează pe ei, îi foloseşte şi îi binecuvântă.”

Desigur, trezirea lipseşte fiindcă rugăciunea lâncezeşte. De nimic nu se teme Satana atât de mult ca de oamenii rugăciunii. Dar ca să trăieşti frumos nu înseamnă să trăieşti lung. Un bărbat care moare la douăzeci şi opt de ani poate avea o sută de ani în înţelepciune. Libelula îşi îndreaptă tegumentul şi se ridică în zbor de safir către câmpiile înrourate ale pământului ca să trăiască doar câteva zile. Şi totuşi nici o floare n-are albastrul atât de diafan ca şi culoarea platoşelor ei. La fel şi în sfera duhovnicească, cele mai bogate haine ale sufletului se ţes pe suveica rugăciunii şi sunt colorate în durerile care împlinesc suferinţele lui Cristos.

Colegii misionari l-au invidiat pe Henry Martyn pentru evlavia sa. Unul din ei scria: „O, dacă am putea să-l ajungem în excelenţa gândirii, în înălţimea evlaviei, în ascultare, în iubirea pentru alţii, în dorinţa sa aprinsă de a face bine altora, în înţelegerea sa asupra voiei lui Dumnezeu şi în câştigarea unui temperament ceresc!” Iată secretul vieţii lui în India. Martyn scrie el însuşi: „Căile înţelepciunii îmi apar încântător de frumoase, iar traiul lumesc mi se pare fără gust şi neplăcut.” El adaugă: „Un lucru deplâng: slăbiciunea mea şi lipsa de zel în rugăciunile mele când mijlocesc pentru cei nemântuiţi. Iar căldura sufletului meu nu se măreşte în proporţia luminii pe care am primit-o.” E cineva care ar fi gata să arunce prima piatră împotriva lui Henry Martyn? N-ar trebui să mărturisim cu toţii că în rugăciunile noastre de mijlocire ne lipseşte căldura?

Prin natura sa, focul naşte foc. Dacă mai e împrejur alt combustibil, focul îşi răspândeşte domeniul. „Iată un foc mic ce pădure mare aprinde!” Ghiaţa nu produce foc; diavolul nu naşte sfinţi; şi nici predicatorii lipsiţi de rugăciune nu pot naşte credincioşi care să lupte în rugăciune. Şi totuşi, o singură scânteie care sare de pe nicovală aprinde un oraş. Dintr-o singură lumânare, alte zece mii îşi aprind lumina! Din rugăciunea fără seamăn a lui David Brainerd şi-au început strălucirea stele mari pe firmamentul câştigătorilor de suflete (ca Payson, Carey şi alţii).

William Carey a citit istoria vieţii lui Brainerd, şi un dinam a început să se mişte în sufletul lui de tânăr, şi n-a mai avut astâmpăr până ce n-a plecat spre stâncile de corali ale Indiei. La făclia sufletului topit al lui Brainerd, s-a aprins luminarea inimii lui Edward Payson. Astfel, din jurnalul de călătorie al acelui apostol sărac şi bolnăvicios al Indienilor nord-americani, Payson şi-a găsit la vârsta de douăzeci de ani inspiraţia destinului său într-o viaţă de rugăciune care aproape a eclipsat-o pe cea a lui Brainerd. Ca să mai adaug un fiu născut din scânteia vieţii lui Brainerd, un alt cavaler al rugăciunii, care s-a stins din viaţă la numai douăzeci şi nouă de ani, Robert Murray McCheyne. Acest gigant al rugăciunii a citit viaţa lui Brainerd şi a fost inspirat la rugăciune, a fost magnetizat de „forţa aceasta unică şi magnifică pe care o poate exercita sufletul omenesc.”

Apoi încă unul, marele Jonathan Edwards, l-a privit pe Brainerd (în timp ce fiica lui, Jerusha, plângea), când valurile suferinţelor creşteau tot mai mari în trupul firav al lui Brainerd. Cu milă, Edwards scrie: „Slăvesc pe Dumnezeu că în providenţa Sa a făcut ca Brainerd să moară în casa mea, ca astfel să-i aud rugăciunile, ca să-i văd consacrarea, ca să fiu inspirat de exemplul lui.” În timp ce Brainerd se stingea, Wesley era în floarea cuceririlor sale. Ascultaţi-l pe Wesley vorbind la congresul metodist de atunci în Anglia. (Şi, vă rog, faceţi comparaţie cu ce spunea Dr. Sangster la Conferinţa Metodistă Anuală în 1958, citat în capitolul anterior). Wesley spunea: „Ce putem face ca să reînviem lucrarea Domnului acolo unde lâncezeşte?” Şi răspunsul îl dă tot el, acest neobosit evanghelist care a scuturat trei imperii cu propovăduirea Evangheliei: „Fiecare predicator să citească cu atenţie viaţa lui David Brainerd!”

Să facem totalul. Să-i punem la rând: Payson, McCheyne, Carey, Edwards, Wesley – oameni de renume, şi toţi aprinşi de o singură scânteie, şi toţi datori unui Brainerd cuprins de slăbiciune şi de foc în rugăciune.

Conflictul veacurilor a venit peste noi. Iar biserica de azi nu e pregătită: într-o stare de rătăcire de nedescris de la învăţăturile biblice şi în cuscrenie cu lumea, biserica de azi e mai degrabă o fraudă, fiindcă Îl dezonorează pe Domnul. Adevărata Biserică e născută de sus. Păcatul nu locuieşte în ea; iar în afara ei nu există sfinţi. Nimeni dintre oameni nu poate scrie numele cuiva în „registrele” ei, şi nimeni dintre oameni nu poate şterge vreun nume din ele. Această Biserică, din care – binecuvântat să fie Numele Domnului – mai există o rămăşiţă, trăieşte şi se mişcă şi există prin rugăciune. Rugăciunea e dorinţa sinceră a sufletului omenesc.

După cum prima bombă atomică a scuturat Hiroşima, la fel numai rugăciunea mai poate scutura inimile oamenilor de azi. La porţile noastre zace un păgânism culturalizat, dar cu temple şi idoli imenşi, cu milioane de oameni fascinaţi de păcat. Vor fi întorşi la Dumnezeu numai dacă Biserica se va lăsa mânată de Dumnezeu. Prin rugăciune oamenii sunt uniţi cu Dumnezeu, iar Satana este legat, dat peste cap şi înfrânt. El ştie bine lucrul acesta. De aceea, chiar în cămăruţa rugăciunii cu uşa ferecată, intră diavolul şi ne invadează gândirea cu îngrijorări, fie reale, fie imaginare, care iau proporţii colosale. În cazul acesta, lupta noastră de apărare trebuie să fie până la sânge. Şi ca să alungăm gândurile care ne sustrag şi ne fură concentrarea, e bine să ne rugăm cu voce tare, sau cel puţin în şoaptă.

Avansând astfel, câştigând teren asupra diavolului, următorul izvor de putere îl găsim în „făgăduinţele Domnului nespus de mari şi scumpe.” Aici stăm pe o temelie de granit. Aici suntem la punctul de schimb şi tranzacţii cu cerul. Aici Dumnezeu Şi-a spus cuvântul făgăduinţelor Sale, şi aşteaptă ca noi să-I onorăm oferta. Dar aici noi avem de luptat, nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva căpeteniilor. Diavolului nu-i place să fie înfrânt. Sufletele oamenilor sunt comoara după care umblă el. Suflete cuprinse de îndoială, de beţie, de neascultare, suflete bolnave, suflete tinere sau bătrâne, orice suflete în afara puterii renăscătoare a Duhului Sfânt, toate acestea sunt sub puterea sa, deşi gradul de stăpânire e diferit de la caz la caz. Suntem ţinta săgeţilor arzătoare ale diavolului, şi numai „scutul credinţei” ne poate apăra de ele; cu ea, slavă Domnului, scăpăm nevătămaţi. Rugăciunea nu e pentru apărare. Scutul credinţei e pentru aşa ceva. Rugăciunea e arma noastră secretă. (Păcat că e secretă pentru unii din credincioşi. Şi care dintre noi, după ce a fost scris atâta despre ea, ar putea spune că e maestru în mânuirea acestei arme?). Nu-l biruim pe Satana prin rugăciune; Cristos l-a biruit acum două mii de ani. Diavolul face pe nebunul şi se preface şi se umflă şi suflă şi ameninţă, iar noi îl luăm în serios şi uităm de „nemărginita mărime a puterii Domnului!” Cel care ne-a învăţat cum să ne rugăm ne-a spus: „Vă dau putere asupra tuturor acestor lucruri!” Aceasta e biruinţa noastră. Sufletul ni se pleacă la rugăciune.

Rugăciunea ia timp. În fazele elementare timpul abia se mişcă; mai târziu, pe măsură ce sufletul se obişnuieşte cu acest exerciţiu al sfinţeniei, timpul zboară. Rugăciunea face sufletul blând. Observaţi că niciodată nu ne rugăm pentru oameni pe care îi vorbim de rău, şi niciodată nu vorbim de rău pe cei pentru care ne rugăm! Rugăciunea e un detergent minunat. Da, ştiu că sângele Domnului Isus Cristos ne spală de păcate; dar tocmai în rugăciune, dacă este ceva în noi vrednic de condamnat, sângele scurs din venele lui Emanuel ne cuprinde fiinţa în valuri curăţitoare.

Satana uneori ne lasă să ne mărim cunoştinţele biblice, cred, atâta timp cât nu ne apropiem de rugăciune, care e de fapt exercitarea şi aplicarea instrucţiunilor primite din Sfinta Scriptură. La ce bun e pătrunderea cu gândul în adâncimi de cunoştinţe, când inimile ne rămân la suprafaţă? La ce bun ar fi înălţarea noastră în ochii oamenilor, dacă nu ne ridicăm în ochii lui Dumnezeu? La ce bun ar fi o igienă impecabilă a trupului, când mintea ar fi stricată iar sufletul murdar? La ce ne-ar folosi o religie de formă, dacă sufletul ar rămâne tot lumesc? Şi ce ne-ar folosi puterea fizică, dacă sufletul ne-ar fi bolnav? La ce ne-ar folosi bogăţiile lumii, când sufletul ne-ar fi sărac? Cine s-ar putea mângăia cu gândul popularităţii în opinia publică, dacă numele lui nu e cunoscut şi de temut în iad? Rugăciunea rezolvă toate aceste nepotriviri spirituale.

Sufletul care vrea să fie liber de falsele aparenţe ale acestei vremuri are nevoie să se oţelească într-o umblare tot mai apropiată cu Dumnezeu, trăind în atmosfera de pace a gândirii cereşti. Aspirantul bogăţiilor spirituale şi al audienţelor divine va ajunge însă, mai curând sau mai târziu, să simtă singurătatea şi să mănânce din „pâinea întristării.” Piedici din partea familiei sau a societăţii s-ar putea să nu le aibă; dar, la fel de bine, s-ar putea să le aibă. Ce e sigur însă, va avea parte de conflicte spirituale şi tăceri adânci (adesea greşit înţelese), va rămâne izolat faţă de unii dintre cei mai dragi, de dragul Mântuitorului. Căci, celor îndrăgostiţi le place să rămână singuri, şi piscurile înalte ale sufletului se escaladează în singurătate. Iar poetul spune:

Am auzit chemarea,

Cu duioşie şi har:

„Vino după Mine!”

Atâta doar…

Şi bucuriile lumii

Au dispărut uitate,

Iar eu am pornit

Pe căi neumblate.

M-a chemat Isus.

Cu duioşie şi har

Şi-am mers după El,

Atâta doar…

Dar tu ce crezi?

Tu nu L-ai urma

Dacă şi pe tine

Isus te-ar chema?

„Poate un marinar sta nepăsător când aude strigătul de „Ajutor!” Aţi văzut vreun medic că stă nepăsător când pacientul său moare? Poate un pompier să vadă oameni într-o casă ce arde şi să nu sară în ajutor? Atunci cum de noi stăm fără grijă în Sion în timp ce o lume întreagă zace în osândă în jurul nostru?”

Leonhard Ravenhill

Dă-mi iubirea călăuză pe cărare,

Credinţa, cu forţă arzătoare,

Nădejdea, să nu dau înapoi,

Râvna să ard, să nu fiu sloi;

Să nu cad ca un bulgăre de tină,

Fă-mă ulei de candelă,

O, Flacără divină!

Amy Wilson Carmichael

„…În care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii”.

Filipeni 2:15,16

„Voi sunteţi lumina lumii”

Matei 5:14

CAPITOLUL XI

De ce atâta nepăsare?

America nu poate să cadă… fiindcă deja e jos. Lucrul acesta e adevărat şi despre Anglia. Nici ea nu poate fi înrobită… fiindcă deja poporul ei e încătuşat în lanţurile anarhiei morale pe care însăşi ea şi le-a forjat şi le-a ales. Aici sunt milioane de oameni cuprinşi de boala imoralităţii, şi nu au pic de dorinţă să se vindece. Aici sunt oameni care îşi vând sufletul pentru umbre, în timp ce nu numai că resping lucrurile reale, dar îşi şi bat joc de ele.

Un val imens, fără precedent, de nelegiuire în călcarea poruncilor, în batjocorirea lui Dumnezeu, în distrugerea sufletelor, face ravagii în oceanul orânduirilor omeneşti. Niciodată până acum n-au fost mase atât de masive de oameni care să-şi vândă sufletul la preţuri de nimic diavolului. „Nu este nimeni…. care să se trezească şi să se alipească de Tine” (Isaia 64:7). Ce vrajă diavolească îi ţine sub control? Cum i-a legat aşa de tare? Cine le-a luat minţile? Cum de nu se trezesc ca să-şi vină în fire?

Sub directivele diavolului, lumea a mai dat o injecţie firii păcătoase. Unul din semnele „zilelor din urmă” este şi faptul că „oamenii vor fi iubitori de plăceri” (Observaţi pluralul). Şi unde se fierbe zeama aceasta a iadului? În berăriile şi cârciumile lumii. E nevrednic de luat în seamă argumentul că subvenţiile guvernamentale date ca ajutor companiilor de bere şi lichioruri crează servicii pentru oamenii muncii. Distilăriile sunt creşe în care se nasc ucigaşii ce operează traficul de arme, produc crimele de pe şosele, provocate de şoferii în stare de ebrietate. Judecătoriile au de-a face cu roadele lichiorului. O trezire spirituală va scoate acest pom din rădăcini.

Apoi, milioane de oameni îşi aşteaptă rândul ca să fie iniţiaţi în nebunia căluşeilor din carnavalul sexualităţii. Când răul are gustul atât de dulce, care dintre tinerii îmbibaţi deja în păcate şi pofte ar mai dori să facă binele? Un singur ceas de „viaţă” în tensiunea plăcerii – argumentează ei – face mai mult decât să dai cu zarul în jocul de noroc al speculaţiilor teologilor de azi cu privire la „veşnicie.”

Uitaţi-vă o singură clipă, şi vi se umple sufletul de amărăciune. Poate fi ceva mai prostesc şi inuman ca o seară de băutură. Eroul serii e cel care ultimul se mai ţine pe picioare, în timp ce toţi ceilalţi, grohăind ca porcii, stau culcaţi pe podea, pe sub mese, amorţiţi de băutură. Acesta nu e sportul unor oameni primitivi ieşiţi din peşterile din valea Baliemului, ci e sportul sinistru al noilor intelectuali, sătui la refuz în trup, dar murdari la suflet, dedaţi fără ruşine oricărei nelegiuiri!

Plini cu desfrâu, avizi după jocurile de noroc, înrobiţi de băutură, aşa oameni (adulţi la trup, dar imbecili la minte) îşi cântă jelania cu lordul Byron:

Acolo unde era foc acum e cenuşă, delir.

E mort sufletul, dragostea, dorul.

Ce ’nainte iubeam, acum nu mai admir,

Iar inima-i rece, căruntă ca părul!

Dacă Biserica ar avea ceva vital să dea şi ceva victorios să fluture, oamenii aceştia care aleg ziua cluburile de golf şi noaptea cluburile de noapte, ar mai fi încă speranţă, s-ar putea să fie atraşi de la cloaca murdăriilor lor.

Din moment ce în liberatea lor oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu, oare nu e normal ca Dumnezeu să-i lase pradă unor pedepse şi urgii, ca astfel ei să-şi aducă aminte de ziua Domnului, de calea Domnului şi de Fiul Lui? Să nu ne mirăm când auzim despre nenororcirile care vin peste lume. Şi atunci, nu e mai bine să mori legat în trup dar cu sufletul liber, decât să mori liber cu trupul şi cu sufletul înrobit?

Rămânem cu gura căscată când vedem oameni străluciţi, aprinşi de entuziasm pentru ştiinţă, dar speriaţi de religie. Când aceştia resping credinţa adevărată, îşi umplu golul spiritual cu gunoaie, se hrănesc din filme şi meciuri de fotbal. În lumina „miilor de ani ca o zi”, i-a trebuit ştiinţei doar câteva secunde să ne ducă de la carul cu boi la automobil, şi de la automobil la Sputnik.

Dar dacă admitem că ştiinţa are o atracţie deosebită şi e de admirat atunci când forează în sol o sondă de 3 km adâncime căutând zăcăminte de petrol, şi dacă nu găseşte, se apucă şi face acelaşi lucru pe fundul mării, totuşi e necesar să luăm în seamă că ştiinţa poate avea şi un aspect diabolic, ucigător. De exemplu, lobotomizarea.

Lobotomizarea e o operaţie chirurgicală inumană, inspirată de Satana, promovată de ştiinţă. De ani de zile operaţia aceasta asupra creierului uman a fost o armă în mâna dictatorilor. Hitler a folosit-o asupra a milioane de compatrioţi. Stalin se zice că ar fi avut zece mii din sclavii lui schimbaţi în zombii prin această operaţie ce ia doar cinci minute. După operaţie victima se zice că e în mod ireversibil nebună.

Pacientul e legat de masa de operaţie, legăturile fiind strânse şi tari. Electrozii sunt ataşaţi la tâmple, şi trei încărcături de curent sunt dozate în creierul pacientului, destul ca să provoace convulsii violente care până la urmă se sfârşesc cu o comă anestetică. Apoi medicii iau leucotomi (nişte instrumente mici ca târnăcoapele) şi le implantează sub pleoapele pacientului. Cu un ciocănaş le împinge prin golul ochiului în partea din faţă a creierului, separând lobii frontali de restul creierului. Rezultatul? Un zombi (alt cuvânt nu găsesc acum).

Cincisprezece zombi din aceştia pot fi făcuţi de ştiinţă în nouăzeci de minute… Când oameni luminaţi îi dezumanizează pe alţii în felul acesta, e timpul să ne oprim şi să ne gândim, să ne întrebăm dacă nu cumva zeiţa Ştiinţei primeşte prea mari onoruri din partea oamenilor.

Având în gând aceste milioane de lobotomizaţi, meditaţi puţin la cuvintele lui Bertrand Russell, a cărui lucrare, „Principiile Logicii” l-a încoronat ca regele filosofilor moderni: „Ca să se salveze, omul are nevoie azi de un singur lucru: să-şi deschidă ochii să accepte bucuria, şi să lase ca frica să rămână un lucru de domeniul trecutului întunecos. Omul trebuie să-şi ridice ochii în sus şi să spună: „Nu, nu sunt un păcătos mizerabil. Sunt o fiinţă care, după o cale lungă şi anevoioasă, am descoperit cum să stăpânesc… obstacolele naturale, cum să trăiesc în libertate şi bucurie, în pace cu mine însumi, în pace cu întreaga omenire.”

Ar fi greu să vă conving că acest fals profet al păcii s-a dedicat înşelăciunii? Acelaşi Bertrand Russell nu poate accepta întruparea Domnului Isus Cristos. Dar, vă întreb, cât mesaj de nădejde are el pentru nenorociţii vremii în care trăim?

Ceasul acesta are nevoie de inimi arzătoare, de buze aprinse, de ochi ca para focului. Dacă am fi doar zece la sută pe cât de credincioşi ne credem, străzile ar fi pline în fiecare duminică de oameni care ar mărşălui spre Sion. Ar trebui să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă văzând starea bisericii de azi, fără dragoste, fără viaţă, fără lucrare.

Dacă am fi plâns atât cât au plâns evreii la Zidul Plângerii în Ierusalim, am trăi azi o trezire energică şi curăţitoare. Dacă ne-am întoarce la traiul şi practica apostolică – să aşteptăm de la Domnul puterea apostolică – am fi în stare să pornim în lucrarea apostolică. E ceasul când oamenii mereu se întreabă: „Sunt cu toţii fericiţi?” Scopul lui Dumnezeu cu noi nu e fericirea, ci sfinţirea! Dacă e cineva azi cumpătat, ferindu-se să se atingă de băuturi, e luat în râs. Dar apostolul Pavel îi scrie lui Tit că aceasta e una din cele mai alese virtuţii creştine!

Ar trebui să mai urcăm odată dealul Căpăţânii pe genunchi, ca să privim crucea într-o atitudine de smerenie şi adoraţie. Biserica trebuie întâi să se pocăiască; apoi lumea va ceda! Biserica trebuie întâi să plângă; apoi vor fi bisericile pline cu păcătoşi copleşiţi de plânsul pocăinţei.

În culmea puterii sale, William James, un profesor de medicină de la Universitatea Harvard, a fost lovit de o boală misterioasă. I-au fost afectaţi şi deranjaţi nervii. Suferea de insomnie şi depresiune, dar nu găsea nici o vindecare. A fugit în Europa. Poate va găsi răspunsul la Berlin. Nici o uşă de nădejde însă. Poate la Viena. Acelaşi răspuns. Poate la Paris se ascunde răspunsul. Dar nu l-a găsit nici acolo.

Disperarea i-a cuprins fiinţa. Londra era aproape, dar apelul său a sunat în gol. Scoţia avea medici eminenţi în domeniul acesta. Dar n-a găsit balsam nici în Galaad. S-a întors în America, în mintea lui dansa gândul sinuciderii. A auzit de un bărbat al rugăciunii, un om cu o credinţă mare. Dar William James avea oroare pentru vindecările prin credinţă. El era un bărbat cu renume, un folozof distins, un psihiatru de marcă. Mintea lui ascuţită şi pregătirea sa intelectuală nu-l lăsau să încerce aşa ceva. Dar n-a avut ce face. S-a dus să-l viziteze. Omul acela simplu, fără şcoală, om al lui Dumnezeu, şi-a pus mâinile smerite pe capul lui James. Şi acesta spunea mai târziu: „Am simţit în corpul meu cum pătrunde o putere, o energie, şi am fost cuprins de un sentiment de pace; am ştiut atunci că eram vindcat!”

Pentru vindecarea boliilor îngrozitoare ale acestei lumi nebune, „Abana Ştiinţei” şi „Parparul Politicii” sunt mai atrăgătoare decât Crucea; aşa socoteşte voinţa noastră îndărătnică şi mintea noastră deformată. Dar ca să căpătăm vindecarea, trebuie să ne umilim ca William James, să ne întoarcem iar la Cruce şi la râul vieţii care curge din ea.

„Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic…”

Biserica din Laodicea

„Era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare.”

Ezechiel 16:49

„Este Domnul atât de grabnic la mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a lucra?”

Mica 2:7

„Biserica în care lucrarea e administrată omeneşte, în loc să fie guvernată dumnezeieşte, e sortită pierzării. Lucrarea celor ce sunt pregătiţi de universităţi dar nu sunt umpluţi de Duhul Sfânt nu produce minuni”.

Samuel Chadwick

„Omul a cărui predică scurtă e „Pocăiţi-vă!” se pune împotriva vremii sale, şi urmează să fie lovit fără milă de veacul a cărui păcate le vestejeşte. Pentru un aşa om nu rămâne decât un singur sfârşit: „Să i se taie capul!” Nu îndrăzni să predici pocăinţa dacă nu ţi-ai încredinţat capul în mâinile cerului”.

Joseph Parker

CAPITOLUL XII

O biserică dezorientată, într-o lume pierdută!

Privind în ansamblu Biserica de azi, ne întrebăm, oare cât va mai răbda Dumnezeu sfântul până va vărsa această lucrare Laodiceană din gura Lui. Dacă e un lucru asupra căruia sunt de acord predicatorii de azi, e acesta, că trăim într-o epocă Laodiceană a Bisericii.

În timp ce deasupra capetelor noastre ameninţă sabia lui Damocles, noi credincioşii ne lăfăim într-o stare de bogăţie, lenevie, lux, nepăsare şi amorţire. Deşi Dumnezeu are milă şi e gata să ne ierte păcatele, să ne curăţească nelegiuirea, şi să se îndure de neghiobia noastră, totuşi inimile noastre „căldicele”, nici reci nici în clocot, sunt o urâciune în ochii Lui. Ori suntem în clocot ori reci, ori înflăcăraţi ori îngheţaţi, ori aprinşi ori stinşi de tot. Lipsa de căldură şi lipsa de dragoste, iată două lucruri pe care le urăşte Dumnezeu!

Cristos poate spune despre rănile Lui azi: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit!” Cartea Sfântă a Dumnezeului cel viu suferă mai mult din partea exponenţilor decât din partea oponenţilor ei.

În folosirea citatelor biblice suntem uşurateci, în interpretarea lor suntem inconsistenţi, în însuşirea nemărginitelor ei bogăţii suntem leneşi până la punctul impotenţei extreme. Predicatorul îşi şlefuieşte predicile cu elocvenţă oratorică, şi e gata să apere inspiraţia Bibliei cu toată ardoarea şi transpiraţia. Dar acelaşi om câteva respiraţii mai târziu îţi vorbeşte cu un calm mortal despre minunile din Biblie ca fiind demodate sau despre alte texte: „Acestea nu sunt pentru timpurile de azi.” Iar bietul ascultător, cu o credinţă sinceră şi caldă, trebuie să înghită apa rece ca ghiaţa a necredinţei predicatorului.

Adevărul e că biserica poate să-L împiedice în lucrare pe Sfântul lui Israel, şi în vremea de azi şi-a făcut din aceasta o adevărată artă. Dacă ar exista gradaţii în starea de mort a vreunui mort, atunci cea mai moartă mortăciune cred că e cineva care vorbeşte despre Duhul Sfânt fără ca să aibă ungerea Duhului Sfânt.

În rugăciuni ne permitem aroganţa de neiertat să strigăm ca Duhul să vină asupra noastră cu harul Său, dar să nu ne deranjeze cu darurile Sale!

Aceasta e vremea unui Duh Sfânt acceptat cu restricţii şi condiţii, chiar în cercurile cele mai fundamentaliste. Avem nevoie şi o spunem deschis, că vrem să se împlinească textul de la Ioel 2. Strigăm chiar: „Toarnă Duhul Tău peste orice făptură!” Dar adăugăm o restricţie: „Dar nu lăsa ca fiicele noastre să prorocească şi nici fii noştri să vadă vedenii!”

„O, Dumnezeul meu! Dacă în necredinţa noastră culturalizată şi în teologia noastră obscură şi în slăbiciunea noastră spirituală am întristat şi încă mai întristăm pe Duhul Sfânt, de ce nu ne verşi din gura Ta? Dacă nu poţi să Te foloseşti de noi şi nu poţi lucra prin noi, atunci, Te rugăm, Dumnezeule, fă ceva fără noi! Treci pe lângă noi şi alege-Ţi un popor din cei care acum nu Te cunosc! Mântuie-i, sfinţeşte-i şi împuterniceşte-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor! Trimite-i în lume „frumoşi ca luna, curaţi ca soarele, şi viteji ca o armată cu flamuri desfăşurate”, ca să trezească la viaţă o Biserică bolnavă şi să cutremure din temelii o lume înglodată în păcat!”

Gândiţi-vă la lucrul acesta: Dumnezeu nu mai are ce da altceva lumii. A dat pe unicul Său Fiu pentru păcătoşi. A dat Biblia Sa pentru toţi oamenii. A dat Duhul Sfânt ca să convingă lumea de păcat şi să zidească Biserica. Dar la ce foloseşte un cec dacă nu e semnat? La ce foloseşte o adunare, oricât de fundamentală în crez, dacă Domnul cel viu lipseşte din ea?

Avem datoria să împărţim drept Cuvântul adevărului. Textul: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3:20), n-are nimic de a face cu cei păcătoşi şi Domnul. Nu! Aici e tabloul tragic al Domnului nostru la uşa Bisericii Sale din Laodicea încercând să intre înăuntru! La fel, în majoritatea orelor de rugăciune care text e mai des folosit dacă nu acesta: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”? Dar foarte adesea El nu este în mijlocul lor. El e afară, la uşă. Noi lăudăm Numele Lui, dar pe El Îl ţinem afară!

Cu o stivă de cărţi în jurul nostru, cu schiţe şi notiţe din plin, ne-am imunizat pe noi înşine faţă de adevărul mistuitor al Cuvântului imutabil al lui Dumnezeu!

Nu mă mai mir azi aşa de mult la răbdarea pe care o are Dumnezeu cu păcătoşii ce rămân ca de piatră la chemarea Sa. În definitiv, n-am fi şi noi răbdători cu un om care e şi orb şi surd? Aşa sunt cei ce zac în păcat. Dar mă mir de răbdarea lui Dumnezeu faţă de Biserica de azi în starea ei de adormire, amorţire şi egoism! O Biserică pierdută într-o lume pierdută, iată marea problemă pe care trebuie s-o rezolve Dumnezeu azi!

Oh, săracii de noi, credincioşi orbi, sărăntoci şi slăbănogi, dar îngâmfaţi şi lăudăroşi! Suntem goi, şi nici nu ne dăm seama! Suntem bogaţi (n-am avut niciodată atâtea instalaţii şi aparate), dar suntem de fapt săraci (niciodată n-am fost mai fără putere)! N-avem nevoie de nimic (şi adevărul e că n-avem nimic din ce avea Biserica Apostolică). Cum poate sta Dumnezeu în mijlocul nostru când noi ne facem expoziţie din goliciunea mândriei noastră?

Oh, avem nevoie de foc sfânt! Unde e puterea Duhului Sfânt care să distrugă păcatul şi să-i atragă pe păcătoşi la pocăinţă? Azi mi se pare că suntem mai interesaţi în a avea biserici cu aer condiţionat decât încălzite cu rugăciuni. „Dumnezeul nostru e un foc mistuitor!” Dumnezeu şi focul sunt de neseparat; la fel sunt şi oamenii şi focul. Fiecare din noi acum străbate o traiectorie de foc: dacă eşti păcătos, e traiectoria iadului; dacă eşti credincios, traiectoria judecăţii din urmă a faptelor. Şi fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, milioane de oameni se îndreaptă spre focul iadului!

Moise a fost chemat prin foc. Ilie a cerut foc din cer. Elisei a făcut un foc. Mica a prorocit despre foc. Ioan Botezătorul a strigat: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.” Isus a zis: „Am venit să aduc foc pe pământ.” Dacă ne-am feri de botezul cu foc, după cum ne ferim de botezul cu apă, am avea o Biserică înflăcărată, un alt Rusalii. „Firea veche” s-ar putea să ocolească botezul cu apă, dar e mistuită de botezul cu foc, căci El „pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” Până ce n-au fost curăţiţi prin foc, ucenicii care făcuseră minuni şi care văzuseră gloria învierii Domnului, n-au fost lăsaţi să pornească la slujirea Crucii.

Cu ce autoritate slujesc unii azi, fie în ţară fie în străinătate, când nu au experienţa din „camera de sus”? Nu ducem lipsă de predicatori ai profeţiilor, dar n-avem predicatori profetici. Nu avem nevoie de ghicitori spirituali cu pronosticuri senzaţionale. Avem destui. Şi de fapt n-avem nevoie de nicunul, căci avem Biblia şi descoperirea gândirii Domnului nostru în ea. Dar avem nevoie de oameni care să proclame Evanghelia. Nimeni nu poate pune monopol pe Duhul Sfânt, dar Duhul Sfânt poate monopoliza pe oameni. Aşa oameni sunt prorocii: niciodată aşteptaţi, niciodată anunţaţi, niciodată prezentaţi. Doar sosesc. Sunt trimişi, sunt pecetluiţi, sunt extraordinari. Ioan Botezătorul “n-a făcut minuni” – adică n-a existat nici un puhoi de oameni care să curgă spre el şi să-l vadă cum vindecă. Dar a ridicat nivelul spiritual al unei naţiuni întregi!

Ni se înroşeşte faţa de ruşine când vedem pe unii din evangheliştii noştri, care anunţă că au avut o evanghelizare extraordinară, cu mii de suflete care s-au predat, şi apoi, ca să liniştească pe fundamentalişti, spun că „nimic neobişnuit şi nimic senzaţional n-a avut loc.” Dar poate avea loc un cutremur de pământ şi să nu fie senzaţional? Sau un uragan şi să nu fie ceva neobişnuit? Oare n-a scuturat Anglia lucrarea de trezire a lui Wesley? Biserica Anglicană a trântit uşa în faţa „unui om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” – Wesley! Dar aceşti „pitici religioşi” n-au fost în stare să oprească torentele trezirii aduse de Duhul Sfânt!

Acest om binecuvântat, Wesley, a plecat de la Universitatea din Oxford, fiind un „eşec total” (după cum era izbitoarea lui expresie, deşi era dotat cu mintea unui savant, cu focul unui zelot, şi limba unui orator), ca să câştige pe alţii la Domnul. Mai târziu, a avut loc 24 mai 1738, când John Wesley la oră de rugăciune pe strada Aldersgate a fost născut din Duhul; apoi a avut loc umplerea lui cu Duhul. Timp de treipezece ani oameni botezaţi cu foc au scuturat trei imperii. Şi Savonarola a scuturat Florenţa în centrul Italiei până ce faţa acelui „călugăr nebun” a ajuns o obsesie pentru Florentinii de atunci, şi o groază pentru cercurile religioase.

Fraţii mei, în lumina „scaunului de judecată”, mai bine ar fi pentru noi să trăim şase luni cu o inimă de vulcan, denunţând păcătoşenia din locurile înalte şi de jos, scoţând ţara de sub puterea Satanei la lumina lui Dumnezeu (aşa cum a făcut Ioan Botezătorul) decât să murim încărcaţi de onoruri eclesiastice şi diplome teologice şi să fim de râsul iadului şi al unora minusculi în cele spirituale. Ridicând glasul împotriva „traficanţilor de lichior” sau chemând blesteme peste politicienii corupţi nu coboară foc din cer asupra capetelor noastre. Le putem face pe amândouă fără să ne pierdem capetele sau amvoanele. Prorocii au fost martirizaţi pentru că au denunţat în termeni direcţi religia falsă. Iar noi, când vedem religii mincinoase cum îi înşeală pe unii în timpul vieţii şi îi fură pe alţii după moarte, sau când vedem preoţi conducând pe oameni la iad sub emblema crucifixului, n-ar trebui să fierbem şi noi de indignare? Atunci, probabil, vom avea să ardem şi noi în focul martirilor pe rugurile secolului XX, dar vom fi aprins o nouă Reformă.

Citiţi cu lacrimi rândurile ce urmează: „Un Protestantism slăbănog ascultă azi cum urmaşii Inchiziţiei laudă evanghelişti protestanţi.” Vi i-aţi închipui pe aceiaşi oameni ai sutanelor lăudând pe un Luther sau un Savonarola? „O, Doamne, inspiră-ne la predici profetice care să cerceteze şi să mistuie! Trimite-ne o generaţie de predicatori-martiri – oameni gata să poarte poveri, să se aplece, să se îndoaie şi să se frângă sub copleşirea viziunii unei judecăţi iminente şi a unei osânde sub spectrul iadului necruţător şi veşnic pentru toţi cei nepocăiţi!

Predicatorii îşi aduc renume amvoanelor; prorocii, închisorilor. O, dacă ne-ar trimite Dumnezeu proroci -oameni extraordinari, care plâng în hohote şi nu cruţă, care stropesc naţiuni cu furtuna vaiurilor lor – oameni prea fierbinţi ca să-i atingi, prea tari ca să-i asculţi, prea drastici ca să-i cruţi. Am obosit cu cei care se îmbracă în haine moi şi au predici moi, care folosesc râuri de cuvinte dar o linguriţă de ulei sfânt. Acestora le pasă mai mult de concureţă decât de reverenţă, mai mult de promovare decât de consacrare. Aceştia folosesc propaganda în locul propagării, şi ţin mai mult la bunăstarea membrilor decât la starea sfinţeniei lor.

Oh, comparându-ne cu Biserica apostolică suntem atât de sub-apostolici, atât de sub-standard! Grija pentru „doctrine adânci” i-a pus pe mulţi din membrii bisericilor într-un somn adânc; căci „slova” nu e de ajuns. Trebuie aprinsă! Numai slova împreună cu Duhul dau viaţă. O predică în legătură cu o doctrină sănătoasă, prezentată într-un limbaj impecabil, cu o interpretare fără nici o eroare, poate fi la fel de fără gust ca o gură de nisip. Ca să luptăm împotriva rătăcirilor de la credinţă avem nevoie de o Biserică botezată cu foc. Un rug aprins l-a atras pe Moise; o Biserică aprinsă îi va atrage pe oamenii de azi să audă în mijlocul ei glasul Dumnezeului cel viu!

„Oh, de-ar fi să mă mistui pentru Dumnezeu! Însă orice mi-ar cere Dumnezeu să fac, n-aş putea face fără rugăciune. Oh, fă-mă, Doamne, om al rugăciunii!”

Henry Martyn

„Iubirea arde ca un foc, şi făclia acestui foc este entuziasmul. Flacăra e aerul pe care îl trăieşte orice experienţă creştină cu Domnul. Creşte odată cu focul. Se asfixiază când focul se stinge. Când mediul e rece, de ghiaţă, flacăra moare, sugrumată, gâtuită. Adevărata viaţă de rugăciune trebuie să fie înflăcărată!”

E. M. Bounds

„Unde e pasiunea câştigării de suflete? Unde e mila ce tânjeşte să dea ajutor? Unde e dragostea ce iubeşte până la moarte? Unde e focul nestins, arzător? Unde e rugăciunea care nu se lasă? Unde e mijlocirea şi veghea aleasă? Unde e lupta victorioasă? Unde sunt Rusaliile?”

Amy Wilson Carmichael

CAPITOLUL XIII

Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!

A încerca să măsori soarele cu liniarul n-ar fi mai greu ca încercarea de a-l măsura pe Ioan Botezătorul după standardele noastre moderne. La Iordan, mulţimile curioase întrebau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Li s-a răspuns: „El va fi mare înaintea Domnului!”

În zilele de azi am fost risipitori cu înţelesul cuvântului „mare”, căci confundăm proeminenţa cu eminenţa. În zilele acelea Dumnezeu nu căuta nici preot, nici proroc, ci un om. Dar, erau atunci, ca şi azi, o sumedenie de oameni; dar toţi erau prea mici. Dumnezeu căuta un om mare pentru o misiune mare.

Probabil că Ioan Botezătorul n-ar fi îndeplinit nici una din condiţiile ca să devină profet, dar avea calităţile de profet. Imediat înainte de apariţia sa pe scena istoriei e o perioadă de patru sute de ani de întuneric, fără nici măcar o singură rază profetică. Patru sute de ani fără nici un singur: „Aşa vorbeşte Domnul!” Patru sute de ani de accelerare a descompunerii spirituale. Având ca ispăşire râuri de sânge de tauri, având ca mijlocitori o armată de preoţi supra-hrăniţi, Israel, naţiunea favorizată a lui Dumnezeu, era pierdută în ceremonii, sacrificii şi circumcizii.

Dar ce n-a putut face o armată de preoţi în patru sute de ani, a făcut în şase luni un singur om „trimis de Dumnezeu”, Ioan Botezătorul, omul modelat de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, aprins de Dumnezeu.

Împărtăşesc vederile lui E. M. Bounds că Îi trebuie lui Dumnezeu douăzeci de ani ca să formeze un predicator. Pregătirea lui Ioan Botezătorul s-a făcut în pustiul tăcerii, în universul de linişte al lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu îi duce acolo pe toţi cei pe care vrea să-i facă mari. De pildă, Saul din Tars. Deşi pe fariseul acesta mândru, păstrătorul legii, de o inteligenţă colosală şi de un pedigriu lăudat, Cristos l-a întâmpinat pe drumul Damascului, totuşi i-au trebuit trei ani în Arabia ca să se golească de lucrurile vechi şi să se dezvete de tot ce învăţase, până când avea să spună: „Dumnezeu mi s-a arătat şi mie!” Da, Dumnezeu a fost în stare să umple într-o clipită pe cel care a avut răbdare ani de zile să se golească. Aleluia!

Domnul Isus a spus: „Duceţi-vă!” Dar tot El a spus: „Rămâneţi!” Încercaţi lucrul acesta: Izolaţi-vă de lume pentru o săptămână, cu pâine şi apă numai, fără nici o carte în afară de Biblie, fără nici un vizitator în afară de Duhul Sfânt. Vă garantez, fraţi predicatori, că omul acela ori se sfărâmă pe sine ori va străpunge carapacea şi va ieşi să schimbe lumea. Despre omul acela, ca şi despre Pavel, se va speria iadul!

Ioan Botezătorul a trecut prin şcoala aceasta a lui Dumnezeu, şcoala tăcerii, acolo în pustie, înainte de a se fi arătat înaintea lui Israel. Şi cine era mai potrivit să răscolească duhul aţipit al naţiunii amorţite decât acest profet ars de soare, botezat cu foc, copt în pustie – un om trimis de Dumnezeu cu faţa strălucitoare ca dimineaţa judecăţii? În ochii lui era lumina lui Dumnezeu, în vocea lui era autoritatea lui Dumnezeu, şi în sufletul său era vâlvătaia dorinţelor lui Dumnezeu! Cine, vă întreb, ar putea fi mai mare decât Ioan? E adevărat, „n-a făcut nici o minune” – adică n-a înviat niciodată pe cineva din morţi. Dar a înviat din morţi o întreagă naţiune!

Acest profet încins cu o curea de piele şi cu o misiune limitată în timp s-a mistuit şi a strălucit în aşa fel încât cei ce i-au auzit limba de jar şi predicile înflăcărate, când s-au dus acasă n-au mai avut nopţi liniştite până ce şi-au frânt sufletele în pocăinţă. Cu toate acestea, Ioan a avut o teologie curioasă – fără jertfe, ceremonii, fără tăierea împrejur; o hrană curioasă – fără să gâlgâie vinul, fără să umble pe la mese şi petreceri; o îmbrăcăminte curioasă – fără filacterii, fără robele fariseice.

Cu toate acestea, Ioan a fost mare! Vulturii mari zboară singuri; leii mari ies singuri la prădat; sufletele mari umblă singure – singure cu Dumnezeu. O aşa singurătate e greu de suportat, imposibil de îndurat, dacă nu e legată de Dumnezeu. Da, Ioan a trecut examenul măreţiei! A fost mare în trei domenii: mare în credincioşia sa faţă de Tatăl: să se pregătească ani de zile, să predice scurt câteva luni; mare în supunerea sa faţă de Duhul: şi-a început lucrarea şi şi-a încheiat-o după cum i se poruncise; mare în afirmaţiile pe care le-a făcut despre Fiul: L-a declarat pe Isus, pe care nu-L văzuse înainte, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

Ioan a fost „o voce”. Cei mai mulţi predicatori sunt doar un ecou, căci, dacă asculţi cu băgare de seamă, vei recunoaşte care e ultima carte pe care au citit-o şi cât de puţin au citit Cartea. Ca să atingem masele de oameni avem nevoie de o Voce – un profet trimis de cer care să predice predicatorilor! Numai oameni cu inima frântă pot frânge inimile oamenilor! Fraţii mei, azi avem echipament modern dar n-avem mesajul din vechime; avem comoţie dar nu creaţie; avem mişcare dar nu trezire. Suntem dogmatici, dar nu dinamici!

Fiecare eră a început cu focul; fiecare viaţă, a celui sfânt sau a celui păcătos, se va sfârşi cu focul – focul judecăţii pentru unii, focul iadului pentru alţii! Wesley cânta: „Salvaţi din foc pe cei pierduţi, Din veşnicul coşmar, Cărbunii vieţii lor se sting, în sânge la Calvar!” Fraţii mei, noi avem o singură misiune – să salvăm sufletele oamenilor. Şi totuşi sufletele oamenilor pier în jurul nostru. Milioane, sute de milioane, poate peste un miliard de suflete veşnice au nevoie de Cristos. Fără Viaţa Veşnică aceştia vor pieri! Oh! Ce ruşine! Ce grozăvie! Ce tragedie! Iar Domnul doreşte ca nici unul să nu piară! Iubiţi fraţi predicatori, oamenii merg cu milioanele la focul iadului, fiindcă noi am pierdut focul Duhului Sfânt!

Generaţia predicatorilor de azi e răspunzătoare de generaţia păcătoşilor de azi. La pragul bisericilor noastre sunt masele, neatinse, fiindcă noi nu suntem atinşi, necâştigate fiindcă noi n-avem iubire. Slavă Domnului pentru lucrarea de misiune în străinătate. Dar în acelaşi timp e trist şi adevărat că ne pasă „aparent” mai mult de oamenii de la marginile lumii decât de vecinii noştri de peste drum. Cu toate campaniile evanghelistice, sufletele câştigate se numără doar cu sutele. Dacă ar arunca cineva o bombă atomică, atunci s-ar duce cu miile la iad.

Dacă spunem că păcatul azi e mai mare şi nu are paralel în istorie, n-am avea dreptate. Domnul spune: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” Găsim o imagine grafică a timpurilor lui Noe în Geneza 6:5: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Deci era o răutate în toate privinţele, fără nici o excepţie, în orice imaginaţie; era răutate fără nici un amestec cu binele, ci numai răutate; răutate fără întrerupere, ci permanentă. Cum a fost, aşa e şi azi. Păcatul e înfrumuseţat, popularizat, azvârlit în urechile oamenilor prin radio, aruncat în ochi prin televiziune, stropşit pe coperţile marilor reviste. Iar cei ce calcă pragul bisericilor sunt bolnavi sufleteşte, anemici, obosiţi, fără viziune, fără pasiune! O, Dumnezeule, dă acestei generaţii o mie de oameni ca Ioan Botezătorul, ca să rupă de pe rănile şi păcatele noastre naţionale şi internaţionale bandajele puse de politicienii şi moraliştii veacului!

Aşa cum Moise a ştiut imediat despre ce e vorba când a văzut rugul aprins, tot aşa şi poporul îl recunoaşte imediat pe cel ce are în el focul sfânt! Dumnezeu cucereşte focul prin foc. Cu cât e mai mare focul la amvoane cu atât mai puţin arde focul în iad. Ioan Botezătorul a fost un om nou cu un mesaj nou. Aşa cum un om acuzat de crimă aude îngrozit verdictul judecătorului: „Vinovat!”, şi păleşte; tot aşa mulţimile au auzit strigătul lui Ioan: „Pocăiţi-vă!”, până ce a răsunat prin coridoarele minţilor lor, mişcându-le amintirile, trezindu-le conştiinţa, aducându-i până la pocăinţă şi botez. După Rusalii, predica nemiloasă a lui Petru, proaspăt din botezul său de foc al Duhului Sfânt, a străpuns mulţimea până ce ca un singur om toţi au strigat: „Oameni buni, fraţilor, ce să facem?” Închipuiţi-vă că cineva ar răspunde acestor oameni copleşiţi de ororile păcatului: „Doar semnaţi cartonaşul acesta; veniţi în mod regulat la biserică; plătiţi-vă zeciuielile!” Nu! De o mie de ori NU!

Sub ungerea puterii Duhului, Ioan strigă: „Pocăiţi-vă!” Şi s-au pocăit! Pocăinţa nu e câţiva stropi fierbinţi de lacrimi la banca penitenţei. Nu e nici emoţie sau remuşcare sau reformare. Pocăinţa este o schimbare a gândirii faţă de Dumnezeu, faţă de păcat şi faţă de iad!

Cele două mari forţe sunt focul şi vântul, şi acestea au fost împletite în ziua de Rusalii. Ca şi vântul şi focul, grupul binecuvântat al celor câţiva adunaţi în camera de sus a devenit irezistibil, incontrolabil, de neprevăzut. Iar focul lor a aprins focurile misionare, a stins focul persecuţiilor, a aprins focul martirilor, a aprins focul trezirilor! Acum două sute de ani, Charles Wesley cânta:

O, dacă-n mine focul sfânt ar aprinde o văpaie,

Să omoare ce nu-i sfânt, tot ce-i pleavă, tot ce-i paie.

Iar Dr. Hatch striga:

Suflă în mine, Suflare divină,

până când totul, ce am şi ce sunt,

vor străluci o sfântă lumină

din Duhul Tău Sfânt.

Focul Duhului Sfânt în acelaşi timp distruge, dar şi purifică, încălzeşte, atrage, dă putere.

Unii credincioşi nu pot spune când au ajuns creştini. Dar n-am întâlnit încă nici un credincios care să fi trăit botezul Duhului Sfânt şi să nu ştie când a avut loc. Aşa oameni plini de Duhul mişcă naţiunile pentru Dumnezeu, ca Wesley, care a fost născut din Duhul, a fost umplut de Duhul, şi a trăit şi a umblat în Duhul.

Un automobil nu merge dacă nu face aprinderea, dacă nu are în el focul; tot aşa, oamenii nu se mişcă fiindcă, deşi au de toate, le lipseşte focul.

Prea iubiţi fraţi, va fi o judecată specială pentru predicatori; ei vor primi judecata mai aspră (Iacov 3:1). Va fi oare posibil, ca unii oameni aflându-se condamnaţi la judecata de apoi, se vor întoarce la unii din noi şi vor spune: „Predicatore, dacă ai fi avut focul Duhului Sfânt, azi eu n-aş merge la focul iadului!” Cred, ca şi Wesley, în necesitatea pocăinţei în cei credincioşi. Promisiunea Tatălui e pentru tine. Chiar acum, pe genunchi, oriunde te afli, acasă, sau într-o gară, sau într-un birou, apăsat de vinovăţie, aproape de marginea puterilor, fie rugăciunea aceasta rugăciunea ta:

Ca să-ntăreşti inima mea,

să-i dai curaj în lupta grea,

Trimite, Doamne, foc din cer!

Ca să aduc la viaţă

pe cei din păcate, ce pier,

Trimite, Doamne, foc din cer!

Aşează-mă pe-al Tău altar,

Viaţa mea, voinţa mea,

Primeşte jertfa mea în dar:

Trimite, Doamne, foc din cer!

(F. de L. Booth-Tucker).

Avem o biserică rece într-o lume rece, fiindcă predicatorii sunt reci. De aceea, oh, Doamne, trimite foc din cer!

„N-am să port nici un alt patrafir decât acela de martir, înroşit cu propriul meu sânge!”

Savonarola, refuzând boneta de cardinal

„Predicile apostolice nu sunt valoroase prin dicţiunea frumoasă, sau lustrul literar, sau prin iscusinţa expresiilor, ci prin demonstrarea Duhului şi a puterii”.

Arthur Wallis

„Mi-ar fi plăcut să văd trei lucruri în viaţă. Iată-le: 1. Isus în trup. 2. Roma imperială în splendoarea ei. 3. Apostolul Pavel predicând”.

Sf. Augustin

„Cu mare bucurie voi confirma cu sângele meu adevărurile pe care le-am predicat ţi le-am scris”.

Jan Hus, la stâlp

„Calificativul suprem pentru un misionar nu e dragostea de sufletele altora, aşa cum auzim adesea, ci dragostea de Cristos”.

Vance Havner

CAPITOLUL XIV

Un constructor al Împărăţiei

Dacă pe drumul Damascului Saul s-ar fi întâlnit cu un predicator şi ar fi ascultat o predică, n-am mai fi auzit despre el azi. Dar el s-a întâlnit cu Domnul! (Predicile şi predicatorii pot fi ocoliţi, şi adesea sunt, dar Cristos nu poate fi ocolit). În clipa aceea chiar, în ziua aceea, filosofia lui Pavel despre viaţă s-a întâlnit cu Însăşi Viaţa! Acest zelot religios care sufla foc s-a întâlnit cu Domnul care botează cu foc. De aceea, atunci când Saul s-a convertit, întreaga civilizaţie şi-a schimbat cursul. (O, dacă Ţi-ar place, Doamne, să mai faci odată lucrul acesta!) Deşi în proprii săi ochi, fariseu rigid şi legiuitor fără pată, apostolul Pavel vine curând să mărturisească despre el că e cel dintâi dintre păcătoşi, în ochii lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare, căci Pavel fusese pentru biserica în faşă ce fusese Irod pentru Cristosul în faşă – schimbând întunericul de iad într-un şi mai sinistru întuneric.

Omul care are experienţa personală cu Dumnezeu nu e niciodată la cheremul omului care ştie să argumenteze, căci experienţa cu Dumnezeu îl costă ceva, şi deci are o valoare şi o lucrare mare. Ce s-a întâmplat cu Pavel n-a fost un experiment, ci o experienţă. Totuşi, întâlnirea sa cu Cel Sfânt în ziua aceea trebuie să fi fost la fel de înfricoşătoare după cum a fost transformatoare. Pavel a avut viziunea orbitoare a Domnului, cu o strălucire care „întrecea pe a soarelui.” Din clipa aceea Pavel a fost orb faţă de onorurile lumii. „Ştiu că nu mă vor cinsti cei ce nu Te cinstesc pe Tine!” spunea F.W.H. Meyer. Ciocnirea lui Saul cu Domnul Isus Cristos i-a spulberat dintr-odată tot visul lui cu privire la atotputerea imperială a intelectului şi a raţiunii, şi le-a făcut cerşetoare sărăcăcioase. Aşa lovit cum era, Pavel coboară un pas mai jos în focul unei alte încercări cu Dumnezeu, dezbrăcarea şi lepădarea de sine din pustiul Arabiei (despre care buzele lui nici nu au curajul să vorbească!).

Şi undeva, acest constructor al Împărăţiei pentru Dumnezeu, cu intelectul său colosal, cu aliniajul genealogic strălucit, L-a acceptat pe Domnul nu numai în înlocuire, ci şi în identificare. „Am murit cu El”, spune el mai târziu. (Despre acest adevăr noi vorbim doar o mărturie a buzelor. Iar apostolul Pavel afirmă triumfal: „El t-r-ă-i-e-ş-t-e în mine!” Apucaţi, vă rog, acest adevăr cu amândouă mâinile. Dacă am spune şi noi la fel, ar mai râde prietenii noştri de viaţa noastră? Acest om care s-a vândut ca rob al lui Cristos s-a ridicat din cenuşa eului său, ca să fie Samsonul Noului Testament, ridicând din balamale porţile istoriei şi întorcând şuvoiul curaţilor al Calvarului înspre grajdurile murdare ale corupţiei din lume. Binecuvântat om!

După ce a găsit pacea cu Dumnezeu, Pavel a declarat război oricăror lucruri lumeşti. A fermecat intelectualitatea Atenei cu lira dulce a Evangheliei, sfârşindu-şi apoi predica abrupt când a luat trâmbiţa învierii cu care i-a împrăştiat pe atenienii speriaţi şi pârjoliţi de acest adevăr.

Dar ce l-a făcut pe acest om să râdă în faţa stâncilor încruntate ale piedicilor din Asia? De ce a fost nevoie „să moară în fiecare zi”? Ce motiv e în spatele listei fără pereche a necazurilor sale (2 Corinteni 11)? De unde şi-a luat el raţiunea explicaţiei că trebuie să ducă o sarcină mai mare decât alţii pe umeri? Răspunsul nu e din ghicite sau din imaginaţie, ci din jurnalul bine ţinut al sufletului său. Clătinându-se de slăbiciune, are puterea să mai spună: „Nu eu ci Cristos trăieşte în mine!” (Galateni 2:20). Subliniaţi expresia! Aici Pavel nu declară credinţa lui în naşterea din fecioară, nici credinţa lui în învierea Domnului din morţi, deşi credea toate acestea, dar spune: „Cristos trăieşte în mine!” Din prăpastia ameţitoare a corupţiei („Nu mai sunt eu… ci păcatul care locuieşte în mine!” Romani 7:17), el se ridică şi exclamă de pe înălţimea spiritualităţii: „Nu mai trăiesc eu… ci Cristos trăieşte în mine!” (Galateni 2:20). Minunată transformare!

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă exemplară. El n-a fost un semnalizator ci o călăuză. Ascultaţi-l: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!” (Filipeni 4:9). Cu adevărat, a fost o „epistolă vie”!

Viaţa apostolului Pavel a fost o viaţă excepţională. Cine ar fi atât de neghiob să afirme că zelul şi abnegaţia apostolului Pavel sunt şi ale noastre? Oare nu se potriveşte mai degrabă la noi expresia cealaltă: „Fiecare caută folosul său”? A fost excepţional faptul că a scris atât de multe epistole şi a înfiinţat aşa multe biserici. Dar citiţi încă odată lista din 2 Corinteni 11. Oare încearcă el să sufere mai mult decât martirii, sau îşi etalează meritele ca să fie pus pe lista sfinţilor? Nicidecum! Cinste, prestigiu, locuri, merite, privilegii, sunt toate pentru apostolul Pavel un gunoi fată de preţul mare de a-L cunoaşte pe Cristos Isus, şi ca prin ascultarea de El să fie găsit în El. Da, a fost excepţional în suferinţele îndurate (alţii i le-au ales). Dar a fost totodată excepţional în rugăciune (a fost alegerea lui personală). Dacă mai mulţi credincioşi ar fi tari în rugăciune, mai mulţi ar avea tărie în suferinţe. Rugăciunea dezvoltă oasele şi muşchii, tendoanele şi sfinţenia, tăria şi focul.

Apostolul Pavel Îl numeşte pe Duhul Sfânt martor în afirmaţia sa că ar vrea mai bine să fie el „anatema” pentru fraţii săi (Romani 9:3). Doamna Guyon a făcut o rugăciune asemănătoare. Brainerd şi John Knox au fost oameni supuşi aceleaşi pasiuni. Când, fraţilor, am mai auzit noi asemenea rugăciuni la orele noastre de rugăciune? Nu putem avea rezultate mari din rugăciunile noastre mici! Legea rugăciunii este legea secerişului: cine seamănă puţin în rugăciune, seceră puţin; cine seamănă mult în rugăciune, seceră mult. Necazul e că noi încercăm să culegem din eforturile noastre ce n-am pus în ele.

Apoi, apostolul Pavel a trăit o viaţă de expansiune. Mulţi dintre noi, vai, ne mulţumim cu fărâmiturile ce rămân din munca altor lucrători ai Evangheliei. Dar apostolul Pavel n-a vrut să clădească pe temelia pusă de alţii (1 Corinteni 3:10), fiindcă n-a lăsat să i se sclerozeze gândirea în dogme reci care să-l transforme într-o maşină eclesiastică şi să rumege mistere metafizice. N-a stat să piardă ore în şir căutând speculaţii la chipul din vedenia lui Daniel. Nici nu s-a ascuns într-un laborator teologic să disece adevărul, să pună etichete pe fiole teologice, nici nu s-a bătut pe umăr pentru limbajul elegant pe care l-a inspirat în credeurile de mai târziu. Motivul e clar ca lumina soarelui.

Apostolul Pavel nu se apucă să scrie ”Viaţa lui Cristos”; în schimb, a demonstrat-o prin faimosul său „Eu sunt dator!” (Romani 1:14). Ca şi cum ar fi fost omeneşte posibil, apostolul Pavel îşi pune toată strădania sub jurământ solemn, să plătească acea datorie. Preţul poate fi închisoarea, căci mai bine pentru câţiva ani să fie „întemniţat al lui Isus Cristos” decât să ştie că semenii săi vor sta în temniţele iadului pe veci. Pavel era hotărât să trăiască o viaţă de deplină şi totală consacrare. „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească!” (Galateni 6:17). Pavel s-a vândut pe sine lui Dumnezeu. Fiecare bătaie a inimii lui, fiecare gând al minţii, fiecare pas al picioarelor, fiecare dor al sufletului, toate sunt pentru Cristos şi mântuirea oamenilor. A înfuriat sinagogile, a aprins mulţimile, a iscat treziri şi răscoale, fie una fie cealaltă şi uneori amândouă. (Noi se pare că n-avem niciuna!).

Chiar când tovarăşii de lucru l-au părăsit – „toţi m-au părăsit” (2 Timotei 4:16), el s-a lăsat în „braţele atotputernice” şi a mers mai departe. A scăpat din complotul asasinărilor; dar cu pâinea zilnică trăia o moarte zilnică, căci însuşi mărturiseşte: „În fiecare zi ea sunt în primejdie de moarte!” (1 Corinteni 15:31). Magnifică i-a fost obsesia!

Roadele Duhului erau deasupra lui Pavel; darurile Duhului lucrau prin. el. Ţinea evanghelizări urbane în timp ce cârpea corturi ca să-şi poată plăti cheltuielile. Fraţi predicatori, nu semănăm noi oare cu nişte găinuşe pipernicite faţă de vulturul de Pavel? Uneori, aproape să moară de foame, şi totuşi când avea masa întinsă postea. Tuturora le dădea binecuvântarea sa, iar el pe sine aproape că se dorea anatema. Cu viaţa sa revoluţionară şi teologia sa de baricade, s-a lăsat să fie spectacol, să fie o „privelişte înaintea oamenilor”. „Oamenii aprinşi de un foc lăuntric al Duhului sunt oglinda umană a atomului care atunci când e spart declanşează energii cosmice!”

Apostolul Pavel transformat, transportat, şi gata să fie transplantat, ne destăinuie că şi noi putem ajunge ca el. Ascultaţi-l ce spune în faţa lui Agripa: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea” (Faptele Apostolilor 26:29). Nu spune că ar vrea ca toţi să scrie cum a scris el. Nu spune că ar vrea ca toţi să înfiinţeze biserici ca el. Pavel nu spune „cum am făcut eu”, ci „cum sunt eu!” (1 Corinteni 7:7). Duhul care l-a umplut pe Pavel ne poate umple şi pe noi, ca şi, la fel ca el, să ne identificăm cu Cristos în jertfă, dacă nu în slujire.

Unde se va sfârşi lucrarea aceasta pentru tine, fratele meu? Nu ştiu. (Nici îngerii nici oamenii nu ştiu). Dar unde a început ştim, în trăirea vieţii de înlocuire, prin care nu mai trăim noi, ci Cristos trăieşte în noi. Apostolul Pavel a trăit glorios şi a murit triumfător pentru că în jertfă şi în suferinţă s-a identificat cu Domnul. La fel putem şi noi să trăim şi să murim, numai să vrem!

„Singura credinţă mântuitoare este credinţa care se aruncă în braţele lui Dumnezeu fie pentru viaţă fie pentru moarte”.

Martin Luther

„Iată de ce, la fiecare cotitură a istoriei unde Biserica lui Cristos a fost purtată de câte un val de trezire înapoi la realitatea chemării şi la consacrarea deplină, mii de bărbaţi şi femei l-au redescoperit pe apostolul Pavel, şi s-au inspirat din muzica predicilor sale”.

Dr. J. S. Stewart

„Inimile fără lacrimi nu vor fi în stare niciodată să poarte mesajul Crucii”.

Dr. J. H. Jowett

CAPITOLUL XV

Însemnat: PENTRU CRISTOS!

Într-un anumit sens toţi oamenii suntem străini unii faţă de alţii. Chiar şi prietenii nu se cunosc bine unii pe alţii. Căci a cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i ştii toate influenţele din izvoarele erediatare şi ale mediului în care a crescut, cât şi nenumăratele hotărâri morale care l-au format ca să ajungă ce este. Deşi nu ne cunoaştem unii pe alţii, urmărind traiectoria vieţii cuiva aflăm învăţături frumoase, în special dacă suntem atenţi la forţele motoare care i-au motivat acţiunile. De pildă, ce mult am câştiga fiecare dacă am simţi şi noi acelaşi clocot de viaţă în Cristos ca Saul din Tars, mai târziu chemat Pavel, dacă am măsura şi noi cât de cât adâncimile ascunse ale cuvintelor sale: „Port în trupul meu semnele Domnului Isus!” (Galateni 6:17).

În legătură cu aceste cuvinte un lucru e sigur: au fost e recunoaştere a faptului că Dumnezeu era stăpân în viaţa lui Pavel. Apostolul Pavel aparţinea în întregime Domnului, cu trupul, sufletul şi duhul său. Era însemnat pentru Cristos! Când el spune că poartă în trupul său rănile, cele cinci răni ale Domnului, nu vorbea de semne ca de genul „stigmatelor” pretinse de Sf. Francis de Assisi în 1224. Nu e vorba de o asemănare exterioară şi o imitaţie a rănilor Mântuitorului, ci o identificare spirituală printr-o răstignire lăuntrică. El fusese „răstignit cu Cristos!” (Galateni 2:20).

Semnele răstignirii sale lăuntrice au fost văzute clar. Întâi de toate, a fost însemnat cu un zel aprins faţă de o ţintă clară! Dacă e adevărat ce spune tradiţia creştină că apostolul Pavel era doar de 1,3 metri înalt, atunci a fost cel mai gigant pitic care a trăit vreodată. A depăşit pe toţi contemporanii săi în rugăciune, în lucru, în zel. Pe firmamentul vieţii lui a fost scris cu litere de foc: „Fac un singur lucru!” (Filipeni 3:13). A fost orb la toate celelalte lucruri în care îşi găseau slava ceilalţi contemporani.

La fel, Calvin a fost luat în râs fiindcă stătea toată ziua şi scria Instituţiile sale, şi n-a scris cu pana lui genială nici măcar un singur rând despre gloriile Alpilor care-l înconjurau. Iar Pascal a fost aspru criticat fiindcă în afară de nemurirea sufletului uman, n-a găsit nici un peisaj în jur la care să-şi oprească privirea. Tot astfel, apostolul Pavel ar putea fi luat în batjocură fiindcă n-a scris nici un cuvânt despre arta greacă sau splendorile Pantheonului. El se izolase în spiritualitate.

După ciocnirea ateniană pe colina lui Marte, apostolul Pavel şi-a vărsat tot dispreţul faţă de înţelepciunea acestei lumi, murind zilnic faţă de ispita de a-i întrece în idei şi în filosofie pe înţelepţii lumii. Misiunea sa nu era să transmită un punct de vedere, ci să biruiască legiunile iadului!

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu smerenie. Moliile n-au putut mânca mătasea hainelor lui. N-a pescuit niciodată laude cu momeala umilinţei; ci, dimpotrivă, locul de frunte şi-l alege într-o listă lungă de păcătoşi (acolo unde noi de fapt l-am fi pus cel din urmă). O veche zicătoare galică spunea: Dacă ştii ebraica, greaca şi latina, nu le pune unde le-a pus Pilat, deasupra capului lui Isus, ci pune-le jos, la piciorul crucii! „Lucrurile care erau pentru mine câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos!” spune apostolul Pavel (Filipeni 3:7).

Ce uşurinţă pentru inimă e virtutea aceasta a umilinţei – să fii bucuros că nu ai nimic ce pierde! Neavând o părere înaltă despre sine, Pavel nu s-a temut de cădere! Chiar atunci când se plimbă în hainele scumpe ale broderiilor gândirii evreieşti, în şcoala celui mai vestit dintre rabinii vremii, apostolul Pavel străluceşte fiindcă poartă podoabele acestea în umilinţă şi într-un spirit liniştit.

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu suferinţă! Uitaţi-vă la lucrurile pe care le scrie în Romani 8. Necazul, strâmtorarea (probabil, în domeniul minţii), prigonirea (probabil, în domeniul spiritului), foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia (desigur, suferinţe în trup)! De toate acestea a avut parte micul gigant!

Acest evreu rătăcitor a declarat război tuturor lucrurilor care erau în război cu Dumnezeu şi cu fii oamenilor. Acest prinţ al predicatorilor, şi duşmanul său, prinţul iadului, nu şi-au cruţat nici o lovitură, nici o bătălie. Între ei era o luptă pe toate fronturile.

Priviţi cu atenţie la apostolul Pavel! Privirea aceea adâncă, trupul acela plin de cicatrice, figura aceea adusă de spate şi slăbită de foame, uscată de posturi, vlăguită de vergile lictorilor; trupul acela mic, sub loviturile nemiloase ale pietrelor din Listra, înflămânzit în multe alte locuri, cu pielea aceea arsă de soare sau murată timp de treizeci şi şase de ore în Marea Mediterană! Adăugaţi la toate acestea pericole după pericole; înmulţiţi-le cu singurătatea; număraţi o sută nouă zeci şi nouă de lovituri, trei naufragii pe mare, trei bătăi cu nuielele, „omorât” cu pietre, un dosar gros de întemniţări, atâtea „omorâri” că li s-a pierdut şirul. Şi dacă ar putea cineva să le adune pe toate, suma totală ar fi totuşi zero, „nimic”! Fiindcă Pavel însuşi a făcut calculul. Ascultaţi-l ce zice: „Întristările noastre uşoare, de o clipă…” Aşa zic şi eu, nepăsare faţă de suferinţe!

Mai departe, apostolul Pavel a fost însemnat cu pasiune! Numai un om care e în centrul de acţiune al planurilor lui Dumnezeu, numai unul care face echilibristică pe sârma ascultării totale de Dumnezeu, numai un aşa om e în stare să cheme pe Duhul Sfânt ca martor pentru mărturia lui. Şi exact aşa ceva face Pavel la Romani 9:1.

O, dacă am putea din flacăra aceasta să ne tragem noi predicatorii măcar puţină lumină! Bătăile n-au stins flacăra din el! Posturile lungi şi înflămânzirea n-au putut-o omorî! Defăimările şi răstălmăcirile n-au putut s-o stingă! Apele n-au putut s-o înnece, închisorile s-o rupă, primejdiile s-o slăbească, arestările s-o oprească! A ars mereu până în clipa când viaţa i s-a scurs din trup.

Cristos cel viu care trăia în Pavel (Galateni 2:20), manifestându-Se prin pasiunea sufletului său, a fost în acelaşi timp sperietoarea iadului, steagul creşterii Bisericii şi uralele inimii Mântuitorului, care „vedea rodul sufletului Său şi se înviora!”

Şi, apostolul Pavel a fost însemnat cu iubire! Când Pavel a simţit ce înseamnă a fi „în Cristos”, în el s-a dezvoltat capacitatea de a iubi. (Numai o stare de maturitate cunoaşte dragostea). O, şi cum a iubit Pavel! Întâi de toate şi lucrul cel mai important, apostolul Pavel L-a iubit pe Domnul. Apoi i-a iubit pe oameni, pe duşmanii săi, a iubit greutăţile din viaţă, chiar şi suferinţele sufletului său. Cred că a iubit lucrul acesta din urmă în mod special, altfel ar fi neglijat rugăciunea. Dragostea lui Pavel l-a dus la cei pierduţi, la cei mai de jos, la cei din urmă. Ce ţintă nobilă în iubirea sa! Colina lui Marte, cu intelectualii vremii, sinagogile cu feţele religioase cele mai rigoriste, pieţele aglomerate şi pline cu fii risipitori, toate aceste locuri le-a căutat şi le-a străbătut pentru cauza Domnului. Dragostea, ca şi un dinam puternic l-a împins să îndrăznească lucruri mari pentru Dumnezeu. Nu mulţi s-au rugat cum s-a rugat acest bărbat. Poate McCheyne, John Fletcher, marele Brainerd, şi încă puţini câţiva, au cunoscut lucrarea aceasta în care trupul şi sufletul participă intens în rugăciunea de mijlocire sub influenţa iubirii.

Îmi aduc aminte cum am stat lângă autoarea acestor versuri, cântându-i imnul:

Iubirea Ta, Isuse, ne cheamă şi ne strânge

Şi ne trimite-n lume cu harul Tău măreţ,

Lumina celor oropsiţi din noapte şi dispreţ.

O, iată, inima-mi se frânge,

Şi doru-n mine astăzi plânge:

Da, vreau să merg cu orice preţ!

Nu era doar un sentimentalism exprimat frumos. O costaseră închisoare, lipsuri, dureri şi sărăcie!

Charles Wesley mi se pare că se întinde în vârful picioarelor ca să ajungă aşa sus şi să spună: „Nu mai doresc nimic din ale pământului. Tot ce vreau, oh, Doamne, e dragostea Ta în pieptul meu!” Mai recent, Amy Carmichael a rostit rugăciunea dintr-un suflet aprins: „Dă-mi iubirea călăuză pe cărare, Credinţa, cu forţă arzătoare!” Toţi aceştia au umblat pe drumul apostolic al câştigătorilor de suflete.

Cei animaţi de dorinţa să câştige pe alţii la Domnul au avut o dragoste mare de sufletele oamenilor. Toate iubirile mai mărunte au fost cucerite de Iubirea cea mare. Marea iubire faţă de Iubitorul sufletelor lor i-a mânat la lacrimi, la suferinţe, la triumf. Oare în ceasul acesta rău în care trăim, avem noi dreptul să iubim mai puţin?

Să Te iubesc pe Tine, Cerescule Părinte

Punându-Ţi la picioare şi faptele şi gândul;

E dorul meu cel mare, iubirea mea fierbine,

Să nu ne mai despartă nici cerul, nici pământul!

Iubirea croieşte prin flăcări o cărare

Iubirea uşurează poverile amare,

Iubirea şterge lacrimi, iubirea îndrăzneşte,

Iubirea se jertfeşte, iubirea biruieşte!

Fără ca să fi ales ei, milioane de oameni vor fi însemnaţi într-o zi pentru Anticrist. Oare să ne tragem noi înapoi de la cinstea de a purta în sufletul nostru, în gândirea noastră, în duhul nostru, în trupul nostru, semnele Stăpânului, semnele Domnului Isus? Dar oare dorim noi aşa ceva?

A fi „însemnat” înseamnă a purta semnul de rob. Suntem gata să fim însemnaţi – „Pentru Cristos”?

„Eu v-am născut în Cristos Isus, prin Evanghelie!”

Ap. Pavel

„O, frate, roagă-te! În ciuda lui Satana, roagă-te! Stai ore în rugăciune; mai bine neglijează-ţi prietenii, dar nu rugăciunea; mai bine posteşte, uită de cină sau de somn, dar nu de rugăciune. Şi nu trebuie să vorbim despre rugăciune, ci trebuie să ne rugăm cu o dorinţă înfocată. Domnul este aproape. Vine pe nesimţite în timp ce fecioarele aţipesc”.

Andrew A. Bonar

„A fost nevoie de şapte ani

…înainte ca W. Carey să boteze primul convenit în India.

…înainte ca Judson să câştige primul ucenic în Burma.

…de suferinţă pentru Morrison înainte ca primul chinez să fie câştigat la Cristos.

…zice Moffat, că a aşteptat, până ce a văzut primele semne ale lucrării Duhului Sfânt asupra africanilor din Beciuana.

…înainte ca Henry Richards a câştigat primul său convertit, în Benza Manteka”.

A J. Cordon

„Rugăciunea e sângele sufletului!”

George Herbert

CAPITOLUL XVI

„Dă-mi copii, sau mor!”

Trezirea e imperativă, căci porţile iadului s-au deschis largi pentru această generaţie degenerată în care trăim. Avem nevoie (deşi adeseori zicem că vrem) de trezire! Cu toate acestea, sfinţii de paie, anemici şi slăbănogi, ai ceasului în care trăim, vor să se deschidă cerul şi să li se aducă trezirea spirituală prin aceleaşi metode prin care cumpără o limonada de la automatele de răcoritoare. Însă Dumnezeu nu-Şi mecanizează puterile slavei Sale ca să se adapteze la maşinăriile religioase ale timpului nostru.

„Am dori să vină şi la noi o trezire spirituală cum a avut loc în insulele Hebride!” spunea recent un predicator. Dragul meu, trezirea n-a venit în insulele Hebride doar pentru că au dorit-o. Porţile cerului s-au deschis şi puterea cea măreaţă a Domnului a cutremurat insulele fiindcă acolo locuitorii ţării „au vestit un post şi au chemat o adunare sfântă”; au aşteptat cu lacrimi, cu osteneală, cu insistenţă lângă scaunul de domnie al adevăratului Dumnezeu. Şi vizitarea aceea miraculoasă a venit fiindcă Cel ce căutase cândva o fecioară în care să zămislească Fiul Său preaiubit a găsit un popor de o puritate virgină, plin de un patos şi de o viziune arzătoare. N-au avut duplicitate de motive în rugăciunile lor. Nici una din rugăciunile lor n-avea cereri colorate cu încercări de salvare a renumelui vreunei denominaţii. Privirea lor era îndreptată numai la slava lui Dumnezeu. N-a fost printre ei nici un grup invidios că celelalte grupuri cresc mai repede; singura lor gelozie a fost pentru Domnul Oştirilor a cărui slavă era batjocorită în praf, a cărui casă avea „zidurile dărâmate şi porţile arse de foc.”

Un grup sănătos fundamental în învăţăturile biblice nu poate fi nicidecum o momeală de atracţie pentru Duhul Sfânt, Zămislitorul! Iubiţii mei, avem mii de astfel de grupuri răspândite pe tot pământul. S-ar putea ca o fată de şaptesprezece ani şi un băiat de aceeaşi vârstă să aibă capacitatea fizică să fie părinţi de copii, şi pot fi chiar legal căsătoriţi. Dar oare aceasta garantează că vor avea copii? Au ei resursele financiare care să le asigure un cămin? Şi sunt ei maturi în gândire ca să-şi crească copiii? Trezirea spirituală s-ar stinge într-o săptămână în multe din Bisericile „biblice”, fiindcă nu există „mame în Israel” care să îngrijească de copii. Şi câţi din membrii bisericilor noastre ar putea conduce pe alţii la Domnul, din întuneric la lumină? În multe din bisericile acestea de azi a se naşte copii în credinţă e ca şi cum ai pune un nou născut într-un frigider la zero grade absolut!

Naşterea firească a unui copilaş are înainte luni de sarcină şi zile de dureri; la fel e şi naşterea spirituală. Domnul Isus S-a rugat pentru Biserica Sa, dar ca s-o nască S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru ea. Apostolul Pavel s-a rugat „zi şi noapte… nespus” pentru Biserică; mai mult, a suferit durerile naşterii pentru cei păcătoşi. Sionul, ca să nască, trebue să aibă întâi durerile naşterii. Deşi mulţi predicatori strigă în fiecare săptămână „Trebuie să vă naşteţi din nou”, câţi din ei pot spune cu apostolul Pavel: „Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Cristos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Cristos Isus, prin Evanghelie” (1 Corinteni 4:15)? El i-a născut în credinţă. Nu spune că s-a rugat numai pentru ei. Dacă în secolul trecut rata naşterilor fizice ar fi fost la fel de scăzută ca rata naşterilor spirituale azi, rasa umană ar fi dispărut deja de pe faţa pământului. „Trebuie să ne rugăm ca să păstrăm viaţa de credinţă”, spunem noi; iar adevărul e că trebuie să trăim o viaţă de credinţă ca să ne rugăm. „Dacă rămâneţi în Mine… cereţi orice veţi vrea!” Îmi dau seama că „a cere” include şi rugăciunea pentru mântuirea celor pierduţi, dar rugăciunea e mai mult decât a cere. Rugăciunea e, desigur, supunerea noastră faţă de Duhul Sfânt astfel ca El să poată lucra în noi şi prin noi. În primul capitol al Genezei aflăm că toate vietăţile au dat naştere după soiul lor. Atunci oare în domeniul regenerării spirituale, n-ar trebui ca fiecare suflet nou născut să dea naştere altora?

Noi, evangheliştii, primim adesea laude, şi de multe ori le primim pe nedrept. Ştiu o bătrânică în Irlanda care se roagă ore în şir, se roagă în fiecare zi pentru acest gângav ce sunt. Alţii mi-au mărturisit: „Nu trece nici o zi în care să nu mă rog înaintea lui Dumnezeu pentru dumneata!” Ei au dat naştere multora din cei pe care oamenii ziceau că eu i-am născut spiritual, când de fapt eu n-am fost decât o moaşă la naşterea lor. În ziua de judecăţii ne vom mira ce multe coroane vor fi date unor ucenici necunoscuţi. Uneori mi se pare că noi, predicatorii, cei care captăm atenţia publicului, vom fi răsplătiţi cu cei din urmă. De pildă, ştiu predicatori care predică azi predici pe care le-au mai predicat acum douăzeci de ani. N-au născut atunci, nu nasc nici azi. Predicatorii de felul acesta obişnuiau să se roage. Unul din ei mi-a mărturisit nu demult: „Nu, frate, nu mă mai rog ca înainte, dar cred că bunul Dumnezeu mă înţelege!” Da, da. Bunul Dumnezeu înţelege foarte bine. Dar nu ne scuză pentru faptul că suntem mai ocupaţi decât ar vrea El să fim.

E adevărat că ştiinţa a eliminat mare parte din durerile pe care mamele noastre le-au cunoscut la naştere. Dar ştiinţa nu poate elimina lunile lungi de formare a copilaşului. În acelaşi fel, noi, predicatorii, am găsit metode mai uşoare de a atrage pe oameni la Evanghelie, pentru mântuirea lor sau umplerea cu Duhul Sfânt. Pentru mântuirea lor, li se dă voie doar să ridice mâna, şi presto! toate suferinţele de altă dată de la altar au dispărut. Pentru umplerea cu Duhul Sfânt, oamenilor li se zice: „Doar staţi pe loc în timp ce predicatorul se roagă pentru voi, şi veţi fi umpluţi!” Ce ruşine! Fraţii mei, înainte ca să se întâmple minunea, adevărata trezire spirituală şi naştere din nou are nevoie de durerile naşterii.

După cum noul născut pune în comoţie tot trupul mamei, tot aşa mişcarea de trezire spirituală şi durerile naşterii pun în mişcare tot trupul Bisericii. Viitoarea mamă e cuprinsă de nelinişte cu fiecare clipă ce se apropie de momentul naşterii (adesea starea aceasta duce la nopţi de nesomn şi plâns); tot aşa făcliile din sanctuarul bisericilor ard uleiul de la miezul nopţii în timp ce sufletele celor împovăraţi cu sarcinile altora, cu durerea păcatelor celor pierduţi, îşi varsă sufletul în rugăciuni de mijlocire pentru nelegiuirile poporului. Adesea, viitoarea mamă îşi pierde pofta de mâncare şi, în interesul viitorului copilaş, se înfrânează de la anumite lucruri. Tot aşa, înfrânarea de la mâncare şi o stare de aşteptare liniştită cu o iubire în clocot, cuprinde inimile celor ce se ruşinează de viaţa stearpă a Bisericii. După cum femeia însărcinată se ascunde de privirile publicului (sau cel puţin aşa era pe vremuri) cu cât se apropie clipa naşterii, tot aşa cei ce sunt în durerile naşterii de suflete se ascund de publicitate şi se apropie de faţa lui Dumnezeu cel sfânt.

E clar că Iacov a iubit-o pe Rahela mult mai mult decât pe Lea. Şi totuşi, „cununa iubirii” a căpătat-o Lea, fiindcă ea a avut copii. Gândiţi-vă că pentru Rahela a slujit Iacov patrusprezece ani, dar tot devotamentul acesta splendid n-a fost de nici o mângăiere pentru Rahela, fiindcă era stearpă. Fără îndoială Iacov şi-a demonstrat iubirea încărcând-o cu bijuterii, după cum era obiceiul zilei; dar nici nimicurile acestea exterioare n-au fost mângăiere. Şi deşi Rahela era frumoasă la chip, nici laudele unora, nici admiraţia altora n-au compensat faptul că nu avea fii. Realitatea teribilă pentru Rahela era faptul că Lea avea patru fii care o trăgeau de fustă, iar de ea, de frumoasa Rahela, de stearpa Rahela, bărbaţii râdeau şi femeile strângeau din buze. Mi-o imaginez pe Rahela, cu ochii mai roşii de plâns decât ochi Leei, cu părul despletit şi vocea răguşită de plâns, cum vine înaintea lui Iacov, obosită de nerodnicia ei, umilită până la disperare de starea ei, implorându-l cu hohote de plâns: „Dă-mi copii, ori mor!” (Geneza 30:1). Strigătul acesta i-a rupt inima aşa cum o sabie i-ar fi sfârtecat trupul.

Permiteţi-mi să spiritualizez tabloul acesta: Rugăciunea Rahelei n-a fost o rugăciune obişnuită, ci în disperare. Era cuprinsă de durere, copleşită de ruşine, îngenunchiată de starea ei. Frate predicator, dacă ţi-e sufletul sterp şi ochii uscaţi, dacă nu vin suflete la pocăinţă în faţa altarului, nu-ţi găsi refugiu în popularitate, respinge mângăierea diplomelor câştigate şi a cărţilor pe care le-ai scris! Fii sincer şi imploră-L pe Duhul Sfânt să te copleşească cu durerea stării în care te afli, fiindcă eşti atât de slăbit spiritual încât nu mai poţi naşte! O, cum ne mustră altarele noastre goale! Credeţi oare că Duhul Sfânt se bucură de orgile noastre electronice, de covoarele elegante din biserici, de ornamentele noi, când leagănul e gol? Niciodată! O, dacă liniştea de moarte din sanctuarele bisericilor ar fi spartă de binecuvântatul ţipăt al copiilor nou născuţi în credinţă!

Nu există o formulă, un model al trezirilor spirituale. Deşi pretutindeni se nasc copii în acelaşi mod, cât de diferiţi sunt ei între ei. Fiecare copil e ceva nou. Nu există duplicate. Tot astfel, aceeaşi suferinţă la naşterea spirituală, aceleaşi rugăciuni născute din durerea sterpiciunii spirituale, nasc trezirile, dar de-a lungul vremii acestea au avut loc fiecare într-alt fel, diferite unele de altele.

Lui Jonathan Edwards nu i-au lipsit mulţimile şi banii n-au fost problema lui. Dar stagnarea spirituală îl obseda ca un coşmar. Vinovăţia bisericilor bancrutate spiritual i-a îndoit genunchii şi i-a zdrobit sufletul încât, plin de întristare, a stat tăcut în faţa tronului harului până când Duhul Sfânt a venit peste el. Azi Biserica şi lumea cunoaşte răspunsul pe care l-a primit veghea sa biruitoare. Jurămintele pe care le-a făcut, lacrimile pe care le-a vărsat, suspinurile pe care le-a şoptit, sunt toate scrise în cronicile lucrărilor lui Dumnezeu. Edwards, Zinzendorf, Wesley şi alţii, au fost înrudiţi spiritual (există o aristocraţie în domeniul duhovnicesc, ca şi în domeniul firii). Oamenii aceştia au ieşit de sub onorurile ereditare şi au căutat să stea sub acolada Duhului Sfânt.

Istoria politică şi militară se învârteşte în jurul vieţii unor oameni. Unii din aceştia s-au investit pe ei înşişi cu anumite puteri şi adesea au făcut să tremure întreaga lume înaintea lor. Gândiţi-vă la geniul acela rău, Hitler. Ce de regi a mai detronat! Ce de guverne a mai răsturnat! Câte milioane de morminte a umplut! Pentru veacul nostru el a fost un bici mai groaznic decât zece plăgi. Hitler avea de făcut un singur lucru, şi l-a făcut. Biblia spune că în zilele din urmă „aceia care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!” Nu cei care cântă despre Dumnezeu, nu cei care scriu sau predică despre Dumnezeu, ci acei care Îl cunosc pe Dumnezeul lor, aceia vor rămâne tari şi vor face lucrări mari. Cuvântul nu spune că vor avea mâncare şi stomacele pline; nu spune că vom fi mai înţelepţi din pricina cunoştinţelor vaste; ci despre iscusinţa celor ce Îl au pe Duhul Sfânt în ei, fiindcă Îl cunosc pe Dumnezeu.

Ar trebui să ne cercetăm mai bine şi să vedem că trezirea spirituală vine ca rezultat al strădaniei unei sfinte grupări din sânul bisericii, a celor ce şi-au înţeles misiunea de a stărui în rugăciuni, în cereri şi mijlociri. Aceşti sfinţi ai Celui Preaînalt au în faţă un veac încătuşat în religii false şi se îngrozesc la vederea milioanelor ce merg la pierzare. Şi atunci, se hotăresc să stea în veghe, rămân în aşteptare – poate zile, poate săptămâni, poate luni – până Duhul începe lucrarea peste ei şi cerul se deschide în binecuvântările trezirii.

Pe paginile Bibliei, femeile sterpe au dat naştere celor mai iluştri copii. Sara, stearpă până la vârsta de nouăzeci de ani, a născut pe Isaac; strigătul Rahelei: „Dă-mi copii, ori mor!” a fost răspuns, şi ea l-a născut pe Iosif, cel care a izbăvit întreg neamul. Soţia lui Manoah a născut pe Samson, un alt izbăvitor al lui Israel. Ana, un suflet zdrobit, după ce a plâns cu suspine la cortul întâlnirii şi a făcut juruinţe şi a continuat în rugăciune ignorând obiecţiunile lui Eli, şi-a vărsat sufletul înaintea lui Dumnezeu şi a primit răspuns prin naşterea lui Samuel, cel care a devenit marele judecător al lui Israel. Stearpa şi văduva Rut a căpătat îndurare şi a născut pe Obed, care a născut pe Isai, tatăl lui David, din sămânţa căruia S-a născut Mântuitorul. Din Elisabeta, îmbătrânită de ani, a ieşit Ioan Botezătorul, despre care spunea Isus că e neîntrecut între cei născuţi din femeie. Dacă ruşinea de a nu fi avut copii n-ar fi copleşit fiinţele acestor femei, ce mare ar fi fost pierderea în omenire!

Aşa cum copilul face dintr-o dată saltul în viaţă, tot aşa se întâmplă cu fenomenul trezirilor spirituale. În secolul al XVI-lea Knox şi-a însuşit strigătul Rahelei, spunând: „Dă-mi Scoţia, ori mor!” Knox a murit, dar cât timp va fi o Scoţie, şi Knox va trăi. Zinzendorf, întristat şi ruşinat de starea lipsită de iubire şi rodnicie a Moravienilor, a fost copleşit şi energizat de Duhul Sfânt până când trezirea s-a declanşat deodată în dimineaţa aceea de miercuri, 13 august 1727. Atunci a început mişcarea Moraviană, din care s-a născut vestitul lanţ al rugăciunii care ni se spune că a durat o sută de ani. Din adunarea aceea a izvorât mişcarea misionară care a atins marginile pământului.

Biserica de azi, în loc să pledeze pentru o propagandă anemică, ar trebui să poarte energic sarcina propagării. Fără îndoială, metodele la naştere s-au schimbat odată cu avansul ştiinţei. Dar iarăşi trebuie să spunem că ştiinţa, oricât ar fi ea de dragă medicilor, nu poate scurta perioada aceea de nouă luni când se formează în taină copilul. Fraţilor, suntem învinşi de elementul timpului. Atât predicatorul cât şi biserica sunt mai ocupaţi decât ar trebui să fie, şi nu mai au timp să se roage. Dacă i-am da lui Dumnezeu timpul nostru, El ne-ar da suflete pentru veşnicie. Dacă ne-am recunoaşte neputinţa şi I-am chema Numele, El ar face să răsară soarele pentru noi ca la amiază. Biserica are experţi, să-i încarci cu carul, şi toţi au câte un raport sau un sfat. Dar unde sunt cei ce poartă agonia câştigării de suflete? Biserici care se laudă cu un număr record de membrii se pot lăuda cu un număr minim de naşteri spirituale. Avem talentul să mărim numărul de biserici fără ca să mărim Împărăţia lui Dumnezeu. (Ştiu o familie în care toţi copiii sunt adoptaţi. Unii dintre noi, predicatorii, pe plan spiritual mai mult adoptăm decât naştem). Duşmanul înmulţirii e stagnarea. Când credincioşii simt povara sterilităţii spirituale, atunci începem să pulsăm o teamă sfântă, să ne rugăm cu un zel sfânt, şi să dăm naştere unei rodnicii sfinte. La tejgheaua lui Dumnezeu nu există zile de ieftinire şi chilipir: preţul trezirilor e mereu acelaşi, durerile naşterii!

Fără îndoială, această lume ajunsă în paragină cere o trezire. Îmi dau iarăşi bine seama că mereu se vor găsi din cei care ameţiţi în adormirea lor se vor furişa în ideia suveranităţii lui Dumnezeu şi vor spune: „Când vrea Dumnezeu, aduce El trezirea.” Adevărat. Dar acesta e doar jumătate din adevăr. Vreţi să spuneţi că Dumnezeu se simte bine că 83 de oameni pe minut mor fără Cristos? Aţi ajuns la părerea că Domnul doreşte acum ca lumea să piară? Îndrăzniţi să ziceţi – şi lucrul acesta mi se pare aproape o hulă – că atunci când Dumnezeu se va hotărî să dea cu piciorul şi să împrăştie pe toţi duşmanii Săi, abia atunci vom simţi lucrarea Duhului Sfânt? Nu! Luaţi doar jumătate din text şi reuşiţi să forţaţi Biblia să spună aproape tot ce vă place. De pildă: „Dumnezeu e în stare să facem nespus mai mult decât cerem sau gândim!” Opriţi-vă cu versetul acesta aici şi-l puteţi interpreta că Dumnezeu e în stare, dar că nu se sinchiseşte prea mult să facă ce ar putea face. Versetul astfel trunchiat lasă trezirile pe treptele din faţa tronului lui Dumnezeu. Dar citiţi versetul în întregime: „Iar a Celui ce prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus din neam în neam, în vecii vecilor! Amin! (Efeseni 3:22-21). Deja versetul înseamnă altceva!

Înseamnă că noi suntem canalele de lucru. Când trezirea nu vine înseamnă că de vină suntem noi, canalele sunt blocate. Înseamnă că Dumnezeu nu poate străpunge blocajul nostru ca să ajungă cu Evanghelia în veacul acesta, din cauza lipsei de putere din Biserică. Deci, dacă întârzie trezirea e din vina noastră!

Finney spunea: „Să-L ai pe Dumnezeu înseamnă să trăieşti într-o continuă trezire!” Da, putem avea o trezire spirituală, fiindcă aceasta are loc după puterea care lucrează în noi, iar noi am primit această putere „când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi!” Aceasta nu e doar o putere ca să facem minuni, căci şi înainte de Rusalii ucenicii au făcut minuni şi au scos demoni din oameni. Nici nu e doar putere de a ne organiza ca să ascultăm predici, ca să traducem Scripturile, ca să intrăm în noi teritorii pentru Domnul. Toate acestea sunt bune. Dar mă întreb, avem noi puterea Duhului Sfânt – puterea care o restrânge pe a diavolului, îi dărâmă întăriturile şi obţine împlinirea făgăduinţelor? Păcătoşii rămân în pierzare şi vor fi condamnaţi dacă nu sunt eliberaţi de sub stăpânirea diavolului. De ce altceva se va teme iadul dacă nu de o biserică sub ungerea lui Dumnezeu, mânată de puterea rugăciunii?

Prea iubiţii mei, să dăm la o parte lucrurile mărunte. Să uităm toate polemicile între noi. „Să stăruim necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului”, căci „credinţa vine în urma auziră.” Ruşinaţi de neputinţa Bisericii, întristaţi de monopolul pe care-l deţine diavolul în lume, oare să nu strigăm cu duhul chinuit şi noi (dar să şi simţim ce zicem): „Dă-mi copii, sau mor!” Amin!

„Creştini, renunţarea de noi înşine e legea de căpetenie în conduita creştină”

Dr. Charles Inwood

„Renunţ să mai vorbesc acum creaturilor, şi mă îndrept spre Tine, O, Doamne, încep acum îmbrăţişarea intimă cu Dumnezeu, stare pe care nimeni nu mi-o va tulbura de acum înainte. La revedere, tată şi mamă, prieteni şi rude! La revedere, mâncare şi băutură! La revedere, lume şi toate plăcerile! La revedere, soare, lună şi stele! Bun Venit, Dumnezeule Tată! Bun Venit, dulce Doamne Isuse, Mijlocitorul Noului Legământ! Bun Venit, Duh al harului, Dumnezeul oricărei mângăieri! Bun Venit, slavă! Bun Venit, viaţă veşnică! Bun Venit, moarte!” — Dr. Matthew MacKail stătea sub spânzurătoare, şi în timp ce vărul său martir se zbătea în sfoara întinsă, i-a prins picioarele care zvâcneau şi s-a agăţat de ele, ca moartea să-i vină mai uşor şi mai repede. Şi astfel i-a venit rândul să meargă la Cristos şi lui Hugh MacKail; avea pe faţă obişnuitul său zunbet copilăresc. „Fie acesta salutul de Bun Venit”, zise el; „Duhul şi Mireasa zic, VINO!”

Martirajul lui Hugh MacKail

CAPITOLUL XVII

Gunoiul lumii acesteia

Ce înseamnă expresia „gunoiul lumii acesteia”? (1 Corinteni 4:13). Este oare gunoiul de murdărie din care se nasc organizaţiile criminale din fiecare ţară? Este oare geniul rău care manipulează revoluţiile internaţionale? Era Babilonul? E Roma? E păcatul? S-a găsit oare vreun trib de duhuri rele care să poarte titlul acesta?

O mie de presupuneri ar da o mie de răspunsuri la întrebarea aceasta, şi toate greşite. Răspunsul bun e tocmai opusul aşteptărilor noastre. Expresia gunoiul lumii acesteia nu se referă nici la oameni nici la demoni. Nu e vorba de ceva rău, ci de ceva bun – ba nu, nu e nici bun – ci, e cel mai bun. Nu e din domeniul material, ci spiritual. Nu e de la Satan, ci de la Dumnezeu. Nu e vorba de Biserică în general, ci de un sfânt. Nu e numai un sfânt, ci e cel mai sfânt dintre sfinţi, e Kohinoorul tuturor mărgăritarelor. „Noi, apostolii”, spune Pavel, „am ajuns ca gunoiul acestei lumi.” Apoi adaugă insultă peste rană, subliniază infamia, adânceşte umilirea, adăugând: (noi, apostolii suntem…) lepădătura tuturor” 1 Corinteni 4:13.

Oricine se vede pe sine astfel, „gunoiul lumii acesteia”, nu mai are ambiţii personale; deci nu mai are de ce să fie gelos. Nu mai are reputaţie; deci nu mai are de ce să se certe. Nu mai posedă nimic; deci nu mai are de ce să se îngrijoreze. Nu mai are „drepturi”, deci nimeni nu-i mai poate face vreun rău. Binecuvântată stare e aceasta! Omul acesta e deja „mort”, deci nimeni nu-l mai poate omorî. Vă mai miraţi acum că un aşa om, având o aşa stare a minţii şi a sufletului, a întors lumea pe dos? Sfinţii plini de ambiţii de azi ar trebui să se gândească la atitudinea aceasta apostolică faţă de lume! Şi evanghelista de azi care umblă după popularitate trăind după „moda Hollywood” n-ar strica să ia aminte!

Ce l-a durut pe apostolul Pavel mai tare decât cele o sută nouăzeci şi cinci de lovituri, decât cele trei bătăi cu nuiele, decât cele trei naufragii, decât împroşcarea cu pietre? Corintenii aceia satisfăcuţi de ei înşişi, lumeşti, fireşti, gata mereu să critice! Biserica aceasta era împărţită din cauza lucrurilor firii, şi din cauza banilor! Unii au avut succes, s-au ridicat cu faimă pe treptele sociale şi au ajuns magnaţii comercianţi ai oraşului. Iată de ce spune apostolul Pavel că au ajuns să se poarte ca împăraţii. Observaţi contrastul izbitor între versetul acesta, 1 Corinteni 4:8, „O, iată-vă sătui! Iată-vă bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi!” şi versetul 10, „Noi suntem nebuni… noi, slabi… noi, dispreţuiţi… noi suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc!” Compensaţia binecuvântată e în versetul 9:„Noi am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.”

N-a fost greu pentru Pavel să arate toate acestea, fiindcă el se considera mai neînsemnat decât cei din urmă. Dar, apostolul ia şi compară starea aceasta cu a celor care şi-au pierdut orientarea în credinţă. Aceşti corinteni erau sătui, dar nu erau liberi (Un puşcăriaş dacă iese din celula lui nu e liber dacă încă târăşte lanţul după el). Apostolul nu se necăjeşte pentru că ei au supra-abundenţă iar el nu are nimic. E întristat fiindcă bogăţia lor le-a pricinuit slăbiciune sufletească. Ei au comfort, dar nu mai au cruce; sunt bogaţi, dar nu mai poartă „ocara lui Cristos”. Nu le spune că nu mai sunt ai lui Cristos, dar le atrage atenţia că de fapt ce caută ei e un drum fără spini la cer. Le spune: „Măcar de aţi împărăţi cu adevărat, ca să putem împăraţi şi noi împreună cu voi” (1 Corinteni 4:8f). Dacă ar fi ajuns cu adevărat să împărăţească înseamnă că deja ar fi venit Cristos, mileniul ar fi fost împlinit şi atunci, spune Pavel:„Am fi împărăţit şi noi cu voi!”

Dar cui îi place să fie atât de dezonorat, dispreţuit, devalorificat? Adevărul acesta e revoluţionar şi supărător pentru învăţătura creştină coruptă de azi. Ne mai bucurăm noi fiindcă lumea ne crede nebuni? Ne este uşor să vedem numele noastre lepădate ca un gunoi? Comunismul nivelează la pământ straturile de oameni. Creştinismul le nivelează la cer! Creştinismul adevărat e mult mai revoluţionar decât comunismul (şi fără crime şi vărsare de sânge). Buldozerele socialismului au încercat „să împingă” dealul bogăţiilor şi „să umple” valea sărăciei. Credeau că prin educaţie vor „netezi drumurile strâmbe”, că printr-un act al parlamentului, printr-o simplă mişcare a baghetei magice, mileniul fericirii, atât de mult întârziat, va coborî pe pământ. Dar schimbările au fost doar schimbări de şefi, iar sluga a rămas tot slugă. Azi sunt o mulţime de oameni care ajung bogaţi sărăcind pe alţii. Apostolul Pavel spune că a fost sărac, „totuşi îmbogăţind pe mulţi!” Slavă Domnului! Punga lui Simion Magul n-are nici azi parte în lucrarea Duhului Sfânt. Dacă încă n-am învăţat cum să mânuim „mamona bogăţiilor nedrepte”, cum vrem să primim „adevăratele bogăţii”?

Astfel, apostolul Pavel, bancrutat din punct de vedere material şi social, a primit eticheta pe care puţini au mai avut-o, „gunoiul lumii acesteia.” Desigur aceasta l-a ajutat să înţeleagă faptul că urma să fie călcat în picioare de oameni. Deşi a fost în stare să răspundă filosofilor, stoicilor, epicurienilor, la Atena, pentru cauza Domnului Isus Cristos el a fost gata să fie numit „nebun”. În învăţătura Domnului, antagonsimul lumii a fost fundamental şi perpetuu.

Fraţilor, alegem noi aşa ceva? Ce ne deranjează mai mult decât să fim clasificaţi ca oameni neînvăţaţi şi ignoranţi? – deşi un aşa „neînvăţat şi ignorant” a scris Apocalipsa, cartea care încă le dă de lucru învăţaţilor. Suntem într-o molimă în care predicatorii au mai multă grijă să aibă capetele pline, decât să aibe inimile cu foc. Dacă vrea carte cineva s-o facă înainte de a se urca la amvon. Diplomele nu contează, fiindcă douăzeci şi patru de ore pe zi nu ajung pentru un păstor să amintească toate numele din turma sa în faţa Marelui Păstor, şi apoi să le pregătească hrana potrivită. Adevărul e că lucrurile duhovniceşti trebuiesc judecate duovniceşte (nu psihologic!). Nici Dumnezeu, nici judecăţile Sale, nu s-au schimbat. După cum găseşte El cu cale, încă există lucruri ascunse de cei învăţaţi şi „descoperite pruncilor”. Şi pruncii, fraţii mei, nu putem spune că au un intelect colosal. Biserica de azi se poate lăuda cu un nivel înalt de educaţie în rândul predicatorilor. Dar nu vă grăbiţi aşa tare în gâdilarea firii: avem în acelaşi timp cea mai redusă creştere în numărul de noi convertiţi. De ce? Fiindcă diavolul nu se sperie, frate Apolo, de Niagarele tale de cuvinte!

Linia de demarcaţie faţă de lume e distinctă, bine determinată, e aleasă în mod deliberat, conştient, şi e totodată discreditată. Călătorii din istorisirea lui Bunyan ajungând prin Târgul Deşertăciunilor au ajuns să fie râsul lumii. Erau deosebiţi de ceilalţi oameni în hainele pe care le purtau, în limbaj, în preocupări şi interese. Oare aşa e în viaţa noastră azi?

În ultimul război un general britanic a spus: „Trebuie să-i învăţăm pe oameni să urască, fiindcă oamenii se luptă împotriva celor pe care-i urăsc.” Am auzit mult (deşi nici măcar pe jumătate cât ar trebui) despre dragostea desăvârşită. Poate ar trebui să cunoaştem însă şi cum să „ne mâniem şi să nu păcătuim.” Credinciosul plin de Duhul Sfânt va urî nelegiuirea, nedreptatea şi necurăţia; şi va milita împotriva lor. Fiindcă apostolul Pavel n-a iubit lumea, lumea l-a urât. Avem şi noi nevoie de această dispoziţie a opoziţiei.

Stanley a scris cartea sa „Africa cea Foarte Neagră” iar generalul Booth a scris – „Anglia cea Foarte Neagră” în mijlocul unor stări de împotrivire zdrobitoare. Primul a văzut pădurile înalte, impenetrabile, pline cu leoparzi gata de atac, cu şerpi veninoşi, cu băştinaşi la pândă în întuneric. Booth a văzut străzile Angliei cum le vede Dumnezeu, cu pofte ascunse, cu ispitele păcatelor la fiecare colţ, cu pofta jocurilor de noroc, cu pericolul prostituţiei; şi şi-a ridicat o armată pentru Dumnezeu ca să lupte împotriva lor.

Străzile oraşelor noastre sunt azi câmpuri de misiune. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cultura înaltă, căci o doamnă elegantă, pieptănată frumos şi cu un limbaj manierat, poate să fie tot atât de departe de Dumnezeu ca o femeie Mau-Mau care poartă o fustă din frunze. Oraşele noastre gem de păcate. Un creştin care adoarme în fiecare seară în faţa televizorului are un creier mort şi un suflet fără putere. Ar fi mai bine pentru el să-L roage pe Dumnezeu să-l ia din lume, fiindcă oricum şi-a pierdut deja contactul cu lumea, încât nu mai simte starea de orbire, de păcat şi de dezmăţ din jur, iar sufletul lui nu mai simte nici o durere.

Fiecare stradă e un râu plin de activităţi satanice, de beţie, divorţ, întuneric şi pierzare. Dacă te ridici să stai împotriva acestor lucruri, nu te mira, frate dragă, dacă lumea te urăşte. Dacă ai fi de-al lumii, te-ar iubi.

Pavel declară într-un limbaj limpede: „Lumea este răstignită faţă de mine!” Nu cumva e aceasta mult dincolo de creştinismul veacului al XX-lea? Golgota a văzut în multe rânduri mulţimi care veneau să privească umilirea condamnaţilor la moarte. La Cruce era o atmosferă de carnaval. Acolo era batjocura în faţa suferinţei. Dar cine se ducea a doua zi să mai privească victimele? Primii vizitatori erau vulturii, ca să le scoată ochii şi să le sfârtece coastele. Apoi veneau câinii care săreau să le apuce picioarele. Aşa decorate şi mutilate, crucile erau un spectacol hidos, de groază. Exact aşa e pentru Pavel lumea: răstignită, moartă, fără nimic care să-l mai atragă!

Să rostim şi noi cu buze tremurătoare, într-o cutremurare lăuntrică: „Lumea este răstignită faţă de mine!” Când suntem şi noi răstigniţi faţă de lume, când…

„am murit faţă de lume şi de poftele din ea,

faţă de mândria oarbă, şi de tot ce-mi poate da!”

…abia atunci ajungem să cunoaştem şi noi libertatea pe care a avut-o apostolul Pavel. Adevărul e că noi, urmaşii lui Cristos, avem respect faţă de lume şi faţă de opiniile ei, faţă de aprecierile şi calificativele date de ea. Un critic modern spunea despre credincioşi că au schimbat două cuvinte din dicţionar, în loc să fie pocăiţi, ei sunt zgârciţil (Numai cei care se simt vinovaţi se vor supăra că le-am spus- o). Pe de altă parte în acest an de îndurare al lui Dumnezeu cunosc pe unii de ambele părţi ale Atlanticului care poartă hainele aruncate de alţii şi îşi dau toţi banii în strângerea dintre pietrele morii lui Dumnezeu. Cu accentul pe care l-a pus apostolul Pavel asupra separării faţă de lume, ne mirăm azi cum de s-au convertit oamenii la predicile lui.

Acest binecuvântat bărbat al lui Dumnezeu, omul pentru care lumea era răstignită, era privit ca „nebun”. Ba chiar mai mult, Pavel a predicat în aşa fel Evanghelia încât alţii au căutat să-l omoare fiindcă le pusese meseria în dizgraţie şi dispreţ. Aşa apostoli, cu atitudinea lor sănătoasă, sfântă, faţă de lume, ne fac să ne ruşinăm de noi înşine.

„Ei au urcat pe trepte de lumină

Prin încercări, pericole, dureri,

O, Doamne, dă-ne har şi nouă

În urma lor să mergem către cer!”

Curând vom spune şi noi: „La revedere, lume trecătoare! Bun Sosit, veşnicie!” Aici vă doresc vouă, cititorilor, un an de slujire jertfitoare pentru El care a fost Jertfa noastră. Fie ca şi noi să ne sfârşim alergarea cu bucurie!

„Fraţilor, e o fraudă să spunem că o aşteptăm noapte de noapte, lună după lună, dacă noi înşine nu suntem într-o stare după voia lui Dumnezeu. Mai bine să ne întrebăm: „E inima mea curată? Sunt mâiniâe mele curate?”

Comentar la Trezirile Spirituale din insulele Hebride

„Trezirea spirituală e o minune la fel de mare ca şi un seceriş de grâu. Trezirea vine din cer atunci când suflete de eroi intră în luptă hotărâte să biruie sau să moară – sau, dacă trebuie, să biruie şi să moară! „Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea!”

Charles Finney

„Cauza lui Dumnezeu este încredinţată oamenilor; Dumnezeu se încredinţează pe Sine Însuşi în mâna oamenilor. Oamenii rugăciunii sunt viceregii lui Dumnezeu; aceştia îndeplinesc lucrarea lui Dumnezeu şi Îi împlinesc planurile”.

E.M. Bounds

„Rugăciunea e remediul suprem!”

Robert Hall

„Rugăciunea e testul acid al consacrării!”

Samuel Chadwick

CAPITOLUL XVIII

Rugăciuni cât Dumnezeu de mari!

Profeţii din vechime, apucaţi şi strânşi în mâinile lui Dumnezeu, au avut o sensibilitate deosebită faţă de faptul că misiunea lor era copleşitor de mare şi cât se poate de rău văzută de oameni. Pledând motivele insuficienţei şi incapacităţii lor, aceşti oameni înfricoşaţi de ce vedeau vroiau să scape de sub povara lucrării ce îi aştepta. Moise, de exemplu, ca să scape din poziţia de conducător al unei naţiuni întregi găseşte motivul că e bâlbâit. Dar Dumnezeu a ştiut să treacă pe lângă evaziunea lui, şi i-l dă pe Aaron. Ieremia, de asemenea, aduce motivul că e doar un copil. Şi în cazul lui Ieremia (ca şi al lui Moise) obiecţiunile umane nu pot rămâne în picioare. Căci oamenii aleşi de Dumnezeu au fost trimişi în sălile de consilii ale înţelepciunii umane – nu să-şi lustruiască personalităţile lor sau să-şi etaleze cunoştinţele. Ci Dumnezeu îl prindea pe solul acesta ales de el, îl închidea şi îl înconjura cu Însăşi Fiinţa Sa. Dacă are dreptate Oliver Wendell Holmes, mintea umană când se extinde cu o nouă idee nu mai poate reveni la starea şi dimensiunile originale. Atunci, ce putem spune despre sufletul care a auzit şoapta Vocii Eterne? „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă!” (Ioan 6:63). Predicile de azi sunt bolnave fiindcă iau idei din creierul unor oameni morţi în loc să le ia de la Domnul. Cărţile sunt bune atât timp cât sunt călăuze, dar sunt rele când ajung lanţuri.

La fel ca şi în domeniul energiei atomice, unde savanţii moderni au atins o nouă dimensiune a puterii, tot aşa Biserica trebuie să redescopere nemărginita putere a Duhului Sfânt. Ca să lovească în nelegiuirea acestui veac de putrefacţie a păcatului şi să-i scuture din amorţeală pe sfinţii aţipiţi de somn, trebuie să se întâmple ceva. Predici de viaţă şi vieţi de Evanghelii vor trebui să iasă din veghea stăruitoare a cămăruţelor de rugăciune. Cineva a spus: „Trebuie să ne rugăm dacă vrem să ducem o viaţă sfântă!” Da, însă şi reversul e adevărat: „Trebuie să trăim o viaţă sfântă ca să ne putem ruga!” După David: „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? – Cel ce are mâiniâe nevinovate şi inima curată!” (Psalmul 24:3-4).

Secretul rugăciunii e rugăciunea în secret. Cărţile despre rugăciune sunt bune, dar nu suficiente. După cum cărţile de bucate sunt bune, dar n-au nici un rost dacă nu sunt aplicate pentru mâncare, la fel şi cu rugăciunea. Oamenii pot citi biblioteci întregi de cărţi despre rugăciune, şi să nu fie cu nimic mai puternici în rugăciune. Trebuie să învăţăm să ne rugăm, şi să ne rugăm să învăţăm să ne rugăm. Aşa cum pot sta în fotoliu şi să citesc o carte despre educaţia fizică, şi să pierd vremea numai; tot aşa pot să citesc despre rugăciune, să mă mir de Moise, sau să rămân cu gura căscată în faţa suspinurilor şi a plânsetelor lui Ieremia, şi totuşi să nu ştiu nici ABC-ul rugăciunii de mijlocire. Aşa cum gloanţele netrase nu aduc vânat, aşa inima nesimţitoare în rugăciune nu culege nici o roadă.

Pentru Numele lui Dumnezeu, vă îndemn, lăsaţi ca rugăciunile voastre să vă hrănească sufletul după cum mâncarea vă hrăneşte trupurile”, spunea credinciosul Fenelon. Henry Martyn spunea aşa: „Starea de amorţire în care mă aflu o atribui lipsei de timp suficient şi de linişte pentru meditaţia în taină. O, dacă aş ajunge să fiu om al rugăciunii!” Un scriitor de demult spunea: „Multe din rugăciunile noastre sunt ca şi puştiul care sună la sonerie şi apoi fuge repede înainte ca să se deschidă uşa.” Da, exact aşa suntem. Cel mai vast domeniu neexplorat din resursele lui Dumnezeu la dispoziţia noastră e locul rugăciunii.

Cine poate spune care e măsura puterii lui Dumnezeu? Oamenii au ajuns să măsoare greutatea pământului, să aproximeze dimensiunile Cetăţii Cereşti, să numere stelele pe cer, să măsoare viteza fulgerelor, să spună timpul răsăritului şi apusului de soare. Dar nimeni nu poate spune cât de mare e puterea rugăciunii. Rugăciunea e cât Dumnezeu de mare! Pentru că în spatele rugăciunii e Însuşi Dumnezeu. Rugăciunea e cât Dumnezeu de mare fiindcă Dumnezeu a făgăduit că răspunde rugăciunilor. Dumnezeu să ne ierte că în această nobilă activitate a duhului şi a limbii, ne clătinam fără putere. Dacă Dumnezeu nu ne dă lumina Sa în cămăruţa rugăciunii, ne trăim viaţa în întuneric. În faţa scaunului de judecată cel mai ruşinos lucru va fi realitatea rugăciunilor mici din viaţă.

Iată un pasaj majestic din veneratul Ioan Gură de Aur: „Puterea rugăciunii a stins tăria focului; a îmblânzit furia leilor, a potolit revolte anarhice în linişte, a stins războaie, a rupt lanţurile morţii, a lărgit porţile Paradisului, a alungat bolile, a îndepărtat fraudele, a scăpat cetăţi de la pierzare, a oprit soarele din mersul lui, şi a îngheţat trăsnetul din drum. Rugăciunea e o întreagă armură de luptă, o comoară de nesecat, o mină inepuizabilă, o boltă neumbrită de nori, un cer fără furtuni. Rugăciunea e rădăcina, izvorul, mama a mii de binecuvântări!” Sunt oare cuvintele lui Crisostom doar expresii retorice, ca să facă dintr-un lucru obişnuit să apară superlativ? Biblia nu foloseşte aşa metode.

Ilie a fost un om iscusit în arta rugăciunii, care a schimbat mersul naturii, a gâtuit economia unei naţiuni; s-a rugat, şi focul a căzut; s-a rugat, şi oamenii au căzut; s-a rugat, şi ploaia a căzut! Avem nevoie de ploaie, ploaie, ploaie! Bisericile sunt aşa de uscate că sămânţa nu poate germina. Altarele sunt reci şi uscate, fără nici o lacrimă a celor ce se pocăiesc. Unde e Ilie? Când Israel a strigat de sete, un om a lovit stânca şi masivul acela de cremene a devenit un izvor din care a ţâşnit râul de apă vie. „Este oare ceva prea greu pentru Dumnezeu?” Să ne dea Dumnezeu un om care să lovească stânca!

De lucrul acesta să fim siguri: rugăciunea din cămăruţă nu e locul în care Îi întindem lui Dumnezeu lista cu problemele urgente. Schimbă rugăciunea lucrurile? Da, însă rugăciunea îi schimbă pe oameni. Rugăciunea a înlăturat nu numai ruşinea Anei, ci a schimbat-o pe ea însăşi, transformând-o din stearpă în roditoare, din întristată în plină de bucurie (1 Samuel 1:10 şi 2:1). Da, „i-a prefăcut tânguirile în veselie” (Psalmul 30:11). Probabil noi ne rugăm să avem veselie, fără să fi avut cândva tânguirile. Alegem să purtăm hainele de laudă, iar Dumnezeu spune: „Dau celor întristaţi… o haină de laudă în locul unui duh mâhnit!” (Isaia 61:3). Dacă vrem să ieşim la seceriş, aceeaşi ordine e valabilă, căci: Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când strânge snopii” (Psalmul 126:6).

Numai un Moise cu inima frântă de durere a putut să strige: „Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Exodul 32:31-32). Numai un Pavel zdrobit de durere pentru neamul său a putut să spună: „Simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Cristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti” (Romani 9:2-3).

Dacă John Knox s-ar fi rugat: „Dă-mi succes!” n-am mai fi auzit nimic de numele lui. Dar el s-a rugat fără egoism: „Dă-mi Scoţia, ori mor!” – şi numele său s-a înscris adânc pe paginile istoriei. Dacă David Livingstone s-ar fi rugat să poată despica Africa în două ca dovadă a duhului său tenace şi a iscusinţei sale în orientarea cu busola, rugăciunea lui s-ar fi topit la prima adiere de vânt în pădurile Africii; dar el s-a rugat: „Doamne, când se va închide această rană din trupul omenirii!” Livingstone a trăit în rugăciune, şi în mod literal a murit pe genunchi în rugăciune.

Acest veac setos după păcat are nevoie de o Biserică setoasă după rugăciune. Trebuie să explorăm din nou „făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mari şi scumpe”, în ziua aceea mare şi înfricoşată focul judecăţii va încerca felul, nu mărimea lucrării pe care am făcut-o. Ceea ce s-a născut din rugăciune va trece examenul. Rugăciunea e lucrarea împreună cu Dumnezeu. Rugăciunea naşte dorinţa câştigării de suflete; dorinţa aceasta naşte rugăciunea. Sufletul care are pricepere se roagă; sufletul care se roagă are pricepere. Celui ce se roagă în umilinţa neputinţei sale, Dumnezeu îi dă puterea Sa. Oh, dacă am fi oameni ai rugăciunii ca Ilie, şi el „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”. Doamne, ajută-ne să ne rugăm!

Pe o placă într-o biserică mare de o mie de locuri, această inscripţie a fost săpată în amintirea lui John Geddie: „Când a coborât din corabie pe aceste maluri în 1848 aici nu erau creştini; când a plecat în 1872 nu mai erau păgâni!”

(În Amintirea lui John Geddie, „părintele” misiunilor presbiteriene din Mările Sudice).

„De la Rusalii încoace, n-a existat o singură trezire spirituală care să nu fi început prin unirea la rugăciune, chiar a numai doi sau trei; şi iarăşi, nici o mişcare de felul acesta n-a înaintat şi nu s-a mai înălţat, odată ce rugăciunile au încetat”.

Dr. A. T. Pierson

CAPITOLUL XIX

După cum e Biserica, aşa e şi societatea!

Pentru ora aceasta târzie de miez de noapte, e nevoie de oameni „incandescenţi”. La Rusalii, flacăra Dumnezeului cel viu a devenit pentru ucenicii umpluţi de slavă flacăra inimii omeneşti. Biserica a început în camera de sus cu aceşti oameni să simtă agonia acestei făclii; dar azi freamătul acela se sfârşeste în săli de banchete cu oameni care se ghiftuiesc la mese, sub cuvânt că se organizează. Biserica a început cu o trezire la viaţă; azi sfârşeste cu o adormire în ritualuri. Am început cu o acţiune virilă; sfârşim cu o stare sterilă. Membrii înscrişi în rândurile Bisericilor au fost oameni de foc, nu cu grade; azi au grade, dar n-au foc. O, fraţii mei, nevoia imperioasă a ceasului pe care îl trăim sunt oameni cu inimile aprinse şi înflăcărate de focul sfânt.

Bărbaţii lui Dumnezeu trebuie să fie stâlpi de foc, oameni călăuziţi de Dumnezeu care să conducă pe cei dezorientaţi în viaţă; Paveli înflăcăraţi care să mişte pe Timoteii timizi; oameni de foc care să aprindă şi să provoace la lumină pe credincioşii care doar poartă numele. E nevoie de cavaleri viteji ai rugăciunii care să stea de veghe în nopţile de rugăciune. E nevoie de adevăraţi profeţi care să se ridice împotriva profiturilor false, a câştigurilor mârşave, căci „ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8:36).

În ceasul acesta din urmă atitudinea de „nani-nani-puişor” a multor predicatori ambulanţi e o tragedie. Strigătul ar trebui să fie: „Strigaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare… Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă!” (Ioel 2:15,17).

Până şi piscurile Alpilor par calde pe lângă sufletul care a simţit cândva în el focul lui Dumnezeu, dar l-a lăsat să se stingă. Fierul se topeşte doar când arde focul; stingeţi focul, şi fierul se întăreşte. Tot aşa, inima lipsită de focul divin e un gheţar.

Dacă Duhul lipseşte, biroul de studii al predicatorului devine un laborator pentru disecţia doctrinelor şi întocmirea unor dogme fără viaţă. Pentru predarea învăţăturilor divine e nevoie de ungerea divină; adevărul trebuie spus cu o forţă pătrunzătoare; iar comfortul şi comoditatea trebuiesc schimbate în jar misionar.

E o nevoie disperată azi de oameni inspiraţi! Generaţia degenerată de azi are absolută nevoie de credincioşi cu suflete activate de Duhul. Vântul năpraznic al nelegiuirii veacului din urmă poate stinge uşor o simplă făclie de religiozitate formală; aşa cum o trestie uscată se frânge în furtună, aşa se rupe şi luminarea slabă a sectarismului firesc. Se aude în lume apropiindu-se vuietul înfricoşător al religiilor false şi al creştinismului căldicel. Iar avertismentul împotriva acestora ne vine din partea unor oameni care nu au foc sfânt, aşa că preferăm adesea şi noi să fim mai bine deloc fără foc.

Nefiind în stare să deosebim ce e firesc şi ce e Duh, mulţi oameni religioşi ai zilei trâmbiţează o nouă spiritualitate în lume. Dar ceea ce e bun e doar un semn al mediocrităţii, şi ajunge din nou duşmanul de moarte al desăvârşirii (Cei înţelepţi vor pricepe). Nu staţi nepăsători! Conflictul se ascute! Aceasta e noaptea ruginii şi a molimei. Dumnezeu să ajute popoarele, ruinate de religii făurite de oameni, aduse la blestem de culte întocmite de oameni, bântuite de doctrine născocite de oameni! A mai fost vreodată o aşa oră grozavă? Strădanii irosite sunt preţul pe care-l plătim pentru progresul de azi.

După cum e Biserica, aşa e şi societatea.

Dacă străjerul doarme, duşmanul cucereşte cetatea. Predicatorul ar trebui să-şi rezerve cel puţin o zi pe săptămână pentru pregătirea predicilor, şi apoi o altă zi care să-l pregătească pe predicator să predice predica pregătită. Inspiraţia e un mister ca viaţa, căci amândouă vin de la Dumnezeu. Numai viaţa naşte viaţă. Numai oameni inspiraţi vor fi în stare să inspire.

Avem nevoie de oameni ca Iosua care să conducă poporul lui Dumnezeu în Ţara Promisă a vieţii trăite în puterea Duhului Sfânt. Ca şi Israel, noi am ieşit din Egipt, de la Faraon (cea ce înseamnă în experienţa noastră, lumea şi Satana), dar ne-am împotmolit la Cadeş-Barnea. Ceea ce trebuia să fie o treaptă a devenit o piatră de poticnire. Ceea ce trebuia să fie o poartă de trecere a devenit un popas permanent, o ţintă. Ceea ce trebuia să fie un drum a devenit o gară.

„În necredinţă şi neascultare

Omul rătăcind, orbeşte,

Şi a Domnului lucrare

În zadar o mai priveşte!”

Nu cumva şi noi am scăpat de sub sclavia lumii, dar n-am reuşit încă să intrăm în Canaanul bogăţiilor lui Dumnezeu?

Gândiţi-vă bine! Patruzeci de ani acest popor ales n-a mai văzut minuni şi n-a mai avut rugăciuni ascultate; nimic altceva decât morţi, pustie şi întuneric. Şi toate, din cauza necredinţei. „Uriaşii Canaanului sunt prea mari pentru noi!” strigau ei (Numeri 13:17-33). Azi acesta este strigătul nostru: „Uitaţi-vă la puterea duşmanului; măsuraţi-i, dacă puteţi, tăria!” Când, de fapt, rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!” (2 Împăraţi 6:17). Este mâna Domnului prea scurtă ca să răscumpere, ca să mântuiască (Isaia 59:1)? Îl vom privi doar ca Dumnezeu al trecutului, ca Dumnezeu al profeţiilor, dar nu ca Dumnezeu al prezentului?

Predica lui Petru la Rusalii a fost o predică de pârjol şi răscolire. Adevărul a prins viaţă: „Aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel!” (Faptele Apostolilor 2:16). Şi scriitorul inspirat al lui Dumnezeu şi-a dat îndată seama că această „sabie a Domnului” avea un nou tăiş care a străpuns inima ascultătorilor.

Ni se spune adesea că în vremurile acestea de încercări grele oamenii au nevoie să fie mângăiaţi. Sunt de acord, mulţi au nevoie de mângăiere: cei bolnavi, cei întristaţi, cei în suferinţă. În acelaşi timp, nimeni să nu se înşele: a tăcea şi a fi nepăsător când casa e cuprinsă de flăcări e o crimă. Nu-l mângăie pe vecin cel ce-l lasă să doarmă şi vede cum hoţul îi sparge casa.

În faţa oamenilor de paie de azi, care îşi bat joc de evanghelismul nostru care vesteşte pierzarea şi focul şi iadul, care preţuieşte sângele vărsat la Calvar, care crede în întruparea din fecioară, avem dreptul să ne moleşim? Dacă am da înapoi ne-am arăta ca nişte paiaţe. Legiunile iadului sunt mari; dar oştile cerului sunt şi mai mari. Diavolul e puternic; Dumnezeu e Atotputernic. Riscul e mare. Şi mare e preţul. Dar mare e şi premiul!

Se spune că în America Patrick Henry a făcut mai mult decât oricare alt bărbat în istorie în croirea drumului libertăţii şi a drepturilor omului. Ascultaţi-l, aprins de o dragoste înflăcărată pentru poporul său, vorbind în faţa Congresului din Virginia, la 23 martie 1775: „Este viaţa atât de dragă şi pacea atât de dulce ca să merite a fi cumpărate cu preţul lanţurilor şi robiei? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii. Cât despre mine, daţi-mi libertate! Dacă nu, mai bine moartea!” Ai fi putut oare Cato sau Demostene să depăşească această perlă oratorică? Poate fi ea tradusă de noi azi în viaţă?

Lanţurile fricii şi ale sclaviei, care există azi în lume, şi cari ameninţă întreaga omenire, nu sunt basme. Teroarea dictaturilor poate ajunge să cuprindă întreg pământul (oricât de greu de imaginat e această posibilitate); dar pentru un copil al lui Dumnezeu există o nenorocire şi mai mare: să vadă în focul care nu se stinge al iadului pe cei neîntorşi la Dumnezeu!

Cred că e timpul să ne trezim. Ar trebui să ne apropiem de limbajul lui Patrick Henry astfel:

„E oare lungimea vieţii aşa de dragă şi e oare comfortul caselor noastre atât de preţuit încât să fim gata să le cumpărăm cu preţul unei vieţi de necredinţă, cu preţul rugăciunilor uscate şi fără viaţă? Nu cumva la marea judecată, în ultima instanţă, în faţa lui Dumnezeu, vor veni milioane de oameni trimişi la pierzare, la focul cel veşnic, să mă acuze că am fost nepăsător de soarta lor, că am trăit un materialism doar învelit în câteva versete de Scriptură? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii Cât despre mine, daţi-mi focul trezirii sufletului meu şi a Bisericilor din întreaga ţară. Dacă nu, mai bine moartea!”

„Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pământ va fi deslegat în ceruri”.

Mântuitorul

„Potrivnicul vostru, diavolul… Împotriviţi-vă lui tari în credinţă!”

Ap. Petru

„Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu, împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi!”

Ap. Iacov

„Cu cât îşi dau seama în rugăciunile lor cei credincioşi de lupta lor cu diavolul, cu atât vor gusta din libertatea Duhului în rezolvarea problemelor din viaţă”.

F. J. Perryman

„Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău!”

Cei şaptezeci

„Legiunile iadului de m-ar ataca,

Nebune, chiar toate de s-ar năpusti

Cu furie asupra mea,

Stânca Vieţii mă va adăposti,

Isus mă poate mântui,

Mă poate salva!”

Isaac Watts

CAPITOLUL XX

Cunoscut în Iad

Uneori predicatorii stăpânesc subiectele predicilor; alte ori subiectele îi stăpânesc pe predicatori; uneori se întâmplă să vezi câte un „predicator care în acelaşi timp stăpâneşte subiectele predicilor şi e stăpânit de ele. Apostolul Pavel, sunt sigur, că făcea parte din această categorie din urmă.

Priviţi-l pe Pavel la Efes (Faptele Apostolilor 19:8-41). Şapte inşi au încercat la Efes să folosească o formulă religioasă asupra unei victime de genul gadareanului. Dar, să arunci termeni religioşi sau chiar versete biblice în faţa oamenilor posedaţi şi controlaţi de demoni e ca şi cum ai azvârli cu bulgări de zăpadă în Gibraltar cu gândul să muţi stânca. Un singur om posedat de cel rău a fost deajuns să-i biruiască pe cei şapte profitori ambulanţi. Toţi şapte fii lui Sceva ruşinaţi au fugit lăsându-şi hainele, în timp ce îndrăcitul şi-a mărit garderoba cu şapte costume. Fii lui Sceva, răniţi şi speriaţi, au povestit întâmplarea aceasta în oraş, iar Dumnezeu a întors eşecul lor spre slava lui Cristos, astfel că Numele Lui a fost înălţat şi proslăvit. Spiritiştii, vrăjitorii au fost convertiţi la credinţă; atât iudeii cât şi grecii au fost aduşi la mântuire; la un foc public şi-au adus cărţile lor de farmece şi au ars cărţi în valoare de 50.000 de arginţi. S-a împlinit cuvântul că oamenii îl laudă pe Domnul chiar şi în mânia lor. Dar, ascultaţi mărturia demonului în faţa celor şapte fii ai lui Sceva: „Pe Isus Îl cunosc şi PE PAVEL ÎL ŞTIU, dar voi cine sunteţi?” (Faptele Apostolilor 19:15). Aceasta este cea mai înaltă cinste pe care o poate da pământul şi iadul – a clasifica ei, duşmanii, pe cineva în rând cu Isus.

Dar cum a ajuns apostolul Pavel la cinstea aceasta? De ce l-au cunoscut demonii pe Pavel? L-au bătut cândva şi pe el, sau el i-a bătut pe ei? Priviţi pentru câteva clipe la Pavel. Pavel trăia într-o relaţie strânsă de intimitate cu Dumnezeu. I s-au dat descoperiri deosebite, îngerii îi slujeau; la degetul lui cel mic erau cutremurele. Cuvintele lui pline de Duh au făcut ţăndări cătuşele în care era ţinut sufletul acelei fetiţe pe care lumea o exploata din cauza duhului de ghicire. La Corint, acest om al lui Dumnezeu a scurs în parte mlaştina aceea a fărădelegii din oraş, şi acolo, lângă treptele diavolului a ridicat o biserică. Mai târziu a reuşit să smulgă suflete de la moarte chiar de sub nasul Cezarului, chiar din familia împăratului. În faţa regilor nu s-a intimidat, căci spune: „Mă socotesc fericit, împărate Agripa!” Pavel de asemenea a luat cu asalt capitala mondială a intelectualităţii (colinele lui Marte în Atena) cu adevărul învierii împrăştiindu-i pe savanţi. Cât timp Pavel era în viaţă, iadul n-avea linişte!

Care a fost armura lui Pavel? Unde şi-a ascuţit sabia? De mai multe ori apostolul Pavel foloseşte expresia „Sunt încredinţat!”; aici e secretul. Adevărul care i s-a revelat îl ţinea ca într-o menghină. Cuvântul, ca şi Domnul, erau imutabili. Ancora lui Pavel era prinsă în adâncimile credincioşiei lui Dumnezeu. Paloşul său era Cuvântul lui Dumnezeu; puterea lui era credinţa în Cuvânt. Iar Duhul îl avertiza asupra viitoarei strategii a diavolului. Pavel ştia maşinaţiile diavolului; iată de ce iadul bătea în retragere în faţa lui. Chiar şi atunci când oamenii au vrut să-l asasineze, s-a găsit cineva să-i dea de veste lui Pavel, şi toate planurile diavolului au fost anulate.

Evlavia care îi fereşte pe oameni de alunecările la iad şi îi păzeşte pe oameni de păcate vulgare, e frumoasă, dar cred că e elementară. Când Pavel a mers la Cruce, atunci a avut loc în el minunea convertirii şi a renaşterii lui. Acesta, cred, e argumentul măiestru al apostolului Pavel când vorbeşte despre a fi mort şi a fi viu în acelaşi timp. „ Voi sunteţi morţi” le scrie el galatenilor. Imaginaţi-vă că încercăm lucrul acesta pe pielea noastră. Suntem noi morţi? – Morţi faţă de laude, faţă de critici? Morţi faţă de modă, faţă de opiniile lumii? Morţi, ca să nu avem nici o dorinţă de a fi lăudaţi? Morţi, ca să nu ne cuprindă invidia când alţii primesc onoruri pentru lucrările făcute de noi? O, dulce e starea aceasta, sublimă e trăirea în care Îl avem pe Cristos în noi prin Duhul!

Da, Pavel a fost mort. Totodată el spune: „Şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu”. Din toate religiile pământului, creştinismul e singura în care Dumnezeul omului vine să trăiască înăuntrul lui. Pavel nu s-a mai luptat cu firea (nici cu a lui nici cu a altora); el s-a luptat „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sunt în locurile cereşti.” Oare înţelegem acum mai bine de ce demonul acesta a spus: „Pe Pavel îl ştiu”? Pavel se lupta împotriva puterilor demonice. (În vremea modernă, lucrarea „legării şi deslegării”, cunoscută de Pavel, e aproape uitată sau complet ignorată). În ultima milă a alergării lui pământeşti, el declară: „M-am luptat lupta cea bună!” Demonii au putut să confirme lucrul acesta, căci mai mult au suferit ei din cauza lui decât a suferit Pavel din cauza lor. Da, Pavel era cunoscut în iad.

O altă ancoră care i-a dat stabilitate acestui suflet de erou a fost mânia lui Dumnezeu cel sfânt împotriva păcatului. „Ca unii cari cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm.” (2 Corinteni 5:11). Pavel îi vedea pe oameni pierduţi! Acum câteva zile am văzut o imagine pe ecran; era ceţoasă, şi nu se distingea nimic. Atunci operatorul a întins mâna şi a aranjat diapozitul, centrându-l: Ce diferenţă! Tot aşa, avem nevoie şi noi de mâna Domnului ca să ne facă să vedem clar starea în păcat şi pierzare a oamenilor din jur. Fiindcă apostolul Pavel Îl iubea pe Domnul sincer, cu o dragoste desăvârşită, el a urât păcatul cu o ură desăvârşită. Astfel, i-a văzut pe oameni nu numai risipitori, dar şi în rebeliune, nu numai rătăciţi de la neprihănire, dar şi conspiratori în fărădelege; oameni care au nevoie de iertare, sau dacă nu, soarta lor e moartea! Cu intenistatea maximă a flăcării Iubirii, Pavel a ars nelegiuirea oamenilor supuşi puterii satanice. Cuvântul său de ordine a fost: „Dar fac un singur lucru!” N-a avut preocupări lăturalnice, nu s-a apuca să-şi vândă cărţile. N-a avut ambiţii personale, deci n-a avut invidii şi gelozii. N-a avut ce reputaţie să apere, deci n-a avut ce să se lupte pentru el însuşi. N-a avut avere, deci n-a avut ce să-şi facă grijuri. N-a avut „drepturi”, deci nimeni nu-i putea face vreun rău. El era deja zdrobit, deci nimeni mai putea să-l zdrobească. El era deja „mort”, aşa că nimeni nu-l mai putea omorî. El era mai mic decât cei din urmă, aşa că nimeni nu-l mai putea umili mai mult. A suferit pierderea tuturor lucrurilor, aşa că nimeni n-avea ce să mai fure de la el. Oare înţelegem mai clar acum de ce demonul acela spunea: „Pe Pavel îl ştiu”? Iadul avea dureri de cap din cauza apostolului Pavel.

Şi încă o ancoră a duhului acestui sfânt a fost eficacitatea sângelui Domnului Isus, deci puterea Lui de a mântui în mod desăvârşit. „TOŢI au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Da! Însă Cristos „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.” O, dacă ar ajunge oamenii să-L cunoască pe acest Miel ispăşitor! La Pavel nu există aşa zisa ispăşire limitată. A fost zelot şi rămâne zelot. În lumina unui iad etern, ce valoare mai pot avea lucrurile pieritoare ale pământului pentru răscumpărare? Şi în zilele noastre, ce înseamnă oare rangurile pe care şi le dau oamenii unii altora? Sau care sunt stratagemele noi ale iadului azi? Fără Cristos, oamenii sunt PIERDUŢI în păcate înainte de moarte, ca şi după ce mor. Chiar acum oamenii sunt prinşi de vârtejul de gunoi al nelegiuirilor murdare care în cele din urmă îi va suge în IADUL VEŞNIC. E chiar adevărat? Apostolul n-are nici o îndoială. Dacă aşa stau lucrurile, atunci „Tezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului!” (Isaia 51:9). Îl aud pe Pavel spunând: „Pregăteşte-mi armura şi sabia pentru luptă!”

O altă ancoră pentru Pavel a fost siguranţa binecuvântată că atunci când avea să părăsească trupul acesta, el mergea acasă la Domnul (2 Corinteni 5:8). Nu găsim aici doctrina adormirii sufletului! Nici starea intermediară interminabilă. Ci, din viaţă în viaţă! La gândul veşniciei, limbajul omenesc e în zdrenţe, imaginaţia se poticneşte. Pavel trece peste toate, peste lovituri, bătăi, suferinţe, întemniţări, oboseli, şi le consideră întristări uşoare de o clipă când sunt puse în faţa bucuriei de a fi acasă la Domnul. Iar iadul îşi cheltuia muniţiile diavoleşti împotriva acestui Pavel! Înţelegeţi acum de ce unul din ei a spus: „Pe Pavel îl ştiu”?

Adevărul final ca ancoră a sufletului lui Pavel a fost: „TOŢI TREBUIE SĂ NE ÎNFĂŢIŞAM înaintea scaunului de judecată al lui Cristos!” (2 Corinteni 5:10). Privirea spre valorile eterne prin Cristos lua şi boldul acestui ultim test. Viaţa în neprihănire aici pe pământ (şi nu vreau să spun, viaţă de neprihănit, ci în „neprihănirea” pe care o cere Cuvântul Sfânt) rezolvă toate problemele de după moarte. Apostolul Pavel s-a identificat atât de mult cu chipul Fiului, încât a fost în stare să spună: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!” (Filipeni 4:9). A face o copie după altă copie nu e bine. Dar a-l copia pe Pavel nu e rău, fiindcă el a fost pe de-a-ntregul consacrat Domnului, sfinţit în întregime, cu totul ÎN CRISTOS.Te mai miri acum de ce demonul a spus: „Pe Pavel îl ştiu”? Eu nu mă mai mir!

SĂ NU DATOREZI NIMIC NICIUNUI OM – ZAC POONEN

Dumnezeu nu este dator niciodată vreunei persoane. Sub noul legământ suntem chemaţi să fim părtaşi naturii lui Dumnezeu. De aceea şi nouă ni se porunceşte „să nu datoraţi nimănui nimic” (Romani 13:8). A ajunge să împrumuţi de la alţii a fost parte din blestemul legii – un blestem despre care Dumnezeu a zis că va veni peste Israel când nu se vor supune legii (Citeşte Deuteronomul 28:43-48).
Israel va suferi din cauza „lipsei de toate” (versetul 48), dacă nu va asculta de poruncile lui Dumnezeu.
Una din binecuvântările pe care Dumnezeu le-a promis israeliţilor, când aceştia vor fi ascultat de poruncile lui Dumnezeu, a fost: „vei da cu împrumut multor neamuri, dar tu nu vei lua cu împrumut” (Deuteronomul 28:12; vezi de asemenea Deuteronomul 15:6). A avea suficient încât să poţi binecuvânta şi pe alţii era o modalitate prin care Dumnezeu îşi binecuvânta poporul.
Deci, dacă te afli într-o lipsă financiară constantă, trebuie să-ţi faci o cercetare spirituală să vezi ce este greşit.
Nevoia financiară ocazională poate fi permisă de Dumnezeu ca să ne testeze credinţa. Dar nevoia financiară constantă, care determină o persoană să se îndatoreze, nu este voia lui Dumnezeu pentru niciunul din copiii Lui
Biblia spune că „cel ce ia cu împrumut este servitorul celui ce dă cu împrumut” (Proverbe 22:7). Cuvântul ebraic pentru „împrumutare” are sensul implicit de a fi legat de persoana care ţi-a împrumutat banii. Eşti legat cu un lanţ de creditorul tău şi el are putere asupra ta.
Niciodată voia lui Dumnezeu pentru vreunul din copiii Lui nu este ca alţii să aibă asupra lor acest gen de putere.
Atâta timp cât am fost cumpăraţi cu sângele lui Hristos, ni se porunceşte să nu devenim robii oamenilor (1Corinteni 7:23).
Isus a venit să ne elibereze de fiecare blestem al legii, făcându-se blestem pentru noi (Galateni 3:13). El a venit de asemenea ca să elibereze fiecare captiv (Luca 4:18). Deci, dacă eşti legat de blestemul îndatorării, iată câteva domenii în care te-ai putea examina ca să te cercetezi spiritual:

1. Priorităţi greşite:
Isus a spus că acelora care caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, li se vor adăuga toate lucrurile materiale necesare vieţii lor (Matei 6:33). Aceasta este o făgăduinţă valabilă în toate ţările şi în toate timpurile. Niciodată Dumnezeu nu dă greş în a-şi ţine partea Lui de promisiune. Deci, dacă există vreo lipsă financiară, eşecul trebuie să fie din partea omului.

David a spus că el niciodată nu a văzut un om drept părăsit sau pe copiii lui cerşindu-şi pâinea (şi împrumutul este o formă de cerşetorie). Pe de altă parte, omul drept împrumută altora şi este o binecuvântare pentru toţi (Psalmul 37:25,26).
Oare am căutat noi mai înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui în fiecare domeniu al vieţii noastre? Este lucrarea lui Dumnezeu lucrarea noastră şi sunt interesele Lui în acelaşi timp şi ale noastre?
Dacă nu, atunci ne-am stabilit priorităţi greşite şi aceasta poate fi una din cauzele problemelor noastre financiare.
Dreptatea în problema banilor atrage după sine returnarea a ceea ce a fost luat în mod greşit de la alţii.
Mulţi credincioşi nu şi-au rezolvat aceste probleme şi de aceea ei pierd binecuvântarea lui Dumnezeu din viaţa lor.
Zacheu s-a hotărât, de îndată ce Isus a intrat în casa lui, că va pune în ordine toate neregulile financiare din trecut (Luca 19:1-10). De aceea, chiar dacă era un om bogat, a intrat prin urechile acului. El a înapoiat ceea ce luase în mod greşit (cu dobândă). Pentru a se asigura că dobânda nu ar fi fost acum mai mică, el a dat înapoi de patru ori cât luase. Erau de asemenea mulţi pe care-i înşelase, care fie muriseră, fie se mutaseră în alte părţi, astfel încât Zacheu nu ştia cam pe unde locuiau. Ce avea de făcut Zacheu cu astfel de bani? A putut uita cu uşurinţă de ei? Nu. El nu avea nici un drept să ţină aceşti bani. De aceea s-a hotărât să-i dea săracilor. Numai această sumă însemna jumătate din averea sa. El a fost un om radical în acest domeniu şi de aceea Isus i-a spus că mântuirea (de iubirea de bani) a intrat în casa lui în acea zi (Luca 19:9). Poate să facă Isus o remarcă similară despre noi?
E nevoie ca şi noi să ne întrebăm dacă ne câştigăm banii în moduri total cinstite. Bogăţia câştigată necinstit nu poate fi niciodată binecuvântată de Dumnezeu. Dimpotrivă, „cel lacom de câştig îşi tulbură casa” (Proverbe 15:27).
Domnul poate hrăni mai mult de cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, cu condiţia să fie pâini şi peşti câştigate în mod cinstit (Proverbe 13:11).
Nu trebuie să avem nici măcar un singur leu în buzunarul sau contul nostru care să nu ne aparţină sau să nu fi fost câştigat în mod cinstit. Banii pe care i-am obţinut din păcălirea taxelor sau prin înşelăciune sunt necinstiţi, bani murdari care nu vor aduce decât blestem asupra noastră şi asupra copiilor noştri.

2. A primi fără a da:
Când primim de la Dumnezeu şi ţinem strâns cu egoism ceea ce am primit, murim spiritual.

Pumnul strâns este un simbol potrivit rasei lui Adam – apucând tot ceea ce poate şi ţinând strâns ceea ce are. Pe crucea Calvarului Isus a ţinut palmele deshise şi la fel trebuie să le ţinem şi noi.
Israeliţilor li s-a spus că scopul zeciuielii este „ca să te înveţi să te temi întotdeauna de Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 14:23).
Sub noul legământ nu e nici o poruncă de a da zeciuială, pentru că Isus a spus că omul trebuie să renunţe la 100% (şi nu doar la 10%) ca să fie ucenicul Lui (Luca 14:33). Acum nici o parte din banii noştri nu ne mai aparţin. Toţi sunt ai lui Dumnezeu. Nu înseamnă că trebuie să dăm toţi banii noştri pentru lucrarea lui Dumnezeu. Dar trebuie să recunoaştem că totul aparţine lui Dumnezeu. De asemenea, tot ce cheltuim pentru noi înşine trebuie să fie pentru slava lui Dumnezeu (1Corinteni 10:31). Dar încă trebuie să dăm lui Dumnezeu şi lucrării Lui. Cât de mult ar trebui să dăm? Atâta cât putem da cu bucurie (2Corinteni 9:7). Calitatea dăruirii noastre este ceea ce contează sub noul legământ, spre deosebire de cantitate, pe care se punea accentul sub vechiul legământ.
Dar ni se spune în acelaşi pasaj că vom secera potrivit cu ceea ce semănăm (2Corinteni 9:6).
Ceea ce-I dăm Domnului este ca sămânţa semănată. Dacă semănăm puţin, vom culege puţin. Acesta ar putea fi una din cauza dificultăţilor financiare continue prin care trec mulţi credincioşi: Ei nu s-au „îmbogăţit” faţă de Dumnezeu (Luca 12:21). Este imposibil ca un om să fie bogat faţă de Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i fie dator în timp de nevoie
Isus a spus „Este mai ferice să dai decât să primeşti.” (Faptele Apostolilor 20:35). Iubim să primim daruri de la alţii? Atunci suntem ca toţi copiii lui Adam. O trăsătură a omului cu adevărat evlavios este că el preferă mai degrabă să dea decât să primească. „Cel drept dă fără zgârcenie” (Proverbe 21:26).
Biblia spune că „cel care urăşte mita va trăi” (Proverbe 15:27). Mintea noastră trebuie să fie reînnoită ca să urâm să primim daruri şi să iubim mai degrabă să dăruim.
O altă cauză a greutăţilor financiare poate fi reaua noastră voinţă care ne împiedică să dăm fraţilor noştri credincioşi aflaţi în nevoie. „Cine îşi astupă urechea la strigătul săracului, nu va fi auzit nici el când va striga” (Proverbe 21:13). Pe de altă parte, „cine are milă de sărac împrumută pe Domnul şi El îi va răsplăti binefacerea” (Proverbe 19:17 ). Bineînţeles, omul trebuie să facă toate acestea în mod înţelept. Dacă nu ai înţelepciunea necesară, atunci e cel mai bine să dai banii bătrânilor (în care ai încredere) şi să le ceri să-i distribuie ei cu înţelepciune. Aceasta a fost practica urmată în biserica primară (Faptele Apostolilor 4:34,35).
„Daţi şi vi se va da… Căci, cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6:38) este o lege a lui Dumnezeu care va determina dacă vom avea abundenţă sau lipsă. Dacă suntem darnici faţă de alţii, Dumnezeu va fi darnic

faţă de noi. Dacă suntem zgârciţi faţă de alţii, Dumnezeu va fi zgârcit faţă de noi.
Iubirea de bani este un factor care îi face pe mulţi creştini să fie în nevoie. Toţi oamenii iubesc banii. Când suntem născuţi din nou, iubirea de bani nu dispare. Dar dacă suntem credincioşi faţă de noi înşine ca să ne judecăm şi a ne curăţăm de ea, atunci treptat ea dispare din viaţa noastră.

3. Risipa:
A fi drept în chestiunile legate de bani este numai primul pas către ţel. Trebuie apoi să învăţăm să fim credincioşi. Mulţi sunt îndatoraţi pentru că îşi cheltuiesc banii în moduri extravagante. Nu au învăţat să-şi disciplineze cheltuielile astfel încât să corespundă venitului lunar. Ei nu au învăţat de la furnică ca să economisească puţin câte puţin în fiecare lună (Proverbe 6:6-11) astfel încât, în timp de strâmtorare, să nu fie nevoie să cerşească sau să se împrumute (Proverbe 21:20).
Cât de mult ar trebui să economisească o persoană în fiecare lună? Aceasta depinde în întregime de măsura de credinţă pe care Dumnezeu i-a alocat-o (Romani 12:3). Unii (ca George Mueller de Bristol din secolul trecut) pot avea o aşa credinţă în Dumnezeu încât tot ce au în plus pot oferi pentru lucrarea lui Dumnezeu şi pentru oamenii Lui, nepăstrând nici o economie pentru ei înşişi. În timpul lor de lipsuri, Dumnezeu nu-i va lăsa, ci le va suplini nevoia în moduri miraculoase. Dar dacă nu avem o aşa măsură de credinţă (şi marea majoritate dintre noi nu avem), atunci ar trebui să recunoaştem umili acest lucru. Atunci, cel mai bine este să avem ceva economii astfel încât, la timp de nevoie, să nu trăim cu speranţa că alţi fraţi şi surori ne vor ajuta.
Chiar şi atunci când Isus a înmulţit pâinile şi peştii într-o abundenţă

nemaiîntâlnită, el a poruncit ucenicilor lui să strângă fărâmiturile – astfel încât nimic să nu se risipească (Ioan 6:12). Domnul urăşte risipa. Mulţi sunt extravaganţi în casele lor. Aceia care au o problemă de acest fel ar trebui să ţină evidenţa venitului şi cheltuielilor lor lunare ca să identifice unde are loc risipa în fiecare lună. Dacă nu luăm în serios acest aspect, vom rămâne îndatoraţi pentru totdeauna.
O mulţime de cheltuieli prin care se răsfaţă credincioşii sunt adesea făcute ca să fie slăviţi de oameni. Aceasta se întâmplă în mod special la nunţi. Mulţi se înglodează în datorii ca să aibă o nuntă mare.
Aceasta este o prostie. În acelaşi fel, mulţi îşi achiziţionează lucruri costisitoare pentru casa lor şi apoi îi invită pe alţii la mese bogate, doar de dragul faimei. Toate acestea sunt prostii. Noi trebuie să murim faţă de slava oamenilor, dacă vrem să trăim liberi în prezenţa lui Dumnezeu. Putem astfel să ne eliberăm şi de datorii.
Dcaă nu suntem credincioşi cu banii, Isus ne-a spus că Dumnezeu nu ne va încredinţa niciodată adevăratele bogăţii ale împărăţiei Lui (Luca 16:11). Dacă ascultă cineva predicile uscate predicate zilele acestea de către majoritatea

predicatorilor, este evident că ei nu au adevăratele bogăţii ale revelării Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă pentru că ei nu au fost credincioşi cu banii. Dacă Dumnezeu nu ne dă revelaţie din Cuvântul Lui avem nevoie să ne cercetăm dacă am fost credincioşi cu banii. Poate că nu am fost necredincioşi cu banii, dar poate că am fost risipitori.

4. Judecându-i pe alţii:
Culegem ceea ce semănăm. Dacă am fost critici şi i-am judecat pe alţii atunci nu ar trebui să ne surprindă că ne aflăm în dificultăţi financiare.
Am criticat sau judecat vreun slujitor uns de Dumnezeu? Acesta este cel mai periculos lucru pe care-l poate face cineva. Dumnezeu a spus în Cuvântul Lui: „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi nici un rău prorocilor Mei”! (Psalmul 105:15). Dumnezeu se poartă aspru cu aceia care îi critică sau îi judecă pe slujitorii Lui. Dacă am vorbit împotriva lor în trecut (poate fi cu mult timp în urmă) sau dacă le-am judecat acţiunile (instaurându-ne ca nişte evaluatori ai acţiunilor lor) atunci problemele noastre financiare curente se pot datora faptului că nu ne-am pocăit de acele acţiuni şi nu ne-am mărturisit păcatele. Să lăsăm fiecare om să se cerceteze pe sine în acest loc.
Multe boli printre oamenii lui Dumnezeu se datorează acestei cauze. Dumnezeu foloseşte boala şi dificultăţile financiare ca să ne vorbească despre cuvintele noastre neatente. Cuvintele pe care le vorbim acasă împotriva oamenilor unşi ai lui Dumnezeu sunt ca săgeţile care se întorc să ne rănească pe noi înşine. Nu poate fi nici o altă soluţie, în afara unei auto-cercetări aspre, a unei smeriri reale şi a solicitării iertării de la oamenii respectivi.
Poate critica noastră a fost direcţionată asupra altor credincioşi care-i credem noi risipitori în cheltuielile lor. Astfel ne-am băgat în treburile altora. Acum Dumnezeu poate ne judecă pe noi cu greutăţi financiare ca să ne înveţe să încetăm să mai fim supraveghetorii treburilor altora. Este posibil să fim aşa de carnali, încât să dăm glas în adunare unor cuvinte menite să lovească pe ceilalţi cu privire la unele aspecte în care noi i-am judecat. Dumnezeu ia aminte la aceste cuvinte şi putem vedea mulţi ani mai târziu cum secerăm putreziciune ca rezultat al semănării în carne în acest fel.

5. Necredinţa:
O cauză finală a îndatorării poate fi necredinţa.
Când un ateist are o problemă financiară, el aleargă la alţi oameni pentru ajutor, deoarece el nu crede în existenţa lui Dumnezeu. Cum se întâmplă cu noi? Când ne aflăm în nevoi, ce facem? Dumnezeu ne poate testa prin lipsurile financiare. Apostolii s-au aflat adesea în lipsuri din punct de vedere financiar (Vezi 1 Corinteni 4:11).
Dar ei niciodată nu au trebuit să cerşească sau să împrumute. Ei s-au încrezut în Dumnezeu că le va suplini nevoile şi Dumnezeu a făcut întocmai.

Dumnezeu nu-şi va părăsi niciodată copiii lui credincioşi, hrănindu-i chiar şi cu ajutorul corbilor, dacă e necesar, aşa cum a făcut cu Ilie. Am adus noi înaintea lui Dumnezeu nevoile noastre financiare în rugăciune – în credinţă? Sau am acţionat ca ateiştii? (Citeşte Isaia 30:7-21 şi Psalmul 121) în acest context.
Trebuie să fim mulţumiţi cu ceea ce Dumnezeu a găsit plăcere să ne dea, şi să nu ne comparăm prosteşte cu alţi credincioşi care au mai mult decât noi. Dumnezeu ne-a promis că niciodată nu ne va lăsa, nici nu ne va părăsi (Evrei 13:5).
Este important ca fiecare persoană îndatorată în prezent să se cerceteze pe sine în toate aceste domenii şi să-şi pună în ordine toate treburile. Dacă eşti un lider creştin sau un superior şi ai datorii, atunci trebuie să te judeci pe tine însuţi de zece ori mai mult. Nimeni care este îndatorat nu are dreptul să fie un bătrân pentru oamenii lui Dumnezeu.
Trebuie să fim radicali. Trebuie să vedem limpede că a fi dator înseamnă neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu din Romani 13:8. A trăi în datorii înseamnă a trăi în păcat. A fi radical înseamnă să-ţi tai mâna dreaptă şi să-ţi scoţi ochiul drept dacă e necesar ca să eviţi păcatul. Ceea ce înseamnă că trebuie să luăm imediat măsuri ca să ne achităm datoriile.

Mai întâi de toate, trebuie să ne golim contul bancar (păstrând doar atât cât e suficient pentru nevoile lunare simple) şi să începem să plătim înapoi ceea ce datorăm. Apoi ar trebui să vindem tot ce avem de aur sau de argint în casă şi să dăm înapoi ce datorăm. Trebuie de asemenea să ne reducem cheltuielile lunare aşa încât să ne putem achita datoriile cât mai repede. Niciodată nu trebuie să aşteptăm până avem întreaga sumă înainte să achităm datoriile. Trebuie să plătim daoriile în fiecare lună, cu atât cât putem. Dumnezeu ne va ajuta dacă vede că suntem radicali în această privinţă. Mulţi sunt aşa de lejeri în privinţa achitării datoriilor încât tocmai de aceea Dumnezeu nu le ajută. Dumnezeu îi ajută doar pe aceia care ÎL ascultă din toată inima (Ieremia 29:11-13).
Dacă nu suntem dispuşi să facem aceşti paşi ca să ne achităm datoriile noastre, devine evident că nu suntem creştini radicali şi că nu suntem ucenici ai Domnului Isus Hristos. Dumnezeu ne va lăsa atunci să rămânem nişte creştini carnali toată viaţa noastră şi să suportăm consecinţele.
Dumnezeu îi cinsteşte pe aceia care-L cinstesc pe El.
Acest lucru nu a fost scris ca să condamne pe cineva pentru eşecurile din trecut. Dumnezeu nu ne vorbeşte despre trecut decât în relaţie cu viitorul. Pentru trecut există iertare de la Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne iartă astfel încât noi să ne temem de El în viitor – cum spune limpede Psalmul 130:4.

War Room – Camera de rugăciuni 2015

War Room – Camera razboiului 2015, film online subtitrat în Română

Soţii Tony (T.C. Stallings) şi Elizabeth Jordan (Priscilla Shirer) au o casă mare, o fiică frumoasă şi foarte mulţi bani de cheltuit. În ciuda aparentului succes de care se bucură, căsnicia lor nu trece prin cele mai fericite momente. Tony este un vânzător în domeniul farmaceutic şi e atât de ocupat încât abia apucă să petreacă timpulalături de fiica lui, Danielle (Alena Pitts) – el a devenit abuziv verbal faţă de Elizabeth şi are gânduri de-a o înşela cu o altă femeie pe care o tot vizează.

Elizabeth, o agentă imobiliară, se duce la serviciu cu bătrâna doamnă Clara (Karen Abercrombie) pentru a-i vinde casa acesteia. Clara simte că Elizabeth se află sub un stres foarte mare şi îi sugerează să se lupte pentru căsnicia lor prin rugăciunile pentru Tony. Clara îi arată lui Elizabeth un dulap special pe care l-a dedicat rugăciunii şi pe care l-a denumit drept „Camera de Război” deoarece, aşa cum spune ea, „pentru a sta drept şi a lupta cu inamicul tău trebuie mai întâi să îngenunchezi şi să te rogi”.

Pe măsură ce Elizabeth începe să se roage în mod serios pentru soţul ei, Tony este plecat într-o călătorie de afaceri, însă ia şi cina cu o frumoasă femeie care îl invită în apartamentul ei. Când este aproape gata să plece cu ea, el începe să aibă greţuri şi merge la baie pentru a vomita. La scurtă vreme după aceea, Tony este concediat din cauza umflării cifrelor vânzărilor sale. Realizând că a ajuns la cel mai jos nivel, el se reorientează la rândul său spre Dumnezeu.

Urmăreşte online filmul War Room – Camera de rugăciuni 2015, cu subtitrare în Română şi calitate HD.

http://www.filmehd-online.com/war-room-camera-de-rugaciuni-2015-filme-hd-online-calitate-hd-subtitrate-in-romana/

˝37. Cum s-a intamplat in zilele lui Noe, aidoma se va intâmpla si la venirea Fiului omului.
38. In adevar, cum era in zilele dinainte de potop, cand mancau si beau, se insurau si se maritau, pana in ziua cand a intrat Noe in corabie,
39. si n-au stiut nimic, pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, tot asa va fi si la venirea Fiului omului.˝
Acestea sunt cuvintele Domnului Isus, adresate ucenicilor pe Muntele Măslinilor, și relatate de evanghelistul Matei, în Evanghelia sa, la capitolul 24.
Ucenicii îL provoacă pe Domnul cu trei întrebări, dar primesc răspuns doar la una: ˝Care va fi semnul venirii Tale?˝ (Matei 24:3b)
Trec peste o listă întreagă de semne premergătoare întoarcerii Sale și mă grăbesc să ajung la versetul citat mai sus, la început: ˝Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma (la fel) se va întâmpla și la venirea Fiului omului.

De ce oare compară Domnul Isus perioada premergătoare reîntoarcerii Sale, cu vremea lui Noe, respectiv perioada de dinainte de Potop?
La prima vedere, termenii de ˝mâncau, beau, se însurau și se măritau˝, sunt absolut normali și necesari unei societăți, atât cea contemporană lui Noe cât și societatea veacului 21. Din punctul meu de vedere, problema este alta, și nu degeaba accentuează Domnul acești termeni, aceste activități ale oamenilor, vrând, parcă, să ne dea de înțeles că ei păcătuiau în felul acesta înaintea lui Dumnezeu. Încă de la crearea lui (sau de când se naște) omul mănâncă, bea, iar apoi vine o vreme, la maturitate, când se căsătorește. Pași absolut naturali în viață.
A mânca și a bea, pentru generația lui Noe însemna ÎMBUIBARE, și probabil că nu se deosebea cu nimic mai mult decât ceea ce înseamnă (din păcate) pentru societatea vestică din sec 21, ˝a te hrăni˝. Unii oameni, într-adevăr, doar se hrănesc; alții, se îmbuibă. Și acesta este un păcat înaintea lui Dumnezeu.
Un alt păcat mare, care caracteriza societatea ˝pre potop˝, era pervertirea relațiilor sexuale. Da, ei se însurau și se măritau, dar cum?
Geneza, capitol 6, versetele 1-4, descrie modul în care se se petreceau aceste… ˝necesități˝:

1. Cand au inceput oamenii sa se inmulteasca pe fata pamantului si li s-au nascut fete,
2. fiii lui Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase; si din toate si-au luat de neveste pe acelea pe care si le-au ales.
3. Atunci Domnul a zis: “Duhul Meu nu va ramane pururi in om, caci si omul nu este decat carne pacatoasa: totusi zilele lui vor fi de o suta douazeci de ani.”
4. Uriasii erau pe pamant in vremurile acelea si chiar si dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor si le-au nascut ele copii: acestia erau vitejii care au fost in vechime, oameni cu nume.

Nu intru în detalii cine erau ˝fiii lui Dumnezeu˝, încă se discută mult pe această temă, dar cert este că acolo se petrecea ceva ce era o urâciune atât de mare înaintea lui Dumnezeu, încât El a hotărât că este momentul să distrugă tot ce a creat, tocmai pentru a împiedica acest rău să se propage și mai mult. Probabil că și în lumea animală, relațiile erau la fel de pervertite ca și între oameni.
Uitându-ne în jur, vedem (dacă vrem să vedem) ușor paralela făcută de Domnul între perioada de atunci și cea de acum; două civilizații pe care le despart mii de ani distanță dar parcă cea din urmă nu ar fi altceva decât reîncarnarea celei dintâi.
Dacă pentru unii pâinea cea de toate zilele este un lux, pentru alții nu reprezintă mare lucru; o aruncăm cu cea mai mare ușurință la coșul de gunoi.
Am rămas stupefiat să văd câtă pâine, și alte produse de panificație, se aruncă, din cauză că este ˝veche˝. Am citit undeva că cu hrana pe care o aruncă o familie de europeni, în medie pe zi, trăiește o familie în Asia, familie formată din același număr de membrii ca cei care o aruncă.
În ceea ce privește relațiile, dezastru. Citesc regulat în presa din România și unele publicații din Vest, și nu exagerez dacă spun că aproape zilnic citesc știri de genul: ˝Actrița Jodie Forster are o nouă iubită; Ministrul de externe al Germaniei a participat la organizarea…alături de partenerul său de viață…, et c˝. Ieri citeam de liderul unui partid politic din Austria, care în urmă cu câteva luni s-ar fi căsătorit cu iubitul lui. Recent,o campioană la sărituri cu schiurile, tot din Austria, a intrat în viața de căsnicie împreună cu prietena ei, cu care are o relație de mai mulți ani. Aceași ˝soartă˝o împărtășește și o campioană la schi din Suedia. Un olandez cere să fie eutanasiat (și i se respectă dorința), pentru că în urma unor opereții de schimbare de sex, nu-i place cum arată și are dureri groaznice, fizice și psihice, et c˝. Toate aceste știri nu sunt altceva decât vârful unui aisberg al imoralității. Nimeni nu știe cu exactitate care sunt consecințele pe termen mediu și lung ale acestei ciume, numită pe nedrept: dragoste, relație romantică, căsnicie, parteneriat, et c. Cert este că atât în vremea lui Noe, cât și în vremea lui Lot, Dumnezeu nu s-a lăsat batjocorit la nesfârșit, ci a luat inițiativă, distrugâng în totalitate atât ˝lumea veche˝ cât și orașele Sodoma și Gomora, orașe care se făceau vinovate, în special, de păcatul homosexualității.

˝4. Caci daca n-a crutat Dumnezeu pe ingerii care au pacatuit, ci i-a aruncat in Adanc, unde stau inconjurati de intuneric, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata;
5. daca n-a crutat El lumea veche, ci a scapat pe Noe, acest propovaduitor al neprihanirii, impreuna cu alti sapte insi, cand a trimis potopul peste o lume de nelegiuiti;
6. daca a osandit El la pieire si a prefacut in cenusa cetatile Sodoma si Gomora, ca sa slujeasca de pilda celor ce vor trai in nelegiuire,
7. si daca a scapat pe neprihanitul Lot, care era foarte intristat de viata destrabalata a acestor stricati;…˝ (2Petru 2:4-6)

Sursa : http://alexpop7620.wordpress.com

Ca în zilele lui Noe…

Posted: 6 octombrie 2013 in Uncategorized

De ce oare compară Domnul Isus perioada premergătoare reîntoarcerii Sale, cu vremea lui Noe, respectiv perioada de dinainte de Potop?
La prima vedere, termenii de ˝mâncau, beau, se însurau și se măritau˝, sunt absolut normali și necesari unei societăți, atât cea contemporană lui Noe cât și societatea veacului 21. Din punctul meu de vedere, problema este alta, și nu degeaba accentuează Dumnul acești termeni, aceste activități ale oamenilor, vrând, parcă, să ne dea de înțeles că ei păcătuiau în felul acesta înaintea lui Dumnezeu. Încă de la crearea lui (sau de când se naște) omul mănâncă, bea, iar apoi vine o vreme, la maturitate, când se căsătorește. Pași absolut naturali în viață.
A mânca și a bea, pentru generația lui Noe însemna ÎMBUIBARE, și probabil că nu se deosebea cu nimic mai mult decât ceea ce înseamnă (din păcate) pentru societatea vestică din sec 21, ˝a te hrăni˝. Unii oameni, într-adevăr, doar se hrănesc; alții, se îmbuibă. Și acesta este un păcat înaintea lui Dumnezeu.
Un alt păcat mare, care caracteriza societatea ˝pre potop˝, era pervertirea relațiilor sexuale. Da, ei se însurau și se măritau, dar cum?
Geneza, capitol 6, versetele 1-4, descrie modul în care se se petreceau aceste… ˝necesități˝:

1. Cand au inceput oamenii sa se inmulteasca pe fata pamantului si li s-au nascut fete,
2. fiii lui Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase; si din toate si-au luat de neveste pe acelea pe care si le-au ales.
3. Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va ramane pururi in om, caci si omul nu este decat carne pacatoasa: totusi zilele lui vor fi de o suta douazeci de ani.”
4. Uriasii erau pe pamant in vremurile acelea si chiar si dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor si le-au nascut ele copii: acestia erau vitejii care au fost in vechime, oameni cu nume.

Soarta societății pervertite în care trăim este pecetluită de Dumnezeu. Este doar o chestiune de timp până când El își va revărsa mânia aprinsă asupra unei lumi de nelegiuiți. Exemplu ne este Sodoma și Gomora. Asta, mă rog, pentru cine mai crede Biblia. Dar după cum lumea nu mai crede, trendul este să mergi înainte, spre distrugere totală, întocmai ca boul spre măcelărie.
˝4. Caci daca n-a crutat Dumnezeu pe ingerii care au pacatuit, ci i-a aruncat in Adanc, unde stau inconjurati de intuneric, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata;
5. daca n-a crutat El lumea veche, ci a scapat pe Noe, acest propovaduitor al neprihanirii, impreuna cu alti sapte insi, cand a trimis potopul peste o lume de nelegiuiti;
6. daca a osandit El la pieire si a prefacut in cenusa cetatile Sodoma si Gomora, ca sa slujeasca de pilda celor ce vor trai in nelegiuire,
7. si daca a scapat pe neprihanitul Lot, care era foarte intristat de viata destrabalata a acestor stricati;…˝(2Petru 2:4-6)

Iosif (fiul lui Iacov) si Isus – asemãnãri

Posted: 9 martie 2014 in Uncategorized

Foarte interesant, între Iosif, strãnepotul lui Avraam, si Domnul Isus ies în evidentã câteva asemãnãri demne de luat în seamã. Desigur, este vorba de partea umanã a Domnului Isus, cea descrisã in Evanghelii.
În primul rând, amândoi purtau nume foarte comune în Israel. Se pare cã unul din sapte bãrbati din poporul Israel purta numele Iosif. Iar unul din treisprezece, purta numele Ieshua (Isus).
Amândoi erau preaiubitii tatãlui lor.
Amândoi purtau câte o hainã specialã. Iosif purta o hainã pestritã, fãcutã special de tatãl sãu Iacov. Despre Domnul Isus se spune cã purta o hainã specialã, fãcutã dintr-o singurã cusãturã.
Amândoi au fost un motiv de urã si invidie pentru familiile lor. Iosif era urât si invidiat de fratii sãi din cauza viziunilor sale si a respectului care-l primea din partea tatãlui sãu. Domnul Isus, de partea Lui, a fost considerat de familia Sa ca „un iesit din minti”.
Amândoi au fost vânduti de…Iuda. Iosif de fratele sãu mai mare – Iuda, iar Isus de ucenicul Iuda, Iscarioteanul.
Iosif a fost vândut cu 20 de arginti, Isus cu 30.
Când au fost acuzati, condamnati pe nedrept si pentru fapte pe care nu le-au fãcut, ei nu si-au cãutat si-au cãutat singuri dreptatea. Iosif a fost întemnitat, iar Isus condamnat la crucificare.
În timp ce era în închisoare, Iosif a tâlmãcit visurile a doi colegi de celulã. Unuia i-a fost profetitã gratierea, celuilalt anuntata condamnarea la moarte.
Pe cruce, Domnul Isus a fost rãstignit între doi tâlhari. Unul a fost salvat, celãlalt condamnat.
Amândoi au salvat vietile oamenilor. Iosif a fost folosit de Dumnezeu pentru a salva de la foamete Egiptul, tribul lui Israel si alte popoare. Isus, a salvat omenirea din pãcat. Prin jertfa Sa adusã pe Calvar, odatã pentru totdeauna, fiecare pãcãtos care se întoarce la Dumnezeu cu pocãintã si credintã, este iertat de pãcatele sale.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Ioan 3:16

P.S.
Repet din nou, pentru a nu se face confuzie. Iosif se aseamãnã cu Domnul Isus Cristos doar în ceea ce înseamnã partea Sa umanã, descrisã în cele patru Evanghelii. Iosif nu a fost o fiintã divinã, el doar a fost folosit de Dumnezeu la vremea lui pentru a-si salva familia si o parte din lumea cunoscutã de atunci, de la foamete.
Pentru noi, Iosif rãmâne un exemplu demn de luat în seamã si de urmat. Putini oameni de talia lui a cunoscut omenirea, însã Domnul Isus este exemplul nostru suprem si MÂNTUITORUL lumii.

Răpirea Bisericii și posibile explicații diabolice

Posted: 18 ianuarie 2013 in Uncategorized

˝Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, 2. să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. 3. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, 4. potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.˝ 2Tesaloniceni 2:1-4

Încă de la începutul anilor ´90, când am început să prind rădăcini într-o biserică evanghelică, unul din subiectele care mă fascinau cel mai mult era cel cu privire la Răpirea Bisericii. Așteptam cu nerăbdare ca vreun frate să mai predice ceva nou despre ˝viitorul eveniment˝, citeam tot ce îmi ieșea în cale (deși puține) și îmi făceam, în imaginația mea de adolescent, tot felul de scenarii posibile cu privire Răpire. Eram atât de convins de iminența venirii Domnului, încât la aproape orice furtună puternică de vară, cu fulgere și trăznete, eram gata, gata să cred că acuma a sosit momentul :).

Odată cu trecerea timpului însă, lucrurile s-au schimbat. Am ajuns la concluzia că de fapt există o mulțime de teorii cu privire la ceea ce eu credeam a fi ˝bătut în cuie˝, odată pentru totdeauna. Am citit și ascultat ceva de pe la Adventiști, dar le-am abandonat destul de repede. Apoi au venit ˝americanii˝ cu ˝Pre, Mid și Posttribulaționism˝, ca să nu mai vorbesc de altele, și așa încet, pe (ne)simțite am devenit tot mai confuz și bulversat. Astăzi însă, după 20 de ani, cred că știu unde stau (sper). Am citit mult, am fost pe la conferințe, am vizionat mult material, dar am ajuns la concluzia că toate acestea pălesc în comparație cu Cuvântul Revelat.

În fine, nu vreau să dezbat aici și acum subiectul Răpirii; am o poziție de mijloc și nu vreau să mă contrazic cu cei care cred altfel – în fond și la urma urmei, toate sunt, deocamdată, doar teorii. Mă duc cu gândul la altceva. Încă din Grădina Eden, pentru a încurca planul lui Dumnezeu, diavolul a găsit întotdeauna alternative, explicații, etc. Cazul Adam și Eva, Turnul Babel, Vițelul de aur, Ispitirea Domnul Cristos, etc, sunt cazuri tipice în care observăm că Satana vroia întotdeauna ca el să aibă ultimul cuvânt. Se pare să nici doctrina Răpirii Bisericii nu i-a scăpat din vedere. Ieri, căutând prin arhiva mea, am dat peste niște notițe, preluate în urmă cu câțiva ani din cartea lui Dave Hunt: Pacea globală – și apariția lui Anticrist.

Citez câteva fragmente, pagina 192-193: ˝Se pot face doar speculații cu privire la ce ipoteze va oferi Anticrist pentru a explica dispariția în masă (a credincioșilor). Există deja mai multe explicații în curs, oricare din ele putând fi acceptată atunci când are loc răpirea. Mulți adepți ai New Age, de exemplu, așteaptă dispariția bruscă a zeci de milioane de oameni de pe tot pământul. Aceasta va avea loc atunci când o parte destul de mare a omenirii este gata să facă un salt într-o dimensiune mai înaltă a conștienței, creând prin aceasta o nouă specie: HOMONOETICUS. În vremea aceea, toți cei care nu sunt armonizați spiritual și astfel nu sunt gata să participe la acest salt evoluționar istoric, vor fi mutați instantaneu într-o dimensiune metafizică unde să fie purificați înainte de a se putea reîntoarce pe pământ.

Unii adepți ai sectei UFO (OZN), au primit, chipurile, revelații referitor la o iminentă dispariție în masă. Ziua aceea vine în curând, potrivit diverselor ˝transmisiuni˝, atunci când extratereștrii care, chipurile, au adus odinioară omenirea pe această planetă vor pune stăpânire pe planetă ca să împiedice colapsul ecologic sau un holocaust nuclear. În vremea aceea, când ˝noua ordine mondială˝ este impusă, toți cei care nu doresc să i se supună vor fi aduși la bordul unei flote de OZN-uri. Acești rebeli vor fi duși pe o planetă de sclavi, unde mințile lor vor fi reprogramate înainte de a li se permite să revină pe pământ.

Liderii unei mișcări care se numește ˝World Instant of Cooperațion˝ (un timp al anului când sute de milioane de oameni din fiecare țară se roagă, cântă și meditează pentru pace) cred și ei că o proporție însemnată a omenirii va trebui înlăturată cu scopul de a ˝curăța˝ planeta. Deși ˝revelația˝ lor vorbește despre o înlăturare treptată a milioane de oameni pe o perioadă de timp extinsă, o dispariție instantanee ar îndeplini desigur același obiectiv. Un lider din acea mișcare scrie: ˝Multe schimbări vor avea loc în curând în lume…prin forța naturii, pe măsură ce aceasta cată prin lege să-și recupereze planeta…Pentru a face lucrul acesta, ea trebuie să elimine forța energiei negative emanând din conștiința de rasă a omului care provoacă dezechilibrul…dacă mai mulți oameni ar ajunge mai înainte la un nivel mai înalt de conștiență, energia spirituală ar fi corectat dezechilibrul, și natura n-ar fi trebuit să ia problema pe cont propriu…Natura va intra curând în ciclul ei de curățire. Cei care nu vor să ia parte la schimbările de pe pământ…vor fi înlăturați în timpul următoarelor două decenii˝

Desigur, autorul (Dave Hunt) continuă și cu alte posibile explicații, chiar și din partea unor grupări de așa ziși creștini, însă toate acestea au un factor comun: ˝cei înlăturați sunt cei nevrednici!˝ Da, nevrednici, zic eu, de lumea aceasta dar vrednici pentru Cel care S-a jertfit pentru ei. Nu-i mare lucru dacă pe la colțuri se vorbește că suntem pleava societății, sau dacă în curând vom fi catalogați ca ciuma planetei, sursa energiei negative, etc. Ținta noastră este Cerul; acea ˝Planetă de sclavi˝, sclavi ai Domnului pentru totdeauna!

˝De aceea bucurați-vă ceruri, și voi, care locuiți în ceruri! Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.˝

Despre rugăciune

Mulți ani de zile am făcut parte dintr-o anumită biserică evanghelică, biserică cu potențial și mult tineret, dar, în care, cea mai ignorată parte a închinării (în special de mulți tineri) era rugăciunea. Seara de joi (timp special de rugăciune) era ignorată aproape în totalitate. Mulți motivau în felul următor: ˝Joi la biserică? Două babe și trei moși!˝ De fapt ăsta era tristul adevăr: Acele ˝două babe și trei moși˝ erau acei oameni care nu lipseau aproape niciodată de la adunare; rar se întâmpla ca o ploaie torențială vara, sau gerul iarna, să-i țină acasă. Duminica dimineață timpul de rugăciune începea la ora nouă, însă unii predicatori veneau întotdeauna cam un sfert de oră mai târziu. Știau ei de ce; să prindă ˝osul cel mare˝, adică să-și ascundă picioarele după amvon, după ora zece, la timpul de predică. Din această cauză, mai mereu, îndemnurile pentru rugăciune le dădeau cam aceeași frați, săptămână de săptămână.
Deși mă simt slab și neînsemnat din acest punct de vedere, îmi dau seama că cel mai de prisos timp în viața unui creștin, este timpul petrecut pe genunchi; acolo te vezi mic, iar pe Dumnezeu îL vezi mare, pe tine slab, iar pe El tare. Aceasta este sursa de putere și binecuvântare din viața credinciosului.
În rândurile de mai jos voi cita câțiva oameni mari ai lui Dumnezeu, oameni plini de Duhul Sfânt și de putere; modele de sfințenie personală și oameni ai rugăciunii necurmate înaintea Domnului.

APOSTOLUL PAVEL a scris foarte mult despre rugăciune. Ea străbate ca un fir roșu epistolele sale, atât cele generale, adresate bisericilor, cat și cele pastorale, adresate colaboratorilor săi.
˝Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta cu toată stăruința, și rugăciune pentru toți sfinții…˝ Efeseni 6:18
˝Stăruiți în rugăciune, vegheați în ea cu mulțumiri.˝ Coloseni 4:2
˝Nu vă îngrijorați de nimic; ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.˝ Filipeni 4:6

ANDREW A. BONAR scria: ˝O, frate, roagă-te! În ciuda lui Satan, roagă-te! Stai ore în rugăciune; mai bine neglijează-ți prietenii, dar nu rugăciunea; mai bine postește, uită de cină sau de somn, dar nu uita de rugăciune. Și nu trebuie să vorbim despre rugăciune, ci trebuie să ne rugăm cu o dorință înfocată. Domnul este aproape; El vine pe nesimțite, în timp ce fecioarele ațipesc.˝

P.T. FORSYTHE: ˝Nu ne rugăm ca să trăim o viață creștină; noi trăim o viață creștină ca să ne rugăm.˝

LEONARD RAVENHILL a fost omul (din punctul meu de vedere) dedicat rugăciunii mai mult decât oricărei alte lucrări; asta reiese clar din scrierile sale.
˝Rugăciunea nu este o pregătire pentru bătălie, este bătălia! Rugăciunea fierbinte și puternică a predicatorului cu-adevărat evlavios, îi dazarmează pe demoni înainte ca predicatorul să ajungă la amvon.˝

˝Niciun om din lumea acesta nu va putea avea succes în lucrurile și lucrările spirituale, fără o viață de rugăciune regulată.˝

˝Biruința nu se câștigă la amvon aruncând gloanțe savante și ghiulele intelectuale, ci se câștigă în cămăruța de rugăciune; lupta este câștigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon.˝

˝Nimeni nu se ridică mai presus de viața sa de rugăciune. Predicatorul care nu se roagă se joacă; poporul care nu se roagă se rătăcește. Amvonul poate deveni o vitrină a talentelor, dar în cămăruța de rugăciune nu sunt aplauze.
Sărăcia Bisericii, sărăcie care se vede în multe privințe azi, este cea mai vădită aici, la locul rugăciunii. Avem mulți organizatori, dar puțini agonizatori; mulți jucători, puțini rugători, da, puțini rugă-tori; gladiatori în rugăciune. O mulțime de păstori, puțini luptători; multe temeri, puține lacrimi; modă și paradă prea mare, dar prea puțină râvnă în lucrare; mulți sfătuitori, puțini ostenitori. Dacă greșim în privința aceasta, a rugăciunii, greșim în toate…Chemarea de a predica este deschisă unui mic număr de oameni, dar chemarea la rugăciune-cea mai înaltă chemare din toate cele adresate oamenilor-este deschisă tuturor. Credincioșii anemici spiritual își spun: Astă seară nu merg la adunare; este doar oră de rugăciune!˝

Am scris aceste rânduri în primul rând pentru mine, iar în al doilea rând pentru toți aceia care consideră, și se recunosc, cu minus-uri în viața de rugăciune; prea mult timp pentru lucrurile lumești, și prea puțin pentru cele cerești, pentru cele veșnice. Avem o nevoie acută de a ne reorganiza prioritățile în viață.
N-ar fi o problemă dacă un creștin ar adormi seara (răpus de oboseală) pe genunchi în timp ce se roagă, dar ar fi o mare problemă, dacă același creștin ar adormi seara în fața televizorului. Și dacă tot l-am citat pe Ravenhill așa des, o mai fac o dată în această direcție: ˝Un creștin care adoarme în fiecare seară în fața televizorului, are un creier mort și un suflet fără putere. Ar fi mai bine pentru el să-L roage pe Dumnezeu să-l ia din lume, fiindcă oricum și-a pierdut deja contactul cu lumea, încât nu mai simte starea de orbire, de păcat și de dezmăț din jur, iar sufletul lui nu mai simte nicio durere.˝
Cam dure cuvinte la prima vedere, dar orice operație decisivă este la fel de grea și dureroasă.
Chemarea la rugăciune este una serioasă, și cel care nu ia seama la ea, are toate șansele să intre într-o stare de ațipire spirituală, iar somnul și după aceea pierzarea veșnică, sunt garantate.

TREI ZILE SI TREI NOPTI

Semnul lui Iona. A fost Cristos crucificat într-o vineri? În care zi a săptămânii a fost crucificarea?

CEI MAI MULŢI DINTRE noi au presupus că Isus a murit în „Vinerea Mare” şi a înviat dintre cei morţi dis-de-dimineaţă în duminica de „Paşte”. Deoarece Isus a spus că va învia „a treia zi”, unii consideră o parte din ziua de vineri ca fiind o zi, sâmbătă ca fiind a doua zi, şi o parte din ziua de duminică ca fiind cea de-a treia zi. Se indică faptul că uneori o expresie ca „a treia zi” poate include doar părţi ale zilelor, o parte a unei zile fiind socotită ca o zi întreagă. The Jewish Encyclopedia spune, de exemplu, că ziua unei înmormântări, chiar dacă înmormântarea poate avea loc târziu după-amiaza, este socotită a fi prima din cele şapte zile de doliu.¹

Când Isus a spus: „Iată, Eu scot demoni, şi fac vindecări astăzi, mâine şi poimâine” (Lc.l3:32,33), ziua după „mâine” ar fi fost cea de-a treia zi, chiar dacă ar fi luate în considerare doar părţi din zi. Mulţi cred că aceasta explică elementul temporal între înmormântarea şi învierea lui Cristos.

Există însă alţi creştini care nu sunt satisfăcuţi total cu această explicaţie. Isus a spus deseori că va învia „a treia zi” (Mt.l6:21; Mc.10:34), dar El a vorbit de asemenea despre acest interval de timp ca fiind trei zile si trei nopţi: „După cum Iona a fost trei zile şi trei nopţi în pântecele balenei”, a zis El, „tot aşa va fi Fiul omului trei zile şi trei nopţi în inima pământului” (Mt.12:38-40).

Că expresia „a treia zi” poate, din punct de vedere scriptural, să includă trei zile şi trei nopţi se poate vedea din Geneza 1:4-13: „Dumnezeu a împărţit lumina de întuneric. Şi Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Şi seara şi dimineaţa au fost prima zi… şi seara şi dimineaţa au fost ziua a doua… şi seara şi dimineaţa (acum trei perioade de zi şi noapte) au fost ziua a treia”. Acesta constituie un exemplu al modului în care termenul „a treia zi” poate fi calculat şi arătat că include trei zile şi nopţi.

Deşi am preferat de mult timp punctul de vedere pe care îl vom prezenta aici – care permite trei zile şi trei nopţi depline – ne grăbim să subliniem că, în calitatea noastră de creştini, faptul că noi credem că Isus a trăit, a murit şi a înviat iarăşi este infinit mai important decât vreo explicaţie pe care am putea s-o oferim în ce priveşte timpul înmormântării Sale.

Întrucât sunt douăsprezece ore într-o zi şi douăsprezece ore într-o noapte (Io.11:9,10), dacă luăm în considerare „trei zile şi trei nopţi” pline, aceasta ar fi egal cu 72 de ore. A fost totuşi vorba exact de 72 de ore? Isus trebuia să fie în mormânt timp de „trei zile şi trei nopţi” şi să învie „după trei zile” (Mc.8:31). Nu vedem nici un motiv pentru care să ne gândim că au fost mai puţin de 72 de ore pline. Pe de altă parte, dacă trebuia să învie dintre cei morţi„in trei zile” (Io.2:19), atunci nu puteau fi mai mult de 72 de ore. Pentru a armoniza aceste afirmaţii diferite, nu pare a fi iraţional să presupunem că intervalul de timp a fost exact de 72 de ore. La urma urmei, Dumnezeu este un Dumnezeu al exactităţii. El face totul conform programului. Nimic nu I se întâmplă accidental.

„Când a venit împlinirea vremii” – nu cu un an prea devreme sau cu un an prea târziu – „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său” (Gal.4:4). Vre-mea pentru ungerea Lui a fost rânduită mai dinainte, şi despre ea a vorbit profetul Daniel, aşa cum a fost şi vremea când va fi El „stârpit” pentru păcatele oamenilor (Dan.9:24-26). Cei care au încercat să-L omoare înaintea acestui timp au eşuat, pentru că nu I-a sosit „vremea” (Io.7:8). Şi nu numai anul şi vremea morţii Lui, ci chiar şi ora era o parte din planul divin. „Tată”, S-a rugat Isus, „a sosit ora…” (Io.17:l).

Deoarece a existat deci un timp exact pentru naşterea Lui, un timp exact pentru ungerea Lui, un timp exact pentru începerea lucrării Lui, un timp exact pentru moartea Lui, nu ne este greu să credem că a existat şi un interval de timp exact între înmormântarea şi învierea Sa – exact 72 de ore. Dacă acest lucru este corect, atunci învierea a avut loc în acelaşi timp al zilei în care a fost şi înmormântat – numai că după trei zile. Ce timp din zi a fost acesta?

Isus a murit la scurt timp după „ora a noua” sau ora trei după-amiază (Mt.27:46-50). „Evreii, pentru că era ziua Pregătirii, ca trupurile să nu rămână pe cruce în ziua de sabat – căci sabatul acela era o zi mare -, Pilat a poruncit ca să li se zdrobească picioarele… dar când au venit la Isus… El era deja mort” (Io.19:31-33). În acest timp, când „s-a înserat” (Mc.15:42), era târziu după-amiaza. Legea spunea: „Trupul lui să nu rămână toată noaptea pe lemn, ci să-l înmormântezi neapărat în aceeaşi zi” (Deut. 21:23). În intervalul rămas înainte de apusul soarelui, în ziua dinaintea marii zile de sabat, Iosif dinArimateea a obţinut permisiunea să ia trupul. El şi cu Nicodim au pregătit trupul pentru înmormântare cu fâşii de pânză de in şi mirodenii, punându-l într-un mormânt din apropiere (Io.19:38-42) – toate acestea fiind încheiate înainte de apusul soarelui.

Dacă învierea a avut loc în acelaşi timp al zilei ca cel în care Isus a fost înmormântat – numai că trei zile mai târziu – aceasta ar plasa învierea chiar la apusul soarelui, nu la răsăritul lui. O înviere la răsăritul soarelui ar fi necesitat încă o noapte – trei zile şi patru nopţi. Nu aşa au stat lucrurile, desigur. Cei ce au venit la mormânt în zori, în loc să fie martorii învierii în acel timp precis, au găsit mormântul gol (Mc.16:2). Relatarea lui Ioan ne spune că MariaMagdalena a venit la mormânt în dimineaţa aceea „pe când era încă întuneric”, şi El nu era acolo (Io.20:l,2).

Scriitorii evangheliilor relatează despre mai multe vizite diferite făcute de discipoli la mormânt în acea primă zi a săptămânii. De fiecare dată, ei au găsit mormântul GOL! Un înger a spus: „El nu este aici: căci a înviat, aşa cum a zis” (Mt.28:6). Prima zi a săptămânii a fost ziua în care discipolii audescoperit că El înviase (Lc.24:l,2, etc.), dar Biblia nu spune de fapt nicăieri că acesta a fost timpul învierii.

Singurul verset ce pare să înveţe despre o înviere care să fi avut loc duminică dimineaţa este Marcu 16:9: „Isus, după ce înviase devreme în prima zi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena… “. Dar acest verset nu spune că El “învia” sau că „a înviat” în acel timp. Se spune că atunci când a venit prima zi a săptămânii, El “înviase” (timpul mai mult ca perfect). Deoarece nu existau semne de punctuaţie în manuscrisele greceşti după care a fost tradus Noul Testament pe care îl avem noi, expresia „devreme în prima zi a săptămânii” putea la fel de corect – unii cred că mai corect – să fie legată de timpul în care Isus S-a arătat Mariei. Prin simplu fapt al plasării virgulei după cuvântul “înviase”, acest verset s-ar citi: „Isus, după ce înviase, devreme în prima zi a săptămânii S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena”. Acesta pare să fie sensul originar, căci versetele care urmează arată că Marcu relata diferitele arătări ale lui Isus, fără să explice în ce zi a avut loc învierea.

Când a sosit duminica dimineaţa, Isus deja înviase, învierea având loc pe la asfinţitul soarelui în ziua anterioară. Numărând înapoi trei zile ne-ar aduce la ziua de miercuri. Oare ar face aceasta trei zile şi trei nopţi? Da. Miercuri noaptea, joi noaptea şi vineri noaptea – trei nopţi; de asemenea joi, vineri şi sâmbătă – trei zile. Aceasta ar face un total de exact trei zile şi trei nopţi sau 72 de ore. O zi după miercuri ar fi joi, două zile după miercuri ar fi vineri, şi „a treia zi” după miercuri ar fi sâmbătă.

Ce avem însă de spus despre cuvintele celor doi discipoli de pe drumul spre Emaus: „Dar noi credeam că El fusese Cel care va izbăvi pe Israel, şi pe lângă toate acestea astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri” (Lc.24:21)? Pentru că aceasta s-a întâmplat în prima zi a săptămânii (v.13), şi aceasta era „a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri”, nu ar indica lucrul acesta că Isus a murit vineri? Ar fi posibil, dacă părţi ale unei zile ar fi socotite ca o zi întreagă.

Pe de altă parte, numărând în celălalt mod, o zi „după” vineri ar fi fost sâmbătă, a doua zi „după” vineri ar fi fost duminică şi a treia zi „după” vineri ar fi fost luni! Lucrul acesta nu poate să fie corect, şi această metodă de numărare n-ar indica ziua de vineri ca zi a crucificării. Vezi si …

Căutând să ofer o explicaţie, supun atenţiei ceea ce urmează: Ei vorbiseră despre „tot ceea ce se întâmplase” (v.14) – mai mult decât despre un singur eveniment. Dacă „tot” a inclus arestarea, crucificarea, înmormântarea, punerea peceţii şi păzirea mormântului, toate aceste lucruri nu s-au făcut până joi. Isus, după cum am observat, a fost crucificat în ziua „pregătirii” (miercuri). “În ziua următoare (joi), care urma după ziua Pregătirii, marii preoţi şi fariseii au venit împreună la Pilat zicând: Domnule, ne amintim că înşelătorul acela a spus, în timp ce era încă în viaţă: După trei zile voi învia. Porunceşte deci ca mormântul să fie păzit până în a treia zi, ca să nu vină discipolii Lui noaptea şi să-L fure” (Mt.27:62-66). Din acest motiv, mormântul a fost pecetluit şi păzit. „Aceste lucruri” nu „s-au întâmplat” – până ce mormântul n-a fost pecetluit şi păzit. Acestea s-au întâmplat, aşa cum am văzut deja, în ziua de joi a acelei săptămâni, marea zi. Duminică ar fi fost atunci „a treia zi după ce s-au întâmplat aceste lucruri”, nu însă a treia zi de la crucificare.

Pentru că Isus a fost crucificat în ziua dinaintea sabatului, este de în-ţeles de ce se crede în mod obişnuit că ziua de vineri este ziua crucifi-cării. Dar sabatul care a urmat după moartea Lui nu era sabatul săptămânal. Era un sabat anual – „căci ziua aceea de sabat era o zi mare” (Io.19:14,31). Acest sabat putea să cadă în orice zi a săptămânii şi, în anul acela, evident, a căzut în ziua de joi.

Isus a fost crucificat şi înmormântat în ziua Pregătirii (miercuri), următoarea zi a fost ziua mare de sabat (joi), apoi vineri, urmată de sabatul săptămânal (sâmbătă). Faptul că au fost două sabate în săptămâna aceea explică modul cum putea Cristos să fie crucificat în ziua dinaintea sabatului, cum înviase deja din mormânt când a sosit ziua după sabat – şi totuşi Şi-a împlinit semnul Său de trei zile şi trei nopţi.

O comparare atentă a pasajului din Marcu 16:1 cu cel din Luca 23:56 aduce o dovadă în plus că au existat două sabate în acea săptămână – cu o zi obişnuită de lucru între cele două sabate. Marcu 16:1 spune: „Şi când a trecut sabatul, Maria Magdalena şi Maria, mama lui lacov, şi Salome, au cumpăratmirodenii ca să vină şi să-L ungă”. Acest verset afirmă că după sabat au cumpărat aceste femei mirodeniile. Totuşi, Luca 23:56 afirmă că ele au pregătit mirodeniile, şi după ce le-au pregătit s-au odihnit în ziua de sabat: „Şi ele s-au întors şi au pregătit mirodenii şi uleiuri mirositoare; şi s-au odihnit în ziua de sabat după poruncă”. Unul dintre versete spune că femeile au cumpărat mirodeniile după ziua de sabat; celălalt verset spune că ele au pregătit mirodeniileînaintea zilei de sabat. Deoarece ele nu puteau pregăti mirodeniile până nu le-au cumpărat mai întâi, dovada în favoarea a două zile de sabat în acea săptămână pare a fi convingătoare.

Scriind în revista Eternity, editorul ei, Donald Grey Barnhouse, a spus: „Eu personal am susţinut totdeauna că au fost două sabate în ultima săptămână a Domnului nostru – sabatul de sâmbătă şi sabatul de Paşte, cel din urmă fiind joi. Ei s-au grăbit să-I ia jos trupul după o crucificare care a avut loc miercuri, şi El a stat trei zile şi trei nopţi (cel puţin 72 de ore) în mormânt”. El citează dovezi din sulurile de la Marea Moartă care ar plasa Ultima Cină în ziua de marţi, şi citează dintr-un ziar romano-catolic publicat în Franţa că „o veche tradiţie creştină, atestată de Didascalia Apostolorum, ca şi deEpiphanius şi Victorinus din Pettau (care a murit în anul 304), arată seara de marţi ca dată a Ultimei Cine şi prescrie un post pentru ziua de miercuri în vederea comemorării arestării lui Cristos”.²

Deşi susţine cu tărie o crucificare care a avut loc în ziua de vineri, The Catholic Encyclopedia spune că nu toţi învăţaţii au crezut astfel. Epiphanius,Lactantius, Wescott, Cassiodorus şi Grigore din Tours sunt menţionaţi respingând vinerea ca zi a crucificării.³

În cartea sa Bible Questions Answered (Răspunsuri la întrebări din Biblie), W. L. Pettingill dă această întrebare şi răspuns: “În ce zi a săptămânii a fost Domnul nostru crucificat? Nouă ni se pare perfect evident că miercuri a avut loc crucificarea”.⁴

Dake’s Annotated Reference Bible spune într-o notă pe marginea pasajului din Matei 12:40: „Cristos a fost mort timp de trei zile pline şi de trei nopţi pline. A fost pus în mormânt miercuri chiar înaintea asfinţitului şi a înviat la sfârşitul zilei de sâmbătă la asfinţitul soarelui… Nicăieri nu se afirmă că a fost înmormântat vineri la asfinţit. Aceasta ar face ca El să stea în mormânt doar o zi şi o noapte, dovedind că propriile Lui cuvinte sunt neadevărate”.⁵

Citatele prezentate aici care provin de la diferiţi oameni ai lui Dumnezeu sunt semnificative în mod special, deoarece această credinţă nu era numai poziţia general acceptată a diverselor organizaţii bisericeşti la care erau afiliaţi aceştia. În astfel de cazuri, oamenii vorbesc din proprie convingere şi nu din interes sau comoditate. Acesta a fost cazul lui R. A. Torrey, cunoscut evanghelist şi decan de institut biblic, ale cărui cuvinte (scrise în 1907) rezumă bine poziţia pe care am prezentat-o aici:

„Potrivit tradiţiei comun acceptate a Bisericii, Isus a fost crucificat vineri… şi a înviat dintre cei morţi foarte devreme în dimineaţa duminicii următoare. Mulţi cititori ai Bibliei sunt nedumeriţi să afle cum poate fi înţeles intervalul dintre vineri după-amiază târziu şi duminică dimineaţă devreme că este de trei zile şi trei nopţi. Pare mai degrabă să fie două nopţi, o zi şi o parte foarte mică dintr-o altă zi.

Soluţia pentru această dificultate evidentă, propusă de mulţi comentatori, este că „o zi şi o noapte” este pur şi simplu un alt mod de a spune ,o zi’ şi că evreii din antichitate socoteau o fracţiune dintr-o zi ca o zi întreagă… Sunt multe persoane pe care această soluţie nu le satisface pe deplin, şi cel ce scrie aceste cuvinte e liber să mărturisească faptul că nici pe el nu-l satisface deloc. Mie mi se pare a fi un paliativ… Biblia nu spune nicăieri, nici nu implică faptul că Isus a fost crucificat şi a murit vineri. S-a spus că Isus a fost crucificat în ,ziua dinaintea sabatului’… Ei bine, Biblia nu ne lasă să speculăm privitor la care zi de sabat este vorba în acest caz… nu era ziua dinaintea sabatului săptămânal (adică, vineri), ci era ziua dinaintea sabatului Paştelui, care cădea anul acela în ziua de joi – ceea ce înseamnă că ziua în care a fost crucificat Isus Cristos a fost miercuri. Ioan face limpede ca bună ziua lucrul acesta.

Isus a fost înmormântat chiar în preajma asfinţitului în ziua de miercuri. După şaptezeci şi două de ore… El a înviat din mormânt. Când femeile au vizitat mormântul chiar înaintea zorilor dimineaţa, ele au găsit că mormântul era deja gol.

Nu există absolut nimic în favoarea crucificării în ziua de vineri, ci totul din Scriptură se armonizează perfect cu crucificarea de miercuri. Este remarcabil să vedem cât de multe pasaje profetice şi prefigurative din Vechiul Testament sunt împlinite, şi câte discrepanţe aparente din relatările evangheliilor sunt rezolvate atunci când ajungem să înţelegem că Isus a murit miercuri, şi nu vineri”.⁶

Agonia bătrânei noastre planete

Cuprins:

Capitolul 1

Viitorul

„Noi credem ceea ce vrem să credem”

Demostene – 348 î.Cr.

De mii de ani pe oameni i-a interesat viitorul. Unii au folosit spiritismul (cei ce cheamă spiritele – lucru interzis de Dumnezeu), alţii astrologia, care s-a născut în vechea Caldee, în nordul Golfului Persic.

Faraonii Egiptului au importat astrologia şi magia din Babilon. Acest lucru l-a practicat şi Imperiul Roman şi din păcate se practică şi în zilele noastre – mai ales spiritismul. În Occident acest lucru aduce un mare venit celor interesaţi.

Capitolul 2

Când eşti cu adevărat un profet?

„Curiozitatea omului scrutează trecutul şi viitorul”.

T.S. Elliot

Adevăraţii profeţi sunt cei din Biblie – ai lui Israel – care au vorbit mânaţi de Duhul Sfânt.

Cum au trecut ei încercarea

Cum să ştim dacă un profet vorbeşte din partea lui sau din partea lui Dumnezeu – întreabă Moise (Deuteronom 18:21).

Când ce va spune un profet se va împlini (Deuteronom 18:22), acela este un profet adevărat.

Dacă nu era adevărat ceea ce profeţea, adică nu se întâmpla, era condamnat la moarte prin lapidare (Deuteronom 13:1-11).

Unele profeţii din Biblie se văd împlinindu-se sub ochii noştri.

Cucerirea Israelului de către Nebucadneţar este dovedită astăzi prin săpăturile arheologice din zona respectivă.

Unul din profeţii care au profeţit cu preţul vieţii a fost Mica, pe vremea când Ahab l-a invitat pe Iosafat la război împotriva sirienilor (1 Împăraţi 22:28). Ştim ce s-a întâmplat în final. O săgeată trasă „la întâmplare” l-a lovit pe Ahab şi el a murit, aşa cum a profeţit Mica.

Isaia a profeţit pe o perioadă de 60 de ani (740-680 î.Cr.), timp în care s-au succedat patru împăraţi. El a profeţit că Sanherib se va întoarce în ţara lui fără să atace Ierusalimul (Isaia 37: 36-38). El a mai profeţit cu sute de ani înainte invazia Iudeii şi cu 150 de ani înainte nimicirea Babilonului şi faptul că nu va mai fi reclădit (Isaia 13:17-22). Babilonul era o cetate greu de cucerit, cu ziduri de 45m înălţime şi late cât cinci care mergând alături, şi totuşi mezii şi perşii au cucerit-o fără război – săpând un şanţ şi deviind cursul Eufratului. Ei au intrat în cetate în timp ce împăratul Belşaţar dădea un ospăţ desfrânaţilor (Isaia 21:1-10).

Cu 200 de ani înainte Isaia a profeţit că un împărat pe nume Cirus va porunci reclădirea Ierusalimului şi a Templului (Ezra 1:1-11).

Capitolul 3

Oare experienţa ne învaţă ceva, cu adevărat?

„Istoria ne învaţă că omul nu învaţă nimic de la istorie”

Hegel

Omul nu învaţă niciodată din greşelile trecutului, mai ales când este vorba de cele mai mari catastrofe. Ex: primul război mondial, al doilea, şi iată că se profilează şi al treilea.

Subiectul central al profeţiilor iudaice era că Mesia va veni să împlinească făgăduinţele făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov. După aceste profeţii, Israel era poporul care trebuia să conducă lumea sub domnia lui Mesia, care va aduce pacea universală, prosperitatea şi armonia între neamurile de pe pământ. Lucru ciudat, paradoxal este că într-adevăr a venit un iudeu care a declarat că El este Mesia. El a împlinit un mare număr de profeţii care au fost făcute despre El. Dar a fost lepădat chiar de aceia care ar fi trebuit să-L recunoască. Profeţiile Vechiului Testament au făcut două portrete diferite ale lui Mesia care trebuia să vină:

Unul din portrete Îl arată ca Rob smerit care suferă pentru ceilalţi şi este lepădat de compatrioţii Săi (Isaia 53).

Al doilea portret Îl arată pe Mesia ca un Împărat biruitor şi îmbrăcat cu o putere fără limită care vine deodată pe pământ în culmea unui război mondial şi-i salvează pe oameni de la autodistrugere.

1) Mesia suferind – Isaia 53

2) Mesia domnind – Zaharia 14 şi Isaia 9:6,7

Marii rabini nu au înţeles că este vorba de una şi aceeaşi persoană şi au luat numai al doilea portret.

Întrebarea cea mare

De ce au lepădat evreii pe Mesia, cu toate profeţiile care s-au făcut şi care erau cunoscute rabinilor?

Isus la venirea Lui – în predica de pe munte – a redat adevărul cu privire la poruncile lui Dumnezeu, pe care rabinii le înlocuiseră cu porunci omeneşti şi datini bătrâneşti. El a arătat că Dumnezeu priveşte la atitudinea de inimă, nu la înfăţişarea exterioară a faptelor.

Ei nu L-au vrut pe Mesia suferind, nu L-au înţeles şi atunci L-au lepădat.

Cele 10 porunci nu au avut drept scop să ne facă să ne apropiem de Dumnezeu prin propriile noastre eforturi, ci ca să ne arate cât de perfecţi ar trebui să fim noi ca să fim primiţi de Dumnezeu prin faptele noastre bune.

Legea a fost dată ca sufletele să-L poată primi pe Mesia suferind, să vadă nevoia acută de El.

Al doilea motiv de lepădare a fost indiferenţa lor cu privire la nevoile lor spirituale, mai ales că Isus era un dulgher de jos, sărac, umil şi ei erau din păturile înalte – cărturari, farisei, saduchei şi preoţi – păturile conducătoare la vremea aceea.

Semnele profetice care arătau venirea Lui erau tot atât de clare ca şi semnele cerului – semne pe care ei le ştiau.

Deci Dumnezeu îi descoperă lui Iacov că Mesia va fi din seminţia lui Iuda. Apoi din familia lui David – cum a zis profetul Natan din partea lui Dumnezeu (1 Cronici 17:11-13). Împăratul David primeşte două făgăduinţe:

1) Unul din urmaşii lui va domni veşnic (2 Samuel 7:12-16);

2) Această Persoană va fi singurul Fiu al lui Dumnezeu.

Tradiţiile rabinice ştiau că această prezicere era mesianică, de aceea I-au şi spus mulţi „Fiul lui David”.

Locul naşterii îl aflăm de la profetul Mica 5:2, reluat în Matei 2:5.

Data naşterii

Daniel a profeţit că vor trece 483 de ani (69 x 7 săptămâni de ani) până la venirea Unsului (Mesia), şi că Mesia va fi stârpit şi cetatea va fi dărâmată de un împărat (Titus, în anul 70 d.Cr. ).

Profesiunea lui Mesia

Isaia profeţeşte (cap. 35:4-6) că cei şchiopi şi orbi vor fi vindecaţi, iar în pustiu vor izvorî ape – exact ceea ce i-a spus Isus lui Ioan Botezătorul, când acesta a trimis să întrebe dacă este El sau trebuie să aştepte un altul (Matei 11:3).

Suferinţele

Isaia 42 şi 52:13,14 şi 53 Îl arată pe Isus – Mesia suferind. Isaia a trăit cu 700 de ani înainte de Isus şi a profeţit lepădarea Lui (cap. 53:1-3) – profeţia fiind la timpul trecut, dădea mai multă greutate spuselor lui. Isaia L-a văzut pe cruce cu 700 de ani înainte.

Vânzarea pe 30 de arginţi

Zaharia 11:12,13 – această profeţie o găsim împlinită în Evanghelia după Matei (cap. 27:6-10).

Răstignirea

În Psalmul 22 – scris cu 1000 de ani înainte de Isus de către David călăuzit de Duhul Sfânt – cuvântul „câine” era folosit în jargon de către evrei pentru cei dintre naţiuni. Deci a fost răstignit de romani.

Isus a prezis distrugerea Ierusalimului (Luca 19:43,44), care a avut loc în anul 70.

Vom fi noi indiferenţi faţă de atâtea profeţii care anunţă venirea din nou a lui Mesia – Isus ca mare Împărat?

Aceste profeţii se vor împlini literal, aşa cum s-au împlinit şi celelalte despre El.

Capitolul 4

Israel

„Sunt puţine ţările care au jucat un rol aşa de important în istoria lumii ca poporul Israel”.

David Ben Gurion – 1965

La un moment dat va veni o perioadă de 7 ani al cărei punct culminant va fi revenirea vizibilă a lui Isus Mesia. Cele mai multe din profeţiile neîmplinite încă se leagă de evenimentele care se vor întâmpla puţin înainte de început şi în timpul acestei „numărători inverse” a celor 7 ani. Aceasta nu poate începe mai înainte ca poporul evreu să fi intrat în vechea lui ţară, Palestina (14 mai 1948).

Cheile enigmei profetice

În timpul renaşterii lui Israel se va produce o regrupare a neamurilor în 4 blocuri.

Fiecare din aceste blocuri va fi direct şi vital interesat de acest stat nou creat.

Fiecare din aceste blocuri politice va participa la marele război final – Armaghedon.

Fiecare din aceste blocuri va fi judecat şi distrus pentru că a invadat Israelul.

Visul şi realitatea

Evenimentul principal pe care l-au omis mulţi cititori ai Bibliei a fost că Israel trebuia să se formeze ca stat independent, ceea ce s-a întâmplat la 14 mai 1948 prin declaraţia pe care a citit-o Ben Gurion: „Evreii trebuie să vină în Israel”.

Perioada de 7 ani

Trei ani şi jumătate de 360 de zile (anul biblic) sau 42 de luni (Apocalipsa 11:2,3) este a doua jumătate din cei 7 ani – timp profeţit de Domnul Isus la Matei 24:21,22.

Sunt cam 3500 de ani de când poporul evreu a plecat din Egipt spre ţara promisă. Moise le-a prezis că el va fi pedepsit de două ori ca popor, pentru că nu credeau în Dumnezeul lor şi lepădau legile Lui. Prima parte a pedepsei a venit din Babilon (Isaia 39:6 – locul; Ieremia 25:12 – perioada; şi Isaia 44:28 şi 45:4 – reclădirea Ierusalimului prin Cirus, pe care îl cheamă pe nume). Dar în anul 70 evreii sunt împrăştiaţi în toată lumea, printre toate popoarele. Ei vor fi prigoniţi fără milă şi socotiţi ca fără patrie (Deuteronom 28:64-68; Luca 21:23-24; Matei 23:36 – a spus Domnul Isus).

Timp de aproape 2000 de ani evreii au rătăcit de-a lungul pământului, fiind umiliţi şi vânduţi la preţuri de nimic pentru munci dispreţuite.

Aceste profeţii care s-au împlinit cu acest popor trebuie să ne facă să credem că Dumnezeu nu vorbeşte în zadar.

Renaşterea lui Israel

James Grant, teolog biblic englez, a înţeles că evreii trebuie să fie restauraţi ca naţiune.

„Venirea în persoană a lui Mesia pentru a stabili domnia Lui milenară pe pământ nu va avea loc atât timp cât evreii nu vor fi intrat în ţara lor şi vrăjmaşii lui Mesia şi ai evreilor nu vor fi adunat armatele lor din toate părţile lumii pentru a începe asedierea Ierusalimului. Or întoarcerea evreilor în Ţara Sfântă şi mobilizarea acestor puternice armate pentru ocuparea Ierusalimului trebuie să aibă loc într-un timp considerabil”. (Acestea au fost scrise cu 82 de ani înainte de întemeierea statului Israel).

Ca să fii sigur în ce priveşte importanţa lui Israel ca semn al timpurilor, trebuie să ţii seama de trei evenimente care se vor întâmpla:

1) Poporul evreu trebuie să fie restaurat în Palestina.

2) Evreii trebuie să reia posesiunea părţii vechi a Ierusalimului şi a locurilor sfinte (1967).

3) Trebuie să reconstruiască Templul pe locul său istoric.

Profetul Ezechiel a profeţit acum 2600 de ani invazia Israelului de către un popor (cap. 38:8), după ce vor fi strânşi în ţara lor din mijlocul popoarelor.

Momentul împlinirii

1) „După multe zile” – Dr. Kac, medic evreu, zice că această expresie în Vechiul Testament indică întotdeauna restaurarea naţională finală şi completă a lui Israel şi învierea spirituală.

2) Această restaurare are loc după ce munţii lui Israel au fost pustii.

3) Ezechiel 37 – minunea restabilirii materiale a evreilor în propria lor ţară, apoi urmează convertirea lor spirituală.

4) Această restabilire materială este asociată direct cu declanşarea ostilităţilor care duc la o mare judecată asupra tuturor popoarelor şi revenirea lui Mesia pentru a stabili Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai prezenţa acestei naţiuni noi şi prospere va stârni un puternic vrăjmaş în nordul Israelului. El va lansa un atac împotriva Israelului înaintea ultimului război mondial, care va aduce în final pe toţi supravieţuitorii la picioarele lui Mesia.

Domnul Isus Profetul

Domnul Isus a făcut câteva precizări cu privire la revenirea Sa (Matei 24; Luca 17 şi 21). Şi a făcut o comparaţie cu smochinul. Când ramurile lui înfrunzesc, cunoaşteţi că vara este aproape (Matei 24:32,33). Semnul cel mai mare este renaşterea lui Israel. În Matei 24:34 Domnul Isus zice că generaţia care va vedea semnele împlinindu-se nu va trece. În Biblie, o generaţie reprezintă cam 40 de ani. (1948+40=1988)

Un alt eveniment important

Reluarea în stăpânire a vechiului Ierusalim (1967). Zaharia 12-14 descriu invazia împotriva poporului evreu care va locui în apropierea vechiului Ierusalim.

Cronologia evenimentelor:

1) Asedierea Ierusalimului de către toate naţiunile (cap. 12:1-3);

2) Descrierea luptei din Ierusalim şi împrejurimi (cap. 12:4-9);

3) Arătarea personală a lui Mesia Isus unei rămăşiţe de evrei la Ierusalim (cap. 12:10);

4) Pocăinţa şi credinţa care sunt rezultatul acestei descoperiri personale (cap. 12:11-14);

5) Deschiderea unui izvor de iertare pentru Israelul pocăit (cap. 13:1);

6) Venirea biruitoare a lui Mesia (cap. 14:1-21).

Din aceste capitole reiese clar că evreii trebuie să locuiască şi să ocupe vechiul Ierusalim în momentul venirii lui Mesia. Domnul Isus a mai prezis în ultimul mesaj înainte de arestarea Sa să ia seama la „”urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit profetul Daniel, „aşezată în locul sfânt”” (Matei 24:15). Expresia „”urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit profetul Daniel” în limbajul evreiesc înseamnă profanarea Templului prin aducerea unuia dintre neamuri sau a unui lucru profan în Locul Sfânt. O profanare a avut loc deja în 165 î.Cr., când împăratul Antiohus Epifanus a invadat cetatea şi a înjunghiat un porc în Locul Sfânt.

Pentru a zidi un templu, evreii trebuie să aibă Ierusalimul şi vechiul loc de amplasare a Templului în partea veche a oraşului. În 1967, în războiul de şase zile, Moşe Daian – comandantul şef israelian – s-a dus la zidul plângerii şi a zis: „Noi am revenit la locul cel mai sfânt dintre locurile sfinte. Nu-l vom mai părăsi niciodată”.

Al treilea Templu

Reconstruirea vechiului Templu trebuie să se facă pe locul lui cel vechi – Muntele Moria. Acolo au fost construite Templele precedente.

Primul, acum 3000 de ani, de către Solomon.

Al doilea, acum 2400 de ani, de către cei ce s-au întors din Babilon.

Al treilea a fost restaurat în întregime de către Irod cel Mare, ca să câştige simpatia evreilor şi a fost distrus de către Titus în anul 70 d.Cr. (din el a rămas o bucăţică – Zidul plângerii – unde se roagă şi plâng acum evreii).

Piedica de reconstruire este moscheea lui Omar – unul din cele două, trei locuri sfinte musulmane – dar profeţia se va împlini în ciuda acestei moschei, care se crede că este construită pe locul Templului.

În Daniel 9:27, se spune că un prinţ se va ridica din poporul care a distrus al doilea Templu (romanii, în anul 70 d.Cr. ) şi că el va face „o alianţă” cu poporul evreu (Isaia 28:15).

Acest tratat va garanta libertatea religioasă a evreilor, pentru ţinerea jertfelor după legea lui Moise.

Acest „prinţ” trebuie să vină dintr-o formă reînnoită a vechiului imperiu roman. Apostolul Pavel ne vorbeşte foarte clar despre el în 2 Tesaloniceni 2:4-12. El va profana deci Templul şi prin acest act va rupe alianţa cu poporul evreu şi va face să înceteze cultul Templului (Daniel 9:27).

Deci:

1) Restaurarea cultului jertfelor după legea lui Moise;

2) Profanarea Templului.

După războiul din 1967, un reporter a luat un interviu unui celebru istoric izraelian – Israel Eldad – care la întrebarea: „Poporul dumneavoastră are intenţia să reclădească Templul?” a răspuns astfel: „Din momentul când împăratul David a cucerit pentru prima oară Ierusalimul până ce Solomon a clădit Templul n-a trecut decât o singură generaţie. La fel va fi şi pentru noi”. Reporterul a întrebat: „Ce va fi cu moscheea lui Omar?” Eldad a răspuns: „Desigur, este o întrebare bună. Cine ştie, poate va fi un cutremur de pământ”.

Capitolul 5

Rusia este Gog

„Viitorul război nu va mai fi contra arabilor, ci contra ruşilor”.

Moşe Daian – 1968

Ezechiel 38:15-16 – 650 î.Cr.

Noul stat Israel va trebui să sufere o serie de mari încercări, care au fost profeţite.

Un duşman teribil din „extremul nord” se va ridica împotriva lor având numeroşi aliaţi.

Autorul a auzit pe un post de radio – după al doilea război mondial – că ultimul război mondial va fi între popoarele care vor avea ca simbol un vultur şi un urs. Numai Biblia ne descoperă care sunt popoarele care au aceste simboluri.

Cele trei profeţii foarte importante despre grupul de naţiuni se găsesc în Ezechiel 38 şi 39; Daniel 11:40-45 şi Ioel 2:20.

Care este naţiunea conducătoare a acestei confederaţii şi care sunt aliaţii?

Ezechiel 38 – Gog din ţara lui Magog

Gog înseamnă conducător de popoare, uriaş.

Roşu = Rusia

Meşec = Moscova

Tubalul = Tobolsk

Persia = Iran

Cuş = Etiopia

Put = Libia

Gomer = Polonia, Cehia, Slovacia, Germania

Togarma = Armenia

Fii căpetenia lor – Rusia

Daniel 11:40-45, Ioel 2:20

S – Egipt

N – Rusia

Edom + Moab + Amon = Iordania

Libia

Etiopia

Profeţia lui Ezechiel are multe precizări cu privire la perioada în care vor avea loc evenimentele.

Capitolul 37 vorbeşte de restabilirea finală a lui Israel, când evreii se întorc din diaspora după aproape 2000 de ani. Aceasta ar fi prima precizare, iar a doua, că este legată de venirea imediată a necazului celui mare şi a lui Mesia pentru a domni şi a-i salva de vrăjmaşii lor.

Capitolul 36:24,25,27 – Renaşterea spirituală este precedată de restabilirea ca naţiune, ca stat independent

În cap. 37:11 – valea oaselor uscate. Adevărata trezire spirituală se va produce după restaurarea ca popor (Ezechiel 37:26 şi 38, 39). În cap. 39, Dumnezeu va judeca pe invadatorii din nord într-un fel supranatural şi chiar această lucrare îi va face pe israeliţi să-L recunoască pe Domnul Isus ca adevăratul lor Mesia şi să creadă în El (Ezechiel 39:6-8).

În cap. 40-48, Ezechiel descrie noul Templu şi cultul care va fi instaurat după venirea lui Mesia ca Împărat. În 1854, Chamberlain a rezumat aceste lucruri din cap. 38 astfel: „După tot ce am putut înţelege, restaurarea viitoare a lui Israel va fi mai întâi progresivă şi paşnică; aceasta va fi o restaurare permisă, dacă nu chiar ajutată şi încurajată sau protejată. Evreii vor reveni ca să ocupe toată ţara, oraşele şi satele. Ei se vor stabili acolo, vor deveni prosperi şi tot mai bogaţi, înainte ca această mare confederaţie de popoare din nord să se formeze împotriva lor”. El a scris aceste lucruri cu 100 de ani înainte ca să se formeze statul Israel.

Cine ar fi capul confederaţiei?

Cu mult timp în urmă, mulţi comentatori au recunoscut că profeţia vizează Rusia. Dr. John Cumming scria în 1864: „Cred că acest împărat din nord va fi Rusia autocratică … Faptul că Rusia ocupă un loc foarte important în profeţie a fost admis de aproape toţi exegeţii”. Profetul ne dă arborele genealogic al acestui şef din nord în aşa fel că noi putem urmări migraţiile triburilor acestora până la epoca modernă pe care o cunoaştem.

Gog este numele simbolic al şefului naţiunii şi Magog este ţara lui. El este şi prinţul popoarelor vechi numite Roş, Meşec şi Tubal. Ei sunt nepoţii lui Noe prin fiul său Iafet. Magog este al doilea, Tubal al cincilea şi Meşec al şaselea.

În istoria antică, Herodot – filosof grec din sec. V î.Cr. – citează Meşecul şi Tubalul ca triburi care s-au stabilit în nordul Asiei Mici. Ei se numeau muscoviţi.

Iosef Flavius – istoric evreu din primul secol – afirmă că Magog este numit de către greci „sciţi”, şi spune că „aceste popoare locuiau dincolo de munţii Caucaz”.

Pliniu – autor latin din era creştină – scrie că Hieropol, luat de sciţi, a fost numit mai târziu Magog. Ei se identificau cu vechiul lor nume tribal – erau barbari şi erau de temut. Toate manualele de istorie veche ne învaţă că sciţii au constituit o parte importantă a popoarelor care au format Rusia modernă.

Vilhelm Genesius, ebraisant eminent, zice: „Meşec a fost fondatorul poporului Moschi – popor barbar care locuia în munţii moschieni. Acest savant spune mai departe că numele grec „Moschi” derivă de la numele evreiesc „Meşec” şi este rădăcina oraşului Moscova.

Tubal este fiul lui Iafet şi fondatorul tiberienilor – popor care locuia aproape de Marea Neagră, la răsărit de Moschi.

Roş nu a fost tradus în Biblia de la Ierusalim. În ebraică înseamnă „vârf” sau „cap” a ceva.

Autorii bizantini şi arabi menţionează adesea un popor cu numele Roş sau Rus, care locuia în părţile Taurusului şi este considerat ca făcând parte din triburile scite. Ei locuiau în vecinătatea Volgăi.

Episcopul englez Lowth scria în 1710: „Roş, luat ca nume propriu, arată în Ezechiel pe locuitorii Sciţiei, de la care şi-au luat numele ruşii moderni”.

Cei care au scris şi au gândit astfel atunci au fost luaţi în râs, dar astăzi vedem o Rusie comunistă modernă cu un regim fondat pe ateism.

Ezechiel mai subliniază şi poziţia geografică a acestui popor: „fundurile miazănoaptei” (cap. 38:6,15 şi 39:2) – aceasta însemnând nordul.

O singură naţiune se află în extremitatea nordică – RUSIA. Avea dreptate Daian că „următorul război va fi cu ruşii, nu cu arabii”.

Ezechiel a trecut cu bine examenul de profet, pentru că el a vorbit ce i-a spus Dumnezeu (2 Petru 1:21).

Care sunt aliaţii?

1) Persia – Iranul modern. Rusia are nevoie de Iran pentru invazia prezisă. Ar fi mult mai greu să deplaseze o armată mare terestră de-a lungul munţilor Caucaz, care formează frontiera cu Iranul. Terenul este mai uşor de-a lungul Iranului decât de-a lungul Turciei. Totuşi Rusia va avea nevoie de aceste două ţări pentru transporturi.

2) Etiopia sau Cuş – Africa de Nord.

Cuvântul „Etiopia” este traducerea cuvântului ebraic „Cuş”, care era fiul cel mare al lui Ham, fiul lui Noe. Moise zice că „ţara Cuş” atingea altădată o regiune aproape de Tigru şi Eufrat (Gen. 2:13).

Dr. Genesius face bilanţul următor al dovezilor:

a) cuşiţii erau negri;

b) ei au emigrat mai întâi spre peninsula arabică, apoi de-a lungul Mării Roşii spre o regiune din sudul Egiptului.

c) Toate popoarele de negrii ale Africii coboară din Cuş şi ele trebuie căutate în Africa (Gen. 10:7).

Este sigur că vechiul popor al Etiopiei (Abisinia modernă) se compunea din cuşiţi, dar mai sunt şi alţi aliaţi în afara lor (Daniel 11: 36-45).

Şi în Africa a pătruns propaganda comunistă.

3) Libia – este traducerea cuvântului ebraic „Put”, tot un fiu al lui Ham. Descendenţii lui Put au emigrat spre ţara care este la apus de Egipt; ei sunt la originea naţiunilor arabe ale Africii de Nord, ca Libia, Algeria, Tunisia, Maroc. Traducerea Septuaginta traduce Putul prin Libia. Teritoriul Africii de Nord este pe cale să devină pe faţă pro-sovietic. Algeria pare să fie deja comunistă, aliată Rusiei.

Ţările din spatele cortinei de fier

4) Gomer – fiul cel mare al lui Iafet, tatăl lui Aşchenaz.

Dr. Young, citând ultimele descoperiri arheologice, spune despre Gomer şi trupele sale: „Ei s-au stabilit la nord de Marea Neagră, apoi s-au întins spre sud şi spre apus, până la extremităţile Europei”.

Genesius spune că o parte din „trupele” lui Gomer este Aşchenaz, „numele propriu al unei regiuni şi al unei naţiuni situate în Asia de Nord, din care au descins sumerienii, care sunt vechiul popor al lui Gomer. Evreii moderni gândesc că este Germania. Iosef îi numea pe aceşti fii ai lui Aşchenaz „reginieni”, şi pe o hartă a vechiului imperiu roman se văd în regiunea Poloniei actuale, în Cehoslovacia şi în Germania de Est, până la ţărmurile Dunării. Talmudul evreiesc modern confirmă această poziţie geografică. Deci ţările de după cortina de fier ar fi Europa de răsărit şi ţările slovace.

5) Togarma – Rusia meridională şi cazacii. Ezechiel 38:6 specifică „casa Togarmei”.

Genesius zice că este o naţiune nordică, venită din Gomer, având numeroşi cai şi măgari. Unul din fiii Togarmei a fondat Armenia, după spusele armenilor.

Togarma face parte din Asia meridională actuală şi este probabil la originea cazacilor şi a altor popoare din Rusia orientală. Cazacii au iubit întotdeauna caii şi sunt cunoscuţi ca având cea mai bună cavalerie din lume. Unii strategi gândesc că, într-adevăr, se vor servi de cavalerie pentru invazia Orientului Mijlociu, exact aşa cum a prezis Ezechiel. Pe un teren accidentat, cum este cel dintre Rusia şi Israel, cel mai adecvat mijloc de transport sunt caii.

Ezechiel nu a dat lista completă a aliaţilor, dar tot sunt mulţi.

Ezechiel 38:7 – căpetenia rusă va echipa pe aliaţii săi cu armament.

Totuşi Rusia şi aliaţii săi vor fi complet distruşi printr-un act pe care Israel îl va recunoaşte ca venind de la Dumnezeul lor, şi aceasta îi va face pe mulţi evrei să creadă în Mesia.

Capitolul 6

Împăratul de la miazăzi

„Obiectivul nostru principal va fi distrugerea lui Israel”.

Naser – mai 1967

„Veniţi, zic ei, să-i ştergem de pe faţa pământului, din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai pomenească numele lui Israel”

Psalmul 83:4 – cu circa 1000 de ani î.Cr.

Biblia spune că Egiptul, naţiunile arabe şi ţările Africii negre vor forma o alianţă, un bloc puternic, care se va numi Împăratul de la miazăzi şi care se va uni cu cel de la miazănoapte împotriva statului Israel.

Egiptul – actorul principal

Egiptul este conducătorul arabilor din Liga Arabă. Poziţia lui strategică va juca un rol important în evenimentele care se vor desfăşura. Rolul lui este tridimensional şi în limbajul lui Naser în formă de cercuri.

1) Primul cerc – regiunea arabă cu unitatea arabă ca centru.

2) Lângă ei, Africa, sediul luptei între imperialiştii albi şi indigenii negri pentru acapararea bogăţiilor continentului.

3) Lumea islamică – care este şi ea ameninţată de imperialism. Naser ar fi vrut să unească toată lumea arabă, servindu-se de evanghelia materialismului şi de legătura comună a identităţii arabe, vrând să facă o puternică a treia forţă mondială.

Cum se fac duşmanii

Naser a căzut în capcana războiului din iunie 1967, pe care l-a pierdut. Nici un şef de stat arab nu poate spera să-şi păstreze puterea, dacă este dispus să facă concesii Israelului.

Împăratul de la miazăzi

Daniel 11:40 – expresia „vremea sfârşitului” face aluzie la începutul ultimului mare război din istorie. Aici este o descoperire – că Egiptul va ataca statul restaurat al lui Israel, care va fi atunci sub dominaţia unui fals Mesia. Acest om va fi probabil un evreu care va colabora strâns cu dictatorul mondial care va lua puterea Romei. Acest lucru va declanşa o altă invazie, a ruşilor, în Israel şi în Orient (Daniel 11:42,43), şi nici Egiptul nu va scăpa, nici Libia, nici Etiopia. Ruşii vor înşela Egiptul şi naţiunile Africii negre şi cele ale Africii arabe, care vor fi angajate cu Egiptul şi cucerite odată cu el de către Rusia. Ele vor cădea deodată în mâna ruşilor. Această precizare mai este şi în Ezechiel 30:4,5. Proiectul egiptean de a-i uni pe arabi şi pe africanii negri într-o „a treia putere mondială” pare a fi împlinirea cuvintelor profetului.

Harul se apropie de Egipt

Isaia prezice nu distrugerea totală a Egiptului, ci întoarcerea lui de la falşii Mesia şi de la închinarea la idoli la singurul şi adevăratul Mântuitor.

Egiptul va trece printr-o judecată şi va fi atinsă sursa lui de viaţă, Nilul, care va seca (Isaia 19:5,6).

Într-un fel sau altul, masa fluviului va fi deturnată şi regiunea pe care o uda se va usca. Isaia mai prezice că un mare dictator puternic va invada ţara şi o va stăpâni (cap. 19:4).

Anticristul Romei va veni peste Egipt până vor striga către adevăratul Salvator, Isus (cap. 19:20).

Dumnezeu a mişcat popoarele pentru a se împlini prezicerile profeţilor, care sunt cuvintele Lui.

1) Israel a revenit în ţara lui.

2) Ierusalimul este sub stăpânirea evreilor (cartea a fost scrisă în 1970), dar în 1973 arabii au luat o bucată.

3) Arabii se unesc împotriva Israelului pentru a elibera Palestina.

4) Naţiunile din Africa de Nord şi Nord-Est se aliază şi ele în această cursă.

Suntem noi gata, dacă suntem ultima generaţie care va fi afectată?

Capitolul 7

Pericolul galben

„… râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit”.

„Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon”

Apocalipsa 16:12,16 – Ioan, cca anul 96 d.Cr.

Expresia „împăraţii de la răsărit” se referă la o altă putere care trebuie să se formeze chiar în timpul când Nordul – Rusia şi Sudul – Egiptul şi alianţa africano-arabă – se pregătesc. Expresia greacă tradusă prin „Orient” (Apocalipsa 16:12) este „anatolea hellon” care înseamnă „răsăritul soarelui”. Este vechea desemnare a raselor şi naţiunilor orientale. Ioan descrie această mare hoardă de soldaţi strânşi la râul Eufrat ca „împăraţii de la răsăritul soarelui” şi prezice mişcarea unei mari armate orientale care trebuie să ia parte la un război în Orientul Mijlociu.

Eufratul a jucat de-a lungul secolelor un mare rol în istoria militară. Este lung de 2900 km şi nu se poate trece cu piciorul decât în unele locuri şi în anumite anotimpuri. Este lat de 300 mile metrice şi adânc de până la 3-10 m, câteodată şi mai mult. Această indicaţie arată că puterea de care este vorba este orientală. Pentru invazia următoare Dumnezeu va avea grijă să sece Eufratul pentru a putea fi trecut. Ioan vorbeşte de eliberarea a patru îngeri decăzuţi pe care Dumnezeu i-a păstrat în captivitate la acest fluviu (Apocalipsa 9:14-16). Imediat după eliberarea lor, o armată fantastică iese din Eufrat, numărul combatanţilor cavaleriei fiind de 200 de milioane (Apocalipsa 9:16). Cei patru îngeri vor instiga această armată la război şi ei vor seca râul pentru a trece peste bariera dintre răsărit şi apus. Această hoardă fantastică va distruge 1/3 din populaţia globului (Apocalipsa 9:18) prin foc, fum (poate poluarea aerului) şi pucioasă (adică pământul scufundat).

Mulţi savanţi care studiază Biblia gândesc că este o descriere a unui război atomic. Această mare armată va fi mobilizată înainte de revenirea lui Mesia pe pământ.

Timp de secole Asia a rămas înapoiată faţă de Occident în ce priveşte ştiinţa şi tehnica. Japonia a fost prima naţiune din Asia care s-a lansat în curentul ştiinţei moderne. Marina japoneză a făcut faţă în al II-lea război mondial – campania din Africa şi Palestina. Ei ar fi putut să-i învingă cu siguranţă pe englezi – adică acea parte din forţele lor care fusese reţinută de corpul din Africa al mareşalului Romel. Dacă japonezii ar fi continuat, războiul s-ar fi terminat altfel.

Amiralul Yamamoto a modificat ordinele într-un fel inexplicabil. El a făcut să se întoarcă detaşamentul special care se găsea în Oceanul Indian şi l-a dirijat spre coasta apuseană a Statelor Unite. Credem că această decizie trebuie atribuită providenţei divine. Intenţia acestui detaşament special a fost interceptată de marina SUA prin radio şi a fost decodificată. Lupta care a avut loc poate fi considerată ca o întorsătură a războiului. Cu un pumn de bombardiere şi un detaşament special mult inferior ca număr, marina SUA i-a înfrânt pe japonezi în lupta de la Marea Coralului. Japonia a mers din înfrângere în înfrângere şi visurile ei de cucerire s-au destrămat.

Balaurul se trezeşte – CHINA

Prin luarea puterii de către comunişti în China, adevăratul uriaş se trezeşte.

Pe la 1860, Dr. Robinson prezicea: „Înainte de scurgerea unei jumătăţi de secol, în providenţa lui Dumnezeu, se vor vedea revoluţii în spiritul oriental, de care nimeni nu are nici cel mai mic presentiment”.

În 1864, Cuming prevedea că „Orientul va intra în mod necesar în era industrializării şi va deveni mai târziu o mare nenorocire pentru civilizaţia occidentală”.

Cu toate că China nu este prea dezvoltată în toate ramurile sau ca nivel de trai, totuşi ea a făcut progrese remarcabile în domeniul armelor de război. Cu privire la potenţialul militar şi intenţiile Chinei roşii, Victor Petrov a spus în 1967: „China are toate condiţiile să devină o mare putere mondială. Dezvoltarea Chinei comuniste este avansată şi va creşte. Cu sau fără ajutorul ruşilor, ea avansează spre scopul ei de a atinge nivelul industrial al marilor puteri ale lumii.

Ruptura dintre China şi Rusia s-a făcut în interpretarea doctrinei comuniste. Chinezii afirmă că lumea nu va putea fi cucerită decât prin forţa armelor şi prin violenţă. Marea acuzaţie a Chinei roşii faţă de Rusia se exprimă prin cuvântul comunist cel mai dispreţuitor: „revizionişti”. Marxiştii n-au uitat niciodată că violenţa va însoţi inevitabil prăbuşirea capitalismului. Mao Tse Toung a rezumat astfel interpretarea acestui principiu: „Puterea politică iese dintr-un proiect de tun… şi proiectul nu trebuie să cadă niciodată în mâinile Partidului Comunist”. Convinşi că lumea liberă nu poate fi răsturnată decât printr-un război total, comuniştii chinezi, de-a lungul multor ani, au consacrat 10% din bugetul lor militar pentru dezvoltarea armelor nucleare. China s-a specializat în bombe H şi în rachete intercontinentale – zicea Yehuda. Un recent documentar televizat despre China roşie, numit „Vocea Balaurului”, spunea că chinezii se laudă ei înşişi că ar putea mobiliza o „armată populară” de 200 milioane de soldaţi. În lauda lor ei au dat chiar cifra prezisă în Biblie. Coincidenţă?

Această tactică a „valurilor de oameni” pare a fi la baza strategiei acestei armate de 200 milioane de oameni care, conform profeţiilor, trebuie să invadeze Orientul Mijlociu în bătălia de la Armaghedon.

Petrov zicea: „Populaţia abundentă este o rezervă nelimitată de material omenesc pentru o armată, care rămâne valabilă în era noastră de maşini şi automatizare. China este una din marile puteri mondiale. Ea singură va avea puterea de a distruge 1/3 din populaţia mondială, aşa cum a profeţit Ioan.

Capitolul 8

Roma pe drumul renaşterii

„Veni, vidi, vici” [Am venit, am văzut, am cucerit]

Cezar – anul 47 î.Cr.

Cuvintele lui Cezar au rămas în istorie, dar Roma totuşi a căzut şi Cezar a murit. Cu toate acestea profeţii Sfintei Scripturi ne învaţă că imperiul roman va reveni la viaţă înainte de întoarcerea lui Mesia pe pământ.

Un nou Cezar va fi în fruntea acestui imperiu şi „veni, vidi, vici” va fi scos brusc la lumină pentru a deveni o realitate.

În Daniel 12 Dumnezeu ne spune că profeţia nu va fi înţeleasă până la „vremea sfârşitului”, când educaţia şi turismul vor fi atins un înalt nivel de perfecţiune.

„Tu, Daniele, pecetluieşte aceste cuvinte până la vremea sfârşitului. Un mare număr vor rătăci ici şi acolo şi nelegiuirea va creşte” (cap.12:4 versiunea Ierusalim), „mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (versiunea Segond).

Ni se spune că „Domnul Dumnezeu nu face nimic fără a descoperi secretul Său slujitorilor Lui, profeţii” (Amos 3:7). Credem că sunt astăzi profeţi care primesc lumină din Cuvântul Său profetic. Dumnezeu deschide multor oameni cartea profeţiilor. Este unul din motivele pentru care veţi vedea în biblioteca creştină tot mai multe cărţi privind profeţia biblică.

Există o profeţie în care găsim renaşterea Romei. Daniel 7 a fost scris în sec. VI î.Cr., iar în capitolul 2:38-40 descrie imperiile care au stăpânit un timp pe pământ.

Despre capitolul 7 Domnul Isus şi apostolii Săi au vorbit adesea direct sau indirect. Se spunea că ar fi cel mai important capitol din Vechiul Testament.

Daniel a avut un vis şi a văzut patru fiare ieşind din mare:

1) Prima semăna cu un leu şi avea aripi de vultur.

2) A doua semăna cu un urs.

3) A treia semăna cu un leopard, dar avea patru capete.

4) A patra, cea mai teribilă, înspăimântătoare, avea dinţi de fier şi zece coarne.

Aceste viziuni au fost explicate lui Daniel de către îngeri, interpreţii oficiali ai acestor viziuni.

Prima împărăţie este Babilonul, care a devenit un imperiu mondial în anul 606 î.Cr. când a cucerit Egiptul – împărat fiind Nebucadneţar în Biblie – Nabucodonosor în istorie.

Al doilea imperiu a fost imperiul medo-persan (Daniel 8:20). Aceştia au cucerit imperiul babilonean în 530 î.Cr., construind un ingenios baraj al Eufratului.

Primii doi împăraţi au crezut în Dumnezeul lui Israel. Dar înainte ca grecii să devină puternici, Daniel a profeţit că ei vor deveni puternici şi că vor cuceri imperiul medo-persan.

În anul 331 î.Cr. Alexandru cel Mare cucereşte acest imperiu.

Al treilea imperiu devine o realitate istorică, aşa cum spune profeţia. Patru puteri din interior vor destrăma şi acest imperiu, aşa cum spune Daniel în capitolul 8, iar împăratul va muri prematur. Patru generali ai lui Alexandru Macedon au preluat puterea şi au împărţit imperiul în patru părţi, care au durat până în anul 68 î.Cr., când Roma a cucerit ultima parte a vechiului imperiu grec.

Roma a devenit atunci cea mai mare putere mondială. Al patrulea imperiu nu a primit numele nici unui animal cunoscut. Era o fiară diferită de toate celelalte, mai fioroasă decât toate celelalte (Daniel 7:19). Aceea a fost prima fază a acestui imperiu, când a cucerit lumea întreagă, apoi a dispărut, pentru a reapare chiar înainte ca Mesia să vină pentru a restabili Împărăţia lui Dumnezeu.

Roma în faza a doua

Acest imperiu se va prezenta sub forma unei confederaţii de 10 naţiuni (Daniel 7:20). Sensul simbolurilor din acest verset se luminează pe măsură ce înaintăm în cartea lui Daniel. Simbolismul biblic se lămureşte prin fapte istorice şi Daniel continuă: „Am văzut cum cornul acesta (cel mic) a făcut război sfinţilor şi i-a biruit până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia” (Daniel 7:21,22). „Cel Îmbătrânit de zile” este identificat aici cu Unul care semăna cu Fiul Omului care vine pe norii cerului – Acela care va supune toate stăpânirile omeneşti şi va stabili Împărăţia Lui pentru totdeauna.

Când Domnul Isus a fost în faţa Sinedriului şi a fost întrebat dacă este Fiul lui Dumnezeu, El a răspuns: „Da, sunt” şi a adăugat: „Şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Marcu 14:62,63). Domnul Isus făcea aluzie la versetul acesta din Daniel 7:13 şi toţi din acel tribunal cunoşteau cartea lui Daniel. Marii preoţi cunoşteau profeţiile şi scrierile vechi, şi din răutate şi pizmă L-au dat în mâinile romanilor.

Cele 10 coarne sunt 10 împăraţi sau 10 naţiuni. Un altul se va ridica după ei, el va fi diferit de primii şi va supune trei împăraţi (cap. 7:24).

Deci Roma este al patrulea imperiu, dar cine este „un altul”?

Este Anticristul – El nu va fi numai un şef politic, ci şi un şef religios. Luând puterea, el va supune şapte naţiuni care îi vor face pe plac, dar trei nu se vor supune.

Nimeni n-a putut restabili Roma

Influenţa romană în lume este aşa de întinsă că ea atinge civilizaţia occidentală în toate aspectele vieţii. Se poate spune cu adevărat saturaţi de slava vechii Rome, şi totuşi ea s-a dezintegrat din interior şi lumea occidentală de astăzi are aceeaşi tendinţă de degradare morală ca aceea a Romei la căderea ei.

Carol cel Mare a încercat să ridice vechiul imperiu în anul 800. Imperiul său cuprindea Franţa, Germania, Italia, Ţările de Jos şi Belgia. Carol cel Mare a fost încoronat de papă, dar nu a format imperiul celor 10 naţiuni din Scriptură.

Şi Napoleon a încercat restabilirea imperiului. Papa Piu al VII-lea a făcut o călătorie grea până la catedrala Notre Dame de Paris, ca să-l încoroneze pe Napoleon, dar el a smuls coroana din mâna papei şi şi-a pus-o el însuşi.

Hitler a încercat şi el şi spunea că cel de-al treilea Reich al lui va dura 1000 de ani, dar a dispărut şi el.

Nu vorbim de un imperiu roman reconstruit fizic sau geografic, cu toate că unele ţări care trebuie să facă parte au aparţinut vechiului imperiu roman, ci de acele ţări care sunt depozitarii culturii şi tradiţiei Romei.

Noi credem că formarea Pieţei Comune şi tendinţa de unificare a Europei poate foarte bine să fie începutul confederaţiei celor 10 naţiuni profeţită de Daniel şi de cartea Apocalipsa.

Ce forţe deosebite contribuie la formarea acestei confederaţii pe care marii cuceritori din istorie n-au putut-o realiza?

1) Mai întâi este ameninţarea comunismului. Unul din factorii cei mai importanţi care au motivat formarea acestei comunităţi economice şi a NATO-ului este neliniştea cu privire la un inamic comun.

Un articol asupra acestei probleme citează cuvintele lui Jean Monnet, numit părintele Pieţei Comune: „Atâta timp cât Europa rămâne divizată, ea nu poate rivaliza cu URSS; Europa trebuie să se unească”.

2) Al doilea motiv de unificare a Europei este ameninţarea economică creată de Statele Unite. Europenii şi-au dat seama că ei nu vor putea supravieţui din cauza puterii industriale a Statelor Unite.

3) Al treilea motiv de unificare este că europenii, presimţind slăbiciunea SUA în voinţa lor de a rezista contra comunismului, se vor uni. Se pare că îşi dădeau seama că dacă Europa ar fi în pericol SUA n-ar fi gata să se împotrivească unei invazii ruseşti. Europa nu crede că ar putea conta pe americani în cazul unui conflict.

4) Al patrulea motiv de unificare este că, după perspectivele profetice, America nu va mai rămâne liderul Occidentului şi probabil va deveni într-un fel o parte a noului bloc de puteri europene.

5) Un al cincilea motiv de unificare este realizarea marilor posibilităţi ale unei Europe unite. Acum câţiva ani ministrul francez al afacerilor externe a spus că Piaţa Comună, cu reţeaua ei de interese şi angajamente politice, va avea o aşa greutate în lume că va sfârşi prin a deveni un sistem mondial.

Fostul secretar de stat american a spus printre altele: „Datorită punerii în comun a resurselor şi eforturilor, o nouă şi puternică entitate este pe cale de a apare din haosul rivalităţilor naţionale şi a războaielor mondiale”.

Fostul preşedinte al Comunităţii Europene, Dr. Walter Hollstein, a spus: „Trebuie distinse trei etape în unificarea Europei:

a) Mai întâi uniunea dunăreană.

b) Apoi uniunea economică.

c) Şi în final unirea politică.

Putem spera că în preajma anului 1980 fuziunea tuturor comunităţilor economice, militare şi politice va fi reunită în Statele Unite ale Europei”.

În vremea renaşterii acestui imperiu roman va fi şi o renaştere a misterului Babilonului. Dacă acest lucru vi se pare o poveste, depărtaţi-vă de scepticism şi studiaţi bazele biblice şi aplicaţiile profeţiei. În fruntea noului imperiu roman va fi un om cu un aşa magnetism, cu o aşa putere şi cu o aşa influenţă, încât el va fi pentru un timp cel mai mare dictator pe care l-a cunoscut vreodată lumea, un ateu şi un nelegiuit diabolic.

Capitolul 9

Führerul care vine!

„Duhul pe care-l văd poate este un diavol şi diavolul are putere să ia formă plăcută”.

Shakespeare – Hamlet

„Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină”.

2 Corinteni 11:14

Un dictator este un om cu putere absolută, cu o mare putere asupra concetăţenilor săi. Va apare el deodată, zicând: „S-o sfârşim cu acest regim democratic demodat; eu sunt acum şeful vostru”? Nu, nu se va petrece aşa. Un dictator nu impune legea lui unui popor de sus în josul scării, fără a provoca reacţiuni. Tirania este rezultatul haosului care i-a favorizat ascensiunea la puterea despotică. Dicţionarul defineşte dictatorul astfel: „Un om care ia puterea ca urmare a unei crize”. O societate în dificultate produce atmosfera favorabilă pentru un dictator şi nu invers.

Istoria a demonstrat că dictatorul, odată instalat ca „mare şef”, nu este capabil să găsească soluţii durabile la problemele ţării lui. Hitler, atins de nebunia puterii, n-ar fi putut să-şi exercite puterea şi stăpânirea lui zdrobitoare peste milioane de oameni, dacă timpul nu s-ar fi copt pentru el. În anii ’30, poporul german ajunsese la disperare. Criza economică clătina bazele industriei; existau milioane de şomeri. Hitler, cu geniul lui rău, cunoştea starea de spirit a poporului german; văzându-se pe el salvatorul, eroul capabil să-i conducă pe nemţi la glorie, cu condiţia ca ei să i se supună şi să-l urmeze. El se credea mai presus decât ceilalţi muritori de rând. Prin urmare, el s-a înconjurat de o ceată de indivizi suspecţi. Atât timp cât i-au fost de folos, aceşti criminali şi sadici au făcut parte din anturajul lui imediat şi l-au ajutat în exercitarea puterii.

La Roma cezarii au introdus cultul universal al împăratului. Puterile lor dictatoriale erau absolute. Un teolog scoţian a făcut o remarcă: „Ceea ce pare extraordinar este că acest cult al împăratului n-a fost impus în imperiul roman de sus în jos; el s-a dezvoltat de jos în sus”. Urcarea la putere a lui Hitler a fost rapidă. Cultul împăratului, dimpotrivă, s-a stabilit în mod progresiv. El îşi are izvorul în recunoştinţa provinciilor pentru ceea ce făcuse Roma pentru ele; când Roma lua în stăpânire o ţară şi îl detrona pe tiranul care o condusese, ea instaura dreptatea romană.

Pax Romana era diferită de tot ce cunoscuse lumea până atunci şi popoarele erau adânc recunoscătoare faţă de împărat. Pentru popor nu era de ajuns să aprecieze Roma, aceasta fiind ceva impersonal. Trebuia ca spiritul Romei să fie personificat. Atunci s-au apucat să-l considere pe împăratul Romei ca o fiinţă divină. Înainte să Se nască Mesia, a fost adorat cezarul. Primul templu ridicat divinităţii împăratului a fost construit la Pergam în anul 29 î.Cr. – începuse cultul cezarului.

Imperiul fiind foarte întins, peste multe popoare şi limbi, trebuia un principiu unificator. „Religia” putea juca acest rol, şi de aceea orice cetăţean roman a fost obligat să ardă câteva boabe de tămâie pe altar, zicând: „Cezar este Domnul”. În aceste condiţii nu este de mirare că acest cult al cezarului s-a lovit de frontul creştinismului. Când creştinii refuzau să-l numească pe cezar Domnul lor, ei erau supuşi persecuţiilor inumane.

Terenul dictaturii conţine multe seminţe rele: anarhia, destrăbălarea, decadenţa morală, disperarea omenească şi cultul fals al eroilor. Demagogii de orice soi ar fi, sunt şi ei produsul aceluiaşi teren.

Trăim noi într-o eră liniştită şi senină când oamenii se bucură de un climat de destindere? Întrebare ridicolă, nu-i aşa?

Procentul crimelor creşte mai repede decât creşterea populaţiei. Crima se face acum pe o scară mai largă, la nivelul popoarelor. Revoluţia şi mişcările revoluţionare devin un mod de viaţă în această a doua jumătate a sec. XX.

Războaie, mereu războaie. A existat oare vreodată o epocă în care potenţialul de autodistrugere să fi fost aşa de mare ca în zilele noastre?

Explozia demografică – creşterea populaţiei este o problemă tot atât de importantă ca şi problema păcii. Un raport al ONU prevede că populaţia globului va atinge şapte miliarde şi jumătate în anul 2000. Ţinând cont că în 1968 populaţia era de 3,4 miliarde, vedem că în 30 de ani populaţia globului se va dubla. Acest raport mai spune că o mare fecunditate şi cursul creşterii ridicat al populaţiei contribuie la poluare, la suprapopulaţie, la extinderea urbană şi la o mulţime de tulburări psihologice în ţările dezvoltate. Ele aduc foametea, analfabetismul, şomajul, mizeria şi o agitaţie ameninţătoare pentru bazele ordinii publice în ţările în curs de dezvoltare.

Bolile psihice s-au înmulţit mai ales în rândul tinerilor – de şapte ori mai mult faţă de populaţia totală, ceea ce nu este normal.

Nu este nevoie să fii o persoană religioasă ca să vezi ce se întâmplă în lume.

Anarhia creşte în toate ţările. Normele de moralitate tradiţionale sunt lepădate şi înlocuite cu un fel de hedonism etichetat „Noua calitate”.

Ni se vorbeşte de super-arme şi auzim ameninţarea liderilor atei ale unor mari puteri care nu ezită să folosească aceste arme, dacă vor reuşi să supravieţuiască propriei voinţe de cucerire.

Omenirea va ajunge într-o aşa mare strâmtorare că va fi coaptă pentru a zeifica nu importă pe care nou cezar care ar părea capabil să dea pacea şi unitatea.

Cine este Führerul care va veni?

Timpurile sunt coapte şi încă se mai coc pentru apariţia marelui dictator – Anticrist. Biblia ne face un tablou foarte exact al acestui dictator în cartea Apocalipsa (cap. 13:1-4). Este descris ca un om având o mare autoritate. În Apocalipsa 17:15 „curva” se raportează la sistemul religios legat de acest dictator. Fiara care se ridică din mare va ieşi din haosul naţiunilor. Isaia pomeneşte de marea tumultoasă a neamurilor păgâne (cap. 57:20,21).

Apocalipsa 13:2 – „Fiara semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu”.

Daniel s-a servit de animale sălbatice pentru a descrie fiarele:

1) Imperiul babilonean – leul

2) Imperiul medo-persan – ursul

3) Imperiul grec – leopardul

El spune că cel de-al patrulea imperiu va sfâşia tot pământul.

Din cultura imperiului roman se vor ridica 10 împăraţi plus un alt împărat care va fi diferit de cei zece. Acesta va supune trei împăraţi. Când acest dictator roman va veni, el va lua puterea asupra confederaţiei celor zece naţiuni. Şapte împăraţi sau şefi se vor supune lui de bunăvoie, dar trei vor refuza s-o facă.

Apocalipsa 13:1 – cele „zece coarne” se referă la cele 10 naţiuni şi cele „şapte capete” sunt cei şapte şefi care formează o coaliţie cu Anticristul.

Trăsăturile de caracter ale lui Anticrist

Anticristul va fi ca un leopard, ca un urs şi ca un leu. Leopardul reprezintă imperiul grec. Alexandru Macedon era recunoscut pentru rapiditatea cu care cucerea şi biruia pe vrăjmaşii lui. El era întreprinzător şi tare – semnul omenesc al leopardului. Alexandru Macedon a fost un cuceritor mondial, care îşi conducea armatele până la extremităţile lumii cunoscute atunci.

Ursul reprezintă imperiul medo-persan, care a fost foarte puternic, ca şi animalul pe care îl simbolizează.

Leul reprezintă Babilonul, este regal. Babilonul a fost o monarhie elegantă. Vestitele palate şi grădini suspendate erau considerate ca una din cele şapte minuni ale lumii.

Viitorul führer va fi foarte puternic, sigur de el şi orgolios. Apocalipsa 13:2 ne spune că balaurul îi va da puterea sa şi scaunul său de domnie şi o mare putere. Cine este balaurul? Revenim la Apocalipsa 12:9: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ”. El va putea face tot felul de minuni; iată de ce credincioşii nu trebuie să se entuziasmeze când văd o minune. Poate că nu este de la Dumnezeu. Şi Satan face minuni şi amăgeşte oamenii. Dar va fi un timp când Satan va putea face tot felul de lucrări supranaturale prin intermediul oamenilor. S-a spus că Satan va trimite pe acest om, capodopera lui, „cu tot felul de minuni şi puteri mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:9).

Balaurul îi va da scaunul lui de domnie pe care l-a refuzat Domnul Isus Cristos (Luca 4:5-8) şi îl vor adora pe acel om cum este adorat Satan, prin forme de idolatrie inimaginabile.

În toată lumea înmulţirea cultelor mistice oculte şi chiar diabolice este aşa de pronunţată că toţi încep să se întrebe ce se întâmplă. În unele oraşe din America au loc „ceremonii religioase” prin care oamenii se închină diavolului. Cultul lui Satan, care va fi întronat în timpul domniei universale a lui Anticrist, va face ca vrăjitoriile de astăzi să pară ca nişte jocuri de copii faţă de ale lui.

Apocalipsa 13:3 ne spune că fiara va primi o rană mortală la cap, rană care se va vindeca miraculos.

În Apocalipsa 13:14 apare proorocul mincinos (a doua fiară) care le zice oamenilor să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi care trăia. Oricine ar fi omul acesta, îşi va face o statuie a lui însuşi şi oamenii se vor închina lui ca pe vremea lui Nebucadneţar. El se va deosebi de ceilalţi printr-o imitaţie satanică a învierii (rana de la cap). El se va da pe faţă după Necazul cel Mare.

Toată lumea necredincioasă se va uimi de vindecarea lui şi mulţi îl vor urma (2 Tesaloniceni 2:7-12). Va avea o atracţie magnetică, va fi un bun şi puternic orator. Va vorbi pentru pace şi unificare. Acesta este marele strigăt al lumii: PACEA şi UNIFICAREA, şi el le va aduce o pace relativă, de aceea mulţi îl vor urma (1 Tesaloniceni 5:1-3), dar va fi de scurtă durată şi mincinoasă, ca şi Satan.

Anticristul se va zeifica precum cezarii Romei. Va primi putere 42 de luni – o putere absolută – Hitler, Stalin, Mao sunt ca un pension de fete pe lângă această perioadă catastrofală.

Va huli şi-i va prigoni pe creştini – pe Dumnezeul lor şi pe cei din ceruri. Se va lupta împotriva celor care vor evangheliza omenirea (144.000 de evrei) în Necazul cel mare. În vremea lui Anticrist nimeni nu va putea trăi fără acel semn pe mână sau pe frunte (Apocalipsa 13:18). Deja s-au computerizat toate băncile şi fiecare om de pe planetă are un număr. Electronica a câştigat teren şi va ajuta şi ea la pregătirea căii apariţiei lui Anticrist.

Capitolul 10

Renaşterea misterului babilonian

„Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu: căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi”.

1 Ioan 4:1

Unificarea religiei îi dă posibilitatea lui Anticrist să domine cu putere, pentru ca apoi să distrugă religia pentru a rămâne singur. Această religie universală este desemnată prin multe nume al căror sens este asemănător. Ea este numită „Curva cea mare”. Ea reprezintă o religie care prostituează numele Miresei lui Cristos şi se asociază tuturor religiilor false.

Biblia arată cu multă precizie că va exista o religie unică. Aceasta va domina lumea în epoca dinaintea întoarcerii lui Cristos, mai ales acum când atâtea religii se luptă să câştige spiritul şi inima oamenilor. Nu este de mirare. Mulţi oameni sunt străini de orice concept de supranatural şi de orice formă de religie. Creştinismul nu este o religie.

În religie, omul încearcă să fie bun, adică să se apropie de Dumnezeu, prin propriile lui eforturi.

În creştinism, Dumnezeu ia iniţiativa şi se apleacă spre om prin Fiul Său Isus Cristos, pe care L-a jertfit pentru noi.

Originea astrologiei

Se pare că ea a luat fiinţă în Caldeea, când s-a construit un turn (Turnul Babel), când oamenii au dorit să ajungă la cer (Geneza 11:4). „Turn” poate însemna zigurat, observator, de unde preoţii studiau mişcarea stelelor. În textul original nu există cuvântul „atinge”, deoarece oamenii pe vremea aceea erau foarte inteligenţi şi instruiţi şi îşi dădeau seama că nu puteau atinge cerul cu un turn, ci îl puteau doar observa şi studia.

Henry H. Halley spune în manualul său biblic că „raţiunea de a fi a ziguratelor era un cult idolatru”. Această astrologie primitivă descrisă cu o formă de hieroglife inventată de vechii caldeeni a început să atribuie o oarecare semnificaţie aştrilor. Ei împărţeau cerul în 12 părţi, după semnele zodiacului, şi ziceau că aştrii domină destinul oamenilor. Această religie a devenit înfloritoare şi a avut cea mai mare glorie în imperiul babilonean fondat de casta preoţilor caldeeni. Aceştia au devenit aristocraţia preoţească. Ei erau foarte stimaţi şi apreciaţi de împăraţi care le construiau zigurate foarte înalte. Astrologii erau consideraţi ca având tot atâta putere ca şi împăratul. Putem înţelege cât L-a supărat pe Dumnezeu acest lucru, pentru că a coborât personal ca să distrugă acest observator astrologic. Nimrod, primul dictator, este la originea ideii de a se construi turnul Babel.

Dumnezeu spune că dacă toată lumea ar fi guvernată de un singur dictator, răul n-ar mai avea limită. Până atunci oamenii vorbeau o singură limbă, dar Dumnezeu le-a încurcat limbile şi i-a împrăştiat pe toată faţa pământului.

Acest pasaj ne arată că Dumnezeu, în planul Lui pentru lume până la venirea Prinţului Păcii, nu îngăduie o conducere universală şi internaţională, ci existenţa naţiunilor. Este singurul mod de a împiedica lumea să cadă sub autoritatea unui dictator care ar putea distruge omenirea.

Scriptura spune că un mare dictator va urca repede la putere şi va stăpâni prin această religie veche numită Mister (taină), Babilon. Tocmai această religie o vedem în Geneza, făcând posibilă o dictatură mondială.

Marele profet Isaia, în capitolul 47, face analiza cultului şi religiei Babilonului. Descrierea şi judecata care aşteaptă această „religie” are o legătură aşa de strânsă cu ceea ce se petrece în zilele noastre că abia ne putem reţine admiraţia noastră pentru imaginile profetice ale Bibliei. În capitolul 47:1 zice: „Coboară-te şi şezi în ţărână, fecioară, fiica Babilonului; şezi pe pământ, fără scaun de domnie, fiica Haldeilor; căci nu te vor mai numi subţirică şi plăcută”. Iar în versetul 5: „Şezi într-un colţ şi taci, fata Haldeilor! căci nu te vor mai numi împărăteasa împărăţiilor” (are mare legătură cu capitolul 17 din Apocalipsa).

Să trecem din nou la Daniel, ale cărui profeţii se petrec în zilele noastre. El a fost iniţiat în toată înţelepciunea babilonenilor, dar el n-a adoptat-o. A fost o încercare formidabilă pentru credinţa lui, pe care şi-a păstrat-o, cu toată veritabila „spălare a creierului” pe care a trebuit s-o sufere din partea stăpânilor lui.

Nebucadneţar avea la curtea lui fel de fel de vrăjitori şi cititori în stele sau astrologi şi i-a chemat să-i tălmăcească visul cu copacul şi cu străjerul care a coborât din cer. Textele scribilor, datând din timpul turnului Babel, fiind cărţi de magie, astrologie şi ştiinţă ocultă, fac parte din literatura cea mai veche a lumii. Descântătorii practicau magia neagră. Acelaşi termen este folosit pentru vrăjitorii care îl imitau pe Moise (Exod 7:11).

Cuvântul „haldei” mai înseamnă şi astrologi care cercetau ziua şi ceasul naşterii cuiva şi apoi îi stabileau destinul prin horoscop. Acest procedeu s-a răspândit în lumea aramaică, fiind preluat de arabi, de perşi, etc.

Vechii astrologi credeau că destinul era scris în stele înainte de naştere şi că nu-i poţi schimba cursul.

Visul lui Nebucadneţar este o descoperire despre urmarea puterilor mondiale care trebuia să cucerească lumea până la a doua venire a lui Mesia.

Dumnezeu condamnă astrologia care oricum nu poate spune adevărul, cu cât mai puţin viitorul. De aceea poporul Israel a fost aspru pedepsit şi dus în robia babiloneană din cauza idolatriei (2 Împăraţi 23 – împăratul Iosia distruge o parte din idoli).

Apostolul Ioan în Apocalipsa 17 denunţă un sistem religios unic de care se va servi Anticrist pentru a stăpâni popoarele, şi va stăpâni întâi Roma apoi Ierusalimul.

În capitolul 17:3-5 se descrie fastul şi bogăţia acestei religii (curva îmbrăcată în purpură şi stacojiu). Mama prostituatelor este falsa biserică, care L-a trădat pe Dumnezeu. Taina Babilonului este acea femeie care şedea pe „fiara” cu zece coarne (confederaţia celor zece naţiuni şi Anticrist care le conduce).

Această religie, din punct de vedere istoric, a dominat multe imperii. Apostolul Ioan, scriind cam pe la anul 95, spune despre aceste imperii pe care le-a dominat femeia (Apocalipsa 17:9,10).

Primul imperiu dominat de această religie a fost al Haldeii.

Al doilea a fost Egiptul – cu piramidele care aveau o semnificaţie astrologică. Sfinxul este cheia de împărţire a Pământului în cele 12 constelaţii ale zodiacului. Capul este al unei femei, iar corpul de leu. Cuvântul „sfinx” în limba greacă înseamnă „a lega”. Prima parte a cercului zodiacului este femeia, Fecioara, iar ultima, Leul. Sfinxul leagă cele două părţi şi marchează începutul şi sfârşitul zodiacului.

Al treilea imperiu a fost Babilonul însuşi.

Al patrulea imperiu a fost cel medo-persan.

Al cincilea imperiu a fost cel elen.

Ioan spune că „cinci au căzut”, unul este, adică imperiul roman care exista atunci, celălalt „care n-a venit încă” este imperiul roman restaurat.

Anticristul va ieşi din cultura vechiului imperiu roman. El va uni şi va stăpâni peste confederaţia celor zece, formând a şaptea putere. Apocalipsa 9:20,21 confirmă că oamenii au continuat să fie idolatri.

În America se practică închinarea la idoli de piatră şi de metal. Cuvântul „descântec” vine de la grecescul „pharmakeia”, care a dat cuvântul „farmacie”.

Toate neamurile au fost seduse de vrăjitoria (descântecele) tale (Apocalipsa 18:23) – răspândirea mare a drogurilor printre tinerii studenţi, elevi, copii.

Autorul zice: am văzut cum un tânăr poate fi întunecat. Şi-a exprimat dorinţa de a-L cunoaşte pe Cristos – tânărul fiind o mare inteligenţă. Timp de câteva săptămâni am încercat să am întrevederi cu el, dar în final mi-a spus: „Cred tot ce-mi spui, dar nu vreau să-mi predau viaţa lui Cristos”. Când l-am revăzut peste câteva luni, mi-a spus că el are o religie şi că l-a văzut pe dumnezeu şi că a făcut „evadări”. „Acest dumnezeu este împăratul întunericului – pe el îl adorăm noi”.

Cei care se droghează îl cunosc pe Satan şi ştiu că nu pot scăpa din laţul lui. Drogurile reduc gândirea şi voinţa celor care le consumă.

La Los Angeles şi New York se ţin regulat şedinţe de vrăjitorie şi acestea îi încântă mai ales pe elevii de liceu.

Biserica vizibilă este caracterizată printr-o lepădare de credinţă, mai ales înainte de venirea Domnului Cristos.

Apostazie = lepădare de la principiile fundamentale ale lui Cristos.

Biserica apostată a fost întotdeauna şi va fi adunarea vizibilă, materială a oamenilor care pot să se numească creştini, indiferent de grandoarea sau denumirea clădirilor lor. Cristos este Capul Bisericii adevărate şi Biserica este Trupul lui Cristos (1 Cor. 12:12,13 şi Col. 1:18).

Dar pot fi şi credincioşi adevăraţi în bisericile apostate şi ei să sufere din pricina învăţăturilor false (2 Petru 2:1).

Prostituata

Este o femeie necredincioasă – la fel şi Biserica ce pretinde că este Mireasa lui Cristos (2 Ioan 7). Atenţie, când nu se învaţă că Domnul Isus a venit în trup, este apostazie.

În America s-a făcut un sondaj de opinie şi credinţă, la seminarii teologice, asupra învăţăturilor de bază din creştinism şi s-a constatat că:

50% leapădă naşterea din fecioară a Domnului Isus;

71% neagă viaţa sufletului după moarte;

98% nu cred în revenirea personală a Domnului Isus pe pământ.

Deci învăţători mincinoşi care strecoară erezii nimicitoare (2 Petru 2:1).

Când oamenii se îndepărtează de creştinism, biserica îşi pierde influenţa şi se ridică o mişcare religioasă, un ecumenism satanic, la care aderă din păcate şi multe biserici protestante.

O tendinţă crescândă spre unitate se desfăşoară în zilele noastre în numeroase biserici. Aceasta ar putea duce la o „suprabiserică” de o putere religioasă şi politică imensă. Satan iubeşte mult religia care este o mare putere de întunecare a spiritelor oamenilor.

Domnul Isus îi numeşte pe ucenicii Lui (reprezentanţii adevăraţilor creştini) sarea pământului. Dacă sarea este ridicată, acest important element de conservare n-ar mai putea reţine procesul de descompunere.

Când cei falşi învaţă şi învăţăturile false capătă putere, climatul moral se va deteriora din cauza lipsei de „sare”.

În 2 Timotei 3:1-4 aflăm cum vor fi oamenii în vremurile din urmă.

Pavel spune că intelectualismul va creşte, dar oamenii nu vor ajunge la cunoştinţa adevărului. Cu toate cunoştinţele tehnice, omenirea nu a făcut nici un pas spre dragoste, siguranţă şi adevărată fericire. Pavel spune că oamenii vor avea doar o formă de evlavie, dar fără putere.

Sistemul religios din perioada Necazului celui mare fiind fără Dumnezeu, va fi puternic prin puterea lui Satan. Acest sistem va domina fiara sau marele dictator care va fi căpetenia confederaţiei celor zece state. Se pare că teama de comunism şi nevoia unei apărări comune contra „împăratului de la miazănoapte” va împinge sistemul politic mondial în braţele curvei sau a sistemului religios mondial.

Prostituata va fi îmbrăcată în purpură şi stacojiu, împodobită cu aur şi pietre scumpe şi perle (Apocalipsa 17:4).

Acest sistem este frumos în exterior, dar corupt până în inimă.

Această prostituată nu este numai un sistem religios, ci şi o cetate – cum spune Apocalipsa 17:9,15,18. Ea şade pe 7 coline – Roma.

De acolo va domina sistemul religios câtva timp, în alianţă cu sistemul politic. După câtva timp, sistemul politic va urî sistemul religios, pentru că Anticristul vrea să domine. Apocalipsa 18:2 arată distrugerea sistemului religios, care se va face în două faze:

„A căzut” – se referă la distrugerea sistemului religios de către dictator, şi aceasta se va întâmpla în mijlocul Necazului celui mare.

Se referă la imediata distrugere a oraşului Roma.

Singura cale spre Dumnezeu este Domnul Isus Cristos, spune Biblia. Cei ce nu văd aşa, îi văd pe ceilalţi, care Îl au pe Domnul Isus ca Mântuitor, ca nişte oameni înguşti şi dogmatici.

Capitolul 11

Ultimul drum – Răpirea

„Un pas mic pentru un om – o săritură de uriaş pentru omenire”

Neil Armstrong, comandantul navei Apolo 11 – 20.07.1969

1969 – anul când omul terestru a păşit pe Lună şi când pământenii îşi ţineau respiraţia în faţa televizoarelor. Dar oricât de stupefiant a fost acest drum pe Lună, oamenii (bărbaţi, femei, copii) vor face într-o zi un alt drum, care va tăia răsuflarea la tot restul lumii. Cei ce vor rămâne pe pământ vor căuta cu tot efortul spiritului uman să explice dispariţia a milioane de oameni odată.

Ce vor spune cei care nu au crezut?

„Circulam pe autostradă şi deodată mai multe maşini au rămas fără şoferi şi s-a produs panică în circulaţie. Desigur, este o invazie de fiinţe extraterestre”.

„Ceva ciudat, la un curs de filozofia religiilor, trei studenţi au dispărut ca prin farmec. Aceştia încercau mereu să argumenteze credinţa şi viaţa lor din Biblie”.

Alţii, care frecventau diverse biserici, s-au trezit cu rude şi prieteni lipsă.

Părerile vor fi diferite de la om la om. Numai cei care au citit Biblia vor şti ce s-a întâmplat cu adevărat.

Într-o zi Domnul Isus, după făgăduinţa Lui, va veni să-i ia pe cei care au făcut legământ cu El, care au crezut Cuvântul Lui şi Îi ies în întâmpinare în văzduh fără rachete sau nave spaţiale. Ei vor fi duşi într-un loc minunat. Pământul cu toate splendorile lui nu poate fi comparat cu acel loc.

De câte ori nu ai spus cuvântul „imposibil” şi totuşi Dumnezeu a rezolvat, căci totul este cu putinţă celui ce crede în Domnul Isus şi Îl ia pe cuvânt.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că va fi o generaţie de credincioşi care nu vor vedea moartea. Aceştia vor fi răpiţi de pe pământ înainte de marea strâmtorare – cu cele mai teribile cataclisme, măceluri şi foamete.

Să examinăm profeţiile cu privire la „fericita noastră nădejde” (Tit 2:13-15).

Când ne uităm în jur, nădejdea noastră devine tot mai fierbinte şi mai fericită.

Domnul Isus a spus în Ioan 14:1-3 că va reveni să ne ia, ca acolo unde este El să fim şi noi, cei care L-am iubit. Viaţa veşnică din locul pregătit va depăşi cele mai mari bucurii pe care le-am cunoscut pe pământ.

Apostolul Pavel în 1 Corinteni 15:50-52 ne spune o taină pe care o vor trăi adevăraţii creştini, care sunt mai puţini decât cei ce-şi zic creştini, şi ne descoperă lucruri importante despre răpire.

Este foarte important să deosebim felul de a lucra al lui Dumnezeu cu cei ce formează Biserica lui Cristos, cu sfinţii din poporul Israel şi cu neamurile care vor rămâne pe pământ pentru Împărăţia de 1000 de ani.

Este o deosebire între a doua venire a lui Cristos şi răpirea credincioşilor.

Orice credincios adevărat – în Cristos – este iniţiat de Domnul şi are părtăşie cu El şi cu ceilalţi şi numai aceştia pot înţelege tainele lui Dumnezeu.

Taina pe care Dumnezeu o descoperă apostolului Pavel este minunată.

„A dormi” nu înseamnă că sufletul, conştiinţa sau personalitatea ta a murit, ci el merge la Domnul Isus pentru a-L vedea şi a fi cu El veşnic (2 Corinteni 5:1-10).

Domnul Isus va învia trupurile celor adormiţi, din pricina Duhului Său care este în ei. Cum zice şi în Filipeni 3:20,21 că Domnul Isus le va face asemenea trupului Său de glorie.

Acest eveniment va avea loc aşa cum spune Dumnezeu, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Toţi credincioşii care fac parte din Biserica lui Cristos vor pleca spre Canaanul ceresc şi vor fi schimbaţi. Cum? În esenţa fiinţei noastre, dar vom avea un trup ca al Domnului Isus (Filipeni 3:21). Aspectul vizibil al fiinţei va rămâne, pentru că sus ne vom recunoaşte. Acel trup slăvit şi veşnic nu va mai fi supus îmbătrânirii, nici durerii, nici descompunerii. Când Scriptura spune „morţii vor învia nesupuşi putrezirii”, ea vorbeşte de creştinii care au murit fizic. Ei vor învia pentru a-L întâlni pe Cristos în văzduh. Dar când Scriptura spune că acest trup muritor trebuie să se îmbrace în nemurire, ea vorbeşte de cei care vor fi în viaţă la venirea lui Cristos. Aceasta este taina răpirii. Aceasta este nădejdea pe care Pavel o oferă generaţiei care va trăi la venirea lui Cristos. Apostolul Pavel mai face o precizare: cei care au murit credincioşi în Cristos vor învia înaintea transformării trupurilor noastre şi împreună Îl vom întâmpina pe Domnul Isus în văzduh. Lumea nu va şti nimic, pentru că totul se va petrece într-o clipă şi în mare taină.

Însă răpirea nu va avea loc în acelaşi timp cu venirea Domnului Isus ca Împărat. Acestea sunt două evenimente deosebite, privind poporul evreu şi planul Său cu privire la Biserică, plan căruia acum îi dă întâietatea. Biserica se compune din evrei şi neamuri.

Acum trăim în timpul Bisericii şi ea este răspunzătoare pentru evanghelizarea lumii.

Scriptura face o deosebire între timpul Bisericii şi timpul Necazului celui mare, care pare a fi o lucrare a lui Dumnezeu cu privire la Israel. În timpul Necazului celui mare lumina va fi proiectată asupra evreilor. În Apocalipsa 7:1-4 evreii sunt răspunzători pentru evanghelizarea lumii.

Întoarcerea Domnului Isus va fi vizibilă pe tot pământul (Apocalipsa 1:7), dar la răpire numai cei credincioşi care vor fi răpiţi Îl vor vedea – pentru că este o taină.

La răpire lumea nu va înţelege nimic, dar când va veni Domnul Isus ca Împărat, El va veni în timpul unui război căruia îi va pune capăt. Atunci El îi va despărţi pe credincioşi de necredincioşi (Matei 25).

Răpirea nu poate avea loc odată cu revenirea Domnului Isus ca Împărat, pentru că atunci nu ar mai fi muritori care să populeze planeta. Ori este scris că în Împărăţie vor intra cei care nu au primit semnul fiarei şi cei care s-au închinat Domnului Isus. Şi astfel va începe Împărăţia care este preludiul veşniciei.

Biserica a dispărut

Cea mai lungă descriere a Necazului celui mare este în Apocalipsa de la capitolul 6 la 19.

În primele cinci capitole ale Apocalipsei Biserica este menţionată de 30 de ori. Apoi în celelalte capitole nu mai este menţionată. Ea străluceşte prin absenţa ei, pentru că ea se află în slavă, aşa cum se spune în capitolele 4 şi 5.

Fiţi gata

Când se va produce răpirea? Nu ştiu, dar Domnul ştie. După toate semnele suntem în perioada întoarcerii Domnului (1 Tesaloniceni 5:4). Noi nu trebuie să fim surprinşi, ci pregătiţi. Din nenorocire nu toţi sunt gata, pentru că nu toţi cunosc profeţiile şi Cuvântul (1 Tesaloniceni 5:5). Noi suntem ai zilei, nu ai nopţii şi ai întunericului.

Întunericul se aplică celor care nu-L cunosc pe Cristos ca Mântuitor şi care nu au lumina Duhului Sfânt care să-i ajute să înţeleagă aceste profeţii şi aceste împliniri.

Dacă ştii că profeţii au vorbit din partea lui Dumnezeu, dacă Duhul Sfânt îţi vorbeşte, trebuie să fii vigilent. Nimic altceva nu trebuie să se împlinească înainte ca Domnul Isus să te ia ca să fii cu El în cer.

Când Îl vom vedea pe Domnul faţă-n faţă, vom privi viaţa noastră prezentă şi vom vedea că lucrurile pe care le credeam importante sunt ca nişte jucării părăsite în copilăria noastră.

Ce viaţă ar trebui să ducem noi? O viaţă de optimism, de aşteptare, plină de bucurie şi dragoste. Ar trebui să trăim ca nişte oameni care ştiu că nu mai au mult de stat pe pământ.

Capitolul 12

Al treilea război mondial

„După ştiinţă, nu există nici o apărare contra armelor care acum sunt capabile să distrugă civilizaţia”.

Albert Einstein

„În războiul viitor nimeni nu va putea număra atâţia oameni vii care să îngroape pe cei morţi”.

Robert Oppenheimer

„Omenirea trebuie să desfiinţeze războiul, dacă nu, războiul va desfiinţa umanitatea”.

John F. Kennedy – 1961

„Un război va fi un eveniment ireversibil şi fatal. El nu va fi sfârşitul greutăţilor, ci sfârşitul civilizaţiei”.

Papa Paul al VI-lea

„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie”.

„Atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa”.

Isus Cristos – anul 30

De la începutul istoriei omul a căutat pacea, dar moştenirea lui a fost războiul.

Pe timpul lui Ieremia poporul striga: „Pace, pace, şi nu era deloc pace” (Ieremia 6:14).

Oamenii mari ai lumii avertizează de nebunia unui nou război, dar el este inevitabil. Ei au lansat un avertisment: „Vom pune capăt rasei umane, sau omenirea va renunţa la război? Ca fiinţe umane, facem apel la alte fiinţe umane: amintiţi-vă că sunteţi oameni şi că ne stă în faţă dispariţia rasei noastre!”

Mulţi savanţi care colaborează la fabricarea bombei H au semnat acest document. Războiul a crescut în intensitate şi frecvenţă în cursul acestui secol.

„După al doilea război mondial, au fost 12 războaie locale, 39 de asasinate politice, 48 de revolte personale, 74 de revoluţii pentru independenţă, 162 de revolte sociale, politice, economice, rasiale sau religioase” (până acum 24 de ani).

Cu toate avertismentele de tot felul, războiul rămâne o ameninţare continuă.

Orientul Mijlociu ar putea în orice moment să producă scânteia care să declanşeze al treilea război mondial.

Domnul Isus a prezis că omul nu va învăţa nimic de la trecut şi nici nu va lua seama la avertismentele pentru viitor.

Omul va scufunda tot pământul într-un război aşa de întins şi de distrugător că numai venirea personală a Domnului Isus Cristos îl va putea opri ca să nu nimicească viaţa. Omul nu poate opri războiul, pentru că el nu vrea să admită nici raţiunea, nici cauza fundamentală, nici remediul acestei cauze.

Dumnezeu spune: „De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiţi şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi şi nu aveţi” (Iacov 4:1,2).

Există în om o natură egocentrică – izvorul oricărui păcat – zice Dumnezeu.

Păcat este să-ţi urmezi propria voie, întorcând spatele lui Dumnezeu.

Din această cauză noi nu avem o pace constantă în noi înşine sau cu alţii. La fel este şi între grupuri sau între naţiuni.

Soluţia

Singurul remediu de a evita războiul este de a schimba inima oamenilor. Domnul Isus a venit în lume pentru a-i aduce pe oameni în legătură cu Dumnezeu şi astfel să le transforme (să le regenereze) inima. Domnul Isus a luat asupra Lui dreapta pedeapsă pe care o meritam noi, cei păcătoşi, şi a murit pentru ca Dumnezeu să ne poată ierta şi să ne primească iarăşi şi să avem o relaţie personală cu El. Atunci căpătăm o inimă nouă, o viaţă nouă – viaţa Domnului Isus în noi prin Duhul Său cel Sfânt. O nouă dragoste ne împinge să ne gândim mai degrabă la alţii decât la noi. Acest lucru nu se poate obţine prin nici un sistem de guvernare sau de educaţie, şi nici prin psihologie sau schimbarea mediului. Acest lucru se poate obţine numai invitându-L pe Domnul Isus în inima noastră şi primind iertarea pe care ne-a câştigat-o El, dându-Şi viaţa pentru noi.

Generalul Douglas MacArthur spunea la sfârşitul celui de-al doilea război mondial: „Am avut ultima noastră şansă. Armaghedonul stă la uşa noastră… Trebuie să salvăm spiritul, dacă vrem să salvăm trupurile”.

Oamenii, din păcate, nu primesc soluţia lui Dumnezeu, ci vor să rezolve totul prin ei înşişi, şi sfârşesc prin a-l alege pe Anticrist, aşa cum a spus şi Pavel (1 Tesaloniceni 5:1-3).

Cine aprinde fitilul?

Când evreii au restabilit naţiunea lor în Palestina, ei au creat o problemă de nerezolvat, alungându-i pe arabii care locuiau acolo de multe secole. Nici un pact, nici un discurs nu va putea schimba ostilitatea creată între israeliţi şi arabi. Niciodată evreii nu vor putea fi convinşi să părăsească ţara pe care a dat-o Dumnezeu strămoşilor lor. Pe de altă parte, secolele de persecuţie i-au învăţat că nu există nici o ţară în lume unde ei ar putea fi în siguranţă. Pentru ei este o problemă de supravieţuire ca ei să rămână o naţiune în Israel.

Arabii sunt tot aşa de neînduplecaţi în refuzul lor de a accepta ocupaţia israeliană într-un teritoriu pe care ei îl consideră ca ţara lor.

Tratatul lui Israel cu infernul

După Biblie, criza din Orientul Mijlociu va urma fără oprire până când ea va ameninţa pacea lumii întregi. Toate naţiunile vor avea ochii fixaţi asupra acestor probleme nesolvabile, care pun lumea pe marginea prăpăstiei unei exterminări termo-nucleare.

Probabil tocmai această problemă o va rezolva Anticristul după ce va pune mâna pe puterea confederaţiei europene.

Acum 2500 de ani profetul Daniel a spus că un prinţ va ieşi chiar din poporul care va distruge cetatea şi templul (Daniel 9:26). Romanii au împlinit această profeţie prin Titus.

Anticristul va face o alianţă cu israelienii, garantându-le securitatea şi protecţia. Israel va putea să-şi restaureze cultul şi jertfele la templu. Aceasta presupune mai întâi construirea templului sub aceeaşi protecţie de mai sus.

Arabii nu sunt deloc încântaţi de reconstruirea templului.

Când şeful israelian şi şeful roman vor semna tratatul de pace, Dumnezeu va declanşa mişcarea marelui ceas al marelui necaz. Isaia spune despre acest lucru în capitolul 28:15,18. Tocmai prin acţiunea abilă şi soluţionarea problemei Orientului Mijlociu, Anticristul va împlini făgăduinţa lui de a aduce pacea unei lumi înfricoşate de război. După aceea, el îşi va supune rapid toate naţiunile. Lumea va fi cuprinsă de o mare nădejde şi-şi va pune încrederea în geniul Romei. Va aclama ca un singur glas pe dictator.

După trei ani şi jumătate de progrese remarcabile, Anticristul va fi adorat pentru strălucita lui abilitate politică şi pentru minunatele progrese împlinite în lume.

Cei ce vor crede în Domnul Isus vor fi în opoziţie faţă de guvernarea lui şi vor fi denunţaţi fără milă. Ei nu vor putea nici să vândă nici să cumpere în mod deschis, nici să ocupe o slujbă oarecare. Ei vor fi executaţi în masă, ca exemplu, ca să descurajeze pe cei care ar vrea să jeneze „fraternitatea umană”, afirmând că Cristos este singura speranţă a omului.

La punctul culminant al adorării publice, dictatorul roman va merge la Ierusalim, va intra în templu şi se va proclama el însuşi dumnezeu încarnat (2 Tesaloniceni 2:4; Matei 24:15; Daniel 11:36,37). Acest eveniment va fi semnul începutului bătăliei de la Armaghedon. Cei credincioşi din Ierusalim vor fugi în munţi pentru a fi ocrotiţi de Dumnezeu trei ani şi jumătate, aşa cum le-a făgăduit (Matei 24:16; Apocalipsa 12:6,14).

Calul cel roşu

În Apocalipsa 6:4 vedem că cel care şedea pe calul cel roşu a primit puterea să ia pacea de pe pământ. Prin acest lucru Dumnezeul cel Atotputernic va declanşa războiul. El va dezlega pe rând cei patru cai. Dumnezeu va arăta lumii că făgăduinţele lui Anticrist nu sunt de durată, nu pot fi ţinute.

Începutul sfârşitului

„La vremea sfârşitului împăratul de la miazăzi (sud) se va împunge cu el” (şeful lui Israel) (Daniel 11:40) – Confederaţia afro-arabă dirijată de Egipt (sud) lansează invazia în Israel. Această greşeală fatală va duce la pierzarea lui şi va declanşa campania de la Armaghedon. Împăratul de la miazănoapte (nord) se va năpusti asupra lui ca o furtună, cu care (armată motorizată), cu călăreţi şi cu multe corăbii.

Rusia şi aliaţii ei profită de ocazie pentru a lansa o invazie în Orientul Mijlociu, lucru pe care Rusia l-a dorit încă din timpul lui Napoleon.

Ezechiel în capitolul 38 a descris acum 26 de secole desfăşurarea acestei mari forţe ruse şi planul ei de atac contra lui Israel (Ezechiel 38:10-12).

Ruşii vor face o enormă greşeală tactică invadând Israelul. Ei vor interpreta situaţia fără apărare a lui Israel, care îşi va pune încrederea în protecţia lui Anticrist, ca o ocazie de a cuceri în sfârşit „marele pod al pământului” din Orientul Mijlociu. Ei vor avea în vedere marile bogăţii materiale ale naţiunii restaurate a lui Israel. Scopul lor este jaful (cap. 38:12).

Specialiştii Bibliei au recunoscut că într-o zi va fi în Israel o mare concentrare de bogăţii. Harry Rimmer a scris în 1940, când ţara nu era decât un pustiu plin de mărăcini şi necultivat în comparaţie cu ce este astăzi: „Punerea în valoare a resurselor acestei ţări va face ca după zece ani de muncă neîntreruptă Palestina să aibă cea mai mare concentrare de bogăţii pe care lumea a cunoscut-o vreodată, o ţară pe care alţii o vor pofti-o ca s-o jefuiască”.

Profeţia spune că Israel va fi una din cele mai prospere naţiuni de pe pământ în timpul domniei lui Anticrist. Se mai spune că va fi „la mijlocul pământului” – din punct de vedere geografic este parţial adevărat, dar se pare că acest text înseamnă mai mult decât o precizare geografică.

Ierusalimul va deveni un centru mondial al culturii, al religiei şi al economiei.

Valoarea depozitelor minerale ale Mării Moarte a fost estimată la un trilion două sute şaizeci şi două miliarde dolari. Este mai mult decât bogăţiile Franţei, Angliei şi SUA reunite.

O sursă ieftină de energie pentru a rafina mineralele Mării Moarte se află în numeroasele falii ale pământului lui Israel, pentru a furniza energia geo-termică a turbinelor capabile să producă electricitate în mod convenabil.

Într-un viitor apropiat, Israel va fi capabil să exploateze „mina de aur” a bogăţiilor sale. Unul din principalele minerale este potasiul, care este un puternic îngrăşământ. Când explozia demografică va produce foametea, potasiul va deveni foarte important pentru alimentaţie.

Importanţa strategică şi militară a „capului de pod” din Orientul Mijlociu care începe la nord, la Bosfor (canal care leagă Marea Neagră de Marea Mediterană) şi care se întinde la sud, spre Egipt a fost demonstrată de veacuri de lupte militare. Acela care ar vrea să stăpânească Europa, Asia şi Africa ar trebui mai întâi să cucerească această regiune care leagă cele trei continente. Acesta trebuie să fie unul din motivele invaziei ruşilor.

Cum Israel este aşezat în centrul acestui „pod al pământului”, el a fost un câmp de bătălie în numeroase ocazii.

Trişarea clasică

Când ruşii vor invada Orientul Mijlociu cu forţe amfibii şi o armată motorizată, ei vor face o „ofensivă-fulger” de-a lungul regiunii, aşa cum a văzut Daniel în capitolul 11:40-45: „Va înainta asupra ţărilor lui (din Orientul Mijlociu), se va revărsa ca un râu şi le va îneca. Va intra şi în ţara cea minunată (Israel), şi zeci de mii vor cădea”.

Şi Ezechiel descrie acest eveniment în capitolul 38:14-16.

Ruşii vor invada Israelul pe mare şi pe uscat. Această putere este prezisă; va mătura ţările arabe tot aşa ca şi pe Israel într-un atac rapid contra Egiptului pentru a pune mâna pe „podul pământului”.

Ruşii vor încălca tratatul cu Egiptul. „Îşi va întinde mâna peste felurite ţări (ţările arabe din Orient), şi nici ţara Egiptului nu va scăpa”. El va pune mâna pe bogăţiile Egiptului; libienii şi etiopienii îl vor urma (Daniel 11:42,43 şi Ezechiel 38).

În momentul când grosul forţelor se vor găsi în Egipt, şeful ruşilor va auzi o veste alarmantă. „Nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte (mobilizarea Orientului şi a Europei Occidentale) îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi” (Daniel 11:44).

Forţele ruse se vor întoarce înapoi în vederea fortificării poziţiilor lor pentru un contra-atac asupra lui Israel. Ruşii vor fi speriaţi de vestea că dictatorul roman mobilizează forţele din toată lumea pentru a pune capăt invaziei şi acestei violări a păcii.

În aparenţă, aceasta va surprinde pe şeful rus, care va fi subestimat voinţa imperiului roman de a lupta (părerea autorului).

Se pare că puterile Orientului conduse de China roşie vor putea mobiliza imensa lor armată la cererea dictatorului roman, care gândeşte că aceştia vor fi fideli în războiul lui contra Rusiei. Dar orientalii vor mobiliza o armată de 200 de milioane de soldaţi (Apocalipsa 9:16) contra lui Anticrist, aşa cum am văzut în capitolul 7.

Înşelătoria ruşilor faţă de arabi poate fi prezisă de orice observator din Orient. Este clar că ruşii se joacă cu arabii ca să realizeze vechiul lor vis de a dispune de porturi utilizabile în tot timpul anului şi de o aprovizionare cu petrol. Şefii arabi gândesc că vor putea accepta pretenţiile ruşilor şi darurile lor în natură fără a se lega, dar fiecare rublă dată sau prestată este un cablu de oţel – contra-partea ajutorului acordat – care va trage ţările lor înapoia cortinei de fier.

Armata rusă îşi va stabili cartierul general pe muntele Moria, adică pe amplasamentul Templului din Ierusalim (Daniel 11:45).

În timp ce şeful rus, sigur de victorie, se va pregăti să înfrunte în Palestina forţele imperiului roman restaurat, el va căuta să extermine total poporul evreu. Acesta este probabil sensul versetelor 44 şi 45. Se poate că nici o altă armată din istorie n-a suferit vreodată o distrugere aşa de totală ca aceea pe care o va cunoaşte armata rusă.

Waterloo-ul rus

Ezechiel anunţă zdrobirea acestei armate (cap. 38:18-22; 39:3-5).

Descrierea torentului de foc şi pucioasă care va ploua peste armata roşie va fi însoţită de un cutremur de pământ fără precedent pe pământul lui Israel şi aceasta ar putea însemna folosirea armelor tactice nucleare ale romanilor contra ruşilor. Se spune clar că aceste forţe vor cădea pe faţa pământului (în plin câmp); poziţia lor permite, se pare, să se tragă concluzia folosirii de arme nucleare.

Dumnezeu dă toată această armată barbară, care va căuta să nimicească rasa evreilor, spre o distrugere totală, deplină.

Ezechiel vorbeşte de ruşi şi de „…toate popoarele care vor fi cu tine…”, care vor fi distruse în Israel (Zaharia 14:12).

Schimbul nuclear

Este prezis că se va petrece ceva teribil în momentul distrugerii armatei roşii.

Dumnezeu zice: „Voi pune foc Magogului (Rusiei) şi celor ce locuiesc liniştiţi (speranţa falsă) în ostroave (diferite continente) (Ezechiel 39:6). După aceea, Rusia, ca şi multe alte ţări care se vor crede în siguranţă sub protecţia lui Anticrist, vor vedea focul căzând peste ei. Poate fi o acţiune directă a lui Dumnezeu, sau poate o permisiune a Lui, ca naţiunile să se distrugă între ele printr-un schimb de rachete balistice nucleare.

Ce va fi cu SUA?

SUA se va alinia cu forţele din Occident sub conducerea confederaţiei celor 10 naţiuni din imperiul roman restaurat.

Este clar că SUA nu va mai fi în frunte. Este foarte posibil ca Ezechiel să fi vorbit şi de SUA când a zis: „Voi pune foc… celor ce locuiesc liniştiţi în ostroave (în engleză „regiunile de coastă”)”. Cuvântul „regiuni de coastă” în engleză, sau „insule” în franceză, este cuvântul ebraic „ai”. Cei din vechime se serveau de el pentru a arăta continentele de astăzi. El desemna marile civilizaţii păgâne de peste mări, a căror populaţie trăia mai ales de-a lungul coastelor (ţărmurilor). Aici ideea este că naţiunile dintre neamuri, stabilite pe îndepărtatele continente, vor fi înecate de torente de foc care vor cădea asupra lor. Profeţia poate să se aplice continentelor şi insulelor emisferei occidentale, ca şi Extremului Orient.

Cataclismul va atinge tot pământul locuit.

Cea mai mare bătălie a tuturor timpurilor

Armatele Ligii Arabe şi ale Africii fiind neutralizate prin invazia rusă, apoi imediat forţele ruseşti şi ţara lor fiind la rândul lor complet nimicite, nu vor rămâne decât două mari blocuri de puteri pentru a da bătălia finală şi supremă de la Armaghedon: forţele combinate ale civilizaţiei occidentale sub conducerea dictatorului roman şi imensele hoarde ale Orientului, probabil unite sub comanda Chinei roşii.

Mobilizarea

Poate că va fi un scurt răgaz al ostilităţilor după distrugerea Rusiei şi a aliaţilor ei, până când se vor mobiliza cele două mari armate.

Apostolul Ioan prezice mobilizarea puterii orientale, aşa cum am văzut-o în capitolul 7: „Al şaselea (înger) a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit (Apocalipsa 16:12). Chinezii vor prelua comanda acestei mari armate. Ei vor profita de haosul din Orientul Mijlociu pentru a merge contra dictatorului roman, pentru a-şi disputa dominaţia lumii.

În timp ce această formidabilă armată de 200 de milioane de oameni va mărşălui spre râul Eufrat, dictatorul roman îşi va pregăti armatele lui pentru acest conflict decisiv din Orientul Mijlociu. Apostolul Ioan prezice puterea supranaturală de care se va servi Anticristul şi proorocul mincinos pentru a aduna toate naţiunile rămase pentru a înfrunta armatele Orientului (Apocalipsa 16:13-16).

1) În primul rând această suită de evenimente constituie judecăţile lui Dumnezeu asupra lumii care L-a lepădat pe Cristos.

În Apocalipsa sunt numite judecăţile celor şapte potire şi au loc înainte şi în timpul reîntoarcerii vizibile a Domnului Isus Cristos pe pământ.

2) Acest pasaj (Apocalipsa 16) arată că Anticristul şi proorocul mincinos vor lansa un mesaj de origine satanică lumii neorientale – mesaj plin de putere demonică. Ei vor convinge naţiunile lumii (pe cele care nu se vor alia cu China) să trimită armate în Palestina pentru a distruge ultima putere războinică a pământului. Ei vor promite o eră de pace eternă, după ce forţele comuniste vor fi fost distruse.

3) Acest pasaj spune că împăraţii întregului pământ vor trimite armate spre Orientul Mijlociu pentru a lupta contra împăraţilor Orientului sub ordinele Anticristului.

Ţări ca Europa Occidentală, SUA, Canada, America de Sud şi Australia vor fi desigur prezente.

4) Aceste armate vor fi adunate şi desfăşurate pentru luptă în locul numit Armaghedon.

Ce este şi unde se găseşte Armaghedonul?

Armaghedonul este muntele de la Meghido. El a dat numele lui marii câmpii a Izreelului care traversează mijlocul Israelului de la Mediterana la râul Iordan.

Acest nume are o rădăcină care în limba ebraică înseamnă „a tăia”, „a abate”. Meghido a fost întotdeauna un loc de bătălie, cum spune şi Biblia.

Se zice că Napoleon, stând în faţa acestei coline a Meghido-ului şi „amintindu-şi de această profeţie”, ar fi zis, privind întreaga vale: „Toate armatele din lume ar putea manevra aici pentru o luptă”.

Profetul Ioel denumeşte această vale „Valea lui Iosafat”. Astăzi se găseşte la intrarea occidentală a portului Haifa. Este una din regiunile cu accesul cel mai uşor în Palestina pentru debarcarea trupelor amfibii. Ea oferă şi un spaţiu mare pentru adunarea trupelor, pentru echiparea şi organizarea lor. Unele trupe vor veni pe calea aerului şi această mare vale se pretează şi la aterizarea şi decolarea avioanelor.

Valea judecăţii (Ezechiel 39; Ioel 2 şi 3)

Profetul Ioel descoperă că în acest loc Mesia va distruge armatele lumii şi va stabili Împărăţia Lui de pace adevărată şi fericire. Ioel confirmă adunarea mondială a armatelor în valea lui Iosafat sau câmpia Armaghedonului. Este foarte important de remarcat precizia profeţiei biblice cu privire la ultimul conflict.

În epoca noastră de bombe şi super-arme pare de necrezut că ar putea avea loc un nou război sau luptă pe pământ cu arme convenţionale şi totuşi China crede că, cu o armată terestră superioară ca număr, va putea câştiga un război, cu condiţia de a sacrifica şi a avea pierderi enorme de vieţi omeneşti. Ei cred şi acum că reuşita oricărui război se decide mereu pe teren.

Un alt fapt important este că China şi aliaţii ei previzibili n-ar putea transporta o forţă de 200 de milioane de oameni pe calea aerului sau pe mare. Industria lor nu este capabilă să producă avioanele şi vapoarele necesare deplasării unei astfel de armate.

Mişcarea trupelor trebuie deci să se facă pe pământ, aşa cum ne arată Apocalipsa.

India a divulgat recent o informaţie foarte importantă: 12.000 de soldaţi chinezi lucrează în Caşmir la construirea unui drum care va fi pentru trupele chineze staţionate în Tibet o cale spre sudul continentului. India califică această antrepriză drept „ameninţarea păcii în Asia”. S-a mai spus că „se lucrează rapid pentru a face construcţii rutiere de-a lungul Himalaiei, care are o importanţă strategică în creştere”.

Când acest drum va fi terminat, el va permite mişcarea rapidă a milioane de soldaţi chinezi spre Orientul Mijlociu.

El va pregăti calea pentru împlinirea profeţiei Domnului Isus: „Dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa” (Matei 24:22).

După ce Anticristul va aduna forţele restului lumii, ele vor înfrunta aici pe împăraţii de la răsărit pe o linie de bătaie care se va întinde de-a lungul lui Israel şi al cărei centru se va găsi în valea Meghido-ului.

După profetul Zaharia, vor fi lupte teribile împrejurul oraşului Ierusalim (Zaharia 12:2; 14:1,2,12).

Apostolul Ioan prezice că vor fi masacraţi atâţia oameni că sângele se va sui până la zăbalele cailor pe o distanţă de 300 km la nord şi la sud de Ierusalim (Apocalipsa 14:20).

Aceasta ar părea de necrezut. Spiritul uman nu poate concepe o astfel de neomenie (genocid al omului faţă de om). Şi totuşi Dumnezeu va permite ca în acea zi natura omului să se descopere în întregime. Nu este de mirare că Domnul Isus a zis: „Atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi” (Matei 24:21).

Distrugerea universală

Conflictul nu se va limita la Orientul Mijlociu. Apostolul Ioan ne avertizează că, atunci când aceste două mari puteri se vor înfrunta, cel mai mare cutremur de pământ din toate timpurile va lovi pământul.

Nu este clar dacă va fi un cutremur de pământ natural, sau din cauza efectelor unor super-arme (încă necunoscute).

Imaginaţi-vă aşa ceva!

Oraşe ca Londra, Paris, Tokyo, New York, Los Angeles, Chicago – nimicite!!

Ioan mai zice că insulele şi munţii au fugit şi nu s-au mai găsit (Apocalipsa 16:20; 6:14) – adică vor dispare de pe hartă.

Aceasta pare a indica un atac masiv de rachete balistice împotriva marilor metropole ale lumii.

Profeţia a fost confirmată şi de spusele unui deputat american, John Rhodes, cu privire la China, la pericolul pe care îl reprezintă China roşie cu armele ei nucleare: „Cine aşteaptă moderaţie din partea Chinei roşii ignoră istoria şi pune în primejdie generaţiile viitoare”.

Profetul Isaia spune şi el despre aceste timpuri în capitolul 24: „Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii” (Isaia 24:1,19-23).

„Ţara a fost spurcată de locuitorii ei” (aceasta poate să facă aluzie şi la poluarea apei şi a aerului) (versetul 5).

„De aceea mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei” (versetul 6).

Mai departe, în versetele 19 şi 20, Isaia spune: „Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade, şi nu se mai ridică”. Toate aceste pasaje par a indica lovirea întregului pământ cu ajutorul unor arme fantastice.

Un punct luminos în întuneric

În momentul când va începe Armaghedonul cu invazia lui Israel de către arabi şi confederaţia rusă, urmată de distrugerea lor rapidă, va începe şi perioada convertirii masive a lui Israel la adevăratul Mesia.

Ezechiel spune că distrugerea marii forţe de invazie ruse va fi un semn supranatural, în care mulţi evrei vor recunoaşte mâna Domnului.

Prin această minune a distrugerii duşmanului care căuta să-i distrugă pe evrei, aceştia vor veni să recunoască Numele adevăratului Dumnezeu şi Mesia – Isus.

Ezechiel mai spune: „Voi pune foc Magogului şi celor ce locuiesc liniştiţi în ostroave, ca să ştie că Eu sunt Domnul. Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel şi nu-i voi mai lăsa să-Mi pângărească Numele Meu cel sfânt; ci vor şti neamurile că Eu sunt Domnul, Sfântul lui Israel! Aceasta este ziua despre care am vorbit” (Ezechiel 39:6-8).

Zaharia prezice că o treime din evreii încă în viaţă la acea epocă se vor întoarce la Domnul şi vor fi protejaţi în mod miraculos (Zaharia 13:8,9; Apocalipsa 12:14).

Când bătălia de la Armaghedon va atinge punctul culminant al ororilor şi când va părea că orice viaţă va fi distrusă pe pământ, în acel moment Domnul Isus Cristos va reveni şi va salva omenirea de la auto-distrugere.

Gândind la toate aceste evenimente care par aşa de aproape acum (cartea aceasta a fost scrisă în anul 1970) vă este teamă sau vă bucuraţi şi aveţi o mare speranţă pentru scăparea voastră? Răspunsul vostru trebuie să vă descopere starea voastră spirituală. Oricum istoria îşi urmează cursul ei inevitabil spre revenirea Domnului Isus Cristos şi se pare că este foarte aproape. Eşti tu gata?

Capitolul 13

Marele eveniment

„Scopurile Naţiunilor Unite sunt următoarele: să menţină pacea şi securitatea internaţională şi să ia măsuri colective eficiente în vederea prevenirii şi îndepărtării ameninţărilor războiului”.

Carta Naţiunilor Unite 1945

„V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.

Domnul Isus Cristos – Ioan 16:33

Pe piatra unghiulară a clădirii Naţiunilor Unite este scrisă această parte dintr-o profeţie: „Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul” (Isaia 2:4).

Citatul este frumos, dar este scos din contextul biblic care spune că numai venirea lui Mesia va aduce adevărata pace şi dreptate, şi aceasta numai în Împărăţia care va veni, aşa cum ne-a învăţat Domnul Isus să ne rugăm: „…vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6:10).

În zilele noastre oamenii caută în zadar pacea, fiindcă ei leapădă şi exclud din viaţa lor pe Prinţul păcii – Domnul Isus Cristos. Numele Domnului Isus nu a fost menţionat în textul de pe zidul Naţiunilor Unite.

Omul a exclus singura speranţă de pace pe care i-o dă Biblia. Duhul lui Anticrist domneşte în guvernele lumii; se zice că Cristos n-a intervenit în problemele pe care trebuie să le rezolvăm noi. Pacea este făgăduită astăzi omului care Îl invită pe Domnul Isus să vină în inima lui şi care Îl lasă pe El să domnească în viaţa lui. Biblia ne învaţă că pacea durabilă nu va veni în lumea aceasta decât după revenirea lui Mesia, când El va sta pe tronul lui David la Ierusalim şi va stabili Împărăţia Lui istorică pe pământ pentru 1000 de ani (Apocalipsa 20:4-6).

Dumnezeu a anunţat că-L va trimite pe Împăratul Său pentru a conduce această lume şi pentru a stabili o domnie a păcii şi a dreptăţii, în locul egoismului şi violenţei (Psalmul 2).

Mulţi şefi religioşi (care se pretind creştini) nu cred că Domnul Isus Cristos va reveni în mod vizibil, material şi personal. Un verset din 25 din Noul Testament ne învaţă despre venirea Lui, despre a doua Lui venire şi despre împlinirea multelor făgăduinţe făcute rămăşiţei credincioase a poporului Israel (sunt 330 de profeţii cu privire la prima venire şi vreo 500 cu privire la a doua venire).

La înălţarea Domnului Isus au apărut doi oameni îmbrăcaţi în alb, care le-au spus ucenicilor că Domnul Isus va veni în acelaşi fel cum S-a înălţat la cer, adică în mod vizibil şi pipăibil.

Apostolul Ioan, în Apocalipsa 1:7, zice: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei care L-au străpuns”.

Zaharia a spus şi el acelaşi lucru cu 500 de ani înainte (Zaharia 12:10). Îşi vor întoarce privirile spre Cel pe care L-au străpuns şi Îl vor plânge din cauza rănilor pe care I le-au făcut şi din cauză că nu L-au crezut. Deci Îl vor recunoaşte pe Cel pe care L-au străpuns, adică pe Isus de acum 2000 de ani. Chiar Domnul Isus a promis în faţa marelui preot că va reveni pe norii cerului (Matei 26:64), declaraţie care i-a făcut pe ei să-L condamne la moarte.

Prima profeţie despre venirea lui Mesia pentru Împărăţie este făcută cu 1000 de ani î.Cr. de către psalmistul David (Psalmul 110:1), iar a doua cu 500 de ani î.Cr. de către Daniel în capitolul 7:13.

Cei din sinedriul evreiesc cunoşteau aceste profeţii şi nu aveau decât două alternative:

1) să se închine înaintea Lui, sau

2) să-L omoare.

Din păcate au ales a doua alternativă.

Venirea Lui va fi deodată şi va fi supranaturală

În Matei 24:27 se spune: „…cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului”. „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Matei 24:30).

Poate că „semnul Fiului omului” va fi o imagine cerească gigantică a Domnului Isus, proiectată pe cer, pentru ca toţi oamenii să-L poată vedea. Aceasta ar explica cum Îl vor recunoaşte toţi deodată, văzând cicatricele de la mâini şi de la picioare, şi coasta Lui străpunsă.

El va reveni cu toţi sfinţii

Aceşti sfinţi care vor reveni cu El sunt cei care au fost luaţi de pe pământ în perioada harului, ca Mireasă a Mielului, cum zice Apocalipsa 19, dar şi Zaharia 14:5. Aceştia sunt îmbrăcaţi cu in subţire, alb şi strălucitor.

El va veni pentru a judeca

La prima Sa venire a venit să mântuiască lumea, a venit ca Miel al lui Dumnezeu şi Şi-a dat viaţa pentru păcatul lumii.

La a doua venire va veni ca un Leu. El îi va judeca pe cei vinovaţi care nu L-au vrut ca Mântuitor.

După profetul Zaharia, toate neamurile se vor aduna împotriva Lui ca să-L atace. „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor” (Zaharia 14:4) şi atunci evreii care vor mai fi în viaţă vor primi o putere supranaturală ca să biruie. „Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare”. Va fi probabil un mare cutremur de pământ şi „valea dintre munţi se va întinde până la Aţel” (vers. 5), adică până la Marea Mediterană.

Autorul a auzit că o companie petroliferă care făcea studii seismice în zona respectivă a descoperit o falie gigantică care trece spre răsărit şi spre apus chiar prin centrul muntelui Măslinilor. Fâşia este aşa de importantă că muntele ar putea să se despice în orice moment. Se aşteaptă „piciorul Domnului”. Zaharia zice că rămăşiţa pecetluită dintre evrei vor fi ascunşi în această crăpătură care se va face. În Apocalipsa 12:14-16 se explică mai clar fenomenul ascunderii acestei rămăşiţe. Pământul se va despica şi va înghiţi apa (armata) care va fi aruncată după această rămăşiţă.

Apoi, în capitolul 14:12, Zaharia ne spune cum va pedepsi Domnul pe cei care vor merge împotriva Ierusalimului. Această imagine grozavă este ceea ce se întâmplă în urma unei explozii termo-nucleare (bomba cu neutroni). Se pare că se va folosi această armă grozavă la venirea Lui.

El va veni pentru a împărăţi

După ce Domnul va judeca neamurile răzvrătite şi nelegiuite, El va fi Împărat peste tot pământul, spune Zaharia: „În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zaharia 14:9).

Multe capete religioase nu cred că Domnul Isus va stabili o Împărăţie a păcii, dar aşa va fi, pentru că aşa a spus Dumnezeu care nu poate să mintă.

„Mileniu” este un cuvânt teologic care derivă din limba latină şi înseamnă perioadă de 1000 de ani. Cei ce cred în revenirea Domnului Isus şi aşteaptă această Împărăţie milenară se numesc „milenişti”.

Alţii au propovăduit o împărăţie făcută prin propriile lor eforturi, fără Cristos. Aceştia se bazează pe bunătatea inexistentă a omului şi pe calităţile lui.

Aşa cum s-au împlinit profeţiile cu privire la prima venire, aşa se vor împlini şi aceste profeţii care vorbesc de a doua venire.

Evreii care cred şi Îl aşteaptă pe Mesia vor stăpâni teritoriul limitat dintre Eufrat la răsărit, Marea Mediterană la apus, Libanul la nord şi Egiptul sau Marea Roşie la sud (Geneza 15:18-21). Dumnezeu a mai promis că Ierusalimul va deveni centrul spiritual al întregii lumi şi că toate neamurile pământului vor veni în fiecare an să-L adore pe Domnul Isus care va domni (Zaharia 14:16-21; Mica 4:1-7; Isaia 2:3 şi 66:22-24). Evreii credincioşi care vor rămâne vor fi conducătorii spirituali ai lumii şi vor învăţa toate neamurile căile lui Dumnezeu (Zaharia 8:20-23).

Paradisul restaurat

Împărăţia lui Dumnezeu se caracterizează printr-o pace, o dreptate şi o cunoaştere universală a Domnului. Chiar şi regnul animal se va schimba: animalele îşi vor pierde ferocitatea şi nu vor mai fi carnivore. Toţi oamenii vor fi în belşug şi în siguranţă. Cei blânzi, şi nu cei mândri vor moşteni pământul (Isaia 11 şi Matei 5).

Am văzut în capitolele anterioare, 8 şi 9, că pe pământ din sec. VI î.Cr. şi până la venirea lui Mesia au fost patru imperii, conform profeţiilor lui Daniel: Babilonul, medo-perşii, grecii, romanii, cu restaurarea Romei la sfârşit.

Această împărăţie milenară va începe cu marea înviere a celor morţi care au fost credincioşi marelui Dumnezeu (Apocalipsa 20:4-6).

La sfârşitul mileniului, unii (foarte mulţi) se vor da pe faţă ca necredincioşi Domnului şi vor începe să se revolte contra lui Mesia şi a domniei Lui, dar Domnul îi va judeca prompt înainte ca revolta să ajungă la luptă (Apocalipsa 20:7-10). Toţi necredincioşii vor fi judecaţi printr-un cataclism, şi timpul şi omul muritor vor dispare şi va începe veşnicia. Pământul cu tot ce este pe el va arde (2 Petru 3:10,12).

Satan, care la începutul mileniului va fi legat, după mileniu va fi dezlegat şi va stârni din nou naţiunile la revoltă contra Domnului, dar Domnul Isus îl va arunca în iazul de foc pentru totdeauna (Apocalipsa 20:7-10).

Toţi cei care au rămas credincioşi Domnului vor fi transformaţi şi ei în nemuritori şi Împărăţia lui Dumnezeu va continua pe un pământ nou şi sub un cer nou (Apocalipsa 21:1).

Atunci Domnul va locui cu credincioşii Săi pe un pământ nou (sau pe o planetă nouă) şi se va bucura împreună cu aleşii Lui de veşnicia fericită, conform profeţiei din Apocalipsa 21 şi 22.

Revenind la profeţiile din Daniel capitolul 12, îngerul îi spune lui Daniel că aceste profeţii vor fi înţelese abia la vremea sfârşitului, adică din momentul în care evenimentele prezise vor începe să se întâmple. Acele evenimente vor fi cheia care va deschide cartea profetică.

Din sec. al II-lea până la mijlocul sec. al XIX-lea creştinii au neglijat profeţiile, nestudiindu-le. În secolul nostru şi mai ales în generaţia noastră profeţiile au început să se dezlege prin Duhul lui Dumnezeu care ne luminează şi ne descoperă.

(Autorul vrea să facă unele preziceri bazate pe studiul aprofundat al Scripturii şi pe ce au spus şi alţi savanţi ai Bibliei, cu sinceritatea că el nu este infailibil precum profeţii Bibliei cărora le-a vorbit direct Dumnezeu.)

Situaţia religioasă

În biserica creştină din lume să vă aşteptaţi să vedeţi întâmplându-se multe lucruri. Multe biserici lumeşti se vor degrada din cauza necredinţei.

Va avea loc unificarea religiilor în mari formaţiuni sau asociaţii ecumenice.

Acest fenomen se produce din următoarele motive:

Bisericile care au avut acelaşi crez şi au avut convingeri spirituale îşi pierd puterea de mărturisire, pentru că nu mai dau crezare Bibliei.

Pierzând autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, pierd puterea de mărturisire. Mulţi pastori nu sunt născuţi din Dumnezeu şi deci, nefiind luminaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, nu vor putea să-i reţină pe proprii lor credincioşi şi nici să mai atragă pe alţii. Ei se vor ascunde în acţiuni sociale, cu o organizaţie impusă, cu programe rafinate care să înlocuiască slujba Duhului, aşa cum a prezis şi apostolul Pavel despre păstorii mincinoşi din vremurile din urmă (2 Timotei 3:1-7).

Tinerii părăsesc tot mai mult bisericile oficiale, organizaţiile impersonale, structurate, considerându-le materialiste şi dispreţuindu-le. Tinerii vor un răspuns simplu la nevoile lor, la viaţa lor, care să nu fie bazat pe un răspuns egocentric, ci pe o viaţă reală, pe o dragoste dezinteresată. Şi când constată că aşa ceva nu li se oferă decât primindu-L pe Cristos în inima lor, mulţi dintre ei Îl acceptă.

Bisericile care Îl prezintă pe Cristos ca Mântuitor personal şi care au o învăţătură biblică sănătoasă – precum biserica primară din primele secole – sunt nişte excepţii, nişte rarităţi.

Va exista o diferenţă tot mai mare între adevăraţii credincioşi şi acei aşa-zişi „slujitori ai neprihănirii”.

Probabil se va declanşa o persecuţie deschisă împotriva creştinilor adevăraţi şi ea va veni de la conducătorii religioşi oficiali.

Creştinii care vor crede în autoritatea absolută a Bibliei şi în jertfa şi divinitatea lui Cristos, vor fi batjocoriţi, pentru că nu acceptă aşa-zisa „fraternitate şi doctrina paternităţii lui Dumnezeu”, doctrină fundamentată de ecumenici, care nu cred în esenţa învăţăturii Domnului Isus (Evanghelia după Ioan).

Din aceste cauze se vor forma biserici clandestine mici ca număr, dar din adevăraţi credincioşi.

Să vă aşteptaţi să vedeţi mişcări mari, care vor duce spre o organizaţie religioasă mondială. În avangarda acestor mişcări vor fi şefii bisericilor oficiale – oameni necredincioşi – cu tendinţe din ce în ce mai mari spre politică.

Vor fi mişcări şi în Israel, cu tendinţa de a face din Ierusalim un centru religios al lumii şi cu reconstruirea templului pe vechiul lui amplasament.

Evoluţia politică şi economică

Fixaţi-vă privirea pe Orientul Mijlociu, care va fi o cauză de tensiune perpetuă pentru întreaga lume. Tensiunea va creşte atât de mult, încât numai Cristos sau Anticrist o va putea opri. Lumea însă îl va alege pe Anticrist.

Israel va dobândi în viitor bogăţii şi o influenţă fantastică.

SUA nu va mai fi în poziţia actuală de lider al lumii occidentale.

Pe plan financiar Europa va prelua controlul economiei mondiale.

Haosul politic interior, provenind din revoltele studenţilor şi din subversiunea economică, va începe să descompună economia naţiunii americane.

Lipsa principiilor morale ale cetăţenilor şi ale conducătorilor ei va slăbi legea şi ordinea publică în aşa măsură că se va ajunge în mod inevitabil la anarhie.

Puterea militară a SUA, deşi actualmente este cea mai mare din lume, a slăbit considerabil, fiindcă nimeni nu are curajul de a se servi de ea în mod decisiv. Când economia se va descompune, puterea militară se va scufunda şi ea.

Singura şansă de a scăpa de la acest faliment naţional ar fi o mare trezire spirituală generală.

Să vă aşteptaţi la unificarea Europei, cu cele 10 state membre. Piaţa Comună pune fundamentul acestei confederaţii politice care va deveni coaliţia cea mai puternică a lumii. Ea va opri înaintarea comunismului şi va domina pentru o scurtă perioadă Rusia şi China roşie prin geniul personal al lui Anticrist, care va deveni căpetenia confederaţiei europene.

Să vă aşteptaţi ca papalitatea să se angajeze tot mai mult în politică, în special în propunerile cu privire la pace şi prosperitate economică mondială.

Să vă aşteptaţi să vedeţi o dorinţă din ce în ce mai mare a tuturor popoarelor de a-l găsi pe omul capabil să guverneze întreaga lume.

Să vă aşteptaţi la folosirea fără limită a armelor nucleare moderne în orice parte a lumii. Oamenii vor fi atât de îngroziţi de ororile unui eventual război, că se vor da de partea lui Anticrist când acesta va veni să dea lumii pacea şi securitatea.

Folosirea limitată a forţei va avea loc numai între Rusia şi China, şi pe teritoriul SUA

Evoluţia socială

Să vă aşteptaţi la creşterea criminalităţii, răscoale, şomaj, sărăcie (foamete), analfabetism, boli mintale (nevroze), copii nelegitimi; toate agravându-se din cauza exploziei demografice care a început să se desfăşoare de la sfârşitul anului 70.

Va creşte folosirea drogurilor în SUA şi în alte ţări libere. Vor fi consumatori de droguri chiar şi printre candidaţii la funcţii guvernamentale importante. Va apare o fuziune între droguri şi o anumită formă de religie. Va creşte considerabil credinţa în fenomenele extrasenzoriale – spiritismul. Astrologia, magia şi religiile orientale vor năpădi lumea occidentală.

Noi credem că în ciuda tuturor acestor lucruri rele Dumnezeu va da o ultimă credinţă unui număr de oameni înainte de a veni judecata peste această lume păcătoasă.

Reflectând la ceea ce aţi citit în această carte, care ar trebui să fie atitudinea dumneavoastră? Dacă nu vă întemeiaţi credinţa în persoana şi jertfa Domnului Isus Cristos, ca singurul Mântuitor şi Domn al vieţii, în iertarea pe care o dă Dumnezeu în dar celor ce cred în Domnul Isus Cristos, Fiul Său în care Îşi găseşte toată plăcerea, nu veţi putea scăpa de mânia şi judecata lui Dumnezeu care se va dezlănţui în curând.

Dacă L-aţi primit deja în inimă pe Domnul Isus Cristos, El vă va schimba viaţa şi vă va da o inimă nouă şi vă va face să trăiţi după voia lui Dumnezeu.

Departe de a fi pesimişti, trebuie să ne bucurăm mereu, ştiind că Cristos poate reveni în orice moment pentru a ne lua la El. Acest lucru trebuie să ne încurajeze şi să împărtăşim această nădejde la cât mai multe persoane.

Trebuie să ne pregătim viitorul nostru ca şi cum am trăi mulţi ani, dar să trăim ca şi cum Cristos ar putea veni chiar astăzi.

Apostolul Pavel ne dă acest îndemn: „Preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Corinteni 15:58).

Văzând lumea tot mai haotică şi mai deznădăjduită, noi trebuie să fim tot mai hotărâţi şi mai neclintiţi în credinţa Domnului, ştiind unde vom merge în curând.

Timpul s-a scurtat. Să dăm Evanghelia celor din jurul nostru şi să ne salutăm cum făceau primii creştini, cu cuvântul „MARANATA”, care înseamnă „DOMNUL VINE”.

BISERICA SAU ADUNAREA

Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole

Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.

CUPRINS:

VOLUMUL I
VOLUMUL II
VOLUMUL III

VOLUMUL I

PRIMELE SECOLE

PRIMA PARTE: TIMPURILE APOSTOLILOR

Ce este Biserica?

Începutul Bisericii

Cele dintâi propovăduiri

Cele dintâi prigoniri

Viaţa celor dintâi creştini

Cea dintâi pătrundere a răului

Cel dintâi martir

Cea dintâi prigonire

Istoria lui Saul

Marele prigonitor ajunge apostol al neamurilor

Întoarcerea la Dumnezeu a lui Saul

Istoria lui Corneliu

Petru deschide neamurilor uşa Împărăţiei cerurilor

Petru la Ierusalim

Întemniţarea şi eliberarea sa

Cei dintâi misionari printre păgâni – Antiohia

Cea dintâi călătorie misionară a apostolului Pavel

Pavel în Cipru

Vestirea Evangheliei în Antiohia din Pisidia

Vestirea Evangheliei în Iconia, Listra şi Derbe

Credincioşii dintre Neamuri
Nu sunt siliţi să ţină Legea lui Moise

A doua călătorie a lui Pavel

Evanghelia adusă în Europa

Lucrarea lui Pavel la Filipi

Istoria Lidiei

Întoarcerea la Dumnezeu a temnicerului

Lucrarea lui Pavel la Tesalonic şi Bereea

Pavel la Atena

Pavel la Corint

Lucrarea lui Pavel la Efes

Răscoala poporului din Efes

Frângerea pâinii

Pavel îşi ia rămas bun de la Adunarea din Efes

Pavel, arestat, este trimis la Roma

Sfârşitul apostolilor Pavel şi Petru

Cea dintâi prigonire din împărăţia romană

Nimicirea Ierusalimului

Apostolul Iacov

Ioan, ucenicul preaiubit

CELE 7 SCRISORI ALE DOMNULUI CĂTRECELE 7 BISERICI DIN ASIA

Persoana Domnului

Efes, Smirna şi Pergam

Sfârşitul celui dintâi veac

PARTEA A DOUA: VREMEA PERSECUŢIILOR

Creştinii în timpul lui Traian

Scrisori între Plinius şi Traian (103-107)

Martiriul lui Ignaţiu Teoforul

Iustin Martirul

Persecuţia în Asia Mică

Martiriul lui Policarp

Martirii din Lyon şi din Vienne

Către anul 177

Martirii din Cartagina pe la anul 202

Clipe de linişte în mijlocul persecuţiilor

Persecuţia de sub Decius

Persecuţia lui Valerian. Martiriul lui Ciprian

Cea din urmă mare persecuţie

Sub împăratul Diocleţian

Scrierile de apărare ale creştinismului (Apologiile)

Atacuri împotriva creştinismului

Atacuri din afară

Atacuri dinăuntru

Sfintele Scripturi

Răspândirea creştinismului

Cultul la creştini în vremea persecuţiilor

Cum se făcea primirea în rândul credincioşilor

Cârmuirea în Biserică

PARTEA A TREIA: ÎNCORPORAREA BISERICIIÎN LUME

Asocierea Bisericii cu lumea sub Constantin

Arius şi Arianismul

Sinodul de la Niceea

Atanase

……………………………………………………

PRIMA PARTE

TIMPURILE APOSTOLILOR

(Secolul I)

CE ESTE BISERICA?

Noul Testament ne arată istoria Celui care a venit din cer la noi şi a fost aici pe pământ, mai întâi un copilaş în slăbiciune şi sărăcie, apoi un om plin de har şi de bunătate, făcând bine tuturor, dar care a fost necunoscut, dispreţuit, lepădat, acoperit de insulte şi, în cele din urmă, răstignit pe o cruce, pe care a şi murit. Acesta este Domnul Isus, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, venit aici pentru a ne mântui prin moartea Sa. Dumnezeu L-a înviat din morţi, apoi L-a înălţat în cer. Acest Isus va veni iarăşi; va lua mai întâi pe cei răscumpăraţi ai Săi la El, apoi îşi va statornici Împărăţia pe pământ. Această istorie minunată se continuă până în clipa când Domnul Isus va da Împărăţia în mâna Tatălui Său, după ce morţii vor fi fost judecaţi înaintea marelui tron alb. Atunci va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va locui Dumnezeu pentru totdeauna, în mijlocul celor preafericiţi.

Doresc acum să prezint o altă istorie: istoria unui lucru foarte scump Domnului Isus şi care scump Îi va fi totdeauna. Care lucru? – vă veţi întreba. Nu cumva acest lucru este sufletul nostru? Da, fără îndoială, sufletul, chiar al celui mai mic copil, este preţios pentru Domnul Isus. Vorbind despre copilaşi, El a spus că a venit pe pământ ca să-i mântuiască; despre oameni, a spus că a venit să-i caute şi să-i mântuiască (Matei 18:11,14; Luca 19:10). Eu vreau însă să vorbesc despre istoria unui lucru scump acestui iubit Mântuitor. E vorba de istoria Bisericii sau a Adunării, căci aceste două cuvinte au aceeaşi semnificaţie. Apostolul Pavel zice: „Cristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.” El o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag (Efeseni 5:25,29). Aceste cuvinte ne arată ce mare preţ are Biserica pentru inima Domnului Cristos.

Înainte de toate, să lămurim întrebarea: Ce este Biserica? Oamenii numesc biserici nişte clădiri în care se adună pentru slujbe religioase. În Cuvântul lui Dumnezeu, însă, nu găsim numele de biserică în înţelesul acesta. Se mai numesc biserici nişte adunări de oameni care au aceleaşi învăţături religioase, aceleaşi forme de cult şi sunt cârmuite, în acest scop, de aceleaşi reguli; astfel, se zice: biserica anglicană, biserica protestantă, catolică etc.; dar Scriptura nu vorbeşte nimic despre aşa ceva. Cum am mai spus mai sus, cuvântul Biserică înseamnă Adunare; şi, în gura Domnului, ca şi în scrierile apostolilor, această vorbă înseamnă: sau adunarea tuturor adevăraţilor credincioşi în toate locurile într-un anumit moment pe pământ; sau adunarea tuturor sfinţilor înviaţi, schimbaţi şi slăviţi, de la Cincizecime până la întoarcerea Domnului Cristos (atunci Adunarea va fi deplină); sau adunarea creştinilor care se strângeau într-o localitate. De exemplu, când apostolul Pavel scrie Bisericii sau Adunării lui Dumnezeu care este în Corint, el se îndreaptă către toţi creştinii din Corint; când trimite salutări Bisericii sau Adunării care se strânge în casa lui Nimfa sau la Filimon, are în vedere pe creştinii care se adunau, pentru închinare, la unul sau altul din aceşti fraţi. Când însă zice: „Cristos a iubit Adunarea”, aici se înţelege Adunarea deplină; sau când îndeamnă pe bătrâni să păstorească „Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”, aici vorbeşte despre toţi adevăraţii credincioşi, spălaţi de păcatele lor în sângele scump al Domnului Cristos, dar aflându-se încă pe pământ (1 Corinteni 1:2; Faptele Apostolilor 20:28; Filimon 2; Efeseni 1:22; 5:25). În aceste din urmă două locuri este vorba de Adunarea întreagă în cer.

Vă veţi gândi poate că Abel, Noe, Avraam, Moise, David, prorocii, toţi aceşti oameni sfinţi fac parte din Biserică. Nu; Biserica nu era pe vremea lor. Ei au fost oameni credincioşi, care credeau în Dumnezeu şi mergeau pe pământ încrezându-se în El şi în făgăduinţele Lui; ei însă nu fac parte din Biserică. Dumnezeu a avut pe pământ un popor, pe care l-a ales din mijlocul celorlalte neamuri, popor pe care-l iubeşte fără încetare şi pe care-l va statornici mai târziu în ţara făgăduinţei: e vorba de poporul Israel. Dar Israel nu este Biserica.

Biserica n-a fost deloc numită înainte de a vorbi Domnul către Petru, când a zis: „Voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Ea este deci a Lui, dar atunci încă nu luase fiinţă. Abia după moartea Sa pe cruce şi după intrarea Sa în slavă a luat naştere Biserica şi anume în ziua Cmcizecimii, când după făgăduinţa Domnului Isus, Duhul Sfânt S-a coborât din cer asupra apostolilor. Dumnezeu a descoperit apostolului Pavel lucrurile deosebite de care se bucură Biserica. Mai înainte ea era o „taină ascunsă din veacuri în Dumnezeu” (Efeseni 3:9; Coloseni 1:26). Sfinţii şi prorocii Vechiului Testament nu cunoşteau taina aceasta.

Biserica este o adunare cerească, pe care Dumnezeu voia s-o aibă pentru Fiul Său preaiubit. Ea este alcătuită din cei care au crezut în Domnul Isus mort, înviat şi slăvit, ale căror păcate au fost spălate în sângele Său (Apocalipsa 1:5). Aceştia sunt născuţi din Dumnezeu (Ioan 3:9); Dumnezeu le-a dat Duhul Său (2 Corinteni 1:22); astfel ei sunt uniţi unii cu alţii şi cu Domnul Isus în cer, având toţi aceeaşi viaţă ca şi scumpul lor Mântuitor. Iată de ce Biserica este numită trupul Domnului Isus, El Însuşi fiind Capul ei (Efeseni 1:22, 23; 4:3, 15,16; 1 Corinteni 12:13; Coloseni 1:18; Romani 12:4, 5). Fiecare credincios este un mădular al acestui trup, tot aşa de strâns legat de Domnul Isus, cum este legată mâna de trup. Această legătură nu poate să fie ruptă; este legătura unei vieţi cereşti şi nepieritoare, a unei vieţi care este chiar a Domnului Isus. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că trupul Domnului Isus, alcătuit astfel prin Duhul Sfânt, este unul. Nu este decât un singur Duh, care alcătuieşte şi însufleţeşte trupul, tot aşa după cum nu este decât o singură nădejde pentru toţi credincioşii: aceea de a fi cu Domnul Isus în cer. Atunci trupul Lui va ajunge desăvârşirea.

Biserica mai este numită casa lui Dumnezeu: Ea este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, care rămâne în ea şi-Şi arată prezenţa. Astfel, ea este un templu sfânt, care se înalţă şi care va fi complet şi desăvârşit în slavă (1 Timotei 3:15; Efeseni 2:20-22; 1 Corinteni 3:16,17). Dumnezeu n-are acum pe pământ altă casă, alt templu, în care să I se aducă închinare, decât trupul fiecărui credincios. Într-adevăr, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios şi trupul său e numit totodată „templu” (1 Corinteni 6:19, 20).

Am văzut că Domnul Isus zideşte această casă a lui Dumnezeu, care este Adunarea. Orice casă este însă clădită pe o temelie. Care este temelia Bisericii? O stâncă neclintită: Domnul Isus Însuşi. El este singura temelie pe care este clădită (1 Corinteni 3:22). Când Simon Petru, învăţat de Tatăl, a făcut această frumoasă mărturisire despre Domnul Isus: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” – Domnul i-a spus că pe această stâncă, adică pe adevărul acesta pe care-l descoperise Dumnezeu lui Petru, Îşi va zidi Adunarea Sa (Matei 16:16-18). Şi ce voiau să spună cuvintele lui Petru? Că în Domnul Cristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, era puterea vieţii, a vieţii din Dumnezeu împotriva căreia moartea şi Satan, care are puterea morţii (Evrei 2:14), nu pot nimic. Şi Domnul Isus spune lămurit că puterea morţii şi a Satanei nu pot nimic împotriva Bisericii întemeiate pe această Stâncă. Ea este vie, cum este şi Cel care a întemeiat-o, şi deci nu poate să fie nimicită. Ce siguranţă pentru cei care fac parte din Biserică!

Dar cine sunt aceia? Apostolul Petru, căruia i-au fost spuse cuvintele pe care le rosteşte Domnul Isus cu privire la Biserică şi care-şi aminteşte cu atâta duioşie de tot ce a ieşit din gura Mântuitorului, pe care-L iubea, aseamănă pe cei care cred în Cristos, cu nişte pietre vii, care se apropie de Domnul şi sunt aşezaţi în El, piatra din capul unghiului, vie, aleasă şi scumpă înainea lui Dumnezeu (1 Petru 2:4-6). Ei sunt uniţi cu El prin legătura vieţii din Dumnezeu, care nu poate să fie nimicită, şi în felul acesta se zideşte casa lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu ne mai înfăţişează Biserica şi ca pe Mireasa Domnului Cristos (Efeseni 5:24-27). Dumnezeu dăduse pe Eva ca ajutor celui dintâi om, lui Adam: şi tot aşa Celui de al doilea Om, Domnului Cristos, Dumnezeu Îi dă Biserica. Citim în Geneza frumoasa istorisire a robului lui Avraam, care s-a dus departe să caute soţie pentru Isaac (Geneza 24). În acelaşi fel, Duhul Sfânt vine să caute acum soţie pentru Domnul Cristos şi aceasta e Biserica. El o alcătuieşte din toţi aceia care, crezând în Domnul Isus, părăsesc lumea, aşa cum Rebeca şi-a părăsit patria, pentru a se alipi numai de Domnul Cristos. Pentru a ne arăta cât este ea de strâns unită cu Domnul şi cât Îi este de dragă, Biserica este înfăţişată ca Mireasa Sa şi este numită „soţia Mielului” (Apocalipsa 19:7; 21:2,9; Efeseni 5:32). Ni se spune că El o pregăteşte acum pentru Sine; El o sfinţeşte şi o curăţeste pentru a Şi-o înfăţişa, într-o zi, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără pată (Efeseni 5:26:27). Când se va întâmpla aceasta? Când se va sărbători în cer nunta Mielului, cu o bucurie şi o veselie fără asemănare (Apocalipsa 19:7-9). Gândind la această fericire, Duhul şi Mireasa zic Domnului Isus: „Vino!”; iar El, care iubeşte Biserica, răspunde cu duioşie: „Eu vin curând” (Apocalipsa 22:17,20).

În cele din urmă, Biserica mai este înfăţişată ca o cetate cerească şi glorioasă (Apocalipsa 21). Dar ea nu va fi astfel decât în viitor, când Domnul Cristos Îşi va aşeza Împărăţia. Vremea de faţă, pentru Biserică, este vreme de umilinţă şi de suferinţă împreună cu Domnul Cristos şi pentru El. Dar atunci, slava lui Dumnezeu o va lumina şi va face să strălucească frumuseţea ei. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Ea va fi locuinţa Celui care, odinioară încoronat cu spini şi răstignit, va domni atunci pe pământ; şi ea va domni împreună cu El. Iată cum ne este înfăţişată Biserica, în Cuvântul lui Dumnezeu. El ne spune totodată că ea va dăinui veşnic. Când se vor crea cerurile noi şi pământul cel nou, în care va locui dreptatea, Biserica, pe acest nou pământ, va fi locuinţa lui Dumnezeu, în mijlocul oamenilor mântuiţi (Apocalipsa 21:1-4). Dar această Biserică, iubită de Domnul Cristos şi rânduită pentru slava cerească, este încă pe pământ. Ea trebuie să fie martorul Domnului Cristos cât timp El este sus, să facă să strălucească lumina cerească a harului şi a adevărului, să meargă aşa cum a mers Domnul ei. Citind această carte, vom vedea istoria ei aşa cum o zugrăveşte Cuvântul lui Dumnezeu, fie în ceea ce ne istorisesc Faptele Apostolilor, fie în ceea ce ne spun Epistolele şi Apocalipsa. Apoi, vom cerceta această istorie în faptele care au fost scrise în mărturii omeneşti şi vom vedea astfel dacă ea a fost la înălţimea chemării ei slăvite……………………………………..

VOLUMUL II

BISERICA ÎN EVUL MEDIU

PRIMA PARTE: DEZVOLTAREACREŞTINISMULUI

Obârşia şi începutul vieţii monahale

Istoria lui Anton

Ambrozie, episcop de Milan (374-397)

Ioan Chrisostom şi timpul său (347-407)

Câţiva oameni de seamă în Biserica din Răsărit

Câţiva oameni de seamă în Biserica din Apus

Ilarie de Poitiers

Ieronim (347-420)

Augustin

Papa Leon I, zis şi cel Mare (440-461)

Creştinismul în Scoţia şi în Irlanda

Grigore cel Mare

Misiunea lui Augustin în Anglia şi urmările ei

Roma triumfă în Anglia

Nestor şi nestorienii

Eutih şi armenii

Diferite alte forme religioase

Mahomed şi religia sa

PARTEA A DOUA: BISERICA ROMANĂ ŞIDOMINAŢIA EI

Papalitatea

PAPISMUL

Tainele în biserica romană

Confirmarea şi pocăinţa

Ungerea, ordinarea şi căsătoria

Cultul Fecioarei

Invocarea sfinţilor

Moaştele şi cultul icoanelor

Purgatoriul

Indulgenţele

Inchiziţia

PARTEA A TREIA: MARTORII ADEVĂRULUI ÎNEVUL MEDIU

Martorii adevărului în Evul Mediu

Paulicienii

Martorii adevărului în Apus

Petre Valdo

Albigenzii

Petru din Bruys şi Henri din Lausanne

Înainte-mergătorii Reformei

Wycliffe

Lollarzii

Ioan Huss

Indulgenţele în Boemia

Huss înaintea sinodului din Constance

Ioan Huss, condamnarea şi moartea lui

Unitatea fraţilor în timpul Reformei

Ruina bisericilor fraţilor din Boemia

Urmaşii fraţilor din Boemia şi Moravia

Din cuvântarea lui Cristian David

VOLUMUL III

TIMPURILE MODERNE

PRIMA PARTE: REFORMA ŞI URMĂRILE EI

REFORMA ÎN ŢĂRILE DE LIMBĂ GERMANĂ

Martin Luther

Pregătirea pentru luptă

Lupta

Destindere după luptă

Concluzie

Germania în secolele XVII şi XVIII

Pietiştii şi moravii

Reforma în Elveţia germană
Ulrich Zwingli
Reforma în celelalte cantoane ale Elveţiei germane

REFORMA ÎN ŢĂRILE DE LIMBĂ FRANCEZĂ
Începuturile Reformei în Franţa

Jean Calvin

Anii tinereţii

Prima şedere la Geneva

A doua şedere la Geneva

Concluzie

Reformaţii în Franţa, de la moartea lui Francis I (1547) până la edictul de la Nantes(1598)

Reformaţii în Franţa, în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea
Reforma în Elveţia franceză

Consiliul din Trent

Iezuiţii

REFORMA ÎN CELELALTE ŢĂRI DIN EUROPA

ŢĂRILE DE LIMBĂ ENGLEZĂ

Anglia

Scoţia

Trezirea din secolul al XVIII-lea

John Wesley

ÎN CELELALTE ŢĂRI ALE EUROPEI

Statele din Sud

Italia

Spania

Statele din Nord

Ţările de jos

Ţările Scandinave

PARTEA A DOUA: BISERICA ÎN SECOLELE XIX ŞI XX

Î naintea strigătului de la miezul nopţii

Ce a rămas necunoscut de reformatori

Secolul al XVIII-lea

Semnele Trezirii

TREZIREA

– ÎNTOARCEREA LA CREDINŢA EVANGHELIEI

În ţările anglo-saxone

Trezirea în Elveţia

La Geneva – Pietiştii – Dizidenţii

Extinderea în Elveţia romană

Începutul

Extinderea din Trezirea elveţiană

Haldane şi Cook

Câţiva pionieri

Atitudinea bisericilor, împotrivirea

Concluzie

TREZIREA

– BISERICA POTRIVIT SCRIPTURII

Aşteptarea venirii din nou a lui Cristos

Cunoaşterea chemării Bisericii

Un singur trup

Cina în afara oricărui sistem religios

Adunarea din strada Aungier

„Fraţii”

Caracteristici ale mişcării

Slujirea

Extinderea mişcării

Plymouth

Extinderea în Anglia şi împotrivirea

În Elveţia

În Franţa

Elveţia germană

Germania

Ţările de Jos şi Belgia

Lucrarea în Italia

Spania

În Orient

În America

Temeliile puse la încercare

În „timpuri grele”

CÂTEVA ASPECTE ALE CREŞTINĂTĂŢII

De la Trezire până în a doua jumătate a secolului al XX-lea 351

Biserica romană

Pierderea autorităţii ei pământeşti

Întărirea puterii ei spirituale

Câştigarea de adepţi

Protestantismul şi ritualismul

Modernismul

Sectele

Câteva raze de lumină

Misiunile

În Rusia

Treziri

Misiunea din interiorul Chinei

Armata Salvării

Lucrări diverse

Concluzie

ADAOS

Scurtă privire asupra creştinătăţii de acum

Mişcarea ecumenică

Biserica romană

Libertatea religioasă şi decreştinizarea

Răspândirea Bibliei şi evanghelizarea

Creştinismul care devine lumesc

Înmulţirea sectelor

Ştiinţa şi credinţa

Concluzie

ANEXĂ

Istoria creştinismului în România

ADAOS

Scurtă privire asupra creştinătăţii de acum

Ultimul capitol din lucrarea aceasta (Biserica în secolul XIX şi în primele părţi ale secolului XX), scris de un slujitor iubit al Domnului, acum la Domnul, nu trece dincolo de perioada dintre cele două războaie mondiale. Nu urmărea decât să dea o schiţă sumară şi desigur foarte incompletă despre creştinătatea modernă, şi nu istoria ei în şir. Ar fi imposibil să se redea un tablou complet al stării prezente de lucruri. Toate se desfăşoară cu mare rapiditate, în cea mai mare confuzie. Abia dacă poţi să te opreşti la câteva din tendinţele care se arată.

Mişcarea ecumenică

Poate că cea mai însemnată dintre tendinţele acestea este prezentată de eforturile încercate pentru a formula o unitate vizibilă a credincioşilor. Împărţirea creştinătăţii în grupări diferite, dureroase pentru toate sufletele sincere, pune în pericol însăşi existenţa ei. Din nefericire, în loc să caute să se ţină seama de unitatea „unui singur trup”, asigurată de „un singur Duh”, oamenii încearcă o unitate artificială, prin numărul cel mai mare posibil de biserici şi denominaţii care în mod sigur, prin însăşi existenţa lor, sunt negarea practică a unităţii reale. Mişcarea ecumenică, aşa cum este numită (de la oikoumene, pământul locuit, întregul pământ), îşi are originea în cea dintâi Conferinţă mondială a misiunilor, ţinută la Edimbourg în 1910. Ea a avut ca urmare apariţia „Alianţei universale pentru prietenia internaţională cu ajutorul bisericilor” (1914), formată sub impulsul episcopului C. H. Brent, din Biserica episcopală americană – şi, paralel cu ea, o întreagă mişcare în vederea grupării bisericilor, care a luat numele de „Credinţă şi Ordine”. Conferinţa de la Lausanne, în 1927, a adus progrese hotărâtoare acestei mişcări, aducând acolo delegaţi din aproape toate bisericile creştine, în afara Romei. În acelaşi timp se dezvolta, datorită arhiepiscopului lutheran Nathan Soederblom, un suedez, episcopului anglican G. K. Bell şi pastorului reformat francez Wilfred Monod, mişcarea zisă a creştinismului practic care, „într-o atmosferă emoţionantă”, au reunit Conferinţa universală din Stockholm, în 1925. Cele două mişcări, cu aspiraţii învecinate, tindeau spre acelaşi scop. Fuziunea pregătită în 1938 (conferinţa de la Utrecht, urmată de cea din Saint-Germain-en-Laye în 1939) nu s-a putut realiza decât după război: ea s-a făcut la Amsterdam, unde a avut loc în 1948 prima adunare mondială, din care a ieşit „Consiliul ecumenic al bisericilor” (C.O.E.). O a doua adunare mondială s-a reunit la Evanston în 1954, o a treia la New Delhi (India) în 1961. Peste 200 biserici sunt reprezentate în C.O.E., care îşi are sediul permanent la Geneva (asociat Consiliului Internaţional al Misiunilor), adică aproape totalitatea bisericilor şi denominaţiilor protestante, bisericile din Orientul Apropiat şi din Extremul Orient, apoi biserica ortodoxă rusă. Totuşi bisericile care, de obicei numite evanghelice, caută o menţinere mai apropiată de Scriptură (fundamentaliste), n-au participat: ele au întemeiat aparte în 1948 „Consiliul internaţional al bisericilor creştine.”

Biserica romană

Biserica romană, cu toate eforturile Consiliului ecumenic de a avea relaţii oficiale cu ea şi cu toate că ea are un „secretariat pentru unitatea creştinilor”, rămâne în afară. Ea n-ar putea face altfel fără să se dezică. Ea continuă să-şi zică singura Biserică şi nu poate concepe unitate decât în strângerea laolaltă a tuturor sub tutela ei. Papa Ioan al XXIII-lea a mers prea departe, numind fraţi pe creştinii necatolici – dar le-a spus „fraţi care nu participă încă deplin la unitatea dorită şi rânduită de Domnul”, înţelegând prin aceasta unitatea Bisericii romane, „Biserica mamă”, în sânul căreia trebuie să se întoarcă. Dacă ea tratează cu o simpatie binevoitoare mişcarea ecumenică, face aşa în vederea acestei mari strângeri laolaltă.

Biserica aceasta a pierdut ceva teren în America de Sud, în Brazilia între altele, unde congregaţiile protestante au progresat, dar ea continuă să câştige în Statele Unite, în Africa, deşi extinderea islamismului împiedică foarte mult misiunile creştine de toate originile, structurile catolice se întăresc sub autoritatea episcopilor negri. În Asia, Vietnamul numără două milioane de catolici şi este greu de cunoscut numărul lor în China. Roma exercită un adevărat farmec asupra multora dintre căpeteniile ecumenismului

Dar catolicismul trebuie să facă faţă unor grave probleme lăuntrice. El niciodată n-a cunoscut o asemenea criză, ca să nu-i spunem revoluţie. Cei care susţin „integrarea” fac caz nu de doctrine fundamentale ale Scripturii, ci de dogmele şi ritualurile tradiţionale, de ierarhia şi disciplina în ascultare absoultă de papa, şi ei regretă vechea stăpânire a lumii de către Biserică; „moderniştii” însă şi „progresiştii” de nuanţe diferite au pus semnul întrebării la toate acestea, pun în discuţie chiar preoţia şi se silesc să potrivească Biserica lumii intelectuale, sociale şi politice; unii ajung până la o combinare a ateismului comunist cu un pseudo-creştinism aproape ataşat de ce se numeşte „sfânt”.

Mai presus şi în ciuda acestor divergenţe, se urmăreşte o transformare a relaţiilor cu exteriorul. Nu de mult biserica, deşi deposedată de orice putere oficială, era susţinătorul forţelor conservative ale societăţii; ea se îndreaptă acum mai cu plăcere spre cei care îi contestă autoritatea, care îi arată abuzurile şi nedreptăţile; critică şi subminează instituţiile, pe scurt pun la îndoială structura statelor. Ea vrea să fie în stare să pună mâna pe vreo formă de societate şi de guvernare care ar putea să ia fiinţă din tulburarea în care se află lumea de acum. Nu este acelaşi clericalism care din vremea lui Constantin are a face cu puterile zilei pentru a le conduce? Cum să nu gândească cititorul atent al profeţiei la timpul apropiat când, potrivit simbolurilor din Apocalipsa 17, „desfrânata cea mare” va domni un ceas împreună cu fiecare care se va ridica din marea popoarelor (capitolul 13)? Politica pontificală, servită de nenumăraţi agenţi secreţi, îndeosebi iezuiţi, este mai mult ca oricând atentă să câştige favoarea forţelor care se anunţă şi să intervină cu mult tact în conflictele dintre State, pe baza autorităţii ei morale. Dar de aici vin şi eforturile foarte diferite aprobate de ierarhie, care se fac la felurite nivele pentru a se apropia de mulţime, prin grupări de laici şi mai ales de preoţi lucrători; acest catolicism social lucrează în numele dragostei creştine, dar are în umbră adevărul doctrinal.

Biserica romană a încercat propria ei reformă cu ocazia Consiliului de la Vatican (1962-1965), unde s-au arătat multele ei tendinţe. S-au văzut ridicându-se unii contra suveranităţii papei, a autorităţii episcopilor şi a colectivelor lor; suveranitatea aceasta a rezistat, dar acţiunile împotrivitoare, în Ţările de Jos între altele, dau de gândit. Papalitatea a trebuit să abandoneze, de altă parte, din intransigenţa ei faţă de alte biserici: trebuie subliniată împăcarea cu Biserica ortodoxă din Răsărit (excomunicarea fiind ridicată în 1968) şi căutarea unei înţelegeri cu biserica anglicană privitor la euharistie. În sfârşit, consiliul acesta, rupând cu trecutul Romei, a afirmat principiul libertăţii religioase.

Libertatea religioasă şi decreştinizarea

În majoritatea statelor, autoritatea civilă lasă încă o libertate largă tuturor pentru evanghelizare şi pentru felul de a se închina lui Dumnezeu. Împotrivirea clerului se face simţită încă în unele ţări, de exemplu în Spania şi Grecia, dar ea este obligată să se micşoreze, cum s-a întâmplat în alte părţi, unde a trebuit să cedeze în faţa laicizării statului. Împotriviri violente, ajungând până la persecuţie, au avut loc în ţări în care necredinţa şi ateismul oficial au înlocuit religia statului. Aşa a fost pentru moment în Germania, când hitlerismul a vrut să supună un întreg popor unui ideal rasist anticreştin şi să pună mâna pe biserici. Aşa este cu statele totalitare, de inspiraţie marxistă, Uniunea Sovietică şi ţările asociate ei, precum şi cu China, în vederea transformării rapide, printr-un comunism hotărât, ca să înlăture orice noţiune religioasă. Aici există o decreştinizare sistematică. Martorii adevărului au de susţinut aici o luptă intensă şi primejdioasă. Ei au promisiunile Celui care spunea credincioşilor din Smirna: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2:10).

Dar în ţările occidentale, în care încă se vorbeşte despre civilizaţia creştină, sub numele de libertate se ascunde de fapt o decreştinizare nu mai puţin de temut, iar cei care vor să păstreze mărturia au de luptat, ca şi Filadelfia, pentru a „ţine ceea ce au”. Mulţimi de oameni care îşi zic creştini sunt aproape cu totul străini chiar şi de orice formă religioasă. Mulţi copii cresc fără să fi auzit vorbindu-se de Isus, de Evanghelie, de Biblie, chiar şi de Dumnezeu. Aceste mase de oameni sunt când indiferente, când neliniştite, revoltate în faţa suferinţelor şi asupririlor, fermecate de urmărirea bunei stări materiale şi de satisfacerea poftelor, chiar şi a celor mai josnice, şi sunt făcute nesimţitoare cu privire la păcat. Corupţia şi violenţa triumfă ca în zilele lui Noe sau ale lui Lot. Materialismul este favorizat de atotputernicia pe care progresul cunoştinţelor ştiinţifice ar părea că le dă tehnicii. Mândria omului este la culme. El se crede eliberat, în timp ce se află mai mult ca oricând robit patimilor şi poftelor. Activităţile surescitante distrug echilibrul fizic şi mintal. Timpul liber pune mai multe probleme decât munca şi în final plăcerile înşelătoare fac sufletele indiferente faţă de bine şi de rău, dar neliniştite şi agitate, fără Dumnezeu şi fără speranţă. Mare parte dintre cei tineri, nesatisfăcuţi, fără busolă şi fără stăpânire de sine, dispreţuiesc tot ce a fost înaintea lor şi se entuziasmează de plăcerile cele mai înşelătoare.

Răspândirea Bibliei şi evanghelizarea

Tabloul acesta are şi cealaltă parte a lui, încurajatoare pentru cei care simt că au „puţină putere” şi privesc la Acela al cărui „scaun de domnie este în ceruri.” Duhul Sfânt este la lucru aici pe pământ şi lucrarea Lui depăşeşte în profunzime ca şi în întindere tot ce se poate observa, în toate mediile. Biblia, tradusă aproape în toate limbile, este răspândită cum n-a mai fost înainte. Laici şi ecleziastici se întâlnesc ca s-o citească şi s-o studieze. Credinţa creştină este obiectul unor studii sincere, plecând de la Scriptură. Fără îndoială, cum se poate prevedea, Satan se opune acestei răspândiri a Bibliei, spunând oamenilor că desigur, aceasta este o carte renumită dar, oricum, nu este decât un produs superior al spiritului omenesc şi nimic mai mult. Dar Dumnezeu foloseşte Cuvântul Său pentru binele multor suflete (Isaia 55:11). El ştie ce nevoi profunde se ascund dincolo de răzvrătirile tinerilor descătuşaţi. El ştie cum să încolţească grâul în mijlocul acestor frământări religioase deosebite, cum se văd în prezent în Statele Unite, în America de Sud, unde catolicismul cel mai formalist şi cel mai superstiţios este răspândit şi unde adevărata Evanghelie este prezentată prin manifestări uneori suspecte. Peste tot sunt organizate campanii de evanghelizare cu mijloace de publicare care le pun în mod supărător pe acelaşi plan cu alte acţiuni de propagandă; dar te poţi bucura că, „oricum, Cristos este vestit” (Filipeni 1:18), chiar dacă trebuie să constaţi că prea adesea impresia asupra sufletelor rămâne superficială şi fără ceva durabil. Printre evangheliştii de astăzi, numele cel mai cunoscut este cel al americanului Billy Graham, care împreună cu echipa sa de susţinere s-a consacrat din 1950 să prezinte Evanghelia mântuirii în mase, mai ales în ţările de limbă engleză. Se remarcă de asemenea, în Franţa, lucrarea făcută îndeosebi de către penticostali printre ţigani.

Creştinismul care devine lumesc

Oricum ar fi, zelul acesta de a duce Evanghelia la cei fără Dumnezeu şi unele manifestări de preţuire a adevărului biblic merg împreună cu o stare generală lumească a creştinismului, o stare căldicică şi pretenţii spirituale proprii Laodiceei, ţinându-L pe Cristos afară, în loc de a ieşi afară la El. Această transformare lumească a creştinismului, care nu este altceva decât mersul grabnic spre apostazie, îmbracă toate formele, acţionează în toate domeniile, culturale, sociale, politice. Mărturia actuală este de aşa fel încât s-a put vorbi de un haos religios.

Câţi dintre cei care vorbesc în numele doctrinei creştine, fac din ea o simplă unealtă de modelat societatea umană, cu scopuri pământeşti şi pentru înălţarea persoanei umane, fără să se preocupe nicidecum de drepturile lui Dumnezeu! Se vând ieftin unele adevăruri fundamentale, pentru care Biserica a fost făcută să le fie stâlpul şi susţinerea, şi pe care este răspunzătoare să le menţină. Câte pretinse mărturii creştine refuză să admită inspiraţia deplină a Scripturii, dumnezeirea lui Isus, învierea Sa, gloria Sa ascunsă prezentă şi gloria Sa viitoare! Mai mult ca niciodată, aceleaşi cuvinte: credinţă, Cristos, învierea morţilor, mântuirea, Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi îşi schimbă semnificaţia după cei care le folosesc! Recunoaştem eforturile unor teologi sinceri care au crezut că pot opri modernismul şi să readucă spiritele sub autoritatea Scripturii; aşa este printre alţii, Karl Barth. Dar, neputincioşi de a se elibera ei înşişi de o mentalitate îmbibată cu „elementele lumii” şi care refuză să primească Biblia ca pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, au căzut în alte învăţături şi mai raţionaliste, pentru a nu spune mai mult. Slujitori ai Bisericii au fost formaţi în atmosfera aceasta şi ei predică un Cuvânt fără semnificaţia lui, dacă încă îl mai predică! „Simplitatea faţă de Cristos” de la care apostolul Pavel se temea pentru corinteni să nu fie îndepărtaţi (2 Corinteni 11:3) este socotită ca slăbiciune de spirit.

Înmulţirea sectelor

Înmulţirea peste măsură a sectelor, după cum am văzut ca o caracteristică a timpurilor grele, se intensifică. Unele (mormonii, Martorii lui Iehova din care au ieşit în 1916 „prietenii omului” şi alte secte ale adventismului) sunt atât de mult depărtate de „învăţătura sănătoasă” încât nu mai este posibil să le spui că sunt creştine. Altele însoţesc menţinerea adevărurilor esenţiale ale Scripturii cu manifestări şi interpretări care dezorientează pe oameni (penticostalii şi tendinţele lor felurite).

Mişcările umanitare, pacifiste, morale şi cu un caracter omenesc apreciat, se întemeiază pe om în loc să-l prezinte pe om ca păcătos înaintea lui Dumnezeu, deşi se referă la creştinism, întorc spatele lui Cristos care „nu este din lumea aceasta” şi chemării Bisericii Sale („voi nu sunteţi din lume”). Astfel, „reînarmarea morală” ieşită din grupul de la Oxford înfiinţată după primul război mondial de Franck Buchman, şi formele diferite ale creştinismului social, caută, după spusele unuia dintre ei, să „creştineze ordinea socială… s-o armonizeze cu convingerile morale pe care noi le identificăm cu Persoana lui Cristos”!

Ştiinţa şi credinţa

În ce priveşte încercările de a pune de acord, aşa cum se zice, ştiinţa şi credinţa, ele se îndreaptă spre o problemă greşită, pentru că este vorba de două domenii cu totul separate. Cine face aşa nu scapă deloc de greşeala de a le pune pe acelaşi nivel şi de a voi să supună credinţa aceloraşi cerinţe ca cercetarea ştiinţifică şi limitărilor ei. Cu iluzia de a apăra credinţa, o subminează. Aşa este situaţia, între altele, unuia ca Teilhard de Chardin.

Ar fi imposibil să treci în revistă tot ce tinde, în zilele acestea din urmă ale Bisericii pe pământ, sub impulsul Vrăjmaşului, să activeze arătarea tainei fărădelegii (2 Tesaloniceni 2:7), servindu-se de unele cuceriri ale ştiinţei pentru a entuziasma şi în acelaşi timp a nelinişti pe oameni. Semnalăm numai elementul acesta important al evoluţiei spiritelor în timpul nostru, psihanaliza, pusă înainte de S. Freud spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi dezvoltată după aceea. Se înţelege prin aceasta un ansamblu de metode care au ca obiect studiul proceselor mintale profunde ale omului, plecând de la nevroze şi de la tulburări psihice în general. Oricare ar putea fi valoarea proprie a acestor metode şi însemnătatea lor terapeutică, ele duc, îndeosebi în mâinile celor necredincioşi, la înlăturarea noţiunii de resposabilitate morală şi deci a păcatului, şi au contribuit la îndepărtarea de credinţă.

Concluzie

Calea celui credincios poate părea greu de deosebit, în confuzia aceasta extremă care se poate numi lumea creştină. Să nu ne mirăm. Finalul va fi unificarea a tot ce poartă numele de creştin, în apostazia generală care va urma răpirii Bisericii la Mirele ei ceresc. Forma ecleziastică se va păstra, şi toate ne fac să gândim că ea va fi, cel puţin în aparenţă, mai puternică decât oricând. Dar ea va fi Babilonul, Biserica mincinoasă din capitolele 16:19-17 din Apocalipsa, al cărei sfârşit teribil va fi salutat cu Aleluia din cer (19:1-5). Ce concluzie a istoriei pe pământ a aceleia care a purtat numele de Biserica lui Cristos!

Calea poate fi clară numai dacă ai înaintea ta cele două faţete ale peceţii puse pe „temelia tare a lui Dumnezeu”, care „rămâne” (2 Timotei 2:19): „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” şi „Cine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege.”

Uşa este totdeauna deschisă pentru ca să se poată aduna „cei care cheamă pe Domnul cu o inimă curată.” Atitudinea lor de despărţire în mijlocul creştinătăţii care se îndreaptă grabnic spre apostazia finală va menţine o mărturie până la venirea apropiată a Domnului. Dumnezeu să întărească pe cei care sunt luminaţi în privinţa aceasta şi să-i facă să se menţină cu mai multă credincioşie; El să lumineze de asemenea pe mulţi dintre ai Săi care nu au înţeles încă lucrurile acestea. Este un fapt semnificativ că în medii religioase foarte diferite, şi chiar în sânul bisericii catolice, apar pe neaşteptate comunităţi de credincioşi în independenţă faţă de orice ierarhie. Eşti bucuros să întâlneşti în ele o dorinţă de strângere laolaltă a celor sfinţi în singura unitate a trupului lui Cristos, pentru a zice împreună cu Duhul: „Vino, Doamne Isuse!” Să cerem ca aşa să fie. Oare nu aceasta au înţeles şi au realizat martorii smeriţi dar credincioşi care s-au ridicat acum un secol şi jumătate, exemplul şi învăţătura cărora Domnul le-a dat să fie de folos multora? Partea acelora pe care harul lui Dumnezeu i-a chemat astfel să „se depărteze” pentru „a urmări” (2 Timotei 2:19,22) este de a reţine simplu dar cu fermitate „ce este de la început.” N-au lipsit printre ei multe inconsecvenţe, cum am văzut. Dumnezeu a îngăduit în îndurarea Sa ca unele din spărturile cauzate de divizări neîntemeiate să fie reparate, cel puţin parţial. Ei trebuie să-şi dubleze atenţia, pentru că vrăjmaşul nu va fi mai puţin înverşunat să împrăştie pe cei credincioşi. Numai cu Cristos să ne adunăm. El nu adună în jurul Său creştini superiori altora, ci smeriţi şi ascultători. El cere tuturor să „se întoarcă” la El, ca Cel care este „Păstorul şi Supraveghetorul sufletelor noastre” şi să ne ţinem strânşi de Cel ce este Capul (1 Petru 2:25; Coloseni 2:19). Puţin contează aprecierea oamenilor, pentru cel care are ca singură grijă „mărturia Domnului” (2 Timotei 1:8). Dar să nu pierdem din vedere că numai El este „martorul credincios şi adevărat” şi că „despărţiţi de El nu putem face nimic.” „Eu vin curând; păstrează ce ai.”

TREZIREA

– BISERICA (Un singur trup, avand Capetenie pe Iisus ) POTRIVIT SCRIPTURII (cladită ,nu din pietre (suflete) seci si fiare, ci din pietre vii, născute din nou, cimentate de Duhul Sfant – Sangele Albastru, care circulă nestingherit şi-l hrăneşte, umple, pe fiecare cu Plinătatea Dumnezeiască…s. n. )

Aşteptarea venirii din nou a lui Cristos

Reînnoirea interesului pentru Scriptură a adus un mare număr de credincioşi să fie conştienţi de însemnătatea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a descoperit cu privire la Adunare, trup al lui Cristos, la apartenenţa cerească şi a poziţiei care rezultă pentru ea în lume. Prin aceasta, însuşi cuvântul profeţiilor, care ocupă un loc atât de mare în Scriptură, a fost obiectul unei atenţii deosebite din partea credincioşilor doritori să cunoască aşteptarea Bisericii cât şi ceea ce priveşte pe poporul Israel, restabilirea lui în ţara părinţilor lor şi gloria care va rezulta în timpul împărăţiei lui Mesia. Profeţiile încă neîmplinite referitoare la cea de a doua venire a lui Cristos fuseseră deja cercetate, îndeosebi cu un secol mai devreme, atât în Anglia de D. Whitby, cât şi în Elveţia de Crinsoz de Bionnens în „Încercări asupra Apocalipsei” (1729); interesul s-a reaprins odată cu răsturnările aduse de vârtejul secolului. Una din lucrările care aveau să stârnească cel mai mare interes în diferitele medii creştine se numea „Venirea Mesiei în glorie şi în măreţie”: ea a apărut în 1812 şi autorul ei era un iezuit născut în Chile, dar care trăise ca pustnic în Italia centrală, Manuel de Lacunza (1731-1801), cunoscut şi cu pseudonimul Jean-Joseph Ben-Ezra. Publicată în spaniolă, ea a fost tradusă în engleză în 1826 şi a produs o senzaţie profună în ţările anglo-saxone. El afirma, între altele, după Scriptură, două învieri, cea a sfinţilor înainte de mileniu şi apoi cea a celor răi. El a contribuit să trezească pe creştini pentru a aştepta revenirea personală a Domnului Isus Cristos.

Traducerea engleză era de E. Irving (1792-1834) şi însoţită de o prefaţă a lui; acesta era un scoţian, predicator convingător al Evangheliei, care s-a hotărât de atunci încolo să vestească venirea din nou a lui Cristos. Chemările lui pline de putere au scos pe mulţi indiferenţi din somnul morţii. Din nenorocire Irving a alunecat în erori grave referitoare la persoana Fiului lui Dumnezeu şi la lucrarea Duhului Sfânt, iar lucrarea pe care Domnul i-o încredinţase a ajuns astfel grav compromisă. Ea este originea unei secte, a comunităţii neoapostolice. Puţini slujitori dotaţi ca el şi-au ruinat activitatea în Biserică, din lipsă de veghere.

În timp ce se înmulţeau publicaţiile referitoare la profeţie (s-au numărat peste o sută de lucrări şi cel puţin zece periodice publicate în engleză, care tratau în mod special cea de a doua venire a lui Cristos), s-au organizat „reuniuni profetice”, în care se aprofundau aceste adevăruri biblice; mulţi creştini răspândeau descoperirile care se făceau din Scriptură şi în felul acesta era încurajat zelul copiilor lui Dumnezeu de a aştepta din ceruri pe Fiul lui Dumnezeu. Unele, ca cele care s-au ţinut la Albury (Sussex) acasă la Henry Drummond, din 1826 până în 1830, aveau din nefericire să favorizeze irvingismul. Altele au fost organizate prin îngrijirea doamnei Powerscourt, din 1831 până în 1833, pe moşiile lui Powerscourt, în mijlocul unui ţinut muntos din Irlanda: acolo avea să fie în mod hotărât scoasă în relief datoria creştinilor de a aştepta pe Cristos şi de a lua poziţie faţă de o lume creştinizată dar în stare de apostazie, peste care va veni să se desfăşoare judecata. De atunci, numărul celor care aşteaptă venirea din nou a Domnului a crescut în toată creştinătatea, inclusiv în Biserica Catolică. Dar cuvântul Său „tuturor celorlalţi din Tiatira”: „Ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni”, rămâne, ca şi promisiunea şi avertismentul Său către Filadelfia: „Eu vin curând, păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa” (Apocalipsa 2:25; 3:11).

„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!”… Cel care dă mărturie despre aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând!” Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:17,20).

Cunoaşterea chemării Bisericii

Se înţelege că împreună cu redescoperirea aceasta a promisiunii lui Cristos, o alta a fost făcută în Scriptură: cea a chemării, a poziţiei şi a nădejdii proprii Bisericii. Formată din toţi cei care au fost „smulşi din mijlocul acestui veac rău”, Biserica, în care copiii lui Dumnezeu sunt uniţi cu Cristos, omul glorificat în cer, este un corp străin în lumea aceasta, în care ea este lăsată ca să dea mărturie despre Soţul ei ceresc, aşteptându-L.

Descoperirea aceasta a avut ca rezultat să lucreze, prin Duhul Sfânt, în mulţi oameni evlavioşi, o umilinţă profundă înaintea Domnului, socotind că ceea ce poartă aici pe pământ numele de biserică creştină se îndreaptă spre o ruină fără îndreptare. Apoi acelaşi Duh le-a arătat în Cuvântul lui Dumnezeu toate îndrumările necesare mersului creştinilor, atât în colectiv cât şi individual, precum şi alte adevăruri de preţ, lăsate uitate de multe secole.

Un singur trup, avand Capetenie pe Iisus

Ei au ajuns să înţeleagă că, rămânând ataşaţi de diferitele lor organizaţii ecleziastice, tăgăduiau practic unitatea Adunării lui Dumnezeu; odată ce se alăturau uneia, nu aparţineau alteia, iar a pretinde că a le pune pe toate împreună s-ar forma un ansamblu din părţi diferite care ar face unitatea bisericii, ar însemna să tăgăduieşti deschis că fiecare creştin, şi nu un grup de credincioşi adunaţi după propriile lor vederi, este un mădular al singurului trup al cărui cap este Cristos. Întăriţi în credinţă, învăţaţi şi pregătiţi prin harul lui Dumnezeu să trăiască ei înşişi cu sobrietate, în mod drept, cu evlavie, despărţiţi personal de lume, ei au făcut pasul pe care li-l arăta ascultarea de Cuvânt: să se retragă din aceste organizaţii religioase pentru a se aduna în Numele Domnului Isus, în jurul mesei Sale, masa Domnului, rânduită de Domnul şi nu de oameni, pe principiul unităţii trupului lui Cristos, în afara lumii şi a religiei ei. Aceasta nu s-a făcut cu toţi în aceeaşi clipă; mişcările sufleteşti au fost mai mult sau mai puţin adânci şi mult sau mai puţin lungi, şi ele au avut loc în multe locuri diferite, dar acelaşi Duh le producea.

Nu era vorba numai de a resimţi, oricât ar fi fost de dureroasă, absenţa vieţii spirituale şi a părtăşiei frăţeşti care caracteriza bisericile oficiale. Am văzut că ochii multor creştini se deschiseseră în multe ţări pentru a-i face să iasă din ele; pe de altă parte, însăşi bisericile acestea fuseseră mai mult sau mai puţin pătrunse de Trezirea evanghelică; însăşi ideea unităţii creştinilor începuse să se arate până în sânul clerului evanghelic anglican la începutul secolului. Dar principiul însuşi al bisericilor sau denominaţiilor, separate sau nu de stat, era contrar unităţii Duhului şi, pentru a ţine seama de aceasta, trebuia, pentru cei „care mărturisesc Numele Domnului” după ce s-au „depărtat de fărădelege”, să se adune numai în Numele Domnului şi fără vreun alt fel de slujire decât acela, suveran şi rodnic, al Duhului Sfânt.

Cina în afara oricărui sistem religios

Nu se poate şti cine a fost cel dintâi luminat şi care a luat iniţiativa frângerii pâinii în afara oricărui sistem religios. Acestea sunt întrebări fără folos. Dumnezeu ştie în ce măsură El a îngăduit, în toate timpurile, ca unii din copiii Săi să facă aşa, cu simplitatea de la început a Bisericii. Probabil că tocmai în perioada Trezirii, faptul acesta s-a produs, cel puţin ocazional, în multe locuri care ne rămân necunoscute, fie pe continent, fie în insulele britanice, fie în America. Faptul acesta este sigur pentru unele localităţi din Irlanda, de exemplu la Ennis, în sud-vestul insulei acesteia, chiar înainte de 1828, şi la Dublin.

În oraşul acesta, informaţii diferite dar nu contradictorii arată, în anii 1826 până în 1828, cel puţin trei grupe mici de persoane călăuzite să se adune duminica, nu numai pentru a se ruga şi a citi Cuvântul, dar mai ales, începând din 1826, să ia cina împreună fără alte intenţii decât de a-şi aminti împreună de Domnul lor. Unii, ca E. Cronin, erau dintre independenţii veniţi la Dublin şi care nu se învoiseră să fie înregistraţi într-o congregaţie închisă. Alţii erau creştini de diferite origini care, fiind din întâmplare în legătură, au constat că aveau vederi comune cu privire la starea lumii religioase. Era pe atunci A. N. Groves, care s-a întors la Dumnezeu în 1817 şi mai târziu s-a hotărât să-şi părăsească ocupaţia din cabinetul lui de dentist prosper la Exeter (Devonshire) pentru lucrarea misionară; gândind că are nevoie pentru aceasta să fie consacrat, el venea regulat la Dublin pentru a-şi face studiile teologice, când a înţeles inutilitatea ordinarii. El a întâlnit printre alţii pe J. G. Bellett, tânăr avocat care s-a întors la Dumnezeu citind o carte de studii şi era gata să renunţe şi el la profesia sa. S-au încurajat reciproc şi Groves îndeosebi i-a lămurit pe prietenul său în legătură cu strângerea laolaltă în jurul Domnului; ei au ajuns să se adune simplu împreună cu alţi doi sau trei. Un alt grup se afla într-o stare de spirit asemănătoare, printre ei fiind W. Stokes şi John Parnell (care a devenit apoi lordul Congleton). Nici unul din aceste mici colective nu avea ideea de a se situa definitiv în afara oricărui sistem, ci doreau să fie mai degrabă liberi faţă de toţi. Ei se întâlneau şi treptat au venit mai mulţi printre ei, îndeosebi acasă la Francis Hutchison, unde se afla, pentru prima oară, un pastor anglican din ţinutul muntos din Wicklow, John Nelson Darby, vechi coleg şi prieten al lui J. G. Bellet. Aceasta avea loc, atât cât se poate preciza, în iarna din 1827-1828. Acasă la F. Hutchinson avea să aibă loc adunarea şi frângerea pâinii, în care se vede în general punctul de plecare al mărturiei „fraţilor” şi la care participau J.G. Bellet, E. Cronin, J.N. Darby şi F. Hutchinson. Dar ar apărea destul de dificil să dai date exacte, documentele care vorbesc despre ele prin scrisori sau în alt fel, fiind din partea participanţilor care şi le aminteau după mai mult de patruzeci de ani şi fără precizie cronologică. Se pare că cel puţin o adunare de felul acesta, dar în care nu se arăta intenţia de a se continua fără întrerupare, a avut loc în 1828 şi la începutul lui 1829 şi că abia în noiembrie 1829 s-a ţinut cea dintâi adunare în deplină cunoştinţă de cauză şi a continuat în mod regulat.

Nu fără motiv Dumnezeu a permis nesiguranţa acestor date de început. Nimic nu subliniază mai bine că nu era vorba de o acţiune necugetată, cu atât mai mult o atracţie pe urmele unui om. Nu era nimic sectar, nici impulsiv, ci lucrarea Duhului lui Dumnezeu se făcea în mai mulţi în acelaşi timp, cu o profunzime şi o încetineală diferite, potrivit persoanelor.

Adunarea din strada Aungier

S-a continuat să se ţină adunările din Fitzwilliam Square, în Dublin, la F. Hutchinson, timp de câteva luni, şi alte suflete au fost adăugate, printre care lordul Congleton, Andrew Miller, W. Stokes. Numărul crescând, unii dintre ei gândindu-se că o mărturie publică era necesară – cum era cazul lordului Congleton, care era de o extremă smerenie personală – au închiriat în mai 1830 un local în care se făceau vânzări la licitaţie, pe strada Aungier: aceasta a fost cea dintâi sală de adunare publică a „fraţilor”. Pentru a o pregăti de adunare, trei sau patru aveau obiceiul sâmbăta seara să ia mobilele şi obiectele diferite care incomodau. Unul dintre ei, Cronin, amintindu-şi de munca aceasta, spunea 50 de ani mai târziu: „Ce timp binecuvântat, de neuitat pentru sufletul meu! În lucrarea aceasta noi aveam, fără îndoială, prezenţa Stăpânului, zâmbetul Lui şi aprobarea Lui.” Cei care intrau pentru prima oară erau conştienţi de puterea, prospeţimea şi ungerea cu care Cuvântul era prezentat şi de sentimentul prezenţei Domnului, cu toate că locul părea cu totul aparte, contrasta cu podoabele bisericilor şi capelelor cu care erau obişnuiţi. Mai târziu fraţii au avut sala numai pentru ei şi aici s-au întâlnit mai mulţi ani.

Vestea despre mişcarea aceasta s-a răspândit, ridicând un interes viu. Ceea ce izbea de asemenea era că, deşi lipsea cu totul o coordonare vizibilă, adunările acestea la care se adăugau tot mai multe persoane, nu arătau nici o urmă de dezordine. De asemenea adevărurile care dăduseră naştere mărturiei acesteia erau potrivite foarte bine pentru multe inimi şi un mare număr de credincioşi au cerut să participe la cina Domnului. Şi aceasta nu numai la Dublin, ci şi în alte locuri din Irlanda şi din Anglia, unde s-au format adunări asemănătoare.

„Fraţii”

Dacă este fără folos să te întrebi cine este iniţiatorul principal al mişcării acesteia – pentru că numai ziua Domnului ne va arăta şi lucrul acesta – ne gândim cu recunoştinţă la acest nucleu de creştini evlavioşi şi bine calificaţi, de care Dumnezeu S-a servit pentru a pune iar în lumină adevărurile bogate referitoare la Adunare, şi atâtea altele care erau mai mult sau mai puţin uitate, dacă nu chiar cu totul, din timpurile apostolice, adevăruri care nu erau teoretice, ci de o mare însemnătate practică: astfel, eliberarea de păcat, siguranţa veşnică a mântuirii, marile dispensaţii, lucrările Duhului Sfânt, venirea Domnului. Nu ne putem gândi la ei fără să ne amintim cu tărie cele scrise în Evrei 13:7: „Aduceţi-vă aminte de conducătorii voştri” şi să aducem mulţumiri Aceluia care i-a dat. Cel mai bun fel de „a le urma credinţa” este de a cerceta ce anume au învăţat ei şi de a ne face timp să-i citim. Dumnezeu a pregătit oameni dotaţi cu o inteligenţă sclipitoare, cu o instruire excepţională, dar i-a făcut să treacă prin mişcări sufleteşti profunde, aducându-i în starea de a-şi abandona orice idee înaltă despre ei înşişi şi orice încredere în capacităţile lor, pentru a se preda în întregime, cu smerenie şi cu o renunţare de sine care recomandau învăţătura lor, în şcoala şi în lucrarea Domnului. Unul dintre ei, deşi „necunoscut”, este „bine cunoscut”; vorbim de J. N. Darby, fără a pierde din vedere pe cei care au fost strâns uniţi în începuturile acestea ale unei lucrări despre care el a scris: „Mulţi alţii au lucrat în direcţia aceasta şi mai mult, cu un devotament mai mare decât mine, chiar cu un rezultat mai evident în ce priveşte binecuvântarea sufletelor.”

John Nelson Darby, născut la Londra în 1800, dintr-un irlandez bogat care era mare proprietar şi negustor, a excelat în studii la Trinity College (Universitatea din Dublin) şi urma să fie avocat, când s-a simţit chemat de Dumnezeu să se consacre în slujba Lui. A abandonat baroul şi a fost ordinat ca diacon al bisericii anglicane în 1825, apoi preot, în anul următor. A trecut printr-o frământare de suflet cumplită timp de şapte ani, pentru a se bucura apoi de o pace desăvârşită prin credinţa în Cristos şi în lucrarea Lui, înţelegând şi primind cu toată siguranţa poziţia celui credincios în Cristos – una cu un Cristos glorificat, primit datorită Lui şi aşezat în El în locurile cereşti. Şi-a început în 1825 lucrarea într-o parohie săracă din ţinutul Wicklow, în Irlanda; acolo el s-a consacrat tuturor, în dauna sănătăţii sale, iar Dumnezeu i-a binecuvântat activitatea, atât pentru cei din parohia lui, cea mai mare parte săraci şi foarte ignoranţi, cât şi pentru mulţi catolici din regiune. Dar din nou unele probleme îi munceau conştiinţa şi spiritul, de data aceasta cu privire la poziţia lui ecleziastică: nu numai că vedea o mulţime de rele şi de inconsecvenţe în starea bisericii anglicane, dar înţelegea tot mai mult că toţi credincioşii erau una în Cristos şi că deci adevărata Biserică este una cu Capul ei glorificat, un singur trup, trupul lui Cristos. Unele discuţii pe care le-a avut cu arhiepiscopul lui despre relaţiile dintre Biserică şi puterea civilă au fost ocazia pentru el de a expune în scris câteva din observaţiile lui. Tocmai atunci a trebuit, în urma unui accident cu calul, să stea un timp la Dublin, unde şi-a format, aşa cum s-a văzut deja, relaţii cu alţi creştini preocupaţi în acelaşi fel. Prietenia care îl lega de J. G. Bellet s-a întărit. Ea avea să dureze până la moartea acestuia din urmă: J. G. Bellet a terminat în 1864 o carieră binecuvântată în lucrarea Domnului, lăsând scrieri care fac totdeauna plăcere celor care au primit o credinţă de un preţ asemănător. În timpul despre care vorbim, el venea de la Londra, unde se întâlnise cu nişte creştini care cercetau profeţia; fusese foarte mult interesat de aceasta, dar a fost fericit îndeosebi să vadă ecoul pe care îl aveau în prietenul său J. N. Darby lucrurile pe care i le spunea. Acesta n-a părăsit chiar atunci parohia lui şi s-a întors în ţinutul lui muntos, unde a mai rămas un an; apoi a demisionat din funcţiile lui, dar nu şi din preoţie şi ca preot a călătorit în Irlanda şi în Anglia, pentru a rupe toate legăturile cu biserica oficială abia în 1835-1836, după alte ciocniri de idei cu nişte arhiepiscopi. El însuşi mărturisea despre profunzimea lucrării care se făcea în el. Nu vroia nici să gândească, dacă s-ar despărţi de biserica stabilită, să creeze o nouă dizidenţă. Unul din vechii lui prieteni îl întreba, prin 1834: „Ei bine, ne-ai părăsit, John? De ce biserică te-ai ataşat?” „De nici una, a răspuns el; eu n-am deloc a face cu dizidenţii.”

Dar tocmai pe el, mai mult ca pe alţii, Dumnezeu l-a folosit ca să fie cunoscute adevărurile pe care prietenii lui împreună cu el le-au găsit în Cuvânt. Din 1828, o broşură („Consideraţii asupra naturii şi unităţii Bisericii lui Cristos”, Dublin 1828) exprima ceea ce fraţii, pe cale de a se aduna în mod regulat, căutau să practice. Ea îşi păstrează actualitatea, pentru că în ea sunt definite toate elementele distinctive – ale unei mărturii de dat, potrivit Cuvântului, existenţei adevăratei Biserici şi unităţii trupului lui Cristos, care contrazice orice biserică de sine stătătoare. „Cel care caută interesele unei anumite denominaţii, scria el, este vrăjmaş al lucrării Duhului lui Dumnezeu, iar cei care cred în „puterea şi venirea Domnului Isus Cristos”, trebuie să se păzească de un astfel de spirit… Nici o strângere laolaltă, dacă nu este formată pentru a cuprinde pe toţi copiii lui Dumnezeu pe temelia completă a Împărăţiei Fiului, nu poate afla plinătatea binecuvântării, pentru că nu o are în vedere şi credinţa ei n-o cuprinde… Simbolul exterior şi mijlocul de a exprima unitatea este participarea la cina Domnului: „Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine”… Unitatea este adevărul în care Biserica se glorifică, dar unitatea care are ca scop să favorizeze şi să asigure propriile noastre interese nu este unitatea Bisericii; este o confederaţie care tăgăduieşte natura şi nădejdea Bisericii. Unitatea care este într-adevăr cea a Bisericii este unitatea Duhului şi nu poate să fie realizată decât în lucrurile Duhului.”

Caracteristici ale mişcării

Un martor din acele timpuri scria: „Roadele acestor învăţături atât de clare, atât de solemne, atât de bine întemeiate pe Scriptură, au fost mari şi imediate. Ele au găsit un ecou în multe inimi creştine. Oameni evlavioşi, în locuri diferite, simţind că le era imposibil să continuie cu starea de lucruri existentă în Biserica de nume, au primit cu bucurie adevărul adus în felul acesta înaintea lor şi au părăsit denominaţiile respective. Tractatele şi cărţile s-au înmulţit repede, tot mai clare şi simple. În zilele acestea de prospeţime şi simplitate, sufletele creşteau repede în harul şi în cunoaşterea Domnului şi a adevărului Său. Mulţi se întrebau până unde va merge lucrul acesta. Dar Domnul lucra şi a rezultat un mare număr de credincioşi” (Andrew Miller).

Un altul spunea că „printre cei care s-au despărţit de organizaţii diferite erau oameni deosebit de dotaţi, oameni cu greutate, inteligenţi, membri ai clerului, ai baroului, ai magistraturii, ofiţeri din armată şi din marină, medici, oameni dintr-o înaltă poziţie socială. Separarea lor, aşa cum se poate gândi, a cauzat o agitaţie mare şi o împotrivire puternică. Multe relaţii de prietenie au fost rupte, multe afecţiuni preţioase zdrobite; multe sacrificii şi necazuri au trebuit îndurate” (C. H. Mackintosh).

Mulţi, cum spune de asemenea A. Miller, gândeau că mişcarea va dispare repede, pentru că nu avea nici organizaţie definită, nici rânduială clericală, nici mărturie de credinţă, nici un mijloc vizibil de unitate, nici preşedinte, nici slujitori ordinaţi. Dar Domnul era cu aceşti fraţi, potrivit promisiunii de a fi în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său. El era bucuria, binecuvântarea şi zidirea alor Săi şi El îi întărea.

Nu este de mirare că era uneori neclaritate în felul lor de a se aduna, dar ei au înţeles în curând că libertatea Duhului dădea la o parte orice regulă şi orice obişnuinţă. Trebuia de asemenea, cum am văzut şi pentru J .N. Darby, timpul necesar pentru o aplicare totală a principiilor emise şi o ruptură hotărâtă cu diferitele medii ecleziastice. A. N. Groves, care a realizat o lucrare misionară în Mesopotamia şi în India, niciodată nu s-a despărţit în totul de ele. J. G. Bellet, în 1834 „nu era încă despărţit în adevăr de biserica stabilită.” El avea să înveţe însemnătatea separării pe care o cerea ascultarea de Dumnezeu. J. N. Darby avea să scrie unui prieten în 1851: „Cred că în 1827-1828, cu ocazia eliberării mele din robie, Dumnezeu a pus în lumină unele adevăruri de care Biserica avea nevoie. Cred de asemenea că, deşi alipindu-mă de adevărurile acestea şi căutând să ajut sufletele prin ele, m-am afundat în ele pentru a avea ceea ce se numeşte pacea şi unitatea. Nu intru în chestiunea de a şti în ce măsură lucrul acesta a fost îngăduit sau în ce măsură o repulsie naturală pentru conflicte era amestecată cu harul, dar aşa a fost…” Dar aceasta nu a împiedicat pe fraţi să meargă înainte într-o independenţă totală faţă de oameni, vestind Evanghelia celor necredincioşi sau învăţând pe copiii lui Dumnezeu adevărurile pe care le primiseră: într-un sat în care nu erau decât vreo doisprezece, aveau obiceiul ca după cină, în fiecare duminică, să se împrăştie prin satele vecine ca să predice Evanghelia în mod liber şi cu râvnă. Scrierile fraţilor se răspândeau în afară, mulţi credincioşi ajungeau să înţeleagă chemarea cerească, poziţia, privilegiile, răspunderile, rânduială şi aşteptarea Adunării lui Dumnezeu.

Slujirea

În legătură cu adevărurile acestea se punea pentru ei problema esenţială a slujirii, îndeosebi a slujirii Cuvântului prin evanghelişti, păstori, învăţători. Locuri ca cel din Efeseni 4:7-12 arătau că Cristos, după ce a împlinit răscumpărarea şi a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, a dat Duhul pentru a forma, a zidi şi a hrăni Adunarea prin aceste „daruri”. El are grijă să i le dea. El le dă cui voieşte şi ai Săi au să le „dorească” din toată inima, cu înfocare, pentru ca cei păcătoşi să obţină mântuirea şi mădularele lui Cristos să crească până la „plinătatea” Lui (versetul 13). Însă în diferitele denominaţii religioase, fără a vorbi de clerul catolic, slujirea este rezervată într-un mod exclusiv unor oameni consacraţi de oameni, potrivit unor rânduieli stabilite, cel mai adesea diferite de la o biserică la alta. Ea este împiedicată în mii de feluri în creştinătate. Piedicile acestea dispar când fraţii se aşază simplu sub libertatea şi dependenţa numai a Duhului. Călăuziţi de El, cei pe care El îi cheamă la aceasta pot să vestească fără rezerve „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” pe care le găsim în Scriptură, pentru că acelaşi Duh îi călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Fraţii au susţinut totdeauna că organizarea omenească a slujirii stabilită de oameni contrazice Scriptura şi produce efecte dezastruoase. „Un om pregătit prin studii, fără un dar de la Duhul şi uneori chiar străin de viaţa din Dumnezeu, poate, dacă este consacrat după rânduială, să facă ceea ce se numeşte „serviciul divin” în sistemul ecleziastic de care aparţine. Dimpotrivă, un credincios adevărat care ar avea cele mai evidente daruri ale Duhului, pentru a predica sau pentru a învăţa, primite de la Cristos, Capul Bisericii, dar care n-ar fi fost consacrat de oameni potrivit obiceiului, n-ar putea să şi le exercite.”

Extinderea mişcării

Adunări asemănătoare aceleia din Dublin n-au întârziat să se înfiinţeze în restul Irlandei, mai ales în partea de sud-vest, la Limerick, dar şi la Cork şi în interior (Granard). J. N. Darby a călătorit mult prin acele locuri, îndeosebi în 1830.

Între timp, el s-a dus prin Anglia, unde lucrarea de asemenea se dezvolta. A fost la Cambridge, apoi la Oxford, la Londra în 1830, a revenit la Oxford în anul următor. Acolo a făcut cunoştinţă cu B. W. Newton, care se pregătea să fie ordinat, şi s-a împrietenit cu un viitor tovarăş de luptă, preţios şi credincios, G. V. Wigram. Întors la Dumnezeu în 1824, la 19 ani, acesta părăsise o carieră militară promiţătoare, pentru a studia şi el ca să devină preot. Tot acolo J. N. Darby a întâlnit pe J. L. Harris, care terminase studiile la Oxford, şi era pastor în apropiere de Plymouth, de asemenea pe un slujitor din Oxford, un calvinist hotărât, Bulteel; acesta, într-o predică renumită a atacat cu tărie biserica stabilită (1831) şi a ajutat astfel la ruptura fraţilor de această biserică, încât J. N. Darby a scris o broşură pentru a-l susţine; dar el nu li s-a alăturat decât mai târziu.

Plymouth

În anul următor (1832), mulţi dintre aceşti oameni de la Oxford se regăseau la Plymouth. Acolo locuia Newton, care l-a invitat pe J. N. Darby să vină, pentru că se deschidea o uşă pentru Cuvânt. Wigram, de origine din Devonshire, fusese numit la o parohie în apropiere de Plymouth, tocmai când Harris renunţa la a lui. Au venit de asemenea George Müller, un german convertit la Halle, pastor baptist dar de asemenea „trezit” în legătură cu Biserica, şi colegul şi prietenul lui, Craik, cumnat al lui Groves; şi în sfârşit un ofiţer de la marina regală, Percy F. Hall, care, după ce s-a întors la Dumnezeu, vestea Evanghelia prin regiunea din jur, înainte de a-şi fi dat demisia, şi era în legătură cu nucleul acesta. Puţin mai târziu, în 1835, avea să li se adauge S. Tragelles, unul dintre cei mai eminenţi şi mai evlavioşi critici ai textelor biblice. J. N. Darby a avut mai mulţi ani legături cu cei din Plymouth. El predica în biserici, apoi o anumită clădire le-a fost locul de adunare, care era formată şi care a devenit curând numeroasă, depăşind 700 persoane. Plymouth era astfel în atenţia tuturor. Fraţii impresionau nu numai prin ceea ce învăţau, ci şi prin felul lor de viaţă, foarte simplu, sobru, potrivit Cuvântului, şi aceasta cu atât mai mult cu cât erau cunoscuţi ca fiind ieşiţi din medii omeneşti distinse. Aici, la Plymouth, harul lui Dumnezeu i-a făcut pe unii să dea Domnului Isus bunurile lor materiale: bijuterii, mobile de preţ au fost vândute la licitaţie, şi lucrul acesta a durat trei zile (1838)! Banii rezultaţi din vânzare au fost folosiţi în lucrarea Domnului. Fraţii au continuat să răspândească Evanghelia în împrejurimi. Pentru că ei nu aparţineau nici unei denominaţii, se vorbea despre ei ca de „fraţii veniţi din Plymouth”. Şi la Plymouth, de altă parte, a fost publicat un mare număr din tractatele şi broşurile lor şi a început să apară, din 1834, prima revistă a fraţilor, „The Christian Witness” (Mărturia Creştină), editată mai întâi de H. Borlase, apoi, după moartea acestuia în 1835, de J. L. Harris. Se ştie că numele de „fraţii din Plymouth” avea să se răspândească în toată lumea. Dar nici la Plymouth, nici în alte părţi, fraţii n-au pretins alt nume decât cel dat de Domnul în Matei 23:8, când El a spus ucenicilor Săi: „Unul singur este îndrumătorul vostru: Cristos; şi voi toţi sunteţi fraţi.”

Extinderea în Anglia şi împotrivirea

Mişcarea s-a întins puţin câte puţin în Anglia. Müller şi Craik s-au stabilit la Bristol, din 1832; nucleul din Exeter a dat naştere unei adunări. La nord-vest de Devonshire, la Barnstaple şi în regiune, comunităţi rurale erau pregătite de un evanghelist foarte simplu dar plin de entuziasm, R. Gribble, care de vreo cincisprezece ani era instrumentul unei treziri frumoase; un creştin evlavios şi dotat s-a stabilit aici în 1832 şi le-a fost spre mare binecuvântare, R.C. Chapman, cel care a fost numit mai târziu patriarhul din Barnstaple (1803-1902).

La Londra, cele dintâi adunări ale fraţilor au fost încurajate de G.V. Wigram, care a lucrat acolo în 1833. Alţii s-au stabilit la Bath, la Hereford, la Kendal, la Stafford, alţii în Scoţia.

O împotrivire îndârjită n-a întârziat să se ridice, mai ales din partea unor clerici. Nu este de mirare; poziţia luată de fraţi constituie în adevăr o mărturie hotărâtoare împotriva oricărei organizaţii omeneşti şi cel care este vrăjmaşul Capului Bisericii nu putea să rămână inactiv. Totuşi eforturile lui de a distruge mărturia aceasta chiar la naşterea ei s-au întors spre ruşinarea lui. În câţiva ani, adunările de felul acesta s-au înmulţit în toate insulele Britanice, în timp ce mişcarea s-a întins în alte ţări din Europa şi din America, deja atinse şi pregătite de Trezirea evanghelică. Nu avem de gând decât să prezentăm o vedere generală a acestei extinderi. De fapt, o istorie amănunţită ar fi probabil imposibilă: Domnul, care Şi-a rezervat cunoaşterea lucrărilor adunării din Filadelfia, a pus în „comoara Sa” ce a găsit El că a fost pentru Sine în perioada aceasta binecuvântată a unei mărturii de tip filadelfian.

În Elveţia

Îl găsim pe J. N. Darby în Elveţia în toamna anului 1837. Venise, spunea el, fără vreun plan de a lucra în ţara aceasta ci atras de prezenţa unor fraţi despre care i se spusese că se strâng laolaltă aproape ca cei cu care el se aduna în Anglia. A făcut un prim popas, destul de scurt se pare, la Geneva, apoi a revenit aici în august 1839. Mai mult de cinci ani, până în ianuarie 1845 avea să-şi aibă reşedinţa obişnuită în Elveţia, cu toate călătoriile lui scurte în Franţa şi momentele de trecere prin Anglia.

„Predicam şi învăţam ce ştiam, scria el: deplina şi sfânta libertate a Evangheliei, siguranţa mântuirii în contrast cu legea, poziţia şi privilegiile bisericii, venirea Domnului pentru a o lua la El, de asemenea locuirea Duhului Sfânt în Biserică şi în fiecare mădular aici pe pământ.”

Începuturile fraţilor la Geneva. – La Geneva, unde a rămas din august 1839 până în martie 1840 şi unde a mai revenit de câteva ori pentru un scurt timp, din 1837 era în legături apropiate cu biserica dizidentă din Bourg de Four. Fiind foarte bine primit, el a avut acolo o lucrare binecuvântată. Dar sentimentele sincere care îl legau, într-o stimă reciprocă, de „fraţii păstori” Guers, Lhuillier, Empaytaz, şi toate eforturile pe care el le-a arătat cu har şi răbdare, n-au putut împiedica să se agraveze dezacordul care, de la venirea lui, separa pe aceşti păstori de turma lor. Ei stăruiau să menţină o slujire recunoscută oficial şi cu bătrâni stabiliţi, în timp ce mulţi dintre fraţi fuseseră de mult timp aduşi să dorească libertatea lucrării Duhului Sfânt în adunare, aşa cum mărturiseşte una din scrisorile mişcătoare adresate din partea lor „către fraţii şi preaiubiţii lor păstori”, în 1837. Învăţătura dată de J. N. Darby a reuşit să-i lumineze, dar nu pe pastori. După ce au aşteptat îndelungat, vreo patruzeci dintre fraţii aceştia au sfârşit prin a se aduna aparte, la 3 martie 1842, având printre ei şi pe J. Foulquier. Acesta a fost nucleul adunării din Ile. J. N. Darby nu era la Geneva în timpul acela. În ce priveşte biserica din Bourg de Four – care a continuat numai puţin – cei mai mulţi dintre membrii ei, împreună cu alţi dizidenţi (îndeosebi din Oratoriu) aveau să se ataşeze bisericii evanghelice independente din Geneva, constituită în 1848.

La Lausanne. – J. N. Darby sperase totuşi, în 1840, menţinerea unităţii Duhului în „iubita adunare” din Bourg de Four. Părăsind Geneva în martie a acelaşi an, el lăsa pe fraţi „în deplină pace” şi se gândea să se reîntoarcă în Anglia. Dar Dumnezeu îl voia încă în Elveţia. „Oprit pe neaşteptate” la Lausanne, potrivit propriilor lui expresii, el s-a stabilit „într-o locuinţă singuratică, necunoscând pe nimeni”, decât vreo câteva suflete care îşi căutau o îndrumare şi faţă de care el simţea „un fel de responsabilitate.” Învăţătura lui a ridicat agitaţie printre dizidenţii grupări în jurul fraţilor Henri şi Francois Olivier. Henri a părăsit pastoratul; Francois, care înclina spre ideile perfecţionate (wesleyene), aduse de nişte metodişti activi, a ajuns să se înţeleagă în privinţa punctului acestuia cu J. N. Darby, care restabilea adevărul potrivit Scripturii. Dar ca şi la Geneva, conducătorii dizidenţilor, la fel ca Auguste Rochat la Rolle, s-au împiedicat de problema libertăţii de exercitare a darurilor şi de strângerea laolaltă independentă faţă de toate formaţiile constituite. De aici, o situaţie confuză; ea a sfârşit – după o conferinţă frăţească (septembrie 1842) care a făcut să rezulte imposibilitatea pentru J. N. Darby de a merge împreună cu dizidenţii, reprezentată prin reuniunea zisă de la Sfântul Petru – cu o adunare dezlegată de orice sistem. Cei din reuniunea de la Sfântul Petru aveau să dispară în biserica liberă care lua naştere, în 1848. J. N. Darby se pare că a plecat în mijlocul anului 1843, pentru a reveni anul următor, în august, după ce a vizitat Franţa, Anglia şi Olanda.

În Elveţia romană. – Dar lucrarea în Elveţia s-a întins în lipsa lui. Locuirea lui la Geneva şi la Lausanne a fost întreruptă de numeroase deplasări prin alte localităţi, de exemplu în Neuchatel în noiembrie 1839, alta în valea Joux în ianuarie 1843. Unii evanghelişti şi predicatori, dintre care şi veterani ai Trezirii anilor 1820, n-au întârziat să i se alăture, scuturând mai peste tot vechea dizidenţă aţipită, lucrând şi în alte grupări. Veneau la Geneva din depărtări pentru a asculta predicile lui J. N. Darby: creştinii din Ballaigues îşi amintesc că au auzit pe bunicii lor cum mergeau pe jos până acolo, mai mult de 80 kilometri. De la marginea lacului Leman sau de la Jura berneză şi în Neuchatel s-au format foarte uşor adunări: astfel, patru familii care se întâlneau în mod regulat din 1843 la Chaux-de-Fonds s-au hotărât apoi să se despartă pentru a duce mărturia unii la Ponts-de-Martel, alţii la Carmondreche şi alţii la Locle.

Unii slujitori îşi dădeau demisia din funcţiile lor pastorale oficiale. La Vevey, unde din 1838 cel puţin câţiva creştini se adunau pentru frângerea pâinii o dată pe lună, pastorul C. F. Recordon, a cărui vorbire elocventă atrăgea mulţimile, a demisionat în decembrie 1840 şi a venit cu toată modestia să ia loc împreună cu cei doi sau trei adunaţi pentru Numele Domnului în acest oraş. „Când mi-am părăsit funcţia, spunea el mai târziu unui prieten, toată averea mea erau unsprezece copii.” Domnul i-a răsplătit credincioşia, nu numai îngrijind de nevoile acestei familii, dar şi lărgind sfera de activitate a slujitorului Său. Timp de treizeci de ani, până la moartea sa în 1870, el a avut o lucrare prin predică şi prin scris, ale cărei roade se menţin. El a fost cel dintâi editor al revistei: „Messager Evangelique” (1860) şi al celei numite „La Bonne nouvelle annoncee aux enfants” (1861).

De altă parte, nişte tineri creştini doritori să se dedice lucrării de evanghelizare şi de zidire, au dorit, cu ocazia trecerii lui J. N. Darby prin Lausanne, să studieze Cuvântul sub îndrumarea lui; în felul acesta s-au adunat doisprezece fraţi timp de un an şi apoi la fel s-a făcut la Geneva timp de şase luni. El se ferea să intervină în chemarea şi în dedicarea lor pentru lucrare, lăsându-i numai în dependenţă de Domnul. Cei mai mulţi dintre ei au fost instrumente binecuvântate de Domnul, atât în Elveţia, unde nişte treziri locale au avut loc prin ei, cât şi în Franţa.

Poate că şi mai de folos a fost lucrarea făcută prin scrieri, atât traduse din englezeşte, cât şi redactate în franţuzeşte de J. N. Darby însuşi (care folosea foarte bine limba franceză), în afara broşurilor de contraverse ocazionale cu A. Rochat, F. Olivier şi alţii. În perioada aceasta au apărut lucrări scurte dar simple, clare, hotărâte, expunând Scriptura într-o supunere absolută faţă de autoritatea ei şi dovedind dragoste pentru Biserică şi Capul ei. Scrierile acestea, prin care mulţi creştini sinceri, în apropiere sau depărtare, au fost luminaţi, rămân esenţiale pentru cine vrea să înţeleagă însemnătatea mişcării spirituale din acest moment al istoriei Bisericii.

Astfel, „Apostazia dispensaţiilor succesive” (1836) schiţează o vedere generală a permanenţei acestor două fapte mari: omul totdeauna necredincios în responsabilitatea lui, Dumnezeu totdeauna credincios în planurile Sale de har. „Aşteptarea de acum a Bisericii şi profeţiile care stabilesc adevărul venirii din nou a Domnului” (Geneva, 1840), apoi „Note asupra Apocalipsei” (Geneva, 1842) arată caracterul distinctiv al dispensaţiei creştine şi a Bisericii. Au urmat apoi lucrări care se referă mai direct la Biserica de pe pământ, în starea ei de acum, cu privilegiile ei, resursele şi datoriile ei. Cităm:

— „Cu privire la formarea bisericilor” (Geneva, noiembrie 1840) şi „Noi amănunte” despre principiile emise în broşura dinainte (Geneva, 1841);

— „Slujirea, văzută în natura ei, în izvorul ei, în puterea şi în răspunderea ei” (Lausanne, 1843);

— „Despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică” (Valence, 1844).

Aceste învăţături, izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu, au fost însoţite de binecuvântarea Domnului, cu toată împotrivirea pe care au întâlnit-o nu numai din partea lumii religioase, dar şi de la unii copii ai lui Dumnezeu legaţi de diferite sisteme pe care nu se puteau hotărî să le părăsească. Adunările au fost de mai multe ori hărţuite, mai ales în timpul perioadei politice tulburi din 1845 până în 1848; şi chiar mai înainte, acte violente au avut loc în unele locuri; un frate a fost bătut foarte tare; o adevărată răscoală s-a produs la Lausanne în mai 1845. Deseori se aruncau pietre după credincioşii care se adunau.

Din punct de vedere al învăţăturii, o controversă vie şi uneori aprigă s-a aprins în jurul anului 1848, J. N. Darby luând parte la ea, atât printre cei din bisericile naţionale cât şi printre dizidenţi şi printre bisericile libere care tocmai apăreau, cu privire la bătrâni. I-a fost dată ocazia să arate foarte clar că desemnarea oficială a bătrânilor nu este conformă cu învăţătura Scripturii: ea recunoaşte fie adunării, fie clerului, o împuternicire care de fapt este luată pe nedrept. Tot atunci el a făcut să apară expunerea scurtă dar capitală intitulată „Biserica, potrivit Cuvântului” (Geneva, 1850).

Lucrarea se dezvolta. Fraţii au început în 1843 publicarea unei reviste de zidire „Mărturia potrivită Cuvântului”, care a trebuit să se întrerupă în 1850. Domnul folosea mai ales slujitori calificaţi pentru predică, fraţi care vesteau în acelaşi timp Evanghelia mântuirii şi adevărurile privitoare la strângerea laolaltă în Numele Domnului, la lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi la poziţia şi aşteptarea acesteia. Se estima în 1855 că erau în Elveţia romană aproximativ 50 de adunări, unele dintre ele din 200 sau mai multe persoane. Dar în acest timp J. N. Darby lucra mai ales în Franţa.

În Franţa

Adevărurile acestea pătrunseră în Franţa în acelaşi timp. Mulţi credincioşi erau pregătiţi să le primească, datorită Trezirii evanghelice. Contactele personale cu Anglia nu lipseau, unele scrieri venite din această ţară erau traduse şi răspândite. J. N. Darby a făcut mai multe călătorii prin Franţa, chiar înainte de 1840 (s-a dus de la Geneva la Pau în 1837). Au venit lucrători din Elveţia, unde profitaseră de învăţăturile lui. Chiar împotrivirea foarte grabnică faţă de ceea ce oamenii numeau plymouthism, n-a făcut decât să atragă atenţia asupra mişcării acesteia. Domnul răspundea în felul acesta nevoilor multor suflete sincere care erau în căutarea unei poziţii ecleziastice întemeiată pe Scriptură. Aşa a fost, aproape în acelaşi timp, în multe regiuni.

Era adusă acuzaţia aceasta de plymouthism împotriva a doi evanghelişti care treceau prin Albonssiere (Ardeche), în 1840: un învăţător de origine elveţiană, A. Guignard şi un altul francez, Pierre Dorel. În aceeaşi perioadă şi în aceeaşi regiune, un evanghelist din primele timpuri ale Trezirii, Andre Moureton, s-a dezlipit de orice legătură cu sistemele ecleziastice. El părăsise în 1825 o situaţie familială înlesnită la Annonay, pentru a merge din loc în loc şi a predica plin de zel Evanghelia, deşi încă pătruns de un spirit legalist; a fost foarte activ câţiva ani la Lyon în acelaşi timp cu A. Monod şi A. Dentan, apoi în valea Eyrieux (1831). S-au format adunări. La Vernoux şi în valea Eyrieux, L. J. Favez (1813-1902), un alt întemeietor al Trezirii, format în şcoala de teologie a Societăţii evanghelice din Geneva, apoi A. Guignard, găsiseră porţi deschise pentru un „serviciu binecuvântat”, cum scria J. N. Darby care vizita regiunea în 1841,1842 şi mai ales 1844. Pe „Platou”, pastoral dizident Albert Dentan, despre care am mai vorbit, s-a lămurit foarte repede cu privire la toate. El a lucrat în mijlocul turmei sale din Riou şi din Pireyre, cu o înţelepciune care contrasta cu unele aparente lucrări pline de vioiciune din jur, şi a sfârşit prin a părăsi dizidenţa şi Societatea biblică scoţiană care îl plătea; asemenea lui C. F. Recordon la Vevey, cu şase copii şi în curând şapte, el şi-a urmat lucrarea în dependenţă numai de Domnul. El avea să lucreze şi în alte regiuni şi să revină la Saint-Agreve în 1858 pentru a rămâne aici până la moartea sa în 1874, ocupându-se de adunările pentru care el fusese instrumentul iniţial. Smerirea lui, devotamentul lui deplin până la epuizarea fizică, mergeau împreună cu darurile lui, pentru că el era atât evanghelist, cât şi păstor şi învăţător. O scrisoare a lui către unul dintre fraţii lui, în 1861, arată clar principiile şi practica adunărilor „fraţilor”. El a avut, în regiunile unde lucrase atât de mult, nişte continuatori a căror amintire rămâne binecuvântată, printre care J. Moula (care a murit în 1884) şi mai ales Jerome Lebrat (care a murit în 1913).

O adunare exista din 1842 la Saint-Etienne, unde A. Dentan a locuit trei ani, una la Annonay, o alta în Lyon cel puţin din 1844 – care a trecut prin încercări serioase, dar s-a bucurat uneori de slujiri bune, ca cele ale lui Vey şi Moureton.

O lucrare asemănătoare se făcea în acelaşi timp în alte părţi din Ardeche (Privas, valea Eyrieux) şi în Drome, la Valence, la Monmeyran, la Combovin, unde A. Dentan a stat din 1845 până în 1851, extinzându-se în Isere, la Tullins.

Tot aşa în munţii Ceveni şi în câmpiile din jur. Darby a trecut pe aici în mai multe rânduri, începând din 1841. A. Dentan a locuit în Vigan din 1852 în 1855 şi a călătorit mult în toată regiunea. Pierre Dorel (1809-1884), neobosit, avea timp de treizeci de ani să traverseze regiunile înalte din Auvergne, în Languedoc, cu puncte de atracţie la Pont-de-Montvert, în Lozere. Lucrarea lui se împletea cu cea a fraţilor activi din Vigan, din Nimes, din Montpellier, dar el a lucrat mai ales în regiunile catolice din Cantal şi din Puy de Dome, expus necazurilor şi chiar hărţuielilor din partea administraţiei bănuitoare a celui de-al doilea Imperiu: a fost condamnat la trei luni de închisoare în 1854, la Thiers. Lui J. N. Darby îi plăcea să-şi amintească în corespondenţa lui, de călătoriile făcute pe jos, cu desaga la spinare, pe potecile accidentate ale munţilor aspri cevenoli, unde el a revenit în 1844, în 1849, în 1856, în 1860. În cea mai mare parte din văi luau fiinţă adunări, nu fără împotrivire şi fără a fi dispreţuit. La Saint-Hippolyte-du-Fort (Gard) i s-a întâmplat lui J. N. Darby să predice la 150 femei şi numai 2 bărbaţi, toţi ceilalţi fiind reţinuţi de teama batjocurilor oamenilor. La Saint-Privat-de-Vallongue (Lozere) câţiva credincioşi care se adunau în 1850 pentru a citi Cuvântul, deşi rămânând în biserica naţională, au fost mustraţi foarte tare de pastorul care era la catedră; ei au ieşit unul câte unul din localul acela şi de atunci înainte s-au adunat în afara oricărei slujbe oficiale.

Cam în acelaşi timp o scenă asemănătoare se petrecea în Doubs, la Desandans şi pastorul se plângea, dezamăgit: „Cele mai bune din oile mele au plecat!” Ele aveau să se adune sub conducerea singurului Păstor! Lucrarea se continua în toată regiunea Montbeliard, ca şi în Alsacia, vizitate de fraţi din Elveţia şi de J. N. Darby, care în 1850 îşi exprima bucuria de a vedea acolo „o lucrare întinsă şi binecuvântată, despărţire de lume, dragoste de fraţi.” La Besancon se adunau vreo cincizeci de persoane.

A fost de asemenea o mişcare importantă în Bourgogne, pe de o parte în Bresse şi în jur de Chalon, de altă parte la Dijon şi în împrejurimi, unde erau adunări în 1856.

La Paris, strângerea laolaltă pentru Numele Domnului s-a format în timpul primelor călătorii ale lui J. N. Darby pe continent; era formată din 30 sau 40, cea mai mare parte oameni modeşti, în 1854. Erau adunări la Amiens, la Creil şi în regiunea Orleans.

Lucrarea se făcea totodată în sud-vest, în apropiere de Angouleme, la Limoges, la Bordeaux şi în regiunea lui, la Saint-Fay, Clairac, Nerac şi în Beam, unde J. N. Darby a venit în 1837, apoi în 1847. Unele adunări s-au format după 1840 la Bayonne, Orthez, Bellocq, ceva mai târziu la Pau şi Nay, unde nu le-a fost greu s-o rupă cu sistemele omeneşti. Numele lui Louis Barbey – vechi însoţitor al lui Pyt în lucrare – pe care l-am întâlnit în câteva rânduri, rămâne „identificat cu lucrarea lui Dumnezeu în ţara aceasta” (J. N. Darby) şi cu începuturile adunării la Pau; momente dificile au fost cunoscute aici în 1850, din partea unui lucrător plin de zel (Buscarlet) care, neputând înţelege ideea de a nu mai avea bătrâni şi un preşedinte recunoscuţi, n-a mai rămas împreună cu fraţii. A. Moureton, pe care îl vom întâlni la Saint-Albit, s-a arătat activ în acest loc.

La Nimes, Adrien Boissier a început publicarea revistei „Ecoul Mărturiei” în 1860, pentru a o continua la Angoleme, la Limoges, la Paris, din nou la Nimes în 1869, în sfârşit la Paris, unde acest preţios slujitor al lui Dumnezeu a murit în 1873.

Aşa cum am spus, şederea lui J. N. Darby în Franţa s-a prelungit începând din 1847 şi el a revenit în mod regulat, aproape în toţi anii, după 1853. La Pau, el era primit acasă la prietenul şi colaboratorul său Pierre Schlumberger, un alsacian evlavios care punea în slujba Domnului bunurile sale materiale; stabilit cu familia lui la Pau, pentru sănătatea sa, el şi-a luat locul în mica adunare în 1848. Acolo J. N. Darby a redactat cea mai mare parte din volumele sale de „Studii asupra Cuvântului”, apărute din 1852 până în 1856 şi, cu ajutorul unor fraţi bine pregătiţi, adunaţi împreună cu el la Pau în fiecare iarnă, el a făcut o mare parte din traducerea sa a Noului Testament (publicat în 1859), apoi şi a Vechiului Testament (publicat în 1885, după moartea lui).

Elveţia germană

Lucrarea în Elveţia roamnă şi-a avut ecoul şi prelungirea în Elveţia germană. J. N. Darby se afla acolo în 1850 şi se pare că erau deja adunări la Basle, Berna, Saint-Gall, Zürich.

Germania

Puţin după aceea lucrarea s-a întins în Germania. Duhul lui Dumnezeu lucra acolo, îndeosebi în Westfalia. Unele persoane se arătaseră interesate de învăţătura Cuvântului, la Düsseldorf, prin fratele mai mare al lui J. N. Darby, care locuise acolo doi ani. De altă parte, la Elberfeld o unitate a fraţilor (Bruderverein) lucra în duhul Trezirii evanghelice, urmărea o lucrare în oraşul acesta industrial şi în regiunea lui, prin vreo doisprezece evanghelişti. Aici a venit să se stabilească un frate elveţian, H. Thorens, care cunoscuse la Lyon, în 1846, pe un tânăr creştin din Elberfeld, iar acesta l-a făcut să vină aici. El strângea acasă la el pe unii credincioşi pentru a cerceta Cuvântul, printre care mulţi dintre aceşti evanghelişti, între alţii doi fraţi, Karl şi Ernst Brockhaus. Aceştia, împreună cu alţi trei, au ieşit din Bruderverein pentru a forma împreună cu H. Thorens cea dintâi adunare a fraţilor în Germania. Aceasta avea loc în 1852. Doi ani mai târziu J. N. Darby a venit la Elberfeld şi a traversat toată regiunea accidentată vecină, un drum foarte obositor, dar a avut o primire călduroasă nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru adevărul pe care îl predica. Strângeri laolaltă numeroase nu au întârziat să se formeze. Scrierile engleze traduse în germană se răspândeau. J. N. Darby a venit din nou în anii următori, pentru şederi mai prelungite. Împreună cu mai mulţi colaboratori, el a făcut o traducere a Bibliei în germană. El putea să scrie în 1869: „Lucrarea se întinde deosebit de frumos în toată Germania.”

Ţările de Jos şi Belgia

S-au deschis unele uşi şi în Ţările de Jos. În 1854-1857, oameni din societatea înaltă, întorşi la Dumnezeu la Nice printr-un frate italian, Biava, au fost vizitaţi de J. N. Darby care se ducea în Germania şi în Elveţia. Mai târziu, Belgia la rândul ei a cunoscut adevărurile în legătură cu Adunarea, îndeosebi în regiunile industriale din Hainaut şi Liege; ele au beneficiat între altele de lucrarea lui W. J. Lowe (1838-1927), după 1870.

Lucrarea în Italia

În Italia, Trezirea evanghelică n-a fost cunoscută înainte de 1848, epocă în care a avut loc o lucrare remarcabilă îndeosebi la Florenţa, atât pentru chemarea sufletelor la Cristos, cât şi pentru strângerea lor laolaltă în jurul Lui. Împotrivirea a fost mare nu numai din partea bisericii catolice şi a guvernelor dominate de ea, ci şi din partea bisericii vaudeze şi a unor sisteme religioase protestante reprezentate până atunci numai de comunităţi străine neînsemnate şi care şi-au făcut loc în peninsulă şi în Sicilia, mai ales metodismul. Peste tot, cei credincioşi erau puşi în gardă împotriva „plymouthismului”. Printre elementele cele mai active ale mişcării erau doi creştini luminaţi şi plin de zel, pe care Dumnezeu îi chemase dintre cei nobili şi înţelepţi în lumea aceasta, unul dintr-o familie renumită florentină, contele Pietro Guicciardini, celălalt dintr-o familie din Neapole, care îşi făcuse un nume în litere şi în arte, T. P. Rossetti. Cel dintâi, întors la Dumnezeu la Florenţa şi care s-a alăturat unui grup de martori smeriţi ai Domnului, a trebuit să se exileze în Anglia în 1851, acolo i-a întâlnit pe fraţi şi tot acolo a fost instrumentul întoarcerii la Dumnezeu al celui de al doilea, exilat şi el pentru motive politice. Amândoi, învăţaţi în adevărul privitor la Adunare, reîntorşi în Italia s-au dedicat lucrării, îndeosebi printre cei sărmani, cu un devotament neobosit. Din nefericire ei favorizau amestecul celor credincioşi cu lumea, spre paguba strângerii lor în afara taberii. Înaintarea Evangheliei era reală mai ales în Toscania şi în Piemont, dar ea se însoţea de o extremă confuzie ecleziastică. „Dacă vrei să vezi ruina Bisericii şi consecinţele ei, acolo (în Italia) trebuie să te duci, scria J. N. Darby în 1872; fiecare sectă caută să pună mâna pe aceia pe care Dumnezeu îi aduce la cunoştinţa Evangheliei – introducându-i în starea în care ea se află şi într-o delăsare morală care zdrobeşte inima. Astfel, în general, aceste biserici abia stabilite, se şi prăvălesc.” S-au format, între 1848 şi 1860, un anumit număr de comunităţi detaşate de organizaţiile existente, dar ele nu ajungeau până la noţiunea de libertate a slujirii prin Duhul; ele încercau să se constituie într-o biserică creştină liberă a Italiei, dar această biserică avea tot aşa de repede să se dezorganizeze. În mijlocul acestei confuzii, doar câţiva fraţi, credincioşi modeşti adânc încercaţi, au început să se adune în simpla ascultare de Cuvânt, începând din 1865. Câteva adunări s-au format astfel la Milan, apoi la Turin, la Roma. Dumnezeu a ridicat slujitori, îndeosebi pe Giacono Biava, care a început în 1870 la Turin publicarea unei reviste folositoare de zidire şi de evanghelizare, „Il dispensatore”. Văile vaudeze au văzut înfiinţarea de adunări. G. Biava a fost luat pe neaşteptate în 1880, dar lucrarea a fost continuată de fraţi pregătiţi, printre care şi englezul E. L. Bevir. Ea a fost în atenţia deosebită din partea lui J. N. Darby, care s-a dus de mai multe ori în Italia, a petrecut două luni la Turin în 1871, apoi la Milan în 1874.

Spania

În Spania, cu toată autoritatea clerului catolic şi violenţa împotrivirii lui, Evanghelia a pătruns puţin câte puţin, datorită lucrării englezilor din Gibraltar (stăpânit de Anglia începând cu 1704), apoi societăţilor biblice străine, după 1835. Adevărul cu privire la Biserică a fost semănat aici încă din 1838, prin evlaviosul frate R. C. Chapman. El şi-a arătat roadele treizeci de ani mai târziu, în Catalonia (Barcelona), la Madrid, în nord-vest, datorită mai ales colportorilor curajoşi care străbăteau toată peninsula. Dar şi acolo conducătorii s-au angajat pe o cale prea largă. Abia mai târziu câteva adunări s-au format pe terenul separării reale pentru Cristos. Fratele W. J. Lowe, printre alţii, le avea îndeosebi pe inimă.

În Orient

Orientul apropiat a fost atins de Trezirea evanghelică prin Comitetul american pentru misiunile străine, întemeiat în 1810, o societate prezbiteriană. Deşi încercau să se ocupe de aceşti musulmani de care părea imposibil să te apropii, misionarii aceştia au lucrat peste tot printre populaţiile numeroase de apartenenţă creştină, copţi, în Egipt, ortodocşi, maroniţi, greco-catolici şi sirieni, în Liban şi în Siria. Lucrarea lor a avut rezultate, prin harul lui Dumnezeu, în aceste ţări diferite, pentru a aduce suflete la cunoşterea Sa. Adevărul cu privire la Adunare a fost răspândit de unul dintre aceşti misionari, un slujitor prezbiteran, Benjamin F. Pinkerton. La cerinţa Comitetului său, el studiase scrierile fraţilor şi mai ales ale lui J. N. Darby, cu scopul de a le combate cu motive puternice. El a fost dimpotrivă luminat prin citirea lor. El s-a retras din misiune în 1870, s-a stabilit la Beyrouth pentru a face rost de o presă de imprimat şi a răspândit traduceri de lucrări şi tractate în toate ţările din Orientul apropiat. Nu a lipsit împotrivirea clerului local, nici cea a misionarilor a căror activitate se desfăşura în acelaşi timp (Universitatea americană renumită din Beyrouth fusese întemeiată de ei în 1866), dar lucrarea lui a fost binecuvântată. Ea s-a prelungit până la moartea lui în 1891, cu frumoase rezultate în Liban. Se frângea pâinea la Iafa (Palestina) din 1872, în multe locuri în Siria în anii următori, apoi la Beyrouth şi la Mardin (Turcia). El a vizitat totodată Egiptul, unde coopera cu el un colportor german, Ludwig Schlotthauer, care a murit în 1921, după mai mult de 50 de ani de lucrare în Egipt. Schlotthauer se stabilise în Alexandria, unde masa Domnului începuse să fie respectată de prin 1874. Unii pastori prezbiterieni luminaţi aveau să i se alăture, alţi fraţi au venit din Europa, printre care, ceva mai târziu, Otto Bladel – dar şi fraţi egipteni, ca pastorul prezbiterian Girgis Rafail (care a murit în 1934), a cărui amintire este totdeauna preţuită. Lucrarea a luat o dezvoltare însemnată începând din 1881, nu numai în deltă, dar mai ales în Egiptul de Sus, în oraşele şi în târguşoarele mici, izolate. Slujitorii lui Dumnezeu n-au fost lipsiţi de încercări, de multe ori s-au aruncat în ei noroi sau legume stricate, de către fanatici, la ieşirea lor din adunări. Adunările din Egipt au fost păzite de la început într-o unitate bine închegată. Ele sunt acum mai mult de 170, ca număr.

În America

Lucrarea s-a întins în Statele Unite şi în Canada datorită mai ales a imigrării puternice europene din secolul al XIX-lea. Fraţi de origini diferite, germani, elveţieni, francezi, au contribuit alături de cei din Britania la formarea unor adunări, păstrând cel puţin o generaţie limba lor de naştere. Nu este cazul de a le face aici istoria. J. N. Darby a făcut mai multe călătorii de lungă durată în ţările acestea. Din septembrie 1862 până în septembrie 1863 el a fost în Canada, dar a făcut şi o plimbare de peste 3000 kilometri în Statele Unite. A doua călătorie a fost din ianuarie până în august 1865; o a treia, din august 1866 până în februarie 1868. Una de scurtă durată a fost în iulie 1870. O alta, din iunie 1872 până în aprilie 1873. Şi în sfârşit, din august 1874 până în iunie 1877 când s-a întors în Europa, el a parcurs Statele Unite, Canada şi şi-a prelungit călătoria peste Pacific până în Noua Zeelandă, unde unele adunări se formaseră de asemenea prin imigranţi, la fel şi în Australia. Aceste treceri prin America de Nord au permis diferite lucrări în regiunile nou populate şi printre indieni. Conferinţe mari la Guelph (Canada) au reunit fraţi veniţi din mari depărtări; amintirea lor revenea deseori în corespondenţa sa.

Un caz deosebit şi demn de atenţie este cel din Guyana, unde J. N. Darby a făcut o călătorie în 1869, vizitând în acelaşi timp şi Antilele. Un vechi ofiţer de marină englez, Leonard Strong, devenit pastor după întoarcerea sa la Dumnezeu, venise în Guyana în 1826 ca director de şcoală al unei parohii anglicane. Învăţat de Cuvânt, el a părăsit puţin după aceea biserica anglicană, a evanghelizat în plantaţiile unde erau sclavi negri, a fost alungat de ura plantatorilor şi s-a stabilit la Georgetown, unde împreună cu alţi credincioşi se adunau în jurul Domnului. El a fost în relaţii cu cei dintâi „fraţi” din Anglia şi când unul dintre ei, Iosif Collier, a venit în Guyana în 1839, terenul era pregătit pentru adunări, cu atât mai mult cu cât sclavia avea să fie desfiinţată şi negrii eliberaţi primeau cu bucurie Evanghelia. Lucrarea avea să se continuie, la fel ca în Antilele Mici, la Barbade (din 1862, datorită unui frate englez B. T. Slim), Saint-Christophe, Saint-Vincent şi în Antilele Mari, în Jamaica (din 1860, cu un frate Childs venit din Noua Zeelandă).

Dacă în schiţa foarte incompletă care a fost încercată cu privire la lucrarea Duhului lui Dumnezeu care chema pe cei credincioşi să se unească în jurul lui Cristos, J. N. Darby apare ca instrument principal al acestei chemări, chiar numai gândul de a da numele său unei lucrări care nu era a sa, ci a Domnului, îi era detestabil. Desigur, el a continuat neobosit lucrarea sa preţioasă, trecând prin multe lupte şi necazuri, cu toată slăbiciunea sănătăţii lui, vestind pe Cristos, învăţând adevărurile pe care el le primise prin Cuvânt şi arătând până la sfârşit că nu avea alt motiv decât gloria Stăpânului său. Renunţând la postul lui de pastor, el nu renunţase la grija pentru suflete şi, ca Wesley, putea spune că lumea întreagă devenise parohia lui. A trecut printr-o bună parte din ea. Am văzut cum, din 1864 până în 1878, a trecut de şapte ori oceanul – el, care se temea de mare! – într-o epocă în care astfel de călătorii nu prezentau condiţiile uşoare de azi, pentru a duce până departe cuvântul vieţii. Nu era niciodată obosit să vestească Evanghelia celor necredincioşi, cu o dragoste arzătoare pentru suflete, la fel cum purta pe inima lui întreaga Adunare a lui Dumnezeu. Urmând exemplul marelui apostol al neamurilor, el suferea şi lupta pentru ea, pentru a face ca mădularele trupului lui Cristos să înţeleagă mai bine unitatea lor cu Cel care este Capul, în glorie, în aşa fel încât să-L arate, să-I slujească aici pe pământ şi să-L aştepte din cer. Acest slujitor credincios a fost luat la Domnul la 29 aprilie 1882, în Bournemouth (Anglia). Pe mormântul lui este scris: „Ca un necunoscut şi totuşi bine cunoscut” (2 Corinteni 6:9).

Dar nu numai activitatea aceasta binecuvâtată avea să se desfăşoare. Alţi lucrători demni de atenţie au fost ridicaţi de Domnul în aceeaşi epocă sau după aceea. Am întâlnit pe câţiva dintre ei. În felul acesta numele lui J. L. Harris (1793-1877), J. G. Bellet (1795-1864), E. Cronin (1801-1882), P. F. Hall (1804-1886), G. V. Wigram (1805-1879), J. B. Stoney (1814-1897) sunt de nedespărţit de perioada „începutului fraţilor.”

Această înflorire a unei noi mărturii a fost marcată de frământări şi de lupte pentru a ieşi din diferitele sisteme religioase, cât şi de entuziasmul, dragostea frăţească, în prospeţimea celei dintâi dragoste şi în alipirea de Scriptură şi de Cristos. Învăţăturile primite atunci rămân fundamentale, cu privire la poziţia creştinului, la Biserică, la profeţie. O umblare în credincioşie, o viaţă consacrată preamăreau harul lui Dumnezeu în umilinţa reală a celor care se simţeau obiectele harului acestuia. Împotrivirile, uneori furioase, care se dezlănţuiau, veneau de la faptul că ei mergeau pe o cale de despărţire de lume. Îţi aminteşti cu bucurie şi cu regret totodată şi, mai mult, cu capul plecat, această reînnoire care vorbea de primele zile ale Bisericii: Domnul adăuga fără încetare noi suflete la cele care erau deja, iar adunările erau „în pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului şi, prin mângâierea Duhului Sfânt, creşteau” (Faptele Apostolilor 2:47;9:31). Dar a fost un timp foarte scurt, încă o dată s-a verificat imposibilitatea pentru om de a păstra intact ce i-a încredinţat Dumnezeu. Vrăjmaşul nu rămânea inactiv. Renunţând să mai folosească arma violenţei, deodată şi-a schimbat tactica.

Temeliile puse la încercare

Efortul Vrăjmaşului s-a îndreptat asupra adunării din Plymouth, unde Dumnezeu lucrase cu atâta binecuvântare. Ea a ajuns destul de repede tulburată de comportarea unui frate cu mari aptitudini, pe care l-am întâlnit deja la începutul acestei adunări, B. W. Newton. El a avut de la început „o evoluţie deosebită de a celorlalţi fraţi” (W. Trotter). Atâta timp cât nu a fost vorba decât de idei diferite în interpretarea profeţiilor Apocalipsei şi de aplicarea lor la Biserică sau de prezentarea învăţăturii într-un mod foarte personal, dar într-o linie doctrinară aparent sănătoasă, aceasta rămânea în domeniul lucrurilor în care avem să ne îngăduim unii pe alţii, în dragoste. Dar Newton a introdus puţin câte puţin vederi aparte cu privire la umblarea şi la aşteptarea Bisericii, şi un spirit clerical contrar libertăţii Duhului în adunare. Cu încetul s-a dezvoltat un sistem care punea toată slujirea Cuvântului, şi chiar participarea la închinare, în mâinile a doi sau trei învăţători, tinzând să facă din fiecare adunare locală o unitate independentă, sub autoritatea conducătorilor ei. S-au produs necazuri, mulţi fraţi văzând că se mergea spre „răsturnarea tuturor adevărurilor care, prin harul lui Dumnezeu, fuseseră puse în lumină de fraţi” (W. T.). Unii fraţi de la început, ca Hall, Wigram, Campbell, au preferat să părăsească adunarea din Plymouth, unul după altul. De partea lui, J. N. Darby îşi făcea lungile sale plimbări pe continent, cu unele prezenţe în treacăt pe la Plymouth, care îi aduceau de fiecare dată mai multă durere şi nelinişte. „Simt, scria el în 1844, că poziţia adunării din Plymouth în mărturia din ultimul timp s-a schimbat cu totul… Plymouth a încetat să reprezinte dragostea de fraţi, el reprezintă o opinie… Doctrina Bisericii este pierdută în învăţătura aceasta.” J. L. Harris rămânea acolo, menţinând atât cât putea adevărul. Când a sosit J. N. Darby, în mai 1845, divergenţele ajunseseră în aşa fel încât Harris a încetat orice lucrare şi J. N. Darby s-a hotărât să se retragă din această adunare, în octombrie. Mai întâi singur, el s-a aflat reunit, două luni mai târziu, cu aproape jumătate (peste 400 de persoane) din fraţii şi surorile care se separaseră ca şi el. O emoţie uşor de înţeles s-a manifestat în adunările din Anglia, la Londra îndeosebi.

Dar lucrurile au luat o gravitate nouă, când nu numai bazele strângerii laolaltă, dar însăşi „temeliile credinţei” se aflau atacate de introducerea unor învăţături greşite cu privire la Persoana însăşi a Domnului Cristos. Ele au venit la lumină în 1847: s-a aflat că Newton învăţa că Isus era, prin naşterea Sa, „expus, datorită legăturii Lui cu Adam, sentinţei morţii care fusese rostită asupra rasei umane” şi că El era obligat să dobândească viaţa prin ţinerea Legii. El ar fi avut de suportat unele suferinţe care Îl priveau personal, din cauza propriei Sale situaţii, suferinţe sub judecată, deosebit de acelea pe care El le-a îndurat ca Locţiitor al nostru sub mânia lui Dumnezeu. Însemna a spune că era pătat Cel despre care Scriptura vorbeşte ca despre Mielul fără cusur şi fără pată. Aşa cum scria unul care s-a eliberat de învăţătura aceasta: dacă ea ar fi fost adevărată, „Cristos n-ar fi putut să devină garantul nostru, jertfa noastră, Mântuitorul nostru, pentru că El ar fi trebuit să Se elibereze pe Sine Însuşi… Tot ceea ce ar fi putut face până în ultima clipă a morţii Sale, tot ce ar fi putut oferi în moartea Sa, ar fi trebuit în mod necesar să fie pentru propria Sa scăpare… Dar atunci, ce ar deveni învăţăturile binecuvântate ale harului? Ce ar deveni Evanghelia slăvită a mântuirii lui Dumnezeu? Ce ar ajunge Biserica? Ce ar mai fi cu noi individual? L-am fi pierdut pe Cristos! G. Müller zicea că în aceste condiţii „Domnul ar fi avut nevoie de un Mântuitor, ca şi noi.” Iată în ce termeni Newton îndrăznea să vorbească despre Acela care, deşi era Om al durerilor aici pe pământ, era totuşi totdeauna Fiul Celui Preaînalt: „Cristos avea experienţa unui om neconvertit, dar ales… El era expus mâniei şi pedepsei lui Dumnezeu… El era mai departe de Dumnezeu decât Israel, când acesta îşi făcuse viţelul de aur… Fiind expus mâniei şi pedepsei lui Dumnezeu, ca om născut din Adam şi ca iudeu, El a ştiut să scape prin rugăciune şi prin evlavie de multe din suferinţele pe care ar fi trebuit să le îndure… Totuşi El a suferit atât de mult în viaţa Sa, încât figura Lui inspira dezgust şi îţi întorceai faţa de la El…”

Doctrina aceasta care atingea, până la hulire, gloria personală a Mântuitorului nostru, a provocat reacţii foarte aprinse. J. N. Darby o combătea cu tărie. Ea a fost condamnată de mulţimea fraţilor. Însăşi autorul ei s-a silit s-o atenueze, dar retrăgând numai o frază în mod evident de neprimit, care aplica lui Cristos expresia „au fost făcuţi păcătoşi” din Romani 5:19; şi mulţi dintre cei care fuseseră un timp de acord cu acestea, şi-au recunoscut greşeala şi s-au depărtat de el.

Dar atunci trebuia neapărat să se pună întrebarea: Cum să te porţi faţă de aceia, persoane şi adunări, care, deşi respingeau erezia, voiau să menţină părtăşia la masa Domnului cu cei care erau de acord cu erezia?

Betezda. – Cazul s-a prezentat foarte clar cu Betezda. Era numele unei capele, la Bristol, unde un mic nucleu de fraţi începuse să se adune în 1832 şi apoi a crescut. Acolo se găseau doi conducători respectaţi, H. Craik al cărui dar de învăţător era preţuit, şi G. Müller, cunoscut peste tot pentru faptele lui de milostenie şi de credinţă, pentru care se consacrase cu o renunţare de sine exemplară. Dar au fost primite în adunarea aceasta din Betesda persoane venite de la adunarea din Plymouth, unde Newton încă lucra şi unde mulţi îl susţineau deschis. Unii fraţi evlavioşi din Betezda au protestat, câţiva s-au retras din adunare; alte adunări au cerut explicaţii. Zece fraţi mai de seamă din Betezda, cu Craik şi Müller în frunte, şi-au expus vederile într-o scrisoare adresată adunării, dar care s-a răspândit. Poziţia fraţilor acestora era următoarea:

Ei declarau că ţineau „adevărurile privitoare la Persoana Domnului nostru, la absenţa păcatului din firea Lui şi la perfecţiunea jertfirii Lui” şi respingeau gândul că „binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu S-ar fi aflat învăluit de vinovăţia celui dintâi Adam sau că ar fi fost născut sub blestem datorită călcării legii.”

Ei declarau că nu erau dispuşi să primească la cină, persoane cunoscute că ţin şi răspândesc aceste erezii.

Dar ei refuzau ca învăţăturile acestea să fie cercetate de adunare ca întreg, nedorind, spuneau ei, ca „noi, la Bristol, să fim duşi în controversa privitoare la învăţăturile acestea… Noi nu socotim că „pentru că unele greşeli pot fi învăţate în Plymouth sau în altă parte, să fim obligaţi şi noi, ca întreg, să le cercetăm.”

Ei considerau deci adunarea ca fiind liberă să primească persoane care, deşi neprimind aceste erezii pentru ele, aparţineau de adunări în care ele erau tolerate şi puteau fi învăţate. „Presupunând că autorul scrierilor suspectate ar fi cu totul eretic, aceasta nu ne-ar autoriza să nu primim pe cei care ar veni la noi şi i-ar fi urmat învăţăturile, atâta timp cât noi n-am fi convinşi că ei au înţeles şi au primit vederi care răstoarnă temeliile adevărului.”

Cu alte cuvinte, cel care aduce învăţături greşite şi cei care îl susţin direct sunt singuri responsabili; adunarea unde ei se află şi lucrează poate să fie în părtăşie cu ei cum este cu orice alt creştin, fără să se simtă pătată de învăţătura greşită. Aceasta este o problemă individuală şi aduce după sine faptul că fiecare adunare nu este responsabilă decât pentru ea însăşi. Se afirmă astfel că poţi să fii neutru când este vorba de rău, ca individ şi ca adunare.

Scrisoarea aceasta a fost citită la 3 iulie 1948 înaintea adunării din Betezda; aceasta s-a situat, în marea ei majoritate, pe poziţia celor zece. De aici au urmat tulburări. J. N. Darby, G. Wigram, W. Trotter s-au găsit în opoziţie cu cei mai vechi şi scumpi însoţitori în lucrare, cum erau lordul Congleton, Chapman, J. L. Harris însuşi. Când, în anul următor, se plănuia o reuniune pentru a mai examina împreună lucrurile, conducătorii din Betezda au pus drept condiţie ca J. N. Darby şi G. V. Wigram să nu participe. Dezbinarea era deci înfăptuită: pe de o parte adunările care acceptau să rămână în părtăşie cu Betezda, pe de alta cele care considerau că a accepta o astfel de părtăşie înseamnă a tăgădui însuşi principiul strângerii laolaltă în unitatea trupului şi în despărţirea de rău.

În zece ani dezbinarea aceasta avea să se întindă în ţările de pe continent şi în America. Ea s-a continuat. „Fraţii largi” au menţinut principiul independenţei, potrivit căruia adunările locale formează unităţi distincte, ale căror hotărâri nu le angajează decât pe ele şi nu sunt obligate să ţină şi deciziile altor adunări. În fiecare adunare, de altă parte, fiecare persoană răspunde individual înaintea Domnului. Sistemul ar fi egal, dus la extrem, cu fărâmiţarea Bisericii, făcând o Biserică din fiecare adunare locală. Principiul la care, dimpotrivă, au continuat să se ataşeze cei socotiţi ca „exclusivişti”, termen pe care ei îl resping cu totul, este cel al solidarităţii adunărilor locale, exprimând în felul acesta unitatea trupului lui Cristos, în separarea şi judecarea oricărui rău evident, atât doctrinar cât şi moral. Principiul acesta nu este altul decât cel al mărturiei Domnului nostru. De fapt, dacă istoria „fraţilor largi” arată la ei multe roade de un devotament care nu se poate contesta, fie în evanghelizare, fie în facerea de bine, eşti obligat să constaţi de asemenea că însăşi noţiunea de chemare cerească a Adunării şi caracterul ei de străină aici pe pământ s-au slăbit tot mai mult.

A reduce, cum au făcut unii, dezbinarea foarte dureroasă din 1848 şi urmările ei, la o ceartă teologică asupra unor puncte minore sau, şi mai rău, la un antagonism personal între B. W. Newton şi J. N. Darby, înseamnă a înjosi însemnătatea însăşi a faptului, care nu era altul decât adevărul relativ la Adunare şi la lucrarea unui singur Duh în mijlocul ei, lucrare primită prin recunoaşterea drepturilor lui Cristos, Capul acestei Adunări: în final, însăşi gloria Domnului nostru Isus Cristos.

În „timpuri grele”

Cu toată profunda tristeţe care le strângea inimile în prezenţa dezastrului adus în mărturia încredinţată fraţilor, cei care rămâneau credincioşi adevărurilor primite la început au reluat curaj şi lucrarea lor prin predici şi prin scrieri a fost binecuvântată de Domnul mai mult ca niciodată pentru mii de suflete. Cărţile şi tractatele lor s-au răspândit în lumea întreagă. Cităm între altele scrierile lui C. H. Mackintosh (1820-1896), care au pus la dispoziţia celor credincioşi, pentru hrana lor, bogăţiile pe care Dumnezeu le-a descoperit în Cuvântul Său şi care au fost regăsite cu ocazia Trezirii. În ce priveşte tractatele de evanghelizare, ca cele ale lui C. Stanley (1818-1888), distribuite din abundenţă, veşnicia va face cunoscut toate persoanele aduse să-L cunoască pe Domnul prin mijlocul lor. Comentariile lui W. Kelly (1820-1906) asupra tuturor cărţilor Bibliei au contribuit mult la zidirea celor credincioşi; ele se caracterizează printr-o mare claritate de învăţătură şi printr-o rară putere demonstrativă. „Bibly Treasury”, revista pe care a redactat-o din 1856 până la moartea sa, este o mină de bogăţii. În sfârşit, lui i se datoreşte publicarea completă şi metodică a numeroaselor lucrări ale lui J. N. Darby, care, prin profunzimea şi bogăţia expunerii Scripturilor, depăşeşte pe ale tuturor celorlalţi fraţi; nu putem decât să binecuvântăm pe Dumnezeu că a ridicat un astfel de slujitor.

Ajunşi aproape de sfârşitul perioadei harului, de clipa în care Biserica va fi răpită în întâmpinarea Soţului ei, este locul să lăudăm din toată inima noastră pe Autorul întregului har care a dat alor Săi privilegiile şi binecuvântările regăsite după secole de uitare. Cu cât cercetăm această istorie, cu atât suntem convinşi de caracterul divin al misiunii încredinţate „fraţilor”, pe care El i-a chemat „să iasă la Isus, afară din tabără.” Lor li s-a dat să expună, prin Biblie, adevărurile preţioase cu privire la Adunare ca trup al lui Cristos şi la locul Capului său ca Om glorificat la dreapta lui Dumnezeu – prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în fiecare credincios şi în Adunare – nădejdea proprie acesteia, adică venirea Domnului ca să ia pe ai Săi, spre deosebire de arătarea Lui în glorie pentru a elibera pe Israel şi creaţia – şi multe alte adevăruri importante, puţin cunoscute în afara lor. În acelaşi timp, lor le-a fost dat să expună cu claritate şi putere adevărurile fundamentale ale Evangheliei, iertarea, îndreptăţirea prin credinţă, primirea vieţii veşnice şi acceptarea celui credincios în Cel Preaiubit. Cei care au pornit pe urmele lor, profitând de lucrarea lor, sunt chemaţi să se bucure de privilegiile acestea şi să fie răspunzători de menţinerea acestor adevăruri (2 Timotei 3:14).

Mărturia fraţilor a continuat într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, dar slăbiciunea care a atins-o arată o dată mai mult că tot ce este pus în mâinile omului este rânduit să se ruineze, Cristos rămânând singurul „martor credincios şi adevărat.”

N-au ştiut să se păzească de dezbinările provocate în general prin părerile deosebite de apreciere în cazurile de disciplină. O lipsă de înţelegere şi de răbdare a dus la astfel de dezbinări, dintre care unele au avut consecinţe îndelungate. Aşa a fost în 1880 (în legătură cu situaţia din Ramsgate, la Londra) şi în 1910 (cu situaţia din Tunbridge Wells, Anglia); consecinţe felurite s-au resimţit, mai ales în America şi în Franţa.

Alte despărţiri între fraţi au fost explicate cu motive şi mai profunde. Vrăjmaşul nu şi-a slăbit eforturile pentru a strecura învăţături care sapă chiar temeliile creştinismului. A fost gravă criza din 1890, în urma învăţăturilor pe care un frate influent din adunarea din Greenwich, F. E. Raven, le răspândea de câţiva ani şi pe care unii fraţi, cum este şi W. Lowe, le-au dat pe faţă în 1888. Vederile acestea noi erau expuse într-un limbaj adesea neclar şi interpretabil, care permitea autorului lor să spună că este rău înţeles, fără ca să-şi retracteze fondul ideilor. Sub aparenţe oarecum mistice, ele erau în realitate raţionaliste şi aduceau la lumină erezii tot atât de vechi ca şi creştinismul. Ele erau în legătură cu unitatea Persoanei Fiului lui Dumnezeu, ajungând să separe umanitatea lui Cristos de divinitatea Lui – cu viaţa veşnică, prezentată ca deosebită de această Persoană – şi cu poziţia celor credincioşi, care n-ar avea toţi această viaţă veşnică la acelaşi nivel, ci potrivit nivelului lor de dezvoltare spirituală. S-au provocat controverse, în care cea mai mare parte dintre fraţi n-au vrut deloc să intre. J. W. Lowe în Anglia, K. Brockhaus în Germania, H. C. Voorhoeve în Olanda, H. Rossier şi A. Ladrierre în Elveţia, L. J. Favez în Franţa şi alţii s-au ridicat cu tărie şi claritate împotriva acestor învăţături greşite. Dar în jurul lui Raven se formase o partidă, din care s-au răspândit idei greşite în unele adunări în Anglia şi cea mai mare parte pe continent, în afara celor din Franţa şi mai ales din Italia. Mai târziu aveau să se adauge, la învăţăturile lui Raven, altele şi mai îndepărtate de Scriptură.

Din nefericire este foarte adevărat că o cauză generală de slăbiciune este delăsarea şi legătura prea strânsă cu „veacul cel rău de acum.” Umblarea cu tărie şi credincioşie, în separarea pentru Cristos, primind aceeaşi situaţie de lepădare din partea altora, ca şi El, aşa cum a fost caracteristica „celor dintâi fraţi”, cu greu se mai menţinea. Nu se mai ţineau strâns legaţi de Cel ce este Capul şi au fost antrenaţi în lucrurile lumii. Dacă se încearcă să lupţi pentru o ţinere mai strictă a formelor exterioare şi a prescripţiilor obligatorii, devii legalist sau sectar. Secretul binecuvântării, la sfârşitul ca şi la începutul istoriei Bisericii rămâne într-o astfel de despărţire. Numai inima alipită de Domnul, „ieşind afară la El”, se va găsi aşezată în mod natural acolo.

Pentru a devenu Una cu El,asa cum Iisus s-a facut Una cu fiecare dintre noi,avem nevoie de Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu

Cum poţi începe o relaţie cu Dumnezeu? Aştepţi să te lovească un fulger? Te dedici ca de-acum încolo să faci fapte bune, virtuoase sau religioase? Sau devii o persoană mai bună… astfel încât Dumnezeu să te poată accepta? Ei bine, NICI UNUL dintre aceste lucruri nu-ţi aduce aşa ceva. În Biblie Dumnezeu ne-a arătat clar cum Îl putem cunoaşte. Iată în continuare cum poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu… chiar acum…

Principiul unu: Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta.

Dumnezeu te-a creat. Dar nu numai te-a creat, ci te şi iubeşte… atât de mult încât doreşte să-L cunoşti acum şi să-ţi petreci veşnicia alături de El. Iisus a spus: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”¹

Iisus a venit pentru ca fiecare dintre noi să Îl poată cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu în mod personal. Numai Iisus poate da sens vieţii şi poate dărui un scop în viaţă.

Ce ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu? …

Principiul doi: Noi toţi păcătuim şi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu.

Adevărul este că toţi simţim această despărţire… este o depărtare de Dumnezeu pricinuită de păcatele noastre. Biblia ne spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui….”²

În adâncul sufletului nostru putem simţi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi căile Sale sau răzvrătire făţişă… Orice ar fi, este o dovadă a ceea ce Biblia numeşte „păcat”.

Păcatul aduce moarte în viaţa noastră – despărţirea spirituală de Dumnezeu.³ Chiar dacă facem mari eforturi ca să ne apropiem de Dumnezeu, acestea sunt sortite eşecului.

Imaginea aceasta arată ce mare este prăpastia dintre noi şi Dumnezeu. Săgeţile ilustrează strădaniile noastre de a ne apropia de Dumnezeu. Putem încerca să facem fapte bune sau să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu printr-o viaţă decentă sau o filozofie de viaţă morală. Însă strădaniile noastre nu pot face să dispară păcatele noastre…

Cum trecem peste această prăpastie? …

Principiul trei: Iisus Hristos este singura soluţie – găsită de Dumnezeu – pentru a ne ierta păcatele. Prin El putem cunoaşte planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră şi putem avea parte de dragostea Sa.

Alt adevăr este că merităm să plătim pentru păcatele noastre. Problema este însă că plata păcatului este moartea. Dar Iisus Hristos a murit în locul nostru, din dragoste pentru noi, ca să nu fie nevoie să murim fără Dumnezeu. Pe Cruce Iisus a luat asupra Sa toate păcatele noastre, plătind astfel pentru ele. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu..”⁴ „…El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui…”⁵ Fiindcă Iisus a murit pe cruce în locul nostru, acum nu mai este nevoie să trăim despărţiţi de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”⁶

După ce Iisus a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi.⁷ Astfel ne-a dovedit pentru totdeauna că are dreptul de a promite viaţa veşnică – că este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi singura Cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. De aceea a spus Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”⁸

El ne spune cum putem începe o relaţie cu El chiar acum… în loc să ne străduim şi mai tare să ajungem singuri la Dumnezeu. Iisus spune: „Veniţi la Mine….” „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie…”⁹ Iisus a suferit la Cruce tocmai datorită dragostei care ne-o poartă. Iar acum ne invită să venim la El, ca să putem începe o relaţie personală cu Dumnezeu.

Nu este suficient să ştim ce anume a făcut Isus pentru noi şi ce ne oferă. Pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să-L primim în viaţa noastră…

Principiul patru: Fiecare dintre noi trebuia să ia decizia de a-L primi personal pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor.

Biblia spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”¹⁰

Îl putem primi pe Iisus prin credinţă. Biblia spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”¹¹

Să-L primeşti pe Isus înseamnă să crezi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu – după cum a spus chiar El – şi apoi să-L inviţi să te călăuzească şi să te îndrume în viaţă.¹² Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”¹³

Şi iată chiar invitaţia lui Isus. El a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”¹⁴

Cum vei răspunde la invitaţia lui Dumnezeu?

Gândeşte-te puţin la aceste două cercuri.

Viaţa dusă pe cont propriu

Eul se află la cârma vieţii

Iisus nu-Şi găseşte loc în această viaţă

Deciziile se iau şi acţiunile se fac numai sub îndrumarea eului, ceea ce duce adesea la frustrare

Viaţa dusă sub îndrumarea lui Hristos

Iisus Se află la cârma vieţii

Eul este supus lui Iisus

Persoana respectivă vede influenţa şi îndrumarea lui Iisus în viaţa sa

Care cerc descrie cel mai bine viaţa ta?

Care cerc ai dori să descrie viaţa ta?

Începe o relaţie cu Iisus Hristos…

Îl poţi primi pe Hristos în viaţa ta chiar acum. Nu uita cuvintele lui Iisus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”¹⁵ Dacă ai dori să răspunzi invitaţiei Sale, iată cum o poţi face.

Cuvintele exacte pe care le foloseşti pentru a te dedica lui Dumnezeu nu sunt importante; căci El ştie ce intenţii te animă. Dacă nu eşti sigur cum să te rogi, rugăciunea de mai jos îţi poate fi de ajutor:

„Doamne Iisuse Hristoase, vreau să Te cunosc; îmi doresc să vii în viaţa mea. Îţi multumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele, ca să mă poţi accepta pe deplin. Numai Tu îmi poţi da puterea de a mă schimba şi de a deveni aşa cum doreşti Tu. Îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că îmi dăruieşti viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Acum îmi predau viaţa Tie; Te rog să faci ce doreşti cu ea. Amin.”

Dacă ai fost sincer când L-ai rugat pe Isus să vină în viaţa ta, atunci din acea clipă El este în viaţa ta, după cum a promis. Ai de acum o relaţie personală cu Dumnezeu!

Ei bine, te aşteaptă o viaţă întreagă de… schimbări, care te vor ajuta să te maturizezi. Acesta este un proces care are loc pe măsură ce Îl cunoşti tot mai bine pe Dumnezeu citind Biblia, rugându-te şi având relaţii cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Tocmai L-am chemat pe Isus în viaţa mea (urmează câteva informaţii utile)…

Am o întrebare…

(1) Evanghelia după Ioan 3:16 (2) Isaia 53:6 (3) Epistola către Romani 6:23 (4) 1 Petru 3:18 (5) Tit 3:5 (6) Evanghelia după Ioan 3:16 (7) 1 Epistolă către Corinteni 15:3-6 (8) Evanghelia după Ioan 14:6 (9) Evanghelia după Ioan 7:37,38 (10) Evanghelia după Ioan 1:12 (11) Epistola către Efeseni 2:8,9 (12) Evanghelia după Ioan 3:1-8 (13) Evanghelia după Ioan 10:10 (14) Apocalipsa 3:20 (15) Apocalipsa 3:20

UNITATEA BISERICII – 1

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; – pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17:21-23).

Unitatea ucenicilor lui Hristos nu are loc de la sine. În primul rând, pentru realizarea ei, Domnul ISUS s-a rugat. El cerea Tatălui ceva posibil, bazat pe modelul viu al unității reale pe care o avea cu El.

Apoi, El a lucrat la mediul unității, dând ucenicilor „slava Sa”. Slava Sa era o viață sfântă, fără păcat, ce izvora din unitatea Lui desăvârșită cu Tatăl. Păcatul nu dă nici slavă, nici unitate. O viață sfântă și unitatea „în chip desăvârşit” a poporului Său este posibilă numai între ucenicii care sunt „în El”, .

Pentru Domnul ISUS, înfăptuirea unității între ucenici este cea mai mare mărtuie pentru lume. Într-o lume plină de convulsii și lipsită de pace, unitatea ucenicilor este o dovadă concludentă să „creadă” și „să cunoască faptul că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” Prin realizarea unității, lumea vede un semn actual al autenticității Domnului ISUS și este chemată să vină la El. Astfel, unitatea este un indiciu elocvent pentru lume că așa sunt iubiți și ei de Dumnezeu, dacă vin la El.

Aceasta este rugăciunea Domnului ISUS și chemarea noastră neîntârziată să fim familia unită a lui Dumnezeu, numită Biserica HARUL, un preambul al Împărăției Sale etern unită și o mărturie vie a unității într-o lumea fărâmițată și plină de frământări.

Constantin JOLDEȘ

Zalău, 25.11.2015

. . .

Reflecții despre unitate

Unitatea cu Dumnezeu

Totul a început de la Unul, care n-are început, și totul se va sfârși într-Unul, care nu va avea sfârșit.

Unul nu poate fi și nu are de două ipostaze. Prin urmare, există un singur Dumnezeu și o singură realitate. Dumnezeu este singurul Real și din El emană necontenit realitatea. El are Viața în Sine, singura Viața care n-are naștere și n-are moarte, n-are dependență și nu se epuizează; este auto-Viața eternă.

Satan a vrut să se separe de Unul, crezând că-I poate lua locul, adică partea a vrut să fie Întregul, deși nu era ca Întregul. Deși nu era întreg, Satan a vrut să fie Unul și în locul singurului Unu. De atunci, nu de la începutul începutului, a apărut răul, ca o separare de Unul, prin abuz de libertate sau libertate greșit folosită. Astfel, separarea de Unul înseamnă pierderea rațiuni întregului, este autodistrugerea relației cu Întregul, alterarea logicii realității și definiția nebuniei.

Doi din lumea creată de Unul nu se pot înmulți numai dacă se fac una. Legaturile care fac din doi unul se numesc dragoste, se pot uni și construi împreună un întreg.

Dumnezeu este Adevărul întreg, din care nu lipsește nimic. Când nu știi totul, înseamnă că nu ai cuprins întregul, adică pe acel Unul. Rațiunea se înpotmolește și rămâne credința ca singură cale spre Unul, sigura care poate realiza o relație reală cu Unul. Pentru o relație autentică este numai un singur Mijlocitor, ce face parte din Unul și care te poate integra în Unul. Fiind o singură relație, nu poate fi decât un Botez, un singur angajament real, față Unul care este loial angajamentelor Sale, care nu întrerupe relația nici prin divorț și nici prin moarte.

Oricine trăiește incompatibil cu Unul, nu face parte din Unul, nu va fi integrat în Unul, ci moare, adică se separă de Unul prin felul său de a fi. Păcat este tot ce nu este compatibil cu Unul și are ca final moartea. Păcatul rupe legăturile unitații.

Dumnezeu nu pretinde să fii tu ceea ce nu este El. El îți cere să fii întreg, ceea ce se numește în termenii caracterului – a fi integru. A nu fi integru, înseamnă a fi ceea ce nu este El, a continua să trăiești altfel decât El, adică înseamnă a fi ireal.

Viața separată de Unul este o risipă. Este absolut necesar să fim uniți cu El, aceasta fiind singura noastră rațiune de a exista.

UNITATEA BISERICII – 2

Unitatea și integritatea se spijină pe trei picioare, ca scaunul cizmarului: sfințenie, dragoste și adevăr.

Sfânt, la modul absolut, este epitetul lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:8). Sfințenia este însușirea celui Sfânt, calitatea de bază a lui Dumnezeu, natura Lui esențială. El nu face decât ceea ce este bine. Nu doar că nu iubește răul, nici nu este ispitit, nici nu face niciun rău. Aceasta înseamnă că niciodată nu săvârșește vreun păcat. De aici decurge slava unică pe care o are ca Dumnezeu, adevărata slavă pe care a avut-o Domnul ISUS, ca Fiul lui Dumnezeu: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14). Aceasta este slava pe care o dă Dumnezeu copiilor Săi: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2:6).

Sfințenia omului are două aspecte indispensabile:

Mai întâi, există făgăduința biblică a sfințeniei pe care o dă Dumnezeu celor care cred că ISUS este Fiul lui Dumnezeu care a murit în locul lor, pentru păcatele fiecăruia. Aceasta este sfințenia pozițională, „socotită” datorită credinței, primită ca un dar nemeritat, prin harul divin (1 Corinteni 1:2, Evrei 10:10;14). Așa a primit dreptul de a intra în cer tâlharul de pe cruce (Luca 23:39-42). Este mântuirea prin credința în ISUS.

Apoi, urmează un proces continuu de sfințire a vieții (2 Corinteni 7:1). Pentru cei care sunt preocupați de biruința asupra fiecărui păcat, sunt sfințiți prin adevăr (Ioan 17:17), prin Duhul Sfânt (1 Petru 1:2), prin rugăciune (1 Ioan 1:9), și prin jertfa și mijlocirea Domnului ISUS (1 Ioan 2:1-2).

Scopul final al sfințirii țintește integrarea în Împărăția eternă a lui Dumnezeu a tuturor sfinților care trăiesc în unitate în Biserica lui Hristos: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui…” (1 Petru 2:9). Sfințenia trebuie să fie angajamentul indispensabil al oricui vrea să facă parte din poporul răscumpărat al lui Dumnezeu, și deci, a fiecărui membru al Bisericii Harul: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14).

. . .

Reflecții despre sfânt și sfințenie

Sfințenia este procesul progresiv prin care creștem treptat în asemănarea cu Hristos (2 Corinteni 3:18). În esență, începe refacerea chipului lui Dumnezeu în om (Geneza 1:26-27; Romani 8:29). La modul practic, sfințirea înseamnă biriunța asupra fiecărui păcat. Aceasta era slava lui Hristos din Ioan 1:14: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” În acest sens, sfințirea este debutul slavei adevărate a omului. Omul va avea slava finală când va sta față-n față cu Dumnezeu în cer „Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1 Ioan 3:2). Slava omului înseamnă sfințirea dusă până la capăt (2 Corinteni 7:1).

Exemplu

„Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23).

Unii candinați la admiterea în facultate, dacă luau note peste 5, dar erau sub limita de admitere, spuneau că au reușit, dar fără loc! Ei n-au loc nu pentru problemele rezolvate, ci pentru cele nerezolvate!

Oamenii morali sunt acei „sfinți” care condideră că au reușit. Scriptura spune că nimeni n-a reușit perfecțiunea numai prin puterea voinței proprii (Galateni 5:7b), fără Hristos și fără puterea Duhului Sfânt. Ei nu sunt desăvârșiți și de aceea au nevoie de Hristos pentru zonele nedesăvârșite (Romani 3:23), adică sunt „sfinți” care au reușit fără loc, din cauza păcatelor nerezolvate!

Sfințenia este viața trăită în ordinea ei desăvârșită. Păcatul distruge ordinea normală a vieții.

Edenul a fost începutul vieții trăită în sfințenie. Atunci omului îi plăcea să se întâlnescă în răcoarea dimineții cu Dumnezeu. Voiau și puteau avea o relație sfântă, aveau același fel de viață sfână, era posibilă o părtășie sfântă. Aceasta este adevărata libertate, libertatea sfântă. Răul nu-și făcuse apariția și părtășia era posibilă.

Dumnezeu era liber să nu dorească răul. El știa ce este răul fără să-l experimenteze, dar omul nu. Curiozitatea l-a făcut pe om să cadă în ispita celui Rău. Astfel, a înlocuit ordinea sfână a vieții cu libertatea celui Rău de a impune lucrurilor o ordine proprie. Aceasta este mândria care sfidează ordinea sfântă a binelui și vrea detronarea Celui Sfânt. Vrea o ordine fără final glorios, fără slavă. Mândria confundă slava cu bunul plac, stare pe care o numește libertate; în esență regalitatea propriului sine, care se vrea mai presus de Dumnezeu.

UNITATEA BISERICII – 3

Unitatea și integritatea se spijină pe trei picioare, ca scaunul cizmarului: sfințenie, dragoste și adevăr.

Dragostea

Biblia ne spune că: „Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:8b). Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, fapt care include nevoia de a se relaționa și capacitatea a iubi. Nouă ni se spune: „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.” (Coloseni 3:14). Dragostea este văzută ca o legătură între persoane, o relație în care se atinge nivelul cel mai înalt: frumusețea vieții. Ea trece și dincolo de mormânt: „Dragostea nu va pieri niciodată.” (1 Corinteni 13:8a).

Dragostea nu apare de la sine; este mai mult decât o atracție de la prima vedere, o dorință egoistă, o conviețuire pașnică sau convenție prietenească. Dragostea se învață prin cultivarea aparte a caracterului. Trăsăturile de caracter ale adevăratei iubiri sunt descrise magistral în 1 Corinteni 13. Aici, pasajul începe cu „dragostea este îndelung răbdătoare” și se sfârșește cu „dragostea suferă totul”. Cum răbdarea înseamnă rezistența la suferință, vedem că miezul iubirii stă între parantezele suferinței; adică, cine vrea să guste splendorile dragostei nu poate ocoli suferința. Astfel, marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi n-a putut ocoli crucea. Aici, inima plină de dragoste a Mântuitorului a bătut pentru ultima dată între brațele Sale sângerânde. O făcea pentru a da eternitate iubirii lui Dumnezeu pentru noi.

Pentru Biserica lui Hristos, dragostea devine mai măreață deoarece pe lângă cele mai înalte trăiri, are puterea de a da sens vieții și-n suferință. În plus, Apostolul Pavel adaugă capacitatea ei de unire indestructibilă cu Dumnezeu: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?” (Romani 8:35).

Constantin JOLDEȘ

Zalău, 9.12.2015

. . .

Reflecții despre dragoste

Omul nu poate exista în afara relațiilor: începe prin dependența de o mamă, creșterea într-o familie, este educat într-o școală, câștigă pânea cea de toate zilele la un servici, se integrează într-o Biserică sau alt grup social. Există o ordine a priorităților: relația cu Dumnezeu, familia în care crește, apoi cea pe care o întemeiază prin căsătorie, Biserica, locul de muncă și societatea. Dar, există o ordine pe care o pune dragostea în toate relațiile și care dau frumusețe vieții.

. . .

Constantin JOLDEȘ

Două principii fundamentale ale slujirii Cuvântului – Zac Poonen

DOMNUL i-a spus lui Ezechiel câteva lucruri care sunt foarte importante de reţinut mai ales de către aceia care sunt chemaţi la o lucrare de predicare.

Primul lucru pe care i l-a spus Dumnezeu a fost:să nu te temi de ei (Ezechiel 2:6). Acest cuvânt apare foarte frecvent: să nu te temi de ei, nici să nu te sperii de cuvintele lor; şi măcar că ei sunt nişte mărăcini şi spini lângă tine, şi măcar că locuieşti împreună cu nişte scorpii, totuşi nu te teme de cuvintele lor şi nu te înspăimânta de feţele lor (Ezechiel 2:6). Israel l-a privit ameninţător pe Ezechiel când a prorocit şi l-au ameninţat că-l vor ucide. Dar Dumnezeu a fost de partea prorocilor ca Ezechiel şi El va fi şi de partea ta dacă chemarea ta stă în a vorbi oamenilor în felul acesta. Încrederea acelor proroci era în suveranitatea lui Dumnezeu. DOMNUL i-a spus lui Ezechiel: să le spui cuvintele Mele, fie că vor asculta, fie că nu vor asculta (Ezechiel 2:7). Chiar dacă ei nu ascultă, într-o zi vor recunoaşte că un proroc venise la ei. Odată ce mesajul este dat, se termină şi responsabilitatea prorocului. Dar dacă el nu ar fi transmis mesajul, atunci sângele lor ar fi fost pe mâinile lui.

În Ezechiel capitolul 3, DOMNUL i-a cerut lui Ezechiel să mănânce cartea în chip de sul pe care El i-a dat-o. Mesajul pe care îl dăm altora trebuie să fie mai întâi mâncat şi digerat de noi. Cuvântul lui Dumnezeu era dulce ca mierea în gura lui. Şi în cartea Apocalipsei DOMNUL i-a spus lui Ioan să mănânce mai întâi cărticica. De-abia după aceea li s-a permis lui Ezechiel şi lui Ioan să prorocească. Acesta este un principiu fundamental în întreaga slujire a Cuvântului. Cuvântul pe care Dumnezeu intenţionează să-l rostească altora prin tine, El doreşte în primul rând să ţi-l spună ţie. Cuvântul lui Dumnezeu îi provoacă pe predicatori cu întrebări de genul: Tu, care propovăduieşti: Să nu furi, furi? (Romani 2:21). Când vorbeşti rău despre cineva, tu furi reputaţia acelei persoane. Recunoşti aceasta ca fiind furt, sau tu consideri numai furatul banilor drept furt? Tu care zici: Să nu preacurveşti, preacurveşti? Pofteşti cu ochii tăi? Trebuie mai întâi să mâncăm sulul noi înşine, dacă e ca Dumnezeu să ne ungă lucrarea. Majoritatea predicatorilor de astăzi predică fără să mănânce ei mai întâi sulul. De aceea lucrarea lor este atât de moartă şi de plictisitoare. Dacă doreşti o lucrare folositoare, mănâncă mai întâi sulul. Cuvântul lui Dumnezeu este ca o sabie cu două tăişuri primul tăiş trebuie să mă taie pe mine şi numai apoi pot folosi celălalt tăiş ca să-i tai pe alţii. Dacă nu ne taie mai întâi pe noi, vom fi duri şi nemiloşi atunci când predicăm altora. Mănâncă, deci, sulul.

Mai este aici un alt principiul important al slujirii: M-am sculat, şi m-am dus în vale; şi iată că slava Domnului s-a arătat acolo, aşa cum o văzusem la râul Chebar. Atunci am căzut cu faţa la pământ (Ezechiel 3:23). Cazi cu faţa la pământ întotdeauna. Uneori este bine să faci realmente aceastafizic. Întinde-te pe podeaua din camera ta înaintea lui Dumnezeu şi spune: DOAMNE, aici este locul de care aparţin de drept. Iată ce sunt un nimic în ochii tăi. Noi care stăm în faţa altora şi predicăm suntem în mare pericol deoarece foarte mulţi oameni ne admiră şi ne înalţă. Mai mult decât oricine altcineva, noi suntem aceia care au nevoie să stea singuri înaintea DOMNULUI cât mai des şi să se lungească la pământ înaintea Lui şi să recunoască că ei nu sunt nimic în ochii Lui.

Dumnezeu ne poate lua respiraţia într-o clipită. El ne poate lua ungerea într-o clipită. Îmi este teamă să nu-mi pierd ungerea mai mult decât de orice altceva din viaţa mea. Mi-aş pierde mai degrabă toţi banii şi toată sănătatea decât să pierd ungerea lui Dumnezeu din viaţa mea. Este uşor să pierzi ungerea fiind numai puţin neglijent cu banii sau cu limba sau cu orice alt aspect mărunt. Când faţa lui Ezechiel era la pământ, Duhul a intrat în el şi l-a făcut să stea în picioare. Acolo la pământ înaintea lui Dumnezeu este locul unde Duhul se pogoară asupra noastră. Să-L lăsăm apoi pe EL să ne ridice şi să ne înalţe. Nu te înălţa singur niciodată.

Frumuseţe în loc de cenuşă

de Zac POONEN

Despre autor

Zac POONEN a fost ofiţer în marina indiană, după care, de peste 40 de ani este un slujitor al lui Dumnezeu, fiind pastor într-o biserică evanghelică din India.

A publicat peste 25 de cărţi, într-un stil asemănător cu ale lui Watchman Nee. Totodată, mesajele sale sunt o rară profunzime, ceea ce-l clasează printre marii scriitori ai literaturii devoţionale.

Prezentare generală

Dumnezeu a avut un scop minunat pentru om când l-a creat. Dintre toate fiinţele create, doar omul a fost creat cu capacitatea de a fi părtaş la viaţa lui Dumnezeu şi la natura lui divină. Dar omul se putea bucura de acest privilegiu numai dacă alegea în mod voluntar să trăiască o viaţă centrată pe Dumnezeu.

Cei doi pomi din grădina Eden au simbolizat două moduri de viaţă. Adam putea să guste fie din pomul vieţii (care simboliza pe însuşi Dumnezeu) şi să trăiască o viaţă Divină, fie să guste din pomul cunoştinţei binelui şi răului, astfel creându-şi propria viaţă centrată pe sine, independenţa de Dumnezeu. După cum ştim cu toţii, Adam a ales a doua variantă. Fiind urmaşii lui Adam, şi noi trăim această viaţă.

Dar scopul lui Dumnezeu pentru om nu s-a schimbat când Adam a căzut. Venirea lui Hristos în lume este calea de scăpare din această viaţă pe care am moştenit-o, şi de a avea din nou posibilitatea să gustăm din pomul vieţii. Iată viaţa din abundenţă pe care ne-o oferă Hristos.

Isaia a proorocit (Isaia 61:1-3) că Hristos, la venirea lui în lume, va elibera oamenii de orice legătură. Omul nu este legat numai de diavol ci şi de propria viaţă centrată pe sine. Hristos a venit să ne elibereze de amândouă. Isaia spunea că Hristos le va da celor pe care îi eliberează frumuseţe divină, în loc de cenuşă. Cenuşa este cel mai bunsimbol al vieţii centrate pe sine – întruchipând urâţenia şi nefolosinţa ei. Hristos ne oferă frumuseţea vieţii Sale în locul cenuşii vieţii noastre centrate pe sine. Ce privilegiu! Totuşi mulţi creştini nu se bucură pe deplin de această ofertă. De ce?

Cum putem să ne bucurăm de această ofertă?

Iată subiectul acestei cărţi.

Aceste mesaje au fost prezentate la Convenţia Nilgris Keswick (O Viaţă mai Profundă) ţinută în Coonoor, India în Mai 1971.

Titlul original în limba engleză:

Beauty for Ashes

The Christ-life for the self-life

Author: Zac POONEN, www.cfcindia.com

Traducere din limba engleză: Vlad Sabău

Corectare ortografică: Veronica Petrean

Tehnoredactare computerizată: Adrian Rus

Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediţii în limba română

SC ALFA SOFTWARE SA Zalău

Telefoane şi fax de contact: +40-260-662.112, +40-260-612.777

E-mail: joldes@asw.ro

Comenzile dumneavoastră pot fi făcute:

– prin poştă , la adresa:

SC ALFA SOFTWARE SA Zalău

450098 – Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl A27, Parter

– prin telefon sau fax, la numerele:

+40–260–662.112 sau 612.777

– prin e-mail, la adresa: joldes@asw.ro

Cartea are 64 pagini format A5, coperta full color.

Principiile Slujirii

de Zac POONEN

Despre autor

Zac POONEN a fost ofiţer în marina indiană, după care, de peste 40 de ani este un slujitor al lui Dumnezeu, fiind pastor într-o biserică evanghelică din India.

Prezentare generală

Când vedem starea lucrurilor din jurul nostru şi când întâlnim probleme la care nu avem soluţii, e atât de încurajator să-l auzim pe Domnul spunându-ne “Suie-te aici! Vino şi vezi lucrurile din perspectiva Mea – şi nu de la nivelul pământesc de la care ai privit lucrurile până acum”.

Eu cred că avem nevoie să auzim aceste cuvinte în mod continuu –“Suie-te aici!”.

Dumnezeu are astăzi nevoie de bărbaţi care să stea în prezenţa lui şi să-i asculte glasul zi de zi; bărbaţi care să nu aibă dorinţe în inima lui pentru ceva sau cineva în afară de Dumnezeu însuşi; bărbaţi care să aibă un dar de discernământ şi să poată deosebi între lucrurile sufleteşti şi cele spirituale în slujirea creştină; bărbaţi cu autoritate spirituală;bărbaţi care să fie pentru Dumnezeu, chiar singuri împotriva lumii; bărbaţi fără urmă de compromis, asemenea apostolilor şi proorocilor din vechime.

Această carte te încurajează să fii un astfel de bărbat…

Iată conţinutul general al cărţii aşa cum este sugerat în capitolele ei:

– Capitolul 1 Principiile slujirii

– Capitolul 2 Dumnezeu are nevoie de bărbaţi

– Capitolul 3 Adevăruri importante pe care le-am învăţat.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Titlul original în limba engleză:

Principles of Serving GOD

Zac POONEN, www.cfcindia.com

Traducere din limba engleză: Vlad Sabău

Corectare ortografică: Emil Caraman

Tehnoredactare computerizată: Adrian Rus

Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediţii în limba română

SC ALFA SOFTWARE SA Zalău

Telefoane şi fax de contact: +40-260-662.112, +40-260-612.777

E-mail: joldes@asw.ro

Comenzile dumneavoastră pot fi făcute:

– prin poştă , la adresa:

SC ALFA SOFTWARE SA Zalău

450098 – Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl A27, Parter

– prin telefon sau fax, la numerele: +40–260–662.112 sau 612.777

– prin e-mail, la adresa: joldes@asw.ro

Secretele Biruinţei

de Zac POONEN

Despre autor

Zac POONEN a fost ofiţer în marina indiană, după care, de peste 40 de ani este un slujitor al lui Dumnezeu, fiind pastor într-o biserică evanghelică din India.

În capitolul 2 al cărţii autorul include o scurtă mărturie care dezvăluie începutul luptei pentru biruinţă în viaţa sa:

Primii mei ani ca un creştin născut din nou au fost petrecuţi într-un grup de adunări care se axau pe studierea Scripturii. Într-un fel sunt recunoscător pentru acest lucru, pentru că mi-a dat ocazia să îmi formez o bună cunoaştere a Scripturii. Dar abordarea lor era una raţională, fără revelaţia Duhului Sfânt. Noi studiam Biblia cum studiază elevii chimia la şcoala. Am învăţat multe lucruri, dar eram cu toţii învinşi de păcatul din viaţa noastră. Ştiam că Dumnezeu mi-a iertat păcatele, dar credinţa mea se oprea acolo.

Când am găsit adevărul botezului cu Duhul Sfânt în Cuvântul lui Dumnezeu şi am început să îi cer Domnului acest lucru, am observat că îmi era greu să cred. Posteam şi mă rugăm, şi eram în stare să plătesc orice preţ ca să primesc acest botez, dar îmi era foarte greu să cred că Dumnezeu mă ascultă şi răspundea rugăciunilor mele. Isus a spus că atunci când ne rugăm trebuie să credem că am şi primit ceea ce am cerut.

„De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi -l veţi avea” (Marcu 11:24).

A durat mulţi ani ca să pot ajunge la o credinţă simplă, ca de copil în privinţa acestui pasaj. În cele din urmă, prin Harul lui Dumnezeu, am reuşit să cred în inima mea că Dumnezeu mi-a ascultat şi împlinit rugăciunea. Am primit botezul cu Duhul Sfânt prin credinţă. Darul vorbirii în limbi care a venit imediat după botez a fost pentru mine o confirmare a ceea ce primisem prin credinţă.

Când mă uit înapoi la acei ani de luptă văd clar că piedica din calea mea a fost necredinţa.

Prezentare generală

Ţinta principală a autorului este viaţa de biruinţă pe care vrea Dumnezeu să o câştigăm asupra lumii şi păcatului. El nu tratează supravieţuirea, nici mediocritatea, ci acea biruinţă continuă care atinge cele mai sensibile şi secretoase zone ale relaţiei omului cu Dumnezeu. Autorul porneşte de la dovezile unor vieţi victorioase pe care le avem prin eroii Scripturii, dar, mai cu seamă, de la paradoxalul triumf al Domnului ISUS. Hristos n-a fost biruitor numai o parte din viaţă, sau în majoritatea aspectelor vieţii, ci în toată viaţa Sa, chiar atunci când totul părea pierdut.

În esenţă, autorul susţine că dacă îţi doreşti cu adevărat să trăieşti o viaţă asemeni lui ISUS, Dumnezeu va lăsa o sumedenie de experienţe asupra ta, pentru a te scăpa de iubirea lucrurilor materiale, de căutarea slavei oamenilor şi multe alte atitudini care nu au existat în viaţa lui Isus.

Dumnezeu nu te va obliga să mergi pe această cale dacă nu vrei cu adevărat. Dacă eşti mulţumit cu o viaţa mediocră, fără biruinţă, pe care mulţi credincioşi din jurul tău o trăiesc, El te va lăsa să-ţi trăieşti viaţa.

Dar dacă însetezi după tot ce are Dumnezeu mai bun pentru tine, El se va ocupa de tine cu stricteţe, va tăia orice tumoare care te ruinează, şi va distruge toţi idolii care te corup. El va îngădui să vină asupra ta suferinţa, dezamăgirea, pierderile, năruirea speranţelor, umilirea, criticile neadevărate, etc., pentru a te aduce la un nivel stabil – unde nu mai poţi fi zguduit.

Atunci vei ajunge să nu-ţi mai pese dacă eşti bogat sau sărac, criticat sau slăvit, onorat sau dezonorat. Luând parte la moartea lui Isus faţă de tot ce înseamnă lumea aceasta, viaţa ta este mai mult ca a lui Isus, ceea ce îţi dă dreptul să umbli pe acest pământ ca un rege.

Îţi doreşti o astfel de viaţă?

Atunci această carte îţi poate fi de un real folos ! …

Titlurile capitolelor sunt foarte sugestive pentru a ne putea face o privire de ansamblu asupra cărţii:

– Capitolul 1 O viaţă de biruinţă continuă

– Capitolul 2 Necesitatea credinţei

– Capitolul 3 Să luăm în serios Cuvântul lui Dumnezeu

– Capitolul 4 Dumnezeu este plin de dragoste

– Capitolul 5 Dumnezeu ne iubeşte cum l-a iubit pe Isus

– Capitolul 6 Dumnezeu are un scop în fiecare încercare

– Capitolul 7 Nu poţi fi încercat mai mult decât poţi răbda

– Capitolul 8 Dumnezeu oferă harul Său doar celor smeriţi

– Capitolul 9 Dumnezeu controlează circumstanţele

– Capitolul 10 Credinţa în Dumnezeu – sau credinţa în bani?

– Capitolul 11 Dumnezeu îi ajută pe cei slabi

– Capitolul 12 Harul ne este de ajuns

– Apendix 1 SECRETELE VICTORIEI

– Apendix 2 CUVINTE ÎNŢELEPTE.

Titlul original în limba engleză:

Secrets of VICTORY

Zac POONEN, www.cfcindia.com

Traducere din limba engleză: Vlad Sabău

Corectare ortografică: Emil Caraman

Tehnoredactare computerizată: Adrian Rus

Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediţii în limba română

SC ALFA SOFTWARE SA Zalău

Telefoane şi fax de contact: +40-260-662.112, +40-260-612.777

E-mail: joldes@asw.ro

Comenzile dumneavoastră pot fi făcute:

– prin poştă , la adresa:

SC ALFA SOFTWARE SA Zalău

450098 – Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl A27, Parter

– prin telefon sau fax, la numerele: +40–260–662.112 sau 612.777

– prin e-mail, la adresa: joldes@asw.ro

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.

De ce întârzie trezirea? – Leonard Ravenhill

SĂ NU DATOREZI NIMIC NICIUNUI OM – ZAC POONEN

War Room – Camera de rugăciuni 2015

SUNETUL TRAMBITEI

Ca în zilele lui Noe…

Iosif (fiul lui Iacov) si Isus – asemãnãri

Răpirea Bisericii și posibile explicații diabolice

Despre rugăciune

TREI ZILE SI TREI NOPTI

Semnul lui Iona. A fost Cristos crucificat într-o vineri? În care zi a săptămânii a fost crucificarea?

Agonia bătrânei noastre planete

Capitolul 6

Împăratul de la miazăzi

BISERICA SAU ADUNAREA

VOLUMUL I

TREZIREA

Pentru a devenu Una cu El,asa cum Iisus s-a facut Una cu fiecare dintre noi,avem nevoie de Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu

UNITATEA BISERICII – 1

UNITATEA BISERICII – 2

UNITATEA BISERICII – 3

Două principii fundamentale ale slujirii Cuvântului – Zac Poonen

Frumuseţe în loc de cenuşă

Principiile Slujirii

Secretele Biruinţei

Adauga un comentariu

Cauta un articol

Articole recente