Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare- Dezastrele aduse umanităţii de darwinism: nazismul şi comunismul; Școlarizare sau educație? – John Taylor Gatto, Cum suntem imbecilizați; ORGANIZAŢIILE SECRETE ŞI PUTEREA LOR ÎN SECOLUL XX, de Jan van Helsing-O călăuză în reţeaua Lojilor, a înaltei Finanţe şi Politică Comisia trilaterală • Bilderberg • ONU; Council on Foreign Relations – CFRASASINII POLITICI AI ROMÂNIEI AU CHIPURI DE LEPRE, CA ȘI buzatu; O discuţie cu autorul “Confesiunilor unui asasin economic” John Perkins: Bechtel, Chevron şi Banca Mondială folosesc asasini economici şi în România; Asasinii economici, asasinii politici și bogățiile României, de Gheorghe Funar; Cârmuitorii fără har și scopurile lor parșive…MIHAI BURACU: PITESTI DUPA PITESTI. Cum s-a inmultit samanta satanica a comunismului dupa 1989? “Asistam neputinciosi la o a doua internationalizare (globalizare), sora geamana cu internationalizarea rosie”; PARINTELE ADRIAN DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST: Stramtorarile vor fi mult mai grele decat in comunism. Metoda de la Pitesti se va aplica acum in toata lumea; “ADEVARATA FATA A UNIUNII EUROPENE“– [VIDEO – subtitrare in limba romana]. Un film documentar britanic despre istoricul si agenda MEGA-GUVERNULUI de la Bruxelles; PE FATA SI OFICIAL: Primul presedintele UE este membru al clubului BILDERBERG, are o agenda explicit ANTI-NATIUNI si declara ca este un pas inainte catre GUVERNUL UNIC MONDIAL! CJ Hopkins: MAREA EPURARE A ÎNCEPUT. Noul totalitarism pseudo-medical, „științific”, și segregarea noilor suboameni, „nevaccinații”; CĂTRE GULAGUL DIGITAL. Certificatele verzi de…Opinie: PLANUL NOII ORDINI GLOBALE “CHINEZEȘTI” PRIN PANDEMIE și descifrarea mecanismelor de CONTROL AL POPULAȚIEI – propaganda de război, INVENTAREA DUȘMANILOR FICTIVI, mitul salvatorului, CONFUZIA și HAOSUL PROFITABILE. Cum se încurcă în minciuni contradictorii “specialiștii”; După 35 de ani Putin dă cu piciorul la tot ce a construit Gorbaciov și readuce Rusia pe un culoar de coliziune cu Israelul; O noua ordine mondiala; Cu CJ HOPKINS despre GLOBOCAP și Marea Accelerare către noul totalitarism patologic, cenzura NOII NORMALITĂȚII și demonizarea noilor dizidenți. „Noua normalitate este aici pentru a rămâne”; Gulagul digital… Cum Rusia lui Putin ucide libertatea internetului; (Dupa ce tradatorii,demolatorii ,hotomanii si prigonitorii au aluntat tinerii din tara ca sa-si faca ne/voile…)Statul care își expulzează cetățenii se numește România; ONU A BETONAT FUNDAȚIA GULAGULUI DIGITAL. Se cere Vaccinarea Universală și Poliția Internetului. Doar 11 țări s-au opus declarației privind ”Prevenirea, Pregătirea și Răspunsul în caz de Pandemie” (PPPR); Arhipelagul Soljeniţîn- Istoria soljeniţiană a Gulagului; Despre gulagul romanesc; Noua ordine mondială; Lansarea expoziției „Moldova sovietică: între mituri și GULAG”. .. Am fost prizonier în Gulagul chinezesc. Lecții și concluzii după opt ani petrecuți în detenție; Marxismul cultural – o introducere sintetică’; GATTO – Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii; Cum suntem imbecilizați. Școala psihopatică; Ideile au consecințe; SUTTON Wall Street și Revoluția Bolșevică;Fundația darwinistă a comunismului; Copacii arată puterea creatoare a lui Dumnezeu; Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare-Dezastrele aduse umanităţii de darwinism: Teoria rasiala a lui Darwin; EREZII ȘI ,,VÂNĂTORI DE VRĂJITOARE” ÎN REGIMUL COMUNIST; Comunismul in Romania. Tot ceea ce (nu) stiai despre acest regim; Este comunismul mort și îngropat? Un dialog intre filozoful Gabriel Liiceanu si scriitorul Thierry Wolton …Român ținut în pivniță, legat cu lanțuri de gât, de mâini și de picioare, de fermierul german pentru care muncea;Klaus Schwab, tătukul Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx. Decriptarea lui Build Back Better; Școala de dictatori Covid a lui… Cât fascism cuprinde doctrina lui Putin? Cine sunt filozofii și ideologii care îl influențează; Rusia putinistă: conspirații, mesianism, paranoia ; Când ipocrizia este ridicată la nivel de politică globală; Directiva Davos: Reduceți populația planetei! Cel mai grav exod de creiere din întreaga lume: românii pleacă din țară și nu se mai întorc. Vladimir Tismaneanu si…Revoluția Română pe înțelesul celor care chiar vor sa o inteleaga… 23 de salariați merg zilnic la serviciu ca să-i plătească pensia fostului șef al Poliției Caracal. Hai România! Revolutia sugrumata: Procesul Ceausescu si geneza puterii feseniste (Bonus–„The Interview” si „Wind of Change”); De ce nu l-ar vota bouporul presedinte pe dr Rafila-cel mai bun ministru al sanatatii bolnave si viitor SFANT bun de pupat/ iconat; Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”…Mafia PSD-ista a inlocuit casta nomenclaturii comuniste cu casta alesilor puterii centrale si locale, paraziti care au privilegii inimaginabile… De ce statul român ne gazează, ne fură banii de pensii, ne ucide în spitale cu viermi şi pe drumuri cu gropi? Doarece… Cum s-a implicat SRI-ul lui Virgil Măgureanu în menţinerea mafiei PSD-iste la guvernare… Cum a abandonat PSD = ciuma roşie Basarabia… Cum colcaia PSD-ul de agenti KGB in anii 1990…etc Toată veşnicia o să regretaţi, dacă refuzaţi averea Cerească- Învăţătura Desăvârşită, Constituţia Adeverită de atea bunătăţi şi frumuseţi, dăruite dimpreună cu Iisus, prin sfinţirea cu propriul Sânge din Fântana Cristică; Prin naşterea din nou- golirea de sine şi de satan, să rămânem Una cu răstignirea şi învierea Lui, ca să ne umplem cu Plinătatea Duhovnicească, aşa cum El s-a dezbrăcat pe Sine (Filipeni, 2/5 – 11) şi s-a umplut cu noi, TOŢI, ca să devenim una cu El şi cu toate ale Sale; Prietenul păcătoşilor n-a lepădat pe culmile suferinţei de la Golgota nici pe cel mai „împovărat” păcătos ci, împreună cu toate fărădelegile noastre ne-a îngropat, înviat, înălţat şi înfiat, ca să nu mai păcătuim niciodată, dacă rodim (Ioan, cap. 15) în el-Capetenie; Pentru nepacatuirea noastră a luptat până la sânge împotriva oricărei nelegiuiri (Evrei 12/4), ne-a nivelat calea şi ne-a înălţat Scara Cerului (Gen.28/10-22 şi Ioan 1/51) nu doar spre Cananul Ceresc, ci spre Sfânta Sfintelor…” şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuş sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare vecinică. Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel vecinic, S’a adus pe Sine însus jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu! Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite supt legământul dintii, cei ce au fost chemaţi, să capete vecinica moştenire, care le -a fost făgăduită.” (Evrei 9/11-15)Pe cine cauţi? (2) Ioan 20.11-18- Botschafter… Drumul vieţii- Psalmul 16-Hamilton Smith… Fântâni crăpate- Ieremia 2.13- David R. Reid… Ia seama la tine însuţi! – Un strigăt de trezire- 1 Timotei 4.16 – William John Hocking… Oameni de care se bucură Dumnezeu- Psalmul 1- Dirk Schürmann… Cunoşti tu poziţia ta înaintea lui Dumnezeu? Poziţia creştinului în cer şi pe pământ… O dorinţă este liberă! Ce ţi-ai dori tu?- Ilie şi Elisei…Te dedici tu cu adevărat pe deplin Domnului? Modele biblice de dăruire- Walter Thomas Turpin… Cât este omul de stricat? Întrebare la articolul „Tatăl iubeşte pe Fiul”… Suit în înălţime-Proverbe 30.4; Psalmul 68.18; Efeseni 4.8-10 Dirk SchürmannRâuri de apă vie- Ioan 7.37-39- Walter Thomas Prideaux Wolston; Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (11) Du-te şi scaldă-te! … Cai şi care de foc – Consecinţa umplerii cu Duhul-Apocalipsa 22.16,17- John Thomas Mawson; Controlează lumea gândurilor tale ? Sunt eu răspunzător de gândurile mele?David R. Reid; Căderea în Duhul- Un studiu biblic- Karel van Berghem; Vestirea Cuvântului este plictisitoare …!?… despre o înţelegere greşită a călăuzirii Duhului! SoundWords; Rugăciunea credinţei-Iacov 5.14-16- M.J. Arentsen; Crucea câştigă inima noastră-Psalmul 22.1- Charles Henry Mackintosh; Abuzarea de călăuzirea liberă a Duhului în strângerile laolaltă- Harold Primrose Barker; Sfinţenia are prioritate faţă de fericire- Romani 8.7; Leviticul 11.44a; 1 Tesaloniceni 4.3… Fiecare trebuie să se roage, ca şi cum el ar putea numai să se roage- Luca 18.1- Aiden Wilson Tozer…AUTODEMASCAREA – spovedania satanica; Demostene Andronescu despre UNIUNEA EUROPEANA CA PRELUNGIRE TOTALITARA “SOFT” A COMUNISMULUI BOLSEVIC. Si despre colonizarea euro-americana, prin instrumente ca FMI si Banca Mondiala etc;(Scara Anticristului mai urca o treapta!) Primul premier homosexual din istoria Franței; (Si ateii mor,insa excrementele raman, pentru ca a inviat virusul…!)Prinţul Philip, declaraţia şocantă despre viaţa de după moarte: „Dacă mă voi reîncarna, aş vrea să mă întorc ca un virus mortal”; În ce fel e Satan Dumnezeul acestei lumi (2 Corinteni 4.4)? Stăpânitorul lumii acesteia; PUŞI DEOPARTE PENTRU DUMNEZEU; Diavolul din ei sau “stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30); Cum a fost biruită puterea satanei? Biruinţa asupra diavolului; Memorialul durerii: Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand (2006); Ce înseamnă să-L iubești pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea? Ce înseamnă să-L iubești pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea? Cea mai mare dintre acestea este dragostea- „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Partea întâi); Nu iubiţi lumea (1 Ioan 2,15); Cele 12 culori ale dragostei; Iosif Ton – Cele 12 culori ale dragostei;„Aşa vorbeşte Domnul: ‘Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic?’” Ieremia 2:5; ÎNCHINAREA – ÎNTRE FORMALISM ŞI AUTENTICITATE; NU TE TEME…să fii pescar de oameni! Matei 4;19. El le-a zis: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.“20. Îndată ei au lăsat mrejile, şi au mers după El; Asaltul diavolilor , Satanismul în literatură , Satanismul în muzică;(Cand Dumnezeu nu e primit in inima innoita- Acasa ,domnesc demonii in casa…)Ce vor globaliștii- Cine ţine lecţiile la Davos? de Dan Bercian; Richard Wurmbrand – Ce putem lua cu noi – partea 1; S-au împlinit unele aspecte ale prorociilor privitoare la vremurile sfârșitului? A început necazul cel mare? RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR…Remediul cu tinctura de ardei iute ajută la…Ştiai care sunt PERICOLELE consumului de carne? Deficitul de magneziu produce efecte neplăcute în tot organismal;Tratarea sinuzitei – o afecţiune care se intensifică la frig; Cum se manifestă gripa; Metode de a scăpa de anxietate; Cel mai bun remediu natural pentru colesterol si tensiune; Coaja acestui fruct te ajută să slăbeşti, să scapi de balonare şi să dormi mai bine; Suc de sfecla rosie pentru muschi tonifiati; Cum se foloseste bicarbonatul de sodiu pentru albirea dintilor? Suc de sfecla rosie pentru muschi tonifiati; Aceasta problema afecteaza jumatate dintre romani cel putin o data pe luna; Motive ciudate care favorizeaza obezitatea; Rasul, cel mai bun medicament pentru inima; Ce se intampla in corpul tau cand renunti la carne; Sensibilitatea dintilor: de ce apare si cum ne ferim de ea pe perioada iernii; Alimentele care sporesc randamentul la invatat; Obiceiuri care favorizeaza parodontoza; Mere rase cu miere, un amestec miraculos pentru sanatate; Profita de beneficiile castanului, medicamentul toamnei! Cum poti folosi bicarbonatul de sodiu in mod intelligent; Muzica ii poate face pe copii mai inteligenti; Floarea patimilor – un sedativ natural; 7 alimente care te ajuta sa te concentrezi mai bine; 10 ponturi pentru a scapa de tot ce e nociv in casa ta; Greseli culinare care iti afecteaza sanatatea; 10 greseli pe care le faci cand speli haine; Ce se intampla cu corpul tau daca faci zilnic genuflexiuni? 8 preparate vindecatoare pe baza de echinaceea; Cum putem birui sciatica; Alimentele ultra-procesate provoaca diabet; Produsele lactate cu conținut scăzut de grăsimi protejează împotriva cancerului de sân; Nu mai aruncați pâine veche: iată 5 moduri de a o reutiliza; Ulcer bucal si afte? Remediile astea naturiste te scapa imediat de problema; Simptomele scoliozei; Guta-Alimente indicate pentru această afecţiune; Ce este colica renală;Planta care face minuni pentru digestie şi ficat; Trei plante care te ajuta să-ţi reglezi tensiunea; Acestea sunt semnele care iti spun ca ai un ficat toxic;Topul celor mai bune sucuri naturale din fructe si cum sa le obtii; Cele mai benefice si cele mai nocive sucuri pentru sanatate; Top 5 tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor; Detoxifiere: Top 10 cele mai eficiente sucuri care alungă toxinele…
(Scara Anticristului mai urca o treapta!) Primul premier homosexual din istoria Franței; (Si ateii mor,insa excrementele raman, pentru ca a inviat virusul…!)Prinţul Philip, declaraţia şocantă despre viaţa de după moarte: „Dacă mă voi reîncarna, aş vrea să mă întorc ca un virus mortal”; În ce fel e Satan Dumnezeul acestei lumi (2 Corinteni 4.4)? Stăpânitorul lumii acesteia; PUŞI DEOPARTE PENTRU DUMNEZEU; Diavolul din ei sau “stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30); Cum a fost biruită puterea satanei? Biruinţa asupra diavolului; Memorialul durerii: Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand (2006); Ce înseamnă să-L iubești pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea? Ce înseamnă să-L iubești pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea? Cea mai mare dintre acestea este dragostea- „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Partea întâi); Nu iubiţi lumea (1 Ioan 2,15); Cele 12 culori ale dragostei; Iosif Ton – Cele 12 culori ale dragostei;„Aşa vorbeşte Domnul: ‘Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic?’” Ieremia 2:5; ÎNCHINAREA – ÎNTRE FORMALISM ŞI AUTENTICITATE; NU TE TEME…să fii pescar de oameni! Matei 4;19. El le-a zis: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.“20. Îndată ei au lăsat mrejile, şi au mers după El; Asaltul diavolilor , Satanismul în literatură , Satanismul în muzică;(Cand Dumnezeu nu e primit in inima innoita- Acasa ,domnesc demonii in casa…)Ce vor globaliștii- Cine ţine lecţiile la Davos? de Dan Bercian; Richard Wurmbrand – Ce putem lua cu noi – partea 1; S-au împlinit unele aspecte ale prorociilor privitoare la vremurile sfârșitului? A început necazul cel mare? RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR…
///////////////////////////////////////////////////////////////////////
RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR
(parerile sunt impartite…)
Capitolul douăzeci şi nouă
Următorul articol este extras dintr-un capitol al cărţii Ucenicizatorul autentic scrisă de David Servant. Puteţi descărca, printa, copia, distribui sau transmite aceste documente pe orice cale, atâta vreme cât întreg conţinutul rămâne intact şi nu este comercializat. ©2006 David Servant
Când Isus a trăit pe pământ în chip uman, El le-a spus clar ucenicilor că va pleca şi Se va întoarce să îi ia într-o zi. Când Se va întoarce, îi va lua cu El în Rai (eveniment pe care creştinii moderni îl numesc „Răpirea“). De exemplu, în noaptea dinainte de crucificare, Isus le-a spus celor unsprezece apostoli credincioşi:
„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:1-3; subliniere personală).
Cuvintele lui Isus implicau clar posibilitatea de a Se întoarce în timpul vieţii celor unsprezece. De fapt, după ce au auzit ce le-a spus Isus, ei au presupus că Se va întoarce să-i ia în timpul vieţii lor.
De asemenea, Isus i-a avertizat în mod repetat pe ucenici să fie gata pentru revenirea Sa, implicând din nou posibilitatea ca El să Se întoarcă în timpul vieţii acestora (vezi de exemplu Mat. 24:42-44).
Venirea iminentă a lui Isus în Epistole………………………………………………………..
Cont.aici
https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_29
///////////////////////////////////////////
A început necazul cel mare?
Amir Tsarfati
Cum evenimentele, știrile locale și internaționale devin tot mai neliniștitoare, interesul pentru profețiile biblice continuă să crească. Îngrijorarea legată de riscul de a ne pierde identitatea și moștenirea culturală atinge culmi fără precedent și mulți creștini au început să se întrebe dacă nu cumva Necazul cel Mare descris in Apocalipsa a venit deja peste noi.
Autorul israelian de succes, Amir Tsarfati, descrie ce se va întampla în timpul Necazului celui Mare și explică locul pe care îl ocupă acesta în succesiunea evenimentelor din veșnicie în veșnicie. Bogatele sale cunoștințe biblice și perspectiva sa unică asupra evenimentelor actuale, îl abilitează să ne ajute să înțelegem modul în care:
– pot fi corelate semnele biblice ale vremurilor cu evenimentele globale actuale
– putem evita senzationalismul, ancorandu-ne doar in Cuvant
Concentrându-ne pe cele veșnice, primim nădejde și putere de a persevera în lumea temporală de acum
învățăturile Scripturii despre Vremea Sfârșitului sunt mai relevante decât oricând altcândva trebuie să ne amintim să ne îndeplinim misiunea dată de Dumnezeu cu un simț al urgenței mai accentuat. Când ne întrebăm dacă Vremea Sfârșitului este chiar atât de aproape, trebuie să ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu pentru claritate și înțelepciune. Cartea „A început Necazul cel Mare?” ne aduce adevărul biblic lămuritor, precum și o puternică încurajare de a trăi astăzi pentru Domnul.
https://clcromania.ro/produs/a-inceput-necazul-cel-mare-amir-tsarfati
//////////////////////////////////////////////
S-au împlinit unele aspecte ale prorociilor privitoare la vremurile sfârșitului?
RĂSPUNS
Apocalipsa 4.1 face introducerea pentru o secțiune din Scriptură care prezintă în detaliu „ce are să se întâmple după aceste lucruri”. Și urmează prorociile privitoare la „vremurile sfârșitului”. Noi nu am ajuns încă în perioada necazului celui mare, a descoperirii Anticristului sau a altor evenimente care țin de „vremea sfârșitului”. Ceea ce vedem este o „pregătire” pentru aceste evenimente.
Isus a spus că zilele din urmă vor fi precedate de câteva lucruri: vor veni mulți cristoși falși, care-i vor înșela pe mulți, vom „auzi de războaie și vești de războaie” și tot mai des „pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor” (Matei 24.5-8). Știrile din zilele noastre sunt pline de religii false, războaie și dezastre naturale. Știm că evenimentele din timpul necazului celui mare vor include tot ceea ce Isus a prevestit (Apocalipsa 6.1-8); evenimentele din prezent par să anunțe necazurile mai mari care vor urma.
Pavel a avertizat că zilele din urmă vor aduce o creștere însemnată a numărului de învățături false. „În vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor.” (1 Timotei 4.1) Zilele din urmă sunt descrise ca fiind „vremuri grele”, datorită caracterului tot mai viciat al omului și datorită oamenilor care „se împotrivesc adevărului” fățiș (2 Timotei 3.1-9; vezi și 2 Tesaloniceni 2.3). Înșiruirea felului în care vor fi oamenii în zilele din urmă – iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea – (2 Timotei 3.1-2) pare să se potrivească exact cu era noastră modernă.
Poate fi pus la îndoială faptul că prorociile privitoare la apostazie se împlinesc? Lumea noastră din secolul XXI a adoptat relativismul moral, o filosofie care contaminează până și Biserica. De exemplu, multor denominații le vine greu să definească căsătoria ca având loc între un bărbat și o femeie și mulți lideri religioși din ziua de azi susțin în mod deschis homosexualitatea. Biblia a ajuns subordonată cererii bisericii moderne pentru un „adevăr” mai atractiv. Într-adevăr acestea sunt „vremuri grele” din punct de vedere spiritual.
Întemeierea Uniunii Europene – și faptul că avem o Germanie reunificată – e un lucru foarte interesant, în lumina profeției biblice. Cele „zece degete” din Daniel 2.42 și fiarele cu zece coarne din Daniel 7.20 și Apocalipsa 13.1 fac referire la un Imperiu Roman „renăscut” care va prinde putere înainte de revenirea lui Cristos. Cu toate că structura politică precisă nu a prins încă formă, se poate vedea cum piesele se strâng la un loc.
În 1948, Israelul a fost recunoscut ca un stat suveran și acest lucru, de asemenea, are consecințe pentru cel care cercetează Scriptura. Dumnezeu i-a promis lui Avraam că urmașii săi vor avea Canaanul ca o „stăpânire veșnică” (Genesa 17.8) și Ezechiel a profețit o reînviere fizică și spirituală a Israelului (Ezechiel 37). Faptul că avem Israelul ca națiune aflată în propria țară este foarte important în perspectiva profeției legate de vremurile sfârșitului, datorită locului proeminent pe care Israelul îl ocupă în escatologie (Daniel 10.14, 11.41, Apocalipsa 11.8).
Cu toate că nu există dovadă biblică că lucrurile menționate mai sus sunt împlinirea unor profeții specifice care privesc vremurile din urmă, vedem ce mare parte dintre aceste evenimente sunt similare cu ceea ce Biblia descrie. Oricum ar fi lucrurile, trebuie să urmărim aceste semne, pentru că Isus ne-a spus că ziua Domnului – ziua când Se va întoarce pentru ai Lui – va veni ca un hoț noaptea (2 Petru 3.10), neașteptat și neanunțat. „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla și să stați în picioare înaintea Fiului omului.” (Luca 21.36)
https://www.gotquestions.org/Romana/profetie-implinita.html
///////////////////////////////////////////
Richard Wurmbrand – Ce putem lua cu noi – partea 1 (www.resursecrestine.ro)
https://www.youtube.com/watch?v=IsplNB020DY
///////////////////////////////////////////
(Cand Dumnezeu nu e primit in inima innoita- Acasa ,domnesc demonii in casa…)
Ce vor globaliștii- Cine ţine lecţiile la Davos? de Dan Bercian
Forumul Economic Mondial de la Davos, ediţia 2022, şi-a închis porţile. Participanţii şi-au făcut bagajele, s-au urcat în avioanele particulare şi s-au întors cu toţii la locurile lor de muncă, de unde, cercetându-şi cu atenţie notiţele luate pe parcursul unei săptămâni, se vor strădui să pună în practică ceea ce au fost instruiţi să facă, în vederea Marii Resetării a lumii. Ei vor o lume nouă, mai bravă. Va fi un exerciţiu interesant să căutăm să aflăm cine este profesorul care ţine lecţiile la Forumul Economic Mondial de la Davos.
Ne aflăm la mai bine de doi ani de zile de când a început toată această nebunie ce poartă numele de COVID. Disputele au fost mai aprige ca oricând iar diviziunea în societate mai vizibilă ca niciodată. Partea care nu a crezut naraţiunea oficială a fost numită retrogradă, conspiraţionistă, de rea credinţă, etc. Această tabără nu a acceptat etichetarea întregii situaţii mondiale apărute în urma efectelor noului virus ca PANDEMIE ci a numit-o, şi cu o nuanţă de ironie dar şi pentru a respecta adevărul, PLANDEMIE, adică ceva ce a fost planificat cu bună ştiinţă. Adică omenirea a ajuns la ceea ce avem astăzi din pricina unui PLAN făcut de cineva şi nu la întâmplare. Cei ce nu au crezut naraţiunea oficială au fost numiţi conspiraţionişti. Adică ei cred că „anumite evenimente sau situaţii sunt manipulate în secret de forţe puternice, malefice”. Am citat de pe site-ul oficial al UE şi continui să citez: „De multe ori teoriile conspiraţioniste pleacă de la o suspiciune. Cei care le lansează se întreabă cine beneficiază de evenimentul sau de situaţia respectivă, identificându-i, astfel, pe conspiratori. Apoi identifică elemente pe care le modelează în aşa fel încât să se potrivească teoriei, prezentându-le drept dovezi”. După site-ul oficial al Uniunii Europene nu există nici un fel de conspiraţii în ceea ce priveşte evenimentul Covid, adică nimeni nu a prevăzut şi planificat aşa ceva iar cei ce susţin contrariul sunt de rea credinţă, ba chiar un pericol social, ei fiind vinovaţi de răspândirea de ştiri false (fake news).
Una dintre teoriile susţinute de către cei ce cred că există o conspiraţie a răului la nivel planetar şi că epidemia de Covid face parte din aceasta, este aceea că există un plan de reducere a populaţiei la nivel mondial. Cealaltă tabără afirmă că această teorie este o ştire falsă (fake news).
În anul 1979, în statul Georgia din SUA, în comitatul Elbert, în biroul companiei Elberton Granite Finishing, a intrat un domn bine îmbrăcat care s-a prezentat cu numele de R.C. Christian. El a spus că vine din partea unui grup de persoane care vor să rămână anonime şi care intenţionează să ridice în această localitate un monument din piatră, monument cunoscut astăzi sub numele de Georgia Guidestones („Pietrele călăuzitoare” din Georgia). În final afacerea a fost încheiată şi monumentul impresionant, care cântăreşte mai bine de 100 de tone şi are o înălţime de peste 6 metri, a fost ridicat în anul următor, 1980. Nici astăzi, după 42 de ani, nu se ştie cine au fost oamenii cu bani care au sponsorizat această acţiune. Pe pietrele care constituie monumentul în cauză au fost gravate zece porunci ale epocii moderne, în mai multe limbi. Prima poruncă este aceasta: „Menţineţi umanitatea în limita a 500 de milioane de oameni”. La un calcul simplu aflăm că pentru a împlini această poruncă, populaţia globului, în număr azi de 8 miliarde de oameni, ar trebui redusă cu 7,5 miliarde de oameni! Evident că este greu de crezut că cineva cu mintea sănătoasă ar putea concepe un astfel de plan şi, mai ales, să-l ducă la îndeplinire. Prin urmare am trecut evenimentul la fake news sau la curiozităţi şi nu i-am dat importanţă.
Pe lângă cele zece porunci moderne călăuzitoare de pe monumentul de piatră din Georgia există şi un ghid mai detaliat, ghid nebăgat în seamă multă vreme. Ultima regulă din acest ghid spune: „Nu fi un cancer pe pământ – lăsaţi loc naturii – lăsaţi loc naturii”. Această regulă are legătură cu prima poruncă şi cu teoria protejării Pământului, atât de vehiculată astăzi. Omul este considerat principalul pericol atunci când este vorba despre poluarea şi distrugerea casei noastre numită Terra. Prin urmare cu omul – cancerul Pământului – ar trebui făcut ceva.
În anul 1988, prinţul Philip al Marii Britanii, decedat în anul 2021, care a fost soţul actualei regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, şi-a exprimat dorinţa ca, dacă ar fi să se reîncarneze, şi-ar dori să revină pe pământ sub forma unui „virus mortal” care să reducă populaţia lumii. Ciudată dorinţă venită de la soţul reginei Marii Britanii!
Christina Lagarde, Preşedinte al băncii Centrale Europene, afirma în anul 2019 că: „Problema este îmbătrânirea. Oamenii trăiesc prea mult şi sunt un risc pentru economia mondială. Trebuie făcut ceva”.
În urmă cu câţiva ani mult controversatul (pe drept) Bill Gates spunea că „Lumea azi are 6.8 miliarde de oameni, cu tendinţa de creştere la 9 miliarde. Acum, dacă facem o treabă bună cu vaccinurile noi de întreţinere a sănătăţii şi reproducerii, am putea reduce populaţia lumii, probabil cu 10 sau 15 procente”. De notat că această declaraţie era înainte de apariţia unui alt „vaccin”, mult mai eficient în acest scop, „vaccinul” anti-Covid, şi care face o treabă mult mai bună în ceea ce priveşte reducerea numărului populaţiei planetei.
Iată că prima poruncă de pe monumentul din Georgia începe să fie pusă în practică şi, ceea ce părea de neconceput atunci să devină realitate. Se vorbeşte tot mai mult astăzi în cercurile de putere globaliste, cu nici o reţinere, despre necesitatea reducerii populaţiei, ca singură soluţie pentru salvarea planetei, reducere care ar trebui să înceapă cu cei ce sunt inutili, cu cei în vârstă, după cum a afirmat doamna Lagarde, dar şi mulţi alţi globalişti. Ideea a fost vehiculată de ani buni în conferinţe şi dezbateri, în cărţi şi filme dar nimeni nu credea că aşa ceva ar fi posibil.
Aşa cum spuneam, nu este greu să clasifici o astfel de afirmaţie ca absurdă şi să o treci în categoria ştirilor false, alarmiste, deoarece există în ea însăşi o nuanţă de iraţionalitate, de anormal, de absurd şi grotesc. Cum să poată cineva cu mintea întreagă, azi în epoca ştiinţei şi a progresului, să poată măcar gândi aşa ceva, darămite să şi pună în practică? Şi cum s-ar putea pune în practică o asemenea monstruozitate? Ce om ar trebui să fie acela (sau ce grup de oameni) care să spună cu linişte şi detaşare, cu sânge rece, ba chiar cu un aer de binefăcător, că trebuie şi că este bine ca 7.5 miliarde de oameni să fie exterminaţi, pentru binele omenirii? Nu este de mirare că mulţi nu vor să creadă că există un asemenea plan. Dar, din nefericire, el există, aşa cum am arătat şi, şi mai tragic, începe să fie pus în practică.
O scurtă privire în urmă la anii pe care încă unii dintre noi îi putem vedea, arată că ideile ce erau atunci de domeniul absurdului şi care păreau imposibil de pus în practică, în final au fost realizate, ducând la cele mai cumplite orori care au avut loc pe acest pământ. Din păcate uităm atât de uşor.
Să ne aducem aminte că cei ce fac astăzi astfel de planuri malefice, ca şi depopularea planetei, se argumentează că o fac din dorinţa de a aduce peste omenire o epocă a păcii şi fericirii cum nu a mai fost, în care, după cum spunea liderul globaliştilor, adică a celor ce sunt în spatele acestor acţiuni, Klaus Schwab (despre care vom mai vorbi), „oamenii nu vor mai deţine nimic şi vor fi fericiţi” în această lume nouă, utopică, pe care ei o propun şi pentru care luptă.
Oferta nu este nouă pentru că abia cu puţini ani în urmă comunismul a promis aceeaşi fericire pentru toţi. România este una dintre ţările care a experimentat pe viu şi în cele mai groteşti forme, ce înseamnă minciuna că poţi fi fericit într-o societate totalitară, aşa cum ni se propune astăzi. Românilor li s-a luat tot cu promisiunea că aşa vor fi fericiţi şi că cei din frunte se vor ocupa de bunăstarea lor. Dar niciodată România, în toată istoria ei, nu a cunoscut o mai mare teroare şi o mai cruntă suferinţă ca şi în anii trecuţi ai comunismului. Şi nu doar România ci tot fostul bloc comunist a avut aceeaşi experienţă a suferinţei. Lagărele de concentrare, gulagurile, închisorile, deportările, foametea, frigul, torturile şi suferinţele au venit în urma promisiunii de fericire. China şi Coreea de Nord mai sunt şi astăzi dovezi vii a ceea ce înseamnă minciuna că toţi pot fi fericiţi când orice libertate este luată şi când omul devine doar un număr sau o unealtă în mâinile celor ce vor să controleze nu doar viaţa omului ci până şi gândurile lui.
Românii (şi alte naţiuni călcate în picioare de furtuna comunistă) au avut, totuşi, partea bună că au respins comunismul şi că nu au crezut minciuna venită de la răsărit, dar forţa tancului sovietic a biruit, trecând peste voinţa populară. Dar o altă ţară, considerată atunci şi astăzi, mult mai sus în ceea ce priveşte nivelul de gândire şi dezvoltare – este vorba despre Germania – a experimentat un dezastru chiar mai mare deoarece a crezut minciuna şi a acceptat de bunăvoie un regim la fel de spurcat ca şi comunismul. Germanii nu au fost siliţi de tancuri, la început, ci au fost amăgiţi de propaganda subtilă şi de minciuna îmbrăcată în oferta de bine. Se pare că germanii nu au învăţat nimic din experienţa nazismului şi astăzi sunt, din nou, între cei ce cred minciuna şi dau credit globaliştilor.
Nazismul a fost o ofertă a fericirii bazată pe aşa zisele intenţii bune prezentate într-un mod amăgitor şi convingător de una dintre cele mai bolnave şi perverse minţi care a existat vreodată – Adolf Hitler. Un om, Hitler, care a ajuns să conducă acest regim satanic, a promis fericirea dar a dat în schimb cuptoarele în care se ardeau zilnic trupurile celor ucişi în camerele de gazare, şi tot răul care a afectat în final chiar naţiunea germană.
Înainte ca Hitler să vină la putere, chiar în închisoare fiind din pricina părerilor sale politice, el a publicat cartea „Mein Kampf” (Lupta mea). Cartea era disponibilă oricui şi până şi evreii au putut lua cunoştinţă de planurile malefice ale lui Hitler. Dar ei, evreii, au spus atunci, aşa cum majoritatea spun şi astăzi – vorbind de planurile drăceşti de depopulare a planetei pe care le au elitele globaliste – că aşa ceva este cu neputinţă, că ţara cea mai dezvoltată şi civilizată din acel timp, care a dat lumii pe marii Goethe şi Bach nu va îngădui niciodată ca intenţiile lui Hitler declarate de el în „Mein Kampf” să fie duse la îndeplinire. Încă se mai credea că omul este, totuşi, bun. A urmat iadul pe pământ.
În Marea Britanie, înainte ca să devină prim ministru, de pe locul său din Parlament, Winston Churchill a avertizat în ceea ce priveşte pericolul reprezentat de Germania nazistă dar nu a fost băgat în seamă nici măcar de cei din coaliţia din care făcea parte. El a fost considerat un fel de alarmist, adept al teoriei conspiraţiilor cum i s-ar spune astăzi. Nici englezii nu au putut crede că este cu putinţă să se întâmple ceea ce, în scurtă vreme, s-a întâmplat.
Ideea la care vreau să rămânem este că toţi aceşti dictatori şi-au afirmat intenţiile, chiar dacă le-au îmbrăcat, uneori, într-o formă care să poată fi acceptate de mulţime, folosind un limbaj înşelător, declarând că lucrează spre binele tuturor.
Acum să ne întoarcem la zilele noastre, deşi o să începem cu ceea ce spune Biblia despre vremurile din urmă, despre lucrurile care vor avea loc la finalul omenirii, în forma în care o ştim.
Biblia vorbeşte despre a doua venire pe pământ a Domnului Isus Hristos şi despre evenimentele care vor însoţi această revenire, sau o vor precede. În acele zile vor avea loc fenomene şi evenimente cu totul speciale şi ieşite din comun, va fi o perioadă de mari frământări peste omenire, dar şi o perioadă caracterizată de mari şi teribile lucrări de înşelare, de amăgire a omenirii, urmată de un haos şi de o suferinţă cum nu au mai fost, şi vorbeşte despre faptul că în toiul acestor evenimente va apărea un om care va pretinde că este salvatorul omenirii şi că lui i se va da toată puterea, adică va deveni un dictator cum nu a mai existat până atunci, dar că el va veni la început cu o ofertă de pace şi de rezolvare a tuturor problemelor omenirii, probleme care la acel moment vor fi atât de intense şi cauzatoare de disperare încât oamenii vor accepta ca acest salvator să poată exercita un control total. Oamenii îi vor da credit, deşi el şi cei ce îl propun şi sprijină vor face afirmaţii care ar trebui să pună omenirea în gardă. Este vorba despre acel personaj numit Antihristul. Ce îl va caracteriza?
În primul rând va lupta împotriva lui Isus Hristos şi a creştinismului, declarând că Isus Hristos este un mincinos şi că adevăratul salvator al omenirii este el, Antihristul. Apoi va acţiona cu precădere şi mare violenţă împotriva creştinilor care îi rămân credincioşi lui Isus Hristos, căutând să facă în aşa fel încât nimeni să nu mai creadă în Isus Hristos. A crede în Isus Hristos va fi considerat un delict, o crimă împotriva umanităţii şi oamenii vor fi îndemnaţi să-i considere pe creştini ca pe cei mai mari duşmani ai păcii iar a-i omorî să fie văzută ca o lucrare bună în folosul celor mulţi. Apostolul Pavel vorbeşte despre un moment al lepădării de credinţă, aceasta arătând că mulţi se vor lepăda de Hristos, fie fiind înşelaţi fie din cauza prigoanei crunte şi a terorii.
Apoi Antihristul va promite ceea ce numai Isus Hristos poate să facă, adică să aducă pacea peste pământ. El va solicita puteri depline, mondiale, ca să poată să-şi ducă la îndeplinire lucrarea de salvare a omenirii. Orice opoziţie va fi zdrobită şi libertatea individuală sau colectivă va fi total anihilată, forma de dictatură la care se va ajunge fiind cea mai feroce din câte au fost. Toate acestea vor fi ascunse sub bunele intenţii de fericire a omenirii, melodia care a fost cântată în orice dictatură sau regim totalitar, şi care va fi difuzată cu mai multă ostentaţie şi insistenţă ca niciodată pe toate canalele de informaţie de care omenirea va avea parte, orice glas care va critica acest demers fiind aspru cenzurat şi redus la tăcere.
Antihristul va fi un om cu o capacitate deosebită, cu o inteligenţă, putere de convingere şi carismă extraordinare şi care va fi capacitat de Satan însuşi să facă mari lucrări şi minuni, astfel încât să-i convingă pe oameni de puterea şi abilitatea lui de a aduce omenirii bunăstarea (2 Tesaloniceni 2). Se spune că el va veni cu puteri mincinoase şi tot felul de minuni, cu amăgiri ale nelegiuirii iar oamenii vor primi toate acestea şi îi vor da credit pentru că Dumnezeu va trimite un duh de rătăcire în omenirea care nu a vrut să asculte de Dumnezeu şi să se supună Lui.
Să nu uităm că despre acest Antihrist – marele dictator – Dumnezeu a vorbit prin Scripturile Sfinte creştine cu două mii de ani în urmă, atât prin cuvintele Domnului Isus Hristos, cât şi prin cuvintele sfinţilor Săi apostoli. Deci nu este ficţiune, şi nu este fake news, aşa cum toată Biblia se susţine singură dovedind că tot ceea ce s-a scris şi prezis acolo s-a întâmplat cu exactitate de ceasornic. După toate detaliile date de Scripturi este foarte posibil ca acest Antihrist să fie azi printre noi şi să i se pregătească drumul pentru domnia lui scurtă dar teribilă care va afecta omenirea într-un mod dramatic, iar noi avem destule elemente la dispoziţie pentru a-l identifica, sau, cel puţin, pentru a ne pune în gardă în legătură cu o posibilă apariţie a lui pe scena omenirii.
În cele ce urmează vreau să trag un semnal de alarmă în legătură cu acest Antihrist şi să vă prezint date care pot duce la concluzia că el este printre noi şi că ar putea fi identificat. Dar nu afirm că persoana la care voi face referinţă este Antihristul, evoluţiile ulterioare vor confirma sau nu această variantă, însă acest personaj prezintă multe elemente care îl vor caracteriza în final pe Antihrist, oricine ar fi el.
Am ajuns, deci, la vremea în care trăim şi la evenimentele mai mult decât spectaculoase la care asistăm de mai bine de doi ani de zile. Vorbeam la început de PLANDEMIA Covid, adică de planul care a existat pentru a se crea o falsă pandemie dar de care era nevoie pentru a pregăti drumul acestui Antihrist, pandemie care a deschis uşile pentru un control asupra populaţiei fără precedent. Informaţiile sunt numeroase dar încerc să fiu cât mai concis.
Trebuie să începem cu Forumul Economic Mondial de la Davos, Elveţia, şi de la liderul acestui forum, Klaus Schwab. Acest forum a fost înfiinţat în 1971 de către Klaus Schwab şi a ajuns ca, în timp, să adune pe cei mai influenţi lideri politici mondiali, pe cei mai puternici oameni de afaceri, pe reprezentanţii principalelor mijloace mass-media, şefi ai NATO, practic tot ceea ce înseamnă pârghii de conducere şi influenţă. La întâlnirile acestui Forum se iau deciziile cele mai importante în ceea ce priveşte mersul societăţii, scopul declarat al lui Klaus Schwab fiind o resetare a societăţii prin care să se ajungă la o Nouă Ordine Mondială. El îşi doreşte o schimbare dramatică a capitalismului pe care îl acuză de răul şi inegalităţile existente în lume şi propune transformarea sistemelor economice astfel încât să se ajungă la „rezultate mai echitabile”. Capitalismul, nu socialismul, trebuie reformat iar reforma capitalismului trebuie să ducă, în final, la un nou tip de comunism în care, după cum afirma Klaus Schwab, „nimeni nu va mai deţine nimic şi toţi vom fi fericiţi”. Nu este locul acum pentru o analiză detaliată a ceea ce îşi propune şi doreşte Klaus Schwab şi Forumul Economic Mondial, voi spune doar că ideile promovate de aceşti globalişti care afirmă că îşi doresc un viitor „durabil” în care toate formele de activitate umană să fie atent monitorizate şi controlate pentru „binele planetei” sunt similare ideilor lui Karl Marx şi a altor lideri care au promovat comunismul şi care au generat tot răul ce a urmat.
Publicaţiile globaliste, cele mai importante structuri de presă, susţin planul Marii Resetări şi încearcă să ne convingă pe toţi că Marea Resetare despre care vorbeşte Klaus Schwab nu există, dar ar fi bine dacă s-ar face (!). Pe de o parte tot ei promovează aceste idei neo-marxiste şi tot ei spun că ele nu există şi că totul este o teorie a conspiraţiei, ştiri false! Iar pentru cei ce nu sunt convinşi de bunele intenţii ale globaliştilor, Klaus Schwab nu ezită să ameninţe (mă întreb de pe ce poziţie şi autoritate): „Oamenii presupun că ne vom întoarce pur şi simplu la vechea lume, viaţă bună pe care am avut-o înainte şi că totul va reveni la normal. Aceasta este o ficţiune, nu se va întâmpla aşa ceva.”
Pe lângă Forumul Economic Mondial a apărut şi World Government Summit, adică Întâlnirea Guvernului Mondial, ceea ce, de fapt, îşi doresc liderii globalişti în frunte cu Klaus Schwab. Unul dintre vorbitorii la acest Summit al Guvernului Mondial din anul 2022 a fost doamna Pippa Malmgren. Despre ea, pe scurt, voi spune că a servit ca asistent principal pe probleme economice în timpul mandatului lui George Bush Jr., este membru în Council of Foreign Relation, o organizaţie care este controlată de globalişti şi masoni, este mare specialistă în economie, deţine şi un doctorat obţinut la London School of Economics, universitate care a fost înfiinţată în Anglia de soţii Sidney şi Beatrice Web, cei care au fondat socialismul fabian, care este incubatorul neo-marxismului. La London School of Economics a fost format şi George Soros şi nu doar el, şcoala fiind un incubator care a creat intelectuali globalişti care servesc ca şi conducători ai companiilor multinaţionale, ca şi lideri în diferite organizaţii politice şi economice cu impact mondial. Echivalent al London School of Economics este Goethe University din Germania care l-a format pe Peter Drucker cel care a dus la crearea Bisericii emergente în SUA şi care a fost mentorul lui Rick Warren, pastorul care influenţează anual mii de alţi păstori şi lideri religioşi. Iată ce a declarat Pippa Malmgren, recent, după ce a izbucnit războiul din Ucraina, la acest Summit al Guvernului Mondial care se ţine în Dubai: „Suntem în pragul unei schimbări dramatice prin care suntem gata, şi o spun cu hotărâre, să abandonăm sistemul tradiţional monetar şi să introducem un sistem monetar nou. Iar acest sistem monetar nou va fi unul digital prin care vom avea, într-un mod aproape perfect, înregistrarea fiecărei tranzacţii economice ce va avea loc; acest lucru ne va da o mult mai mare claritate asupra a ceea ce se întâmplă.”
Pippa Malmgren preciza faptul că acest sistem monetar nou, digital, a început deja să fie introdus în China, urmează ca SUA să-l introducă cât de recent, apoi Europa şi-a manifestat intenţia de a-l introduce şi ea. Tot ea recunoaşte că acest nou sistem monetar este periculos, deoarece va crea o balanţă de putere inegală între stat şi cetăţeni, deoarece acest sistem va putea fi folosit abuziv, dictatorial, faţă de cetăţeni. Cu toate acestea, din pricina faptului că elitele globaliste ne doresc binele cu orice preţ, trebuie mers înainte cu acest nou sistem monetar dar şi să se creeze o Constituţie a dreptului cetăţeanului în privinţa digitalizării economice astfel încât cetăţeanul să fie protejat. Finalul discursului ei se încheie cu aceste cuvinte: „Scopul eforturilor noastre este ca oamenii să aibă o viaţă mai bună”. Şi noi răsuflăm uşuraţi că totul va fi bine!
Acestea sunt declaraţii făcute în faţa camerelor de luat vederi şi distribuite în lumea întreagă, nu sunt ştiri false, imaginaţii ale celor ce iubesc teoriile conspiraţiilor. Şi, totuşi, când cineva atrage atenţia asupra lor şi avertizează în legătură cu pericolele ce ne pândesc este etichetat ca şi conspiraţionist, distribuitor de fake new
Urmărind atent discuţiile care se duc atât la Forumul Economic Mondial cât şi în cadrul Summit-ului Guvernului Mondial, cât şi în alte manifestări conexe acestora, se pot înţelege două lucruri: fie cei implicaţi urmăresc binele omenirii, înţelegând cum lucrurile evoluează în prezent şi viitor, fie faptul că ei, de fapt, urmăresc înrobirea omenirii. Există un grad ridicat de perversitate în limbajul folosit, în aşa fel încât ei să promoveze cele mai macabre scenarii în ceea ce priveşte controlul dictatorial al omenirii dar, în acelaşi timp, să pretindă că, de fapt, vor fericirea omenirii şi să nu recunoască adevăratele intenţii. Vorbesc despre eradicarea bolilor, a foametei, a respectului faţă de orice minoritate (mai ales a celor sexuale), a protejării planetei şi a binelui comun şi, în acelaşi timp, vorbesc despre eliminarea oamenilor inutili, a celor în vârstă, a celor care au alte vederi decât cele promovate de elită (în special religioase), despre controlul populaţiei, mergând până acolo încât să propună (să sugereze că ar fi spre folosul nostru) să fie anihilaţi şapte miliarde şi jumătate de oameni din totalul de opt iar pe viitor, pentru a opri înmulţirea populaţiei, părinţii să nu mai poată avea copii în afara unui certificat parental eliberat de autorităţi; sau afirmând tot mai insistent faptul că nu părinţii sunt de drept posesorii copiilor lor ci statul. Este, fără nici o îndoială, un element diabolic în tot acest discurs.
Şi acum am ajuns în punctul cel mai important şi vreau să vă aduc în faţă un personaj cheie în toată această ecuaţie a globalizării şi a Marii Resetări despre care ne vorbeşte cu insistenţă Klaus Schwab; un personaj care, dacă nu este Antihristul, cu siguranţă îl descrie cel mai bine şi despre care este posibil ca voi să nu fi auzit încă. Se numeşte Yuval Noah Harari.
Mai întâi să vă spun ce zice despre acest personaj Jan Markell, o autoare creştină cunoscută în mediul creştin conservator din America de Nord, care a fondat în 1980 Fundaţia Olive Tree Ministries (Asociaţia Măslinul) şi care are circa 900 de staţii radio în toată America de Nord. Jan Markell a organizat cea mai mare conferinţă creştină din America de Nord pe teme apologetice şi profetice. Iată e a declarat ea despre Yuval Noah Harari: „Harari este unul de care Klaus Schwab ascultă mai mult decât de oricine altcineva. Harari ar putea fi cel mai periculos om de pe planetă. Când Yuval Noah Harari vorbeşte liderii mondiali îl ascultă”
Jan Markell şi Yuval Noah Harari au ceva în comun: ambii sunt evrei. Dar ca şi convingeri religioase sunt la doi poli opuşi. Ea este creştină evanghelică conservatoare iar ce este şi ce crede Harari vom vedea în cele ce urmează.
Yuval Noah Harari este profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, este homosexual declarat şi este consilierul principal al deja mult pomenitului Klaus Schwab de la Forumul Economic Mondial. Este unul dintre vorbitorii invitaţi la Forumul Economic Mondial şi unul care contribuie la agenda acestui forum şi este, fără nici o îndoială, un om deosebit de inteligent, reuşind prin discursul său să convingă pe cei mai mulţi şi să-şi susţină ideile indiferent cât de nocive ar fi. Printre multe altele Yuval Noah Harari (cel de care ascultă Klaus Schwab şi liderii mondiali), declară:
„Epidemia de Covid este esenţială fiindcă aceasta este ceea ce convinge oamenii să accepte legalizarea supravegherii biometrice totale. Vrem să oprim această epidemie şi, pentru aceasta, avem nevoie nu doar să monitorizăm, să supraveghem persoanele ci să monitorizăm ceea ce se întâmplă SUB PIELEA LOR”.
„Ceea ce am văzut întâmplându-se până acum este acţiunea de culegere a informaţiilor de către corporaţii şi guverne (!!! Se recunoaşte că aşa ceva s-a întâmplat în plandemie) despre unde merge, se deplasează o persoană, cu cine ne întâlnim, la ce filme ne uităm. Următoarea fază este implementarea supravegherii sub piele. Ceea ce vedem acum este instaurarea sistemelor de supraveghere a maselor chiar şi în ţările democratice, care anterior le-au respins şi, de asemenea, vedem o schimbare şi în natura supravegherii. Anterior supravegherea (sau monitorizarea) se făcea în general din exteriorul pielii umane, acum supravegherea intenţionează să meargă sub pielea umană. Guvernele vor să ştie despre noi nu doar unde mergem şi cu cine ne întâlnim, ci mai mult ca orice, guvernele vor să ştie ce se întâmplă sub pielea noastră: care este temperatura corpului nostru, care este tensiunea noastră arterială, care este starea noastră medicală”.
„În trecut multă lume a încercat s-o facă dar nimeni nu înţelegea biologia atât de bine şi nu a avut atâta putere de calcul şi de stocare de date ca acum, ca să „hackuiască”milioane de oameni. Nici măcar Gestapo, nici KGB n-au putut. Dar, foarte curând, guverne şi corporaţii vor putea face asta, să „hackuiască” sistematic pe toată lumea. Oamenii trebuie să se obişnuiască cu ideea că nu mai sunt „suflete misterioase”. Suntem acum „animale hackuibile”. Elitele globale pot acum să facă ceva în plus, să facă „dictaturi digitale”. Prin această „hackuire a organismelor” elitele globale au acum puterea să intervină asupra ingineriei vieţii.”
„Dacă vom reuşi să hackuim şi să schimbăm ingineria viului şi a vieţii atunci nu va fi numai cea mai mare revoluţie din istoria omenirii, ci cea mai mare revoluţie în biologie de la apariţia vieţii pe pământ. Pentru patru miliarde de ani, nimic fundamental nu s-a schimbat în evoluţia vieţii. A fost vorba doar despre selecţie naturală şi de reguli de chimie organică. Dar asta se va schimba acum. Ştiinţa înlocuieşte evoluţia pe bază de selecţie naturală cu evoluţia pe bază de „design inteligent”. Nu e vorba de „designul inteligent” al unui Dumnezeu care stă în cer (cloud), ci de”designul inteligent” al nostru şi al Cloud-ului de la Microsoft, IBM, etc. Acestea sunt noile forţe motrice ale evoluţiei”.
„Ştiinţa va reuşi să aducă viaţa şi s-o creeze pe tărâmul anorganic pentru prima dată în istoria vieţii. Oare datele despre ADN-ul meu, despre creierul meu, despre corpul meu ori despre viaţa mea îmi aparţin mie sau unei corporaţii, unui guvern sau, poate, umanităţii colective? Ideea că omul are un suflet sau că are liberul arbitru şi chestiunea aceasta că „nimeni nu ştie ce se petrece în mine, în sinea mea”, asta s-a terminat, nu mai e valabil! Astăzi avem tehnologia ca să „hackuim” fiinţa umană la scară planetară”
„Acum oamenii îşi dezvoltă puteri chiar mai mari decât au făcut-o vreodată. Noi dobândim acum cu adevărat puteri dumnezeieşti de creaţie şi distrugere. Cu adevărat noi upgradăm (transformăm prin îmbunătăţire) oamenii în zei…, de exemplu dobândim puterea de a-ţi reproiecta sau remodela viaţa (biologică)”
„Pentru a supravieţui şi prospera în secolul XXI trebuie să lăsăm în urmă (să abandonăm) concepţia naivă care afirmă că oamenii sunt indivizi liberi, concepţie moştenită din teologia creşt
„Din nefericire conceptul de „voinţă liberă” nu este unul ştiinţific. Este un mit preluat din teologia creştină. Teologii au creat ideea de „voinţă liberă” pentru a explica de ce Dumnezeu e drept să pedepsească păcătoşii pentru alegerile lor rele şi să-i răsplătească pe sfinţi pentru alegerile lor bune”.
Facem o pauză în prezentarea afirmaţiilor lui Harari pentru a arăta ce spune, în acest context, o altă voce globalistă, comisarul australian Julie Inman Grant. Cităm: „Este necesară o recalibrare a unei întregi game de drepturi ale omului, de exemplu libertatea de exprimare”.
Continuăm cu Harari:
„Homo sapiens conduce lumea fiindcă este singurul animal care poate crede lucruri care există doar în imaginaţia lui, ca de exemplu: zei, state, bani şi drepturile omului”.
„Dacă oamenii nu reuşesc să se cunoască pe ei înşişi prin propriile eforturi atunci poate că aceeaşi tehnologie pe care hackerii o folosesc (pentru a manipula) poate fi folosită invers pentru a ne proteja de informaţiile lor false. La fel cum computerul tău are un sistem antivirus care filtrează şi verifică, protejându-ne de viruşi, poate că şi noi avem nevoie de un sistem antivirus pentru creierul nostru. Astfel sistemul tău de protecţie, asistat de Inteligenţa Artificială, va învăţa din experienţă că tu ai o slăbiciune pentru anumite videoclipuri hazlii sau pentru discursurile înfuriate ale lui Trump şi le va bloca în numele tău”.
Un exemplu de fake news (de ştire falsă) de care noi ar trebui să fim protejaţi, după cum declară consilierul principal al lui Klaus Schwab şi de care ascultă liderii lumii, este următorul: „Toate aceste poveşti despre Isus Hristos care a înviat din morţi şi care este Fiul lui Dumnezeu, acestea sunt fake news (ştiri false)”.
În legătură cu numărul oamenilor pe acest pământ el mai declara: „De ce avem nevoie de atât de mulţi oameni? Mulţi sunt o clasă inutilă.”
Dar lucrurile nu se opresc aici, deşi ar fi destul ca să ne facem o idee despre cine este, probabil, cel mai periculos om de pe pământ azi, după cum spunea Jan Markell, cel care este sfătuitorul principal al lui Klaus Schwab şi de care ascultă liderii lumii, vorbim despre Yuval Noah Harari.
Acesta se declară ateu dar nu este, dimpotrivă. Este un om profund implicat în spiritualitatea orientală, un fervent practicant al ocultismului budist. A început să practice meditaţia Vipassana pe când se afla la Oxford, în anul 2000, atunci când a studiat în vederea obţinerii doctoratului în filozofie, la Jesus College (!). El spune că această practică a meditaţiei i-a schimbat viaţa. (Din punct de vedere creştin, conform cu învăţăturile Sfintelor Scripturi, această practică este una ocultă, păgână, practicantul intrând sub influenţa puterilor demonice).
Harari practică acest tip de meditaţie de 22 de ani, câte două ore pe zi. O oră înainte să-şi înceapă munca şi o oră la sfârşitul muncii zilnice. Pe lângă aceasta, în fiecare an se retrage pentru 30 de zile, fără cărţi, şi social media, într-un loc liniştit şi practică acest tip de meditaţie Vipassana. Nu o face după ureche ci are un profesor de meditaţie, un guru renumit, Satya Narayana Goenka.
Harari şi-a dedicat cartea „Homo Deus” (Omul Dumnezeu) acestui profesor al său şi spune despre el: „Goenka m-a învăţat cu dragoste lucruri importante şi nu aş fi putut să scriu această carte fără concentrarea, pacea şi cunoaşterea interioară pe care am dobândit-o practicând meditaţia Vipassana timp de 15 ani.
Satya Narayana Goenka, maestrul lui Harari, prin învăţăturile sale accentuează calea lui Buddha de eliberare, despre care el spune că „este nonsectariană, este universală şi ştiinţifică în caracter”. A fost invitat ca vorbitor la „Millenium World Peace Summit of Religious and Spiritual Leaders” (Summit-ul milenar pentru pacea mondială al religiilor şi liderilor spirituali) care s-a ţinut în sala adunării ONU din New York, pe 29 August 2000. A călătorit mult susţinând conferinţe în faţa unui public semnificativ, inclusiv la Forumul Economic Mondial de la Davos al lui Schwab. La moartea lui un autor american şi profesor şi el în această mişcare Vipassana, pe nume Jack Kornfield, declara: „În fiecare generaţie este câte un vizionar şi un maestru spiritual profund care ţine sus torţa „Dharmei” (cu referire la Buddha) ca să ilumineze lumea. La fel ca şi Dalai Lama şi Thich Nhat Hanh, Goenka a fost unul dintre marii maeştri spirituali din timpurile noastre. El a fost o inspiraţie şi i-a influenţat profund pe Josheph Goldstein şi Sharon Salzberg, Ram Dass, Daniel Goleman şi pe mulţi alţi lideri spirituali din Occident”. După nume par a fi toţi evrei şi toţi sunt pionieri şi învăţători ai tehnicilor de meditaţie orientale, declaraţi atei dar profund implicaţi în spiritualitate.
Jay Michaelson a scris în Huffington Post un articol cu titlul „Omul care a învăţat lumea să mediteze” şi în care a afirmat: „El (Goenka) a fost un învăţător principal pentru prima generaţie de profesori care au predat meditaţia interioară care au avut impact în Statele Unite”. Deci Goenka a fost un fel de apostol al budismului şi practicilor oculte pe teritoriul Statelor Unite.
În anul 2000 Goenka a pus piatra de temelie a celei mai mari pagode din lume, numită Global Vipassana Pagoda. Observăm tot mai frecvent în orice denumire astăzi cuvântul GLOBAL. Este localizată în Mumbay, India, a fost terminată în anul 2009 şi în interiorul ei se află, după cum afirmă Goenka, relicvele lui Buddha. Clădirea are înălţimea unui bloc cu 30 de etaje şi o sală imensă destinată meditaţiei Vipassana, sală în care, după cum spune Goenka, cei ce meditează pot să stea în jurul relicvelor lui Buddha şi să beneficieze de vibraţiile Dhamma care provin de la aceste relicve. Găsim o paralelă în ceea ce se întâmplă în ortodoxie, referitor la închinarea la moaşte, sau în mişcarea Noua Reformă Apostolică, în special Biserica lui Bill Johnson din Redding, California, acolo unde oamenii sunt îndemnaţi să se culce peste mormintele sfinţilor pentru a absorbi puterea care vine de la aceştia.
Maestrul Goenka pretinde că ceea ce învaţă el vine direct de la Buddha şi că acesta nu pretinde că practicantul trebuie să se convertească la vreo religie sau sistem religios, Goenka spunând că Buddha niciodată nu a învăţat vreo religie sectaristă. El (Buddha) a învăţat Dhamma – calea eliberării – care este universală (din nou termenul GLOBAL – pentru toţi). Învăţăturile lui sunt deschise oamenilor din toate credinţele religioase, chiar celor fără de nici o credinţă religioasă. Eliberarea despre care vorbeşte acest tip de meditaţie înseamnă eliberare faţă de impurităţile minţii şi, ca rezultat al procesului de cultivare a une
Goenka descrie Vipassana ca şi un experiment practic, ştiinţific, în care persoana implicată poate observa schimbarea constantă a naturii minţii şi trupului la cel mai adânc nivel şi în care o persoană obţine o profundă cunoaştere de sine care duce la o adevărată fericire şi pace a minţii.
Toate acestea sunt în totală contradicţie cu ceea ce învaţă Dumnezeu despre cunoaşterea de sine, despre eliberare, despre fericire şi pace a minţii şi a inimii. Dumnezeu şi creştinismul învaţă că toate acestea se pot obţine doar prin credinţa în Isus Hristos, prin naşterea din nou realizată de El, prin eliberarea omului pe care o lucrează Dumnezeu prin Duhul Sfânt în viaţa celui ce crede în Hristos. Şi la acest stadiu nu poate ajunge oricine şi pe orice cale, calea este una singură: Isus Hristos.
Cei menţionaţi vorbesc despre o cale ştiinţifică, nu spirituală, folosind un limbaj înşelător. În realitate ceea ce propun ei este un drum profund spiritual numai că nu este ancorat în adevăr ci în minciună. Ei propun oamenilor o cale falsă spre eliberare şi fericire şi este evident că aceasta nu poate decât să producă o coliziune cu creştinismul. A accepta calea propusă de Buddha înseamnă lepădare de credinţa în Isus Hristos. Ori tocmai aici vrea să ajungă Antihristul.
Pentru Harari, sfătuitorul principal de astăzi, a crede în Isus Hristos este „fake news” dar a crede în Budhha este corect şi de folos. Pe viitor, prin efectul de control al implantului pe care liderii mondiali şi-l doresc, credinţa în Isus Hristos va fi combătută iar credinţa în Budhha – marele aducător de fericire globală – va fi insinuată şi promovată. Cu adevărat libera voinţă a omului este o problemă pentru liderii globalişti şi ei lucrează de zor pentru a o anihila.
Nu cred că mai este nevoie să adăugăm ceva pentru a ne face o idee despre ce gândeşte şi ce vrea cel ce dă astăzi sfaturi liderilor globalişti şi despre ce se doreşte şi se urmăreşte în legătură cu viitorul omenirii. Este evident, din spusele lui Harari, că el este condus de duhul lui Antihrist despre care Scripturile Sfinte vorbesc clar şi limpede. Acest duh a fost prezent în lume încă de acum două mii de ani (1 Ioan 4:3) şi el a vorbit tot timpul împotriva lui Dumnezeu Tatăl şi împotriva lui Isus Hristos, Fiul. Oriunde a fost o astfel de luptă sau împotrivire a fost prezent duhul lui Antihrist. Dar la finalul vremurilor, pe care Scripturile îl descriu şi care se apropie cu paşi repezi, tot aceste Scripturi Sfinte vorbesc despre apariţia fizică a acestui Antihrist.
Gândindu-mă la toate acestea mă întreb: Cine este, de fapt, sfătuitorul lui Klaus Schwab – doctorul în filozofie Harari sau guru-ul budist Goenka? Sau nici unul nici altul, ci altcineva mai umbros?…
Citind în cartea Apocalipsa m-am întrebat de ce cei ce vor primi acel implant, semnul fiarei, pe mână sau pe frunte, nu vor mai avea niciodată şansa de a fi primiţi de Dumnezeu (Apocalipsa 14: 9-12) şi restauraţi? Doar Dumnezeu primeşte la El pe oricine îşi recunoaşte greşeala şi păcatul, prin pocăinţă şi îl reabilitează. Dar ceea ce spune Harari că ar putea face acel implant explică de ce nu ar mai fi cale de întoarcere, de pocăinţă: pentru că cel ce primeşte acel dispozitiv nu va mai putea să se pocăiască, nu va mai putea să-i pară rău, pentru că şi pocăinţa va fi tot un „fake news” care va fi combătut şi eliminat din gândul omului prin mecanismele şi tehnologia la care omenirea a ajuns în aceste vremuri. Omul va fi controlat prin ceea ce i se va introduce „sub piele” şi va fi condiţionat ce să creadă şi ce nu, ce să facă şi ce nu. Alţii vor gândi şi alege pentru el! Este ultima, cea mai mare şi cea mai perfidă lovitură dată de Satan.
Omul este mântuit, salvat de nenorocirea veşnică, doar prin credinţa în Isus Hristos. Dar dacă el nu mai poate crede în Isus Hristos, din pricina faptului că nu i se mai dă voie să creadă datorită controlului minţii sale de către această Inteligenţă Artificială implantată în corp căreia i se face atât de multă reclamă azi, atunci nici salvare de la pedeapsa veşnică nu va mai fi. Este bine să ne aducem aminte că şi acest pas al anulării voinţei noastre se va face tot prin promisiuni de bine în folosul nostru şi al întregii umanităţi.
Voinţa noastră va fi provocată până în punctul în care să ne pierdem viaţa aceasta fizică, să renunţăm la ea, din pricina faptului că fără acel implant nu vom mai putea trăi (Apocalipsa 13). Va fi atunci o ultimă, ca să zic aşa, exercitare a liberei voinţe. Cine va respinge implantul îşi va mântui sufletul, murind fizic (de foame sau martirizat), iar cine îl va primi a acceptat să fie „hackuit” şi controlat ca un computer, trăind încă o vreme dar nu ca un om ci ca un mutant, un hibrid, o monstruozitate.
Vechii comunişti şi torţionarii lor, îi chinuiau pe creştini, spunându-le că, dacă se leapădă de Hristos, vor fi liberi să-şi trăiască vieţile din nou. Unii, din pricina fricii şi a suferinţei teribile, i-au crezut pe comunişti dar, în unele cazuri, după lepădarea lor de credinţă erau împuşcaţi. De ce îi împuşcau dacă torţionarii şi-au atins scopul şi bieţii oameni s-au lepădat de Hristos? Ca să nu mai poată ulterior să se pocăiască şi să se întoarcă la El. În felul acesta diavolul ştia sigur că acel suflet va fi damnat pe veci.
Se pare că, după spusele acestui Guru modern, semnul fiarei va face acelaşi lucru – va duce la imposibilitatea omului să se întoarcă la Hristos şi să se căiască de lepădarea de El sau de orice păcat deoarece va fi condiţionat prin impulsurile ce le va primi ce să creadă şi ce nu. Este lucrarea Antihristului care, cred eu, este deja între noi. Nu ca şi până acum, doar duhul lui. În curând este posibil să se arate şi fizic. Că va fi inteligentul şi abilul Yuval Noah Harari, sau că va fi altul, vom vedea. Dar tot acest sistem păgân al Noii Ordini Mondiale drumul Antihristului îl pregăteşte. De aceea creează toată această criză cu Covid-ul, războiul din Ucraina, crize energetice sau alimentare, pentru că lumea trebuie să ajungă la un impas teribil când se va propune un salvator. Fie că va fi Yuval Noah Harari, fie că va fi altul, aceleaşi principii le vom auzi şi aceeaşi luptă împotriva lui Hristos şi a adevăraţilor creştini se va duce.
Să respirăm câteva momente…
La fel ca în trecut mulţi vor spune că aşa ceva este imposibil, că într-o lume civilizată aşa ceva nu se poate întâmpla, că oamenii se vor trezi şi vor lua atitudine şi că, la fel ca şi în alte momente dificile ale istoriei rana se va vindeca şi omenirea va merge înainte. Oricât de binevoitor aş vrea să fiu şi de încurajator, Biblia nu mă lasă să gândesc în acest fel. Biblia a vorbit despre tot ce se întâmplă acum, cu două mii de ani înainte (şi chiar mai mult, vezi profetul Daniel) şi a descris lucrurile cu exactitate. Astfel Biblia afirmă că urmează să aibă loc evenimente şi catastrofe teribile care vor afecta întreg pământul, care vor aduce omenirea în pragul disperării şi care vor duce la un final inevitabil al omenirii. În punctul acesta – şi numai în această privinţă, dar cu o nuanţă diferită – sunt sută la sută de acord cu Klaus Schwab: niciodată lucrurile nu se vor mai întoarce la ceea ce au fost! Dar controlul globaliştilor şi al Noii lor Ordini Mondiale va fi scurt şi, după un timp de mari încercări care vor veni peste omenire şi când sataniştii îşi vor freca labele cu satisfacţie, crezând că au biruit, va apărea pe norii cerului Cel ce a fost mort dar care a înviat şi care este viu în vecii vecilor şi împotriva căruia luptă toţi globaliştii de astăzi: Isus Hristos. Îşi va distruge duşmanii care astăzi se văd pe val şi pe toţi care nu au crezut în El dar îi va primi în slava Sa pe toţi cei care i-au fost credincioşi şi care nu s-au închinat Antihristului şi va începe o altă etapă a omenirii – un cer nou şi un pământ nou unde nu va mai fi loc de companii farmaceutice care să omoare, de lideri mondiali corupţi, de magnaţi superbogaţi, de dictatori şi cozi de topor, de control al minţii şi de înrobire, pentru că Satan va fi legat pe veci şi aruncat în iazul de foc, împreună cu toţi care i-au fost slugi supuse pe acest pământ. Atunci Klaus Schwab şi consilierul lui Yuval Noah Harari vor regreta veşnic eroarea în care au trăit, iar cei ce nu i-au crezut pe ei ci L-au crezut pe Dumnezeu se vor bucura veşnic.
Ministrul pentru Finanţe al Germaniei, Christian Lindner, declara, încercând să vorbească profetic şi să dea speranţe de viitor : „Când totul se va termina la sfârşitul acestei perioade teribile a pandemiei şi al războiului (din Ucraina) atunci vom face o dezvoltare a civilizaţiei şi se va forma o nouă economie, o nouă societate şi, parţial, o Nouă Ordine Mondială. Acesta este un scop pentru care se rentează să muncim, în fiecare zi din nou, începând cu ziua de azi şi mai departe”.
Adevărul însă este altul şi este rostit de Dumnezeu în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa 1:1-8:
1 Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. 2 Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.
3 Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. 4 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
5 Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”
6 Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. 7 Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. 8 Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”
Cu Isus Hristos începe totul şi tot El este ultimul Cuvânt.
https://ioncoja.ro/ce-vor-globalistii/
//////////////////////////////////////////
Asaltul diavolilor , Satanismul în literatură , Satanismul în muzică
de Laurenţiu Ionescu
„Diavolul l-a urcat pe Iisus pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi i-a zis: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii, căci mie îmi este dată şi o dau cui voiesc. Dacă te vei închina înaintea mea, toată va fi a ta.” Drept răspuns Iisus i-a zis: „Piei, Satano! Este scris: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai lui să-i slujeşti.” Luca, cap.4, versetele 5-8
Biblia şi celelalte cărţi sfinte ale omenirii susţin existenţa unui singur Creator şi Conducător al întregului Univers: Dumnezeu Tatăl. Dorinţa unei persoane sau a unui grup de a se substitui Lui pentru a domina lumea, se bazează exclusiv pe adorarea lui Lucifer.
Satana, Lucifer (cum mai este numit) este o entitate pomenită atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament din Biblie. Mai întâi a fost un heruvim care, aflându-se la un moment dat deasupra Muntelui Sfânt al lui Dumnezeu, s-a răzvrătit dorindu-şi accesul direct în centrul Puterii Cereşti – jilţul lui Dumnezeu. Acesta l-a pedepsit alungându-l din cer, azvârlindu-l la pământ şi preschimbându-i numele în Satana, deoarece a pângărit înţelepciunea, în virtutea propriei străluciri. A mai fost numit fiul dimineţii, datorită asemănării sale cu Luceafărul de dimineaţă care doreşte parcă să concureze Soarele la răsărit. Se spune despre el că poate face „minuni mincinoase”, deci poate înşela; el este de fapt doar un înger decăzut.
Dumnezeu i-a îngăduit pe mai departe existenţa, încredinţându-i chiar o misiune importantă: aceea de a încerca credinţa celor aflaţi pe o cale spirituală prin tentaţii lumeşti aşa cum s-a petrecut şi cu Iisus Hristos în episodul citat mai sus. Au existat însă şi fiinţe care nu l-au respins, s-au lăsat pradă tentaţiilor şi au fost pedepsiţi pentru asta, aşa cum relatează apostolul Petru despre îngerii care au păcătuit implicându-se în revolta lui Lucifer; Dumnezeu nu i-a cruţat, aruncându-i şi pe ei în iad.
Celui necurat i se închină cu bună ştiinţă masonii, „iluminiştii”, curentele pseudoreligioase.
Satanismul în literatură
În timpurile moderne, satanismul a fost propagat şi popularizat prin literatură şi artă, tipărindu-se chiar şi liturghii ale cultului satanic. J.K. Huysman – poet convertit la satanism – dezvăluie „Bucuria oprită de a transfera Satanei omagiile şi rugăciunile lui Dumnezeu…; comiterea, pentru a-l insulta mai grav pe Hristos, a păcatelor pe care el le-a condamnat în mod deosebit; pervertirea cultului şi orgia carnală.”
Iluminismul – curent filozofic şi literar de origine masonică – îl preamăreşte în literatură pe Satana ca simbol-model al revoltei împotriva lui Dumnezeu, al negării legilor morale, al „eliberării” de orice constrângere şi de orice legătură cu Dumnezeu; model pentru omul care se vrea titan, care vrea să-l răstoarne pe Dumnezeu de pe tronul său, pentru a-i lua locul.
- Byron (Manfredi şi Cain) este iniţiatorul exaltării depline a Satanei, urmat de Shelley, Lenau (Faust) şi M. Lermontov (Demonul).
Baudelaire îl numeşte „cel mai frumos şi cel mai mare dintre îngeri”, victimă a geloziei divine.
V.Hugo, în „La fin de Satan” îşi exprimă credinţa că Dumnezeu şi Satana vor deveni egali, prin intermediul îngerului născut din amândoi numit Libertate.
- Carducci, în „Imnul către Satana” îl glorifică, văzând în el forţa vitală şi progresul modern.
A.Gide, J.P.Sartre, A.Camus şi A.France sunt existenţialişti şi atei ai zilelor noastre; ei merg pe aceeaşi linie.
Împotriva satanismului modern s-au ridicat numeroşi scriitori, printre care N.Gogol, Dostoievski, L.Bloy, G.Bernanos, G.Papini.
Satanismul în muzică
Curentul satanist este promovat foarte mult şi prin intermediul muzicii. Nu avem aici nimic împotriva vreunui stil muzical. Şi desigur că vor fi mulţi fani ai acestor stiluri şi curente muzicale care nu sunt de acord că această muzică- rock, pop, heavy-metal- etc., ar fi satanistă sau malefică.
Dar, în continuare, nu putem decât să analizăm, în mod obiectiv, ceea ce exprimă prin versuri şi prin faptele fanilor săi aceste formaţii de muzică rock.
Încă de acum câteva decenii, s-a atras atenţia asupra mesajului satanic pe care îl transmite muzica rock. Astfel, în 1984, jurnalul „Liberation” profetiza despre „întoarcerea lui Satan”, făcând aluzie la concertele rock. În timpul unui colocviu intitulat „Istoria artelor de vrăjitorie” organizat la abaţia Fontevrault în octombrie 1984, preşedintele asociaţiei Franceze a Exorciştilor, abatele Chenesseau, acuza anumite grupuri rock, cum ar fi AC/DC (Anti Christ, Death to Christ) că difuzează muzică pe care erau suprapuse mesaje subliminale satanice.
Cântăreţii de muzică rock dau glas fanteziei depravate a unui public „format”. Unele dintre versurile melodiilor sunt imposibil de publicat. Promotorii heavy-metal-ului glorifică atitudini excentrice cu privire la sex, violenţă şi ură. Muzica rap se concentrează asupra răzvrătirii de orice natură. Multe piese conţin obscenităţi şi descrieri vulgare ale actului sexual.
Aceste genuri muzicale pot servi, din păcate, drept catalizatori negativi, care îi încurajează pe tinerii vulnerabili să facă lucruri la care altminteri nici nu s-a fi gândit măcar.
Ozzy Osbourne, cel care a creat curentul heavy-metal, a declarat: „Există o putere supranaturală care mă utilizează ca să compun această muzică. Sper ca puterea aceasta să nu fie a Diavolului.” Cu toate acestea, majoritatea cântecelor compuse de el sunt dedicate diavolului, având chiar un album intitulat „Speak With The Devil” (Vorbind cu Diavolul), iar în timpul concertelor sale are manifestări diabolice care scot foarte clar în evidenţă puterea supranaturală care îl „utilizează”: în entuziasmul delirant al spectatorilor, a smuls cu dinţii, pe scenă, capul unui liliac viu.
Celebrul cântăreţ Alice Cooper a declarat: „Cu puţini ani în urmă m-am dus la o şedinţă de spiritism, unde Norman Backley a rugat spiritul să vorbească. Acesta mi-a vorbit. Mi-a promis mie şi formaţiei mele glorie, stăpânire universală în muzica rock şi bogăţie. Singurul lucru pe care mi l-a cerut era să-i las corpul meu să-l stăpânească.” Şi l-am lăsat, fiind deplin devotat lui Satan, dedicându-i albumul „House of Fire” (Casa de foc). Un alt exemplu care te îngrozeşte este cel al formaţiei W.A.S.P. În timpul spectacolelor, membrii ei beau sânge dintr-un craniu, taie carne cu toporul şi aruncă bucăţile crude fanilor isterizaţi, care le devorează. O revistă americană scria: „Ascultând cântecul „I wanna be somebody” îţi umpli trupul de draci şi te simţi predispus la sinucidere…” Formaţia Kiss, în cântecul „The God of Thunder”, spune „Am fost crescut de către un demon/ Pregătit să guvernez lumea/ Sunt stăpânitorul pustiului/ Un om de fier al zilelelor noastre/ Adun întunericul pentru plăcerea mea!”
Membrii formaţiei Led Zeppelin au cumpărat vila din Londra a lui Aleister Crowley, un celebru ocultist care a deviat către orientări satanice, unde au locuit o bună perioadă de timp. Ei au introdus în piesele muzicale versuri satanice inserate sub formă de mesaje subliminale, neanunţate pe coperta discului – o metodă de inducere în mod insidios în conştiinţa unui ascultător a unor mesaje fără ca el să-şi poată da seama, şi care îl pot determina ulterior să le ducă la îndeplinire. Ele sunt suprapuse pe fondul muzical prin tehnici speciale, astfel că ascultătorul percepe conştient numai muzica, nedându-şi seama de existenţa mesajelor. Au fost intentate procese formaţiilor Led Zeppelin, Metallica şi Judas Priest pentru introducerea de mesaje subliminale sataniste în piesele lor muzicale.
În cele prezentate mai sus se evidenţiază foarte clar modul în care entităţile universurilor paralele infernale îi „posedă” pe aceşti cântăreţi. Cu formaţiile care folosesc astfel de texte se petrece acelaşi lucru ca şi cu demonizaţii. Entităţile infernale îi folosesc ca medium pentru a-şi transmite mesajele lor malefice, ducându-i, în cele din urmă, la suferinţă, alienări sau sinucidere.
Dar, ne vom pune întrebarea: cine sunt cei care au interesul ca această muzică, care s-a dovedit a fi nocivă, să fie promovată şi susţinută? John Todd care, conform propriilor declaraţii, a fost iniţiat în puternicul cerc ocult al „Iluminaţilor” (Sfatul celor 13) era directorul unei mari corporaţii producătoare de discuri şi societăţi de înregistrare a concertelor şi anume Zodiaco Production. Din relatarea sa a reieşit cu claritate şi certitudine faptul că fiecare matriţă a oricărui disc – clasic, country, rock, de revistă, meditativă, disco etc. – deci orice fel de muzică (nu numai rock sau heavy -metal) este prelucrată de 13 persoane, prin ritualuri de magie neagră satanică!
În spatele acestor practici se află unii dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă, care sunt totodată şi membrii importanţi ai Francmasoneriei. De aceea, ei nu fac acest lucru din motive financiare, ci pentru a controla minţile şi conştiinţa oamenilor, ascultătorul fiind influenţat de „frecvenţele” pe care urechea umană nu le percepe, însă subconştientul le înregistrează şi le asimilează. Aceste practici au un impact puternic, în special asupra tineretului, deoarece, după cum ştia şi Hitler, „Cine are tineretul, are viitorul.”
////////////////////////////////////////
Matei 4;19. El le-a zis: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.“20. Îndată ei au lăsat mrejile, şi au mers după El.
Avem in acest verset inceputul lucrari Domnului Hristos.Era necesar sa is formeze un grup din cei pe care Tatal ii da Fiului.Ii sosise ceasul ca sa inceapa lucrarea pentru care venise pe pamant.Despre ceas(sau vreme) Mantuitorul avea sa le spuna fratilor Lui de trup ca;Ioan 7;8……fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea. sau in alta traducere nu mi-a sosit ceasul. Cu acestia pe care Tatal ii da,avea Domnul Hristos sa inceapa sa zideasca Biserica Lui.Sigur, ei fiind primele pietre pe care le aseza pe temelia care era insusi El.Domnul Hristos umbla de data aceasta in cautarea celor pe care avea sa ii aiba cu El in lucrare.Era pe malul mari cred ca era o plaje pe unde deseori lumea merge sa se relaxeze. Mantuitorul nu avea timp de relaxare. El nu venise in lumea noastra sa se relaxeze.El a venit sa caute pe cei pe care Tatal ii dadea spre mantuire.Luca19;10. 10. Pentrucă Fiul omului a venit să caute şi să mîntuiască ce era pierdut.“Mantuitorul era intr-o continua cautare.
Avea sa spuna ceva mai tarziu aceste cuvinte;Marcu 10;45.Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ( sa se relacxze) ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!“Atentie la acest cuvant(MULTI).Cu alte cuvinte ,avea sa plateasca pretul rascuparari pentru cei pe care ii gasea.Unde ii gasea?pe acesti doi frati i-a gasit la mare. Pe altii in alte locuri.Pe Matei la vama, pe Zacheu in pom. Unde ne-a gasit pe noi, daca ne-a gasit?daca ne-a gasit vom fi cu el vesnic.Daca doar a trecut pe langa noi, (cum defapt El trecea pe langa multi),nu avem niciun beneficiu.Dar avea atunci sa gaseasca pe cei pe care Tatal ii atragea la El,cautand-ui nu relaxandu-se.Si azi El cauta ca sa termine ce a inceput atunci cand era pe pamant.Acestia gasiti,sunt numiti de Scriptura, “Biserica celor intai nascuti” Evrei 12;23.Apoi, mai sunt chemati si Mireasa Mirelui. Iata dece a venit El, Mirele sa is salveze, Mireasa pe care Tatal i-o dadea Fiului.
Noi ca oamenii, ce sa spun ca credinciosi, spunem ca avem nevoie de relaxare.Trupeste da,dar nu si spiritual.Domnul Hristos nu is permitea sa se opreasca din a spune celor care il urmau din diferite motive despre Imparatia lui Dumnezeu.Si vai cata relaxare isi pune deoparte cei care se considera ca sunt lucratori impreuna cu Domnul Hristos in cautarea de suflete.Ce avem noi in vedere care spunem ca calcam pe urmele Domnului Hristos?Suntem noi animati, preocupati sa spunem de Domnul Hristos?Daca da, atunci ne putem chema ucenicii ai Lui.Si negresit ca vom fi cu El vesnic,facand parte din Mireasa Lui. El le-a zis:Domnul Hristos i-a cunoscut la momentul cand Tatal i-a dat. Fiecare erau interesati de treburile lor.Dar Mantuitorul le zice cu o autoritate pe care cred ca mai tarziu cei chemai se vor fi intrebat. Marcu1; 22. Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui; căci îi învăţa ca unul care are putere,Cum a fost cu putinta sa ne ducem dupa acest Strain?Luca 24;18….Tu esti singurul strain…
Asa era chemat si socotit Domnul Isus Strain. Mantuitorul era strain si pentru acestia pe care avea sa-i cheme la El.Cum este pentru tine? Este un strain sau Domn al vieti tale?El le-a zis:„Veniţi după Mine, Nu ne arata Cuvantul ca acestia ar fi ezitat sau comentat Ci siplu l-au urmat. Nu este acesta un miracol, o minune? Cum sa iti lasi treburile si sa mergi dupa un strain?Fiind si oameni destui de maturi.Nu aveau ei cunostinta ca Domnul Hristos avea sa le ofere ceva ce ei nu stiau si nici nu avusesera ocazia sa auda de ceia ce Domnul Hristos avea sa-i invete.Am spus ceva mai sus ca Domnul Hristos nu venise sa se relaxeze. Nici ucenicii nu vor mai avea timpul de relaxare spirituala. Ei avea sa fie implicati in lucrarea Imparatiei lui Dumnezeu.Veniţi după Mine, Nu stiu cati dintre cei ce citesc Cuvantul s-au intrebat dece s-a adresat El acestora doi frati Petru si Andrei?Ca sa iti pui o astfel de intrebare este necesar sa te intereseze ceia ce citesti.
Domnul Isus imediat le-a si spus ce are sa faca cu ei, din ei, venind la El. Asa zice ca nu le-a dat apsolut niciun timp sa gandeasca sa analizeze daca este bine sa is lase treaba sau nu.vă voi face pescari de oameni.Din nou nu stim ce vor fi inteles ei din aceste cuvinte. Ei stiau ca sunt pescari si ca acest job il face din tineretea lor. Dar ca sa pescuiesi oameni? asta intrecea orce imaginatie.Daca aplicam aceste cuvinte spiritual vom intelege ca Domnul Hristos suptil as zice, le descrie ce este marea si ce inseamna sa fi pescari de oameni. Scriptura ne arata ca, marea este LUMEA si avea in vedere ca sa pescuiasca suflete care sunt intr-o mare agitata, care sunt in lume.Nici Nicodim nu intelesese ce vrea Domnul Isus sa-i spuna cu nasterea din nou.Deseori si noi suntem tentati, daca nu chiar asa suntem invatati sa luam lucrurile spirituale in inteles fireste. Aici se incurca cei mai multi din cei ce se considera crestini.Acestia vor sa treaca prin mintea lor fireasca ce este spiritual si se incurca.Si aduc inaintea celor care ii asculta tot felul de presupuneri care nu are nimic cu Cuvantul.Ce fel de invatatori sunt acestia?Si aici Cuvantul are ceva de spus.
Domnul Hristos nu i-a luat mai aproape si sa le explice ce inseamna sa fie pescarii de oameni.Aveau sa inteleaga ei pe parcursul umblari lor cu Invatatorul lor.Versetul urmator ne arata cum au actionat ei la cuvintele Domnului Hristos.20. Îndată ei au lăsat mrejile, şi au mers după El.La prima vedere izbeste pe orcine care plateste atentie acest amanunt pe care Cuvantul il scoate in evidenta;Îndată.Am mai spus cate ceva si cu alta ocazie si din chemarea celor doi fii ai lui Zebedei, Iacov si Ioan..As atrage atentia celor sceptici de mantuirea lui Dumnezeu. Iata-i pe acesti doi fratii ca urmeaza pe Strainul acesta, as zice orbeste. Asa cum am spus mai sus, acestia erau oameni maturi si puteau sa nici nu-L bage in seama.Era lucrarea de interventie a lui Dumnezeu pe care Scriptura o scoate in evidenta pe toate paginile ei. Daca am analiza lucrurile la modul firesc acestia ar fi trebuit sa il ignore pe Domnul Hristos.Sau in cel mai bun caz i-ar fi pus cel putin cate-va intrebari.Una din aceste intrebari care se pare ca ar fi fost legitima ar fi aceasta;”Ce ne oferi Tu de ne chemi dupa Tine”?Negresit ca viata de pescar era aspra si truda multa.Îndată ei au lăsat mrejile,Nici macar nu i-au spus sa ii lase sa stranga mrejele(plasele). Sau sa is aranjeze anumite treburi.
Gandind omeneste, am zice ca, ei ar fi putut sa spuna,”hai sa vedem ce si cum v-a fi” si daca nu merge, ne intoarcem la plasele noastre din nou. Cuvantul ne arata ca nici-o data ei nu sau mai intors la vechea lor slujba.Un copil al lui Dumnezeu nu se v-a mai intoarce ca Cainele la ce a varsat ne spune Cuvantul. Proverbe 26:11.Daca analizam acest aspect vom vedea doua lucruri,a) Domnul Hristos le-a oferit ceia ce ei nu avusesera nici-o data. Apoi b) nu aveau motiv sa il paraseasca.Domnul Hristos ii spune aceste cuvinte lui Petru;Ioan 6: 67„Voi nu vreţi să vă duceţi?“68. „Doamne“, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii vecinice. Fac o paralela pentru cei care sustin ca cel chemat, mantuit, poate pierede mantuirea.Daca ai fost directat de Dumnezeu la Domnul Hristos,El te-a chemat si vei umbla cu el cat vei trai pe acest pamant.Apoi nu este dubiu ca vei fi cu El intreaga vesnicie.Dar sa-mi fie ingaduit sa spun ce am mai spus mai sus. Daca Domnul Hristos a trecut pe langa tine ca pe langa multi altii sa nu te astepti ca vei fi cu El. Atunci este normal ca unii dintre acestia care nu au avut aceasta expierenta a chemari Domnului Hristos,(a nasteri din nou) sa aduca aceasta gandire a pierderi mantuiri.Dumnezeu sa ajute pe cei care vad in viata lor o schimbare fata de cele vechi si totusi au dubiu cu privire la mantuirea lor. Sa aprofundeze Cuvantul si se vor convinge singuri.Din nou, aceste ganduri doresc sa le impartasesc cu Fratiii si Surorile mele de pretutindeni.
John Balarie
Los Angeles California!
/////////////////////////////////////////////
NU TE TEME…să fii pescar de oameni!
Afirmaţia aceasta o face Domnul Isus în contextul în care ucencii erau pe mare la pescuit. Deşi unii dintre ei erau pescari de meserie şi-au pierdut o noapte întreagă fără să prindă peşte. E cumplit de dureros pentru un pescar să nu prindă peşte. În vreme ce se chinuiau ei să prindă peşte, Isus i-a cerut lui Simon să arunce mreaja într-o anumită parte. Simon ascultă şi consecinţele se văd imediat. Au prins atâta peşte că au fost gata să se rupă mrejile. Mai mult, cantitatea mare de peşte… a făcut ca să fie pusă în dificultate corabia din cauza greutăţii peştelui prins. Experienţa aceasta, Christos le-a îngăduit-o… pentru a-l ajuta pe Simon Petru şi pe ceilalţi să priceapă ce va urma. Christos urma să-i facă pe ucenici pescari de oameni. Afirmaţia aceasta, cu siguranţă că l-a şocat pe Simon şi pe ceilalţi. Văzându-l speriat Domnul Isus îi spune lui Simon Petru…să nu se teamă de această nouă postură : pescar de oameni.
Oare ce înseamnă să fii pescar de oameni ?
A fi pescar de oameni înseamnă să asculţi CHEMAREA lui Christos. Când El te cheamă să vii şi să fii pescar de oameni, El aşteaptă de la tine să laşi vechile îndeletniciri şi ocupaţii. Chemarea aceasta implică renunţare. Un pescar renunţă la timpul lui, somnul lui, alte preocupări ale lui de dragul de-a prinde peşte. Nu te teme să renunţi la lucrurile care ar putea să te oprească să accepţi această chemare. Chemarea aceasta este una deosebită. Fiecare « om pescuit « din lumea aceasta păcătoasă este de o valoare inestimabilă pentru cer.
A fi pescar de oameni înseamnă să împlineşti CONDIŢIA impusă de Christos. Nu este suficient să răspunzi chemării Lui dacă nu mergi în fiecare zi pe urmele Lui. Christos ca să « pescuiască oameni » pentru Împărăţie mergea în mijlocul lor. Era preocupat să-i cunoască, să-i înţeleagă, să-i adune împrejurul lui. Nu ai cum să câştigi oameni pentru Christos dacă nu stai în mijlocul lor, dacă nu încerci să le înţelegi frământările, dacă nu cauţi să împlineşti micile sau marile lor nevoi. Nici un pescar nu prinde peşte dacă nu stă pe lac sau la marginea lacului cu undiţa pregătită.Nu te teme să împlineşti condiţia aceasta. Stai între oameni. Vorbeşte-le despre Christos. Arată-L pe Christos celor în mijlocul cărora eşti.
A fi pescar de oameni înseamnă să umbli CĂLĂUZIT de Cuvântul Lui. Vezi ce-ţi vorbeşte El. Acceptă contextul, locul unde El te trimite.Nu alege « balta » de capul tău. Lasă-te călăuzit de Duhul Lui. El ştie cel mai bine unde te poate folosi. El îţi cunoaşte abilităţile de pescar. El ştie peştele ce ţi se potriveşte. Christos nu te va călăuzi să fii pescar de oameni într-un loc nepotrivit. Dacă eşti sportiv nu te va trimite să pescuieşti într-un cabinet stomatologic şi nici la piaţa de legume. Nu te teme să te laşi călăuzit de El. El ştie foarte bine de ce te-a pregătit pentru o profesie. Pentru că eşti pescarul cel mai bun în locul acela.
A fi pescar de oameni înseamnă o CĂUTAREA atentă a « peştelui ». Dacă te uiţi la un pescar în timp ce caută unde să-şi arunce undiţa, vei constata că va căuta acele locuri unde ştie că peştele vine. Ştie datorită felului în care arată apa. Ştie datorită modului în care reacţionează peştii la momeala aruncată. Dacă vrei să pescuieşti oameni pentru Împărăţia Lui Dumnezeu caută cu atenţie persoanele care vor fi dispuse să audă mesajul. Pregăteşte terenul în prealalbil. Vezi cum reacţionează oamenii cărora te adresezi. Insistă pe acele subiecte care pot face uşor legătura cu Christos şi Evanghelia. Pătrunde cu Evanghelia cât de adânc poţi. Nu te teme să cauţi toate uşile şi canalele prin care poţi ajunge la inima oamenilor cu Cuvântul lui Dumnezeu.
A fi pescar de oameni înseamnă să fii CONCENTRAT pe CANTITATE. Orice « peşte » este un câştig pentru Împărăţie. Că-i unul mai greu că-i unul mai pirpiriu sau mai slab. Pentru Împărîţia lui Dumnezeu nu contează că eşti ministru sau măturător, contează să fii omul care-L acceptă pe Christos. În cer este sărbătoare pentru fiecare om care se pocăieşte. Aşadar Nu te teme să fii pescar de oameni! Prinde cât mai mulţi în mrejele tale! Lasă-l pe Dumnezeu să şlefuiască calitatea fiecărui « peşte » prins, tu fii preocupat să prinzi cât mai mulţi. Nu te teme …să fii pescar de oameni! Îţi aduce cea mai mare avere. Nu aici ! Dincolo în Împărăţia Lui Dumnezeu.
////////////////////////////////////////////
ÎNCHINAREA – ÎNTRE FORMALISM ŞI AUTENTICITATE
Având în vedere mediocritatea în care ne scăldăm şi sfânta tradiţie pe care ne-am „confecţionat-o” , puţini sunt aceia care pot afirma cu sinceritate că au o teologie a închinării.
Avem de toate, îngustimea unor lideri considerată spiritualitate, popularitate în schimbul predicării adevărului, frica de a înfrunta formele seci şi lipsite de sens şi lista ar putea continua. Fără a depune prea mare efort, am putut observa că pentru unii, închinare înseamnă „două strofe dintr-o cântare în timpul colectei” şi asta, ca nu cumva sunetul monezilor căzute în farfurie să producă disconfort sau sfială celui ce îşi uşurează buzunarul. Alţii, confundă închinarea cu „spectacolul” ieftin oferit de formaţiile muzicale ale bisericii. Nici nu mai spun… am ajuns să ne „împiedicăm” în nişte bucăţi de lemn sau fier (instrumentele muzicale, mai ales cele de percuţie) şi să le clasificăm ca fiind spirituale sau profane, ignorând complect cartea a V-a a Psalmilor şi felul de închinare adus de profeţii şi împăraţii din vechime. Sloganul nostru este luat din Scriptură doar: „Dumnezeu este acelaşi, El nu se schimbă” – de ce ne-am schimba noi atunci? De la această teologie urechistă am ajuns să considerăm tot cei nou ca fiind profan, păcătos, iar vechiul ceva sfânt, ce nu trebuie pierdut oricare ar fi preţul. Regretul mare este că astfel am ajuns să slujim gustului nostru şi nicidecum lui Dumnezeu. Nu mai vorbesc de valorile pe care le-am pierdut sau ignorat în schimbul păstrării bunului obicei al bisericii noastre.
Ţinând cont de toate acestea cred că este lesne de înţeles „pastelul de culori” găsit în bisericile noastre atunci când ne referim la închinare. Nu mai vorbesc că asupra teologiei noastre şi-a lăsat amprenta şi zona geografică în care Dumnzeu a hărăzit să ne naştem. Gradul de cultură şi flexibilitatea, de asemenea, nu trebuie ignorate. Că vrem sau nu, suntem generaţia care va trebui să facem diferenţa. Va trebui să dărâmăm zidul ignoranţei şi al mediocrităţii fără a neglija însă frica şi simplitatea pe care ne-au lăsat-o ca „zestre” înaintaşii noştri şi cu care se închinau ei în prezenţa Celui Prea Sfânt. Cu toate că pare ciudat ce voi afirma, dar Scriptura va trebui să-şi găsească locul de cinste în modelul nostru de închinare, iar obiceiurile şi formele seci vor trebui arhivate şi depozitate în pivniţa bisericii, iar cheile aruncate în „marea uitării”. Va trebui să reconstruim podul dintre generaţii, dar pentru a reuşi va trebui să apelăm la dragoste şi răbdare, nicidecum la politică sau la constrângeri. Doar aşa vom reuşi să reiterăm modelul Bisericii din cartea Faptele Apostolilor, clădit pe unitate şi părtăşie.
////////////////////////////////////////
„Aşa vorbeşte Domnul: ‘Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic?’” Ieremia 2:5
Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, ce rău am făcut Eu vreodată ca să le dau un motiv logic pentru a se depărta de Mine?
Această întrebare este foarte bună pentru acei membri ai bisericii care se simt ofensaţi foarte uşor şi dintre care mulţi au plecat din biserică spunând că “unul şi altul m-a nedreptăţit”, că “pastorul sau alţi membri ai bisericii m-au tratat nedrept, m-au ofensat”. Cred că singura noastră întrebare ar trebui să fie: Ce nedreptate aţi găsit în Dumnezeu, de v-aţi depărtat de El? Dacă tu şi cu mine am avea o relaţie apropiată, ai putea găsi motive să nu-mi vorbeşti cum ar trebui, ai putea găsi sute de motive pentru care să nu îmi fii loial, ai putea găsi motive pentru care să fii supărat pe mine sau dezamăgit; eu aş putea să-ţi dau tot felul de motive deoarece sunt un păcătos, sunt falimentar, sunt în luptă cu firea pamântească; dar ai putea găsi un motiv care să justifice depărtarea ta de Dumnezeu? Ai putea găsi măcar un singur motiv?
Aici trebuie să ne uităm la ceva mai adânc, şi anume: observ că printre creştini şi chiar în mine, în firea mea, noi nu putem spune că am găsit în Cuvant ceva care să nu îmi placă, eu nu aş putea spune că am găsit în Cuvant ceva care să mi se pară nedrept şi nu cred că există vreun creştin care să poată spune următoarele cuvinte cu privire la Cuvantul Domnului – Biblia: “cred că acest lucru nu este corect” sau “nu sunt de acord cu asta”, însă noi procedăm astfel în privinţa providenţei lui Dumnezeu, nu-i asa? Din toate cuvintele lui Dumnezeu, nu există nimic cu care să nu fim de acord, dar de multe ori noi nu acceptăm unele lucruri pe care Domnul le-a rânduit în viaţa noastră, ne luptăm împotriva lor, ne displac şi încercăm să ieşim din aceste situaţii; poate că este vorba de o problemă de sănătate care este rânduită de Dumnezeu, dirijată de El, o slăbiciune în viaţa noastră, o problemă în viaţa noastră pe care nu o dorim, astfel că ne luptăm împotriva ei, încercăm să o facem să dispară şi nu vrem să ne supunem providenţei lui Dumnezeu. Sau poate că e vorba de pierderea unei persoane pe care am iubit-o, de pierderea unui privilegiu sau a unui dar care ne-a fost luat brusc, iar noi ne mâniem şi ne întrebăm de ce? De ce? De ce? Mulţi dintre noi nu am putea afirma că este vreo nedreptate în Dumnezeu, însă de multe ori ne plângem în privinţa voiei Lui pentru noi în loc să ne odihnim în această voie, în Providenţa Lui.
Cu câteva săptămâni în urmă vorbeam cu un pastor referitor la providenţa lui Dumnezeu. Pastorul acesta era paralizat de la gât în jos şi spunea: “La 16 ani eram un bun atlet, foarte inalt, căpitan al echipei de fotbal şi de basebal, dar într-o zi am observat că picioarele mele au început să slăbească”; apoi, la scurt timp, la câteva săptămâni şi-a pierdut capacitatea de a-şi mişca întreg corpul. Aţi crede că asta ar fi de ajuns, nu-i aşa? Însă anul trecut, băiatul lui de 22 ani, la fel de puternic ca şi el, a avut un accident de maşină şi a paralizat de la gât în jos. Iar acest pastor spunea: “ce aş putea sa fac? Să mă răzvrătesc?” Şi a început să citeze din cartea Iov, din ultimele capitole. “Să vorbesc eu împotriva acestui Dumnezeu?”
De multe ori, Dumnezeu va face lucruri pe care dacă le privim din partea aceasta a veşniciei, ele vor avea semnul întrebării şi vom încerca să găsim motive pentru care aceste lucruri nu ar fi trebuit să se întâmple, dar când ajungem la miezul problemei, putem noi să avem încredere în Dumnezeu? Ne putem noi odihni în El, în cine este El şi în ce a rânduit El pentru noi?
Thomas Watson spunea că unul dintre cele mai bune mijloace de a-L glorifica pe Dumnezeu este să acceptăm cu bucurie providenţa Lui în viaţa noastră, să-o acceptăm plini de pace. Probabil vei spune că poţi face acest lucru acum, pentru că eşti creştin, dar atunci când erai departe de El nu ai fi putut spune aşa ceva. Crezi că cei pierduţi nu se află sub providenţa lui Dumnezeu? Orice lucru din viaţa ta este providenţa lui Dumnezeu şi nu este nici o nedreptate în Dumnezeu.
Un alt lucru foarte important pentru mine din acest verset este “au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic, goi”. Când cineva vine la mine şi îmi spune că se simte gol, îl întreb: ”umbli dupa nimicuri?”. Ce înseamnă să mergi după nimicuri? Cred că Domnul Isus este cel care clarifică cel mai bine Vechiul Testament. El a spus: ”Eu am o mâncare de mâncat pe care voi nu o cunoaşteţi. Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui Meu care M-a trimis”. Domnul Isus a fost sărac, a suferit multe lucruri, dar nu S-a simţit niciodată gol. De ce? Pentru că El nu a umblat niciodată după goliciune, nu a umblat după nimicuri. De ce nu a făcut aşa ceva niciodată? Deoarece El a umblat întotdeauna dupa voia Tatalui. Trebuie să fim foarte atenţi deoarece în biserică există unii oameni a căror teologie este definită de erezie. Ce vreau să spun este că un eretic va spune întotdeauna lucruri greşite despre Duhul Sfânt şi din această cauză noi apucăm fugind în altă direcţie sau ne este teamă de Duhul Sfânt. Alţii vorbesc despre promisiuni ale lui Dumnezeu care nu sunt decât presupuneri, astfel că noi nici nu mai credem promisiunile lui Dumnezeu. Aş vrea să ştiţi că Dumnezeu ne promite plinătate şi, din câte înţeleg eu, din Scriptură, El promite o plinătate constantă. El nu ne făgăduieşte o viaţă uşoară sau lungă, ci ne promite încercări şi persecuţie – în cazul în care suntem evlavioşi, ne promite multe lucruri grele, dar nu spune niciodată: “Vă voi lăsa goi”. De aceea, poti conta pe faptul că dacă te simti gol pe dinăuntru, aceasta este din cauză că umbli după nimicuri.
Eşti gol? S-ar putea să umbli după nimicuri. Poate că vei spune: “Dar studiez Cuvântul, studiez teologia…” Cu toate acestea, poţi fi gol. Poţi fi gol dacă persoana lui Isus nu este centrul a tot ceea ce faci. Nu uitaţi că un cuvânt (adevarat) al lui Dumenzeu, nu poate fi separat de Dumnezeul Cuvântului. Aceasta este o persoană. Eu nu pot să preţuiesc scrisorile de dragoste ale soţiei mele şi să o ignor pe ea – persoana în cauză. Nu pot preţui promisiunile şi să ignor Persoana. Putem avea o căutare după lucruri bune, religioase, dar nu o căutare după Isus şi astfel, devenim goi. Eşti gol? Atunci goliciunea ta de datorează faptului că umbli după nimicuri. Şi este vorba de o goliciune religioasă. Căutare după goliciune religioasă. Căutare dupa goliciune…
Paul Washer
AMEN brother!
//////////////////////////////////////////
Iosif Ton – Cele 12 culori ale dragostei
O introducere a predicii, de fratele Mike Olari:
Subiectul DRAGOSTEI prezentat în stilul lui unic de catre pastorul Țon, la Biserica Agape din Glendale – Arizona, ne-a pus serios pe gânduri și cu siguranță toti cei prezenți au fost provocați. La cei 80 de ani împliniți, pastorul Țon este înca într-o formă atât fizică, cât și spirituală de invidiat, iar mesajul curge dintr-o inimă plină de dragoste și o minte lucidă, cum rar se poate vedea la această vârstă. Mulțumim lui Dumnezeu pentru asfel de oameni, care și-au înțeles chemarea și aleargă neobosiți în lucrarea Domnului, fără să se plângă de vreo slăbiciune trupească.
Mesajul a fost cât se poate de clar, adânc, biblic și în același timp foarte practic. Îi încurajez pe toți cititorii blogului nostru să asculte acest mesaj deosebit al dragostei, chiar dacă este puțin mai lung. Dar vă las să-l ascultați și să trageți singuri concluziile.
Vezi aici – http://family2fam.com/2015/01/25/iosif-ton-la-biserica-agape-din-arizona/
Ce fel de om doreste Dumnezeu sa fii tu?
Iosif Ton:
Domnul mi-a dat un mesaj cu totul si cu totul special. Multumesc pentru invitatie frate Petrica (Lascau) si vreau sa pun 4 intrebari fara care nu ma duc mai departe:
Crezi ca sfanta Scriptura este Cuvantul lui Dumnezeu?
Crezi ca prin Sfanta Scriptura iti vorbeste Dumnezeu tie, personal?
Accepti sa fii invatat de Cuvantul lui Dumnezeu?
Vrei sa fii asa cum te invata Cuvantul lui Dumnezeu?
Fiti atenti la tot ce urmeaza si apoi veti intelege de ce v-am pus aceste intrebari.
1 Corinteni 13:1-13
1 Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.
2 Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.
3 Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
4 Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
5 nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
6 nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
7 acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
8 Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.
9 Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte;
10 dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.
11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
12 Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.
13 Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.
Ce fel de oameni vrea Dumnezeu sa fim noi? Care-i voia lui Dumnezeu cu privire la noi?
In Faptele Apostolilor 13:22 Dumnezeu zice: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” Om dupa inima lui Dumnezeu. ‘Voile’, in general e singular. Aici e neobisnuit, e plural. Ca sa traducem altfel: „Un om dupa inima mea, care in toate domeniile vietii e dupa voia Mea. Un om dupa inima mea, care absolut in toate aspectele vietii lui e dupa voia Mea.”
Un alt text, care trebuie adaugat aici – Daniel 10:11 – „Daniele, om preaiubit şi scump, … – pentru ca ti-ai pus inima sa-L intelegi pe Dumnezeu. Si cand ai inteles ce se intampla intre noi, ai inteles ca totul se intampla din vina noastra. Si te-ai smerit si ai zis: „Noi suntem de vina.” ‘om preaiubit şi scump‘ pentru ca ti-ai pus inima sa intelegi, cand ai inteles, te-ai smerit si ai zis: „E vina noastra.”
Un al treilea text, pentru introducere in tema noastra, il gasesc in Matei 25:21 – O Doamne, cand voi sta inaintea Ta, la scaunul Tau de judecata (2 Corinteni 5:10 – Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup. noi, credinciosii) si Stapanul a dat verdictul: – Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” Intra in bucuria lui Dumnezeu! Cum va fi sa locuiesti in bucuria lui Dumnezeu? Rob bun si credincios, pentru ca ai fost credincios in toate lucrurile pe care ti le-am incredintat acolo, te califici sa intri aici.
Am promis ca vom fi atenti la ce ne spune Sfanta Scriptura. Vom spune: Tot ce vorbeste Sfanta Scriptura imi vorbeste mie. Si vreau sa fiu felul de om care imi spune Sfanta Scriptura. Pe baza asta, continuam. Mai adaugam un verset care e cheie pentru discutia noastra. oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. – 1 Ioan 4:7 Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. – 1 Ioan 4:8
„Oricine iubeste” – Acuma, ce-i iubeste? Nu conteaza. Oricine, in care totu-i iubire, el iubeste, pentru ca-i nascut din Dumnezeu si Dumnezeu e dragoste. Va voi vorbi in dimineata asta din Sfanta Scriptura despre omul care iubeste.(56)
Ce-i ‘iubeste’?
Daca ma intrebati ‘ce-i iubeste’, va dau unul din primele raspunsuri – iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, – Matei 5:44 Sa traducem putin, mai… Pe cine sa iubesc?
Pe adversarii mei de idei
pe cei care nu gandesc ca mine
pe cei care ma indispun, ca nu vor sa fie cum vreau eu
..un om care iubeste pe cei nesuferiti. Omul lui Dumnezeu, spune Pavel lui Timotei, nu se cearta. NU SE CEARTA! Ci, e bland cu toti. Cu toti? Cu cine? Cu adversarii de idei. Ca el e in stare sa-i invete, chiar daca vede ca au fost prinsi in cursa diavolului. Auzim frate Petrica, e evident ca au fost prinsi in cursa diavolului si mie imi vine sa-i dau afara. Si omul care iubeste nu se cearta, ci e bland cu toti si e in stare sa-i invete cu speranta ca-i va scoate din cursa diavolului, pentru ca omul acesta iubeste. Pe cine?
Pe toti nesuferitii!
Pe toti cei ce nu gandesc bine.
Pe toti cei care imi stau in cale
El, pe toti ii iubeste. Acest fel de om doreste Dumnezeu sa fii tu. Inca odata: oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. – 1 Ioan 4:7 Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. – 1 Ioan 4:8 – Atunci, intelegeti de ce spune apostolul lucrurile astea in 1 Corinteni 13? Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, daca nu iubesc… pe cine? Pe nesuferiti, pe imposibili. Daca eu nu-i iubesc, nu sunt nimic. Stiti, ca sa intelegem cum vine asta- in Matei 7:21-22 – Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. – Matei 7:21 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! – Matei 7:22 Nu oricine v-a veni acolo sus, ci, numai cei ce fac voia lui Dumnezeu. Si ca sa fie clar, unii vor zice: „Doamne, dar, eu am avut credinta fantastica, sa mut muntii. Am facut vindecari. Am facut proorocii. ..” si n-are dragoste, nu e nimic. Domnul Isus spune: „Nu v-am cunoscut.” No, acuma, stai putin. El e Dumnezeu. Zice: „Nu v-am cunoscut. Stii de ce nu te-am cunoscut? Pentru ca n-ai fost nimic si Eu nu pot cunoaste nimic.”
Daca nu iubesc, sunt nimic. Si normal ca Domnul sa zica: „Nu te-am cunoscut, nimicule. Pentru mine ai fost ca si un inexistent, pentru ca cel care conteaza este numai cel care iubeste. Numai cine-i nascut din Dumnezeu conteaza. Si cine-i nascut din Dumnezeu iubeste.” Sa facem o clarificare aici si o face cineva care crede in toate darurile Duhului Sfant. 1 Corinteni 12 si 14 se ocupa de darurile Duhului Sfant. Eu cred ca toate sunt date si astazi si am patit rau pentru asta. Asa ca, am patit-o pe pielea mea. Acuma, fiti tare atenti. In 2 Corinteni 12:7 ni se spune ca aratarea Duhului Sfant , manifestarea Duhului Sfant, prin daruri, se da in folosul altora. – Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.
Roada Duhului Sfant, care-i dragostea, ti se da de dragul tau. Ti se da in folosul tau. Acuma, fii atent. „Vreau daruri, ca sa vada oamenii cine sunt eu. Uite, vedeti ce fac?” Dragostea ti se da tie, pentru tine.
Altfel spus, Dumnezeu zice: „Auzi, Eu vreau sa faci niste lucrari, in folosul altora. Dar intai, vreau sa ma ocup de tine. Intai, vreau sa te umplu de tot ce sunt eu. Si Eu sunt numai dragoste.”
„Dar, Doamne, nu poti sa-mi dai darurile alea si sa ma lasi pe mine in pace? Nu poti sa ma ajuti, sa ma ocup de toti? Dar, de mine sa nu te atingi.”
„Nu. Nici nu iti dau nimic ca sa faci pentru altii, pana nu ma lasi sa termin ce vreau sa termin in tine.”
„Doamne, nu vrei sa inversezi lucrurile? Poate la sfarsitul vietii sa ma faci si pe mine bun?”
„Nu. Eu vreau sa incep cu tine, pentru ca, daca nu te fac pe tine ce vreau eu sa te fac, nu esti nimic. Si Eu nu ma folosesc de nimicuri.”
Doamne, multe nimicuri lucreaza in bisericile noastre astazi. Pai, de ce-s atatea certuri? Atatea lupte?Pentru ca se lupta nimicurile. Eu v-am pus intrebarea la inceput, daca credeti ca Sfanta Scriptura e Cuvantul lui Dumnezeu si daca credeti ca Sfanta Scriptura iti vorbeste tie. Si, ati spus: da. Si de aia indraznesc sa spun lucrurile astea, pentru care le-ati putea sa spuneti la urma fratelui Petrica: pe asta nu-l mai chema la noi. Mi s-a intamplat, intr-o biserica mare, mare penticostala din Romania. Am predicat din textul: Urmariti sfintirea, fara de care nimeni nu v-a vedea pe Dumnezeu.
La urma, au navalit in fata la pastor: „Mai, tu crezi asa?”
„Pai, cum sa nu. Ca-i Cuvantul lui Dumnezeu.”
„Mai, pe asta sa nu-l mai chemi aici.”
Nu m-a mai chemat de 5 ani, de cand am tinut predica aia acolo. El. tare tine la mine. Tare i-a placut ce am predicat. Dar, „nu cumva sa-l mai chemi, pentru ca ne deranjeaza. Ne spune lucruri pe care noi nu vrem sa le auzim,” pentru ca isi vor da invatatori dupa inima lor. Si eu nu suunt dupa inima lor.(69)
Ce inseamna un om care iubeste?
Pana acuma, asta a fost introducere. Acuma, intram sa vedem despre ce vorbim. Cine iubeste e nascut din Dumnezeu. Ce inseamna ca iubesti? Si Pavel stie ca noi cand auzim de dragoste, zicem ca e o furnicatura pe la inima. Mi se inclina inima catre tine. Te-as lua in brate. Asta-i dragostea. Nu. Dragostea sunt o serie de lucruri care le faci sau nu le faci. Candva am tinut o predica, acum vreo 30 de ani, o predica pe care am intitula-o: Analiza spectrala a dragostei. Se face analiza spectrala a luminii. Lumina alba e alcatuita din 7 culori. Si-i tare interesant, de la rosu pana la violet si daca una din cele 7 lipseste e o manjeala. Oricare dintre culorile luminii le amesteci iese o manjeala. Numai daca sunt toate cele 7 prezente, atunci e lumina. E foarte interesant. Si eu am numarat 12 culori ale dragostei. Daca le ai pe toate, e dragoste. Daca una lipseste, nu mai e dragoste. Asta e tare ciudat. Prin urmare, nu poti selecta: „Auzi, mie imi place asta si asta…, dar asta, nu.” Daca una din ele nu este, nu-i lumina, ci-i manjeala.
Acuma, ce-i dragostea? Sau cum procedeaza cel ce iubeste?
Pavel incepe cu doua lucruri: ce este dragostea. Dupa aceea, pune vreo 8- ce nu face dragostea. Si dupa aceea, pune vreo 4- ce face dragostea. Inca odata, nu-s selective. Trebuie sa le ai pe toate, daca Dumnezeu e sa se uite. sa zica: iata un om dupa inima Mea. Iata un om nascut din Mine. Iata un om care ma cunoaste. Si ma oglindeste, ma reflecteaza spre altii. Lucrurile-s tare serioase si s-a asezat liniste. Cand e asa liniste, lumea zice: astea-s treburi serioase.
Photo credit www.esteeklar.com
Cele 12 culori ale dragostei
- Dragostea e indelung rabdatoare. Rabda totul. Dragostea e plina de rabdare. Si m-am tot intrebat: oare ap. Pavel, de ce pune rabdarea pe primul plan? Pentru ca toti cei din jurul meuimi gresesc. E vreunul aici, care are in jurul lui numai oameni care nu-i gresesc niciodata, incepand cu nevasta, cu copiii? E vreunul aici care are o nevasta care nu-i greseste niciodata? Care nu-l indispune niciodata? Care nu-l calca niciodata pe batatura? Care nui toaca nervii? E vreuna aici, care are sot care-i perfect? Care face totul cum vrea ea?
Photo credit www.gettyimages.com
Dragostea rabda pentru ca-i primul lucru necesar. Ce faci tu cand celalalt iti greseste? Si iti garantez ca-ti greseste. Iti sare tandura? „Frate, ma enerveaza!” Dragostea nu se manie, pentru ca e indelung rabdatoare. Dragostea stie sa rabde greselile celuilalt. Si problema certurilor intre noi, a maniilor, dezbinarilor e pentru ca nu putem suporta greselile celuilalt. Pai frate, cat sa iert? Doar nu o sa iert de 7 ori. Nu de 7, de 70 de ori cate 7. Si cand ai terminat de 490 de ori, trebuie sa mai inmultesti cu 7.
Dragostea stie sa rabde. Mai mult, sa gaseasca un motiv: n-a stiut, nu si-a dat seama, nu se pricepe. Era Unul la care ii batea cuie in maini si in picioare. La aia, zic si eu ca Il trata necuvincios. „Tata, bietii soldati, ei nu stiu ce fac. Stiu ei pe cine arstignesc? Tata, pentru ca nu stiu ce fac, iarta-i.” Luca ne spune ca zicea, continua sa zica, pentru ca au venit batjocoritorii: „A zis ca-i de la Dumnezeu. Acuma, sa se dea jos de pe cruce.” Si isi batea joc de El si El zicea: „Nu stiu ce fac. Bietii de ei nu stiu ce fac. Si pentru ca le-am gasit un motiv, de ce fac ce fac, pot sa zic ‘Tata, iarta-i.’”Dragostea gaseste un motiv la greselile celuilalt. Si pentru ca i-a gasit un motiv poate zice: Trebuie sa-l invat eu, trebuie sa-l ajut eu. ” Dragostea e indelung rabdatoare si in rabdarea ei, intai de toate, zice: oare de ce o face? Pentru ca nu isi da seama. Pentru ca nu-i educat. Pentru ca asa au fost si ai lui, au fost badarani. Nu stie. Si pentru ca nu stie, trebuie sa-l ajut eu. Trebuie sa-l iert eu. Omul care iubeste gaseste scuze celui ce greseste. (37) Ii gaseste scuze si atunci e usor sa ierti.
Deci, primul lucru care il are un om care iubeste este: stie sa rabde greselile celuilalt. Si stie sa-i gaseasca motive si stie ca celalalt, care greseste are nevoie de rabdarea mea, de contributia mea. De ce o face? De ce greseste? Pentru ca eu iubesc, eu imediat vad motivele. Si imediat zic: Aici e nevoie de mine. Nu sa-l plesnesc, nu sa tip, ci rabdare care intreaba: De ce o face? Si apoi gaseste motiv sa ierte. Si indelung rabdatoare. Cat? Va spun eu cat. Toata viata. Pentru ca nu exista un timp in care sa nu iubesti. si iubirea asta e toata viata.
Dar, cine poate sa fie asa, frate? Aia e alta intrebare. La aia, inca nu am ajuns. Noi, acuma, descriem ce-i dragostea. Si asteptati, sa arat celelalte 11 culori ale dragostei si dupa aia punem intrebarea: dar, cine poate face atatea? Si va dau raspunsul atunci. Deci, intai sa stim ce-i aia si dupa aceea punem intrebarea: pentru numele Domnului, dar, cine poate fi asa? Acuma, v-am pus intrebarea: Credeti ca Sfanta Scriptura ne vorbeste din partea lui Dumnezeu, cum vrea Dumnezeu sa fim? Tot ce va spun eu raspunde la intrebarea asta: cum vrea Dumnezeu sa fim- om dupa inima Mea, care in toate domeniile face exact ce vreau eu.
- Dragostea este plina de bunatate. Si aicea m-am luptat mult, pentru ca, care-i deosebirea intre dragoste si bunatate? E foarte greu de definit. Ca sa spun asa, aproape tot Vechiul Testament vorbeste numai de bunatatealui Dumnezeu. ‘Dumnezeu e bun. Laudati pe Domnul ca este bun, ca in veac tine indurarea sau bunatatea Lui. Noul Testament vine cu agape. Imi dau seama ca predic in biserica numita Agape- care nu e dragostea erotica, adica dragostea senzuala, adica, dragostea care doreste sa se sature cu celalalt. Nici macar nu-i dragostea file- dragostea intre prieteni. Dragostea intre prieteni zice asa: Cat dai tu, dau si eu. Cand nu mai dai tu, nu mai dau nici eu. E 50/50. Totdeauna sunt cu cantarul sa va daca dai, nu cumva sa dau eu mai mult. Agape nu precupeteste, nu negustoreste. Agape e dragostea asta care daruie si se daruie neconditionat. Asa-i Dumnezeu. ‘Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu…. incat a dat.’ Ce a dat? Totul. Ce a avut mai scump. S-a dat pe sine insusi. Cine-i nascut din Dumnezeu iubeste cum iubeste cel din care-i nascut. Ap. Pavel a pus intrebarea: care-i deosebirea intre bunatate si dragoste? Imi place cum le uneste ap. Pavel in Tit 3:4 – Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, – Cand s-au aratat? La Calvar. La Calvar vad bunatatea lui Dumnezeu si dragostea Lui de oameni.
Acuma, dragostea e plina de bunatate. Si vreau sa va spun ca am facut o adevarata teorie aici, dupa imaginatia mea. Dragostea e plina de bunatate. Continutul interior al iubirii e bunatatea. Si, iubirea e bunatatea iesita in afara. E fain. Nu? Parca si vizualizezi. No acuma, as fi putut ramane la asta si imi era o explicatie tare frumoasa, dar nu odata mi se intampla ca pana la urma zis: hai sa vad cum scrie in greceste. Si de multe ori capat niste suprize… Si m-am uitat cum scrie Pavel in greceste. Pavel scrie: dragostea te face bun. DRAGOSTEA TE FACE BUN. Cand iubesti cu iubirea aia, agape, iubirea care se uita pe sine, iubirea care iese in afara, asa cum am spus, iubirea aia te face bun. Bun esti cand iubesti. Si cand iubesti, esti bun. Astea doua interactioneaza, se conditioneaza, se fac una pe alta. Acuma, dorinta mea ar fi sa am macar 2-3 ore, sa va vorbesc despre bunatate, pentru ca am scris 3 carti pana acuma despre bunatate si gandesc la a patra.
Am scris o carte intitulata ‘Bunatate – O Teologie Bazata pe Invataturile Domnului Isus‘, pentru ca dupa ce am sistematizat toate invataturile Domnului Isus mi-a venit gandul asta: cum le pot pune toate intr-un singur cuvant? Bunatate! Si cartea mea, despre invataturile Domnului Isus, se numeste Bunatate.
Am scris o alta carte ‘O Viziune a Profetului Isaia‘. Va veni o zi pe pamant cand oamenii nu se vor mai bate intre ei, ci isi vor lua toate armele si isi vor face unelte agricole. Isaia 2:4. Si explica Isaia in cap 11:9 – Nu se va mai face nici un rau pe tot pamantul, pentru ca toti ma vor cunoaste, zice Domnul. Cine nu iubeste, nu-i nascut din Dumnezeu si nu-l cunoaste pe Dumnezeu. Cine-L cunoaste pe Dumnezeu e asa de fermecat de ce vede in Dumnezeu, incat zice: s-a terminat cu mine; de aici inainte, eu vreau sa fiu ca El. Nu se va mai face nici un rau pe tot pamantul, pentru ca tot pamantul Ma va cunoaste.
Si am scris a treia carte, intitulata ‘Bunatate, Adevar si Dreptate’. Asta, tocmai am publicat-o pe internet, tot timpul anului trecut si urmeaza sa o tiparim. Bunatate, de la Geneza pana la Apocalipsa. Un studiu despre bunatate in toata cartea. Si am constatat ca totul in Biblie se reduce la atat: rautate si bunatate. E imparatia celui – cum i-a zis Domnul Isus? Cel ‘rau’. Si [a zis]: Eu sunt Pastorul Cel Bun. Imparatia Bunatatii si imparatia rautatii. Si totul, la Domnul Isus, se reduce ca si in Psalmii lui David, la atata: rautatea si bunatatea. Esti ori rau, ori bun. Esti, ori sub cel rau, in imparatia lui, ori ai trecut sub cel bun. Si vreau sa va spun un secret. Singurul plan al lui Dumnezeu pe planeta pamant e sa planteze pamantul cu oameni buni. Singurul plan al lui Dumnezeu pe planeta pamant e sa populeze tot pamantul cu oameni buni. Atunci va veni sfarsitul. Si Dumnezeu la asta lucreaza si m-a angajat si pe mine, ca-s impreuna lucrator cu Dumnezeu in a face oameni buni.
E atata rautate intre noi, pocaitii. Uitati-va in internet la adversarii de idei, cum se sfasie intre ei. Penticostali intre penticostali, baptisti intre baptisti, d-le, au un dar de a se sfasia, nemaipomenit. Au un dar de a se nimici unii pe altii. Nu o spun eu, o spune Pavel in Galateni 5 – Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii. Si asta e rodul firii, pentru ca firea pamanteasca produce vrajmasie, ura, cearta, dusmanie, sfasiere, desfiintarea celorlalti. Apropo, am auzit odata un pastor spunand altuia: N-am sa te las pana n-am sa te nimicesc. Am inghetat, pentru ca in Biblie, numai unul e nimicitorul. Il cheama diavolul. „N-am sa ma las pana nu te nimicesc. Adica, pana nu fac lucrarea dracului, eu, pastorul cutare! Pentru ca m-am pus in slujba nimicitorului si de aia vreau sa te nimicesc. E atata rautate intre noi. Dragostea te face bun. Si daca nu ai dragoste, nu esti nimic. Dragostea te face bun.
Ce inseamna om bun?
Bunatatea. Bunatatea lui Dumnezeu si Dumnezeu vrea oameni buni. Mi-am imaginat ca m-am dus la scoala Domnului Isus si i-am cerut un interviu la directorul scolii. „Domnul director, eu stiu, ca sunt si eu profesor, scoala produce ceva: ingineri, medici. Spune-mi, te rog, ce produce scoala dumitale? Ah, scoala mea ii produce lui Tata oameni buni, cum e Tata bun.” Scoala Domnului Isus produce oameni buni. Si asta-i scopul Domnului Isus, sa faca oameni buni cu care sa populeze pamantul. Si rostul bisericii e sa produca oameni buni. In cartea asta pe care am publicat-o pe internet, am un capitol: Unde se produc oamenii buni. Raspunsul e unul singur: In biserica. Pentru ca biserica produce oameni care ajung la statura plinatatii lui Isus si El e bun.
Dar problema cea mai mare e ca subiectul ‘Bunatate’ nu e subiect de predici la noi. Nu va spun unde, dar am fost undeva si am tinut o serie lunga de predici despre bunatate. Si la un moment dat, pastorul a venit si mi-a spus: „Frate Ton, fratii intreaba, nu mai iei si alte subiecte? Ca s-au saturat.” „Mai, spune altfel. Ii deranjeaza.” Caci cu cat dezvolt mai mult subiectul, cu atat ii descriu pe ei mai mult ca oameni rai. Si, oamenii, odata venita lumina in lume, au urat lumina, pentru ca le scoate la iveala ce-i in ei. Dragostea te face bun si tot ce vine in continuare, de fapt, descrie ce inseamna un om bun. (58)
- Dragostea nu pizmuieste, nu invidiaza. „De ce il pune pe altul si nu pe mine?”
„De ce nu-s eu acolo?”
„De ce nu ma alege pe mine in comitet?”
„De ce nu-s eu pe primul loc?”
„De ce altii sa fie ridicati si eu nu?”
„De ce nus eu in centrul atentiei?”
Invidia e atitudinea care o ai cand sunt promovati altii si tu nu suferi lucrul asta. De ce? Pentru ca dragostea nu se lauda si nu se umfla de mandrie. „Auzi, frate, pe mine sa ma puneti, pentru ca eu sunt cel mai destept in sala asta. Eu sunt cel mai talentat aici. Eu ma pricep cel mai bine.” Cine se lauda si cine se scoate in evidenta nu iubeste. Daca ai iubi, te-ai bucura de promovarea astora. Pentru ca iubesti, [zici]: „Mai, ce bine ca-l ridica si pe asta. si pe asta. Uite ce frumos canta. Ce bine ca o promoveaza.” Dar tu canti mai bine ca ea. Lasa ca ea e mai tanara. Lasa ca sa fie ea intai. Dragostea nu invidiaza. Dragostea promoveaza. Cand iubesti, iti pare bine ca sunt atatea talente si-s atatia, in asa fel incat sa pot sa zic: „In sfarsit, eu pot sa stau linistit, ca sunt altii mai buni ca mine, sunt altii care stiu mai bine ca mine.” Cati sunt din astia? Aia care nu iubesc sunt nimic.
Nu va suparati, stiti, cineva a scris o carte tare demascatoare si a pus acolo: Orice asemanare cu lucruri prezente e incidentala. Nu e intentionata. Am predicat undeva despre cearta si nu stiam ca la ei a fost Adunarea Generala duminica trecuta. Si s-au certat. Si eu am descris exact o sedinta in care oameni firesti se cearta intre ei, oameni care n-au dragoste. Cand m-am dus sa predica dupa masa erau plouati. M-au chemat la comitet cei doi pastori, inainte de adunare: „Frate Ton, ne-ai facut de minune in fata bisericii. Ai descris exact ce a fost intre noi.”
„Pai, da, eu na-am stiut.”
Orice descriere a situatiei de aici e incidentala. In orice caz, vreo 10 ani nu m-au mai invitat in biserica aia. Vedeti cat e de incomod, sa aratam tot ce vrea Dumnezeu sa fim?
- Dragostea nu se mandreste.
- Dragostea nu se poarta necuviincios. Dragostea nu-i badarana. Nu e nemanierata. Am fost la o biserica adventista acum vreo 2 ani. M-am uitat la programul lor si am vazut printre altele ca anunta un curs de bune maniere. De atunci, tot caut sa-l gasesc cursul acela si inca nu l-am gasit. Nu stiu de ce pastorul nu vrea sa mi-l dea. Curs de bune maniere. Cum sa vorbim unii cu altii? Cum sa ne zambim unii la altii? Cum sa dam mana unii cu altii, privindu-ne in ochi. Aici, ma critica nevasta mult. Zice: „Ai dat mana asa..” Bunele maniere te obliga sa te uiti in ochii celui cu care dai mana. Dragostea e manierata. ‘Nu se poarta necuviincios’ – pus pozitiv, ii ‘dragostea e manierata’. Stie sa se poarte politicos. Stie sa se poarte amabil. Amabil e in frantuzeste ‘cu dragoste’. Daca iubesti esti manierat. Te porti frumos cu ceilalti.
- Dragostea nu cauta folosul sau. La asta as avea nevoie macar de o ora. In smerenie, fiecare sa-i priveasca pe ceilalti mai sus ca pe sine si sa caute nu folosul sau ci folosul celorlalti. Unde scrie asta? Filipeni 2:3-4 Si adauga: Sa fie in voi gandirea care era in Hristos El, macar ca era egal cu Dumnezeu, s-a coborat, s-a facut robul tuturor si s-a daruit tuturor. In smerenie sa-i privesti pe ceilalti ca mai sus si sa cauti folosul lor. Asta inseamna sa iubesti. Asta inseamna om iubitor pentru ca asa e Dumnezeu si asa e Fiul lui Dumnezeu.
- Dragostea nu se manie. In bisericile noastre nu se manie oamenii. Nu ridica vocea, nu tipa, pentru ca robul Domnului nu se cearta, pentru ca El nu se manie. „Frate, glumesti?” „Da, ce, eu sunt iute de manie, asa-s eu.”
„Frate, Duhul lui Dumnezeu nu-i un duh al maniei, e un duh al dragostei.”
Si dragostea nu se manie.
- Dragostea nu se gandeste la rau. Intrebati voi diferite grupuri care planifica sa sfasie o biserica. Dragostea nu se gandeste la rau. Nu planifica ceva rau.
- Dragostea nu se bucura cand se face o nelegiuire, o nedreptate. Ci, dragostea se bucura de adevar, de dreptate.
- Dragostea acopera totul. Fratilor, pe mine ma vorbesc tare multi de rau. E plin internetul de cate bube are Ton. Gasiti undeva unde eu vorbesc de rau pe cei ce ma ataca? Va spun de ce nu o fac. Pentru ca atunci cand vorbesc de rau oameni din lucrare, vorbesc de rau lucrarea lui Dumnezeu. Cine ar castiga daca eu as spune tot ce stiu despre aia care ma ataca pe mine? Si vreau sa stiti ca stiu multe. Uite, d-le, cum sunt pocaitii. Uite, d-le, cum se sfasie intre ei. Nici unul nu-i mai bun ca ceilalti. Ne ducem pe ici incolo, numai sa nu mai auzim de pocaiti. Iata de ce nu spun nimic rau despre om din lucrarea lui Dumnezeu. Dragostea acopera, nu demasca. Pentru ca iubesc pe aia care ma vorbesc de rau, pentru ca asa spune: „Pentru ca eu ii iubesc, acopar.” Sa nu stie nimeni. Stiu, dar, taceti.
- Dragostea crede totul. Crede ca se vor transforma. Crede ca se vor schimba. Crede ca pana la urma Duhul Sfant va birui. Crede ca pana la urma Dumnezeu ii va sfrange. Dragostea crede.
- Dragostea sufera totul. Mai e una singura. V-am aratat toate culorile care alcatuiesc lumina iubirii si cand le-ai folosit pe toate, cand le-ai dat pe toate si n-ai reusit, – ‘Ierusalime, Ierusalime, de cate ori am vrut si voi n-ati vrut.” Cand dragostea nu mai are nimic de facut, mai are. Mai are. Ea o cruce si urca la Calvar, incarcat de toate rautatile oamenilor. Dragostea sufera totul. Dragostea biruieste lasandu-se rastignita. Si din cauza asta dragostea nu va pieri niciodata, pentru ca dupa ce e omorata, vine inapoi biruitoare. Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste rautatea prin bunatate. Fie-va groaza, fie-va oroare de rautate si lipiti-va tare de bunatate.
Cum pot sa fiu un om care iubeste?
Timpul nostru a trecut, dar v-am promis ca va spun si cum. Cum pot si eu sa fiu un asemnea om care iubeste? In primul rand, daca-i nascut din Dumnezeu si-L cunoaste pe Dumnezeu. Cu cat Il cunosc mai mult pe Dumnezeu, ca bunatate si ca dragoste, cu atat sunt mai indragostit de El. Cu atat mai mult urasc ce-i dusmanul. Si cu atat mai mult zic: „O Doamne, fa-ma ce esti tu.”
Mai e ceva. Romani 5:5 Dragostea lui Dumnezeu e turnata in inimile noastre. Auziti? Tot ce v-am spus eu nu-i dragostea mea. Acuma v-am intors-o. Toate astea-s dragostea lui Dumnezeu care-i turnata in mine prin Duhul Sfant care mi-a fost dat. De unde sa stiu eu ca ai fost botezat cu Duhul Sfant? Ca ti s-a dat Duhul Sfant? Pentru ca iubesti. Si pentru ca esti bun. Pentru ca roada Duhului e dragostea, bunatatea, blandetea, facerea de bine, stapanirea de sine. E dragostea lui Dumnezeu in mine si e rezultatul venirii Duhului Sfant in mine- cu doua conditii:
Umblati calauziti de Duhul Sfant, pentru ca daca umblati calauziti de Duhul Sfant, nu va mai certati, nu va mai maniati, ca aia e roada firii. Umblati calauziti de Duhul Sfant si atunci nu mai impliniti impulsurile voastre salbatice. Asta inseamna sa stau mereu de vorba cu Duhul Sfant. Duhule Sfant, produ in mine dragostea asta. Duhule Sfant, atrage-mi atentia cand eu ma maniu, pune frana, Duhule Sfant. Duhule Sfant, eu vreau sa nu ma mai cert. Duhule Sfant, eu vreau sa fiu ca Domnul Isus. Tu stai de vorba cu Duhul Sfant? Cat Il lasi sa vorbeasca in tine? Cand va veni Duhul Sfant, ce va face? Va va aduce aminte tot ce v-a invatat Domnul Isus. Si tot ce v-am spus eu pana acuma e tot ce m-a invatat Domnul Isus. Cand va veni El, va va aduce aminte tot ce v-am invatat eu. Fratii mei, imi poate aduce aminte ceea ce n-am pus eu in minte? Intai, inata inataturile Domnului Isus, invata pe de rost predica de pe munte si de pe campie. Si dintr-o data vei vedea ca Duhul Sfant are ce vorbi, pentru ca Duhul Sfant are ce a-mi aduce aminte, ceea ce eu am pus in minte. Pana atunci, Duhul Sfant n-are de lucru. Da-i de lucru. Invata invataturile Domnului Isus si dintr-o data, Duhul Sfant nu mai tace. Fii atent cum te-a invatat. Fii atent, trebuie sa-l asculti pe Domnul Isus. Fii atent, fii atent. Nu fa. Fa asa. Duhule Sfant, ce bine ca esti aici. Ce bine ca esti in mine si imi aduci aminte. Multumesc Duhule Sfinte. Asa-i de bine ca esti Paracletos- chemat alaturi sa ma asiste. Ce bine e ca am langa mine unul care ma ajuta. Ce minunat esti Duhule Sfant, Duhul lui Dumnezeu. Si Dumnezeu e iubire- Duhul iubirii. Asadar, prima conditie e sa invat sa-L ascult pe Duhul Sfant, pentru ca numai atunci produce El in mine roada Duhului Sfant.
Urmariti dragostea – 1 Corinteni 14:1 – Urmariti dragostea, cautati-o. Vanati-o. Prindeti-o. Nu te lasa pana nu e a ta. Nu te lasa pana nu-i totul in tine iubire. Urmariti dragostea. Lasa-te calauzit de Duhul Sfant si urmareste dragostea. La Timotei, unde spune ‘urmariti evlavia’, Pavel zice, de fapt, ‘exerseaza, fa gimnastica’ a iubirii. Practic-o pana se dezvolta, pentru ca lucrurile astea se invata, lucrurile astea se urmaresc, lucrurile astea se dezvolta, lucrurile astea cresc.
Ma rog ca dragostea voastra sa creasca in pricepere si in cunoastere. Dragostea creste in pricepere si in cunoastere. Urmariti astea. V-am dat tot ce mi-a dat Domnul pentru dimineata asta. N-am de adaugat nimic altceva decat : Ti-am descris pe omul care iubeste, oamenii care iubesc. Dar ce iubesc? Totul! Pentru ca ei nu admit in ei nici o dusmanie, nici o ura, nici o rautate. Oameni care iubesc. Pe cine iubesc? Si pe aia nesuferiti. Oameni care iubesc cum iubeste Dumnezeu pe toata omenirea.
Agape Christian Church, Arizona
Predici pentru vremuri grele – http://www.fiti-oameni.ro
///////////////////////////////////////////
Cele 12 culori ale dragostei
Autor: Iosif Țon
https://video.resursecrestine.ro/predici/133771/cele-12-culori-ale-dragostei
//////////////////////////////////////////
Nu iubiţi lumea (1 Ioan 2,15)
- Creştinii sunt sfătuiţi să nu iubească lumea. Ce semnificaţie are cuvântul lume în Scriptură? Ioan 12,19; 15,19; Fapte 17,24; Rom. 1,20; Col. 2,8; 1 Tim. 6,7; Iacov 4,4; Apoc. 11,15.
Ioan, 12
19 Fariseii au zis deci între ei: „Vedeţi că nu câştigaţi nimic: iată că lumea se duce după El!”
Ioan, 15
19 Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.
Faptele apostolilor, 17
24 Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.
Romani, 1
20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi;
Coloseni, 2
8 Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.
1 Timotei, 6
7 Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea.
Iacov, 4
4 Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.
Apocalipsa, 11
15 Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”
______________________________________________________________________________________________
Cuvântul cosmos (tradus cu „lume”) înseamnă universul, pământul, omenirea, domeniul existenţei, stilul de viaţă care I se opune lui Dumnezeu. El apare de peste 20 de ori în 1 şi 2 Ioan. Lumea are nevoie de mântuire (1 Ioan 4,14), însă este ostilă faţă de Dumnezeu şi poporul Său (1 Ioan 3,13). Ea zace sub puterea celui rău (1 Ioan 5,19), iar profeţii mincinoşi, antihriştii şi amăgitorii s-au răspândit în lume (1 Ioan 4,1.3; 2 Ioan 7). Este rău să ai bunurile lumii, dar este bine să le împarţi la cei nevoiaşi (1 Ioan 3,17). În sfârşit, lumea trebuie biruită (1 Ioan 5,4.5). În epistolele lui Ioan, cuvântul lume are în general conotaţii negative, întrucât lumea este răzvrătită împotriva lui Dumnezeu.
1 Ioan, 4
14 Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.
1 Ioan, 3
13 Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea.
1 Ioan, 5
19 Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău.
1 Ioan, 4
1 Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi.
3 şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.
2 Ioan, 1
7 Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul!
1 Ioan, 3
17 Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?
1 Ioan, 5
4 pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.
5 Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?
În Scriptură apare o dilemă interesantă în ceea ce priveşte modul în care trebuie să ne raportăm la lume. Pe de o parte, ni se spune să nu iubim lumea, iar pe de altă parte, Biblia ne arată clar că Dumnezeu iubeşte lumea (Ioan 3,16). Totodată, ni se spune să nu iubim lumea, nici lucrurile din lume, deşi suntem sfătuiţi în repetate rânduri să-i iubim pe oameni, însă este evident că oamenii se află în lume.
Ioan, 3
16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
- Cum putem să-i iubim pe oameni, dar să nu iubim lumea, când lumea este alcătuită în primul rând din oameni? De care lucruri din lume nu trebuie să ne legăm inima? Vers. 15 şi 16
______________________________________________________________________________________________
Ioan nu ne spune că ar trebui să-i urâm pe oameni sau că ar trebui să desconsiderăm planeta Pământ; dimpotrivă, ar trebui să urâm lucrurile din lume care ne împiedică să cunoaştem şi să experimentăm personal dragostea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, trebuie să stăm departe de lucrurile din lume care ne împiedică să avem acea relaţie cu Dumnezeu care duce la mântuire.
Fii foarte sincer cu tine însuţi. Care sunt lucrurile din lume pe care le iubeşti? Există în lume lucruri care în ele însele nu sunt rele, dar pe care le iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu? Cum vei reuşi să renunţi la ele?
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
https://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2009/07/28/nu-iubiti-lumea-1-ioan-215.html
/////////////////////////////////////
Cea mai mare dintre acestea este dragostea- „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Partea întâi)
Biserica Baptistă Bethlehem
Pastor John Piper
(Matei 22:34-40)
Când au auzit Fariseii că Isus a astupat gura Saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”
Isus i-a răspuns: „‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.’ Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.”
Incredibilul context al acestei porunci
Preocuparea mea principală în acest text este porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Dar aceasta e înconjurată de afirmaţii atât de uimitoare încât ne-am pripi dacă am plonja în ea fără să ne gândim la ce o înconjoară. De aceea, ne vom ocupa cel puţin două săptămâni de acest text.
Cele două lucruri uimitoare la care mă gândesc sunt: mai întâi, cea mai mare poruncă din Cuvântul lui Dumnezeu. În versetul 36 un Fariseu Îl întreabă pe Isus: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns citând din Deuteronom 6:5,
Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.
Apoi El adaugă propriile Sale cuvinte ca să ridice porunca mai sus chiar decât o cerea întrebarea. Întrebarea era: „Care este cea mai mare poruncă?” iar Isus spune: „Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.”
Deci primul lucru uimitor pe care îl găsim lângă porunca să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi este porunca să Îl iubim pe Dumnezeu, prezentată ca fiind cel dintâi şi cel mai mare lucru din tot Cuvântul lui Dumnezeu. Cel dintâi şi cel mai mare lucru pe care îl poţi face este să Îl iubeşti pe Dumnezeu – să Îl iubeşti pe Dumnezeu – din toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.
Celălalt lucru uimitor pe care îl găsim lângă porunca să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi îl vedem în continuare, în versetul 40,
În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.
[în trad. engleză: „De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.” – nota trad.]
Toate celelalte lucruri din Vechiul Testament depind într-un anume sens de aceste două porunci: porunca să Îl iubim pe Dumnezeu şi porunca să ne iubim aproapele. Este o poruncă uimitoare. Vedem aici cum autoritatea Fiului lui Dumnezeu ne spune ceva absolut uimitor despre originea şi menirea întregului plan şi Cuvânt al lui Dumnezeu.
Acestea sunt cele două lucruri uimitoare la care trebuie să ne gândim înainte să ne concentrăm asupra poruncii copleşitoare care ne spune să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Spun că e copleşitoare pentru că pare să îmi ceară să îmi rup pielea de pe trupul meu şi să o înfăşor în jurul altei persoane, ca să pot simţi că sunt acea persoană; iar toate aspiraţiile pe care le am pentru propria siguranţă, sănătate, succes şi fericire le simt acum pentru cealaltă persoană, ca şi cum el aş fi eu.
Este o poruncă absolut uluitoare. Dacă asta înseamnă, atunci cu sufletele noastre va trebui să se întâmple ceva incredibil de puternic, de cutremurător, care să le reconstruiască, să le răstoarne şi să le întoarcă pe dos. Ceva supranatural. Ceva mult mai mult decât pot face prin propria lor putere fiinţe umane ca John Piper, care îşi urmăresc propria protecţie, perfecţionare, înălţare, stimă şi progres.
Înainte să luăm o astfel de poruncă şi să o aplicăm la vieţile noastre, trebuie să ne gândim la aceste două lucruri uimitoare care alcătuiesc contextul poruncii. Acela că porunca să-L iubim pe Dumnezeu este cea dintâi şi cea mai mare poruncă din Cuvântul lui Dumnezeu, şi că toată Legea şi Proorocii depind de aceste două porunci.
Haideţi să începem cu versetul 40. „De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.” Mai întâi, gândiţi-vă la simplul fapt că Isus a spus aceste cuvinte. El nu era obligat să o facă. Fariseul nu I-a cerut să o facă. Isus a mers mai departe de întrebarea lui şi a spus ceva în plus. Pare că vrea să sublinieze importanţa şi poziţia centrală a acestor porunci, atât cât e posibil. A spus că porunca să-L iubeşti pe Dumnezeu este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. A spus că porunca să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi este „asemenea ei”. Versetul 39: „Iar a doua, asemenea ei, este…” Aceste cuvinte sunt suficiente ca să sublinieze extrema importanţă a celor spuse. Avem aici cea mai mare poruncă din toată revelaţia lui Dumnezeu pentru omenire (Să-L iubeşti pe Dumnezeu), şi avem a doua mare poruncă, care este asemenea ei (Să iubeşti pe aproapele tău).
Însă Isus nu S-a oprit aici. El vrea să fim şocaţi de importanţa acestor două porunci. Vrea să ne oprim şi să ne minunăm. Vrea să petrecem în cercetarea acestor lucruri mai mult de o clipă trecătoare. Mai mult de o săptămână sau de două predici. De aceea, El adaugă: „De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.” Ele sunt 1) prima şi cea mai mare, şi 2) a doua, care este asemenea primei şi celei mai mari. Dar ele sunt în acelaşi timp cele două porunci de care depinde întreaga Biblie. „De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.”
Ce înseamnă aceasta? Haideţi să vedem dacă voi putea deschide o fereastră în cer punând în contrast ce spune Isus aici (în versetul 40) cu ceea ce spune în Matei 7:12 şi cu ce spune Pavel în Romani 13. Deschideţi împreună cu mine la Predica de pe Munte din Matei 7:12. Versetul mai este cunoscut ca Regula de Aur. Eu cred că este un bun comentariu la porunca „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
Matei 7:12: În aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii
Isus tocmai a spus că Dumnezeu ne va da lucruri bune dacă I le cerem, dacă batem la uşă şi dacă le căutăm, pentru că El este un Tată iubitor. Apoi, în Matei 7:12 El spune:
Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.
Observaţi că din nou Isus se referă la Lege şi la Prooroci aşa cum a făcut-o în Matei 22:40. El spune, dacă faceţi celorlalţi ce voiţi să vă facă şi ei, atunci „în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii. În Matei 22:40 El a spus: „De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.”
Observaţi că prima poruncă nu este menţionată în Matei 7:12. Aici nu ni se spune să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră. Dacă ne purtăm cu ceilalţi aşa cum ne-ar place să se poarte şi ei cu noi, atunci, spune Isus, „în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.”
Trebuie să avem grijă aici. Unii oameni au încercat de-a lungul secolelor să ia afirmaţii cum ar fi Regula de Aur şi să spună că Isus a fost doar un învăţător profund de etică umană; şi că ceea ce i-a învăţat El pe oameni nu depinde de Dumnezeu sau de vreo relaţie cu Dumnezeu. Ei spun: „Vedeţi, El a rezumat întregul Vechi Testament, Legea şi Proorocii, în relaţii umane practice: Regula de Aur.”
Spun că trebuie să fim atenţi aici, pentru că cei care gândesc astfel nu numai că ignoră lucrurile minunate pe care le-a spus Isus despre Dumnezeu cu alte ocazii şi afirmaţiile uimitoare pe care le-a făcut spunând că El a venit de la Dumnezeu să Îşi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45), dar ei ignoră şi contextul imediat. Versetul 12 începe [în original şi în traducerea engleză – nota trad.] cu cuvintele „de aceea”:
„De aceea, tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.”
Aceste cuvinte ne arată că Regula de Aur se bazează pe cele spuse mai devreme – pe relaţia noastră cu Dumnezeu ca Tată care ne iubeşte, ne răspunde la rugăciuni şi ne dă lucruri bune atunci când I le cerem (Matei 7:9-11). De fapt, aceasta este o cheie foarte profundă care ne face capabili să ne iubim aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine. Aşa că Dumnezeu susţine aici Regula de Aur prin grija Sa părintească. Dragostea Sa pentru noi şi răspunsul nostru în dragoste, cu încredere şi în rugăciune, constituie sursa puterii pentru trăirea Regulii de Aur. De aceea, nu-L puteţi transforma pe Isus într-un simplu învăţător de etică.
Cu toate acestea, Isus spune totuşi că, dacă faceţi celorlalţi ce voiţi să vă facă şi ei, în aceasta „este cuprinsă Legea şi Proorocii.” El nu spune că în dragostea pentru Dumnezeu „este cuprinsă Legea şi Proorocii.” De ce o spune în felul acesta? Cred că El se referă la faptul că, atunci când vezi oamenii trăind în felul acesta (împlinind Regula de Aur), ce vezi tu de fapt este expresia vizibilă a Legii şi Proorocilor. Un astfel de comportament între oameni manifestă în mod public şi deschis tot ce reprezintă Vechiul Testament. Împlineşte Legea şi Proorocii. Nimeni nu vede cum Îl iubeşti pe Dumnezeu. Este o pasiune internă a sufletului. Dar ea se exprimă atunci când îi iubeşti pe alţii. De aceea, iubirea celorlalţi este manifestarea exterioară, expresia vizibilă, demonstrarea practică şi, prin urmare, împlinirea a tot ce reprezintă Vechiul Testament. Prin urmare, există un sens în care a doua poruncă (să iubeşti pe aproapele tău) este scopul vizibil al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu. Nu e ca şi cum dragostea pentru Dumnezeu nu s-ar regăsi aici, sau că a-L iubi pe Dumnezeu e mai puţin important; dimpotrivă, dragostea pentru Dumnezeu este făcută vizibilă şi se manifestă în toată plinătatea ei în dragostea noastră vizibilă, practică şi jertfitoare pentru alţii. Cred că de aceea a doua poruncă e prezentată singură atunci când Noul Testament spune că dragostea împlineşte Legea.
Romani 13:8-10: Cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea
Haideţi să privim la un alt text care indică în această direcţie.
Priviţi la Romani 13:8-10.
Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. 9 De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 10 Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.
De două ori (în versetele 8 şi 10) Pavel spune că porunca să ne iubim aproapele este „împlinirea Legii.” La aceasta se referea Isus când a spus (în Matei 7:12) că, dacă faceţi celorlalţi ce voiţi să vă facă şi ei, „în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.” Şi, la fel ca în Matei 7:12, Pavel nu spune că Legea este împlinită atunci când Îl iubeşti pe Dumnezeu şi îţi iubeşti aproapele. El spune doar că iubindu-ţi aproapele tu împlineşti Legea. Cred că acest lucru are aceeaşi semnificaţie ca şi în Matei 7:12; dacă ne iubim aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine, aceasta este expresia vizibilă, manifestarea, îndeplinirea practică şi împlinirea a tot ce reprezintă Vechiul Testament, inclusiv dragostea pentru Dumnezeu. Dragostea pentru Dumnezeu se manifestă vizibil atunci când îi iubim pe alţii. Sau, aţi putea spune, dragostea noastră pentru Dumnezeu este „împlinită” atunci când îi iubim pe alţii.
Ştim că Pavel a văzut această dragoste practică în totală dependenţă de relaţia noastră cu Dumnezeu. În Romani 8:3-4 el spune:
Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti (= bazaţi pe noi înşine), ci după îndemnurile Duhului (= bazaţi pe Dumnezeu).
În alte cuvinte, împlinirea Legii – să ne iubim aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine – nu e ceva ce putem face prin propriile forţe. O facem prin Duhul Sfânt. Şi am văzut săptămâna trecută cum Pavel ne învaţă că Dumnezeu ne dă Duhul Sfânt prin credinţă.
Deci, avem aceeaşi situaţie ca în Matei 7:12. Când Isus şi Pavel spun că, atunci când ne iubim aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine, noi împlinim Vechiul Testament, ei nu exclud dragostea noastră pentru Dumnezu şi dragostea Lui pentru noi; ei o presupun, o subînţeleg.
Matei 22:37-40: De aceste două porunci depind…
Dar haideţi să ne întoarcem la textul nostru din Matei 22:37-40. Aici Isus menţionează atât dragostea noastră pentru Dumnezeu cât şi dragostea pentru aproapele nostru; şi spune în mod explicit (în versetul 40): „De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.” De ce? Vreau să sugerez că aici El spune ceva diferit de ce a spus în celelalte texte (Matei 7:12; Romani 13:8,10). Aici El nu spune că aceste două porunci „împlinesc” Legea şi Proorocii, sau că ele „sunt” Legea şi Proorocii. El spune că Legea şi Proorocii depind de aceste două porunci. Versetul 40:
„În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.”
[în original şi traducerea engleză: „De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.” – nota trad.]
Aceasta este o fereastră deschisă înspre cer, dacă ochii voştri sunt deschişi să o vadă. Atunci când El spune că toată Legea şi Proorocii depind (literal: „atârnă” ca o piatră în jurul gâtului, un şarpe de mână, sau un om de cruce) de dragoste, această afirmaţie este opusul celor spuse în celelalte texte. Ele spuneau că Legea şi Proorocii conduc spre dragoste şi îşi găsesc expresia şi împlinirea în dragoste. Dar aici, în Matei 22:40, Isus afirmă contrariul: dragostea conduce spre Lege şi Prooroci şi îşi găseşte expresia în acestea. Legea şi Proorocii sunt agăţate – depind – de ceva dinaintea lor, şi anume de pasiunea lui Dumnezeu pentru această lume, astfel încât ea, această istorie a omenirii, să fie o lume a dragostei pentru Dumnezeu şi a dragostei radicale, îndreptate către celălalt, între oameni.
Ilustraţie
Haideţi să vedem dacă pot să exprim această idee printr-o imagine, ca să o puteţi vedea mai clar. E atât de importantă, dacă dorim să pricepem mărimea semnificaţiei dragostei în mijlocul nostru, în timp ce înaintăm în exprimarea ei practică în predicile noastre şi în convieţuirea noastră împreună aici în Bethlehem.
Haideţi să ne imaginăm istoria inspirată a răscumpărării de la începuturile ei până la desăvârşirea ei, asemenea unui sul, ca cel văzut de Ioan în Apocalipsa 5. Acesta reprezintă Legea şi Proorocii (şi Noul Testament). În acest sul sunt relatate faptele lui Dumnezeu şi scopurile Sale în istorie, împreună cu poruncile şi promisiunile Lui. Matei 7:12 şi Romani 13:8-10 ne spun că, atunci când în poporul lui Dumnezeu fiecare îşi iubeşte aproapele ca pe el însuşi, scopul acestui sul se împlineşte. Obiectivul lui este exprimat vizibil, manifestat practic, astfel încât oamenii pot „să vadă faptele noastre bune şi să slăvească pe Tatăl nostru, care este în ceruri” (Matei 5:16). Aşa că sulul conduce spre dragoste. Dragostea curge din sul.
Dar apoi Isus ne oferă o perspectivă incredibilă. El ne ridică pentru o clipă deasupra istoriei şi deasupra lumii, şi ne arată sulul de la distanţă. Acum îl putem vedea întreg – Legea şi Proorocii, Vechiul Testament, istoria răscumpărării, scopurile şi acţiunile lui Dumnezeu în istorie. Şi mai vedem cum sulul stă agăţat de două lanţuri de aur, fiecare fixat de câte un mâner al sulului. Isus ne îndreaptă ochii spre cer, şi vedem cum lanţurile se continuă tot mai sus şi dispar în cer.
Apoi El ne duce în cer. Acolo ne arată capetele lanţurilor. Ele sunt legate de tronul lui Dumnezeu. Unul este legat de braţul drept al tronului, unde sunt inscripţionate cuvintele: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” Celălalt este legat de braţul stâng al tronului, unde sunt inscripţionate cuvintele: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
Atunci Isus se întoarce spre noi şi ne spune: „Întregul sul, toată Legea şi Proorocii, întreaga istorie a răscumpărării şi toate planurile şi acţiunile Tatălui Meu atârnă de aceste două scopuri suverane ale lui Dumnezeu – El să fie iubit de poporul Său, iar oamenii ce alcătuiesc poporul Său să se iubească unul pe altul.
Cred că nu exagerăm dacă spunem că toată creaţia, toată răscumpărarea, toată istoria atârnă de aceste două mari obiective – oamenii să Îl iubească pe Dumnezeu din toată inima lor, iar din revărsarea acelei iubiri noi să ne iubim unii pe alţii.
Ceea ce înseamnă că dragostea este originea (Matei 22:40) şi scopul (Romani 13:8,10) Legii şi Proorocilor. Este începutul şi sfârşitul motivului pentru care Dumnezeu a inspirat Biblia. Este sursa şi izvorul la un capăt, şi oceanul nesfârşit la celălalt capăt al râului istoriei răscumpărării – amintit şi promis în Cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi în această dimineaţă ne spune să privim cu extremă seriozitate această perioadă în care ne ocupăm de dragoste aici în Bethlehem. Să lăsăm ca această imagine să ne copleşească şi să ne refacem priorităţile. Să rămânem singuri împreună cu El şi să vorbim cu El despre aceste lucruri. Să nu presupunem că ştim pe deplin ce este dragostea, sau că ea are locul central în vieţile noastre. El ne spune: Toată Scriptura, toate planurile Lui pentru istorie – ATÂRNĂ – de aceste două mari obiective: să Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, şi să ne iubim unul pe altul aşa cum ne iubim pe noi înşine.
Copyright 1995 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org
Tradus de Florin Vidu
https://rcrwebsite.com/greatest7.htm
////////////////////////////////////////
Ce înseamnă să-L iubești pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea?
RĂSPUNS
„Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.” (Deuteronomul 6.4-5) Această parte din Scriptură e cunoscută sub numele de Shema, și vine de la primul cuvânt, „ascultă”, în evreiește. Evreii moderni consideră că recitarea acestei Shema atât seara, cât și dimineața, este una dintre datoriile lor cele mai sacre. A fost citată de Isus ca fiind „cea mai mare poruncă din Lege” (Matei 22.36-37).
Porunca aceasta pare imposibil de împlinit. Aceasta pentru că, în starea umană naturală, e imposibil. Nu există dovadă mai mare pentru incapacitatea omului de a asculta de Legea lui Dumnezeu decât constituie această poruncă. Nicio ființă umană cu o natură căzută nu-L poate iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea 24 de ore din 24. Omenește e imposibil. Dar să nu asculți de vreo poruncă a lui Dumnezeu este păcat. Prin urmare, chiar fără să luăm în calcul păcatele pe care le comitem zilnic, suntem cu toții condamnați de incapacitatea noastră de a împlini această poruncă. Acesta este motivul pentru care Isus le-a adus aminte în mod continuu fariseilor despre incapacitatea lor de a ține Legea lui Dumnezeu. Încerca să-i facă să vadă eșecul lor spiritual și nevoia de un Salvator. Fără curățirea de păcat pe care El o pune la dispoziție și fără prezența care capacitează a Duhului Sfânt care locuiește în inima celor răscumpărați, a-L iubi pe Dumnezeu în orice măsură e imposibil.
Dar ca și creștini am fost curățați de păcat și avem Duhul Sfânt. Așadar cum începem să-L iubim pe Dumnezeu așa cum trebuie? Așa cum omul din Marcu 9.24 I-a cerut lui Dumnezeu să ajute necredinței lui, și noi Îi putem cere lui Dumnezeu să ne ajute în domeniile în care nu-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea. Avem nevoie de puterea Lui pentru a face imposibilul, și începutul constă din a căuta și a ne însuși această putere.
În majoritatea cazurilor, dragostea și afecțiunea noastră față de Dumnezeu crește în intensitate odată cu trecerea timpului. Cu siguranță, cei tineri în credință, mântuiți de curând, sunt foarte conștienți de dragostea lui Dumnezeu și de dragostea lor pentru El. Dar prin faptul că experimentăm credincioșia lui Dumnezeu în vremurile de lupte și încercări, crește tot mai mult în noi o dragoste profundă pentru Dumnezeu. În timp, experimentăm, compasiunea, îndurarea, harul Lui și dragostea Lui pentru noi, cât și ura Lui față de păcat, sfințenia și neprihănirea Lui. Nu putem iubi pe cineva pe care nu-l cunoaștem, așadar cunoașterea Lui trebuie să fie prioritatea noastră numărul unu. Cei care Îl urmează pe Dumnezeu și neprihănirea Lui, care iau în serios porunca de a-L iubi mai presus decât orice altceva sunt cei care sunt pasionați de lucrurile lui Dumnezeu. Ei sunt doritori să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, doritori să se roage, doritori să asculte și să-L cinstească pe Dumnezeu în toate lucrurile și doritori să le spună altora despre Isus. Tocmai prin aceste discipline spirituale dragostea pentru Dumnezeu crește și se maturizează spre gloria lui Dumnezeu.
https://www.gotquestions.org/Romana/iubesti-Dumnezeu-inima-sufletul-cugetul-puterea.html
//////////////////////////////////////////
Memorialul durerii: Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand (2006)
///////////////////////////////////////////
Biruinţa asupra diavolului
- T. Mawson
Canaaniţii: tablou al diavolului
„Fiii lui Israel iarăşi au făcut rău înaintea Domnului; şi Ehud murise. Şi Domnul i-a vândut în mâinile lui Iabin, împăratul Canaanului, care domnea la Haţor. Căpetenia oştirii lui era Sisera, care locuia la Haroşet-Goim. Fiii lui Israel au strigat către Domnul, căci Iabin avea nouă sute de care de fier şi de douăzeci de ani asuprea foarte tare pe fiii lui Israel. Pe vremea aceea Debora, prorociţa, soţia lui Lapidot, judeca pe Israel. Ea şedea sub palmierul Deborei, între Rama şi Betel, în ţinutul deluros al lui Efraim; şi fiii lui Israel se suiau la ea pentru judecată. Ea a trimis să cheme pe Barac, fiul lui Abinoam, din Chedeş-Neftali, şi i-a zis: «Nu a poruncit Domnul, Dumnezeul lui Israel? Du-te, îndreaptă-te spre Muntele Tabor şi ia cu tine zece mii de oameni dintre fiii lui Neftali şi dintre fiii lui Zabulon; voi atrage spre tine, la torentul Chison, pe Sisera, căpetenia armatei lui Iabin, împreună cu carele şi mulţimea lui, şi-l voi da în mâinile tale.» Şi Barac i-a zis: «Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce.» Şi ea a spus: «Voi merge desigur cu tine, însă aceasta nu va fi spre cinstea ta, pe calea pe care mergi, căci Domnul va da pe Sisera în mâinile unei femei.» Şi Debora s-a sculat şi s-a dus cu Barac la Chedeş. Barac a chemat pe Zabulon şi Neftali la Chedeş; zece mii de oameni s-au suit după el; şi Debora a mers cu el. Heber Chenitul se despărţise de cheniţi, fiii lui Hobab, socrul lui Moise, şi îşi întinsese cortul până la stejarul Ţaanaim, lângă Chedeş. Au dat de ştire lui Sisera că Barac, fiul lui Abinoam, s-a îndreptat spre Muntele Tabor. Şi, de la Haroşet-Goim, Sisera şi-a strâns spre torentul Chisonului toate carele; nouă sute de care de fier şi tot poporul care era cu el. Atunci Debora a zis lui Barac: «Scoală-te, căci iată ziua când Domnul a dat pe Sisera în mâna ta! Într-adevăr, Domnul merge înaintea ta.» Şi Barac s-a repezit de pe Muntele Tabor, cu zece mii de oameni după el. Şi Domnul a pus pe fugă dinaintea lui Barac, prin ascuţişul sabiei, pe Sisera, toate carele lui şi toată armata. Sisera s-a dat jos din carul lui şi a fugit pe jos. Barac a urmărit carele şi armata până la Haroşet-Goim; şi toată armata lui Sisera a căzut sub ascuţişul sabiei, fără să fi rămas un singur om“ (Judecători 4:1-16 ).
Canaaniţii cu Sisera, drept căpetenie a lor, sunt un tablou al diavolului şi al puterii sale. În victoria Deborei şi a lui Barac recunoaştem modul în care a fost biruit diavolul; el este şi pentru credincioşi un duşman înfrânt pentru totdeauna.
Aici găsim unele indicii, care arată clar domnia şi înfrângerea duşmanului:
- Numele lui Sisera înseamnă „cel care leagă cu lanţuri“, iar noi ştim cât de bine se potriveşte acest nume diavolului. Sisera a fost omorât printr-un mijloc slab în sine: capul lui a fost zdrobit de către o femeie cu ajutorul unui ţăruş de cort, tot aşa cum Domnul, sămânţa femeii, a zdrobit capul şarpelui. Oamenii L-au dispreţuit pentru că a fost smerit, moartea Lui a însemnat slăbiciune şi a fost lipsită de sens în ochii lor, însă
„Prin ceea ce părea a fi o înfrângere,
El a câştigat răsplată şi cunună,
El a călcat în picioare pe toţi duşmanii noştri,
prin faptul că El Însuşi a fost călcat în picioare.“
- Cea care a intonat cântecul de mulţumire după nimicirea lui Sisera a fost o femeie; putem vedea aici o paralelă cu nimicirea lui Faraon la Marea Roşie şi cea a lui Goliat în Valea Terebinţilor. Fiecare din aceste evenimente prezintă o altă latură a victoriei Domnului asupra diavolului, însă toate au o surprinzătoare asemănare: femeile sunt acelea care ştiu să preamărească măreţia trimfului. După moartea lui Faraon, Miriam „ …a luat în mână o tamburină şi toate femeile au venit după ea, cu tamburine şi jucând. Miriam le răspundea: «Cântaţi Domnului, căci Şi-a arătat măreţia»“ (Exod 15:20-21 ). După victoria asupra lui Goliat, „femeile…, cântând şi jucând, în sunetul tamburinelor şi al lirelor, …cântau, îşi răspundeau unele altora şi ziceau: «…David a bătut zecile lui de mii»“ (1. Samuel 18:6-7 ). Acum, după moartea lui Sisera, Debora cânta: „Voi cânta, da, voi cânta Domnului, voi cânta laudele Domnului, Dumnezeului lui Israel“ (Judecători 5:3 ).
Cât de frumos se vede şi aici harul lui Dumnezeu! Femeia a fost cea care a căzut în şiretlicul diavolului, şi tocmai femeia este un tablou al Adunării, al Miresei lui Hristos, care este constituită din toţi aceia care au crezut Evanghelia mântuirii. Nimeni nu poate să cinstească într-un mod adecvat triumful Domnului asupra morţii şi asupra diavolului ca această ceată de răscumpăraţi; de la ea se va înălţa cea mai frumoasă şi cea mai minunată preamărire. Îngerii se bucură de doborârea diavolului, însă noi, care am fost înşelaţi prin minciuna lui şi care am gustat amărăciunea robiei lui, putem spune din toată inima: „Lăudaţi pe Domnul!“, căci „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult“ (Romani 5:20 ).
- În cântecul Deborei se întâlneşte prima oară în Scriptură expresia „du robia ta roabă“ (versetul 12), care fără îndoială se referă la victoria Domnului asupra diavolului, despre care dorim să vorbim acum.
Cum lucrează diavolul
Este bine să fim în temă cu modul de lucru al diavolului şi cum a reuşit să-i înrobească pe oameni. Chiar de la început, s-a străduit să-i orbească pe oameni ca să nu vadă adevărata fiinţă a lui Dumnezeu şi, în loc să-L iubească şi să-L laude, să-L urască şi să-L blesteme, şi, în loc să meargă pe drumul înalt al voii Sale, să rătăcească pe cărările întunecoase şi întortocheate ale dorinţelor lor rele. Cântecul de laudă din Judecători 5 nu a fost intonat înainte ca Sisera să fie nimicit, iar Debora a recunoscut că în timpul celor doispreceze ani de robie ai lui Israel sub împăratul Canaanului, nu s-a mers pe căile lui Dumnezeu, ci pelerinii au mers pe cărări strâmbe (versetul 6).
Ştim că omul a fost creat ca o fiinţă corectă şi, atâta timp cât a rămas în dependenţă de Creatorul lui, a posedat tot ce putea să facă din viaţa lui un imn de bucurie. Dumnezeu S-a uitat la lucrarea mâinilor Sale şi a văzut că totul era foarte bun, căci înaintea Lui stătea sublima creaţiune, ca un instrument bine acordat al cântecului de laudă. Însă, diavolul a reuşit să-l îndepărteze pe om de la Dumnezeu, de la lumină, de la libertate şi de la cântarea de laudă. El privea cu ochi răi această stare de pace, şi ca să strice totul, a răspândit minciuna cu privire la Dumnezeu. El a calomniat Fiinţa lui Dumnezeu înaintea Evei şi a dovedit că pe drept a fost numit „un mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44 ). Propunerea lui a fost următoarea: „călcaţi porunca lui Dumnezeu şi veţi fi ca Dumnezeu“, ceea ce înseamnă: „Dumnezeu nu este aşa de bun cum spune El, ascultaţi de mine şi astfel veţi avea parte de lucruri mult mai bune decât cele pe care vi le-a făcut Dumnezeu; aşezaţi-vă voi în punctul central şi nu vă interesaţi de Dumnezeu şi de voia Lui.“
Ispita a avut succesul dorit, minciuna a fost crezută, păcatul a pătruns înăuntru şi lumina a ieşit. Armonia a fost înlăturată, muzica a amuţit, iar omul, acest instrument al cântecului de laudă, a fost zdrobit şi stricat, prins în puterea vrăjmaşului. Se părea că Dumnezeu a suferit o înfrângere, iar diavolul a obţinut o victorie, căci el a făcut inima omului, în care Dumnezeu trebuia să locuiască ca într-un Loc Preasfânt, ca locuinţă a sa şi a reuşit să-i câştige pe oameni de partea lui în răzvrătirea faţă de Dumnezeu. Până în ziua de astăzi îi ţine prin aceasta în robie, în întuneric. În 2. Corinteni 4:3-4 citim: „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei“. Domnul nostru a explicat: „Cele de lângă drum sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă şi să fie mântuiţi“ (Luca 8:12 ). Vedem deci foarte clar că de la început, diavolul a primit prin aceasta putere asupra oamenilor, că i-a orbit faţă de adevărata Fiinţă a lui Dumnezeu şi îi ţine în acelaşi mod şi astăzi încă în lanţuri.
https://comori.org/judecatori/sa-biruiesti-dar-cum/biruinta-asupra-diavolului
////////////////////////////////////////
Cum a fost biruită puterea satanei?
- T. Mawson
Trei trăsături caracteristice în legătură cu omorârea lui Sisera ne dau un răspuns. Mai întâi este Debora. Numele acesta înseamnă „activitate“ sau „albină“. Ea era căsătorită cu Lapidot, al cărui nume înseamnă „lampă, lumină“. Debora avea suficiente motive, ca să mulţumească în cântecul ei că poporul s-a pus de bunăvoie la dispoziţie: „Poporul s-a oferit de bunăvoie“ (Judecători 5:2 ); „Aceia din popor care s-au oferit de bunăvoie“ (Judecători 5:9 ); „Un popor care şi-a primejduit viaţa până la moarte“ (Judecători 5:18 ).
Aici sunt deci cele trei lucruri necesare pentru învingerea satanei: lumina, activitatea şi dăruirea. Toate cele trei lucruri au fost prezente la Domnul Isus şi de aceea El a putut să-l învingă pe diavolul. În Evanghelia după Ioan citim afirmaţia: „Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară“ (Ioan 12:31 ); în aceeaşi Evanghelie ne sunt prezentate cele trei lucruri, despre care tocmai am vorbit:
1) „Eu sunt Lumina lumii“ (Ioan 8:12 ; 9:5 );
2) „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez“ (Ioan 5:17 ); „Trebuie să împlinesc lucrările Celui care M-a trimis“ (Ioan 9:4 );
3) „Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi“ (Ioan 10:11 ); „…pentru că Eu Îmi dau viaţa“ (Ioan 10:17 ).
Întuneric înseamnă neştiinţă cu privire la Dumnezeu. Când a venit Domnul Isus pe pământ, omenirea era acoperită de un întuneric mare. El a venit ca Lumină, pentru a descoperi adevărata fiinţă a lui Dumnezeu şi inima Sa plină de dragoste. Însă această Lumină nu a fost inactivă, ci a strălucit în toate lucrările Fiului preaiubit al lui Dumnezeu. Lumina şi activitatea erau în El într-o frumoasă armonie şi nu puteau fi despărţite. Vedem cum a strălucit lumina în lucrările şi în cuvintele Domnului, atunci când a hrănit mulţimea slăbită din cauza foamei, atunci când a oferit mângâiere acolo unde era întristare, atunci când a vindecat bolnavi şi a înviat morţi. El a binecuvântat copii şi a plâns din cauza păcătoşilor; în toate acestea, El a descoperit fiinţa lui Dumnezeu. Erau lucrările şi cuvintele Tatălui Său, aşa că putea spune: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14:9 ). Lumina, care S-a descoperit în activităţile harului Său, a fost necesară pentru eliberarea oamenilor din robia satanei, care îi ţinea în întuneric şi în necunoştinţă cu privire la Dumnezeu. Strălucirea acestei lumini nu a fost zadarnică, căci unii au putut mărturisi: „Noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui, plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1:14 ). Însă, pe lângă descoperirea lui Dumnezeu în viaţa Sa, mai era ceva necesar: El a trebuit să Se dea de bunăvoie, căci numai prin moartea Sa a putut fi dat afară stăpânitorul lumii acesteia şi i-a putut fi luată din mână puterea morţii. Numai moartea lui Hristos a făcut posibil ca lumina dragostei lui Dumnezeu să ajungă la tine şi la mine. În această moarte au fost strâns legate lumina dragostei, activitatea milei nemărginite şi jertfa unei vieţi consacrate.
Să ne amintim de acea scenă semnificativă, când Pilat L-a prezentat mulţimii pe Domnul îmbrăcat cu o manta de purpură şi pe cap purtând o cunună de spini şi a exclamat: „Iată Omul!“ Atunci, lumea a stat în faţa unei decizii. Se va întoarce oare în ultimul moment la Creatorul ei, îşi va pleca genunchii în faţa Fiului lui Dumnezeu care stătea acum în faţa ei? O, nu! În loc să facă acest lucru, a strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!“ „Atunci L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească“ (Ioan 19:16 ). În acel moment de vârf al rebeliunii lor, s-a arătat clar că diavolul îi stăpâneşte pe oameni. Ei erau sub jugul lui şi au devenit ucigaşii Aceluia care era Dumnezeul lor.
Sunt convins de faptul că, dacă Domnul Şi-ar fi folosit puterea şi prin suflarea gurii Lui ar fi nimicit acea mulţime înşelată de diavolul, intenţiile satanei ar fi fost împlinite. Atunci, oamenii ar fi rămas veşnic în necunoştinţă de dragostea lui Dumnezeu, iar păcatul s-ar fi dovedit mai mare decât harul lui Dumnezeu. Toate puterile întunericului s-au ridicat împotriva Domnului, iar oamenii au fost atât de înşelaţi şi orbiţi de către acestea, încât numai sângele Lui a putut să potolească furia lor. Spera duşmanul că acest păcat va fi de neiertat, că prin dezlănţuirea urii sale împotriva Fiului lui Dumnezeu va putea atrage pe toţi oamenii cu el în irevocabila şi veşnica pierzare? Ce înfrângere a suferit el atunci! Domnul nu S-a descoperit ca Judecător al slavei Sale, căci citim: „ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al «Căpăţânii», care în evreieşte se numeşte «Golgota», unde L-au răstignit“ (Ioan 19:17 ). El a mers la cruce, pentru că sângele Său, pe care oamenii păcătoşi s-au hotărât să-l verse, putea să-i mântuiască.
„L-au dus să-L răstignească“, şi astfel vinovăţia lor a devenit deplină. El a mers, şi prin aceasta a descoperit marea biruinţă a dragostei divine asupra urii omeneşti. El nu a fost dus cu sila şi nici nu a fost mânat de la spate: El a mers. Nimeni nu i-a luat viaţa, El Însuşi a dat-o. Strigătul de batjocură al gloatei L-a lovit în urechi şi cu siguranţă i-a provocat dureri adânci în sensibilitatea Lui sfântă; cu toate acestea, nu a fost în El nici un gând să Se salveze. Cu smerenie maiestuoasă, El a mers purtându-Şi crucea, ca să împlinească lucrarea pentru care venise. El ştia până în cele mai mici detalii ce înseamnă crucea, consecinţele ei cele mai amare. Pe El nu putea nimic să-L surprindă şi nu a mers pe acest drum mânat de un impuls de moment. În acea noapte în grădina Ghetsimani, El a privit în întunericul care îi stătea în faţă şi a evaluat toate costurile. El a vorbit despre acestea cu Moise şi cu Ilie pe Muntele schimbării la faţă. Această oră a fost planificată în sfatul veşniciei, cu mult înainte ca El să vină, iar acum nimic nu putea să-L depărteze de aceasta. Nu era nici o împotrivire şi nici o compătimire de Sine, iar fiecare pas care Îl apropia de Golgota zguduia împărăţia satanei. Apoi L-au răstignit. Răstignirea lui Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la minciuna diavolului în grădina Eden: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16 ).
Dacă Dumnezeu ne-ar fi lăsat să strângem roadele amare ale răzvrătirii şi ale păcatelor noastre, atunci n-ar fi trebuit să ne plângem, însă în locul acesteia, prin dovada puternică şi convingătoare a dragostei Sale, El a împrăştiat întunericul de la noi şi a biruit puterea diavolului. Duşmanul dorea să-i facă pe oameni să creadă că Dumnezeu este un Stăpân aspru, care culege de unde nu a semănat. Dumnezeu însă a dovedit că este plin de dragoste prin faptul că a dat ce este mai sublim din ceea ce avea cerul, pe Fiul Său preaiubit, ca astfel El să poarte pedeapsa pentru păcatele noastre; şi de îndată ce lumina minunată a acestei iubiri străluceşte în inimile oamenilor, robia satanei se sfârşeşte. Domnul a fost înălţat pe cruce, iar prin această înălţare a fost făcut cunoscut tot adevărul. Noi, cei care credem, am fost atraşi la El. Domnul Isus a devenit marele nostru Punct de atracţie, iar diavolul nu ne mai posedă ca pradă a sa. Minciuna a fost descoperită, timpurile de neştiinţă au trecut, iar Dumnezeu a triumfat, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost alungat din inimile tuturor celor care au crezut. El nu mai poate să-i solicite pentru scopurile lui. Ei s-au predat lui Dumnezeu, a cărui dragoste desăvârşită a fost dovedită în răstignirea lui Hristos.
Ce slavă reflectă lucrarea de pe Golgota! Aşa cum ne trezeşte dimineaţa soarele care se înalţă, tot aşa suntem treziţi din somnul morţii de razele Sale luminoase. Ar trebui să exclamăm: „Dumnezeu ne-a iubit în ciuda tuturor lucrurilor!“ Cuvântul Său a adus lumină, iar o dată cu lumina a venit libertatea. Perdeaua întunericului s-a rupt în două şi putem păşi în lumină.
Lumina este constituită din unde, ca şi sunetul, iar acolo unde sunt unde, ia naştere muzica. Dacă simţul auzului ar fi tot aşa de sensibil ca simţul optic, atunci am auzi muzica luminii, aşa cum putem vedea frumuseţea ei. Lumina dragostei lui Dumnezeu dă naştere la cea mai dulce melodie, iar armonia care s-a pierdut în grădina Eden este regăsită. Acum însă, această muzică este mult mai frumoasă, sunetele ei sunt mult mai plăcute, iar cântecul de laudă mult mai minunat. Dacă privim cu respect la Acela care stă pe tron şi pe faţa Căruia străluceşte toată grandoarea harului lui Dumnezeu, atunci inima noastră şi sufletul nostru vor intona cântarea de laudă la adresa dragostei lui Dumnezeu.
Nu trebuie să ne îndoim de triumful Său deplin, căci El a înviat din morţi şi ne strigă: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor“ (Apocalipsa 1:17-18 ).
De când Domnul a câştigat o astfel de biruinţă asupra satanei, privilegiul celor care au fost eliberaţi de sub puterea sa este de a fi biruitori, „mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit“ (Romani 8:37 ). Dacă ne vom preocupa în continuare cu biruinţa asupra lui Sisera, vom afla cum poate avea loc aceasta.
https://comori.org/judecatori/sa-biruiesti-dar-cum/cum-a-fost-biruita-puterea-satanei
//////////////////////////////////////////////
Diavolul din ei sau “stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30)
O ARMATĂ de 5000 de militari păzește elitele globaliste ale lui Klaus Schwab, care resetează lumea la Davos. Zelenski i-a luat locul lui Putin: EL deschide reuniunea anuală a Forumului Economic Mondial
DE VICTOR RONCEA
O armată de 5.000 de profesioniști ai trupelor speciale elvețiene va păzi elitele globalist de la reuniunea anuală a Forumului Economic Mondial (FEM/WEF) care își începe lucrările de azi, duminică, 22 mai, la Davos, urmând să „dezbată” despre „soarta lumii” până pe 26 mai. Este prima întâlnire în persoană din ultimii doi ani iar Klaus Schwab, artizanului maroniu al FEM, se laudă că vor veni 2500 de lideri ai lumii la acest eveniment. Noua reuniune, amânată de restricțiile Covid, are loc la începutul unei noi epidemii mediatice, a variolei de maimuță, și în timp ce Organizația Mondială a Sănătății votează, tot azi, pentru un Tratat care deposedează de suveranitate statele naționale în cazul unei pandemii. Bill Gates a „prevăzut” de acum 6 luni epidemia de variolă și a susținut că e cazul ca OMS să-și facă Forță proprie de acțiune pe plan mondial.
Putin detronat de Zelenski
Măsurile de securitate de la Davos includ o zonă de „interdicție aeriană” cum se dorea în Ucraina. De altfel, se preconizează că lucrările vor fi deschise de tradiționala deja adresare în direct pe un ecran gigant, după o scengrafie tip „1984”, a lui Volodîmîr Zelenski, actantul de la Kiev, potrivit EWNews care preia o serie de mesaje informative publicate de WEF pe Twitter.
Dacă anul trecut Vladimir Vladimirovici Putin se adresa și el în direct participanților Forumului Economic Mondial, începându-și discursul despre noua eră vaccinistă și „a patra revoluție industrială” cu „Dragă Klaus…”, anul acesta se pare că va sta pe bară, toate reflectoarele îndreptându-se acum spre Kiev, a doua Moscovă.
5000 de militari pentru 2500 de capete alese
Forțele aeriene elvețiene vor zbura deasupra capetelor alese în timpul conferinței pentru a asigura menținerea unei zone de interdicție aeriană, scrie LifeSiteNews.
Potrivit Reuters, pentru securitatea elitei globale, Elveția a oferit 5.000 de membri ai armatei sale pentru a ajuta forțele de poliție locale în timpul întâlnirii anuale WEF din acest an.
La conferința globalistă vor participa circa 2.500 de lideri politici și industriali, care se vor reuni pentru a discuta planurile lor pentru „redresarea pandemiei, combaterea schimbărilor climatice, viitorul muncii, accelerarea capitalismului părților interesate și exploatarea noilor tehnologii” etc, după cum anunță pagina principală a WEF.
Agenda manifestării și participanții sunt prezentați de FEM cu indicația că transmisiile vor putea fi urmărite în direct AICI.
Forumul lui Klaus, personajul care ne-a profețit cipul implantat în creier, dându-l peste cap pe Cristian Tudor Popescu care credea că nu mai are nici o scăpare, a fost o sursă de controverse în ultimii ani, în special de la debutul pandemiei COVID-19, care a corespuns cu dezvăluirea și punerea în aplicare a agendei „Marii Resetări” a grupului.
ActiveNews a scris și despre Școala mai micilor sau mai marilor dictatori de la Davos, parcursă, între alții, potrivit lui Schwab, atât de Merkel și Putin sau Viktor Orban cât și de Trudeau și Macron
Omul-Davos
De asemenea, reputatul savant dr. Robert Malone a explicat ce înseamnă „Omul nou” neobolșevic – „Omul Davosului”, oferind liste cu participanții la școala dictatorilor:
OMUL DAVOSULUI, Forumul său Economic Mondial și slugile sale. Cine sunt cei instruiți să le slujească autoproclamaților stăpâni globaliști? LISTE CU NUME dezvăluite de Dr. Robert Malone
„Marea Resetare” este un plan socialist radical conceput de aceste elite globale care urmărește să apese „butonul de resetare” al economiei globale și să stabilească o nouă ordine globală radicală care pare să imite îndeaproape multe aspecte ale sistemului de credit social chinezesc.
Un articol din 2016 al WEF, intitulat „Welcome to 2030. Nu dețin nimic, nu am nicio intimitate, iar viața nu a fost niciodată mai bună” prezintă viziunea elitelor pentru viitor, care se rezumă în esență la „Nu vei deține nimic și vei fi fericit”.
China, dragostea mea
Președintele WEF, globalistul Klaus Schwab, l-a lăudat în mod constant pe președintele comunist chinez Xi Jinping pentru „realizările sociale și economice semnificative” care au avut loc sub „conducerea” sa dictatorială „luminoasă”, ignorând total criticile privind sistemul său de credit social, coșmarul primului stat cu adevărat totalitar din lume.
Pe lângă declarațiile referitoare la China, mulți au fost sceptici cu privire la măsurile COVID-19 și, în general, la povestea coronavirusului, tocmai pentru că, în anunțul WEF privind inițiativa “Great Reset”, grupul a creditat în mod deschis “pandemia” COVID-19 ca fiind „o fereastră” potrivită și „o mare oportunitate pentru ei a mărșălui spre obiectivele revoluționare globale”.
„Partea pozitivă” a Plandemiei Covid
„O parte pozitivă a pandemiei este că a arătat cât de repede putem face schimbări radicale în stilul nostru de viață. Aproape instantaneu, criza a forțat întreprinderile și persoanele fizice să renunțe la practici considerate de mult timp ca fiind esențiale, de la călătoriile frecvente cu avionul până la munca la birou”, a spus Schwab.
„Pentru a obține un rezultat mai bun, lumea trebuie să acționeze în comun și rapid pentru a moderniza toate aspectele societăților și economiilor noastre, de la educație la contracte sociale și condiții de muncă. Fiecare țară, de la Statele Unite la China, trebuie să participe și fiecare industrie, de la petrol și gaze la tehnologie, trebuie transformată. Pe scurt, avem nevoie de o “mare resetare” a capitalismului”, a mai subliniat Schwab.
De asemenea, omul din spatele viziunii lui Klaus Schwab despre Marea Resetare, Yuval Noah Harari, consilier principal al miliardarului și fondatorului FEM și profesor de istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim, afirma, cu privire la Dictatura Biometrică profețită de mari părinți duhovnici ai Ortodoxiei: „Criza COVID a fost momentul în care am acceptat să fim monitorizați tot timpul și în care supravegherea a pătruns chiar și sub piele….
Am avut, astfel, aceste două mari revoluții: revoluția informatică, sau revoluția tehnologiei informației, și revoluția din domeniul științelor biologice. Ele sunt încă separate, dar sunt pe cale să fuzioneze, se contopesc, aș spune, în jurul senzorului biometric.
Gadgetul… tehnologia este cea care convertește datele biologice în date digitale care pot fi analizate de computere. Iar posibilitatea de a monitoriza, realmente, oamenii sub piele este cea mai mare noutate, deoarece aceasta este cheia pentru a ajunge să cunoști oamenii mai bine decât se cunosc ei înșiși.”
Vedeți și: Marea Resetare merge înainte cum s-a stabilit. Agenda de la Davos și înfrățirea „elitelor”: Ce ne pregătesc pentru 2022 Klaus Schwab, Ursula von der Leyen, Anthony Fauci, Bill Gates, Stéphane Bancel (ModeRNA), Christine Lagarde, Xi Jinping și alții
ARTICOLE RELAȚIONATE
Acad. Ilie Bădescu: Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Pe cine mărturisește corectul politic? Noul globalism si corectitudinea politică. Elite malefice și elite harismatice (I)
Acad. Ilie Bădescu: Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Soldatul noilor agresiuni. Corectitudinea politică, cultura morții și statul magic. Putin și Schwab (II)
Școala de dictatori Covid a lui Klaus Schwab și planul pentru Marea Resetare. De la Putin, Merkel și Viktor Orban la Justin Trudeau. VIDEO
Klaus Schwab, tătukul Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx. Decriptarea lui Build Back Better
////////////////////////////////////////////
PUŞI DEOPARTE PENTRU DUMNEZEU
Gary Wilkerson
În noaptea dinaintea răstignirii Sale, la Cina cea de Taină, Isus le-a spus ucenicilor: „Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.”(Ioan 14:19) Ce afirmație interesantă a făcut Isus. Unul dintre ei a întrebat: „Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă, şi nu lumii?” (14:22)
Desigur, Isus avea o lecție în minte. El a răspuns: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.. . . . Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.. . . . Şi v-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se vor întâmpla, să credeţi. Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine; dar vine, pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!” (14:23, 27, 29-31)
Răspunsul lui Isus aici, pune în centrul atenției o temă pe care o conduce pe parcursul acestui pasaj – separarea. În aceste câteva versete, Hristos face trei distincții clare între împărăția Sa și lume:
„Lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veți vedea.” (14:19)
„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.” (14:27)
„Căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine;” (14:30)
Până acum câţiva ani în urmă, separarea era o caracteristică definitorie a bisericii lui Hristos. Această separare a fost o poruncă clară din Cuvântul lui Dumnezeu și o parte din chemarea fiecărui creștin. Astăzi însă, se pare că există foarte puține diferenţe între biserică și lume. Să ne amintim că suntem puşi deoparte pentru scopul împărăției Sale, acela de a fi instrumente ale schimbării.
https://www.worldchallenge.org/ro/pu%C5%9Fi-deoparte-pentru-dumnezeu
////////////////////////////////////////////
Stăpânitorul lumii acesteia
Autor: Maria Nechita
Stăpânitorul lumii acesteia
Cine este stăpânitorul lumii acesteia și cine l-a făcut stăpân? Dumnezeu a făcut stăpân peste lumea asta pe OM, în Eden, iar omul prin necredință și neascultare de STĂPÂNUL Universului, de Dumnezeu și-a predat autoritatea și stăpânirea lui, lui satan. Din Eden și până la cruce satan stăpânește lumea cum a vrut, deși omul în toată această perioadă când el stăpânea nu era întotdeauna conștient de stăpânirea lui, ci la fel cum este și astăzi oamenii atribuiau și binele și răul lui Dumnezeu și asta din cauza necunoștinței de Dumnezeu. Venirea Domnului Isus în lume i-a adus sfârșitul, judecata și autoritatea i-a fost luată din mâna lui și dată ”omului nou, născut din Dumnezeu”, om după chipul LUI. Crucea a făcut diferența.”OMUL” Isus Hristos l-a biruit, l-a dezbrăcat de autoritate și l-a aruncat afară din stăpânirea celor ce-L primesc pe Hristos ca DOMN al vieții lor. În continuare „omul nou” în care locuiește Duhul lui Dumnezeu și care este în Hristos și cu Hristos ascuns în Dumnezeu, a fost echipat cu toată această putere și autoritate a lui Hristos, ca să poată trăi o viață din belșug aici pe pământ, în stare să se împotrivească diavolului și să-l pună pe fugă și ”omul” să aibă pacea, bucuria și împlinirea vieții, în prezența Stăpânului lui,”Iubitul Domn Isus Hristos”. Și acum câteva versete care ne dovedesc că satan a fost înfrânt și noi putem ajunge să nu-i dăm atenție și crezare, punându-i pumnul în gură cu puterea și înțelepciunea Cuvântului: ”Este scris. .”.
Ioan 12:31.”Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” 14:30.”Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El nu are nimic în mine; dar vine ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl și fac cum mi-a poruncit El să fac.” 16:11.”în ce privește judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.”
Evrei 2:14c-15.”. . pentruca prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea asupra morții, adică pe deavol și să izbăvească pe toți aceia care prin frica morții erau supuși robiei toată viața lor.”
Coloseni 2:15.”A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce.”
Efeseni 2:1,2, 4,6, 7.”Voi erați morți în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fii neascultării… . dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea lui mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în grșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos, prin har suntem mântuiți. El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, pentruca să-și arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi, în Hristos Isus.”
Stăpânitorul lumii acesteia a fost aruncat afară, a fost dezarmat, a fost lăsat fără putere asupra ”fiilor” de Dumnnezeu. El are atâta putere doar, cât îi dăm noi, atunci când uităm cine suntem, al cui suntem, de unde venim și unde ne ducem prin această călătorie pe pământ. Îi deschidem portițe stăpânitorului acestei lumi deseori prin abateri de la Cuvântul Adevărului și pășirea în teritoriul lui. Când prinde pe teritoriul lui ”un fiu” îl fură, îl junghie și vrea să-l distrugă. Când știi că tu ești duh, ai un suflet și locuiești într-un trup, nu te mai conduce trupul și mintea ta, ci duhul călăuzit de Duhul Sfânt, care este cu Hristos în locurile cerești. Acum gândește-te; poate să-ți facă vreun rău satan ție? El a fost zvârlit jos din locurile cerești, face ravagii doar pe pământ. Tu ești păzită de puterea lui Dumnezeu, prin credință în Hristos Isus. Amin!
Doamne vreau să fiu conștientă de adevărul Tău descoperit la cruce. Să Te cunosc pe Tine în plinătatea Ta și să trăiesc conștientizând puterea HARULUI pentru fiecare clipă și situație din viața mea și credincioasă adevărului Tău să pot rezista din biruința Ta asupra oricărei minciuni cu care satan și ucenicii lui mai pot să se prezinte înainte mea. Refuz și voi refuza uneltirile lui oricând, pentru că mai mare ești tu în mine decât este satan în lume. Va rămâne rușinat întotdeauna când va da târcoale în jurul meu, pentru că acces în viața mea ai doar TU, Domnul și Dumnezeu meu. Amin!
https://www.resursecrestine.ro/devotionale/202785/stapanitorul-lumii-acesteia
//////////////////////////////////////
În ce fel e Satan Dumnezeul acestei lumi (2 Corinteni 4.4)?
RĂSPUNS
Sintagma „dumnezeul acestei lumi” (sau „dumnezeul acestui veac”) indică faptul că Satan este influența majoră asupra ideilor, a opiniilor, a scopurilor, a speranțelor și a punctelor de vedere ale majorității oamenilor. Influența lui cuprinde, de asemenea, filosofiile, educația și relațiile sociale ale lumii. Gândurile, ideile, speculațiile și religiile false ale lumii sunt sub controlul său și au izvorât din minciunile și amăgirile lui.
În Efeseni 2.2, Satan este numit și „domnul puterii văzduhului”. În Ioan 12.31, el este „stăpânitorul lumii acesteia”. Aceste titluri și multe altele semnifică capacitățile lui Satan. Să spui, de exemplu, că Satan este „domnul puterii văzduhului” înseamnă că, într-un fel, domnește asupra lumii și asupra oamenilor din ea.
Aceasta nu înseamnă că conduce complet lumea; Dumnezeu continuă să fie suveran. Dar înseamnă că Dumnezeu, în înțelepciunea Lui infinită, i-a permis lui Satan să acționeze în această lume în cadrul limitelor pe care Dumnezeu i le-a stabilit. Când Biblia spune că Satan are putere asupra lumii, trebuie să ne amintim că Dumnezeu i-a dat stăpânire doar asupra necredincioșilor. Credincioșii nu se mai află sub domnia lui Satan (Coloseni 1.13). Necredincioșii, pe de altă parte, sunt prinși în „cursa Diavolului” (2 Timotei 2.26), „zac în Cel rău” (1 Ioan 5.19) și sunt robii lui Satan (Efeseni 2.2).
Așadar, când Biblia spune că Satan este „stăpânitorul lumii acesteia”, nu spune că deține autoritatea deplină, ci transmite ideea că Satan stăpânește într-un mod specific peste lumea necredincioasă. În 2 Corinteni 4.4, cel necredincios urmează planul lui Satan: „.. a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos.” Uneltirile lui Satan includ promovarea filosofiilor false în lume – filosofii care îl fac orb pe necredincios față de adevărul Evangheliei. Filosofiile lui Satan sunt fortăreața în care oamenii sunt ținuți prizonieri, și și ei trebuie eliberați de Cristos.
Un exemplu de o astfel de filosofie falsă este credința că omul poate câștiga favorul lui Dumnezeu printr-un anumit fapt sau prin anumite fapte. Aproape în fiecare religie falsă, meritarea favorului lui Dumnezeu sau dobândirea vieții veșnice sunt o temă predominantă. Însă câștigarea mântuirii prin fapte este contrară revelației biblice. Omul nu poate lucra suficient încât să câștige favoarea lui Dumnezeu; viața veșnică este un dar fără plată (vezi Efeseni 2.8-9). Și acel dar fără plată este disponibil prin Isus Cristos și numai prin El (Ioan 3.16, 14.6). Te poți întreba de ce omenirea nu primește pur și simplu darul mântuirii (Ioan 1.12). Răspunsul este că Satan – dumnezeul acestei lumi – a ispitit omenirea să-i urmeze în schimb mândria. Satan stabilește planul, lumea necredincioasă îl urmează, și omenirea continuă să fie amăgită. Nu e de mirare că Scriptura îl numește pe Satan un mincinos (Ioan 8.44).
https://www.gotquestions.org/Romana/satan-dumnezeul-acestei-lumi.html
//////////////////////////////////////////…………..
(Si ateii mor,insa excrementele raman, pentru ca a inviat virusul…!)Prinţul Philip, declaraţia şocantă despre viaţa de după moarte: „Dacă mă voi reîncarna, aş vrea să mă întorc ca un virus mortal”
După moartea Prinţului Philip, pe rețelele de socializare a fost redistribuit un citat al acestuia în care spune că, după moarte, și-ar dori să se reîncarneze într-un virus mortal pentru rezolva problema suprapopulării.
Daniel Spătaru
Prinţul Philip, declaraţia şocantă despre viaţa de după moarte: „Dacă mă voi reîncarna, aş vrea să mă întorc ca un virus mortal” VIDEO
Citatul este menționat într-un articol al ziarului The Guardian din 2009, unde sunt enumerate cele mai controversate declarații pe care le-a făcut Prinţul Philip de-a lungul vremii. „În cazul în care mă voi reîncarna, aș vrea să mă întorc ca un virus mortal, pentru a contribui cu ceva la rezolvarea suprapopulării”, spunea soţul Reginei Elisabeta a II-a.
Presa britanică scrie că declarația provine dintr-un interviu din 1988 pe care prințul Philip l-a acordat agenţiei germane DPA. Citatul a fost, de asemenea, distribuit pe scară largă în primele etape ale pandemiei COVID-19, potrivit Bussines Insider.
Citeşte şi Prinţul Philip, o viaţă tumultoasă, de la fuga din Corfu, la participarea în Al Doilea Război Mondial. Cum s-a cunoscut cu soţia sa, Regina Elisabeta a II-a
Teoria infectării intenționate a populației cu un virus distrugător a provocat mișcări de masă în anii ’80 după descoperirea virusului HIV.
Prințul Philip, decedat vinerea trecută, va fi înmormântat în 17 aprilie, la Castelul Windsor, a anunțat Palatul Buckingham. Din pricina restricțiilor luate pentru combaterea pandemiei de Covid-19, doar 30 de persoane vor putea participa la funeralii.
În timp ce membrii apropiați ai familiei vor fi prezenți, strănepoții Reginei ar putea rămâne acasă în timpul ceremoniei, potrivit Reuters. De altfel, dacă Prinţul Harry este aşteptat la funeralii, în schimb Meghan Markle, soţia sa, va rămâne în SUA, ei nefiindu-i permis să călătorească pe distanţe lungi cu avionul, din cauza faptului că este însărcinată. Premierul Marii Britanii, Boris Johnson, a anunțat că nu va participa la slujba de înmormântare, pentru ca un alt membru al familiei să poată participa în locul său.
În acelaşi timp, Prinţul a fost comemorat sâmbătă de militarii britanici, care au tras salve de tun, pe uscat şi pe mare, în onoarea sa.
Trupele regale de artilerie din Londra, Edinburgh, Belfast şi Gibraltar şi de pe unele nave ale Marinei Regale, unde Philip a servit în timpul celui de-al doilea război mondial, au tras 41 de salve de tun, cu o cadenţă de una pe minut timp de 40 de minute.
//////////////////////////////////////////////////////
(Scara Anticristului mai urca o treapta!) Primul premier homosexual din istoria Franței
Autor:
Viorela Pitulice
Gabriel Attal, în vârstă de 34 de ani, este cel mai tânăr șef al guvernului francez și primul homosexual asumat în acest post.
Noul premier, Gabriel Attal, care o înlocuiește pe Elisabeth Borne, este un apropiat al președintelui Emmanuel Macron și a devenit un nume cunoscut în calitate de purtător de cuvânt al Guvernului pe vremea pandemiei de COVID.
La acest moment, Attal este unul dintre cei mai populari politicieni francezi în sondaje, fiind considerat un ministru inteligent (deținea, până la momentul numirii în funcția de premier, portofoliul de la Educație), care s-a descurcat de minune în fața presei, dar și în Parlament.
Nu doar că este cel mai tânăr prim-ministru al Franței, dar noul premier este și primul șef al Executivului din Hexagon care a recunoscut că este gay.
„Gabriel Attal seamănă un pic cu Macron din 2017”, a declarat deputatul Patrick Vignal, care face parte din partidul Renașterii lui Macron. De fapt acesta se referă la faptul că și Macron la momentul în care a devenit președinte a fost cel mai tânăr lider din istoria modernă a Franței, iar la acea vreme era cu adevărat o figură populară printre alegători.
Vignal, care îl cunoaște pe Attal de mai bine de zece ani, spune despre el că „este cu mintea limpede, are autoritate”.
Analiștii consideră că numirea lui Attal reprezintă o încercare a președintelui francez de revigorare al celui de-al doilea său mandat, înaintea alegerilor parlamentare europene. Nu de alta, dar, la acest moment, sondajele de opinie nu arată deloc bine pentru Macron, care se plasează în urma partidului liderului de extremă dreapta Marine Le Pen cu aproximativ 8-10%.
Cine este Gabriel Attal
Attal a crescut la Paris, alături de cele trei surori ale sale. Tatăl său, Yves Attal, a fost avocat și producător de film de origine evreiască, iar mama – Marie de Couriss era de origine franceză și greco-rusa și lucra ca angajată la o companie de producție de film.
Attal a urmat o școală privată, École alsacienne din arondismentul 6, și a absolvit Sciences-Po Paris în 2012. Activitatea sa politică a început, în 2006, când a participat la protestele tinerilor din Franța.
//////////////////////////////
Demostene Andronescu despre UNIUNEA EUROPEANA CA PRELUNGIRE TOTALITARA “SOFT” A COMUNISMULUI BOLSEVIC. Si despre colonizarea euro-americana, prin instrumente ca FMI si Banca Mondiala
Romania si utopia comunitara
Marasmul politic, economic, social si, deloc in ultimul rand, moral in care se zbate societatea romaneasca la acest sfarsit de secol si de mileniu nu se datoreaza numai nevredniciei sau neputintelor noastre structurale, ci si conjuncturilor sau, altcum spus, vremurilor sub care am fost si sub care continuam sa fim, dupa cum incercarile de iesire din aceasta situatie, si mai cu seama, “ajutorul” careni se ofera in acest scop, nu servesc in primul rand interesele noastre, ci pe ale altora. Veacuri la rand am fost fie de-a dreptul subjugati, fie numai “protejati” si “monitorizati”, in virtutea dreptului celui mai puternic, de altii, interesele acestora prevaland constant asupra intereselor noastre.
Abia scapati din chinga celor trei mari imperii (otoman, austro-ungar si tarist) care si-au disputat timp de secole, pe deasupra capetelor noastre, suprematia in acest colt de lume ca, dupa un scurt moment de respiro (perioada interbelica), am intrat, impinsi cu buna stiinta de cei interesati, sub tavalugul internationalismului comunist care ne-a scos de pe fagasul normal al devenirii noastre istorice si ne-a impins in fundatura unei utopii totalitare din care am iesit desfigurati sufleteste, cu clasa politica si societatea civila decimate, saraci lipiti pamantului.
Si iata-ne acum pusi in situatia de a ne schimba stapanul. Am iesit de sub teroarea “utopiei comuniste” si am intrat, sau suntem pe cale de a intra, sub “umbrela protectoare” a unei alte teribile utopii, “utopia comunitara”. Caci ce altceva este proiectul “Noii Europe ” daca nu o utopie, adica o constructie abstracta, o fictiune, un tipar in care sa fie introduse, cu forta, viata si destinele indivizilor si ale popoarelor, pentru ca aceasta “Noua Europa” sa devina UNA si sa asculte de un singur comandament?
Sunt infierate si vestejite in ultimul timp, si pe buna dreptate, diferitele totalitarisme care au bantuit si insangerat istoria acestui zbucimat secol XX, dar nu se pomeneste nimic despre “totalitarismul comunitar”, care-i de fapt continuarea, cu mijloace mai blande si mai insidioase, a totalitarismului comunist. Cineva facea observatia extrem de interesanta ca
“cele doua toalitarisme — comunismul si comunitarismul — sunt strans legate intre ele. Comunismul a pregatit comunitarismul si nu a murit degeaba, ci a lasat Occidentului, din care a si pornit, mostenirea sa”.
Si, intr-adevar, asa este, caci in proiectul “Noii Europe ” comunitare, in care se gasesc variante ale mai multor ideologii totalitare, socialismul internationalist ocupa un loc important. Artizanii acestui proiect s-au inspirat parca din Lenin atunci cand si-au construit utopia. Caci iata ce spune “marele invatator al popoarelor”, fauritorul primului stat socialist din lume:
“Ţelul socialismului este de a elimina impartirea omenirii in state mici si de a micsora izolarea natiunilor, si aceasta nu numai de a le lega mai strans unele de altele, ci si pentru a le amesteca”.
Este exact telul internationalismului comunitar care urmareste distrugerea Europei natiunilor, a universurilor spirituale specifice si inlocuirea acestora cu o Europa uniforma, abstracta, cu omul ei nou, “europeanul abstract” care va fi un om fara nationalitate si fara istorie, adica exact omul fara memorie si fara radacini prefigurat de comunism.
Dupa ce comunismul a facut partea urata a trebii, lichidand, prin metode de o barbarie indescriptibila, elitele politice, intelectuale si morale, demoland valorile crestine traditionale ale acestei parti de lume peste care deliberat a fost lasat sa se instapaneasca, Occidentul, care intre timp, prin metode mult mai subtile, a fost si el indoctrinat, fara sa traiasca insa “teroarea istoriei”, vine ca “salvator” si, in numele progresului si al umanitarismului, continua de fapt opera de uniformizare preconizata de Lenin. Ca este asa o dovedeste faptul ca, dupa prabusirea comunismului care si-a indeplinit cu prisosinta misiunea pentru care a fost creat, nici o voce autorizata din Occidentul comunitar nu s-a ridicat impotriva monstruoaselor crime si atrocitati savarsite de acesta. Au fost culpabilizate niscaiva personalitati (Stalin, Ceausescu etc.) si dezavuate cateva institutii (Securitatea si politiile politice in genere etc), insa de un proces al sistemului nici vorba! De altfel, Occidentul, care astazi face mare caz de apararea Drepturilor Omului si intervine cu promptitudine, de cele mai multe ori in favoarea elementelor declasate si dizolvante a valorilor traditionale (homosexuali, secte de tot felul etc), nu a facut nimic, sau aproape nimic, pentru a impune respectarea acelorasi drepturi in spatiul pe care, cu buna stiinta, il abandonase comunismului, atunci cand elitele acestor popoare erau decimate si regimul aplicat prizonierilor de constiinta din acest spatiu era cel putin tot atat de barbar si de inuman ca si cel aplicat detinutilor din fostele lagare naziste.
De asemenea, din punct de vedere economic, proiectul comunitar urmareste crearea unui model economic unic, riguros planificat, comparabil cu modelul economiei planificate comuniste, cu singura deosebire ca, centrul de planificare nemaifiind Moscova, ci Strasbourgul, nu vom mai fi supravegheati de “consilieri” sovietici, ci monitorizati de “experti” comunitari.
Din aceste motive, Europa comunitara, care este cel putin tot atat de interesata sa ne integreze pe cat suntem si noi de interesati sa fim integrati, pregateste cu minutiozitate si fara menajamente terenul in acest scop. Desigur, pana la urma vom intra in aceasta “Noua Europa”, dar nu vom intra cu potentialul nostru economic valorificat si, mai ales, nu vom intra cu zestrea spirituala de care dispunem si de care ea nu are nevoie. Din aceste motive, partizanii “Noii Europe ” nu numai ca tolereaza, dar si intretin, cu abilitate, toate disfunctionalitatile interne ale asa-zisei perioade de tranzitie, pentru ca perdeaua de fum creata de acestea sa camufleze actiunele externe de demolare a structurilor economice romanesti si sa creeze altele, dupa interesele comunitare.
Pentru a ilustra aceasta stare de lucruri, sa luam doar un singur exemplu. Situatia dezastruoasa in care se afla agricultura romaneasca nu se datoreaza doar disfunctiilor create de trecerea de la un sistem la altul si nostalgiilor colectiviste ale structurilor neocomuniste, ci si intereselor celor pe care valorificarea potentialului agricol romanesc i-ar stanjeni. Caci, ce ar insemna pentru Europa comunitara intrarea in randurile ei a unei Romanii cu o agricultura performanta si competitiva? I-ar crea, fara indoiala, probleme. Pe langa multele pe care le are deja din acest punct de vedere.
Iata, deci, de ce, cel putin in perioada de pregatire a integrarii, Romania si, in general, toate tarile est-europene care aspira la integrare vor servi ca piete de desfacere, printre altele, si pentru produsele agroalimentare ale comunitatii. Ca lucrurile stau asa o demonstreaza faptul ca piata romaneasca a si fost invadata de astfel de produse, cele similare romanesti disparand cu desavarsire. Situatia este aceeasi si in celelalte sectoare economice. Exemplele abunda; noi insa ne oprim aici, dar nu inainte de a face amara constatate ca, pana sa ne planifice bunastarea, internationalismul comunitar ne planifica saracia. Lucie.
(Puncte cardinale, noiembrie 1997, p. 6)
***
Povestea racilor fierti
In colectia “Fapte, Idei, Documente” a Editurii Vremea din Bucuresti a aparut, de curand, in traducere romaneasca, cartea lui Vladimir Bukovski intitulata Uniunea Europeana… o noua U.R.S.S.?Desi interogativ, titlul este incitant, dar mult mai incitant este continutul, care nu mai este deloc interogativ, ci categoric afirmativ si foarte solid argumentat. Aparitia la noi a acestei carti nonconformiste, ba chiar “eretice”, a starnit un “legitim” val de indignare in randurile unora dintre infocatii nostri “europenisti”, adepti ai “corectitudinii politice”. Constient de aceasta primire ostila, traducatorul[1] (care este, in acelasi timp, si prefatatorul editiei romanesti a cartii) isi ia unele masuri de precautie, lansand “teoria mai multor jumatati (decat doua) ale adevarului politic”. Pentru a explica acest paradox, el invoca definitia hegeliana a tragediei,
“unde fiecare parte angajata in conflict are motivatiile ei si propria-i doza de dreptate, tot asa si rotundul analizei geopolitice are adesea nevoie de mai multe emisfere” (sublinierea imi apartine).
Si mai departe:
“Exact cu senzatia aceasta am terminat traducerea cartii de fata: Bukovski are perfecta dreptate pana la jumatatea pledoariei sale, timp in care se aduna justificarile partii adverse, adica vest-europene”.
Da, este adevarat, dar justficarile acestea sunt valabile doar pentru “dreptatea” vest-europenilor, nu si pentru “dreptatea” celor din Est, care au cunoscut pe propria lor piele “binefacerile” experimentului bolsevic; si, mai cu seama, nu si pentru “dreptatea” lui Bukovski, care si-a dedicat intreaga viata luptei impotriva comunismului.
Inca din primele pagini ale cartii, dizidentul rus isi manifesta deziluziile si nedumerirea pentru cele ce se intampla dupa “falsa moarte a Leviatanului”,cum se exprima el:
“Logica imi spune ca, o data disparuti de pe fata pamantului cei doi dusmani ireductibili ai mei – Uniunea Sovietica si sistemul ei comunist — eu ar trebui sa fiu cel mai fericit om din lume. Or, lucrurile sunt departe de a sta asa. Am vazut cu oroare cum a renascut Leviatanul pe care-l crezusem mort si ingropat, monstrul care a devastat atatea tari, a subjugat atatea popoare si a distrus generatii intregi inainte de a binevoi sa se prabuseasca – speram noi – definitiv. De cincisprezece ani incoace, el reapare sub alte si alte forme, folosindu-se de stravechile-i trucuri… Si iata ca o noua Uniune hegemonica e pe punctul de a vedea lumina zilei”.
Este vorba de Uniunea Europeana, bineinteles. Luand la puricat aceasta noua “constructie”, el descopera cu stupoare ca ea “este un fel de clona a U.R.S.S., impusa statelor europene, prea putin entuziaste, de catre aceleasi forte politice care au transformat odinioara Rusia tarilor intr-un imperiu al ideologiei comuniste”. Descopera, de asemenea, ca “noua constructie” este conceputa de aceiasi arhitecti care au conceput si defuncta Uniune Sovietica (reprezentantii stangii socialiste europene), ca ea are aceleasi obiective (implementarea “nobilelor principii” ale libertatii, progresului si drepturilor omului), precum si aceleasi principii de functionare si organizare (comisarii europeni versus comisarii poporului, Parlamentul European versus Sovietul Suprem, Comisia Europeana versus Biroul Politic… si lista punctelor de convergenta dintre ele ar putea continua. Doar Gulagul ii lipseste Uniunii Europene, dar el este suplinit, cu succes deocamdata, de “gaselnita” care se cheama “corectitudine politica”.
Este normal ca fostul dizident rus sa fie revoltat si deziluzionat cand descopera acum ca, de fapt, Occidentul a luptat, in timpul “razboiului rece”, impotriva altui dusman decat cel impotriva caruia a luptat el si intreaga rezistenta anticomunista. In timp ce acestea din urma se inversunau impotriva unei ideologii criminale, care facuse milioane de victime, Occidentul se razboia cu un imperiu concurent la hegemonia mondiala, si, la un moment dat, el a mai observat un lucru, care la vremea respectiva i s-a parut de neinteles. Intr-un moment in care tara “socialismului real”, angajata in nebuneasca cursa a inarmarilor, dadea semne de sufocare, Occidentul, in loc sa profite de dificultatile adversarului si sa-i dea lovitura de gratie,
“i-a prelungit acestuia artificial supravietuirea printr-o politica de imprumuturi. Ajutorul extern avea sa atinga punctul culminant in ultimii sapte ani din existenta U.R.S.S., ridicandu-se la cca. 45 miliarde dolari”!
In acelasi timp, relateaza, in continuare Bukovski,
“Vestul a incetat de a-i mai sustine pe dizidentii sovietici – singurii cu adevarat democrati din intreaga tara – pentru a-i sprijini pe «comunistii liberali» si pe «reformatorii comunisti», al caror scop nu era decat supravietuirea regimului”. De altfel, acesta era si scopul viitorilor castigatori ai razboiului rece: salvarea si “conservarea”, deocamdata la rece, a ideologiei (utopiei) comuniste, pentru a-i servi la constructia viitorului edificiu european. In 1991 insa, atunci cand Occidentul si-a dat seama ca sistemul sovietic este de nereformat si ca terapia lor economica nu foloseste cu nimic “grandiosului” proiect gorbaciovisto-mitterrandist al Casei Comune Europene, transfuziile de credit au incetat si Golemul s-a prabusit; nu insa si “utopia”, ce a fost preluata pentru a fi fructificata de “mensevicii occidentali”.
Iata cum explica dizidentul rus aceasta inversare a rolurilor:
“Istoria secolului XX poate fi simplu caracterizata ca istoria relatiilor dintre cele doua ramuri rivale ale miscarii socialiste internationale: socialistii, sau social-democratii fideli Internationalei a II-a, si comunistii care, sub impulsul lui Lenin, au provocat schisma menita sa lanseze Internationala a III-a, sau Kominternul. in 1903, partidul social-democrat muncitoresc din Rusia a fost cel dintai atins de sciziune: bolsevicii (sau majoritarii) lui Lenin, care preconizau preluarea puterii prin forta, i-au invins pe mensevici (sau minoritarii), care, precum alte partide socialiste europene, se orientau catre reformism, nu catre radicalismul revolutionar.In realitate, diferenta dintre cele doua forte nu rezida in scop, ci in mijloacele de a-l atinge. Bolsevicii considerau violenta, teroarea, executiile in masa si dictatura drept calea ideala pentru faurirea societatii perfecte. Mensevicii credeau in virtutea reformelor, in actiunea sociala, in educarea claselor muncitoare si in alegeri libere”.
Pana la urma “bolsevicii au castigat Estul, iar mensevicii Vestul”, iar astazi, dupa esecul experimentului bolsevic, asistam la revansa mensevicilor. Aceasta stare de lucruri este sintetizata foarte bine si de traducator in prefata:
“Fortele planetare care au decis experimentarea bolsevismului pe spinarea Estului european vizeaza acum, dupa jumatate de veac de esecuri succesive, experimentarea mensevismului, a softsocialismului, desi e clar ca-i harazit aceluiasi destin”.
Si ii este harazit acelasi destin pentru ca scopul pe care il vizeaza noua “constructie europeana” nu este fundamental diferit de cel al bolsevicilor. Diferite sunt, dupa cum am amintit deja, doar metodele intrebuintate pentru atingerea acestui scop. “In definitiv, e ca si cand ai fierbe raci” – observa foarte plastic Bukovski.
“Unii ii arunca direct in apa fiarta, iar altii ii pun de la inceput in apa rece, lasandu-i sa fiarba incet. Rezultatul final, insa, va fi acelati: raci fierti“.
(Puncte cardinale, august 2006, p. 1)
***
Cealalta ipostaza a terorismului
America a pornit acest razboi pustiitor doar pentru a-si arata muschii. S-ar putea ca, intr-adevar, Osama bin Laden si talibanii care il gazduiesc sa fie responsabili de atacul terorist de la 11 septembrie. Si s-ar putea, de asemenea, ca bin Laden sa fie capturat sau ucis, insa aceasta nu va rezolva problema terorismului, deoarece, acest flagel al contemporaneitatii nu a inceput o data cu bin Laden si nu va sfarsi o data cu el. Terorismul precum si toate celelalte integrisme ale civilizatiilor neoccidentale sunt generate de revolta acestea lumi impotriva politicii de spoliere economica si de “acolonizare spirituala” dusa de America si de aliatii ei (permanenti sau efemeri). Si cum ei nu pot lupta de la egal la egal cu un adversar care detine cvasimonopolul unor tehnici de lupta extrem de sofisticate impotriva carora nu au posibilitatea nici macar de a se apara, se adapteaza la aceste conditii si lovesc si ei cum pot si unde pot. Din acest punct de vedere, “terorismul” este un alt fel de razboi de partizani, un razboi de gherila dus in spatele unui “front fluid” caracteristic razboiului noii ere sugestiv numita de un analist politici „era conflictelor asimetrice”. Intr-un astfel de conflict (“asimetric”), unul dintre adversari dispune, asadar, de o tehnica de lupta sofisticata (care, crede el, il face inexpugnabil), iar celalalt de un atu psihologic: disponibilitatea sufleteasca de a muri (de a-si jertfi viata) pentru o credinta oarecare. De aceea, nu cred ca lichidarea lui bin Laden si a retelei sale teroriste va rezolva problema terorismului. Atata vreme cat America nu-si va schimba atitudinea fata de aceasta lume si de problemele ei specifice, vor aparea alti bin Ladeni si alte sute – sau chiar mii – de kamikaze dispusi sa moara pentru cauza lor.
Caci, ne place sau nu ne place, trebuie sa acceptam evidenta. Asistam astazi la “americanizarea” intregului mapamond. Se implineste, din pacate, profetia facuta, inca din 1943, de Simone Weil, care de pe atunci suna ca un avertisment:
“Stim foarte bine ca, dupa razboi, americanizarea Europei este un foarte mare pericol si stim, la fel de bine, ce vom pierde daca acest lucru se va produce. O americanizare a Europei va pregati, fara indoiala, americanizareaintregului glob pamantesc. Umanitatea isi va pierde trecutul… “.
Desigur, Europa inca nu a fost complet americanizata, dar a fost aproape complet vasalizata. Din punct de vedere economic, politic, militar si, ceea ce este, poate, mai grav, si din punct de vedere cultural. Si daca aceasta “agresiune” a nonvalorilor modului de viata american va continua, in decurs de o generatie, cel mult doua, Europa va fi complet americanizata, si impreuna cu ea va fi americanizat si intreg globul pamantesc, asa cum a profetizat Simone Weil. Semne in acest sens sunt de pe acum, pretutindeni si din belsug.
Anglia, scortoasa Anglie, contaminata de primitivismul modului de viata american, a inceput deja sa se mitocanizeze. Clasicul gentleman englez e pe cale de disparitie, iar institutiile ei “sacrosante” (monarhia, parlamentarismul etc.) au fost “secularizate”. De asemenea, s-au depreciat pana la disparitie conventionalismul si spiritul de fair play englezesti.
Rafinamentul si bunul gust in toate cele ale francezilor au disparut, sau sunt pe cale de disparitie, si in locul lor se instaleaza vulgaritatea si kitsch-urile de tot felul. Franta si-a pierdut deja importanta culturala, iar “reputatiile” mondiale nu se mai fac la Paris.
De Germania – ce sa mai vorbim? Ea a fost, dupa expresia unui neamt get-beget, “castrata” din punct de vedere spiritual. Cultivandu-li-se cu perseverenta un exagerat si pe alocuri nedrept complex de vinovatie, nemtii aproape ca nu mai au idealuri, ci numai necesitati. De altfel, intr-un viitor nu prea indepartat, ei – si, probabil, si rusii – vor fi transformati intr-un fel de federati (foederati) pe limes-ul rasaritean noului imperiu mondial.
Vasalizarea economica a Europei a inceput inca din 1955, imediat dupa terminarea razboiului. Profitand de faptul ca Europa, atat cea a invinsilor, cat si cea a invingatorilor, iesise din razboi vlaguita din punct de vedere economic, cu industria distrusa sau serios avariata, Statele Unite, pentru care razboiul a fost o sursa nesperata de imbogatire (industria americana a crescut de aproape patru ori in timpul lui), au impus lumii europene – asa-zis libere – un veritabil “protectorat”. Reconstructia economica a Europei cu masivajutor american (celebrul plan Marshall) prevedea ca Europa sa se refaca din punct de vedere economic in niste parametri bine determinati, in asa fel incat sa nu puna, pe viitor, in pericol hegemonia economica mondiala pe care America tocmai o castigase. Acest plan, imbunatatit si adaptat dupa caz, a fost ulterior (si este si astazi) aplicat in toate tarile pe care America le “ajuta”, prin institutiile sale financiare specializate in acest scop, anume Fondul Monetar International (F.M.I.) si Banca Mondiala. Acest plan poarta un nume inofensiv, “Programul de ajustare structurala”, caruia noi, romanii, tocmai ii simtim efectele. Iata cum il defineste Roger Garaudy:
“Un program de ajustare structurala prevede, cel mai adesea, urmatoarele: devalorizarea monedei nationale (cu scopul descurajarii importurilor si incurajarii exportorilor); reducerea drastica a cheltuielilor publice, in special a celor sociale: reducerea bugetelor pentru educatie, sanatate, pentru construirea de locuinte, eliminarea subventiilor pentru consum, intelegand prin aceasta consumul alimentar; privatizarea intreprinderilor publice sau marirea tarifelor lor (electricitate, apa, transport, combustibil etc); eliminarea controlului preturilor; «gestionarea cererii» deci reducerea consumului – asigurata prin plafonarea salariilor, restrictia creditului, marirea impozitului si a dobanzilor etc. “
(Roger Garaudy, Les Etats-Unis, avant-garde de la decadence, Ed. “Vent du large”, Paris, 1997).
Dar, pentru a se asigura ca aliatii ei europeni ii vor accepta, dupa razboi, fara sa carteasca, “suzeranitatea”, America si-a pregatit si un atu politic pe langa cel economic, pe care deja il avea, atu care si-a dovedit din plin eficienta in perioada postbelica. Este vorba de Conferinta de la Yalta.
Despre Yalta s-au scris zeci de carti si si-au dat cu parerea sute de istorici si diplomati. Este curios insa faptul ca prea putini par sa fi inteles ce s-a intamplat, de fapt, la Yalta. Mai toti sunt de acord ca Yalta a fost un mare esec al diplomatiei americane, viclean trasa pe sfoara si la Teheran, si la Yalta. Cei mai multi pun acest pretins insucces pe seama apatiei si decrepitudinii “bolnaviciosului” Roosevelt si a perfidiei si lipsei de interes ale “muribundului” Harry Hopkins. Or, lucrurile au stat tocmai pe dos. Yalta s-a terminat cum au vrut americanii sa se termine. Toate concesiile si sacrificiile facute de ei, pe seama altora bineinteles, au fost facute deliberat. La Yalta, Roosevelt si staff-ul sau (format in mare parte din membrii Brain Trust-luide care presedintele s-a inconjurat inca de la inceputul primului sau mandat si cu ajutorul carora a gandit New Deal-ulsi intreaga politica de perspectiva a Americii), care de orice pot fi acuzati, numai de naivitate si de miopie politica nu, au intins o cursa, atat aliatilor lor europeni, cat si siretului georgian, netezind astfel drumul politicii americane postbelice. Datorita “succeselor” dobandite la Yalta, Uniunea Sovietica a iesit din razboi relativ intarita si cu un prestigiu destul de mare, devenind, in perioada imediat urmatoare, prin aroganta si agresivitate, un fel de bau-bau pentru Europa, care, speriata, a acceptat fara sa carteasca, ba fericita chiar, suzeranitatea Americii. Cele cateva puseuri de orgoliu ale Frantei si ale generalului De Gaulle nu au contat.
Tot la Yalta si tot cu concursul staff-ului sau, Roosevelt a gandit si pus la punct si o alta problema esentiala pentru politica postbelica a tarii sale, si anume problema decolonizarii. Destramarea imperiilor coloniale era un vis mai vechi al lui Roosevelt. In conceptia lui, Statele Unite aveau datoria, “democratica” si “umanitara” bineinteles, sa contribuie la aceasta destramare, pentru ca numeroasele colonii, devenite state independente, sa poata face parte din proiectata Organizatie a Natiunilor Unite. Acesta era insa numai scopul declarat, pentru ca este aproape imposibil ca Roosevelt, atunci cand a conceput decolonizarea, sa nu se fi gandit si la avantajele pe care le putea aduce tarii sale acest proces, si anume promovarea intereselor americane in fostele colonii ale vechilor imperii coloniale europene. De altfel, asa s-a si intamplat. Dupa decolonizare locul fostelor imperii coloniale a fost luat de America. Acest lucru este foarte bine explicat de Roger Garaudy in lucrarea sa deja citata:
“Satelizarea politica, materiala si morala a Europei a facut ca lumea saintre intr-o noua etapa a colonialismului. Puterea de Est [este vorba de Uniunea Sovietica], scoasa din joc, si Europa, vasalizata, campul a ramas liber pentru un colonialism de tip nou, un colonialism care nu mai este cel al imperialismelor rivale din Europa, de acum inainte pusa sub ascultare, ci de un colonialism centralizat si totalitar la scara mondiala, sub hegemonie americana… Ceea ce fostul presedinte Bush numeste «Noua Ordine Mondiala» este extinderea si intarirea, in intreaga lume, ale acestor raporturi colonialiste intre o metropola, de data aceasta unica, si restul lumii. Raporturi colonialiste inseamna: dependenta militara si politica permanenta de cei care domina, pentru a face din colonie un apendice economic al metropolei si pentru a impune reguli de schimb si tarife vamale unilateral avantajoase dominatorului…”.
Dar Statele Unite nu se multumesc doar cu atat, ci ele vor sa transforme regiunile pe care le controleaza politic si economic in “societati de consum” si sa le impuna, sub pretextul “democratizarii” si respectarii “drepturilor omului”, valorile dizolvante ale modului de viata american. Impotriva acestei “agresiuni” s-au ridicat societatile (populatiile) respective, terorismul si toate celelalte integrisme nefiind decat reactii impotriva terorismului de stat si integrismelor Occidentului, pentru apararea identitatii proprii. De aceea, terorismul nu va putea fi eradicat decat daca America si Occidentul in general, isi vor schimba atitudinea fata de problemele lumii contemporane. Un Roger Garaudy da si o solutie in acest sens, propunand un dialog intre civilizatii.
“Caci – spune el in lucrarea citata — a trecut timpul monologului cultural al Occidentului, separarii si hegemoniei sale, si a venit timpul dialogului civilizatiilor […] Problemele omeniriii fiind puse la scara planetara, reclama si raspunsuri la scara planetara. Nu vom rezolva aceste probleme decat daca vom reusi sa recream relatiile umane distruse de patru secole de hegemonie occidentala. Nu le vom rezolva decat daca Occidentul va accepta un veritabil si neipocrit dialog cu civilizatiile neoccidentale, pentru a imagina si aduce la viata raporturi noi intre om si natura, intre om si om, intre om si Dumnezeu”.
(Puncte cardinale, ianuarie-februarie 2002, p. 24)
[1] Este vorba de criticul literar Dan C. Mihăilescu. (Nota Ed.)
(din: Demostene Andronescu, „De veghe la cumpana vremilor”, Editura Christiana, Bucuresti, 2011)
LEGATURI:
- LIMBAJUL ORWELLIAN AL NOII ORDINI MONDIALE: jefuirea se numeste “austeritate”, dominarea colonialista “reforme structurale”
- Noua ordine mondiala, elite, crize artificiale, institutii supra-nationale: o alternativa academica la “teoria conspiratiei”
- STAT EUROPEAN TOTALITAR (DE TIP URSS) SI APOI GUVERN MONDIAL: obiectivul crizei generate artificial – considera un economist leton – ARTICOLUL SAPTAMANII
- Mecanismul European de Stabilitate:DICTATURA EUROCRATILOR DEMONSTRATA VIDEO
- Bine ati venit in inchisoarea economica UE! ARBEIT MACHT FREI
- CONSPIRATIA EURO, cea mai ampla din istorie? Cum au ajuns STATELE UNITE ALE EUROPEI “SINGURA ALTERNATIVA”
- CE ESTE UNIUNEA EUROPEANA SI SPRE CE NE INDREPTAM?
- ARHITECTII ZONEI EURO AU PREMEDITAT CRIZA, pentru formarea STATELOR UNITE ALE EUROPEI! – articol in Wall Street Journal
- Nigel Farage: CEI CARE VORBESC DESPRE STATELE UNITE ALE EUROPEI SUNT PLATITI PENTRU ASTA/ S-a terminat cu democratia in UE?
- NIGEL FARAGE: Barroso este un idiot amagit. UNIUNEA EUROPEANA REPETA EXPERIENTA UNIUNII SOVIETICE (video si traducere)
- NIGEL FARAGE: ADERAREA LA U.E., O GRESEALA ISTORICA URIASA! Ce arma letala a stat la baza Imperiului European?
- NIGEL FARAGE in fata comisarului Barroso despre nebunia eurocratilor si edificarea Uniunii Europene prin ABOLIREA STATELOR NATIONALE, ZDROBIREA DEMOCRATIILOR SI CONDAMNAREA REFERENDUMURILOR
- Presedintele Cehiei, VACLAV KLAUS RESPINGE CATEGORIC FEDERALIZAREA EUROPEANA. UE seamana cu URSS. Adoptarea Euro ar fi o prostie
- Presedintele Parlamentului din SLOVACIA compara UNIUNEA EUROPEANA cu URSS!
- UE, NOUA URSS, isi ascute “mecanismele de control”, CALCAND IN PICIOARE SUVERANITATEA ROMANIEI si impunandu-si executantul zelos: TRAIAN BASESCU
- ROMANIA – COBAI pentru o DICTATURA sustinuta de UE sub numele de… “democratie”!/ Ce sunt romanii pentru Europa si pentru propagandistii fascisti ai regimului Basescu? OAMENI INFERIORI (video)
- ERA DICTATURII COMISARILOR EUROPENI?
- ILIE SERBANESCU DESPRE AMESTECUL DE TIP SOVIETIC AL KOMISARILOR EUROPENI si COMPLICITATEA CU VIKTOR ORBAN si RUSIA (video)/ Fraieri, borfasi, zombi…/ Razboiul lui Basescu impotriva realitatii anunta TEROAREA DE MAINE
- ILIE SERBANESCU: Romania, pe treapta cea mai de jos a COLONIALISMULUI VESTIC, teren al EXPERIMENTELOR SOCIALE (si video)
- 21 august: 44 ani de la INVADAREA CEHOSLOVACIEI DE URSS si momentul istoric in care se CONFIRMA STATUTUL DE PERIFERIE A LAGARULUI EURO-ATLANTIC AL ROMANIEI
- Cum a venit pe usa din dos a istoriei STATUL supra-national Uniunea Europeana
- LEGILE NOAHIDE (TALMUDICE), MASONERIA SI UNIUNEA EUROPEANA
- DOCTRINA SOCULUI: documentar VIDEO. De ce NEOLIBERALISMUL si SOCIALISMUL sunt doua fete ale aceleiasi FILOSOFII MASONICE
- Cu regizorul Oliver Stone si istoricul Peter Kuznick despre OBAMA – ”lupul deghizat in miel”, SUA CA STAT ORWELLIAN si militarismul HEGEMONULUI AMERICAN
- FEDERALISMUL EUROPEAN SI CONTROLUL MINTII. Masinaria de propaganda a Bruxelles-ului (studiu)
- PE FATA SI OFICIAL: Primul presedintele UE este membru al clubului BILDERBERG, are o agenda explicit ANTI-NATIUNI si declara ca este un pas inainte catre GUVERNUL UNIC MONDIAL!
- NOII GUVERNANTI AI LUMII
- Uniunea Europeana sau… AL PATRULEA REICH?
- RADACINILE NAZISTE ALE UNIUNII EUROPENE. Despre tehnocrati nazisti, Big Pharma si Codex Alimentarius
- Care este, de fapt, rolul GERMANIEI in noua ordine mondiala?
- UE = SPATIUL VITAL pentru Germania + SFARSITUL DEMOCRATIEI SI AL STATULUI NATIONAL
- “CINE VA MURI PENTRU UNIUNEA EUROPEANA?” Si despre tradare, agenda eurocratilor si mitul tehnocratului iluminat
- SFARSITUL DEMOCRATIEI, AL EUROPA SI AL SUA? Suntem pregatiti tot mai intens cu mesaje despre sfarsitul ordinii actuale a lumii prin criza economica, haosul revoltelor si razboiul mondial
- Romania, Rusia si NOUA ORDINE MONDIALA. Ce se prefigureaza, la ce putem spera?
- “Egalitate” si “diversitate” in Europa pentru toti! DAR NU SI PENTRU ORTODOCSI. Plus: „Intre ce ore e Pastele la voi?” Ca sa bombardam Serbia…
- ANTICRESTINISM MANIFEST: Comisia Europeana sterge sarbatorile crestine din agenda
***
- PROFETICUL STEINHARDT DESPRE OMUL INDOBITOCIT DE AZI, Europa, recursul ipocrit la scuze: “Stati si va uitati cu totii si nu stiti ce va asteapta!”
- STARETUL DIONISIE IGNAT: “O sa fie schimbari mari. Conducatorii omenirii de astazi sunt hotarati sa distruga omul”. CE INSEAMNA ‘AL OPTULEA VEAC’?
- PARINTELE DIONISIE IGNAT – VREMURILE DIN URMA (II): Despre U.E. si propaganda sodomiei
- IPS Hierotheos Vlachos: o radiografie ortodoxa a UTOPIEI UNIUNII EUROPENE. Ortodocsii care vor sa para europeni tradeaza
- Pr. Gh. Metallinos despre NOUA ORDINE MONDIALA, U.E. si NOUA ERA. Care este taria ortodoxiei si la ce duce IDEOLOGIZAREA acesteia?
- CU CE A DERANJAT STARETUL EFREM PE STAPANII LUMII? (II) “Eu sunt impotriva Europei! Ma rog din tot sufletul sa nu intrati niciodata in UE!” (VIDEO)
- CU CE A DERANJAT STARETUL EFREM PE STAPANII LUMII? (III) “Comunitatea Europeana vrea sa niveleze totul”. Arhimandritul Efrem la Timisoara (1)
- Profetism dostoievskian “la lucru” (III): “Cine isi blestema trecutul, acela-i de acum al nostru, iata formula noastra!” … sau demascarea “demonilor” Europei
- Un text de acuta actualitate: Toleranta şi “corectitudinea politica”: NOUA MILITIE A GANDIRII (“SPIRITUALA”) SI NOUA REEDUCARE TOTALITARA ANTICRESTINA. Directivele staliniste se aplica la litera astazi. Se intorc anii `50?
- PASTORALA DE CRACIUN A IPS PIMEN, Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor, DENUNTA “PLANUL DIABOLIC” AL UNIFORMIZARII GLOBALISTE, amintind de Stalin si de tiranii sangerosi ai istoriei
- O noua pastorala marturisitoare a PS Sebastian Pascanu, care denunta “DEMONOCRATIA” si FANATISMUL ANTICRESTIN din U.E. (2010)
- Duminica orbului. Cine sunt orbii zilelor noastre? PREDICA MARTURISITOARE A PS SEBASTIAN: “Respectati-ne pe Hristos, fara de Care, de Europa se va alege praful”
- Pr. Gheorghe Calciu, Parintele nostru marturisitor: MASONERIA SI ORGANIZATIILE INTERNATIONALE
- Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
- Parintele marturisitor GHEORGHE CALCIU. DESPRE COMUNISM, GLOBALIZARE, MULTICULTURALISM: “Nu trebuie sa va bucurati de libertatea europeana, ca n-o s-o prea aveti!”
- AVERTISMENTUL PROFETIC AL SFANTULUI INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU: “Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”
- Parintele Ioan Buliga: POVESTEA RACILOR FIERTI – o poveste pentru “optimisti”
http://www.cuvantul-ortodox.ro/uniunea-europeana-ue-urss-comunism-americanizare-colonialism-fondul-monetar-internationalsaracire-bukovski-garaudy-demostene-andronescu/
AUTODEMASCAREA – spovedania satanica
Continuam seria articolelor despre reeducare cu doua fragmente fundamentale: pe de o parte, o descriere duhovniceasca a experimentului facuta de Ioan Ianolide, foarte succinta si lamuritoare (in cartea “Intoarcerea la Hristos“), pentru a intregi tabloul scopurilor si metodelor experimentelor reeducarii. Pe de alta parte, vom atasa si textul in care un patimitor si supravietuitor al “fenomenului Pitesti”, Dumitru Bordeianu (“Marturisiri din mlastina disperarii“)
descrie stadiul final al reeducarii violente – anume citirea gandurilor detinutilor de catre reeducatori si completa subordonare a constiintei fortelor satanice.
Constiinta, asa cum am aratat deja, a fost tinta celor care au creat „experimentul Pitesti”. Constiinta a fost torturata dincolo de ce putem noi intelege. Distrugand trupul, ei au vrut in primul rand sa distruga persoana. Au inteles ca nu poate fi scos Dumnezeu din om decat prin distrugerea si re-programarea lui. Pasul cel mai inaintat si finalitatea torturilor fizice si sufletesti este autodemascarea sicitirea gandurilor. Eliminarea intimitatii persoanei umane (cum explica un oarecare bolsevic lui Lenin, faptul ca distrugerea intimitatii umane este cel mai bun mijloc de control) a ajuns prin Pitesti pana la aceasta limita de neimaginat, absurda, draceasca: se citeau gandurile detinutilor! Fata omului (constiinta) se afla dezvelita total inaintea tartorului, inaintea Satanei, care putea face ce vroia din acel suflet. Dupa cum marturiseste Dumitru Bordeianu, detinutii din camera 4 Pitesti isi pierdusera capacitatea de a isi controla gandurile si de a si le ascunde de cercetarea tortionarilor – controlul ajunsese sa fie exercitat in mod violent asupra constiintei in mod direct.
Citim cu infiorare, necrezandu-ne ochilor, despre cum ajunsesera detinutii in camera de reeducare din Pitesti. Din alte pasaje care se regasesc in aceleasi carti, intelegem mai bine caracterul satanic al experimentului Pitesti deoarece acolo s-au faptuit blasfemii si sacrilegii ingrozitoare, depasind orice inchipuire a raului si atingand culmile maxime si imposibil de depasit ale ticalosiei si perversiunii. De pilda, in cartea Intoarcerea la Hristos editorii au ales sa cenzureze unele descrieri ale unei inscenari puse la cale de tortionarii condusi de tortionarul-sef pentru a huli Nasterea Domnului. La fel s-a procedat si cu Sarbatoarea Pastilor, cu Liturghia, si, in general, cu toate tainele crestine. In cele din urma, experimentul Pitesti a constat in schimonosirea hulitoare a Tainei Intruparii si Patimirii Mantuitorului, intr-o “intoarcere pe dos” a mijloacelor dumnezeiesti prin care omul se mantuieste, pentru a intoarce pe dos si sufletul uman. S-a ajuns, asadar, la o pervertire a constiintei, a sufletului uman. Detinutii au fost obligati prin tortura sa se identifice cu limita de jos a patimilor josnice, silnice, au fost obligati sa se identifice cu ceea ce diavolul vrea sa ajunga persoana umana.
Pentru noi este important sa cunoastem si sa intelegem aceste lucruri, nu doar pentru sti ce s-a petrecut cu niste semeni de-ai nostri foarte aproape de noi in timp, ci pentru ca ele reprezinta niste mecanisme universale ale diavolului si ale slujitorilor lui umani prin care incearca sa ne distruga si pe noi. Sunt lucruri deosebit de importante tocmai pentru noi, pentru a fi constienti de mijloacele prin care raul cauta sa ne stapaneasca, folosind aparentele, deghizarea binelui. Diavolul nu poate sa creeze, sa inventeze nimic, el poate numai sa falsifice, sa strice, sa schimonoseasca, sa perverteasca lucrurile lui Dumnezeu. De aici provine insa si pericolul mare pentru noi, in a ne lasa inselati de “aparente”, de nume, de etichete, de forme... Mecanismele esentiale ale raului sunt aceleasi si astazi si vor fi si maine, doar cu forme schimbate, de aceea ce s-a petrecut cu cei dinaintea noastra nu este doar istorie, ci ne priveste indeaproape si pe noi, daca dorim sa invatam, cat inca mai e timp, din experienta lor.
Tot ceea ce s-a intamplat cu martirii gulagului ne priveste in mod direct, asa cum ne priveste personal cea mai veche re-educare, daca putem spune asa, aceea inceputa cu stramosii Adam si Eva. Fiindca istoria umanitatii e de fapt istoria mantuirii, e in esenta acelasi razboi stravechi si e nevoie sa intelegem ca daca armele vrajmasului nu mai sunt la fel de evident oribile si terorizante, ele nu sunt si mai putin eficiente. Ba poate sunt chiar mai eficiente, pentru ca exista pericolul de a nu mai putea identifica raul si sursa lui. Doar vedem ce mult se vorbeste azi despre “iubire”, “fraternitate”, “ajutorare”, ba chiar despre valoarea credintei, fie si de crestinism, hai treaca-mearga chiar si despre Hristos. Dar uite ca nu se mai prea vorbeste despre vrajmasul mantuirii si despre lucrarea lui de-a lungul veacurilor, cu atat mai putin despre felul cum se desfasoara in prezent. E scos in fata un crestinism edulcorat, al impacarii, tolerantei si solidaritatii, care sa ne faca sa uitam ca Mantuitorul a spus ca a venit sa aduca sabie. Sa uitam ca suntem in plin razboi. Uitarea aceasta face parte si ea din noua strategie a re-educarii – s-a depasit faza de teroare, acum ea se realizeaza prin torpoare.
Mantuitorul ne-a invatat: “Fiti intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii“. Aceasta este, de altfel, miza majora pentru care si prezentam aceste fenomene, iar nu pentru a ne speria, tulbura sau intuneca in mod gratuit si bolnavicios. E de inteles dificultatea de “a digera” acest gen de lecturi, dar va asiguram ca nu avem niciun fel de inclinatii spre sumbru si morbid si nici nu suntem dintre aceia care cultiva isteric si iresponsabil o psihoza a raului coplesitor, insa nu ne ajuta cu nimic, ba ne pagubeste grav, sa ascundem ceea ce Domnul ne-a aratat despre mestesugirile prin care cel-viclean – astazi mai mult ca oricand – vrea sa ne reeduce, pentru a ne pierde sufletul. Dupa cum spune si parintele Rafail Noica undeva: “Infricosatoare lucruri… dar nu “bagandu-ne capul in nisip”, ca strutul, ne vom pregati pentru ceea ce nu vom putea stavili. Infricosata vreme; dar, daca de la Dumnezeu ingaduita – mantuitoare“. Este nevoie, simultan, sa fim realisti, sa recunoastem “iadul” si sa nu ne facem desarte iluzii despre ce traim sau ce ne asteapta, dar si sa avem deplina nadejde ca Hristos este si va ramane cu noi, daca si noi vom lupta (contra curentului!) ca sa ramanem cu El, orice ar fi!
Revenind la confesiunile celor doi patimitori ai “Gulagului” romanesc, marturisim ca nu am intalnit experiente asemanatoare decat in descrierile din cartile ortodoxe referitoare la trecerea sufletului, dupa moarte, prin vamile vazduhului. Sufletul ce trece prin vami este asaltat de multime de draci care se napustesc asupra sa acuzandu-l de pacate niciodata facute, pe langa cele facute si nemarturisite. “Tactica” este ca omul, persoana, sa cedeze din frica si sa “accepte”, in mod nefiresc, “acuzele” aduse de draci, sa isi improprieze acele pacate care nu sunt reale si nu sunt ale sale. Scopul este ca, cedand prin frica si necredinta, omul sa inceapa sa creada ca “acela este el”, ca el chiar a facut acele lucruri dracesti (nu ma refer aici la pacatele facute de om, ci la grozaviile neinchipuite ale diavolilor). Motivatia cedarii este de a scapa de teroarea exercitata de diavol/tortionar asupra sa, si mijlocul ales este de a incerca sa imblanzesti rautatea dezlantuita si dementa a lor prin complicitate. Devii astfel complicele lor in asaltul pe care il poarta asupra ta. Diavolul exercita asupra omului o teroare prin care el ii smulge o “spovedanie” rasturnata, perversa. Asa cum se va putea vedea mai limpede din pasajele extrase din Ioan Ianolide si Dumitru Bordeianu.
Pentru a intelege cum functiona principiul, aducem o alta aplicare practica a lui: Stalin isi lichida potentialii adversari (nu adversari reali, ci pur si simplu persoane care deranjau prin simpla existenta) prin torturarea pana la punctul in care cedau si erau de acord sa se “autodemaste”, adica sa preia toate acuzatiile (inventate si fantasmagorice) si sa se auto-acuze intr-o inscenare de proces public. “Procesele” acestea inscenate, care incalcau nu numai legile, chiar si pe cele comuniste, dar contraveneau oricaror repere ale normalitatii si ale bunului simt, erau publice, cu salile arhipline, se publicau in presa vremii si se cunosteau si in lumea intelectuala a occidentului, ceea ce nu a impiedicat girarea experimentului comunist de majoritatea elitelor culturale vestice. “Spectacolul” era jalnic: acuzatul era adus in fata “judecatorilor”, a “avocatului” (care de fapt era mai acuzator decat procurorul) si a “proletariatului”. In fata acestor instante, acuzatul incepea sa se acuze singur, sa se autodemaste, si acest lucru il facea cu patos, convins, declamand dragostea pentru partid si pentru conducator si cerand, singur, pedeapsa si in acelasi timp “mila” tortionarilor sai…
In zilele noastre acest experiment se desfasoara deocamdata la nivel subliminal. Acum se opereaza mai cu seama la nivel de mediu, de influente, de exercitare a unei presiuni lente, difuze, dar continue si omniprezente, totalitare prin care se formeaza deprinderi si reflexe ale “omului nou” (inclusiv printr-o tentativa de organizare a vietii, a muncii “la serviciu” in sistem de robie a evreilor in Egipt, pana la crearea unor “robotei” teleghidati, unor “zombie” incapabili sa mai reflecteze critic sau sa mai manifeste acte de opozitie).
Dar, pe langa aceasta, trebuie sa fim constienti de ispita “culpabilizarii”, a indoielii si a confuziei, adica acea tentatie de a ne insusi, sub presiunea unui tip sau altul de teroare (in familie, la serviciu, in alte medii, chiar in biserica, in cel mai rau caz) ceea ce ni se inoculeaza cu agresivitate din afara, speculand tocmai pentru cei credinciosi chemarea duhovniceasca la smerenie, la supunere, la marturisirea pacatelor. Preocuparea crestinului pentru practicarea acestor virtuti, daca nu este dublata de suficient discernamant (pentru a le intelege corect, in Duh) poate sa ajunga a fi exploatata pentru a provoca degradarea morala a persoanei, pierderea libertatii si a demnitatii sale umane si chiar nebunia, in urma dezorientarii si frangerii echilibrului interior, a dizolvarii pilonilor esentiali de stabilitate si de sanatate a fiintei, a prabusirii oricaror repere identitare. Persoana este silita, prin teroare, sa accepte anumite idei sau sa faca anumite acte impotriva constiintei sale, sa primeasca minciuna drept adevar, sa marturiseasca (si chiar sa ajunga sa si creada!) ca ar fi comis fapte pe care nu le-a comis, ca ar fi spus lucruri pe care nu le-a spus, sa se dezica de credintele sale, sa-si renege oamenii iubiti, sa spuna sau sa faca exact ceea ce in mod normal nici n-ar putea sa conceapa, sa spuna raului bine si binelui rau, sa-si adore calaii si sa-i denigreze pe cei care-l iubesc. De multe ori suflete curate si nevinovate, dar lipsite de “intelepciunea sarpelui” ajung sa se transforme in mod incredibil prin actiunea consecventa in sens malefic a unor astfel de agenti de depersonalizare. Smerenia gresit inteleasa si dusa pana la lepadarea de credinta si la pierderea identitatii personale, asumarea ca pacate pana si a faptelor bune facute, dezgolirea sufletului in fata celor de rea-credinta (sa ne amintim: “… ca nu voi spune taina Ta vrajmasilor Tai“!) inseamna nimic altceva decat vanzarea sufletului si aruncarea celor mai de pret margaritare inaintea porcilor care le vor calca in picioare si ne vor sfasia fara mila.
Pentru a intelege actiunea perfida a acestor strategii demonice, pe langa cartile din care am ales acum aceste mici extrase, este foarte necesar apoi (si vom vedea ulterior si in postarile ce vor urma) sa vedem care sunt armele-cheie de rezistenta si de contracarare a acestora. Unul din textele de capatai – dupa parerea noastra – ar putea fi si cel apartinand parintelui Nicolae Steinhardt si intitulat “Suflet de rob”, care descrie exceptional structura esentiala a terorii si santajului si arata si calea de a le birui.
“Prin urmare educarea în spiritul materialismului istoric – adică «reeducarea» – este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe. Către acest fel de educaţie se tinde.
Din punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul raţionalismului, al autozeificării, al materialismului şi al ateismului. Pornind de la Renaştere şi umanism, trecând prin Revoluţia Franceză, s-a ajuns inevitabil la ştiinţifismul materialismului istoric şi de aici la reeducare. Reeducarea nu era posibilă dacă n-ar fi existat această orientare şi evoluţie istorică.
(…) Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoare criminale, încât nu poate da greş. Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem datoria faţă de oameni dar şi cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă de nimicire şi distrugere morală a individului.
În Piteşti reeducarea n-ar fi putut da rezultate dacă nu erau realizate câteva condiţii prealabile: teroarea; izolarea, surpriza, lipsa răspunderii. (…)
Reeducarea avea patru mari etape:
1. distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării.
2. “autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva.
3. batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu.
4. angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în faţa unei „ştiinţe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi.
(…) Reeducarea, cu mici variante, a fost aplicată în China roşie, în Vietnam, în Coreea, în Cuba, etc. Coordonatele reeducării – alienarea şi mutilarea sufletească şi morală a oamenilor – se pot depista cu uşurinţă de un ochi format în lagărul comunist. Făcând un tur de orizont în lumea de azi, ne îngrozim de realităţi şi de perspective. Nu degeaba la Piteşti ni se spunea că „aceasta este mica revoluţie, care va fi urmată de marea revoluţie”. Altfel spus, acolo a fost „revoluţia condensată”, care va fi urmată de „revoluţia difuzată”. Consecinţele sunt imprevizibile. Dacă de la oameni avem puţine speranţe, ştim că la cârma omenirii încă n-a obosit Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu lucrează prin oameni, deci credem că vor apărea oameni care să-i salveze pe oameni şi omenia.
(…) „Reeducarea” însemna terorizarea deţinuţilor prin ei înşişi până la „şocul revoluţionar” prin care se trecea la „conştiinţa comunistă”. Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă şi fără ieşire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viaţă monstruoasă. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început, apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” şi de a „reeduca” pe toţi „duşmanii poporului”. Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în aşa-zisele „ture ale reeducării”. Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă analiză, omenia. Toţi au fost cobai. Unii ai cedat uşor, alţii după incredibile chinuri.
(…) Dincolo de acţiunile acelea bestiale trebuie văzut duhul diavolesc ce a condus „reeducarea”. Torturile nesfârşite şi absolute la care erau supuşi deţinuţii au fost aspectul văzut al acestui duh. Spiritul satanic era vizibil şi pe chipurile oamenilor. Atmosfera întreagă era încărcată de puteri satanice care emanau dincolo de fapte, gesturi ori cuvinte, manifestându-se ca o expresie rece, înspăimântătoare, rea, plină de ură şi de beznă. Iadul şi-a găsit o realizare aidoma în „reeducarea” marxist-leninistă, dovedind perspectiva ce o deschide revoluţia materialismului istoric pentru toată omenirea: realizarea pe dos a Împărăţiei lui Dumnezeu. Satanismul comunist se maschează sub ateism, ştiinţifism, progresism ori umanism. Comunismul este robie socială dar mai înainte de toarte este mutilare umană”.
(Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos – document pentru o lume noua, Editura Christiana, 2006)
“Daca declaratiile, scrise si nescrise, ne-au pustiit memoria, daca lepadarea de Legiune ne-a compromis ca legionari, totusi cea mai odioasa tortura, care a actionat în intimitatea noastra, a fost prostituarea constiintei morale.
(…) Din toate torturile pe care le-am vazut si pe care, de acum, si cititorul a fost în masura sa le cunoasca, tortura morala a întrecut orice imaginatie. De aceea, nimeni nu are dreptul în lumea aceasta sa siluiasca sub nici un motiv intimitatea constiintei aproapelui sau, pentru ca libertatea de constiinta a fost data omului de Dumnezeu.
Fiecare dintre noi a fost torturat ca sa-si dea seama ca nu are nici o posibilitate de a se sustrage acestei „prostituari” morale.
De aceea, unii au inventat sau exagerat fapte pe care nu le-ar putea crede nici cea mai bolnava minte, numai ca sa fie crezuti si sa scape de torturi. Erai întrebat daca în afara de furt, minciuna, înselatorie – pe care trebuia sa le marturisesti public – ai mai comis si perversiuni sexuale, prostituarea constiintei privind mai ales perversiunile si relatiile sexuale. Or, tineretul legionar din cadrul Fratiilor de Cruce sau din centrele studentesti fusese educat tocmai spre a fi ferit de perversiuni, atât pe plan moral cât si pe cel sexual.
În fata comitetului de tortura, ti se punea întrebarea daca ai facut vreo perversiune sexuala. Daca raspundeai negativ, erai torturat pentru ca nu ai facut-o; iar daca afirmai contrariul, erai de asemenea torturat, pentru ca ai facut-o; oricum, erai torturat….În acea nebunie a disperarii, în urma cumplitelor torturi continue, multi au ajuns la concluzia ca „spun tot si fac orice”.
În acest stadiu, când puterea de judecata, pudoarea si bunul simt fusesera de mult abolite, când cel torturat se zvârcolea în mocirla, stiind ca mâine putea înnebuni pe prici ca Pintilie, Nedelcu si Ionescu, ce i se mai putea pretinde acelui tânar?
Unii dintre noi au început, sa povesteasca, fara nici o reticenta, fel de fel de fapte, pe care nu le întâlnesti nici în patologie. Sarmanii, nu mai aveau discernamânt si nici vointa; erau de-a binelea nebuni. De aceea, au declarat ca au savârsit toate perversiunile sexuale, ca s-au împreunat si cu animale domestice, cu mamele, surorile, rudele si cunostintele apropiate.
Parca Sodoma si Gomora se mutasera în închisoarea Pitesti. În momentul când se faceau asemenea afirmatii, te întrebai, fara a avea un raspuns, daca tu esti nebun de legat si nu întelegi ce declara camaradul tau sau daca el era nebun si nu puteai tu întelege de ce omul o luase razna.
(…) Unii au cedat dupa o zi de tortura, altii dupa o luna, altii dupa ani. Toti am fost însa topiti, în termeni comunisti „muiati”, conform afirmatiei: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem”. Cum sa nu ne „topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate si înnegrite de ciomege?
Rezultatul acestei experiente a fost ca s-a ajuns la „citirea gândurilor”. Ciudatenia a constat în aceea ca majoritatea dintre noi nu mai puteam spune la ce ne gândeam, ce fel de gânduri aveam si daca erau sau nu conforme cu demascarile.
Unii, mai ales cei din grupul mistic, spuneau ca se rugau, altii ca se gândeau acasa, iar altii spuneau fel de fel, unele mai nastrusnice ca altul. Dificultatea, de neconceput si de neînteles, a cunoasterii gândurilor proprii, consta în faptul ca, dupa atâtia ani de chinuri, nu mai puteam exprima sau explica ceva, ca sa ne facem întelesi.
Atât eu, cât si camarazii mei, am vazut cu ochii nostri ca nu ne mai puteam controla expresia fetei, care ne trada întotdeauna gândurile pe care nu mai reusea sa le mascheze. În momentul când posedatul te tortura si se uita în ochii tai, întrebându-te unde te gândeai sau ce gânduri aveai, daca nu raspundeai sincer, el îti si observa pe fata gîndul pe care voiai sa-l ascunzi. Nu mai aveai nici vointa si nici puterea sa-ti opresti aceasta exteriorizare, si atunci se stia precis daca spuneai sau nu adevarul.
Aceasta a fost ultima faza a nebuniei colective pe care am trait-o toti cei care am trecut prin demascari. Iar rezultatul acestei „citiri” a gândurilor, prevazute de Nicolski si profetite noua de Turcanu, a fost neîncrederea totala în cel de lânga tine.
Daca metoda de tortura pentru „citirea” gândurilor a umplut pâna peste margine paharul deznadejdii si al nebuniei, prin lepadarea de Dumnezeu si de dreapta credinta, care ramasese singurul si ultimul nostru sprijin, am ajuns la prabusirea totala. Fusesem aruncati în haos, dezechilibrati, fara sprijin si fara perspectiva, la discretia celor ce ne torturau. Acest fapt a avut consecinte nefaste, asupra a ceea ce aveam sa vedem si traim în alta cetate a satanei, Gherla.
La începutul lui august 1951, când declaratiile publice si scrise erau pe terminate, iar tortura de „citire” a gândurilor atinsese nivelul prevazut în planurile ocultei, Turcanu a trecut din camera în camera, cu expresia unui demon satisfacut si l-am auzit repetând ca, ispitind si înselând pe cei tari si credinciosi, i-a putut tavali în mocirla.
Ma, banditilor, va amintiti foarte bine ce am spus în camera aceasta cât si în celelalte camere, ca eu nu glumesc, ca ma voi tine de cuvânt si voi folosi toate metodele pentru a-mi atinge scopul urmarit. Or, iata ca am ajuns, prin metodele pe care le-am folosit, sa va citim si gândurile, fapt la care voi nu v-ati asteptat niciodata.
(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii, Editura Scara, 2001)
Celelalte “episoade” ale “serialului” despre fenomenul reeducarii – ieri azi si maine:
- TU POTI FI URMATORUL REEDUCAT! – fragment din “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide
- De la reeducarea prin tortura la reeducarea soft: abolirea constiintei, glasul lui Dumnezeu in om
- In spatele reeducarii si a dominatiei totalitare: tatal minciunii, ucigasul de oameni
- “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
- Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE
http://www.cuvantul-ortodox.ro/autodemascarea-spovedania-satanica/
Toată veşnicia o să regretaţi, dacă refuzaţi averea Cerească- Învăţătura Desăvârşită, Constituţia Adeverită de atea bunătăţi şi frumuseţi, dăruite dimpreună cu Iisus, prin sfinţirea cu propriul Sânge din Fântana Cristică; Prin naşterea din nou- golirea de sine şi de satan, să rămânem Una cu răstignirea şi învierea Lui, ca să ne umplem cu Plinătatea Duhovnicească, aşa cum El s-a dezbrăcat pe Sine (Filipeni, 2/5 – 11) şi s-a umplut cu noi, TOŢI, ca să devenim una cu El şi cu toate ale Sale; Prietenul păcătoşilor n-a lepădat pe culmile suferinţei de la Golgota nici pe cel mai „împovărat” păcătos ci, împreună cu toate fărădelegile noastre ne-a îngropat, înviat, înălţat şi înfiat, ca să nu mai păcătuim niciodată, dacă rodim (Ioan, cap. 15) în el-Capetenie; Pentru nepacatuirea noastră a luptat până la sânge împotriva oricărei nelegiuiri (Evrei 12/4), ne-a nivelat calea şi ne-a înălţat Scara Cerului (Gen.28/10-22 şi Ioan 1/51) nu doar spre Cananul Ceresc, ci spre Sfânta Sfintelor…” şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuş sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare vecinică. Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel vecinic, S’a adus pe Sine însus jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu! Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite supt legământul dintii, cei ce au fost chemaţi, să capete vecinica moştenire, care le -a fost făgăduită.” (Evrei 9/11-15)
Râuri de apă vie
Ioan 7.37-39
Walter Thomas Prideaux Wolston
Versete călăuzitoare: Ioan 7.37-39
Ioan 7.37-39: În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.” Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.
Duminica trecută am studiat despre Duhul Sfânt în tabloul izvorului de apă. În seara aceasta Domnul nostru ne prezintă în capitolul citit darul Duhului Sfânt, însă noi vom vedea, că El o face nu în tabloul izvorului de apă, care curge în viaţa veşnică, ci noi vedem prezentat un trup, din care curg râuri de apă vie. Ne găsim încă în această parte a evangheliei după Ioan într-un domeniu în care Domnul foloseşte tablouri în vorbirea Sa. Dacă vom merge puţin mai departe în această evanghelie vedem că această vorbire în imagini încetează şi vom găsi afirmaţii foarte simple şi clare ale Domnului despre Duhul lui Dumnezeu Însuşi, despre venirea Sa, despre caracterul Său şi despre ceea ce El va face după venirea Sa. Dar aici ne găsim încă în domeniul tablourilor şi putem fi siguri că prin aceasta Domnul urmăreşte un scop foarte înţelept, atunci când vorbeşte în felul acesta.
Ce frumoase şi atrăgătoare sunt cuvintele lui simbolice: »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a spus Scriptura.”« Nu este lăsat pe seama noastră să ghicim sau să deducem care este înţelesul acestor cuvinte, ci este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care prin evanghelist dă înţelesul. «Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.«
În capitolul 4 al evangheliei după Ioan citim despre viaţa în puterea Duhului Sfânt, care va fi dată ca un izvor de apă şi stă în legătură cu prezenţa Mântuitorului smerit, cu gânduri smerite, milos şi totuşi respins, care S-a coborât ca să vină pe pământul acesta. În acest capitol găsim, că primirea Duhului Sfânt de către credincioşi este strâns legată atât de lepădarea pe pământ a Fiului Omului cât şi de înălţarea Lui în slava cerească. Pe de o parte lumea, care nu Îl vrea, pe de altă parte cerul, care Îl revendică pentru sine. În acest loc din Scriptură vedem că darul Duhului este legat direct cu locul actual în slava cerească, pe care Domnul Isus ca Om l-a ocupat. Înainte să încercăm cu ajutorul Domnului să cercetăm mai îndeaproape acest text, probabil ar trebui să prezint contextul în care el stă. Totul în Scriptură stă într-o ordine minunată şi dumnezeiască. Şi cei care au fost prezenţi aici în serile anterioare, vor vedea că există o lumină crescândă, o dezvoltare a adevărului în legătură cu ceea ce Domnul nostru prezintă în locul acesta, dacă comparăm cu ceea ce avem deja. Care sunt condiţiile cadru, pe care le găsim aici? Este faptul trist şi serios, că lumea nu voia să aibă nimic cu Hristos. Lumea nu voia să primească binecuvântările de la El. Şi acesta este de fapt motivul pentru care El părăseşte complet scena şi spune că El va merge la locul care I se cuvenea şi va binecuvânta peste măsură de mult pe cei care Îl vor urma în acest loc.
Capitolul 7 începe cu următoarele cuvinte: »După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că Iudeii căutau să-L omoare.« (Ioan 7.1) El ştia exact, că moartea Sa era un lucru hotărât din partea iudeilor şi de aceea a plecat din Iudeea. Citim în continuare: »Şi sărbătoarea iudeilor, a corturilor, era aproape.« În capitolul anterior găsim în versetul patru cuvintele: »Dar Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape« (Ioan 6.4). Gândeşti tu, că este o simplă întâmplare că în capitolul 6 citim despre sărbătoarea Paştelor şi despre sărbătoarea corturilor în capitolul 7? Imposibil! Ambele sunt simboluri importante şi ambele ocupă o poziţie mare şi importantă în scrierile Vechiului Testament. Paştele prezintă moartea Domnului Isus. Nu trebuie să ne îndoim deloc de aceasta, deoarece apostolul Pavel scrie în 1 Corinteni 5.7: »Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit.« Dacă mergem în cartea Deuteronom capitolul 16, vedem trei ocazii în care iudeul trebuia să apară înaintea Domnului. Aceste ocazii erau Paştele, sărbătoarea săptămânilor şi sărbătoarea corturilor. Aşa cum am spus deja, Paştele era un tablou al morţii Domnului şi prin aceasta un tablou al crucii. Sărbătoarea săptămânilor corespunde clar rusaliilor şi prin aceasta venirii Duhului Sfânt (compară cu Leviticul 23.15-20; Faptele apostolilor 2.1-4). Sărbătoarea corturilor este un tablou al Împărăţiei de o mie de ani. Ea constă din pace, odihnă şi glorie sub guvernarea Domnului Isus. În evanghelia după Ioan citim despre respectarea sărbătorii Paştelui şi a sărbătorii corturilor. Dar nu găsim nici o menţionare a sărbătorii săptămânilor. Şi motivul pentru aceasta trebuie căutat în aceea, că sărbătoarea săptămânilor era umbra a ceva care mai trebuia să vină, şi anume Rusaliile, venirea Duhului Sfânt. Contraimaginea sărbătorii corturilor este scena binecuvântării şi gloriei, când Numele Domnului va da naştere în cele din urmă la bucurie mare şi fericire mare în toată lumea. Aceasta este încă o chestiune de viitor. De aceea sărbătoarea corturilor nu are nici o replică sau contraimagine în creştinătate. Împlinirea ei încă nu a avut loc şi ea va avea loc când va veni Împărăţia Domnului Isus.
În capitolul 6 al evangheliei după Ioan întâlnim dorinţa lor de a face pe Domnul Isus Împărat. În versetul 15 citim: »Isus deci, ştiind că ei vor veni să-L ia ca să-L facă Împărat, S-a dus iarăşi spre munte, numai El singur.« (Ioan 6.15) Dar cum era posibil să se instaureze împărăţia acolo unde păcatul domnea neînfrânat şi starea lumii acesteia era aşa fel, cum o vedem şi astăzi? Imposibil. Şi acesta este şi motivul pentru care puţin mai târziu în capitolul 6 Îl vedem pe Domnul cum El arată clar poporului, că El trebuia să moară şi ei, dacă nu vor mânca carnea Lui şi nu vor bea sângele Lui, nu vor avea viaţă. »Dacă nu mâncaţi Trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă« (Ioan 6.53). Acestea sunt cuvintele Lui. Se poate spune că cuvintele Lui n-au fost recunoscute atunci şi chiar şi astăzi nu găsesc o acceptare generală.
Trebuie să păstrăm înaintea ochilor, că ceea ce noi găsim aici în capitolul 6 este contraimaginea manei, a pâinii, pe care israeliţii au avut-o în pustiu. Nu mă îndoiesc, că în Ioan 5; 6; 7 avem un tablou remarcabil a aceea ce fiecare iudeu ar înţelege imediat. În capitolul 5 îi găsim întrucâtva în Egipt, în robie. În capitolul 6 îi găsim în pustiu cu mana în mijlocul lor. Şi în capitolul 7 ei sunt în Canaan şi sărbătoresc sărbătoarea corturilor. Dar s-ar putea pune întrebarea: de ce îi găsim în capitolul 5 în Egipt? Ce vedem acolo? Vedem acolo câţiva schilozi, care sunt vindecaţi prin Domnul de bolile şi durerile lor. Exact aceasta era ce a avut loc în istoria lui Israel. Ei au fost eliberaţi din Egipt prin puterea harului lui Dumnezeu şi aici avem un om, a cărui suferinţă se asemăna cu a lor, şi pe Domnul Isus, DOMNUL IEHOVA, care acum El Însuşi Se afla pe pământ şi care vindeca în chip desăvârşit. În capitolul 6 Domnul face aluzie la experienţa lor din pustiu. Nu au avut ei acolo mana? Ba da. Şi apoi El spune: »Eu sunt pâinea vieţii«. Eu sunt adevărata mana. Voi trebuie să Mă mâncaţi pe Mine, voi trebuie să Mă posedaţi pe Mine. Atunci ei resping aceasta şi cârtesc împotriva Lui, aşa că atunci când mergem în capitolul 7, unde se aminteşte sărbătoarea corturilor şi care într-o oarecare măsură este şi ţinută, Domnul refuză să recunoască sărbătoarea prin prezenţa Sa. De aceea ziua instaurării ei este amânată. Bucuria pe pământ trebuie schimbată cu bucuria în cer, care stă în legătură cu Fiul Omului lepădat pe pământ, dar încununat în cer.
Domnul era afară şi aceia, care voiau să-L urmeze, trebuiau să întrerupă relaţiile cu ceea ce era de la om şi de la lume, ca să se alipească de Cel lepădat. Duhul lui Dumnezeu consideră important să numească acest eveniment, sărbătoarea corturilor, ca fiind sărbătoarea iudeilor. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la paşte, care de asemenea este numit sărbătoarea iudeilor. Cei care cunosc Scriptura îşi vor aminti că în capitolul 23 din cartea Leviticul, unde găsim o relatare detaliată a instaurării acestor sărbători, se spune mereu că sunt sărbătorile Domnului. Aici în evanghelia după Ioan Duhul lui Dumnezeu le declară exclusiv ca sărbători ale iudeilor. Totul era fals, fără conţinut, neveritabil şi cu regret aceasta este exact ceea ce noi astăzi găsim în creştinism. El, Cel care este suma şi substanţa a toate, şi prin aceasta şi contraimaginea a acestor simboluri, Isus Însuşi, Fiul lui Dumnezeu era prezent. În El ar fi putut să aibă loc împlinirea lor. Dar ce pagubă, că ei nu L-au recunoscut şi El era Cel nedorit, Cel ne-binevenit şi Cel necunoscut. Dar nu numai aceasta, El era şi Cel urât, Acela a cărui moarte au pregătit-o iudeii în timp ce ţineau sărbătoarea care se referea la El. De aceea El a plecat.
Capitolul nostru începe cu motivarea acestei acţiuni: »După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare.« În continuare vedem cum fraţii Lui vin la El şi spun: »Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci.« El a făcut dintr-o cantitate mică, care consta din 5 pâini şi 2 peşti, mai mult decât era necesar, ca să sature o mare mulţime de oameni. Aşa cum ne relatează versetul 5, nici fraţii Lui de trup nu credeau în El (Ioan 7.4,5), dar cu toate acestea ei s-ar fi bucurat foarte mult, dacă ei prin legătura lor cu El, care putea face astfel de lucrări copleşitoare, ar fi primit un impuls în lume. Ce trist este să vezi, că omul foloseşte cu uşurătate Numele lui Hristos pentru a-şi mări popularitatea în lume. Aceasta este inima omului. Fraţii Lui spun în continuare: »căci nimeni nu face ceva în ascuns, ci caută să fie cunoscut în public; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.« Arată-Ţi valoarea, exercită adevărata sărbătoare a corturilor şi întemeiază Împărăţia. Arată-Te lumii, ocupă-Ţi locul în lume, căci prin aceasta vom profita şi noi. Aceasta este ceea ce gândeau ei în realitate. Dar care este răspunsul Lui? »Timpul Meu n-a sosit încă, dar timpul vostru totdeauna este gata.«
Acesta este un cuvânt foarte serios pentru cel necredincios. Timpul tău este totdeauna gata. Tu, cel neîntors la Dumnezeu, astăzi este timpul tău. Ziua de astăzi aparţine timpului lumii. Este foarte impresionant, când vedem aici cuvântul Domnului cu privire la sine Însuşi: »Timpul Meu n-a sosit încă«. El Se referă la moartea Sa. Dar cât de cu totul altfel este afirmaţia Lui cu privire la ei. Acum este vorba de timpul lumii, de ziua lumii şi de ziua omului. Timpul vostru însă este permanent gata. Lumea nu vă poate urî pe voi, lumea iubeşte ce este al ei. Tu eşti o parte şi un element al ei. Ea nu te urăşte. Tu eşti o parte integrantă a ei. Probabil eşti necesar pentru progresul ei. Pe Mine însă ea Mă urăşte, deoarece mărturisesc despre ea, că faptele ei sunt rele. Duceţi-vă voi la sărbătoare. Lumea şi religia ei s-au potrivit atunci ca şi acum foarte bine una cu alta şi fiecare creştin ar trebui să se gândească foarte bine dacă el contribuie sau nu contribuie la reînvierea scenei din Ioan 7. Este vorba de înfăţişarea exterioară de bucurie lipsită de orice realitate. Era un simplu formalism exterior şi religios; mort, deoarece era fără Hristos. Nu exista nimic care putea să satisfacă sufletul.
Dar Domnul răspunde fraţilor Săi cu cuvintele: »… Suiţi-vă voi la sărbătoarea aceasta. Eu nu Mă sui la sărbătoarea aceasta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă timpul.« Când după aceea fraţii Lui s-au suit, S-a dus şi El – dar pe ascuns. Nu ca să Se ataşeze de ei, ci să apară ca Martor împotriva a ceea ce avea loc. El merge direct în Templu, ca să vorbească public. Erau deja multe discuţii cu privire la Persoana Sa şi poporul nu era unanim în privinţa aceasta. Aceasta este totdeauna aşa. Dar nici în această hală oamenii nu sunt una cu privire la El. Sunt inimi care Îl iubesc şi se bucură de El, şi sunt inimi care nicidecum nu se interesează de El, şi să şti, că tu aparţii acestora din urmă, dacă nu eşti încă mântuit. »Mulţimile vorbeau mult în şoaptă despre El.« Ei nu aveau nici o certitudine. Ce era El? Şi: Cine era El? Acestea erau întrebări care îi preocupau. Era El Fiul lui Dumnezeu? Hristosul? Un Om bun sau era numai un înşelător? Nimeni nu ştia. Însă El s-a urcat la Templu şi i-a învăţat. »Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?«
Aceasta era întrebarea următoare. O astfel de slujbă n-au auzit niciodată. El nu a stat niciodată la picioarele cărturarilor. El nu a vizitat niciodată o instituţie de pregătire teologică, şi nici institutele rabinice, şi de aceea Îşi pun întrebarea: »Cum ştie Acesta carte?« Este o realitate că omul gândeşte, că este imposibil să fi un om cult dacă tu însuţi nu te-ai străduit să înveţi sau să mergi la o şcoală. Dumnezeu este dat la o parte şi Duhul Său este ignorat. Isus a răspuns: »Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis.« Ce har se cuprinde în răspunsul Său! Hristos Se ascunde singur înapoia lui Dumnezeu Tatăl. Este de asemenea remarcabil, cât de clar Îl vedem aici ca Trimisul lui Dumnezeu. Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis. »Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi.« Pe de altă parte îi este posibil oricui care vrea să cunoască voia lui Dumnezeu. »Cine vorbeşte de la sine însuşi caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.« Trimisul lui Dumnezeu a venit ca să prezinte inima şi gândurile lui Dumnezeu şi natura Lui, planul Lui şi intenţiile Lui, precum şi să desfăşoare dragostea lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu a fost motivul şi ţelul Său. Egoismul era străin lui Isus. El a vorbit totdeauna despre Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Şi astfel citim: »dar cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.« Să ne oprim la acest loc. Ţelul lui Isus, când El a mers prin lumea aceasta era să reveleze natura lui Dumnezeu şi să dezvăluie ce era în inima Tatălui şi să aducă omului ce avea el nevoie în ruina sa, în suferinţa sa, în necazul său şi în păcatul său. Toate acestea ar fi imposibile dacă El Şi-ar întemeia împărăţia. El ştia, că nimic altceva decât numai moartea Sa putea să împlinească cerinţele lui Dumnezeu şi nevoia omului. Şi El de aceea a venit, ca să facă voia Aceluia care L-a trimis. În alt loc citim cuvintele Sale: »căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia mea, ci voia Celui care M-a trimis.«
Domnul întreabă acum care sunt motivele furiei lor împotriva Lui. El a vindecat un sărman olog, care 38 de ani la lacul Betesda nu a avut parte de nimic altceva decât numai de dezamăgiri. Când un om primeşte circumcizia în ziua de sabat, pentru ca Legea să nu fie încălcată, vă mâniaţi pe Mine dacă am făcut un om deplin sănătos în ziua de sabat? În capitolul 5 versetul 17 citim: »Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez.« Cum putea Dumnezeu să Se odihnească într-o lume de păcat, unde răul se răspândea nestingherit, unde domina satan, guverna moartea şi omul era nenorocit şi nefericit – cum putea Dumnezeu să se odihnească acolo? Natura Lui de dragoste făcea aceasta imposibil. Şi de aceea cuvintele: »Tatăl Meu lucrează până acum și Eu de asemenea lucrez«. Acesta este răspunsul lui Hristos. Este imposibil să excluzi înlăuntrul lui Dumnezeu şi tot aşa de imposibil este să opreşti revărsarea harului Său şi bunătăţii Sale. Şi astfel vedem aici pe Fiul Tatălui, expresia binecuvântată şi vie a Dumnezeului minunat, care umple inima lui Dumnezeu, spunând: »Nu judecaţi după aparenţă, ci judecaţi după dreptate.« Rezultatul a fost că au luat naştere mai multe discuţii cu privire la El şi fariseii au trimis slujitori, ca să-L prindă. Ei s-au hotărât să-L omoare, dar nu ştiau cum să înceapă. Nimeni nu a pus mâna pe El, căci ceasul Lui încă nu venise. Ceasul în care El Îşi va da viaţa pentru glorificarea lui Dumnezeu şi pentru salvarea oamenilor, pentru îndepărtarea păcatului şi distrugerea puterii lui satan.
Situaţia însă a evoluat spre o criză. Mai marii sărbătorii corturilor s-au unit în omorârea Sa. Şi când au venit slujitorii, ca să înlăture Martorul credincios al lui Dumnezeu, după porunca lor, observă ce spune El: »Mai sunt cu voi puţin timp şi apoi Mă duc la Cel care M-a trimis. Voi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni.« El nu spune aceasta cu privire la un suflet care Îl caută insistent. Această afirmaţie nu este valabilă pentru o inimă care Îl iubeşte. Nu este vorba de cineva care tânjeşte după mântuire, care caută har. Nu, aceste cuvinte sunt adresate duşmanilor Săi de moarte, care cereau sângele Lui. »Unde sunt Eu, voi nu puteţi veni. Iudeii au zis între ei: „Unde are de gând să Se ducă Acesta, ca să nu-L putem găsi?”« Este vorba de faptul că El Se întoarce acolo de unde a venit. Şi când El va face aceasta, El va deschide un drum spre Dumnezeu, aşa că oricine Îl urmează într-acolo o poate face pe baza legitimă a lucrării de mântuire înfăptuite. Adversarii Lui sunt total derutaţi de cuvintele Lui şi arată aceasta prin întrebarea lor: »Unde are de gând să Se ducă Acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să înveţe pe greci! Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-a spus: „Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni”?«
Aceasta ne conduce la cuvintele remarcabile, pe care dorim să le studiem mai detaliat: »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.”« Sărbătoarea a durat deja 7 zile şi aceasta era ziua a opta. Şapte este în Scriptură numărul caracterului complet, în timp ce ziua a opta este legată cu binecuvântările învierii. Era în ziua a opta, prima zi a unei săptămâni noi, când Domnul a înviat din morţi. Era la opt zile după ceea ce ne este relatat în Luca 9.23-24, că El a fost văzut în glorie pe muntele schimbării la faţă. De aceea tu vei găsi în Scriptură că ziua a opta stă în legătură cu binecuvântările şi cu gloria învierii.
Sărbătoarea corturilor ne arată două aspecte. Tipologic arată spre venirea Împărăţiei şi aminteşte de intrarea lui Israel în Canaan. Dumnezeu a îndemnat categoric pe poporul Său, care a ieşit din Egipt, a călătorit prin pustiu şi a ajuns în ţara făgăduită, ca o dată pe an, la sfârşitul recoltării şi culesului viilor să sărbătorească timp de şapte zile o sărbătoare. Ce înseamnă în acest context recolta şi culesul viilor? Nu am nici o îndoială cu privire la ceea ce reprezintă ele. Recolta este în Scriptură un tablou al judecăţii, pe care Domnul o va face odată asupra lumii. O judecată de diferenţiere, în care El va salva pe cei drepţi, şi pe cei răi îi va strânge, conform cu Matei 13.38-43. După aceea vine culesul viilor, şi ce simbolizează el? Este vorba de judecata fără nici o diferenţiere, pe care Fiul Omului o va vărsa peste o lume vinovată şi pătată de sânge, precum şi peste aceia care poartă Numele Lui într-un chip fals şi nevrednic. După acest cules al viilor vedem cum este prezentată Împărăţia Sa şi cum va fi ea instaurată şi de aceea sărbătoarea corturilor nu trebuia sărbătorită mai înainte ca să se fi încheiat recoltarea şi culesul viilor (compară cu Deuteronomul 16.13). Prin această sărbătoare Israel exprima în ce fel ei au fost eliberaţi din Egipt şi din sclavie, cum Domnul i-a condus în timpul celor patruzeci de ani de călătorie prin pustiu şi cum în cele din urmă El i-a strămutat în ţara făgăduită, unde El a pregătit un loc pentru ei, care corespundea inimii Lui pline de dragoste. Era o sărbătoare a bucuriei. Ea trebuia caracterizată de veselie. »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii … «Să observăm că numai la această sărbătoare se afla o zi suplimentară în afara celor şapte zile planificate, în care fiecare era plin de bucurie. Dar unde era Hristos? El era afară şi total despărţit de ceea ce avea loc. »Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea”.« El ştia, că cu toată festivitatea, care se oferea ochilor, El era înconjurat de inimi epuizate, suferinde şi însetate. El ştia că în mulţimea mare, care participa la slujba religioasă, se găseau multe suflete nesatisfăcute, goale şi însetate. Şi nu vedem noi şi astăzi mii de suflete în aceeaşi stare? Ce sete şi suferinţă, da, ce necaz al inimii se arată în mijlocul unei formalităţi religioase, supra îmbelşugate. Ce binecuvântat este să auzi cuvintele Mântuitorului: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« Ce vrea El să spună prin cuvintele »dacă cineva«? Aş dori cu plăcere să ştiu, pe cine nu include El în aceste cuvinte. Este un suflet însetat aici? Da? Atunci El Se referă chiar la tine. S-ar putea ca tu să întrebi: nu se referă aceasta la sfinţi şi la credincioşi, la aceia care au nevoie de înviorare şi de aceea ei trebuie să vină la Isus şi să bea? S-ar putea că şi la aceasta se referă, dar vreau să mă feresc să limitez Scriptura la aceasta. Eu citesc aici: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« »Să vină la Mine«, spune Isus. Dar s-ar putea, ca tu să-mi spui acum, că aici este vorba de aceia care după venirea Duhului Sfânt trebuiau să fie umpluţi cu Duhul Sfânt, căci aici se pleacă de la faptul că Isus S-a reîntors deja în cer.
Corect, dar nu poate fi nici o îndoială, că Salvatorul nostru, care acum era înălţat la cer şi glorificat, în timp ce El era aici şi mergea prin această lume întunecată, epuizată, neliniştită şi însetată, invita pe toţi. Oricine voia, să vină, ca să bea. Şi orice inimă nefericită, care în această seară aparţine acestei societăţi de însetaţi, să ia seama ce spune El aici: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« Desigur recunosc, că aici este presupusă existenţa setei, a unei nevoi şi că noi trebuie să venim la El, dacă însetăm. Şi este Persoana Sa care astâmpără setea aceasta. Nimeni nu vine la El, dacă nu se simte însetat. Şi trebuie să recunosc, că Duhul lui Dumnezeu trezeşte această sete, acest simţământ al suferinţei şi al nemulţumirii. Avem noi în seara aceasta astfel de inimi printre noi? Ascultă, prietenul meu: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea«. Şi ce vei găsi, atunci când vii: că El te face mulţumit şi îţi astâmpără setea? Mult mai mult decât aceasta! O înghiţitură de apă rece va potoli setea. Ce spune El aici? Îţi voi astâmpăra setea? Nu, ci El spune: te voi face capabil să stingi setea multora. Te voi face ceva. Nu izvorul, căci El este izvorul, ci un canal de binecuvântare pentru alţii. Tu vii la Mine şi Eu vreau mai întâi să-ţi potolesc setea sufletului tău şi după aceea vei deveni un canal prin care râurile lui Dumnezeu vor curge spre cei însetaţi, precum şi spre ceilalţi nevoiaşi. Când inima bea din ceea ce este în Isus şi devine satisfăcută, atunci apele se revarsă şi înviorează alte suflete însetate. Mărturia devine simplă şi naturală. Aici ajungem la o temă minunată şi aproape că îmi este teamă să o ating. Este aşa de măreaţă, aşa de desăvârşită şi de binecuvântată. Tu vii în suferinţa ta, în necazul tău şi cu nevoia ta la Isus, şi ce găseşti? Tot ce inima îşi poate dori. Şi după aceea devii un canal al celor mai bogate binecuvântări pentru alţii.
În privinţa aceasta toate depind de Duhul Sfânt, »pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El«. Nu este liniştită numai setea, ci din »trupul aceluia« vor curge şi râuri de apă vie. Este clar, că aceasta este posibil numai prin puterea Duhului Sfânt, care vine din gloria în care este Hristos, ca să umple cu gloria Sa inima credinciosului în care El a intrat. Sunt cuvinte minunate, pe care noi le citim în versetele 38 şi 39: »din inima (sau: trupul) lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura. Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era (dat), fiindcă Isus nu fusese încă slăvit« (Ioan 7.38,39). Ce putea să fie mai potrivit pentru lumea aceasta, care se asemăna cu un pustiu uscat, decât »râurile de apă vie«, care curg prin ea? Noi putem numai să ne minunăm, că suntem aceste canale, prin care trebuie să curgă aceste râuri. Dar tocmai acesta este scopul pentru care noi după întoarcerea noastră la Dumnezeu am fost lăsaţi încă aici. Noi trebuie să fim martori ai Domnului nostru, care nu mai este aici. Acest tablou de aici stă în opoziţie evidentă cu cel din capitolul trei, în care naşterea noastră din nou este descrisă ca fiind »prin apă şi prin Duhul«. Nu este nici vorba de »izvoare de apă, care ţâşnesc în viaţa veşnică« (Ioan 4.14), care este un tablou al puterii Duhului în cel credincios, căruia îi dăruieşte bucuria conştienţei de legătura lui cu Tatăl şi cu Fiul, prin care credinciosul ajunge să savureze lucruri pe care el nu le poate vedea, deoarece ele sunt cereşti şi veşnice (Ioan 4). Nu, fără îndoială »râurile de apă vie» din capitolul şapte sunt legate mai mult de slujire decât de adorare. În afară de aceasta ele ne fac să ne gândim la Izvorul inepuizabil a întăririi (înviorării) permanente, care conduc pe credincios prin Duhul să se ridice deasupra împrejurărilor care acţionează asupra lui. De ce îţi amintesc apele vii? Nu este un tablou al binecuvântării bogate? Gândesc, că acest gând conţine o înviorare deplină.
Să observăm, că Domnul Isus spune, că »cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.« Se exprimă Scriptura cu adevărat aşa? Nu cunosc nici un loc din Scriptură, care redă în felul acesta. De aceea trebuie să fie duhul mărturiei Scripturii, la care Se referă Domnul nostru. Un exemplu pentru aceasta găsim în Proverbe 18.4: »Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci, izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge într-una.« Un alt loc este în Isaia 58.11: »Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul în secetă şi va da din nou putere oaselor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu înşeală.« Este bogat în învăţătură să cercetăm cum este folosit cuvântul »râu« în Scriptură. Dacă deschidem la Psalmul 46, citim în versetul 4: »Este un râu ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sanctuarul locuinţelor Celui-Prea-Înalt». Este deci ceva, care porneşte direct de la Dumnezeu. În versetul 9 al Psalmului 65 se spune: »Tu cercetezi pământul, îl adăpi şi-l umpli cu bogăţii: râul lui Dumnezeu este plin de apă.« (Psalmul 65.9) Dacă încă nu ai băut niciodată din acest râu şi încă nu ai fost adus niciodată la el, ca să înţelegi însemnătatea lui, atunci trebuie să-ţi spun, că ai pierdut o mare binecuvântare.
»Râul« se întâlneşte deja pe primele pagini ale Bibliei şi este un tablou remarcabil. Să cercetăm puţin »râul lui Dumnezeu« în Cuvântul Său. Vom constata că, canalele acestui râu iau forme diferite în funcţie de perioade, cu toate că este acelaşi râu care le alimentează. Să mergem în cartea Geneza capitolul 2, unde avem prima numire în Eden. În versetul 10 este descrisă binecuvântarea creaţiei: »Un fluviu ieşea din eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru râuri». Este deci râul lui Dumnezeu, care duce binecuvântare şi înviorare în toată lumea. Era o perioadă de har precum şi a binelui pe pământ şi fericirea omului era strâns legată cu creaţia şi cu Dumnezeu, Creatorul ei.
Dar după aceea a venit căderea în păcat şi ea durează (după cât ştiu eu) până în capitolul 17 al cărţii Exodul (cartea care ne prezintă simbolic salvarea prin sânge), când citim iarăşi ceva despre râu. În capitolul citat găsim pe israeliţi în pustiu. Fără apă! Ce se întâmplă? În versetul 5 citim indicaţiile date lui Moise: »Şi Domnul i-a zis lui Moise: „treci înaintea poporului şi ia cu tine câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi pleacă. Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; şi tu vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel.«
Să mergem în Psalmul 78, ca să aflăm ce spune Duhul Sfânt despre această întâmplare. El o descrie în cuvinte impresionante: »A despicat stânci în pustiu şi le-a dat să bea ca din adâncuri, din belşug; şi a făcut să ţâşnească izvoare din stâncă şi a făcut să curgă apă ca râuri. Iată, El a lovit stânca şi au ţâşnit ape şi s-au revărsat râuri« (Psalmul 78.15,16,20). A fost realmente aşa, că robul a lovit stânca şi din ea a curs înviorarea, pe care Dumnezeu voia s-o dea poporului Său epuizat. Pe tot parcursul călătoriei lor prin pustiu i-a însoţit acest râu de binecuvântare, deoarece ei erau poporul salvat al Domnului. Este posibil, că existau multe canale, prin care curgea binecuvântarea, ca să astâmpere setea acestui popor mare al lui Dumnezeu, însă era un Izvor: stânca lovită. Din 1 Corinteni 10 învăţăm să cunoaştem înţelesul acestei stânci: »şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească, care îi însoţea; şi stânca era Hristos.« Stânca era Hristos şi apa era Duhul lui Dumnezeu. Recunosc că este un tablou (şi cât de potrivit se folosesc tablourile în Scriptură) despre Duhul Sfânt, care urma să coboare, ca să glorifice pe Hristos. Este Duhul lui Dumnezeu, care vine dintr-un Hristos viu, ca să învioreze sufletele, care vin la El şi cred în El, cu binecuvântări inepuizabile, ca să facă din ele un canal de binecuvântare prin care curge binecuvântarea spre alţii.
Când Israel s-a stabilit în ţara făgăduită, atunci acolo a fost şi locul locuinţei Domnului şi El a udat ţara cu »ploaia cerului«. Aici, în Ioan 7, ne găsim însă într-un timp în care sosise momentul să părăsească din nou ţara Canaan, deoarece a devenit o ţară uscată, privită duhovniceşte, şi râul lui Dumnezeu nu mai putea fi găsit acolo. Începând de acum acest râu, potrivit cuvintelor Domnului nostru, va curge din Fiul Omului glorificat şi prin canale cu totul noi, pentru poporul Său credincios de pe pământ, spre înviorarea celor ce au nevoi spirituale. Pământul ca atare va fi în continuare lepădat. Perioada de timp actuală este caracterizată prin binecuvântări spirituale în locurile cereşti şi nu pământul, ca să rămânem la prezentarea simbolică, este udat, ci poporul lui Dumnezeu, Biserica, care există de la coborârea Duhului Sfânt şi locuirea Lui în cei credincioşi. Acesta este înţelesul învăţăturii date de Domnul în acest capitol. Când Biserica va fi luată în cer, atunci Râul lui Dumnezeu va găsi alte canale, ca să binecuvânteze din nou pământul. Aceasta va avea loc în Împărăţia viitoare a Domnului. În cartea Apocalipsa capitolul 22 aflăm ceva despre partea cerească a acestei Împărăţii şi vedem acolo că »râurile apei vieţii« ies din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului (Apocalipsa 22.1-2), ca să menţină totul în prospeţime şi bucurie. Când privim în Împărăţia de o mie de ani de pe pământ vom observa cum acest râu iese »de sub pragul casei» Sionului pământesc, ca să ude nu numai Ierusalimul, ci întreg pământul (compară cu Apocalipsa 7.17; Ezechiel 47.1-12; Ioel 3.18; Zaharia 14.8). Va fi un timp minunat al gloriei cereşti şi pământeşti, care va corespunde Râului lui Dumnezeu, care este plin de apă (un tablou al Duhului Sfânt). Râurile vor curge nestingherit în toate direcţiile posibile, deşi caracterul binecuvântărilor nu va atinge profunzimea şi plinătatea perioadei actuale de timp.
Dar să revenim la Râu. De unde curge acest râu astăzi? El curge din inima Fiului Omului înviat, aflat în glorie, care dă Duhul Sfânt oricărui suflet care vine cu adevărat la El. Orice îndoială în privinţa aceasta este înlăturată, dacă citim: »Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.« Aici nu este vorba de ceva material din creaţie. Este Duhul lui Dumnezeu, care vine de la un Salvator înălţat la cer, ca să fie Martorul gloriei Sale şi puterea care ne face capabili să savurăm tot ce curge spre noi din gloria în care El se află acum. Pe baza mântuirii înfăptuite noi primim iertare, justificare, pace, primire şi conştienţa relaţiei noastre cu Dumnezeu ca Tată al nostru. Prin primirea Duhului Sfânt noi am fost aşezaţi în poziţia creştină. Întrebarea se ocupă acum nu numai cu potolirea şi stingerea setei, ci şi, după ce setea a fost stinsă, ca sufletul să fie umplut şi în cele din urmă să ajungă, ca din el să curgă »râuri de apă vie«.
Această afirmaţie este foarte puternică. Sunt convins că în seara aceasta în această sală sunt oameni însetaţi. Ei au devenit vii prin Duhul şi doresc după Hristos. Ei sunt îngrijoraţi, încercaţi, probabil evlavioşi şi oameni ai rugăciunii, aşa cum era Corneliu. Cu toate acestea nu au linişte, deoarece încă nu posedă Duhul lui Dumnezeu. Ei au cunoscut numai o alergare neîntreruptă şi niciodată nu vor avea pace în sufletul lor, atâta timp cât nu au ajuns la capăt cu eul propriu, nu s-au plecat înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, care s-a arătat aşa de deplin la cruce, şi nu recunosc că tot ce sunt ei şi tot ce au făcut ei a fost înlăturat prin cruce. Pentru ei este vorba de faptul să vadă că Dumnezeu i-a primit în Hristos, care a murit la cruce şi a înviat.
Fiecare credincios în parte primeşte Duhul, care este dat din gloria în care este Hristos în momentul când el primeşte mărturia lui Dumnezeu despre lucrarea pe care el a fost aşezat (Efeseni 1.13). Duhul lui Dumnezeu devine prin aceasta pecetea credinţei, prin aceea că se primeşte mărturia lui Dumnezeu dată lucrării lui Hristos şi este puterea bucuriei asupra poziţiei produse, ceea ce constituie poziţia creştină normală. Dacă vorbesc despre poziţia creştină, vreau să explic pe scurt la ce mă refer prin aceasta. Este locul nou, al cărui etalon şi caracteristică este Hristos, care a înviat dintre cei morţi şi pe baza lucrării de mântuire ocupă ca Om înaintea lui Dumnezeu un loc nou, unde El va duce pe toţi ai Săi. În această poziţie credinciosul este făcut conştient de Duhul care locuieşte în el, cu rezultatul că pe el îl înconjoară o pace deplină, căci ce ar mai putea împiedica această pace?
Este adevărat, că noi primim totul în Hristos şi prin Hristos. La început stă iertarea păcatelor. Setea noastră este stâmpărată şi noi primim Duhul Sfânt, care în caracterul »apei vii« curge prin noi spre alţii. Când mergem la Domnul şi inimile noastre sunt binecuvântate, înviorate şi sprijinite prin perceperea harului Său, noi suntem chemaţi să-L prezentăm aici pe pământ. Prin Duhul lui Dumnezeu suntem făcuţi capabili să fim canale de binecuvântare pentru alţii, care sunt în jurul nostru. Izvorul este Salvatorul aflat în glorie, în timp ce credinciosul reprezintă aici pe pământ canalul acestor »râuri de apă vie«, sprijinit prin puterea Duhului Sfânt. Întâlnim aici gândul referitor la slujire şi mărturie pentru Hristos. Dacă am primit Duhul Sfânt şi ne folosim de acest Izvor infailibil al apei vieţii prin părtăşia zilnică, da, în fiecare ceas, cu Domnul, atunci va avea loc ce este descris aici prin cuvintele: »din trupul lui vor curge râuri de apă vie«. Venim din bucuria părtăşiei, în care mai întâi noi am fost aduşi în inimile noastre proprii, şi rezultatul este mărturie şi lucrare, prin aceea că noi vestim Evanghelia, slujim în Cuvânt, păşunăm mieluşeii şi oile turmei lui Hristos, căutăm pe cei pierduţi, aducem pe drumul cel bun pe cei rătăciţi, vizităm pe bolnavi, pe săraci, pe cei întristaţi, pe văduve şi orfani. Realmente orice ramură a slujirii creştine este inclusă, începând de la paharul cu apă rece »în numele unui ucenic« şi până la formele cele mai înalte ale slujirii spirituale.
Este energia care se revarsă a Duhului lui Dumnezeu, care vine din gloria lui Hristos şi este legată cu ea în modul cel mai intim, care lucrează în inima credinciosului şi îl conduce să fie un canal permanent de binecuvântare, oriunde s-ar afla el. Duhul îi deschide buzele şi îi formează viaţa, aşa că el este o mărturie vie faţă de toţi care vin în contact cu el. El devine o ilustrare a ceea ce Petru exprimă prin cuvintele: »Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată« (1 Petru 2.9). Este ceva minunat să fi nu numai un »preot sfânt« în adorare, ci şi un »preot împărătesc« în lucrare. Pe primul îl găsim prezentat în Ioan 4, pe ultimul în Ioan 7.
Doresc să citez încă o dată cuvântul Domnului: »dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.« Probabil gândeşti, că nu ai nici cea mai vagă idee despre aceasta. Atunci este momentul culminant să te preocupi detaliat cu aceasta, ca să primeşti cunoştinţă despre aceasta. Şi aceasta este ceea eu doresc să dau fiecăruia dintre voi. Nu gândiţi şi voi, că este ceva minunat de frumos să fi numit aşa într-o lume întunecată, suferindă, stricată, împovărată de păcat şi condusă de satan? Nu ar fi minunat să fi umplut cu Hristos şi cu Duhul Sfânt? Şi de asemenea nu ar fi grandios să mergi prin lumea aceasta în părtăşie cu Hristos, să primeşti totul de la El, ca să fi în mâna Lui unealta pentru ajutorarea şi binecuvântarea altora? Aceasta ar genera o diferenţă mare în viaţa ta. Stau sub impresia că cei mai mulţi creştini în privinţa lucrurilor spirituale doresc mai mult să primească decât să dea. Este în ordine să primeşti, însă dacă stăvilarele nu sunt deschise, ca să las să curgă binecuvântarea prin mine, în curând bucuria inimii va fi învinsă.
Dacă ne-am gândi mai mult la faptul că noi posedăm totul în Hristos şi că noi suntem numai canale de comunicare, ca să luăm din depozitele inepuizabile ale harului, care se găsesc în El, şi să le călăuzim spre inimile nevoiaşe din jurul nostru – ce schimbare s-ar constata în viaţa noastră zilnică şi ce bucurie ar caracteriza viaţa noastră! Domnul să dăruiască har fiecăruia dintre noi, ca noi să mergem la El, ca să bem din harul Său şi din Duhul Său, pentru ca să devenim pe pământul acesta martori ai dragostei Sale, eliberaţi şi capabili să lăsăm să strălucească frumuseţea şi puterea de atracţie a acestui har, prin care El ne-a chemat la astfel de privilegii minunate.
Tradus de la: Ströme lebendigen Wassers
Traducere: Ion Simionescu
Consecinţa umplerii cu Duhul
Apocalipsa 22.16,17
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: Apocalipsa 22.16,17
Apocalipsa 22.16,17: Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu, ca să vă mărturisească acestea în adunări. Eu sunt rădăcina şi vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă. Şi Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Şi cine aude să spună: „Vino!” Şi cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.
Introducere
Aici avem ultima menţionare a Duhului Sfânt în Biblie, şi este o revelare pentru noi despre activitatea Lui neobosită. Ea ne arată de asemenea ce este „unitatea Duhului” în sens practic, exprimată în strigătul întreit din gura şi inima acelora în care El locuieşte şi pe care El îi aduce în armonie cu Sine Însuşi.
Strigătul Duhului este adresat lui Isus, Domnul nostru. El luminează în cer ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă. „Duhul şi Mireasa [Îi] spun: Vino!”, atunci când gloria Lui răsare în suflet. Al doilea strigăt este îndreptat spre aceia care Îl iubesc pe Isus şi a căror dragoste El o doreşte foarte mult, dar ale căror inimi au devenit somnoroase; lor le strigă: „Cine aude să spună: Vino!” Al treilea strigăt se îndreaptă spre cercul mare din afară al unei lumi nevoiaşe. Inima lui Dumnezeu este plină de compasiune faţă de ea, şi aceasta este exprimat în ultimul strigăt al Evangheliei din Biblie: „Cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.”
Strigătul adresat Domnului
Duhul adevărului, Mângâietorul, a venit ca să ne arate lucrurile referitoare la Isus Hristos şi să-L onoreze. El are succes în lucrarea Sa, şi Hristos este glorificat, dacă inimile poporului Său răscumpărat sunt captivate de El aşa de mult, că celelalte lucruri pierd tot mai mult puterea lor de atracţie şi ele au nevoie numai de El şi îşi unesc pe deplin glasul cu ceilalţi având marea dorinţă, ca El să vină curând. Dacă inimile sfinţilor lui Dumnezeu se unesc în strigătul „Vino!”, atunci nu este nici un dezacord şi nici o contradicţie între dorinţa Duhului şi dorinţa acelora în care El locuieşte. Aceasta este unitatea Duhului. Duhul doreşte în orice moment ca Hristos să vină, şi începând din zilele de Rusalii El a lucrat neîncetat în privinţa aceasta, însă au trecut secole şi Hristos încă nu a venit. Oamenii au batjocorit mereu această speranţă măreaţă, însă Duhul nu S-a descurajat din cauză că a trecut aşa mult timp, ci El Îşi continuă lucrarea şi o va face până în momentul când ea va fi încununată definitiv şi veşnic cu succes, şi această ultimă menţionare în Cuvântul lui Dumnezeu a eforturilor Sale pune clar înaintea noastră această zi a gloriei.
Motivul principal, pentru care Hristos încă nu a venit, este, pentru că în primul rând El Îşi revendică dreptul asupra miresei Sale. La timpul potrivit El va primi Împărăţia, gloria şi omagierea generală, dar mai înainte El trebuie să aibă mireasa Sa, o Biserică desăvârşită şi corespunzătoare Lui. Până acum aceasta nu a fost posibil, căci Biserica nu este încă completă; însă Duhul nu va înceta lucrul Lui, până se va realiza aceasta şi ea va fi gata pentru a fi prezentată lui Hristos „fără pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta”. Atunci nu va mai fi nici o amânare. Domnul va răspunde strigătului Duhului şi miresei cu o izbucnire de bucurie şi triumf, care va trezi pe sfinţii adormiţi şi va transforma pe cei în viaţă şi îi va strânge pe amândoi într-un întreg, Biserica nedivizibilă, pentru ca ea să-L întâmpine în văzduh. Este evident că această zi s-a apropiat. Noi credem că realitatea vorbeşte pentru aceasta, că dorinţa după venirea Domnului a crescut foarte mult şi astăzi mai mult decât oricând mai multe inimi spun: „Vino, Doamne Isus”! Duhul uneşte sentimentele Bisericii şi face ca ele să se contopească împreună în această unitate, al cărei urzitor şi susţinător este El. Şi El va continua această lucrare, până când El va fi străpuns nenumăratele oştiri care vor înconjura pe Miel, încununat cu bucurie şi lumină nepieritoare, ca să-L salute, pe El, marele „Eu sunt”.
Strigătul îndreptat spre cei care Îl iubesc
Este imposibil ca Duhul să Se fi putut odihni de lucrarea Sa, în timp ce aşa de mulţi, pentru care Hristos au murit şi pe care El îi iubeşte cu o dragoste care niciodată nu poate înceta, să fie indiferenţi faţă de El şi de venirea Lui. El trebuie să lucreze, ca să zguduie inimile din această stare de indiferenţă, pentru ca ei să se unească în strigătul Duhului. Şi aceia, care sunt în concordanţă cu Duhul lui Dumnezeu, vor spune: Duhul lucrează până acum, şi de asemenea şi noi trebuie să lucrăm; noi nu ne putem deda la odihnă până când toţi cei care au urechi de auzit vor fi aduşi în aceeaşi unitate a inimii şi cu acelaşi glas spun: Vino, Doamne Isus!
Cât de străin ne pare acea stare a inimii, pe care o găsim uneori, care este aşa de indiferentă cu privire la sentimentul credincioşilor noştri faţă de Hristos. Cât de total în afara unităţii practice a Duhului este aceasta, şi cât de mult trebuie aceasta să descurajeze pe slujitorii Domnului, care merg la nord şi la sud, la răsărit şi la apus cu strigătul: „Iată, Mirele. Ieşiţi în întâmpinarea Lui!” O astfel de indiferenţă faţă de o chestiune de cea mai mare importanţă arată că inima nu este în concordanţă cu Duhul Sfânt şi are puţină înţelegere pentru dorinţa Domnului pentru sfinţi. Fie ca scriitorul şi cititorul să fie păziţi prin marea îndurare a lui Dumnezeu de o astfel de stare. Să auzim adevărul şi să ne bucurăm de el: „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre.” Biserica lui Dumnezeu este o singură Biserică, un singur Duh locuieşte în ea, şi Mielul, care a murit ca s-o răscumpere, este singura ei speranţă măreaţă. Fie ca această realitate mare să cuprindă inimile noastre şi să-i acorde locul ei adevărat în viaţa noastră; atunci vom fi activi pentru înviorarea strigătului Duhului în inimile tuturor sfinţilor.
Strigătul adresat lumii
Inima care este în unison cu Duhul va fi nu numai fidelă faţă de Hristos şi va aştepta venirea Lui, şi totodată va purta grijă de cei care cred împreună cu ea, ca ei să nu adoarmă, aşa cum adorm unii, ci ea se va osteni pentru salvarea sufletelor, va da lumii lipsită de mângâiere şi de speranţă o invitaţie solemnă. S-a spus că un bărbat al bisericii fidel va fi şi un evanghelist fidel, şi aceasta este adevărat. Nimeni nu a intrat mai mult în unitatea Duhului decât apostolul Pavel; nimeni nu a lucrat şi a slujit cu râvnă mai mare, pentru ca sfinţii să fie aduşi într-o stare potrivită pentru venirea Domnului. Căci din ce inimă caldă, plină şi totuşi îngrijorată trebuie să fi venit strigătul: „Sunt gelos faţă de voi cu o gelozie a lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos. Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, aşa şi gândurile voastre să fie stricate, îndepărtându-se de la simplitatea faţă de Hristos.”! Şi totuşi el era bărbatul care din cetate în cetate, dintr-o ţară în alta a îndurat necazuri nespus de mari, ca să predice vestea bună fiecărei făpturi de sub cer. Mântuitorul şi Domnul lui dorea să salveze suflete, atunci când El era aici pe pământ, şi la Pavel a fost la fel, căci viaţa Domnului Isus a devenit vizibilă în trupul lui muritor, şi compasiunea lui Dumnezeu a umplut sufletul său. El era un vas predat pe deplin Domnului său, prin care Duhul putea vorbi şi lucra; el era un om umplut cu Duhul Sfânt.
Au trecut aproape două mii de ani de când Duhul a încredinţat prin acel vas mesajul harului urechilor unei lumi lipsită de speranţă, şi El caută încă oameni care în concordanţă cu El lasă să răsune strigarea: „Cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.” Inima lui Dumnezeu nu este încă satisfăcută, izvorul apei vieţii ţâşneşte încă proaspăt ca întotdeauna. Până când Domnul va răspunde strigătului Duhului şi miresei, această sferă de influenţă stă deschisă pentru toţi cei care caută să păstreze unitatea Duhului. Sunt realmente aceste două sfere: Biserica şi lumea, şi binecuvântat va fi slujitorul pe care Domnul la venirea Lui îl va găsi preocupat cu interesele Sale în aceste două sfere de acţiune.
Fiecare trebuie să se roage, ca şi cum el ar putea numai să se roage
Luca 18.1
Aiden Wilson Tozer
Verset călăuzitor: Luca 18.1
Luca 18.1: Şi le-a spus o parabolă, ca să le arate că trebuie să se roage neîncetat şi să nu obosească.
Thomas à Kempis a spus că omul lui Dumnezeu trebuie să se simtă mai bine în camera lui de rugăciune decât în public. Nu este exagerat să se afirme că un predicator, care caută să apară în public, aproape că nu posedă aptitudinea spirituală pentru aceasta. Rugăciunea adevărată poate să-l facă pe un om să se dea înapoi de la apariţia înaintea ascultătorilor.
Un om, care este cu adevărat familiarizat în prezenţa lui Dumnezeu, poate fi încurcat lăuntric într-o contradicţie. El simte până în adâncul sufletului responsabilitatea care o ia asupra sa, aşa că el ar face orice altceva, decât să apară înaintea unei Adunări (Biserici), pe de altă parte apăsarea asupra duhului său poate deveni aşa de mare, că nici o herghelie de cai sălbatici nu ar putea să-l târască de pe amvonul său.
Nimeni să nu apară înaintea unor ascultători, dacă mai înainte nu a stat înaintea Dumnezeului său. Multe ore de părtăşie cu Domnul ar trebui să premeargă o oră petrecută pe amvon. Cămăruţa de rugăciune ar trebui să-i fie mai familiară decât apariţia publică.
Şcolile învaţă totul despre a predica, numai ceea ce este mai important nu învaţă, rugăciunea. Cel mai bun lucru, pe care o şcoală îl poate face, este să înveţe dragostea pentru rugăciune şi să stimuleze practicarea ei. Rugăciunea în sine este lucrarea fiecăruia în parte. Că aceasta este tocmai lucrarea evlavioasă, care se practică cu cel mai mic elan, trebuie să ne aşteptăm la cea mai mare tragedie a zilelor noastre!
În rugăciunea adevărată fiecare trebuie să fie un original; căci rugăciunea adevărată nu poate fi imitată sau învăţată de la cineva. Fiecare trebuie să se roage, ca şi cum el ar fi singurul care se poate ruga!
Tradus de la: Jeder muss beten, als könne er allein nur beten
Aus Verändert in sein Bild – Tägliche Andachten
www.clv.de
Traducere: Ion Simionescu
Sfinţenia are prioritate faţă de fericire
Romani 8.7; Leviticul 11.44a; 1 Tesaloniceni 4.3
Aiden Wilson Tozer
Versete călăuzitoare: Romani 8.7; Leviticul 11.44a; 1 Tesaloniceni 4.3
Romani 8.7: Pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate.
Leviticul 11.44a: … deci sfinţiţi-vă şi fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt.
1 Tesaloniceni 4.3: Pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţenia voastră.
Dorinţa egoistă după fericire este la fel de păcătoasă ca oricare altă dorinţă egoistă. Rădăcina ei este în carne, care niciodată nu poate sta înaintea lui Dumnezeu.
Oamenii devin tot mai mult înclinaţi să scuze orice formă de nedreptate făcută, cu justificarea că „vor să aibă ceva de la viaţă”. Înainte ca tânăra de astăzi să-şi de acordul la căsătorie, ea întreabă direct pe bărbat, dacă el ar putea „s-o facă fericită”, în loc să se întrebe pe sine însăşi, dacă ea din partea ei poate să-l facă fericit pe partenerul ei de viaţă. Coloanele de suferinţe sentimentale din ziare picură lacrimi de compătimire de sine ale persoanelor care întreabă în scris cum ar putea „să-şi primească fericirea”. Psihiatri devin bogaţi prin numărul crescând permanent al clienţilor, care cu mult efort caută fericirea prin sfaturi venite de la oameni de specialitate. Nu este neobişnuit, că se produc crime la persoanele care periclitează bucuria proprie.
Aceasta înseamnă să interpretezi greşit filosofia hedonistă a vechilor greci şi s-o aplici la viaţa zilnică a secolului 20. Ea nimiceşte orice nobleţe de caracter şi face molatici pe toţi cei care conştient sau inconştient îşi însuşesc această filozofie; însă ea a devenit mărturisirea de credinţă îndrăgită de mulţime. Că noi am fost născuţi, ca să fim fericiţi, aceasta nimeni nu o pune la îndoială. Însă nimeni nu se osteneşte să dovedească, dacă oamenii decăzuţi au dreptul moral la fericire sau dacă în efect final lor le merge mai bine. Singurul lucru, despre care este vorba, este întrebarea: Cum am eu parte de mai multă fericire în viaţă? Aproape toate cărţile populare şi jocurile au ca premisă că fericirea personală ar fi ţelul de drept al năzuinţei umane.
Recunosc că toată alergarea agitată după fericire este la fel de rea ca şi alergarea după bani sau după onoare şi succes. Corespunde unei fundamentale înţelegeri greşite a propriei persoane şi a adevăratei noastre poziţii morale. Omul, care se cunoaşte pe sine însuşi, niciodată nu poate crede în dreptul său la fericire. O privire fugară în inima sa îi va lua imediat iluzia aceasta. Prin aceasta va deveni mai degrabă înclinat să se ridice împotriva lui însuşi şi să recunoască sentinţa lui Dumnezeu cu privire la el ca fiind îndreptăţită. Învăţătura despre dreptul inalienabil al omului la fericire este anti-dumnezeiască şi antihristică, şi acceptarea generală a ei de către societate ne spune o mulţime de lucruri despre această societate.
Efectul acestui hedonism modern se simte şi în poporul lui Dumnezeu. Evanghelia este prezentată foarte des ca mijloc pentru a deveni fericit sau pentru a găsi pace şi siguranţă. Există chiar credincioşi, care folosesc Biblia pentru relaxare, ca şi cum ea ar fi un medicament.
Cât de fals este aceasta, se poate constata uşor, dacă se citeşte simplu Noul Testament, meditând la cele citite. Accentul se pune acolo nu pe fericire, ci pe sfinţenie. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu este mai degrabă pentru starea inimii omului, decât pentru simţămintele lui. Fără îndoială voia lui Dumnezeu aduce fericire celor ascultători, însă nu este important cât de fericiţi suntem noi, ci cât de sfinţi suntem. Pe câmpul de luptă soldatul nu caută fericirea, ci mai degrabă caută să reziste în luptă, să câştige războiul şi să vină acasă la cei dragi ai lui. Acolo se poate bucura deplin; însă atâta timp cât războiul durează, marea lui grijă este să fie un soldat bun şi să fie bărbat, fără să ia în considerare cum se simte.
Plânsul copilăresc după fericire poate deveni o adevărată capcană. Te poţi uşor înşela singur, prin aceea că cultivi o bucurie religioasă fără să ai o viaţă virtuoasă în concordanţă cu ea. Nimeni să nu dorească fericirea, care în acelaşi timp nu este sfântă. Să cunoşti voia lui Dumnezeu şi s-o împlineşti, aceasta ar trebui să fie dorinţa omului, în timp ce el lasă în seama lui Hristos fericirea pe care şi-o doreşte.
Am o propunere pentru toţi aceia care iau în serios această chestiune: du-te la Dumnezeu şi fi una cu El. Spune-I că este dorinţa ta să fi sfânt, cu orice preţ, şi roagă-L ca niciodată să nu-ţi dea mai multă fericire decât sfinţenie. Dacă sfinţenia ta ajunge pătată, atunci şi bucuria ta să se micşoreze. Şi roagă-L, să te facă sfânt, indiferent dacă eşti sau nu eşti fericit. În efect final poţi fi sigur, că vei deveni atât de fericit, cât de sfânt eşti. Dar fă mai întâi ca întreaga ta strădanie să fie slujirea lui Dumnezeu şi asemănarea tot mai mult cu Hristos. Dacă îndrăznim să avem o astfel de orientare, ne putem aştepta la un nivel nou de curăţenie lăuntrică.
Şi pentru că Dumnezeu este aşa cum este El, probabil vom cunoaşte o măsură nouă de fericire, însă o fericire care rezultă dintr-o părtăşie mai intimă cu Dumnezeu, o fericire care te aşează într-o bună dispoziţie şi care este curată de întinările cărnii.
Tradus de la: Heiligkeit geht vor Glück
Din revista Herold Seines Kommens
cu acordul amabil
Controlează lumea gândurilor tale
Sunt eu răspunzător de gândurile mele?
David R. Reid
Versete călăuzitoare: Romani 12.2; 2 Corinteni 10.5; Filipeni 2.3; 4.8; 1 Petru 1.13
Introducere
Titlul „Controlul gândurilor”[1] nu trebuie să dea impresia unei transe hipnotice sau a spălării minţii comuniste. Ea are a face cu responsabilitatea creştinilor, de a-şi controla gândirea. Biblia arată că viaţa gândurilor unui creştin născut din nou joacă un rol decisiv. Ceea ce suntem noi este influenţat în cea mai mare parte prin ceea ce gândim şi cum gândim. Proverbele 23.7 spune: „Aşa cum gândeşte [omul] în sufletul său, aşa este el.” Sfânta Scriptură ne arată nu numai responsabilitatea asupra gândurilor noastre, ci şi unele linii directoare clare, care atrag după sine o viaţă a gândurilor ordonată şi plăcută lui Dumnezeu. Să studiem mai exact unele locuri din Biblie, care se preocupă cu controlul gândurilor.
Înnoirea minţii
Romani 12.2: … fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii …
În Romani 12.2 suntem solicitaţi să ne schimbăm felul de gândire. Noi nu trebuie să gândim aşa cum gândeşte lumea, ci aşa cum gândeşte Dumnezeu. Să observăm că prin expresia „lumea” nu este vorba numai de lucruri fără valoare sau de o listă de tabu. „Lumea” este în principiu un sistem de valori, care stă în contrast cu valorile biblice. Felul nostru de gândire trebuie să fie subordonat felului de gândire dumnezeiesc. De exemplu lumea spune, că tu trebuie să fii primul, dacă vrei să fi mare. Porneşte, la lucru, fi numărul unu! Însă Dumnezeu spune: dacă cineva vrea să fie cu adevărat mare, „să fie slujitorul tuturor” (Matei 20.25-28). Ne-am adaptat noi la sistemul de valori ale lumii sau ne-am transformat după felul de gândire al lui Dumnezeu? Slujim noi unii altora, sau ne manipulăm unii pe alţii? Care este adevărata noastră motivare, atunci când aspirăm la poziţii de conducere?
Observăm că deseori creştinii acţionează mai uşor conform etaloanelor lumeşti decât conform etaloanelor biblice. De cele mai multe ori nu avem probleme cu alcoolul şi drogurile, însă suntem ca mai înainte carnali, dacă năzuim după mărire, în loc să slujim unii altora. Acesta este numai un exemplu, care arată cum valorile lui Dumnezeu se deosebesc de cele ale lumii. Putem privi şi alte valori biblice în Matei 6.32,33 şi Luca 6.38 şi vom vedea cât de mult se deosebesc ele de sistemele de valori ale lumii. Creştinii trebuie să verifice permanent motivele, părerile şi convingerile lor, căci satan este un maestru al înşelătoriei, amăgindu-ne că cele două etaloane ale valorii nu ar fi aşa de diferite.
În afară de aceasta Romani 12.2 ne spune că înnoirea permanentă a minţii noastre este singura posibilitate prin care gândirea noastră se schimbă de la asemănarea cu sistemul de valori al lumii. Înnoirea gândirii noastre conţine o hrănire permanentă cu Cuvântul lui Dumnezeu. „Digerarea” constantă a etaloanelor biblice va înnoi mintea noastră şi o va controla. Gândirea noastră precum şi faptele noastre nu vor mai fi determinate de lume, ci tot mai mult de voia lui Dumnezeu – „cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
Gândurile luate în robie
2 Corinteni 10.5: … înrobind orice gând ascultării de Hristos.
Un alt principiu al controlului gândurilor este luarea în captivitate a gândurilor. În 2 Corinteni 10.5 citim că noi trebuie să facem fiecare gând rob al ascultării de Hristos. Gândurile imorale şi egoiste trebuie ţinute sub control, aşa cum erau ţinuţi prizonierii în timpuri de război. Ia seama că în contextul acestui pasaj biblic este vorba de ducerea luptei spirituale (2 Corinteni 10.3-5). Ne este aproape imposibil să oprim gândurile păcătoase să nu vină în mintea noastră, însă noi putem veghea, ca să nu ne preocupăm cu gânduri păcătoase. Martin Luther a spus odată: „Tu nu poţi opri păsările să nu zboare deasupra capului tău, dar le poţi interzice să-şi facă cuib pe capul tău.” Noi putem înceta să fantazăm. Putem înceta să citim anumite cărţi. Putem înceta să privim anumite filme, care strică gândurile noastre – la fel unele shows la televizor! Pe scurt spus, noi putem păzi mintea noastră să se preocupe cu gânduri care nu onorează pe Domnul Isus. Putem controla o mulţime de lucruri, care pătrund în gândurile noastre, şi putem controla foarte sigur, cu ce se preocupă gândurile noastre. Să nu permitem gândurilor dăunătoare să preia controlul asupra vieţii gândurilor noastre!
Să considerăm pe altul mai presus de noi înşine
Filipeni 2.3: … în smerenie, unul considerându-l pe altul mai presus de sine însuşi.
Un fel de gândire smerit este de asemenea o parte importantă a controlului gândurilor. Cu toate că este mai uşor să vorbim despre responsabilitatea de a stăvili mândria noastră, decât de a o practica, Filipeni 2.2-4 ne dă anumite linii de ghidare clare, cum putem obţine smerenia. Versetul 3 ne dă unele sfaturi foarte practice, cum se poate stăvili mândria. Niciodată să nu gândeşti despre tine mai bine sau mai sus decât despre omul cu care ai a face – chiar dacă tu eşti mai iscusit sau mai bogat sau mai în vârstă sau mai frumos sau mai sportiv, şi aşa mai departe. Totdeauna să-l consideri pe celălalt mai presus de tine însuţi. Cu toate că Dumnezeu a creat pe toţi oamenii la fel, totuşi El ne spune în locul acesta din Scriptură că este o cheie pentru controlul gândurilor în domeniul mândriei; să consideri pe celălalt mai presus de tine însuţi. Aceste versete au fost adresate iniţial la credincioşi. Cu siguranţă în Filipi erau unii credincioşi mai talentaţi decât alţii, unii purtau mai mult povara lucrului decât alţii, şi unii erau „mai spirituali” decât alţii. Şi tocmai în această situaţie îndrumarea dată de Dumnezeu era pentru fiecare, să considere pe celălalt mai presus de sine însuşi! Poţi fi sigur, că noi am avea mândria mai mult sub control, dacă am respecta această îndrumare şi am avea gândurile noastre mai mult sub control. Un creştin mândru pare să aibă totul sub control, dar mândria necontrolată se extinde întotdeauna în valuri distrugătoare asupra altor oameni şi este un semn sigur al unei lumi a gândurilor necontrolate înaintea lui Dumnezeu.
Renunţare la prejudecăţi
Filipeni 4.8: … dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, la acestea gândiţi
La fel de necesară este învingerea prejudecăţilor faţă de alţii. Această răspundere se întâlneşte în Filipeni 4.8, unde versetul acesta este studiat pe baza întregului plan secund al întregii epistole către Filipeni. Un motiv, pentru care apostolul scrie epistola aceasta, era începutul unei sciziuni în biserică. Motivul acestei sciziuni este necunoscut, dar nu este vorba de învăţătura de bază. Se pare că era vorba de un lucru secundar, în care biserica nu putea ajunge la unison – probabil o decizie financiară! În orice caz pare aşa că frecuşurile au condus la rivalitate şi atitudini negative între credincioşii din Filipi. Două femei pline de râvnă, Evodia şi Sintihia, erau active în mod deosebit în privinţa aceasta (Filipeni 4.2,3). Pavel ştia foarte bine, că dintr-un ţânţar se putea face un elefant. De aceea el solicita pe filipeni în întreaga scrisoare să iubească dezinteresat pe celălalt (vezi de exemplu şi contextul cunoscutului loc hristologic din Filipeni 2.5-11).
În Filipeni 4 se continuă îndemnurile referitoare la unitate:
- Filipenii erau solicitaţi ca împreună cu toţi credincioşii să practice blândeţea (stăpânirea de sine în cazul provocărilor; Filipeni 4.5)
- Ei nu ar trebui să se îngrijoreze de ceva în împrejurările în care se aflau – chiar dacă lucrurile nu se desfăşurau conform cu părerea lor (Filipeni 4.6).
- Pacea gândurilor şi inimii prin rugăciune (şi nu prin vorbiri manipulatoare ale altora) era calea de urmat (Filipeni 4.6,7).
Şi acum în Filipeni 4.8 li se dă filipenilor o ultimă „recomandare” pe calea lor spre o unitate mai mare. Ei trebuiau să gândească pozitiv unii despre alţii! Aceasta este valabil şi pentru noi! Noi nu trebuie să lăsăm gândurile noastre să se învârtă în jurul greşelilor fraţilor şi surorilor, ci să ne amintim de însuşirile lor bune. Să ne îndreptăm atenţia spre însuşirile nobile şi onorabile ale fratelui de care ne frecăm. Trebuie să fie ceva bun la el! Să ne gândim la ce este sincer şi demn de iubit la sora care ne vorbeşte pe la spate. Şi ea are unele însuşiri de valoare! Cu cea mai mică aparenţă de caracter ales sau cu cel mai mic aspect, pe care îl putem lăuda, ar trebui să ne preocupăm cu gândurile noastre. Fiecare credincios are slăbiciuni şi tării – şi tu! Dar dacă ne ostenim să ne îndreptăm privirea spre partea bună şi nu spre slăbiciunea unei persoane, vom observa că este posibil să anulăm prejudecăţile fraţilor noştri şi ale surorilor noastre. Încearcă să faci o listă, pe care să notezi toate aspectele pozitive ale omului care momentan de deranjează, şi observă ce efect are aceasta în controlul mult mai mare al gândurilor tale faţă de alţii. Acest fel de control al gândurilor va aduce nu numai pace în comunitatea ta, ci va aduce şi prezenţa lui Dumnezeu în inima ta (Filipeni 4.7), deoarece Îi place lui Dumnezeu când tu birui prejudecăţile (Filipeni 4.9).
Stabileşte priorităţi
1 Petru 1.13: Încingeţi-vă coapsele minţii voastre.
Un alt principiu al controlului gândurilor este stabilirea de priorităţi corecte, aşa cum vedem în 1 Petru 1.13. Să „încingi coapsele minţii” înseamnă să gândeşti disciplinat. Această expresie descinde din timpurile biblice, când oamenii îşi suflecau hainele sau le încingeau, ca să se poată mişca uşor. Prea multe lucruri secundare pot împiedica gândirea noastră şi priorităţile noastre şi pot avea efect negativ asupra lor. Privind la măreaţa noastră mântuire (1 Petru 1.3-12), trebuie „de aceea” să disciplinăm corespunzător gândurile noastre şi să stabilim corespunzător priorităţile noastre. Cât de mult timp risipim gândind la lucruri care în o sută de ani nu vor mai juca nici un rol – sau chiar numai într-un an!? De ce nu ne îndreptăm gândurile la adevărurile veşnice, aşa cum ne îndeamnă versetul acesta? Nu este vorba că noi nu avem voie să gândim la modă, la acţiuni, la Superbowl[2] sau alte teme lumeşti, ci că noi avem mult mai multă nevoie să ne obişnuim să gândim la lucruri care sunt cu adevărat importante. Probabil ar trebui să începem să practicăm prioritatea de a petrece zilnic un timp numai cu Domnul – prin citirea în Cuvântul Său şi prin vorbirea cu El în rugăciune. Să menţii un timp regulat de linişte cu Dumnezeu nu este o obişnuinţă uşoară, dar un astfel de control disciplinat al gândurilor este de cea mai mare importanţă, deoarece ne face să transpunem în practică toate celelalte principii ale controlului gândurilor.
Nu uita: Lumea gândurilor tale este importantă! Menţine-o sub control!
Adnotare
[1]Mind Control în originalul în engleză; nota redacţiei
[2]Superbowl este jocul final din campionatul de fotbal american; nota redacţiei.
Tradus de la: Kontrolliere deine Gedankenwelt
Titlul original: „Mind Controll”
Sursa: www.growingchristians.org
Traducere: Ion Simionescu
Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (15)
Cai şi care de foc
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 6.13-17
2 Împăraţi 6.13-17: 13. Şi el a zis: „Duceţi-vă şi vedeţi unde este şi voi trimite să-l prindă“. Şi i s-a spus, zicând: „Iată, este în Dotan“. 14. Şi a trimis acolo cai şi care şi oştire mare şi au venit noaptea şi au înconjurat cetatea. 15. Şi slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit şi, iată, o oştire înconjurase cetatea cu cai şi cu care. Şi slujitorul său i-a zis: „Vai, domnul meu, ce vom face?“ 16. Şi el a zis: „Nu te teme, pentru că mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt cu ei“. 17. Şi Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i, Te rog, ochii, ca să vadă“. Şi Domnul a deschis ochii tânărului şi el a văzut şi, iată, muntele era plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.
Cum putem să fim fără frică înaintea duşmanilor noştri
Dacă diavolul nu te poate încurca cu şiretlicurile lui, atunci el schimbă armele de atac, încetează să înşele şi începe să lupte împotriva ta. Ţi se prezintă ca un adversar de neînduplecat, aşa cum îi este numele, satana = împotrivitorul. John Bunyan, care a cunoscut felul lui, cum nici un alt om nu l-a cunoscut vreodată, ne povesteşte cu cuvinte impresionante despre eforturile diavolului ca să sperie pe călător în hotărârea lui de a ajunge la cetatea cerească. El scrie: „Satana blochează toată lăţimea drumului şi zice creştinului: jur pe fundul iadului meu, că nu vei merge mai departe; aici voi vărsa sângele tău.”
Acesta este felul lui. Se foloseşte brutal de cele mai rele lucruri, ca să te înfricoşeze, că o viaţă de credinţă este înconjurată de pericole şi greutăţi de nedepăşit. Face aceasta aşteptându-se să zguduie credinţa ta în Dumnezeu. Aceasta se vede foarte clar din istoria noastră.
Cetatea în care se afla Elisei a fost încercuită în timpul nopţii de armata siriană, şi când slujitorul omului lui Dumnezeu s-a trezit, a fost cuprins de frică. Duşmanul s-a aşezat la fiecare poartă a cetăţii, aşa că nu mai era nici un drum de refugiu. Şi aşa s-a furişat la el sentimentul, că se afla de partea celor care pierd, cu toată încrederea lui în Elisei. Dar a fost suficient de înţelept, să se ducă imediat la domnul său; dar strigătul lui »Ah! Domnul meu, cum vom face?« arată clar ce frică l-a cuprins la vederea puterii duşmane.
Ai simţit tu ceva asemănător? S-ar putea ca unii din cititorii mei îşi dau seama acum că mărturisirea apartenenţei lor la Hristos le-a adus probleme, pe care niciodată nu le-ar fi considerat posibile şi măsurându-se cu ele se consideră total incapabili. Ţi se pare aceasta ceva străin? »În lume veţi avea necazuri«, şi dacă aşa este, te vei gândi dacă din pricina lui Hristos vei putea să te împotriveşti puterii duşmanului, dar Isus continuă: »îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!« Drumul de scăpare nu constă în minimalizarea mărimii pericolului şi să devii conciliant cu duşmanul, să fi mai puţin creştin în speranţa că prin aceasta ai parte de uşurare, ci să te îndrepţi din nou spre Domnul, chiar dacă o faci cu strigătul de deznădejde al slujitorului lui Elisei. El este Cel care biruieşte totul! El a murit, dar a înviat şi trăieşte pentru totdeauna, ca să se folosească pentru noi. În aceasta constă pentru noi drumul încrederii şi victoriei. Să privim la El.
Să observăm, că Elisei se roagă mai întâi pentru slujitorul lui îngrozit. Prin această rugăciune sunt alungate temerile lui. Marele tău Apărător se roagă şi pentru tine, şi diavolul nu-L poate înşela. El poate făuri planuri şi urla, cât vrea, Domnul tău stă deasupra lui; El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru tine. Aceasta este o temă cu care s-ar putea umple multe cărţi, care ar fi suficient de valoroase, ca să fie legate în aur, şi totuşi, cât de puţin este înţeleasă. Dacă încă nu te-ai gândit la aceasta, fă-o acum. Eliberarea de orice frică faţă de duşman depinde în totul de harul şi de îndurarea pe care o primeşti prin mijlocirea Domnului Isus Hristos. El este Marele nostru Preot, Fiul lui Dumnezeu. Nu se umple inima ta de o bucurie sfântă când te gândeşti la mărimea Lui? Slujba căreia El Se dedică în acest caracter, este aceea de a mijloci la Dumnezeu pentru pelerinii Lui care se luptă. El simte slăbiciunile noastre, ce gând minunat!
S-ar putea să nu fi în stare să înţelegi aceasta, şi nici nu ţi se cere să înţelegi. Este prea mare pentru tine, dar tu trebuie să crezi că este aşa. Dacă nu o faci, vei întrista inima Lui, care Îşi doreşte mai presus de orice ca să-I acorzi încredere. El doreşte foarte mult, ca tu să fi convins, că El îţi slujeşte în orice moment, pentru că te iubeşte, şi anume cu aceeaşi dragoste care L-a trimis la Golgota pentru tine. Durerile naşterii nu epuizează dragostea mamei pentru copil, ea este gata să-şi dea viaţa; dar chiar dacă mama şi-ar uita copilul, El nu te va uita.
Cum ar putea El să înceteze să ne iubească? El este Isus, şi ce înseamnă acest Nume pentru noi? El ne vorbeşte despre o dragoste, care, pentru a ne salva, L-a condus să Se dezbrace de Sine Însuşi şi slava dumnezeirii Lui s-o schimbe cu ieslea din Betleem. El vorbeşte despre o viaţă de slujire însoţită de suferinţă, care după necaz şi ruşine a fost jertfită pe crucea de pe Golgota; el ne spune cum s-a arătat acolo dragostea Lui. Valurile morţii şi-au ridicat capetele îngrozitoare şi s-au aruncat asupra Lui, ca să-L tragă în adânc. Valurile rostogolinde ale lui satana urlau împotriva Lui, ca să-L facă să dea înapoi. Din pricina noastră a îndurat apele mari ale mâniei divine, ele nu au putut să stingă dragostea Lui. Ea ardea cu flacără mare în mijlocul grozăviilor morţii şi a revărsat lumina ei minunată în întunericul acelei ore unice în felul ei, şi a triumfat. Domnul a înviat şi trăieşte ca Marele nostru Preot la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
Dragostea Lui nu s-a schimbat cu nimic. Ea este astăzi tot aşa de interesată de bunăstarea ta, cum a fost la cruce, unde a purtat păcatele tale. Dacă ar fi altfel, Isus nu ar mai purta Numele acela aşa de preţios pentru noi, şi El nu ar fi nici Salvator, nici Preot şi nici Apărător.
Dar Isus este Fiul lui Dumnezeu, aşa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu. În timp ce numele „Isus” include gândul smeririi Sale, numele „Fiul lui Dumnezeu” ne îndreaptă privirea spre slava Sa, spre măreţia Sa şi spre originea Sa divină. Numele „Isus” ne vorbeşte despre valoarea Sa mare pentru noi, numele „Fiul lui Dumnezeu” vorbeşte de valoarea Sa mare pentru Dumnezeu. Numele „Isus” ne spune, că de când El ne-a iubit aşa de mult, nu există nimic bun pentru noi, pentru care El să nu se roage lui Dumnezeu pentru noi, şi numele „Fiul lui Dumnezeu” ne spune că Tatăl Îl va asculta totdeauna, aşa că faptul, că Isus, Fiul lui Dumnezeu, este Marele nostru Preot, înseamnă că noi suntem în legătură cu harul veşnic şi inepuizabil şi cu puterea lui Dumnezeu, şi că dragostea nesfârşită va lăsa să curgă aceste izvoare. Căci Dumnezeu iubeşte pe Fiul Său, şi Isus ne iubeşte, şi El este Fiul lui Dumnezeu. Cine poate să se mai teamă de diavolul , dacă cunoaşte această stare de binecuvântare?
Spaţiul care ne stă la dispoziţie nu ne permite să detaliem această temă preţioasă, dorim însă să rugăm fierbinte pe cititor, şi în mod deosebit pe aceia care trec prin necazuri şi teamă, care sunt prigoniţi şi au probleme din cauza credinţei lor, ca să nu se teamă, ci să privească la Marele Preot al mărturisirii noastre, adică la Isus. El este Cel care mijloceşte pentru tine, care te sprijineşte. El a trecut prin ceruri, de la locul cel mai de jos al suferinţelor şi ruşinii S-a ridicat la locul cel mai înalt de slavă. Nu era nimeni care să-L poată opri; orice uşă a fost larg deschisă înaintea Lui, ca să-I ofere o intrare triumfătoare. El este Înainte-mergătorul nostru în slavă, şi totodată Preotul nostru. Nu există nici o greutate şi nici o putere duşmană, pe care El să nu le fi întâlnit pe calea pe care noi înaintăm acum, dacă Îl urmăm. El a fost ispitit în toate privinţele, cu excepţia păcatului. El trăieşte acum în slavă, ca de acolo să ne sprijinească cu ajutorul Lui.
Dar Elisei nu s-a rugat numai pentru slujitorul lui, el i-a şi vorbit. Şi ce cuvinte de liniştire au fost! »Nu te teme!«, i-a zis, »căci mai mulţi sunt cei cu noi, decât cei cu ei.« Cuvintele lui Elisei i-au deschis ochii, şi el »a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei«. Cât de sigur s-a simţit el acum în tovărăşia domnului său! Cu ochii deschişi a putut să strige în triumf: »Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?« Acesta este locul pe care putem să-l ocupăm prin har. Dumnezeu este împrejurul nostru, de cine să ne temem?
Fie ca asigurările Domnului nostru: »Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit«, »să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte«, să-şi reverse permanent liniştea în inimile noastre.
Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe un om care stă înaintea Lui. »În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau şi-i izbăveai.« Tinerii iudei din cuptorul de foc, Daniel în groapa cu lei, Elisei şi slujitorul lui în Dotan fac cunoscut faptul, că Dumnezeu este cu aceia care Îi sunt credincioşi. El ne-a zis: »N-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi«, aşa că putem spune plini de încredere: »Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul?« (Evrei 13.5,6). Diavolul este lipsit de putere împotriva noastră, tot aşa ca şi omul, dacă Domnul este pentru noi.
Este o zi mare în istoria noastră duhovnicească, în care învăţăm că Dumnezeu ne-a legat cu interesele şi cu soarta Fiului Său iubit, şi că El nu este împotriva noastră, ci este pentru noi. Dacă Dumnezeu ar fi împotriva noastră, atunci ar trebui să cădem în deznădejde. Dar El este pentru noi, şi cine poate atunci să fie împotriva noastră? Acesta este un strigăt de triumf. »Eu sunt scutul tău«, a zis El lui Avraam; şi El este şi al nostru. El stă între noi şi duşmanul nostru, ca să oprească orice atac şi să alunge orice teamă din pieptul nostru. După ce El a dat la moarte pe Fiul Său, ne va reţine El vreun bine? Şi dacă El permite ca noi să suferim, ca să fim omorâţi toată ziua din pricina lui Hristos, noi suntem în toate aceste lucruri mai mult decât biruitori, prin El, Cel care ne-a iubit. Duşmanul poate răpi posesiunea unui creştin, să-i ia viaţa, dacă Dumnezeu permite, dar el nu poate să-i distrugă dragostea şi nici să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru. Cunoscând că Dumnezeu este pentru noi, vom fi eliberaţi de orice teamă pe cărarea credinţei, şi această cunoaştere va fi pentru noi totdeauna o realitate, dacă ne păstrăm în părtăşia Domnului nostru Isus Hristos.
Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (12)
Du-te în pace!
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 5.15-19
2 Împăraţi 5.15-19: 15. Şi s-a întors la omul lui Dumnezeu, el şi toată suita lui, şi a venit şi a stat înaintea lui şi a spus: „Iată, acum cunosc că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel; şi acum primeşte, te rog, un dar de la robul tău“. 16. Şi el a zis: „Viu este Domnul înaintea căruia stau, că nu voi primi!“ Şi a stăruit de el să-l ia, dar el a refuzat. 17. Şi Naaman a zis: „Dacă nu, te rog, să se dea robului tău din pământul acesta cât pot duce doi catâri; pentru că robul tău nu va mai aduce de acum ardere-de-tot şi jertfă altor dumnezei, ci Domnului. 18. În lucrul acesta să ierte Domnul pe robul tău: când stăpânul meu intră în casa lui Rimon, ca să se închine acolo, şi se sprijină de mâna mea, mă închin şi eu în casa lui Rimon: Domnul să ierte pe robul tău, te rog, în lucrul acesta, când mă închin eu însumi în casa lui Rimon“. 19. Şi el i-a zis: „Mergi în pace“. Şi a plecat de la el o bucată de drum.
Cum obţine siguranţă cel vindecat
Leprosul a fost curăţit şi s-a întors ca un om smerit şi recunoscător înapoi la prorocul lui Dumnezeu. Nu există nimic, care să smerească aşa de mult pe om, ca harul, căci, în puţine cuvinte, acesta este ce a devenit Dumnezeu pentru noi în Hristos, şi nu ce suntem noi pentru El. Harul arată ce poate face El pentru noi, şi nu ce putem face noi pentru El, şi această lecţie trebuia s-o înveţe acum acest sirian recunoscător. După ce a renunţat la gândurile lui greşite, el vorbeşte ca un om din al cărui duh a dispărut orice nesiguranţă. »Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel.« Cuvântul »cunosc« este un cuvânt mare şi triumfător în dicţionarul creştinului, şi el are dreptul să-l folosească, căci Dumnezeu Însuşi i-l pune pe buze. Când lumina Evangheliei pătrunde în inima unui om, orice îndoială şi orice nesiguranţă este alungată din inimă, şi deplina certitudine ia locul, care se arată în încredere nezguduită în Dumnezeu şi în Cuvântul harului Său. În timp ce priveşte în trecut, el poate spune: »Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd«, şi dacă se gândeşte la prezent, citeşte cu bucurie: »V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică« (1 Ioan 5.13), şi dacă în inima lui vin gânduri cu privire la acele păcate, care i-au pătat sufletul, poate să scoată asigurarea din aceleaşi cuvinte, care nu greşesc: »Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat« (1 Ioan 3.5). Şi mai departe: »Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui« (1 Ioan 2.12). Ce siguranţă triumfătoare cu privire la viitor se cuprinde în cuvintele: »Ştim, în adevăr, că dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână, ci este veşnică« (2 Corinteni 5.1). Şi chiar mai minunat decât aceasta este: »Ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este« (1 Ioan 3.2).
Cât de cu totul altfel este vorbirea creştinului, decât plângerile agnosticului, care umblă în întuneric, până la mormânt, şi care întreabă: „Urmează după noaptea liniştită o zi nouă? Este moartea uşa spre lumina nouă? Cine poate spune? Soarta omului este închisă tainic şi fără cuvinte; ne este ascunsă. Nu ştim nimic! Putem numai să sperăm şi să aşteptăm.”
Încrederea copiilor lui Dumnezeu nu este o simplă presupunere, este mai mult. Ca la Naaman. Dacă creştinul a probat în experienţa proprie fericită ce poate să facă Dumnezeul lui Israel pentru un lepros lipsit de speranţă, care ascultă de El, şi oricine a crezut Evanghelia mântuirii noastre, vestea bună, cu privire la Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru, cunoaşte puterea eliberatoare şi aducătoare de pace a lui Dumnezeu şi poate să vorbească cu certitudine despre ea. Dar această certitudine nu se întemeiază pe experienţa lui, oricât de preţioasă ar fi fost aceasta, ci pe cuvintele Dumnezeului cel viu, care nu poate să mintă. Noi trebuie să mulţumim permanent lui Dumnezeu pentru Sfintele Scripturi, pentru Cuvântul Său încercat şi neschimbabil. Creştinul găseşte în el o autoritate sigură, pe care poate să-şi întemeieze încrederea. Şi toate binecuvântările, care îl fac să se bucure, precum şi pacea adevăratei cunoaşteri creştine, se bazează pe marile realităţi, pe care ni le descoperă celelalte constatări ale Cuvântului. »Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit« (1 Ioan 5.20). »Noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste« (1 Ioan 4.16). Binecuvântarea pe care a primit-o Naaman prin Elisei, i-a descoperit pe Dumnezeul adevărat; binecuvântarea pe care noi o primim prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a descoperit că Dumnezeu este dragoste. »Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre« (1 Ioan 4.10).
Era normal ca Naaman să aibe dorinţa să răsplătească pe binefăcătorul lui, căci având în vedere cine era el, el nu putea înţelege, să primească o binecuvântare aşa de mare fără să plătească pentru aceasta un preţ ca contraserviciu. El s-a simţit în stare s-o facă, şi voia s-o facă într-o formă simplă. Aici avea de învăţat, că Dumnezeu nu voia ca binecuvântarea Lui să fie plătită. El era convins cu privire la puterea lui Dumnezeu, dar acum avea de învăţat ce era harul Său. Cât de accentuate erau cuvintele lui Elisei: »Viu este Domnul, al cărui slujitor sunt, că nu voi primi.« Aceasta era o lecţie aspră pentru un om cu prestigiu. »Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!« (Marcu 10.23); această bogăţie poate consta din bani, vază sau neprihănire proprie. Nu au nici o valoare lucrurile acestea?, întreabă cei ce le posedă. Naaman poseda din belşug acest fel de bogăţii, dar ele nu puteau să-l vindece de lepra lui; şi este sigur că ele nu vor putea ispăşi păcatele unui păcătos, că ele nu pot să-i mântuiască sufletul. Sunt sigur, că Naaman a înţeles acest mare adevăr, atunci când a stat înaintea lui Elisei, că Dumnezeu nu vinde binecuvântările Lui. Din două motive nu poate să le vândă: cu toată bogăţia lui, Naaman era prea sărac, şi Dumnezeu era prea bogat, ca să primească preţul lui. Totul era harul şi dărnicia lui Dumnezeu faţă de un om, care nu putea să merite darul Său. Nu este nici un alt adevăr, pe care trebuie să-l învăţăm, ca acesta.
Dar să nu gândim, că acest har, care iartă pe păcătos şi îl îndreptăţeşte, înseamnă că păcatul este ceva neînsemnat şi că Dumnezeu ar putea să-l treacă uşor cu vederea. O, nu! El nu poate, şi aici doresc să citez cuvintele foarte valoroase ale unui alt comentator: „Harul are ca premiză, că păcatul este aşa de îngrozitor, că Dumnezeu nu poate să-l tolereze. Dacă ar sta în puterea omului, după ce el a recunoscut că face ce nu este bine şi că el este rău, să-şi îmbunătăţească căile şi să se restabilească în aşa fel, că ar putea sta înaintea lui Dumnezeu, atunci nu ar mai fi nevoie de har. Faptul pentru care Domnul întâmpină pe oameni în har arată că păcatul este un lucru rău, că numai harul liber poate să salveze pe omul a cărui stare a fost definitiv stricată, că numai acest har este în stare să-l salveze din necazul lui. În momentul în care înţeleg că sunt un om păcătos, şi că Domnul a venit la mine, cu toate că El a cunoscut toată mărimea păcatului meu şi a simţit toată grozăvia lui, înţeleg ce este harul. Credinţa mă face să văd, că Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu şi că păcatul meu nu poate fi mai mare decât Dumnezeu.” Harul este intervenţia lui Dumnezeu în dragoste faţă de aceia care nu au nici o putere să se salveze singuri şi care erau duşmanii Lui.
Nu mă îndoiesc că acel glorios comandant suprem al armatei, a cărui carne leproasă a devenit ca şi carnea unui copilaş, s-a plecat înaintea omului lui Dumnezeu într-un duh de copil, dânduşi seama că fapta bună de care a avut parte era mai presus de orice valoare. El spune: »Fiindcă nu vrei să primeşti tu, îngăduie să se dea robului tău pământ cât pot duce doi catâri, căci robul tău nu mai vrea să mai aducă altor dumnezei nici ardere de tot, nici jertfă, ci va aduce numai Domnului.« El a vrut să construiască un altar pentru Dumnezeu, să mărturisească Numele Lui şi numai Lui să I se închine. Nimic altceva decât aceasta putea să fie corect şi promisiunea solemnă a lui Naaman arată în ce constă privilegiul şi adevărata viaţă a creştinului. El aduce jertfă nu pentru a obţine mântuirea, căci el a fost făcut desăvârşit pentru totdeauna prin jertfa unică a trupului lui Isus Hristos, aşa cum se spune în capitolul 10 din epistola către Evrei. El face aceasta, deoarece pe baza acelei jertfe desăvârşite nu se va mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lui, deoarece el este mântuit şi el aparţine Salvatorului lui. Clare şi binecuvântate sunt cuvintele din epistola către Romani 12: »Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească«, şi acela, care a fost mântuit prin har şi ştie aceasta, va împlini cu inima plină de bucurie această solicitare.
Dar un gând cu privire la viitor îl îngrijorează pe Naaman. Se aştepta de la el, ca să participe la obiceiurile idoleşti ale împăratului său şi ale ţării sale. »Să ierte Domnul pe robul tău«, s-a rugat el. Răspunsul prorocului a fost foarte scurt: »Du-te în pace!« Aceasta era tot ce el îi putea spune la toate temerile lui. Înseamnă aceasta, că un mărturisitor al Dumnezeului adevărat ar putea face compromise cu slujbele idoleşti şi are voie să se facă una cu lumea? Desigur nu! Înseamnă: lasă aceasta pe seama lui Dumnezeu. Dumnezeu, care te-a vindecat, te poate şi păzi. Lasă viitorul tău în mâna Lui, du-te în pace. »Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.« (1 Corinteni 10.13). S-ar putea să fie aşa, că printre cititorii mei să fie vreunul care tremură la gândul trecerii peste pragul adevăratei vieţi creştine, deoarece el simte, că o viaţă dăruită din toată inima este singurul răspuns corect la harul care l-a eliberat şi l-a făcut aşa de bogat, dar care se teme de urmările care se par a fi prea grele pentru el, de cele mai multe ori propria lui slăbiciune în împrejurările vieţii. Aici este un adevărat cuvânt de mângâiere pentru el: »Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus« (Filipeni 4.6-7). Cu astfel de cuvinte în inimă poate sufletul mântuit, fericit şi plin de încredere să meargă »în pace«.
Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (11)
Du-te şi scaldă-te!
John Thomas Mawson
© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat
Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 5.1-14
2 Împăraţi 5.1-14: 1. Şi Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, era un om mare înaintea stăpânului său şi mult onorat, pentru că prin el dăduse Domnul eliberare Siriei; şi el era un bărbat puternic şi viteaz, un lepros. 2. Şi sirienii ieşiseră în cete şi luaseră captivă o copilă mică din ţara lui Israel; şi ea era înaintea soţiei lui Naaman. 3. Şi ea a zis stăpânei sale: „Dacă ar fi stăpânul meu înaintea profetului din Samaria, atunci el l-ar vindeca de lepra sa!“ 4. Şi cineva a mers şi a spus stăpânului său, zicând: „Aşa şi aşa a zis copila care este din ţara lui Israel“. 5. Şi împăratul Siriei a zis: „Du-te şi eu voi trimite o scrisoare împăratului lui Israel“. Şi el a plecat şi a luat în mâna lui zece talanţi de argint şi şase mii de bucăţi de aur şi zece schimburi de haine. 6. Şi a dus scrisoarea împăratului lui Israel, zicând: „Şi acum, îndată ce va ajunge această scrisoare la tine, iată, am trimis pe slujitorul meu Naaman la tine, să-l vindeci de lepra lui“. 7. Şi a fost aşa: cum a citit împăratul lui Israel scrisoarea, şi-a sfâşiat hainele şi a zis: „Sunt eu Dumnezeu, ca să omor sau să înviez, de trimite acesta la mine să vindec un om de lepra lui? Luaţi seama deci, vă rog, şi vedeţi cum caută pricină împotriva mea“. 8. Şi a fost aşa: când a auzit Elisei, omul lui Dumnezeu, că împăratul lui Israel şi-a sfâşiat hainele, a trimis la împărat, zicând: „Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele? Să vină el acum la mine şi va cunoaşte că este un profet în Israel“. 9. Şi Naaman a venit cu caii săi şi cu carul său şi a stat la uşa casei lui Elisei. 10. Şi Elisei a trimis la el un sol, zicând: „Mergi şi spală-te de şapte ori în Iordan, şi carnea ta îşi va reveni şi vei fi curat“. 11. Şi Naaman s-a mâniat şi a plecat şi a spus: „Iată, eu ziceam: Va ieşi negreşit la mine şi va sta în picioare şi va chema Numele Domnului Dumnezeului său şi îşi va legăna mâna asupra locului şi va vindeca pe cel lepros. 12. Nu sunt Abana şi Parpar, râurile Damascului, mai bune decât toate apele lui Israel? Nu aş putea să mă spăl în ele şi să fiu curat?“ Şi s-a întors şi a plecat cu mânie. 13. Şi slujitorii săi s-au apropiat şi i-au vorbit şi au zis: „Părinte, dacă ţi-ar fi zis profetul să faci vreun lucru mare, nu l-ai fi făcut? Cu cât mai mult când îţi spune: «Spală-te şi fii curat»?“ 14. Şi a coborât şi s-a scufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu. Şi carnea lui s-a făcut din nou cum este carnea unui copil mic, şi el a fost curat.
Cum poate omul biruit de păcat să primească vindecare şi pace.
Un lepros este un om pe care nu-l întâmpini cu plăcere. El provoacă repulsie atât pentru ochi cât şi pentru nas, şi Naaman era un lepros. Într-o oarecare privinţă el era un om mare. Era un soldat cu renume şi un administrator înţelept, şi sub conducerea lui Siria a ocupat un loc de renume între Naţiuni. Era apreciat şi onorat de împărat, şi iubit de popor; dar el era lepros. Probabil că a făcut tot posibilul, ca să ascundă această realitate tragică de ochii mulţimii, dar împăratul ştia de soarta lui; chiar şi cei din casa lui ştiau. Slujitorii lui au vorbit despre aceasta, şi ceea ce ştie slujitorul va afla şi omul de pe stradă, şi în felul acesta a devenit cunoscut. Ce bucurie putea el să mai aibă de ordinele şi decoraţiile lui, de onoarea şi renumele lui, de bogăţia sa, sau de admiraţia şi de invidia altora, dacă această boală greu mirositoare îi submina sănătatea şi îl ducea la o moarte îngrozitoare.
Dumnezeu foloseşte în Cuvântul Său această boală îngrozitoare ca simbol al păcatului. El vrea, ca noi toţi să înţelegem cât de groaznic este păcatul pentru El, şi cât de distrugător şi ameninţător este el pentru noi şi semenii noştri. Şi El vrea să ne înveţe prin această boală dezgustătoare şi nevindecabilă. Noi spunem că bărbatul acesta sau femeia aceea sunt leproşi din punct de vedere moral; prin aceasta înţelegem că viaţa lor este necuviincioasă şi indecentă şi că ei sunt oameni care trebuie evitaţi. Însă orice păcătos care nu s-a căit, nu s-a scăldat, este un lepros din punct de vedere moral, chiar dacă ascunde sau fără ruşine dă pe faţă starea lui. Orice viaţă, care nu are pe Dumnezeu ca punct central şi preocupare a ei, este o viaţă păcătoasă, este stricată în izvorul ei, şi aceia care cunosc cel mai bine aceasta sunt cel mai frecvent gata să recunoască starea lor.
Unui scriitor american renumit i s-au oferit 5.000 de dolari pentru autobiografia lui. El a răspuns cu următoarele cuvinte: „Un om nu poate să spună tot adevărul despre sine, chiar dacă este conştient că ceea ce scrie este corect, totuşi ceilalţi nu vor fi convinşi. Personal m-am convins de aceasta, şi mi-au confirmat şi alţii că aşa este. Nu poţi să dezvălui propriul suflet şi să-l priveşti, te vei ruşina foarte mult de el şi te va cuprinde dezgustul. Din acest motiv mă limitez să descriu numai istoria altora.”
Ai simţit tu acelaşi lucru cu privire la tine însuţi? – S-ar putea să fie aşa şi tu ai încercat să-ţi îmbunătăţeşti stilul de viaţă, sincer şi cu toată hotărârea; dar a fost în zadar. Apa rău mirositoare a curs din izvorul stricat, care este în tine, atunci când ţi-ai dorit-o şi te-ai aşteptat cel mai puţin la aşa ceva, şi viaţa ta este un lanţ de hotărâri distruse şi speranţe nimicite. Ce vrei să faci acum? Este nu mai lipsit de sens, ci este mult mai rău să-ţi ascunzi adevărul faţă de tine însuţi. Aceasta ar fi autoînşelare, şi pe alţii nu poţi să-i induci în eroare, căci ei te cunosc prin ceea ce ei ştiu despre ei înşişi, sau cel puţin dau impresia că ştiu. Şi cel mai puţin poţi să-L înşeli pe Dumnezeu. Nu rămâne liniştit înaintea Lui în această privinţă, varsă-ţi necazul înaintea Lui, deschide-ţi sufletul înaintea Lui, chiar dacă gândul cu privire la marea lui stricăciune te umple de repulsie. David, marele împărat, a zis: »Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.« Dar el a recunoscut ce nebunie era aceasta, şi a făcut ce este bine, adăugând la cele spuse mai înainte: »Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi mi-am ascuns fărădelegea.« Fericitul David!
Da, Naaman era lepros. Îndreaptă-ţi privirea spre el, căci în privinţa aceasta este un model al tău, aşa cum apari acum înaintea lui Dumnezeu, şi s-ar putea ca în istoria lui să înveţi calea curăţirii şi sfinţirii tale.
În casa lui Naaman era o fetiţă din ţara lui Israel, pe care sirienii o aduseseră roabă. Ea lumina ca o lumină în mediul acela străin şi păgân. Nu sare, ci compasiune simţea sufletul ei tânăr, şi pe lângă aceasta ea era cu judecată. Ea ştia despre puterea omului lui Dumnezeu, a prorocului din Israel. Ea era aşa de familiarizată cu aceasta, că a depus mărturie cu toată inima. Ea cunoştea şi nevoia mare, care a devenit vizibilă în viaţa stăpânului ei, şi ea şi-a dorit să pună în legătură pe unul cu celălalt: pe proroc cu harul şi puterea lui şi pe lepros cu suferinţa şi stricăciunea lui. Ascultă cuvintele ei: »Oh, dacă domnul meu ar fi la prorocul acela din Samaria, prorocul l-ar tămădui de lepra lui!« Ea era un mare evanghelist, căci pentru a fi un evanghelist mare este nevoie în realitate de două lucruri, şi ea le avea: ea cunoştea nevoia oamenilor şi ea cunoştea pe omul care putea împlini această nevoie.
Cu aproximativ o sută de ani în urmă a trăit un nobil irlandez cu numele Gideon Ouselen, care a fost folosit de Dumnezeu în mare măsură să fie spre binecuvântarea multor concetăţeni ai săi, şi acesta era echipamentul lui pentru această lucrare: într-un vis a auzit pe Domnul spunându-i: „Gideon, doresc ca tu să predici Evanghelia”, la care el a răspuns: „Doamne, eu nu pot predica.” Însă Domnul i S-a opus: „Tu şti ce nu este bine la oameni.” – „da, Doamne, ştiu”, a eăspuns el, „ei sunt păcătoşi, aşa cum am fost eu.” – „Şi tu şti mijlocul de vindecare, nu-i aşa?” – „O, da”, a răspuns el, „preamărit fie Numele Tău, eu cunosc mijlocul de vindecare; Tu Însuţi eşti, în sângele Tău.” Apoi Domnul i-a spus: „Tu cunoşti boala şi cunoşti medicamentul pentru vindecare, du-te şi spune-le oamenilor despre amândouă!”
Această roabă mică cu siguranţă trebuie să fi fost la fel, plină de compasiune şi încredere, căci cuvintele ei au fost crezute şi ceea ce a spus ea a ajuns chiar la urechile împăratului, care asemenea slujitorului lui mare era un om al faptelor. Naaman trebuia să pornească imediat la drum şi anume cu tot fastul care se cuvenea poziţiei şi onoarei lui, şi cu un onorariu destul de mare, ca să poată răsplăti pe medicul cel mai pretenţios, Naaman era un om mare şi Siria era un imperiu mare, şi acum sosise timpul să facă cunoscut aceasta vecinului lui israelit sărac şi dispreţuit.
Când Naaman a părăsit Damascul însoţit de suita lui onorabilă, probabil cei mai mulţi – orbiţi de strălucire – au uitat lucrul cel mai important dintre toate, şi anume, că Naaman era un lepros; şi aceasta era şi dorinţa lui. Cum mână mândria pe oameni să plaseze pe planul secund starea de păcătoşenie, şi dimpotrivă să pună în spectacol bogăţia lor, faptele lor, bunătatea lor şi dragostea lor de oameni, atitudinea lor prietenoasă, fiinţa lor demnă de iubit şi religia lor, locul înalt, pe care ei îl ocupă în preţuirea făcută de oameni, sau unul mai înalt, pe care ei îl au după părerea lor. Însă niciuna din acestea nu au vreo valoare în faţa celei mai importante întrebări, faţă de realitatea deosebit de gravă, că orice om nenăscut din nou este un păcătos, aşa cum Naaman era un lepros. O înfăţişare strălucitoare nu poate schimba această realitate. Şi aceasta este realitatea cea mai gravă, de nezdruncinat şi mai puţin contestabilă: tu eşti un păcătos!
Trecem peste nebunia împăratului care a trimis pe lepros la omul fals. Prin aceasta el a făcut, ceea ce mulţi fac în zilele noastre. Nebunia lui rezulta din neatenţia şi neştiinţa lui şi probabil şi din mândria lui. El nu a acordat suficientă atenţie cuvintelor roabei. Aceasta era într-adevăr nescuzabil într-o situaţie aşa de importantă, însă aceasta este greşeala generală. Noi predicăm pe Hristos, şi pe El răstignit, ca fiind singura speranţă pentru păcătos. Spunem aceasta în mod simplu, şi Cuvântul lui Dumnezeu este autoritatea noastră, că în nimeni altul nu este mântuire, că nu a fost dat nici un alt nume sub soare, în care oamenii trebuie să fie mântuiţi, şi pare că ei sunt de acord cu noi şi cu toate acestea ,erg pe alte căi şi caută binecuvântările, de care au nevoie, în alt nume. Prorocul era puţin cunoscut şi probabil era puţin luat în seamă în zilele acelea, şi Numele lui Isus nu este cinstit în zilele noastre, El este încă dispreţuit şi lepădat de oameni. Ei gândesc că pot trăi şi fără El şi pot găsi calea spre mântuire prin alte mijloace. Aşa este din păcate, în general! Drumul care se pare omului a fi bun, se va dovedi în cele din urmă că este un drum care duce la moarte.
Greşeala împăratului a slujit la punerea în lumină a singurei speranţe pentru leproşi. »Oare sunt eu Dumnezeu, ca să omor şi să înviez?«, a strigat împăratul din Israel, când a citit scrisoarea împăratului Siriei. Dar el ar fi trebuit să cunoască drumul, el ar fi trebuit să fie în stare să înveţe pe soldaţii păgâni calea adevărului. Era ruşinos pentru împăratul ţării, că ştia mai puţin decât fetiţa roabă. »Pentru ce ţi-ai sfâşiat hainele?, a zis Elisei; »Lasă-l să vină la mine, şi va şti că este un proroc în Israel.« Era un duşman al ţării şi al poporului lui Dumnezeu, şi pe lângă aceasta mai era şi păgân, dar Elisei a lăsat să vină la el pe leprosul sărman, bolnav de moarte, şi el va şti. Cât de mult ni se aduce aminte de cuvintele Domnului nostru: »Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.«
Naaman a venit cu caii şi carele lui şi a stat la uşa casei lui Elisei. Ce agitaţie trebuie să fi avut loc în vecinătate, dar Elisei nu a devenit mândru din cauza aceasta. Probabil că aceia s-au gândit că prorocul se va simţi foarte onorat să vadă înaintea uşii lui oaspeţi aşa de înalţi, şi cu siguranţă le va fi pregătit o primire festivă. Dar Naaman a trebuit să înveţe, că această gândire era greşită şi că Elisei vedea în El numai un lepros. El nu va vorbi cu el ca cu un soldat cu renume, onoarea lui nu are nici o valoare în ochii lui Elisei, dar dacă el se va aşeza înaintea lui, dezbrăcat de poziţia lui, ca lepros, care este cu totul dependent de harul şi îndurarea lui Dumnezeu, el îl va vindeca şi îl va binecuvânta. Era o lecţie aspră, pe care trebuia s-o înveţe acest om mândru, aproape prea aspră pentru Naaman. El a primit cu mânie mesajul lui Elisei: »Du-te, şi scaldă-te de şapte ori în Iordan.« După părerea lui, în ţara sa erau ape mult mai bune decât în toată ţara Israel. Dacă el trebuia să se scalde, ca să se cureţe, atunci putea s-o facă acolo. S-a mâniat. – Până în ziua aceea a fost tratat totdeauna ca om mare şi niciodată ca lepros. Aceasta era de nesuportat. Această înjosire trebuia răzbunată! Cuprins de această stare, s-a întors să plece în ţara lui; cu mândria lui, cu aurul şi argintul, cu hainele lui şi cu lepra lui.
Dar se pare că Dumnezeu oferă omului mânios încă o ocazie, să fie salvat. Aşa a fost în cazul lui Cain şi aşa a fost la fratele mai mare al fiului risipitor. Aici vorbesc slujitorii lui Naaman, care cu siguranţă iubeau pe domnul lor, cu deosebit tact şi îl conving. Naaman, un om smerit şi devenit înţelept, a ascultat de cuvintele prorocului şi s-a scăldat de şapte ori în Iordan, şi carnea lui s-a făcut cum este carnea unui copilaşi. El s-a curăţit şi s-a vindecat.
Acum o întrebare serioasă: „Care este situaţia cu tine?”, Mă adresez acelora care au sperat cu toată încrederea că „faptele=neprihănirea” lor vor acoperi lepra lor, care au crezut, că boala sufletelor lor se poate vindeca prin eforturi religioase, sau că ea nu va deveni aşa vizibilă ca la ceilalţi, faţă de care se consideră un model. Care este situaţia ta acum? Tu nu negi, că eşti un păcătos, dar te deranjează cuvintele: »Du-te şi scaldă-te«? Fii sigur: nu există o altă cale. Dacă Dumnezeu ţi-ar fi poruncit să faci ceva mare, ai fi făcut, dar nimic din ceea ce poţi face tu nu poate vindeca sufletul tău, sau să cureţe păcatele tale. Dumnezeu nu poate face o excepţie cu tine, căci în ochii Lui nu este nici o deosebire: toţi au păcătuit. – Dar unde se poate scălda un păcătos, ca să devină curat? Iordanul, aşa cum am învăţat deja, este un simbol al morţii, şi omul poate numai prin moarte – prin moartea lui Hristos – să obţină mântuirea şi curăţirea. Nu ai citit încă marile cuvinte: »Prin rănile lui suntem tămăduiţi« (Isaia 53.5) şi celelalte din Noul Testament: »Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat« (1 Ioan 1.7)?
Suit în înălţime
Proverbe 30.4; Psalmul 68.18; Efeseni 4.8-10
Dirk Schürmann
Versete călăuzitoare: Proverbe 30.4; Psalmul 68.18; Efeseni 4.8-10
Cuvintele lui Agur
A fost un bărbat, care a scris despre Domnul Isus într-un fel, care de fapt este foarte ciudat. De fapt el nu cunoştea pe Domnul. Cu toate acestea voia să-L cunoască. Acest bărbat se numea Agur, despre care citim:
Proverbe 30.4: Cine s-a suit în ceruri şi cine s-a coborât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el şi care este numele său? Ştii tu lucrul acesta?
Aceasta este o frază deosebit de ciudată în cartea Proverbe, da, probabil chiar în tot Vechiul Testament. Dumnezeu nu a fost nicidecum cunoscut ca Tată, Fiu şi Duhul Sfânt. Nici nu a fost revelat – în orice caz nu într-un fel de înţeles pentru oamenii, respectiv credincioşii din timpul acela –, că Cineva, care a întocmit toate marginile pământului, va coborî din cer pe pământul acesta şi apoi Se va sui iarăşi în cer. Ceea ce şi mai ciudat pare este succesiunea cuvintelor „S-a suit” şi „S-a coborât”. Cititorului atent nu-i scapă, că „Cine S-a suit?” este mai întâi, în timp ce noi am fi spus: „Cine S-a coborât din cer şi cine S-a suit în cer?”, căci Dumnezeu Îşi are locuinţa în cer. De la un om dimpotrivă ne aşteptăm, ca el să se suie mai întâi şi apoi să coboare. Deci aceste verset cuprinde anumite particularităţii.
Un citat din psalmi în Noul Testament
Mai este un verset asemănător în psalmi, care este tot aşa de ciudat; acesta este în Psalmul 68.18, cu care dorim să ne preocupăm acum puţin:
Psalm 68.18: Te-ai suit la înălţime, ai luat robia captivă, ai primit daruri în om, chiar pentru cei răzvrătiţi, ca Domnul Dumnezeu să locuiască acolo.
Dacă acum mergem în Noul Testament, unde este citat acest loc, atunci găsim ceva asemănător, cum am găsit în Proverbe 30. Locul este citat în Efeseni 4.8-10:
Efeseni 4.8-10: De aceea este zis: „Suindu-se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.” Şi acest: „S-a suit”, ce înseamnă decât că Se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel care S-a coborât este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate.
În versetul 9 avem aceeaşi succesiune la care nu ne-am aştepta: mai întâi în sus şi apoi în jos, cu toate că Domnul Isus din punct de vedere istoric mai întâi S-a coborât şi apoi S-a suit. Dar aceasta ne arată un principiu, despre care noi găsim frecvent exemple în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu ne arată pe Domnul Isus, El doreşte să ni-L prezinte în mod deosebit în înălţarea Sa, căci El este Alesul, pe care El L-a ridicat (vezi Psalmul 89.19). Dar El este şi Cel care S-a înălţat în propria autoritate şi „S-a aşezat la dreapta Măririi, în locurile preaînalte” (Evrei 1.3). El este nu numai Cel care a fost luat sus, ci şi Cel care S-a suit. Pe de o parte El are dreptul pe baza gloriei Lui personale, pe de altă parte în mod deosebit pe baza a ceea ce El Şi-a dobândit prin lucrarea Sa minunată pe Golgota.
Dar acum urmează un al doilea lucru: Dumnezeu doreşte să ne amintească mereu, că Acela, care S-a suit, a coborât cândva.
Coborât
Aşa cum Psalmul 68 ne arată drumul spre înălţime, pe care a mers Domnul Isus, tot aşa Psalmul 69 ne arată drumul spre în jos. Ne putem întreba, ce vrea să se spună prin: „Cel care Se coborâse în părţile mai de jos ale pământului” (Efeseni 4.9). Da, Domnul Isus a fost într-un mormânt, dar prin expresia „în părţile mai de jos ale pământului” înţelegem astăzi în sens pur fizic cu totul altceva. Dar nu este mai de grabă de presupus, că apostolul Pavel – aceasta înseamnă de fapt Duhul Sfânt, atunci când în Efeseni 4 se citează din Psalmul 68 – când vorbeşte de coborâre s-a gândit la Psalmul 69, unde citim:
Psalm 69.1,2,14a,15: 1 Scapă-Mă Dumnezeule, căci apele mi-au pătruns până la suflet. 2 Mă afund în noroi adânc şi nu Mă pot ţine; am intrat în vâltoare, şuvoiul trece peste capul meu. 14a Scoate-Mă din noroi, ca să nu Mă mai afund! 15 Să nu mai dea valurile peste Mine, să nu Mă înghită adâncul şi să nu-şi închidă groapa gura peste Mine!
Aici aveam această adâncime, în care a coborât Domnul Isus. Sunt convins, că Duhul Sfânt nu S-a referit atât de mult la adâncimea geografică a mormântului, în care S-a coborât Domnul Isus, ci în mod deosebit la adâncimea suferinţelor Sale şi la adâncimea smeririi Sale. Ca şi la Agur în Proverbe 30 putem presupune că David aici în psalmul 68 nu a ştiut exact ce a scris. Este aşa cum ni se spune în 1 Petru 1.10-12, că profeţii nu au ştiut ce au scris şi au dorit să privească în ceea ce au scris. Şi tot aşa David nu a ştiut exact ce a scris, şi probabil el a meditat mult la ceea ce putea să însemne aceasta.
„A luat robia roabă”
„Ai luat robia roabă” este de asemenea o expresie ciudată. Ce a vrut David să spună prin aceasta? Acest Psalmul 68 este ca şi psalm-cântare foarte poetic. Dacă citim psalmul ne lovim de anumite întrebări, care sunt neclare pentru unii. Sunt, spus cu toată reverenţa, în el afirmaţii foarte criptice, la care te întrebi cu adevărat ce pot să însemne. La unele se găseşte foarte greu acces. Dacă nu am avea Noul Testament, atunci probabil nici nu am şti ce ar putea să însemne „a luat robia roabă”. În Noul Testament ni se explică aceasta. Citim în Coloseni 2.14,15:
- Coloseni 2.14,15: După ce a şters (sau; anulat) înscrisul cu porunci, care era împotriva noastră, care ne era potrivnic, şi l-a înlăturat din cale, pironindu-l pe cruce; dezbrăcând stăpânirile şi autorităţile, le-a făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce.
Pe lângă aceasta avem în Evrei 2.14b un indiciu care ne explică aceasta:
- Evrei 2.14b: … şi El, în acelaşi fel, a luat parte la ele, ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să-i elibereze pe toţi aceia care, prin frica de moarte erau supuşi robiei toată viaţa lor.
Acela, care făcea captivi, care ducea pe alţii în sclavie, el a fost prins captiv prin această lucrare pe cruce. Şi dacă acum se spune aici: „Te-ai suit la înălţime, ai luat robia captivă” , atunci aceasta înseamnă că cineva S-a suit ca biruitor, ca Unul care a biruit: Domnul Isus a biruit toate puterile care erau împotriva Lui, şi chiar şi pe satan; şi în această stare S-a suit la cer, şi aşa El stă acolo sus.
A primit daruri în om – a dat daruri oamenilor
Ciudăţenia merge mai departe în Psalmul 68.18. „Ai primit daruri în om”, se spune aici despre Dumnezeu. În versetul anterior se vorbeşte despre carele lui Dumnezeu, despre „douăzecile de mii, mii şi mii”. Aceştia sunt îngerii, carele-îngeri, aşa cum de exemplu ei sunt descrişi în Ezechiel. Despre acest Dumnezeu se spune acum: „Te-ai suit … ai primit daruri în om”. Prin aceasta se face aluzie la minunea – Dumnezeu a devenit Om, căci Acela care S-a suit este Dumnezeu, dar S-a coborât şi a devenit Om. Şi sublimul este: acest Om S-a suit iarăşi în cer şi acum este acolo ca Om şi ca Om a primit daruri! Este aşa de fascinant, că acest adevăr specific creştin, acela de a avea un Om glorificat în cer, se găseşte schiţat în această carte din Vechiul Testament a Psalmilor, unde de fapt nici nu ne-am fi putut aştepta. Domnul Isus prin lucrarea Sa a glorificat aşa de mult pe Dumnezeu, că El, pe baza a ceea ce El a făcut acolo în glorificare, ca Om a primit daruri în cer. Şi El dă aceste daruri mai departe Adunării Sale (compară cu Efeseni 4). Când acolo se citează Psalmul 68, nu se spune: „a primit daruri în om”, ci se spune: „a dat daruri oamenilor”. Acesta este un pas mai departe. În primul rând El a primit daruri, aceasta ni se spune în Psalmul 68; şi apoi Şi El a dat daruri oamenilor, aceasta este Efeseni 4. El a primit aceste lucruri în cer, ca să le dea mai departe. Şi textul din epistola către Efeseni 4 continuă şi noi citim în versetele 11-16:
- Efeseni 4.11-16: Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rătăcirii; ci, spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.
Aici este vorba de taina mare, Hristos şi Adunarea Sa, şi de felul cum Domnul a primit daruri. Acestea El le dă acum Adunării Sale, pentru ca ea să crească, ca să aducă roadă, ca ea să primească tot ceea ce are nevoie. Despre aceasta desigur nu citim în Psalmul 68, deoarece această taină nicidecum nu a fost revelată în Vechiul Testament.
Chiar şi pentru răzvrătiţi
Cu toate acestea găsim şi aici un motiv pentru care Domnul a primit daruri: „chiar pentru răzvrătiţi” (Psalmul 68.18). Dar despre ce răzvrătiţi este vorba aici? Ştim, printre altele, din epistola către Romani capitolele 9-11, că Israel este un popor răzvrătit, deoarece el a respins pe Domnul şi harul. Şi totuşi – şi aceasta este aici măreţia – şi Israel va primi daruri. Dar de unde? El va primi aceste daruri tot pe baza faptului că Domnul Isus este glorificat în cer. Tocmai de aceea Israel va primi daruri, cu toate că el nu a vrut aceste daruri. Şi între timp darurile au fost date Adunării. Prin aceasta nu vreau să spun că darurile, pe care le primeşte Israel, sunt aceleaşi daruri pe care le primim noi. Eu cred că este vorba de altfel de daruri cu privire la Israel, care cu siguranţă în cea mai mare parte a lor sunt în domeniul material. Desigur sunt şi alte daruri, ştim aceasta, dacă ne gândim la binecuvântările noului legământ (deci iertarea păcatelor, Legea scrisă în inimă şi cunoştinţa Domnului); dar nu sunt darurile care au fost date Trupului lui Hristos, deci Adunării. Dar chiar şi cei răzvrătiţi, chiar şi aceia care nu le voiau, care nu-L voiau pe El, chiar şi pentru ei El a primit daruri ca Om după înălţarea Sa la cer.
O locuinţă pentru Dumnezeu
Şi se merge mai departe: „… ca Domnul Dumnezeu să locuiască acolo”. Acum cele două fire se unesc. Adunarea este locuinţa lui Dumnezeu în Duhul (Efeseni 2.22). Pentru aceasta Domnul a primit daruri şi a dăruit daruri. Pentru această locuinţă a lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să locuiască în ea. Şi aceeaşi ţintă este în viitor cu Israel, „… pentru ca Iah (prescurtarea de la Iehova), Dumnezeu, să locuiască acolo.”
„Binecuvântat să fie Domnul” (Psalmul 68.19a)
Psalmul 22 ne arată că atunci când Domnul Isus a coborât în „părăsit de Dumnezeu” şi a trebuit să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce mai părăsit?”, că El S-a gândit că Dumnezeu are o locuinţă şi a dorit să aibă una: o locuinţă în mijlocul laudelor lui Israel (Psalmul 22,3). Aceasta a fost dorinţa Lui, atunci când a trebuit să sufere ce era cel mai îngrozitor, ce se poate imagina. Atunci El S-a gândit, că pentru aceasta a făcut El toate, şi pentru aceasta S-a suit în cer şi a primit daruri ca Om glorificat: pentru ca Dumnezeu să aibă o locuinţă, în care să fie lăudat, o locuinţă în care să se spună: „Binecuvântat să fie Domnul”. Aşa este astăzi. Când Domnul adună pe ai Săi, El doreşte să-i facă ca din acest Templu al lui Dumnezeu, din această locuinţă a lui Dumnezeu, de acolo să se înalţe laudă spre Dumnezeu. Pentru aceasta El a dat daruri, pentru ca prin ele – prin lucrarea învăţătorilor, a păstorilor şi a evangheliştilor – credincioşii să fie conduşi să devină unii care laudă pe Dumnezeu, care adoră pe Tatăl.
Tradus de la: Hinaufgestiegen in die Höhe.
Traducere: Ion Simionescu
Cât este omul de stricat?
Întrebare la articolul „Tatăl iubeşte pe Fiul”
Autor necunoscut
Întrebare
(respectiv, remarcă la articolul „Tatăl iubeşte pe Fiul”)
Eu nu cred că Dumnezeu şi Fiul Său numesc bună autocritica nimicitoare în sensul „în noi nu era nimic plăcut”. Cine vorbeşte în felul acesta, după părerea mea calomniază într-un anumit fel pe Dumnezeu, căci omul ca şi creatură a lui Dumnezeu cu toată căderea în păcat nu poate fi total rău!! Cu toate acestea modestia şi efortul permanent pentru credinţă şi urmare a lui Hristos sunt desigur importante pentru om.
Răspuns
Dragă …,
Afirmaţiei dumneavoastră, că se ajunge în apropierea blasfemiei dacă se spune că „în noi nu este nimic plăcut”, dorim să-i opunem, că în cadrul acestei afirmaţii este vorba dimpotrivă de un principiu fundamental al Evangheliei, pe care noi trebuie să-l preţuim foarte mult. Dorim să justificăm aceasta în cele ce urmează.
După ce Dumnezeu a alungat pe omul căzut din Paradis, întreaga lume de atunci a pierit în judecata potopului: „Şi Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău toată ziua” (Geneza 6.5).
După aceea Dumnezeu l-a verificat pe om prin Lege, dacă el va corespunde cerinţelor minime ale lui Dumnezeu – Legea nu era mai mult decât atât. Şi rezultatul a fost dovada că prin faptele Legii nici un om nu putea fi îndreptăţit (Galateni 2.16). Şi această verificare a dovedit numai, că omul nu este capabil să facă binele – în cazul acesta să împlinească Legea.
După aceea prezenţa lui Hristos pe pământ a fost cea mai mare punere la încercare a omului. El a locuit printre oameni plin de har şi de adevăr şi a mers din loc în loc făcând bine. În orice privinţă El a revelat o putere care putea să elibereze pe om din orice rău imaginabil – fie păcat, boală, moarte sau diavolul. În afară de aceasta cu inima Lui plină de compasiune a arătat un har, a cărui putere a folosit-o spre binele oamenilor păcătoşi. Care a fost rezultatul acestei revelări a bunătăţii divine? Ura absolută a omului împotriva bunătăţii desăvârşite a lui Dumnezeu iese la lumină. Era prezentarea definitivă a ruinei totale a omului, fie el iudeu sau păgân. Iudeii (ca atare, care au fost încercaţi sub Lege) au pecetluit soarta lor atunci când au lepădat pe Mesia demult făgăduit şi au zis: „Noi nu avem alt împărat decât Cezarul”. Aceasta era decădere. Restul naţiunilor (ca atare, care au fost puse la încercare fără Lege) au dovedit stricăciunea lor totală, prin aceea că autoritatea de guvernare încredinţată lor de Dumnezeu începând cu Nebucadneţar au folosit-o ca să condamne pe Fiul lui Dumnezeu, după ce mai înainte L-au declarat nevinovat [Remarca redacţiei: prin Pilat şi Irod, vezi Luca 23.4,14,15). Crucea a fost răspunsul omului la dragostea lui Dumnezeu – dovada definitivă, că omul este nu numai un păcătos, ci este un păcătos ruinat, pentru care nu mai este nici o speranţă de a se îmbunătăţi prin sine însuşi.
Toate posibilităţile, pe care Dumnezeu le putea folosi ca să câştige inima omului, au fost acum epuizate. Imposibilitatea de a face ceva bun cu omul natural s-a dovedit clar. Ce se va petrece acum? Hristos lepădat de lume Se urcă în glorie şi lumea ajunge sub judecată. Lumina lumii este luată şi lumea este lăsată în întuneric. Prinţul vieţii este omorât şi lumea este lăsată în moarte. Moartea şi întunericul umplu întreaga scenă, iudeii ca şi toate celelalte naţiuni sunt morţi faţă de Dumnezeu, morţi în păcate şi fărădelegi.
Deci nu mai este nici o speranţă pentru lumea ruinată? Trebuie lumea cu încărcătura ei enormă de suflete pierdute să meargă în întâmpinarea judecăţii? A biruit păcatul şi moartea lumea? A zădărnicit diavolul planurile lui Dumnezeu, a închis el omenirea în pierzare lipsită de speranţă şi a triumfat peste ea? În ceea ce priveşte omul, răspunsul este clar: totul este pierdut – irecuperabil stricat. Crucea dovedeşte că este vorba nu de o lume aflată pe moarte ci de o lume moartă: „socotim că dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit” (2 Corinteni 5.14).
Însă în această criză extremă, în care lumea este practic la capăt şi istoria ei îngrozitoare de păcat se sfârşeşte în moarte, Dumnezeu revine la planurile Lui veşnice, acţionează spre bucuria Lui proprie şi la timpul potrivit dezvăluie tainele inimii Sale. Chiar dacă lumea este moartă – Dumnezeu trăieşte; şi Dumnezeul cel viu acţionează potrivit planurilor Sale. Lumea a pus pe Hristosul lui Dumnezeu pe o cruce dezonorantă; Dumnezeu Îl înviază dintre morţi şi Îl aşează pe tronul Său de glorie. La timpul potrivit, în marea zi de Rusalii, Duhul lui Dumnezeu coboară în lume de la Hristosul înălţat şi glorificat. Cu siguranţă era un moment deosebit, atunci când pământul zăcea pustiu şi gol şi întunericul era răspândit peste adânc şi Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape; însă mult mai măreaţă era ziua în care Duhul lui Dumnezeu a coborât într-o lume, care s-a stricat pe sine însuşi, prin aceea că a lepădat Lumina lumii şi a omorât pe Prinţul vieţii. Nu putem spune, că încă o dată „întunericul era peste adânc” şi că Duhul lui Dumnezeu „plutea peste suprafaţa apelor”? Dumnezeu începe o creaţie nouă, care nu se bazează pe un om muritor, ci pe „Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu” – pe începutul creaţiei lui Dumnezeu (Matei 16.16; Apocalipsa 3.14).
Aceia care au murit cu Hristos (faţă de păcat) (Romani 6.2,8,10), au fost şi îngropaţi cu El (Romani 6.4), merg acum pe drumul lor în caracterul nou (nu îmbunătăţirea) al vieţii. În Romani 6.6 se spune că „omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat”. Dacă în omul vechi ar fi fost numai ceva bun, atunci el nu ar fi trebuit răstignit şi trupul păcatului nu ar fi trebuit desfiinţat. Dacă în omul natural ar fi câtuşi de puţin ceva bun, harul ar fi fost cel mult un mic ajutor şi noi nu am fi avut nevoie de naşterea din nou (Ioan 3.3) şi de viaţa nouă (Romani 6.4) de sus, ci numai de o îmbunătăţire a omului vechi. Carnea (natura veche) este însă nu numai păcătoasă, ci în Romani 7.18 se spune chiar: „ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun.” Deci este nu numai mult rău, ci chiar nu este nimic bun. Toate faptele bune conform etaloanelor omeneşti, pe care cineva, care nu aparţine lui Hristos, ar putea să le facă sunt total fără valoare înaintea lui Dumnezeu, deoarece ele au fost făcute independent de El, „pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate” (Romani 8.7). De aceea se mai spune şi: „cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu” (Romani 8.8) = „Nu se găseşte nimic plăcut”.
În Galatia erau atunci din aceia care considerau posibilă o îmbunătăţire a omului vechi. Ei predicau printre altele şi circumcizia. Apostolul a trebuit de aceea cu mânie sfântă, pentru că vedea Evanghelia în pericol, să atenţioneze pe credincioşii din Galatia: „Atunci poticnirea crucii a fost înlăturată. De s-ar tăia chiar de tot cei care vă tulbură” (Galateni 5.11-12).
Tânărului, care în Marcu 10 vine la Domnul Isus şi dovedeşte unele trăsături de caracter plăcute, aşa că noi citim despre el chiar: „Isus, uitându-Se la el, l-a iubit …” (Marcu 10.21), Domnul Isus Însuşi îi spune: „Nimeni nu este bun, decât Unul singur, Dumnezeu” (Marcu 10.18). Nu este nici un om bun în lume. El spune (ca să exprimăm cu cuvintele noastre): dacă tu vezi în Mine numai un om, atunci nu Mă poţi numi bun. – Şi Domnul Isus spune aceasta, cu toate că El era Cel ascultător desăvârşit şi Cel fără păcat. Şi ce se constată, atunci când Domnul a pus la probă inima lui? Atunci dispare ce era plăcut şi inima lui se revelează că în ea nu se găsea nimic pentru Dumnezeu, care venise ca Om. El a plecat mâhnit (Marcu 10.22).
Dar nu se spune, după ce Dumnezeu a creat pe om: „şi, iată, era foarte bine” (Geneza 1.31)? Desigur! Dumnezeu a creat pe om în chipul Său. Dar prin păcătuirea lui (Geneza 3) el însuşi s-a adus sub povara vinei şi s-a expus însuşi judecăţii lui Dumnezeu. Deja împăratul Solomon a trebuit să recunoască, „Dumnezeu l-a făcut pe om drept, dar ei au căutat tot felul de născociri” (Eclesiastul 7.29). În afară de aceasta el a primit o natură decăzută, care este neîmbunătăţit de rea, cu o inimă, despre care în Ieremia 17.9 se spune: „Inima este nespus de înşelătoare şi fără nici o speranţă de vindecare”. Însă nici măcar aceasta nu este totul: „Nu este nici unul drept, nici unul măcar; nu este nici unul care înţelege, nu este nici unul care-L caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, au ajuns toţi împreună nefolositori; nu este nici unul care practică bunătatea, nu este nici unul măcar” (Romani 3.10-12). Şi aceasta s-a arătat nu numai în prezenţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ şi acolo în mod deosebit la cruce, aşa cum am descris mai înainte, ci se arată şi astăzi în fiecare zi, în care oamenilor li se vesteşte vestea bună a lui Dumnezeu despre mântuirea în Isus Hristos şi cu toate acestea ei resping această ofertă minunată a harului şi se dau mulţumiţi cu ofertele desfătării lipsite de conţinut ale lumii şi prin aceasta aleargă nechibzuit în pierzare.
Ce fericire, că este posibil să fi legat cu Omul al doilea, Omul din cer (1 Corinteni 15.47-49). El, ca ultimul Adam (1 Corinteni 15.45), a dat naştere la o generaţie de oameni nouă. Romani 5.12-21 ne arată cum are loc schimbarea de la primul Adam (cel din Geneza) la ultimul Adam (Hristos). Printr-o faptă a păcatului lui Adam a venit moartea în lume, şi deoarece el era capul unei familii de oameni, toţi urmaşii lui cad sub consecinţele neascultării lui. Moartea este sentinţa de judecată anunţată de Dumnezeu omului (Adam). Şi omul, care stă sub judecată, trebuie să meargă la judecată. Hristos dimpotrivă era ascultător până în moarte. Acţiunea Sa de dreptate (Romani 5.18) a dat lui Dumnezeu locul care I se cuvine , şi aceia care cred în El sunt legaţi cu El în loc cu Adam. Învăţătura se încheie cu sentinţa: „… pentru ca, după cum păcatul a domnit în moarte, tot aşa şi harul să domnească prin dreptate spre viaţă eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 5.21).
Moartea este consecinţa a aceea ce noi suntem „în Adam”; viaţa veşnică dimpotrivă este urmarea faptului că noi suntem „în Hristos”. Aceasta este har din belşug şi arată clar pentru ce credinciosul este văzut aşa, că el a lepădat omul vechi (Efeseni 4.22) – aceasta este acum realizarea practică a adevărului că „omul vechi a fost răstignit cu Hristos” – şi „a îmbrăcat pe Hristos” (Galateni 3.27). Ce fericiţi ne face să ştim că în ochii lui Dumnezeu nu mai suntem legaţi cu omul care stă sub judecată, ci cu Omul care a purtat judecata şi a fost înviat dintre morţi prin slava Tatălui (Romani 6.4). De aceea putem exclama cu apostolul Pavel: „Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8.2), care lucrează în aceia care se află numai „în Adam” (primul Adam). Noi ne-am schimbat poziţia din Adam în Hristos, Omul al doilea, respectiv ultimul Adam; o schimbare cum nu poate fi mai mare: „Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17). O îmbunătăţire nu era suficientă aici, trebuia să vină o creaţie cu totul nouă.
Desigur Dumnezeu a avut întotdeauna în vedere acest al doilea Om, de aceea El ne-a ales imediat nu în primul Adam, ci în Hristos, şi aceasta deja înainte de întemeierea lumii – deci cu mult înainte de crearea lui Adam. Când apoi la cruce a ieşit la lumină toată stricăciunea primului om, aşa cum am descris mai înainte, exact în acelaşi moment a devenit total vizibilă desăvârşirea şi frumuseţea Omului al doilea, şi de aceea acest al doilea Om a fost glorificat în acelaşi moment (Ioan 13.31).
Stricăciunea noastră totală aduce cu atât mai mult la lumină gloria Persoanei Sale. De aceasta vrem să ne bucurăm din toată inima.
Tradus de la: Wie verderbt ist der Mensch
Traducere: Ion Simionescu
Cunoşti tu poziţia ta înaintea lui Dumnezeu?
Poziţia creştinului în cer şi pe pământ
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: Evrei 9.24-28; 10.19-25; 13.11-16
Când noi cu câtva timp în urmă prin harul Domnului am avut posibilitatea să începem această serie de prelegeri, am avut o temă în care era vorba să prezentăm adevărul lui Dumnezeu într-un mod potrivit pentru creştinii tineri; pentru oameni, care probabil în inima lor sunt prea tineri ca să înţeleagă adevărul în dimensiunea lui mare, deplină şi bogată în binecuvântare. Dar cu ajutorul Domnului doresc în seara aceasta şi în serile următoare, în care vom fi împreună, să prezint alte domenii şi alte părţi ale aceluiaşi adevăr. În privinţa aceasta doresc, în măsura în care este posibil şi nesistematic, să continui începând de acolo de unde am rămas atunci. Pentru seara aceasta mi-am propus însă să mă ocup mai îndeaproape cu fundamentul, decât o voi face în serile următoare. Ţelul meu este – ca să spun mai dinainte -, să vă prezint ce este poziţia unui creştin în cer şi pe pământ. Văd aici înaintea mea pe unii, care după părerea mea nu mai pot fi denumiţi creştini tineri. Însă consider că ei – chiar dacă în sensul acesta nu mai sunt tineri – nu gândesc, că ei sunt mai presus de lucrurile foarte simple, asupra cărora Domnul ne lasă să medităm în seara aceasta. În orice caz nu mi-am propus să depăşesc cadrul adevărurilor celor mai simple şi al celui mai simplu mod de prezentare al lor.
Să trecem la primul punct şi prin aceasta la o întrebare importantă pentru fiecare din noi: Ce este poziţia unui creştin cu privire la Dumnezeu – înaintea Lui? Aceasta este aşa de importantă, deoarece nu se poate avea o înţelegere clară a poziţiei proprii pentru Dumnezeu pe pământ, dacă nu se are o înţelegere clară a poziţiei proprii înaintea lui Dumnezeu în cer. De aceea această întrebare este deosebit de serioasă şi importantă.
În seara aceasta, prieteni dragi, mă adresez conştiinţe voastre şi sufletelor voastre şi vă întreb: înţelegeţi voi foarte clar şi pricepeţi voi în sens spiritual ce este cu adevărat poziţia voastră înaintea lui Dumnezeu? Cunoaşteţi voi adânc în sufletul vostru locul acesta? Despre aceasta este vorba aici. Puteţi fi siguri, că se poate rezista în încercare numai cu exerciţii adânci ale sufletului. Voi mi-aţi putea spune: „Eu înţeleg adevăruri avansate”. Dar eu am cunoscut oameni care într-adevăr au afirmat aceasta, dar în sufletul lor nu erau câtuşi de puţin mişcaţi de ele. Ceea ce vreau să vă spun, este simplu situaţia, că sufletul înţelege pe deplin prin Duhul Sfânt această poziţie minunată înaintea lui Dumnezeu. Un lucru vă pot spune: Nimic nu este mai clar şi mai bătător la ochi, ca atunci când cineva simte adânc în sufletul său bucurie cu privire la această poziţie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este cu totul altceva decât simpla înţelegere cu mintea. Astfel un credincios simplu ar putea spune: „Da, sufletul meu cunoaşte bine această poziţie, chiar dacă probabil eu nu o pot explica.” Aceasta este de înţeles. Realmente este aşa: cu cât ceva este ancorat mai adânc în suflet, cu atât este mai greu de explicat acel ceva. Ceea ce eu înţeleg cu mintea pot să-l fac înţeles şi altora – dacă mie însumi îmi este clar; dar când este vorba de sufletul meu, atunci nu îmi este aşa uşor să-l explic. Prin aceasta nu vreau să subevaluez înţelegerea intelectuală a adevărului. Să mă ferească Dumnezeu! Mi-ar părea foarte rău să degradez înţelegerea cu mintea. Dar ceea ce spun, dragi prieteni, este următorul lucru: în zilele actuale nimic nu are statornicie, în afară de ceea ce sufletul înţelege. Cu alte cuvinte: dacă noi nu am înţeles profund în sufletele noastre aceste lucruri, deci poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu vom avea o poziţie stabilă. O rafală de vânt va fi de ajuns să ne alunge de pe locul nostru. Puţină apăsare, numai pentru scurt timp, ne va răpi deja toată înţelegerea.
Noi avem nevoie de ceva durabil; de ceva, care rezistă încurcăturii şi presiunii cărora suntem expuşi într-un timp ca acesta: şi anume ca prin lucrarea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, sufletul să înţeleagă clar şi precis lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru aceia care Îl iubesc. Dumnezeu, Duhul, să dăruiască tuturor sufletelor prezente aici această înţelegere clară şi să ne facă pe fiecare din noi să savurăm bucuria posedării acestora!
Ce este deci poziţia mea înaintea lui Dumnezeu? Primul lucru, pe care eu trebuie să-l învăţ (aşa citesc eu în Scriptură), este, că eu trebuie să fiu apt pentru Dumnezeu. Eu cu conştiinţa mea trebuie să fiu făcut apt pentru această poziţie înaintea lui Dumnezeu în cer şi de aceea locul acesta este total diferit de starea mea naturală. Conştiinţa mea trebuie făcută aptă, prin aceea că ea este curăţită. Eu trebuie să am o conştiinţă, care se potriveşte în totalitate şi pe deplin cu acest loc minunat şi cu această parte înaintea lui Dumnezeu. Ca să scot aceasta în evidenţă, am citit mai înainte versetele din Evrei 9. Acestea trebuie luate în consideraţie în mod deosebit. La sfârşitul capitolului apostolul vorbeşte despre trei arătări diferite ale lui Hristos. Mai întâi Hristos s-a arătat „la sfârşitul veacurilor”, aceasta înseamnă, la sfârşit, la împlinirea tuturor veacurilor ale istoriei umane, care au fost înainte de lucrarea lui Hristos. El spune: „dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată” (în contrast cu de mai multe ori) „pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.” Aceasta este lucrarea (vorbesc numai despre lucrare) care în momentul în care eu cred în Domnul Isus Hristos îmi dă o conştiinţă, care nu mă condamnă în prezenţa luminii pătrunzătoare a lui Dumnezeu, a Dumnezeului sfânt. Aceasta este cel dintâi lucru, zic eu. Dacă nu am aceasta, atunci nu am nimic. Conştiinţa mea trebuie să fi devenit complet eliberată de fiecare lucru, care era pe ea. Primul lucru, pe care Dumnezeu îl face în noi, este, să ne pună ceva pe conştiinţă, şi anume prin lucrarea Duhului Sfânt. Ce este acel ceva, pe care El îl pune pe conştiinţă? Moarte şi judecată. El pune moartea şi judecata înaintea ochilor conştiinţei. Aceasta este prima lucrare în sufletul unui om. La ce serveşte aceasta? Ca ea să poată să mă conducă la pocăinţă şi credinţă în Mântuitorul preaslăvit, care a făcut lucrarea, singura care poate să ia moartea şi judecata de pe conştiinţa mea. Despre această lucrare citim aici în capitolul al nouălea: „Dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (şi El a făcut lucrarea prin care au loc toate acestea). Cum pot eu avea foloase din aceasta? În momentul în care eu cred în El, eu sunt îndreptăţit să ştiu cu privire la conştiinţa mea, că eu sunt înaintea lui Dumnezeu alb ca zăpada. Aceasta este prima mare realitate şi ea este deosebit de importantă pentru noi toţi. Ea este baza pentru toate. Şi, prieteni dragi, în general ea este baza care se clatină la oameni; şi tocmai în locul acesta încearcă satan să semene îndoială.
Deci acesta este începutul – baza. Această temă am tratat-o detaliat altă dată, dar fac aceasta, fără să ezit, încă o dată. Ea este aşa de importantă, că mereu trebuie repetată. Şi vă rog insistent (în mod deosebit pe creştinii credincioşi tineri), să căutaţi ca această chestiune să fie clară şi hotărâtă pentru conştiinţe voastre; ca voi să puteţi spune înaintea lui Dumnezeu, fără a avea nici cel mai mic sentiment de aroganţă: „Mulţumesc, Dumnezeule; pe conştiinţa mea nu este nici măcar o singură pată.” Puteţi voi spune sincer aceasta? Puteţi privi spre Dumnezeu şi spune: „Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că nu mai am nici un păcat pe conştiinţa mea”? Pe ce bază poate fi o astfel de certitudine? Însă ce fericire, că sângele Domnului Isus Hristos îmi dă „îndrăzneală”, atunci când cu conştiinţa mea înţeleg această lucrare preţioasă. De aceea am citit versetul din capitolul 10, unde găsim urmarea, concluzia divină, ca să zicem aşa, rezumatul lucrării lui Hristos plină de binecuvântare, terminată. Deci noi avem „îndrăzneală”. Este îndrăzneala de a spera? Nici un cuvânt de aşa ceva. De a aştepta ca Dumnezeu să vină şi să ne dea binecuvântarea Sa? Nu, de asemenea nu; ci îndrăzneală „să intrăm în Sfânta sfintelor”. Ce minunat este când simt în suflet puterea pentru aceasta şi acţionez corespunzător! Dacă fac aceasta, atunci nu mă târăsc pe genunchi cu capul plecat în Sfânta sfintelor, ca şi cum nu aş avea nici un drept să fiu acolo; de asemenea eu nu merg acolo şi mă scuz înaintea lui Dumnezeu, ca să zicem aşa, pentru că apar acolo, ca şi cum n-aş avea nici un drept. Nu, eu intru în Sfânta sfintelor cu îndrăzneală.
Dragi prieteni, de acum încolo nu voi vorbi despre nimic altceva, decât despre această bază bogată în binecuvântare, despre acest fundament, pe care se sprijină totul. Urmare acestei lucrări terminate, desăvârşite şi nespus de minunată eu am îndrăzneală să intru în Sfânta sfintelor; şi aceasta, aşa cum am spus, nicidecum nu este nici măcar cea mai mică aroganţă din partea mea să intru acolo, sau ca şi cum intrarea mea ar dezonora pe Dumnezeu. Încă o dată: Dumnezeu nu Se simte dezonorat, şi eu nu sunt arogant, dacă intru. Este drept din partea lui Dumnezeu, să mă primească, şi pentru mine este o onoare să mă plec înaintea acestei dreptăţi. Aceasta este baza pe care se sprijină totul. Eu pot intra cu îndrăzneală în Sfânta sfintelor şi să merg acolo ca adorator. Acesta este adevărul măreţ, care este prezentat aici: că eu am privilegiul să stau acolo; că acolo este locul meu – aceasta este un aspect al acestui adevăr. Şi pentru ce sunt eu acolo? Ca să mă rog pentru iertarea păcatelor mele? Eu nici măcar nu aş putea fi acolo, dacă mai înainte eu nu aş fi primit iertarea păcatelor, preamărit să-I fie Numele! Toate păcatele mele au fost deja şterse, înainte ca eu să pot intra acolo; şi apoi eu sunt acolo şi mă plec în adorare înaintea feţei Aceluia care m-a curăţit de orice pată. Eu merg ca adorator, eu intru acolo ca plin de bucurie să cad la picioarele Aceluia care a înlăturat totul din cale, pentru ca El Însuşi să poată umple în mine locul, care mai înainte avea lucruri care mă ţineau captiv. Aceasta este baza, acesta este principiul de bază.
Doresc să adâncesc puţin tema aceasta sub aspect practic şi, dacă este posibil, într-un mod mult mai simplu. Este frumos şi bine, să vorbim despre aceasta şi să fim încântaţi de ea: „Cât de minunat este să intri în Sfânta sfintelor!”, şi aşa mai departe; dar cum stau în privinţa aceasta lucrurile în practică cu privire la noi? Aceasta este o întrebare. Cum stau lucrurile cu conştiinţa noastră? Stă ceva pe ea înaintea lui Dumnezeu? Nu mă refer acum la întinarea, pe care cineva dintre noi ca credincios ar putea s-o atragă asupra lui; nu vorbesc acum nici celor răzvrătiţi – mi-am pus pe inimă să vorbesc despre aceasta în altă seară -; mă adresez acum cu întrebarea la o conştiinţă curată. Mai împovărează ceva conştiinţa voastră cu privire la primirea voastră? Dacă pe conştiinţa voastră mai este o cât de mică umbră sau pată de vreo natură oarecare, atunci puteţi fi siguri că nu aveţi claritate înaintea lui Dumnezeu să înţelegeţi plinătatea locului vostru din cer şi privilegiul bogat în binecuvântare al locului vostru pe pământ. Domnul să dea darul tuturor celor prezenţi aici, care nu au claritate în privinţa aceasta, să înţeleagă valoarea nespus de mare, desăvârşită a jertfei desăvârşite adusă o singură dată, care curăţă conştiinţa de orice pată şi orice cusur şi care face ca Dumnezeu să ne primească fără nici o rezervă în prezenţa Sa divină, aşa că noi suntem îndreptăţiţi să spunem: „Avem îndrăzneală să intrăm în Sfânta sfintelor”.
Părăsesc acest punct şi mă îndrept pentru un moment spre un alt aspect mai înalt al poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu. Să ne ocupăm cu un alt loc din Scriptură: sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol din epistola către Efeseni. Aici găsim un cu totul alt aspect referitor la poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Adevărul, despre care am vorbit până acum, este, că noi suntem curaţi înaintea lui Dumnezeu – şi este ceva minunat, să fii curat în felul acesta -: dar aici primim mai mult decât aceasta. În acest loc din Scriptură de la sfârşitul capitolului întâi al epistolei către Efeseni este descris Domnul Isus Hristos ca Omul glorificat, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi – deci a folosit puterea Sa mare, ca să dea lui Hristos un loc la dreapta Sa în cer. Aceasta este foarte bogat în binecuvântare pentru noi, dar doresc să spun, că noi, înainte să putem spune ceva despre binecuvântarea noastră – fie sub aspectul descris în epistola către Evrei, fie sub aspectul descris în epistola către Efeseni -, trebuie să vedem înainte de toate, ce loc ocupă Hristos. Este ceva minunat să şti că binecuvântarea noastră este în legătură cu toată această glorie minunată a persoanei Sale precum şi cu plinătatea lucrării Sale. Aici în epistola către Efeseni Îl vedem ca Omul glorificat – Cel preamărit, Cel care ca Om a fost înviat dintre morţi prin puterea lui Dumnezeu. Puterea divină a lucrat în Hristos, care era mort – la care noi eram morţi în păcate, însă El era mort pentru păcatele noastre. Nu era nici un motiv pentru El, ca din propria vină să meargă în moarte. Noi eram acolo din cauza stării noastre, şi anume noi era, „morţi în greşeli şi păcate”. Însă Hristos a mers în moarte şi prin har a ocupat loc acolo, şi anume spre onoarea lui Dumnezeu şi pentru noi; căci noi citim despre puterea lui Dumnezeu „faţă de noi” (Efeseni 1.19), „şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;” (Efeseni 1.19-23). Cu alte cuvinte: Acest Preamărit, care spre onoarea lui Dumnezeu şi pentru noi a ocupat locul Lui în moarte, a fost înviat prin puterea lui Dumnezeu – prin „mărimea nespus de mare a puterii Sale”. Ce cuvinte minunate sunt acestea! Această lucrare minunată a fost făcută asupra lui Hristos, asupra Aceluia care era mort pentru noi. Această putere mare a lui Dumnezeu lucrează ca să dea lui Hristos un loc la dreapta Sa în glorie.
Probabil vă întrebaţi, de ce insist aşa de mult la această temă. Deoarece în capitolul 2 este aceeaşi putere care aduce la viaţă pe un credincios, care era mort în greşeli şi păcate, în timp ce el era în această stare. Aceeaşi putere, care a adus la viaţă pe Hristos din locul morţii, unde El prin har S-a dus din cauza noastră, ne trezeşte din starea de moarte morală, în care ne aflăm, ca să ne dea un loc în Hristos şi în final la Hristos. Ce fericire măreaţă este să şti aceasta – că în noi lucrează o putere, care nu este mai mică decât mărimea nespus de mare a acelei puteri care a lucrat în acest Om minunat, preamărit, atunci când El a mers în moarte spre onoarea lui Dumnezeu şi din cauza păcatelor noastre! Aceeaşi putere, care L-a înviat pe El şi L-a aşezat în glorie, lucrează acum, având ţelul acesta: să ne dea un loc în Hristos, şi anume în locul unde Se află El. Aceasta este dezvăluit în epistola către Efeseni, în locul acesta binecunoscut din Scriptură, care, aşa cum presupun, este cunoscut de noi toţi: „Dumnezeu, … ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” [Efeseni 2.4-6]. Nu poate fi greu să se vadă ce mare îmbunătăţire este aceasta faţă de ce am studiat mai înainte, faţă de ce este descris în epistola către Evrei 10. Evrei 10 îmi arată cum eu pot fi eliberat de vină şi cum poate fi curăţită conştiinţa mea; cum noi suntem făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu în lumină, apţi pentru sfinţenia lui Dumnezeu în Sfânta sfintelor. Dar dacă mergem în epistola către Efeseni, acolo citim despre o creaţie nouă, despre o schimbare totală a stării noastre. În cuvintele Scripturii: „Cele vechi s-au dus, iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17) – şi anume, pentru credinţă. Eu las înapoi în moarte starea în care eram înainte, cu privire la tot ce am pierdut, şi primesc un loc cu totul nou într-un Mântuitor înviat, glorificat. Citim aceasta în epistola către Efeseni. În epistola către Evrei capitolele 9 şi 10 sunt descrise trei mari realităţi ca urmare a lucrării lui Hristos: acces direct la Dumnezeu, o conştiinţă curăţită şi o mântuire veşnică. Învăţătura referitoare la aceasta este prezentată în capitolul 9, şi capitolul 10 este aplicarea acestei învăţături. Duhul Sfânt împovărează mai întâi conştiinţa; aceasta înseamnă că El aduce asupra noastră sentinţa de moarte şi judecată. Şi nu este un lucru uşor, dacă conştiinţa cuiva este împovărată în felul acesta. Prin simpla intonare a unei cântări nu este uşurată povara unui suflet. Dacă conştiinţa cuiva stă sub sentinţa morţii şi judecăţii, deoarece Dumnezeu l-a declarat vinovat şi l-a convins de vinovăţia lui, atunci nimic altceva mai puţin nu poate elibera conştiinţa de această povară, decât numai o înţelegere adânc ancorată în suflet referitoare la suficienţa şi eficacitatea sângelui Fiului lui Dumnezeu. Toate celelalte încercări de a uşura conştiinţa le consider nu numai fără valoare, ci şi dăunătoare şi nimicitoare. Astfel de încercări aduc cel mult o pauză scurtă de linişte şi conduc la o captivitate şi mai mare. De aceea spun: sufletul trebuie să cunoască eficacitatea minunată, nespus de mare a acestui sânge, care a îndeplinit toate cerinţele tronului lui Dumnezeu în cea mai sfântă maiestate şi care la fel poate satisface nevoia mare a conştiinţei noastre.
În epistola către Efeseni avem, aşa cum am spus, cu totul altceva, şi anume o scoatere desăvârşită din starea în care ne-am aflat – „morţi în greşeli şi păcate”, fără nici o scânteie de viaţă spirituală spre Dumnezeu. În epistola către Romani este vorba până la capitolul 5.12 de vinovăţie, de păcat; în epistola către Efeseni se spune „morţi în greşeli şi păcate”; şi nimic altceva mai puţin nu este suficient pentru noi, decât scoaterea totală şi deplină din această stare. Şi ce putere ne scoate din această stare? Aceeaşi putere – ce minunat! -, care a adus la viaţă pe Hristos, atunci când El era mort din cauza noastră. Dacă vorbesc în felul acesta, sper ca nimeni să nu înţeleagă greşit. Dacă vorbesc despre Hristos ca Om mort, spun aceasta cu toată reverenţa care se cuvine din partea noastră faţă de El – faţă de El, Cel care era Dumnezeul puternic şi a devenit Om şi ca Om a mers în moarte spre onoarea lui Dumnezeu şi din pricina păcatelor noastre. Este deci aceeaşi putere care a adus pe Hristos la viaţă şi L-a înviat din locul în care L-a condus harul şi dragostea inimii Sale, şi care ne aduce şi pe noi la viaţă şi ne dă un loc cu totul nou, un loc cu totul nou în Hristos, în Cel înviat. Această putere ne scoate din starea în care ne aflam, deci din starea în Adam, şi ne aşează în Hristos, în Omul înviat, şi anume, aşa cum am văzut, în locul unde El este. Ea ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti [conform cu Efeseni 2.5,6]. Nu este aceasta lucrul cel mai mare, pentru care sufletul nostru poate deveni sensibil? Gândiţi-vă la faptul, că voi sunteţi acum în Hristos în cer! Voi aparţineţi acum cerului, şi aceasta cu o dreptate care vine de la Dumnezeu! Despre „dreptatea lui Dumnezeu” citim şi în versetul frumos din 2 Corinteni 5.21: „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El”. El întră în glorie, pentru ca prin aceasta sfinţii Lui sărmani să aibă prin Duhul lui Dumnezeu un loc la El în toată binecuvântarea şi gloria care Îi aparţin. El nu ţine nimic pentru Sine, decât numai gloria specifică Fiinţei Lui şi Dumnezeirea Lui. El ne leagă cu Sine într-o unitate vie în toate, în afară de acest singur punct. Nu este aceasta bogăţie? Nu este aceasta plinătate? Aceasta este ceea ce Dumnezeu dă; şi cine în afară de Dumnezeu ar putea da aceasta?
Vreau deci să vă explic, pe cât pot de simplu, cum a devenit posibil aceasta. Vrem să urmărim cum a fost câştigată, dobândită această poziţie minunată, descrisă în Efeseni 2. Pentru aceasta să privim două locuri din Scriptură. Mai întâi: evanghelia după Ioan 20. La sfârşitul acestui capitol citim cum Domnul Isus Hristos, înviat dintre morţi, a făcut cunoscut două comunicări bogate în binecuvântare, ca să zicem aşa de pe tribuna învierii. Ar trebui să acordăm mare atenţie acestora. Prima comunicare este: „Pace vouă!” Cuvinte minunate! Ce binecuvântare adâncă, nesfârşită, cuprind ele! Este ca şi cum El ar fi spus: „Nu am lăsat nici un vrăjmaş să existe, nici un singur adversar, care ar putea să conteste dreptul vostru la odihna veşnică plină de pace.” De unde deduc eu toate acestea? Toate acestea sunt incluse în cuvântul „pace”. Ce altceva, dacă nu acesta este înţelesul păcii? „Pace vouă!” Acum nu se mai arată nici un vrăjmaş, nici o factură nu a rămas neachitată, nici o revendicare nu a rămas neîmplinită; chiar şi cei mai tineri pot înţelege aceasta. Nu mai este nimic şi nimeni care să fie împotriva ta. Ce har minunat! Şi acum gândeşte-te la ce L-a costat pe El ca să rezolve această revendicare! Ce la costat pe Fiul lui Dumnezeu să dea la o parte pentru totdeauna această factură, pe care noi nu putem s-o plătim! Cât a trebuit El să suporte pentru aceasta! Ce noapte a fost aceea, înainte să vină dimineaţa, acea dimineaţă a învierii! El a fost în întunericul judecăţii, a fost cufundat în suferinţele morţii, şi în felul acesta El singur a anulat tot ce era împotriva poporului Său şi le-a pironit pe crucea Sa. Şi acum El stă acolo înaintea ucenicilor Săi şi aici înaintea noastră în gloria învierii şi vesteşte: „Nu mai există nimic, care să fie împotriva voastră.” Toate revendicările au fost satisfăcute şi înlăturate. „Pace vouă!” Dar aici este mai mult decât aceasta, şi aşa se face că în dimineaţa învierii Sale El spune Mariei Magdalena, care se agaţă de El cu tot ce este ea, atât în moarte cât şi în viaţă: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Eu nu am ieşit singur din moarte, ci împreună cu Mine am scos şi pe alţii. Cine sunt aceşti alţii? „Du-te la fraţii Mei”, spune El. Un cuvânt ca acesta nu a existat până atunci. Până atunci citim numai despre El singur; singuratic pe vârfurile muntelui şi în văile lumii acesteia sărmane. Oriunde Îl căutăm în evanghelii, totdeauna Îl găsim pe Hristos singur, care până în momentul acesta nu a adus pe nimeni în poziţia Sa proprie înaintea lui Dumnezeu. Însă acum El poate spune: „Du-te la fraţii Mei”. Şi nu este numai aceasta, ci pe baza a tot ce El a suferit şi dobândit, noi avem acum o relaţie identică; de aceea se spune: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Ce bogat în binecuvântare este aceasta, ce realitate preţioasă! Ce minunat este felul în care noi ajungem la ce se spune în Efeseni 2! Încerc cu ajutorul Domnului să vă conduc foarte simplu la Efeseni 2; şi aici este punctul de plecare măreţ. Este un pas minunat, dar nici chiar acesta nu este totul. Cine ar putea descrie aşa cum se cuvine, cât de bogat în binecuvântare este să vezi pe Hristos scăpat din moarte şi pe alţii împreună cu El pe un fundament total nou! Însă există ceva mai mult decât aceasta, căci încă nu suntem la unitatea cu Hristos. Relaţia, despre care auzim aici, este, aşa cum am spus, ceva minunat: să vezi pe Tatăl Său ca Tată al nostru, pe Dumnezeul Său ca Dumnezeu al nostru. Însă aceasta nu este unitate, unire.
Dacă acum mergem la un alt loc din Scriptură, şi anume în Faptele Apostolilor 2, găsim veriga următoare a lanţului. Cel Preaslăvit a vestit pacea nu numai pe baza realizării biruinţei Sale; El a explicat Mariei Magdalena că nu numai că de aceea El avea însoţitori, da, „fraţi”; ci urmează mai mult: El Se înalţă în glorie, El Se înalţă la cer. Până acum am vorbit numai despre învierea Sa şi despre ce a spus El pe pământ după înviere. El a fost patruzeci de zile pe pământ, după ce El a înviat dintre morţi; şi aceste zile trebuie să fi fost minunate, zilele în care ucenicii Lui L-au văzut, înainte ca El să se suie în glorie. Dar acum El S-a suit; şi pe cât este de sigur că El S-a suit, tot aşa de sigur a coborât Duhul Sfânt. Şi cine dintre noi nu are un simţământ despre cât de deosebit de important era faptul că Duhul Sfânt a coborât? Aceia care prin biruinţa şi triumful lui Hristos au primit o relaţie cu Dumnezeu, cu Dumnezeul Său şi Tatăl Său, aceia sunt uniţi acum prin acelaşi Duh, care locuieşte în Hristos, cu El în cer. Şi în felul acesta obţinem ce se spune în epistola către Efeseni 2. Permite-ţi să repet: noi avem nu numai pace cu Dumnezeu şi o relaţie cu El, ci noi suntem şi una cu Hristos. Duhul Sfânt a coborât şi a botezat pe ucenici într-un singur trup şi în felul acesta i-a unit nu numai cu Domnul Isus Hristos, Capul în cer, ci şi unii cu alţii, ca mădulare ale unui singur trup pe pământ. Aşadar fiecare credincios, în care locuieşte Duhul Sfânt, este una cu Hristos în cer prin lucrarea acestui Duh preamărit. Ah, care inimă poate înţelege această minune? Este aceasta o chestiune fără importanţă pentru gândurile noastre şi cunoaşterea noastră? Nu, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi (şi fie ca niciunul dintre noi să nu fie inconştient de aceasta), nu este aceasta o realitate nespus de minunată? Se poate imagina ceva care să aibă aceeaşi însemnătate cu această realitate măreaţă? Să ai convingerea, că sunt una cu Omul înviat, glorificat, pe locul unde El Se află – că El şi noi suntem realmente una!
Dragii mei, noi auzim despre aceasta şi vorbim unii cu alţi despre aceasta; dar am înţeles noi cu adevărat în adâncul sufletului nostru măreţia nespus de mare a acestei realităţi? Niciodată nu putem (mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, niciodată) uita binecuvântarea, pe care a primit-o sufletul nostru, când am aflat prima dată despre aceasta. Momentul în care a început pentru prima dată să ni se lumineze că noi suntem una cu Hristos în cer, nu-l vom putea uita niciodată. Este un moment decisiv în istoria unui om. Preamărit fie momentul în care sufletul – asemenea unei flori înaintea soarelui – se deschide faţă de adevărul că Hristos şi noi ai Săi suntem una, şi aceasta pentru veşnicie! Şi chiar dacă aici noi suntem slabi şi neputincioşi şi El este în gloria cerească în înălţime, totuşi cât vezi cu ochii ziua strălucitoare a gloriei este deja pe sosire, în care El va arăta universului cuprins de uimire, că El este una cu noi. Numai aceasta poate arunca umbra pe tot ce este pământesc, căci noi avem destul, şi chiar mai mult decât destul în El. Aceasta este cu totul altceva decât atunci când noi trebuie să ne desprindem de lucrurile de care este legată inima noastră. Văd cum unii privesc mai mult înapoi cu priviri dornice, şi aceasta îmi arată cât de puţin ei sunt cuprinşi de această realitate nespus de mare, aceea de a fi una cu Hristos în cer. Dacă am savurat aceasta, atunci în acest loc întinat nu va mai fi nimic care să fie destul de bun pentru noi; şi totuşi noi suntem mulţumiţi şi ne aşezăm, ca să zicem aşa, pe păşuni pline de iarbă verde. Domnul să dea fiecăruia dintre noi, ca să savurăm ceva din aceasta. „Credinţa este din auzire” [Romani 10.17]; aceasta este mângâiere bogată pentru noi toţi. Ah, fie simţământul pentru această unitate, chiar dacă niciodată înainte nu a fost, să vină în seara aceasta la voi, când auziţi despre el! Şi aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu ni-l pune aşa de simplu înaintea ochilor: facă Domnul ca fiecare, care este prezent în seara aceasta aici, să-l guste în inima lui!
După ce am încheiat această parte a temei noastre, şi anume locul nostru înaintea lui Dumnezeu, vreau să spun ceva despre partea a doua, şi anume locul nostru pentru Dumnezeu pe pământ. Şi dacă timpul nu ne permite, să ne ocupăm în detaliu de aceasta, aşa cum necesită această temă importantă şi serioasă, atunci, dacă Dumnezeu va voi, o vom continua altă dată. Dacă citim Evrei capitolul 12 şi 13, vom constata care este adevăratul nostru loc pe pământ, şi după părerea mea aceasta este cealaltă latură a adevărului că noi „şedem”, şi anume, că noi „alergăm cu stăruinţă alergarea care ne stă înainte”. În epistola către Efeseni se spune, că noi „şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” [Efeseni 2.6]; în epistola către Evrei noi „alergăm” [Evrei 12.1]. Alergarea este opusul şederii. Noi şedem în lumea cerească şi alergăm pe pământ; şi noi trebuie să alergăm cu stăruinţă, cu răbdare alergarea, care ne stă înainte. Dacă ne gândim la locul nostru înaintea lui Dumnezeu, atunci noi şedem în lumea cerească, nu numai curăţiţi şi primiţi pe deplin, ci una cu El. Dar dacă ne gândim la locul nostru pentru Dumnezeu pe pământ, atunci acesta este descris în Evrei 12 ca alergare şi în Evrei 13 ca ieşire din tabără afară la Isus [Evrei 13.13]. Noi nu trebuie să ne stabilim aici sau să căutăm un port sigur sau un loc de refugiu; nu trebuie să ne aşteptăm să găsim un loc comod, unde putem să petrecem restul vieţii, ci noi trebuie să alergăm. Prin urmare drumul credinciosului prin lumea aceasta este o alergare. Totul luptă împotriva noastră aici, prieteni dragi; şi noi suntem aici, ca să zicem aşa, să exprimăm această mişcare, această acţiune nouă în lumea aceasta. Suntem aici ca să lăsăm totul înapoia noastră. Aceasta este, ceea ce face un alergător: el lasă totul în urma lui, bune şi rele; ochii lui sunt îndreptaţi spre ţel şi spre răsplată, şi pista de alergare rămâne tot mai mult în urma lui, şi fiecare pas, pe care îl face, lasă în urma lui o altă porţiune din pista de alergare.
În epistola către Evrei 13 este prezentat un alt punct. Mă refer la versetul 13. În acesta se cuprinde o noţiune puternică, pe care vreau să vi-o aduc cu adevărat aproape. Fie ca fiecare să pună la inimă seriozitatea acestor două cuvinte din versetul acesta, care descriu poziţia noastră aici pe pământ cu o aşa mare putere de expresie, şi anume „ocara Lui”! Acestea sunt cuvinte serioase: „ocara Lui”! Şi, dragii mei, cât de mult se diferenţiază acestea de părerile noastre! Acela, căruia Dumnezeu îi oferă posibilitatea să poarte acum „ocara Lui”, primeşte o onoare deosebită. Veşnicia nu va oferi vreodată nici unuia dintre noi un astfel de moment. Noi vom domni împreună cu Hristos în cer; dar numai aici pe pământ putem suferi împreună cu El. Dacă împrejurările cuiva sunt de aşa natură, că el din cauza locului său şi a chemării sale pentru Hristos şi la Hristos, deci din cauza acestui loc bogat în binecuvântare înaintea lui Dumnezeu în cer şi pentru că el este trimis aici ca să menţină acesta în mod practic (vezi Ioan 17.18) – că el deci a trebuit să întoarcă spatele la tot ce îl ţinea legat până acum, şi anume aşa fel că este însoţit de cheltuieli şi ocară, atunci acela ştie ceva, ce înseamnă „ocara Lui”. (Chiar dacă din motive de simplificare am folosit numai forma masculină, această frază este desigur valabilă şi pentru femei.) Ce gând bogat în binecuvântare este că eu sunt aşezat aici pe pământ ca un pom ale cărui rădăcini sunt în cer şi mugurii şi florile lui sunt toate aici pe pământ; şi că aici nu se găseşte nimic altceva decât lucruri care împiedică coacerea roadelor. Toate sunt împotriva maturizării. Nu este nici măcar o singură influenţă, care aparţine lumii acesteia şi care să nu fie împotriva noastră, fie împotriva alergării noastre sau împotrivă, că noi purtăm ocara lui Hristos. Toate de pe pământul acesta trag în jos şi au influenţă distrugătoare asupra noastră ca creaturi noi în Hristos Isus. Este bine pentru mine, dacă cunosc, că eu nu pot primi nici un ajutor de la lumea aceasta. Obstacole peste măsură şi tot felul de împotriviri din toate direcţiile, dar nici un ajutor, nici o încurajare, nici o sprijinire, nici o consolare. Totul aici năzuieşte să ne ţină jos şi să împiedice progresarea noastră; însă noi trebuie să fim „ca un pom plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu se va teme când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod” (Ieremia 17.8). Deci noi trebuie să trăim aici, după cum vedeţi, ca fiind totdeauna verzi în gerul şi zăpada lumii acesteia ca iarna, să alergăm prin ea şi să purtăm ocara Lui.
Doresc să amintesc aici două lucruri, prieteni dragi, două exerciţii, care caracterizează istoria copiilor lui Israel în timpul călătoriei lor prin pustie şi care după părerea mea sunt deosebit de remarcabile şi importante pentru comportarea noastră pe pământ. Care sunt acestea? Unul era întreţinerea vieţii, de exemplu prin mana; celălalt era împotrivirea, de exemplu prin Amalec (vezi Exod capitolele 16 şi 17). Acestea sunt, cred eu, cele două însuşiri mari ale vieţii în pustie: întreţinerea vieţii şi împotrivirea. Şi nu trebuie şi pentru noi să fie la fel? Dacă aceste două lucruri nu merg împreună, cu greu se va putea cunoaşte cum ocupăm noi locul la care Dumnezeu ne-a chemat. Dacă nu suntem hrăniţi din cer şi nu suntem menţinuţi în viaţă şi nu ne împotrivim pe pământul acesta, cum stăm noi atunci aici pentru Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului? Domnul să trezească în inima fiecăruia din noi simţământul pentru aceasta! El Însuşi să vă arate, că aici nu se găseşte nimic, care ar putea să vă ajute, ci că voi trebuie să vă procuraţi din afară toate cele necesare existenţei şi că voi numai aşa vă puteţi împotrivi, dacă sunteţi aprovizionaţi în felul acesta. Momentan sunt două feluri contrare de împotriviri, care deviază pe mulţi copii ai lui Dumnezeu de pe cale, şi anume ademenirile şi strâmtorările. Sunt din aceia care gândesc că strâmtorările pe cale sunt prea mari pentru ei şi că drumul este prea îngust; alţii dimpotrivă sunt înfrânţi de ademeniri, de ispitele păcatului, care le apar dulci, şi ei sunt luaţi captivi de ele, aşa că ei nu mai pot duce această luptă îngrozitoare. Atmosfera veacului nostru ademeneşte la somn; se devine uşor somnoros şi se cedează dorinţei de a dormi, dar este somnul morţii.
Dar cine poate descrie cât de deosebit de minunat, de fericit este, când se deschid ochii cuiva pentru un loc în care totul este desăvârşit şi unde se află Hristos în toată frumuseţea şi gloria Sa ca mângâiere veşnică a inimii, aşa că noi posedăm libertatea să întoarcem spatele celor mai bune lucruri de aici de pe pământul acesta şi să ştim şi, pentru că noi suntem una cu Hristos, că pe pământ cu adevărat nu se găseşte nimic pe care noi ni l-am putea dori alături de El. Gândiţi voi că acesta este un teren prea înalt, pe care eu stau? Da, dar este terenul lui Dumnezeu, punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi aceasta contează. Există ceva aici pe pământul acesta pentru Hristos? Dragi prieteni, noi nu numai suntem una cu El, ci noi rezultăm din El [cum este planta nouă din grăuntele de sămânţă] (Ioan 12.24). Voi aţi putea spune, că aceasta este ceva uimitor. Da, este uimitor; nu tăgăduiesc aceasta. Este realitatea cea mai uimitoare şi cea mai minunată, pe care inima o poate înţelege; şi eu mă rog în seara aceasta, da, mă rog, ca fiecare din noi să primească în inima lui un simţământ nou şi înnoit despre aceasta. Ştiu cât de puţin se simte aceasta de cele mai multe ori – cum se spune, aşa frumos? „Rece este gândul meu cel mai cald” -, şi cu cât un lucru este mai mare, cu atât mai puţin este simţit din păcate de cele mai multe ori. Însă în orice caz Domnul poate dărui inimilor noastre darul ca ele să guste din aceasta, şi eu mă rog ca El să dea fiecăruia prezent astăzi aici un aperitiv (un aperitiv înnoit, dacă voi aţi avut mai înainte unul) al locului bogat, în care El ne-a dus, prin aceea că El nu numai ne-a curăţit de toate, ci ne-a făcut una cu Acela care ne-a curăţit, aşa că inima noastră poate spune: „Doamne Isuse, este o bucurie pentru noi să mergem aici pe calea Ta, o bucurie să purtăm ocara Ta.” Ah, dacă am putea fi ca Moise, ai cărui părinţi au văzut în el un copil frumos, unul, care era frumos pentru Dumnezeu! Ei nu l-au privit cu ochi naturali, ci cu ochii credinţei, şi de aceea nu au luat în considerare porunca împăratului. Şi când copilul a devenit matur, credinţa părinţilor lui s-a împlinit în el; şi astfel citim: „Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare a păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea spre răsplătire” (Evrei 11.24-26). Să observăm aceste trei lucruri: a refuzat; a preferat să sufere; şi el a socotit ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.
Domnul să dăruiască prin Duhul Său, ca în seara aceasta să fie cel puţin câţiva, care să refuze aşa cum a refuzat Moise. Nu este aşa cum a afirmat cineva odată: „Aceste lucruri nu sunt pentru mine”; nu, ele trebuie refuzate. Moise a refuzat chiar şi ceea ce i-a dăruit providenţa. Eu am voie să spun, că aici între noi sunt mulţi care nu pot atribui aşa de clar providenţei ceea ce ei au; dar Moise a putut s-o facă şi cu toate acestea a refuzat şi a ales drumul plin de suferinţe, extenuant, chinuitor, el l-a preferat în locul „plăcerii trecătoare a păcatului”.
Domnul să ne acorde favoarea, ca inimile noastre să probeze această realitate. El ne-a descoperit mult mai mult decât ştia Moise la timpul lui. Fie ca noi prin Duhul să înţelegem aceasta, aşa ca noi din pricina Domnului Isus Hristos să mergem pe cale cu simplă dăruire de inimă.
Te aştept să vii la mine, / Tu, Isus, din înălţime,
Să mă duci la Tine sus.
Doamne, Tu ai fost cu mine / Pe acest drum prin pustie.
Patria mi-ai pregătit-o sus.
Până-atunci pe-a Ta cărare, / Mângâierea Ta cea mare
Mă înviorează-aici.
Despărţit de-această lume, / Mulţumit sunt cu toiagul,
Până când la Tine Tu mă duci.
O dorinţă este liberă! Ce ţi-ai dori tu?
Ilie şi Elisei
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.9-14
2 Împăraţi 2.9-14: 9. Şi a fost aşa: după ce au trecut, Ilie a spus lui Elisei: „Cere ce să-ţi fac mai înainte de a fi răpit de la tine“. Şi Elisei a zis: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ 10. Şi el a zis: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi“. 11. Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au despărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. 12. Şi Elisei l-a văzut şi a strigat: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călăreţii lui!“ Şi nu l-a mai văzut. Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi. 13. Şi a ridicat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi s-a întors şi a stat pe malul Iordanului. 14. Şi a luat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi a lovit apele şi a zis: „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit şi el apele şi ele s-au despărţit într-o parte şi într-alta. Şi Elisei a trecut.
- Introducere
- Care ar fi fost rugămintea ta?
- Vreau să te reprezint
- Puterea există
- Cine slujeşte lui Dumnezeu, trebuie să se aştepte la împotrivire
- Ilie îl duce pe Elisei peste Iordan
- Singura dorinţă: să reprezinţi pe Hristos …
- „Eu nu pot” nu există!
- Putere prin împotrivire
- Cel mai greu pas în jos este primul pas
- Dă la o parte ce ţi se pare a fi cel mai important
- Depinde de ceea ce vedem
- Noi trebuie să privim la Isus
Introducere
Doresc cu plăcere să-ţi pun o întrebare: Presupunem că Domnul Isus încă nu S-a înălţat la cer şi noi am fi însoţitorii Lui, aşa cum erau ucenicii Lui pe drumul Său binecuvântat aici pe pământ. Dacă Domnul Isus în seara aceasta, în seara dinainte de ziua când El va părăsi pământul, ne-ar spune: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte de a fi luat de la tine – ce răspuns I-ai da tu? Am dorinţa sinceră, ca în privinţa aceasta fiecare inimă de aici să se gândească serios la această întrebare. Căci, gândeşte-te bine: indiferent care ar fi rugămintea voastră, orice natură ar avea ea, rugăciunea voastră ar arăta clar spre ce este îndreptată inima voastră; rugămintea voastră ar exprima ce este în inima voastră. De aceea rugăciunile noastre lasă să se recunoască mai mult decât orice adevărata stare a sufletelor noastre, chiar mai mult decât discuţiile noastre. În rugăciune se arată, mai mult decât ne dăm noi seama, ce este cu adevărat în inimile noastre, ce ne impulsionează, arată spre ce sunt îndreptate sentimentele noastre.
Care ar fi fost rugămintea ta?
Deci dacă voi v-aţi putea pune pentru un moment în situaţia ca Domnul Isus să vă pună această întrebare: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte să fiu luat de la tine – pentru ce te-ai ruga tu? Vă puteţi da seama, că aceasta este o întrebare solemnă. Vă întreb: Ce vă este cel mai drag, ce vă stă mai mult pe inimă? – Pasajul, pe care l-am citit, va răspunde la întrebarea, pentru ce să ne rugăm, dacă Hristos ar fi totul pentru noi: eu doresc să Te reprezint pe pământ. – Aceasta stătea înapoia rugăminţii lui Elisei, şi aceasta ar sta înapoia rugăminţii oricărei inimi de aici care aparţine cu adevărat lui Hristos, dacă tu ai fi cu adevărat sincer şi devotat. Dacă ai iubi cu adevărat pe Domnul Isus – nu mă refer la sentimente naturale; acestea nu ar avea nici o valoare -, dacă L-ai iubi dumnezeieşte, dacă ai avea simţăminte cereşti pentru Hristos, atunci singura dorinţă dominantă a inimii tale ar fi: Doamne Isuse, am dorinţa să Te reprezint aici, în timp ce Tu nu eşti în lumea aceasta. Aceasta era dorinţa lui Elisei cu privire la Ilie, aşa cum se poate vedea în capitolul de faţă.
Vreau să te reprezint
Aşa cum ştiţi, Ilie era aproape de momentul să fie luat şi Elisei să fie lăsat singur în urmă. Elisei era legat de Ilie, nu voia să-l părăsească. El a spus realmente: Nu te voi lăsa. Atâta timp cât tu eşti aici, rămân cu tine. – Dar, spune Ilie, în curând voi fi luat de la tine, ce vei face atunci? – Atunci, a replicat Elisei, dacă nu te mai pot avea, permite-mi să te reprezint. – Este minunat să medităm la aceasta: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“, ceea ce nu înseamnă numai o cantitate de două ori mai mult, în înţelesul obişnuit, ci ca şi cum el ar fi spus: dorinţa inimii mele este, ca atunci când vei fi luat, să fie aşa ca şi cum tu ai fi încă aici la mine. – Eu cred că acesta este gândul, prieteni dragi: ca eu să te pot reprezenta aşa de clar, ca şi cum pe pământ ar fi o copie a celui absent. Aceasta este dorinţa mea, gândul şi râvna inimii mele.
Puterea există
Deci el cere putere, şi despre aceasta încerc să vorbesc acum. În seara trecută am vorbit despre poziţia noastră atât în cer cât şi pe pământ, şi în seara aceasta doresc să studiem ce rezultă din aceasta: puterea. Eu nu am nevoie de putere, ca să-mi păstrez poziţia din cer. Dar noi suntem încă în lume, ca să reprezentăm pe Hristos (şi fie ca noi toţi să simţim mai mult aceasta şi să devenim mai mult conştienţi în inimile noastre de acest fapt), unde suntem total lipsiţi de ajutor, în ceea ce priveşte locul ca atare. Nu ar trebui să ne aşteptăm la altceva decât la respingere din partea lumii acesteia; pretutindeni sunt numai încercări, greutăţi şi obstacole; şi aceasta nu numai din partea lucrurilor rele, ci şi a celor bune. Tendinţa tuturor, chiar şi a celor mai bune de pe pământ, este să ne facă să uităm că noi nu aparţinem pământului. Veţi gândi probabil, că aceasta este formulat la modul foarte general, dar repet: indiferent ce este – chiar şi cele mai bune, care aparţin lumii acesteia -, năzuieşte să ne facă să uităm, că noi nu îi aparţinem. De aceea toate sunt o încercare pentru noi: dovezile de har ne pun la probă, situaţiile favorabile ne încearcă; şi noi recunoaştem că nici un moment nu ne putem baza pe noi înşine.
Cine slujeşte lui Dumnezeu, trebuie să se aştepte la împotrivire
Sunt două lucruri, care caracterizează viaţa noastră, aşa cum a fost şi în cazul poporului Israel în pustie: ajutorul şi împotrivirea. Ajutorul este necesar, pentru ca noi să ne putem împotrivi cu succes; nu să ne odihnim şi să spunem: „Împotrivirea a trecut”, ci ca să ne putem împotrivi mai mult. Cu cât suntem ajutaţi mai mult, cu atât mai mult ne putem împotrivi, şi cu cât ne împotrivim mai mult, cu atât mai mult vom fi ajutaţi. S-ar putea părea ciudat, dar efectul este reciproc. Nu este aşa, cum gândesc mulţi oameni, că, dacă ai ajuns la un anumit moment în viaţa ta, poţi să-ţi încrucişezi mâinile pe piept şi să te aşezi liniştit. Eu gândesc că până la sfârşitul călătoriei este împotrivire, şi sunt convins: cu cât mergi mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să te aştepţi că împotrivirea creşte, în loc să scadă.
Ilie îl duce pe Elisei peste Iordan
Primul punct din pasajul citit, la care vreau să mă refer, şi la care voi trebuie să fiţi foarte atenţi, este: mai întâi Ilie, prin puterea care este în el, îl trece pe Elisei peste Iordan. El ia mantaua lui şi loveşte apa, şi îl duce pe Elisei cu sine pe cealaltă parte. Fiecare copil al lui Dumnezeu a fost trecut peste Iordan în moartea Domnului nostru Isus şi prin puterea Sa, în ceea ce priveşte poziţia, desigur. Dacă eşti un creştin credincios, atunci tu eşti de partea cealaltă a Iordanului. El te-a dus dincolo. Observă, că o discuţie între Ilie şi Elisei are loc abia după ce au traversat râul. Când au trecut peste Iordan, este ca şi cum Ilie spune: tu vei fi lăsat curând în urmă fără mine. Tu va trebui să fii singur în lumea aceasta; tu nu mă mai poţi avea la tine sau să te mai bazezi pe protecţia mea. Până aici ai avut sprijinul meu, ajutorul meu personal, dar acum aceasta nu mai este posibil; şi înainte ca eu să plec „cere-mi, ce să fac pentru tine”. Răspunsul lui Elisei este: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Şi Ilie spune: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.” Aici avem deci subiectul despre care vreau să vorbesc, şi anume: puterea. Ceea ce Elisei voia şi ce el a cerut era puterea, pentru ca el să poată fi un adevărat reprezentant al celui absent. Şi aceasta este ce îşi doreşte un adevărat sfânt al lui Dumnezeu; este râvna tuturor acelora care s-au devotat pentru Hristos.
El nu spune: doresc tot felul de binecuvântări – siguranţa că voi merge în cer şi că totul va fi bine în viitor, dar fără să gândească în vreo privinţă la prezent. Aceasta nu este devotament faţă de Hristos, nu este credincioşie şi simţăminte pentru El. Unul care spune cam aşa: sunt bucuros să pot lua în posesiune toate binecuvântările, toată bunătatea care rezultă din moartea lui Hristos, toate avantajele, care se revarsă spre mine prin ceea ce a făcut El: voi fi cu Hristos în cer, cu El în glorie; dar cu privire la lumea aceasta, El nu aşteaptă nimic de la mine, decât numai să dau ce este cel mai bun al meu – o astfel de persoană nu are nici o loialitate, nici un devotament sau credincioşie faţă de Domnul său lepădat.
Adevărata credincioşie spune altfel: mă bucur, că El m-a aşezat în toate binecuvântările; dar în acelaşi timp inima mea doreşte să fiu aici pentru El. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât pentru El aici nu era nimic altceva decât respingere. – Nu este ceva minunat să gândeşti, că înainte ca Domnul preamărit să ia în posesiune tronul Său de domnie în lumea aceasta – acum El nu are încă nici un tron în ea, dar îl va avea -, El Se coboară şi ocupă un tron de domnie în inimile noastre sărmane? Şi unul, care Îi este cu adevărat credincios, se bucură să spună: înainte ca El să aibă aici tronul Său de domnie (aceasta va fi în Împărăţia de o mie de ani), eu îi dau tronul inimii mele. Mă bucur, antedatând în gând ziua în care El va extinde acea domnie în tot universul. Îmi doresc ca El să facă aceasta acum în inima mea – Hristos să fie în ea Domnul oricărui impuls, Comandantul inimii mele; să nu fie în ea nici un singur impuls, al cărui imbold şi izvor şi satisfacţie nu este El.
Singura dorinţă: să reprezinţi pe Hristos …
De aceea inima îşi doreşte să-L reprezinte aici. Ea ştie, că El ne-a trimis aici, ca să fim pentru El, şi ea doreşte să acţioneze corespunzător voinţei Sale; de aceea ea doreşte să fie în mod practic prietenul lui Hristos. Aceasta este adevărata credincioşie faţă de Domnul Isus. Desigur această credincioşie se arată în cel mai bun caz sub o formă slabă, sărăcăcioasă; dar indiferent cât este ea de slabă, El priveşte la inimă. Gândeşte-te că poate fi o mulţime de show şi afirmaţii solemne însoţite de jurăminte, care nu sunt veritabile; dar dacă El vede că noi dăm totul, oricât ar costa, ca să-L prezentăm în lumea aceasta, atunci inima Lui se bucură.
Aceasta era, ceea ce Elisei avea nevoie şi pentru care s-a rugat. Nu a cerut nimic altceva – nu a cerut să fie folositor, nu ca să fie marele binefăcător al veacului său, să fie o persoană minunată, la care să privească toţi şi să-l vadă ca dătător de binecuvântare pentru sute şi mii de semeni ai lui. Nici un cuvânt despre aşa ceva; era ceva mult mai mare decât acestea, şi era exprimat în aceste cuvinte simple: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Răspunsul lui Ilie este la fel de simplu, şi anume: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi.“ Ceea ce noi avem nevoie pentru aceasta este puterea, aşa cum am amintit deja. De aceea noi, dacă venim la învăţătura Noului Testament, găsim, că Duhul Sfânt a coborât când Domnul Isus Hristos a plecat din lumea aceasta. Este deosebit de interesant şi totodată important pentru noi să studiem această ordine în cartea Faptele Apostolilor capitolul 1. Acolo găsim cuvântul „a luat” , care este folosit aici în 2 Împăraţi („dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”), nu mai puţin de patru ori. Aceasta are loc în legătură cu înălţarea la cer a Domnului Isus. „El a fost înălţat” – gândul acesta se întâlneşte în tot acest capitol. După aceea a coborât Duhul Sfânt. Aşa a coborât mantaua lui Ilie, când Ilie a fost înălţat.
„Eu nu pot” nu există!
Dacă eşti un creştin credincios, în tine locuieşte Duhul Sfânt, de aceea nimeni să nu se dea înapoi şi să spună: eu nu pot reprezenta pe Hristos. Expresia „eu nu pot” nu ar trebui să fie vocabularul nostru. Gândeşte-te că trupul tău este un „templu al Duhului Sfânt”! Îţi poţi imagina ceva mai copleşitor de emoţionant sau mai solemn decât aceasta, că trupurile noastre slabe, sărmane trebuie să fie locuinţa Duhului Sfânt? Se mai pune întrebare referitoare la putere, în timp ce puterea lui Dumnezeu locuieşte în trupul meu? Întrebarea adevărată este: Cum o folosesc eu? Eu nu trebuie să rog pe Dumnezeu pentru putere, căci puterea a coborât deja; greutatea şi încurcătura în care se află unii creştini este din cauză că ei roagă pe Dumnezeu pentru putere şi prin aceasta tăgăduiesc puterea prezentă, care este gata să lucreze. Mă tem că necazul obişnuit este din cauză că crucea lui Hristos a fost dată practic la o parte, se poartă grijă de lume, felul de a fi al lumii este preluat, şi apoi rugăm pe Dumnezeul sfânt să ne dea putere. Vai, dacă ne comportăm în felul acesta, atunci întristăm pe Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în noi şi care este puterea. Eu spun, puterea a coborât, şi aceasta în nici un fel mai neînsemnat decât în Persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în trupurile noastre. De aceea putem spune că pentru un creştin credincios este disponibilă orice cantitate de putere.
Putere prin împotrivire
Permiteţi-mi să scot în evidenţă două sau trei lucruri referitoare la această putere, care fac chestiunea mai simplă. Această putere lucrează în două feluri şi în două cercuri, şi noi avem o ilustrare despre aceasta în capitolul nostru. Primul fel este prin împotrivire. Aceasta are loc în mod foarte liniştit; nu este o prezentare mare sau o realizare fantastică, care zguduie tot oraşul. Puterea în sine este foarte liniştită. Dacă priveşti elementele încărcate cu electricitate şi auzi zgomotul tunetului puternic peste capul tău, s-ar putea gândi, cât de mare este puterea prezentată acolo. Dar nu este aşa. Puterea este înainte, după aceea puterea a trecut, ea nu este în zgomot. Puterea este în fulger, nu în tunet. Ea este fără zgomot, dar irezistibilă. Deci, aşa cum am spus, această putere spirituală se opune. Permiteţi-mi să ilustrez aceasta: la înot sunt două acţiuni aproximativ diferite. Prima acţiune este o împotrivire faţă de elementul în care se află înotătorul. Dacă el nu se împotriveşte, el se va scufunda. Căci el se află într-un element advers, care l-ar înghiţi. Aceasta este prima acţiune. Dar acum priveşte cealaltă acţiune: el trebuie să facă o mişcare nouă în acest element. El introduce un principiu nou, care cu adevărat este un aspect nou de putere. El se împotriveşte elementului în care el este, dar cu ajutorul unei puteri cu totul nouă.
Deci acestea sunt cele două lucruri, care sunt legate cu putere: mai întâi împotrivire şi apoi opunere la împotrivire. Există împotrivire din partea elementului care se află acolo şi introducerea unei mişcări noi, care este total străină de cea care se află acolo. De aceea, dacă tu vezi un om umblând pe pământul acesta în puterea Duhului lui Dumnezeu, vei găsi aceste două lucruri: nu numai împotrivire faţă de influenţele care îl înconjoară, ci în acelaşi timp şi introducerea unui principiu nou de acţiune.
Deci, prieteni dragi, prezentăm noi în afară această putere? Aceasta este întrebarea. Să-mi fie permis să întreb pe fraţii tineri şi pe surorile tinere, care sunt în seara aceasta aici, câţi dintre ei se îngrijorează de influenţele care îi înconjoară în lumea aceasta. Principiul suprem al siguranţei este să ne temem de vrăjmăşia elementului care ne înconjoară. Totdeauna te bucuri când vezi o teamă divină, sfântă, copilărească şi cutremur; şi simţi totdeauna un sentiment neplăcut îndoielnic, când pe de altă parte vezi încredere exagerată. Afirm, că un creştin, care se teme de influenţele care îl înconjoară, este veghetor faţă de pericolele prin care merge. În partea opusă este unul care nu are grijă în pericolele mari, să nu se scufunde în torentul veacului acesta.
Cel mai greu pas în jos este primul pas
Dacă te temi, atunci te vei împotrivi. „Ferice de omul care se teme de Domnul” (Psalm 112.1). Am auzit, că diferenţa între un peşte mort şi unul viu constă în aceea, că peştele viu înoată împotriva curentului iar peştele mort în direcţia curentului. Tot aşa stau lucrurile şi cu creştinii credincioşi. Şi de aceea ne impresionează puterea acestui cuvânt: „Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine” (Efeseni 5.14)! Domnul să dea fiecăruia de aici această teamă sfântă, veghetoare asupra tuturor celor care ne înconjoară: căci noi ne aflăm într-un element îngrozitor, plin de capcane şi pericole, plin de lucruri care au scopul să conducă pe căi lăturalnice pe cei ce sunt fără grijă şi neatenţi. De aceea şi Duhul Sfânt spune: „lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră” (Filipeni 2.12). De ce? Deoarece noi suntem în ţara vrăjmaşului, duşmăniţi la fiecare pas. Şi de aceea repet şi accentuez insistent aceasta. Primul lucru, pe care sufletul tău trebuie să-l înveţe, dacă doreşti să lucrezi aici cu putere pentru Hristos, este să te împotriveşti. Fii sigur, că dacă cedezi în cele mici, curând vei ceda şi în alte lucruri mai importante! Pasul cel mai greu în jos este primul pas, ceilalţi urmează nespus de uşor. Ce gând îngrozitor! Domnul să-ţi îndrepte inima, ca tu să trebuiască să te împotriveşti, ca să trăieşti pentru Hristos în putere pe pământ.
Dă la o parte ce ţi se pare a fi cel mai important
Şi apoi găsim o expresie a acestei energii noi şi minunate în istoria lui Elisei. Ce a făcut el mai întâi, atunci când mantaua lui Ilie a căzut peste el, în timp ce Ilie se urca spre cer? Cum a arătat el, că o măsură dublă din duhul lui a venit peste el, care l-a făcut apt să fie un reprezentant demn al lui Ilie înălţat la cer? Care a fost prima dovadă? „Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi.” Aici eu găsesc aşa-numitul primul cer. Şi o spun accentuat: dacă tu nu te împotriveşti în cercul dinăuntru, nu o vei face niciodată în cercul exterior. Mulţi oameni spun: tu nu cunoşti situaţia mea grea; tu nu şti cum îmi merge în mediul meu familiar, în cercul cunoscuţilor mei, la locul de muncă, şi aşa mai departe. Oricât de grele ar putea fi toate acestea şi oricât de mult v-aţi afla în situaţii grele, permiteţi-mi să vă spun, prieteni dragi: cu toate acestea, dacă aţi învăţat în sufletul vostru mai întâi să vă împotriviţi la ceea ce vine dinăuntru, atunci veţi cunoaşte cât de plini de putere şi de hotărâţi puteţi să vă împotriviţi la cele din afară. De aceea eu cred că primul cerc este cel mai greu. Vorbind simbolic, Elisei dă la o parte mai întâi ce îi era cel mai apropiat – ca să zicem aşa, ceea ce îl caracteriza, şi anume mantaua proprie.
Dacă ne îndreptăm spre Noul Testament, în evanghelia după Luca capitolul 9 găsim un răspuns la aceasta: „Dacă vrea cineva să vină după Mine … să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Se spune aşa? Nu direct, căci aceasta ar fi ce este în afară; ci se spune şi: „să se lepede de sine însuşi”, acesta este cercul lăuntric. Abia după aceea urmează „să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze.” În privinţa aceasta aveţi ambele cercuri; cel interior şi cel exterior. Şi acolo unde este o dorinţă sinceră de a reprezenta pe Hristos în puterea care ne-a dat-o El, atunci eu trebuie mai întâi să sfâşii mantaua mea proprie, trebuie să renunţ la mine însumi. După părerea mea, aceasta înseamnă „să se lepede de sine însuşi”. Nu să ne reţinem de la anumite lucruri, ci să renunţăm la eul propriu. Minunată libertate! Eu nu cunosc ceva mai frumos decât aceasta: eu renunţ la eul meu în totalitate, pe deplin, Eu primesc motivaţii noi, impuls, gânduri şi ţeluri de la altcineva, şi de aceea eu pot să mă lepăd de mine, să-mi iau crucea şi să urmez pe Isus.
Voi primiţi aceste lucruri prezentate aici într-o imagine impresionantă: Elisei a apucat hainele sale şi le-a rupt în două bucăţi. După aceea ridică mantaua lui Ilie şi spune cam aşa: acum nu mă dau înapoi de frica Iordanului. Acum pot întâmpina moartea. Nu mă uimeşte durerea, suferinţa şi ruşinea care mă înconjoară în lumea aceasta. Şi pot să mulţumesc Aceluia care îmi dăruieşte să accept toate acestea, pentru că dorinţa inimii mele este: doresc să reprezint pe Acela care nu este aici.
Depinde de ceea ce vedem
Dar permiteţi-mi să mă ocup cu un alt punct important. Cineva ar putea să mă întrebe: Cum primesc eu această putere? Pe de o parte noi posedăm, aşa cum am amintit deja, toată această putere. Prin harul minunat al lui Dumnezeu şi marea Lui bunătate Duhul Sfânt a coborât ca să locuiască în noi. Dar cum se face cunoscută această putere a Duhului Sfânt practic în noi şi prin noi? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în trupurile noastre. Dar cum este practicată puterea, şi care este principiul în acest caz? Este foarte frumos să vedem ilustrarea de aici. Nimic mai simplu decât aceasta; răspunsul este: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Sunt conştient că simplitatea acestei afirmaţii este o piatră de poticnire pentru unii. „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Noi nu citim, că el l-ar mai fi văzut şi altă dată după aceea, ci dimpotrivă: „Şi nu l-a mai văzut.” Dar el a văzut cum a fost luat Ilie de la el, şi aceasta este important. Acum vă întreb: vă puteţi imagina ceva mai minunat? Arată-mi pe domnitorul, deţinătorul puterii lumii acesteia, care ar fi putut vreodată spune celui supus lui: dacă tu mă vezi într-o anumită poziţie, atunci vreau să-ţi dau ceva din mine însumi. Exact aceasta găsim aici: „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.”
Singura întrebare era: Îşi va îndrepta el ochii spre el? Va accepta el provocarea mare a lui Ilie în înălţarea lui la cer şi îşi va ţine permanent ochii îndreptaţi ţintă spre el, când el va pleca? Aceasta este întrebarea. Doresc să vă arăt pe baza Scripturii, cum principiul acesta străbate toată Biblia. Este realitatea binecuvântată să nu mai priveşti la tine însuţi şi nici la toate celelalte, ci la Hristos. Dacă ochiul nu mai priveşte la toate celelalte şi se îndreaptă spre El, atunci găsim puterea Duhului Sfânt în acţiune. Ce minunat de simplu este aceasta!
Petru priveşte la Isus
Doresc să vă dau şi alte exemple de aceeaşi natură:
Să ne îndreptăm spre întâmplarea relatată în evanghelia după Matei capitolul 14 şi să privim pe Petru. Ce spune el? „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-Mi să vin la Tine pe ape.” Domnul Isus îi cere; „Vino!” Petru a coborât din corabie şi a mers pe ape, ca să ajungă la Isus. Şi este minunat să medităm la aceasta: atâta timp cât privirea lui se odihnea pe Domnul binecuvântat, el a mers pe ape fără nici un efort, ca şi Hristos Însuşi. Nu se punea nici o întrebare referitoare la prezenţa puterii; aceasta era evident prezentă. Cum ar putea un om să meargă pe apă, dacă nu printr-o putere supranaturală? Tocmai despre această putere vorbesc eu, despre puterea supranaturală; nu nenaturală ci supranaturală, o putere dinafara naturii întregi. Dar priviţi, prieteni dragi: vântul şi valurile devin acum furtunoase şi Petru începe să se scufunde, atunci când priveşte la vânt. Atâta timp cât privirea lui era umplută numai de Domnul Isus, el mergea peste apele învolburate sub protecţia Domnului Însuşi. Era o călătorie fără efort; şi eu afirm, nu contează greutăţile, ele trebuie să dea naştere numai la preocuparea cu Domnul. Dacă avem ochii îndreptaţi spre El, greutăţile nu ne vor birui. Oamenii îmi spun deseori: Dacă voi merge pe drumul acesta sau acela, voi pierde totul. – Bine şi frumos, răspund eu, presupunând că este aşa. Nu merită Hristos totul? În afară de aceasta niciodată nu veţi avea o altă posibilitate atât să dovediţi cât şi să arătaţi că Hristos singur vă este de ajuns.
Şi mai este altceva: în măsura în care voi pierdeţi ceva din pricina lui Hristos, veţi trăi bucuria cea mai minunată şi mai binecuvântată, pe care Domnul Însuşi v-o dăruieşte. Voi veţi primi returnat înmiit sub altă formă. Depăşeşte orice imaginaţie omenească, că în momentul în care ochiul meu se odihneşte pe Hristos în gloria Lui actuală, eu pot accepta aici totul: ocara, batjocura, ura, respingerea. De ce? Deoarece puterea lui Hristos este de partea mea. Eu pot accepta locul Lui pe pământ – şi de ce? Deoarece eu Îl văd în glorie şi eu sunt cu El acolo.
Ştefan vede pe Isus
Să luăm un alt exemplu: acela al lui Ştefan din cartea Faptele Apostolilor capitolul 7. Nimeni nu s-a mai aflat de atunci încoace în aceleaşi împrejurări ca el. Să-l privim pentru un moment. El stă acolo în mijlocul mulţimi furioase, care setoase de sânge se năpustesc asupra Lui şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. El privea ţintă spre cer şi vede gloria lui Dumnezeu şi pe Isus. Nimic nu îl oprea de la aceasta. El îngenunche şi se roagă pentru ucigaşii lui şi îşi încredinţează duhul în mâinile Domnului Isus. De unde a primit el puterea pentru aceasta? Plin de Duhul Sfânt a privit ţintă spre Unul care a fost luat. Aşa cum Elisei a văzut pe Ilie când a fost luat şi a primit mantaua lui, tot aşa Ştefan, când a privit spre Domnul Său, a putut să-şi lase viaţa aici. El a putut suporta toată ura îngrozitoare, pietrele, atacurile ucigaşe ale vrăjmaşilor săi şi a putut îngenunchea să se roage pentru oamenii care îl omorau.
Moise priveşte într-un anumit sens la Isus
În acest contest este o chestiune care este foarte importantă pentru inimile noastre, şi anume cum se desfăşoară această putere. Presupunem că puterea este prezentă, cum se manifestă ea caracteristic? După părerea mea Evrei 11.27 clarifică aceasta. Când Duhul Sfânt vorbeşte despre istoria lui Moise, El spune: „[El, Moise] a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Cuvântul decisiv aici, care descrie clar şi precis exercitarea puterii, este „a rezista”. Cum se realizează aceasta? Aceasta se poate urmări în istoria lui Moise. Ce a făcut el mai întâi? El a refuzat. Tocmai despre aceasta am vorbit: el s-a împotrivit împrejurărilor sale. Ştiu că oamenii spun mereu cu privire la împrejurările lor: Dumnezeu m-a pus în ele. Tu şti că providenţa m-a aşezat în această situaţie neobişnuită, şi de ce gândeşti tu acum, că eu trebuie să-i întorc spatele? Hotărârea lui Dumnezeu m-a pus în locul acesta. – Eu nu cunosc o persoană în viaţă, care mi-ar putea arăta o hotărâre divină mai clară şi mai pregnantă decât Moise. Era hotărârea divină, care l-a salvat din groapa cu apă în coşuleţul din răchită, care a trimis pe fiica monarhului la malul râului, i-a deschis inima şi a trezit în ea compătimire pentru copilaşul sărman. Era providenţa divină, care l-a aşezat pe Moise în poziţia unui copil adoptiv al fiicei monarhului. Totul a fost călăuzire divină, de la început şi până la sfârşit.
Dar, prieteni dragi, a fost o zi, în care a început credinţa; şi aceasta se uită repede. De îndată ce credinţa a început să lucreze în inima lui Moise, el a respins cea mai bună poziţie, pe care un om o putea avea. El a respins exact postul, pe care oricine l-ar fi ocupat cu lăcomie în mod normal în interesele poporului său. S-ar putea spune şi probabil s-a spus: el este cel potrivit, ca să elibereze pe Israel. Priviţi la poziţia lui: el este fiul respectabil al fiicei monarhului, marele bărbat în Egipt alături de împărat. El ne va aduce o eliberare minunată. – Dar gândiţi-vă la aceasta: el renunţă la toate: „El a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon.” El este ca înotătorul în elementul vrăjmaş, şi el i se împotriveşte. În cazul lui, împrejurările păreau să fie favorabile, cu toate că în realitate erau vrăjmaşe. Aceasta este partea rea. Ele par favorabile, dar în realitate erau vitrege. Ce face el după aceea? El alege suferinţa. Renunţă la comoditate şi alege inconvenientul. Renunţă la lux şi alege starea de umilinţă. El renunţă exact la ceea ce inima s-ar bucura, şi alege exact ceea ce pentru carne şi natura noastră este respingător. El se împotriveşte comodităţii de la curtea lui Faraon, el respinge demnitatea unui fiu al fiicei împăratului şi alege suferinţa şi necazul cu oamenii cei mai mult jupuiţi, care au existat vreodată. Şi tocmai de la acest popor a avut el de suferit în timpul întregii lui vieţi. Şi care este comentariul Duhului Sfânt referitor la această atitudine? Ce valoare avea ea din punctul de vedere al lui Dumnezeu? Cum o evaluează Dumnezeu? Găsim aceasta în epistola către Evrei 11.26. Era „ocara lui Hristos”, pe care Moise a considerat-o o bogăţie mult mai mare decât comorile Egiptului. Ce minunat, că Duhul Sfânt poate da o astfel de mărturie la fapta lui Moise!
Şi apoi a mai fost ceva: Moise a părăsit Egiptul. Mai întâi el renunţă la luxul de acolo şi alege necazul împreună cu poporul lui Dumnezeu; şi acum el întoarce spatele la toată chestiunea. Ce putere era aceea, care l-a făcut să suporte toate acestea? El a văzut pe Unul, care a fost luat: pe Dumnezeul nevăzut: „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Tot aşa este şi cu noi; forţa nevăzută lucrează în noi, acolo unde cu ochii credinţei noi vedem pe Hristos Cel nevăzut. Aşa cum ochiul nostru priveşte pe Hristos în cer, care este de toţi nevăzut, în afară de omul credinţei, tot aşa lucrează în noi forţa nevăzută.
Noi trebuie să privim la Isus
Dar eu doresc să vă îndrept atenţia în mod deosebit la acest exemplu despre Moise, căci ştiu că el atenţionează cu privire la capcanele şi pericolele pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre, în mod deosebit pentru cei mai tineri. Şi observaţi, că momentan nu atât de mult lucrurile rele ale lumii acesteia sunt o capcană – trebuie să recunosc, că sunt mulţi care au o conştiinţă care îi reţine să vrea să facă răul. Însă sunt lucrurile bune ale lumii acesteia, după care aleargă aşa de mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu. Afirm cu toată severitatea, că în felul acesta este total tăgăduită calea lui Hristos a suferinţei şi lepădării. Cât de cu totul altfel ar fi toate, dacă tu ai putea spune sincer Domnului Isus (cu aceasta am început în seara aceasta): doresc să Te reprezint pe pământul acesta. Este dorinţa inimii mele, să Te reproduc. De aceea îmi doresc mult o îndoită măsură din Duhul Tău, aici unde Tu ai părăsit acum scena aceasta, pentru ca eu să pot fi aici expresia fidelă, interpretul şi mesagerul Tău, şi anume exact în lumea care Te-a respins!
Perimteţi-mi să spun un cuvânt de încurajare, care să bucure inimile noastre. Este o mare mângâiere să şti că puterea se obţine aşa de simplu: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. L-ai privit tu vreodată prin credinţă, acolo sus în gloria Sa? Tu vei replica: tu nu cunoşti greutăţile mele şi ce vrea să mă ducă la cădere. – Dar ai probat tu puterea? Aceasta este întrebarea. Ţi-ai luat tu vreodată privirea de la toate şi în mod simplu ai îndreptat-o spre Hristos în cer? Şi mi-ai putea tu spune în seara aceasta, că tu cu adevărat ai făcut aceasta şi ţi-a lipsit puterea? Dragă prietene, sunt sigur, că nu vei putea spune. Una urmează inevitabil pe cealaltă.
Dumnezeu să vă dăruiască o inimă, care să bată pentru Hristos pe pământul acesta. Ocazia pentru aceasta niciodată nu va fi dată în cer. Acolo este glorie şi binecuvântări, dar momentul acesta nu va mai reveni niciodată. Eu am numai această unică viaţă, şi pentru ce? Pentru un moment scurt eu sunt pus în această lume vrăjmaşă, de neîmpăcat, ca pe această scenă să merg pe calea Acelui binecuvântat, ca să-L reprezint în lumea care nu a vrut să-L aibă. Tocmai aici El a fost urât, dispreţuit şi răstignit. Acesta este cu adevărat un moment cu cea mai mare însemnătate. Nu mă îndoiesc nicidecum că vom avea pierderi; dar dacă ele ar fi din pricina lui Hristos? O pierdere în lume din dragoste pentru Hristos! Nu este nimeni, care are dragoste sau sentimente pentru El, care nu s-ar bucura, dacă Dumnezeu l-ar considera demn să sufere pentru Numele Lui. Nu ai suferi tu pentru cineva de pe pământ, pe care îl iubeşti? Ce fel de sentiment pentru Hristos este acela, dacă nu ai putea suferi pentru El?
Domnul să dea prin Duhul Său simţământul inimilor noastre a ceea ce înseamnă să fii aici ca vase ale puterii lui Dumnezeu! Dacă privesc la Domnul Isus Hristos, dacă privirea se odihneşte pe El prin credinţă şi eu nu mă gândesc la mine, atunci vine puterea care mă face capabil să-L reprezint. Nu este o chestiune legată de aptitudinile mele, sau cum eu pot trece prin greutăţi. Nu-mi va folosi niciodată, să mă sprijin pe acestea. Nu vei ajunge la ţintă dacă gândeşti să ajungi la ţel. Dar dacă ochiul tău priveşte numai la Hristos, crucea îţi va deveni subiectul cel mai plăcut (ce este mai frumos, decât faptul că eu am voie să merg pe calea Domnului Isus prin lumea aceasta?). Şi suferinţa va deveni dulce şi ocara va deveni o nimic, din cauza bucuriei să fiu cu El mai presus de toate acestea, acolo unde este El. În felul acesta sufletul ia tot mai mult în posesiune plinătatea binecuvântată şi gloria nesfârşită a locului acela. Aşa a fost cu Avraam şi Lot. Lot – modelul unui creştin lumesc – a primit cetăţile câmpiei. Când a ajuns acolo şi apoi a avut ceea ce ochii lui au văzut şi ce inima lui dorea, i-a dăruit probleme de la început până la sfârşit. Însă lui Avraam Dumnezeu îi spune: „Ridică-ţi privirea”. Şi el îşi ridică privirea spre Dumnezeu şi are parte toate aceste discuţii divine şi de asemenea şi de călăuzire divină. El devine prietenul lui Dumnezeu şi are dreptul să savureze părtăşia cea mai intimă cu Dumnezeul preamărit.
Domnul să îmbărbăteze prin Duhul Său fiecare inimă şi să facă pe Hristos centrul sufletelor noastre, ca fiecare să poată spune: dorinţa mea cea mai mare este să reprezint pe Domnul Isus în lumea aceasta rea. – Şi fie ca noi să cunoaştem personal această putere minunată. Domnul să consolideze legământul fiecărei inimi cu El, pentru ca noi nu numai să vedem ca misiune a noastră, ci ca unul din privilegiile cele mai mari, care ne-ar putea fi dat: să fi trimis acolo unde Hristos a fost respins şi să fii chezaş pentru El într-un timp tău.
Căderea în Duhul
Un studiu biblic
Karel van Berghem
Spune Biblia ceva despre „căderea sau odihnirea în Duhul”? În unele cazuri Biblia numeşte oameni care au căzut în prezenţa lui Dumnezeu. Dar este aceasta în concordanţă cu ceea ce se înţelege în zilele noastre prin „căderea în Duhul”?
Oameni care cad în prezenţa lui Dumnezeu
- Dumnezeu Se arată lui Avraam şi acesta a căzut cu faţa la pământ (Geneza 17.1-3). Dumnezeu preia iniţiativa şi face chiar un legământ cu el.
- Moise primeşte o descoperire a Domnului, atunci când s-a dus să vadă rugul arzând (Exodul 3.5). Dumnezeu Se revelează ca EU SUNT. În aceasta vedem o arătare anticipată a Domnului Isus.
- Iosua stă ca şi comandant de oşti înaintea porţilor Ierihonului şi cineva i se adresează. Când l-a întrebat pe necunoscut, cine este, i se spune: EU am venit. – Este Căpetenia oştirii Domnului, altfel spus, Domnul Isus Însuşi. Drept urmare Iosua a căzut cu faţa la pământ. Apoi i se porunceşte să-şi scoată sandalele din picioare, deoarece el stă pe teren sfânt (Iosua 5.14,15).
- Poporul israel primeşte mesajul, că Domnul i Se va arăta în gloria Sa. Focul din cer mistuie jertfa de pe altar. Poporul a strigat de bucurie, şi toţi au căzut cu feţele la pământ (Leviticul 9.4,23,24).
- Şi cunoscutul Balaam cu măgăriţa lui vorbitoare a trăit aşa ceva. Măgarul, pe care el şedea, a văzut pe îngerul Domnului cu sabia învăpăiată stând în drumul lui. Animalul s-a abătut. Balaam, care nu vede nimic, bate animalul, până când Dumnezeu îi deschide ochii. El îşi îndoaie genunchii şi s-a aruncat cu faţa la pământ (Numeri 22.31).
- În cartea Judecători citim despre Manoah, viitorul tată al lui Samson. Îngerul Domnului S-a arătat încă o dată soţiei lui, la dorinţa acesteia. Ea merge şi îl cheamă pe soţul ei. Ei i se face cunoscut că va rămâne însărcinată cu un fiu. Când ea se scoală, ca să aducă o jertfă, aceasta este primită. Când apoi îngerul Se înalţă în flacără, perechea recunoaşte minunea. Ei au văzut pe Dumnezeu şi au căzut cu faţa la pământ (Judecători 13.20).
- Ilie se află pe Carmel, unde are loc confruntarea între Dumnezeul lui Israel şi Baal. Baal nu se lasă auzit, nici măcar atunci când sute din preoţii lui şi-au făcut tăieturi cu cuţitele, ca să-l determine să intervină. Poporul, care a trăit mult timp în decădere mare de Dumnezeu, stă alături nedecis. Când în cele din urmă Ilie strigă pe Dumnezeu, din cer cade foc şi mistuie jertfa de pe altar. Când întreg poporul a văzut aceasta, au căzut cu feţele la pământ şi au zis: DOMNUL, El este Dumnezeu! (1 Împăraţi 18.21,39).
- Şi împăratul David poate fi numit. El şi bătrânii au căzut cu feţele la pământ, când a văzut pe îngerul Domnului cu sabia scoasă stând între cer şi pământ ca să îndeplinească sentinţa (1 Cronici 21.16).
- La sfinţirea Templului apare slava Domnului într-un nor, care a umplut toată casa. Preoţii nu au putut să mai stea să slujească, din cauza norului. Nu se spune că ei au căzut, probabil ei au putut să se retragă. Din text nu rezultă clar aceasta (2 Cronici 5.14).
- Când profetul Ezechiel vede gloria lui Dumnezeu, el cade cu faţa la pământ în trei situaţii succesive (Ezechiel 1.28; 3.23; 44.4,5). Gloria a devenit vizibilă (Ezechiel 11.22). Duhul nu permite ca el să rămână culcat, ci îl face să se ridice cu putere nouă (Ezechiel 2.1; 3.24).
- Daniel are o întâlnire cu îngerul Gabriel. El are o viziune şi aude şi vede conştient. El devine neputincios şi cade cu faţa la pământ (Daniel 8.1). Când după săptămâni de jale are din nou o viziune, o vede numai el. După aceea Daniel rămâne fără putere şi culoarea feţei lui s-a schimbat. El a auzit cuvinte şi a căzut neputincios cu faţa la pământ. El este atins şi a trebuit să se scoale imediat, şi pentru aceasta i s-a dat putere. El se ridică, mâinile şi picioarele tremură (Daniel 10.2-10). El primeşte profeţii referitoare la evenimentele de pe pământ.
- În evanghelia după Matei este relatată întâmplarea transfigurării lui Isus pe munte. Când Dumnezeu vorbeşte, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au temut foarte mult (Matei 17.6).
- În evanghelia după Marcu sunt descrişi demonii care s-au aruncat înaintea lui Isus şi au mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu (Marcu 3.11).
- În evanghelia după Luca găsim relatarea despre îndrăcitul din ţinutul gadarenilor. El era dominat de duhuri rele şi a căzut înaintea lui Isus. Duhurile rele l-au făcut să strige: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiu al Dumnezeului celui Preaînalt?” (Luca 8.28).
- În cartea Faptele apostolilor se relatează că Pavel pe drumul spre Damasc a văzut o lumină din cer căzând spre pământ. El a căzut la pământ şi a fost fără vedere trei zile şi n-a mâncat nimic (Faptele apostolilor 9.9; 22.6).
- Apostolul Ioan pe insula Patmos a căzut ca mort la picioarele lui Isus, atunci când L-a văzut pe Isus glorificat (Apocalipsa 1.17).
- Cele patru fiinţe vii şi cei 24 de bătrâni se prostern înaintea Mielului (Apocalipsa 5.8). Ei s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat (Apocalipsa 5.14). Ei se aruncă cu faţa la pământ (Apocalipsa 7.11; 11.16; 19.4).
- Când Ioan în uimirea lui vrea să se închine unui înger, el este imediat respins (Apocalipsa 19.10). El este aşa de copleşit de ceea ce vede, că încearcă încă o dată s-o facă. Şi de data aceasta i se interzice s-o facă (Apocalipsa 22.8).
Reacţii la arătarea lui Dumnezeu
În Biblie se arată că oamenii – atât în cer cât şi pe pământ – reacţionează în acelaşi fel la arătarea lui Dumnezeu şi a gloriei Sale: ei cad în închinare înaintea Lui. Din cele relatate în Biblie rezultă că cei care au avut parte de astfel de momente au o cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu, începând din momentul întâlnirii neobişnuite, pe care înainte nu au avut-o. O linişte mare cade asupra acestor oameni. Ei primesc o misiune, care este descrisă chiar în detalii:
- Avraam trebuie să se circumcidă, el şi ai lui, ca semn al legământului. Acest eveniment are încă consecinţe pentru urmaşii lui Avraam.
- Moise trebuie să meargă la faraon, care probabil îl caută încă din cauza omorârii egipteanului. El este trimis cu mesajul, că Dumnezeu vrea să scoată pe poporul Său din Egipt.
- Iosua trebuia să meargă în jurul cetăţii, până când zidurile Ierihonului vor cădea. Dumnezeu era pe punctul să dea poporului ţara făgăduită, şi pentru aceasta Ierihonul trebuia să cadă.
- Balaam este trimis de Dumnezeu, contrar oricărei intenţii a lui Balac, să rostească binecuvântare în loc de blestem asupra lui Israel.
- Lui Manoah şi soţiei lui li se spune că fiul lor Samson va începe eliberarea lui Israel de vrăjmaşii lui.
- Împăratul David a atras asupra lui sentinţa lui Dumnezeu, din cauza numărării poporului. Îngerul vine să facă judecata. David vede îngerul şi imploră, ca poporul să fie cruţat.
- Ilie stă singur pe Carmel, ca să pregătească sfârşitul idolatriei împăratului Ahab şi al împărătesei Izabela, prin care cei doi au dus poporul în rătăcire. După ce a căzut foc din cer, poporul mărturiseşte: Domnul, El este Dumnezeu.
- Experienţa lui Ezechiel este aşa de impresionantă că timp de şapte zile a stat uimit (Ezechiel 3.15). El trebuia să vorbească poporului. Într-o altă ocazie el începe să strige implorând şi mijlocind, când a văzut că Dumnezeu a omorât pe cineva prin judecată (Ezechiel 11.15,13). Întregul Israel era în joc.
- Daniel primeşte mesajul referitor la timpul din urmă şi este bolnav din cauza celor întâmplate, când a trebuit ca el să îndure toate. El trebuia să ducă mesajul la mai mulţi împăraţi succesivi. Dumnezeu îi revelează schema mare a evenimentelor mondiale, până la timpul din urmă, când omenirea întreagă va fi implicată.
În convieţuirea actuală individualizată, când fiecare se preocupă cu sine însuşi, trebuie atrasă atenţia, că în toate aceste locuri din Scriptură este vorba de colectivitate. Nu este vorba de experienţe strict individuale şi care se delimitează la aceia care au parte de ele. Este vorba de evenimente care au consecinţe asupra grupelor, până la naţiuni întregi. Nu întotdeauna este vorba de acum şi aici, ci de evenimente escatologice din viitorul îndepărtat. Acestea sunt evenimente care au a face cu viitorul.
Unele concluzii
Din exemplele din Biblie, discutate mai înainte, putem trage unele concluzii.
- Toate persoanele amintite cad înainte (cu capul înainte) în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerului Domnului (o apariţie anticipată a Domnului Isus) sau a unui arhanghel.
- În Biblie – aceasta este foarte important – oamenii nu cad prin mijlocirea unui om. Ei cad ca urmare a întâlnirii directe cu Dumnezeirea sau cu un înger; niciodată nu vine suplimentar o a treia persoană. Niciodată ei nu cad prin punerea mâinilor sau prin aceea că se arată cu degetul spre persoana care trebuie să cadă.
- Căderea înapoi (pe spate) are loc când împotrivitorii lui Dumnezeu primesc o sentinţă de judecată sau sunt înlăturaţi. În Biblie se întâlneşte de patru ori căderea pe spate, ca urmare a sentinţei lui Dumnezeu, şi anume din cauza necredinţei sau a păcatului:
Geneza 49.17: Călăreţul cade pe spate.
1 Samuel 4.18: Marele preot Eli cade pe spate de pe scaunul său şi şi-a frânt gâtul.
Isaia 28.13: Conducătorii Ierusalimului vor cădea pe spate şi vor fi zdrobiţi.
Ioan 18.6: Soldaţii, care voiau să prindă pe Isus, s-au dat înapoi şi au căzut jos la pământ.
- Iniţiativa pentru astfel de evenimente porneşte întotdeauna de la Dumnezeu. Niciodată nu vedem în Biblie un om care să dorească astfel de experienţe. Ele surprind pe oameni, ei nu caută o astfel de experienţă. În Biblie nu se dă nici o încurajare în acest sens, şi nici nu se cere sau se provoacă la astfel de experienţe. Cei implicaţi ar fi dorit cu plăcere să nu aibă parte de ele.
- Niciunde în Biblie o adunare este convocată, ca în ea să se organizeze sau să aibă loc „căderea sau odihnirea în Duhul”.
- Întotdeauna când în Biblie oamenii au căzut cu faţa la pământ, nu le este permis să rămână culcaţi. Ei trebuie imediat să se ridice şi pentru aceasta primesc putere, după caz şi prin repetare. Unii dintre ei sunt confuzi şi uluiţi multe zile din cauza celor întâmplate.
- Întotdeauna când în Biblie oamenii „cad”, aceasta are loc nu pentru eliberare sau pentru ca viaţa lor spirituală să funcţioneze mai bine. Ea nu este destinată în particular, ci întotdeauna pentru colectivitate. Practica, printre altele a lui John Wimber, unde oamenii ore în şir stau culcaţi pe spate sau cu faţa în jos, şi se simt liniştiţi şi simt un sentiment măreţ de indiferenţă faţă de împrejurări, trebuie radical respins din punctul de vedere al Bibliei. Că nu sunt nici un fel de consecinţe, nici bune şi nici rele, este evident neadevărat.
- În Biblie este vorba de frică mare la oamenii care au parte de aşa ceva. Ei au o întâlnire cu Dumnezeirea sau cu un înger. Aceasta este aşa de copleşitor, că un om nu poate rămâne pe picioare. Deseori ei devin neputincioşi şi se prostern în adorare cu faţa la pământ. În cele mai multe cazuri ei sunt treziţi, ca să nu se teamă.
- În mai multe cazuri devine vizibilă gloria lui Dumnezeu. Când şi alţii sunt prezenţi – cum este în cazul lui Daniel şi a lui Saul din Tars -, cei din jur devin conştienţi de evenimentele supranaturale şi s-au îngrozit şi au căzut la pământ.
- Întâlnirea, pe care Dumnezeu o are cu omul şi la care iniţiativa porneşte întotdeauna de la El, are un scop precis. Cei care au parte de un astfel de eveniment, primesc o misiune şi/sau se prostern în adorare înaintea gloriei lui Dumnezeu. Misiunea pe pământ se îndeplineşte deseori în împrejurări grele şi (uneori) cu suferinţă mare. Ceea ce aceşti chemaţi au trăit în întâlnirea directă cu Dumnezeu îi face capabili să îndeplinească misiunea. Ei sunt echipaţi cu putere, ca să îndeplinească misiunea şi, dacă este necesar, să suporte suferinţe care o însoţesc.
- Biblia arată un context între „a fi plin cu Duhul Sfânt” sau „vindecare, însănătoşire” şi „căderea înaintea feţei lui Dumnezeu”. Aici este vorba de căderea înaintea lui Dumnezeu biblică. Căderea înapoi, mijlocită de un om prin punerea mâinilor, atingere sau ceva asemănător, lipseşte total în Biblie.
Evaluări
Înfăţişarea „căderii în Duhul”, aşa cum ea se întâlneşte în cercurile carismatice, nu este sprijinită de Biblie. De aceea se pune întrebarea, cum trebuie înţeleasă această înfăţişare. Ea se poate explica prin aceea că oamenii se lasă uşor influenţaţi. Într-o mulţime mare de oameni ea poate cuprinde întreaga mulţime.
Este însă şi o altă explicaţie, care este deosebit de îngrijorătoare. Apariţia căderii este cunoscută în hinduism. Acolo ea este denumită Shakti Pat. Fostul hindu rabinul Maharaj descrie în cartea sa[1] această noţiune în felul următor:
Shakti Pat, „o noţiune folosită prin atingerea printr-un guru – în mod deosebit cu mâna sa – pe fruntea adoratului, ceea ce dă naştere la efecte supranaturale. Shakti înseamnă de fapt, „putere, tărie”, şi în formularea Shakti Pat guru devine canalul forţei primare, al forţei cosmice, care stă la baza universului şi care este întruchipată de zeiţa Shakti – soţia lui Shiva. Ca efect supranatural al lui Shakti prin atingerea făcută de guru, adoratorul poate cădea la pământ sau el poate vedea o lumină strălucitoare şi poate avea experienţa unei iluminări lăuntrice sau o altă experienţă sufletească mistică.” Aici se are a face cu un medium. Un medium este cineva care dă mai departe forţe ale duhurilor rele.
Maharaj relatează în aceeaşi carte că el a dat oamenilor „Shakti Pat” abia la vârsta de treisprezece ani. Cu această ocazie arată clar, că Shakti este unul din numele lui Kali. Ea este soţia criminală şi băutoare de sânge a lui Shiva, zeiţa mamă a forţelor, care oferă forţa primară, care curge prin inima universului. În timpul acela era pentru Maharaj un gând palpitant, că el trebuia să devină „canalul” forţei ei.[2]
Căderea în Duhul, aşa cum ea are loc în întrunirile carismatice, nu are absolut nici o bază biblică. Ea este însă cunoscută în hinduism. Forţele, care lucrează acolo, sunt sufleteşti şi foarte probabil oculte.
Adnotare
[1]Rabi Maharaj, De Goeroe is dod [versiunea germană poartă titlul Tod eines Guru], Culemborg, Internationaler Bibelbund, 1981, pag. 247.
[2]Rabi Maharaj, De Goeroe is dod, pag. 86.
Tradus de la: Fallen im Geist
Titlul original: „Vallen in de Geest“
Sursa: www.oudesporen.nl
Traducere: Ion Simionescu
Consecinţa umplerii cu Duhul
Apocalipsa 22.16,17
John Thomas Mawson
Versete călăuzitoare: Apocalipsa 22.16,17
Apocalipsa 22.16,17: Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu, ca să vă mărturisească acestea în adunări. Eu sunt rădăcina şi vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă. Şi Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Şi cine aude să spună: „Vino!” Şi cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.
Introducere
Aici avem ultima menţionare a Duhului Sfânt în Biblie, şi este o revelare pentru noi despre activitatea Lui neobosită. Ea ne arată de asemenea ce este „unitatea Duhului” în sens practic, exprimată în strigătul întreit din gura şi inima acelora în care El locuieşte şi pe care El îi aduce în armonie cu Sine Însuşi.
Strigătul Duhului este adresat lui Isus, Domnul nostru. El luminează în cer ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă. „Duhul şi Mireasa [Îi] spun: Vino!”, atunci când gloria Lui răsare în suflet. Al doilea strigăt este îndreptat spre aceia care Îl iubesc pe Isus şi a căror dragoste El o doreşte foarte mult, dar ale căror inimi au devenit somnoroase; lor le strigă: „Cine aude să spună: Vino!” Al treilea strigăt se îndreaptă spre cercul mare din afară al unei lumi nevoiaşe. Inima lui Dumnezeu este plină de compasiune faţă de ea, şi aceasta este exprimat în ultimul strigăt al Evangheliei din Biblie: „Cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.”
Strigătul adresat Domnului
Duhul adevărului, Mângâietorul, a venit ca să ne arate lucrurile referitoare la Isus Hristos şi să-L onoreze. El are succes în lucrarea Sa, şi Hristos este glorificat, dacă inimile poporului Său răscumpărat sunt captivate de El aşa de mult, că celelalte lucruri pierd tot mai mult puterea lor de atracţie şi ele au nevoie numai de El şi îşi unesc pe deplin glasul cu ceilalţi având marea dorinţă, ca El să vină curând. Dacă inimile sfinţilor lui Dumnezeu se unesc în strigătul „Vino!”, atunci nu este nici un dezacord şi nici o contradicţie între dorinţa Duhului şi dorinţa acelora în care El locuieşte. Aceasta este unitatea Duhului. Duhul doreşte în orice moment ca Hristos să vină, şi începând din zilele de Rusalii El a lucrat neîncetat în privinţa aceasta, însă au trecut secole şi Hristos încă nu a venit. Oamenii au batjocorit mereu această speranţă măreaţă, însă Duhul nu S-a descurajat din cauză că a trecut aşa mult timp, ci El Îşi continuă lucrarea şi o va face până în momentul când ea va fi încununată definitiv şi veşnic cu succes, şi această ultimă menţionare în Cuvântul lui Dumnezeu a eforturilor Sale pune clar înaintea noastră această zi a gloriei.
Motivul principal, pentru care Hristos încă nu a venit, este, pentru că în primul rând El Îşi revendică dreptul asupra miresei Sale. La timpul potrivit El va primi Împărăţia, gloria şi omagierea generală, dar mai înainte El trebuie să aibă mireasa Sa, o Biserică desăvârşită şi corespunzătoare Lui. Până acum aceasta nu a fost posibil, căci Biserica nu este încă completă; însă Duhul nu va înceta lucrul Lui, până se va realiza aceasta şi ea va fi gata pentru a fi prezentată lui Hristos „fără pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta”. Atunci nu va mai fi nici o amânare. Domnul va răspunde strigătului Duhului şi miresei cu o izbucnire de bucurie şi triumf, care va trezi pe sfinţii adormiţi şi va transforma pe cei în viaţă şi îi va strânge pe amândoi într-un întreg, Biserica nedivizibilă, pentru ca ea să-L întâmpine în văzduh. Este evident că această zi s-a apropiat. Noi credem că realitatea vorbeşte pentru aceasta, că dorinţa după venirea Domnului a crescut foarte mult şi astăzi mai mult decât oricând mai multe inimi spun: „Vino, Doamne Isus”! Duhul uneşte sentimentele Bisericii şi face ca ele să se contopească împreună în această unitate, al cărei urzitor şi susţinător este El. Şi El va continua această lucrare, până când El va fi străpuns nenumăratele oştiri care vor înconjura pe Miel, încununat cu bucurie şi lumină nepieritoare, ca să-L salute, pe El, marele „Eu sunt”.
Strigătul îndreptat spre cei care Îl iubesc
Este imposibil ca Duhul să Se fi putut odihni de lucrarea Sa, în timp ce aşa de mulţi, pentru care Hristos au murit şi pe care El îi iubeşte cu o dragoste care niciodată nu poate înceta, să fie indiferenţi faţă de El şi de venirea Lui. El trebuie să lucreze, ca să zguduie inimile din această stare de indiferenţă, pentru ca ei să se unească în strigătul Duhului. Şi aceia, care sunt în concordanţă cu Duhul lui Dumnezeu, vor spune: Duhul lucrează până acum, şi de asemenea şi noi trebuie să lucrăm; noi nu ne putem deda la odihnă până când toţi cei care au urechi de auzit vor fi aduşi în aceeaşi unitate a inimii şi cu acelaşi glas spun: Vino, Doamne Isus!
Cât de străin ne pare acea stare a inimii, pe care o găsim uneori, care este aşa de indiferentă cu privire la sentimentul credincioşilor noştri faţă de Hristos. Cât de total în afara unităţii practice a Duhului este aceasta, şi cât de mult trebuie aceasta să descurajeze pe slujitorii Domnului, care merg la nord şi la sud, la răsărit şi la apus cu strigătul: „Iată, Mirele. Ieşiţi în întâmpinarea Lui!” O astfel de indiferenţă faţă de o chestiune de cea mai mare importanţă arată că inima nu este în concordanţă cu Duhul Sfânt şi are puţină înţelegere pentru dorinţa Domnului pentru sfinţi. Fie ca scriitorul şi cititorul să fie păziţi prin marea îndurare a lui Dumnezeu de o astfel de stare. Să auzim adevărul şi să ne bucurăm de el: „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre.” Biserica lui Dumnezeu este o singură Biserică, un singur Duh locuieşte în ea, şi Mielul, care a murit ca s-o răscumpere, este singura ei speranţă măreaţă. Fie ca această realitate mare să cuprindă inimile noastre şi să-i acorde locul ei adevărat în viaţa noastră; atunci vom fi activi pentru înviorarea strigătului Duhului în inimile tuturor sfinţilor.
Strigătul adresat lumii
Inima care este în unison cu Duhul va fi nu numai fidelă faţă de Hristos şi va aştepta venirea Lui, şi totodată va purta grijă de cei care cred împreună cu ea, ca ei să nu adoarmă, aşa cum adorm unii, ci ea se va osteni pentru salvarea sufletelor, va da lumii lipsită de mângâiere şi de speranţă o invitaţie solemnă. S-a spus că un bărbat al bisericii fidel va fi şi un evanghelist fidel, şi aceasta este adevărat. Nimeni nu a intrat mai mult în unitatea Duhului decât apostolul Pavel; nimeni nu a lucrat şi a slujit cu râvnă mai mare, pentru ca sfinţii să fie aduşi într-o stare potrivită pentru venirea Domnului. Căci din ce inimă caldă, plină şi totuşi îngrijorată trebuie să fi venit strigătul: „Sunt gelos faţă de voi cu o gelozie a lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos. Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, aşa şi gândurile voastre să fie stricate, îndepărtându-se de la simplitatea faţă de Hristos.”! Şi totuşi el era bărbatul care din cetate în cetate, dintr-o ţară în alta a îndurat necazuri nespus de mari, ca să predice vestea bună fiecărei făpturi de sub cer. Mântuitorul şi Domnul lui dorea să salveze suflete, atunci când El era aici pe pământ, şi la Pavel a fost la fel, căci viaţa Domnului Isus a devenit vizibilă în trupul lui muritor, şi compasiunea lui Dumnezeu a umplut sufletul său. El era un vas predat pe deplin Domnului său, prin care Duhul putea vorbi şi lucra; el era un om umplut cu Duhul Sfânt.
Au trecut aproape două mii de ani de când Duhul a încredinţat prin acel vas mesajul harului urechilor unei lumi lipsită de speranţă, şi El caută încă oameni care în concordanţă cu El lasă să răsune strigarea: „Cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.” Inima lui Dumnezeu nu este încă satisfăcută, izvorul apei vieţii ţâşneşte încă proaspăt ca întotdeauna. Până când Domnul va răspunde strigătului Duhului şi miresei, această sferă de influenţă stă deschisă pentru toţi cei care caută să păstreze unitatea Duhului. Sunt realmente aceste două sfere: Biserica şi lumea, şi binecuvântat va fi slujitorul pe care Domnul la venirea Lui îl va găsi preocupat cu interesele Sale în aceste două sfere de acţiune.
Tradus de la: Auswirkung einer Erfüllung mit dem Geist
Titlul original: „Der dreifache Ruf des Geistes“
din Der Dienst des Wortes, ediţia 8, 1930, pag. 175–179
Traducere: Ion Simionescu
Te dedici tu cu adevărat pe deplin Domnului?
Modele biblice de dăruire
Walter Thomas Turpin
Versete călăuzitoare: 1 Samuel 17.48; 18.4; 31.1-6; 2 Samuel 1.11-27; Ioan 20.11-18
Două feluri de devotament
Tema noastră din seara aceasta este: sursa adevărată şi motivul devotamentului şi cum este răsplătit devotamentul. Pentru aceasta doresc să vă îndrept atenţia spre locurile din Biblie [de mai sus], pe care tocmai le-am citit înaintea voastră. Ele arată două feluri sau două aspecte de devotament, care se găsesc în Biblie. Domnul a vrut ca aceste aspecte să conducă unul la celălalt. Căci dacă un aspect este numai pentru sine însuşi, deci nu conduce spre celălalt, atunci noi nu putem cunoaşte pe deplin gândurile lui Hristos referitor la ele. Pe lângă aceasta, omul, în care este numai un aspect al dăruirii, nu poate fi păzit faţă de pericolele şi minciunile vrăjmaşului. Desigur, această dăruire, să-i spunem „mai joasă”, este cât de cât reală, căci persoana, care posedă această dăruire, nu este infidelă. Fără îndoială rezultă din aceasta, că omul, care posedă numai această însuşire mai inferioară a devotamentului, în momentul acesta nu este încă un prieten al lui Hristos. El nu cunoaşte taina Domnului şi nu este în siguranţă faţă de ademenirile din jurul lui. Ţelul şi gândurile lui Dumnezeu sunt, ca o însuşire să conducă la cealaltă. Este bine să posezi deja dăruirea „mai joasă”, dar este periculos să te mulţumeşti numai cu ea. Dacă inima se mulţumeşte cu aceasta şi nu se străduieşte să obţină treapta mai superioară, să ajungă la dăruirea deplină, atunci inima nu este sigură.
Devotamentul lui Ionatan
Voi încerca să-ţi explic aceste două feluri de devotament. În 1 Samuel 18.4 avem o ilustrare minunată a primului fel, a devotamentului mai de jos. Acest devotament rezultă simplu din faptul cunoaşterii că ai avut parte de ajutor; dar el nu cunoaşte persoana care a dat acest ajutor, a făcut această slujbă. Aceasta era natura, fiinţa dăruirii lui Ionatan. Fără îndoială mulţi dintre voi ştiu că devotamentul lui Ionatan este prezentat deseori ca cel mai mare exemplu de dăruire din Biblie. Eu sunt însă convins că nu este aşa. Acest devotament în sine este minunat, însă el este limitat, el nu merge foarte departe; şi el nu este desăvârşit, tocmai pentru că este limitat. El eşuează într-o însuşire esenţială: şi anume că el nu este total şi complet. Nicidecum nu vreau să subapreciez valoarea devotamentului pe care Ionatan îl arată aici la început, însă istoria însăşi ne va arăta dimensiunea sentimentelor lui. Este trist să vezi un astfel de bărbat, care era aşa de legat cu salvatorul lui Israel, mergând spre un aşa sfârşit. Găsim aceasta în capitolul 31 al primei cărţi a lui Samuel.
Se pare că Ionatan nu a cunoscut pe David mai înainte, ei nu au avut nici un fel de legătură unul cu altul. David însă a realizat această salvare minunată a lui Israel, a poporului Domnului, căci pentru aceasta a devenit slujitorul lui Dumnezeu. Gândesc că tocmai această salvare de filisteni realizată de unul singur, pe care David a obţinut-o prin credinţa simplă în Domnul, l-a impresionat pe Ionatan aşa de mult, că inima lui s-a legat de inima lui David, atunci când el a văzut semnele morţii în mâna acestui tânăr simplu din Iuda. Realmente aici salvatorul stătea înaintea naţiunii.
Primele versete din 1 Samuel 18 înseamnă simplu următoarele: Ionatan a văzut pe David cu semnele biruinţei, cu capul filisteanului în mâna sa, şi ca să zicem aşa şi-a zis în sine însuşi: „Acolo este salvatorul meu”. Şi în această primă oră a libertăţii, prin această cucerire minunată „sufletul lui Ionatan s-a legat de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul lui” (1 Samuel 18.1). Sentimentul produs de această lucrare în inima lui era aşa de copleşitor (el avea o cunoaştere clară a acestei binecuvântări minunate, de care Israel a avut parte, şi a acestei eliberări, care a fost realizată), că inima lui s-a legat cu inima lui David. Şi nu numai aceasta: el se dezbracă – el dă lui David ceea ce îl caracteriza pe el ca războinic. El nici nu ar fi putut da destul lui David. Cu toate acestea trebuie remarcat, că el nu s-a dat pe sine însuşi. El a dat posesiunile sale, însă s-a păstrat pe sine însuşi pentru sine. Gândeşte-te la ce a reţinut pentru sine! El a dat tot ce avea, el s-a dezbrăcat pe sine însuşi. Recunosc, aceasta arată o preţuire minunată a persoanei lui David. Ea este minunată la locul ei; dar ceea ce Ionatan a reţinut pentru sine era de mii de ori mai preţios decât ceea ce a dat. Şi te asigur, că acesta este felul în care Dumnezeu evaluează ceea ce noi dăm: nu pe baza a ceea ce dăm, ci pe baza a ceea ce reţinem. Acesta este etalonul divin.
Şi acum îţi pun o întrebare: Ce reţii tu? Nu enumera ce ai dat. Poate ai dat arcul şi centura sau ceva asemănător; poate ai dat averile tale; poate te-ai debarasat de toate, poate deseori te-ai sacrificat. Ai putea spune: „Tot ce posed în lumea aceasta este lipsit de importanţă în comparaţie cu dragostea Sa minunată, şi inima mea cunoaşte lucrarea, pe care El a făcut-o pentru mine. Nu era El, Cel care prin moartea Sa a anihilat forţa puternică a marelui Goliat, sub a cărui influenţă noi toţi am stat cândva? Nu era Domnul Isus Hristos, Cel care a înfrânt puterea lui satan, păcatul şi moartea? David a lucrat realmente o eliberare minunată; însă Salvatorul nostru a obţinut biruinţa, prin faptul că El Şi-a dat viaţa, Prin faptul că El S-a dat pe Sine Însuşi. Tu ai putea şti în inima ta, că El te-a scos din necaz, din nenorocire şi din păcat. Şi salvarea este aşa de minunată că tu Îi dai tot ce ai. Dar dacă te sustragi pe tine însuţi, dacă nu te dai pe tine însuţi Lui, atunci aceasta nu corespunde a ceea ce El Îşi doreşte şi ceea ce El doreşte să posede.
Ai putea să mă întrebi, cum pot eu dovedi că Ionatan nu s-a dat pe sine însuşi? Foarte simplu: Ionatan nu s-a decis să împartă aceeaşi soartă cu David, el nu s-a pus niciodată cu totul de partea lui David: în timp ce David este respins, Ionatan este la curtea lui Saul; în timp ce David este în peşteră, Ionatan este alături de scaunul de domnie; în timp ce David este în pericol, Ionatan este în siguranţă în palatul lui Saul. Ionatan nu s-a identificat niciodată pe deplin, niciodată public, niciodată evident cu David cel respins, vânat, dispreţuit, alungat. Nu spun că el nu a avut nici o simpatie pentru David. Însă aceasta nu a fost vizibilă public, totul era ascuns. Eu recunosc desigur că Ionatan avea simpatie pentru David, însă el niciodată nu o va arăta înaintea lumii şi va spune: „Doresc să-l am mai bine pe David decât curtea împărătească a lui Saul.” Niciodată nu a făcut aceasta şi consecinţa era, că atunci când filistenii (vrăjmaşii care se aflau în mijlocul lui Israel şi pe care Dumnezeu i-a folosit împotriva lui Israel din cauza păcatelor lor) s-au întărit şi au învins armata lui Israel, printre morţi se afla nu numai împăratul, ci şi Ionatan.
Şi de aceea am citit la început din 2 Samuel 1, un cântec de jale foarte melancolic şi impresionant, o plângere a unuia care iubea cu adevărat pe Ionatan. Cât de mult se cuprinde în cuvintele acestea: „Frumuseţea ta, Israele, zace ucisă pe înălţimile tale!” (2 Samuel 1.19)! Ionatan nu a părăsit niciodată înălţimile, pentru a merge pe locurile de respingere. David era, să spunem aşa, respins şi Ionatan se afla la curtea împăratului, şi aşa a căzut Ionatan. De aceea spun: cu toate că devotamentul lui Ionatan faţă de David este minunat în sine însuşi, aceasta nu a împiedicat ca David şi Ionatan să fie despărţiţi. Poate aceasta să fie forma cea mai înaltă a dragostei, care este mulţumită, dacă ea este despărţită de ceea ce iubeşte? Şi cu toate acestea găsim aici un bărbat, care a putut să se despartă de tot ce are valoare şi să le dea aceluia care l-a salvat; care a rămas în continuare la curtea împăratului lui David, în timp ce acesta era respins, izgonit de toţi – o adevărată imagine despre Domnul Isus Hristos în timpul actual. Fiţi siguri, iubiţi prieteni: dacă pe voi nu vă leagă de Hristos nimic mai mult decât sentimentul că El a făcut o slujbă, o lucrare pentru voi, atunci niciodată voi nu vă veţi devota cu adevărat! Trebuie eu să minimalizez această slujbă, această lucrare? Dumnezeu să mă ferească! Să îndepărtez eu ceva din mărimea acestei lucrări? Dumnezeu să mă ferească! Însă eu doresc ca voi să ştiţi ce este mai mare: lucrarea, sau Acela care a făcut lucrarea. Aceasta este întrebarea.
Care este deci diferenţa între treapta mai joasă a devotamentului, pe care am studiat-o acum, şi treapta mai superioară a lui? Nu este vorba de faptul să năzuim să dăm ceva lui Hristos, ci este vorba de conştienţa că noi am primit totul în Hristos, respectiv de la Hristos, aşa că El înlocuieşte totul din inimile noastre. Treapta mai joasă de devotament rezultă din slujire; ea spune: „Eu doresc să-Ţi dau în schimb tot ce am.” Treapta mai înaltă spune: „Eu primesc de la Tine, pentru ca Tu personal să înlocuieşti în sentimentele mele tot ce ar putea avea un loc acolo.” Exact aceasta este diferenţa între o persoană care cunoaşte lucrarea lui Hristos, şi o persoană care cunoaşte pe Hristos personal.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare de aici care cunoaşte lucrarea lui Hristos; dar ţelul meu mare este să vă fac să înţelegeţi binecuvântarea nespus de mare a intimităţii personale cu Acela, care a făcut această lucrare pentru tine. Şi îmi doresc aceasta pentru tine, căci ştiu că tu niciodată nu vei fi sigur înaintea amăgirilor, provocărilor şi ademenirilor lumii acesteia, până când nu vei cunoaşte pe Acela care pentru tine a pus în umbră toate acestea. Sunt două puteri; una din ele hotărăşte în fiecare inimă: o putere este lumea, cealaltă putere este Hristos. Şi poţi fi sigur, că nu vei fi la adăpost faţă de una, dacă nu ai găsit pe cealaltă.
Ai putea acum să-mi spui, că tu şti, că toate păcatele tale au fost iertate. Eu nu tăgăduiesc aceasta: aceasta produce uşurare. Tu spui, este o uşurare minunată. Şi eu recunosc aceasta şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar dacă până acum tu nu ai cunoscut pe Acela care Şi-a vărsat sângele preţios, ca să-ţi ierte păcatele, atunci nu vei fi sigur înaintea tuturor provocărilor timpului acesta. Cunosc multe neamuri iubite ale mele, care sunt conştiente de iertarea păcatelor lor, şi cu toate acestea sunt aşa de apropiate de lume, cum nu se poate fi mai aproape. Cu siguranţă ele nu pun la îndoială iertarea păcatelor lor; şi ele pot numi o bază divină pentru siguranţa lor, tot aşa ca şi voi, care sunteţi în seara aceasta aici; mai mult, ei se bucură de aceasta. Nu vreau să minimalizez aceasta, însă îţi spun, ei se bucură şi de lume. Ei au iertarea păcatelor lor şi savurează acest fapt; ei cunosc slujirile, pe care le face Hristos, şi se bucură de ele; şi ei îţi spun mereu, că este minunat să vezi păcatul, moartea, satan, iadul şi toate biruite şi cucerite de Hristos; ei ştiu să preţuiască toate acestea. Însă ei niciodată nu au cunoscut binecuvântarea care este legată de acestea atunci când persoana proprie este dată în schimbul acestora. Atunci se cunoaşte Persoana care poate să înlăture toate din inimă, deoarece El Însuşi posedă inima. Ei nu ştiu nimic despre aceasta, ei niciodată nu au ştiut nimic despre aceasta şi nici în viitor nu vor şti nimic despre aceasta. Când vei vorbi creştinilor despre Hristos, atunci ei nu vor avea interese mari să te asculte.
Mă adresez aici cu toată seriozitatea la fiecare de aici. Te întreb: Dacă ne-am aşeza, ca să vorbim împreună despre Domnul Isus Hristos, cât de bine te pricepi tu în acest domeniu? Dacă aş vorbi cu tine despre slujba Lui, te pricepi? Dar dacă am vorbi despre El Însuşi, te pricepi şi atunci? Ar fi aceasta o temă, la care inima ta să se reverse – desăvârşirile diferite ale Aceluia, al cărui har permite să ne numească prietenii Lui? Pentru fiecare din noi aceasta este o chestiune serioasă. Care ar fi răspunsul tău, dacă eu spun: să vorbim despre Acel Sfânt, care a părăsit tronul lui Dumnezeu şi a coborât pe pământ, ca să devină Om, ca să reveleze dragostea Tatălui Său unui sărman ca mine – că El ar lua inima mea sărmană, suferindă şi ar câştiga-o pentru Sine? Dacă El a câştigat inima mea şi inima ta, atunci cu siguranţă vom putea vorbi despre Acela, care pentru ţelul nostru comun a luat această poziţie.
Deseori sunt uimit cât de puţini credincioşi sunt personal apropiaţi de Hristos: să cunoşti personal pe Hristos şi să te bucuri de El Însuşi ca Persoană şi nu numai de o învăţătură referitoare la El. Aproape că nu se cunoaşte mai mult decât o învăţătură referitoare la El; s-a înţeles foarte puţin că un Om viu stă pe tronul lui Dumnezeu în cer – o Persoană iubitoare, care poate satisface orice dorinţă a inimii şi pe care eu Îl cunosc ca Dumnezeu într-un Om; aceasta este partea minunată în această chestiune. Eu cunosc pe Dumnezeu în Isus. Cum altfel aş putea eu cunoaşte pe Dumnezeu? Numai în acest Unul sfânt, preaiubiţi prieteni, pot eu cunoaşte pe Dumnezeu; aceasta este partea minunată. Om adevărat, Om real şi totuşi Dumnezeul puternic. Dumnezeu în Om. „Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3). Aceasta este singura cale pe care eu pot cunoaşte pe Dumnezeu; eu văd pe Dumnezeu în Hristos; eu cunosc pe Dumnezeu prin acest Om; şi eu sunt adus la Dumnezeu prin El. Ce binecuvântare! Numai aceasta mă mântuie şi nimic altceva nu mă poate salva.
Doresc să-ţi pun pe inimă – tu nu eşti sigur, inima ta nu este apărată, dacă Hristos nu este singurul Stăpân, căruia Îi aparţine tronul. Dacă El domneşte personal pe tronul inimii tale, atunci ai motivul adevărat, izvorul adevărat, puterea adevărată pentru drum şi pentru mărturia pentru El aici pe pământ. Aceasta era ceea ce îi lipsea lui Ionatan. Nu vreau să par unilateral; recunosc că devotamentul lui, pe cât era posibil, era real şi minunat; însă devotamentul lui nu s-a ridicat peste treapta de jos. În privinţa aceasta era insuficient, căci ceea ce dorea sufletul lui David nu i-a fost dat. Aceasta ceste ceea ce caută Hristos cu privirea; El doreşte să aibă inima ta – cu alte cuvinte, pe tine însuţi; de aceea Duhul Sfânt spune: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4.23).
Devotamentul lui Rut
Doresc să vă îndrept atenţia spre o altă întâmplare din Vechiul Testament. Ea este total opusă de cele spuse până aici şi ea va clarifica mai mult istoria lui Ionatan. Mergem la istoria lui Rut; gândesc că voi toţi cunoaşteţi istoria. În cazul lui Rut nu era vorba de slujire. Naomi i-a făcut parte de tot ce era posibil; zilele ei de slujire trecuseră; aşa începe cartea Rut. Găsim o văduvă săracă, singuratică, una care de două ori a rămas singură – o femeie care şi-a pierdut soţul şi copiii, care spune: „Am plecat în belşug şi Domnul m-a adus din nou acasă, fără nimic” (Rut 1.21). Ea ar fi putut la fel de bine să spună: „Am terminat cu lumea aceasta; soarele meu a apus, pe când era încă ziuă; eu nu mai pot face nimic pentru tine; du-te înapoi la dumnezeii tăi; eu nu-ţi mai pot da nimic; nu mai pot face nici o slujbă pentru tine; sora ta s-a întors înapoi; întoarce-te şi tu.” Ce gândeşti tu, care a fost răspunsul la aceasta? Ce a trezit această afirmaţie în inima lui Rut? Care a fost efectul acestei solicitări? Deci, această solicitare a arătat realitatea simplă, că persoana lui Naomi era, ca să zicem aşa, ancorată în inima moabitei. În fond răspunsul lui Rut a fost: „Tu eşti aceea pe care eu o vreau, eu te preţuiesc. Este persoana ta de care sunt legată, nu de slujire, eu nu vreau s-o mai am. Tu mi-ai dat tot ce puteai să-mi dai, însă eu nu doresc să te părăsesc, nici în viaţă nici în moarte nu mă pot despărţi de tine. Te-am cunoscut când îţi mergea bine, şi vreau să fiu cu tine şi atunci când ai parte de nenorocire. Te-am cunoscut în zilele bune, nu doresc niciodată să te părăsesc în zilele întunecate.
Observă diferenţa. Nu era nici slujirea de care Rut a avut parte de la Naomi, şi nici dorinţa ei după altă slujire în continuare de la Naomi. Şi eu spun aceasta, deoarece cunosc oameni care gândesc: dacă ziua întreagă o petrec în slujire, dacă sunt deosebit de activ, dacă merg aici şi acolo, atunci sunt foarte devotat. – Însă eu nicidecum nu pot spune aşa ceva. Probabil tu eşti aşa, şi poate chiar mai mult; probabil ai umplut cu pliante toate restaurantele din oraş, şi cu toate acestea nu posezi nici măcar o singură însuşire a devotamentului care bucură inima Domnului Isus Hristos. S-ar putea să fi o persoană care lucrează din greu – şi nu doresc să desconsider aceasta, să mă ferească Dumnezeu -, dar este o mare diferenţă între această chestiune şi o persoană care trăieşte în intimitatea apropierii personale de Domnul Isus Hristos, aşa că El poate spune despre ea: „Aici este cineva care preţuieşte gândurile Mele mai mult decât orice în lume; Eu îl numesc prietenul Meu şi Eu îi voi face cunoscut gândurile Mele.” Nu este aceasta cu totul altceva? Eu niciodată nu aş putea spune, că cineva care se află în această poziţie ar fi mai puţin avansat în slujirea lui; însă diferenţa este simplă, că slujirea poartă caracterul gândurilor lui Hristos şi nu preferinţele noastre proprii. Atunci ne vom gândi la preferinţa Lui şi la ceea ce El vrea să aibă.
Nu doresc să micşorez în inimile voastre dragostea voastră pentru slujire, ci doresc ca voi să luaţi seama ca slujirea voastră să fie o buna plăcere pentru Hristos şi nu numai bucuria voastră proprie. Aceasta este ceea ce caracterizează o persoană deplin devotată. Această persoană se bucură să cerceteze ce Îi place Domnului. Există ceva, care aduce mai multă binecuvântare, decât să cercetezi ce Îi place Aceluia care este ţelul nostru? Ce va dori El? Mă gândesc cu plăcere la Saul din Tars. Care a fost primul lucru, pe care el l–a spus după convertirea lui? „Doamne ce vrei să fac?” (Faptele apostolilor 9.6). Gândul lui este: eu am acum pe Domnul Isus Hristos, El a înlocuit totul în inima mea, m-a împăcat cu Sine Însuşi, şi acum eu cercetez ce Îi place Aceluia care este în cer, pe care eu L-am prigonit odinioară.
Priveşte acum celălalt aspect, pe care îl găsim în istoria lui Rut; nu este el minunat? În capitolul următor găseşti că ea slujeşte cu bucurie chiar şi pe căldura dogoritoare a zilei, şi ea lucrează şi se osteneşte pentru o persoană faţă de care ea era devotată; însă mai întâi a venit devotamentul. Este ca şi cum ea ar spune: „Îngrijesc pentru tine; aceasta este primul lucru. Şi eu arăt această purtare de grijă nu pentru ceva, pe care tu mi l-ai putea da sau doreşti să mi-l dai; ci eu exprim devotamentul meu prin aceea că eu – cu toate că tu eşti numai o văduvă sărmană – nu te pot părăsi.” – „Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul şi încă mai mult, dacă altceva decât moartea mă va despărţi pe mine de tine!” (Rut 1.17). Acesta este devotamentul adevărat, preaiubiţi prieteni. Nu trebuie să urmăresc istoria în continuare, dar ce primeşte ea în final? Este foarte interesant să urmărim aceasta. Ea primeşte pe Boaz, şi ce înseamnă numele acesta? Tărie.
Şi acum permiteţi-mi să leg de aceasta un loc din Biblie – un loc minunat, dar timpul nu permite să ne ocupăm detaliat cu el. Domnul Isus Hristos spune credincioşilor din Filadelfia, săraci, slabi şi totuşi plini de devotament: „Pe învingător îl voi face un stâlp [aceasta înseamnă, un „Boaz”] în templul Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3.12). „Pe învingător”, aceasta înseamnă, „Cine este plin de devotament; cine nu tăgăduieşte Numele meu; cine Mă preţuieşte printre cei răi şi printre cei buni mai mult decât orice din lume, pe Mine, Cel sfânt şi Cel adevărat – chiar dacă acum el ar putea fi expulzat, totuşi Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu. El ar putea fi un expulzat; un om sărac, nenorocit, exclus; un om la care se priveşte ca la unul care răstoarnă toate rânduielile religioase şi toate celelalte; totuşi „Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, şi niciodată el nu va mai ieşi afară; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al noului Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3.12).
Devotamentul Mariei Magdalena
Nu merg mai departe în privinţa aceasta, preaiubiţi prieteni, ci mă reîntorc la Noul Testament, la Maria Magdalena. Aici vedem o persoană, căreia Isus Hristos i-a slujit, exact aşa cum David a slujit lui Ionatan, şi este foarte interesant să urmărim această istorisire. Desigur a fost slujirea, cea care a adus-o înainte de toate la Domnul. Era Salvatorul ei, El a alungat din ea o legiune de demoni; aceasta rezultă clar din afirmaţiile care le citim. Însă ceea ce noi găsim după aceea, este interesant pentru fiecare dintre noi. Dacă urmăreşti în evanghelii întreaga ei istorie – şi te rog insistent să faci aceasta -, dacă cercetezi istoria Mariei Magdalena, vei constata, că din momentul când ea a avut partP6e de puterea eliberatoare, această femeie a fost prezentă în orice situaţie de viaţă a Domnului Isus Hristos. Ea I s-a devotat fără rezerve – ea s-a dat pe sine însăşi, toată existenţa ei; ea este amintită ca una care Îi slujea; ea L-a servit. Ea s-a dat pe sine însuşi şi a dat tot ce avea. Tu o vei găsi în viaţa Lui, ea a fost cu El la cruce, ea a fost ultima cu El la mormânt şi a fost prima la mormânt în prima zi a săptămânii. O istorie foarte interesantă! Oriunde ai căuta în Noul Testament, vei găsi pe Maria Magdalena în legătură cu istoria Domnului Isus Hristos începând din momentul când ea a avut parte de puterea Lui eliberatoare. El a eliberat-o şi El era Salvatorul ei – a alungat pe cei şapte demoni din ea -, şi ea s-a simţit atrasă de El Însuşi prin această lucrare; acesta este esenţialul, şi ea nu L-a părăsit niciodată. Şi ce mă impresionează aşa de mult, este faptul că ea se leagă strâns de El; în suferinţă, în ruşine şi ocară la cruce precum şi în alte situaţii de viaţă.
Adevărata încercare pentru devotament este aceea, dacă o persoană stă de partea lui Hristos în timpuri întunecate. Va veni ziua în care Hristos va avea toate, aşa cum vrea El, şi este o binecuvântare să te bucuri deja de aceasta; dar cât sunt de mulţi acum cu El în duh şi în inimă, când El încă nu are propriile drepturi şi titluri? Aceasta este o întrebare serioasă! Pe deplin devotaţi sunt aceia care rămân la Hristos, în timp ce El este lepădat, şi aceasta este tocmai încercarea din timpul de acum. Dacă Hristos ar fi la putere, dacă acum totul ar fi într-o ordine divină, dacă totul ar fi aşa cum vrea El să le aibă, aşa cum va fi într-o zi, atunci n-ar mai fi nici o cruce, nici o încercare, nici o ispită; fiecare ar avea parte cu El. Însă încercarea constă în faptul, dacă eu împart cu El soarta mea în lepădarea Sa; şi aceasta nu are a face, aşa cum am spus mai înainte, numai cu un om, căruia i s-a iertat, care are iertarea păcatelor.
Probabil tu ai savurat iertarea, aşa cum şi Ionatan a savurat foloasele biruinţei lui David, şi cu toate acestea el nu a petrecut nici un moment cu David în timpul lepădării lui. Şi aceasta este valabil pentru mulţi din timpul nostru. Ei spun: „Eu am iertarea păcatelor mele”, şi ei se opresc aici. Însă întrebarea este: Unde este Hristos acum? Am întrebat aceasta cândva pe cineva şi el a replicat: „Unde este Hristos? Ce vrei să spui prin aceasta?” Prin aceasta vreau să spun: Ce poziţie are Hristos astăzi în epoca aceasta în momentul actual? Cum este preţuit adevărul lui Hristos, Cuvântul lui Hristos? Sunt sfinţii adânciţi în lucrurile pe care El le preţuieşte cel mai mult şi le iubeşte? Voi ştiţi, că lucrurile stau cu totul altfel. Nu este nimeni care să contrazică, că Hristos astăzi nu este cunoscut cu adevărat. Generaţia aceasta a lepădat pe Hristos şi L-a expulzat. Noi trăim în lumea în care El a fost omorât, şi generaţia ucigaşilor Lui este la putere; acolo trăim noi. Hristos a fost lepădat, expulzat şi pretutindeni respins. Recunosc, că sunt din aceia care sunt deosebit de bucuroşi să poată monopoliza avantajele „planului de mântuire”. Realmente egoismul este exact principiul, principiul ascuns al inimii omeneşti. Oamenii sunt bucuroşi să primească avantajele lucrării lui Hristos, sunt bucuroşi să fie siguri, că ei nu merg în iad, atunci când vor muri; se bucură să fie siguri că nu merg la judecată. Însă marea întrebare, care se pune astăzi, când aşa de puţin se gândeşte la interesele şi la adevărul şi la Cuvântul lui Hristos, este: În ce măsură ocupi loc împreună cu El? Aceasta este proba pentru adevărata credincioşie şi adevăratul devotament faţă de El. Eşti tu gata în timpul de acum, să fii de partea Lui, legat cu preţul, pierderea, suferinţa şi ocara?
Sunt mulţi care se dau înapoi îngroziţi; dar cu toate acestea nu pot contesta, că ei nu sunt creştini. Însă spun: aceştia nu sunt devotaţi pentru Hristos. Merg chiar mai departe şi spun: aceia care înţeleg poziţia, pe care Hristos o ocupă acum în cer, precum şi lepădarea actuală a Lui de către lume, preţuiesc să fie în situaţii, la locul lor de muncă, acasă la ei, acele persoane care se potrivesc pentru un astfel de Hristos. Ei simt că este potrivit, atunci când crucea aruncă o umbră peste toate împrejurările. Pe ei nu-i interesează numai să profite de binele lucrării de la cruce şi de aceea să meargă în cer, ci ei vor acum să fie la Hristos; dorinţa lor este să-I răspundă acum la gândurile Lui, aici în prezent. Dacă El nu a avut nici un loc, unde să-Şi poată pune capul, dacă El a avut numai o iesle la naştere şi o cruce între doi tâlhari în moartea Sa şi mormântul lui Iosif la înmormântarea Sa – atunci cât pot să dorească aceia care Îl iubesc, să posede în lumea aceasta? O, de ar fi drumul nostru spre Dumnezeu puţin mai mult format în asemănare cu drumul Său! Cât de cu totul altfel ne-ar merge, dacă ar fi aşa! Şi nu am voie să spun fiecăruia dintre voi: că voi aveţi acum o posibilitate minunată, să arătaţi, că Hristos ocupă în inimile voastre locul de domnie, chiar dacă cu fiecare zi devine tot mai greu să fi în lumea aceasta o mărturie pentru Domnul şi Hristosul lepădat? Ce binecuvântare, că Dumnezeu a permis, să vină astfel de timpuri peste noi; este plăcerea cea mai mare, pe care El ne-o poate face. Este minunat, că El ne permite să fim în orele cele mai întunecate ale nopţii, pentru ca prin aceasta noi să dovedim valoarea şi binecuvântarea şi plinătatea despre El, Cel care este singura lumină a inimii noastre. Nu doreşti tu să suferi pentru persoana pe care o iubeşti? Este vorba de a da numai ceea ce nu te costă nimic?
Nu doresc să detaliez aceasta, dar dacă Domnul permite, doresc să mă ocup într-o altă seară cu răsplata acestui devotament. Este bine să se studieze aceasta în context cu Ioan 20, unde plata, pe care această femeie deplin devotată o primeşte, are caracter dublu. Ea primeşte o plată dublă. Pe de o parte ea aude numele ei, rostit de buzele Sale înviate. Ce moment de binecuvântare pentru inima ei! Te-ai gândit vreodată ce a însemnat aceasta pentru sufletul ei, când acest Sfânt, pe care ea Îl considera mort, stătea acum viu înaintea ei? Îngerii au văzut-o plângând, dar şi El a văzut-o. Şi El cunoştea valoarea lacrimilor ei şi i-a zis: „Maria!” Nu este aceasta o plată, prieteni preaiubiţi? Ce izvor trebuie să fi deschis aceasta în inima ei! „Rabuni!”, a răspuns ea, când plină de bucurie L-a recunoscut. Dar El merge mai departe. El spune acum: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru«” (Ioan 20.17). Aceasta înseamnă: „Mergi şi du fraţilor Mei vestea cea mai bună, care a fost făcută cunoscut vreodată de buze omeneşti inimilor omeneşti.”
Trăim în timpuri în care diavolul se osteneşte cu toată puterea să înlocuiască totul; să înlăture ceea ce este numărul unu în gândurile lui Dumnezeu. Ţelul lui suprem este să strice ordinea divină! El este iniţiatorul tuturor acestor lucruri. Privesc la Maria Magdalena şi văd cum ea se agaţă cu devotament de Hristos, şi văd cum pentru dăruirea ei ea este răsplătită într-un aşa fel, că o inimă plină de devotament se bucură. Hristos n-a trimis-o să predice în afară – eforturile mari şi ţelul diavolului este să scoată pe oameni din sfera lor, să scoată lucrurile din ordinea lor -; ea nu a fost trimisă să predice lumii. Ea a fost trimisă la fraţii lui Hristos, ca să le transmită vestea cea mai bună, care a venit vreodată de pe buzele omeneşti; ea a fost trimisă să le spună, că Hristos a înviat dintre morţi şi că Întâiul-născut dintre mulţi fraţi va merge la Tatăl Său şi Tatăl lor, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul lor. Nu era aceasta o plată mare? Prima ei plată era personală; a doua ei plată era în legătură cu alţii. Ea era o oaie a lui Hristos şi de aceea El a strigat-o cu numele ei; ea era un prieten al lui Hristos şi de aceea El îi aduce vestea cea mai bună.
Devotamentul deplin faţă de Hristos
Domnul să te facă să savurezi astăzi plăcerea acestui devotament, al cărei început este Hristos Însuşi. În felul acesta vei rămâne protejat, vei găsi ceea ce dezobişnuieşte inima ta de celelalte lucruri. Nu tăgăduiesc, că lumea este atrăgătoare sau că credincioşii trăiesc în timpuri de ispite; sunt convins de aceasta. Să nu crezi, că toate greutăţile au trecut, dacă ai avut cândva a face cu Hristos; până atunci ele nici nu au început încă cu adevărat. Niciodată nu ai astfel de greutăţi, niciodată aşa de multe probleme, o muncă aşa de chinuitoare, ca atunci când stai de partea lui Hristos. Şi de ce? Toate aceste greutăţi şi această muncă este astăzi din cauză că Hristos încă nu este la putere şi satan încă mai are voie să lucreze. Rămâne însă adevărat: El merită, da, El merită, ca eu să fiu simplu şi cu totul pentru El în această lume săracă, nenorocită, care L-a respins. De aceea mă rog stăruitor pentru tine şi pentru mine (în mod deosebit vă pun aceasta pe inimă, fraţii mei), ca noi să ne comportăm mai mult în chip demn de Hristos Cel lepădat, ca persoana noastră, casele noastre şi discuţiile noastre şi comportarea noastră să păstreze mărturia. Este adevărat, că noi trebuie să trăim în lumea în care Domnul nostru a fost omorât, şi avem a face cu o generaţie de oameni care a făcut aceasta. Însă noi suntem despărţiţi de lume, noi nu îi aparţinem, ci aparţinem unei scene şi Unuia care Se află pe această scenă.
Facă Domnul prin Duhul Său ca fiecare să guste bucuria de a avea pe Hristos şi de a fi devotat Lui, aşa fel ca în noi să se găsească ceea ce face bucurie lui Hristos; din pricina Numelui Său.
Oameni de care se bucură Dumnezeu
Psalmul 1
Dirk Schürmann
Principiile prezentate în acest Psalm se potrivesc pentru toţi cei care se tem de Dumnezeu în timpul lepădării Domnului Isus. Cu toate acestea acest Psalm, interpretat în sens strict, are în vedere rămăşiţa iudaică temătoare de Dumnezeu, care ea însăşi se află în mijlocul unei naţiuni care stă în răzvrătire publică faţă de Dumnezeu şi faţă de Unsul Său. El arată trăsăturile de caracter morale ale acestei rămăşiţe temătoare de Dumnezeu şi acţiunea lui Dumnezeu, prin care răul este judecat şi cei temători de Dumnezeu sunt introduşi în binecuvântare pe pământ.
Omul descris aici este numit „fericit”. În mod normal a fi fericit este o stare de trăire pozitivă. Însă pe baza faptului că lumea este principial o vale a plângerii, deseori în cadrul noţiunii de a fi fericit se gândeşte la lipsa stărilor negative: lipsa durerii, a întristării, a bolilor, a dezamăgirilor. În privinţa aceasta Dumnezeu Se pleacă chiar până la slăbiciunea noastră şi descrie starea viitoare veşnică a stării de a fi fericit cu cuvintele: „Moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi.”
Sursa tuturor acestor stări de nefericire este păcatul. Dacă păcatul nu ar fi venit în lume, nu ar fi nici o durere şi nici o nefericire. Atunci nu ar fi curs nici o lacrimă. Însă de când păcatul este în lume, nu mai există nici o posibilitate să scapi de aceste urmări, nici măcar prin îndepărtarea personală de păcat. Cea mai mare dovadă pentru aceasta este Cel care „nu a făcut nici un păcat şi în gura Căruia nu s-a găsit vicleşug”. El era „Omul durerii şi obişnuit cu suferinţa”. Dar se îndoieşte cineva de starea Lui de fericire? Şi chiar dacă acest Psalm din principiu se poate aplica la orice om temător de Dumnezeu, s-ar putea totuşi pune întrebarea: a existat până acum vreodată vreun om la care acest Psalm se potrivea pe deplin? Şi va exista unul în viitor?
Răspunsul ne este desigur clar. Acest caracter moral s-a găsit în forma lui desăvârşită numai în Hristos, care El Însuşi S-a identificat aici pe pământ cu rămăşiţa temătoare de Dumnezeu a iudeilor – aşa cum de exemplu rămăşiţa ne este arătată în Luca 1 în Zaharia, Elisabeta şi Maria – şi privind în viitor şi cu rămăşiţa iudaică a zilelor viitoare. Deci chiar dacă Psalmul nu se referă personal la Hristos, totuşi el arată pe Hristos din punct de vedere moral. Deci Psalmul 1 ne arată bucuria pe care Dumnezeu o are cu privire la Omul desăvârşit Hristos Isus, care totdeauna a fost pe deplin despărţit de rău şi era în deplină dăruire faţă de Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel putem înţelege că Psalmul 2 ne arată că Dumnezeu a destinat pe acest Om pentru tron. Dacă ne gândim la propriul nostru eşec, totuşi ne face fericiţi faptul că Dumnezeu avea totuşi un Om, care L-a glorificat desăvârşit prin viaţa Sa, care I-a dat tot ce Dumnezeu poate preţui la un om. Şi cu cât mai mult vom fi noi ca creştini fericiţi, dacă ne gândim la ceea ce nu au avut credincioşii Vechiului Testament: şi anume că noi suntem în Hristos, că Dumnezeu, atunci când ne priveşte, vede pe Hristos în toată frumuseţea Lui morală.
Versetul 1
Psalmii 1.1: Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori;
Psalmul nu începe aşa, cum probabil noi ne-am fi aşteptat: ferice de omul care nu are parte de dureri, care nu trebuie să verse lacrimi şi care nu trebuie să sufere pierderi. Nu! „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori.” Aici ne sunt prezentate trei trepte de dezvoltare ale păcătoşilor Aceste trei trepte par să arate o creştere. Mai întâi în felul în care ei sunt prezentaţi: răi – păcătoşi – batjocoritori. Însă apoi şi cu privire la comportarea lor: umblă – stă – se aşează. Şi în al treilea rând în preocuparea lor: ei au sfaturile lor; calea pe care ei îşi îndeplinesc planurile lor; şi ei şed în linişte la un loc de putere, batjocorind autoritatea lui Dumnezeu. Ei nu au nevoie de El. Şi nu au nevoie de: „Dacă Dumnezeu îmi va ajuta”.
- „Cei fără Dumnezeu” sunt cei mai puţin vinovaţi în această enumerare a răului. Problema constă în aceea, că ei nu cunosc pe Dumnezeu, nu-L iubesc şi nu-L onorează. El nu există în gândurile lor. Ei nu vor să li se amintească de El, să cunoască voia Lui sau să asculte de poruncile Lui. „Fără Dumnezeu în lume” – acesta este portretul serios al stării lor. Astfel de oameni au sfatul lor, consfătuirile lor – filozofia lor, „motivarea ştiinţifică a acţiunilor lor” – codexul lor moral. Însă în toate acestea Dumnezeu nu are nici un loc (conştient sau inconştient): ei sunt fără Dumnezeu, despărţiţi de Dumnezeu. Aceşti oameni nu sunt caracterizaţi de păcate grosolane; nu, sunt cei onorabili, cei care în sfătuirile lor chibzuiesc ce fac. Dar sursa acţiuni lor nu este Dumnezeu şi Cuvântul Său, ci ei înşişi: sfatul lor propriu.
Chiar şi la distanţarea de păcatele grosolane este aşa. Astfel de oameni nu fac tâlhării. Ei ştiu că în cele mai multe cazuri oricum vor fi prinşi. Sfatul lor le spune că este neînţelept să încerci să faci aşa ceva. Ei nu se îmbată – aceasta le dăunează sănătăţii şi prestigiului lor. Dar prestigiul lor ar fi lezat şi dacă ei ar merge la o oră de rugăciune împreună cu oamenii cei mai simpli într-o curte interioară. De aceea aceasta nu poate fi luată în discuţie. O slujbă religioasă în domul din Köln? Da, aceasta este cu totul altceva. Aceasta este la fel de respectabil ca şi participarea la o reprezentaţie teatrală sau a unui muzical, cu toate că ar preferea pe ultima, căci ea le oferă mai multă distracţie. Pentru toate ei au justificări culturale, ştiinţifice sau etice – este sfatul lor. Însă în acestea Dumnezeu nu joacă nici un rol.
- „Păcătoşii” adaugă nelegiuirii şi alte căi rele, pentru ca să obţină ţelurile lor. Înşelătoria, viclenia, violenţa, excesul, lăcomia, minciuna sunt folosite acolo unde li se par a fi de folos, ca să obţină scopul. Colegul, care îi fac concurenţă, este făcut mat prin mobbing. În felul acesta se înaintează mai repede în carieră. Cu mituire, lucru la negru şi înşelătorie la impozitare, casa proprietate personală este construită mai ieftin.
- „Batjocoritorii” s-au împietrit aşa de mult faţă de Dumnezeu, că au satisfacţii faţă de păcat, iau în derâdere evlavia celor temători de Dumnezeu şi se amuză de lucrurile sfinte. Atenţionările profeţilor lui Dumnezeu cu privire la judecata care va veni sunt respinse batjocoritor ca fiind o gândire fundamentalistă, apocaliptică. „Cunoscând întâi aceasta, că în zilele din urmă vor veni batjocoritori cu batjocură, umblând potrivit propriilor lor pofte şi spunând: «Unde este promisiunea venirii Lui? Pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei»” (2 Petru 3.3,4).
Aceste trei grupe caracterizează în mod deosebit anumite grupe de oameni. Astfel se spune
- despre păgâni, că ei erau „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12)
- despre iudei: „ne-am întors fiecare la calea lui” (Isaia 53.6) – păcătoşi
- despre punctul culminant al răului, că el se va aşeza în Templu şi va afirma că el ar fi Dumnezeu ( 2 Tesaloniceni 2.4) – forma cea mai înaltă de batjocorire a lui Dumnezeu.
Punctul culminant, care rezultă din comportarea celor nelegiuiţi, este la fel de îngrozitor.
Atâta timp cât mai există mişcare, „se duce”, există probabil o mică speranţă de întoarcere. Dar dacă cineva a ales conştient drumul rău şi stă pe el, atunci nu mai este departe până când el se va aşeza deplin liniştit cu o conştiinţă împietrită pe scaunul celor batjocoritori, unde Dumnezeu şi Hristos, cerul şi iadul sunt probabil numite numai în legătură cu o anecdotă. Aceasta este încununarea comportării unde binele este numit rău şi răul este numit bine.
Cum arată în astfel de împrejurări viaţa exterioară, viaţa interioară şi evoluţia celui temător de Dumnezeu? În exterior viaţa lui este caracterizată prin aceea că el se ţine departe de cercul persoanelor amintite mai înainte. Nu se caută prietenii cu astfel de oameni (cu excepţia cunoscuţilor pentru ai câştiga pentru Evanghelie). De asemenea cel temător de Dumnezeu nu va lua parte la sfaturile lor, la căile lor sau la odihna lor nelegiuită.
Versetul 2
Psalmii 1.2: ci plăcerea lui este în Legea Domnului şi cugetă la Legea Lui zi şi noapte.
Cel temător de Dumnezeu nu se ţine departe de aceste lucruri numai în exterior şi formal. El se deschide mai degrabă în viaţa lăuntrică dăruirii pentru Dumnezeu. Cel temător de Dumnezeu îşi are bucuria – adevărata taină pentru fericirea lui – în Cuvântul (Legea) Domnului.
Omul este dotat cu minte şi sentimente şi acestea au nevoie de un subiect cu care ele se pot preocupa. Gândurile noastre trebuie să aibă ceva, la care ele pot lucra. Şi de felul acestei preocupări a gândurilor noastre depinde mai mult sau mai puţin dacă noi suntem sau nu fericiţi. Luxul sau cel puţin comoditatea sau bunăstarea corporală singure nu ne fac cu adevărat fericiţi. Când dimpotrivă sentimentele noastre şi gândurile noastre au subiectul lor potrivit, foarte des împrejurările sunt pe locul doi. Cei logodiţi, care deseori trebuie să ia asupra lor eforturi mari, ca să se vadă, pot relata unele lucruri în privinţa aceasta.
O preocupare netrecătoare şi care stă totdeauna la dispoziţia gândurilor şi simţămintelor noastre este Cuvântul lui Dumnezeu, care aici este numit „Legea Domnului”. Cu privire la expresia „Lege” nu ar trebui să ne gândim în mod strict la Legea mozaică sau chiar la cele zece porunci, ci la faptul că Thora cuprinde întreg Cuvântul lui Dumnezeu, revelaţia pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine la un anumit moment. Este Legea „Domnului”, a lui Dumnezeu, faţă de care Israel stă într-o anumită relaţie (chiar dacă în timpul Adunării Israel este un popor lepădat, totuşi Dumnezeu Îşi aminteşte de legământul Lui), Dumnezeul despre care Israel ştia că El voia să aibă o relaţie cu el. Şi dragostea pentru acest Dumnezeu l-a făcut să iubească şi Legea Sa.
Cum cunoaştem noi creştinii pe Dumnezeu? Ca un Dumnezeu care a intrat cu noi într-o relaţie de legământ? Mult mai mult decât aceasta! Noi Îl cunoaştem ca Dumnezeu, care S-a revelat ca dragoste în Persoana Fiului Său, ca Dumnezeu, care în Hristos a devenit Tatăl nostru, la care noi putem veni şi Îl putem numi „Ava, Tată”. Aşa cunoaştem noi revelarea lui Dumnezeu în Persoana Fiului lui Dumnezeu Însuşi ca Acela pe care noi Îl cunoaştem ca Domnul şi Mântuitorul nostru şi Îl iubim pe El, şi nu numai Legea – Cuvântul scris –, şi noi cunoaştem pe Dumnezeu nu numai ca Domnul (IEHOVA), ci ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Cuvântul, de care el se bucură, devine subiectul la care el meditează ziua şi noaptea. Înseamnă aceasta că acum el nu mai lucrează şi nu mai doarme, ci că el stă douăzeci şi patru de ore în fotoliu şi meditează? Desigur nu! Nici Domnul Isus nu a făcut aceasta. Cine a lucrat aşa de mult ca El? Parţial El nu a ajuns nici măcar să mănânce, deoarece a lucrat aşa de mult (Marcu 3.20). Însă aceasta înseamnă că cel temător de Dumnezeu este permanent preocupat să se întrebe: cum gândeşte Dumnezeu despre ceea ce eu văd, aud, simt, trăiesc etc.? Care este misiunea mea astăzi? Ce îmi arată Domnul despre aceasta în Cuvântul Său?
Primul lucru pe care noi îl citim despre ce a făcut Domnul Isus pe pământ este, că El era preocupat cu lucrurile în care Tatăl Său voia să-L aibă – aşa cum El spune părinţilor Lui: „De ce M-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” Când diavolul I-a cerut înainte de începerea publică a lucrării Sale să facă pâine din pietre, El nu a făcut, deoarece în privinţa aceasta nu avea nici o misiune din partea Tatălui, şi a răspuns diavolului cu un cuvânt din Legea lui Dumnezeu. Şi acolo a fost întrebarea în inima Sa: Este voia Dumnezeului Meu, a Tatălui Meu, să potolesc în felul acesta foamea Mea?
Lucrurile cele mai simple, locul Lui de şedere, mâncarea Lui – totul era pentru El o întrebare după Cuvântul şi voia Dumnezeului Său. Ca Împărat al lui Israel El a făcut realmente ceea ce era prescris în Lege pentru împărat: „Şi ea să fie cu el şi să citească în ea în toate zilele vieţii sale, ca să înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul său; ca să păzească toate cuvintele Legii acesteia şi rânduielile acestea, ca să le facă” (Deuteronom 17.19). Ca Om aflat sub responsabilitate, care era născut sub Lege, El a luat Legea Domnului ca îndrumător. El putea spune: „Legea Ta este înăuntrul inimii Mele” (Psalm 40.8). Da, era mâncarea Lui, să facă voia Aceluia care L-a trimis (Ioan 4.34). Ce tragedie ciudată, căci tocmai asupra Lui, singurul care a iubit şi împlinit această Lege în măsura cea mai deplină, a venit blestemul Legii!
Versetul 3
Psalmii 1.3: Şi el este ca un pom sădit lângă pâraie de apă, care îşi dă rodul la timpul lui şi a cărui frunză nu se vestejeşte; şi tot ce face prosperă.
În continuare viaţa celui temător de Dumnezeu este o viaţă de dependenţă de izvoarele de ajutor ale lui Dumnezeu, care niciodată nu eşuează, aşa cum un pom sădit lângă pâraie de apă nu este dependent de faptul că plouă sau nu, ci materiile hrănitoare şi apa stau totdeauna proaspete în apropierea lui. Deoarece omul temător de Dumnezeu nu se încrede în oameni, ci în Dumnezeu, el nu este dependent de dispoziţiile sau aptitudinile schimbătoare ale semenilor lui.
Compararea omului temător de Dumnezeu cu un pom ne arată desigur şi stabilitatea cu care acesta este echipat; rămânerea din versetul 6 este prin aceasta deja anticipată. În contrast cu aceasta stă – în comparaţie cu vântul – pleava spulberată la cel nelegiuit: o comparaţie convingătoare, ca să arate instabilitatea. Aceasta este o încurajare deosebită într-un timp în care în afară se arată mai degrabă opusul.
Ţinerea departe de rău, dăruirea faţă de Dumnezeu şi dependenţa de Dumnezeu constituie împreună un rod de care Dumnezeu Se bucură. Şi acest rod corespunde unei creşteri normale dată de Dumnezeu şi de aceea vine la timpul său. Aici nu este nimic artificial, nimic învăţat formal, o simplă parafrazare, ci un caracter spiritual format de Dumnezeu, care se recunoaşte că vine din apropierea lui Dumnezeu. Dar nici înaintea oamenilor mărturia evlaviei – aşa cum ea ne este prezentată în frunze – nu este vătămată sau stricată („vestejit”) prin comportare nestatornică şi contradictorie.
În final tot ce face prosperă. Desigur aceasta este o afirmaţie greoaie, când ne gândim la unii credincioşi fideli care practică această ţinere departe de rău şi trăiesc în părtăşie cu Dumnezeu şi la care totuşi pare ca aceasta să nu fie aşa. Desigur, un Iosif şi un Daniel au experimentat în realitate această afirmaţie. Dar dacă ceva nu reuşeşte, înseamnă atunci aceasta că noi nu ne-am ţinut suficient de departe de rău sau că părtăşia nu a fost în totul în ordine? Desigur nu neapărat. Cea mai bună dovadă în sensul acesta este Domnul Isus Însuşi, care în Isaia 49 spune profetic: „În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic şi fără folos” – ceea ce era valabil de exemplu şi pentru Ieremia în timpul său. Şi totuşi: cât de măreţ este în cele din urmă rodul pe care El l-a adus şi îl va mai aduce! Da, noi înşine avem voie să ştim, că suntem o parte a acestui rod. Însă toate acestea sunt valabile şi pentru toţi care se încred în Dumnezeu. Ieremia 17.7-8 spune: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu se va teme când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod”.
Deci trebuie să ne gândim din nou, când este vorba de a-prospera-în-toate, că Psalmii fac parte din Lege şi sunt valabili pentru aceia care stau sub Lege. Lor le-a fost făgăduit, că ei vor avea această reuşită, dacă vor fi ascultători. Găsim prezentat detaliat aceasta în Deuteronom 28.1-14. Aceasta era o făgăduinţă pe care Israel ca întreg până acum nu putea s-o ia în posesiune, deoarece ei nu au îndeplinit condiţiile. În curând însă va fi o rămăşiţă – care se va deosebi de partea rea a poporului prin aceea că ea va purta caracterul acestui individual temător de Dumnezeu – naţiunea Israel, când judecata va fi măturat pe cei fără Dumnezeu. Prin aceasta chiar şi pentru naţiunea credincioasă din viitor această afirmaţie va deveni realitate abia atunci când judecata lui Dumnezeu asupra necredincioşilor a avut loc.
Pentru noi credincioşii astăzi – care nu avem ca izraeliţii principial făgăduinţe pământeşti – acest verset este valabil într-o formă derivată. Noi avem voie să ştim, „că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu”, şi: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?” În tot ce este bine pentru noi, El ne va lăsa să avem reuşită.
Versetele 4 şi 5
Psalmii 1.4,5: Nu tot aşa sunt cei răi; ci ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul. De aceea cei răi nu vor rămâne în picioare la judecată, nici păcătoşii în adunarea celor drepţi.
Cu totul altfel este cu cei lumeşti – ei sunt la plural. Cel drept (singular!) trebuie căutat. Nelegiuitul sunt mulţi. Uneori pare aşa, ca şi cum ei ar fi confirmaţi la locul autorităţii, când sunt văzuţi şezând acolo în linişte. Când însă Dumnezeu va prelua domnia pe pământ, ei vor fi ca pleava pe care o spulberă vântul. Ce diferenţă între cele două tablouri: pleavă, spulberată de vânt, şi un pom, sădit lângă pâraie de apă.
În prezent s-ar putea ca răul să prospere şi cei temători de Dumnezeu trebuie să sufere, şi se pare că domnia lui Dumnezeu ar fi eşuat, ca şi cum Dumnezeu ar fi pierdut lucrurile de sub control. Însă aceasta revelează principiul important, că noi trebuie să aşteptăm desfăşurarea deplină a domniei sfinte a lui Dumnezeu – fie în binecuvântare pentru cel care se teme de Dumnezeu, fie în acţiunea cu răul –, până când Dumnezeu va veni în viitor cu judecata. Atunci se va vedea, că cel fără Dumnezeu nu poate rămâne în picioare la judecată, în timp cel care se teme de Dumnezeu primeşte moştenirea sa şi va fi recunoscut de Dumnezeu şi va avea parte de binecuvântare în adunarea celor drepţi. Aceasta este judecata din Luca 17.24-37 respectiv Matei 24.37-41.
Speranţa creştinului este opusă: el nu aşteaptă ca cei răi să fie îndepărtaţi din lume şi ca să rămână numai el însuşi, ca să obţină binecuvântarea, ci el aşteaptă să fie răpit în cer, unde sunt toate binecuvântările sale, şi ca cei răi să rămână aici pentru judecată.
Acum trebuie să se vorbească despre cel drept la singular, „el”, în timp ce despre cel rău se vorbeşte la plural. Într-adevăr am văzut că acest Psalm se referă în chip desăvârşit numai la un singur Om drept. Dar şi aceia, care Îl urmează şi arată în viaţa lor ceva din această temere de Dumnezeu, se simt deseori singuratici şi singuri în mijlocul unei cete mari de oameni fără Dumnezeu. Va veni însă un timp când raportul se va inversa. Atunci nelegiuiţii vor pieri şi va fi o adunare a celor drepţi. Pentru creştini această Adunare are încă caracterul deosebit că ea este adunarea celor întâi-născuţi (Evrei 12.23), şi în Duhul noi am venit deja acum în ea. Pentru Israel va urma să fie, că după judecată întreg poporul va consta numai din oameni drepţi (Isaia 60.21).
Versetul 6
Psalmii 1.6: Pentru că Domnul cunoaşte calea celor drepţi, dar calea celor răi va pieri.
În timpul de acum cel temător de Dumnezeu îşi are mângâierea în părtăşia ascunsă cu Domnul, căci Domnul cunoaşte calea celui drept. Şi ceea ce Domnul confirmă, va rămâne. Toate celelalte vor pieri. „Lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1 Ioan 2.17). Da, contează sfârşitul drumului. După aceasta se orientează, dacă drumul va avea durabilitate. Unele drumuri ale credincioşilor apar astăzi foarte încolăcite, foarte anevoioase şi promit puţin succes. Însă ceea ce contează este sfârşitul: rămâne drumul sau el trebuie să piară! Şi Domnul cunoaşte orice porţiune de drum întunecată, ştie de orice ocoliş anevoios, pe care noi trebuie să mergem. Aceasta este mângâierea noastră, atâta timp cât nu am ajuns la sfârşitul drumului.
Ia seama la tine însuţi! – Un strigăt de trezire
1 Timotei 4.16
William John Hocking
Verset călăuzitor: 1 Timotei 4.16
1 Timotei 4.16: Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele.
Nu este deja timpul pentru noi să luăm serios la inimă starea lucrurilor care stăpânesc peste „noi”? Dumnezeu ne-a dat înapoi în îndurarea şi harul Său multe adevăruri, care multe secole au fost pierdute din vedere. Ştim că păcatele noastre au fost acum iertate şi îndepărtate pentru totdeauna. Ştim că Dumnezeu ne-a îndreptăţit deplin. Ştim că avem viaţa veşnică în Fiul lui Dumnezeu. Cât de mult ar fi dat nu puţini creştini din timpul nostru şi din trecut, ca să aibă siguranţa acestor binecuvântări şi a altora, care între noi sunt „cunoştinţe generale”?
Mai mult decât atât, noi ştim că Duhul Sfânt locuieşte în noi şi prin aceasta noi suntem legaţi cu Domnul Isus Hristos ca mădulare ale trupului Său. Ştim de asemenea că favoarea actuală, de care avem parte, şi gloria viitoare, în care noi trebuie să fim introduşi în curând, pot fi măsurate numai prin bucuria pe care Tatăl a găsit-o pentru inima Sa în Persoana şi lucrarea Fiului Său preaiubit. În afară de aceasta ştim că Domnul Isus vine, ca să ne ia la Sine, şi atunci inima Lui va fi veşnic satisfăcută pe deplin şi bucuria noastră va fi veşnic deplină.
Spun, că noi ştim aceste lucruri; şi prin aceasta mă refer la faptul că ele aparţin temelor obişnuite ale slujirii şi că credincioşii le cunosc ca adevăruri doctrinare. Dar unde domină teama de Dumnezeu practică, râvna, dăruirea, vegherea şi viaţa de rugăciune, care ar trebui să fie rezultatul unei astfel de cunoaşteri mari şi al unei binecuvântări bogate?
Este prezentă vizibil multă despărţire de asemănarea cu lumea, dar motivul pentru aceasta nu este deseori teama că reputaţia noastră bună ar putea avea de suferit, în loc ca motivul să fie bucuria de Hristos? Nu ne strângem noi deseori laolaltă pentru citirea Cuvântului, pentru rugăciune şi chiar pentru frângerea pâinii într-un mod formal, rece, fără ca izvoarele adevărate ale laudei, ale dorinţei şi ale adorării să fi fost mişcate şi deschise în inimile noastre prin puterea Duhului Sfânt?
Cum stau lucrurile cu timpurile noastre pentru rugăciunea personală şi meditare? Nu decurg ele deseori reci şi fără putere, fără înflăcărare lăuntrică şi fără binecuvântare, chiar şi atunci când nu le neglijăm complet? Nu este la noi o indiferenţă îngrozitoare cu privire la interesele lui Hristos, care se vede clar prin lipsa rugăciunii – personale, comune şi publice?
Avem noi aceeaşi dorinţă pentru binecuvântarea altora, ca apostolul, care putea spune: „M-am făcut tuturor toate, ca, oricum, să mântuiesc pe unii”, şi: „Eu, dar, foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui în totul pentru sufletele voastre, chiar dacă, iubindu-vă mai mult, sunt iubit mai puţin” (1 Corinteni 9.22; 2 Corinteni 12.15)?
Dacă vorbim cu alţi creştini, nu avem noi atunci mai mult intenţia să dovedim că ei sunt falşi şi noi suntem corecţi, în loc să le dăm ceva care îi va duce mai departe? Nu este deseori la noi o aroganţă de superioritate spirituală, care contrazice tot ce spunem noi? Vrem să ne lăsăm încă o dată atenţionaţi! Ce îngrozitor ar fi dacă am deveni nu mai mult decât o sectă cu o teologie frumoasă, corectă şi conform Scripturii, dar lipsită de viaţă şi rece!
Este „iscusinţa” diavolului în zilele noastre să degradeze revelarea voii Tatălui nostru la nivelul unei teologii, care discută, dezbate şi o face temă a controverselor. Nu uitaţi: cu toate că apostolul spune: „Ia seama la învăţătură”, el pune înainte atenţionarea serioasă: „Ia seama la tine însuţi” – o atenţionare care astăzi aproape că a fost dată uitării.
„Atunci, ce trebuie să fim sau ce să facem?” Aşa vor întreba probabil unii surprinşi, care nu au sesizat cu îngrijorare decăderea, care s-a strecurat încetul cu încetul pe parcursul multor ani şi care acum este foarte clară pentru orice inimă temătoare de Dumnezeu. Dorinţa inimii lui Dumnezeu pentru noi este exprimată prin cuvintele „Fiţi plini de Duhul”.
Dragi prieteni, voi care citiţi acum aceste rânduri, noi vrem să ne întrebăm cu toată seriozitatea: Cunoaştem noi plinătatea bucuriei actuale, pacea care întrece orice înţelegere, puterea deplină pentru rugăciune, pentru adorare şi pentru mărturisire şi pentru nădejdea care se revarsă, care rezultă ca roade ale „a fi plin cu Duhul”?
Este pentru tine şi pentru mine o obişnuinţă să fim conduşi, călăuziţi, mânaţi şi umpluţi prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu? Sau este cel puţin aceasta dorinţa ta şi a mea cea mai profundă? Dacă aceasta este dorinţa noastră, nu ar trebui atunci să regretăm lipsa de putere şi sărăcia în binecuvântare, care se remarcă aşa de des în strângerile laolaltă pentru rugăciune, pentru vestirea Cuvântului şi pentru închinare? Nu vrem să intrăm în camera noastră cu inima zdrobită, ca acolo să ne revărsăm înaintea lui Dumnezeu inima, mărturisind starea spirituală joasă, care se vede pretutindeni, şi să-L rugăm să ne dăruiască o trezire reală în puterea Duhului Sfânt? Având în vedere revenirea în curând a Domnului, nu vrem noi să mergem pe drumul nostru în aşa fel ca să fim găsiţi ca creştini credincioşi care aşteaptă, veghează şi lucrează?
Dacă sufletul nostru nu este liber şi fericit în dragostea lui Hristos adânc simţită şi dacă în adâncul inimii noastre nu mergem pe drumul nostru prin puterea Duhului Sfânt în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, atunci nu vrem să permitem ca vrăjmaşul să ne înşele, prin aceea că ne face să gândim, că aceasta ar fi din cauză că noi avem o cunoaştere mare.
Probabil astăzi înţelegem unele „adevăruri referitoare la Adunare” mult mai bine decât acum cinci ani. Dar a devenit Hristos mult mai preţios? Avem noi mai multă bucurie reală, profundă, să ne gândim la El şi să vorbim despre El? Poate am făcut progrese în ceea ce priveşte cunoaşterea spirituală, dar este sentimentul nostru mai profund şi mai fidel decât în momentul în care am aflat pentru prima dată că El ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi? Arde inima noastră în râvna şi jarul „dragostei dintâi”? Este dragostea Lui şi dăruirea Lui şi astăzi la fel de importantă pentru mine, aşa cum a fost atunci?
Gândeşte la apelul Domnului adresat bisericii binecuvântate cu daruri şi avansată spiritual din Efes: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 2.4). Ce câştig este o cantitate mare de cunoaştere referitoare la Persoana şi lucrarea Sa, dacă sentimentul sufletului scade, şi care totuşi este aşa mult preţuit de El?
Şi apoi – în ceea ce priveşte venirea Domnului, avem dorinţa să auzim strigarea Lui şi să vedem faţa Lui; o dorinţă care zi de zi devine tot mai profundă şi pătrunde tot mai mult viaţa noastră? Probabil ştim foarte exact, şi potrivit cu Scriptura, învăţătura despre venirea Domnului, dar vrem să ne întrebăm: este aceasta o speranţă în care trăim şi a cărei împlinire o aşteptăm în fiecare ceas? Este vorba numai de o învăţătură, la care ţinem cu tărie, sau este aşa, că puterea ei ne ţine tari, prin aceea că în practică ea ne desparte de veacul acesta rău şi preocupă gândurile noastre cu Persoana care revine?
Ce ar fi, dacă în acest moment serios, critic – indiferent de unele certuri, care conduc la despărţire, şi în mijlocul indiferenţei mult răspândite – s-ar putea auzi strigarea şi atunci vom fi cu adevărat impresionaţi: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!” (Matei 25.6)?
Fântâni crăpate
Ieremia 2.13
David R. Reid
Verset călăuzitor: Ieremia 2.13
Ieremia 2.13: Poporul Meu a făcut două rele: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, ca să-şi sape fântâni [textual=cisterne], fântâni crăpate, care nu ţin apa.
Introducere
O cisternă era în ţările Bibliei un rezervor de apă artificial, care era săpat în pământ sau cioplit în stâncă, ca în el să adune apă şi s-o păstreze. Cisternele erau foarte importante în Israel, din cauza timpului foarte lung de secetă şi a relativ puţinelor izvoare naturale. Însă o cisternă găurită era practic fără valoare. Stâncile poroase sau construcţiile sfărâmicioase puteau să ţină numai puţină apă murdară, dacă chiar puteau. Să aduni şi să păstrezi apa în cisterne găurite era la fel de înţelept ca şi cum ai folosi sita ca vas de fiert!
Nebunie în poporul lui Dumnezeu
Ieremia a folosit imaginea unei cisterne găurite, ca să arate spre nebunia nemărginită a lui Israel, poporul lui Dumnezeu. El nu şi-a ales acest tablou ca „umplutură de predică”. Dumnezeu Însuşi foloseşte această ilustraţie în mesajul pe care El l-a transmis poporului Său prin profetul Ieremia (Ieremia 2.1,2,4,5). Mesajul era o mustrare pentru poporul care nu s-a mai dedicat deplin Dumnezeului Său. Predica despre cisterne găurite o putem aplica şi astăzi la poporul lui Dumnezeu.
Să studiem mai îndeaproape contextul istoric din Ieremia 2.13, ca să înţelegem ce înseamnă de fapt mesajul despre cisternele găurite. Ieremia a predicat şi a trăit într-un timp în care poporul Iuda, deci partea sudică a naţiunii Israel, s-a îndepărtat de la Dumnezeul viu şi nu s-au mai bazat ca El să le satisfacă nevoile spirituale. În Ieremia 2 citim cum ei se depărtează de Izvorul apelor vii şi pretutindeni caută ceva care ar trebui să le astâmpere setea spirituală. Ei şi-au săpat cisterne ale idolatriei şi imoralităţii, în speranţa că bucuria pământească a acestor păcate va satisface nevoile lor.
Cisternele noastre găurite
Însă poporul Iuda a recunoscut că cisternele făcute de ei erau cisterne găurite, care nu puteau ţine apă înviorătoare – nici măcar cea mai mică cantitate de apă! Cisternele nu au devenit găurite, după ce un timp au ţinut apă. Nu, ele au fost găurite începând din ziua în care au fost construite. Niciodată ele nu au ţinut apă. Aceasta este valabil pentru toate cisternele construite de noi. Planurile şi eforturile, pe care le „construim” prin propria putere, ca să găsim împlinire spirituală în afara Domnului, vor sfârşi inevitabil în insucces – ele sunt de la început condamnate la eşec. Numai Dumnezeu poate astâmpăra setea noastră spirituală (Isaia 55.1,2; Ioan 4.10-14; 7.37,38).
Nu te îndepărta de izvor
Când poporul nebun Iuda s-a îndepărtat de Dumnezeu, care a făcut aşa de multe pentru popor, s-a făcut vinovat de un rău dublu: încercarea de a face un rezervor artificial, ca să aduni apă spirituală, era destul de gravă, dar să te îndepărtezi şi să refuzi apa Izvorului dătător de viaţă era tragic! Cum poate cineva cu mintea clară să facă aşa ceva? Să ne imaginăm, noi ne aflăm într-o ţară secată şi suntem însetaţi şi ne îndepărtăm de izvorul artezian al apei proaspete, ca sub arşiţa soarelui să săpăm o cisternă în speranţa de a aduna puţină apă de ploaie! Dacă în apropiere nu se află nici un izvor, este lucrul cel mai bun pe care îl putem face, să săpăm o cisternă. Dacă în apropiere ar fi un izvor şi nu am şti, atunci ne-am afla într-o situaţie de compătimit, dar s-ar putea cel puţin să ne compătimească pentru încercările noastre pline de râvnă pentru a aduna apă. Dar dacă am şti că în apropiere este un izvor cu apă curgătoare, proaspătă, şi noi ne îndepărtăm de acest izvor dătător de viaţă, ca să construim o cisternă, am fi proşti, cum nu se poate spune. Nimeni nu ne va compătimi, dacă încercările noastre de a săpa se termină cu o cisternă găurită goală.
Exact acesta este tabloul, pe care Dumnezeu l-a pictat în cuvinte, ca să arate poporului Său, cât de deosebit de nebun şi vinovat era atunci când s-au întors de la El. Popoarele păgâne din jur puteau cel puţin fi compătimite, dacă neştiind urmau idolii lipsiţi de viaţă, care nu puteau astâmpăra setea lor spirituală. În afară de aceasta aceste popoare păgâne, altfel decât Iuda, erau dedicate cu fidelitate idolilor lor (Ieremia 2.10,11)! Însă poporul Iuda a părăsit intenţionat Izvorul lui al apei vieţii, ca să bea din cisternele găurite, construite de ei. Nu este de mirare că cerurile au fost chemate să se mire şi să se înfioare din cauza unei astfel de nebunii, prostii şi a unui astfel de rău (Ieremia 2.12)!
Este posibil ca astăzi unii din oamenii lui Dumnezeu să fie vinovaţi de acelaşi rău dublu, ca poporul Iuda din zilele lui Ieremia? Este posibil ca noi să fim aşa de obişnuiţi cu apele vii, că ne îndepărtăm de Izvor, ca să vedem dacă în alt loc este apă? Suntem noi preocupaţi în chip nechibzuit să ne construim propriile cisterne? Ce este cu alergarea noastră după o carieră de succes? Desigur noi trebuie să avem o profesie, dar dacă creştinii năzuiesc după împlinire deplină în profesie (şi sunt creştini numai „duminica dimineaţa”), aceasta ar putea fi un fel de construire de cisterne. Ce citim noi cu plăcere? Unii creştin petrec mult timp cu cititul revistelor, ziarelor şi a literaturii lumeşti, însă petrec puţin timp (dacă chiar petrec) cu cititul Bibliei. De ce? Probabil aceasta este un fel de construire de cisterne. Chiar dacă în sine însuşi nu este fals să citeşti ziare şi reviste – dar a devenit această literatură mai interesantă şi mai captivantă decât Cuvântul lui Dumnezeu?
Dacă ne abatem de la Cuvântul viu şi petrecem peste măsură de mult timp să încercăm să ne stingem setea în alt mod, am putea fi vinovaţi de acelaşi păcat ca poporul Iuda. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaxare şi discuţii. Lucrul, cititul, recreerea – toate aceste lucruri nu sunt rele în ele însele, ci sunt bune şi ajutătoare, dacă sunt menţinute în echilibru. Dar dacă constatăm, că noi ne preocupăm cu aceste lucruri ca să găsim în viaţă satisfacere şi împlinire, atunci probabil construim într-un mod rafinat cisterne. Noi trebuie să ne reîntoarcem la Izvorul apei vieţii, înainte de a remarca prea târziu, că rezervoarele construite de noi sunt cisterne găurite.
În afara Izvorului apei vieţi niciodată nu vom putea găsi împlinire deplină şi satisfacere. Să limpăieşti apa murdară, stătută, a acestor cisterne, aceasta nu poate potoli setea spirituală, ci în cele din urmă conduce la otrava dezumanizării. Comparate cu învăţătura biblică despre originea sublimă a omului, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, cisternele evoluţiei create de om sunt ape tulburi! Să ne gândim şi la durerile din căsniciile şi familiile destrămate; dezamăgirea şi suferinţele vin din cauză că se bea din cisternele umaniste ale libertăţii sexuale.
Revenirea este întotdeauna posibilă
Dumnezeu a dat poporului Iuda mereu ocazii să se reîntoarcă la El, dar poporul s-a îndepărtat tot mai mult de El. Ca să rămânem la imaginea cisternelor: Ieremia 2.18 arată că ei s-au îndreptat spre apele Nilului şi Eufratului, în loc ca de la cisternele găurite să se întoarcă la Izvorul apei vieţii. Cu alte cuvinte: mai bine au aşteptat protecţie şi aprovizionare de la idolii şi domnia Egiptului şi Asiriei, în loc să se îndrepte spre Dumnezeul credincios al lui Israel. Urmarea a fost că Dumnezeu le-a făcut cunoscut, că poporul va culege ce a semănat (Ieremia 2.19). Şi astfel Iuda a fost cucerit şi dus cu sila la Babilon în sclavie (la râul Eufrat), unde a băut apa amară, pe care a ales-o. În Ieremia 42-44 aflăm că cei care au supravieţuit în ţara Israel, contrar sfatului categoric al lui Ieremia, a fugit în Egipt şi acolo au murit la apa Nilului.
Cât de nebunesc este să te preocupi cu răul construirii de cisterne! Urmările unei astfel de rebeliuni sunt astăzi la fel de serioase şi sigure ca acum două mii cinci sute de ani pentru poporul Iuda. Fie că o naţiune se îndepărtează de Dumnezeu, ca să bea din cisterna goală a umanismului secular, sau fie că un creştin caută satisfacere şi împlinire în afara Domnului – Biblia mărturiseşte că noi culegem ce am semănat (Galateni 6.7). De aceea vrem să fugim de orice osteneală şi orice sete şi pentru totdeauna să bem din Izvorul apei vieţii!
Abuzarea de călăuzirea liberă a Duhului în strângerile laolaltă
Harold Primrose Barker
Nu eu am ales tema „Strângerile laolaltă deschise şi abuzarea de ele”. Redactorul nostru a considerat această temă ca fiind foarte importantă şi m-a rugat insistent să tratez tema.
Trebuie să recunosc că ezitând am acceptat să împlinesc dorinţa aceasta. Este întotdeauna mai uşor să atragi atenţia asupra unei fapte incorecte, decât să faci propuneri pentru corectare. Însă numai un laş se retrage de la o misiune, numai pentru că el are o antipatie faţă de ea. De aceea contez pe indulgenţa cititorului, în timp ce pe baza Bibliei ne vom ocupa cu tema aceasta.
Ce înseamnă „strângere laolaltă deschisă” [remarca redacţiei: în Germania numită deseori şi „conferinţă biblică” sau asemănător]? Întrebarea nu este de prisos, căci ceea ce pentru unii este cunoscut, nu trebuie neapărat, fără să fie explicat, să fie recunoscut de alţii ca fiind clar. Noi folosim expresia „strângere laolaltă deschisă” ca opusul la prelegerile stabilite dinainte despre Cuvântul lui Dumnezeu (fie ele pentru sfinţi sau pentru păcătoşi), care pot fi stabilite de oricare slujitor al lui Hristos, ca să facă propria lucrare sau unde el slujeşte singur sau împreună cu alţii la invitaţia celor care răspund de întrunire. Luat în sens strict o „strângere laolaltă deschisă” nu este stabilită pentru rugăciune sau pentru un alt scop deosebit, ci ea este un ceas în care toţi cei prezenţi aşteaptă călăuzirea Domnului cu privire la participarea la rugăciune, închinare sau citirea Cuvântului sau slujirea prin Cuvânt.
Nici un cititor atent al capitolului 14 din 1 Corinteni nu va avea îndrăzneala să tăgăduiască că aceasta era caracteristica adunărilor din Corint în timpul apostolilor. Prezenţa darurilor de putere – cu toate că nicidecum nu erau esenţiale pentru o aşa adunare – pare (dacă purtătorii darului nu erau călăuziţi de Domnul) că au condus la abuz şi la dezordinea care a urmat din aceasta. Abuzul şi dezordinea erau deja atunci vizibile. Chiar dacă Dumnezeu era urzitorul libertăţii, care caracteriza adunările sfinţilor din Corint, atunci cu siguranţă El nu era urzitorul dezordinii, care a luat naştere prin abuz.
Cu toate că sărbătoarea săptămânală de Cină are un scop bine definit, ea a fost pe drept lăsată „deschisă” pentru călăuzirea Domnului – aşa credem noi. Această oră poate fi uşor folosită abuziv de către aceia care aşteaptă mai mult o binecuvântare pentru ei înşişi, decât să aibă în vedere aducerea aminte de Domnul. Aceşti oameni propun deseori o cântare nepotrivită sau mulţumesc într-un fel care este puţin în concordanţă cu motivul simplu al orei. Remediul constă desigur în aceea, că eşti profund conştient de prezenţa Domnului – căci unde sunt chiar şi numai doi sau trei adunaţi în Numele Său, El este prezent – şi ai o înţelegere mai bună a prilejului la care ne strângem pentru frângerea pâinii, şi anume, să ne amintim de El Însuşi.
Dar când redactorul m-a rugat pentru redactarea unui articol despre „strângerile laolaltă deschise”, probabil el s-a gândit la adunările cu mulţi vizitatori din diferite locuri la ocazii deosebite: la zile de sărbătoare stabilite prin lege sau alte zile când credincioşii din împrejurimi – eliberaţi de preocupările zilnice – pot să se strângă într-un anumit loc, în mod obişnuit pentru două ceremonii, întrerupte printr-o gustare. La astfel de adunări are loc cel mai frecvent abuzul. Abuzul este în general de patru feluri:
- Ridicarea în grabă necuviincioasă pentru a sluji, o alergare spre podium. Cei care ştiu ce înseamnă să aştepţi călăuzirea Domnului şi să aştepţi momentul potrivit nu vor mai contribui.
- Vorbitori nepotriviţi, care i-au parte, cu singurul rezultat că plictisesc şi frustrează pe ascultătorii lor demn de compătimit. Astfel de vorbitori sunt foarte repede la pupitru şi prin aceasta împiedică pe aceia care pot zidi cu adevărat adunarea.
- Lungimea exagerată a [vorbirii] unora, care în mod egoist ocupă timp extrem de lung. Dacă ei, spus blând, ar fi plini de atenţie ar lăsa timp altor fraţi, care la fel ca ei simt că au un mesaj de la Domnul.
- Textul din 1 Corinteni 14.29 [„Doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţi să judece”] este tratat ca şi cum ar fi literă moartă.
Cum pot fi înlăturate aceste abuzuri?
Înainte de toate se pune întrebarea, dacă „strângerile laolaltă deschise”sunt cele mai potrivite pentru ocazii ca acestea. Mulţimea adunată se compune din oameni din cele mai diferite locuri. În general acolo sunt mulţi tineri, creştini din diferite comunităţi de credinţă şi nu rareori oameni neîntorşi la Dumnezeu. Luat în sens strict, nu este o „oră de adunare (biserică)” [Remarca redacţiei: unele, din cele spuse aici, sunt valabile (cu regret) şi pentru ceea ce în Germania este numit „ora de vestire a cuvântului” şi conştient este privită ca oră de adunare, adunaţi în Numele Domnului.] Majoritatea celor prezenţi vin în urma invitaţiei acelora care poartă local responsabilitatea, şi sunt oaspeţii lor. De aceea în multe cazuri se obişnuieşte ca aceia care iau cuvântul înaintea adunării, ar trebui s-o facă pe baza unei invitaţii; doi sau trei vorbitori după masa, şi la fel şi seara. Desigur aceasta nu protejează împotriva abuzului de întrunirea deschisă, ci îl anulează direct. Rămâne în responsabilitatea acelora care pregătesc şi organizează întrunirea pentru această ocazie deosebită, ca să decidă dacă întrunirea ar trebui să fie „deschisă” sau dacă numai anumiţi vorbitori invitaţi să ia cuvântul.
Dacă se decide ca adunările să fie deschise, atunci ele trebuie lăsate să fie deschise. Cei care convocă adunarea nu ar trebui să scrie la nord, la sud, la est şi la vest, ca să invite pe vorbitorii lor preferaţi în speranţa că aceştia vor lua cuvântul. Tot ce pare a fi nereal este demn de detestat, nu numai în ochii lui Dumnezeu, ci este neplăcut şi pentru toţi oamenii sinceri. Făţărnicia sub orice formă este de respins. Nu arată aproape ca lipsă de sinceritate să faci cunoscut strângeri laolaltă „deschise” şi totuşi să inviţi vorbitori deosebiţi din afară?
Să presupunem că trebuie ţinută o adunare cu adevărat deschisă: atunci ar putea să ne ajutăm să ne protejăm de abuz, dacă unul din organizatori sau un frate în vârstă ar spune câteva cuvinte la început, ca de exemplu:
„Fraţilor şi surorilor, suntem aici să aşteptăm ceva de la Domnul. El să facă cu noi ce vrea El. Dacă ne bazăm pe El, atunci putem fi foarte siguri că El nu ne va dezamăgi. Noi vrem cu adevărat să aşteptăm de la El. Fiecare frate, care se ridică în grabă nepotrivită, ca să vorbească, devalorizează prin aceasta călăuzirea divină la aceia care ştiu ce înseamnă aceasta, indiferent ce ar spune fratele. Nimeni nu ar trebui să-şi închipuie, că el, pentru că inima lui este plină de un adevăr preţios, este din cauza aceasta chemat să slujească cu acest adevăr. S-ar putea să fie o sută de fraţi prezenţi, a căror inimă arde de dorinţa să împărtăşească cu alţii ceea ce îi mişcă. Ei nu pot toţi vorbi. Domnul are felul Lui de a face cunoscut călăuzirea şi voia Lui. Să-L aşteptăm. Fiecare să trateze cu atenţie pe celălalt; căci dacă un frate vorbeşte 40 de minute, el se face vinovat, că prin aceasta ar putea împiedica pe un altul, care la fel ca el este călăuzit să ia cuvântul. Să ne gândim la atenţionarea din 1 Corinteni 14.29: dacă în timpul darurilor supranaturale a fost rânduit ca să vorbească doi sau trei profeţi, cu cât mai mult este necesară această regulă înţeleaptă în zilele noastre!”
Este foarte probabil ca o astfel de atenţionare să facă impresie. Că ea este necesară, nimeni nu se va îndoi. Am cunoscut un frate, care după cântarea de la început s-a ridicat să se roage, şi apoi a deschis Biblia lui şi a vorbit, fără ca mai înainte să se aşeze sau el însuşi să aştepte un moment, dacă nu cumva altcineva este călăuzit să slujească. Am cunoscut din aceia, care au vorbit aproape o oră. Prin aceasta au făcut imposibil pentru alţii, care probabil au avut de asemenea un cuvânt de la Domnul, să iasă la cuvânt.
Dacă o atenţionare dată la început – aşa cum am propus noi – nu este luată în seamă, ce trebuie făcut atunci? Scriitorul îşi aminteşte de o întrunire în care o pereche tânără căsătorită trebuia încredinţată Domnului. Un frate în vârstă cu vază a făcut cunoscut că ar fi dorinţa expresă a sfinţilor ca să petreacă strângerea laolaltă în principal în rugăciune, şi ea ar trebui terminată într-o oră. Dar cu toate acestea au vorbit doi fraţi veniţi din afară, unul după altul, 48 de minute. De aceea nici măcar un singur frate din adunarea locală, din care făcea parte mireasa şi unde ea era cunoscută şi preţuită, nu a avut ocazia să-şi înalţe glasul în rugăciune către Dumnezeu pentru ea şi pentru soţul ei pe noul lor drum. Dacă fraţii slujitori se comportă în felul acesta, ne mirăm atunci că aceia care probabil au mai puţină cunoştinţă, nu acceptă să li se spună ceva?
Ce soluţie avem? Răspunsul ar putea fi următorul: ori se renunţă la „strângerea laolaltă deschisă” – în afară de ocaziile locale, adunările lunare pentru părtăşie şi altele asemănătoare – ori din când în când să se prezinte liniile directoare ale strângerilor laolaltă „deschise”. Aceia care nu respectă regulile ar trebui luaţi serios, dar prieteneşte şi frăţeşte, la întrebări .
Înainte de toate ar trebui ca aceia care cunosc cât de grave sunt abuzurile amintite, să se roage ca fraţii şi surorile să primească o înţelegere mai bună cu privire la forma unor astfel de adunări şi tot ce este în legătură cu acestea în prezenţa Domnului. Noi întotdeauna ne putem baza pe dragostea şi credincioşia Lui, pe îndurarea Lui plină de har şi disponibilitatea Lui de a ne ajuta.
Tradus de la: Missbrauch der freien Leitung des Geistes in den Zusammenkünften
Titlul original: „The open meeting and its abuse“
din: Christ and the Assembly: Being Papers Issued as a Supplement to Scripture Truth,
The Central Bible Truth Depot
Traducere: Ion Simionescu
Drumul vieţii
Psalmul 16
Hamilton Smith
Versete călăuzitoare: Psalm 16
Pe drept s-a spus, în grădina Eden nu erau drumuri. Omul în starea de inocenţă nu avea nimic altceva de făcut în această grădină a desfătării, decât să rămână acolo unde l-a aşezat Dumnezeu. El nu avea nevoie de nici un drum, ca să plece de acolo. Nici în cer nu vor fi drumuri. Un om sfânt nu va simţi nici o nevoie pe scena desăvârşirii să părăsească acest loc.
Pentru a merge printr-o lume ruinată şi pentru a ieşi afară din ea în mod necesar este nevoie de un drum, şi acest drum există. Căci nimeni nu poate rămâne într-o astfel de lume: omul vinovat nu poate, şi nici credinciosul nu va vrea să rămână, chiar dacă ar putea rămâne. Alungat din Eden, omul într-o lume ruinată a devenit o persoană fără patrie, un păcătos, care începând din momentul când el vine în lume merge pe un drum care conduce afară din lume prin moarte, pe drumul morţii.
Pentru cel credincios însă este un alt drum, drumul vieţii, o cărare, „pe care nici o pasăre de pradă n-o cunoaşte şi ochiul vulturului n-a văzut-o. Cele mai mândre animale [literal: fiii mândriei] n-au călcat pe ea, şi leul fioros n-a trecut pe ea” (Iov 28.7,8). Ochiul cel mai ager n-o găseşte, la fel şi puterea cea mai mare. Duhul omenesc nu l-a descoperit niciodată, şi puterea omului niciodată nu va merge pe el. Ca şi drumul morţii, el conduce printr-o lume de suferinţe, prin valea umbrei morţii; dar el conduce în prezenţa Domnului, într-acolo unde este plinătate de bucurie şi totdeauna sunt desfătări.
Acest drum, pe care omul natural niciodată nu a ştiut să-l descopere, a fost revelat în har şi a fost mers în chip desăvârşit de un Om desăvârşit, Omul Hristos Isus. Pe baza desăvârşirii fiinţei Sale El era Acela căruia aici pe pământ a putut să I se reveleze drumul vieţii. „Tu Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii”, putea spune Domnul Isus. El a mers pe el în orice clipă în desăvârşire şi a ajuns la ţelul final, la dreapta lui Dumnezeu. În afară de aceasta El devine în umblarea Sa modelul desăvârşit pentru ai Săi, pe care El îi invită să meargă pe urmele Lui; aşa a fost unul din ultimele Lui cuvinte, pe care El li le-a adresat, înainte ca El să părăsească lumea aceasta: „Urmează-Mă!” Însă noi mergem cu paşi clătinaţi şi multe greşeli pe drumul acesta, pe care Hristos ca model al nostru a mers înaintea noastră spre încurajarea noastră.
Drumul acesta ni-l arată Psalmul 16 în mod deosebit. Dacă privim drumul pe care Hristos a mers în chip desăvârşit, atunci noi putem numai să-L admirăm; şi ceea ce noi admirăm, aceasta căutăm să imităm.
Înainte de a privi detaliile acestui drum binecuvântat, vrem să ne întrebăm: Ce este drumul vieţii? Există viaţa zilnică, cu tot ce aduce ea cu sine în obligaţii şi relaţii, o viaţă care se desfăşoară pe pământ, care este limitată în timp şi sfârşeşte cu moartea. Există viaţa de slujire şi de luptă împotriva duşmanului: şi această viaţă se desfăşoară într-un cadru pământesc. „Viaţa”, despre care vorbim, nu este limitată la pământ, şi nici limitată în timp sau supusă morţii. Ea este o viaţă lăuntrică, care este trăită cu Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu. Ea este o viaţă pe pământ, care menţine sufletul în trecerea lui prin timp şi prin moarte, care este savurată în plinătatea ei la dreapta lui Dumnezeu şi care are durată veşnică. Aceasta este viaţa care ne este prezentată în chip frumos în Psalmul 16. Ea este o viaţă a părtăşiei lăuntrice cu Dumnezeu şi de aceea este independentă de împrejurări, da, ea ne menţine când trecem prin împrejurări. De aceea împrejurările potrivnice ocupă în Psalmul acesta un loc neînsemnat. Ele nu sunt ignorate: sunt amintite o lume păcătoasă, moartea şi mormântul, dar ele sunt numai fundalul întunecat pentru o viaţă care poate fi trăită într-o lume rea, fără să fi atins de rău.
Frumuseţea unei astfel de vieţi nu se poate exprima prin cuvinte. Cineva a spus:
Această legătură vie cu Dumnezeu aruncă o lumină, o strălucire, pe toate; ea face cunoscut sufletului binecuvântarea divină într-un aşa fel, că nimic nu se poate compara cu ea (cu binecuvântarea) decât numai realizarea ei deplină în prezenţa lui Dumnezeu. Să trăieşti cu Dumnezeu, să-L savurezi într-o natură care este capabilă pentru această savurare, cu tot ceea ce rezultă în mod necesar din aceasta, unde ea se realizează fără nor în părtăşia cu Dumnezeu, aşa cum Hristos a fost în lumea aceasta, aceasta este bucuria cea mai desăvârşită, care poate exista, dacă nu luăm în considerare împlinirea veşnică a tot ce este cunoscut şi simţit într-o astfel de relaţie.
Aceasta este pe deplin clar, şi totuşi cât de uşor neglijăm noi această viaţă lăuntrică! După ce suntem siguri de poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, suntem atenţi să trăim o viaţă exterioară corectă înaintea oamenilor, să fim activi în slujire, fără să fim experimentaţi înaintea lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră lăuntrică. Să ne gândim totuşi, că o umblare corectă înaintea oamenilor precum şi o slujbă adevărată pentru Hristos rezultă dintr-o viaţă trăită înaintea lui Dumnezeu.
După aceste remarci introductive să studiem această viaţă lăuntrică, aşa cum ea ni se oferă în Hristos. Psalmul nostru 16 este aplicat în Noul Testament în mai multe locuri la El. Apostolul Petru citează versetele 8 până la 11, ca să dovedească învierea lui Hristos (Faptele apostolilor 2.25-28); apostolul Pavel face acelaşi lucru cu versetul 10 (Faptele apostolilor 13.25); şi autorul epistolei către Evrei foloseşte principiul primului verset (fără să-l citeze direct), ca să dovedească că Hristos era părtaş la natura omenească (Evrei 2.13). De aceea noi suntem îndreptăţiţi prin Scriptură să aplicăm psalmul acesta la Hristos personal.
1. Hristos ca Om dependent
Versetul 1a
Psalmul 16.1a: O poezie a lui David.
La începutul acestui Psalm ne este prezentat Hristos ca Om desăvârşit de dependent. „Păzeşte-Mă, Dumnezeule!” este expresia dependenţei. Această dependenţă este primul principiu mare al vieţii lăuntrice, trăită înaintea lui Dumnezeu. Omul este prin natura lui dependent de Dumnezeul său; cu toate acestea omul decăzut doreşte mai bine să fie dependent de tot felul de lucruri şi de oameni, decât de Dumnezeu. În Hristos era atunci în sfârşit un Om pe pământ, care era total dependent de puterea lui Dumnezeu, ca să rămână păzit la fiecare pas al vieţii Lui. Desigur El putea să Se păzească singur; însă în har El a ocupat locul omului dependent. În ceea ce ne priveşte pe noi, acceptăm cu plăcere să fim dependenţi de Dumnezeu atunci când suntem în greutăţi, însă arătăm puţin dependenţa curată şi simplă faţă de El, când credem că ne putem baza pe sursele noastre proprii de ajutor.
Toate sursele de ajutor ale creaţiei stăteau lui Hristos la dispoziţie, toate oştirile cereşti erau gata să asculte de porunca Lui, şi cu toate acestea El a spus: „Păzeşte-Mă, Dumnezeule!”
2. Hristos ca Om care Se încrede
Versetul 1b
Psalmul 16.1b: … că în Tine mă încred.
„În Tine Mă încred.” Dependenţa desăvârşită a lui Hristos era rezultatul încrederii Lui desăvârşite în Dumnezeu. El avea încredere nelimitată în dragostea Lui nesfârşită. Furtuna puternică de pe mare îl găseşte pe Hristos dormind liniştit cu capul pe o pernă. Dar adevărata pernă a inimii Sale era dragostea Tatălui. Ca Om desăvârşit El poate spune: „Mă încred în Tine” şi dorm în furtună; şi după aceea El Se scoală ca Dumnezeu atotputernic şi spune: „Linişte! Taci!” (Marcu 4) şi linişteşte furtuna. S-a spus foarte corect, că furtunile ne aruncă asupra Lui, în timp ce pe El furtuna L-a găsit „acasă”. Furtunile, care ne conduc la Tatăl, L-au lovit pe El fiind la Tatăl. Nimic nu-L putea abate vreodată de dependenţa Lui de puterea Tatălui şi de încrederea în dragostea Tatălui. El a plecat, dar „perna” Lui a lăsat-o înapoi: dragostea Tatălui rămâne cu noi!
3. Hristos ca Om supus
Versetul 2a
Psalmul 16.2a: Eu am spus Domnului: „Tu eşti Domnul meu.”
Versetul 2 scoate în evidenţă o a treia trăsătură de caracter a vieţii lăuntrice. „Eu am spus Domnului: «Tu eşti Domnul meu!»” Cine se exprimă în felul acesta, ocupă locul de supunere şi de ascultare faţă de voia altuia. Ce gând insuportabil pentru omul natural să trăiască o viaţă de absolută supunere sub voia suverană a lui Dumnezeu, şi aceasta în orice timp! Şi cu toate acestea, acesta este drumul vieţii şi al bucuriei. Singurul drum binecuvântat constă în împlinirea voii Aceluia care în dragostea Lui nesfârşită m-a hotărât pentru binecuvântare veşnică şi în puterea şi înţelepciunea Sa divină împlineşte planurile Sale. Hristos a mers în desăvârşire pe acest drum al supunerii faţă de voia Altuia. Când El a venit în lume, El putea spune: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule”, pe drumul prin lumea aceasta: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui”, şi când El a plecat din lume: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Aici pe pământ a fost un Om, care în toate împrejurările şi tot timpul a făcut numai voia lui Dumnezeu.
Când din toate părţile s-a ridicat împotrivire faţă de El, El putea spune: „Da, Tată, căci aşa Ţi-a plăcut Ţie.” Cu toţi norii întunecaţi, care s-au adunat deasupra drumului Său, El S-a încrezut întotdeauna în dragostea Tatălui şi întotdeauna S-a supus voii Tatălui. Şi în momentul când cea mai îngrozitoare furtună dintre toate furtunile care ne ameninţa trebuia să vină asupra Lui, El S-a încrezut mai departe în dragostea Tatălui şi putea spune: „Paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?” El S-a supus voii Tatălui: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.”
Psalmul 2 ne arată pe Hristos ca Domnitor, Împăratul din viitor, care va zdrobi cu un toiag de fier pe toţi împotrivitorii. Ce binecuvântare este să şti că va veni un Om ca să judece toate nedreptăţile lumii acesteia şi să supună toate lucrurile voii lui Dumnezeu! Dacă ne amintim că este vorba de Împăratul uns de Dumnezeu, nu vom fi surprinşi.
Psalmul 8 ne transpune în timpul când întreaga creaţie va fi supusă lui Hristos. „Ai pus toate sub picioarele Lui”, se spune acolo. Cu adevărat, ce binecuvântare, dar nici aici nu suntem surprinşi, dacă ne gândim cine este El: Fiul Omului, încununat cu glorie şi onoare.
Însă din Psalmul 16 învăţăm că Acela, Căruia Dumnezeu I-a supus toate lucrurile, şi Căruia toate Îi vor fi supuse, El Însuşi este Omul supus pe deplin. Ce subiect al admiraţiei! Şi noi putem spune, că puterea Lui, de a-Şi supune universul întreg, îşi are originea în faptul că El a fost odată Omul deplin supus. Aşa ne arată primele versete ale Psalmului nostru cele trei caracteristici semnificative ale drumului vieţii: dependenţa de puterea lui Dumnezeu, încrederea în dragostea lui Dumnezeu şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu.
4. Hristos ca Omul smerit
Versetele 2b şi 3
Psalmul 16.2b,3: Bunătatea mea nu se înalţă până la Tine. Despre sfinţii care sunt pe pământ şi despre cei aleşi ai spus: „Toată plăcerea Mea este în ei..
Un alt caracter foarte frumos al drumului vieţii, care a fost ilustrat în desăvârşire în viaţa lui Hristos, este smerenia Lui. Ca Om El putea spune lui Dumnezeu: „Bunătatea Mea nu se înalţă până la Tine”; şi cu privire la sfinţii, care sunt pe pământ, la cei aleşi: „Toată plăcerea Mea este în ei”. Sfinţii şi cei aleşi ai pământului descind rareori din rândul căpeteniilor şi mai marilor lumii acesteia. Să ne amintim de cuvintele apostolului Pavel adresate credincioşilor din Corint: „Pentru că, uitaţi-vă la chemarea voastră, fraţilor: că nu sunt mulţi înţelepţi potrivit cărnii, nu mulţi puternici, nu mulţi de neam ales. Căci Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cei înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii … lucrurile de jos … şi pe cele dispreţuite şi pe cele care nu sunt …”. Printre aceştia se află „cei aleşi”, şi cu aceştia Domnul S-a făcut una în dragostea şi smerenia Lui. Dacă vrem să avem părtăşie cu Hristos, atunci trebuie să avem părtăşie şi cu cei neînsemnaţi ai pământului acesta, căci la aceştia Îl vom găsi pe El. Simon, fariseul, invită pe Domnul gloriei în casa sa; însă apoi el a trebuit să primească şi o femeie din cetate, care era o păcătoasă. Şi Hristos nu numai este la cei neînsemnaţi, la cei smeriţi, ci El Îşi găseşte plăcerea în ei. El era smerit cu duhul. El putea spune: „Eu sunt blând şi smerit cu inima.” Nu era vorba de o simplă smerenie în umblarea Lui sau în felul lui de vorbire, pe care noi uşor le putem afişa, ci era vorba de smerenia inimii. „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus”; „în smerenie, unul considerându-l pe altul mai presus de sine însuşi.” Să luăm la inimă aceste îndemnuri.
5. Hristos ca Om despărţit
Versetul 4
Psalmul 16.4: Durerile celor care aleargă după un alt dumnezeu se vor înmulţi; nu voi turna darurile lor de băutură de sânge şi nuvoi pune numele lor pe buzele mele.
Pe drumul Său ca Om desăvârşit Hristos nu a permis să se interpună absolut nimic între sufletul Său şi Dumnezeu. El nu a adus nici un omagiu lucrurilor pe care oamenii le onorau, El nu a luat numele lor pe buzele Lui. Un idol nu este neapărat un lucru material, pe care îl venerezi în locul Dumnezeului adevărat. El este tot ceea ce în sentimentele inimilor noastre permitem să se interpună între sufletele noastre şi Dumnezeu; de aceea apostolul Ioan scrie chiar credincioşilor: „Copiilor, feriţi-vă de idoli!” Cât de des noi alergăm cu regret după lucruri care vor să pătrundă între sufletele noastre şi Dumnezeu! Însă atunci trebuie curând să învăţăm cât de adevărate sunt cuvintele psalmistului: „Durerile celor care aleargă după un alt dumnezeu se vor înmulţi.” Omul decăzut are multe lucruri care despart inima lui de Dumnezeu; însă omul nou are numai un subiect: „Viaţa pentru mine este Hristos”, şi „ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”
6. Hristos ca Omul mulţumit
Versetele 5 şi 6
Psalmul 16.5,6: Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu; Tu îmi asiguri sorţul. Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute, da, am o moştenire frumoasă.
Hristos era nu numai Omul despărţit, El era şi Omul deplin mulţumit. El putea spune: „Domnul este partea moştenirii Mele şi a paharului Meu.” Moştenirea este ceea ce este înaintea noastră, partea care rămâne sufletului; paharul vorbeşte mai mult despre ceea ce noi savurăm pe drum. Moştenirea este partea noastră care ni se cuvine, paharul este măsura în care savurăm actual moştenirea. Domnul este partea moştenirii noastre, precum şi a paharului nostru; de aceea paharul nu este savurarea împrejurărilor de pe drum, ci mai degrabă savurarea Domnului în împrejurările prin care trecem. Ele pot avea caracterul dureros al drumului prin pustie, dar cu toate acestea psalmistul poate spune în Psalmul 23: „Paharul meu este plin de dă pe deasupra.” Savurarea Dumnezeului veşnic, pe care El o avea în împrejurările drumului, făcea ca bucuria Lui să se reverse. Aceasta este experienţa pe care Domnul a făcut-o în chip desăvârşit în suferinţele de care a avut parte aici.
În unul din momentele cele mai dureroase ale vieţii Sale, când El a fost respins de Israel şi nu a fost înţeles de ai Săi, „În timpul acela, Isus, răspunzând, a spus: «Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului.»” Pe drum El a băut din pahar; El, Moştenitorul tuturor lucrurilor, putea spune: „Toate Mi-au fost date de Tatăl Meu.”
Noi posedăm o moştenire minunată; ni se cuvine să bem din pahar şi în credinţă să înţelegem că moştenirea este păstrată pentru noi: „Tu Îmi asiguri [susţii] sorţul”. Să bei din pahar înseamnă să intri în fericirea moştenirii; şi în măsura în care facem aceasta, suntem preocupaţi cu ceea ce rămâne, cu ceea ce va fi păstrat, în loc să alergăm după lucrurile lumii acesteia, care „trece” cu toate poftele ei.
Când Domnul a străbătut lumea aceasta a morţii, în împrejurări El era „Omul durerii şi obişnuit cu suferinţa”; dar în perspectiva „moştenirii frumoase”, de care a avut parte, El putea spune: „Frânghiile de măsurat Mi-au căzut în locuri plăcute.”
7. Hristos ca Omul, care S-a lăsat călăuzit
Versetul 7
Psalmul 16.7: Voi binecuvânta pe Domnul care mă sfătuieşte; chiar întimpul nopţilor, lăuntrul meu mă învaţă.
Noi înţelegem mai bine desăvârşirea lui Hristos ca Om, când Îl auzim spunând: „Voi binecuvânta pe Domnul care Mă sfătuieşte.” El, care ca Dumnezeu dă sfat, al cărui Nume este Minunat, Sfătuitorul (Isaia 9), este Cel care ca Om primeşte sfat. Într-o lume a păcatului nici un om nu poate merge în înţelepciunea proprie pe drumul vieţii. Pentru fiecare pas avem nevoie de sfatul lui Dumnezeu în mijlocul dezordinii pătrunse prin păcat şi egoism. Ca să putem „ajuta cu un cuvânt pe cel obosit”, trebuie să lăsăm „în fiecare dimineaţă” să ni se deschidă urechea, ca „să ascultăm ca un ucenic”. Nu este aceasta iarăşi vorbirea Domnului? El a umblat zi după zi conform sfatului lui Dumnezeu. Cât de important este deci pentru noi să ne aşezăm în fiecare zi la picioarele Lui, ca să ascultăm cuvântul Lui!
În afară de sfatul divin însă, care trebuie să ne călăuzească, este şi pricepere spirituală (Coloseni 1.9,10). Ea este ilustrată prin „rinichi”; din ea se formează principiile călăuzitoare ale sufletului. Această pricepere prezintă mai clar drumul lui Dumnezeu atunci când sufletul este departe de influenţele lumii neliniştite, care îl înconjoară, aşa cum este în liniştea nopţii. Înţelegerea spirituală, înviorată de sfatul divin, va recunoaşte atunci realmente cu mai multă claritate drumul vieţii, care conduce printr-o lume a păcatului şi a morţii.
8. Hristos ca Omul menţinut de Dumnezeu
Versetul 8
Psalmul 16.8: Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina.
Ca să poţi merge pe drumul vieţii, sfatul lui Dumnezeu şi priceperea spirituală nu sunt suficiente; noi avem nevoie şi de sprijinul lui Dumnezeu. Şi acesta este un element pe care îl vedem realizat în chip desăvârşit pe drumul Domnului ca Om. El putea spune: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea Mea”, şi în timp ce Îl avea înaintea Sa, El era conştient că Domnul era la El: „El este la dreapta Mea”; şi dacă Domnul este la dreapta Lui, El poate adăuga: „nu Mă voi clătina”. Noi avem privilegiul să urmăm pe Domnul pe drumul acesta, chiar dacă numai El a fost Cel care putea spune: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea Mea”. În ceea ce ne priveşte pe noi, cu regret nu putem spune „întotdeauna”; noi nu avem întotdeauna acest ochi simplu, care să nu privească la altceva, decât numai la Hristos. Dacă nu este banul sau altceva din lumea aceasta, după care alergăm, poate fi totuşi eu-l propriu într-o formă sau alta. Dorinţa după comoditate, după autosatisfacere, după glorie personală poate tulbura capacitatea de a vedea a sufletului nostru. Dacă ochiul nostru este simplu, dacă Hristos este singurul subiect al nostru, vom simţi că Domnul este la noi; şi dacă El este la noi, nu ne vom clătina. Lumea, care ne înconjoară, este umplută cu tot felul de glasuri diferite, şi chiar şi între copiii lui Dumnezeu domină multă încurcătură; dar dacă suntem sprijiniţi de Domnul şi menţinuţi de El, nu ne vom clătina.
9. Hristos ca Omul care S-a bucurat
Versetele 9-11
Psalmul 16.9-11: De aceea mi se bucură inima şi mi se veseleşte sufletul, chiar carnea mea se va odihni în siguranţă. Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea. Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna.
Drumul vieţii, pe care a mers Domnul, a condus prin moarte. Vorbim aici nu de moartea Lui ispăşitoare în favoarea alor Săi, ci de fericirea unei vieţi, pe care moartea nu o poate atinge. Acesta este drumul vieţii prin moarte. Privirea spre moarte nu aruncă aici nici o umbră asupra duhului Său. Inima Lui nu este zdrobită la acest gând; El Se bucură, sufletul Lui tresaltă de bucurie şi carnea Lui se va odihni în siguranţă. Pentru cel care merge pe drumul vieţii, moartea este numai trecerea spre o savurare mai mare a vieţii. În timp ce omul natural, care se află pe drumul morţii, este umplut de tristeţe şi teamă, omul care merge pe drumul vieţii este caracterizat de bucurie, laudă şi liniştea speranţei.
Taina acestei bucurii este în ţelul minunat, care se zăreşte. Drumul vieţii conduce printr-o lume a durerilor, prin valea umbrei morţii, dar se termină în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru Hristos şi pentru toţi care sunt uniţi cu El, aceasta este prezenţa Tatălui. Şi aceasta este mai mult decât gloria, ea este casa Tatălui, casa în care se revelează inima Tatălui, unde cunoaşterea şi savurarea Tatălui sunt realitate deplină. Aici jos în toate durerile, care aparţin de nedespărţit de pământul acesta, noi putem bea din paharul vieţii; dincolo în bucuria cerului vom avea plinătatea vieţii. Aici jos sunt bucurii pe cale, dincolo sunt pururi plăceri.
Aceasta era viaţa lăuntrică, pe care a trăit-o Domnul Isus ca Om cu Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu, atunci când El a mers prin lumea aceasta. Omul în inocenţa lui în Eden nu putea cunoaşte această viaţă, şi pentru omul decăzut este imposibil s-o cunoască. Numai un om sfânt poate trăi o viaţă caracterizată prin dependenţă de puterea lui Dumnezeu, prin încredere în dragostea lui Dumnezeu şi prin supunere faţă de voia lui Dumnezeu, o viaţă de smerenie, care a venit la aceia care din punct de vedere moral erau gloria pământului, în toate acestea însă au menţinut despărţirea de răul lumii, o viaţă de mulţumire cu privire la moştenirea viitoare, o viaţă care cunoaşte călăuzirea divină şi sprijinul divin, o viaţă pe care moartea nu o atinge, căreia mormântul nu poate să-i pună capăt, şi care conduce în prezenţa lui Dumnezeu, unde este plinătate de bucurie şi desfătări pentru totdeauna. O viaţă, care a fost în inima Tatălui pentru noi, în care mâna Lui ne sprijină până în momentul în care vom fi introduşi în plinătatea acestei vieţi, în casa Tatălui.
Numai în Hristos această viaţă a fost trăită în desăvârşirea ei absolută. Însă este posibil şi pentru ai Săi să fie trăită în puterea Duhului Sfânt.
Tradus de la: Der Weg des Lebens
Titlul original: „Der Weg des Lebens“
din Hilfe und Nahrung, Editura Ernst-Paulus-Verlag, 1993, pag. 261–275;
apărut în germană pentru prima dată în Der Dienst des Wortes, Ediţia 13, 1935, pag. 61–67, 73–78
Traducere: Ion Simionescu
Vestirea Cuvântului este plictisitoare …!?
… despre o înţelegere greşită a călăuzirii Duhului!
SoundWords
- Introducere
- Slujbă de predicare într-o formă cu totul deosebită
- Expresia „călăuzirea Duhului”
- Călăuzirea Duhului cere creştini spirituali
- Confuzii referitoare la călăuzirea Duhului
- O predică trebuie să aibă un mesaj
- Pregătirea predicii
- Pregătirea predicii, dar cum?
- Aproape că nu se simte lipsa de hrană prin predică
Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 12; 14
Introducere
Mult timp ne-am întrebat, cum ar trebui să înceapă un articol care are acest titlu. Şi dacă în afară de aceasta ne gândim ce gânduri ne trec în acelaşi timp prin minte, atunci dorim mai bine să nu scriem nici un cuvânt şi să punem „pana” la o parte. Deci, să mergem la următoarea temă … dar un moment – dar ce este, dacă titlul ar fi adevărat? Nu ar trebui atunci să se vorbească foarte deschis şi foarte sincer despre aceasta? Ce ar fi dacă nu numai noi am sta duminica neliniştiţi pe scaun, mişcându-ne încoace şi încolo şi pe ascuns aruncăm privirea spre ceas sau încercăm încordaţi să nu lăsăm capul „să cadă” prin aţipire? Ştim din multe discuţii, că nu numai noi avem aceste greutăţi, însă există un prag de reţinere pentru a vorbi despre aceste lucruri. Ei bine, vrem să îndrăznim să exprimăm unele gânduri referitoare la această temă şi să cerem mai dinainte scuze, dacă unul sau altul se simte atacat. Acela ar trebui să se gândească că în momentul când se citeşte acest articol nimeni – în afară de Domnul Isus – nu poate privi în inima lui şi prin acest articol există posibilitatea deosebită ca fiecare, care într-un fel oarecare face o lucrare de slujire prin Cuvânt sau este convins de un anumit fel de serviciu de predicare, poate să se întrebe critic, fără să fie atacat direct public.
Slujbă de predicare într-o formă cu totul deosebită
Articolul acesta se va preocupa cu tema predicilor plictisitoare – o problemă, care se întâlneşte deseori tot mai mult în anumite grupe de creştini, şi anume pretutindeni acolo unde nu este angajat un predicator sau unde nu este planificat serviciul de predicare săptămânal. Aceasta desigur nu înseamnă că problemele descrise în continuare nu ar putea fi interesante şi pentru celelalte comunităţi (biserici). Însă aceste biserici au deseori alte probleme în domeniul serviciului de predicare.
Noi vorbim despre biserici (adunări) unde în aşa-numitele ore de vestire a Cuvântului nu se ştie dinainte cine va prelua „serviciul în Cuvânt”. Deseori acestea sunt numite „o strângere laolaltă sub călăuzirea Duhului Sfânt”. Şi este desigur în primul rând o parte pozitivă, dacă se are dorinţa să se strângă laolaltă numai sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, ca să se dea Duhului Sfânt orice posibilitate să dăruiască un Cuvânt la timpul potrivit. Noi trebuie necondiţionat să ne bazăm pe acţiunea Duhului în mijlocul nostru – aceasta este caracteristica creştinismului adevărat [vezi articolul: W. Kelly „Darul Duhului şi darurile”.] Căci în cele din urmă în 1 Corinteni 12.11 se spune: „Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea.” Şi aceasta trebuie amintit aici foarte clar: slujba făcută numai de un singur om este străină Bibliei, adică o funcţie de predicator, la care întotdeauna de regulă numai una şi aceeaşi persoană face lucrarea de slujire. Ar conduce prea departe să ne ocupăm aici să dovedim istoric cum această particularitate caracteristică s-a dezvoltat în anumite evenimente culturale. În orice caz acest „one-man-show” nu este biblic.
Dar că prin vestirea Cuvântului ca „strângere laolaltă sub călăuzirea Duhului Sfânt” să se înţeleagă principial, că se vine laolaltă, se cântă o cântare, se rosteşte o rugăciune, se aşteaptă două până la cinci minute şi apoi se scoală cineva şi apoi de regulă se vorbeşte trei sferturi de oră, apoi se aşează şi ora se încheie cu cântare şi rugăciune, aceasta este cu adevărat o întrebare îndreptăţită, cu care ar trebui să ne ocupăm. Cu regret sau din fericire Biblia are în privinţa aceasta puţine pasaje, la care putem recurge. Ceea ce permite cel puţin să se tragă concluzia, că în privinţa acestei întrebări posedăm o libertate mare, dar care înseamnă că trebuie să fim foarte atenţi cum o folosim. Însă Duhul lui Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri nici în privinţa aceasta.
Expresia „călăuzirea Duhului”
Mai întâi trebuie desigur să constatăm, că expresia „strângere laolaltă sub călăuzirea Duhului Sfânt” nici nu există în Biblie. Este mai degrabă obligaţia sfântă a fiecărui creştin să stea permanent sub călăuzirea Duhului – vezi Romani 8.14. Duhul lui Dumnezeu nu trebuie să călăuzească numai în strângerile laolaltă „cum vrea EL”, ci şi în fiecare minut al vieţii noastre. Şi dacă 167 de ore din săptămână am trăit nespiritual, atunci nu ne putem aştepta ca în ora a 168-a să putem fi cu totul umpluţi cu Duhul Sfânt şi să ne strângem sub călăuzirea Lui. Şi este deja foarte ciudat, că noi într-adevăr spunem că ne strângem sub călăuzirea Duhului Sfânt, însă deseori nu ne putem sustrage de la impresia că se petrece totuşi foarte omeneşte şi probabil uneori chiar carnal. Într-adevăr noi nu avem nici o liturghie, dar dacă punem înaintea ochilor foarte sincer multe ore de adunare, acestea se desfăşoară de cele mai multe ori după o anumită schemă, asemenea liturghiilor din bisericile mari, şi deseori este simţit foarte deranjant, dacă un frate ajunge la ideea să spună ceva, care pentru mulţi este probabil ceva cu totul nou – nu că aici este vorba de a aduce întotdeauna neapărat ceva cu totul nou, cu toate că un cărturar adevărat ar trebui să aibă şi ceva nou în comoara lui (Matei 13.52). Însă te întrebi atunci, dacă Duhul Sfânt mai poate lucra „aşa cum vrea El”.
Călăuzirea Duhului cere creştini spirituali
Este o misiune foarte provocatoare, dacă se doreşte să se strângă laolaltă sub impresia copleşitoare, că Duhul Sfânt trebuie să aibă conducerea. În primul rând aceasta presupune existenţa creştinilor cu adevărat spirituali. Creştini care doresc să-şi orienteze viaţa consecvent după etaloanele biblice şi din inimă sunt pe calea transformării după chipul Fiului (Romani 8). Dacă nu există aceşti creştini spirituali, atunci devine foarte periculos pentru biserică (adunare), şi ea se va dezvolta de regulă greşit. Aceasta poate merge în două direcţii: o dată sunt din aceia care în chip carnal împiedică mişcările Duhului lui Dumnezeu şi în cele din urmă va fi introdusă o liturghie relativ rigidă, sau se ajunge acolo că orice gând şi orice idee modernă, care tocmai îi vine cuiva în cap, să fie considerate călăuzirea Duhului şi să fie introduse în strângerile laolaltă. Fiecare biserică (adunare) va avea a face cu persoane spirituale şi mai puţin spirituale, şi de aceea este aşa de important ca cei care poartă responsabilitatea spirituală a unei biserici (adunări) să preia o oarecare lucrare de conduce şi de călăuzire, fără ca aceasta să fie introdusă neapărat ca funcţie oficială. Scriptura spune: „… să recunoaşteţi pe cei care se ostenesc între voi şi vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc.” Cu regret se poate vedea de cele mai multe ori că în bisericile (adunările) fără o conducere fixă şi oficială contribuie la hotărârile importante ale bisericii persoane care în rest se preocupă puţin cu Cuvântul lui Dumnezeu sau în orele de strângere laolaltă ale bisericii participă puţin în sens spiritual.
Confuzii referitoare la călăuzirea Duhului
O altă problemă alături de lipsa de spiritualitate a unor fraţi şi a unor surori este neînţelegerea călăuzirii Duhului. Şi probabil problema aceasta este cel mai mult răspândită. Se gândeşte, că în ora de vestire a Cuvântului atenţia este îndreptată spre un anumit pasaj din Cuvântul lui Dumnezeu prin cântarea cântată anterior şi că apoi ar trebui exprimate unele gânduri, cu toate că numai foarte superficial s-a preocupat cândva cu acest pasaj – problema cea mai mare nu este că pe baza unei cântări este voie să se propună spre studiere un anumit text, ci că cineva s-a preocupat foarte puţin sau chiar deloc cu pasajul biblic. Ce se petrece atunci? Deseori vorbeşte un frate – desigur nu întotdeauna este aşa – o oră, fără ca de fapt să spună ceva, şi dacă înainte de sfârşitul orei este gata cu pasajul, pe care el l-a citit, uneori se continuă cu pasajul următor, pentru ca ora dă devină „plină”. Cu regret aceasta se petrece foarte des în majoritatea bisericilor care se strâng laolaltă sub această formă. Deseori fraţii şi surorile trebuie să asculte o repovestire a pasajului care a fost propus spre studiu.
Desigur Duhul lui Dumnezeu poate lucra şi prin aceasta, desigur Dumnezeu în suveranitatea Sa poate da unuia sau altuia din cei prezenţi un cuvânt de încurajare şi zidire sufletească, nimeni nu contestă aceasta aici – însă nu sunt mulţi care după aceea pleacă „flămânzi spiritual” acasă? Şi aceia care oricum sunt trândavi în a merge la orele de adunare, cred acum că au şi mai puţine motive ca data viitoare să nu rămână acasă. Pe lângă aceasta vrem să nu lăsăm neamintit, că o astfel de slujbe se face într-o oarecare temere de Domnul. Însă marea întrebare este, dacă nu cumva în această privinţă noi am înţeles ceva într-un mod îngrozitor de greşit şi dacă noi ne-am îndeplinit datoria sfântă de a fi găsiţi ca aceia care dau hrana la timpul potrivit. Chiar dacă pentru unii sună dur: nu se aseamănă deseori aşa-numita călăuzire a noastră de Duhul Sfânt unei călăuziri a cărnii sau cel puţin a omului, dacă pe baza unei cântări ne gândim la un pasaj biblic şi din aceasta deducem imediat că trebuie să se vorbească o oră despre aceasta? Este cu adevărat Duhul care conduce într-un aşa fel ciudat? Pe lângă aceasta această regulă înseamnă că principial se pleacă de la faptul că cântarea de la început a fost lucrată de Duhul Sfânt. Dacă deseori ai parte, că aceia, pe care probabil niciodată în ora de rugăciune nu-i auzi, mai mult sau mai puţin regulat propun cântarea de început, atunci te întrebi, cum s-a ajuns de fapt la o astfel de regulă. În privinţa aceasta nu vrem să stabilim acum reguli noi, cum are Duhul de lucrat – departe de noi aşa ceva! Dar nu se foloseşte aici suveranitatea Duhului împotriva responsabilităţii omului? Dorim să explicăm întrucâtva aceasta.
O predică trebuie să aibă un mesaj
Fiecare predică ar trebui să aibă un mesaj foarte clar, un mesaj, pe care Domnul l-a pus pe inima unui frate. Un mesaj nu este un simplu pasaj, pe care eu îl repovestesc, ci este o mângâiere precisă, o atenţionare foarte precisă sau chiar o încurajare foarte precisă sau o învăţătură foarte concretă – de care eu sunt formal cucerit sau cel puţin mă simt pătruns că trebuie să dau aceasta mai departe. Şi pentru aceasta poate fi folosit un frate foarte inteligent sau un frate foarte simplu, personal deseori am simţit profund mesaje de la fraţi mai degrabă simpli (dacă avem voie să spunem aşa, fără să fim greşit înţeleşi). Deci noi nu pledăm aici pentru vreo formă de clericalism sau pentru o treaptă deosebită a celor care au voie să facă slujirea, şi aceasta departe de noi! Un lucru trebuie însă să fie clar, că 1 Corinteni 12 ne arată categoric, că nu toţi fraţii au primit un dar pentru slujirea prin Cuvânt. Şi poate fi numai spre paguba fraţilor şi surorilor şi spre dezonorarea Domnului, dacă fraţi, numai prin faptul că ei probabil prin antrenamentul profesional pot vorbi o oră fără să se bâlbâie, fac o astfel de slujbă fără a avea darul pentru aceasta.
Pregătirea predicii
Fiecare frate, care face o slujbă prin Cuvânt, ar trebui să fie „plin” cu gândurile pe care vrea să le prezinte. El ar trebui să le fi cumpănit bine în inima lui şi să fi obţinut certitudine şi convingere profundă despre corectitudinea lor. În privinţa aceasta suntem obligaţi faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. Este o chestiune foarte serioasă, dacă noi confruntăm o biserică întreagă cu învăţături lipsite de sens şi probabil aduse pe o cale falsă. Deoarece noi suntem fii şi în toată viaţa noastră ar trebui să fim călăuziţi de Duhul (Romani 8), Domnul ne pune deseori pe inimă, cu mult înainte ca noi să ţinem o predică, un anumit gând sau o anumită temă – şi în acest caz regula este ca noi să ne preocupăm foarte intens cu această temă şi cel puţin să citim tot ce Duhul lui Dumnezeu a dăruit deja altora înaintea noastră cu privire la această temă [desigur în primul rând la ceea ce noi avem acces!]. Desigur aceasta include în sine, să meditezi tu însuţi la aceasta şi să te rogi!
Şi noi ar trebui realmente să fim atenţi în ora de adunare la călăuzirea lui Dumnezeu şi să ne întrebăm dacă Duhul Sfânt doreşte probabil să se folosească de gândul pe care l-am purtat în inimă. Chiar şi o slujire planificată poate fi călăuzită de Duhul Sfânt. Desigur aceasta sună în urechi ciudat pentru unii, dar de ce Duhul lui Dumnezeu, de exemplu, să nu îndemne pe fraţii locali să invite pe cineva, care să vorbească despre o temă bine determinată, deoarece se are simţământul că fraţii şi surorile au nevoie de învăţătura referitoare la un anumit subiect – şi aceasta face parte din libertatea călăuzirii Duhului, căci repetăm încă o dată: călăuzirea Duhului nu se limitează numai la o singură oră a strângerii laolaltă. Însă în orice caz ar trebui să fie obligaţia noastră sfântă să participăm la serviciul de predicare numai dacă suntem gata să ne preocupăm intens cu Cuvântul lui Dumnezeu. Nu spunem că şi aici ar putea fi excepţii, când câteodată lucrurile pot decurge altfel decât în mod normal.
Cine se simte chemat la o slujire de vestire a Cuvântului, deoarece el stă sub impresia că Dumnezeu l-a însărcinat, fără ca el să se fi preocupat intens cu subiectul despre care vrea să vorbească, acela nu s-a recunoscut în lumina lui Dumnezeu şi nu a văzut la ce concluzii proaste suntem în stare noi ca şi creştini, cu toate că Duhul Sfânt locuieşte în noi. Astfel de concluzii false sunt uşor de tras, dacă citim un pasaj din Biblie, fără să fi privit realmente cel puţin în ansamblu întreg contextul Scripturii. O astfel de persoană nu a cunoscut pericolul care rezultă dintr-o predică care nu a fost prelucrată cum se cuvine (nu ne referim aici la un concept alcătuit cu dibăcie sau o predică învăţată pe de rost!). De regulă se rămâne păzit de învăţături greşite mari, căci deseori nu este mai mult decât o repovestire, însă fraţii inteligenţi, care probabil au capacitatea de a vorbi, dar care nu s-au preocupat suficient cu materia, au înclinaţia să tragă concluzii care depăşesc cu mult Scriptura şi în felul acesta se netezeşte drumul pentru tot felul de învăţături greşite. Deci dacă cineva nu este gata să lase Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască din belşug în el, acela se descalifică singur de la slujirea prin Cuvânt. El ar putea să aibă o mare aptitudine de a vorbi, însă nu va fi Dumnezeu, cel care l-a chemat să vorbească, ci carnea lui.
Pregătirea predicii, dar cum?
Prin aceasta am ajuns la o altă temă secundară, şi anume: Cum te pregăteşti pentru o predică? Şi în privinţa aceasta este aproape îngrozitor, ce se poate auzi. Putem să prezentăm aceasta numai aşa de evident pe cât este posibil, de aceea numim aceasta abces de ciumă în gândirea noastră. Probabil se aud afirmaţi de felul următor: „Am pus la o parte toate studiile şi comentariile şi m-am întrebat serios ce trebuie să-mi spună mie pasajul acesta”, sau: „Din principiu nu citesc nici un studiu, deoarece mie mi-a fost dăruit şi Duhul Sfânt. Să repovesteşti ce stă scris într-un studiu poate în cele din urmă s-o facă oricine.”
Sună bine şi foarte evlavios, sau? Însă unde este problema propriu-zisă? Îţi imaginezi că dacă numai te rogi „suficient de intens”ar trebui să ajungi la aceleaşi gânduri (idei), ca aceia care deja înaintea noastră au adus multe gânduri la lumină. Desigur Duhul locuieşte în noi toţi şi noi avem ungerea Celui Sfânt şi ştim totul – spune prima epistolă a lui Ioan. Însă întrebarea este totuşi, dacă Duhul vrea să-ţi reveleze ţie şi mie aceleaşi gânduri. Că El poate face aceasta, nu se poate pune la îndoială, dar dacă şi vrea s-o facă, din cauza pericolului mândriei noastre, este o altă întrebare, şi dacă noi suntem cu adevărat întotdeauna într-un fel de gândire corect, ca să recunoaştem gândurile lui Dumnezeu, este o altă întrebare. Dacă cineva desigur nu are acces la comentarii fidele Bibliei, din trecut sau din prezent, atunci desigur este cu totul altceva. Dar dacă cineva conştient dă la o parte astfel de comentarii, despre care el ştie, că ele conţin comori adânci şi fidele Bibliei, acela este asemenea unui căutător de comori, care mai întâi îngroapă o comoară, pentru ca apoi el însuşi s-o poată dezgropa după aceea. El este ca un copil mic, care la vârsta de doi ani spune „fac singur!”.
Desigur nici un comentariu, oricât de bun ar fi, nu are vreo autoritate în sine însuşi. Şi corect este de asemenea, că noi ar trebui să verificăm totul pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, asemenea credincioşilor din Bereea (Faptele apostolilor 17). Desigur nimeni nu ar trebui să ajungă la ideea să înveţe pe de rost comentariile biblice sau gândirea individuală s-o lase pe seama altora – aceasta ar fi realmente nebunie. De asemenea ar trebui să se rămână în convorbire cu Domnul referitor la un anumit pasaj biblic. Şi noi suntem siguri, că Domnul va dărui şi alte înţelegeri şi legături – probabil foarte potrivite pentru timpul nostru şi împrejurările noastre -, decât cunoştinţele dobândite din cărţi şi studii. Aceasta este de altfel şi un principiu biblic şi pe lângă aceasta o făgăduinţă, căci în Marcu 4.25 se spune: „Pentru că oricui are i se va da; şi celui care nu are, şi ceea ce are i se va lua.” Adevăratul cărturar scoate din comoara lui lucruri vechi şi lucruri noi – aşa se spune în Matei 13.52. Deseori comorile celor dinaintea noastră slujesc ca bază pentru a putea scoate comori noi.
Epistola către Efeseni ne arată foarte clar în capitolul 4 că Domnul glorificat în cer a dat oamenilor daruri şi El a rânduit pe unul ca apostol, pe altul ca învăţător sau păstor sau evanghelist. Dar dacă ignorăm darurile date de Domnul, cu toate că ele ne stau din belşug la dispoziţie, atunci este o desconsiderare a darurilor, pe care Domnul le-a dat Bisericii. Ar trebui să fim recunoscători, că noi putem avea astăzi acces sub diferite forme la scrieri valoroase. Acest privilegiu l-au avut numai puţini creştini înaintea noastră. Noi ar trebui să fim realmente mulţumitori Domnului Isus pentru aceasta, în loc ca sub o aparentă evlavie să vrem să renunţăm la aceste daruri.
Dacă cineva nu are posibilitatea, prin necunoaştere sau lipsă de mijloace financiare, atunci Domnul Se va dovedi întotdeauna milos cu astfel de fraţi şi de surori şi îi va binecuvânta şi mai mult, personal suntem convinşi de aceasta. Dar dacă cineva are posibilităţile şi este mândru să nu aibă nevoie de nici un studiu şi de nici un comentariu biblic, sau gândeşte că trebuie numai să le citească superficial, acela în nici un caz să nu se lase încurajat la slujirea prin Cuvânt, sau să se lase propus pentru această slujbă. Aceasta este o sentinţă severă, dar personal nu putem vedea altfel aceasta – mult prea mult ne-am obişnuit la un stil de predicare fals, puţin folositor. Ar putea să fie o greşeală în multe biserici, care preferă predica ţinută de un singur om, însă cu siguranţă este mult mai efectivă şi mai aducătoare de folos bisericii, dacă ea are cel puţin unul care are darul pentru aceasta şi care se simte chemat să studieze cu seriozitate Cuvântul lui Dumnezeu, ca să dea bisericii hrana la timpul cuvenit. Noi nu cunoaştem un predicator autorizat, la care să nu se simtă realmente că el are ceva de spus, care are un mesaj de dat, şi care să nu fi studiat intensiv Scriptura şi cu mulţumire a citit acele scrieri, pe care alţii înaintea lui le-au editat deja.
Desigur aici nu vorbim despre faptul că un frate, care are o viaţă serioasă de părtăşie cu Domnul şi nu este aşa de citit, dar are Cuvântul lui Dumnezeu locuind din belşug în el, dacă are un dar de la Domnul, el nu ar putea să aibă un mesaj pentru biserică (adunare) – departe de noi aşa ceva! -, Biserica lui Dumnezeu are nevoie şi de aceste mesaje şi trebuie să fie loc şi pentru ele [vezi 1 Corinteni 14]. Dar că un frate aduce un mesaj timp de o oră, fără să se fi preocupat intensiv cu un pasaj biblic, aceasta este foarte improbabil şi niciodată nu aceasta este regula. Apoi ar trebui să cunoaştem şi faptul că darurile nu sunt date pentru o oră. Ori a primit cineva un dar de la Domnul, atunci el îl are pentru totdeauna, ori el nu a primit acest dar. Desigur Duhul Sfânt are libertatea ca într-un prilej deosebit să însărcineze cu un mesaj special pe un frate, care de fapt nu are darul pentru slujire prin predicare. Însă aceasta va fi o excepţie şi nu înseamnă că în acest caz a fost dat un dar limitat în timp.
Să remarcăm pe scurt, că tocmai fraţi ca de exemplu Kelly, Moody, Darby; Spurgeon sau Mackintosh, care toţi aveau înţelegeri adânci în Cuvântul lui Dumnezeu, aveau biblioteci imense, pe care le foloseau. (William Kelly a lăsat în urma lui la plecarea lui acasă, de exemplu, o bibliotecă cu 15.000 de cărţi.) Dacă ei nu ar fi învăţat mai întâi de la alţii, atunci cu siguranţă Domnul nu ar fi putut să-i introducă aşa adânc în gândurile sale. Cum am spus, celui care are i se va da. [Aici desigur nu este vorba că Dumnezeu în înţelepciunea şi îndurarea Lui nu poate descoperi gânduri mari şi creştinilor din ţările îndepărtate – chiar şi astăzi -, fără ca ei să fi avut vreodată în mâini vreun comentariu biblic. Vorbim aici exclusiv de responsabilitatea noastră în situaţiile culturale pe care noi aici în Germania şi cel puţin în toată lumea de vest le putem regăsi.]
Aproape că nu se simte lipsa de hrană prin predică
La toată această tematică trebuie să ne referim la un alt fenomen, cel puţin aparent. Dacă deja ca şi copil ai crescut într-o biserică (adunare) în care predica duminicală de regulă este cu mică putere şi puţin conţinut, te obişnuieşti cu această stare şi nu vei simţi nici o lipsă, deoarece de regulă nu cunoşti altceva. Devine o obişnuinţă să stai o oră, şi nu cauţi să afli dedesubturile a ceea ce auzi. De aceea ar putea fi foarte bine să fie aşa, că mulţi nicidecum nu ne înţeleg şi nu se întreabă ce vrem noi de fapt aici. Din motive de ponderaţie îndreptăm atenţia spre faptul că o parte însemnată a învăţăturii pentru biserică (adunare) poate consta realmente în aducerea aminte de anumite lucruri, care de fapt sunt demult cunoscute, vezi 2 Petru 3.1. Dar dacă se aminteşte bisericii de o chestiune anumită cunoscută, se poate face aceasta de exemplu printr-o vorbire în spiritul timpului şi cu exemple corespunzătoare timpului, aşa că aceasta devine din nou pentru credincioşi o chestiune actuală şi pătrunzătoare la inimă. Dar dacă folosim limbajul fraţilor de acum 180 de ani şi aducem exemple, care sunt relevante pentru alte timpuri, atunci desigur se poate trage concluzia că s-au citit numai anumite lucruri, fără să le fi interiorizat cu adevărat.
Abia după ce se începe să se privească puţin în afara fundalului bisericii proprii se vede că ar putea fi şi alţii, sau dacă s-ar avea o sensibilitate mărită faţă de vizitatori – credincioşi sau necredincioşi, nu joacă nici un rol -, atunci s-ar simţi probabil şi sărăcia multor predici, căci numai foarte rar se întâmplă ca cineva să se convertească cu adevărat sau vizitatori credincioşi, de exemplu din marile biserici liberale, se stabilesc în acele biserici. Dacă te-ai întreba autocritic care sunt cauzele pentru aceasta, cu siguranţă s-at găsi un număr de puncte, pentru a gândi din nou dacă predicile noastre sunt actuale şi autentice. Conţinutul Sfintei Scripturi [Noul Testament] desigur nu s-a neschimbat de 2000 de ani, însă forma în care este oferit se schimbă permanent. Viaţă înseamnă şi schimbare. În fiecare domeniu al vieţii noastre trăim anumite schimbări, fie că este vorba de profesie, de familie, de starea familiară sau altele asemănătoare şi acelaşi lucru este valabil şi pentru o biserică. O biserică care vorbeşte acelaşi limbaj ca acum 180 de ani, în biserica aceea viaţa a trecut pe alături, şi aceasta se explică numai printr-o izolare de ceilalţi creştini şi necreştini.
Următoarea problemă am observat-o de mai multe ori: dacă în ultimii zece ani s-a întâmplat ca cineva să se convertească sau cineva nou să fi venit în biserică, trebuie un astfel de caz să fie prezentat ca un precedent, ca să se poată spune: „S-a văzut că dacă inima este sinceră, atunci va găsi calea la noi.” Dar ce se afirmă totodată prin aceasta? Toţi aceia care nu au sărit peste aceste obstacole [căci sunt şi alte obstacole în afară de predică], au fost mai puţini sinceri? Dar că şi propria biserică ar putea probabil avea o parte de vină, la această idee se ajunge foarte rar. De cele mai multe ori trebuie cazurile singulare privite ca justificare pentru tradiţia bisericii proprii, căci acela [acel unul venit în zece ani!] a reuşit în cele din urmă. Însă cei două zeci, treizeci sau mai mulţi oameni, care între altele prin predici necorespunzătoare timpului şi o înţelegere falsă a călăuzirii Duhului au fost împiedicaţi, sunt probabil de multe ori trecuţi cu vederea. În treacăt fie amintit, că noi nu pledăm pentru adaptarea strângerilor laolaltă ale biserici la nevoile persoanelor necredincioase sau ale creştinilor liberali şi lumeşti. Biserica este şi rămâne o biserică din credincioşi, care se strâng laolaltă să se închine în duh şi adevăr lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus, şi năzuiesc după sfinţenie şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar aceasta se poate face într-un fel corespunzător timpului.
Unii argumentează că nu este vorba în primul rând de predică, ci de a fi în prezenţa Domnului. Aceasta este într-adevăr adevărat privit în sens absolut, şi desigur sună şi foarte evlavios, dar cum să observe cineva că Domnul este în mijloc, dacă prin predică el nu aude un mesaj de la El şi Domnul nu i-a devenit mai mare? Da, nu ar trebui atunci, când o astfel de comportare se întâlneşte des, să se întrebe dacă nu cumva Domnul în loc să fie în mijloc a fost împins în colţul cel mai îndepărtat? Ca să nu ne gândim la lucruri mai rele – vezi Apocalipsa 3.20!?
Noi nu putem căuta vina pentru toate la lumea rea! Desigur alături de alţi factori, şi conţinutul predicii săptămânale joacă un rol foarte mare. Noi trebuie să redescoperim că înainte de toate lucrurile cei din afară [credincioşi sau necredincioşi], dar şi tineretul nostru, deseori numai atunci pot fi câştigaţi dacă le putem oferi în limbajul actual un mesaj în spiritul timpului şi actual – fără ca pentru aceasta să trebuiască să folosim argou -, dar care nu este caracterizat de intimitate agasantă sau o evanghelie ciuntită, şi pe lângă aceasta având în vedere că în primul rând Cuvântul este „folositor pentru învăţătură, pentru convingere, pentru îndreptare şi pentru instruire în dreptate” (2 Timotei 3.16). Nicidecum nu este vorba de vorbiri frumoase, care numai „gâdilă urechile” şi nu pot să aducă pe ascultător în lumina lui Dumnezeu. Primul ţel al predicii este şi rămâne, că omul este adus în prezenţa lui Dumnezeu, ca să-şi cerceteze viaţa, s-o rupă cu păcatul, să adore pe Dumnezeu şi să slujească Domnului Isus şi aproapelui. Dar faptul că în multe biserici tineretul pleacă, nu trebuie să punem aceasta întotdeauna pe seama caracterului lumesc şi al asemănării cu lumea a acestor tineri. Fiecare vizitator [fie cel care vine regulat sau cel care vine numai spontan] doreşte să audă ceva, care îi dă de gândit, dar şi ceva care-l face să înainteze, căci atunci nu ar vizita o biserică. Dacă cineva se hotărăşte să viziteze o biserică, atunci de regulă el se aşteaptă la ceva. Dar dacă după predică trebuie să întrebe, ce voia de fapt să ne spună predicatorul, atunci cu siguranţă nu vom mai revedea acea persoană sau noi purtăm grijă încet dar sigur, ca „oamenii proprii” să-i punem într-un somn adânc spiritual.
Desigur şi în privinţa aceasta nu este întotdeauna din cauza predicii, însă noi ar trebui mai întâi să căutăm vina la noi şi nu la ascultători. Dacă vrem cu adevărat să câştigăm oameni şi dorim să slujim roditor pentru membrii bisericii locale, aşa că bisericile „noastre” sunt din nou biserici care cresc şi sunt vii, atunci trebuie să gândim din nou cu privire la această temă. S-ar putea să se ajungă şi la alte propuneri decât acelea pe care noi le-am prezentat în articolul acesta. Neapărat necesar este însă să ne ocupăm serios cu această problematică şi să începem să ne întrebăm autocritic.
Ştim că vor fi mulţi care vor citi articolul acesta şi sperăm că unii au citit până aici, şi care au fost atinşi neplăcut. Nicidecum nu este rău, că te-ai regăsit în aceste lucruri şi cumva te simţi acuzat – dimpotrivă, acesta este un început bun. Probabil unul sau altul este mânios pe noi, că noi vorbim aşa deschis despre aceste lucruri, pe care el până acum le-a considerat a fi conform cu Biblia, şi probabil şi acum este convins de aceasta, că noi suntem complet greşiţi cu privire la aceste lucruri. Cu adevărat, departe de noi să rănim pe cineva sau să-l punem pe stâlpul infamiei – înainte de toate suntem conştienţi de nedesăvârşirea proprie şi de slăbiciunea proprie [şi în slujire]. Şi suntem conştienţi că dacă un deget de la noi este îndreptat spre alţii, cel puţin trei degete sunt îndreptate spre noi înşine.
Chiar dacă nu vei putea înţelege toate punctele despre care am vorbit – nu este totuşi o problemă reală şi nu ne-am mulţumit noi mult prea mult timp cu o stare despre care am crezut că oricum nu o putem schimba? În treacăt fie spus, numai Domnul poate schimba realmente inimile, însă noi trebuie să facem ce stă în responsabilitatea noastră. Numai atunci Dumnezeu va face ce este numai în puterea Lui: şi anume, să schimbe inimile. Probabil unul sau altul a gândit: „Dacă aş recunoaşte sincer cum consider eu unele predici, unii mă vor considera imediat ca fiind lumesc”, sau tu ai gândit: „Ei şi, dacă spun cu glas tare, ar trebui mai întâi ca eu să fac mai bine, dar pentru aceasta îmi lipseşte timpul şi plăcerea de a mă preocupa mai intens cu aceste lucruri.” Însă şi atunci ar trebui să ai adevărul înaintea ochilor. Desigur adevărul doare deseori, însă el ne va face liberi, dacă îl acceptăm de bună voie şi ne supunem lui.
A fost dorinţa noastră să punem în discuţie o realitate incomodă sub o formă în care noi să ne simţim cu adevărat apelaţi. Temerile noastre sunt că noi ne lovim mai degrabă de neînţelegere din partea multora, şi probabil chiar a creştinilor bine intenţionaţi, deoarece nu eşti gata să pui în discuţie sub aspect critic acest fel încăpăţânat de a predica şi specific anumitor grupe din creştinătate, care totodată multora din aceste grupe le oferă o identitate [pentru că prin aceasta este atinsă o parte din propria identitate!]. Însă speranţele noastre sunt la fel de mari, că spunem ceea ce multora le stă pe inimă şi intrăm pe uşi deschise şi exprimăm lucruri pe care unii probabil le-au gândit, dar nu au avut curajul să le spună cu glas tare. Dorinţa noastră este ca noi să ne slujim reciproc spre zidirea noastră spirituală şi prin aceasta să onorăm pe Domnul. Dacă undeva am depăşit cadrul învăţăturilor Scripturii sau am rămas în urma lui, atunci rugăm pentru corectare. În afară de aceasta dorim să spunem, că suntem foarte conştienţi că sunt şi alte aspecte care sunt importante în slujirea prin Cuvântul lui Dumnezeu, că noi ne-am limitat aici conştient la puţine aspecte.
Tradus de la: Die Wortverkündigung ist langweilig …!?
Rugăciunea credinţei
Iacov 5.14-16
M.J. Arentsen
Versete călăuzitoare: Iacov 5.14-16
Iacov 5.14-16: Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme la sine pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului; şi rugăciunea credinţei îl va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi dacă a făcut păcate, i se vor ierta acestea. Mărturisiţi-vă deci unii altora greşelile şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.
Introducere
Cele trei împrejurări de viaţă, pe care Iacov le numeşte în versetul anterior şi aici în versetul 14 (suferinţa, bucuria şi boala) desigur nu sunt tot ce oferă viaţa întreagă. Sunt multe împrejurări în viaţă, pe care el nu le aminteşte. Aceasta arată deja spre faptul că Iacov nu vrea să trateze complet lucrurile despre care el scrie. De aceea gândesc, că ceea ce scrie Iacov aici în cazul bolii nu este singura rezolvare absolută şi reţeta pentru fiecare boală. Aceasta rezultă şi din aceea că în epistolele de mai târziu citim despre credincioşi, care au darul de a mijloci vindecarea, fără ca bătrânii adunării să fie prezenţi. Deci noi nu avem voie să facem o lege din versetul acesta, că în toate cazurile trebuie să se procedeze aşa. Aceasta se observă şi din versetul 16, care este formulat la modul general. Numai dacă cineva doreşte să cheme cu credinţă pe bătrâni se poate face uz practic de procedeul descris în versetele 14 şi 15. Însă despre aceasta vom vorbi mai târziu mai mult. Uneori îi este clar bolnavului că Dumnezeu vrea să-l ia deoparte, pentru ca el să se poată odihni un timp în părtăşie cu Dumnezeu. În acest caz el nu va chema pe bătrâni, ci va aştepta cu răbdare timpul lui Dumnezeu sau îşi va dori să meargă acasă, ca să fie la Hristos, căci aceasta este cu mult cel mai bine. Epistolele de mai târziu, care descriu adevărul despre Adunare şi viaţa noastră personală ca cetăţeni ai cerului, ne lasă să vedem că viaţa pe pământ în cele din urmă nu este ţelul şi hotărârea pentru un creştin credincios. Planul lui Dumnezeu cu noi este, ca noi să fim la Hristos, acolo unde El este acum.
De ce trebuie luaţi bătrânii?
Însă să revenim la epistola lui Iacov. El începe cu o întrebare: „Este cineva bolnav între voi?” Cuvintele „între voi” conţin în sine faptul, că noi trebuie să ne gândim, cui i-a fost adresată această epistolă şi la cine se adresează Iacov aici în mod deosebit:
- Primul lucru este clar: Iacov se adresează celor douăsprezece seminţii ale lui Israel aflate în împrăştiere (diaspora). În aceasta este iarăşi un indiciu, că ceea ce a fost scris israeliţilor (şi din aceştia fac parte şi necredincioşii) nu trebuie neapărat aplicat la noi. Aceasta înseamnă că trebuie chibzuit bine, dacă ceea ce Iacov scrie aici poate fi aplicat la creştinii dintre naţiuni şi la timpurile noastre. Ceea ce spune Iacov aici vor face probabil foarte curând israeliţii credincioşi, şi anume în necazul cel mare, mai cu seamă că atunci va fi imposibil pentru credincioşi să cheme un medic, deoarece oricine nu poartă semnul fiarei, nu va putea cumpăra şi nici vinde, şi deci nici măcar să se folosească de un medic.
- Prin cuvântul „credincios” suntem la punctul al doilea: Iacov se adresează aici în mod deosebit credincioşilor din cele douăsprezece seminţii. Aceasta rezultă clar din context. Începând cu versetul 7 vorbeşte fraţilor, şi aceştia erau credincioşii. În afară de locul acesta mai găsim acest cuvânt şi în Iacov 5.9,10,12,19. „Între voi” înseamnă deci: între credincioşii din cele douăsprezece seminţii aflate în afara ţării făgăduite.
Adevărata încredere în Dumnezeu este necesară pentru a merge pe drumul arătat aici şi să se cheme bătrânii adunării la sine. Până atunci veniseră la credinţă numai iudei, şi cu toate acestea se foloseşte deja cuvântul „adunare”, cu toate că adevărul despre faptul că iudeii şi naţiunile vor fi unite într-un singur trup era în timpul acela total necunoscut. Deci cuvântul „adunare” face aluzie la credincioşii dintre iudei, care şi-au pus încrederea în Isus Hristos, Mesia. Prin faptul că mulţi iudei din tot felul de ţări deveniţi credincioşi s-au întors după sărbătoarea de la Rusalii la domiciliul lor şi acolo au relatat concetăţenilor lor despre Hristos, au luat naştere şi acolo adunări, din care la început făceau parte numai iudei. Lor li se adresează Iacov. La începutul epistolei întâlnim cuvântul „sinagogă”, aici întâlnim cuvântul „adunare”. Prin „adunare” este vorba de credincioşi, prin „sinagogă” este vorba de clădirea în care ei se adunau.
Între iudeii din timpul Vechiului Testament şi cei din timpul Domnului era obiceiul ca bărbaţii cu înţelepciune şi o anumită vârstă să ocupe un loc deosebit. Ei erau numiţi bătrâni, îndeplineau anumite funcţii de supraveghere şi de conducere şi li se cerea sfatul în cazul întrebărilor grele. Ei nu erau puşi oficial ca bătrâni, ci ocupau locul acesta pe baza vârstei lor şi a chibzuinţei lor. Şi printre creştinii iudei erau bătrâni, şi anume ca pretutindeni, fără o numire oficială. Duhul Sfânt acceptă aceasta şi îndeamnă pe bătrâni prin Petru, să păstorească turma lui Dumnezeu de bună voie şi să exercite supravegherea fără constrângere şi fără intenţii ascunse, ci ca modele pentru turmă. Cei mai tinerii sunt îndemnaţi să fie supuşi faţă de cei mai în vârstă (sau: bătrâni) (1 Petru 5.2-5). Un bolnav putea chema la sine pe aceşti bătrâni, care erau model pentru turmă. Pentru aceasta era nevoie de credinţă şi de conştienţa că Dumnezeu este plin de har şi dragoste. După aceea ei trebuiau să ungă bolnavul cu untdelemn şi să se roage în mod deosebit pentru el. Rugăciunea credinţei trebuia apoi să vindece (salveze) pe bolnav.
Este deosebit de important să te rogi. Ce putere rezultă din aceasta, în mod deosebit când este prezentă o încredere profundă în Dumnezeu! Nu faptul că bătrânii ocupă o poziţie deosebită este motivul pentru care Dumnezeu aude, ci încrederea lor cu credinţă. Bătrânii trebuie să fie fraţi demni de încredere, care sunt modele adevărate în cuvânt şi umblare. Atunci Dumnezeu poate auzi şi împlini rugăciunea. Însă nu pe baza importanţei sau demnităţii lor, ci pe baza vieţii lor trăite cu Dumnezeu. Ei trebuie să se roage „pentru” bolnav, aceasta înseamnă că ei trebuie să facă bolnavul subiect special al rugăciunii lor. Şi contextul arată, după părerea mea, că această rugăciune comună are loc în prezenţa bolnavului. El i-a chemat la sine, şi ei au chemat Numele Domnului pentru el, atunci când l-au uns. Se mai observă că se vorbeşte despre rugăciunea credinţei, şi nu despre rugăciunile credinţei. Cu toate că probabil fiecare bătrân s-a rugat, este privit totuşi ca fiind o singură rugăciune. Se poate de asemenea, ca unul dintre bătrâni să se fi rugat în numele tuturor celorlalţi bătrâni. În orice caz bolnavul devine vindecat prin rugăciunea credinţei, la care accentul se pune pe credinţă.
Ce înseamnă untdelemnul?
Rămân unele întrebări fără răspuns:
- Ce înseamnă în acest context ungerea cu untdelemn?
- Trebuie noi să considerăm ceea ce scrie Iacov aici, ca etapă de trecere, deoarece iudeii aşteptau încă ca Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia de o mie de ani a păcii, să înceapă în curând?
- Lucrează Dumnezeu şi în timpurile de decădere conform acestei rânduieli?
- Este posibilă vindecarea prin rugăciune şi pe o altă cale, decât cea descrisă aici?
1. Ce înseamnă în acest context ungerea cu untdelemn?
Deja la prima întrebare nu este uşor de răspuns. În evanghelia după Marcu 6.13 se relatează că mulţi bolnavi au fost unşi cu untdelemn de către ucenici şi apoi s-au vindecat, fără să aflăm ceva despre o însărcinare directă a lor din partea Domnului, ca să ungă cu untdelemn. Pentru a fi complet trebuie să mai spunem că în evanghelia după Marcu nu este vorba de o însărcinare de a vindeca pe bolnavi, cu toate că aceasta cu siguranţă era inclusă în trimiterea ucenicilor. Matei 10.1,8, unde este vorba despre această trimitere, se aminteşte că Domnul le-a dat autoritate să vindece orice boală şi orice neputinţă, fără să fie numită folosirea untdelemnului. Untdelemnul este în Scriptură o imagine a Duhului Sfânt ca ungere, însă aici nu trebuie să ne gândim la aşa ceva. Este vorba de o ungere cu untdelemn în adevăratul sens al cuvântului. Se ştia că untdelemnul pus pe răni avea efect de alinare a durerilor (Isaia 1.6 şi Luca 10.34, unde vinul este amintit ca element dezinfectant), şi de multe ori s-a gândit, că untdelemnul ar fi capabil să vindece boli corporale. De aceea la iudei a devenit obişnuinţa să ungă cu untdelemn. Însă nu obiceiurile vindecă o boală, ci rugăciunea credinţei. Însă aici nu numai se face ungerea cu untdelemn; ci ungerea cu untdelemn se face în Numele Domnului. Numele sfânt al lui Dumnezeu ca Domn este rostit asupra bolnavului. În felul acesta bolnavul devine mult mai profund conştient că Dumnezeu, Domnul, îl vede şi îl cunoaşte şi că numai El singur poate da vindecarea. După părerea mea, ungerea cu untdelemn aici nu este o chestiune lipsită de importanţă, care atunci putea fi uşor lăsată la o parte, deoarece numele Domnului era exclamat respectiv chemat în această situaţie. Dumnezeu deseori face legătura cu obiceiurile şi apoi le dă un înţeles mai profund, la care El Însuşi poate folosi aici untdelemnul ca mijloc de vindecare.
2. Trebuie noi să considerăm ceea ce scrie Iacov aici, ca etapă de trecere, deoarece iudeii aşteptau încă ca Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia de o mie de ani a păcii, să înceapă în curând?
La întrebarea a doua – dacă aici este vorba de o etapă de tranziţie –de asemenea nu este uşor de răspuns. Este foarte posibil, că Dumnezeu a dat prescripţii iudaice, care erau valabile până în momentul când fiecărei aşteptări pământeşti, iudaice i s-a retras fundamentul prin distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos. Probabil Iacov a scris epistola sa înaintea tuturor celorlalte epistole din Noul Testament, în orice caz mult timp înainte de epistola către Evrei, care a luat naştere scurt timp înainte de distrugerea Ierusalimului şi în care credincioşii iudei sunt îndemnaţi să-şi ia privirea de la Ierusalimul pământesc şi de la serviciul divin cu caracter iudaic în exterior şi de la obiceiurile iudaice şi să privească la lucrurile care stau în legătură cu cerul. În timpul de început iudei trăiau în aşteptarea revenirii în curând a lui Isus şi instaurarea Împărăţiei păcii. Ei doreau cu plăcere să trăiască începutul acestei Împărăţii. De aceea dorinţa lor să devină iarăşi sănătoşi şi de pe pământ să aştepte pe Mesia. Aceeaşi dorinţă o vor avea iudeii din timpul necazului cel mare. Şi atunci credincioşii israeliţi vor spera să intre în viaţă în Împărăţia păcii: „Ferice de cel care aşteaptă şi ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” (Daniel 12.12). În Apocalipsa 14.13 Dumnezeu trebuie să încurajeze pe credincioşii care suferă şi sunt ameninţaţi să moară, prin aceea că El le spune că şi ei, da, chiar ei, vor fi binecuvântaţi: „Ferice de morţii care mor în Domnul de acum încolo! «Da», spune Duhul, «ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează!»” Credincioşii iudei, care nu vor putea chema un medic la patul lor de boală, se vor folosi de acest drum spre vindecare, pentru ca apoi să fie prezenţi, când vine Mesia.
Deci noi putem privi într-un anumit sens aceste versete ca posibilitate de tranziţie pentru vindecări; rămâne însă întrebarea, dacă noi în timpul nostru trebuie să respectăm exact aceeaşi îndrumare. Epistola a fost adresată celor douăsprezece seminţii din diaspora, deci israeliţilor, şi anume nici măcar numai celor credincioşi, şi nicidecum credincioşilor dintre naţiuni. Cu această remarcă am ajuns la cea de-a treia întrebare a noastră:
3. Lucrează Dumnezeu şi în timpurile de decădere conform acestei rânduieli?
Permiteţi să accentuăm în această privinţă: Dumnezeu este Cel neschimbabil, El poate dărui vindecare tuturor. Dacă noi mergem la medic (şi noi ar trebui ca niciodată să nu desconsiderăm această posibilitate dată indirect de Dumnezeu), El rămâne totuşi Dumnezeul nostru mare, singurul care poate da vindecare. S-ar putea ca noi să folosim mijloacele şi posibilităţile, pe care le oferă timpul nostru, însă întotdeauna este nevoie de dependenţă de Dumnezeu şi încredere în El. În unele situaţii un bolnav ar putea avea nevoia să cheme la sine fraţi în vârstă, de încredere, pentru ca ei să se roage pentru el, respectiv să se roage. De ce nu ar face aceasta? Şi să nu vrea Dumnezeu să asculte? El rămâne acelaşi.
Însă întrebarea este acum, dacă noi în timpul nostru trebuie să ne ţinem exact de text, deci de exemplu şi de ungerea cu untdelemn. Dacă mai ales în timpul nostru vrem să luăm chestiunea în sensul strict al textului, atunci acest fel de vindecare nu este posibil, căci bătrânii adunării dintr-un anumit loc nu sunt bătrânii unei biserici sau ai unei grupe sau dintre aceia care se stâng în locul respectiv în Numele Domnului Isus. Privit în sensul strict al cuvântului, mie mi se pare imposibil să împlinim prescrierile lui Iacov, însă în ceea ce priveşte sensul şi natura lor ele rămân valabile şi în timpul nostru. Dacă un bolnav ştie că boala lui este urmarea unei disciplinări din partea lui Dumnezeu şi dacă el are încrederea că Dumnezeu vrea să dea vindecare în cazul lui, atunci el poate chema la el fraţi în vârstă, care se bucură de încredere generală, pentru ca ei să se roage pentru el. Şi dacă bolnavul consideră necesar să fie uns cu untdelemn, deoarece el a văzut scris aceasta aşa în Cuvânt, de ce fraţii nu ar trebui să procedeze astfel? Dumnezeu nu este legat de reguli, şi locul nostru din Scriptură nu este prescriere de vindecare absolut necesară pentru timpul nostru. Scriptura cunoaşte şi alte posibilităţi pentru primirea vindecării. Cu această a patra întrebare vrem să ne ocupăm când vom studia versetul 16.
Rezultatul din versetul 14 este, că rugăciunea credinţei vindecă pe bolnav şi că Domnul îl va ridica. Rugăciunea pune în mişcare braţul puternic al lui Dumnezeu, al Domnului nostru. Cât de plin de har este El, că El Se ocupă cu astfel de lucruri, cum sunt boala, rugăciunea şi vindecarea. Cuvântul „cel bolnav” din versetul 15 are un alt înţeles decât cuvântul „bolnav” din versetul 14. Acesta înseamnă, să fi bolnav de o anumită boală, în timp ce aici (versetul 15) se referă mai mult la urmări: „să devii depresiv, obosit şi epuizat” şi altele asemănătoare. În epistola către Evrei 12.3 şi Apocalipsa 2.3 este tradus prin „a obosi”, respectiv „devenit obosit”.
Da, mâna lui Dumnezeu poate apăsa greu asupra cuiva, aşa că nu boala propriu-zisă este cel mai greu de suportat, ci epuizarea spirituală şi lupta lăuntrică, deoarece Domnul are să-mi spună ceva prin această boală. Câtă uşurare se poate aduce inimilor noastre, dacă încredinţăm problemele noastre fraţilor de încredere şi îi lăsăm să se roage pentru noi! Ce linişte ni se dăruieşte prin faptul că ei încredinţează totul mâinii Domnului! Bolnavul nu va gândi cu privire la sine însuşi că este drept, însă va fi convins de dreptatea bătrânilor. Şi rugăciunea celui drept poate face mult. Dumnezeu vede la bătrâni rugăciunea credinţei. Ei au credinţa, că bolnavului îi va merge mai bine. După aceea va avea loc vindecarea spirituală prin această rugăciune a credinţei, în timp ce vindecarea trupească prin Domnul este legată de vindecarea spirituală. Aici este vorba de două lucruri: bolnavul devine sănătos (Ioan 11.12), şi Domnul îl ridică. Gândesc că aceasta înseamnă, că el va putea din nou să părăsească patul de boală. Boala era evident nu numai o gripă uşoară sau dureri de cap, ci ea a condus la o epuizare corporală mare şi o zdrobire sufletească, în mod deosebit deoarece bolnavul a recunoscut în aceasta disciplinarea din partea lui Dumnezeu.
O imagine frumoasă despre fraţi care vorbesc cu Domnul despre o boală găsim în evanghelia după Marcu 1.30,31. Ucenicii Domnului au vorbit cu El despre soacra lui Petru, care zăcea în pat cu febră. Domnul S-a dus la ea, a apucat-o de mână şi a ridicat-o, exact aşa cum stă scris în epistola lui Iacov. Şi vindecarea a fost aşa de deplină, că ea le-a slujit imediat după aceea.
Un alt exemplu avem în Luca 5.17-26, unde un om paralizat este vindecat. Prietenii lui, cu care fără îndoială el a vorbit despre suferinţa şi dorinţa lui de a fi vindecat, l-au adus la Domnul. Dragostea lor pentru cel paralizat era aşa de mare, că ei nu s-au dat înapoi de la nici un efort, aşa cum aceasta se poate aştepta de la bătrâni. Şi Domnul, care cunoaşte inimile, a dăruit celui paralizat mai întâi iertarea păcatelor lui, odihna pentru inima lui. Şi aceasta pentru că El le-a văzut credinţa (a prietenilor). După aceea a venit şi vindecarea trupului, ca dovadă a autorităţii Sale de a ierta păcatele pe pământ. Ce Domn minunat!
Să revenim la epistola lui Iacov. Patul de boală poate să fi avut şi o cauză deosebită, şi anume anumite păcate. Dumnezeu poate pune o boală peste un credincios ca mijloc de disciplinare, ca să-l păzească de anumite pericole sau ca să-l înveţe în anumite privinţe, aşa cum era în cazul lui Iov, dar s-ar putea de asemenea să fie, că anumite păcate sunt cauza bolii. În acest caz bolnavul ştie care sunt păcatele din cauza cărora Dumnezeu l-a lăsat să se îmbolnăvească. El va mărturisi aceste păcate fraţilor lui de încredere. Dacă Domnul îl ridică, atunci el va şti că Dumnezeu în guvernarea Sa i-a iertat păcatele şi niciodată El nu Îşi va mai aminti de ele. De asemenea şi bătrânii niciodată nu trebuie să mai vorbească despre ele sau să facă aluzie la ele, căci dacă Domnul prin vindecare dovedeşte că El dăruieşte iertare, aceasta ar trebui să fie de ajuns pentru bătrâni. Pe lângă aceasta şi noi ne putem baza pe acest verset, care ne face cunoscut în modul cel mai pozitiv, că păcatele înfăptuite au fost pe deplin iertate. La fel era şi cu bolnavul care timp de 38 de ani zăcea la scăldătoarea Betesda. Domnul îi spune să nu mai păcătuiască, ca să nu aibă parte de ceva mai rău.
Trebuie să mai atenţionăm cu privire la un lucru. Din versetul acesta nu trebuie să se tragă concluzia că bătrânii iartă păcatele bolnavului, aşa că el ajunge în cer. Bătrânii nu dau nici o dezlegare de păcate. Oamenii nu pot şi nu au voie să facă aceasta. Dumnezeu vindecă, şi prin aceasta El dovedeşte oamenilor, că El a iertat şi păcatele care îl apăsau pe bolnav. Bătrânii vor accepta aceasta şi o vor recunoaşte. Cel vindecat va fi reprimit în mijlocul credincioşilor. Aici este vorba de iertarea păcatelor pentru pământul acesta. Traducerea noastră exprimă aceasta în mod fin: „i se va ierta”.
Ce Dumnezeu măreţ avem noi, care în har priveşte în jos spre ai Săi şi aude şi împlineşte rugăciunile noastre!
Tradus de la: Das Gebet des Glaubens
Titlul original: „Das Gebet des Glaubens“
din Hilfe und Nahrung, Editura Ernst-Paulus, 1978, pag. 201–209
în formă prescurtată de SoundWords.
Traducere: Ion Simionescu
Crucea câştigă inima noastră
Psalmul 22.1
Charles Henry Mackintosh
Verset călăuzitor: Psalmul 22.1
Psalmul 22.1: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?
Cine poate descrie suferinţele Fiului lui Dumnezeu, pe care El le-a suportat atunci când Şi-a vărsat sufletul în moarte, când din inima Lui a ieşit acest strigăt chinuitor: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”
Ca Om El putea spune întotdeauna Domnului Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeul Meu.” El era identic Dumnezeu. El, singurul Fiu născut, era întotdeauna una cu Tatăl. Şi cu toate acestea a luat chip de rob, şi ca Slujitor desăvârşit Şi-a găsit mâncarea în a face voia Aceluia care L-a trimis, şi să împlinească lucrarea Lui (Ioan 4.34). În viaţa Lui a rămas în mod absolut în părtăşie cu Tatăl, aşa că El putea spune: „Tată … ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11.42). Însă aflat în suferinţele crucii El a strigat: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?”
Fiul a fost întotdeauna la sânul Tatălui, deja înainte de a fi lumea. Când a venit împlinirea vremii, El a fost trimis pe pământ, născut dintr-o femeie. Din pricina suferinţelor morţii El „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii …, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot” (Evrei 2.9).
Moartea Domnului pe cruce este în chip desăvârşit unică. Ea niciodată nu poate fi repetată, şi nici nu trebuie repetată, deoarece ea rămâne veşnic eficace şi valabilă. Nici o creatură nu poate descrie suferinţele Domnului, pe care El le-a îndurat pe Golgota, atunci când El a purtat păcatele multora (Isaia 53.12). În orele acelea îngrozitoare sufletul Lui era sătul de suferinţe (Psalmul 88.3), puterea Lui era uscată ca un ciob de lut. Limba I se lipea de cerul gurii. Oasele I s-au desfăcut şi inima Lui a devenit ca ceara, era topită înlăuntrul Lui (Psalmul 22.14,15).
Ce suferinţă mare, ce chin de nedescris era când Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Său în asemănarea cu carnea păcatului şi pentru păcat, „a condamnat păcatul în carne” (Romani 8.3), aşa că Martirul suferind a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Dumnezeul Meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; şi noaptea, şi nu am odihnă” (Psalmul 22.1,2). Când ocara I-a frânt inima şi Cel sfânt a fost bătut şi biciuit, mâinile şi picioarele Lui au fost străpunse; când nici un înger nu s-a mai coborât, ca să-L întărească, nici un prieten nu mai era, ca să-L mângâie; când soarele nu a mai avut voie să-şi arunce lumina pe scenă şi Domnului Dumnezeu I-a plăcut să-L zdrobească (Isaia 53.10); când El a fost părăsit de Dumnezeu – tocmai atunci El L-a îndreptăţit cu cuvintele: „Totuşi Tu eşti Cel sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.3).
Numai El, care în Sine Însuşi este nesfârşit, a putut goli paharul judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului. Numai Sfântul lui Dumnezeu a putut fi făcut pentru noi păcat şi blestem. Nimeni altcineva decât Păstorul Cel bun a putut să-Şi dea viaţa pentru oile Sale. Nimeni altcineva, decât Isus, Fiul lui Dumnezeu, a putut şi a vrut să ne mântuiască. Şi ce jertfă a adus El! Ce binecuvântare nespus de mare, veşnică trebuie să curgă din lucrarea terminată a Fiului lui Dumnezeu, „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru” (Galateni 1.4).
Ce minunat, că Fiul, prin care au fost făcute lumile, a trebuit să poarte păcatele noastre în trupul Său pe lemn pe cruce; că Iniţiatorul vieţii a fost omorât, că Cel drept a trebuit să fie pus în rândul celor nedrepţi; că Fiul Celui Preaînalt a trebuit să meargă în părţile cele mai de jos ale pământului; că singurul Fiu, care este la sânul Tatălui, a fost pironit pe cruce prin mâna celor păcătoşi şi a trebuit să moară; că Domnul gloriei a trebuit să aibă parte pe pământ de moartea pe cruce; că Robul drept al Domnului, Alesul Său, în care sufletul Său şi-a găsit plăcerea, a trebuit să fie părăsit, să se renunţe la El, aşa că în chinurile extrem de mari ale sufletului Său a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?” (compară cu Isaia 53.12; Luca 1.32; Efeseni 4.9; Ioan 1.18; Faptele apostolilor 2.23). Ce desăvârşiri nespus de mari se întâlnesc aici laolaltă! Ce învăţături de nepătruns despre har, sfinţenie, dreptate, adevăr şi pace ne sunt date aici!
Moartea lui Hristos pe cruce este absolut unică nu numai în eficacitatea ei veşnică, ci ea este incomparabilă şi în faptul că în ea se întâlnesc necazul şi dragostea. Nici un mângâietor nu a stat alături ca să ajute, nici o mână nu s-a întins, ca să aline necazul Său, nici o inimă nu era gata şi nu era capabilă să simtă cu El. Totul era aşa cum El a spus: „Nu este nimeni să ajute” (Psalmul 22.11). Nici un strop de îndurare nu s-a amestecat în paharul judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Minunată dragoste, însă durere de nespus de mare!
Şi pentru ce toate aceste suferinţe? Pentru că Isus era Purtătorul păcatelor. Sfinţenia lui Dumnezeu cerea ca păcatele noastre să fie judecate. Da, Dumnezeu trebuie să judece păcatul, şi astfel El a pus asupra Lui „toate nelegiuirile noastre”. „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53.5). Acesta este motivul pentru care Mântuitorul desăvârşit, iubitor, a fost părăsit de Dumnezeu, şi acesta este motivul pentru care El a murit. Nu încălzeşte inimile noastre contemplarea acestor suferinţe de neimaginat? Şi dacă ne gândim la dragostea, la necazul, la chinul, la ocara, la părăsirea de către Dumnezeu, nu devine trează în noi dorinţa să-I închinăm inima noastră, viaţa noastră, tot ce suntem?
Pe cine cauţi? (3)
Ioan 20.11-18
Botschafter
Versete călăuzitoare: Ioan 20.11-18
Ioan 20,11-18: Dar Maria stătea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în alb, stând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare. „Femeie”, i-au zis ei, „pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.” Zicând aceasta, ea s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus. „Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauţi?” Gândind că este grădinarul, ea I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.” Isus i-a zis: „Maria!” Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte: „Rabuni!” adică: „Învăţătorule!” „Nu Mă atinge”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu, ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Maria Magdalena a venit şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri.
Dar să revenim la textul nostru din Scriptură, ca să vedem cum întâmpină Domnul pe Maria, care Îl căuta cu multe lacrimi. Desigur locul mormântului nu era locul pentru Mântuitorul înviat, dar era locul pentru Păstorul cel bun, deoarece acolo o oiţă, foarte întristată, Îl căuta. Cum ar fi putut inima Lui plină de compasiune să rămână departe, în timp ce un suflet zdrobit de durere şi suferinţă Îl căuta cu lacrimi ca să-şi reverse înaintea Lui inima lipsită de mângâiere? Dragostea Lui este de nepătruns, ea este mai tare decât moartea. Sentimentele alor Săi faţă de El se schimbă foarte des, dar dragostea Lui faţă de ei rămâne veşnic aceeaşi. Ce cunoaştere aducătoare de mângâiere pentru inimile noastre nestatornice!
Domnul era aproape, dar Maria nu L-a recunoscut. Ochii ei plini de lacrimi nu căutau pe Isus înviat, ci pe Isus mort. »Spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.« Înţelegerea ei cu privire la El nu depăşea graniţele mormântului. Domnul a vorbit într-adevăr deseori despre moartea Sa pe cruce şi despre învierea Sa; dar nici ea şi nici ucenicii nu au avut urechi deschise pentru acest adevăr. Însă ei i s-a deschis urechea, ca să recunoască vocea Sa, de îndată ce El a strigat-o pe nume. Copilul recunoaşte vocea mamei şi oaia cunoaşte glasul păstorului. »Oile Mele ascultă glasul meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine.« (Ioan 10.27). Abia a răsunat strigătul „Maria!” de pe buzele Domnului, că imediat vine din partea celui adresat un „Rabuni!” plin de bucurie. Ce surpriză! Ea nu a plâns degeaba, nu a căutat degeaba. El Însuşi, nu Hristos Cel mort, ci Cel viu stătea înaintea ei. Toate aşteptările ei au fost cu mult depăşite. Lacrimile ei au secat; tristeţea ei mare s-a transformat deodată într-o bucurie imensă.
Fericită Maria! – şi totuşi, cu mult mai mare va fi surpriza tuturor alor Săi, când ei după aşa mult timp de dorinţă şi aşteptare după El Îl vor întâmpina la venirea Lui! Cu siguranţă, nu vor fi cuvinte care să poată exprima în limba omenească câtuşi de aproximativ dimensiunea acestei bucurii imense. Dar nici acum El nu va lăsa de ruşine încrederea noastră; în toate situaţiile şi împrejurările noastre, dacă noi căutăm faţa Lui, ne va face parte din belşug de dragostea Lui plină de îndurare. Fie ca urechile noastre să fie larg deschise, ca să diferenţieze glasul Lui, şi fie ca inimile noastre să fie totdeauna gata să urmeze numai glasul Lui.
Desigur cuvintele Domnului: »Nu Mă atinge, căci încă nu M-am suit la tatăl Meu« (versetul 17) sunt picături amare în paharul bucuriei Mariei. Atâta timp cât noi suntem în cortul acesta, totdeauna trebuie puse bariere firii. Ea este totdeauna înclinată să se amestece în toate; şi numai Domnul ştie s-o întâmpine la timpul potrivit şi în modul potrivit. Pentru noi însă este necesar să supraveghem permanent în rugăciune sentimentele noastre, căci altfel din lipsă de înţelegere vom fi deseori duşi în rătăcire. Sunt unii care cu cele mai bune intenţii au făcut cele mai triste lucruri! Mulţumiri fie aduse Domnului, când El în dragostea Lui păzitoare ne iese în cale la timpul potrivit, oricât de dureros ar putea fi pentru noi aceasta! – În aceste momente de surpriză fericită Maria nu a gândit altfel, decât că Domnul va continua pe acest pământ relaţia Sa de până acum cu ai Săi. El se opune acestui gând cu cuvintele de mai sus. Pe moment trebuia să aibă loc o despărţire. Isus înviat trebuia mai întâi să ocupe locul Său la dreapta Tatălui. Lumea a lepădat pe Cel drept; Tatăl L-a primit. Pământul nu I-a oferit nici un loc, unde să-Şi poată pune capul; dar cerul s-a deschis cu bucurie pentru El. Cu siguranţă aceste cuvinte au aruncat o umbră întunecată în inima umplută cu bucurie a Mariei; dar Domnul a avut imediat un mesaj nou, ca să menţină în mişcare râul de bucurie. Dacă relaţia Lui de până acum pe pământ nu putea fi continuată în chip vizibil, totuşi acum va avea loc o relaţie în duh, care în natura şi caracterul ei era mult mai profundă şi mai intimă. »Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru« (versetul 17). Ce misiune minunată venită din gura Domnului Însuşi înviat! Orice barieră dintre El şi ai Săi a fost pentru totdeauna distrusă. Era roada lucrării Sale făcute pe cruce. Păcatele lor au fost pentru totdeauna anulate şi ei sunt eliberaţi pentru totdeauna de sub puterea întunericului şi a păcatului. Mântuitorul înviat poate acum să-i aşeze cu Sine pe acelaşi teren. »Du-te la fraţii Mei!« Ei nu mai aparţin lumii; ei sunt pentru totdeauna ai Săi; El îi numeşte »fraţii« Săi. Tatăl Său este Tatăl lor şi Dumnezeul Său este Dumnezeul lor. Ei sunt la fel ca El şi pot spune »Ava, Tată!«, ca El. Nimic nu-i poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul lor; nimeni nu-i poate smulge vreodată din mâna Tatălui, nimeni nu-i poate smulge din mâna Fiului. Lucrarea lui Hristos i-a aşezat pentru totdeauna pe un teren de nezdruncinat.
Cât de fericită a fost Maria pentru o misiune aşa de minunată! Ea »a venit şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri« (versetul 18). Ochii ei L-au văzut şi urechea ei a auzit glasul Lui; şi ea a savurat marele privilegiu de a fi primul mesager al Celui înviat. Dorinţa ei după Domnul şi sentimentele ei pentru El i-au oferit acest privilegiu înaintea tuturor ucenicilor; şi aceştia puteau să audă numai din gura ei acel mesaj minunat încredinţat de Domnul personal acestei ucenice credincioase.
Fie ca şi noi să ne gândim că până în ceasul acesta Domnul este gata să ni Se descopere şi să ne facă purtători ai mesajului Său! Dar să nu uităm, că noi numai atunci putem auzi glasul Lui când stăm într-o legătură vie cu El şi practicăm părtăşia cu El. »Cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui« (Ioan 14.21). Domnul să întipărească adânc prin Duhul Său aceste cuvinte în sufletele noastre!
Pe cine cauţi? (2)
Ioan 20.11-18
Botschafter
Versete călăuzitoare: Ioan 20.11-18
Ioan 20,11-18: Dar Maria stătea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în alb, stând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare. „Femeie”, i-au zis ei, „pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.” Zicând aceasta, ea s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus. „Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauţi?” Gândind că este grădinarul, ea I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.” Isus i-a zis: „Maria!” Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte: „Rabuni!” adică: „Învăţătorule!” „Nu Mă atinge”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu, ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Maria Magdalena a venit şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri.
„Pe cine cauţi tu?” O astfel de întrebare ar putea să-ţi pară ciudată, după ce L-ai găsit pe Hristos ca izvor al tuturor binecuvântărilor. Dar fi puţin atent. Conform cu mărturisirea ta, Domnul este totul pentru tine. Te lauzi că posezi în El toată plinătatea şi ai găsit în El liniştea conştiinţei tale, bucurie pentru inimă şi mângâiere şi ajutor în fiecare zi; şi totuşi ai început probabil să cauţi ceva în afara Lui. Căci de unde vine atunci uscăciunea şi răceala inimii tale, de unde vin unele probleme, în care te-ai încurcat? Nu sunt aceste apariţii triste anumite semne că te-ai îndepărtat mai mult sau mai puţin de adevăratul izvor şi ai căutat satisfacerea ta în lucrurile vizibile, pământeşti? Dar cum ar putea un om ceresc să găsească în unele lucruri ale lumii acesteia hrană şi băutură pentru sufletul său şi putere şi capacitate pentru o umblare demnă? Aceste lucruri dau naştere tot mai mult numai la suferinţă şi slăbiciune, insensibilizare a simţului spiritual şi ne încâlcesc tot mai de nedesfăcut în capcanele căilor proprii. În loc să umple inima cu pace şi bucurie, cu laudă şi mulţumire, dau naştere la nelinişte, nesiguranţă, nemulţumire, griji şi lipsă de curaj. Cât de necesar este de aceea într-o astfel de stare să stai liniştit şi în prezenţa lui Dumnezeu să pui sufletului tău întrebarea: „Pe cine cauţi tu?” Atâta timp cât numai Isus a fost subiectul căutărilor tale, în inima ta era fericire şi pace şi drumul tău era simplu; trăiai pentru El şi te bucurai în El. Dar de îndată ce sentimentul afecţiunii tale pentru El s-a răcit şi ca urmare umblarea ta cu El a slăbit, atunci ai căutat înlocuitor în lucrurile vizibile şi, în loc să te bucuri de venirea în curând a Domnului, ai năzuit după un loc în lumea aceasta şi după o pace pământească pentru zilele care vor veni. Dar ce urmări triste se leagă de o astfel de stare! Nu înainta mai departe în această atitudine! Căci este Domnul credincios şi preaiubit, care şi astăzi Se osteneşte să câştige iarăşi pentru Sine inima ta şi s-o înveselească prin prezenţa Sa.
„Dar”, vei spune tu probabil, „eu recunosc necredincioşia mea şi ştiu că eu însumi mi-am pregătit tot felul de greutăţi; dar cum să decurgă acum lucrurile altfel? Zilnic inima mea este apăsată de grijile neliniştitoare; fac zilnic eforturi să găsesc mijloace şi căi să ies din împrejurările pe care singur le-am creat, dar totul este în zadar.” – Desigur, sunt mulţi care fac ca şi tine; ei s-au aruncat fără Dumnezeu în situaţiile cele mai grele şi acum doresc fără Dumnezeu să iese din ele. Ei deplâng zilnic greutăţile lor, dar ei nu deplâng necredincioşia lor faţă de Domnul, ca fiind cauza greutăţilor lor. Se poate aştepta un astfel mod de gândire la harul Domnului? Desigur, nu. De aceea îndreaptă-te cu toată inima spre El, mărturiseşte-I necredincioşia ta, neseriozitatea ta, caracterul tău lumesc şi curând vei găsi că El este plin de har şi îndurare. Pune înaintea Lui toată situaţia ta, cu toate că El o ştie, şi bazează-te pe deplin pe călăuzirea Lui şi vei afla că braţul Lui nu s-a scurtat şi dragostea Lui nu a scăzut. Ce nebunie este să nu-ţi cauţi refugiul în toate imediat la Izvorul viu! Îţi lipseşte ţie şi alor tăi hrana şi îmbrăcămintea, atunci mergi la El şi fi sigur că El Îşi va deschide din belşug mâna Sa blândă şi aducătoare de binecuvântare. El Însuşi ne îndeamnă să ne apropiem permanent de El, spunând: »Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte să-I cereţi.« – Eşti încercat de boli şi alte suferinţe, atunci adresează-te lui Isus, care cunoaşte suferinţele acestui pământ, şi vei afla cât de mult simte El cu tine şi cât de mult poate să te mângâie şi să te ajute la timpul potrivit. Nimeni nu are compasiune cu necazurile tale aşa cum are Isus; nimeni nu ia parte cu tine în timpul de lipsuri, nimeni nu simte cu tine în zilele de suferinţe şi durere, aşa ca El. Inima Lui era profund mişcată de mulţimea flămândă, care Îl înconjura, şi nimeni nu a trebuit să plece flămând. Nu a vărsat El lacrimi împreună cu cei care plângeau la mormântul lui Lazăr? Şi acum să se fi schimbat inima Lui plină de dragoste? Nu, dragostea Lui nu se poate schimba; şi chiar dacă astăzi un nor Îl ascunde de ochii noştri, totuşi noi nu suntem ascunşi faţă de El, cu toate încercările noastre. De aceea du-te la El cu toate problemele tale, cu rugăciune şi implorare şi mulţumire, şi atunci drumul tău va fi simplu şi binecuvântat.
În final doresc să întreb pe cititorul credincios cu privire la o altă chestiune: „Pe cine cauţi tu?” Când vi împreună cu alţi credincioşi la Masa Domnului sau la rugăciune sau la studiul Cuvântului, este atunci Isus singurul subiect care umple inima ta, sau tu vii numai din obligaţie sau din obişnuinţă sau pentru liniştirea conştiinţei tale? Eşti tu prezent având o inimă plină cu mulţumire, ca să-I aduci laudă şi adorare, Aceluia care Şi-a dat viaţa pentru tine şi Şi-a vărsat sângele pentru tine? Sau gândurile tale sunt împrăştiate şi îndreptate spre lucrurile zilnice? Vii tu, ca să-L întâmpini pe El şi să auzi glasul Aceluia care te preţuieşte aşa de mult, sau cauţi darul deosebit al unui slujitor oarecare al Domnului? Aceste întrebări sunt destul de importante, ca să te gândeşti la ele cu toată sinceritatea înaintea Domnului. Dacă tu cauţi pe Isus în mijlocul acelora care sunt adunaţi în Numele Său, atunci niciodată nu vei veni în zadar şi El nu te va lăsa să pleci nebinecuvântat de acolo. Dar dacă cauţi altceva decât pe El, atunci deseori te vei simţi înşelat şi sufletul tău va deveni arid şi va obosi. Dar dacă Îl cauţi cu adevărat pe Isus, atunci vei dori şi glorificarea Lui şi vei fi plin de râvnă pentru onorarea Numelui Său; altfel te vei gândi numai la tine însuţi.
Domnul să ne deschidă tuturor ochii în această chestiune aşa de importantă, ca să descoperim căutarea falsă, prin care noi suntem jefuiţi aşa de des de binecuvântarea adevărată; El să lumineze inimile noastre, pentru ca noi să onorăm şi să savurăm dragostea Lui inegalabilă!
Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare- Dezastrele aduse umanităţii de darwinism: nazismul şi comunismul; Școlarizare sau educație? – John Taylor Gatto, Cum suntem imbecilizați; ORGANIZAŢIILE SECRETE ŞI PUTEREA LOR ÎN SECOLUL XX, de Jan van Helsing-O călăuză în reţeaua Lojilor, a înaltei Finanţe şi Politică Comisia trilaterală • Bilderberg • ONU; Council on Foreign Relations – CFRASASINII POLITICI AI ROMÂNIEI AU CHIPURI DE LEPRE, CA ȘI buzatu; O discuţie cu autorul “Confesiunilor unui asasin economic” John Perkins: Bechtel, Chevron şi Banca Mondială folosesc asasini economici şi în România; Asasinii economici, asasinii politici și bogățiile României, de Gheorghe Funar; Cârmuitorii fără har și scopurile lor parșive…MIHAI BURACU: PITESTI DUPA PITESTI. Cum s-a inmultit samanta satanica a comunismului dupa 1989? “Asistam neputinciosi la o a doua internationalizare (globalizare), sora geamana cu internationalizarea rosie”; PARINTELE ADRIAN DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST: Stramtorarile vor fi mult mai grele decat in comunism. Metoda de la Pitesti se va aplica acum in toata lumea; “ADEVARATA FATA A UNIUNII EUROPENE“– [VIDEO – subtitrare in limba romana]. Un film documentar britanic despre istoricul si agenda MEGA-GUVERNULUI de la Bruxelles; PE FATA SI OFICIAL: Primul presedintele UE este membru al clubului BILDERBERG, are o agenda explicit ANTI-NATIUNI si declara ca este un pas inainte catre GUVERNUL UNIC MONDIAL! CJ Hopkins: MAREA EPURARE A ÎNCEPUT. Noul totalitarism pseudo-medical, „științific”, și segregarea noilor suboameni, „nevaccinații”; CĂTRE GULAGUL DIGITAL. Certificatele verzi de…Opinie: PLANUL NOII ORDINI GLOBALE “CHINEZEȘTI” PRIN PANDEMIE și descifrarea mecanismelor de CONTROL AL POPULAȚIEI – propaganda de război, INVENTAREA DUȘMANILOR FICTIVI, mitul salvatorului, CONFUZIA și HAOSUL PROFITABILE. Cum se încurcă în minciuni contradictorii “specialiștii”;
După 35 de ani Putin dă cu piciorul la tot ce a construit Gorbaciov și readuce Rusia pe un culoar de coliziune cu Israelul; O noua ordine mondiala; Cu CJ HOPKINS despre GLOBOCAP și Marea Accelerare către noul totalitarism patologic, cenzura NOII NORMALITĂȚII și demonizarea noilor dizidenți. „Noua normalitate este aici pentru a rămâne”; Gulagul digital… Cum Rusia lui Putin ucide libertatea internetului; (Dupa ce tradatorii,demolatorii ,hotomanii si prigonitorii au aluntat tinerii din tara ca sa-si faca ne/voile…)Statul care își expulzează cetățenii se numește România; ONU A BETONAT FUNDAȚIA GULAGULUI DIGITAL. Se cere Vaccinarea Universală și Poliția Internetului. Doar 11 țări s-au opus declarației privind ”Prevenirea, Pregătirea și Răspunsul în caz de Pandemie” (PPPR); Arhipelagul Soljeniţîn- Istoria soljeniţiană a Gulagului; Despre gulagul romanesc; Noua ordine mondială; Lansarea expoziției „Moldova sovietică: între mituri și GULAG”. .. Am fost prizonier în Gulagul chinezesc. Lecții și concluzii după opt ani petrecuți în detenție; Marxismul cultural – o introducere sintetică’; GATTO – Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii; Cum suntem imbecilizați. Școala psihopatică; Ideile au consecințe; SUTTON Wall Street și Revoluția Bolșevică;Fundația darwinistă a comunismului; Copacii arată puterea creatoare a lui Dumnezeu; Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare-Dezastrele aduse umanităţii de darwinism: Teoria rasiala a lui Darwin; EREZII ȘI ,,VÂNĂTORI DE VRĂJITOARE” ÎN REGIMUL COMUNIST; Comunismul in Romania. Tot ceea ce (nu) stiai despre acest regim; Este comunismul mort și îngropat? Un dialog intre filozoful Gabriel Liiceanu si scriitorul Thierry Wolton …Român ținut în pivniță, legat cu lanțuri de gât, de mâini și de picioare, de fermierul german pentru care muncea;
Klaus Schwab, tătukul Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx. Decriptarea lui Build Back Better; Școala de dictatori Covid a lui… Cât fascism cuprinde doctrina lui Putin? Cine sunt filozofii și ideologii care îl influențează; Rusia putinistă: conspirații, mesianism, paranoia ; Când ipocrizia este ridicată la nivel de politică globală; Directiva Davos: Reduceți populația planetei! Cel mai grav exod de creiere din întreaga lume: românii pleacă din țară și nu se mai întorc. Vladimir Tismaneanu si…Revoluția Română pe înțelesul celor care chiar vor sa o inteleaga… 23 de salariați merg zilnic la serviciu ca să-i plătească pensia fostului șef al Poliției Caracal. Hai România! Revolutia sugrumata: Procesul Ceausescu si geneza puterii feseniste (Bonus–„The Interview” si „Wind of Change”); De ce nu l-ar vota bouporul presedinte pe dr Rafila-cel mai bun ministru al sanatatii bolnave si viitor SFANT bun de pupat/ iconat; Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”…
/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”
Din stenogramele discutiilor purtate de liderii PSD in spatele usilor inchise rezulta ca Nastase si oamenii sai voiau sa aiba control total asupra mass-media. Preocuparea pentru imaginea proprie este aproape patologica. Acolo unde conducatorii tarii nu puteau interveni prin autoritate, cumparau institutii sau jurnalisti. Presa este pentru PSD nu doar un mijloc de manipulare a electoratului, ci si o marfa. Mass-media este conceputa de Nastase ca instrument de acoperire a minciunilor guvernantilor, a traficului de influenta si a coruptiei la nivel inalt.
Adrian Nastase:
„Avem nevoie de zece oameni, fiecare sa discute cu cite o televiziune, 7 sa discute cu cite un ziar. Asta este complicat si de asta cine se ocupa la noi de lucrurile astea? Unul scrie desene, altul face desene, altul face diagrame, altul pune pe pereti, este vorba de munca aia de saiba. (…) Dar noi am lasat Televiziunea Romana sa preia ce a vrut ea, noi nu i-am spus vrem mesajul asta, nu am spus la PRO TV: vrem mesajul asta. Cineva care sa stea la pupitru sa vada tot ce s-a intimplat si sa spuna, domnule, noi vrem sa apara pe televiziune mesajul asta, vrem imaginea asta. La Televiziunea Romana a aparut Octav Cozmanca din spate filmat de trei ori. (…) Dar pentru asta trebuie sa avem noi un om care sa stabileasca mesajul pe care il vrem.
(29 septembrie 2003)
Valer Dorneanu: „Apropos de stradania televiziunilor, incepind cu televiziunea nationala si a celorlalte si a presei, eu tot ma intreb de ce noi continuam sa sprijinim in diverse modalitati institutii de presa cu foarte mare audienta cu facilitatile vechi, cu sponsorizari, cu reclame, iar ceea ce primim noi sint cel mult vagi scutiri individuale. In rest, dv., presedintele, partidul, guvernul s-au lasat… Parlamentul, cred, nu mai conteaza, ca in capul lui se sparg toate. Sintem tinte si la televiziunea nationala, si la toate ziarele pe care noi le sprijinim. Nu cred ca tot trebuie sa ne intrebam retoric despre aceste lucruri si sa vedem totusi ce trebuie facut. Eu nu zic ca trebuie sa revedem ordonanta aceea cu facilitatile, ar fi o greseala, dar macar sa le aducem aminte baietilor astia din cind in cind de existenta ei. Repet, ma gindeam la un moment dat asa, in naivitatea mea, probabil cind o incepe campania electorala, toate ziarele astea pe care le tinem asa serios sa existe, sa aiba audienta si sa prospere, poate atunci vor veni si ne-or ajuta, dar pina atunci ne toaca atit de solid incit nu stiu daca ne mai revenim in campania electorala cu sprijinul lor consistent.”
(29 septembrie 2003)
Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer
Nastase:
„Chiar daca este foarte bine intentionata, ea nu stie ce vrem noi. Asta este problema. Ea este, dupa parerea mea, fata asta, Ghiurco, foarte bine intentionata. Ce anume?”
Dorina Mihailescu: Nu se intelege… Jumatate dintre ei (jurnalisti – n.r.) sint anti-PSD. Nu poti sa-i determini… Asa se intimpla cu… Dar daca noi am avea o echipa foarte bine asezata si… Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer, nu trebuie sa asteptam noi ca altii sa ne faca jobul… decit corpul politic in sine care este interesat. Imi cer scuze, evaluezi… Cu exceptia lui Gherasim, care a aratat asa, pe ici, pe colo, cu Basescu…
Nastase: Alea au costat. (29 septembrie 2003)
Nastase: Chiar Televiziunea Publica Nationala a aratat astazi un caz de persoana care a murit din cauza ca sistemul nostru sanitar este la pamint. Aici practic ar trebui intervenit. Cum a fost in perioada anterioara, ce s-a intimplat acum, cit s-a dat la sanatate, ce s-a intimplat in ultimele saptamini, deci ar trebui un mesaj de reactie de la nivelul ministerului. (29 septembrie 2003)
Cu urechea mereu ciulita
Nastase: Eu, de dimineata, fac urmatorul lucru, dau drumul la radio la stiri si in acelasi timp ma uit la imaginile de la TVR 1, la ora 7.00. Si rugamintea mea, daca puteti sa faceti, Dorina si Vasile, un sincron pe o singura caseta si puneti sunetul de la Radio Romania pe imaginile de la TVR 1. La radio a inceput cu Ziua Unirii, cu nu stiu ce, cu ce trebuie. In imaginile de la TVR 1 era tipul ala care a intrat cu masina in pom. Pe urma, era cineva cu medicamentele. Daca ascult radioul si nu inteleg ce spune… deci tot ce a insemnat. In momentul in care astia de la Radio Romania ajunsesera deja la sport si nu mai stiu pe unde, a inceput si la televiziune sa dea ceva cu Ziua Unirii. (2 decembrie 2003)
Miron Mitrea: Eu cred ca aici trebuie sa facem niste miscari simbolice si singurul lucru care poate sa atraga atentia populatiei este Televiziunea Nationala prezentindu-l pe presedintele partidului, viitor sau neviitor vom vedea, nu asta vom vedea, actualul prim-ministru, in discutia cu oamenii simpli. (2 februarie 2004)
“Nasul” lucreaza pentru PSD
Nastase: In orice caz, vreau sa va spun – ma uit acum rapid pe scriptul de la B1 TV – baiatul asta (n.r. – Radu Moraru, emisiunea “Nasul”) a facut tot ce a putut, a pus intrebari mai bune decit noi, adica…
Dorina Mihailescu: Mai avea un pic si…
Nastase: O stringea de git! (n.r. – pe Emma Nicholson, raportor la acea data al Parlamentului European pentru Romania). Adica a tocat-o – cel putin asa cum am vazut eu foarte rapid – extraordinar de interesant. (…) Am o rugaminte, sa faceti liniste si sa-i ascultati pe cei care vorbesc. (10 februarie 2004)
Nastase: Presa este tema pe care noi o gestionam cel mai prost si asta pentru ca nu vrem sa ajungem pina la urma la o formula coagulata. (…) E vorba de mass-media in general, pentru ca, practic, mass-media doreste sa arate ca ea de fapt este singura putere care conteaza in tara si ca ea schimba guvernele si regimurile politice. Si asta este de fapt tema foarte clara. Si nu conteaza ca noi sintem la putere, a facut acelasi lucru si in 2000. Este o problema de mentalitate. Presa nu este in concurenta, cum sint partidele politice, ziarele sint cartelate, ele nu sar unul la altul, se fac intelegeri si se stabilesc. Cred ca aici avem o foarte mare problema si daca nu ne trezim rapid sa vedem ce facem… (…) La televiziune – m-am uitat duminica – era o emisiune de divertisment. Cine era marea vedeta a Televiziunii Romane? Marcel Iures, care vorbea despre statul care ne supara pe toti. Cel care facea emisiunea nu a stiut sa-i spuna sau nu a vrut ca el a participat la campania electorala a lui Constantinescu si a fost intr-un clip care-l recomanda pe Constantinescu poporului sa fie sef de stat. Chiar nu mai exista nici un alt actor din Romania capabil sa vina la prima emisiune de divertisment a anului? Noi am mai facut la un moment dat, l-am rugat pe Valentin Nicolau (presedintele TVR – n.r.) sa faca nu numai o analiza a stirilor. La stiri lucrurile se echilibreaza cumva, ca rar mai reusim noi sa dam o informatie pe pozitiv, dar, in orice caz, nu intra nimic pe negativ despre ceilalti. (…) TVR 2, in orice caz, a crescut foarte mult, ceea ce este bine, dar daca 1 discuta criticindu-ne pe noi nu e bine. (…)
Nicolae Vacaroiu: O ora a fost numai cu scandalurile din agricultura. (5 ianuarie 2004)
Valer Dorneanu: Eu nu am spus totul despre televiziunea nationala, totusi. Si presedintele si cei de la stiri si cei de la TVR International sint absolut impotriva noastra. Eu vad emisiunile de la TVR International vara. (…). Este inadmisibil. Si ne urmaresc efectiv asa, cu binoclul si in camere, si guvernul si va spun, uneori cu subtilitate, uneori… Cred ca ar trebui sa ne gindim la ceva cu privire si la presedinte si la cei de la stiri. Daca noi tot asteptam… (29 septembrie 2003)
Nastase: M-am uitat la comentariul lui Silviu Brucan, ieri, la PRO TV. Mi s-a parut foarte bun si mai optimist decit l-as putea face eu. In orice caz, cred ca este foarte bun asa, ca mesaj, si cred ca este foarte bine felul in care a comentat el anul 2003 si perspectivele pentru 2004. (5 ianuarie 2004)
Fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda
Nastase: Este foarte greu. Trebuie facuta o monitorizare de la cap la coada, ca altfel, asa, nu ne dam seama. TVR 2 insa a inceput sa creasca si devine un canal si ar trebui sa-l folosim mai bine. (…) Mai avem niste probleme legate de monitorizari, de reactie rapida. Nu stim unele lucruri care par mai importante. Noi monitorizam numai ziarele centrale, nu avem o monitorizare atenta sau in orice caz eu am una. (…) Cu presa locala. Bun. Este foarte important sa vedem cum reactionam, ce introducem. Nu reusim sa dam suficient de… (…) Acum, ca este domnul Seuleanu presedinte executiv (la Radio Romania Actualitati – n.r.) cred ca lucrurile se vor rezolva. (…) Fiecare cu experienta lui, ce ziare a facut fiecare, ca asta trebuie sa vedem pina la urma, ne implicam cu bani, cu cunostinte, care sint analistii pe care ii trimitem la televiziuni. Data viitoare poate facem un text asa si fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda pentru televiziuni, radiouri si asa mai departe. (5 ianuarie 2004)
Si cu banii luati, si criticati
Nastase: Sa incepem sa aratam cel putin care este situatia, pentru ca totusi sintem si cu banii luati si mi se pare ca nu este normal. Se vorbeste despre lipsa de libertate a presei si daca te uiti, practic, singurii care sint atacati in presa in mod obisnuit sintem noi. Cel putin sa aratam aceste lucruri. La televiziuni o sa va uitati, la televiziuni lucrurile sint mult mai echilibrate. Nu stim noi sa lucram suficient de bine si, iata, spunea Valentin Nicolau, ca sint colegi din guvern care nu accepta sa mearga la talkshow-uri la TVR 1. La Foc incrucisat si altele. Dan Matei stie despre cine e vorba, dar n-o sa dea acum exemple, dar rugamintea mea… (…) E foarte important. Daca avem un format la care putem sa vorbim la doua milioane de oameni este foarte important. Trecem la monitorizari radio. Aici va trebui efectiv sa vedem ce se intimpla. Problema este ca unele dintre zonele astea de mass-media isi fac rating atacindu-ne pe noi, chiar daca sint mai apropiate de noi, dar dimensiunea comerciala intra in functiune. (…) Eu cred ca in curind vom avea si un format de ziar comercial, un ziar la care vom avea actiuni si vom vinde actiunile cui vrea sa le cumpere. Va fi un ziar cumva… Nu va spun pina apare formatul. Va fi un format foarte sobru. Serban (Mihailescu – n.r.), vorbeam despre tine acum. Hilde a ascultat Radio 21 si era extrem de nemultumita si i-am spus ca tu te ocupi de Radio 21.
Serban Mihailescu: Mie mi l-ati dat… Radio 21 e…
Nastase: Ce anume?
Ioan Mircea Pascu: Radio 21 face parte din vechea filiera…
Nastase: Da, pentru ca ei au jumatate din actiuni, asa este. Nu stiu, hai sa clarificam lucrurile astea, Puiu. Ce anume? Am spus. Victor este acolo, am vorbit cu Serban, care e prieten cu…
Ioan Mircea Pascu: 51%… 49% noi…
Nastase: Victor, la sfirsitul saptaminii vreau un raport in legatura cu situatia, cu actiunile, propuneri si asa mai departe. Ce spui?
Victor Ponta: Va dau raportul si acuma…
Ioan Mircea Pascu: Dar Nica de ce a…
Nastase: Nu stiu. Victor, vezi de ce au vindut licenta unor unguri radicali cei de la Radio 21.
Valer Dorneanu: Au vindut licenta Radio 21, deci Radio 21 din Harghita a ramas fara licenta ca au vindut-o unuia din Gheorghieni, care este printre sponsorii celor din tinutul secuiesc. Putem sa anulam licenta acuma, avind in vedere ca nu avea voie sa vinda licenta.
(1 martie 2004)
Avem nevoie de 10 oameni, fiecare sa discute cu cite o televiziune, 7 sa discute cu cite un ziar.
Adrian Nastase, prim-ministru
„Continuam sa sprijinim institutii de presa cu foarte mare audienta cu facilitatile vechi, cu sponsorizari, cu reclame…”
Valer Dorneanu, presedintele Camerei Deputatilor: „Fiecare cu experienta lui, ce ziare a facut fiecare, ca asta trebuie sa vedem pina la urma, ne implicam cu bani, cu cunostinte, care sint analistii pe care ii trimitem la televiziuni. Data viitoare poate facem un text asa si fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda pentru televiziuni, radiouri si asa mai departe.”
Adrian Nastase, 5 ianuare 2004
Steno decriptaj: Iluzionistii
Inca in papuci, cu ochii cirpiti de somn, Nastase da drumul la radio si la televizor. Asculta si se enerveaza. Citiva “idioti de ziaristi” il critica. Culmea, exact pe posturile platite de ei. “Asa nu mai merge. Si cu banii luati, si criticati”, tuna premierul in sedintele de partid. Toti sint de acord. Trebuie facut ceva. Dar ce? Mass-media, o marfa ca atitea altele, le mai scapa uneori printre degete. Dar Partidul e inventiv. Metodele de control au fost experimentate si de inaintasi: PCR si Securitate. Acum trebuie doar diversificate si nuantate. Scopul ramine insa acelasi, subordonarea totala. De departe, cel mai versat in aceasta actiune e Adrian Nastase. Cele mai bune idei, cele mai subtile sau mai dure metode vin de la el. Delegatii la sedintele PSD sint simpli executanti, iar propunerile lor par niste glumite in comparatie cu machiavelismul ideilor sefului. Aproape te pufneste risul cind il auzi pe Mitrea indemnindu-l “sa se arate la geaca, la caminul cultural” din Dimbovita. Flacaul nu stie meserie. Lectia i-o da Nastase. “Trebuie sa avem oameni care sa spuna pe caseta respectiva, de la secunda cutare la secunda cutare si asta dam, deci control”. Premierul viseaza ceva de genul echipelor de securisti din televiziunea ceausista, care stateau la pupitru si nu le scapa nici un amanunt. Tovarasa era filmata numai din dreapta, pomii vestejiti din fundal erau scosi, iar sincroanele erau lucrate la secunda. Acum, in campanie, se vede ca lectia este pusa in practica. La televiziunea platita de contribuabili lucrurile sint relativ simple. Valentin Nicolau, directorul general, este chemat si tras de urechi. Daca nu se executa imediat, i se arata pisica Raportului parlamentar. La fel de simplu e si la PRO TV, unde Adrian Sirbu “cere in fiecare zi cite ceva”. Printre care si reesalonarea datoriilor. La Antena 1 nu sint motive de nemultumire, “ca lucrurile merg bine”. Iar la o adica, mai e si ordonanta cu facilitatile, sponsorizarile, reclamele. “Sa le aducem aminte baietilor astia din cind in cind de existenta ei”.Cit despre ceilalti, presa scrisa si radiouri, aici trebuie lucrat mai finut. Ziaristii trebuie fie periati, fie cumparati, iar cind nu merge cu nici una, pur si simplu batuti. Dar mentalitatea de samsar a PSD este cea care isi spune ultimul cuvint. Totul are un pret. “Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer”.
PSD si Nastase sint obsedati de imagine. Motivul este simplu. Ea trebuie sa camufleze realitatea. Sa acopere coruptia si jaful. Sa le implementeze saracilor un zimbet nating si fericit pe fata. Evident, in fata camerelor de luat vederi, pentru ca in rest nu are nici cea mai mica importanta. Mortii de prin spitale trebuie pusi in circa vointei divine. Asta doar daca nu se reuseste raportarea lor la guvernarea Constantinescu. Fara imaginea prefabricata in sedintele de iluzionism de la Delegatia Permanenta, intreg edificiul s-ar prabusi rapid. De aceea Partidul si maestrul de ceremonii Nastase consuma cea mai mare a timpului punind la cale strategii de control si subordonare ale presei. Cu cit realitatea devine mai infricosatoare, cu atit intregul mecanism de recompunere a ei, felie cu felie, trebuie mai bine elaborat. E o cursa contra cronometru. Spre propria nefericire, PSD nu a reusit sa aiba controlul total. Asa ca presa ramine in continuare cosmarul care ii bintuie somnul de marire.
Copyright © 1996-2004 Evenimentul Zilei Online.
Citeste si articolele:
Stenogramele PSD (controlul justitiei)
Mafioţi din PSD, care au condus România spre ruină (I)
Stenogramele PSD (II)
Din culisele urmasului PCR: stenogramele PSD (I)
Sex si santaj in Famiglia PSD
//////////////////////////////////////////////////
De ce nu l-ar vota bouporul presedinte pe dr Rafila-cel mai bun ministru al sanatatii bolnave si viitor SFANT bun de pupat/ iconat …https://www.youtube.com/watch?v=hY3-0iL0Lns
//////////////////////////////////////////
(Hotoi au fost,sunt si,cu ajutorul globalistilor justitiari…vor mai fi inca…)Cantitate mai mică, același preț. Cum ne păcălesc unii producători alimentari
DE LAURA NILESCU GAL
Când mergi la supermarket să faci cumpărături, de obicei nu te uiți la gramajul produselor, mai ales dacă de multă vreme cumperi cam aceleași lucruri. Totuși, de ceva timp, lumea a observat că unele produse cumpărate țin mai puțin: nu mâncăm mai mult sau ne spălăm mai des, ci cantitatea este mai mică la același preț sau, în anumite cazuri, costul este doar puțin mai mare decât înainte. E o inflație mascată, numită shrinkflation. Fenomenul shrinkflation e prezent și în România.
Aceasta apare, în general, în perioade cu inflație ridicată.
În SUA există în literatura economică fenomenul de shrinkflation de multă vreme. Adică o companie micșorează cantitatea produsului, dar păstrează prețul. Consumatorii sunt astfel păcăliți.
*N-am văzut tradus fenomenul în România în cărțile de economie, așa că-l vom folosi în engleză.
Atenția la gramaj e foarte importantă pentru acele companii. Nu primești mai mult, ci mai puțin. Nu e ca la piață unde țăranul îți mai pune în pungă o roșie, un strugure, o cireașă.
În urmă cu câteva luni, când HotNews.ro a observat acest lucru la supermarketuri, a încercat să obțină informații de unii dintre marii retaileri, dar aceștia au refuzat să ne ofere datele cerute: unii s-au făcut că nu înțeleg ce este shrinkflation, iar alții ne-au spus că n-au astfel de date.
E wrap-ul mai mic sau mi se pare?
Alina, 37 de ani, a mers săptămâna trecută la un mall din București, cu o veche prietenă, pentru a-și cumpăra o pereche de adidași pentru alergat. Cea veche s-a deteriorat prea mult.
După ce s-a plimbat o perioadă prin magazine și a găsit perechea perfectă, a zis să mănânce ceva, pentru că i se făcuse foame. Nu mai mâncase de circa un an de la fast food, dar a zis: „Asta e, oricum nu fac asta des”.
Și-a luat un wrap. Când l-a văzut pe tavă, a crezut că are o iluzie optică. S-a așezat la una dintre mese și și-a întrebat prietena care era cu ea: Este mai mic sau mi se pare? Nu mai rețin care era prețul înainte, dar parcă era ceva mai multă cantitate.
După ce l-a mâncat s-a convins că este mai mic, deoarece și-a dat seama înainte se sătura după ce-l consuma.
Alina s-a lovit de shrinkflation.
Nu numai în România se observă, mai nou cam peste tot în Europa a început să se vorbească despre asta.
Fenomenul gramajelor mai mici la același preț a supărat lumea
În Grecia oamenii sunt din ce în ce mai frustrați. Un cetățean se plângea recent că a fost șocat în weekend când a cheltuit 130 euro la supermarket pe cafea, ton, ceapă, salată, 1,2 kg de carne de pui. „Pe ce naiba s-au dus 130 euro”.
„Eu, și cu siguranță alți consumatori din Grecia, ne-am dat seama că paharele cu iaurt s-au micșorat, la fel și pungile de legume congelate, brânza ambalată și altele. 100 g aici, 100 ml acolo și așa avem mai puțin cu 1 kilogram când ne facem cumpărăturile”, spunea grecul.
Fenomenul shrinkflation a stârnit furia consumatorilor și în Germania. Cetățenii au trimis multe plângeri către autoritățile de protecție a consumatorilor, considerând asta ca fiind o hoție.
În Franța a fost lansată o petiție care denunță producătorii și supermarketurile, iar 8.000 de oameni au semnat în primele 10 zile, pentru că tehnica folosită induce în eroare clienții în ceea ce privește dimensiunile și prețurile produselor.
În Spania s-a descoperit că în supermarket anumite branduri de margarină aveau cu 50 de grame mai puțin, anumite iaurturi cu 5 grame, iar chorizo cu 10 grame.
Organizațiile de protecție a consumatorilor au atras atenția și recomandat verificarea gramajelor de către cetățeni pentru că „produsele care aparent nu au preț mai mare, de fapt au”.
În Italia, autoritățile monitorizează fenomenul creșterii ascunse ale prețurilor, în sensul transparenței față de consumatori.
Business Insider are un material în care sunt diferite produse de la hârtie igienică și fast food, la băuturi și mâncare pentru animale. Toate arată fenomenul.
Lucrurile ar putea să se agraveze dacă ne uităm la faptul că prețul energiei în Europa este foarte mare, notează hotnews.ro.
https://www.bizbrasov.ro/2022/09/24/cantitate-mai-mica-acelasi-pret/
//////////////////////////////////////////
23 de salariați merg zilnic la serviciu ca să-i plătească pensia fostului șef al Poliției Caracal. Hai România!
Aproximativ 2 milioane de români sunt remunerați, în schimbul muncii prestate, cu minimul pe economie. Asta înseamnă 2080 de lei. CAS-ul unui asemenea salariat (ori, altfel, suma de bani pe care acesta o virează către fondul de pensii) este de 25% din această bază; adică 520 de lei. La un calcul simplu, este nevoie ca un număr de 277 de salariați să meargă timp de o lună de zile la muncă, pentru a asigura pensia pe 1 an de zile fostului șef de poliție din Caracal.
Când vezi o făbricuță de confecții, mezeluri cu aproximativ 300 de muncitori, să te gândești că oamenii ăia își rup spatele o lună de zile pentru ca un asemenea individ să poată huzuri 1 an de zile. Asta… pentru că unii și-au vândut votul ăla pe doi mici, iar alții au făcut ceva pe el.
@Traian Crudu
NR – Puteți reface calculul pe luna de pensie, dacă asta vă dă mai mult curaj: reiese că 23 de salariați merg zilnic la serviciu ca să-i plătească pensia fostului șef al Poliției Caracal. Caz în care veți înlocui făbricuța de confecții cu ferma lui Dragnea.
Hai România! Hai la muncă, că pensiile alea speciale nu se plătesc singure.
https://kmkz.ro/de-ras/23-de-salariati-merg-zilnic-la-serviciu-ca-sa-i-plateasca-pensia-fostului-sef-al-politiei
////////////////////////////////////////////////////
Revolutia sugrumata: Procesul Ceausescu si geneza puterii feseniste (Bonus–„The Interview” si „Wind of Change”)
Vladimir Tismaneanu
Una dintre marile intrebari ramase inca fara raspuns (ori fara un raspuns definitiv) legate de revolutia din decembrie 1989 are de-a face cu procesul inscenat de noua putere impotriva cuplului Nicolae si Elena Ceausescu. Tiranicidul (probabil justificat) a fost prezentat drept implinirea pe cale judiciara a vointei poporului. Nicolae si Elena Ceausescu au respins legitimitatea tribunalului militar si au cerut sa vorbeasca in fata “Marii Adunari Nationale”. Au respins apararea din oficiu care, oricum, era o parodie penibila a ce-ar fi implicat o asemenea pozitie. Presedintele completului de judecata a recurs la un limbaj agresiv, umilitor si arogant, menit sa dovedeasca reprezentantilor Consiliului FSN, deplasati la Targoviste sa pregateasca si supravegheze lichidarea ultimului secretar general al PCR, presedintele RSR, comandant suprem al Fortelor Armate, precum si a sotiei sale, cat de devotat este celor instalati la putere in urma revoltei populare spontane, utilizata si manipulata cinic. O spun cat pot de apasat: milioanele de romani care au iesit in strada in acele zile cerand sfaristul si provocand caderea unui regim criminal si ilegitim aveau dreptate din toate punctele de vedere: politic, moral, social si civilizational.
Sistemul totalitar comunist fusese barbar, represiv si inuman de la inceput, strain de valorile patriotice si opus lor, strain de valorile democratice si opus lor. Asasinarea pseudo-legala a dictatorului era insa altceva. Un stat de drept nu se cladeste pe o farsa judiciara. Scenariul a fost, cel mai probabil, conceput de Silviu Brucan in consens cu Ion Iliescu si Petre Roman. S-a ticluit trama unui show-trial, a unui proces spectacol. Tele-revolutia avea nevoie de o tele-executie. Generalul Victor Atanasie Stanculescu, membru al CC al PCR ales la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, prim-adjunct al Ministrului Apararii Nationale (specializat in tranzactii cu armament), investit de Ceausescu cu conducerea Armatei dupa sinuciderea generalului Vasile Milea, a fost de fapt regizorul acelui grotesc spectacol, acompaniat de straniul geolog cu pasiuni mistico-oculte Gelu Voican-Voiculescu si de profesorul de socialism stiintific de la “Stefan Gheorghiu”, Virgil Magureanu. Un trio mai mult decat bizar.
Faptul ca Stanculescu a jucat rolul decisiv in anihilarea fizica a lui Ceausescu probeaza fara putinta de tagada ca a fost vorba de o lovitura de stat (din punctul de vedere al institutiilor care au functionat in Romania intre decembrie 1947 si decembrie 1989). Voican-Voiculescu si Magureanu au fost activi in lunile urmatoare (Magureanu in anii urmatori) in actiunile de neutralizare a societatii civile, de decredibilizare a opozitiei democratice si de mentinere a unui status quo convenabil lui Ion Iliescu si echipei sale perestroikiste.
Nu exista, la 25 decembrie 1989, o baza legala clara pentru acel tribunal. Completul de judecata, procurorul, avocatii, erau de fapt marionete puse in actiune de noii papusari. Temeiul legal a fost creat a posteriori, abia pe 27 decembrie si a fost anuntat public de succesorul lui Ceausescu in fruntea tarii, Ion Iliescu. Disidentii, intre care Doina Cornea, Ana Blandiana si Mircea Dinescu, care fusesera cooptati strict simbolic in Consiliul FSN, erau de-acum ignorati si marginalizati. Nomenclatura s-a regrupat cu o viteza fulgeratoare si a luptat (lupta inca) sa-si pastreze nerusinatele privilegii. Ceausescu a fost impuscat pentru a scapa de un martor periculos. Mai mult, procesul cuplului Ceausescu era menit sa previna procesului regimului comunist. Ceausescu a trait si a murit ca un true believer, ca un fanatic comunist. La fel si sotia sa. Au murit cantand “Internationala”.
Generalul Stanculescu nu spune adevarul atunci cand afirma ca, daca fostul dictator ar fi fost lasat in viata, Romania ar fi devenit teatrul unui cumplit razboi civil. Iliescu, Brucan, Voican-Voiculescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu au patronat cu totii acel proces macabru, un fals exorcism care nu avea cum sa duca la un catharsis colectiv. Vinovat de numeroase crime, inclusiv cele comise in anii colectivizarii fortate, Nicolae Ceausescu nu a fost judecat pentru aceste faradelegi, ci in numele unor acuzatii fabricate, nascocite din ratiuni propagandistice. Nici azi nu este clar de ce a trebuit ucisa Elena Ceausescu (sa nu fiu gresit inteles, n-am nutrit niciodata vreo urma de simpatie pentru ea, dar nu despre acest lucru este vorba aici). Victor Stanculescu n-a avut curajul sa-i priveasca in ochi pe cei carora le jurase credinta si pe care i-a tradat fara reticente. Ion Iliescu n-a avut curajul sa se infatiseze in sordida sala de pseudo-tribunal din prafuita cazarma de provincie. Era de-acum ocupat cu impartirea “placintei”.
Ulterior, Mazilu, care era (ori parea a fi) cel mai radical anti-comunist in cadrul juntei ajunsa la putere, s-a despartit de noii lideri (ori a fost ajutat sa se desparta prin informatiile scurse convenabil in presa privind trecutul sau de director al Scolii de Securitate). Sangele varsat de peste o mie de cetateni pasnici ai Romaniei a fost alibiul noii puteri pentru a poza in “emanatie” a unui proces revolutionar. In fapt, revolutia a fost confiscata, deturnata si sugrumata. Au trebuit sa treaca doua decenii pentru ca Romania sa ajunga sa se confrunte cu acele tulburi momente. Un stat de drept care isi ignora originile, fie ele chiar si atat de controversate, nu este unul robust. O democratie intemeiata pe amnezie si falsificari ale istoriei nu este una credibila. Natura autoritara a regimului impus in decembrie 1989 nu poate fi inteleasa fara a lamuri ce s-a intamplat la Targoviste, in urma cu un sfert de veac, in ziua de Craciun a anului 1989 atunci cand sefii garzii pretoriene l-au lichidat pe cel caruia ii jurasera eterna, neclintita credinta. Omul pe care il aplaudasera frenetic cu doar cateva saptamani mai devreme. Riturile bizantine ale comunismului dinastic culminau intr-un asasinat judiciar cu functie ritualica. Pentru a se legitima, puterea neo-comunista avea nevoie de un tap ispasitor, Ceausescu era candidatul perfect pentru aceasta pozitie. Narcisist si megaloman, facuse tot ce era nevoie pentru a se califica.
PS: O coincidenta cu misterioase intelesuri face ca astazi, de Craciun, sa fie si premiera pe internet a filmului „The Interview”. La 25 de ani de la asasinarea lui Ceausescu de catre lacheii sai, un film despre posibilul destin al monstrului de la Pyonyang (Phenian). Despre o revolutie care incepe,asemeni celei din Romania acum un sfert de veac, atunci cand logoreea scrantita a tiranului se izbeste de forta adevarului. Cand imparatul constata ca e gol, ca e muritor, ca asuda, urineaza, ba chiar, cand moare de groaza, se defecheaza. Ca neinfricatul lider este, de fapt, un cacacios. Un prilej de meditatie la soarta dictatorilor si la perisabilitatea puterii lor aparent infinite. Celebrating Christmas with James Franco. Listening, twenty-five years after that bloody, ferociously magnificent, magically uncanny, maddeningly liberating, December, to the wind of change…
Articolul de mai sus este versiunea actualizata a unui eseu aparut aici, pe „Contributors”, in luna mai 2012.
https://www.contributors.ro/cultura/anatomia-unei-inscenari-judiciare-ultimele-ore-ale-cuplului-ceausescu/
Recomandari:
https://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%c8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/
https://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-elena-ceausescu-tovarasa-de-viata-si-de-lupta-a-dictatorului/
http://www.movingimagesource.us/articles/how-was-ceausescu-possible-20110929
///////////////////////////////////////////////
Vladimir Tismaneanu si…Revoluția Română pe înțelesul celor care chiar vor sa o inteleaga:
A durat doar cateva ceasuri in seara zilei de 22 decembrie 1989 pentru ca Ion Iliescu si acolitii sai să decidă blocarea, de fapt strivirea tendințelor radical anticomuniste. Pluralismul in statu nascendi trebuia sugrumat in fasa. Totul pentru salvarea Revoluției, firește. Devotat comunist din tata-n fiu, Iliescu cunoștea bine ce se petrecuse in Ungaria in toamna anului 1956. La fel si Petre Roman caruia ii povestise tatăl sau, Valter Roman, cum a fost dejucat „complotul lui Imre Nagy”.
Dupa mai bine de trei decenii putem spune fara teama ca gresim: Noua putere nu lupta cu inexistenta „rezistenta ceausista”. Tinta a fost Revoluția însăși, nervul ei libertar, democratic, antitotalitar.Obiectivele noii puteri erau: 1. Crearea unei stări de panică menită sa neutralizeze eforturile de cristalizare/coagulare a unor forțe într-adevăr democratice; 2. Isterizarea discursului public prin intermediul Televiziunii asa-zis Liberă, de fapt instrumentul cel mai eficient (si toxic) al propagandei feseniste; 3. Diseminarea rumorilor celor mai aberante pentru a permite FSN sa apara drept garant al liniștii sociale. „Desființarea” Securității a fost de fapt praful in ochi menit sa întărească imaginea noii puteri ca „emanatie spontana a vointei populare”.
Luna ianuarie 1990 a separat limpede apele. Nu ca in partidele istorice si in societatea civilă n-ar fi existat infiltrari. Nu e nevoie sa numesc variile personaje cu trecut de informatori ori fostii activisti convertiti la „crestin-democratie”. Dar cezura, ruptura era reala, se confruntau doua Romanii. Corneliu Coposu, Doina Cornea, Ion Ratiu, Ana Blandiana reprezentau opusul unor Iliescu, Brucan, Roman, Măgureanu, Stănculescu, Marțian Dan si Sergiu Celac. Și cum asemenea situații de schimbare politica abruptă aduc la suprafață tot felul de personaje exotice, excentrice si exaltate, apărute in noua conducere a țării-ezoteristul Voican, bolsevicul N. S. Dumitru si capitanul Lupoi,Virgil Măgureanu Ion Iliescu, provocatorul mitoman Teodor Brates si ocultistul Voican
https://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-silviu-brucan-marele-maestru-al-mistificarilor/
///////////////////////////////////////////
Cel mai grav exod de creiere din întreaga lume: românii pleacă din țară și nu se mai întorc
Gabriela Iordan
Un raport recent al Băncii Mondiale trage un semnal de alarmă: România rămâne fără forță de muncă calificată. La mai bine de 30 de ani de la Revoluție, cu investiții străine directe de 100 miliarde de dolari și un PIB de zece ori mai mare, țara este părăsită de cei mai buni oameni ai săi. Cei care emigrează sunt de obicei mai tineri și cu un nivel de educație mai ridicat decât populația rămasă. Conform raportului, România se confruntă cu cel mai grav exod de creiere din lume.
Problemele serioase pe care le are sistemul de învățământ din țară, inexistența formării profesionale și a politicilor active pe piața muncii au adus România în această situație care pare fără ieșire. În ultimii 10-15 ani au emigrat mai mult de 2 milioane de români. Este vorba despre aproximativ 20% din forța de muncă. În plus, mulți au plecat definitiv, ceea ce a dus la decalaje de competențe, deficite de forță de muncă în roluri-cheie (de exemplu, medici), cereri salariale distorsionate și scăderea productivității reale a muncii.
Întrucât românii care emigrează sunt de obicei tineri și cu un nivel de educație mai ridicat decât populația rămasă, societatea românească îmbătrânește și suferă de pe urma unuia dintre cele mai grave exoduri de creiere din întreaga lume, se mai arată în raportul Băncii Mondiale.
Citiți mai mult ►
Ar putea România să-și piardă industria de vârf la nivel mondial?
Evenimentul
Această organizație internațională lucrează cu națiuni străine pentru a submina România?
Țară îmbătrânită și depopulate
Ca urmare a emigrației, România a înregistrat atât o scădere a populației, cât și o îmbătrânire a persoanelor apte de muncă. Populația țării noastre a scăzut și a ajuns de la 22,8 milioane la 19,1 milioane între 2000 și 2021. Specialiștii de la Banca Mondială estimează că populația va scădea la 17,8 milioane până în 2030.
Rata de inactivitate a României, adică persoanele în vârstă de muncă care nu fac parte din forța de muncă (nici nu lucrează, nici nu caută în mod activ un loc de muncă), este de 33,2%. Este printre cele mai ridicate din UE. Iar participarea la piața muncii (69,2%) este printre cele mai scăzute. Rata de participare este deosebit de scăzută în rândul femeilor, al tinerilor și al persoanelor cu mai puține studii absolvite.
https://ziarulromanesc.de/romania/romania-se-confrunta-cu-cel-mai-grav-exod-de-creiere-din-lume-migratie/
//////////////////////////////////////
Directiva Davos: Reduceți populația planetei!
de
Marius Ghilezan
Când Christine Lagarde, președintele Băncii Central Europene, mărturisea credința ei că “bătrânii lumii trăiesc prea mult,” lumea șocată nu realiza că în spatele mesajului există un plan de reducere a populației lumii. O eugenie mascată. Crime în masă, asumate, dar nerecunoscute. Un nou apertheid – sau cu voia dumneavoastră – o “ultimă soluție,” marca Hermann Göring, copiat până-n plăsele de noii comanditari ai statului global.
Asumția gurului de la Davos, Klaus Schwab, că “miliarde de oameni trăiesc degeaba pe planetă,” este mai cunoscută.
Rezerva testamentară, ținută la secret
Documente desecretizate ale SUA relevă preocuparea mai veche, legată de imperativul scăderii demografice a Terrei. S-au făcut numeroase rapoarte! Inițiative și modele de organizare socială au fost ținute la secret. Arhitectura viitorului a fost clasificată în rezerva testamentară a politicienilor, modelați de sistem.
Un recent studiu, comandat de Clubul de la Roma, arată că populația planetei ar putea atinge un vârf de 8,6 miliarde de locuitori, în 2050, înainte de a scădea la 7 miliarde, în 2100. Această scădere, potrivit experților, se va putea face doar dacă se eradichează sărăcia de pe glob, femeile vor fi angajate în “câmpul muncii” și educația de gen va intra în toate școlile din lume. Programul este intitutat “Saltul uriaș de la 8,6, la 6 miliarde.” Conform acestuia, timpul femeii trebuie să fie ocupat, pentru a nu mai zămisli copii. Să fie educată și să-și construiască o carieră, să uite astfel rolul fundamental al procreației!
„Știm că dezvoltarea economică rapidă în țările cu venituri mici are un impact uriaș asupra ratelor de fertilitate. Ratele de fertilitate scad pe măsură ce fetele au acces la educație, iar femeile sunt împuternicite din punct de vedere economic și au acces la servicii medicale mai bune,” a explicat Per Espen Stoknes, unul dintre cercetătorii implicați în proiect, potrivit Observator news.
Studiul a fost comandat de Clubul de la Roma, o organizație non-profit care se ocupă de „multiplele crize cu care se confruntă omenirea și planeta.”
“Saltul uriaș” – o “ultimă soluție”/ Istoria se reinterpretează
Într-unul dintre scenarii, denumit „Saltul uriaș,” populația va ajunge la șase miliarde de locuitori, doar dacă se vor face investiții specifice în educație și sănătate „împreună cu schimbări extraordinare de politică, în ceea ce privește securitatea alimentară și energetică, inegalitatea și egalitatea de gen.”
De fapt, saltul uriaș este saltul în gol, fără parașută. Bogații lumii nu mai suportă suprapopularea planetei. Planurile de “reziliență demografică” sunt vechi.
Thomas Malthus, un cleric anglican din secolul XVIII, a lansat teoria că „populația crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică.” De atunci, ritmul demografic al planetei a crescut în mod accelerat.
YouTube video
Speranța de viață a urcat la cote de neimaginat în perioada interbelică. Prevenția sanitară, medicația, tehnologia medicală, inovațiile în domeniu au îmbunătățit supraviețuirea populației. Nu același lucru se întâmplă în țările sărace, marile necunoscute ale belfărilor lumii.
Bogații lumii pregătesc să scoată pe piață produse care să micșoreze estrogenul
Marii finanțatori din umbră ai eugeniei mascate, Bill Gates, Faucci, Institutul Carnegie (fundația non-profit a lui Andrew Carnegie, considerat al doilea cel mai bogat om din istorie), Fundația Rockefeller și John Harvey Kellog, au dezvoltat fel de fel de aditivi speciali care să micșoreze estrogenul și să micșoreze puterea spermatozoizilor de a fecunda.
Este cunoscută scăderea libidoului la consumatorii de fast-food. Specialiștilor le e interzis să facă cercetări despre compușii chimici și linia de hormoni din produsele alimentare.
Niciun studiu de referință nu s-a făcut despre relația dintre noile vaccinuri ARN și procreația, despre rolul particulei Spike în subdezvoltarea apetitului sexual.
Carcasele de pui din supermarketurile românești sunt pline de hormoni de creștere. A interzis cineva creșterea lor asistată? Dar comercializarea?
Marea problemă a bogaților lumii e că planeta nu va mai putea să dea de mâncare minunatei lumi noi, uitând că foametea încă mai face ravagii în țările sărace.
De fapt, care e problema ascunsă? Accesul la resurse. Noii cuceritori ai lumii vor ca planeta să le dea, cu brațele deschise, resursele minerale. Independența statelor bogate în rezerve minerale le stă ca nuca-n gât. Au nevoie de depopularea masivă, pentru a putea exploata în liniște depozitele de metale rare. Un fel de deșertificare demografică.
Henry Kissinger a trecut deja de suta de ani. Nu știm ce resorturi nebănuite i-au susținut longevitatea. Au descoperit băieții rețeta vieții lungi? Sau păstrătorii marilor secrete sunt recompensați pentru viziunile lor criminale?
Raportul Kissinger sau despre uciderea ovulelor în fașa transumanismului
Raportul Kissinger din 1975 seamănă leit cu Directiva NKDV de comunizare prin forță a planetei. Se vorbea, încă de atunci, despre imperativul descurajării femeilor de a mai face copii. Despre ocuparea timpului de a fi mamă, cu acela de a fi angajată. Un acces sporit la educație, pentru a pierde deprinderilor naturale. Interesant e că în Raportul Kissinger se vorbea, acum aproape cincizeci de ani, despre nevoia egalității de șanse dintre femei și bărbați, ca sursă de descurajare a natalității.
Lupta pentru emanciparea de gen, demolarea moralei creștine și a cultului pentru familie, din zilele noastre, nu sunt decât niște instrumente de îndeplinire a mărețului plan de ucidere în fașă a vieții.
citește și: SUA ar trimite toboșarii Yoruba peste tuaregi pentru o “fiestă” democratică
La toate acestea mai putem adăuga, dacă îngăduie cititorul, stresul impus lumii civilizate cu încălzirea globală, multitudinea de campanii “adoptă un cățel sau o pisică” – cu scopul ascuns de a diminua interesul cuplurilor de a mai crește copii, toate cu unicul scop de eugenizare strategică a globului. Rămâne celebră afirmația unei activiste de mediu din Brazilia, care a promis că nu va face copii pentru a nu polua planeta.
Nu-și mai încap bogații lumii de criza suprapopulării. De aceea, comandă tot mai aiuritoare acțiuni împotriva firii umane.
Marea provocare a Diavolului este să fure sufletul colectiv. Și-ar face piramide cu verandă spre univers, doar o energie vie îi stopează intențiile crimimale.
Planul malthusist e diabolic. Va fi condamnat în viitor, la fel ca cel al lui Göring. Asta dacă spiritul critic nu va fi ucis la naștere.
VOCILE LUMII
Corneliu Vlad
Fost șef al secției de politică externă a ziarului “România liberă”
“În 1975, Henry Kissinger afirma: „Depopularea ar trebui să fie cea mai mare prioritate a politicii externe față de lumea a treia, deoarece economia SUA va necesita cantități mari și tot mai mari de minerale din străinătate, în special din țările mai puțin dezvoltate,” a scris Corneliu Vlad, în Active news.
Marius Ghilezan
http://mariusghilezan.ro/
Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a deconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.
https://romanialibera.ro/op-ed/opinii/directiva-davos-reduceti-populatia-planetei/
///////////////////////////////////////////
Când ipocrizia este ridicată la nivel de politică globală
Pe măsură ce timpul trece este tot mai evident că ceea ce se întâmplă în jurul acestui ”nou corona virus” nu face parte dintr-un joc al hazardului. Declarațiile, mai directe sau mai pe ocolite ale unor personalități care au în mână viitorul a miliarde de oameni conduc spre o concluzie sinistră. Se dorește împuținarea forțată a populației lumii! Prin ce metode, vedem cu toții.
Cu riscul de a fi acuzat că sunt obtuz, că sunt manipulat de nu mai știu care puteri străine, că sunt adeptul teoriei conspirației sau că sunt reticent față de politicile de protecție pe care, îngrijorate de soarta mea, autoritățile naționale și ale UE le-au elaborat pline de empatie, voi spune ce am de spus.
Pe cine deranjează existența generațiilor dinainte de 1955?
Cei cărora li s-au suprimat aproape toate drepturile omenești, inclusiv dreptul de a respira aer curat, sunt vârstnicii născuți înainte de 1955. Obligați la izolare timp de 22 ore din 24, rămași fără asistență medicală dacă nu au ”norocul” să fie infectați cu virusul la modă, lipsiți de medicamentele care le asigurau supraviețuirea, scoși de la ventilație în sălile de terapie intensivă pentru a se asigura supraviețuirea altora mai tineri, urmăriți de poliție ca niște infractori, obligați să trăiască între patru pereți și să se hrănească cu minimul necesar, lipsiți de interacțiunea cu restul familiei, eliminați practic din viața socială și priviți ca o povară, ei au ajuns să pizmuiască libertățile mult mai largi pe care le au, prin lege, animalele lor de companie. Mesajul guvernanților? Rămâneți în casă până când vrem noi. Muriți liniștiți acolo, noi ne vom îngriji de contabilizarea zilnică a sicrielor voastre.
Șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, trecută și ea bine de o a treia tinerețe (născută în oct.1958), declara cu două zile în urmă: ”Este posibil ca persoanele în vârstă să fie izolate până la sfârșitul anului pentru a le proteja de corona virus” Și este puțin probabil ca Ursulei von der Leyen să-i iasă vorbele din gură fără rost. Este cât se poate de sigur că la nivelul UE, acolo unde nu s-a mișcat nimic pentru ajutorarea celor loviți din greu de gripa aceasta ciudată (desi ar fi avut obligația s-o facă), se coace ceva pentru bătrânii statelor din Uniune. Pare tot mai clar că măsurile, identice, luate în toate statele Uniunii pentru izolarea și excluderea din societate a vârstnicilor nu s-au luat la inițiativa statelor suverane. Pare tot mai clar că a fost un ordin sau, mai diplomatic spus, o indicație din partea celor care conduc Uniunea Europeană.
Vă puteți închipui cum va arăta (dacă va scăpa cu viață) un bătrân după ce a stat închis în casă opt luni de zile? Va fi asemnea unei sălbăticiuni, speriat de lumea înconjurătoare, lipsit de repere și simțindu-se de prisos într-o lume care îl respinge și pe care o simte ostilă în fiecare clipă.
Așa vă doriți să arate seniorii națiunilor din Uniunea Europeană, doamnă von der Leyen? Dumneavoastră ați sta închisă între cei patru pereți ai unei cămăruțe 3×3 metri timp de 300 de zile, fără rude, fără prieteni, fără asistență medicală, fără nicio mângâiere sufletească, sub discutabilul pretext că ar exista o probabilitate de 0,3% să contractați o gripă despre care până acum nimeni nu știe nimic și a cărei singură regulă este că nu respectă nicio regulă? S-a stabilit cumva la nivelul Uniunii Europene ca timp de două ore pe zi, între 11.00 și 13.00, virusul acesta să nu atace persoanele în vârstă înghesuite ca oile la strungă, în cozi interminabile, pentru a avea un kilogram de cartofi în traistă sau pentru a-și cumpăra o aspirină? Ori bătrânii sunt adunați acolo, unul în altul, acum când propăvăduiți ”distanțarea socială”, cu un alt scop?
Confruntat cu această realitate, oricât de îngăduitor ai fi, nu se poate să nu te indignezi observând că, în aceste zile, ipocrizia a căpătat dimensiunea unei politici globale.
Să fie insistența pentru vaccinarea în masa o obsesie gratuită?
”Fără vaccin trebuie să limităm cât mai mult contactul cu persoanele în vârstă”, a mai adăugat șefa Comisiei Europene. Nici această propoziție nu este aruncată din greșeală în malaxorul mass-media.
Vom vedea, ideea vaccinării obligatorii a întregii populații a globului însoțește ca un leitmotiv spusele celor mai importanți oameni de pe planetă.
În 1988, Prințul Philip al Marii Britanii spunea că, dacă ar fi să se reîncarneze, şi-ar dori să fie un „virus mortal”, care să reducă populaţia lumii
Bill Gates, nici el un tinerel (născut la 28 oct 1955!), susținea cu argumente demne de adormit copiii că întreaga populație trebuie vaccinată. “Lucrurile nu vor reveni la normal până nu vom avea un vaccin care va ajunge în toată lumea”, a declarant el despre ceea ce, referindu-se la COVID-19, numea”un scenariu de coșmar”. Presa internațională ne mai informează că Bill Gates investește în linii de producție din 7 fabrici diferite în vederea obținerii celor mai promițătoare vaccinuri anti-COVID-19. Sumele investite sunt de ordinal miliardelor de dolari! La începutul lunii martie, același Bill, la fel de preocupat de soarta omenirii declara: “Dacă ne descurcăm foarte bine cu noile vaccinuri, sistemul de sănătate și serviciile de sănătate a reproducerii, am putea reduce (populația planetei) cu 10% sau 15%”. Fondatorul Microsoft susține că reducerea populației Pământului este necesară pentru a opri procesul de încălzire globală, reducând emisiile de dioxid de carbon, în condițiile în care populația planetei se îndreaptă vertiginos spre pragul de 9 miliarde de oameni.[1]
La 13. 04. 2020 Organizația Mondială a Sănătății, forumul Mondial care e preocupat de sănătatea întregii omeniri, anunță că virusul COVID-19 este de 10 ori mai ucigător decât o gripă sezonieră (conform oricărei statistici este o minciună de 10 ori mai mare decât o minciună obișnuită!) și ca urmare va trebui să devină obligatorie vaccinarea în masa a populației globului!
Desigur, nu poți ignora aceste semnale (și multe altele asemenea), considerând că sunt vorbe aruncate în vânt. Nici nu poți să nu te întrebi: de ce tocmai acum sunt ei preocupați de problematica vaccinării? Doar din dragoste dezinteresată pentru noi, săracii planetei, să se fi investit miliardele de dolari la care acești megabogați țin atât de mult? Despre ce fel de vaccinări este vorba, cine și cu ce scop le produce, ce altceva se mai poate inocula odată cu vaccinul având în vedere posibilitățile aproape nelimitate ale tehnologiei manipulării virusurilor în secolul XXI, posibilități combinate cu dorința exprimată deschis de reducere a populației planetei?
Sunt întrebări legitime. Și, atâta vreme cât nu sunt clarificate aceste aspecte intenționat păstrate în ceață, nimeni nu poate fi învinuit pentru că se gândește la ele.
Un refren vechi, niciodată uitat: Să reducem forțat populația lumii!
Cu peste două sute de ani în urmă, Thomas Maltus își exprima public îngrijorarea după ce ajunsese la concluzia că populația lumii crește în progresie geometrică iar mijloacele de subzistență în progresie aritmetică. Ceva trebuie făcut, susținea el. Și, deși de atunci s-au scurs două secole, această preocupare nu a murit niciodată.
Cu numai unsprezece ani în urmă, în mai 2009, la New York, a avut loc o întrunire a celor cei mai bogați oameni ai planetei. O adunare a miliardarilor, cum o caracteriza The Wall Street Journal. Care credeți că a fost tema cea mai discutată (în secret, desigur) de aceștia? Da, ați ghicit. A fost tema pericolului suprapopulării planetei din cauza creșterii necontrolate a numărului celor vârstnici. Vă închipuiți cumva că cei de acolo erau niște puști fără minte? Nu! Nici pe departe.
Conform jurnalistului Robert Frank, cel care a scris în The Wall Street Journal articolul ”Billionaries Try to Shrink World’s Population” (”Miliardarii încearcă să reducă drastic populația lumii”), au fost prezenți la întâlnirea de la New York următorii: Bill Gates (66 ani); Warren Buffet (90 ani); David Rockefeller (94 ani atunci, decedat cinci ani mai târziu); Eli Broad (87 ani); George Soros (90 ani);Ted Turner (82 ani); Oprah Winfrey (67 ani); Michael Bloomberg (79 ani) și alții cam din aceeași generație.
Între măsurile discutate acolo, ne spune Robert Frank, s-a aflat și problematica eugeniei. Pentru cei care nu cunosc termenul,” eugenia s-a folosit ca justificare pentru măsuri coercitive discriminatorii susținute de anumite state, precum sterilizarea forțată a persoanelor cu defecte genetice, omorârea persoanelor cu afecțiuni grave, și chiar, în anumite cazuri, genocid asupra raselor privite ca rase inferioare” (citat din Wikipendia)
Problema este că ei, bogații lumii nu discută de dragul discuției. Ei sunt cei care dictează iar politicienii, legați ombilical de sursa banilor, îi ascultă orbește!
Christine Lagarde (o jună și ea, născută la 1 ianuarie 1956), fosta președinte a FMI, este de asemenea preocupată de faptul că, odată cu trecerea timpului, prea mulți vârstnici rămân în viață.”Bătrânii trăiesc prea mult și asta reprezintă un risc pentru economia globală” a spus ea (deși, ulterior, s-a încercat să se dea vina pentru această memorabilă gafă politică pe președintele Băncii Central Europene din urmă cu câțiva ani).
Observați? Nu tinerii sunt îngrijorați. Nu tineretul dorește dispariția celor vârstnici. În mod inexplicabil pentru omul de rând, dispariția bătrânilor o doresc unii bătrâni care se cred deasupra societății, care se socotesc atotputernici fiindcă au funcții mari și miliardele le umflă conturile, fiindcă au impresia că sunt responsabili de viitorul lumii sau fiindcă își închipuie că, din cauza problemelor generate de suprapopularea planetei, lumea viitoare nu va fi suficient de ofertantă cu cei care le vor urma în vârful piramidei și, prin urmare, ar putea pierde mormanele de bani strânse de ei de la sărăntocii globului.
Numai un redus mintal poate socoti că toți bătrânii sunt bolnavi și prin urmare sunt singurii vulnerabili în fața bolii
Dacă nu vrei cu tot dinadinsul să scapi de ei, este o prostie monumentală (sau o manipulare ordinară) să lipsești oamenii de libertate pe criterii de vârstă. Și, ciudat, nimeni nu remarcă asta. Să mai și spui că îi închizi, adică să le faci rău, pentru a-i proteja împotriva altui rău, o boală care i-ar ataca letal numai pe cei deja suferind de unele maladii ”socotite” ca fiind specifice vârstei a treia, este o altă mare minciună. De ce este o stupizenie de ne iertat? Fiindcă e la mintea oricărui Gâgă că cineva aflat la 75 de ani poate fi mai sănătos decât altcineva la 50 sau la 40 de ani. E la mintea oricui nelovit de boala pupincurismului (maladie căreia încă nu i s-a descoperit antidotul deși e veche de când lumea; prin urmare, e la fel de periculoasă ca acest nou corona virus fără antidot și el) că atunci când iei măsuri punitive la grămadă cu oamenii, având ca unic criteriu vârsta, dacă nu ești țâcnit sau tâmpit cu diplomă, atunci înseamnă că execuți ordinele cuiva, ori că urmărești niște scopuri necurate.
În fond, vârstnicii nu cer decât să fire tratați identic cu ceilalți membri ai societății. Nu guvernanții sunt cei care hotărăsc când să trăiască și când să moară bătrânii țării. Discriminarea pe criterii de vârstă este un abuz de ne tolerat. Un exces care întoarce societatea de azi cu milenii în urmă
Iată cum, într-un mod subtil și elegant, Matei Vișnec (poet și dramaturg român trăitor în Franța) ne atrage atenția că este ceva în neregulă în ceea ce privește mortalitatea sporită a vârstnicilor atribuită acestui virus. Că cineva, undeva, dorește cu tot dinadinsul dispariția bătrânilor:”Or, iată acum (…) că de transferarea bătrânilor în lumea cealaltă se ocupă un coronavirus. Statisticile sunt unanime, majoritatea celor morţi în urma contaminării cu COVID-19 sunt oameni avînd peste 60 de ani. De la începutul epidemiei, în Franţa, jurnalele televizate încep aproape sistematic cu dramele intervenite în diverse case de bătrâni unde virusul a intrat nu se ştie cum, iar pensionarii mor pe capete. Este ca şi cum COVID-19 ne-ar fi auzit în ultimii ani că ne tot plângem de fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi ar fi decis, în felul său, „să ne dea o mână de ajutor“.
În loc de concluzii
În mod normal, un astfel de expozeu ar trebui să se încheie cu niște concluzii. Numai că, de data aceasta, concluziile rămân pe seama celor care, supraviețuind iadului creat de noi nouă, peste ani, vor reuși să dezlege șarada acestui eveniment dezastruos numit COVID-19. Dacă vor reuși!
În mod cert, ceea ce se vede acum seamănă cu un experiment la scară globală creat de de un geniu al răului. Scopurile sale adevărate, obiectivele reale, nu pot fi decât bănuite azi. Și, fiindcă istoria este întotdeauna scrisă de învingători, mă îndoiesc că ele vor fi vreodată cunoscute pe deplin și că cei responsabili de atâta suferință adusă semenilor lor vor fi în cele din urmă pedepsiți. Însă, ceea ce se vede cu ochiul liber, este că acum, cu o insistență diabolică, impostura este ridicată la nivel de politică globală. Iar impostorii sunt tocmai aceea care conduc lumea.
——————————————————————————————
, 1.Valentin Dimitriu: Bill Gates vrea un vaccin pentru reducerea populației; Ziare.com, vineri 5 martie 2020
//////////////////////////////////////////
Rusia putinistă: conspirații, mesianism, paranoia
Vladimir Tismăneanu
Autocratul rus Vladimir Putin are un trecut și reprezintă o ideologie. Este șeful unui grup infracțional de tip mafiot, al unei tagme de escroci și experți în manipulare, deseori descriși drept „tehnologi politici”.
Cu alte cuvinte, în pofida unei imagini abil construită de „om fără chip”, pentru a folosi titlul captivantei biografii scrise de Masha Gessen, Putin nu este personajul enigmatic împins de forțe anonime la cârma navei „Mama Rusia” într-una dintre cele mai turbulente perioade ale istoriei acestei țări. Putin este progenitura culturii politice a poliției secrete sovietice și moștenește din acea constelație de pasiuni, emoții și fobii practicile politice și disprețul profund pentru drepturile individuale.
Jurnalistul Ben Judah este unul dintre cei care au reușit să deconstruiască admirabil, în a sa Fragile Empire, originile, evoluția și ramificațiile traiectoriei lui Putin, din perioada sa timpurie în Leningrad, când adolescentul „Putka”, cum îl numeau colegii, era un simplu golan (bully) care își teroriza colegii de școală, la cariera sa în KGB, la metamorfozarea într-un adept al lui Anatoli Sobceak, un susținător entuziast al glasnostului în orașul mohorât de pe râul Neva și, apoi, spectaculoasa ascensiune spre puterea supremă la Kremlin.
Sobceak, la rândul lui, era departe de a fi un sfânt. Și-a dobândit faima datorită asocierii sale cu potentați locali, vizibili și invizibili, a adoptat un populism nesăbuit, angajându-se și în dubioase afaceri. Sobceak se baza pe fostul locotenent-colonel KGB Putin, iar Putin a găsit în Sobceak, care era adânc implicat în eforturile de menținere la putere a lui Boris Elțîn, un patron care l-a susținut constant. Judah menționează de câteva ori că Putin este profund loial față de cei care îi sunt credincioși. Da fapt, el a dovedit această trăsătură de caracter în relația cu Sobceak.
Pe lângă grupul lui Sobceak, Putin a beneficiat de încrederea maximă pe care i-a acordat-o oligarhul machiavelic și obsedat de putere, Boris Berezovski, omul responsabil de realegerea lui Elțîn, un al doilea mandat agonizant de inept. Ce avea nevoie Berezovski, și Putin părea să-i ofere acest lucru, era un lider disciplinat, servil și ascetic, capabil să reinjecteze speranță într-o populație din ce în ce mai deziluzionată, sătulă și saturată de corupție, cinism și de devalizarea sălbatică a statului. Nimic din trecutul lui Putin nu indica acea cupiditate, avariție și chiar rapacitate. Trecutul său în KGB sugera admirație pentru modele de ascetism precum fondatorul Ceka, Feliks Dzerjinski, sau șeful organizației în timpul persecutării disidenților în anii ’70, Iuri Andropov.
Putin părea maleabil și, mai important, controlabil. Berezovski s-a înșelat profund. A interpretat greșit caracterul lui Putin și a plătit pentru această enormă eroare. Putka era interesat atât de bani, cât și de putere. El îi considera pe oligarhi drept simple mijloace pentru a atinge cele două obiective. Cei care i-au acceptat regimul draconic au continuat să prospere. Cei care, precum Berezovski, nu au înțeles că dezmățul ultimei perioade, de senilitate, a lui Elțîn urma să se încheie, au fost forțați să emigreze. Nemesis-ul lui Putin, miliardarul Mihail Hodorkovski, a plătit cu ani în lagăr de muncă pentru ambiția nesăbuită de a-l contesta pe noul țar. Puterea pentru Putin este indivizibilă, nu poate fi fragmentată.
Cele mai bune capitole ale cărții lui Judah, Fragile Empire. How Russia Fell In and Out of Love with Vladimir Putin (Yale University Press, 2013), analizează cercul intim al lui Putin și concepțiile sale asupra statului, istoriei, și rolului Rusiei în lume. În mod evident, el nu este un doctrinar sofisticat. Principalele sale idei își au originea în surse obscure precum Aleksandr Dughin, un maniac al imperialismului eurasiatic. Judah vorbește despre Dughin, dar fără să insiste. De fapt, Dughin a fost cel care a formulat în cei mai virulenți termeni doctrina conservatorismului imperial pe care Putin l-a adoptat fără rezerve.
A înțelege comportamentul lui Putin din ultimii ani, inclusiv opoziția față de Revoluția din Ucraina în 2014, înseamnă a sesiza mentalitatea autoritară a acestuia, care cuprinde și convingerea că puterea creează adevărul. Valorile sale sunt machiste, autoritar-verticale, militariste, opuse toleranței, incluziunii și diversității. Disprețuiește opoziția democratică și dovedește o neîncredere endemică în inițiative civice sau în liberalismul occidental. Ajutat de operatori de un enorm cinism precum Serghei Markov și Vladislav Surkov, cultul personalității lui Putin a devenit o axă de susținere a acestui sistem autoritar-cleptocratic. Judah documentează impresionant cum promisiunea unei „dictaturi a legii” s-a evaporat într-un sistem clientelar cu un camuflaj ideologic similar fascismului.
https://romania.europalibera.org/a/30030117.html
////////////////////////////////////////////
Cât fascism cuprinde doctrina lui Putin? Cine sunt filozofii și ideologii care îl influențează
Andreea Pora
Ororile comise în Ucraina de armata lui Putin au ca fundament o ideologie.
Războiul lui Putin a fost pus în mișcare de un concept, eurasianismul, doctrină promovată de ideologi apropiați Kremlinului, care, la rândul lor, s-au inspirat din filosofi din secolele trecute. La ei și ideologi precum Aleksandr Dughin, Serghei Karaganov sau Timofei Sergheiţev
Tocmai aici s-ar putea găsi cheia stabilirii vinovăției Rusiei și încadrării juridice a atrocităților din Ucraina. Potrivit definiției, genocidul este tentativa deliberată de a extermina un grup rasial, etnic, religios sau național.
Dacă ideologia din spatele deciziilor lui Vladimir Putin promovează anihilarea Ucrainei, a identității ei, aceasta poate deveni argument în demonstrarea comiterii deliberate a crimelor de la Bucea, Borodianka, Mariupol și multe alte locuri în care civilii ucraineni au devenit victime ale forțelor Rusiei.
Michel Eltchaninoff scrie în cartea „În capul lui Putin (Dans la tête de Vladimir Poutine ), publicată în 2014, că „Uniunea Sovieticǎ nu a fost o ţarǎ, ci un concept. Cu Putin în frunte, Rusia este din nou numele unei idei”.
Eurasianismul, o ideologie mesianică extrem de încărcată, a fost promovat de ani buni de ideologi apropiați lui Putin, precum Alexandr Dughin, omul cu figură de profet exaltat, cultivat și de cercurile naționaliste și ortodoxiste de la București, sau de Serghei Karaganov, fost consilier al lui Boris Elțîn și Vladimir Putin.
Vladimir Tismăneanu
### VEZI ȘI… ###
Rusia putinistă: conspirații, mesianism, paranoia
Eurasianismul nu este o invenție a lui Dughin sau Karaganov, ei sunt însă cei care îl răspândesc în spațiul public și la urechea lui Putin, justificând ideologic invadarea Ucrainei și conceptul de „Eurasia Mare”.
Un alt promotor al acestui concept este politologul şi filosoful rus Timofei Sergheiţev, care a publicat în aprilie un articol în Ria Novosti, agenția de propagandă a Kremlinului, în care spunea că Ucraina nu poate exista ca stat naţional şi că ucrainenii trebuie „denazificaţi”.
„Denazificarea este necesară atunci când o parte semnificativă a poporului – cel mai probabil majoritatea – a fost stăpânită şi atrasă de regimul nazist în politica sa. Adică atunci când ipoteza „oamenii sunt buni – guvernul e rău” nu funcţionează. Recunoaşterea acestui fapt stă la baza politicii de denazificare“, scria Timofei Sergheiţev.
Karaganov: Războiul este pentru viitoarea ordine mondială și Rusia nu-și permite să-l piardă
Serghei Karaganov este în prezent președintele de onoare al unui think-tank din Moscova, Consiliul pentru Politică Externă și de Apărare și promotorul principiul „distrugerii constructive”, cunoscut și sub numele de „doctrina lui Putin”.
Într-un interviu dat în aprilie pentru Britain’s New Statesman, Karaganov spune că s-a gândit la acest război încă din 1997 și că scopul lui este să pună capăt expansiunii NATO, iar pe parcurs au fost adăugate concepte precum „denazificarea” și „demilitarizarea Ucrainei”.
Presa rusă de stat cere anihilarea Ucrainei
Agenția rusă de presă, RIA Novosti, a publicat în 3 aprilie un editorial intitulat: „Ce e de făcut cu Ucraina?” Textul este un apel la anihilarea așa-numiților „naziști pasivi”, „imposibil de reeducat”, la anihilarea „artificialei” identități ucrainene și chiar a numelui Ucraina. Teza principală este: „Denazificarea implică, inevitabil, dezucrainizarea”.
Este un război, avertizează Karaganov, pe care Rusia nu își poate permite să-l piardă, pentru că este un război existențial.
„Rezultatul acestui război ar putea implica împărțirea Ucrainei, într-un fel sau altul. Să sperăm că va mai rămâne ceva numit Ucraina la sfârșit. Dar Rusia nu își poate permite să piardă, așa că avem nevoie de un fel de victorie. Și dacă există sentimentul că pierdem războiul, atunci cred că există o posibilitate sigură de escaladare. Acest război este între Occident și Rusia pentru o viitoare ordine mondială. Miza elitei ruse este foarte mare – pentru ei este un război existențial”, explică Serghei Karaganov.
Dacă Ucraina va deveni un „stat prietenos” nu va fi nevoie de o absorbție a acesteia în Federația Rusă, dar, oricum, spune Karaganov, Donbas va fi absorbit, iar alte părți ale Ucrainei ar putea fi împărțite între Polonia și România.
În situația în care s-ar fi reușit „rezolvarea acestui conflict pe cale pașnică”, atunci nu e dubiu că „părți din Europa s-ar fi orientat spre Eurasia Mare, în care Rusia ar fi jucat un rol-cheie. Acest scenariu este acum amânat, dar Europa trebuie să dezvolte relații cu Eurasia Mare”.
Este puțin probabil ca America să apere Europa cu arme nucleare sau să intervină împotriva unei puteri nucleare așa cum este Rusia.
Karaganov nu exclude o escaladare a conflictului în sensul unei confruntări directe între NATO și Rusia.
„Dacă președintele american ar lua o astfel de decizie ar fi o nebunie, pentru că nu ar fi 1914 sau 1939, ar fi ceva mult mai mare (…) Oricum, suntem deja într-o situație mult mai periculoasă decât acum câteva săptămâni”.
Alexandr Dughin: E un război ideologic și spiritual cu Occidentul
Alexandr Dughin, un alt ideolog al lui Putin, a susținut într-un interviu pentru Rete4, că războiul nu este unul între Rusia și Ucraina, ci unul al civilizațiilor, „un război ideologic între Occident și Rusia. Occidentul reprezintă ideologia neoliberală, ordinea mondială unipolară care vrea să distrugă toate opozițiile. (…)Acesta este sensul cel mai profund al acestui război”.
„Este un război al valorilor, al valorilor rusești împotriva valorilor occidentale moderne și postmoderne. Este un război spiritual”, continuă ideologul.
De ce sprijină Occidentul Ucraina? De ce sprijină Zelensky batalioanele naziste? Pentru a crea o identitate artificială ultranaționalistă în Ucraina. Ucraina care nu era o națiune.
Potrivit lui Alexandr Dughin, noua ordine mondială a lui Putin și a Rusiei se va opune Occidentului, spunea el într-un interviu pentru Il Tempo din 27 martie.
O lume multipolară presupune existența unor civilizații diferite, iar rolul Occidentului ca centru al lumii va fi, în consecință, abolit.
„Într-o lume multipolară, monopolul Occidentului în sistemele militar, economic, ideologic și cultural va fi abolit. Acesta este sensul confruntării tensionate din Ucraina. Este un conflict militar care însoțește schimbarea ordinii mondiale și trecerea la multipolaritate”, afirmă ideologul Kremlinului.
Iar în această multipolaritate „un rol central în va juca Eurasia”, punctează Dughin.
Eurasismul, ideologie mesianică
Dar toate aceste idei au rădăcini mult mai adânci și merg spre filosofii ortodoxiști ruși de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, pe care Putin îi invocă adesea.
Purtătorul de cuvânt al Kremlinului spune fără să clipească că Rusia nu atacă civili sau ținte civile în Ucraina. În interviul acordat CNN, el a reluat pretențiile pe care le are Rusia pentru a lua în considerare oprirea războiului.
### VEZI ȘI… ###
3 minute | Talentatul domn Peskov, ideologia lui Dughin și apropierea sfârșitului pentru Mariupol
De fapt, eurasianiștii au militat întotdeauna pentru reanexarea Crimeei, readucerea Ucrainei la sânul generos al Maicii Rusia și distrugerea Occidentului.
Michel Eltchaninoff explică în primele pagini din cartea „În capul lui Putin”(editura Solin/Actes Sud, 2014 ) care sunt ideologii din care se inspiră și la care se raportează Putin pentru a justifica „misiunea salvatoare” a Rusiei.
Un câine stă lângă cadavrul stăpânului său pe o stradă din orașul Bucea, nu departe de capitala ucraineană Kiev, 3 aprilie 2022.
### VEZI ȘI… ###
Ce opțiuni mai are Occidentul pentru a opri barbarismele lui Putin
„Începutul lui ianuarie 2014. Înalții funcționari, guvernatorii regiunilor, cadrele de partid din Rusia unită primesc un cadou singular din partea administrației prezidențiale: cărți de filosofie! Misiunea noastră de Ivan Ilyin, Filosofia inegalității de Nicolai Berdiaev și Îndreptățirea binelui de Vladimir Soloviev, cărți ale unor gânditori ruși din secolele al XIX-lea și al XX-lea”, scrie Eltchaninoff.
Lumea filosofilor preferați ai lui Putin este o lume plină de misticism, patetică și melodramatică, împănată de viziuni escatologice grandioase.
Gânditori care l-au influențat pe Putin
Alți gânditori care l-au influenţat pe Putin sunt Constantin Leonţiev, care a trǎit între 1831 şi 1891, un critic vehement al Occidentului, sau Nicolas Danilevski (1822-1875), autorul unei cǎrţi celebre – „Rusia și Europa”, în care expune poziţii slavofile şi panslaviste. Un alt „guru” ideologic al lui Putin este Lev Gumilev (1912-1992), ideolog al „eurasismului”, adept al unei teorii în virtutea cǎreia popoarele au o biologie a lor şi o energie vitalǎ.
Ivan Ilyin, fost un specialist în Hegel, expulzat din Rusia de Lenin, în 1922, a devenit reprezentatul celei mai reacţionare facţiuni a emigraţiei ruse din Occident, anticomunist și antiliberal. Ivan Ilyin a utilizat formula „dictaturǎ democraticǎ”, atât de dragǎ lui Putin.
„Suntem încrezători că va veni ceasul când Rusia se va ridica din dezintegrare și umilire și va începe o epocă de nouă dezvoltare și măreție”, a scris Ilyin în Misiunea noastră.
Ideile de forță ale lui Ilyin, dar și a celorlalți filosofi admirați de Putin sunt: excepționalismul rusesc, credința ortodoxă și autocrația, toate urmând să stea la temelia rolului grandios pe care Rusia urma să-l joace pe scena lumii.
Impresionat de măreția anunțată a destinului Rusiei, Putin a fost personal implicat în reîngroparea rămășițelor lui Ilyin pe pământul rusesc. În 2009, la mormântul acestuia, Putin a avut un moment de fervoare naționalistă. „Este o crimă când cineva începe să vorbească despre separarea Rusiei și a Ucrainei”.
Ilyin și Berdiaev descriu lupta sufletului rus împotriva occidentului- anticreștin, materialist și decadent-, obligația de a apăra „valorile tradiționale pentru a evita haosul moral”. „După ce ne-am pierdut legătura cu Dumnezeu și cu tradiția creștină, omenirea a fost orbită moral, cuprinsă de materialism, iraționalism și nihilism”, scrie Ilyin.
Sunt idei pe care le auzim astăzi de la ideologii Kremlinului și le regăsim în discursurile lui Putin mai vechi sau cele prin care încearcă să justifice „operațiunea specială” în Ucraina: un război care trebuie să restabilească distincția dintre bine și rău, unde, evident, binele e reprezentat de valorile tradiționale rusești, de cultura și credința în Dumnezeu a poporului.
Vladimir Putin și fiicele sale în timpul unei plimbări pe mare, în 2002, în teritoriul maritim al Rusiei. În toate fotografiile difuzate de presa de stat, chipurile celor două nu sunt vizibile.
### VEZI ȘI… ###
Averea familiei Putin și de ce se află fiicele liderului de la Kremlin pe lista sancțiunilor SUA
Este ceea ce auzim și de la Patriarhul Kiril. În predica de duminică, 3 aprilie, în timp ce lumea descoperea oripilată masacrul de la Bucea, patriarhul a susținut din nou războiul împotriva Ucrainei, așa cum a făcut încă din prima zi a invaziei.
„Poporul nostru trebuie să se trezească și să înțeleagă că a venit un moment special, de care depinde destinul istoric al poporului nostru” – Patriarhul Kiril.
Referindu-se la ucraineni, Kiril a amintit marea doctrină: „Toate aceste popoare formează Sfânta Rusia”.
Georgia — aggression putin cover
### VEZI ȘI… ###
Analiză | Putin, probleme psihice sau calcul cu sânge rece?
Toți acești filosofi au o concepție mesianică, o viziune epică despre rolul Rusiei în lume, care, așa cum spune Berdiaev „a exaltat întotdeauna Rusia ca țară care ar ajuta la rezolvarea problemelor umanității”.
Dar Rusia este o cetate asediată, spun Ilyin și Berdiaev, care să trebuie să reziste în fața Occidentului putred, prin potențialul său spiritual incomensurabil.
În eseul său din 1948, „Ce presupune dezmembrarea Rusiei pentru lume”, Ilyin consideră că dezmembrarea Rusiei ar fi o catastrofă, exact tragedia clamată și acum de Putin.
„Ce a însemnat disoluţia URSS? A însemnat dispariţia Rusiei istorice sub numele de URSS. Pentru mine, la fel ca pentru majoritatea cetăţenilor, a fost o tragedie”. Iar această tragedie trebuie să înceteze, iar Rusia să-și recapete gloria și puterea de odinioară”, spune Putin.
https://romania.europalibera.org/a/ideologia-lui-putin/31791051.html
/////////////////////////////////////////////
Școala de dictatori Covid a lui Klaus Schwab și planul pentru Marea Resetare. De la Putin, Merkel și Viktor Orban la Justin Trudeau………………………………………………………………………….Cont. aici
//////////////////////////////////////
Klaus Schwab, tătukul Marii Resetări: „Nu veți mai deține nimic și veți fi fericiți pentru asta!” „Profeții” Forumului Economic Mondial anunță că Era Post-Corona se resetează pe urmele lui Karl Marx.
DE PĂRĂU VLAD
ARTICOLE RELAȚIONATE
Klaus Schwab, „părintele” Forumului Economic Mondial, vorbește de cipuri implantabile în creier: „Marea Resetare va duce la contopirea identității noastre fizice, digitale și biologice”. Tehnologia va permite autorităților să „pătrundă în spațiul minții”
”BUILD BACK BETTER”, parola globaliștilor din „Marea Resetare”. Promovat de Biden, BoJo, Comisia Europeană, sloganul bbb / 666 a fost moșit de Forumul Economic Mondial
„Marea Resetare” este tema de discuții și a celei de a 51-a ediții a Întâlnirii Anuale a Formului Economic Mondial, care va avea loc între 18-21 mai 2021 în Bürgenstock, Elveția. Potrivit organizatorilor, întâlnirea se va concentra pe găsirea de soluții pentru cele mai presante provocări ale lumii actuale. Liderii globali se vor întâlni pentru a gândi un plan comun de redresare care să configureze „Marea Resetare” din era post-Covid-19 – așa cum o prezintă, fără a se mai ascunde, chiar Forumul Economic Mondial. Însă planul a fost trasat dinainte și vădește intenția schimbării din temelii a sistemului socio-economic global, considerat învechit și defectuos, cu unul deocamdată incert, dar prezentat elogios ca aparținând viitorului, în termeni care par extrași din manualele ideologice ale secolului trecut.
Acesta este și sensul sloganului Marii Resetări, dar și al lui Joe Biden, în timpul campaniei sale prezidențiale, și anume Build Back Better – Să reclădim mai bine. BBB, scris și bbb, înseamnă de fapt reclădirea idealurilor marxiste într-o formă nouă, „mai bună”.
”BUILD BACK BETTER”, parola globaliștilor din „Marea Resetare”. Promovat de Biden, BoJo, Comisia Europeană, sloganul bbb / 666 a fost moșit de Forumul Economic Mondial
Iată ce spune globalistul Klaus Schwab, fondator și președinte executiv al „Forumului Economic Mondial”, într-un discurs în care anunță nici mai mult, nici mai puțin decât utopia secolului al XXI-lea. Un discurs care ne face să ne punem întrebări despre adevăratele urmări ale pandemiei de coronavirus.
„Criza Covid-19 ne-a arătat că sistemele noastre învechite nu mai sunt potrivite cu secolul al XXI-lea. Ea a evidențiat lipsa fundamentală a coeziunii sociale, a corectitudinii, incluziunii și egalității. Acum este momentul istoric, timpul nu doar pentru a combate virusul real, ci și pentru a configura sistemul pentru nevoile erei post-corona. Dar avem o altă alegere: putem construi un nou contract social. Pe scurt, avem nevoie de o Mare Resetare. Trebuie să mobilizăm toți constituenții societății noastre globale să lucreze împreună. Nu trebuie să ratăm această fereastră de oportunitate”, a declarat Klaus Schwab, președintele executiv al „Forumului Economic Mondial”. VIDEO AICI
Abordarea lui Klaus Schwab nu este o noutate pe piața de idei a agitatului an 2020. Pe 16 septembrie, șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a prezentat în fața Parlamentului European un plan de redresare a U.E. care părea mai degrabă axat pe noi direcții ideologice decât pe strategii sanitare: punerea pe picioare a unui cadru comunitar pentru instituirea de salarii minime pentru toți, implementarea agendei ecologiste „Green Deal” care vizează o economie independentă de emisiile de carbon, înăsprirea legislației privind așa-zisa „incitare la ură”, care apără minoritățile sexuale, identitare și rasiale, precum și un nou Pact al UE pentru migrație și azil, cu o abordare „mai umană”, adică favorabilă noilor veniți.
Mult mai puțin idealist a interpretat analistul Martin Armstrong mesajul lui Klaus Schwab și al celorlalți lideri mondiali care rostogolesc în spațiul public ideile „revoluționare” ale „Marii Resetări”. Martin Armstrong observă că această agendă pornește de la obsesia egalității cu orice preț, care este visul de aur al lui Karl Marx și al continuatorilor săi, Lenin și Stalin.
Pe blogul Armstrong Economics, el face 8 predicții care pot deveni realități până în 2030, rezumând pe puncte planul Marii Resetări ce ar urma să fie pus în operă în următorii 10 ani de către liderii globaliști. Startul acestuia ar depinde și de rezultatul alegerilor din SUA, actuala super-putere mondială, care va înclina balanța între valorile lumii vechi și noile direcții globalizante.
Dacă va câștiga tabăra progresistă, viitorul omenirii va arăta astfel:
- Nu veți mai deține nimic și veți fi mulțumiți de asta.
- Statele Unite nu vor mai fi super-puterea care conduce lumea.
- Nu veți mai muri așteptând după un donator de organe, acestea urmând a fi obținute prin imprimare 3D.
- Veți mânca mult mai puțină carne, aceasta va deveni un „răsfăț ocazional” și nu va mai fi inclusă în hrana de bază, iar asta pentru binele mediului înconjurător și al sănătății voastre.
- Un miliard de oameni vor fi strămutați geografic de schimbările climatice – Granițele Deschise teoretizate de Soroș.
- Poluatorii vor avea de plătit pentru emisiile de dioxid de carbon, impunându-se un preț global pentru acestea. Aceasta va face combustibilii fosili de domeniul trecutului.
- V-ați putea pregăti să mergeți pe Marte. Oamenii de știință vor fi descoperit până atunci cum să vă mențină sănătoși în spațiu.
- Valorile occidentale vor fi fost testate până la punctul de rupere. Mecanismele de control și echilibrare care stau la baza democrațiilor noastre nu trebuie uitate.
Conform predicțiilor lui Martin Armstrong, pandemia ar fi mai degrabă o criză pusă în scenă de liderii globaliști pentru a determina implementarea agendei Marii Restări, iar carantinările ar fi instrumente de punere pe butuci a economiei în scopul naționalizării întregii industrii și a falimentării micilor afaceri care țineau în viață clasa de mijloc. În ultimă instanță, se va trece de la acest socialism prefigurat, în care cetățenii încă mai dețin mici proprietăți, la adevăratul comunism, în care guvernele dețin tot ce există.
https://www.activenews.ro/stiri/Klaus-Schwab-tatukul-Marii-Resetari-%E2%80%9ENu-veti-mai-detine-nimic-si-veti-fi-fericiti-pentru-asta-%E2%80%9EProfetii-Forumului-Economic-Mondial-anunta-ca-Era-Post-Corona-se-reseteaza-pe-urmele-lui-Karl-Marx.-Decriptarea-lui-Build-Back-Better-163800
///////////////////////////////////////////
Român ținut în pivniță, legat cu lanțuri de gât, de mâini și de picioare, de fermierul german pentru care muncea
Un fermier din Sauerland, Germania, care a angajat un român să-l ajute, e judecat la tribunalul regional Hagen, iar acuzațiile exacte sunt aproape de necrezut, chiar dacă inculpatul le-a recunoscut deja la începutul procesului, scrie cotidianul regional Westfalen Post. În primăvara anului 2019, în ferma sa de vaci pentru carne din Plettenberg a ținut captiv ca un sclav un ajutor de fermă român în vârstă de 36 de ani: închis într-o pivniță. Legat cu un lanț pe care i l-a înfășurat în jurul brațelor, picioarelor și, de asemenea, în jurul gâtului. Și l-a amenințat cu o armă: „Nu-ți fac nimic dacă lucrezi pentru mine gratis o lună!”, i-a spus fermierul în vârstă de 39 de ani. Românul, un bărbat slăbit, s-a temut pentru viața lui și s-a lăsat intimidat. Renunțând la salariu, a lucrat la fermă timp de patru săptămâni, mulgând vacile, hrănindu-le și reparând gardurile de pe pășune. Când luna s-a terminat, fermierul și-a reînnoit cererea și a cerut încă patru săptămâni de muncă gratuită. A fluturat amenințător un pistol. Speriat, românul a acceptat. Abia după 14 zile a reușit să scape, fugind pe o potecă forestieră.
Fermierul, care locuiește în Finnentrop, și ajutorul de fermier s-au găsit printr-un anunț dintr-un portal de anunțuri: „Român, nu vorbește germană, caut un loc de muncă”. Au convenit ca 1.000 de euro să fie salariul declarat în fiecare lună, iar 500 de euro să-i primească direct, fără acte. La început s-au înțeles bine, relatează fermierul, „i-am dat bani chiar și pentru permisul de conducere”. Și i-a cumpărat un Audi vechi, „nimic elegant, dar cel puțin se putea mișca cu ea”. Situația s-a înrăutățit atunci când soția ajutorului a venit din România cu un copil mic și, de aceea, fermierul spune că a trebuit să se implice din ce în ce mai mult financiar: a cumpărat un apartament special pentru familia românilor și ajutorul a plătit doar jumătate din chirie. Și i-a obținut copilului un loc la grădiniță.
Dar dintr-odată, familia română a dispărut. S-au întors acasă fără a achita ultimele cheltuieli. Două săptămâni mai târziu, ajutorul fermierului s-a întors: „Când stătea în fața ușii, mi s-a ars siguranța”, spune fermierul acuzat. S-a simțit exploatat financiar. Apoi l-a apucat violent pe român, l-a dus în pivniță și i-a pus lanțul la gât: „Va trebui să faci asta pentru mine în următoarele două luni!” Ajutorul român avea brațele și picioarele legate de un perete, în pivniță, peste noapte. Fermierul explică că l-a amenințat și că îl împușcă cu o armă, „asta ar fi trebuit să aibă efect. Am vrut să fie speriat”. Dar era doar un pistol cu gaz, descărcat. Avocatul apărării, Andreas Trode, povestește apoi în instanță cum clientul său a preluat de la tatăl său ferma, care a fost cândva o fermă de lapte. Dar nu ar fi capabil să facă treaba singur. De aceea îi place să angajeze ajutoare agricole din Europa de Est. Contractele se încheie cu o strângere de mână: „Până acum a avut experiențe bune cu asta, are inimă pentru agricultură”. Se pare însă că fermierul are și o mare dragoste pentru armele interzise: când poliția a percheziționat ferma la sfârșitul lunii mai 2018, a găsit un întreg arsenal în garderobă și în camera centralei. Pe lângă puști, revolvere și pistoale, acesta include și o pușcă semiautomată cu autoîncărcare cu amortizor și chiar un pistol-mitralieră și multă muniție. Are așadar o mențiune în cazierul său penal: încălcarea Legii privind controlul armelor de război.
RECOMANDĂRI Scenariu discutat în PNL: Klaus Iohannis, președintele Consiliului European – Nicolae Ciucă, președinte interimar al României. Culisele negocierilor cu PSD și noul rol al UDMR
Ajutorul fermierului exploatat, complet speriat, a sosit din România, unde a fugit, încă se teme pentru viața sa și trebuie asistat de un psiholog în camera de protecție a martorilor a instanței regionale, înainte de depoziția sa. Tremură de frică, scrie sursa citată, în timp ce descrie instanței cum inculpatul, coleric, a continuat să-l amenințe și după ce a fugit în România: o să-l împuște și îl va îngropa în groapa de gunoi de grajd. Avocatul apărării îi spune românului că nu mai trebuie să se teamă de inculpat. Acum își asumă responsabilitatea pentru acțiunile sale și vrea să-i ceară scuze, pentru că îi pare rău. Și vrea să-i dea 2.000 de euro, drept scuze. Românul respinge deocamdată oferta: „Nu știu ce să fac. Nu vreau să iau bani, pentru că încă mi-e frică. Nu vreau să iau bani, vreau doar să-l întreb mai întâi pe avocatul meu”, spune el. Procesul va continua săptămâna viitoare.
https://www.libertatea.ro/stiri/roman-tinut-in-pivnita-ca-un-sclav-legat-cu-lanturi-de-gat-de-maini-si-de-picioare-de-fermierul-german-pentru-care-muncea-4770619?utm_source=stirileprotv&utm_medium=referral&utm_campaign=articol
///////////////////////////////////////////
Este comunismul mort și îngropat? Un dialog intre filozoful Gabriel Liiceanu si scriitorul Thierry Wolton
Contributors.ro a găzduit o discutie între filozoful Gabriel Liiceanu si scriitorul Thierry Wolton, cunoscut scriitor, eseist şi istoric francez. Tema dialogului a fost comunismul, felul în care îl putem privi acum și cum îi putem explica triumful și moartea. Pentru Thierry Wolton comunismul a reprezentat perioda cea mai dramatică din istoria umanității. Acum, crede Wolton, comunismul este mort, este terminat definitiv. Cu toate acestea, este încă imposibil a i se face un bilanț, cel puțin atâta vreme cât încă există martori…
GABRIEL LIICEANU: Ne-am cunoscut, cred, acum 28 de ani, la Paris, la puțin timp după revoluția română. Ați fost apoi invitatul nostru la București în calitate de autor, atunci când editura Humanitas v-a publicat două cărți „KGB-ul în Franța” și „KGB-ul la putere. Sistemul Putin”. Ne-am reîntâlnit acum 2 luni cred, când ați revenit în România la invitația Academiei Civice a Anei Blandiana. Cu această ocazie ați tinut o conferință care mi-a făcut o plăcere enormă pentru că ați explicat publicului român, erau câteva sute de persoane în sala Teatrului Național, succesul comunismului în lume în general. A fost o conferință cu adevărat remarcabilă și cu acea ocazie, având în minte proiectul conferințelor de la Ateneul Român, v-am invitat din nou pentru a ține o conferință în sala Ateneului. Aceasta va avea lor în această seară, iar dumneavoastră sunteți personajul ei principal.
Aș vrea să încep prin a vă schița portretul intelectual, descriind parcursul pe care l-ați urmat la Paris, în Franța și în lume. Sunteți autorul a 20 de lucrări, cărți consacrate în mare parte societăților comuniste, istoriei țărilor comuniste , în special istoriei fostei Uniuni Sovietice, apoi a Chinei și în general vieții politice franceze. Ca jurnalist, ați colaborat, dacă nu mă înșel, cu periodice ca Libération, Le Point și cu Radio France Internationale. Cum vă definiți, ca eseist, jurnalist sau istoric ? Cărțile dumneavoastră vizează subiecte actuale care privesc deopotrivă jurnalismul și domeniul istoric.
THIERRY WOLTON : Dacă ar fi să mă definesc, m-aș vedea ca un observator al lumii. Nu sunt istoric de profesie, nu am diplomele necesare, chiar dacă sunt interesat de subiecte istorice. Nu mai sunt nici jurnalist pentru că nu mai public în ziare cu excepția situațiilor în care doresc să apăr un punct de vedere, caz în care îmi public opiniile în calitate de intelectual care dorește să își expună punctul de vedere. Deci, cum mă consacru cărților care nu sunt ficțiune, ci mai degrabă eseuri, aș spune că sunt eseist.
GABRIEL LIICEANU: Se poate spune că volumul pe care-l avem in față „ Une Histoire mondiale du communisme” este cartea unui eseist?
THIERRY WOLTON : Da, dealtfel pe prima pagină interioară a cărții este marcat „eseu de investigație istorică”. Aș dori să menționez că acesta este un omagiu adus lui Soljenițîn care, după cum știți, a calificat „Arhipelagul Gulag” ca fiind un „eseu de investigație literară”. Eu nu sunt un scriitor ca Soljenițîn, nu am talentul său, am ales deci termenul de „investigație istorică” ca o reverență pe care o fac autorului rus.
GABRIEL LIICEANU: Să spunem că este o istorie mondială completă a comunismului, care a fost publicată între 2015 și 2017. Există deci o relație între aceasta și cursul de istoria comunismului pe care l-ați ținut la Ėcole Supérieure de Commerce la Paris? Există o legătură între cursul ținut în această instituție și cartea care poate că îl completează?
THIERRY WOLTON : Da și nu. Sincer să fiu, nu. Prefer să spun nu pentru că cursul era mult prea sintetic și destinat unui public tânăr, de 20-21 de ani, care nu avea prea multe cunoștințe de istorie, deci scopul acelui curs era să ofere un maxim de informație. De fapt nu cursul mi-a dat ideea de a scrie cartea. Ideea mi-a venit mult mai devreme, deci nu există nicio legătură între cele două, cursurile apărând ulterior în viața mea. Țin să precizez, cartea este o narațiune, țin mult la acest termen [récit]. Nu este vorba de o analiza aridă, ci de o povestire.
GABRIEL LIICEANU: Aparține adică speciei narative.
THIERRY WOLTON : Exact, am intenționat să povestesc istoria și mai ales istoria oamenilor. Pentru mine conteaza foarte mult, de obicei istoria se povestește în termeni de raporturi de forțe, de state, de geopolitică. De fapt, oamenii sunt cei care trăiesc istoria. Și în special această istorie dramatică despre care vom mai vorbi. Pentru mine contează mult ca produsul final să fie o narațiune vie despre oameni care povestesc un fapt istoric. Cu mențiunea că am respectat cronologia, faptul istoric etc. Nu inventez nimic în această carte, nu exista dialoguri fabricate, toate situațiile despre care vorbesc sunt atestate, în general sunt cunoscute, nu sunt primul care sa le descopere. Eu le așez unul după celălalt, ceea ce justifică termenul de investigatie. Meritul meu, singurul pe care iî am în raport cu această istorie, este acela de a fi adunat laolaltă sute de elemente disparate, chinezești, sovietice etc pentru a vedea lucrurile în ansamblu. Acesta este meritul meu.
GABRIEL LIICEANU: Să spunem de la inceput, pentru acest gen de carte pe care l-ați scris, începând cu „Le grand recrutement” publicată în…
THIERRY WOLTON : …în 1993.
GABRIEL LIICEANU: Vi s-a reproșat de către prietenii parizieni acest lucru: că nu sunteți istoric, că nu aveți metodologia specifică unui istoric și cred că vi se va face același reproș și în legătură cu această lucrare exhaustivă care este, cum ați spus, o narațiune care trimite către istorie. Există o distanță între metodologia istoricului și metoda de narator pe care o folosiți.
TW: Aveți dreptate. Un istoric sau mai multi istorici – pentru că asta e problema – ar fi fost capabili să conceapă o astfel de carte. Mai mulți istorici, și nu unul singur, pentru că un istoric poate fi specialist în Uniunea Sovietică, un altul în China. Ȋn plus, istoricului îi este teamă să se aventureze în teren necunoscut pentru că știe că ulterior confrații îl vor aștepta la colț cu kalaşnikovul pentru a-i face felul. Nu aparțin acestei categorii, pot să-mi permit să mă aventurez pe orice fel de teren doresc, sunt un om liber, deci merg pe câmpurile care mă interesează și care îmi par constructive.
GABRIEL LIICEANU: Vi se va reproșa că nu vă cunoașteți subiectul sau tema în cele mai mici detalii. Bineînțeles, un istoric nu se va aventura pe un astfel de teren foarte vast și va spune „nu sunt în stare să acopăr totul”. Vi se poate aduce același reproș, de unde găsiți timp pentru a explora problema în cele mai mici detalii ?
TW: Mai întâi, cartea aceasta înseamnă 40 de ani de informații acumulate.
GABRIEL LIICEANU: De cât timp ați avut nevoie pentru a o scrie ?
THIERRY WOLTON: De 10 ani.
GABRIEL LIICEANU: Și deci de 40 de ani pentru documentare.
THIERRY WOLTON: Exact. Nu aș fi putut scoate această carte fără această experiență. Nu am descoperit subiectul cu această ocazie, aveam deja cunoștințe solide în domeniu. Pentru a scrie cartea, am aprofundat anumite lucruri pe care nu le cunoșteam, dar fără informația deja acumulată nu aș fi fost în stare să o fac. Ȋn același timp, înainte ca un istoric sau mai mulți să-mi critice metoda, ar trebui să mă citească. Ȋn al doilea rând, ei ar trebui să posede și competențele necesare criticii. Am avut norocul de a-l avea printre cititori pe marele sinolog francez Lucien Bianco, autor al unei lucrări formidabile despre revoluția chineză. Ȋn plus, el este și autorul unei lucrări comparative între sistemul sovietic și cel chinez, deci și el s-a aventurat în domenii care nu erau neapărat specialitatea lui. Lucien Bianco mi-a citit cartea cu atenție, mi-a adus câteva critici și observații pe care le-am integrat în următoarele ediții, dar în general a fost de acord cu afirmațiile mele (nu sunt un specialist în China), spre ușurarea mea, China fiind principala mea sursa de intrebări. Celelalte surse sunt legate de, o să fiu peiorativ acum, de micile țări comuniste. Există marile tari comuniste, Uniunea Sovietică și China, apoi celelalte, care depindeau de ele.
GABRIEL LIICEANU: : Produse colaterale…
THIERRY WOLTON: Victime ale intereselor lor dacă doriți. Era important pentru mine să nu mă fi înșelat în afirmațiile mele despre China, subiect pe care îl cunosc mai puțin decat pe cel al Uniunii Sovietice, dar pe care l-am aprofundat între timp. Trebuie să spun că pentru documentare am citit mai mult de 1000 de cărți. Ȋncă o dată, cartea mea nu conține nicio noutate, ci prezintă subiectul ca un tablou general, lucru care nu a mai fost încă făcut până în prezent.
GABRIEL LIICEANU: Oferiți deci cititorului posibilitatea de a avea o imagine globală asupra comunismului.
THIERRY WOLTON: Adaug că atunci cand i-am vorbit despre carte editorului…
GABRIEL LIICEANU: Cum se explică faptul că acesta a acceptat o lucrare de 3500 de pagini?
THIERRY WOLTON: I-am menționat 2000-2500 de pagini. Mi-amintesc și acum conversația care a avut loc acum zece ani. I-am spus deci editorului că intenția mea este să iau cititorul de mână și să-l plonjez în această poveste dramatică. Pentru că este o poveste dramatică. Sper că am reusit, în cartea aceasta există carne și viață.
GABRIEL LIICEANU: Domnule Wolton, de ce ați ales tocmai acest subiect ? Ca intelectual francez care nu a trăit comunismul, ca noi toți ceilalți intelectuali din Est, de unde acest interes ? Ce v-a împins să scrieți această carte ?
THIERRY WOLTON: Mai întâi, cred că este vorba de o ură adâncă pe care o port acestui sistem, o ură care corespunde multor aspecte din mine însumi și la care am încercat să reflectez. Dacă ma situez politic, nu sunt un om de dreapta, nu sunt un conservator ci mai degrabă foarte liberal în multe aspecte, precum moravurile, dar nu numai. Detest arbitrarul, detest noțiunea de interes național, tot ce ține de neglijarea individului etc. E evident că sistemul comunist este suma tuturor acestora. În ceea ce privește zdrobirea individului, negarea lui pur și simplu, nu există sistem mai rau decât cel totalitar comunist. Am ajuns să mă interesez de comunism din aversiune față de sistem și…
GABRIEL LIICEANU: …pentru că acesta era polul negativ al lumii.
THIERRY WOLTON : Într-adevăr asta vine din credințele mele în om, în libertate. Or comunismul este negarea absolută a acestor credințe personale. M-am interesat deci de răul absolut spunându-mi că acesta trebuia combătut oriunde există, de aceea am lucrat îndelung cu dizidenții în perioada în care sistemul sovietic mai exista încă, iar astăzi mă pretez la acest efort de asamblare a unei memorii a acestei perioade pe care avem tendinţa s-o uităm.
GABRIEL LIICEANU: Ca atare, originea, mecanismul care v-a impins să scrieți această carte este unul moral…
THIERRY WOLTON : Da, aș spune că este moral; bineînțeles, nu ești conștient de asta atunci când acționezi, ci numai când privești lucrurile în perspectivă. Dacă privesc drumul parcurs până acum, mi se pare clar. Dau un exemplu : în 1977, aveam deci 26 de ani, am centralizat, dirijat un volum din „Temps modernes”, revista condusă de Jean-Paul Sartre și de Simone de Beauvoir, a cărei orientare era similara cu a mea, anticomunistă adică. Subiectul era viața cotidiană în Est și eu țineam ca volumul să o descrie ca atare. Numărul respectiv se numea „Vivre à l’Est” (Să trăiești în Est). Voiam să descriu cotidianul oamenilor din Est fără să fac apel la teorii. Am scris pentru acest număr special o prefață. Când am început să scriu cartea, mi-am zis „ce-ar fi să mă uit la ceea ce scrisesem în 1977?” Am recitit prefața și m-am simțit mândru pentru că nu aș fi retras niciun cuvânt din ceea ce scrisesem cu 26 de ani în urmă.
GABRIEL LIICEANU: Legat de acest exemplu, permiteți-mi să vă adresez o întrebare. Mai întâi însă, doresc să menționez că această carte fantastică va fi publicată în limba română începând cu acest an, în care va apare primul volum. Trebuie spus că „L’Histoire mondiale du communisme” este o trilogie în care fiecare dintre volume are un titlu distinct, primul volum se numește „Călăii”, urmat de „Victimele” și de „Complicii”.
THIERRY WOLTON : Fiecare volum este independent de celelalte.
GABRIEL LIICEANU: Cred că este vorba de trei perspective diferite asupra aceleiași problematici.
THIERRY WOLTON : Da, aceasta este văzută din unghiuri diferite.
GABRIEL LIICEANU: În ceea ce privește întrebarea pe care o suscită atât cartea cât și povestea-exemplu pe care mi-ați spus-o despre viața cotidiană în Est, întrebare pe care mi-am pus-o citindu-vă cărțile și observând exactitatea diagnosticului pe care îl puneți: cum se explică faptul că nu ați trăit comunismul pe viu, nu ați avut o experiență directă a comunismului, dar, cu toate acestea, îl descrieți cu o competență care nu este deloc livrescă ? Este intrebarea pe care și-o pun intelectualii de aici. Faceți parte din aceeași familie ca Revel, Besançon, Furet și alții, cu toții au spus lucruri despre esența comunismului iar noi, intelectualii din Est, care am trăit comunismul pe viu, nu am fost capabili să le formulăm. Cum se explică faptul că intelectualii francezi au reușit să formuleze esența comunismului mult mai precis decât noi ?
THIERRY WOLTON : Nu pot răspunde pentru ceilalți, o voi face numai pentru mine. Sunt două elemente care contează în ceea ce mă privește. Ȋn general, cred că atunci când te afli în exteriorul unui obiect, ai o viziune mai clară asupra sa decât atunci când te afli în interiorul său. E o explicație clasică, toate experiențele științifice o susțin, deci…
GABRIEL LIICEANU: Dar era o experiență epidermică.
THIERRY WOLTON : O da, și încă cum… Cred totuși că situarea în exteriorul unui obiect îți permite o viziune mai globală. Al doilea element, motivul principal al aspectului „carnal” al cărții mele vine din două surse : mai întâi am avut norocul de a fi călătorit mult în țările comuniste între 1975 și 1985, jurnalist fiind, și astfel i-am întâlnit pe Havel, Michnik, Saharov. Asta a fost pentru mine o șansă extraordinară. Atunci când ești tânăr absorbi o mulțime de informații, iar oamenii pe care i-am intâlnit, de o calitate intelectuală excepțională, au trăit în sistem, l-au înțeles și apoi l-au combătut. Ei mi-au oferit gramatica sistemului. E ca și când ai privi cerul înstelat și ți s-ar oferi locația stelelor. Ei bine, ei mi-au dat locația stelelor și astfel mi-au facilitat o înțelegere globală a sistemului. Asta e primul lucru. Al doilea este mult mai personal, am avut alături pentru un timp o tânără rusoaică, decedată la o vârstă tânără de urmările unei boli. Ea a trăit în Uniunea Sovietică, ba a avut ghinionul de a se naște în Norilsk, un oraș situat dincolo de Cercul Polar, construit de prizonierii politici în epoca lui Stalin. Orasul încă mai există. Tânăra rusoaică s-a născut acolo, a trăit timp de 7-8 ani în acest infern în care iarna sunt minus 50 de grade iar vara temperaturile nu depășesc 25 de grade, vegetația este săracă, stratul de permafrost este permanent. Ȋn cele din urmă ea a putut părăsi Uniunea Sovietică căsătorindu-se cu un cetățean francez. Am întâlnit-o atunci cand îmi scriam prima carte, „L’Occident des dissidents” care datează din 1979. Datorită ei, am ajuns să mă familiarizez cu realitatea sovietică.
Gabriel Liiceanu: Mie, noțiuni precum anticomunism visceral, puțin cam prea anticomunist, anticomunism primar îmi provoacă o stare de revoltă intelectuală.
Această tânără a fost foarte activă – e motivul pentru care am întâlnit-o atunci când îmi scriam cartea –în grupul disidenților de la Paris. Printre prietenii ei se numărau Bukovski, Maximov, Siniavski. Introducându-mă în acest mediu, ea m-a ajutat să-mi desăvârșesc cunoștințele pe care le aveam despre sistem și care se văd astăzi în această carte.
GABRIEL LIICEANU: Ați trăit adică comunismul prin intermediere.
THIERRY WOLTON : Așa este, bine ați sintetizat. Am avut șansa de a-l trăi numai prin intermediere. Prefer să-l trăiesc mai bine astfel, decât în realitate.
GABRIEL LIICEANU: Spuneam că această carte urmează să fie publicată în limba română, anul acesta va fi publicat primul volum, anul viitor este programat cel de-al doilea volum, urmând ca în 2020 să fie finalizată traducerea și publicarea în integralitate a cărții. Sunt extrem de bucuros că această narațiune completă a comunismului va fi disponibilă într-o țară care a suferit enorm.
Am citit ecourile care au însoțit publicarea celui de-al doilea volum în Franța. S-a spus că este o istorie mondială a comunismului puțin cam prea anticomunistă. Mie, noțiuni precum anticomunism visceral, puțin cam prea anticomunist, anticomunism primar îmi provoacă o stare de revoltă intelectuală. Dacă comunismul este o întruchipare a răului, una dintre cele două întruchipări ale răului în secolul XX, cum e posibil să vorbești despre o atitudine puțin prea anticomunistă ? Dacă domnul acesta face o crimă, nu te apuci să spui că voi fi foarte anticriminal dacă vorbesc de el. Ce nebunie ! Cum să spui despre răul absolut că ești prea împotriva lui ? De unde vine această enormitate de a caracteriza persoanele care denunță răul ca fiind prea poziționate împotriva lui ?
THIERRY WOLTON : Nu vă ascund că vă împărtășesc revolta.Trebuie totuși precizat că această reflecție…
GABRIEL LIICEANU: Se află pe buzele tuturor intelectualilor de stânga din Franța, mi s-a spus că „sunt prea visceral” în discuțiile pe care le-am avut cu colegi de-ai dumneavoastră, de unde enormitatea asta ?
THIERRY WOLTON : Ea își află originea în mai multe lucruri. Mai întâi, este o moștenire comunistă. Anticomunismul a fost considerat… – oamenilor li s-a vârât în cap ideea că anticomunismul inseamnă să fii de dreapta, să fii reacționar, să fii…
GABRIEL LIICEANU: … de partea fascismului. Cine e anticomunist e puțin fascist.
THIERRY WOLTON : Am adoptat deci punctul de vedere comunist pentru că evident, acesta e un punct de vedere comunist, cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră. De unde, a fi impotriva noastră înseamnă că ești fascist. Astăzi încă acestea sunt reziduurile unei gândiri foarte profund ancorate în mințile oamenilor. Al doilea lucru ține de toți oamenii, la modul general, nu numai de intelectuali. Comunismul, trebuie să recunoaștem, a dat naștere unei speranțe formidabile în toată lumea.O speranță formidabilă care a ajuns să fie un infern la fel de formidabil.
GABRIEL LIICEANU: Ȋn conferința ținută la Teatrul Național, vorbeați despre pasiunea egalitaristă a comunismului.
THIERRY WOLTON : La modul general, ființa umană are o pasiune egalitară; nu apreciem faptul că un altul este mai bogat, avem ce avem cu cei aflați mai sus, nu avem nimic cu cei aflați mai jos pentru că nu ne dorim să coborâm la același nivel, ne orientăm invidia către cei de mai sus. Această pasiune egalitară este foarte omenească. Comunismul rezonează cu ea pretinzând că societatea comunistă va ajunge la o egalitate perfectă între oameni. Asta spune ceva oamenilor. Deci, dacă denunți acest sistem, dacă denunți această ideologie, treci drept un ticălos pentru că ești împotriva egalității.
GABRIEL LIICEANU: Dar vi se răspunde că nu era comunismul adevărat.
THIERRY WOLTON: Da, este un argument… este marele argument al celor care vor să salveze copilul. Am avut o astfel de discuție cu secretarul național al Partidului Comunist Francez, pentru că noi încă mai avem un partid comunist. Într-o emisiune radio acesta recunoștea bilanțul catastrofic al comunismului, dar spunea…
GABRIEL LIICEANU: … că acesta nu este comunismul la care visăm.
THIERRY WOLTON : Exact, că acesta nu este comunismul pe care intenționăm să îl construim. Ȋi răspund că au fost 27 de țări comuniste, că în toate a fost același rezultat; cum să mai pretinzi că acest sistem poate duce la altceva… ceea ce îi amuțește. Există deci această speranță egalitară, această pasiune egalitară, acest aspect foarte pozitiv al comunismului care face că, dacă îl denunți, denunți pratic speranța. O ucizi. Or oamenilor nu le place așa ceva. De aceea ești acuzat de anticomunism visceral, primar și așa mai departe. Eu unul o recunosc, sunt toate acestea.
GABRIEL LIICEANU: Am să dau curs unui citat dintr-o publicație franceză, un domn care scrie despre cartea dumneavoastră, după publicarea și celui de-al doilea volum că „în ciuda aparențelor, nu ar fi corect să prezentăm aceste 2300 de pagini ca fiind rezultatul unui anticomunism primar. Chiar dacă numeroase capitole degajă un parfum greu de război rece.”
THIERRY WOLTON : Știu, este un citat din „ L’Observateur”.
GABRIEL LIICEANU: Care este legătura pe care cronicarul o face între războiul rece și … Sunteți sau nu sunteți de un anticomunism primar?
Thierry Wolton : Ceea ce e interesant, asta înseamnă că noi suntem răspunzători de războiul rece. Că, în sfârșit Occidentul este văzut vinovat de războiul rece. Să revii la războiul rece înseamnă că nu ai înțeles ce se petrece în lume. Lucru foarte interesant, pe care l-am descoperit ulterior, cu 40 de ani în urma, în același ziar se menționa într-un articol, că „Arhipelagul Gulag “ publicat în 1974 în Franța, avea un parfum greu de război rece. Ceea ce arată că, în 40 de ani, n-am avansat foarte mult. Nu am pretenția să fi scris o carte care să fie la fel de bogată și de perturbantă ca „Arhipelagul Gulag”, dar e amuzant că cele doua cărți, a mea și a lui Soljenițîn au fost caracterizate astfel la interval de 40 de ani.
Cred că comunismul este mort…
GABRIEL LIICEANU: Iată o întrebare care decurge direct din cărțile dumneavoastră și din concluziile acestora, din preocupările pe care le aveți: spuneți la un moment dat că continuăm să trăim în post comunism. Ce înseamnă acest lucru? Că nu am terminat-o încă cu comunismul, deși țările din Est au fost eliberate de comunism după revoluție? Că comunismul bântuie încă planeta? Că pasiunea egalitară despre care am vorbit este rădăcina psihologică eternă și indestructibilă a comunismului? Ce a mai rămas în ziua de azi din comunism?
THIERRY WOLTON : Cred că comunismul este mort… Bine, moartea lui poate fi lentă. Este vorba de ceva ce s-a născut în secolul al XIX-lea, odată cu Marx și teoriile marxiste, care a fost pus în aplicare 60-70 de ani mai târziu de Lenin, el este omul care a organizat totul, ceilalți fiind doar orchestratorii a ceea ce el prevăzuse. Acest comunism a trăit în sensul în care a corespuns unui soi de moment al istoriei, așa cum am precizat la un moment dat în carte. Este rezultatul unei alinieri a planetelor, este dealtfel și ceea ce explic în carte…
GABRIEL LIICEANU: Dar nu este riscant să spunem că este mort? Nu putem face un discurs despre viitor pe această temă. De unde știți că el nu va reveni in viitor?
THIERRY WOLTON : Nu așa cum l-am cunoscut, sub forma unui partid marxist-bolșevic.
GABRIEL LIICEANU: Dar cum altfel ? Sunt două feluri de comunism ?
THIERRY WOLTON : Va lua o alta formă, speranța egalitară va putea renaște într-o extremă stângă sau într-o mișcare de tip populist. Ca paranteză, astăzi mai există încă pe Terra şase țări comuniste : încep cu cea mai mare dintre ele, China, apoi Coreea de Nord, de care se teme toată lumea, Vietnamul, Laosul, Cuba și Eritreea, pe care toată lumea o uită. Cum se definește o țară comunistă? Este o țară condusă de un partid unic, marxist, ieșit din marxism-leninism.
GABRIEL LIICEANU: Și care a distrus proprietatea privată.
THIERRY WOLTON : Sigur, asta face parte din program. Importantă este noțiunea de partid unic care se reclamă din ideologia marxist-leninistă. Există partide unice în țări care sunt dictaturi, dar nu sunt țări comuniste. Aceasta este felul în care sistemul supraviețuiește. Ceea ce afirm și gândesc, poate că mă înșel, este că această formă de totalitarism cu un partid unic care să se reclame din marxism-leninism este un moment al istoriei care s-a închis sau este pe cale să se închidă
GABRIEL LIICEANU: Spuneți-mi că nu mai este posibil ca el să reapară.
THIERRY WOLTON : Pot foarte bine să mă înșel, sunt însă foarte convins că acest episod istoric s-a încheiat. Asta nu înseamnă că nu va mai exista nicio dictatură de stânga, nici că nu vor mai exista partide unice, dar nu sub această formă. Nu va mai exista acest terorism de masă. Particularitatea extremă a sistemului comunist, pe care nimeni nu a mai reușit să o mai manifeste până în prezent și pe care sper că nimeni nu o va mai manifesta mai târziu este că aceste regimuri au dus un război civil permanent împotriva propriilor lor popoare. Asta este comunismul. Niciun alt sistem nu a mai acționat asfel până acum… Aceasta este particularitatea esențială a comunismului.
GABRIEL LIICEANU: În România nu mai trăim în comunism. Dar reprezentanții puterii duc practic un război împotriva legilor de drept, împotriva poporului.
THIERRY WOLTON : Da, dar nu este un război civil, care înseamnă să omori oameni, să îi deportezi. Nu există în prezent persoane deportate în România.
GABRIEL LIICEANU: Există o ruptură între reprezentanți și reprezentați.
THIERRY WOLTON : Da, dar acest lucru nu se manifestă numai în România, ci chiar și în democrații mai bine instalate. Chiar în Franța există o ruptură între elite și popor. Ȋnca o dată, aceasta este opinia mea. Ceea ce cred eu este că aceasta este drama secolului XX, restul nu sunt decât elemente adiționale. Știu, nu e deloc în regulă să afirm acest lucru, știind că a mai fost și nazismul. Dar asum ceea ce afirm : drama secolului XX este drama comunistă. Sunt un om care speră, am încredere în viitor, îmi spun că nu este posibil ca așa ceva să reapară.
GABRIEL LIICEANU: În același timp, arătați care sunt rădăcinile psihologice ale comunismului. Când vorbiți de pasiunea egalitară…
TW :… aceasta continuă să existe bineînțeles.
GABRIEL LIICEANU: Va exista pentru totdeauna.
THIERRY WOLTON : Da, dar poate lua alte forme.
GABRIEL LIICEANU: Ca și invidia… și ea va însoți continuu specia umană.
THIERRY WOLTON : Ea exista înainte de comunism, la fel pasiunea egalitară, care descinde din Revoluția franceză.
GABRIEL LIICEANU: De acord, dar nu în acest mod… Comunismul a ocazionat implantarea pasiunii egalitare în lume. Lucru care va continua, la noi a apărut o nouă generație ai cărei reprezentanți ne lasă cu gura căscată atunci când ne vorbesc nouă, celor care am cunoscut comunismul, despre binefacerile acestuia. Ei evocă aceeași pasiune egalitară atunci când vorbesc despre rapacitatea băncilor, a multinaționalelor etc., ceea ce va reveni constant. Dacă aceștia sunt capabili să manipuleze astfel opina publică, pot instala o putere…
THIERRY WOLTON : … paracomunistă. Sunt de acord cu dumneavoastră. Dacă plecăm de la principiul că comunismul este egalitate, este clar că el va reveni în acel moment, pentru că egalitatea nu va exista niciodată, ea este o falsă problemă, o speranță.
GABRIEL LIICEANU: Există numai egalitatea de drept…
Atâta timp însă cât vor mai exista martori, este imposibil să se facă un bilanț și să se recunoască faptul că perioada comunistă este cea mai dramatică din toată istoria umanitații.
THIERRY WOLTON : Bineînțeles, bogăția oamenilor stă în diferență, nu în egalitate… deci egalitatea este o falsă problemă, dar această speranță egalitară va continua să existe, aveți dreptate să o spuneți, comunismul a pus-o pe primul plan, a instalat-o pe un podium. Ca să spun așa, dispariția acestui sistem îndoliază speranța. Aceasta va încerca să se atașeze de altceva. Cum inegalitățile vor continua veșnic, pentru că sunt omenești, speranța egalitară va continua să se hrănească din ele. Dar comunismul în forma în care a fost introdus de domnul Lenin a dispărut. Putem spune că este posibil să existe speranțe egalitare care să îi semene. Dar va fi vorba de veri primari sau de urmași moștenitori. Nu va mai fi însă vorba de acest model 100% criminogen.
Istoria nu se repetă, dar oamenii trag uneori învățăminte din ea. Această istorie este astăzi puțin cunoscută și așa va ramâne mult timp de acum încolo, atâta timp cât vor mai exista martori ai acestui episod. Nu vorbesc de călăi, nici de victime, ci de martori, de occidentalii care au fost părtași indiferenți, care și-au ferit privirile, de toți oamenii care au cunoscut această epocă. Este pariul meu. Atâta timp cât vor exista surpraviețuitori ai acestei epoci, va fi imposibil să facem adevărata istorie a comunismului, cea mai dramatică istorie din câte au existat.
La un moment dat, e nevoie de ceea ce eu numesc o perioadă de doliu. O trăim în prezent. Dau ca exemplu un eveniment care are loc anul acesta. Știți că vom celebra 100 de ani de la sfârșitul războiului din 1914-1918. Care a fost un măcel. Atâta timp cât au existat oameni care au luat parte la acest război, a fost imposibil să evidențiem această drama acestui masacru inutil. A fost imposibil pentru că cei care au trăit acest episod s-ar fi simțit batjocoriții, înșelații istoriei. Unii dintre ei chiar participând activ, ca actori ai acestei perioade. Dar astăzi, după 100 de ani, după ce legea firii și-a făcut treaba, nu mai există niciun supraviețuitor, nu în Franța cel puțin. Deci privirea istoriei începe să se schimbe. Suntem pe cale să redescoperim acest război pe care l-am glorificat până acum. Au fost 1.800.000 de morți în Franța numai. Fiecare sat din Franța are un monument dedicat morților din această perioadă, cărora patria afirmă regulat că le este recunoscătoare. Compasiunea afișată față de acest episod istoric suferă în prezent schimbări, descoperim că oamenii aceștia au murit în condiții îngrozitoare, în circumstanțe absolut stupide, datorate unui Stat Major criminal. Dacă ați fi spus asta acum 40 de ani, ați fi fost pus la zid de societatea franceză. Daca ați fi spus asta în 1920, ați fi fost considerat antipatriot și pus în fața plutonului de execuție. Reculul timpului ne permite, tocmai pentru că nu mai există martori, să restabilim în sfârșit istoria așa cum a fost ea pentru oamenii care au trăit-o. Eu am încredere în general în istorie, cred în reculul temporal, atunci când toți martorii vor înceta să mai existe. Din nefericire, mai există încă țări comuniste, deci va trebui să așteptăm poate până în 2200 sau 2150. Atâta timp însă cât vor mai exista martori, este imposibil să se facă un bilanț și să se recunoască faptul că ea este cea mai dramatică din toată istoria umanitații.
GABRIEL LIICEANU: Îmi place discursul pe care-l țineți, îmi hrănește propria speranță… Dar se poate spune că exemplul pe care tocmai l-ați dat, cu primul razboi mondial, nu ține de aceeași categorie precum cea legată de felul în care istoria se hrănește din exemplele negative extreme. De exemplu: Lenin. Așa zisa revoluție, lovitura de stat bolșevică se inspira din Teroarea iacobina a Revoluției franceze. Lenin a rămas un model cu care se hrănesc diferite experiențe comuniste din toată lumea. Oamenii au mereu tendința de a lua ca exemplu cazuri extreme din istorie. Dintotdeauna au existat nebuni care pot ocupa locuri prilegiate pe scara puterii și care au această dorință de a lua ca modele perioadele negative ale istoriei.
THIERRY WOLTON : Hai să privim puțin Teroarea franceză, perioada Robespierre, Saint-Just etc. Iată ce mă face să fiu optimist. În anii 1920, 30, 50, 60, în Franța, nu vorbesc decât despre istoricii francezi, domina părerea că Robespierre era formidabil. A urmat apoi reevaluarea acestei opinii, actorul principal fiind François Furet. Trebuie să-i recunoaștem meritele în această privință, a fost un istoric remarcabil. El a schimbat total punctul de vedere al istoriei, evaluarea acesteia, el a arătat că mai întâi revoluția era un bloc și că polul cel mai sinistru al acestui bloc a fost perioada Terorii. Ca atare, astăzi, printre istoricii francezi nu prea mai găsești voci care să spună că Robespierre era formidabil, că a avut dreptate etc. Iată de unde vine speranța. Cred că reculul timpului ne va permite să restabilim cu adevărat această istorie.
Vă dau un exemplu: adineaori îmi vorbeați de un articol critic la adresa mea. Articolul provine dintr-o publicație săptămânală de, hai să zicem, centru-stânga, „L’Observateur”. La trei-cinci luni după acest articol, ziarul a apărut cu o primă pagină pe care mi-am afișat-o în birou de bucuros ce am fost. Era fotografia lui Mao cu comentariul „Cel mai mare criminal al istoriei”. Ceea ce e adevărat! Un jurnal de centru stânga care mă acuzase că sunt un scriitor al războiului rece iată că afișează pe prima pagină că Mao este cel mai mare criminal al istoriei, iată o victorie incredibilă, un enorm pas înainte. Iată ce mă face optimist.
GABRIEL LIICEANU: Și, legat de această observație, cum se explică faptul că, toți cei pe care i-am pomenit astăzi, care au scris împotriva comunismului cu o finețe și o competență extraordinare și-au început destinul plecând de la comunism? De exemplu, Alain Finkielkraut, care pentru mine este un personaj extraordinar, foarte respectabil, a început prin a fi maoist în 68, în vremea revoluției educaționale. A fost un moment teribil pentru că atunci a fost eliminată tradiția unui învățământ formidabil. La fel, Glucksmann, Alain Besançon, Revel, Furet…
THIERRY WOLTON : Furet era membru al Partidului Comunist. Revel nu era membru de partid.
GABRIEL LIICEANU: Cum se explică faptul că ulterior aceștia au reușit să se îndrepte în direcția bună și cum se explică alegerea modelului celui mai criminal din lume ca exemplu?
THIERRY WOLTON : Am să vă spun cum, cred că o să vă șochez…
GABRIEL LIICEANU: Era revoluția culturală fascinantă pentru ei?
THIERRY WOLTON : Bineînțeles, în „Complicii”, cel de-al treilea volum, menționez călătoriile pe care unii intelectuali le-au făcut…
GABRIEL LIICEANU: Nu cunoșteau detaliile poate…
THIERRY WOLTON : Dar nu doreau să le cunoască, pur și simplu. Aceasta este clasica orbire a intelectualului. Cred că – pe undeva și eu sunt un exemplu – dacă vrei să critici sistemul comunist, trebuie să-l fi practicat din interior. Vorbeați de Furet, care a fost membru de partid, Besançon a fost și el membru, Annie Kriegel, unul dintre cei mai buni analiști ai comunismului, a fost și ea membră de partid… și-ncă ce membră, una foarte înverșunată! Cred că după ce ai practicat în cadrul sistemului, reușești, după ce ieși din el, să-l înțelegi mai bine.
GABRIEL LIICEANU: Este o schimbare radicală.
THIERRY WOLTON : Când eram tânăr, aveam 17 ani în 1968, eram evident entuziasmat de mișcarea din mai. Am devenit apoi puțin maoist, trebuie să o spun, mă priviți îngrozit, dar nu a durat foarte mult, pentru că sunt prea independent ca să intru într-un partid. Am un spirit prea independent ca să primesc ordine. Dar în această perioadă am citit foarte mult Lenin, Marx, Mao chiar… chiar dacă nu mi-a adus mare lucru….
GABRIEL LIICEANU: Ce-ați putut citi de Mao?
THIERRY WOLTON : Prostii… dar datorită acestei conjuncturi am progresat imens, cred că trebuie să afli cât mai multe. Trebuie citit „Materialism si empiriocriticism” al camaradului Lenin, trebuie să o citești…
GABRIEL LIICEANU: Noi aici studiam așa ceva…
THIERRY WOLTON : Eram un om liber, l-am citit de bună voie.
GABRIEL LIICEANU: Pe mine m-a ajutat, pentru critica comunismului, vorbesc în cunoștință de cauză.
THIERRY WOLTON : Exact, eu detectez marxiștii de indată ce încep să vorbească de ceva anume, îi recunosc pentru că știu care le este modul de a gândi.
Comunismul este conștiința vinovată mondială.
GABRIEL LIICEANU: Dacă comunismul s-a terminat, cum se explică faptul că nu există încă un Nüremberg al comunismului? Asta ar trebui să însoțească sfârșitul comunismului.
THIERRY WOLTON : E foarte complicat. Cred că acum e prea târziu, ar fi trebuit făcut atunci când s-a prăbușit Uniunea Sovietică adică în 1991-1992, poate în 1993, așa cum a încercat să-l organizeze Vladimir Bukovski la acea vreme.
GABRIEL LIICEANU: Nu e niciodată prea târziu.
THIERRY WOLTON : Știu, dar mai este și faptul că apelativul Nüremberg e problematic, mai întâi diferență dintre nazism și comunism este că nazismul a pierdut un război. Comunismul nu, s-a prăbușit el însuși. Nu există deci învingători, aliați, fronturi, chiar dacă Occidentalii au jucat un rol în această prăbușire, știu despre rolul Papei, știu despre rolul lui Reagan, nu sunt un inocent în ceea ce privește eventualele cauze ale decăderii, dar…
GABRIEL LIICEANU: În acest caz Nüremberg nu ar însemna un proces real, ci unul simbolic.
THIERRY WOLTON : Am să vă spun de ce, aceasta este convingerea mea fermă, încă o dată nu am pretenția că dețin adevărul, vă spun doar opinia mea: cred că complicitatea este mondială în această dramă absolută. Au existat bineînțeles, călăii, ucigașii în masă și…
GABRIEL LIICEANU: Cel de-al treilea volum se numește „Les complices”…
THIERRY WOLTON : Complicitatea, toată lumea are ce să-și reproșeze în această afacere. Democrațiile, pentru că au permis ba chiar ajutat – și, din nefericire, dovada sunteți voi, țările din Europa Centrală și Orientală – ce i-au permis lui Stalin să pună mâna pe aceste regiuni după război. Capitaliștii, pentru că au finanțat acest sistem, nefuncțional în lipsa sistemului capitalist, și care astfel nu ar fi continuat să meargă mult timp. Occidentalii, pentru că prin intelectualii lor au fost uneori complici și atunci au refuzat să vadă, dacă nu pur și simplu indiferenți. Astăzi, când vorbim de oameni care sunt indiferenți în legătură cu Shoah, îi acuzăm de ticăloșie. Oare câți ticăloși au existat în legătură cu drama comunistă? Mult mai mulți.
Comunismul este conștiința vinovată mondială. Pe care oamenii nu vor să o vadă. Pentru că nu ne place să avem o conștiință pătată. Ca atare, ocolim subiectul. De aceea spun că, atâta timp cât vor exista martori ai acestei afaceri, nu vom ajunge la străfundurile istoriei ei. Va trebui să așteptăm ca toți martorii să dispară, și o dată cu ei și conștiința vinovată a lumii.
GABRIEL LIICEANU: Ultima întrebare înainte de a încheia această discuție. „Le KGB au pouvoir ” era cartea în care ați „deconspirat” atentatele care au zguduit Rusia și care erau atribuite teroriștilor ceceni, de fapt comanditate de Moscova pentru a servi intereselor Kremlinului. Credeți că KGB-ul aflat la putere continuă să joace un rol în manipularea politică, diplomatică a lumii? Că ceea ce ați descris în cartea dumneavoastră continuă să aibă loc? Pentru că un serviciu cu profilul KGB-ului nu poate să se oprească de pe o zi pe alta, ci face ceea ce știe să facă. Ei continuă adică să funcționeze ca serviciu de elită…
THIERRY WOLTON : Aveți dreptate. Este clar că Rusia de azi nu are nimic în comun cu Uniunea Sovietică de ieri, nu putem să le comparăm. Există acum reflexe, comportamente, forțe obscure care sunt moștenire a acelui sistem și al căror reprezentant este Putin. Toate acestea iau forme noi, interferențele internet, fake news sunt până la urmă o nouă formă de război, un război al comunicațiilor în care ei sunt mult mai avansați ca Occidentalii. Lucru amuzant pentru că, dacă ne gândim, e un fel de răsplată cu aceeași monedă. Una dintre cauzele căderii comunismului a fost tocmai bătălia ideologică dusă prin radioul occidental, prin cinema, muzică și toate acestea. Este fascinația pe care o aveați, în Est, voi, țările sărace, slab dezvoltate în raport cu Occidentul. Această cultură a contaminat solul comunist pe care se sprijinea sistemul, care, în cele din urmă, s-a prăbușit. Astăzi ei ne răspund cu aceeași monedă, prin metoda pe care o folosesc, una subversivă, într-o lume din ce în ce mai mediatizată, într-o lume mondializată, a rețelelor. Ei folosesc aceeași armă, pe care au folosit-o occidentalii, împotriva noastră, împotriva democrațiilor, pentru a încerca să le destabilizeze, să le denatureze și reușesc foarte bine. E nevoie de timp dar sunt aproape sigur că rolul jucat de Rusia în alegerile americane nu este neglijabil. Nu spun că asta explică victoria lui Trump și înfrângerea lui Hillary Clinton, ci că a fost un element printre altele.
GABRIEL LIICEANU: Domnule Wolton, vă mulțumesc mult pentru plăcerea de a dialoga pe care mi-ați oferit-o și vă așteptăm cu ocazia lansării primului volum la sfârșitul acestui an.
THIERRY WOLTON : Voi reveni cu mare plăcere.
Traducere de Laura Huber
_________________________________________
THIERRY WOLTON (n. 1951), jurnalist de formaţie, este şi scriitor, eseist şi istoric. A publicat mai multe cărţi dedicate relaţiilor internaţionale şi vieţii politice franceze. Manifestă un interes special pentru istoria regimurilor comuniste, atat ca profesor la Ecole Superieure de Commerce din Paris, unde ţine cursuri despre Războiul Rece, cat şi ca autor: Vivre a l’Est (1977), Culture et pouvoir communiste, (1979; cu Nataşa Diujeva), La France sous influence. Paris-Moscou, 30 ans de relations secretes, (1997), Rouge-brun. Le mal du siecle (1999), Le grand bluff chinois. Comment Pekin nous vend sa „revolution” capitaliste (2007). In Romania este cunoscut incă din 1992 graţie volumului KGB-ul in Franţa, apărut in traducere la Editura Humanitas, care oferă acum publicului romanesc cea mai recentă lucrare a lui Wolton despre teribila poliţie politică din Rusia.
/////////////////////////////////////////
Comunismul in Romania. Tot ceea ce (nu) stiai despre acest regim
De catre Olteanu Ana Maria –
Comunismul se poate referi la ideologia in sine, la miscarea politica sau la regimul politic, insa caracteristica comuna o reprezinta ,,bunurile apartin societatii, nu exista clase sociale, exista un singur partid. Uitandu-ne in trecut aflam ca Liga Comunistilor, ce fusese fondata la Londra, in anul 1836 era numita Liga Celor Drepti. ,,Manifestul comunist”, una dintre scrierile politice cu rezononata, asternut pe hartie de Karl Marx si Friedrich Engels a fost publicat pe 21 februarie 1848. In limba romana, lucrarea ce descria scopul si programul Ligii, a aparut in 1892, la Iasi.
……………………………….
Cont. aici.
https://momenteistorice.ro/comunismul-in-romania/
////////////////////////////////////////////
EREZII ȘI ,,VÂNĂTORI DE VRĂJITOARE” ÎN REGIMUL COMUNIST
Omul nou, finalitate a credinței creștine și a ideologiilor totalitariste
După aprecierea istoricilor, niciun alt imperiu n-a avut extensia și consistența celui comunist. În 1949 deja, circa o treime din populația planetei trăia sub semnul drapelului roșu. Oricât ar părea de paradoxal, aceeași paradigmă explicativă funcționează și în geneza acestei mari puteri și în începutul creștinismului: teoria minorităților active, elaborată de psihosociologul francez de origine română Serge Moscovici.
Primii creștini din antichitatea romană au apărut într-o lume cu structuri sociale și relații de putere ale căror evoluții păreau previzibile. Apostolii lui Cristos și adepții acestora s-au comportat însă ca o ,,minoritate activă”, extrem de unită printr-o credință nouă și prin reguli dure. Și-au afirmat astfel o identitate distinctă, poziții și idealuri proprii. Și, mai ales, au propus o soluție radicală de schimbare într-o societate formată majoritar din nemulțumiți. Peste veacuri, în condiții deosebite ale istoriei, un cerc restrâns de bolșevici a schimbat din temelii societatea în care trăiseră ca marginali. Animați de ideologia comunistă, ei și-au propus construcția unei lumi noi, cu oameni noi[1].
Această analogie între istoria unei mari religii și cea a unei ideologii care s-a vrut a fi o credință unică și atotputernică, dar fără dumnezei nepământeni, poate continua. De altfel, aceleași resorturile psihologice fundamentează fenomenele adeziunii, obedienței, influenței și propagandei care întrețin relațiile dintre credincioși și biserică, respectiv între un partid totalitar și adepții săi. Din anumite trăsături și practici ale dogmei creștine – precum maniheismul, ,,vânătoarea de vrăjitoare”, ,,lupta” cu necredincioșii, procesele ,,ereticilor” ș.a. – s-au inspirat și promotorii ideologiei comuniste după cum vom vedea în cele ce urmează.
Fondatorii teleologiei comuniste
Creatorii ideologiei comuniste au fost, după cum se ştie, Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895). De la Platon, Morus, Saint-Simon, Fourier, Owen şi Hegel, aceștia au preluat concepte, constructe și teorii rescriind și istoria ca o poveste a luptei de clasă.
Ca orice credință, ideologia recomandă adepţilor săi ce să facă şi cum să procedeze într-un program general de acţiune socială şi ideatică. În Manifestul Partidului Comunist (1848), scris de Marx și Engels, prezentul era numit orânduire capitalistă, definit prin opoziția și conflictul dintre burghezie şi proletariat[2]. În lupta împotriva burgheziei, proletariatul victorios va fi „groparul” capitalismului. În continuare, va întemeia o lume nouă, urmând acest algoritm: crize economice – pauperizarea proletariatului – formarea conştiinţei sale revoluţionare de clasă – dobândirea puterii de stat – dictatura proletariatului – dispariţia statului – comunismul.
Comunismul a fost plasat, așadar, într-un timp nedefinit. Ar fi fost o lume nouă, cu oameni noi, trăind în frăție și egalitate, lucrând fără bani, din plăcere… Deoarece, visa Marx, ,,produsele noastre vor fi ca niște oglinzi, fiecare reflectându-ne esența”, iar munca, ,,o expresie liberă a vieții” și o bucurie a ei. A zugrăvit bucolic planeta și oamenii săi, în detalii puține care amintesc însă de lumina și verdeața Raiului. Fiecare cetățean, a scris Marx, va fi capabil ,,să facă un lucru azi și altul mâine, să vâneze dimineața, să pescuiască după-amiaza, să mâne vitele seara și să facă o critică la cină, fără să devină vreodată vânător, pescar, văcar sau critic”[3]. Marx s-a derobat, de altfel, explicit de scrierea unor „reţete pentru bucătăriile viitorului”.
După moartea lui Marx, Engels a pretins pentru corpusul teoriilor prietenului său statutul de știință. Căci dacă Darwin descoperise legea dezvoltării naturii organice, lui Marx îi revenea meritul ,,decoperirii” legii dezvoltării istoriei umane. Se înțelege că acestea și alte teorii fondatoare ale ideologiei comuniste au alimentat diverse curente de interpretare. Într-o viziune romantică, oamenii noi din comunism ar fi muncit din proprie convingere și s-ar fi autoguvernat fără presiunile unei autorități. Alt curent a promovat soluția radicală a revoluției prin lupta de clasă cu finalitatea unei societăți unde cetățenii vor munci după posibilități și vor consuma după stricte necesități. Și, în sfârșit, a existat și o cale modernistă care preconiza dezvoltarea prioritară a industriei, într-o economie centralizată și planificată care să se constituie într-o bază solidă a comunismului. Probabil că dezbaterile și teoriile ar fi continuat ori s-ar fi aplatizat dacă grefa efectelor primului Război mondial pe autocrația și pe structurile arhaice ale Imperiului țarist n-ar fi creat situația revoluționară care i-a adus la putere pe ,,apostolii” bolșevismului.
Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924), auto-botezat Lenin (omul de pe Lena) după cutumele revoluționarilor de profesie, a pus, de facto, temelia lumii noi. Ardoarea și puterea de convingere a acestui adept înfocat al luptei de clasă a creat partidul bolșevicilor, din fracțiunea cea mai radicală a social-democraților ruși[4]. Lenin și-a dat seama curând că doar conștiința socială, formată la ,,școala fabricii” nu le este suficientă proletarilor pentru declanșarea unei revoluții. Inducerea unei conștiințe politice – conștiința de clasă – și conducerea proletarilor în lupta împotriva exploatatorilor au fost atribuite revoluţionarilor de profesie – o mână de aleși care trebuia să-și dedice revoluției întreaga viață, după expresia lui Lenin[5]. Această ,,minoritate activă” va zgudui lumea.
Lenin nu și-a imaginat însă că va conduce primul stat proletar din istorie. Cu doar două săptămâni înainte de evenimentele de la Petrograd, din primăvara lui 1917, într-un discurs ținut la Zurich, în exil, declarase că, deși Europa nu va putea evita revoluţia proletară, el și ceilalți ,,bătrâni” nu vor trăi atât cât s-o vadă[6]. Jarul războiului a aprins însă vâlvătaia revoluției proletare. Astfel că urmând celebrul dicton al lui Napoleon ,,On s’engage et puis on voit!”[7], Lenin a exersat simultan teoria și practica revoluției. Începutul însemna, după Manifestul Partidului Comunist, ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă. Lenin interpretase aceasta în sensul instaurării unei dictaturi a proletariatului. În privința guvernării și administrației, acestea urmau să fie exercitate într-un mod inedit, după cum a explicat în Statul și revoluția (1917): toți cetățenii vor fi funcționari într-un singur ,,sindicat” al poporului, ,,retribuiți depotrivă”; statul însuși ar fi fost constituit din ,,muncitorii înarmați”, iar organizarea s-ar realiza prin ,,evidență și control”, reduse la operații accesibile oricărui alfabetizat. Astfel că până şi bucătăresele vor putea conduce statul!
Lenin s-a dovedit un talentat propagandist și totodată un bun teoretician al propagandei[8]. Se poate spune că prin forța lozincilor și a sloganurilor cetățenii au făcut cunoștință cu ideologia marxist-leninistă de-acum. Spre exemplu, liderul primei revoluții proletare a definit noul regim ca fiind puterea sovietelor plus electrificare. De altfel, electricitatea va lua locul lui Dumnezeu, prezicea el, în 1918. Iar dacă țăranii ruși vor vrea să se roage, n-au decât să se închine zeului electricităţii. Morala noii credințe are însă o singură valoare: contribuția la distrugerea vechii societății și la cauza revoluției – comunismul.
În ansamblu, conducătorul primului stat proletar s-a comportat și a vorbit ca un nou Messia, asumându-și misiunea de-a ferici omenirea viitorului indiferent de prețul plătit în vieți omenești[9]. Lenin a trăit cât să constate că noul stat nu-i făcea pe cetățenii săi mai îndestulați și mai fericiți decât înainte, ba chiar dimpotrivă[10]. A apucat însă și să impună, în numele noii dogme, credința în adevărul partinic. Adevărul faptic și însăși realitatea perceptivă, dacă nu corespundeau viziunii partidului din acel moment, erau taxate ca obiectivism burghez. O erezie aproape la fel de gravă ca și aceea a fracționismului de partid, definit ca luptă pentru putere, fără principii, în interiorul partidului.
Stalin (1879-1953) s-a declarat dintru-început păstrătorul și continuatorul gândirii și praxis-ului predecesorului. Mai mult decât atât, a instituit un nou cult, ridicând mausoleul mumiei lui Lenin la rangul de templu cu nesfârșite pelerinaje și ceremonii. De altfel, în epoca stalinistă, locul dedicat icoanelor din izbele țărănești a fost luat de ,,colțul roșu”. În micul sau mai marele ,,altar” din instituții publice dar și din locuințe private tronau ,,chipurile cioplite” ale fondatorilor marxism-leninismului, ,,icoanele” actualilor conducători și însemnele ,,sfinte” ale lumii noi: drapelul roșu cu secera și ciocanul, diplome și medalii din războiul civil sau de pe ,,fronturile” cincinalelor.
Curând, fostul seminarist ortodox Stalin a instituit propriul său cult, mărind cu fiecare an distanța dintre el și muritorii de rând. În exercițiul puterii a dovedit tot atât pragmatism ca și Lenin. A adus în extrem maniheismul recomandat de ideologia luptei de clasă, lansând celebrul slogan ,,Cine nu-i cu noi, e-mpotriva noastră”. Principiul ,,văzând și făcând” care obliga la schimbări imprevizibile de macaz, a generat și practica rescrierii periodice a istoriei. „Munca la istoria partidului are propria sa istorie politică”, afirmase Troţki (1932) despre falsificările succesive și selecțiile eroilor de proscrișii buni de aruncat la ,,groapa de gunoi” a istoriei.
Mao Zedong (1893-1976) ocupă un loc deosebit în evoluția și praxis-ul ideologiei comuniste. O notă aparte merită adaptarea luptei de clasă la realitățile Chinei în sensul de „război naţional de eliberare şi antiimperialist” purtat împotriva opresorilor străini capitalişti, clasa exploataților fiind „naţiunea proletară” chineză. Pe acest pattern ideologic s-au modelat mişcările anti-coloniale din Asia şi Africa. În ce privește ideologia maoistă se poate spune că ,,revoluția culturală” a fost o ,,aplicație” a luptei de clasă în chiar interiorul partidului, fracțiunea cea mai radicală a tinerilor fiind asmuțită împotriva birocraților, cosmopoliților și îmburgheziților – noile erezii ale dogmei. În ce-l privește pe Mao, relația sa cu mulțimea revelează apogeul cultului noului zeu în care se transformase conducătorul[11].
Noua inchiziție și procesele sale
În 1956, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hrușciov a ținut în fața delegaților sovietici și ai celor din ,,țările frățești” celebrul raport prin care a denunțat crimele lui Stalin. Evenimentul a încheiat „vârsta de aur” a sovietelor, în opinia istoricul Jean Francois Soulet[12]. Nu doar că defunctul a fost aruncat la ,,gropa de gunoi” a istoriei, ci însăși dogma s-a ,,întinat”. În zadar au impus propagandiștii o revenire la ,,izvoarele vii” ale leninismului: învinuirile aduse de Hrușciov predecesorului său au întinat însuși altarul marelui pontif al dogmei.
,,Raportul secret” reprezenta însă o nouă versiune a practicii ,,țapului ispășitor”, străvechi obicei iudaic prin care tot răul comunității de peste an era pus în seama unui țap pe care-l alungau sau sacrificau. Defunctul Stalin devenise acum ,,țapul ispășitor” al suferințelor colective provocate de ,,marea teroare” din 1934-1936. Cu ajutorul lui Beria, șeful serviciilor speciale, înfăptuise toate crimele din cauza paranoiei puterii. Toate celelalte suferințe și neîmpliniri ale sovieticilor, și nu numai, au fost trecute în seama ,,cultului personalității” și al ,,luptei pentru putere”. Câteva ,,reabilitări” ale foștilor bolșevici au închis scena și au servit ca exemple adecvate acestei manipulări care-a funcționat până după căderea regimului comunist. Istoria astfel rescrisă explica ,,marea teroare” și procesele politice staliniste prin afectele și tulburările dictatorului, nu prin date raționale. Cu atât mai puțin pe fondul explicativ al aceleiași practici de identificare a unor ,,țapi ispășitori”.
,,Marii terori” din 1936-1938 i-au căzut victime toată ,,garda” lui Lenin și aproape toți bolșevicii din prima generație. Dintre cei 139 de membri ai Comitetului Central desemnați la congresul din 1934, abia 37 au apucat, vii, Congresul al XVIII-lea (1939). Toți ceilalți fuseseră executați în faimoasele procese staliniste ca agenți ai imperialismului, complotiști și dușmani înrăiți ai poporului. Acesta a fost doar vârful aisbergului. După ultimele date puse în circuitul public, dintre cei peste 1 500 000 de sovietici arestați de serviciile speciale, 1 300 000 au fost condamnați, iar dintre aceștia, mai mult de jumătate (681 692) au fost executați[13]. Se înțelege că dintre cei executați mult prea puțini îl cunoscuseră pe Stalin.
Dar, în 1932, societatea și economia sovietice se aflau în plină criză. În vreme ce propaganda epocii elogia nesfârșitele succese și clarviziunea conducătorului, colectivizarea și industrializarea forțată se dovediseră catastrofale sub raportul eficienței pe termen lung. În leadershipul bolșevic însă, asumarea reală a responsabilității de către conducători n-a existat. Astăzi știm că ,,marea teroare” cu procesele ei spectacol a fost o manipulare din rațiuni și cu ținte precise, discutată și aprobată de nucleul conducerii sovietice. În mai 1935, bunăoară, printre deciziile adoptate de Biroul politic a fost și crearea unei ,,comisii speciale secrete de lichidare a dușmanilor poporului” din care, alătui de Stalin, făceau parte procurorul general Vîșinski, șeful poliție secrete Ejov, ideologul partidului Jdanov ș.a.[14].
Pregătiri se făcuseră mai dinainte. În perioada 1934-1936, o amplă acțiune de verificare a documentelor de partid (proverka) a răscolit întreaga armată a soldaților și polcovnicilor comuniști. Cu ajutorul autobiografiilor și declarațiilor altor cunoscuți a fost analizată fiecare viață de bolșevic. S-au cercetat, îndeaproape, motivele căderii în mâinile poliției țariste, comportarea în anchete, exil și închisoare, faptele din războiul civil, dezacordurile cu linia oficială în construcția noului regim și mai ales relațiile cu proscrisul Troțki[15]. Ca urmare a acestor cercetări s-au epurat circa jumătate dintre membrii de partid[16]. Cei epurați au alimentat furnalul anchetelor, proceselor și condamnărilor. Soţii, soțiile şi alte rude apropiate au fost internate în lagărele de muncă, iar copiii în coloniile pentru minori.
Stenogramele plenarei Comitetului Central din februarie-martie 1937 au relevat faptul că pe Stalin îl speria pericolul unui război, ceea ce a dus la întețirea terorii. Uniunea Sovietică se afla între doi mari agresori: Germania nazistă și Japonia, care ocupase Manciuria. Un atac asupra țării, dintr-o parte sau alta, însemna și pericolul unei contra-revoluții din interior. Pentru a evita acest sfârșit, a proiectat exterminarea oricărui suspect sau potențial suspect de-a face parte dintr-o ,,coloană a cincea” în țară. Războiul civil din Spania nu făcea decât să-i confirme temerile[17]. Așa se face că vârful terorii a fost atins în perioada august 1937-noiembrie 1938, cu o medie zilnică de 1 500 execuții[18]. După căderea regimului, Viaceslav Molotov[19] a ,,justificat” crimele acelor ani cu argumentul victoriei din 1945. ,,Pentru că a existat un 1937, în timpul războiului nu am avut o ,,a cincea coloană”, a declarat el într-un interviu[20].
Până la război însă, procesele politice au îndeplinit alte funcții, la fel de importante. Laitmotivul lor public a fost complotul conspiraţiei imperialiste împotriva Uniunii Sovietice, a poporului sovietic și a conducătorilor săi, în frunte cu Stalin. O manipulare politică asociată cu „mitul conspiraţiei” care, afirmă Raoul Girardet[21], exemplifică puterea imaginarului colectiv din lunga istorie europeană a celor trei tipuri de complot: evreiesc, iezuit şi masonic. Toate apărute într-un climat psihosocial de angoasă, nesiguranţă şi frică, cauzat de crize majore (decadență spirituală, violenţă politică ori brutalitatea schimbărilor economice). Manipulare posibilă prin acea distorsiune a gândirii sociale numită eroare fundamentală de atribuire prin care, în vitutea schemei funcționale de gândire cauză-efect, se explică incorect un fenomen sau o stare de lucruri. În cazul nostru, societatea sovietică era încunoștințată de ,,cauzele” suferințelor sale: comploturile dușmanilor strecurați în rândurile partidului.
Și în ,,mitul” complotului antisovietic, ca și în cel evreiesc, iezuit şi masonic, mulțimea este sugestionată prin următoarele scheme și clișee ale gândiri sociale:
Stereotipul crizei. Crizele sunt, prioritar, sociale dar aceia care le suportă au tendinţa explicațiilor morale. În loc să-şi asume parțial, ca membri ai comunității, anumite responsabilități, blamează fie societatea în ansamblul ei, fie anumite persoane sau categorii sociale, etnice sau religioase, considerate, a priori, nocive.
Stereotipul acuzaţiei. Persecutorii sfârşesc prin a convinge și a se convinge că un grup restrâns de indivizi, chiar unul singur, poate vătăma comunitatea. La finele Evului Mediu, prin otrăvirea apei, iar în regimul sovietic, prin crearea unui ,,grup antipartinic” de sabotori, complotiști sau spioni.
Stereotipul apartenenţei victimelor la anumite categorii. Se întâmplă ca victimele unei mulţimi să pară absolut aleatorii. Se poate însă și ca alegerea lor să nu fie întâmplătoare. Categoriile de marginalitate socială (minorităţile etnice, religioase sau „handicapaţii”) tind să capteze furia mulţimii. Mulţimile se întorc cu regularitate însă și împotriva celor care au exercitat, cândva, asupra lor autoritate și fascinaţie (bogaţii, puternicii, oamenii de succes). În cazul proceselor staliniste, victimele sunt foști menșevici, exploatatori sau intelectuali mic-burghezi.
Cum justiția comunistă funcționa pe baza prezumţiei de vinovăţie, cauzele neîmplinirilor puteau fi atribuite oricui[22].
În climatul creat de propagandă în jurul proceselor și a vigilenței la care erau obligați cetățenii sovietici, un val de denunțuri a învăluit toată țara. Prin această contagiune, uneori înşişi fiii cereau condamnarea taților. Împotriva celor desemnaţi vinovați, mulţimile strigau „Jos cu sabotorii!” sau ,,Jos cu trădătorii!”. Și, neaparat, „Moarte lor!”. Aceste psihoze de masă au augumentat însă cultul lui Stalin, feomen explicat astfel de istoricul Roy Medvedev: ,,Aşa cum credincioşii, deşi văd în jurul lor suferinţe şi nenorociri, nu-şi pierd credinţa în atotputernicul şi binefăcătorul Dumnezeu, pentru că tot ce e bun se pune în seama Domnului iar ceea ce e rău, în seama Diavolului, tot astfel în timpul cultului lui Stalin, tot ceea ce era bun în ţara noastră emana de la Stalin iar răul era legat de forţele malefice, împotriva cărora lupta mai aprig decât oricine Stalin însuşi”[23].
Stalin era perceput, așadar, ca păstrătorul purității partidului și a liniei sale, luptându-se ca Sfântul Gheorghe cu balaurul ereziilor numite ,,devierea de dreapta”, ,,devierea de stânga” sau ,,grupul troțkist”. Acestea erau prezentate ca și ,,coloane a V-a” infiltrate de la vârful până la bazele partidului, la inițiativa și în folosul imperialismului.
Deși analogia dintre procesele politice staliniste și cele ale Inchiziției medievale[24] nu s-a făcut în interiorul ,,lagărului comunist” (aceasta ar fi fost mai mult decât o erezie!), în mod cert profesorul de drept A. I. Vîșinski[25] s-a inspirat din acestea. Prin analogie, Stalin reprezenta însăși dogma comunistă care, întocmai cum deciziile primului Conciliu de la Niceea (325) însemna ,,învățătura” creștină definitiv acceptată. Așa cum va dovedi și istoria Inchiziției, excomunicarea ereticilor, practicată la început, nu era suficientă. Și Stalin îl exilase pe Troțki din țară, în 1929, dar acesta găsise adepți peste hotare. În plus, pana sa ascuțită și credibilitatea de adevărat cunoscător al istoriei bolșevismului, revoluției și războiului civil prejudiciau grav propaganda sovietică, reputația țării sovietelor și mai ales, imaginea lui Stalin.
Cei ,,epurați” ar fi putut, în condiții cât de cât prielnice, să organizeze o reală opoziție. Astfel că, de la excomunicare, partidul a trecut la eliminarea fizică a ,,ereticilor” săi[26].
Mărturia – ,,regina dovezilor”
În 1930, a apărut pentru prima dată proba mărturisirii în procesele politice, iar autoincriminările inculpaţilor care declarau că merită pedeapsa capitală au sporit credibilitatea acestor farse macabre. Magistrul acestor terifiante spectacole a fost Andrei I. Vîșinski, Procurorul general al Uniunii Sovietice. Urmaș al unei familii nobiliare poloneze, fiu de farmacist (prin urmare cu origine ,,mic-burgeză”!), în plus fost menșevic, artizanul proceselor politice staliniste ar fi putut fi, doar prin aceste date, victima lor. Până a deveni clienții lui Vîșinski însă, victimele urmau un parcurs tot atât de standardizat ca și al vitelor de crescătorie către abatorul industrializat. În procesul de atât de mare amploare erau implicate instituțiile partidului, poliției, serviciilor speciale, sistemului penitenciar, procuraturii, justiției și propagandei. Pe baza unui denunț, a unei declarații făcute de alt anchetat sau a unei decizii de partid – în cazul unor vechi bolșevici sau demnitari – victima era ridicată de la domiciliu. De obicei, în zorii zilei, de către o mașina neagră tot atât de dătătoare de groază ca și dricul mortuar. Arestatul era azvârlit apoi, singur, într-o celulă unde aștepta perioade nedefinite până la întâlnirea cu anchetatorii. Șocul de-abia începea însă. Anchetatorii nu-l ajutau să se lămurească asupra motivelor arestării sale ci îi cereau lui, anchetatului, să spună pentru ce se află acolo. Să-și mărturisească, adică, păcatele[27].
Misiunea ,,cekiștilor” era clară și consensuală justiției sovietice: „“Noi n-o să ne ostenim să-i dovedim lui (arestatului n.n.) că este nevinovat. Să ne dovedească el că n-a avut intenţii duşmănoase”[28]. Deontologia profesionala a anchetatorilor a fost rezumată astfel de fostul general NKVD, Pavel Sudoplatov: „Părerea mea despre oameni şi faptele lor este totdeauna în concordanţă cu linia partidului”[29]. Cum altfel ar fi putut gândi și acționa coordonatorul uciderii lui Troțki?
Pe toată perioada anchetei, arestatul vine în contact exclusiv cu gardienii şi cu anchetatorii care-l presează să-și mărturisească „tovarăşii de idei” și „complicii”. Se va întâlni cu aceștia, arestați și anchetați între timp, la „confruntările” dinaintea procesului. Fiecare dintre aceștia ,,mărturisise”, în propria lui anchetă, alți ,,complici” – apropiații dintre colegii de muncă, rude sau vecini. Ca într-o veritabilă ,,matrioșka” rusească, unii anchetați treceau dintr-o anchetă în alta până la a primi ,,șutul în fund”[30].
Pentru o condamnare la moarte era suficientă „mărturisirea” acuzatului sau declaraţiile independente a doi ,,martori”. Înaintea desfășurării procesului public, depoziţiile scrise de anchetatori în cooperare cu viitorul complet de judecată erau învăţate pe de rost de către inculpați și martori. Spectacolul era asigurat prin alte tehnici de culise: unor inculpaţi li se promitea ca vor fi eliberaţi după proces sau că vor obţine condamnări cu termen redus dacă își joacă bine rolul în scenariul scris de anchetatori. Inaintea procesului, anchetatul semna și un angajament prin care se obliga să nu vorbească niciodată despre cursul și metodele anchetei. Angajamente de păstrare a tăcerii semnau și deținuții politici care apucau să se elibereze din închisoare sau lagăr.
O notă aparte merită procesul obținerii mărturiei, ,,regina dovezilor” cum o numise Vîșinski[31]. Aceasta se făcea, în general, prin presiuni psihice și torturi care aveau ca substrat rațiunea de care s-au folosit și inchizitorii, expusă de teologul Augustin de Hipona (Sfântul Augustin) în secolul V. Ereticii, spunea acesta, sunt oi rătăcite pe care ciobanul le aduce, cu ciomagul, la turmă. Prin urmare, tortura este legitimă – ea strică trupul păcătos dar salvează sufletul, întorcându-l la Dumnezeu. În extremă, trupul care-a păcătuit este ars pe rug spre învățătura altor creștini. În ultimele lui clipe, ereticul, prin căință, își poate salva sufletul.
În anchetele sovietice tortura, autorizată în 1937, printr-o hotărâre secretă a conducerii partidului, era numită, de altfel, ,,punerea în probă”. Altă aluzie la credințele care-au fundamentat practicile inchizitoriale. ,,Caznele fizice” erau niște ,,probe” la care cel bănuit de erezie ar fi rezistat dacă n-ar fi fost vinovat. Dumnezeu i-ar fi dat forța sufletească să reziste chinurilor și să-și afirme nevinovăția sufletului, imunizându-l la durere.
Cinismul lui Vîșinski în adoptarea acestor practici a mers până la a introduce în scenariul și regia proceselor-spectacol și momentul căinței (,,autocritica” din cutumele comuniste). La momentul ,,ultimului cuvânt”, inclupații se auto-acuzau de îngrozitoarele crime, depășind, uneori, acuzarea justițiarilor. Ca să confere și mai multă credibilitate acestor stupefiante comportamente, apăreau dialoguri dramatice între reprezentanții justiției și inclupați, precum acest dialog dintre Vîșinski și unul dintre vechii revoluționari de profesie:
,,Vîșinski: Ce te-a făcut să mărturisești?
Muralov: Mi-am spus: trebuie să mă supun intereselor statului pentru care am luptat 23 ani, pentru care am luat parte la o revoluție, pentru care de zeci de ori mi-am pus viața în pericol. Mi-am spus, deci: ei, bine, voi spune întreg adevărul. Nu știu dacă răspunsul meu vă satisface.”[32]
Un astfel de efect surpriză se putea obține și apelând la Codul Revoluționarilor de profesie, conceput de nihilistul Neceav (1869)[33], din care s-a inspirat Lenin în crearea partidului bolșevic și mai apoi a Cominternului (1919). În spiritul acestuia, fostul revoluționar de profesie arestat parcurgea traseul psihologic și institutional descris de Artur Koestler în romanul Zero et l Infini (1940)[34], despre al cărui personaj principal, Rubașov, s-a spus că era inspirat de Buharin[35]. Asumarea vinovăției era în aceste cazuri o sarcină de partid, pe care revoluționarul trebuia s-o îndeplinească fără cârtire. „Nu avem dreptate decât cu partidul şi prin partid, căci istoria nu ne furnizează un alt mod de a avea dreptate”, era lozinca dictaturii proletare enunțată de însuși Troţki. De altfel, atunci când intrase în ordinul revoluționarilor de profesie, omul își asumase jertfa supremă a vieții pentru cauza revoluției. Așa cum explică presonajul livresc Rubașov, atunci când comunismul se va întrona pe planetă, aceste victime nevinovate ale proceselor staliniste vor figura în pantheonul eroilor proletariatului mondial.
„Cazul Pătrășcanu” și ereziile post-belice
Coaliția Uniunii Sovietice, Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii n-a apucat să sărbătorească pacea împreună. În 1945 deja, o ,,cortină de fier”, după expresia lui Churchill, împărțea Europa. Vreme de 45 de ani, un ,,război rece” a dăinuit între ,,lagărul” capitalist și cel socialist, caracterizat ca „război improbabil, pace imposibilă” de către Raymond Aron[36], în conflict fiind antrenate, de la început, toate țările intrate în sfera de influență sovietică prin înțelegerile stabilite între Aliați.
Un imprevizil conflict se ivește și în imperiul extins de Stalin: revoluționarul de profesie Tito, devenit conducătorul Iugoslaviei, s-a răzvrătit împotriva supunerii dorite de Kremlin. Profitând, de altfel, de disoluția Cominternului (în 1943), Tito decide să creeze o federație în Balcani după modelul celei sovietice, în care ar fi urmat să includă Iugoslavia, Bulgaria, Albania (după unele surse, Grecia și România). Contrar înțelegerilor secrete încheiate între liderii Aliaților spre sfârșitul războiului privind viitorul Greciei, Tito a susținut și lupta comuniștilor greci. Și mai ales a dat certe dovezi de sustragere de sub autoritatea și controlul Moscovei.
La dezamăgirile lui Stalin s-au adăugat și opțiunile politice ale Israelului, a cărui formare o sprijinise în speranța unui nou ,,frate”. Angrenat deja într-un conflict cu foștii aliați, care putea oricând degenera într-un al treilea război mondial, având deja în ,,lagăr” pe răzvrătitul Tito, din aceleași rațiuni ca și în anii ‘30 Stalin a repus în funcțiune vechile mecanisme. Le-a extins din Uniunea Sovietică, unde mulți comandanți și ostași medaliați pentru fapte de vitejie nu mai erau dispuși la obediența și constrângerilor de dinainte, la țările sovietizate.
După ce Kremlinul le-a impus politica de imitare a practicilor din Uniunea Sovietică, prima „erezie” a fost „naţionalismul”, termen definit în antiteză cu internaționalismul proletar care presupunea și recunoașterea supremației Uniunii Sovietice. Dacă Tito era schismaticul ,,naționalist” numărul 1, ,,titoiștii” erau ereticii care dădeau semne că-l aprobă ori se făceau susceptibili de a-i urma calea. Altă acuzație nouă era aceea de „sionism”, derivată din contextul regimului politic din Israel. În rest, s-au reluat toate celelalte erezii și „crime”, începând cu troțkismul, „devierile” de dreapta și de stânga, complotul împotriva conducătorilor comuniști, agentura imperialistă ș.c.l.
În 1947, pe locul defunctului Comintern a fost creat Cominformul, care a lansat campania împotriva lui Tito. Apoi s-a trecut la verificările de partid, tot restul imitând mecanismele și procedurile sovietice din anii ‘30.
Primul lider comunist care-a dispărut din viaţa publică a fost românul Lucreţiu Pătrăşcanu[37] (aprilie 1948) deşi procesul său a fost judecat după moartea lui Stalin (aprilie 1954). Primul proces stalinist post-belic a avut loc în Ungaria – „procesul Rajk”, urmat de cele din Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, Albania şi România. Aceste procese prezintă următorul pattern:
Acuzaţii principali sunt foşti cominternişti cu stagii în URSS care, după război, au îndeplinit înalte funcţii politice în ţările de baştină;
Arestarea lor este cauzată de ereziile ideologice numite „naţionalism”, „titoism”, „troţkism”;
Acuzaţii sunt prezentaţi ca „duşmani strecuraţi în conducerea partidului” de către „burghezie” încă de la începuturile activităţii lor revoluţionare, transformaţi după război în „agenţi ai imperialismului”.
Toate anchetele şi procesele politice post-belice au fost instrumentate de consilieri sovietici;
Anchetatorii au recurs la metodele de tortură psihică şi fizică consacrate în anii ,,marii terori” sovietice;
Desfăşurarea publică a proceselor politice post-belice a permis exploatarea eficientă a funcţiilor lor iniţiale;
Toate pedepsele au fost pronunţate „în numele poporului”;
După „raportul secret” al lui Hruşciov (1956), unii dintre foştii condamnaţi în procesele politice au fost „reabilitaţi”, utilizându-se aceeași manipulare ca în ,,raportul secret” prezentat de Hrușciov (1956): ,,cultul personalității” satrapilor locali și ,,lupta pentru putere”.
România deține tristul record de-a fi fost locul celei mai lungi anchete a unui proces politic stalinist (cazul Pătrășcanu – 1948-1954) și a ultimului proces stalinist (procesul soților Ceaușescu din decembrie 1989). În ,,cazul Pătrășcanu” au fost peste o sută de anchetați, în mare parte foști ilegaliști. Procesul s-a soldat cu două condamnări la moarte (Pătrășcanu și Remus Koffler, al doilea om în PCdR în perioada 1940-primăvara lui 1944) și alte 23 de sentințe dure de condamnare la închisoare. Procesul este cunoscut după numele celui mai proeminent acuzat deoarece, după modelul lui Hrușciov, în 1968, Nicolae Ceaușescu l-a reabilitat pe fostul ministru al Justiției, trecând sub tăcere adevăratele funcții ale procesului și pe ceilalți condamnați[38].
În cei șase ani de anchetă s-au succedat mai multe echipe de anchetatori, acuzaţiile şi declaraţiile anchetaților modificându-se în funcţie de ,,căderile” din partid. În proces s-au prezentat două rechizitorii: unul acuzând „crimele” înfăptuite înainte de 23 august 1944, celălalt acuzând „crimele“ primilor ani post-belici. În esenţă, procesul „demonstra” că în conducerea partidului au existat trădători care s-au împotrivit organizării rezistenţei anti-naziste pe teritoriul României, iar după război, regimului comunist. Alți deţinuţi politici – foşti lideri ai „partidelor istorice” și angajaţi ai legaţiei SUA şi Angliei la București – au „mărturisit” despre „agentura de spioni şi complotişti strecurată în conducerea partidului”.
În anchetă s-a procedat după altă cutumă a anachetatorilor sovietici: omul să existe, cazul îl confecţionăm noi. Practicile folosite au ținut seama și de personalitatea anchetatorilor. Cei care prezentau riscul de-a nu mai putea apărea în proces dacă ar fi fost torturați au fost condamnați exclusiv pe baza „martorilor”[39]. Anchetații au suportat aceleași torturi fizice și psihice patentate de anchetatorii sovietici:
Interogatoriile de noapte. Uneori acestea se succedau săptămâni în şir (anchetatului fiindu-i interzis somnul în timpul zilei).
Metoda „convingerii”. Anchetatorul încerca să-l determine pe anchetat să semneze declaraţia dorită cu argumentul că nu are sens să se opună partidului.
Agresivitatea verbală extremă. Folosită mai ales în cazul anchetaţilor obişnuiţi cu respect şi autoritate asupra altora (intelectuali, ofiţeri, preoţi).
Atacul prin contrast psihologic. După anchetatorul care juca rolul „durului”, urma un altul care se ipostazia în „binefăcătorul” anchetatului.
Umilirea si intimidarea. În funcţie de sexul, profesia, situaţie familială a anchetatului, era folosit orice procedeu capabil să aducă anchetatul în stare de anxietate şi şoc.
Promisiunile mincinoase.
Specularea ataşamentului față de familie şi apropiaţi. „Dacă nu cooperezi, vom strivi şi familia ta!” – era una dintre ameninţările curente și de efect.
Depăşirea dureroasă a pragurilor senzoriale. Se foloseau ţinerea anchetatului într-o lumină orbitoare, „procedee sonore” etc.
Obligarea anchetatului să stea în poziţii dureroase şi umilitoare.
Frustrarea de apă, somn sau aer.
Ancheta „pe bandă rulantă” sau „în ture”. Anchetatorii se succedau fără întrerupere, timp în care anchetatul era continuu privat de somn şi hărţuit.
Carcerele. Foarte calde, foarte reci sau foarte strâmte.
Adică plimbarea anchetatului în cerc, în jurul gardianului care îl loveşte când încearcă să modifice ritmul impus sau să se oprească. Forma extremă a procedeului era „manejul în pielea goală”.
Bătaia care nu lasă urme.
Diferite metode de tortură fizică (smulgerea părului, stingerea ţigării pe piele, „zăbala”, „frigarea”, bătutul la tălpi ).
Combinate sau utilizate peste pragul suportabilului, asemenea metode duc totdeauna la rezultatul scontat. Aceleași metode s-au folosit și în ancheta Procesului de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1952),organizat după același pattern și cu aceleași funcții ca și Procesul de la Șahtî (1930) și în ancheta procesului lui Vasile Luca (1952), ce a reprodus tiparul ereziei ,,devierea de dreapta”.
În loc de epilog – ,,afacerea” Meditației transcedentale
Știm astăzi că Nicolae Ceaușescu a privit ca ,,erezii” ale dogmei comuniste chestiunea drepturilor omului, parafată și de el în Acordurile de la Helsinki (1975). Abătându-se de la linia Moscovei în chestiuni de principiu, precum schisma sovieto-chineză, „primăvara pragheză” (1968) sau perestroika gorbaciovistă (1986-1991), a fost privit și el (și a sfârșit) ca un eretic.
Sovieticii și-ar fi dorit un altfel de „frate mai mic” la București. În consecință, ultimul lider comunist roman și-a luat toate măsurile posibile pentru a-și conserva puterea. A existat însă și un moment când, între ai săi, Ceaușescu s-a comportat ca și cum ar fi descoperit un complot în grupul intelectualilor și artiștilor care practicau Meditaţia transcendentală[40]. În 1982 a trimis la munca de jos circa 250 de cercetători, artiști și oameni de cultură, a destituit miniștri și a desființat Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice Bucureşti. În discursul public „afacerea” n-a răzbătut decât prin câteva critici generale aduse mișcării Meditaţia transcendentală de revista Ministerului de Interne, Pentru patrie. Adepții ,,transcendentalilor” erau învinuiți, printre altele, că visează să stăpânească lumea[41].
Geneza adepților din România lasă loc de nuanțate interpretări. Conform referatului prezentat de Petru Enache, secretarul cu propaganda, într-o ședință a conducerii partidului, în 1977, un anume Nicolae Stoian, cetăţean francez de origine română, intrase în legătură cu ataşatul cultural al României la Paris, propunând aplicarea unui program de dezvoltare a „inteligenţei creatoare” în țară[42]. În urma acestei deja dubioase oferte primită de o ambasadă a unei țări comuniste în Occident de la un transfug, imigrantul a venit în ţară ca să prepare aplicația. Primul contact l-a avut cu cercul yoga al Trustului de proiectări „Carpaţi”[43], unitate a Gospodăriei de partid. Experimentul a fost preluat apoi de Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice Bucureşti. Însemna, în fapt, înființarea unui grup de adepți și practicanți ai Meditaţiei transcendentale. Succesul a fost absolut. La conducerea partidului a ajuns o listă cu 370 adepţi care urmaseră 5-6 zile cursul de iniţiere, aproape toţi „pe bază de angajament”. Cam jumătate, adică, din efectivele partidului comunist din vara lui 1944!, împărtășiseră cu magistrul, fiecare dintre ei, secretul mantrei. Printre inițiați, lideri de opinie bine plasaţi în elita culturală românească precum: poetul Marin Sorescu, tenorul Nicolae Florei, naistul Gheorghe Zamfir, sculptorul Ovidiu Maitec, pictorul Sorin Dumitrescu, profesorul de filosofie Mihai Şora (fost ilegalist), academicienii Victor Săhleanu şi Ştefan Milcu, criticul de artă Andrei Pleşu și soția sa, psihologii Irina Holdevici şi Aurora Liiceanu[44]. Artişti, literaţi şi oameni de ştiinţă cu turnee şi stagii în străinătate, unii cu legături solide, din vremea studenţiei, în Uniunea Sovietică, alții cu legături de prietenie cu urmași ai foștilor cominterniști. Altă observație care sunase clopotul pericolului în memoria lui Ceaușescu. De altfel, în ședința conducerii partidului, cei care avizaseră Meditația au fost învinuiți de ,,atitudine de gură-cască” şi lipsa de vigilenţă[45].
„Sectanţii” nu pot rămâne profesori, învăţători sau cercetători, a decis Ceauşescu, forţând specialişti de înaltă clasă să-şi câştige pâinea ca muncitori necalificaţi[46]. Cum frica de necunoscut e cea mai mare, misterioasa „afacere” şi consecinţele sale au sporit frica românilor de Securitate. Dar i-au legitimat ca „disidenți” pe „excomunicați”. Atunci, însă, unii dintre ei s-au îmbolnăvit. Alţii au solicitat clemenţă, reintegrare profesională şi reprimirea în partid. La fel de misterios s-au făcut și derogări[47].
Bibliografie
***Protagoniști ai vieții publice, decembrie 1989-decembrie 1994, vol.3, Agenția Națională de Presă Rompres, București 1995.
Adler, A., Fédorovski, V., Secolul roșu, Corint, Bucureşti, 2012.
Aron, R., La lutte de clases, Galimard, Paris, 1964.
Besançon, A., Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, Bucureşti, 1993.
Betea, L., Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2001.
Betea, L., Mentalităţi şi remanenţe comuniste. Aspecte psihosociale, Nemira, Bucureşti, 2005.
Figes,O., Rusia revoluționară. 1891-1991, O introducere, Corint, Bucureşti, 2012.
Girardet, R., Mituri şi mitologii politice (1986), Institutul European, Iaşi, 1998.
Jela,D., Strat, C., Albu, M., Afacerea Meditaţia transcendentală, Humanitas, Bucureşti, 2004.
Koestler, A., Întuneric la amiază, Albatros, Bucureşti, 1991.
Li Zhisui. Viaţa particulară a preşedintelui Mao, Elit, Bucureşti, 1994.
Marx K,, Fr.,Engels, Manifestul Partidului Comunist (1848) în Opere alese, vol.1, PMR, Bucureşti, 1951.
Medvedev, R., Despre Stalin şi stalinism, Humanitas, Bucureşti, 1991.
Moscovici, S., Psychologie des minorités actives, PUF, Paris, 1991.
Pipes, R., Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Humanitas, Bucureşti, 1998.
Priestland, D., Secolul roșu. O istorie a comunismului, Litera Internațional, București, 2012.
Soljeniţîn, A., Arhipelagul Gulag, Univers, Bucureşti, 1997.
Soulet, J.F., Istoria imediată, Corint, Bucureşti, 2000.
Sudoplatov, P., Misiuni speciale; Arhitectura terorii, Elit Comentator & Eleusis, Bucureşti,1996.
Vaksberg, A., Vychinski, Le Procuror de Stalin, Les grands proces de Moscou, Albin Michel, Paris, 1991.
Articole din periodice
Betea, L., „Revoluția culturală” – Afacerea ,,Meditația transcendentală”, în Jurnalul Național, 19 august 2005.
Tănase, S., „Interviu cu G.H. Hodos”, în Sfera politicii, anul V, nr. 35, pp. 26-28.
Documente
ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 24/1982
Internet
https://ro.wikipedia.org/wiki/PCUS, accesat la 24.08. 2016
[1] De altfel, însuși conceptul de om nou – scopul declarat al ideologiei comuniste, dar și al ideologiilor fascistă și nazistă – s-a inspirat din scrierile Apostolului Pavel. În toate aceste ipostaze ale sale – creștinism, comunism, fascism și nazism – rezultatul marii schimbări se obţinea prin lupta dintre vechi şi nou.
[2] Expulzat din Paris, la cererea guvernului Prusiei, Marx s-a mutat la Bruxelles (1847), unde-a intrat în asociaţia secretă a Ligii comuniştilor. Din însărcinarea celui de-al doilea congres al ei, Marx şi Engels i-au elaborat programul, cunoscut sub numele de Manifestul Partidului Comunist (1848). Apelul cu care se încheie – „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” – a fundamentat, ideologic, crearea Cominternului (1919), Cominformului (1947) şi a tuturor celorlalte organizaţii suprastatale iniţiate ulterior de Kremlin.
[3] Cf. David Priestland, Secolul roșu. O istorie a comunismului, Editura Litera Internațional, București, 2012, p. 63.
[4] În 1903, la cel de-al doilea congres al Partidului Muncitoresc Social Democrat din Rusia, Lenin a provocat sciziunea sa, pe baza unor contraziceri privind statutul partidului. Adepții lui Lenin au fost majoritari (bolșevicii), detașându-se de fracțiunea minoritară (menșevicii). Până în 1952, partidul comuniștilor din Uniunea Sovietică a purtat în titulatura sa termenul de bolșevic.
[5]Cf. Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 119-125
[6] Cf. Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 112
[7] Întâi acționăm și apoi vom vedea ce urmează.
[8] Congregatio de Propaganda Fide a fost înființată de papalitate, în secolul XVII, pentru răspândirea credinței și coordonarea activităților misionare. Pe aceste sensuri s-a structurat, ulterior, conceptual de propagandă politică.
[9] Alexandre Adler, Vladimir Fédorovski, Secolul roșu, Corint, 2012, p. 20
[10] Pragmaticul om politic a făcut atunci un viraj către trecut: începând din 1921, a introdus „noua politică economică” (NEP).
[11] O amintire redată în memoriile sale de către doctorul personal al lui Mao evidenţiază identificarea cultului personalităţii cu anumite practici religioase. În 1959, Mao primise în dar, de la ministrul de externe al Pakistanului, câteva fructe de mango. Le-a trimis muncitorilor din fabrici. Cele câteva fructe ajunse într-o fabrică de textile au devenit obiect de cult și… împărtășanie. Întâi s-a organizat o adunare în onoarea celui care-a trimis darul. Fructele au fost apoi trase în ceară și așezate pe ,,altarul” mesei din sala de ședințe. Prin fața lor au trecut toți muncitorii. Observând că încep să se altereze, conducătorii fabricii le-au fiert într-un vas uriaș cu apă. Din ,,compotul” acesta s-au ,,împărtășit” apoi toți muncitorii într-o altă ceremonie de venerare a lui Mao (Cf. Li Zhisui, Viaţa particulară a preşedintelui Mao, Editura Elit, Bucureşti, 1997, p. 187-188).
[12] Jean Francois Soulet, Istoria imediată, Editura Corint, București, 2000.
[13] Orlando Figes, Rusia revoluționară. 1891-1991, O introducere, Corint, Bucureşti, 2016 pp. 176-177.
[14] Arkadi Vaksberg, Vychinski, Le Procuror de Stalin, Les grands proces de Moscou, Albin Michel, Paris, 1991, p. 74
[15] Lev Troțki (1879-1940), născut într-o familie de evrei bogați, a aderat din tinerețe la marxism. S-a implicat activ în revoluția de la Petrograd din toamna lui 1917, după care a devenit comisar al Afacerilor Externe. În războiul civil a fost creatorul și conducătorul Armatei Roșii. Conflictul cu Stalin l-a dus la excluderea din partid (1927) și la expulzarea din țară (1929). În exil a scris cărți critice la adresa stalinismului și a fondat Intrenaționala a IV-a (1938). A fost asasinat, în propria sa casă din Mexic, de către un agent sovietic (1940).
[16] În 1933, partidul avea aproximativ 3,5 milioane de membri, epurările ducând la scăderea lui la 1,9 milioane, în 1939. Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/PCUS/, consultat în 24.08.2016.
[17] Orlando Figes, op. cit., p. 177.
[18] Idem.
[19] Viaceslav Molotov (1890-1986), unul dintre protejații lui Stalin, a îndeplinit importante funcții în conducerea PCUS, precum acelea de Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului (prim-ministru, 1930-1939) și Ministru de Externe (1939-1949).
[20] Orlando Figes, op. cit., p. 178.
[21]Cf. Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, Editura Institutului European, Iaşi, 1998.
[22] Unul dintre rechizitoriile proceselor din 1938, atribuit lui Andrei I. Vîşinski, Procurorul general al URSS, conchidea următoarele: „În ţara noastră bogată în resurse de tot felul era cu neputinţă, este cu neputinţă să lipsească vreun produs. Ştim acum, de ce, în ciuda abundenţei de produse, nu se găseşte momentan când un articol, când altul. Vina este tocmai a acestor trădători” – cf. Lavinia Betea, Mentalităţi şi remanenţe comuniste. Aspecte psihosociale, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, pp. 233-234.
[23] Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 289.
[24] Inchiziția a apărut în secolul al XIII-lea ca o instituție a catolicismului, după ce acesta a devenit o religie de stat. Rolul acestui tribunal era să apere puritatea dogmei de devieri de practică sau interpretare numite „erezii”.
[25] A. I. Vîşinski (1883-1954) şi-a început cariera politică ca membru al fracţiunii menşevice a social-democraţilor ruşi. Provenind dintr-o familie înstărită şi specialist în drept, în calitate de susţinător al lui Kerenski, în vara lui 1917 semnase un mandat de arestare împotriva lui Lenin. „Pata neagră” de la dosarul său va fi bine speculată. Un amănunt relevant despre personalitatea sa se leagă de procesul altui vestit bolşevic, Serebriakov, în casa căruia procurorul Vîşinski se va muta imediat după ce-i pronunţă condamnarea la moarte.
[26] Condamnările la moarte ale ereticilor prin ardere pe rug s-au pronunțat de Inchiziție pe substratul citării lui Isus Hristos de către Apostolul Ioan: ,,Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiuță neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard” (Ioan: 15, 6).
[27] După mărturisirile unui fost anchetat în procesele staliniste postbelice, lucrurile se petreceau şi în acest fel: „Când au venit să mă aresteze şi m-au dus la primul interogatoriu, m-au întrebat: ştii de ce eşti aici? Am spus, da, vreţi câteva informaţii de la mine. Nu, nu vrem nici o informaţie de la tine, ştim totul despre tine. Vrem mărturisirea ta” (Cf. Stelian Tănase, „Interviu cu G.H. Hodos” în revista Sfera politicii, 1996, anul V, nr. 35, pp. 26-28).
[28] Andrei Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Univers, Bucureşti, 1997, p. 102.
[29] Pavel Sudoplatov, Misiuni speciale; Arhitectura terorii, Elit Comentator & Eleusis, Bucureşti,1996, p. 313.
[30] În modul acesta cinic era numită execuția tipică ,,marii terori” staliniste, cu metoda împușcării victimei cu pistolul în ceafă. Ca să nu murdărească haina militară cu sângele victimei, simultan apăsării pe trăgaci, cekistul îi aplica o lovitură la fund.
[31] Arkadi Vaksberg, Vychinski, Le Procuror de Stalin, Les grands proces de Moscou, Albin Michel, Paris, 1991, p. 123.
[32] Ibidem, p. 95.
[33] Originea revoluţionarului de profesie poate fi plasată în întâlnirea, din exil, între nihilistul rus Bakunin și tânărul Neceaev. Cel din urmă a elaborat un cod al eticii şi acţiunii „revoluţionarului de profesie” cunoscut sub denumirea de Catehismul lui Neceaev (1869).
[34] Cartea a fost tradusă în România: Artur Koestler, Întuneric la amiază, Albatros, Bucureşti, 1991.
[35] Nikolai Buharin (1888-1937) s-a născut la Moscova într-o familie de profesori. După studii la universitatea din oraşul natal, a fost exilat în Siberia (1911) pentru activitate revoluţionară. Din exil a fugit în străinătate. După victoria revoluţiei bolşevice s-a afirmat ca unul dintre fondatorii ideologiei comuniste, cu rol hotărâtor în redactarea constituţiei URSS (1936). În „testamentul“ său, Lenin l-a apreciat ca fiind „cel mai important şi mai valoros teoretician al partidului”. În perioada de tatonare a acordurilor între teoria şi practica revoluţionară, Buharin s-a remarcat ca exponent al „comunismului de stânga” (milita pentru declanşarea revoluţiei mondiale şi impunerea dictaturii proletariatului). S-a împotrivit însă colectivizării forţate, făcându-se vinovat și de „deviaţionism de dreapta”. Ca fost colaborator al lui Troțki, s-a ales și cu eticheta de troțkist. A fost arestat in martie 1937 sub acuzaţia de spionaj în favoarea unei puteri imperialiste şi defăimare a regimului stalinist. Greva foamei pe care-a declarat-o, la început, ca protest, a fost caracterizată de foștii tovarăși drept ,,conduită antipartinică”. Și-a îndeplinit ,,sarcina de partid”, procesul său fiind un model de proces stalinist. Cum printre victimele reabilitate de Hrușciov prin ,,raportul secret” s-a aflat și Buharin, cazul anchetei sale a devenit un exemplu de ,,arhitectură a terorii staliniste”, generată de ,,cultul personalității”.
[36] Aron, R., La lutte de clases, Galimard, Paris, 1964.
[37] Lucrețiu Pătrășcanu (1900-1954) s-a născut într-o familie cu rădăcini aristocratice din Moldova. Membru al PCdR încă de la înfiinţarea acestuia (1921), licenţiat în drept şi doctor în ştiinţe economice al Universităţii din Leipzig, Pătrăşcanu a făcut o figură de execpție în micul PCdR. Reprezentant al PCdR în structurile Cominternului (1933-1934), Pătrăşcanu cunoştea realităţile sovietice. Prin legăturile de rudenie sau de amiciție ale familiei sale cu persoane de importantă poziție și influență, deosebit de ceilalți ilegaliști, Pătrășcanu n-a fost închis în anii războilui, ci a obținut „domiciliu forțat” la una dintre proprietățile familiei. Faptul va deveni „dovadă” a colaborării sale cu „organele represiunii burghezo-moşiereşti şi fasciste” şi „trădării tovarăşilor săi” – două dintre acuzaţiile procesului. Datorită acelorași relații de familie, Pătrășcanu a reprezentat partidul comunist în alianţa politică (Blocul Național Democrat) ce a declarat scoaterea ţării din războiul împotriva URSS la 23 august 1944. Pătrăşcanu a preluat şi preşedinţia delegaţiei româneşti care a semnat la Moscova armistiţiul cu Uniunea Sovietică (septembrie 1944). În primul guvern constituit după întoarcerea armelor, a ocupat funcţia de ministru al Justiţiei.
[38] În spiritul aceleiași manipulări, Ceaușescu n-a reabilitat public nici victimele celorlalte procese politice: procesul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1952) și procesul Vasile Luca (1952).
[39] A fost și cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu care, în decursul anchetei, a avut trei tentative de sinucidere. Industriașului Alexandru Ștefănescu, aflat la o vârstă înaintată, i s-au adus la cunoștință acuzațiile abia în proces, pe baza „martorilor” fiind condamnat la muncă silnică pe viață.
[40] Mişcarea fondată în anii ‘50 de călugărul indian Maharishi Mahesh dobândise popularitate prin adepţi celebri precum membrii formaţiilor Rolling Stones şi Beatles. În practicarea ei, prima fază este iniţierea făcută prin şedinţe teoretice de un magistru, urmate de o ceremonie în care iniţiatul îşi primeşte mantra. După un anumit timp, fostul iniţiat devine, la rându-i, maestru, iniţiindu-i pe alţii.
[41] Lavinia Betea, „Revoluția culturală” – Afacerea ,,Meditația transcendentală”, în Jurnalul Național, 19 august 2005.
[42] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 24/1982, ff. 25-28.
[43] Idem, f. 25.
[44] Perspectiva victimelor a fost descrisă pe larg de Doina Jela, Cătălin Strat, Mihai Albu, Afacerea Meditaţia transcendentală, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004.
[45] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 24/1982, f. 33.
[46] Idem, f. 57.
[47] Bunăoară, Andrei Pleșu, ministrul Culturii din primul guvern post-comunist, a fost trimis cu o bursă la Heidelberg (1983-1984), după care și-a reluat postul de cercetător științific la Institutul de Istoria Artei. Cf. Protagoniști ai vieții publice, decembrie 1989-decembrie 1994, vol.3, Agenția Națională de Presă Rompres, București 1995, p. 59.
http://revistapolis.ro/erezii-si-vanatori-de-vrajitoare-in-regimul-comunist/
///////////////////////////////////////////
Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare-Dezastrele aduse umanităţii de darwinism: Teoria rasiala a lui Darwin
by Mirean
După Darwin, rasa umană superioara era cea europeană-albă. Rasele africane sau asiatice pierdeau pur şi simplu în lupta pentru supravieţuire.
Acum aproape 5000 de ani, in tinuturile bogate ale Orientului mijlociu, in Mesopotamia , religiile pagane erau dominante. Aceste culturi pagane au generat o serie de mituri si superstitii privind originea vietii in Univers. Unul dintre aceste mituri era cel al evolutiei. Conform epicii sumeriene Enuma Elish viata a aparut in mod spontan in apa apoi a evoluat dintr-o specie in alta.
Aceste conceptii provenind de la culturi idolatre au fost iterate in lumea moderna in sec.18. Unii intelectuali europeni, influentati de curente antice grecesti au adoptat in consecinta materialismul, cu o credinta comuna: se pronuntau ferm impotriva oricarei idei de religie monoteista.
Cartea „Sistemele naturii” a fost socotita principala sursa a ateismului. In acest context, biologul francez Jean Baptiste Lamarck a fost prima persoana care sa ofere o versiune detaliata a teoriei evolutiei. Teoria lui Lamarck, care a fost combatuta mai tarziu, afirma ca fiintele vii au evoluat unele din altele, prin variatii graduale, de-a lungul timpului.
Charles Darwin a repetat si a popularizat viziunea lui Lamarck intr-o forma putin schimbata. Darwin si-a prezentat viziunile in Anglia, in anul 1859, prin publicarea cartii sale „Originea speciilor”. Cartea lui Darwin era in realitate o versiune detaliata a mitului evolutiei, aparut initial la vechii sumerieni. El afirma in teoria sa ca toate speciile diferite au evoluat prin hazard dintr-un stramos comun, care a aparut in apa tot prin sansa.
Paleontologii, in special, erau constienti ca intreaga teorie era de fapt o plasmuire a imaginatiei sale. Arhiva fosilifera sustinea ideea ca fiintele vii n-au intreprins vre-un proces evolutiv de la stadii primitive la stadii complexe. Chiar si organisme, care au trait cu sute de milioane de ani in urma, posedau aceleasi structuri complexe, precum omologii lor actuali. Nu existau urme ale unor forme intermediare, pe care Darwin se astepta sa le gaseasca si care ar fi facut trecerea de la o specie la alta.
Oricum, teoria a capatat in scurt timp suport politic din moment ce putea oferi o asa-zisa baza stiintifica puterilor dominante ale sec. 19.
Teoria rasiala a lui Darwin
In 1871 Darwin a publicat o alta carte: „Descendenta omului” in care afirma ca omul a evoluat dintr-o creatura maimutoida. Darwin n-a fost in stare sa ofere vreo dovada, care sa sustina afirmatiile sale; in schimb a avansat cateva scenarii imaginare.
De asemenea, el a imbratisat o idee interesanta: el a afirmat ca unele rase sunt mai evoluate, si de aceea mai avansate, decit altele. In vreme ce rasele australe le considera ca fiind la acelasi nivel cu maimutele.
Mai era un aspect important al teoriei lui Darwin : el si-a cladit intreaga teorie pe conceptul „luptei pentru supravietuire”. Chiar si subtitlul cartii sale „Originea speciilor PRIN SELECTIE NATURALA” sau conservarea raselor favorizate in lupta pentru existenta, vadesc limpede viziunile sale rasiste. Dupa Darwin, rasa umana superioara era cea europeana-alba. Rasele africane sau asiatice pierdeau pur si simplu in lupta pentru supravietuire. Darwin a mers si mai departe, sugerind ca intr-un sfirsit aceste rase vor fi total anihilate: “Intr-un viitor nu prea indepartat (masurat in secole) rasele umane civilizate aproape sigur vor extermina si inlocui rasele salbatice din lume. In acelasi timp „maimutele antropomorfe” vor fi fara indoiala exterminate.” (Ch. Darwin – „Descendenta omului”, 1871, p. 199)”.
Cum arata aceasta luare de pozitie, Darwin era un rasist convins, crezind in superioritatea omului alb. El credea ca omul alb va inrobi mai intai, apoi eradica asa-numitele rase inferioare. Intr-adevar, ideile lui Darwin au gasit teren favorabil ; in vremea sa, omul alb era deja in cautarea unei teorii care sa-i indreptateasca crimele.
Filosofia colonialismului
Incepind cu sec.16, europenii au inceput sa colonizeze diferite parti ale lumii. Primii colonizatori au fost spaniolii, sub indrumarea lui Cristopher Columbus. In scurt timp „conquistadorii” spanioli au invadat America de Sud, inrobind popoarele bastinase, care erau pasnice de felul lor. Provinciile Americii de Sud, care erau bogate in aur si argint, au fost pradate de acesti invadatori. Nativii, care au incercat sa se opuna, au fost macelariti. Dupa spanioli, portughezii, olandezii si apoi englezii au luat parte la competitia colonizarilor.
In sec.19 Marea Britanie a devenit cel mai mare imperiu colonial al lumii. Din India si pina in America latina, Imperiul britanic exploata intensiv resursele naturale. Desigur, aceste puteri colonizatoare nu doreau sa ramina in istorie drept jefuitoare, astfel ca, au cautat o indreptatire pentru aceasta exploatare. Justificarea lor era in a eticheta oamenii exploatati drept primitivi, de era cu putinta, chiar drept animale.
Odata cu dezvoltarea doctrinelor materialiste, oamenii au inceput sa ignore faptul ca au fost creati de Dumnezeu. Acesta a fost de asemenea momentul nasterii rasismului. Pretinsa baza stiintifica a rasismului era teoria evolutiei a lui Darwin.
Cu asemenea viziuni rasiste, Darwin a furnizat un suport solid politicilor de colonizare ale puterilor europene. Imperialismul Angliei victoriene a ales teoria darwinista drept „baza stiintifica” si indreptatire.
Scandalul „Omul de Piltdown”
Unul dintre cele mai interesante exemple privind modul in care teoria evolutiei inspira imperialismul britanic este scandalul omului de Piltdown.
In 1912 un craniu ciudat a fost descoperit in orasul Piltdown din Anglia. Charles Dawson, omul de stiinta care l-a descoperit, impreuna cu echipa sa, au declarat ca acesta apartinea unei fiinte care avea caractere pithecantropoide. Arthur Keith, un biolog evolutionist binecunoscut, a examinat fosila si a confirmat rezultatele.
Dawson si Keith au accentuat o problema importanta: capacitatea craniana era similara cu a omului modern. Maxilarul avea caractere de maimuta.
Craniul omului de Piltdown devenea subit obiectul unei mindrii nationale pentru englezi. Din moment ce craniul a fost descoperit in Anglia, in mod firesc trebuia sa fie un stramos al britanicilor. Capacitatea mare a craniului se presupunea ca indica un nivel evolutiv superior altor rase, confirmind astfel superioritatea „mintii” englezesti, lucru care explica entuziasmul cu care a fost primita descoperirea fosilei de Piltdown in Anglia.
Ziarele anuntau vestea pe prima pagina. in cercurile sociale se sarbatorea cu multa veselie aceasta descoperire. Guvernul britanic l-a onorat pe Arthur Keith cu Ordinul Cavaleresc ca recunostinta pentru munca sa privind craniul de Piltdown.
Binecunoscutul paleontolog evolutionist Johanson explica legatura|dintre omul de Piltdown si imperialismul britanic astfel: „Descoperirea omului de Piltdown era foarte eurocentrica; nu numai craniul de Piltdown avea o superioritate, dar si englezii erau astfel superiori”.
Inspiratia pe care craniul de Piltdown o oferea englezilor a durat aproape 40 de ani. Apoi, in 1953, un om de stiinta, pe nume Kenneth Oakley, a cercetat in detaliu fosila si a dezvaluit faptul ca aceasta reprezenta de fapt cel mai mare fals al secolului XX. Fosila a fost falsificata prin atasarea unei mandibule de orang-utan la un craniu uman.
Radio Londra a anuntat acest fapt cu uimire: “…una dintre cele mai cunoscute fosile din lume a fost descoperita ca fiind o cacialma. Acum 40 de ani descoperirea sa a fost senzationala; astazi vine vestea socanta: aceasta este „tilharie fosilifera”!”
Pentru evolutionisti scandalul omului de Piltdown era doar un inceput; in anii urmatori, alte cranii au fost prezentate drept dovezi ale unor ipotetici stramosi ai omului; dar mai tirziu, fiecare dintre ele s-au dovedit a fi fie o frauda, sau o intrerpretare gresita. S-a descoperit mai tirziu, ca aceste cranii fie apartineau unor specii extinse de maimute, fie unor vechi rase umane.
In ciuda acestui fapt, evolutionisti au mers si mai departe, si au prezentat fosile de cimpanzei, orangutani si chiar porci (!) drept stramosi ai omului. Totusi de-a lungul timpului, ei au trebuit sa renege aceste fosile, carora le-au dat nume, precum : Sinanthropus, Ramapithecus si Hesperopithecus.
Povestea omului de Piltdown ofera o simbolica indicatie privind modul in care rasismul britanic primea suport din partea teoriei evolutiei; imperialismul englez gasise de fapt o „fundatie solida” pe care sa se bazeze.
Harun Yahya – The Disasters Darwinism Brought To Humanity
////////////////////////////////////////////
Copacii arată puterea creatoare a lui Dumnezeu
HAVEL JOSEPH
Copacilor li se acordă o poziție importantă în Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmul 1 compară un om care își întemeiază viața pe legea lui Dumnezeu cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea.
© 123rf.com/Michael Versprill
Pentru majoritatea oamenilor, copacii sunt însăși esența naturalității, ceea ce implică în esență absența aportului uman artificial. În ultimele decenii, literatura seculară a arătat o schimbare notabilă către interpretarea naturalității ca absență a aportului divin – ca fiind doar produsul întâmplării, prin evoluție. Nimic mai departe de adevăr; un copac nu este un produs al întâmplării, ci al unui proiect divin.
Pentru a demonstra acest lucru, comparați un copac cu un zgârie-nori, adesea văzut ca un exemplu suprem de realizare umană. Un zgârie-nori începe cu un plan, întocmit de o echipă de arhitecți și ingineri. Chiar și un copac foarte mare începe cu o sămânță mică, adesea nu mai mare decât un vârf de ac. Dar este plină de informații complexe programate care îi controlează dezvoltarea într-un gigant viu.
Este nevoie ca un munte de materiale precum ciment, nisip și oțel să fie adus la fața locului pentru a construi un zgârie-nori. Dar răsadul de copac își formează corpul său – sistemul de rădăcini, trunchiul și coroana – la fața locului, folosind doar materiile prime care îl înconjoară. Utilizează apa adusă de ploaie, dioxidul de carbon și oxigenul[1] din aerul înconjurător și nutrienții dispersați prin sol în jurul rădăcinilor sale.
Nu numai atât, dar energia care face posibilă construirea structurii sale impresionante nu trebuie să fie generată în altă parte și canalizată către șantier. Energia soarelui este captată de organele speciale ale copacilor, numite frunze. Aceste structuri mici, verzi și în mare parte plate, conțin mii de fabrici minuscule, dar extrem de sofisticate, capabile să capteze energia solară și să o transforme în substanțe bogate în energie. Arborele le folosește pentru a-și construi corpul și pentru a-și îndeplini numeroasele funcții.
Acest proces, numit fotosinteză, este cu mult superior eforturilor similare pe care omenirea, împreună cu toate universitățile și institutele noastre de cercetare, le-a realizat până acum. Utilizează compuși organici complecși și structuri atât de miniaturizate încât sunt invizibile ochiului liber, pentru a produce zaharuri cu energie ridicată.
Materia primă cheie utilizată în această fixare a energiei este dioxidul de carbon. Acesta este un „deșeu” generat atunci când un animal sau o plantă „ard” substanțe precum zaharurile pentru a obține energie, la fel ca atunci când combustibilii fosili sunt arși de oameni pentru a genera electricitate.
În economiile noastre, ne luptăm cu problema eliminării deșeurilor. Dar în copaci acest lucru este tratat cu grijă și eficient prin această fixare a energiei solare. Produsul secundar al acestui proces este oxigenul, care este esențial pentru viața animală (și vegetală). Este eliberat din frunzele copacului în atmosferă prin aceiași pori de acces (stomate) prin care este absorbită materia primă cheie, dioxidul de carbon.
Structura copacului – superioritatea designului
Coroana copacului este astfel concepută încât să ofere frunzelor expunere maximă la sursa de energie, soarele. Fiecare celulă de fotosinteză din frunze este conectată la restul copacului prin canale conducătoare minuscule. Un set, xilemul, conduce apa și substanțele chimice dizolvate în sus, de la rădăcini la frunze. Celălalt set, floemul, conduce zaharurile produse în frunze în jos spre rădăcini. Ambele tipuri se formează în interiorul copacului din zaharurile generate de lumina soarelui, reconstituite în substanțe puternice și stabile numite celuloză și lignină.
De asemenea, floemul are o funcție dublă. Pe lângă conducerea fluxului de zaharuri în jos, protejează și părțile moi ale copacului unde se formează țesutul nou. Deci acționează ca un scut exterior împotriva daunelor mecanice sau provocate de incendiu.
Sistemul de rădăcini al unui copac are, de asemenea, o funcție dublă. Ancorează copacul în sol și extrage apă și substanțe nutritive din acesta. Când plouă, o parte din apă intră direct prin suprafețele frunzelor, dar cea mai mare parte ajunge în pământ. Un copac are nevoie de cantități mari de apă pentru a supraviețui și să prospere. Rădăcinile sale caută apa și o extrag în mod activ din sol, împreună cu nutrienții dizolvați, pentru a ajunge către coroană.
Rădăcinile cresc astfel încât să stabilizeze copacul și să protejeze solul de eroziune. În solul neînghețat, creșterea lor este continuă; ele răspund la stimuli de creștere în jos (geotropism) și umiditate (hidrotropism). Ciupercile și bacteriile din sol cooperează cu rădăcinile copacilor pentru a maximiza absorbția de nutrienți, care pot fi destul de dispersați în sol. Prin comparație, fundația unui zgârie-nori este doar un mijloc mecanic de a menține clădirea în poziție verticală și este limitată la dimensiunea sa inițială.
Apa de la rădăcini ajunge în coroană prin tulpina copacului. Apa trebuie ridicată împotriva gravitației până la 100 de metri, o provocare inginerească descurajantă. Orice mecanism, chiar și cea mai puternică pompă artificială, care ar încerca să ridice apa prin aspirație, ar fi limitată de presiunea atmosferică la o înălțime de aproximativ 10 m. Copacii depășesc acest lucru printr-o combinație ingenioasă de metode la nivel celular.
Ceea ce este clar din toate acestea este superioritatea designului divin. Probabilitatea ca și o singură fază a dezvoltării și funcționării unui copac să apară întâmplător este infimă. Acest lucru este indiferent la orice factori selectivi, deși aceștia sunt suficient de reali în reglarea fină a „potrivirii” unei plante la mediul său. Probabilitatea ca întregul arbore integrat și care funcționează ireproșabil să ia ființă numai prin mutații aleatoare și selecție naturală este efectiv nulă.
Copaci care fac copii ale copacilor
Deși copacii sunt în general longevivi, în cele din urmă mor și, prin urmare, trebuie să se înlocuiască. Modul în care se face acest lucru este o altă minune a designului. Prin semințe, toate informațiile care guvernează creșterea și funcționarea copacului, codificate în ADN, sunt transmise generației următoare prin mașini uimitoare și preprogramate.
Toate observațiile științifice confirmă că informațiile pot fi transmise și se pot degrada în acest proces, dar nu s-a observat niciodată că apar prin procese „naturale”, adică în absența inteligenței. Informația din semințele de copac, care include o capacitate limitată de adaptare și variație, a trebuit să provină inițial dintr-o sursă inteligentă. Aceste informații reflectă strălucirea planului lui Dumnezeu din tipurile inițiale de la Facere.
Autor: Joseph Havell
Sursa: Creation.com | Trees: God’s creative power on display
Traducător: Cristian Monea
[1] La fel ca animalele, plantele folosesc oxigenul pentru a arde compușii care conțin carbon pentru a obține energia necesară proceselor acestora.
https://facerealumii.ro/copacii-puterea-creatoare/#comment-24004
////////////////////////////////////////
Fundația darwinistă a comunismului
JERRY BERGMAN
O trecere în revistă a scrierilor fondatorilor comunismului arată că teoria evoluţionismului, în special cea elaborată de Darwin, a fost extrem de importantă în dezvoltarea comunismului. Mulţi dintre arhitecţii comunismului, incluzând pe Stalin, Lenin, Marx şi Engels, au acceptat viziunea asupra lumii descrisă în Cartea Facerii, până când au aflat de Darwin şi de ceilalţi gânditori contemporani ai acestuia, ceea ce a condus în ultima instanță, la abandonarea viziunii biblice. Mai mult, darwinismul a fost decisiv şi pentru convertirea lor la comunism, precum şi pentru abordarea viziunii care i-a condus către filozofia bazată pe ateism. În plus, idea centrală a comunismului, a revoluţiei violente în care cei puternici îi domină pe cei mai slabi, a constituit o parte naturală inevitabilă în desfăşurarea istoriei, plecând de la conceptele şi concluziile darwiniste.
Karl Heinrich Marx (1818–1883)
Ca şi viziune, darwinismul a fost un factor decisiv nu numai în influenţarea dezvoltării nazismului, dar şi în apariţia comunismului şi a holocaustului comunist, care, după unele estimări, a suprimat vieţile a mai mult de o sută de milioane de persoane(1). Marx, alături de înaintaşii, asociaţii şi succesorii săi, a fost un doctrinar evoluţionist care a încercat să construiască o societate pe premise evoluţioniste. Există o bogată documentaţie a acestei afirmații şi puţini ar putea să o pună sub semnul întrebării(2).
Karl Heinrich Marx (1818–1883) Beate Wilder-Smith a sugerat că evoluţionismul este “placa centrală a doctrinei marxiste de azi. Naziştii au fost convinşi, după cum sunt astăzi comuniştii, că evoluţia a avut loc, că întreaga biologie a evoluat spontan ascendent şi astfel, elementele intermediare sau tipurile mai puţin evoluate are trebui în mod activ, eradicate. Ei credeau că selecţia naturală poate şi trebuie să fie ajutată continuu, de aceea măsurile politice instituite, de a eradica pe cei cu handicap, evreii şi negrii, pe care ei îi considerau subdezvoltaţii (subliniere în original)”(3).
Mulţi extremişti au fost activi înainte ca Darwin să îşi publice influenta sa lucrare “Originea Speciilor”, în 1859, dar cum credinţa religioasă exista de dinainte nu numai printre oamenii de ştiinţă, a fost foarte dificil pentru aceşti radicali să convingă masele pentru acceptarea ideologiei comuniste (sau a altor ideologii de stânga). În principal din aceste motive, naţiunile occidentale au blocat dezvoltarea celei mai radicale mişcări a secolului. Oricum, Darwin a deschis uşa marxismului prin furnizarea a ceea ce Marx a crezut că este un argument ştiinţific de a nega Creaţia şi, prin extensie, de a-L nega pe Dumnezeu(4).
Tăgăduirea lui Dumnezeu şi întâlnirea cu Darwin, l-au inspirat pe Marx în dezvoltarea viziunii sale asupra unei lumi fără Dumnezeu, cunoscută acum drept comunism. Şi asemenea altor darwinişti, Marx a subliniat caracterul ştiinţific al ideologiei sale comuniste şi ca atare, a elaborat o metodologie şi o perspectivă ştiinţifică(5). Bethell notează că Marx a admirat lucrarea lui Darwin,
“nu pentru raţiuni economice, ci pentru că Universul lui Darwin era pur material şi explicarea lui nu mai implica nici o referire la nevăzut, la cauze nemateriale sau dincolo de el. În această accepţiune, Darwin şi Marx au fost adevăraţi camarazi…” (6)
Şi istoricul Hofstadter subliniază că cei mai mulţi dintre radicalii marxişti timpurii “s-au simţit ca acasă în atmosfera darwinistă. Pe rafturile librăriilor socialiste din Germania, numele Darwin şi Marx erau alăturate mereu.” El adaugă faptul că lucrările comuniste “care se revărsau de la Editura Kerr din Chicago (cea mai mare editura americană de cărţi comuniste), erau frecvent ornate cu citate cunoscute din Darwin, Huxley, Spencer şi Haeckel”.
Născut în 1818, Marx a fost botezat ca luteran în 1824, a urmat şcoala elementară luterană, a primit laude pentru primul său eseu pe teme morale şi religioase şi a fost evaluat de către profesorii săi ca fiind “expert moderat” în teologie (prima sa lucrare scrisă a fost despre “iubirea lui Hristos”) (8, 9, 10), până când a sosit timpul să întâlnească primele noţiuni ateiste şi materialiste, pe atunci dominante la Universitatea din Berlin. Marx a scris neobosit, până la moarte, publicând sute de cărţi, monografii şi articole. Lordul Isaia Berlin chiar a şi declarat că
“nici un alt gânditor al secolului 19 nu a avut aşa o directă, deliberată şi puternică influenţă asupra maselor cum a avut Marx” (11).
Marx a văzut lumea vie în termeni darwinişti de luptă pentru supravieţuirea celui mai puternic, implicând triumful celui puternic şi subjugarea celui mai slab (12). Darwin susţinea că lupta pentru supravieţuire se întâlneşte la toate formele de viaţă. Pornind de la această idee, Marx a considerat că lupta majoră pentru existenţă apare la oameni sub forma claselor sociale. Barzun (13) a concluzionat că Marx şi-a considerat lucrarea ca o paralelă a celei lui Darwin şi că,
“precum Darwin, Marx a crezut că a descoperit legea dezvoltării. El a privit istoria ca desfăşurându-se în etape, după cum darwiniştii au văzut straturile geologice şi formele succesive de viaţă. Atât Marx, cât şi Darwin, au făcut din luptă un mijloc de dezvoltare. Din nou, la Darwin valoarea se măsura supravieţuire și reproducere – un fapt absolut ce apare în timp şi care nesocoteşte în întregime calitatea morală sau estetică a produsului. La Marx, măsură valorii este munca depusă – un factor absolut ce apare în timp, care, deasemenea nesocoteşte utilitatea produsului. Ambii au tins să îngrădească şi să modifice absolutul în fata obiecţiilor”(14).
Marx i-a datorat mult lui Darwin pentru ideile sale centrale. În cuvintele lui Marx: “Lucrarea lui Darwin este foarte importantă şi îmi foloseşte ca bază pentru selecţia naturală din cadrul luptei de clasa din istorie… nu este numai o lovitură mortală adusă “teologiei” din cadrul ştiinţelor naturale, dar chiar înţelesul lor raţional este explicat empiric” (15). Marx a citit prima dată Originea Speciilor a lui Darwin la numai un an după publicare şi a fost foarte entuziasmat, recitind-o apoi, doi ani mai târziu (16)
El a participat la o serie de lecturi ale lui Thomas Huxley despre ideile lui Darwin şi “nu a vorbit despre nimic altceva, decât despre Darwin şi enorma semnificaţie a descoperirilor sale ştiinţifice” (17). Potrivit unui apropiat al său, Marx a fost deasemenea
“… unul dintre primii care au sesizat profund semnificaţiile cercetărilor lui Darwin. Chiar şi înainte de 1859, anul publicării Originii Speciilor – şi printr-o remarcabilă coincidenţă, anul publicării Contribuţiilor la Critica Economiei Politice, a lui Marx, acesta a realizat importanta epocală a lui Darwin. Pentru Darwin… se pregătea o revoluţie similară celei pentru care Marx însuşi lucra… Marx a fost la curent cu orice nouă apariţie şi şi-a notat fiecare nouă descoperire, în special în domeniul ştiinţelor naturale…” (18).
Berlin declară că după ce a devenit comunist, Marx a detestat cu patos “orice credinţă în cauze supranaturale” (19). Stein a notat că
“Marx însuşi a privit munca lui Darwin ca o confirmare din partea ştiinţelor naturii asupra viziunii sale…” (20).
Hyman i-a inclus pe Darwin şi Marx în rândul celor patru oameni consideraţi răspunzători pentru marea majoritate a evenimentelor secolului 20. (21) Potrivit lui Heyer, Marx a fost orbit de Darwin şi în mod cert, ideile lui Darwin au avut o influenţă majoră nu numai asupra lui şi a lui Engels, dar şi asupra lui Lenin şi Stalin. Mai mult, scrierile acestor oameni dezbăteau frecvent ideile lui Darwin (22). Marx şi Engels “au îmbrăţişat cu entuziasm darwinismul, au fost la curent cu scrierile lui Darwin şi adesea corespondau între ei, dar şi cu alţii, despre reacţiile lor la concluziile lui Darwin (23, 24).Comuniştii au recunoscut importanţa lui Darwin asupra mişcării lor şi de aceea l-au aparat în mod viguros: “Mişcarea socialistă recunoaşte chiar de la începuturi darwinismul ca fiind un element important în accepţiunea sa asupra lumii. Când Darwin şi-a publicat Originea Speciilor în 1859, Karl Marx a trimis o scrisoare lui Frederick Engels în care spunea:
“… aceasta este cartea care conţine bazele istoriei naturale pentru opinia noastră. Şi le suntem recunoscători tuturor acelor eminenţi cercetători ai secolului 19 care ne-au lăsat aşa un bogat patrimoniu de cunoştinţe, dar mai ales lui Charles Darwin pentru deschiderea căii noastre către o înţelegere evolutivă, dialectica a naturii” (25).
Proeminentul comunist Friedrich Lessner a concluzionat despre Capitalul şi Originea Speciilor, ca fiind cele două cele mai mari creaţii ştiinţifice ale secolului (26). Pentru cele aproximativ 140 de milioane de decese cauzate de comunism, influența darwinismului a fost doar în parte: “pentru Marx omul nu are “ființă”. Pentru că omul este propriul său creator şi va deveni în mod conştient propriul său creator în deplină libertate (independență) față de moralitate sau de legile naturii şi ale naturii lui Dumnezeu. Aici vedem de ce marxismul justifica sacrificiul nemilos de oameni care trăiesc astăzi, oameni care, în acest stadiu al istoriei, sunt parţial oameni” (27).
Halstead adăugă faptul că fundamentul teoretic al comunismului “… este materialismul dialectic care a fost expus cu mare claritate de Frederick Engels în Anti-Duhrung şi Dialectica Naturii. El a recunoscut marea importanță a contribuţiilor aduse de geologie în stabilirea faptului că au fost mişcări şi schimbări constante în natură, precum şi semnificativele demonstraţii ale lui Darwin cu aplicabilitate la lumea organică… Punctul crucial al întregului cadru teoretic, cu toate acestea, este în natura schimbărilor calitative. Aceasta a fost, deasemenea precizata de Engels în Dialectica Naturii, o dezvoltare în care schimbările calitative apar nu în mod gradual, ci rapid şi abrupt, luând forma saltului de la o stare la alta”… Aici este, deci, reţeta revoluţiei” (28).
Conner adăugă faptul că ideologia comunistă învaţă că “prin îmbrăţişarea darwinismului, clasă muncitoare îşi va consolida apărarea împotriva atacurilor reacţionare şi va pregăti calea pentru transformarea ordinii sociale” adică o revoluţie comunistă (29).
Friedrich Engels
Friedrich Engels (1820 – 1895)Colaborator şi frecvent co-autor al lui Marx, Friedrich Engels, a fost crescut de un tată strict şi pietist credincios al Bibliei, dar Engels, deasemenea, a respins creştinismul, evident, parţial ca urmare a studiilor sale la Universitatea din Berlin (30). La mormântul lui Marx, Engels a declarat: “Exact aşa cum Darwin a descoperit legea evoluţiei în natura organică, aşa a descoperit Marx legea evoluţiei în istoria omenirii…” (31).
Himmelfarb a concluzionat, din studiul lui Darwin, că era mult adevăr în elogiul lui Engels la adresa lui Marx:
“Ceea ce amândoi au celebrat a fost ritmul intern şi cursul vieţii, unul al vieţii naturii, celălalt al societăţii, precedate de legi fixe, netulburate de Voia lui Dumnezeu sau a omului. Nu există catastrofe în istorie, după cum nici în natură. Nu există acte inexplicabile, nici violări ale ordinii naturale. Dumnezeu era la fel de lipsit de putere, ca şi oamenii individuali, pentru ca să interfereze cu dialectica internă şi cu forţa de auto-reglare a dezvoltării” (32).
Şi alţii au avut, deasemenea o importanță decisivă în dezvoltarea mişcării comuniste. Unul dintre aceştia a fost şi Alexander Herzen (1812-1870), primul care a articulat noul radicalism în Rusia şi fiind în deplină armonie cu ideile lui Marx, a fost un pionier al chemării maselor la revoltă pentru dobândirea puterii comuniste. Teoria sa a fost o versiune rusească distinctă a socialismului bazat pe comuna ţărănească, care a furnizat bază ideologică primară pentru o mare parte a activităţii revoluţionare în Rusia, până în 1917.
Herzen a fost, deasemenea influenţat de evoluţionism:
“Scrierile din universitate ale lui Herzen, vizează în primul rând teme precum devenirea biologică… Herzen afişează o bună cunoaştere a literaturii ştiinţifice serioase ale perioadei… în special lucrări care anunţau idea evoluţiei… (incluzând) scrierile lui Erasmus Darwin, bunicul lui Charles şi până la un punct, predecesorul său ideologic… El a fost la curent cu dezbaterea dintre adepţii lui Cuvier, care a susţinut caracterul imuabil al speciilor, şi Geoffroy-Saint-Hilaire, transformaționist sau evoluţionist; şi, bineînţeles, el a trecut de partea celui de-al doilea, din moment ce idea evoluţiei continue era necesară pentru a ilustra desfăşurarea progresivă a Absolutului. Pe scurt, formarea ştiinţifică a lui Herzen constă, în esenţă, în materia primă pentru biologia filozofiei naturale.”
Vladimir Lenin
Lenin a fost, deasemenea influenţat semnificativ de Darwinism şi a acțiunat în concordanţă cu filozofia “puţini dar buni”, o redeclarare a selecţiei naturale (34).El a fost crescut de părinţi credincioşi, devotaţi Bibliei, din clasa de mijloc (35). Apoi, în jurul anului 1892, a descoperit lucrările lui Darwin şi Marx, iar viaţa sa a fost schimbată pentru totdeauna (36). Pentru Lenin, un catalizator în adopţia marxismului, l-a constituit faptul că sistemul rusesc educaţional, în mod injust i-a anulat, cu un an de graţie, dreptul de proprietate al tatălui său, ceea ce a aruncat familia într-o criză. În decursul unui an, tatăl său a murit, lăsându-l pe Lenin devastat, la vârsta de 16 ani (37).Lenin l-a admirat profund pe tatăl său – un om harnic, religios şi inteligent.
Kister adăugă: “Singura piesă de artă din biroul lui Lenin era o statuetă kitsch reprezentând o maimuţă stând pe un teanc de cărţi – inclusiv Originea Speciilor – şi contemplând un craniu uman. Acest comentariu în ipsos al viziunii lui Darwin asupra omului, a rămas mereu în ochii lui Lenin în timpul lucrului la birou, aprobând planuri sau semnând garanţii. Maimuţa şi craniul erau un simbol al convingerilor sale, credinţa darwinistă că omul este o brută, lumea o junglă şi vieţile indivizilor sunt irelevante.
Lenin, probabil, nu a fost un om instinctiv vicios, dar cu siguranţă a ordonat un mare număr de măsuri vicioase. Poate că maimuţa şi craniul au fost invocate pentru a-i reaminti faptul că, în lume, conform lui Darwin, brutalitatea omului faţă de om este inevitabilă. În lupta sa de a crea “paradisul muncitorilor” prin mijloace ştiinţifice, el a ordonat multe decese. Maimuţa şi craniul poate că l-au ajutat să înăbuşe orice urmă de bunătate sau impuls uman ce mai rămăsese în urma unei copilării sănătoase (38).
Joseph Stalin (1879–1953)
Dictatorul sovietic Joseph Stalin (născut Joseph Djugashvili), a ucis aproximativ 60 de milioane de oameni (39). Ca şi Darwin, a fost iniţial un student la teologie şi, de asemenea ca şi Darwin, evoluţionismul a fost important în transformarea sa dintr-un creştin practicant, într-un ateu comunist (40, 41). Yaroslavsky a notat că, încă de pe când era un student ecleziast, Stalin a “început să citească pe Darwin şi să devină ateu” (42).
Stalin a devenit un “avid Darwinist, a abandonat credinţa în Dumnezeu şi a început să spună colegilor săi seminarişti că oamenii descind din maimuţă şi nu din Adam”. Yaroslavsky notează că “nu numai cu Darwin devenise familiar tânărul Stalin la şcoală ecleziastica Gori, ci şi cu ideile lui Marx” (43).
Joseph Stalin (1879–1953) Miller adăugă faptul că Stalin a avut o memorie extraordinară şi a învăţat cu foarte mare uşurinţă, astfel că monahii care îi predau, au concluzionat că el ar fi putut “deveni un remarcabil preot al Bisericii Ortodoxe Ruse. Dar în 5 ani la seminar, el devenise interesat de mişcarea naţionalistă din provincia sa natală, de teoriile lui Darwin şi de scrierile lui Victor Hugo despre Revoluţia Franceză. Ca şi naţionalist, el a fost anti-țarist şi a devenit membru al unei societăţi secrete” (44).Rezultatul a fost că “brutala să copilărie şi viziunea asupra lumii dobândită în copilărie, întărită de citirea lui Darwin, l-au convins că mila şi indurarea erau atribute slabe şi stupide. Astfel a putut să ucidă, cu un sadism de care şi Hitler ar fi fost invidios – şi chiar în număr mai mare decât a făcut-o Hitler” (45).
Koster a adăugat că Stalin a omorât oameni din două mari motive: “…deoarece reprezentau o ameninţare personală pentru el sau pentru că erau o ameninţare pentru progres – ceea ce în termeni marxiști-darwiniști însemna un fel de evoluţie către un paradis pământesc de un tip nemaiîntâlnit” (46).
Importanța ideilor lui Darwin este subliniată de Parkadze, un prieten din copilărie la lui Stalin:
“Fiind tineri, aveam o pasională sete de cunoaştere. Astfel că, pentru a trezi la realitate minţile colegilor noştrii seminarişti, de a le desfiinţa mitul creării lumii în şase zile, noi trebuia să ne familiarizăm cu originea geologică şi vârsta pământului, pentru a putea fi capabili să demonstrăm cu argumente ceea ce susţineam; trebuia să ne familiarizăm cu învăţăturile lui Darwin. Am fost ajutaţi de Antichitatea Omului a lui Lyell şi de Descendența Omului, a lui Darwin, ultima în traducerea editată de Sechenov. Tovarăşul Stalin a citit lucrarea ştiinţifică a lui Sechenov cu mare interes. Treptat am început studiul dezvoltării claselor sociale, ceea ce ne-a condus la scrierile lui Marx, Engels şi Lenin.
În acele zile, citirea literaturii marxiste era pedepsită ca propagandă revoluţionară. Efectele au fost resimţite în mod deosebit în seminar, unde doar numele lui Darwin era întotdeauna menţionat cu injurii… Tovarăşul Stalin ne-a adus aceste cărţi. Primul lucru pe care ar trebui să îl facem, a spus, e să devenim atei. Mulţi dintre noi începuseră să îşi însuşească o perspectivă materialistă şi să ignore subiectele teologice. Lecturile noastre din diversele domenii ale ştiinţei, nu numai că ne-au ajutat să scăpăm de bigoţii şi minţile înguste ale seminarului, dar ne-au pregătit, deasemenea pentru primirea ideilor marxiste. Fiecare carte pe care o citeam, indiferent dacă era de arheologie, geologie, astronomie sau civilizaţii primitive, ne-a confirmat adevărul marxismului” (47).
Ca rezultat al influenţării lui Lenin, Stalin sau alţi lideri sovietici, Darwin a devenit un “erou intelectual în Uniunea Sovietică. Există un splendid muzeu Darwin în Moscova şi autorităţile sovietice au imprimat o medalie specială cu Darwin, în onoarea centenarului Originii Speciilor”(48).
Opoziţia lui Marx faţă de religie
Acceptarea darwinismului şi respingerea religiei au fost decisive pentru noua mişcare comunistă. Când Marx a abandonat credinţa creştină şi a devenit ateist, a stabilit că religia a fost un instrument al bogaţilor pentru a subjuga pe săraci. El a denunţat public religia, numind-o “opiul popoarelor” şi în aproape toate naţiunile unde comunismul şi-a asumat puterea, bisericile au fost, dacă nu abolite întru totul, sigur neutralizate în efect (49).
Opiul este un medicament care înlătura durerea şi Marx, a caracterizat religia că având acelaşi efect, adică a fost folosită pentru restabilirea păcii celor oprimaţi, deoarece a propovăduit pacea, nonviolența, iubirea aproapelui. Rezultatul a fost că i-a făcut să se simtă mai bine, dar nu le-a rezolvat problema.
Marx a simţit că religia nu este numai o iluzie: ea a avut o funcţie socială vătămătoare şi anume să distragă atenţia opresaţilor de la adevărata cauză a opresiunii lor şi să împiedice oamenii să vadă aspra realitate a existenţei lor. Câte vreme muncitorii şi împilaţii credeau că răbdarea lor, morală şi suferinţa le va aduce libertatea şi fericirea în rai, ei permiteau să fie asupriţi. Marx a concluzionat că muncitorii şi-ar schimba percepţia asupra realităţii numai dacă ar înţelege că nu există Dumnezeu, nici viaţă după moarte şi nici vreun alt motiv întemeiat pentru care să nu aibă ceea ce îşi doresc acum, chiar dacă va trebui să ia de la alţii. Soluţia, a argumentat Marx, a fost să abolească religia, care astfel ar permite săracilor să se revolte în mod direct împotriva “opresorilor” (latifundiarilor, bogaţilor, antreprenorilor, etc) şi să le ia averile, astfel că săracii să se bucure de bogăţii şi împliniri în această lume.
În plus, din moment ce “bogaţii şi puternicii nu le vor da de bunăvoie, masele vor trebui să le confişte cu forţa (50). Eidelberg a notat că “eshatologia lui Marx, filozofia sa materialistă asupra istoriei, este, în toate scopurile practice, o doctrină a unei revoluţii permanente, o doctrină ce nu poate crea decât violenţă, teroare şi tiranie periodică” (51).
De aceea, Marx a hotărât că “abolirea religiei” este o premisă pentru obţinerea adevăratei fericiri a oamenilor (52). În consecinţă, o importantă piatra de temelie a comunismului a fost să se elimine opiumul (religia) de la oameni şi să fie convinşi că ei trebuie să mănânce, să bea şi să fie fericiţi acum, pentru că mâine ar putea muri (şi pentru a avea ce să mănânce şi să bea, trebuie să fure de la bogaţi şi de la cei de succes). Marx a subliniat faptul că în filozofia darwinistă, în afară de plăceri personale în acum şi aici, viaţa pe termen lung nu oferă altceva, nu are scop sau semnificaţie, deoarece suntem accidente ale naturii care, după toate probabilităţile, nu vor mai avea loc pe Pământ (53).
Cu toate acestea un factor foarte important nu a fost reprezentat în mod adecvat în nerealista (deşi idealistă) viziune asupra lumii a lui Marx . Acesta a fost faptul că, după cum şi Biblia subliniază, lucrătorii sunt vrednici de plata lor. Demararea unei afaceri, de obicei, atrage după sine o cantitate enormă de risc şi solicită o muncă asiduă, de multe ore, depusă de către persoane care adesea deţin şi un mare talent în a călăuzi afacerea către succes. Multe noi afaceri eşuează – maxim 1 din 5 reușește – şi succesul este, în marea majoritate, unul moderat.
Pe de altă parte pot apărea recompense enorme dacă o afacere reuşeşte. Recompensele nu includ numai bogăţia şi prestigiul, dar şi satisfacţia realizării şi construirii unei afaceri de succes. Răsplata trebuie să fie mare pentru ca oamenii să îşi asume riscurile implicate. Mulţi dintre cei care eşuează în afaceri, de multe ori pierd tot ceea ce au. Din aceste motive, ca teorie economică, comunismul a fost sortit eşecului.
Pentru a se asigura că îşi menţine puterea, comunismul trebuia să îndoctrineze populaţia împotriva religiei, în special a Creştinismului, a religiei Iudaice şi Islamice, care pun accent pe faptul că deposedarea oamenilor de bunurile lor, fără compensarea datorată, este greşită, precum şi că a omora pe cineva pentru a-i lua averea este un păcat greu. Mai mult, aceleaşi religii subliniază că, în timp ce trebuie să trăim în dreptate şi pentru ceea ce este drept, justiţia nu este garantată în această lume (dar Dumnezeu a promis răsplata în viaţa de apoi, pentru cei care urmăresc dreptatea).
Culminant în dezvoltarea teoretizării lui Marx, ca şi a multor adepţi ai săi, a fost respingerea Creştinismului şi a valorilor sale morale şi întoarcerea către o viziune agnostică/ateistă a lumii. Scripturile ne învaţă că trebuie să ne preocupe grija, şi compasiunea pentru săraci, văduve, orfani, deformaţi sau proscrişi social, chiar şi infractori şi, deasemenea subliniază că vrednic este lucrătorul de plată sa, condamnând crima (chiar dacă este urmare a unei revoluţii sociale – căci cine ridică sabia, de sabie va pieri, Apocalipsa 13:10). Creştinismul, în general, a fost o forţă care a stat împotriva privării oamenilor de roadele muncii lor.
Rezultatele idealiste atee ale lui Marx, au devenit acum, în mod tragic, foarte evidente. Idealul comunist în care “fiecare ia potrivit nevoilor sale, iar fiecare dă, în funcţie de abilităţile sale”, a devenit adesea “fiecare ia tot ce poate şi da înapoi cât mai puţin posibil”. Rezultatul a fost falimentul economic al majorităţii ţărilor comuniste.
În ultima decadă, am fost martorii colapsului regimurilor comuniste şi înlocuirea lor cu forme de guvernământ socialiste sau capitaliste (Cuba şi China au acum guverne socialiste, China a instituit reforme majore capitaliste, străduindu-se să coexiste cu capitalismul, iar Coreea de Nord se mişcă rapid către o guvernare socialistă). Calitatea societăţii este determinată de valoarea liderilor săi. Cei mai calificaţi oameni ar trebui să conducă şcolile, fabricile şi guvernele societăţii. Sărăcia economică a Rusiei şi a marii părţi din Europa de Est (datorită complexităţii a mai multor factori), atestă în mod elocvent, eşecul comunismului.
De ce comunismul este ateist şi de ce a produs un holocaust
Marx (1818-1883) a fost influenţat considerabil de conceptul dialectic al lui Hegel. George Hegel (1770-1831) a susţinut că religia, ştiinţa, istoria şi “aproape orice altceva” evoluează către o stare superioară pe măsură ce timpul progresează (54).
Se întâmplă aceasta datorită unui proces numit dialectică, în cadrul căruia, o teză (o idee) se confruntă în cele din urmă cu o antiteză (o idee opusă), producând o sinteză sau un amestec al celor mai bune idei vechi şi noi. Marx a stabilit ca teză capitalismul şi proletariatul organizat ca fiind antiteza. În esenţă, conflictul central în capitalism a fost între cei care controlau mijloacele de producţie (proprietarii, clasa bogată sau burghezia) şi cei care desfăşurau efectiv munca fizică (muncitorii sau proletariatul). Idea centrală a lui Marx că fost că sinteza (comunismul) reiese din luptă între proletariat şi burghezie. Aceasta este ilustrată de faimoasa fraza a lui Marx “muncitori din toată lumea uniţi-vă şi alungaţi-i pe asupritori”.
Marx a concluzionat faptul că masele (muncitorii – cei care muncesc în fabrici sau ferme) vor lupta cu antreprenorii, bogaţii şi proprietarii de afaceri. Şi din moment ce erau mai mulţi muncitori decât proprietari, Marx a crezut că în cele din urmă, muncitorii vor înlătura întreprinzătorii, printr-o revoluţie violentă, confiscându-le fabricile şi averile. Rezultatul va fi fost o dictatură a proletariatului. A considerat că proprietatea privată va fi abolita şi muncitorii îşi vor deţine țara colectiv, incluzând fermele şi mijloacele de producţie.
Toţi muncitorii ar împărţi în mod egal roadele muncii lor, construind o societate fără clase, în care fiecare câştigă o sumă egală de bani. Această filozofie evident că a atras milioane de oameni, în special pe cei săraci, împilaţi şi pe mulţi din clasa de mijloc care se îngrijeau de săraci. Revoluţia comunistă a dus la confiscarea bunurilor claselor de proprietari, bogaţi, industriaşi şi alţii. Însuşirea frauduloasă a pământului şi averilor celor bogaţi, a generat o rezistenţă pe scară largă.
Mulţi dintre aceşti oameni şi-au construit bogăţia prin muncă şi decizii abile, nefiind dispuşi să renunţe la ceea ce în multe cazuri a însemnat ani grei de muncă. A rezultat o baie de sânge, înghiţind vieţile a sute de milioane de oameni. Printre ei, unii dintre cei mai capabili, talentaţi şi inteligenţi industriaşi, antreprenori şi intelectuali – forţa motrice a unei naţiuni. Muncitorii au fost puşi să conducă companii şi fabrici conduse odinioară de ceea ce Marx a numit burghezie; mulţi dintre aceştia însă nu deţineau abilităţile şi calităţile necesare acestor afaceri. Ca urmare, produse inferioare calitativ, productivitate scăzută şi incredibile cantităţi de deşeuri au constituit în lumea comunistă, o regulă pentru generaţii întregi.
După cum notează Jorafsky, oricât de aspru ar putea istoria să judece marxismul, adevărul este că teoria lui Marx a unificat darwinismul şi revoluţia intrinsec şi inseparabil:
”… un istoric cu greu ar putea nega faptul că afirmaţia lui Marx de a ghida ştiinţific pe cei ce ar transforma societatea, a fost unul dintre motivele principale ale enormei influenţe pe care a avut-o doctrina să“ (56).
Comunismul chinez. Mao Tse Tung (1893–1976)
Mao Tse Tung (1893–1976) Darwinismul a fost, deasemenea, şi în revoluţia din China un factor decisiv: “Mao Tse-Dung l-a considerat pe Darwin, după cum a fost prezentat de darwiniştii germani, drept fundament al socialismului ştiinţific chinez (57).” Politicile lui Mao au condus la uciderea a mai mult de 80 de milioane de oameni. Măsura aplicării darwinismului este arătată de Kenneth Hsu. Când a fost student în China, în anii ’40, trebuiau să îşi fortifice trupurile şi pentru o oră înaintea micului dejun lectorul le ţinea un discurs: “trebuie să ne oţelim voinţa de a lupta pentru existenţă, ne spunea. Cel slab va pieri; numai cel tare va supravieţui” (58).
Hsu a adăugat că erau învăţaţi să dobândească putere prin ură. El subliniază ironia faptului că “în acelaşi timp, de partea cealaltă a frontului, un tânăr german a ascultat politicile lui Goebbels şi a fost înrolat în Hitler Jugend. Potrivit ambilor noştri profesori, unul sau altul dintre noi, ar fi trebuit să triumfe, totuşi nu ar fi surprinzător pentru mama mea să constate că noi acum suntem colegi, vecini şi prieteni.
Deşi amândoi am supravieţuit războiului, am fost victimele unei ideologii sociale pline de cruzime, care presupune competiţia dintre indivizi, clase, naţiuni său rase ca fiind o condiţie naturală a vieţii şi astfel, este natural pentru superior să îl deposedeze pe inferior. Pentru ultimul secol şi chiar mai mult, aceasta ideologie a fost predată ca fiind o lege naturală a ştiinţei, mecanismul evoluţiei care a fost formulat foarte puternic de Charles Darwin în 1859, în Originea Speciilor… Trei decenii au trecut de când am fost introdus în curtea şcolii să îl aud pe rector cum contrazice înţelepciunea familiei mele cu afirmaţiile sale darwiniste pline de superioritate” (59).
Hsu conchide că din perspectivă a ceea ce s-a întâmplat în război şi de atunci încoace (şi ce s-ar mai putea întâmpla în viitor), “trebuie să mă întreb ce soi de fitness este demonstrat de acest fel de lupte. Ca om de ştiinţă, trebuie să examinez în mod deosebit, validitatea ştiinţifică a unei noţiuni care poate crea atât de mult prejudiciu” (60, 58).
Importanța darwinismului, constată Hsu, a fost indicată de experienţa unei excursii în China a lui Theo Sumner împreună cu Cancelarul German Helmut Schmit. Theo a fost uimit să îl audă personal pe Mao Tse-Dung despre cât datorează Mao darwinismului şi în special omului care l-a inspirat pe Hitler, darwinistul Ernst Haeckel (61). Hsu a concluzionat că Mao a fost convins, că fără continua presiune a selecţiei naturale, umanitatea ar degenera. Această idee l-a inspirat pe Mao să susţină “revoluţia neîncetată care mi-a adus țara în pragul ruinei”.
Rezumat
În minţile lui Hitler, Stalin şi Mao, să tratezi oamenii ca pe animale, nu era ceva greşit, deoarece ei credeau că Darwin a demonstrat că oamenii nu erau creaţia lui Dumnezeu, şi de fapt, descind din simple organisme mono-celulare. Toţi trei au considerat că a fost moral să elimine pe cei care nu se potrivesc sau să-i înghesuie ca pe o turmă de vite în vagoane de marfă, înspre lagăre de concentrare şi gulaguri, dacă prin aceasta, filozofia darwinistă îşi atinge scopul (62).
Ideile darwiniste au jucat un rol decisiv în dezvoltarea şi răspândirea comunismului. Este dificil să concluzionăm dacă comunismul ar fi “înflorit” după cum a făcut-o, dacă Darwin nu şi-ar fi dezvoltat a sa teorie a evoluţiei. Este foarte limpede că dacă Marx, Lenin, Engels, Stalin şi Mao ar fi continuat să îmbrăţişeze viziunea iudeo-creştină asupra lumii şi nu ar fi devenit darwinişti, teoria comunistă şi revoluţiile pe care le-a inspirat nu s-ar fi răspândit niciodată în atât de multe ţări precum s-a întâmplat.
Atunci înseamnă că, după toate probabilităţile, holocaustul produs de comunism (care a rezultat în moartea a peste 100 de milioane de oameni) nu ar fi apărut niciodată.
După spusele câştigătorului Premiului Nobel – Alexander Soljeniţîn:
“… dacă mi s-ar cere azi să formulez cât mai concis posibil cauza principală a dezastruoasei revoluţii care a înghiţit mai mult de 60 de milioane de ruşi, nu aş putea-o face mai precis decât să repet: omul L-a uitat pe Dumnezeu; de aceea s-au întâmplat toate acestea.” (63)
Cu recunoştinţă
Doresc să mulţumesc domnului dr. Bert Thompson, domnului dr. Wayne Frair, lui Clifford Lillo și lui John Woodmorappe pentru comentariile lor la primele versiuni ale acestui articol.
Autor: Jerry Bergman
Sursa: Creation.com | The Darwinian foundation of communism
Traducere: Nicoleta Ștefan
Referinţe şi note
Courtois, S., Werth, N., Panne, J-L., Paczkowski, A., Bartosek, K. and Margolin, J-L., The Black Book of Communism; Crimes, Terror, Repression, Harvard University Press, Cambridge, p. 4, 1999.
Morris, H., That Their Words May be Used Against Them, Master Books, Forrest, p. 417, 1997.
Wilder-Smith, B., The Day Năzi Germany Died, Master Books, San Diego, p. 27, 1982.
Perloff, J., Tornado în a Junkyard, Refuge Books, Arlington, p. 244, 1999.
Kolman, E., Marx and Darwin, The Labour Monthly 13(11):702-705, p. 705, 1931.
Bethell, T., Burning Darwin to save Marx, Harpers Magazine, p. 37, December 1978.
Hofstadter, R., Social Darwinism în American Thought, George Braziller Inc., New York, p. 115, 1959.
Berlin, I., Karl Marx: Hâş Life and Environment, Oxford University Press, New York, p. 31, 1959.
Koster, J., The Atheist Syndrome, Wolgemuth and Hyatt, Brentwood, pp. 162, 164, 1989.
Wurmbrand, R., Marx and Satan, Crossway Books, Westchester, p. 11, 1987.
Berlin, Ref. 8, p. 1.
Pannekoek, A., Marxism and Darwinism, Charles A Kerr, Chicago, 1912.
Barzun, J., Darwin, Marx, Wagner: Critique of a Heritage, 2nd Edition, Doubleday, Garden City, New York, p. 8, 1958.
Barzun, Ref. 13, p. 170.
Zirkle, C., Evolution, Marxian Biology, and the Social Scene, University of Philadelphia Press, Philadelphia, pp. 85-87, p. 86, 1959
Colp, R., Jr., The contracts between Karl Marx and Charles Darwin, J. History of Ideas 35(2):329-338; p. 329, 1972.
Colp, Ref. 16, pp. 329-330.
Lessner, F., A workers reminiscences of Karl Marx; în: Reminscences of Marx and Engels, Foreign Languages Pub. House, Moscow, p. 106, 1968.
Berlin, Ref. 8, p. 30.
Stein, G.J., Biological science and the roots of Nazism, American Scientist, 76:50-58, p. 52, 1988.
Hyman, S.E., The Tangled Bank: Darwin, Marx, Frazer & Freud aş Imaginative Writers, Grosset and Dunlap, New York, 1966.
Heyer, P., Marx and Darwin: A Related Legacy on Man, Nature and Society, Ph.D. Dissertation, Rutgers University, 1975.
Conner, C., Evolution vs. Creaţionism: în defense of scientific thinking, Internaţional Socialist Review (monthly magazine supplement to the Militant), p. 4, November 1980.
Torr, D. (Ed.), Karl Marx and Friedrich Engels: Correspondence 1846-1895, Internaţional Publishers, New York, 1934
Conner, Ref. 23, pp. 12, 18.
Lessner, Ref. 18, p. 109.
Eidelberg, P., Karl Marx and the declaration of independence: the meaning of Marxism, Intercollegiate Review 20:3-11, p. 10, 1984.
Halstead, L.B., Popper: good philosophy, bad science, New Scientist, pp. 216-217, 17 July 1980.
Connor, Ref. 23, p. 12.
Koster, Ref. 9, p. 164.
Treadgold, D., Twentieth Century Russia, Rând McNally, Chicago, p. 50, 1972.
Himmelfarb, G., Darwin and the Darwinian Revolution, W.W. Norton, New York, pp. 422-423,1959.
Malia, M., Alexander Herzen and the Birth of Russian Socialism, Harvard University Press, p. 91, 1961. Reprinted, Grossett and Dunlap, New York, 1971.
Schwartz, F., The Three Faces of Revolution, The Capitol Hill Press, Falls Church, p. 30, 1972.
Miller, W., Roberts, H. and Shulman, M., The Meaning of Communism, Silver Burdett, Morristown, p. 33, 1963.
Miller et al., Ref. 35, p. 36.
Koster, Ref. 9, p. 174.
Koster, Ref. 9, p. 174.
Antonov-Ovesyenko, A., The Time of Stalin: Portrait of a Tyranny, Harper and Row, New York, 1981.
Koster, Ref. 9, p. 176.
Humber, P.G., Stalin’s brutal faith, Impact, October 1987.
Yaroslavsky, E., Landmarks în the Life of Stalin, Foreign Languages Publishing House, Moscow, pp. 8-9, 1940.
Yaroslavsky, Ref. 42, p. 9
Miller et al., Ref. 35, p. 77.
Koster, Ref. 9, p. 177.
Koster, Ref. 9, p. 178.
Yaroslavsky, Ref. 42, pp. 12-13.
Huxley, J. and Kittlewell, H.B.D., Charles Darwin and Hâş World, Viking Press, New York, p. 80, 1965.
Marx, K., A Contribution to the Critique of Hagel’s Philosophy of Right, p. 57, 1844. Reprinted în Early Political Writings (edited and translated by Joseph O’Malley), Cambridge University Press, 1994.
Macrone, M., Eureka! 81 Key Ideas Explained, Barnes and Noble, New York, p. 216, 1995.
Eidelberg, Ref. 27, p. 10.
Marx, Ref. 49, p. 58.
Gould, S.J., Wonderful Life: Burgess Shale and the Nature of History, W.W. Norton, New York, p. 233, 1989.
Macrone, Ref. 50, p. 52.
Macrone, Ref. 50, p. 51.
Joravfsky, D., Soviet Marxism and Natural Science, Routledge and Kegan Paul, London, p. 4, 1961.
Stein, Ref. 20, p. 52; Ruse, M., Biology and values: a fresh look; în: Marcus et al., Logic, Methodology, and Philosophy of Science, Elsevier Science Publications B.V., p. 460, 1986.
Hsü, K.J., The Great Dying: Cosmic Catastrophe, Dinosaurs and the Theory of Evolution, Brace Jovanovich, Harcourt, p. 1, 1986.
Hsü, Ref. 58, pp. 1-2.
Hsü, Ref. 58, p. 2.
Hsü, Ref. 58, p. 13
Perloff, Ref. 4, p.225.
Quoted în Ericson, E., Solzhenitsyn: voice from the Gulag, Eternity, pp. 21-24, October 1985.
https://facerealumii.ro/fundatia-darwinista-a-comunismului/
///////////////////////////////////////////
SUTTON Wall Street și Revoluția Bolșevică
Descriere
Prefața autorului
Încă din anii 1920, numeroase pamflete și articole, chiar unele cărți, au încercat să stabilească o legătură între „bancherii internaționali” și „revoluționarii bolșevici”. Rareori aceste încercări s-au bazat pe evidențe solide și niciodată n-au fost argumentate în cadrul contextului unei metodologii științifice. Firește, unele „evidențe” folosite în aceste încercări au fost frauduloase, unele au fost irelevante, multe altele nu pot fi verificate. Examinarea subiectului de către cercetătorii din mediul academic a fost evitată deliberat. Probabil pentru că ipoteza este împotriva distincției nete capitaliști versus comuniști (și oricine știe, desigur, că aceștia sunt dușmani ireconciliabili). În plus, pentru că s-au scris multe lucruri la limita absurdului pe această temă și o reputație academică poate fi ușor ridiculizată. Este un motiv suficient pentru a evita subiectul.
Din fericire, dosarul decimal al Departamentului de Stat, în particular secțiunea 861.00, conține o documentație extinsă asupra legăturii ipostaziate. Când evidența din aceste documente oficiale este pusă împreună cu cea neoficială din biografii, documente personale și istorii convenționale, de aici emerge o poveste cu adevărat fascinantă.
Descoperim că a existat o legătură între unii bancheri internaționali din New York și mulți revoluționari, inclusiv bolșevici. Acești domni din bănci – care sunt identificați aici – au avut o implicare financiară și au plantat rădăcinile Revoluției Bolșevice. Cine, de ce – și pentru cât – este istoria acestei cărți.
Antony C. Sutton
Martie 1974
Fragment din prefața în limba română, semnată Ninel Ganea
„I saw, in fact, history being written not in terms of what happened but of what ought to have happened according to various ‘party lines’…” (George Orwell)
Pentru a face libertatea să dispară, mai întâi trebuie suprimată diseminarea adevărului, obișnuia să spună profesorul Sutton. În secolul trecut, adevărul nu a prisosit, chiar și în ceea ce s-a numit lumea liberă. Scriitorii care vorbeau, de pildă, despre mizeria totalitară, crimele și lagărele comuniste, erau marginalizați, contestați sau, pur și simplu, ignorați.
Soarta lui Orwell și Panait Istrati este simptomatică. Mult mai comode și mai bine primite de mediul academic, bancar și cultural erau reportajele glorioase despre miracolul sovietic, publicate în ziarele prestigioase ale Occidentului[1]. A trebuit să treacă suficient de mult timp până când amploarea și profunzimea catastrofei provocate de bolșevici să fie acceptate, deși până astăzi se mai pot întâlni edulcorări și reevaluări. Și, pe urmele lui Sutton, ar putea fi deschisă o întreagă discuție dacă această acceptare a răului comunist a fost făcută sub presiunea dezvăluirilor sau din nevoia de a consolida, prin opoziție, un partener dialectic. Desigur că fenomenul nu s-a limitat doar la negarea crimelor comise de comuniștii ruși, ci a țintit întregul demers global-colectivist[2] .
Calea cea mai insidioasă de a suprima adevărul este acoperirea lui sub o mulțime de fapte irelevante și multe, nesfârșite, minciuni, rostogolite ad nauseam. Din acest punct de vedere, Antony Sutton mărturisea că pentru cercetările sale istorice privind legătura dintre sistemul bancar apusean și încarnările totalitare ale secolului XX„ a fost persecutat, dar nu penalizat, legal”. Opera sa impresionantă, tulburătoare, cu adevărat iconoclastă, demolatoare de presupoziții și lozinci bine întipărite, blindată exclusiv cu documente oficiale, imbatabile, a fost trecută cu vederea, ignorată, dar niciodată contestată.
Ceea ce făcea și încă face inacceptabile cărțile sale, ceea ce demonstra fără putință de tăgadă Sutton era ilustrarea complicității criminale pe care „establishmentul anglo-saxon” a avut-o, atât cu Revoluția Bolșevică, cât și în consolidarea puterii comuniste de-a lungul timpului, prin ajutoare financiare, militare, tehnologice și logistice.
Prefața integrală a ediției în limba română, aici
Un fragment din carte, aici
https://magazin.anacronic.ro/produs/wall-street-si-revolutia-bolsevica-precomanda/
//////////////////////////////////////////
Ideile au consecințe
Horațiu Pepine
Fost jurnalist, corespondent pentru Radio Europa Liberă, BBC și DW, contributor la diverse publicații românești, printre care Idei în Dialog. Actualmente profesor la un liceu în București.
La Anacronic va apărea în câteva zile o carte radicală, un manifest conservator lipsit de orice concesie și complezență față de lumea modernă și față de avansurile sale tehnologice, care sunt numite la un moment dat – într-un mod cât se poate de grăitor -”eflorescența splendidă a descompunerii”.
E vorba de cartea profesorului american Richard M. Weaver, Ideile au consecințe (Ideas Have Consequences), apărută la Chicago în 1948, într-o epocă în care rănile încă deschise ale războiului resuscitau vechiul sceptiscism față de natura umană, punând vremelnic în umbră etosul progresist. În această nouă ambianță, tânărul profesor de retorică și literatură engleză, scria o carte neobișnuită, propunându-și să traseze, nici mai mult nici mai puțin, decât declinul dramatic al omului occidental din ultima jumătate de mileniu. În viziunea sa, o alegere ideatică greșită produsă către finele Evului Mediu avea să conducă civilizația occidentală pe drumul unui materialism radical, îndepărtând-o de adevăratele surse ale creativității sale.
Richard M. Weaver trece drept unul dintre reprezentanții de seamă ai conservatorismului american din secolul trecut, dar cine se așteaptă să găsească în această carte o critică modestă a industrialismului ori poate un elogiu al vieții simple la fermă va fi dezamăgit. Cu siguranță că educația sa ca și ”frugalitatea” felului său de a fi, evocată de marele său admirator Russel Kirk, îl apropiau de valorile agrariene ale Sudului, dar ”Ideile au consecințe” au o ambiție infinit mai mare. Cartea cuprinde aproape 1000 de ani de istorie occidentală în mai puțin de 200 de pagini dense, care trasează drumul omului de la vârsta de aur a ”visului metafizic” din perioada Evului Mediu până la vârsta de fier a epocii moderne. Iată ce spune cu propriile sale cuvinte, într-una din numeroasele fraze cu vocație de aforism: ”Omul creat după chipul divin, protagonistul unei mari drame în care se juca chiar soarta sufletului său, a fost înlocuit de umilul om-animal avid de bunuri de consum”. Richard M. Weather ne vorbește despre despre prăbușirea civilizației occidentale din orizontul adevărului revelat în ceea ce el numește – cu un curaj rar întâlnit în epoca modernă – abisul ”idioției morale”.
Autorul american ne avertizează că a scris la rândul său o carte despre declinul Occidentului. O aluzie, desigur, la monumentala lucrare a lui Oswald Spengler scrisă cu 30 de ani mai devreme. Dar profesorul de la Chicago nu urmează calea gânditorului german, ci una total diferită, ancorată în istoria ideilor. Dacă Spengler căuta explicit o logică a istoriei (”o structură metafizică”) de natură să îngăduie previziuni și să explice diferitele etape ale devenirii unei culturi, Weaver crede că omul este liber de orice determinism și că absolut tot ceea ce i se întâmplă reprezintă consecințele directe ale alegerilor sale. Dacă Spengler decretează o necesitate istorică care se împlinește fatalmente cu participarea individului sau împotriva lui, Weaver gândește în termenii teologiei creștine, interpretând istoria ca formă a unei ”căderi” sau a unei greșeli originare. Am putea crede, de fapt, că profesorul american vorbește despre o a doua Cădere, una pe care o plasează de astă dată în Evul Mediu european în perioada marii dezbateri scolastice despre natura universaliilor.
Dar ce s-a întâmplat acum 7-800 de ani de natură să provoace o deturnare catastrofală a istoriei omului? Și, mai ales, care sunt simptomele decăderii sale?
Ne oprim deocamdată aici. Nu înainte totuși de a observa prăpastia care separă această ”istorie a omului” de cărțile la modă de la începutul acestui mileniu, ca de pildă succesul global al lui Yuval Noah Harari cu al său ”Sapiens: o scurtă istorie a umanității”, din 2014. Viziunea biologistă asupra omului a triumfat total într-o istorie care ignoră orice orizont metafizic. În optica unui Harari, ”animalul neînsemnat” ivit prin hazardul materiei cu vreo 3 milioane de ani în urmă a devenit stăpânul planetei și tinde să se tranforme într-un zeu. Iată cum progresismul Whig vituperat de Weaver a atins punctul său culminant și a trecut chiar dincolo de el într-o critică a specismului.
Să observăm ceva: cartea lui Harari nu poate da seama de gândirea lui Weaver în timp ce acesta din urmă, deși scria cu 70 de ani mai devreme, îl conține pe Harari integral și i se adresează la tot pasul. E pur și simplu o dovadă a sărăcirii intelectuale a lumii de azi și, implicit, o tristă confirmare a declinului.
Când modelele vii sunt din ce în ce mai rare sau dispar, când Tradiția este înlocuită de imitații calpe ori ridiculizată, atunci singurul refugiu al celor însetați de viață și libertate îl reprezintă cărțile. Primordial, rolul culturii nu ar trebui să fie altul decât acela de a furniza modele pentru comunitate, de a contura pentru cei care vin exemplele supreme, de a ilustra soluții onorabile. Dar când cultura se transformă într-un rezervor de antimodele și antieroi, când cărțile au rolul de a dărâma, nu de a edifica o comunitate, când cultura devine o anticultură sau o subcultură, atunci rolul unei edituri tradiționale se schimbă. ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Avem nevoie, mai mult decât orice, să înțelegem cum am ajuns într-o fundătură culturală, politică și socială, care sunt erorile intelectuale comise de-a lungul timpului, cine sunt corifeii dezastrului cultural contemporan și cum putem restaura demnitatea omului și a culturii. Debutul editurii a fost marcat de Procesul lui Darwin, o carte necesară pentru a pune rapid și inteligent sub semnul întrebării întreagă metafizică a progresului și a evoluției permanente. Dar acesta nu a fost decât primul pas. Vine acum Ideile au consecințe, un volum apărut în 1948, dar mai actual în fiecare zi, despre declinul civilizației occidentale. În curs de publicare la ANACRONIC sunt Rousseau și romantismul (Irving Babbitt, un critic cultural al începutului de secol XX, pe nedrept și deloc surprinzător uitat de programele de educație modernă) și Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe, cartea părintelui Michael Azkoul despre erorile teologice ale Fericitului Augustin. Aceste patru cărți, imbatabile logic, sunt referințe obligatorii pentru deconstrucția presupozițiilor curente și parte indispensabilă din bibliografia omului cultivat. Îi pregătim, de asemenea, o demitizare serioasă celebrului și prea influentului Sigmund Freud. Însă, până la arcanele subtile de teologie dogmatică, am adus pe piața românească cinci volume despre educație. De la devoalarea naturii, sursei, finanțării și scopului colhozului public (școlarizării obligatorii) – Cum suntem imbecilizați și Arme de instrucție în masă (John Taylor Gatto) la modul cum apariția televiziunii și a tehnologiei media în general au denaturat discursul public și viața noastră – Distracția care ne omoară (Neil Postman) și o carte despre mutilarea artei în menghina corectitudinii politice universitare – Siluirea maeștrilor (Roger Kimball). Obiectivul manifest a fost de a spulbera miturile educaționale legate de mass-media și școala publică, concomitent cu a oferi un model paideic tradițional, Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre (Episcopul Grigorie Grabbe). Tot la educație am putea numi și volumul Chiuind în fântână de Carmen Cătălina Alexa, o carte de povestiri-amintiri despre lumea de ieri. Profesoara de istorie de la Vaslui ne învață să ieșim din istorie. Nu în cele din din urmă, ANACRONIC propune cititorului român o colecție de cărți istorice care vor încerca să schimbe perspectiva asupra unor evenimente clasate, atenuând în același timp din fascinația modelelor abstracte. Au apărut, astfel, cartea profesorului Peter Dale Scott despre Statul profund în America, urmată de excelentul volum al regretatului economist Anthony Sutton, Wall-Street și Revoluția Bolșevică, o carte document despre legăturile dintre bancherii americani și liderii sovietici. Valoroase nu doar prin temele abordate sau prin dezvăluiri, ci și prin modelul de cercetător onest pe care Sutton și Dale Scott îl reprezintă. O ocazie rară în modernitate de a citi istorie scrisă de cercetători, iar nu de propagandiști. Urmează din nou Sutton cu Wall Street și ascensiunea lui Hitler. Eforturile noastre sunt abia la început, iar succesul cărților ANACRONIC va fi un indiciu important că există o ieșire din dezumanizarea intitulată generic modernitate. Vă invităm să priviți raftul Anacronic ca pe o colecție consistentă și unitară care spune aceeași poveste, chiar daca volumele noastre pot părea mai aproape sau mai departe de căutările dumneavoastră intelectuale. Vă îndrumăm cu aceeași convingere către toate titlurile Anacronic cât și către pledoaria pentru clasic și cultivarea virtuților pe care ne-am propus-o prin Anacronic pentru copii.
https://www.anacronic.ro/ideile-au-consecinte/
///////////////////////////////////////////
Cum suntem imbecilizați. Școala psihopatică
John Taylor Gatto
Fragment din cartea Cum suntem imbecilizați. Programa ascunsă a școlarizării obligatorii de John Taylor Gatto, în traducerea Mariei Comănescu, cu o prefață de Mihai-Vladimir Topan, cea mai cunoscută și radicală critică a sistemului public de școlarizare. Î
nsuși Gatto evită termenul de educație atunci când vorbește de școală, pentru simplul fapt ca “instituția școlii școlește foarte bine, dar nu educă – acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută.”
I
Trăim vremuri de mare criză în școli, care este legată de o și mai mare criză socială. Națiunea noastră (n.r. Statele Unite) se clasează ultima din nouăsprezece națiuni industriale în ce privește cititul, scrisul și socotitul. Ultima! Economia de narcotice a lumii se sprijină pe consumul acestei mărfi; dacă nu am cumpăra atâtea visuri din prafuri, toată afacerea s-ar prăbuși – iar școlile reprezintă o importantă piață de desfacere. Rata noastră de sinucideri printre adolescenți este cea mai înaltă din lume, iar copiii sinucigași sunt în cea mai mare parte bogați, nu săraci. În Manhattan, șaptezeci la sută din căsătoriile recente nu rezistă mai mult de cinci ani. Așadar, cu siguranță, ceva nu este în regulă.
Această criză de proporții din școlile noastre, ai cărei martori suntem, se află în strânsă legătură cu o și mai mare criză socială în comunitate. Pare că ne-am pierdut identitatea. Fără precedent, copii și oameni bătrâni sunt înțărcuiți și închiși în afara oricăror afaceri ale lumii: nimeni nu mai vorbește cu ei, iar o comunitate lipsită de copii și de bătrâni care să participe la viața de zi cu zi nu are viitor și nici trecut, ci numai un prezent continuu. De fapt, însuși cuvântul „comunitate” abia dacă se mai potrivește modului în care interacționăm unii cu alții. Trăim în rețele, nu în comunități și toată lumea pe care o cunosc este singură din cauza asta. Școala joacă un rol principal în această tragedie, așa cum joacă un rol principal și în prăpastia care se cască, din ce în ce mai mare, între clasele sociale. Folosindu-ne de școală ca de un mecanism de sortare, pare că ne-am apucat să dezvoltăm un sistem de castă, plin de paria care umblă pe la metrou, cerșind, și care dorm pe străzi.
În cei treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant: școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș.
II
Tipul de școală obligatorie pe care îl avem este o invenție a statului Massachussets din jurul anului 1850. A întâmpinat rezistența – uneori armată – a aproximativ optzeci la sută din populația Massachussetsului, cu un ultim avanpost în Barnstable, pe Cape Cod, unde nu și-au predat copiii pâna în anii 1880, când locul a fost ocupat de armată, iar copiii au trebuit să mărșăluiască, sub pază, spre școală.
Acum, iată o idee ciudată care ar merita cântărită: biroul senatorului Ted Kennedy a emis, nu cu mult timp în urmă, un document care susține că rata alfabetizării înainte de învățământul obligatoriu era de nouăzeci și opt la sută, iar după apariția acestuia procentele nu au mai depășit niciodată nouăzeci și unu la sută, valabil și pentru 1990.
Și încă un lucru ciudat, asupra căruia merită reflectat: mișcarea de homeschooling a crescut încet, încet, până într-acolo că un milion și jumătate de tineri sunt educați în totalitate de către părinții lor; luna trecută, presa despre educație a comunicat niște știri extraordinare, cum că grație capacității lor de a gândi, copiii educați acasă par să fie cu cinci sau chiar zece ani mai avansați decât colegii lor cu pregătire formală.
III
Nu cred că o să scăpăm de școli prea curând, în orice caz nu în timpul vieții mele, dar dacă vrem să schimbăm ceea ce se transformă cu repeziciune într-un dezastru al ignoranței, trebuie să înțelegem faptul că instituția școlii „școlește” foarte bine, dar nu „educă” – acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută. Nu-i vina profesorilor ori a faptului că se cheltuie prea puțini bani. E pur și simplu imposibil ca educația și școala să fie același lucru.
Școlile au fost concepute de Horace Mann, de Sears și Harper de la Universitatea din Chicago, de Thorndyke de la Colegiul pentru Profesori al Universității Columbia și de alții în așa fel încât să fie instrumente pentru o conducere științifică a maselor. S-a intenționat ca școlile să producă, prin aplicarea de șabloane, ființe umane șablon, al căror comportament să fie previzibil și controlabil.
Și, într-o mare măsură, școlile chiar reușesc acest lucru, însă într-o ordine națională tot mai dezintegrată, într-o ordine națională unde oamenii „de succes” sunt numai cei care sunt independenți, au încredere în propriile lor puteri, sunt siguri pe sine și individualiști (deoarce viața de comunitate care îi protejează pe cei dependenți și pe cei slabi a murit și nu au mai rămas decât rețelele), produsele școlii sunt, după cum am spus, irelevante. Oamenii bine-școliți sunt irelevanți. Pot foarte bine să vândă folii și rame de ras, să învârtă hârtii și să vorbească la telefon, sau să stea absenți în fața vreunui ecran scânteietor de computer, dar, ca ființe umane, nu-s de niciun folos. De niciun folos altora și de niciun folos lor înșile.
Nefericirea cotidiană care ne înconjoară cred că este cauzată în mare măsură, așa cum a spus Paul Goodman acum treizeci de ani, de faptul că îi obligăm pe copii să crească mari într-un mod absurd. Orice reformă a învățământului trebuie să se lupte cu absurditățile lui. Este absurd și contra vieții să faci parte dintr-un sistem care te silește să stai închis cu oameni de exact aceeași vârstă și același statut social. Un astfel de sistem te rupe efectiv de imensa diversitate a vieții și de sinergia variațiunilor; cu adevărat, te rupe de propriul trecut și viitor, ferecându-te într-un prezent continuu, la fel cum face și televizorul.
Este absurd și contra vieții să te muți din celulă în celulă la sunetul gongului, în fiecare zi a tinereții tale firești, într-o instituție care nu-ți acordă niciun fel de intimitate, ci te urmărește chiar și în refugiul propriei tale case, pretinzându-ți să-i faci „tema pentru acasă”.
„Cum vor învăța să citească?” mă întrebați, iar răspunsul meu este „Amintiți-vă lecția de la Massachusetts”. Atunci când copiilor li se oferă vieți complete în loc de unele sortate pe bază de vârstă în blocuri de celule, ei învață cu ușurință să citească, să scrie și să socotească dacă toate aceste lucruri au sens în tipul de viață care se desfășoară în jurul lor.
Dar nu uitați faptul că în Statele Unite aproape nimeni dintre cei care știu să citească, să scrie ori să scocotească nu este prea respectat. Noi suntem o țară de vorbitori; cel mai mult îi plătim pe vorbitori, cel mai mult îi admirăm pe vorbitori și astfel, copiii noștri vorbesc fără întrerupere, imitând modelul persoanelor publice de la televizor și pe profesorii de școală. Este foarte greu să mai predai chestiunile de „bază”, pentru că ele, de fapt, nu mai sunt de bază pentru societatea pe care ne-am construit-o.
IV
Două instituții controlează, în momentul de față, viețile copiilor noștri: televizorul și școala, în această ordine. Ambele reduc lumea reală a înțelepciunii, a curajului, a cumpătării și a dreptății la o abstracțiune continuă și fără sfârșit. Secolele trecute, perioadele copilăriei și adolescenței ar fi fost ocupate de muncă reală, de acte de caritate reale, de aventuri reale și de căutarea realistă a unor mentori care să te poată învăța ceea ce îți doreai cu adevărat să cunoști. Mult timp și-l petreceau cu preocupări legate de comunitate, exersând dragostea, întâlnindu-se și studiind toate nivelurile comunității, învățând să-și construiască propriul cămin și zeci de alte îndatoriri necesare procesului de transformare într-un bărbat desăvârșit ori o femeie desăvârșită.
Dar iată, în continuare, calculul timpului pe care îl au la dispoziție copiii pe care îi învăț eu:
Din cele 168 de ore ale săptămânii, copiii mei dorm 56. Le rămân 112 ore în care să-și modeleze o personalitate.
Conform rapoartelor recente, copiii se uită la televizor 55 de ore pe săptămână. Așadar, rămân cu 57 de ore pe săptămână în care să se maturizeze.
Copiii mei petrec 30 de ore pe săptămână la școală, le trebuie aproximativ opt ore ca să se pregătească și să meargă la școală și înapoi și petrec undeva pe la șapte ore pe săptămână să facă teme pentru acasă – în total 45 de ore. În acest interval ei sunt sub supraveghere constantă. Nu au timpul ori spațiul lor privat și sunt puși la punct imediat în caz că încearcă să-și afirme individualitatea în felul în care folosesc timpul sau spațiul. Le rămân 12 ore pe săptămână în care să-și creeze o conștiință proprie. Copiii mei mai și mănâncă, bineînțeles, iar asta le ia din timp – nu prea mult, fiindcă au pierdut tradiția cinei în familie – însă dacă acordăm trei ore pe săptămână pentru mesele de seară, ajungem la o cantitate netă de nouă ore pe săptămână de timp personal pentru fiecare copil.
Nu este suficient timp, nu-i așa? Pe cât copilul este mai bogat, desigur că pe atât se uită mai puțin la televizor, dar timpul copilului bogat este ocupat cu activități la fel de limitate, numai că dintr-o gamă mai largă de distracții comerciale ori cu alocarea inevitabilă de serii întregi de lecții private în domenii pe care el sau ea rareori le-ar alege.
Dar aceste activități nu reprezintă decât un mod mai mascat de a crea ființe umane dependente, incapabile să-și umple propriul timp, incapabile să-și inițieze un curs al vieții bine definit, care să confere substanță și plăcere existenței lor. Această dependență, împreună cu lipsa unui țel, reprezintă o boală națională, iar părerea mea este că școala, televizorul și lecțiile joacă un rol important în acest sens.
Să ne gândim la fenomenele care ne ucid ca națiune: narcoticele, competițiile prostești, sexul recreativ, pornografia violenței, jocurile de noroc și alcoolul – și cea mai rea pornografie dintre toate: vieți întregi închinate achiziționării de lucruri, acumularea ca filosofie. Toate acestea sunt slăbiciuni ale celor cu personalități dependente, iar asta e ceea ce produce în mod inevitabil tipul nostru de școală.
banner-distractia
V
Aș dori să vă descriu efectele care se răsfrâng asupra copiilor noștri prin faptul că le luăm tot timpul – timp de care au nevoie ca să se maturizeze – și îi obigăm să și-l petreacă în abstracțiuni. Este necesar să auziți aceste lucruri, fiindcă orice tip de reformă care nu vizează în mod direct aceste patologii caracteristice nu va fi nimic mai mult decât o fațadă.
- Copiii pe care îi învăț nu au niciun interes pentru lumea adulților. Acest lucru sfidează o experiență de mii de ani, în care preocuparea principală a tinerilor era să studieze atent fiecare mișcare a oamenilor mari. Dar nimeni nu-și mai dorește în ziua de azi ca cei mici să crească mari, în niciun caz înșiși copiii – și cine-i poate învinovăți? Jucăriile suntem noi.
- Copiii pe care îi învăț nu au aproape niciun sentiment de curiozitate, iar rarele dăți când îl au, el este tranzitoriu. Nu se pot concentra prea mult timp, nici măcar asupra lucrurilor pe care le fac de bună-voie. Vedeți legătura dintre clopoțeii care sună-ntruna ca să schimbe activitățile și acest fenomen al atenției evanescente?
- Copiii pe care îi învăț au un simț subdezvoltat al viitorului, al modului în care mâine este inextricabil legat de azi. Așa cum am mai spus, ei trăiesc într-un prezent continuu: momentul precis în care se află reprezintă granița conștiintei lor.
- Copiii pe care îi învăț sunt anistorici: n-au nici cea mai vagă idee despre cum trecutul le-a predestinat propriul prezent, cum le limitează alegerile și le modelează valorile și viața.
- Copiii pe care îi învăț sunt cruzi unul cu altul; le lipsește compasiunea pentru necazul altuia; își bat joc de neputințele celorlalți; îi disprețuiesc pe oamenii la care se vede prea clar că au nevoie de ajutor.
- Copiii pe care îi învăț se simt stânjeniți în fața raporturilor intime ori a candorii. Ei se simt depășiți de situație când au de-a face cu o intimitate autentică, din cauza unui vechi obicei pe care l-au deprins, acela de a ascunde o personalitate secretă în adâncul unei alte personalități exterioare pe care și-au dezvoltat-o din frânturi și bucățele artificiale de comportamente împrumutate de la televizor, sau pe care au dobândit-o ca să-i manipuleze pe profesori. Deoarece nu sunt ceea ce se prezintă a fi, ei nu reușesc să se ascundă prea bine în cadrul raporturilor intime, așa că relațiile intime trebuie evitate.
- Copiii pe care îi învăț sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, „notează totul” și al mentorilor de la televizor, care pun la vânzare absolut tot ce există în lume.
- Copiii pe care îi învăț sunt dependenți, pasivi și sfioși în fața noilor provocări. Această sfială este de multe ori mascată de o bravură de suprafață sau de supărare, ori de agresivitate, dar sub toate acestea se ascunde o deșertăciune lipsită de curaj.
Și aș putea continua lista și cu alte aspecte cu care o reformă a învățământului va avea de furcă, dacă se pune problema să oprim acest declin al nostru național, însă până acum cred ca v-ați făcut o idee despre teza mea, chiar dacă sunteți sau nu de acord cu ea. Ori școala a dat naștere acestor patologii, ori televizorul a făcut-o, ori amândouă. Totul se reduce la o simplă problemă de matematică: timpul copiilor se împarte în întregime între școală și televizor. Pur și simplu nu mai există alte perioade semnificative de timp în experiența copiilor noștri ca să poată fi alte cauze serioase.
banner-articol-gatto
Vă încurajez să cumpărați cărțile Anacronic sau Anacronic pentru copii. Vă asigur că cercul este unul virtuos. Anacronic și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.
Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. De la devoalarea modului în care a apărut școlhozul public (școlarizarea obligatorie), cine a finanțat-o cu ce scopuri declarate (John Taylor Gatto – Cum suntem imbecilizați și Arme de instrucție în masă), modul cum apariția televiziunii și a tehnologiei media în general au denaturat discursul public și viața noastră (Neil Postman – Distracția care ne omoară), la modul în care arta a fost îmbâcsită de corectitudinea politica, cum universitățile occidentale au devenit bastioane ideologice (Roger Kimbal – Siluirea maeștrilor), la subiecte istorice complet clasate, valoroase nu doar prin temele abordate sau prin dezvăluiri, ci și prin modelul de cercetător onest pe care Sutton și Dale Scott îl reprezintă. O ocazie rară în modernitate de a citi istorie scrisă de cercetători, iar nu de propagandiști. (Antony Sutton – Wall Street și revoluția bolșevică, Peter Dale Scott – Statul profund american). Până la un duh al lumii vechi ce părea pierdut, dar se pare că n-o muritu (Cătălina Alexa – Chiuind în fântână). Am enumerat câteva dintre ele, vă îndrum cu aceeași convingere către toate titlurile Anacronic cât și către pledoaria pentru clasic și cultivarea virtuților pe care ne-am propus-o prin Anacronic pentru copii. Le găsiți pe toate pe magazin.anacronic.ro. Cercul este virtuos pentru că vă oferă o perspectivă folositoare în aceste vremuri și în același timp sprijină Anacronicul care vă confirm că este dintre cei mici, slabi și bolnavi.
Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să sprijiniți proiectului.
https://www.anacronic.ro/scoala-psihopatica/
///////////////////////////////////////////
GATTO – Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii
Descriere
Cea mai radicală critică a învățământului public, în care John Taylor Gatto ajunge la concluzia ca școlarizarea obligatorie produce oameni care sa asculte și să urmeze comenzi ca niște roboți industriali. Iată câteva fragmente:
“Eu predau cum toate lucrurile nu sunt legate între ele, o fragmentare fără margini, opusul coeziunii; ceea ce fac este mai aproape de haosul programelor de televiziune decât de un sistem al ordinii. Într-o lume în care acasă este doar o fantomă, din cauza ca ambii parinți lucrează, sau din cauza prea multor mutări, ori prea multor schimbări ale locului de muncă, ori ambițiilor prea mari, sau fiindcă altceva i-a făcut pe toți să cadă într-o confuzie mult prea mare ca să mai fie capabili să întrețină relația cu familia, eu vin și îi învăț pe elevi cum să accepte confuzia ca pe destinul lor. Aceasta este prima lecție pe care o predau.”
“Școala, așa cum a fost ea concepută, este un sistem esențial de sprijin pentru un model de inginerie socială, care îi condamnă pe cei mai mulți oameni sa fie pietre auxiliare într-o piramidă care se îngustează în sus, având punctul de control în vârf. Școala este un artificiu care face ca o astfel de ordine socială de tip piramidal să pară inevitabilă.”
“Tipul de școală obligatorie pe care îl avem este o invenție a statului Massachussets din jurul anului 1850. A întâmpinat rezistența – uneori armata – a aproximativ optzeci la sută din populația Massachussetsului, cu un ultim avanpost în Barnstable, pe Cape Cod, unde nu și-au predat copiii până în anii 1880, când locul a fost ocupat de armată, iar copiii au trebuit sa mărșăluiască, sub pază, spre școală.”
“Școlile au fost concepute de Horace Mann, de Sears și Harper de la Universitatea din Chicago, de Thorndyke de la Colegiul pentru Profesori al Universității Columbia și de alții în așa fel încât sa fie instrumente pentru o conducere științifică a maselor. S-a intenționat ca școlile să producă, prin aplicarea de șabloane, ființe umane șablon, al căror comportament să fie previzibil și controlabil.”
“Conducatorii instituțiilor au ajuns să se considere mari părinți artificiali ai milioanelor de copii artificiali, prin care înțeleg ai noștri, ai tuturor. Această teorie ne consideră pe toți ca fiind legați într-un soi de relație familială abstractă, în care statul este adevărata mama și adevăratul tată; în consecință, insistă asupra loialității noastre absolute în primul rând față de el.”
“Învățământul public îi distruge pe copii. Nu ne trebuie mai mult. Și, sub pretextul că este unul și același lucru cu educația, ne-a furat banii din buzunar, exact după cum a prezis Socrate cu mii de ani în urmă. Unul din cele mai sigure moduri de a recunoaște educația adevărată este faptul că nu costă prea mult, nu se bazează pe tot felul de jucării ori gadgeturi scumpe. Experiențele care îi dau naștere și conștiință de sine care o propulsează sunt aproape gratis. E greu să scoți un profit din educație. Dar învățământul este o cale extraordinară de a obține bani în mod necinstit, care tâlhărește tot mai mult pe zi ce trece.”
Vezi și un fragment din carte aici
Și un fragment din prefața semnată de Mihai-Vladimir Topan aici
//////////////////////////////////////////
Marxismul cultural – o introducere sintetică
Lector: Vlad Mureșan
Prezentare generală
- 1. Ce este marxismul cultural?
Istoria „marxismului” începe dinainte de Marx, mai precis din capitolul Stăpân și sclav al Fenomenologiei Spiritului. Opera lui Marx poate fi considerată un vast comentariu polemic al problemei inegalității. „Socialism” a existat și în China antică și în sectele milenariste medievale. Dar abia când socialismul este articulat dialectic obținem marxism. Pentru Hegel dialectica „stăpânului și sclavului” este o constantă a istoriei. Totuși el acceptă niveluri superioare ale manifestării eliberatoare a spiritului care au autonomie logică față de sfera puterii. Concepția acestui curs este că simplificarea binară a procesului dialecticii recunoașterii fixează morfologia standard a tuturor cazurilor ulterioare de „marxism cultural” (inclusiv atunci când, ca și în cazul lui Derrida sau Deleuze, se camuflează sub prestigiul retoricii anti-binare para-hegeliene: opoziția dintre deconstruibil și indeconstruibil sau opoziția dintre arborescent și rizomatic rămân dogmatic asigurate). Schema inegalitară „stăpân și sclav (servitor)” (Herr und Knecht) suferă la Marx prima contracție sub forma dialecticii burghezului și proletarului: (1) o relație ierarhică, (2) stabilirea unei categorii asupritoare și a unei categorii asuprite (3) o revoluție chemată să răstoarne actuala formă a relației. În toate cazurile însă cerința teoretică este egalitară dar rezolvarea practică este inegalitară și ea reclamă compensarea discriminării negative printr-o discriminare pozitivă, adică prin refacerea inversată a raportului stăpân/sclav.
- 2. Aporiile egalitarismului
Pe de altă parte, odată pusă problema inegalității economice este pusă implicit și problema inegalității transcendentale, adică a condiției tuturor inegalităților posibile. Dar totul în univers implică o structură ierarhică, negentropia fiind condiția de posibilitate a cosmosului însuși. Conservarea diferenței include diferența verticală care este inegalitatea. Astfel că abolirea cu adevărat radicală a inegalității (real-ontologică, nu proiectiv-socială) reclamă tocmai revocarea fanatică a diferenței prin nivelarea fuzional-haoidă a cosmosului. Doar haosul este egalitate pură. Toate formele derivate de „luptă de clasă” (Klassenkampf) devin acum „război cultural” (Kulturkampf) și refac cu alți actori problema hegeliană și soluția marxistă adică „vânătoarea” fantomelor (Derrida). Impunerea egalității abstracte (ca dizolvare a diferențelor) declanșează însă aporetica egalitarismului: a) putem identifica exact câte inegalități dorim să găsim; b) fiecare critică inegalitatea pe care o vrea; c) putem întotdeauna diviza arbitrar întregul într-o majoritate sau minoritate (în funcție de un criteriu arbitrar) d) nu toate inegalitățile imputate chiar există; e) nu toate inegalitățile sunt inechități; f) nu toate inegalitățile pot fi abolite; g) egalitatea înseamnă tratarea inegală a lucrurilor inegale; h) egalitatea procedurală este diferită de egalitatea substanțială; h) avocații egalității acționează ca o elită supraordonată inegalitar maselor etc.
- 3. De la revoluția economică la revoluția culturală
Rezultatul anticipat în fiecare stadiul al analizei, este că marxismul cultural este (printr-o mișcare retrogradă) convergent cu marxismul economic. Coimplicarea este complicitate, iar dezbaterea între adepții marxismului economic („ortodox”) și marxismul cultural („heterodox”) este doar o divergență tactică în condițiile unui consens strategic. Dacă marxismul economic rezolvă lumea prin controlul statal al infrastructurii (al mijloacelor de producție economică), marxismul cultural rezolvă lumea prin controlul statal al suprastructurii (al mijloacelor de producție culturală). Revoluția culturală este deci analogon-ul suprastructural al revoluției economice infrastructurale. Absorbția politică a culturii este complementul recursiv al absorbției politice a economiei, fiecare membru producându-l în cerc vicios pe altul. Doar că revoluția economică asigură „Partidului” controlul materiei, pe când revoluția culturală asigură „Partidului” controlul spiritului. Prima suprimă libertatea exterioară (sfera proprietății), a doua suprimă libertatea interioară (sfera auto-proprietății). Împreună ele culminează cu instituirea ca „stăpâni” a celor ce s-au definit ca „sclavi”.
- 4. Negație dialectică și negație abstractă
În ambele cazuri este vorba despre o „revoluție gnostică” (Eric Voegelin) animată de o ură bivalentă față de ordinea existentă: a) negația dialectică, pasiune faustică a „distrugerii creatoare” și b) negația abstractă, pasiune nihilistă a „distrugerii pure”. Momentele principale subsumate conceptului de marxism cultural cuprind: Linkshegelianismus (hegelianismul de stânga), Materialismul dialectic (Diamat), Școala de la Frankfurt (Teoria critică), Postmodernismul (Neostructuralismul). În fond acestea sunt avataruri ale aceluiași spirit gnostic (în ciuda efortului fastidios bilateral de a distinge total neostructuralismul de marxism în cadrul disputelor sectare interne). Efortul dizolvării identității și opoziția față de recuperarea dialectică a diferenței la Derrida sau Deleuze sunt ontologic reductibile la dialectica negativă a lui Adorno (până la punctul de a fi considerate schematizări ale aceleiași categorii). Iar teoria critică și derivatele neostructuraliste sunt recuperate în praxis-ul revoluționar ca momente logice destructiv-negative preliminare marxismului teleologic-afirmativ. În ansamblu însă marxismul teleologic și teoria critică exprimă alternanța momentului dialectic pozitiv cu momentul dialectic negativ, adică accentele epocale distincte puse pe (ca să îl combinăm pe Hegel cu Goethe) negația dialectică (faustică), respectiv pe negația abstractă (mefistofelică) astfel încât însăși ideea regulativă a egalității abstracte orizontale să fie vertical impusă în toate sferele tocmai prin elitismul ideocratic al marxismului cultural. În acest sens, marxismul cultural și marxismul economic reprezintă fața și contrafața aceleiași metafizici isocratice totalitar-entropice.
- 5. Von Klassenkampf zu Kulturkampf
Așa cum revoluția economică reclamă lupta de clasă (Klassenkampf), revoluția culturală reclamă „războiul cultural” (Kulturkampf). Cultura nu mai este contemplație spirituală (theoreia) ci devine praxis politic adversarial. Filosoful devine ideolog, teoreticianul devine activist. Reducția culturii la politic subvertește raportul fundamental adevăr/eroare (amicus Plato sed magis amicus veritas) cu raportul prieten-inamic (Freund/Feind – Carl Schmitt). Astfel autoritatea epistemică trece din sfera superioară a „comunității inter-monadologice” a „funcționarilor umanității” (Husserl) la haita revoluționară (G. Deleuze) a activiștilor sociali. Alături de burghezie apar permanent noi categorii prezumat „opresive”: religia, filosofia, morala, raționalismul, cultura, umanismul, arta, tonalitatea, canonul occidental, familia, părinții, patriarhatul, bărbatul /alb / occidental / heterosexual / mort etc. astfel încât aproape nimeni nu mai este protejat în fața statului ideocratic dacă nu se supune ideologiei de stat. Alături de proletari apar noi categorii – cortegiu victimologic de categorii prezumat oprimate ca bază de recrutare a comisarilor ideologici care transformă statul legal în inchiziție morală. Războiul cultural construiește victima ca instanță morală absolută autorizată să declanșeze terorismul logocratic împotriva categoriilor construite ca „opresive”. Definim marxismul cultural ca sinistroză transcendentală. Edouard Brissart a propus termenul de sinistroză (sau nevroză de revendicare) pentru a descrie o tulburare mentală consecutivă unui prejudiciu în care pacientul dezvoltă o obstinație vindicativă pentru a maximiza reparațiile (financiare sau morale). Marxismul cultural dezvoltă conceptual și generalizează nevroza de compensare oferind maladiei o ideologie răzbunătoare sistematică. Nevroza colectivă împlinește trecerea de la sinistroză la gnoză. Dogma gnostică a războiului de clasă/de rasă/de gen etc. permanent, ireductibil și total ignoră complementaritățile, reciprocitățile, beneficiile mutuale pe care categoriile și le aduc reciproc pentru că dizolvă individul într-o categorie. Hermeneutica suspiciunii și politica identităților reduc lumea la o societate agonală bazată pe solidarități și antagonisme mecanice care ignoră dimensiunea solidarității organice a cooperării (Durkheim). Așa cum Hegel identifică în Revoluția franceză conversia „libertății absolute” în Teroare, războiul cultural antrenează conversia totalitară a emancipării când „emanciparea” este condiționată -ca în marxismul cultural- de distrugerea revoluționară a alterității construite ca opresor colectiv.
- 6. Marxismul cultural ca gnoză politică polimorfă
Fascismul cultural are în comun cu marxismul cultural aceeași axiomă: totul este politic. Atât fascismul cultural („paranoic”) cât și marxismul cultural („schizofrenic”, cf. G. Deleuze) autorizează deci, fie pozitiv, fie negativ, incluziunea totalitară prin ontologizarea politicului. Dar a accepta că totul este politic implică legitimarea comportamentului autoritar al statului împotriva societății adică ideea că nu există nici o sferă privată exceptată de la discursul omnipotent al statului logocentric și ideocratic. Socialismul și fascismul „fierbinți” diferă deci (termic) atât de liberalismul „rece”, cât și de conservatorismul „cald”. „Temperatura” ideologică este un indicator al gnozelor politice virulente. Liberalismul sau conservatorismul admit criteriul transcendenței față de colectivitate fie sub forma negativ-individuală (atomară) fie sub forma pozitiv-comunitară (moleculară). Dar ambele au în comun „castrarea” statului predatorial economic și inchizitorial cultural. Invers, marxismul cultural este o gnoză politică milenaristă multiformă. Marxismul cultural nu este „științific” ci „gnostic” ca revelație dualistă (binară) care cere distrugerea și purificarea lumii alienate, murdărite de păcatul libertății și dominate de demiurgul cel rău al „capitalismului”, al „sistemului” și al „diferenței” de specie, sex, rasă, clasă sau de idei. Această revoluție evocă totalizarea emancipator-titanică a lumii sub controlul charismatic al unei elite gnostice salvatoare văzută ca avangarda progresistă a umanității. Șefii diverselor școli ale gnozei politice jocă rolul „șefilor paracletici” ai sectelor gnostice milenariste (Eric Voegelin) care organizează comunități (e)puritane teroriste (SJW): „sfinții gnozei” care judecă în ură. Egalitarismul generos se impune prin elitismul furibund al activiștilor. Statul este denunțat numai în măsura în care el nu este încă un stat terapeutic supus controlului vizionar al noilor comisari iluminați. Dar odată statul cucerit, inchizitorii teologico-politici predestinați ai marxismului cultural folosesc forța lui coercitivă pentru a înfăptui revoluția culturală împotriva „poporului” prin „smulgerea prejudecăților” lui retrograde (Rousseau). Spre deosebire de revoluția politică proiectată să acapareze statul, revoluția culturală trebuie să acapareze societatea. Idealul revoluționarului de profesie este purificarea lumii prin războiul total de anihilare a „lumii vechi”, dar revoluționarul politic distruge corpul politic, pe când revoluționarul cultural distruge sufletul cultural. „Pasiunea panthoclastică” (Luciano Pellicani) ce animă revoluția gnostică profesează destrucția definitivă a vechii lumi prin terorism ideologic și inaugurarea violent-palingenezică a „minunatei lumi noi” în care statul a devenit noua biserică sau împărăția lui Dumnezeu fără Dumnezeu. Trecerea dialectică permanentă a utopiei teoretice în distopie practică.
- 7. Prioritatea abordării filosofice față de cea politică
Caracterul acestui curs este prioritar filosofic. Acest lucru presupune deci nu o dispută orizontală (inevitabilă datorită axiomei „totul este politic”, care creează, practic, „inamicul”) ci o clarificare verticală cu marxismul cultural pornind de la problemele care sunt de fapt versiuni degradate ale filosofiei clasice germane. Degradarea rezultă din contragerea formei teoretice a filosofiei la forma practică a ideologiei. Orice conversie practic-politică a problemelor teoretic-filosofice reclamă o reducție prin care, doar, conceptul filosofic (multi-dimensional) poate deveni imperativ politic (bi-dimensional). Altfel spus, transcripția politică este naturaliter contracție cognitivă, „animalul politic” fiind o specie sub-filosofică. Filosofia dizolvă astfel ideile-fixe ale ideologiei în numele totalității pe care conceptul o reclamă. Rolul filosofiei însă este să înțeleagă lumea, nu să o distrugă. Astfel, de fiecare dată când negația solicită apocalitic abolirea unei determinații, filosofia are sarcina de a sesiza conceptul (întregul) acestei determinații prin circumscrierea conținutului ei pozitiv și a limitelor ei negative, precum și de a stabili locul ei în ansamblul conexiunii lucrurilor pentru a verifica atât gradul de necesitate cât și gradul ei de contingență. Aceasta este diferența dintre gândirea concretă a filosofiei (critica ce concepe) și gândirea abstractă a ideologiei (critica ce atacă).
Tematica cursului
- Introducere
- Definiții. Marxismul cultural nu este o invenție, ci el a fost propus de Gramsci, Marcuse, Adorno, Michel Henry, Perry Anderson etc. 2. Critica demascării mediocre a oponenților marxismului cultural (Wikyrational) – reductio ad Hitlerum ca moarte a gândirii. Există critici a) fasciste, b) liberale, c) conservatoare și chiar d) marxiste ale marxismului cultural. 3. Înscenarea marxismului ca „antifascism” este doar expresia rivalității unei utopii totalitare cu o altă utopie totalitară; 4. Coresponsabilitatea marxismului și fascismului în distrugerea libertăților civile; 5. Geneza marxismului cultural în oglindă cu fascismul cultural; 6. Abordarea teologico-politică: marxismul cultural ca ansamblu de secte intelectuale gnostice sau „religii seculare” (Marcel Gauchet).
- G.W.F. Hegel. Stăpân și sclav. Teroare și libertate
Conștiința de sine dedublată. Lupta conștiințelor opuse. Stăpânirea. Frica mortiferă. Formarea. Alienare și emancipare. Răsturnare dialectică. Imposibilitatea egalitarismului: rotația termenilor și conservarea raportului ierarhic. Marxismul cultural ca simplificare binară consecventă a raportului stăpân și sclav. Substanța libertății absolute se ridică pe tronul lumii. Libertatea universală se poate realiza doar prin concentrarea într-un Sine singular exclusiv. Deducția transcendentală a terorii din utopia revoluției. Comentariul lui Nietzsche: geneza resentimentului și morala sclavilor. Timocrație și viclenie. Vinovăția ca otravă politică.
- Karl Marx. Alienare gnostică și titanism catastrofic
Comuna primitivă. Păcatul primordial: achiziția originară ca o cădere din paradisul indiviziunii. Inegalitatea, opresiunea și lupta de clasă ca o constantă istorică. Omonimia alienării: alienare creștină versus alienare gnostică. Lumea capitalistă ca lume străină, reificată și dezumanizată. Bază și suprastructură. Diviziunea muncii. Fetișismul mărfii. Capul ca mistificare a stomacului. Problema falsei structuri de conștiință. Nevoile false. Vocația apocaliptic-mesianică a proletariatului. Partidul ca biserică avangardă gnostică a istoriei revelate. Manuscrisele pariziene (1844) – titanism auto-soteriologic: reconcilierea esenței cu existența. Societatea comunistă ca halucinație colectivă pseudo-mistică: contradicția „contradicțiilor non-antagonice”. De la contradicția paradisiacă (Nicolaus Cusanus) la contradicția infernală (Iosif Vissarionovici Stalin).
Evaluare critică: 1. Interpretarea eronată a alienării metafizice ca alienare empirică. Utopia ca soluție empirică pentru probleme transcendentale. 2. Comuna primitivă ca energie potențială, proprietatea privată ca energie cinetică. 3. Fără diviziunea muncii nu există actualizare: individul nu poate actualiza plenar potențialul macro-antropic al speciei. 4. Munca nu este o servitute socială exterioară ci o servitute ontologic interioară: nu burghezul exploatează proletarul, ci stomacul proletarului exploatează proletarul; 5. Fetișismul mărfii: refuzul gnostic al reificării echivalează cu gregaritatea tribală. Necesitatea reificării ca moment logic al întrupării necesar procesului civilizării; 6. Problema falselor nevoi și poliția fantasmatică a Marelui Cenzor socialist. 7. Revoluție faustică: distrugerea-creatoare ca manipulare teurgică a apocalipsei. 8. Dictatura proletariatului adică a Partidului, adică a „Tătucului”. 9. Comunismul: crimă transcendentală. Diferența dintre distrugerea-creatoare (economic-tehnologică) în capitalism (J. Schumpeter) și distrugerea-creatoare (politic-antropologică) în comunism este diferența dintre inovație și genocid.
- Antonio Gramsci. Lupta de clasă ca război cultural (pozitiv)
Note din închisoare (1929-1935). Hegemonia suprastructurală a capitalismului. Omul colectiv. Caracterul eretic al marxismului cultural față de marxismul ortodox. Aparatul ideologic de stat ca sinteză a represiunii cu „fabricarea” consimțămîntului. Conștientizarea priorității suprastructurii ca urmare a) a criticii idealiste și b) a eșecului revoluției comuniste. Revoluția culturală ca precondiție a revoluției politice. Statul cultural. Revoluția culturală ca expropriere a mijloacelor educative (familia, școala, mass-media, Biserica).
Evaluare critică: 1. Justificarea statolatriei este o statodicee. 2. Ingineria suprastructurală: Programarea statală a gândirii. 3. De la partitocrație (politică) la ideocrație (culturală). Deducția transcendentală a comisarilor gândirii. Marxismul cultural ca Agitprop occidental și marxism corporativ. 4. De la neutralitatea pasivă a statului la caracterul activ-revoluționar și intruziv al statului. 5. Divinizarea Partidului: Partidul ca Principe machiavellic modern care substituie divinitatea și imperativului moral în conștiința colectivă, impunând laicizarea întregii societăți.
- Wilhelm Reich. Lupta de clasă ca război sexual
Revoluția sexuală (1936) Revoluția sexuală ca eradicare a șase milenii de „suprimare” a sexualității. Geneza sexo-marxismului prin articularea selectivă a lui Freud cu Marx. De la „negarea” vieții prin suprimarea instinctelor la „afirmarea” vieții prin critica moralității, familiei, religiei, burgheziei și chiar a proletariatului conservator. Subsumarea lor frauduloasă unui concept diluat al fascismului. Revoluție sexuală reclamă politizarea sexului: „Nucleul psihologiei politice este politica sexuală (…) Deci politizarea așa-zisei vieți personale a omului nu mai poate fi amânată”. Drepturile genitale ale copilului. Tehnocrația sexuală: „Guvernarea politică trebuie înlocuită cu o reglementare natural-științifică a proceselor sociale”. Scopul revoluției este reeducarea „caracterului”, dizolvarea familiei, a „moralității obligatorii”, „eliminarea contradicției dintre natură și societate” în vederea și „realizării fericirii pe pământ”.
Evaluare critică: 1. Wilhelm Reich a fost exclus pe bună dreptate din Asociația psihanalitică internațională de către Anna Freud; 2. Omul ca „animal onest, harnic și cooperant”: iluzia pelagiană a inocenței biologice; 3. Freud avea dreptate să cupleze Erosul cu Thanatos-ul împotriva utopiei regresiv-orgiastice a revoluției sexuale; 4. Familia nu este baza fascismului, ci a civilizației. Distrugerea familiei produce relapsul diferențierii în hoarda primordială (cele șase milenii de „suprimare a sexualității” sunt tocmai cele șase milenii de civilizație); 5. Sexotopia: identificarea avortată a fericirii cu sexualitatea: post coitum, animal triste (Galen din Pergam); 6. Revoluția sexuală nu este liberală ci neomarxistă: ea reclamă revoluționarea și reeducarea autoritară a societății.
- Horkheimer & Adorno. Lupta de clasă ca război cultural (negativ)
Dialectica luminilor (1947). Aufklärungbegriff. Tirania rațiunii instrumentale. Alienare fără emancipare. Caracterul pur negativ al teoriei critice. Sterilitatea negației abstracte (în opoziție cu negarea negației în marxismul clasic). Critica mitului; critica religiei; critica raționalismului (tirania universalului împotriva particularului); critica sistemului capitalist (tirania valorii de schimb asupra valorii de întrebuințare). Critica progresului: de la praștie la bomba megatonică. Dialectica luminilor este dezvoltarea iraționalității din interiorul însuși al rațiunii autoreduse la rațiunea instrumentală. Critica industriei culturale. Inexistența unui punct arhimedic și identificarea criticului cu criticatul.
Evaluare critică: 1. Absența zdrobitoare a alternativei. 2. Capitalismul nu poate fi criticat din perspectiva unei utopii nirvanice ci din perspectiva alternativei real-existente. 3. Fără valoare de schimb societatea colapsează la economia de subzistență: saltul avangardist-utopic în epoca de piatră. 4. De la critica burgheziei la critica proletarilor: capitalismul a îmburghezit proletarii. Sinteză: proletarii sunt pur și simplu nesimțiți pentru că au refuzat rolul mesianic epocal în favoarea bunăstării inculte a societății de comsum. 5. Identificarea unilaterală a cauzei degradării: complicitatea proletarilor cu industria culturală – cererea și oferta se creează reciproc. Socialismul nu mai poate fi decât fascist: proletarii trebuie constrânși la emancipare. 6. Teoria critică legitimează cultura de masă pe care o detestă: deconstrucția Decalogului legitimează inevitabil Vițelul de Aur.
- Herbert Marcuse. Lupta de clasă ca război între generații
Eros și civilizație (1955). Ontogeneza individuală a refulării. Filogeneza civilizațională a refulării. Interdicția burgheză a plăcerii. Dialectica civilizației. Organizarea distrugerii instinctelor. Critica psihanalizei: eliberarea principiului plăcerii de principiul realității. Industria aprobării status-quo-ului. Fascismul supraeului și revoluția pulsională. Planificarea nevoilor false. Comandamentul sublimării (= desexualizării). Reprimare burgheză și emancipare boemă. Manifestul revoluției sexuale: emancipare nu prin sublimarea pulsiunilor ci prin eliberarea lor. Desublimare represivă și perversitate polimorfă. De la asceza revoluționară la hedonismul narcisist. Narcis versus Prometeu. De la „catehismul revoluționarului” la „etica libidinală”.
Evaluare critică: 1. Paradisul sexual al regresiei orgiastice; deducția lupanarului și critica socializării promiscue la Karl Marx; 2. Libertatea erotomană și geneza omului fără gravitate (Charles Melmant); 3. Marcuse ca traficant de iluzii transcendentale. 4. Narcisismul primar, omnipotența tiranică a copilului și adolescentul perpetuu. Părinți și fii (Turgheniev). „Mândria satanică” a lui Bazarov: resentimentul ca inflație și ingratitudine paricidă. 5. Consecințele revoluției sexuale: degradarea femeii; degradarea dorinței prin distensia libidinală; degradarea subiectului civic: cei dominați de apetit sunt dominați de putere; 6. Sexul este o forță thanatică, nu o juisare ludică gratuită; 7. Respingerea Tatălui echivalează cu supunerea față de noul guru gnostic al marxismului cultural; 8. Toleranța represivă și „Utopia totalitară” a Noii stângi (Kolakowski).
- Gilles Deleuze. Lupta de clasă ca luptă cu ordinea psihică
Anti-Oedip (1972). Antifascism logic. Critica „Dasein-ului fascist”: toți suntem fasciști. Caracterul totalitar al criticii identității. Mașini dezirante: o psihiatrie materialistă. Critica psihanalizei: a) critica lui Freud – Sfânta familie și contestarea triunghiului psihanalitic tata-mama-eu. b) critica lui Lacan – caracterul afirmativ, nu negativ al dorinței. Revoluția interioară: de la eliminarea barierei raționale la eliminarea barierei oedipale. Libertatea schizo-incestuosă. „Trei miliarde de perverși” (Guattari). Schizofrenia ca „loc” al adevărului. Barbarie fluidă și civilizație represivă. Schizo-revoluționarul fără un scop determinat: revoluția de dragul revoluției. Grupul-subiect ca „mașină revoluționară nomadică”: haita.
Evaluare critică: 1. Rolul eliberator al interdicției oedipale (J. Lacan). 2. Doar Legea face posibilă libertatea (Sfântul Pavel & Immanuel Kant). 3. Chiar dacă dorințele ar fi împlinite, omul ar fi capabil să distrugă totul doar pentru a nu datora gratitudine (Dostoievski); 4. Distensia entropică a dorinței afirmative. 5. Vitalismul animalier este izomorf cu iraționalismul fascist. 6. Distrugerea schizonomadă a codificărilor este distrugerea civilizației, ergo barbaria; 1968: revoluția răsfățaților și procesul decivilizării. 7. Caracterul nevrotic al troțskismului: revoluția permanentă ca automatism de repetiție. 8. Emanciparea dorinței de rigiditatea proporțională a legii valorii: utopia excesului gratuit sau consumerismul halucinativ al lui Deleuze. 10. Dizolvarea subiectului: cine mai trebuie emancipat? Eliberarea subiectului de sine însuși și defenestrația nihilistă.
- Jaques Derrida. Lupta de clasă ca război al eternei deconstrucții
Spectrele lui Marx (1993). Deconstrucția ca marxism logic. De ce Derrida rămâne un gânditor binar. Diferanța ca permanentă deferire a sensului. Moartea comunismului, travaliul doliului și revenirea fantomei lui Marx: „no future without Marx”. Comunismul spectral revine după eșecul comunismului real. Necesitatea scindării masei succesorale marxiste. Critica justificată a materialismului dialectic, care nu acceptă spectralitatea (liminaritatea dintre sensibil și inteligibil) și este o vânătoare de fantome. Critica justificată a caracterului binar și totalitar al „proiectului teleo-eshatologic” marxist. Conversia regulativă a programului constitutiv al unei societății transparente. Mesianism detotalizant dar indeterminat. Noua internațională ca alianță mondială fără partid, fără țară, fără cetățenie, fără clasă. Comunismul spectral ca mesianism negativ care trebuie permanent să vină dar care nu este decât negativitate abstractă ce destituie. Chemare la o justiție amorfă care transcende valorea de schimb.
Evaluare critică: 1. Critica marxistă a „formalismului mesianic” (T. Eagleton); 2. Confuzia proporției dreptății cu disporporția iertării. 3. O justiție mesianică indistinctă este injustiție. 4. Incompatibilitatea topologică a utopiei cu realizarea ei; 5. De ce apologetul diseminării libere elogiază proiectul abolirii fuzional-aglutinante a diferențelor (=comunismul). Revoluția egalitară ca gândire abstractă și gnoză dualistă. 6. Biserica eternei deconstrucții.
- Michel Serres. Lupta de clasă ca război între specii
Contractul natural (1990). Principiul egalității biocentrice (Aldo Leopold). Drepturile animalelor (Peter Singer). Carnofalogocentrism (J. Derrida). Omul ca parazit ontologic. Istoria umanității ca istorie a violenței împotriva naturii și a reacției naturii la dezechilibru. De la Potop la poluare. Teroarea apocalipsei ecosistemice. .„Poluarea culturală” e cauza „poluării industriale”: soluția războiului cultural. Trebuie abandonat narcisismul umanist și așezată natura în centru. Sensul istoriei: „sau moarte, sau simbioză”. Sensul legii este „limitarea acțiunii parazitului asupra gazdei”. Revolta obiectelor împotriva oamenilor: dacă obiectele devin subiecți de drept, tindem spre echilibru. Umanitatea trebuie să negocieze un contract cu natura pentru a trece de la parazitism la reciprocitate simbiotică. Declarația drepturior omului nu este universală, toate ființele trebuie să devină subiecți de drept. De la contractul social la contractul natural.
Evaluare critică: 1. Contractul reclamă mutuus consensus, capacitate juridică: contractul natural este contract fără două părți, fără acord de voință și fără capacitate juridică. 2. Hegel: subiectul (pentru-sine) poate apropria natura (pentru-altul). Dreptul nu poate fi definit fără totalitatea obligațiilor conexe. Duty and the Beast (Roger Scruton); 3. Contractul natural este, astfel, un contract artificial. 4. Contractul natural ca sinteză dadaistă a junglei cu polis-ul.
- Shulamith Firestone. Lupta de clasă ca război al sexelor
Dialectica Sexului (1970). De la feminismul liberal la feminismul radical (psiho-marxist). Extinderea sexuală a marxismului: de la materialismul istoric la materialismul sexual. Diviziunea sexuală a muncii și exproprierea masculină a „mijloacelor de reproducție”. Femeia „proletară” și bărbatul „burghez”. Emanciparea reclamă reaproprierea mijloacelor de reproducție de către femeie prin „exproprierea” bărbaților. Revoluția feministă ca revoluție culturală. Eliminarea exploatării femeii presupune deci distrugerea emancipatoare a „tiraniei biologiei” – femeia trebuie să se elibereze de constrângerile propriului corp: solidaritatea naturală a sexualității cu reproducerea, și deci de familia „biologică”. Existența precede esența: femeia trebuie să devină „stăpânul naturii”. Distincția sex (biologic) /gender (cultural). Revoluția feministă nu elimină doar privilegiul masculin ci distincția sexuală în sine: noul comunism ca pansexualism.
Evaluare critică: 1. Așa cum comuniștii au distrus muncitorii, feminismul distruge femeile – o ideologie se judecă după rezultate nu după intenții. 2. Distincția dintre sex și gen nu este diferență disjunctivă ci diferență ca intersecție. 3. Gnoza feministă. Corpul femeii este carcera femeii. Nașterea ca „barbarie”. 4. Victimologie marxistă versus responsabilitate liberală și demnitate conservatoare. 5. Camille Paglia versus Gloria Steinem. 6. De la ura de clasă la ura de gen: misandrie și androfobie – SCUM Manifesto și exterminarea bărbaților; 7. Feminismul psiho-marxist ca psihoterapie ratată: „Sexul este viol universal”; 8. Critica binară a patriarhatului atacă și bărbații care protejează femeia în timp ce ignoră rivalitatea inter-feminină (o mare parte a criticii feministe vizând tocmai femeile „reacționare”: puternice, de succes, familiste sau neînregimentate în „războiul sexelor”). 9. Distopia pansexuală.
- Guy Hocquenghem. Lupta de clasă ca luptă cu heteronormativitatea
Dorința homosexuală (1973). Una din primele lucrări Queer-theory. Critica viziunii psihanalitice asupra homosexualității. Rezistența „dorinței homosexuale” la structurarea oedipală a familiei. Nediferențierea dorinței pure și „violența originară” a sexuării. Teoria dorinței anale: anus-ul ca fundament al subiectivității. Homofobia este „fosila vie” a laturii homoerotice reprimate de adultul heterosexual. „Pentru mișcările homosexuale, sexul este dorință și dorința este politică”. Disoluția heteronormativității se împlinește dialectic în emanciparea întregului spectrului intersexual: homosexualitatea devine doar un caz în proliferarea „identităților sexuale” intermediare. Queer-Theory ca destabilizare sistematică a raportului sex / gen sau ca deconstrucție planificată a arhitectonicii cromozomial-arhetipale. Apologia pedofiliei și efebofiliei la Foucault și Hocquenghem. Revoluția culturală devine program al reeducării sexuale a majorității heterosexuale: nu homosexualii trebuie eliberați (deoarece ei și-au eliberat deja dorința), ci heterosexualii trebuie eliberați de orânduirea heteronormativă cea cruntă și nedreaptă.
Evaluare critică: 1. De la cultura exogamică gay-pride la imitarea și uzurparea semantică a familiei. 2. Trebuie neapărat distinsă etapa negativ-liberală de etapa pozitiv-marxistă a mișcării gay: de la Gay Manifesto la Convenția de la Istanbul. 3. Etatizarea biopolitică a sexualității: „lungul marș prin instituții” (Gramsci) ca program de reeducare sexuală etatizată a subiectului infantil în grădinițe, școli și universități. „Naționalizarea familiei” (Traian Ungureanu). 4. Confuzia Queer între androginul transcendental și hermafroditul empiric. 7. Transgender Manifesto: negarea corpului ca gnoză anti-somatică postmodernă. Existența sexuală precede esența sexuală. 8. Critica esențialismului sexual și limitele denaturalizării: critica onto-psiho-biologică a constructivismului. Solidaritatea ontologică (bio-psiho-arhetipală) între identitatea de gen și identitatea de sex. 9. Revoluția își devorează progeniturile în războiul aporetic inter-sectar: a) critica „biologismului homosexual” în cadrul mișcării transgender; b) critica feminismului (bio)„menșevik” de către transgenderismul (psiho)„bolșevik”.
- Gayatri C. Spivak. Lupta de clasă ca război între culturi
Critica rațiunii postcoloniale (1999). „Orientalizarea” ca o construcție a alterității (othering). Naturalizarea culturală a imperialismului și reproducerea subordonării (E. Said); Reproducerea postcolonială inerțială a suprastructurilor coloniale. Deconstrucția ca instrument politic: proiecția geopoliticii ca efect textual geocultural. Critica marxismului occidental; Critica feminismului occidental (falsa sisterhood: complicitatea feminismului occidental cu imperialismul). Filosofia și literatura occidentală ca fundamente ale „axiomaticii imperialiste” și suport al „misiunii coloniale civilizatoare” (forcluziunea aborigenului la Kant, „teleologia Euro-normativă” a lui Hegel, negresa eluzivă a lui Baudelaire etc.).
Evaluare critică: 1. Exemple de colonialism non-european; 2. Universalitatea etnocentrismului. 3. Procesul colonizării: cauză și efect: a) Explicația rasistă a superiorității civilizației occidentale invertire a cauzei cu efectul. Bazele darwiniste ale rasismului științific; b) Wallerstein nu explică adecvat cauza succesului metropolitan ci doar blamează efectul. 4. Adevăratele explicații ale marii divergențe: Hegel, Levi-Strauss, Eliade, David Landes; 5. Kant critică aborigenul pentru că este necultivat nu pentru că este aborigen; toți adepții modernizării sunt Euro-normativi; 6. Aporiile decolonizării: a) Economic: infrastructura occidentală colonială trebuie distrusă deoarece ea este baza suprastructurii coloniale – decolonizarea este decapitalizare deci pauperizare și subdezvoltare durabilă – așa cum marxismul a distrus muncitorii, postcolonialismul distruge popoarele pe care pretinde să le apere (Ludwig von Mises); b) Politic: decolonizarea este în fond, naționalism – postcolonialismul legitimează regimuri izolaționiste, regresive, autoritare; c) Cultural: decolonizarea echivalează cu recuperarea culturii tradiționale. Decolonizarea femeilor recuperează cultura patriarhală (e.g. uciderea rituală a soției); Decolonizarea muncitorilor recuperează segregarea socială și rasială (e.g. sistemul de caste).
- Theodor Adorno. Lupta de clasă ca luptă cu arta clasică
Filosofia noii muzici (1949). Autonomia și heteronomia a artei. Arta ca opium și ca emancipare. Caracterul burghez și evazionist al artei. Necesitatea „pedepsirii” spectatorului (îm)burghez(it): „administrarea de otravă”. Arta ca depozitar al sensibilului reprimat. Pericolul fetișismului obiectului de artă. Ultima redută împotriva mecanismului subsumator al rațiunii. Unicitatea obiectului de artă. Arta ca gardian al ireductibilului. Avangarda ca libertate destructivă inasimilabilă: absurdul ca emancipare. Schönberg ca revoluționar. O estetică atonală. Disonanța ca simbol al puterii critice a artei. Necesitatea politică a distrugerii tonalității.
Evaluarea critică: 1. Critica criticii: ipocrizia ontologică a teoriei critice; complicitatea criticii ierarhiei valorilor cu consumerismul: masificarea este rezultatul destrucției ierarhiei valorilor. 2. Confuzia inutilității, absurdității și unicității produsului artistic cu arta însăși. 3. Caracterul eronat al prezumției că distrugerea conținutului artei ar fi eliberatoare (doar) datorită inasimilabilității. 4. Confuzia fetișismului cu snobismul și abolirea esenței datorită accidentului. Fetișizarea capodoperei nu afectează conținutul, ci doar consumatorul – prin urmare nu arta clasică trebuie dizolvată, ci doar consumatorul inept. 5. Abstractizarea atonală a lui Schönberg aspiră la abolirea nihilistă a „eternei repetiții tonale” dar devenirea infinită a muzicii atonale este infinitul rău (schlechte Unendlichkeit). Abolirea arhitectonicii tonale antrenează a) scindarea intelectului de sensibilitate; b) degradarea intelecției natural-noetice în intelecție artificial-combinatorică c) schizofrenia dintre muzica elitară și muzica masificată. 6. Destrucția tonalității ca tragedie a istoriei universale și orbire metafizică generalizată. Doktor Faustus și crima metafizică a atonalismului.
- Gustavo Gutierrez. Lupta de clasă ca război religios
Teologia eliberării (1971). 1. Sărăcia reală, sărărcia spirituală și solidatitatea cu săracii (Medelin): 2. Antinomia universalității iubirii divine cu „preferința pentru săraci”; 3. Necesitatea înțelegerii cauzelor sărăciei; 4. Condamnarea profetică a opresiunii (Ieremia 22: 13-17). 5. Unitatea ortodoxiei cu ortopraxia: a-l cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a face dreptate; 5. Eliberarea în „sens integral”: a) spiritual, b) etic și c) social; sinteza verticalismului teologic cu orizontalismul politic din Declarația Puebla. 6. Praxis-ul eliberator „transformarea istoriei în lumina împărăției lui Dumnezeu” prin „lupta împotriva păcatului” inclusiv prin activismul politic al „construirii unei lumi drepte și fraterne (….) o distribuție justă a puterii și bogăției”. 7. Separarea Bisericii de compromisuri cu puternicii lumii. 8. Isus aduce „sabia” nu „pacea” (Matei, 10: 34).
Evaluarea critică: 1. Problema sărăciei nu se rezolvă cu emoții, ci cu rațiunea. 2. Caritatea spirituală este ontologic diferită de planificarea economică. 3. Caracterul pauperizant al socialismului. 4. Raportul invers între socialism și capitalism: socialismul reduce sărăcia relativă cu prețul sărăciei absolute, capitalismul reduce sărăcia absolută cu prețul sărăciei relative. 5. Eșecul Americii Latine versus succesul Statelor Unite; 6. Socialismul ca erezie hiliastă: Albigenzii, Anabaptiștii, Husiții. 6. Critica lui Ratzinger: mesianismul temporal cripto-marxist politizează Biblia; 7. Verdict general: eliberarea adusă de creștinism nu este directă ci indirectă: ea este o eliberare direct-teologică și doar indirect-politică. Un program de eliberare direct-politică contravine transcendenței Împărăției: „ideea unui Christos ca figură politică, ca un revoluționar, sau ca subversivul nazarinean nu concordă catehezei Bisericii (Ioan Paul al II-lea, Pueblo, 1979).
- Slavoj Zizek. Lupta de clasă ca luptă a heterodoxiei cu ortodoxia
Păpușa și piticul (2003). Hermeneutica scurtcircuitului. Interpretarea politic-perversă a creștinismului. Elogierea subversiunii creștine. Scindarea monoteismului și depotențarea Absolutului. Pozitivarea temporalității și a răului. Gnoza căderii și viclenia Rațiunii. Satanologie pozitivă. Identificarea abnormă a Noului Adam cu Supraomul nietzscheean. Iisus istoric simplificat la figura revoluționarului. Legitimarea „apocaliptică” a revoluției.
Evaluare critică: 1. Eshatologie și revoluție: dacă răul este binele și căderea este mântuirea, atunci și teroarea este emanciparea. 2. Judas Priest: preștiința nu este predeterminare (Sf. Ioan Damaschin); 3. Așa-numitul „socialism creștin” este sinteza anabaptistă a gnozei cathare cu erezia hiliastă. 4. Teologia violenței la Thomas Münzer. „Comunismul este în mod esențial ură” (Karl Marx, Circulară contra lui Kriege). Cu asemenea prieteni, cine are nevoie de dușmani?
- Recapitulare. Concluzii. Dezbateri
Sarcina gândirii: 1. Desacralizarea și dezontologizarea politicului. 2. Destrucția dualismului gnostic prin dezagregarea omogenului. 3. Demitizarea apocalipticii politice ca premisă a unei autentice teologii politice a libertății.
Bibliografie:
G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, Ed. Academiei, București, 1965
G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei, București, 1969
*
Karl Marx, Capitalul, vol. I, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1956
Karl Marx & Friederich Engels, The Economic and Philosophical Manuscripts of 1844 and the Communist Manifesto, Prometheus, New York, 1988
Antonio Gramsci, Notes fromthePrison (The Gramsci Reader, ed. D. Forgacs), SUNY, 2000
Max Horkheimer & Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor, Ed. Polirom, Iași, 2012
Herbert Marcuse, Eros and Civilization, Beacon Press Boston, 1974
Deleuze et Guattari, Capitalisme et schizophrenie, Paris, Minuit, t. I, L`Anti–Oedipe, 1977
Jacques Derrida, Forță de lege, Ed. Idea, Cluj, 2004
Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Ed. Polirom, Iași, 1999
Michel Serres, The Natural Contract, The University of Michigan Press, 1995
Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex. The Case for Feminist Revolution, Bantam, NY,1970.
Guy Hocquenghem, Homosexual Desire, Allen & Busby, London, 1978
Gayatri Chakravorti Spivak, A Critique of Postcolonial Reason, Harvard University Press, 1999.
Theodor W. Adorno, Teoria estetică, Ed. Paralela 45, 2005
Theodor W. Adorno, Philosophie der neuen Musik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1975
Gustav Gutierrez, A Theology of Liberation, Orbis Books, New York, 1988
Slavoj Zizek, The Puppet and the Dwarf. The Perverse Core of Christianity, MIT Press, 2003
*
Eric Voegelin, Die Neue Wissenschaft der Politik, Wilhelm Fink Verlag, München, 2004
Raymond Aron, Marxisme imaginare, Polirom, Iași, 2002.
Nikolai Berdiaev, Sensul și originea comunismului rus, Ed. Dacia, Cluj, 1999
Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Institutul European, Iași, 1992
Alan Bloom, The Closing of the American Mind, Simon & Schuster, New York, 1988
Gilles Deleuze, Diferență și repetiție, Ed. Babel, 1995
Feodor Dostoievski, Frații Karamazov, Ed. Cartea Românească, București, 1986
Feodor Dostoievski, Demonii, Ed. Polirom, 2007
Luc Ferry, The New EcologicalOrder, University of Chicago Press, 1995
Manfred Frank, Was ist Neostrukturalismus?, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984
Lesek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol. 1-3, Ed. Curtea Veche, 2009
F.V. Konstantinov& alia, Bazele filosofiei marxiste, Editura Politică, București, 1960
Erik von Kuehnelt-Leddihn, Leftism. From de Sade and Marx to Hitler and Marcuse, Arlinngton, NY, 1974
Alasdair MacIntyre, Herbert Marcuse. An Expositionand a Polemic, Viking Press, 1970
Thomas Mann, Doktor Faustus, Bertelsmann Verlag, München, 1987
Charles Melmant, Omul fără gravitate, Ed. Eikon, Cluj, 2016
Horia-Roman Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, București, 2005
LucianoPellicani, Revolutionary Apocalypticism. The IdeologicalRoots of Terrorism, Praeger, 2003
Jacob Taubes, Occidental Eschatology, Stanford University Press, 2009
Robert Tucker, Filosofie și mit la Karl Marx, Curtea Veche, București, 2011
I.S. Turgheniev, Părinți și copii, Litera Internațional, 2010
Roger Scruton, Animal Rights and Wrongs, Bloomsbury Academic, London/New York, 2006
Amanda Third, Gender and Politics. Deconstructing the Female Terrorist, PalgraveMacMillan, 2014
Rolf Wiggerhaus, The Frankfurt School, MIT Press, 1995
George Orwell, 1984, Penguin Books, London, 2000
Numărul minim de participanți – cinci, numărul maxim de participanți – cincisprezece.
Cursul poate fi urmărit și online pe youtube (cu link dedicat ce se transmite înainte de începerea cursului). Pe parcursul cursului puteți să adresați întrebări lectorului prin intermediul chat-ului dedicat. Cursul este disponbil participanților pe youtube 2 săptămâni pentru revizionare.
///////////////////////////////////////////
Am fost prizonier în Gulagul chinezesc. Lecții și concluzii după opt ani petrecuți în detenție
De Marius Balo
Mi-am propus să expun abuzurile judiciare și penale din China, precum și ororile și pericolele mai largi ale sistemului Partidului Comunist Chinez.
După ce am absolvit cu o diplomă în divinitate la New York, am fost pe cale să intru în preoție. M-am întors în România și m-am angajat coordonator de programe la Institutul de Formare și Cercetare pentru Acțiuni de Pace din România (PATRIR), iar mai târziu am fost prezentator de emisiuni la Napoca Cable Network.
Dar în vara anului 2010, un capriciu a pus stăpânire pe mine și am decis să explorez oportunitățile din China și m-am angajat ca profesor de limba engleză, mai întâi la o grădiniță, apoi la un centru de limbi străine pentru oameni de afaceri și, în cele din urmă, la Universitatea Populară din Beijing, unde am predat timp de un an. Nu mi-am imaginat niciodată că acest drum se va încheia în martie 2014 cu reținerea mea și cu opt ani în închisorile din China, ca victimă a unei detenții nedrepte.
În paralel cu predarea, un coleg român care lucra într-o companie financiară chineză m-a convins să mă angajez cu un mic job part-time. Aceștia ofereau în principal împrumuturi pentru întreprinderi. În 2014, poliția i-a arestat pe toți cei din companie, inclusiv pe mine. Am fost plasat într-un centru de detenție unde am stat doi ani, trei luni și șapte zile. Am fost total îndepărtat de lumea reală. Nu puteam să contactez pe nimeni, nu puteam să sun pe nimeni, nu puteam să scriu nimănui.
La sfârșitul acestei perioade de detenție, am fost condamnat la opt ani de închisoare, fiind acuzat de „complicitate la fraudă contractuală”. Mai târziu am aflat care era problema. Taxele de evaluare și taxele juridice în valoare de câteva sute de dolari pentru fiecare cerere de împrumut nu erau returnate clienților firmei cărora le fuseseră refuzate împrumuturile. Nu a contat faptul că nu știam nimic din toate acestea. Unii clienți nemulțumiți și autoritățile chineze au decis că toți cei din companie, vinovați sau nu, trebuie să plătească prețul pentru presupusele infracțiuni ale firmei. Ca urmare, am ajuns în faimoasa închisoare Qingpu din Shanghai, unde am executat restul unei pedepse de opt ani. Am fost eliberat și m-am întors în România în aprilie 2022, unde am contemplat lecțiile pe care le-am învățat în „Gulagul” chinezesc, finalizând totodată și un pelerinaj de 100 de zile prin România pentru a-mi sărbători mântuirea.
Încă din prima zi a arestului meu, într-un centru de detenție preventivă, am fost supus la tortură psihologică constantă și la constrângeri fizice de diferite tipuri menite să mă forțeze să mărturisesc o „ilegalitate” pe care nu o comisesem. Am fost ținut închis într-o celulă tot timpul, împreună cu 10 deținuți chinezi care nu vorbeau limba engleză. Din când în când întâlneam alți deținuți străini, inclusiv un turc.
Am dormit pe podeaua aspră din lemn a centrului de detenție pe toată perioada în care am stat acolo, în frigul aspru al iernii și în căldura toridă a verii, așternuturile mele limitându-se la o pătură roz murdară de sânge, vomă și urină, mărturie a tuturor celor ce fuseseră nevoiți s-o folosească înaintea mea. Nu exista nicio piesă de mobilier în acea celulă. Toaleta era o gaură în colț, unde trebuia să-ți golești intestinele în timp ce colegii de celulă te priveau.
Am fost martor la moartea unui turc pentru că gardienii i-au refuzat accesul la tratament medical. (Mai târziu, aveam să fiu martor și la moartea a doi deținuți străini din cauza cancerului, în închisoarea Qingpu). Am asistat la tentative de sinucidere. Am întâlnit un bărbat ale cărui soție și fetiță fuseseră arestate alături de el pentru a-i extorca o mărturisire. Nicio dovadă nu a fost vreodată necesară. O simplă mărturisire forțată era suficientă.
După ce am fost condamnat pe nedrept, nu am făcut apel, pentru că nu puteam suporta gândul că va trebui să stau în aceeași cușcă din centrul de detenție încă unul sau doi ani în așteptarea rezultatului apelului. Este bine cunoscut faptul că 99,9 % dintre apelurile din China sunt oricum respinse. Așa că am fost trimis la închisoarea Qingpu din Shanghai. Aici am fost forțat, sub amenințări și constrângere, să lucrez în producție, de dimineața până seara. Am lucrat la materiale promoționale, pungi de cadouri, etichete de îmbrăcăminte pentru mărci occidentale, americane, britanice, europene și unele chinezești. Am reușit să scot în mod clandestin câteva mostre din munca respectivă, pe care intenționez să le folosesc pentru a contribui la o campanie împotriva muncii forțate în închisori.
Nu am nici un fel de resentiment față de nimeni. Acum, când privesc în urmă, pot spune cu încredere că a fost o perioadă de iluminare sau o revelație, chiar dacă a fost groaznică. De ce? Ei bine, o închisoare chineză este singurul loc în care un străin poate observa și învăța despre sistemul comunist chinez din interior, despre punctele forte și punctele slabe ale acestuia. Învață din interior cum funcționează și de ce funcționează în acest fel.
Am trăit patru ani fericiți în China înainte de-a fi arestat, dar nu aveam nicio idee despre toate acestea. De fapt, nu acordasem prea multă atenție sistemului înainte de calvarul meu. Am fost fericit să mă bucur de oportunitățile și beneficiile care apăruseră în timpul șederii în China în acea perioadă, fără să pun la îndoială sistemul. Dar calvarul meu mi-a deschis ochii.
Mi-am dat seama că nedreptățile, tortura, munca forțată, recoltarea de organe, virusurile și toate celelalte rele pe care sistemul le-a dezlănțuit și despre care am citit în mass-media, erau doar simptome. Trebuie să încerc să înțeleg cauzele profunde.
Vă amintiți cum s-au liniștit brusc protestele în masă din China, de acum câteva luni, împotriva controalelor draconice „zero-Covid”? Oamenii au crezut că este un fel de victorie, dar nu a fost așa. Doar că libertățile de care se bucuraseră, cum ar fi pașapoartele și capacitatea de a desfășura afaceri, le fuseseră luate timp de trei ani de „blocaje”, iar acum, brusc, aceste libertăți le-au fost restituite. Dar cu o compensație evidentă: au acceptat un mandat suplimentar și extrem de neregulamentar de cinci ani al dictatorului Partidului Comunist Chinez (PCC) Xi Jinping, care a fost reales de un Congres al partidului în octombrie, după ce a îndeplinit deja două mandate de cinci ani. Aceeași tactică a fost desfășurată împotriva noastră în închisoare, care era un microcosmos al Chinei din afara zidurilor noastre.
Iar acum, după ce lui Xi i-a reușit această lovitură de stat, Beijingul începe să vorbească lumii despre un dezgheț al relațiilor. Este o iluzie. Dacă acest om a fost dispus să-i țină ostatici timp de trei ani pe cei 1,4 miliarde de locuitori doar pentru a-i oferi un mandat suplimentar, nu se va opri în fața a nimic. Autocrația corupe. Când ai puterea absolută, de ce ți-ar păsa de justiție?
Iar puterea absolută corupe în mod absolut. Țineți cont de acest lucru și adăugați faptul că astfel de oameni nu cred într-o viață de apoi, așa cum credem noi. Dacă această singură viață este tot ce există, atunci poți deveni foarte ușor dispus să faci orice pentru a deveni stăpânul lumii. Cu orice preț, chiar și cu prețul distrugerii lumii însăși.
Nu ne putem aștepta ca astfel de oameni să aibă moralitate. Nu există etică în interiorul acelui sistem pentru că nu există principii, și nu există principii pentru că nu există iubire. Aceasta este vestea proastă. Ei nu se vor opri niciodată. Odată ce vor prelua controlul, nu va mai exista nicio limită pusă răului. Într-un anumit sens, vor deveni invincibili, pentru că noi nu vom putea să le răspundem, din pricina valorilor noastre. Nu vom putea să luptăm cu otrava lor folosind aceeași otravă.
În ziua în care am fost luat, când m-au aruncat în celulă, am observat ceva mâzgălit pe peretele celulei. Scria: „Fără umanitate”. Nu am înțeles prea bine la ce se referea, în afară de semnificația evidentă, până când am citit recent un articol în The Economist. Acesta spunea că China are cea mai mare disparitate a bogăției din lume (măsurată prin coeficientul GINI), dar cea mai mică cultură a dăruirii. Mila nu este nici acordată, nici așteptată.
Cred că cea mai mare greșeală a noastră este să presupunem că locuitorii din China continentală care trăiesc sub conducerea PCC gândesc ca noi. Ei nu gândesc la fel. Și ei, la rândul lor, fac aceeași greșeală. Ei cred că noi gândim ca ei. Noi nu gândim la fel, iar acesta este poate cel mai mare avantaj al nostru. Ei nu vor putea niciodată să ne înțeleagă procesul nostru de gândire. Nu sunt echipați pentru asta. Noi, însă, putem ajunge, în timp util, la un punct în care să-i putem înțelege.
M-am născut în România sub regimul comunist, în ultimii ani ai dictatorului Nicolae Ceaușescu, care a fost executat în timpul revoluției noastre de Crăciun din 1989. Procesul de forjare a tentativei de spălare a creierului a început în școală și a fost combătut de familie. În China, începe din prima zi și este impus chiar de familie. Au procedat așa cu nenumărate generații. Acest lucru atrofiază sufletul.
Trăsăturile sufletului – curiozitatea, imaginația, atributele genului – sunt grav distorsionate. O femeie de 30 de ani are sexualitatea unui copil de șase ani. La fel și bărbații – devin adulți care gândesc ca niște copii.
Acesta este paradoxul. Astfel de oameni nu sunt lipsiți de minte, deși pot părea total lipsiți de minte. Ei sunt extrem de inteligenți și perseverenți. Nu sunt lipsiți de minte, dar sunt lipsiți de suflet.
Nouă, în Occident, nu ne este teamă. Noi nu creștem în frică. Dar mergeți și trăiți în China și veți deveni curând speriați. Și atunci, cel de care vă temeți devine ca un zeu al vostru. Francezii îi spun „fait accompli”; noi îi spunem „neputință învățată”. Este ca o boală. Toți acei oameni care trăiesc în China o au. Dar gândiți-vă la Mahatma Gandhi din India și la președintele Mao din China. Amândoi au fost dictatori. Au vrut să facă lucrurile prin forță. Metodele lor, însă, erau diferite. Gandhi a suferit el însuși, și-a dictat singur, el nu i-a schimbat pe alții prin forță, ci s-a schimbat pe sine.
Există o lecție în toate acestea: nu vor schimba niciodată, de unii singuri, sistemul. S-ar putea ca într-o zi să se întâmple în Iran sau chiar în Rusia. Dar nu se va întâmpla niciodată în China. Sistemul va continua să se îmbogățească și să devină mai puternic, jucându-se și hrănindu-se din lăcomia noastră.
De aceea, consider că trebuie să se facă ceva acum pentru a opri această tendință înainte de-a fi prea târziu. Așa-numita decuplare nu va funcționa. Acum se vorbește despre eliminarea riscului. Și asta va eșua. Unei celule rătăcite, în timp ce se înmulțește și se extinde, nu-i pasă că în cele din urmă va ucide organismul din care face parte.
Trebuie să schimbăm unitatea de măsură: modul în care ne măsurăm pe noi înșine, modul în care măsurăm succesul, modul în care măsurăm progresul. Trebuie să revenim la principiile noastre. Este ceea ce a făcut ca Occidentul să fie măreț. Deci, în acest sens, sunt mai degrabă un „parolist” decât un democrat sau un republican.
Mulți oameni pot fi de acord că nu avem un echivalent istoric pentru această situație. Pur și simplu nu știm ce se va întâmpla. Putem doar să vedem cifrele, iar cifrele nu mint. Astfel, deficitul comercial în relația cu China, în decembrie 2021, a fost de 94,5 miliarde de dolari. În fiecare lună, lumea dă Chinei această sumă. Cu doar două decenii în urmă, în anul 2000, lumea încă trimitea cea mai mare parte a fierului și a cuprului și a altor produse de bază către Occidentul industrial (Europa, SUA și Japonia), iar Occidentul încă dădea lumii produsele finale. Acum trimitem totul în China, iar China ne oferă produsele finale.
Nu sunt economist, ci teolog. Dar asta e doar ceea ce văd cu ochii mei. Văd că trebuie să găsim curajul de-a îndura durerea pe termen scurt a renunțării la lăcomia noastră și să căutăm în mod activ modalități de-a inversa această tendință. Este trist și descurajant să-i vedem pe liderii noștri europeni concurând între ei pentru a vedea cine merge primul în China ca să pupe condurul. Trebuie să fim buni sau să murim. Trebuie să ne iubim unii pe alții sau să murim.
Știu că unele dintre aceste lucruri pot suna ciudat. Și mie mi-ar suna ciudat, dacă aș fi în locul vostru. Dar am trăit în interiorul Chinei în cele mai revelatoare circumstanțe. Am văzut-o cu ochii mei și am simțit-o în oasele mele timp de opt ani întregi, fiind un nevinovat în spatele gratiilor. Este foarte periculos. Vremurile sunt foarte periculoase. Trebuie să sensibilizăm acum, cât mai putem.
Chiar și atunci când compar regimul comunist din România cu cel din China, diferențele sunt enorme. În România, oamenii nu se dădeau bătuți, chiar dacă erau greu încercați, pentru că aveau credința lor adânc înrădăcinată ca o frânghie de care să se agațe și Biserica ca un stâlp pe care să se sprijine. Deși grav rănită și marcată, aceasta i-a ajutat pe cei mai mulți dintre noi să se descurce. În China, oamenii nu au cu adevărat o viață spirituală. Cel mai aproape de ea este meditația și sistemul de exerciții Tai Chi, iar acest lucru îi lasă expuși unui cult precum comunismul, care îi poate cuceri și le poate ucide spiritul sau îl poate modela în conformitate cu doctrina sa.
Cel mai mare rău al regimului comunist, în opinia mea, este că nu recunoaște și nu celebrează sfințenia individualității. Suntem cu toții prețioși și unici, iar această unicitate este combustibilul progresului. Dacă îndepărtați acest lucru, veți obține în cele din urmă o armată de oameni cu copite, zombi robotizați care nu pot gândi pentru ei înșiși și care, în cele din urmă, nici nu vor s-o facă, pentru că este prea greu. Neputința învățată, o mentalitate de turmă și relativizarea (de exemplu, sunt fericit și mulțumit că sunt încă în viață, spre deosebire de omul de lângă mine, care va fi ucis astăzi) este ceea ce obțineți în loc de suflet, în loc de curiozitate și imaginație.
După ce am reușit să văd aceste adevăruri, simt că încarcerarea mea nedreaptă a fost, în mod pervers, o binecuvântare deghizată. A fost cea mai importantă perioadă de învățare pentru mine dintotdeauna și a fost o perioadă de singurătate în care am reușit să încep să mă cunosc cu adevărat și să ispășesc toate păcatele pe care le-aș fi putut comite în viața mea anterioară. Consider că face parte din planul bine gândit al lui Dumnezeu, un plan dincolo de înțelegerea mea. Poate că adevărata binecuvântare a tuturor acestor lucruri urmează să se desfășoare. Nu știu ce va urma, dar am un sentiment inexplicabil de siguranță că va fi grozav și sunt cu adevărat entuziasmat.
Unii oameni se așteaptă ca eu să urăsc poporul chinez. Dar eu am o mare afecțiune pentru ei. Am trăit în China timp de patru ani înainte de încarcerarea mea și am întâlnit mai ales sinceritate și bunătate. De foarte devreme, atât copiii, cât și adulții văd o lumină în ochii unui străin și devin curioși în legătură cu acesta. Această curiozitate, această realizare, este sufletul lor care luptă să se elibereze. Cred că planul lui Dumnezeu pentru umanitate îi include în centrul său și că toate suferințele lor nu vor fi în zadar, ci concepute pentru a-i pregăti pentru o misiune de un anumit fel. Ei au dat lumii sfinți și martiri timp de milenii și acești sfinți se roagă neîncetat pentru noi toți.
Așadar, nu pot spune că încercarea mea a fost total negativă, ci în mare parte pozitivă. A fost greu să fiu închis într-o celulă ani de zile, total îndepărtat de lume, trăind cu incertitudinea de a nu ști dacă voi fi eliberat sau executat a doua zi. Dar astfel de greutăți extreme pot ajuta la cultivarea virtuților și a obiceiurilor bune. Răbdarea, stăpânirea de sine, rugăciunea, postul, au devenit regimul meu personal. Mântuirea mea, dacă o pot numi așa, a venit din faptul că nu am fost niciodată martor la violență reală acolo, spre deosebire de ceea ce vedem în filme despre viața din închisoare, și, de asemenea, din faptul că am putut să citesc atât de mult. În biblioteca închisorii și printre ceilalți deținuți, am găsit acolo aproape 3.000 de cărți și am citit cu poftă, tot ce mi-a căzut în mână. Prin asta, la sfârșitul zilei, am simțit că am câștigat acest timp și nu l-am irosit.
Mi-am dat seama că vreau să încep să pun din nou rădăcini. Am fost dezrădăcinat de când mă știu și întotdeauna m-am simțit gol, sau chiar sterp. Adevărata pace și confort vin, cred eu, din capacitatea noastră de a îngriji. Creșterea unei familii este cel mai important lucru din viață și singurul loc în care suntem meniți să ne atingem cel mai înalt potențial. Ca un microcosmos, ea reprezintă societatea în general, marea familie, în care ar trebui să funcționăm și să contribuim în funcție de viziunea și capacitatea noastră.
Îmi explorez viitorul. În China, ca profesor, vreme de patru ani, și apoi în închisoare, timp de alți opt ani, am observat că îmi vine natural să vorbesc cu oamenii. În acest timp, am predat tuturor categoriilor, de la copii de grădiniță și până la deținuți din închisoare. Mă văd folosindu-mă de această experiență pentru a continua să predau, într-o formă sau alta. În adâncul inimii mele, mi-am dorit întotdeauna să devin preot. Am obținut un masterat în Divinitate la Seminarul Sfântul Vladimir din Yonkers, New York, și sper să mă pot dedica slujirii lui Dumnezeu și a poporului Său în orice calitate mi se va cere.
Îmi folosesc timpul pentru a studia și pentru a scrie. Lucrez la un roman despre cele 2.922 de zile pe care le-am petrecut în închisorile chineze, care ar trebui să fie lansat în această primăvară. Acest proces a deschis o nouă perspectivă în mintea mea, ca o priveliște asupra unui teren proaspăt pe care nu știam că-l dețin. Trebuie să plantez, iar apoi să aștept cu răbdare ca semințele să dea roade. Așteptarea va merita. Opt ani de așteptare m-au învățat să apreciez și să fiu recunoscător chiar și pentru o umilă felie de pâine. Cât de prețioasă este atunci când nu o ai!
Marius Balo este cetățean român, profesor și teolog, încarcerat pe nedrept în China timp de opt ani, din 2014 până în 2022.
https://universul.net/am-fost-prizonier-in-gulagul-chinezesc-lectii-si-concluzii-dupa-opt-ani-petrecuti-in-detentie/#google_vignette
///////////////////////////////////////////
Lansarea expoziției „Moldova sovietică: între mituri și GULAG”. Unde și când o puteți vizita
.
Muzeul Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice anunță inaugurarea primei expoziții cu genericul „Moldova sovietică: între mituri și GULAG”.
Expoziția se va desfășura în perioada 17-31 decembrie, în intervalul orelor 9.0-16.00, la Muzeul Național de Istorie a Moldovei. Expoziția prezintă regimul totalitar instaurat în perioada sovietică, reamintește despre teroarea și ororile regimului comunist și totodată oferă tinerei generații detalii despre trecutul istoric al statului nostru prin prisma dictaturii sovietice.
Potrivit Muzeului Național de Istorie a Moldovei, expoziția inaugurează aproximativ 700 de piese muzeale: fotografii, documente, scrisori din Siberia, afișe de epocă, obiecte personale ale foștilor deportați și deținuți politici, liste ale averii confiscate, memorii semnate de martori și supraviețuitori ai gulagului sovietic. Pentru prima dată, în țara noastră sunt expuse unele materiale și documente din arhiva fostului KGB cu referință la persoanele supuse represiunilor pentru convingerile lor politice și religioase.
Prin intermediul unor tehnici muzeografice, autorii expoziției, au încercat să valorifice cele două componente ale regimului sovietic: lumea iluzorie a celor care au îmbrățișat ,,visul sovietic’’ și lumea celor care urma să cunoască infernul lagărelor și închisorilor comuniste.
Dramele oamenilor, care au devenit victime ale regimului comunist și destinele incredibile ale acestora au devenit subiect pentru exponatele prezentate în cadrul expoziției muzeale ,,Moldova sovietică: între mituri și gulag’’.
https://diez.md/2022/11/17/lansarea-expozitiei-moldova-sovietica-intre-mituri-si-gulag-unde-si-cand-o-puteti-vizita/
///////////////////////////////////////////
Noua ordine mondială
Lavinia Tec
”- Mame și tați, frați și surori. Dar mai erau și soți, soții, amanți. Mai era și monogamie, mai erau și idile romantice. Deși probabil nu știți ce înseamnă aceste cuvinte, adăugă Mustafa Mond.
Studenții clătinară din cap.
– Familie, monogamie, idile romantice. Pretutindeni exclusivism, pretutindeni o concentrare a interesului, o canalizare îngustă a impulsurilor și energiei.
– Dar ”toți suntem ai tuturor celorlalți”, încheie Mustafa Mond citând proverbul hipnopedic.
Studenții încuviințară din cap, fiind întru totul de acord cu o afirmație pe care – auzind-o repetată prin întuneric de peste șaizeci și două de mii de ori – ajunseseră s-o accepte nu numai ca adevărată, ci și ca axiomatică, evidentă de la sine, absolut indiscutabilă”
Aldous Huxley, Minunata lume nouă
- Noua egalitate: ”2+2=5”
La începutul anului, în luna februarie, a intrat în atenția publicului nord-american Equality Act[1], a cărei dezbatere în Camera Reprezentanților urmează să fie finalizată până la sfârșitul lunii martie. Proiectul legii a fost inițiat în 2015, după pronunțarea Curții Supreme a SUA în cauza Obergefell v Hodges.[2]
Legea egalității urmează să modifice Legea drepturilor civile ”normalizând” tot ceea ce intră în categoriile LGBTQ: sex, sexualitate, orientare sexuală, identitate de gen. Domeniul de aplicare al proiectului de lege este vast, mergând de la acordarea locuințelor, locurile de muncă, educația, sănătatea, competițiile sportive, până la toate programele care primesc finanțare federală. Aceste programe includ școli, instituții, organizații non-profit, inclusiv cele religioase (școli, universități, biserici). Prin constrângerile sale de natură juridică, politică, financiară și culturală, legea reprezintă o amenințare împotriva oricărei rezistențe. Prin conținutul său, legea invadează spațiul privat. La prima vedere, cele mai periclitate sunt instituțiile de învățământ religioase, asociațiile și fundațiile religioase și bisericile. În realitate, vor fi afectați toți cei care nu se aliniază ideologiei pe care se fundamentează Legea egalității. Prin urmare, în realitate, egalitatea propusă este o eliberare de sub o întreagă cultură bazată pe valori care își au originea în texte religioase (Torah, Coran, Vechiul și Noul Testament, Cartea lui Mormon) incompatibile cu comportamentele, relațiile și disforia de gen LGBTQI+.
Mesajul puternic transmis lumii de Legea egalității este, pe de o parte, că există o nouă ordine sexuală, care modelează oameni, instituții, comportamente, iar pe de altă parte, că nu va rezista nimic – nici măcar vreo urmă de drept sau libertate – din ceea ce se opune noii morale, noii definiții a ”căsătoriei” și noilor „drepturi„ LGBTQI+.
Egalitatea propusă de lege este, în realitate, o discriminare a celor care nu sunt de acord cu eliminarea diferențelor sub aspect biologic dintre bărbați și femei. Astfel că libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, libertatea religioasă sunt grav amenințate de această lege. Dacă legea va fi adoptată, conformismul în materia identității de gen se va instaura în SUA și se va propaga în cea mai mare parte a lumii.
- Noua sexualitate: “orgie-beție”
La începutul lunii martie, o știre făcea înconjurul lumii: un grup alcătuit din trei bărbați gay a obținut recunoașterea calității juridice de “tată” a fiecăruia dintre ei asupra celui de-al doilea lor copil.
„Grupul” din SUA a scris istorie în 2017, după ce toți cei trei tați au fost menționați pe certificatul de naștere al întâiului lor născut.
Doctorul Ian Jenkins și partenerii săi Alan Mayfield și Jeremy Allen Hodges, din San Diego, au acceptat (”adoptat”) donația unui embrion area prin FIV, donat de un cuplu, pe care acesta nu mai dorea să îi folosească. Din acest embrion s-a născut primul copil, o fetiță, Piper. Ulterior, folosind donația de ovule și o mama surogat, li s-a născut un băiețel, Parker.
Folosindu-și, pe de-o parte, libertatea sexuală de a întreține relații sexuale în grup, iar pe de altă parte, libertatea în materie de reproducere umană asistată medical în California, cei trei și-au putut întemeia ”o familie” netradițională. Desigur, proiectul familial nu ar fi fost realizabil în absența unei armate de avocați specializați în grupuri de contracte în această nișă: act de acceptare a donației de ovule, act de acceptare a donației de embrioni, surrogacy contract (de mama–surogat). Încheierea contractelor a fost urmată de nașterea copiilor și, apoi, de bătălia juridică în instanță pentru recunoașterea calității lor de ”părinte”.
Dr. Jenkins, care a scris o carte despre familia lor, intitulată Three Dads and a Baby: Adventures in Modern Parenting, a declarat că au existat două motive mari pentru acest proiect. În primul rând, a vrut ca toată lumea să știe că dragostea face ca o familie și familiile să arate diferit. În al doilea rând, a vrut ca oamenii din familiile netradiționale să știe că ar putea exista mai multe tipuri de protecție legală și să contribuie la menținerea acestui proces, astfel încât mai mulți părinți să aibă tipul de protecție ”de care ne bucurăm”. Totodată, el a afirmat că în timp ce cerceta surogatul la începutul călătoriei grupului, a fost descurajat – dar nu surprins – să afle despre multe legi restrictive care împiedică mulți oameni, nu doar cuplurile homosexuale sau chiar cuplurile, să își construiască o familie prin surogat.
Cei trei s-au plâns jurnaliștilor de medicul la care au apelat pentru FIV, la care au renunțat după ce au auzit despre experiența unui cuplu de gay. Aceștia au renunțat la serviciile medicului după ce a afirmat despre cazul lor că este ”prea complicat”, semn că nu-i prea place să lucreze cu parteneri de același sex. De asemenea, dr. Jenkins s-a plâns de imaginile vizuale care rulau în timpul furnizării de spermă că erau destinate bărbaților heterosexuali. Așa că efortul lor de stimulare sexuală pentru ejaculare a fost mult mai mare decât în cazul bărbaților heterosexuali. Altfel spus, cei trei s-au simțit excluși din serviciile medicale în materie reproductive. Dr. Jenkins, care pare să fie liderul grupului, s-a arătat îngrijorat de cei care trăiesc același tip de viață ca a lor, dar în alte state decât California, și care nu sunt acceptați. Totodată el a afirmat că: ‘Some states are just brutal. They make every effort to impair parenting by nontraditional families and are really unhelpful. I’m hoping this starts the wheels turning that families come in lots of different arrangements.’[3]
Jurnalistul de la NY Times își încheie editorialul: ”Acum, în grădiniță, Piper își vede tăticii ca pe o sursă de mândrie. Ea i-a spus unui coleg de clasă: „Ai doi părinți. Am trei părinți.”
Desigur, devine umilitor să ai un părinte sau doi, cu atât mai mult cu cât aceștia sunt heterosexuali.
- Noua limbă: ”newspeak”
La mijlocul săptămânii trecute, în toate mediile din România s-a rostogolit știrea despre existența unui ghid de limbaj nediscriminatoriu al Parlamentului European, pentru comunicarea internă și externă, în care se recomanda jurislingviștilor evitarea cuvintelor “mama”, “tată”, “sex biologic”, “căsătorie gay”, “căsătoria homosexuală”, “schimbare de sex”, “schimbare de gen”, “sex opus”, “drepturile persoanelor LGBTI+”. Acuzațiile de “fake news” au generat intervenția biroului de presă al Parlamentului European care a liniștit publicul român, asigurându-l că: “ghidul recomandă utilizarea termenului incluziv “părinți” strict în contextul formularelor administrative și al contextelor asemănătoare. Documentul este de uz strict intern, se adresează în special traducătorilor din Parlamentul European care lucrează într-un mediu complex în care multilingvismul constituie norma și nu a fost conceput pentru a emite recomandări referitoare la activitatea și declarațiile deputaților europeni.“[4]
Deci, nici vorbă de vreo constrângere legală asupra limbii sau asupra limbajului juridic de dreptul familiei, ci numai asupra limbajului administrativ folosit în interiorul instituției în special de traducătorii juriști. Doar un ghid, un simplu ghid!
- Noua violență sexuală: desenele animate Pepe le Pew
Recent, un personaj de desene animate a devenit chipul culturii violului. Pepè Le Pew, cel mai iubit, lipsit de idei, aparent franțuzesc, a ajuns ținta unui jornalist de New York Times, Charles Blow. Într-un articol recent, el a spus că personajul ”normalizează cultura sordidă a violului”[5]. Declarat vinovat de normalizarea violului, personajul a fost condamnat la anulare, eliminare din grilele de programe în care era difuzat. Iată explicațiile domnului Blow de pe Twitter: „1. El apucă / sărută o fată / o străină, în mod repetat, fără consimțământ și împotriva voinței ei. 2. Se luptă puternic să se îndepărteze de el, dar el nu o va elibera. 3. El încuie o ușă pentru a o împiedica să scape.”
Ciudat e că un biet personaj de desene animate a fost anulat, dar nu și revistele Playboy, în care Hugh Hefner, patronul imperiului Playboy, declara odată (2010) :„Afirmația că Playboy transformă femeile în obiecte sexuale este ridicolă. Femeile sunt obiecte sexuale.” Nici filmul Cuties, film cu fetițe pentru adulți, nu a fost anulat, ba chiar a fost premiat.
- Noile ”pericole pentru democrație și valorile europene”
La data de 25 martie 2021, două comisii ale Parlamentului European s-au întrunit pentru o audiere referitoare la organizații conservatoare creștine europene care ar constitui pericole pentru democrație și valorile europene prin opoziția lor față de avort, educația sexuală a copiilor prin care se urmărește sexualizarea lor precoce[6]. La această audiere au fost invitați ca ”experți” Caroline Hickson, din partea Federației Internaționale de Planificare Familială (IPPF), responsabilă pe Europa, și Neil Data, responsabil din partea IFFP cu lobby-ul pe lângă parlamentarii europeni. Inițiativa a fost demarată în 2019 de Open Democracy, care s-a angajat în lupta împotriva organizațiilor conservatoare europene printr-o inițiativă numită „Tracking the Backlash”. Această inițiativă a fost finanțată în special de Open Society a lui George Soros cu 407.000 USD în 2019. Directoarea acestui program, Claire Provost, este, de asemenea, invitată ca „expert” de către Parlamentul European.
ECLJ, organizația care a dezvăluit conflictele de interese de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și care a dezvăluit în premieră ce s-a întâmplat la data de 25 martie în Parlamentul European, se află pe lista neagră a lui Claire Provost. Pe site-ul organizației Tracking the Backlash, aceasta susține că ”rețelele organizate, susținute de bani negri și coordonându-se între ele peste granițe, lucrează pentru a preveni mai multe progrese[7]. În timpul pandemiei COVID-19, mișcările ultraconservatoare, de extremă dreapta și religioase care vizează drepturile noastre nu încetinesc. În schimb, ei celebrează noi oportunități și luptă pentru noi restricții – accesul la avort, de exemplu -, susținând în același timp că pandemia este o pedeapsă divină pentru drepturile sexuale și reproductive.”
Scopul acestei audieri este de a iniția redactarea unui raport parlamentar în vederea adoptării unei rezoluții în 2022 și de a anunța publicarea viitoare a unui raport privind finanțarea organizațiilor conservatoare europene. Ședința a avut loc cu câteva săptămâni înainte de votul asupra unui nou proiect de rezoluție al Parlamentului European care promovează avortul și educația sexuală a copiilor.[8]
Proiectul de Rezoluție ce urmează a fi adoptat în luna mai arată în preambul că acesta este justificat, între altele, de faptul că, chestiuni legate de sănătatea și drepturile sexuale și reproductive sunt deseori exploatate de oponenții drepturilor de reproducere, care invocă interesele naționale pentru atingerea obiectivelor demografice, contribuind astfel la erodarea democrației și a libertăților individual și de faptul că oponenții drepturilor reproductive exercită totuși o influență asupra legislației și politicilor naționale din statele membre UE în scopul compromiterii acestor drepturi.
Proiectul de Rezoluție:
– îndeamnă statele membre să se asigure că toți copiii din învățământul primar și secundar beneficiază de acces la educație sexuală completă și corectă în plan științific, în conformitate cu standardele OMS;
– invită statele membre să lupte împotriva diseminării informațiilor false, discriminatorii și periculoase în ceea ce privește sănătatea și drepturile sexuale și reproductive;
– invită statele membre să garanteze accesul la contraceptive, păstrând astfel dreptul fundamental la sănătate;
– invită statele membre să se asigure că contracepția este acoperită de scheme de rambursare în sistemele naționale de sănătate;
– invită comisarul pentru democrație și demografie să lupte împotriva celor care instrumentalizează aceste drepturi în scopul de a submina valorile europene și ale democrației;
– invită comisarul responsabil cu sănătatea și siguranța alimentelor să promoveze și să protejeze sănătatea și drepturile sexuale și reproductive și le să integreze în următoarea strategie de sănătate publică a Uniunii.
Dacă această Rezoluție va fi adoptată, orice persoană care va îndrăzni să spună că sexul e binar, că bărbații nu pot rămâne însărcinați și nu pot să nască, că viața ființei umane începe de la concepție, fiind confirmată de ecografia Doppler care înregistrează bătăile inimii, și orice organizație pro-viață va fi considerată un opozant care pune în pericol democrația și valorile europene. Orice persoană care ar consilia un copil cu privire la identitatea sa sexuală riscă să devină un pericol pentru democrație și valori europene dacă această consiliere nu respectă standardele OMS. Pentru că ”drepturile sexuale și reproductive” sunt drepturi ale omului. Pentru că sexul, sexualitatea și avortul au devenit acum probleme de politică publică europeană. Sunt sub controlul Uniunii Europene. Sunt urgențe pentru Uniunea Europeană în vremea pandemiei. Desigur, este evident că Rezoluția este dată cu dedicație pentru Polonia și pentru celelalte state în care acum se implementează educația sexuală iar organizațiile conservatoare creștine sunt implicate.
Opozanții nu sunt încă teroriști domestici, cum sunt văzuți în SUA, unde deja se întocmesc liste cu părinții creștini conservatori, dar sunt foarte aproape de acest… statut.
- Semnalele instaurării noii ordini mondiale… sexuale
Fără niciun dubiu, hotărârea pronunțată de Curtea Supremă a SUA în 2015 în cauza Obergfeller a răsturnat cu adevărat ordinea morală în SUA. Legea egalității, acum discutată și disputată, este consecința acestei hotărâri istorice. Odată schimbată definiția căsătoriei dintr-o uniune încheiată între un bărbat și o femeie într-o uniune încheiată între două persoane s-a deschis și calea relațiilor poliamorice (polyamory). De ce uniunea ar trebui să includă doar două persoane, de ce nu 3, 4, 5, 10, 15? Și de ce numai persoane?
Cazul familiei americane poliamorice artificiale, construită prin contracte, a deschis o nouă cutie a Pandorei. Relațiile sexuale în grup se pot transforma în relații juridice de familie. Asta ar duce la apariția dreptului grupurilor (și) în dreptul familiei, nu doar în dreptul afacerilor.
Este cel puțin interesant, dacă nu straniu, că în timpul pandemiei de Covid-19 asistăm la instaurarea unei noi ordini sexuale pe calea politicilor publice de o parte și de alta a oceanului Atlantic.
Dar este și îngrijorător, pentru că această nouă ordine sexuală conduce la resetarea minții, a gândirii, exprimării și a limbii.
Războinicii justiției sociale cred că natura umană este construită în mare parte prin utilizarea convențiilor lingvistice. Acesta este motivul pentru care se concentrează foarte mult pe „discursuri”, controlând cuvintele scrise și rostite, condamnându-le pe cele care îi ofensează ca fiind o formă de violență.
Roger Scruton afirmă că două atribute ale noii ordini de stânga justifică urmărirea ei: eliberare și „justiția socială”[9]. Acestea corespund cu aproximație libertății și egalității susținute de Revoluția Franceză. În opinia sa, eliberarea susținută de mișcările de stânga de astăzi nu înseamnă pur și simplu libertatea de opresiune politică. Înseamnă emancipare de sub „structuri”: instituții, obiceiuri și convenții care au modelat ordinea „burgheză” și care au stabilit un sistem comun de norme și valori în centrul societății occidentale.
Cele două obiective au fost birocratizate, fiind promovate azi prin legi, de către comisii, comitete, organizații.
În concepția lui Russel Kirk, ideologia este sistemul de idei al unor aventurieri politici care, având puterea politică totală au puterea de a schimba legile și instituțiile, natura umană și destinul omului[10]. Ideologia seduce prin speranțele false și corupe mintea și spiritul prin gânduri greșite, credințe neadecvate. În acest mod se produce corupția mintală și spirituală. Este o presupusă știință a politicii, dogmatică și adesea utopică, strâns legată de interesele unei anumite clase sociale sau politice.
Ideologul este unul dintre oamenii stilului nou orwellian, care ”gândesc în sloganuri și vorbesc cu gloanțe”. Pentru el, oamenii se împart în două clase: tovarășii progresului și dușmanii atașați intereselor reacționare[11]. Ideologul este convins că absolut toate acțiunile umane pot fi judecate în termeni de ideologie.
Ideologia de gen este bazată pe negarea realității care stă la temelia statului orwellian. Limbajul corupt care creează premise false duce la concluzii absurde. ”Obiectivitatea” este înlocuită cu ”preferința ideologică”. Așadar, o minoritate încearcă să constrângă majoritatea să se conformeze unor învățături false. Iar, în viziunea lui Aristotel, la care ar trebui să ne întoarcem frecvent în vremurile acestea dominate de ”demonul ideologiei”, falsitatea înseamnă ”a spune despre ceva ce este că nu este sau despre ceva ce nu este că este”. Ceea ce în trecut era blamat, azi aduce recunoaștere, chiar internațională. Și, la fel ca în romanul lui Orwell, ”1984”, oamenii acceptă minciunile drept adevăruri de neclintit, esențiale pentru stabilitatea și ordinea societății. Dogma ”științifică” este făcută să se potrivească dogmei ideologice.
De ce este periculoasă ideologia? Pentru că moștenește fanatismul care a afectat uneori religia și aplică intoleranța la tot ceea ce i se opune, nu acceptă compromisul politic, nu acceptă nicio abatere de la Adevărul Absolut al revelației seculare[12]. Iar această viziune îngustă duce la conflicte, la eliminarea disidenților, oriunde s-ar afla acestia – mediul public sau privat, instituții publice, grădinițe, școli, universități publice sau private, trusturi de presă, companii publice sau private – și face victime, după cum am văzut.
Am fost avertizați de mult de pericolul ideologiei. Triumful ideologiei este triumful lumii antagoniste, a lumii tulburărilor. Însă putem spera ca gramatica, logica și retorica să-i ajute pe juriști să nu cadă în ispita ”demonului ideologiei”? Cineva spunea că gramatica prescrie modul în care să combinăm cuvintele astfel încât să formulăm corect propoziții[13]. Logica prescrie modul în care să combinăm conceptele în judecăți și judecățile în silogism și să formăm o înlănțuire de raționamente pentru a obține adevărul. Retorica prescrie cum să combinăm frazele în paragrafe, paragrafele într-o compoziție întreagă, care are unitate, coerență, claritate, forță și frumusețe. Putem spera ca gramatica, logica și retorica să salveze cultura în fața anticulturii și limba în fața retoricii antilimbajului? În condițiile școlii online, al gulagului digital în care trăim cu toții, în condițiile formării și informării copiilor de influensări de pe TikTok, Facebook, Instagram?
- În loc de concluzii
”Nouvorba” orwelliană dezvăluie modul în care s-a reușit ”desființarea omului”, profețită de C.S. Lewis, și ”reconstruirea ființei umane”, profețită de Russell Kirk.
Nu cred că cineva poate fi acuzat de intoleranță sau fanatism dacă afirmă ceea ce crede: că sexul este binar, că ființele umane sunt bărbați și femei – înzestrați cu demnitate umană -, între care există diferențe și complementaritate, că numai femeia poate fi mamă și numai bărbatul poate fi tată. Este rațional și just să crezi asta și să exprimi ceea ce crezi. Pentru că, parafrazându-l pe G. Orwell, libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi cu doi fac patru!
Utilizarea sinceră și curajoasă a rațiunii poate împiedica intoleranța „culturii anulării”. Altfel, mi-e teamă că interzicerea cuvintelor și a cărților se va sfârși cu interzicerea oamenilor și arderea lor!
Pentru că distopia pe care am prezentat-o este huxley-orwelliană, pentru că am început cu A. Huxley și cu cuvintele, se cuvine să-l citez acum pe G. Orwell, cu dublugânditul din O mie nouă sute optezci și patru:
“Așa stând lucrurile, este nepărat necesar să spui minciuni sfruntate și totuși să le crezi cu toată sinceritatea, să uiți orice a devenit nedorit și, pe urmă, dacă acel lucru revine la lumină, să-l readuci din uitare exact pentru atâta timp cât ți se cere, să negi existența realității obiective și să nu încetezi, nicio clipă, a ține cont de realitatea pe care o negi. Chiar și folosirea termenului dublugândit presupune exercitarea dublului gândit, pentru că, rostind cuvântul, recunoști implicit că sucești realitatea; printr-un nou proces de dublugândit anulezi această recunoaștere, și așa mai departe, la infinit, minciuna fiind mereu cu un pas înaintea adevărului.”
[1] Disponibil aici.
[2] Diponibil aici.
[3] Disponibil aici.
[4] Disponibil aici.
[5] Disponibil aici.
[6] Disponibil aici.
[7] Disponibil aici.
[8] Disponibil aici.
[9] R. Scruton, Fools, Frauds and Firebrands: Thinkers of the New Left, https://a.co/gwTx19m.
[10] R. Kirk, The Errors of Ideology, în The politics of Prudence, ediția 1, Intercollegiate Studies Institute, 1993, p. 1-14.
[11] Idem.
[12] R. Kirk, The Drug of Ideology, în Enemies of the Permanent Things: Observations of Abnormity in Litterature and Politics, Sherwood Sugden & Company, 1984, p. 153.
[13] T. Kozinski, Can studing grammar save our culture, publicat aici.
Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara
/////////////////////////////////////////
Despre gulagul romanesc
„Gulagul românesc” a însemnat distrugerea clasei politice din perioada interbelică, epurarea intelectualităţii care nu susţinea noul regim, încarcerarea unui număr mare de persoane din toate categoriile sociale, în funcţie de cine era considerat periculos pentru regimul comunist. Acesta a lovit astfel în toate părţile societaţii româneşti, consecinţele sale fiind majore şi pe termen lung.
După falsificarea alegerilor din 1946, pas important pentru acapararea puterii totale de către comunişti, în 1947 au urmat valuri importante de arestări ale membrilor partidelor politice, cu scopul de a distruge opoziţia. După înscenarea de la Tămădău din iulie 1947, PNŢ este scos în afara legii, iar conducătorii partidului sunt arestaţi, urmând a fi condamnaţi la ani grei de închisoare la sfârşitul anului. Celălalt mare partid, PNL, alege calea autodizolvării. După abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române, în 1948, noua putere politică a întreprins un proces complex de schimbare a ţării. Acesta a presupus, printre altele, naţionalizarea mijloacelor de producţie, colectivizarea agriculturii, epurarea sistemului administrativ şi de învăţământ, industrializarea forţată. În acest context, represiunea a fost utilizată împotriva categoriilor sociale considerate „periculoase” de către noul regim.
Instrumentul principal al represiunii din perioada comunistă a fost Securitatea, înfiinţată prin decretul nr. 221 din august 1948. Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea) era condusă iniţial de Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai serviciilor secrete sovietice. Alături de Securitate, Miliţia (creată în ianuarie 1949), a fost şi ea utilizată cu scop represiv.
Istoria represiunii în România comunistă are mai mult etape. Prima dintre acestea s-a desfăşurat între 1948-1953, fiind întreruptă de moartea lui Stalin. A urmat o perioadă de relaxare, care s-a încheiat în contextul revoluţiei din Ungaria din 1956 şi al retragerii trupelor sovietice din România, în 1958. Dorind să se asigure că deţine controlul, PMR a reluat arestările masive şi a impus din nou un regim represiv extrem de dur. Având deja un control sigur asupra societăţii, regimul a început să elibereze deţinuţii politic, pe care nu îi mai considera un pericol (deşi toţi au rămas sub supraveghere informativă). Între 1962-1964 au fost promulgate mai multe decrete de graţiere a deţinuţilor politic, moment după care România nu mai avea, oficial, deţinuţi politic.
În toată această perioadă au funcţionat mai multe spaţii represive: închisori, centre de anchetă, lagăre şi colonii de muncă forţată, centre de deportare şi domiciliu obligatoriu, dar şi azile psihiatrice, unde au fost trimişi unii oponenţi ai regimului, mai ales în anii 1980.
În perioada 1947-1964 au funcţionat trei tipuri de centre de anchetă şi detenţie politică: centrele de anchetă propriu-zisă şi „depozit” (pentru cei care trecuseră deja prin anchetă), centrele de triere (în care erau ţinuţi cei care erau mutaţi dintr-un penitenciar în altul), respectiv închisorile de executare a pedepsei.
Prin centrele de anchetă treceau toţi cei care erau consideraţi „duşmani ai poporului”. Ancheta se putea prelungi de la câteva zile la câţiva ani. În perioada 1948-1955 închisorile au fost împărţite din punct de vedere administrativ în patru categorii, în funcţie de deţinuţii închişi. În prima erau incluse penitenciarele pentru deţinuţii consideraţi cei mai periculoşi (Aiud, Gherla). Al doilea tip era al penitenciarelor pentru deţinuţii foarte periculoşi (Galaţi, Târgşor – înainte de a deveni închisoare pentru minori, Braşov, Suceava). A treia categorie cuprindea penitenciarele cu regim de maximă severitate (Buzău, Bacău, Brăila), iar ultima era formată din închisorile considerate cu grad mic de periculozitate (Giurgiu, Cluj-minori, Miercurea Ciuc pentru femei).
Unităţile de muncă au fost înfiinţate prin Decretul nr. 6/1950 cu scopul oficial „de a reeduca elementele duşmănoase ale Republicii Populare Române”. Ulterior, ele au fost transformate în colonii de muncă prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952. Obiectivul real era utilizarea deţinuţilor politic şi a persoanelor considerate indezirabile pentru diverse proiecte ale regimului, cel mai important fiind Canalul Dunăre-Marea Neagră. Numărul deţinuţilor care a lucrat la Canal a variat. Astfel, în septembrie 1949 erau 6.400 de deţinuţi, în vara anului 1950 erau 15.000, iar în aprilie 1953 erau 20.193. Lucrările la Canal au fost sistate în 1955.
Începând cu ianuarie 1950 regimul a utilizat şi sistemul internărilor administrative. Acesta presupunea pedepse fără proces, între 12 şi 60 de luni, pentru persoanele considerate periculoase pentru regim. Sistemul se aplica atât persoanelor indezirabile asupra cărora nu existau suficiente probe juridice ale vreunei vinovăţii, cât şi deţinuţilor consideraţi „ne-reeducaţi”, care primeau astfel un supliment de pedepsă în mod discreţionar, fără a fi învinuiţi, judecaţi sau fără a avea dreptul de a contesta, chiar şi formal, decizia.
Pe lângă condamnarea la închisoare sau utilizarea muncii în colonii, regimul comunist s-a folosit şi de dislocări de populaţie şi stabilirea domiciliului obligatoriu pentru a menţine controlul asupra populaţiei. În martie 1949, în contextul începutului colectivizării, 2.972 de familii de mari proprietari au fost evacuate şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Cea mai amplă deportare a avut loc în noaptea de 17/18 iunie 1951, când 40.000 de oameni din Mehedinţi şi Banat au fost mutaţi în Bărăgan, în contextul tensiunilor dintre Uniunea Sovietică şi Iugoslavia.
Chiar dacă prin decretele de graţiere din perioada 1962-1964 au fost eliberaţi toţi deţinuţii politic din România, regimul a continuat să utilizeze alte mijloace pentru a pedepsi pe cei care i se împotriveau. Un altfel de mijloc a fost internarea în azilele psihiatrice, utilizate ca parte a represiunii după 1965. Cel mai cunoscut exemplu, muncitorul Vasile Paraschiv, a fost internat de trei ori, în 1969, 1971 şi 1976. Pe lângă aceasta, represiunea a luat şi alte forme, iar autorităţile au înscenat multor opozanţi delicte de drept comun, pentru a masca detenţia pe motive politice.
Dimensiunea represiunii este greu de cuantificat, deoarece datele disponibile în acest moment sunt incomplete şi imprecise. Documentele ne indică în momentul de faţă peste 70.000 de deţinuţi politici cu fişe matricole penale, în vreme ce statisticile Ministerului de Interne comunist numărau peste 63.230 de deţinuţi doar pentru perioada 1944-1959.
https://hartagulagului.ro/home/despre
//////////////////////////////////////////////
Arhipelagul Soljeniţîn- Istoria soljeniţiană a Gulagului
Ruxandra CESEREANU
Publicat în Dilema Veche nr. 739
Datorită lui Aleksandr Soljeniţîn, cuvîntul Gulag a trecut dintr-o terminologie birocratic-funcţionărească (Gulag – Direcţia Generală a Lagărelor de Muncă din URSS) într-una simbolică, semnificînd spaţiul prototipal al detenţiei comuniste sub toate formele ei: lagăr de muncă, închisoare, colonie, exilul şi deportarea. Cuvîntul Gulag a devenit astfel un termen-efigie.
Imaginea de sinteză a Gulagului, ce îl configurează ca pe un cosmoid, se află în Leviatanul narativ numit Arhipelagul Gulag. Calificat drept „poem documentar“, „poem didactic despre condiţia umană“ sau „tratat dialectic“ (după cum îl cataloghează monograful soljenițian Georges Nivat), Arhipelagul Gulag s-a ivit dintr-o experienţă colectivă, avînd un caracter testamentar. Călător prin metropola infernală a Gulagului, prin imperiul zek (zek, zeka, zakliucionîi, adică „deţinut“, în limba rusă), Vergiliu şi Dante la un loc, Soljeniţîn îşi propune să fie martorul pur: în fiecare celulă, baracă, lagăr, el adună poveştile tuturor, ca un colecţionar de destine. Arhipelagul Gulag este o lecţie pentru Soljeniţîn însuşi: iniţial marxist, el va ajunge treptat şi cu lentoare metodică – anticomunist.
La construcţia Arhipelagului Gulag au participat 227 de foşti deţinuţi, cu amintiri, epistole, memorii; Soljeniţîn a fost dirijorul lor, comentatorul avizat şi cel care a orchestrat structura cărţii. El nu a dorit să facă o selecţie a unor destine alese, dimpotrivă, majoritatea zekilor săi sînt oameni simpli, aruncaţi în abatorul Gulagului şi reduşi aici la condiţia de zoon.
Deşi Soljeniţîn proiectează Gulagul ca pe o maşină de înghiţit şi de tocat, ţară a închisorilor, a zidurilor şi a sîrmei ghimpate, viziunea esenţială a scriitorului se fixează pe ideea imperiului apelor tenebroase. Gulagul este „tărîmul celălalt“ şi ţara subterană unde valurile de arestări creează o vastă ramificaţie de conducte de scurgere, canale şi tunele, lichidele expulzate fiind sîngele, sudoarea şi urina. Uneori canalele erup la suprafaţă, ivind talazuri de arestaţi: Arhipelagul Gulag este o ţară nămoloasă. Imaginea forfotei şi a valurilor gîlgîind de deţinuţi îl urmăreşte pe Soljeniţîn, făcîndu-l să descrie o mare tumultuoasă şi pestilenţială, o mare umflată (cu fluxuri abundente şi refluxuri sporadice). Pîrîiaşe, rîuri, fluvii se varsă şi ele în această mare stihială, sporind-o. Prezentarea scurgerii umane în canalele Arhipelagului se desfăşoară, după chiar spusele lui Soljeniţîn, precum la un curs de anatomie, unde mai întîi este explicat sistemul circulaţiei sîngelui, apoi al limfei etc.
Unii analişti consideră că Soljeniţîn a scris Arhipelagul Gulag nu atît ca să exorcizeze monstruozităţile, cît ca să le înţeleagă în calitatea lui de fost locuitor şi iniţiat al Gulagului, prin aceasta el devenind un maestru al morţii (în opinia lui Claude Lefort). Arhipelagul Gulag are o structură de puzzle, anumite teme şi motive se reiau contrapunctic (în funcţie şi de aportul celor 227 de colaboratori ai autorului), totuşi pot fi distinse cinci mari capitole: istoria Gulagului, portretul deţinutului ca tip uman (condiţia lui și martirologia adiacentă), „caste“ de deţinuţi, rezistenţa în Gulag, prelungirea Gulagului în libertate.
Considerînd Arhipelagul Gulag o operă colectivă, testamentară şi deschisă oricăror completări, Soljeniţîn invită pe toţi cei care au ceva de spus despre Gulag să continue tratatul său şi chiar să-l corecteze. De altfel, el însuşi, după expulzarea din URSS (în 1974), îşi va completa observaţiile și analizele în cărți precum Viţelul şi stejarul şi în Invizibilii. Dacă Arhipelagul Gulag are un caracter enciclopedic anticomunist, cruciada aparte a lui Soljeniţîn fiind una de recucerire voluntară a memoriei ruse, altceva vor fi Viţelul şi stejarul şi Invizibilii, tot opere testamentare, dar despre rezistenţa anticomunistă în libertate. În Viţelul şi stejarul, tema centrală este aceea a scrierii literaturii subterane, a camuflării şi uneori chiar a distrugerii ei, Soljeniţîn diferenţiind literatura rusă, în care se include, de literatura sovietică, robită de clişee şi demagogie. Istoria din Viţelul şi stejarul este aceea a scriitorului opozant care e silit de propria-i conştiinţă să spună adevărul (spre deosebire de scriitorul oficial, care spune doar micile și puținele adevăruri îngăduite). În Viţelul şi stejarul, soluţia Soljeniţîn este alta decît aceea a mortificării din Arhipelagul Gulag: scriitorul îşi asumă mentalitatea de zek, o ridică la rang moral şi existenţial absolut şi adoptă tactica luptei deschise şi vehemente. Nu pocăinţa în faţa opresorilor şi acuzatorilor duce la libertate, nici mortificarea, ci curajul, fie el chiar catalizat de frică. „Manierele mele sînt cele ale unui ocnaş, ale unui locatar al lagărului [îi scria Soljeniţîn lui Aleksandr Tvardovski, redactorul-șef al revistei Novîi mir – n.m.]. Voi spune, fără floricele stilistice, că literaturii ruse îi aparţin nu mai mult decît îi aparţin ocnei ruseşti, la ocnă m-am format şi pentru totdeauna. Şi cînd decid să fac un pas de importanţă vitală, trag cu urechea înainte de orice la glasul tovarăşilor mei de ocnă, dintre care unii sînt deja morţi, de boală sau de glonţ, şi aflu precis cum ar fi acţionat ei în locul meu.“ Şi continuă: „toată viaţa mi-o percep ca pe o treptată ridicare din postura de îngenuncheat, ca pe o treptată evoluţie de la postura celui nevoit să tacă la cea de om care şi-a dobîndit libertatea de a vorbi“ (Viţelul şi stejarul). În libertate, Soljeniţîn rîvnește ca din „scriitor subteran“, cum a fost, să devină o portavoce, un ţipăt viril al foştilor deţinuţi politici în sclavie, o explozie concentrată: „Voi folosi toată dinamita acumulată începînd de la celulele de la Lubianka, trecînd prin scoaterile la raport în lagărele de stepă în plină iarnă, în numele tuturor celor sugrumaţi, al tuturor celor împuşcaţi, al tuturor celor morţi de foame, al celor morţi de frig!“ (Viţelul şi stejarul).
Dacă Viţelul şi stejarul este cartea ofensivei făţişe, Invizibilii (cuprinsă, în ediţia românească, în Viţelul şi stejarul) este cartea luptei camuflate şi a conspirativităţii prudente în libertate. Invizibilii are tot un caracter testamentar, căci aici sînt realizate portretele multor foşti zeki, o parte dintre ei, probabil, prototipuri ale cîtorva personaje soljeniţiene. Ajutoarele lui Soljeniţîn sînt oameni-memorie care acceptă să îi depoziteze manuscrisele, discipoli care i le copiază cu devotament, nu în ultimul rînd străjeri care presimt cînd să le distrugă, dacă pericolul de a fi confiscate de autorităţi este iminent. Şi în Invizibilii mentalitatea lui Soljeniţîn este aceea a unui zek, pentru care familia deţinuţilor se bazează pe relaţii mai adînci decît cele de sînge. Spre deosebire de non-zeki (cei care nu au cunoscut Gulagul de facto), fostul deţinut politic are o filozofie aspră, realistă şi imuabilă: „eterne sînt lagărul, închisoarea, lupta, călăii comunişti, iar viaţa în libertate este o ciudăţenie vremelnică“.
În proza de ficțiune, Soljenițîn asumă o etapizare stratificată a Gulagului. Infernul concentraţionar va avea diferite nuanţe, de la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, text transparent pînă la simplitate, la Primul cerc şi Pavilionul canceroşilor, unde culisele istoriei sînt deconspirate simfonic, pe timbre diferite, aparţinînd cînd unui timp carceral, cînd unui timp eliberat. Toate prozele anticoncentraţionare ale lui Soljeniţîn sînt nişte „poeme axiologice“ (consideră Georges Nivat), care nuanţează harta geografico-morală a Gulagului: dacă Primul cerc este un limb meditativ, iar ziua mujicului Ivan Denisovici este suportabilă totuşi, fără să atingă polul tenebrelor precum în Povestiri din Kolyma de Varlam Șalamov (de pildă), Pavilionul canceroşilor va explora un purgatoriu hibrid, aproape de libertate, dar şi de marginea infernului. Deşi rechizitoriul lui Soljeniţîn împotriva represiunii este aspru, componenta compasiunii există în opera sa. El teoretizează ştiinţa suferinţei, a renunţării, dar şi speranţa, spre deosebire de Varlam Şalamov, în a cărui proză definitive sînt doar oroarea şi disperarea.
Infernul „bonom“ este surprins în Primul cerc, roman polifonic, cu multe voci narative, structură pe care autorul a preferat-o şi conceptualizat-o adesea. Primul cerc al infernului nu mai are nimic alegoric, ci este real, personajul emblematic fiind sclavul liber, gînditorul încarcerat. În cadrul romanului există mai multe teoretizări ale „primului cerc“. „Castelul artelor liberale“ din limburile dantești a devenit la Soljeniţîn o închisoare-laborator pentru savanţi. Poate că datorită acestei accepţii, Primul cerc a fost considerat ca fiind scrierea „cea mai platoniciană“ a scriitorului rus (după cum punctează Georges Nivat), căci zekii „înţelepţi“ polemizează în subtile dialoguri socratice, adaptate vremurilor. Închisoarea-laborator adăposteşte „înţelepţi“ care nu trebuie torturaţi sau coborîţi în subuman, dar care sînt forțați să inventeze aparatură sofisticată în avantajul represiunii (totuși, acest lucru nu va fi concretizat niciodată, romanul încheindu-se cu dizolvarea închisorii-laborator).
Dacă în Primul cerc Soljeniţîn investighează suferinţa spiritelor elevate, a „înţelepţilor“ din infernul concentraţionar (a Don Quijoţilor), în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici el se apleacă asupra sufletelor simple din detenţia politică, respectiv asupra unui Sancho Panza adaptat la secolul XX. Importanţa crucială a acestui microroman constă nu doar în acceptarea aproape oficială a unei proze despre Gulag, ci şi în calitatea populară a poveştii concentraţionare în sine. Trebuie precizat că O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a avut şansa să apară, fiindcă istoria mujicului zek i-a sensibilizat atît pe „mujicul literat“ Aleksandr Tvardovski, de la revista Novîi mir, cît şi pe „mujicul suprem“ Nikita Hruşciov, liderul sovietic ajuns la putere după moartea lui Stalin. Cu alte cuvinte, „ţărănia“ socială a lui Ivan Denisovici a catalizat apariţia acestui text incendiar şi nu neapărat „dezgheţul“ politic.
Deşi, ca să convingă cenzura sovietică să fie permisivă, Aleksandr Soljeniţîn respinge interpretarea maladiei canceroase, obsesivă în romanul Pavilionul canceroşilor, ca simbol pentru molima comunistă, evitînd să admită public că societatea sovietică ar fi un cancer al umanităţii (lagărele fiind „tumori“ sociale), interpretarea prohibită este mai mult decît sugerată în roman şi face carieră critică. Pavilionul canceroşilor este o arcă a lui Noe moralist constituită, fiindcă Soljeniţîn alege ca personaje cîte un individ din fiecare clasă şi castă privilegiată sau defavorizată din Patria Revoluţiei. Punctul comun al locuitorilor acestei arce este cancerul (potopitor), maladie fizică, dar şi politică, socială, psihologică. Umanitatea din pavilionul 13 are, aparent, un singur inamic fizic şi metafizic, moartea, dar, în fapt, anxietatea bolnavilor se amplifică odată cu cercetarea conştiinţei lor catalizate de semnele „dezgheţului“ hruşciovist, perceput de privilegiaţii regimului ca un mers înapoi al istoriei și, dimpotrivă, perceput de cei persecutaţi în stalinism ca un mers înainte al istoriei.
Ruxandra Cesereanu este profesor la Departamentul de literatură comparată al Facultății de Litere, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.
https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/istoria-soljenitiana-a-gulagului-624315.html
////////////////////////////////////////////
ONU A BETONAT FUNDAȚIA GULAGULUI DIGITAL. Se cere Vaccinarea Universală și Poliția Internetului. Doar 11 țări s-au opus declarației privind ”Prevenirea, Pregătirea și Răspunsul în caz de Pandemie” (PPPR)
Președintele Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (UNGA) a aprobat declarația neobligatorie a ONU privind prevenirea, pregătirea și răspunsul în caz de pandemie (PPPR), fără un vot al întregii adunări și cu obiecțiile a 11 națiuni, potrivit The Defender.
Criticii au calificat declarația, care urmărește să creeze o autoritate mondială în caz de pandemie cu puterea de a impune blocarea, vaccinarea universală și cenzura „dezinformării”, drept „ipocrizie” și „nebunie”.
Aprobarea a venit în cadrul unei reuniuni la nivel înalt privind PPPR. Dar ce înseamnă declarația în practică?
Pentru susținători, declarația reprezintă un pas esențial către o coordonare globală în domeniul prevenirii pandemiilor și al sănătății publice.
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), aceasta „reprezintă o oportunitate … de a preveni și de a ne pregăti pentru pandemii și consecințele acestora, folosind o abordare care implică toate sectoarele guvernamentale”.
De asemenea, OMS a precizat că PPPR urmărește „să aplice lecțiile învățate din pandemia COVID-19” și „vine în contextul în care lumea se confruntă cu multiple crize umanitare și climatice care amenință viețile și mijloacele de trai în întreaga lume”.
Într-o declarație, directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a declarat: „Dacă COVID-19 nu ne-a învățat nimic altceva, este că atunci când sănătatea este în pericol, totul este în pericol”. El a făcut legătura între PPPR și Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD) ale ONU, afirmând că liderii mondiali ar trebui „să arate că au învățat lecțiile dureroase ale pandemiei”.
Avocatul Lawrence Gostin, șeful Centrului de Colaborare cu OMS de la Universitatea Georgetown – o figură cheie care „joacă un rol esențial în culisele negocierilor” pentru „tratatul pandemic” propus și pentru amendamentele la Regulamentul Sanitar Internațional (2005) (RSI) – a declarat că reuniunea la nivel înalt „este cea mai bună șansă a noastră de a obține sprijinul și implicarea profundă a șefilor de stat și de guvern”.
Alți experți au avut o opinie diferită. Scriitorul și podcasterul Frank Gaffney, fondatorul și președintele Centrului pentru Politici de Securitate, a declarat pentru The Defender că este „foarte îngrijorător” faptul că ONU și OMS „vor încuraja și mai mult, dacă nu chiar vor autoriza, un fel de capacitate permanentă sau autoritate din partea lor de a dicta, în esență, ce constituie urgențe”.
„Nu se poate evita faptul că se va face în detrimentul suveranității diferitelor națiuni cărora li se va spune ulterior că au o situație de urgență și li se va spune ce trebuie să facă în această privință”, a adăugat el. „Acest lucru este fără precedent”.
Gostin a declarat că „negociatorii nu știu cum să găsească un echilibru între responsabilitate și suveranitate atunci când pun în aplicare instrumente precum PPPR, RSI sau „tratatul privind pandemia”.
Scriind pentru Brownstone Institute, Dr. David Bell, medic de sănătate publică, consultant în domeniul biotehnologiei și fost director al Global Health Technologies la Intellectual Ventures Global Good Fund, a declarat că „principalul obiectiv” al PPPR „este de a susține” „tratatul privind pandemia” și amendamentele la RSI aflate în prezent în curs de negociere de către statele membre ale OMS.
Bell a precizat că este în vigoare o „procedură de tăcere”, „ceea ce înseamnă că statele care nu răspund vor fi considerate susținătoare ale textului”. El a spus că textul este „în mod clar contradictoriu, uneori eronat și adesea destul de lipsit de sens” și că este menit să centralizeze puterea OMS.
Bell a declarat pentru The Defender: „Declarația nu a fost scrisă cu intenții serioase, ci este în esență o retorică goală care promovează o centralizare continuă a controlului pe care ONU și OMS o caută în mod deschis, în detrimentul democrației, drepturilor omului și egalității”.
Francis Boyle, J.D., Ph.D., expert în arme biologice și profesor de drept internațional la Universitatea din Illinois, care a redactat Legea antiterorism privind armele biologice din 1989, a fost de acord. „Aceleași persoane care au redactat tratatul privind pandemia și amendamentele RSI au redactat documentul PPPR”, a declarat Bell pentru The Defender.
„Aceasta este o presiune pe toată linia pentru ca întreaga Organizație a Națiunilor Unite, agențiile sale specializate și organizațiile sale afiliate, să susțină și să sprijine statul polițienesc medical și științific totalitar globalist și totalitar la nivel mondial propus de OMS”, a spus el.
Reuniunea la nivel înalt de astăzi a inclus discursuri programate din partea a 158 de reprezentanți naționali, inclusiv președinții sau prim-miniștrii din 34 de țări și, reprezentând SUA, secretarul de stat Anthony Blinken.
Printre participanții la discuții s-au numărat ministrul german al sănătății, Dr. Karl Lauterbach, și reprezentanți ai Organizației pentru Inovare în Biotehnologie.
Ce prevede Declarația
Textul final al declarației politice PPPR, datat 1 septembrie, include declarații și propuneri care acoperă o serie de aspecte, de la vaccinare la așa-numita „dezinformare”.
Potrivit declarației, „pandemiile necesită un leadership oportun, urgent și continuu, solidaritate globală, cooperare internațională sporită și angajament multilateral … pentru a pune în aplicare acțiuni coerente și solide la nivel național, regional și global, bazate pe știință … pentru a consolida prevenirea, pregătirea și răspunsul la pandemii”.
Afirmând că „sănătatea este o condiție prealabilă pentru toți” și un indicator al „dezvoltării durabile”, declarația face apel la:
Vaccinarea universală: Declarația își exprimă „profunda îngrijorare” cu privire la scăderea ratelor de vaccinare la nivel mondial și include un angajament de sprijinire a „cercetării și dezvoltării de vaccinuri și medicamente, precum și a măsurilor preventive și a tratamentelor pentru bolile transmisibile și netransmisibile”.
„Imunizarea de rutină este una dintre cele mai eficiente și rentabile intervenții de sănătate publică cu cea mai mare acoperire și cu rezultate demonstrate în domeniul sănătății”, se afirmă în declarație, subliniind totodată „rolul important jucat de sectorul privat în cercetarea și dezvoltarea de medicamente inovatoare”, inclusiv vaccinuri.
Declarația solicită îmbunătățirea „imunizării de rutină, a vaccinării și a capacităților de informare, inclusiv prin furnizarea de informații bazate pe dovezi privind promovarea încrederii, absorbția și cererea” și „extinderea acoperirii cu vaccinuri pentru a preveni izbucnirile, precum și răspândirea și reapariția bolilor transmisibile”.
Face permanente competențele „temporare” ale COVID-19: Declarația își exprimă „îngrijorarea cu privire la apariția și reapariția continuă a bolilor predispuse la epidemii”, afirmând „necesitatea […] de a valorifica lecțiile învățate și cele mai bune practici din pandemia COVID-19”, inclusiv „transformarea, dacă este cazul, a capacităților extinse temporar” dezvoltate în timpul pandemiei „în capacități permanente într-un mod durabil”.
Solicită o supraveghere sporită și documente de sănătate digitale, cum ar fi pașapoartele pentru vaccinuri: Declarația „recunoaște … potențialul tehnologiilor digitale în domeniul sănătății” în „punerea în aplicare și susținerea măsurilor de sănătate și consolidarea eforturilor naționale de răspuns” la pandemii și urgențe sanitare.
Tehnologiile digitale, cum ar fi pașapoartele pentru vaccinuri, reprezintă o componentă-cheie a modificărilor RSI aflate în curs de negociere. Declarația, la rândul său, afirmă, de asemenea, necesitatea unor „sisteme de alertă timpurie” și a unei „abordări integrate One Health”, pentru „un răspuns cât mai rapid și mai adecvat” la pandemii și urgențe sanitare.
Posibila cenzură a rețelelor sociale: Declarația își exprimă „îngrijorarea că dezinformarea și dezinformarea în domeniul sănătății au avut un impact negativ asupra serviciilor de imunizare de rutină la nivel global”.
În consecință, declarația solicită „măsuri pentru a contracara și a aborda impactul negativ al dezinformării, dezinformării, discursului de ură și stigmatizării legate de sănătate, în special pe platformele de socializare… inclusiv pentru a contracara ezitarea în materie de vaccinare… și pentru a încuraja încrederea în sistemele și autoritățile de sănătate publică”.
Solicită finalizarea „tratatului privind pandemiile” și a modificărilor RSI: Declarația „încurajează” încheierea negocierilor privind amendamentele RSI și „tratatul privind pandemia”, sugerând că acest lucru va asigura „accesul durabil, accesibil, corect, echitabil, eficace, eficient și oportun la contramăsuri medicale”, inclusiv la vaccinuri.
Veți plăti pentru acest lucru: Declarația „salută lansarea Fondului pentru pandemii” pentru „finanțarea investițiilor esențiale” pentru pregătirea și răspunsul la pandemii, la un cost de 30 de miliarde de dolari pe an. Acest preț include un „deficit estimat de 10 miliarde de dolari în noi finanțări externe pe an, în afara nivelurilor actuale de asistență oficială pentru dezvoltare” – și anume, cotizațiile plătite de statele membre ale OMS.
Potrivit lui Bell, „OMS a remarcat în 2019 că pandemiile sunt rare și nesemnificative în ceea ce privește mortalitatea generală din ultimul secol”, dar, „OMS și întregul sistem al ONU consideră acum pandemiile o amenințare existențială și iminentă”.
El a spus că acest lucru este important, deoarece „Ei cer mult mai mulți bani decât se cheltuiesc pentru orice alt program internațional de sănătate”, ceea ce va „oferi o mare bogăție unor oameni” și mari puteri pentru guverne, care pot fi folosite pentru a „reimpune aceleași răspunsuri care tocmai au provocat cea mai mare creștere a sărăciei și a bolilor din timpul vieții noastre”.
„În mod logic, pandemiile vor deveni mai frecvente doar dacă cineva intenționează să le facă să fie așa (deci ar trebui să ne întrebăm ce se întâmplă)”, a scris Bell.
Bell a mai spus că, deși declarația face declarații de bun-simț cu privire la probleme precum drepturile femeilor și educația, aceasta se contrazice pe sine, susținând restricții de tip COVID-19, inclusiv „închiderea școlilor și aruncarea disproporționată a femeilor în afara muncii și în sărăcie”.
Jurnalistul independent James Roguski a declarat pentru The Defender: „Marile prejudicii care au fost cauzate de terapiile și vaccinurile aprobate fac ca ipocrizia” declarației să devină o ipocrizie.
11 țări s-au opus declarației
Consensul asupra PPPR nu este universal. Într-o scrisoare din 17 septembrie adresată lui Dennis Francis, președintele Adunării Generale a ONU, co-semnată de reprezentanții a 11 țări, au fost exprimate „preocupările legitime” „ale unui număr mare de țări în curs de dezvoltare au fost ignorate”.
Cele 11 țări sunt Belarus, Bolivia, Cuba, Republica Populară Democrată Coreeană, Eritreea, Republica Islamică Iran, Nicaragua, Federația Rusă, Republica Arabă Siriană, Venezuela și Zimbabwe.
Scrisoarea lor a spart „procedura tăcerii”, afirmând: „Delegațiile noastre sunt convinse că acesta nu este un mod de a gestiona negocierile multilaterale și interguvernamentale pe teme de mare importanță pentru comunitatea internațională, în special pentru țările în curs de dezvoltare.
https://mesageruldenord.ro/onu-a-betonat-fundatia-gulagului-digital-se-cere-vaccinarea-universala-si-politia-internetului-doar-11-tari-s-au-opus-declaratiei-privind-prevenirea-pregatirea-si-raspunsul-in-caz-de-pande/
///////////////////////////////////////////
(Dupa ce tradatorii,demolatorii ,hotomanii si prigonitorii au aluntat tinerii din tara ca sa-si faca ne/voile…)Statul care își expulzează cetățenii se numește România
by Marius Delaepicentru
Vreți să aflați semnificația alungării cu forța a electorilor români din curtea ambasadei*) la închiderea urnelor?
Sunt cetățeni români, literalmente alungați din România.
Cu alte cuvinte, înaintea sloganurilor izolaționiste răcnite în stradă de megafoanele alea pesediste cu țîțe – le-ați văzut la televizor – însuși guvernul României și-a expulzat o sumă de cetățeni. Fără vreo sentință judecătorească. Arbitrar. Așa cum MSR Mihai I fu fugărit în ianuarie 1990 de către fasciile iliescului.
Îmi bazez observația pe ARTICOLUL 19 din Constituție, care zice:
(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.
Aștept un avocat deștept care să transpună faptele în păsăreasca juridică și să meargă cu hîrtiile la CEDO.
––––––––-
*) Curțile și clădirile ambasadelor și consulatelor României sunt teritoriu românesc.
https://delaepicentru.com/2014/11/10/statul-care-isi-expulzeaza-cetatenii/
///////////////////////////////////////////
Gulagul digital… Cum Rusia lui Putin ucide libertatea internetului
By Dan Alexe
Promisesem o analiză, cu referințe precise și discuții cu experți pe care i-am contactat personal, despre felul în care funcționează cenzura cvazi-totală a internetului în Rusia. Un text concret, de folosit în discuțiile cu trollii matrioșka din România care ne asigură că ne-ar fi bine cu Putin.
Să începem cu așa-numita “Lege Iarovaia”, care transformă în delict penal orice formă de protest.
Alegerile legislative ținute în Rusia pe 18 septembrie 2016 au dat ocazia puterii să-și reîntărească și să intensifice cenzura și controlul asupra internetului. Pe 7 iulie 2016 deja, Putin semnase cea mai represivă lege de la căderea URSS-ului încoace, “Legea Iarovaia” (de la numele unei deputate din partidul Rusia Unită al lui Putin și Medvedev, care a împins în parlament acest text).
Adoptată de Duma pe 24 iunie 2016, noua lege semnată de Putin două săptămâni mai târziu constă dintr-o serie de dure prevederi “anti-terorism” care duc la un control total al internetului rus și al datelor și comunicațiilor utilizatorilor. Legea le cere furnizorilor de acces internet și operatorilor telefonici să ofere FSB-ului, serviciilor secrete ruse, cheia tuturor programelor de criptare. Legea obligă rețelele de socializare să își stocheze datele și conversațiile clienților pe servere situate în Rusia și controlate de FSB. Cei care refuză, precum LinkedIn, sunt interziși.
Da, LinkedIn e blocat în Rusia din noiembrie, ceea ce situează Rusia pe același plan cu China și Iranul, dar sub Afganistan, unde nu există cenzură a internetului.
Legea Iarovaia atacă acum WhatsApp (posedat de Facebook), Viber și Telegram și se îndreaptă lent și spre Facebook.
O zi după ce a fost semnată de Putin, pe 8 iulie deja, organismul de control al internetului Roskomnadzor (Роскомнадзор, Федеральная служба по надзору в сфере связи, информационных технологий и массовых коммуникаций), care are puteri discreționare și care e tot un braț al FSB-ului aflat la putere în Rusia, anunța deja că a blocat patru site-uri care promovau boicotarea alegerilor din septembrie 1.
Roskomnadzor a precizat doar că cererea venise de la biroul Procurorului General al Rusiei.
Tendința e veche, iar Serviciul Federal de Securitate (FSB) căuta de multă vreme să poată exercita un control complet al internetului. Acum însă, după Legea Iarovaia, FSB are mijloacele legale de a colecta și centraliza toate cheile și programele de criptare de la companiile furnizoare de acces internet și telefonie.
Extinderea sistematică a supravegherii și controlului pe internet………………………………………………………………………. Cont.aici
/////////////////////////////////////////
Cu CJ HOPKINS despre GLOBOCAP și Marea Accelerare către noul totalitarism patologic, cenzura NOII NORMALITĂȚII și demonizarea noilor dizidenți. „Noua normalitate este aici pentru a rămâne”
TK News by Matt Taibbi:
Întâlnirea cu un cenzurat: CJ Hopkins, criticul „Noului Normal”
Apariţia lui Covid-19 a trântit America într-un paradox care seamănă cu intriga unui episod prost din Star Trek. Jumătate din țară confundă știința cu un set de ordonanţe rigide și cere ca aceasta să fie venerată ca religie. Cealaltă jumătate crede că primul grup minte întotdeauna și sfidează chiar și ordinele de bun simţ, în propria sa teologie a eliberării. Știința, care este un proces consultativ, este cea care suferă pagubele colaterale ale bătăliei.
C.J. Hopkins este un dramaturg, romancier și editorialist american care locuiește în Berlin. Scrierile sale mi-au atras atenția pentru prima dată la scurt timp după alegerea lui Donald Trump, când a fost unul dintre primii scriitori americani care au atacat subiectul Rusiagate și campania împotriva „fake news” ca mecanism de identificare a grupurilor disidente care acum trebuiau să fie monitorizate și poate cenzurat. El a scris acestea la sfârșitul lui 2016:
„Cine se află în spatele acestei amenințări cu „știrile false”? Ei bine, Putin, normal, dar nu numai Putin. Pare a fi opera unei vaste conspirații formate din tipuri virulente anti-establishment, de extremă-dreapta, de extremă-stânga, pensionari libertarieni, socialiști de canapea, sandernisti, corbynisti, teroriști ontologici, normalizatori ai fascismului, ciudați anti-globalism slab educați și tot soiul de urâtori ai lui Clinton.”
Abordarea sa vizavi de pandemie a început urmărind retorica oficială surescitată, interpretând o parte majoră a reacţiei la coronavirus drept o preluare oportunistă şi autoritară a puterii de către proiectul neoliberal global. El a criticat legea germană numită în mod sinistru Legea de Protejare de Infecţii, o lege care a preluat puterea celor 16 state ale țării și a permis impunerea pe durată nedeterminată a oricărei măsuri pe care autoritățile federale le-au considerat necesare, inclusiv blocaje și stingeri peste noapte. El a pălit văzând că răspunsul guvernului la protestele împotriva tuturor acestor lucruri a devenit din ce în ce mai grosolan:
„Mii de oameni s-au adunat în fața clădirii Reichstag din Berlin pentru a protesta împotriva totalitarismul „Noului Normal” în această dimineață, așa că poliția a declarat demonstrația ilegală și a pus tunurile de apă pe ei … sunteți mulțumiți, totalitariştilor?”
Mai presus de toate, Hopkins a criticat tendinţa emotivă a propagandei din jurul Covid-19, care tratează criza nu ca pe o problemă logistică de rezolvat, ci ca pe un semnal că oamenii ar trebui să-și modifice fundamental așteptările legate de viață, reducându-şi pretenţiile la libertăți politice, transformând teroarea morții într-o fixaţie constantă a relaţiilor publice și adoptând un „nou normal” al supravegherii sporite și al ritualurilor de securitate. „Societatea s-a transformat într-un imens spital din care nu se poate scăpa”, a scris el, adăugând:
„Ați văzut fotografiile cu veselii Nou-Normali care iau masa la restaurante, se relaxează pe plajă, fac jogging, se duc la şcoală și așa mai departe, ducându-și viața „normală” cu măștile lor cu aspect medical și vizierele profilactice. Ceea ce vedeţi este patologizarea societății, patologizarea vieții de zi cu zi, manifestarea fizică (socială) a unei obsesii morbide legate de boală și moarte.”
Nu cu mult timp în urmă, Hopkins a distribuit pe Facebook o imagine a unui turn din Dusseldorf pe care era scris mesajul „Vaccinarea = Libertatea”. El l-a comparat cu abominabilul mesaj de la Auschwitz, Arbeit macht frei, (Munca te va face liber). Facebook a spus că a încălcat standardele comunității împotriva „persoanelor periculoase” și a eliminat postarea pentru a preveni „daune offline”. Curând a descoperit că prietenii și cunoscuții nu puteau să împărtășească nici aceasta și nici alte postări ale sale. Un site web pe care publică texte părea, de asemenea, că este bombardat permanent cu etichete de avertizare, unul destul de cunoscut – ne relatează povestea mai jos.
Obsesiile politice care au crescut în jurul coronavirusului vor să împartă oamenii în grupuri care „cred” în ştiință și care nu cred, dar problema este că o mare parte a propagandei din jurul coronavirusului a estompat intenționat diferenţa dintre autoritatea științifică și cea politică. O tendință atât în ceea ce priveşte raportarea cât și cenzura implică înfăţişarea oricărei opoziții politice față de politicile pandemiei drept negativism științific. Oamenii care se opun pașapoartelor de vaccin devin „anti-vaccinişti”, cei care se opun lockdown-urilor sau închiderilor la anumite ore devin „negaţionişti ai virusului” și așa mai departe. (Uneori aceştia sunt ambele lucruri. Dar nu întotdeauna).
Aș fi ultima persoană care să sugereze vreodată ca o persoană nevaccinată să meargă fără mască – am purtat una peste tot de când a început toată treaba asta – dar simbolismul unui, să zicem, Joe Biden vaccinat, care încă poartă o mască în aer liber, în opoziţie cu directivele CDC sau al unei Kamala Harris afişând poze cu ea purtând o mască la un apel pe Zoom este din ce în ce mai evident. Pentru un politician, masca este un simbol al autorității pe care a împrumutat-o de la știință, iar eliminarea uneia este un simbol al faptului că frica ce justifică impunerea puterii în caz de urgență a slăbit. Nu este deloc surprinzător să vedem reticența de a scoate măștile, chiar și atunci când oamenii de știință spun că este în regulă să o faci.
Serviciul de informații interne din Germania a anunțat recent că a pus sub supraveghere „negaţioniştii coronavirusului”, deoarece, așa cum explică New York Times, „prezentau riscul de a submina statul”. Nu se ştie dacă supravegherea va include sau nu pe cineva precum Hopkins, dar a devenit clar în ultimele luni și săptămâni că standardul pentru ștergerea sau blocarea conținutului legat de coronavirus se lărgeşte dramatic pentru a include totul, de la glume insipide până la plângeri sarcastice despre oficialii din sănătate şi până la temutele Întrebări despre Wuhan.
Un subiect precedent al acestei rubrici, Dreptul de a Şti din SUA, ar fi putut fi cenzurat de Google pentru că a arătat înregistrări publice despre colaborarea finanțată de SUA cu infamul Institut de Virologie Wuhan. În ultimul an, zeci de site-uri și conturi de Facebook au fost fie închise, fie suspendate pentru diverse speculații cu privire la Institutul Wuhan, dar acum că fostul director al CDC, Robert Redfield, i-a spus lui Sanjay Gupta la CNN: „Din punctul meu de vedere, încă mai cred că etiologia cea mai probabilă a acestei patologii în Wuhan a fost de la un laborator. A scăpat.”, perspectivele odată interzise au trebuit reintroduse în mainstream. Acest lucru a subliniat ceea ce ar fi trebuit să fie o problemă evidentă legată de închiderea discuțiilor încă de la apariţiile ştirilor complexe.
Am vorbit despre acestea și despre alte întrebări cu Hopkins, care este, pe pagina sa, fulminant, sarcastic, hiperbolic, amuzant și avizat. Nu sunt de acord cu el în legătură cu unele lucruri – nu sunt în mod special un anticapitalist, de pildă – dar nu am crezut niciodată că acordul este o condiție prealabilă pentru a te bucura de un scriitor, iar Hopkins este unul distractiv. El este genul de persoană care este, sincer, prea directă și prea interesantă pentru a fi angajată la un ziar american, ceea ce este minunat pentru cititorii săi, dar probabil mai puțin pentru el, deoarece genul său tinde să fie primul aruncat peste bord de către orice regim de cenzură.
De altfel, aș fi interesat să aud povești de la cititori despre eliminarea sau ștergerea conținutului legat de Covid-19. Iată relatările lui Hopkins:
TK: Ce povești nu ai putut să distribui pe internet?
Hopkins: Poate că cel mai dramatic exemplu a fost cenzurarea unei postări pe Facebook care conținea o fotografie a unei expoziții de artă „New Normal” în Germania, unde artistul proiectase sloganul „Vaccinare = Libertate” pe unul dintre acele turnuri TV gigantice pe care le avem aici. Desigur, asta mi-a evocat infamul semn „Arbeit Macht Frei” de deasupra porților de la Auschwitz, fapt pe care l-am remarcat în postarea mea (adică „Nu chiar« Arbeit Macht Frei», dar suficient de aproape”). Facebook a împiedicat oamenii să de share postării și, când s-au întrebat de ce, le-a trimis acest avertisment: „Postarea dvs. contravine standardelor noastre comunitare privind persoanele și organizațiile periculoase… nu permitem simboluri sau sprijin pentru persoane sau organizații periculoase pe Facebook. Definim periculoase ca fiind activități teroriste, ură sau violență organizată, crimă în masă sau în serie, trafic de persoane, activitate criminală sau dăunătoare.” Multe persoane care au încercat să dea share postării au avut conturile suspendate sau restricționate. Am scris despre acest lucru în detaliu într-unul dintre editorialele mele Consent Factory, „Poliția «realistă» a Noului Normal”.
Mai recent, YouTube a cenzurat un interviu („Corona Kult”) pe care l-am făcut cu Gunnar Kaiser, un cunoscut autor și influencer de pe YouTuber de aici din Germania, pe motiv că acesta ar „conține dezinformare medicală”. Interviul nu conține deloc informații medicale. Suntem doar eu și un alt autor care discută opiniile noastre cu privire la restricțiile Covid-19, ideologia „New Normal”, capitalismul global, totalitarismul, romanul meu și așa mai departe.
Acestea sunt exemplele cele mai notabile, dar aud în mod obișnuit de la oameni de pe Facebook că au fost împiedicați să dea share editorialelor mele din Consent Factory. Nu am fost cenzurat de Twitter din câte știu, dar aceștia au „ostracizat” în mare parte portalul OffGuardian, care a scris în mod critic despre Covid-19 de la bun început și care publică majoritatea editorialelor mele. Când faceți clic pe orice articol din OffGuardian de pe Twitter, primiți un avertisment în care se spune că „acest link poate fi nesigur”. Evident, nu este nimic nesigur legat de OffGuardian. Avertismentul este pur și simplu un mijloc de a încerca să sperie oamenii și de a-i ține departe de site și de conținutul acestuia.
Cenzura vizează în mod clar orice conținut care se abate de la narațiunea oficială Covid-19 / New Normal. A ajuns la niveluri isterice pe Facebook, unde orice postare care include cuvintele „vaccin”, „Covid” etc., este împodobită instantaneu cu un avertisment cu privire la modul în care „vaccinurile sunt testate pentru siguranță și eficacitate” sau lucruri de genul acesta.
TK: Platformele Big Tech îmi vor spune că răspândești propagandă anti-vaxx. Care ar fi răspunsul tău la asta?
Hopkins: Au pe jumătate dreptate. Aproape tot ce am publicat pe rețelele de socializare este în mod tehnic „propagandă”, adică „idei, fapte sau speculații răspândite în mod deliberat pentru a susține cauza cuiva sau a deteriora o cauză opusă” (adică una dintre definițiile cuvântului din Merriam-Webster). Acestea fiind spuse, majoritatea oamenilor cred că propaganda este înșelătoare și eu nu încerc să induc în eroare pe nimeni. Încerc să îi îndemn pe oameni să pună la îndoială propaganda oficială cu care mass-media corporate și alte „surse autorizate” ne inundă zilnic, din care o mare parte este, de fapt, înșelătoare.
În ceea ce privește partea „anti-vaxxer”, (a) nu am nicio problemă cu vaccinurile care au fost testate temeinic și aprobate pentru uz public și pe care oamenii nu sunt constrânși să le ia prin introducerea unui sistem de segregare medicală și (b) aceste etichete derogatorii, „anti-vaxxer”, „teoria conspirației” și „negaționist al Covid” nu au sens. Sunt termeni pur tactici, cum ar fi termenul „extremist”. Singurul lor scop este să demonizeze pe oricine pune la îndoială sau contestă narațiunea oficială a „Noii normalități”.
De altfel, „negaționist al Covid”, eticheta oficială de demonizare folosită în Germania, are aici un înțeles oribil, ceea ce nu este întâmplător. Guvernul și mass-media au echivalat în mod intenționat pe oricine pune la îndoială sau contestă narațiunea oficială a „Noii normalități” cu anti-semiții și cu neo-naziștii, de peste un an. Este cea mai eficientă și înfricoșătoare campanie de demonizare la care am asistat vreodată, și am asistat la câteva.
TK: Este politica de moderare a conținutului Facebook în Germania diferită de politica din SUA? Există o diferență culturală în ceea ce privește modul în care germanii privesc moderarea conținutului, ținând cont că aveau deja legi referitoare la discursul urii?
Hopkins: Sunt sigur că politica din Germania a Facebook este diferită, dar această cenzură nu se limitează la Germania. Este în toată lumea. În ceea ce privește diferențele culturale, da, există una, dar este legată în principal de antisemitism și orice legătură cu naziștii, motiv pentru care campania oficială pentru a-i demoniza pe cei dintre noi care contestă sau protestează împotriva „Noului Normal” ca „antisemiți” a fost atât de eficientă aici. A fi acuzat de antisemitism este cel mai urât coșmar al oricărui german care este o persoană publică.
TK: Ați fost unul dintre primii oameni care și-au exprimat scepticismul cu privire la Russiagate. Vedeți o legătură între acea poveste și cea de acum?
Hopkins: Absolut, aceeași operație, doar narațiunea este diferită. OK, voi încerca să rezum toate aceste idei cât pot de mult, așa că aveți puțină răbdare. Trebuie să ne întoarcem în 2016 …
Așadar, în acel moment, capitalismul global se ocupa, vesel, să destabilizeze, restructureze, privatizeze și duce în sclavie, prin datorii imense, întreaga planetă și să curețe micile buzunare de rezistență la ideologia capitalistă globală, așa cum se face de la căderea URSS, care a fost momentul când capitalismul global a devenit primul sistem ideologic global-hegemonic fără nici o opoziție din istorie. Războiul împotriva terorii era încă principala narațiune oficială. Apoi au apărut, Brexit, Trump și întreaga reacție populistă împotriva globalizării și a ideologiei woke care a izbucnit în 2016. Așadar, capitalismul global (sau „GloboCap”, așa cum obișnuiesc să-l numesc) a trebuit să ajusteze narațiunea oficială pentru a îl delegitima pe Trump, care era (a) un președinte neautorizat și (b) un simbol al acelei reacții populiste și, în esență, un mare „să vă ia naiba pe toți” din partea poporului american la adresa establishmentului capitalist global.
Ok, GloboCap își petrece următorii patru ani demonizându-l pe Trump ca fiind un agent al spionajului rusesc și literalmente reîncarnarea lui Adolf Hitler și pe toți cei care l-au votat (sau care au refuzat să voteze pentru Hillary Clinton) ca „fasciști” sau „extremiști suprematiști albi”. Sau doar „rasiști”. Russiagate s-a făcut praf în primăvara anului 2019, dar până atunci GloboCap trecuse deja la Hitlergate și întețea isteria în masă pe tema „fascismului literal” și a „atacului asupra democrației” (și, se presupune, asupra armatei americane) care urma să fie realizat de miliția clandestină a lui Trump formată din „suprematiștii albi” care se uită la emisiunile lui Alex Jones, sau ceva de genul acesta.
Dar Russiagate / Hitlergate nu a fost niciodată despre Trump, care nu a fost niciodată o amenințare la adresa lui GloboCap și a fost mereu doar un clovn narcisist. A fost vorba de a ne reaminti cine conduce lumea și ce se întâmplă dacă începem să ne răzvrătim împotriva hegemoniei capitalismului global și să alegem președinți neautorizați cu comportament de clovni în locul marionetelor marilor corporații pe care GloboCap le-a verificat cu atenție și ni le-a prezentat ca să le votăm cuminți și ascultători. Ceea ce se întâmplă este că ei fac un exemplu din președintele cu comportament de clovn și îi demonizează pe toți cei care l-au votat drept „trădători” și „rasiști”. Narativa a culminat în 2020 cu protestele / revoltele BLM, cu „luarea cu asalt” a Capitolului, etc. Hitlerul rus a fost învins. „Democrația” a triumfat. Așadar, acum era momentul să „restabilim normalitatea”… sau, mai degrabă, „Noua normalitate”.
În esență, ultimii 4-5 ani au fost despre zdrobirea rezistenței față de hegemonia și ideologia GloboCap în Occident, așa cum a fost zdrobită rezistența față de hegemonia și ideologia GoboCap în Orientul Mijlociu în timpul „războiului împotriva terorii”. Ce modalitate mai bună de a zdrobi o rebeliune populistă și de a ne reaminti cine este cu adevărat la conducere decât să încurajăm isteria în masă în jurul unui virus în mod clar non-apocaliptic, să impunem o grămadă de „măsuri de urgență” totalitare inutile, să anulăm drepturile constituționale ale cetățenilor, să cenzurăm și/sau demonizăm disidența și, în general, să transformăm societățile în state polițienești patologic-totalitare?
Faza totalitară extremă nu va dura (trecem deja la faza 2), dar „Noua normalitate” este aici pentru a rămâne, sau acesta este în orice caz planul. Ceea ce nu este o surpriză sau nu ar trebui să fie. GloboCap a anunțat trecerea la „Noua Normalitate” foarte clar, chiar de la început, în martie / aprilie 2020, când încă ne arătau fotografii false ale chinezilor care cădeau morți pe stradă, proiectând o înspăimântătoare rată a mortalității de 3,4% (adică , sute de milioane de decese) și desfășurând în tot acest timp faza inițială a operațiunii „Șoc și groază”.
OK, înainte ca cineva să-mi spună că sunt un „conspiraționist”, GloboCap nu sunt o adunătură de inși adunați într-o cameră care conspiră pentru a face toate lucrurile acestea. Capitalismul global este un sistem. Sistemele funcționează urmărindu-și propria structură și logică. Ceea ce descriu eu nu este o persoană care conspiră (deși anumiți indivizi o fac cu siguranță, și asta face parte din sistem). Vorbesc despre evoluția logică a unui sistem ideologic global-hegemonic, adică un sistem fără dușmani externi, căruia nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să își consolideze puterea și să elimine rezistența internă. Dacă priviți ultimii 5-6 ani (de fapt, ultimii 30 de ani) din această perspectivă, această trecere spre o structură socială mai puțin democratică, mai monolitică din punct de vedere ideologic, mai totalitară (adică „Noua normalitate”) nu este în nici un fel surprinzătoare. Dimpotrivă, este următorul pas logic.
Starea coruptă a mass-mediei corporatiste despre care ați scris recent și dvs. și Glenn Greenwald este, de asemenea, o parte a acestei tranziții către o structură societală global-capitalistă monolitică ideologic, dar cred că am insistat deja prea mult pe această temă, așa că hai să lăsăm asta pentru altă dată.
TK: Ați pierdut prieteni în lumea teatrului din cauza acestei probleme?
Hopkins: Da, prieteni și colegi. A pune sub semnul întrebării narațiunea oficială Covid sau orice aspect al „Noii normalități” este un lucru complet tabu, poate cel mai mare tabu din lumea artelor și divertismentului. L-ați intervievat pe profesorul de studii media Mark Crispin Miller despre situația prin care a trecut când a fost nevoit să se apere față de fanaticii „Noii Normalități” de la New York University (n.n., profesorul Mark Crispin Miller a scris o lucrare intitulată „Masking Oursevles to Death” cu privire la propaganda măștilor în timpul pandemiei Covid-19, lucrare pe care a prezentat-o studenților în timpul unui curs dedicat propagandei). Genul acesta de lucruri se întâmplă într-un mod mai puțin formal în lumea artelor. Așa cum a spus Woody Allen, „nu este un joc în care omul este lup pentru om… este mai mult un joc în care omul nu îi mai răspunde omului la telefon”.
TK: V-ați autocenzurat din cauza acestor întâmplări neplăcute și, dacă da, în ce fel?
Hopkins: Sună ca și cum aș fi făcut-o? Nu, cred că experiența lansării „Noii Normalități” care are deja mai mult de un an, în care am adunat povești despre echipe de polițiști care fac raiduri în casele oamenilor, deoarece vecinii i-au denunțat că „au avut prieteni invitați la cină” și arestează doamne în vârstă pentru că au fost prinse „plimbându-se în parc fără permisiune”, în care am văzut cum mass-media a demonizat supraviețuitori ai Holocaustului drept „antisemiți” pentru că au protestat împotriva restricțiilor Covid, în care am citit cum foști colegi de-ai mei îi cer guvernului să înființeze lagăre de internare pentru cei care refuză să fie „vaccinați ”și tot restul – cred că toate acestea m-au făcut să am gura și mai mare și să devin, din păcate, mai puțin amuzant.
traducere Cuvântul Ortodox
Matt Taibbi este un jurnalist liberal american critic la adresa mainstreamului politic și mediatic
CONTRAMUNDUM:
CJ HOPKINS: „NOUA NORMALITATE” MAI POATE FI ÎNCĂ OPRITĂ
Daniel Miller: Serviciile de informații germane au inventat recent o nouă categorie de „extremiști” pentru a monitoriza orice persoană care pune sub semnul întrebării povestea oficială a așa-numitei pandemii. Dvs. continuați să publicați editoriale foarte incisive care fac tocmai asta. Credeți că vă monitorizează agenții de informații?
C J Hopkins: Cine știe? Probabil că nu, deoarece presupun că Bundesverfassungsschutz (Biroul federal pentru protecția constituției) are ținte mai importante de supravegheat. Nu sunt nici activist german nici organizator de proteste. Sunt doar un autor expatriat care scrie pe blog. Însă dacă avem în vedere gradul de paranoia și fanatism din Germania ultimelor luni, nu m-aș mira să mă aflu undeva pe la periferia radarului.
DM: A analiza ce s-a întâmplat în ultimele 15 luni reprezintă o problemă complexă, dacă avem în vedere cele două sfere intersectate, cea a psihologiei colective și cea a proiectului organizat, deliberat. Isteria generală a populației și conformismul funcționarilor de nivel mediu nu poate fi atribuit în mod plauzibil unui lanț direct de comandă, ci are legătură cu felul în care anumite grupuri de indivizi sunt recompensate în mod structural pentru a se supune autorității politice, nu să pună întrebări. În același timp, există un proiect psihologic sistematic și deliberat de a provoca isterie și de a genera obediență în vederea atingerii unor scopuri politice și economice bine definite. Până acum acest proiect a fost foarte eficient.
CJH: Este o descriere a stadiilor preliminare din oricare sistem totalitar. Există întotdeauna o mică minoritate de agenți conștienți care mișcă lucrurile, dar succesul depinde în ultimă instanță de convertirea maselor la noua ideologie, sau pur și simplu de obținerea acceptului lor prin teroare cu propagandă și forță burtă. Am descris ultimele 12-14 luni ca faza 1 a „noii normalități”, faza de „șoc și uluială” într-un text recent. Dar scopul era de a-i face atenți pe cititori la ceea ce se întâmplă, nu să fac o analiză a componentelor implicate. Schimbări ideologice la scara unei societăți întregi, așa cum este cea pe care o trăim acum, sunt întotdeauna chestiuni foarte complicate, o combinație de elemente deliberate și altele organice. Elementele organice (i.e. manipularea maselor) par limpezi și familiare. Nu-mi dau seama cât de deliberate sunt elementele deliberate. Sincer să fiu, m-am concentrat mai mult pe opoziția față de ele decât pe analiza lor. Cred că ne aflăm într-un stadiu în care „Noua Normalitate” poate fi, dacă nu în întregime oprită, cel puțin serios mutilată, sau forțată să-și ajusteze traiectoria, astfel încât să rămână posibilități de rezistență. În ceea ce privește analiza și articularea structurii și dinamicii de putere în lumea noastră supranațională a capitalismului global, acesta este scopul meu mai amplu, pe care l-am încercat în articolele scrise până acum.
DM: Alunecarea spre totalitarism a luat avânt de ceva vreme. În ultimele zeci de ani și în special în ultimii câțiva ani am asistat la o eroziune de proporții a expertizei profesionale și a independenței în toate sectoarele politice cheie, iar în ultimii zece ani o corupție a limbajului care se aseamănă cu coruperea limbajului din Al Treilea Reich, analizată de Victor Klemperer. Epoca de dinainte de revoluția bolșevică din Rusia a fost caracterizată de o supraproducție a intelighenției, iar lucrul acesta s-a petrecut și în Occident. Astăzi, o dată cu milenialii, avem cea mai educată și cea mai săracă generație din Apus din ultimii 100 de ani.
CJH: Programul „Noii Normalități” este un pas gigantic în această direcție…
DM: Poate că așa-zisa „Mare Resetare” ar putea fi descrisă mai bine ca „Marea Accelerare”, dat fiind faptul că își propune să intensifice aceste megatendințe. Deja, digitalizarea, atomizarea și proletarizarea s-au intensificat în ultimele 14 luni. După cum ne spun: „nu vei avea nimic și vei fi fericit”. Ne îndreptăm deja spre „nu vei avea nimic”. De ce „vei fi fericit”, nu este imediat clar, dar poate ni se vor administra obligatoriu medicamente psihotropice, așa cum se întâmplă acum cu vaccinurile și pașapoartele. O întrebare care mă frământă este legată de motivațiile elitei în urmărirea acestor scopuri. Cred elitele în ceea ce spun sau este ceva pur și simplu instrumental pentru ele?
CJH: Oamenii sunt creaturi ciudate. Majoritatea dintre noi sunt în stare să „creadă” în lucruri în care nu cred de fapt, iar apoi să își schimbe opinia și să nu mai creadă în ele, imediat ce a face asta le convine. Pe mine mă interesează mai mult sistemele decât indivizii. Nu cred că există o încăpere de capitaliști la Davos sau la Bilderberg sau mai știu eu unde, care pun de o conspirație pentru a introduce următoarea fază a dominației mondiale. Cred că mai degrabă seamănă cu ceea ce Chomsky și Herman descriu în „Manufacturing Consent” referitor la media corporatistă și cenzură. Celor care se află într-o poziție de putere în sistem nu trebuie să li se spună ce să gândească sau ce să facă. Ei știu ceea ce se presupune că ar trebui să gândească și ceea ce se presupune că ar trebui să facă, altfel nu ar fi în acele poziții. Au fost antrenați ani zile pentru a sluji sistemului, iar pentru a-și justifica și raționaliza slujirea fac tot ceea ce este nevoie să facă, iar asta include a „crede” în povestea oficială, oricare ar fi ea. Lucrul acesta rămâne valabil chiar și la cele mai înalte nivele ale sistemului, unde structura și nevoile sistemului generează „credințele” și „viziunea” celor aflați în pozițiile cele mai puternice.
Cât privește „Marea Resetare”, ea mi se pare a fi un alt pas major în procesul de consolidare și restructurare a capitalismului global care s-a desfășurat începând cu anii 90, când a devenit primul sistem ideologic global hegemonic din istorie. Când un sistem devine hegemonic global – și nu cred că ne dăm seama suficient ce înseamnă acest lucru – nu mai are adversari externi, deoarece nu mai există un „exterior”. Controlează întreg teritoriul. O dată ce s-a realizat acest lucru, sistemul trebuie (a) să se restructureze pe sine pentru a se adapta la supremația sa hegemonică, ceea ce reprezintă ceva cu totul diferit de lupta pentru supremație care a precedat-o, și (b) să identifice și să neutralizeze opoziția internă – din nou, pentru că nu mai există nicio opoziție externă. Nu contează în realitate cât de conștiente de acest proces sunt „elitele”. Evoluția sistemului o cere.
Dacă veți privi la istoria ultimilor 30 de ani prin aceste lentile, veți vedea cum capitalismul global se restructurează pe sine ca un sistem hegemonic fără adversari externi, și care-și neutralizează toate formele de opoziție internă. „Războiul contra Terorii”, „Războiul contra Populismului” iar acum această nouă și mult mai manifest totalitară formă de „societate” global-capitalistă nu sunt deloc surprinzătoare. Dimpotrivă, este tocmai la ceea ce te aștepți din partea unui sistem global hegemonic nou instaurat.
CJ HOPKINS: A SCHIMBA RADICAL SOCIETATEA DIN CAUZA UNUI VIRUS ESTE O DEMENȚĂ
DM: Identificați capitalismul global (sau „GloboCap”) drept personaj principal în această poveste. Există o altă școală de gândire, care se revendică de la James Burnham, care susține că nu mai trăim acum într-un sistem capitalist propriu-zis, ci într-o formă de managerialism, asemănătoare fascismului, deoarece reprezintă o fuziune între stat și corporații. Oricum ar sta lucrurile, ne putem întreba dacă acest sistem este acefalic și mecanic așa cum pare să sugerați dvs. La urma urmelor, elitele chiar se adună la Davos și pare greu de imaginat că nu plănuiesc să facă un profit împreună sau că nu au abilitatea de a face asta. Vorbiți de capitalismul global care „se restructurează pe sine”, dar, în fapt, nu este sistemul global restructurat de agenți individuali?
Marea Resetare este un plan manifest foarte îndrăzneț urmărit de o mână de oameni. Dincolo de acest nivel de comandă, un grup mult mai mare de cadre le implementează politicile. Acest grup pare în realitate ca și cum ar fi spălat pe creier. În ce măsură se hipnotizează unul pe altul și în ce măsură vorbim de indivizi complet conștienți care plutesc deasupra vârtejului? După cum spune Burroughs, „doar o mână de Senders știu ce fac, însă acești Senders de la vârf sunt cei mai răi și mai periculoși oameni din lume”.
În fine, deși capitalismul global este poate hegemonic, rămâne în continuare compus din diferite centre de putere care nu împărtășesc exact aceleași interese, mai presus de toate Rusia, China și Apusul. Fiecare dintre aceste zone, care cunosc la rândul lor subdiviziuni, au abordat „Noua Normalitate” în moduri diferite, Rusia fiind cea mai sceptică, China cea mai cinică, iar Occidentul cel mai alienat mintal. Uneori mă întreb dacă nu asistăm mai degrabă la horcăitul final al unui Occident plin de iluzii și muribund, decât la impunerea unei noi paradigme de guvern mondial.
CJH: Bineînțeles că există agenți individuali care pun în aplicare restructurarea capitalismului global. Sistemele sunt compuse și menținute în funcțiune de indivizi. Ceea ce încercam să sugerez este că acești indivizi sunt în esență interșanjabili pentru sistemul a cărui structură fundamentală și evoluție le forțează deciziile și acțiunile. Orice sistem ideologic este ca un teren de tenis sau tablă de șah. Stabilește un teritoriu și regulile conform cărora indivizii gândesc și acționează. Într-un turneu de tenis, jucătorii se schimbă, dar toți joacă tenis. Același lucru se petrece și cu mediul artistic. Nu poți cânta muzică folosind vopsea și nici nu poți picta cu un pian. Limbajul ne oferă o altă analogie fertilă. Oricine vorbește mai mult de o limbă își dă seama că structura limbii determină felul în care gândești, cum percepi și ceea ce ești în stare să exprimi.
Ar fi ușor dacă ar exista o mână de conjurați la vârful piramidei care pun la cale totul după un plan general. Atunci am putea lua cu asalt Bastilia, am decapita pe câțiva și am schimba din temelii lucrurile. E tentant să privim lucrurile astfel, deoarece la vârf sunt figuri ușor de identificat. Dar capitalismul global este o hidră. A decapita câțiva indivizi nu înseamnă altceva decât a înlocui unele capete cu altele. Iar Hidra rămâne Hidra.
În ceea ce privește trăsătura capitalismului global de a fi total, susțin acest punct de vedere. Vorbesc despre capitalismul global ca fiind în primul și primul rând o ideologie globală, și ca un sistem global economic și financiar în care fiecare națiune „dezvoltată” reprezintă o parte interdependentă, inclusiv China și Rusia, dar și țări „paria” precum Cuba sau Iran.
Suntem atât de obișnuiți în a gândi în termeni de state națiune care se întrec cu alte state națiune încât nu ne-am prins încă asupra faptului că ele nu mai reprezintă actorii principali. Bineînțeles că această competiție continuă, dar arată mai mult ca o competiție între corporații… o luptă pentru dominație în interiorul sistemului capitalist global, spre deosebire de lupta pentru puterea de a decide natura sistemului însuși. Această luptă s-a terminat acum, sau mai degrabă continuă diferit, sub forma unor insurgențe în interiorul sistemului, deoarece, așa cum aminteam mai înainte, nu mai există „exterior”.
DM: Această analiză, conturată pe baze marxiste, continuă să-și demonstreze utilitatea. Însă mă întreb dacă nu are și limite. În măsura în care afirmă un sistem total inexpugnabil, pare că rezistența este inutilă. Cu toate acestea, ați afirmat mai înainte despre posibilitatea de a obstrucționa Noua Normalitate înainte ca ea să se instaleze deplin. Cum ar putea să se petreacă acest lucru?
CJH: Am citit foarte mult Marx în tinerețe, dar și mulți alți filosofi, dar nu îmi dau seama ce este specific marxist în perspectiva mea. Nici nu cred că de aici se desprinde ideea unui sistem inexpugnabil. Niciun sistem nu este inexpugnabil. În cele din urmă, totul se prăbușește. Rămâne doar problema lui când și cum.
Cât despre obstrucționarea „Noii Normalități”, acest lucru se întâmplă deja și s-a petrecut de la bun început. Orice formă de totalitarism depinde de soldații de jos pentru a-și impune dictatele. Deși majoritatea populației occidentale a colaborat cu acest plan de la început, a existat o minoritate relevantă care s-a opus din start „Noii Normalități”. Ne aflăm într-un moment critic. Pe de o parte, opoziția ia amploare și chiar o mână de figuri publice proeminente care au tăcut în ultimul an simt că au libertatea de a critica sau cel puțin de a pune sub semnul îndoielii povestea Covid. Pe de altă parte, autoritățile par hotărâte să ducă mai departe schimbarea ideologică, în principal prin impunerea unui sistem de segregare patologizat. În acest moment problema este câți oameni vor continua să urmeze ordinele, odată ce faza de „șoc și uluială” s-a terminat.
Pică în sarcina noastră, a celor care ne-am opus de la bun început „Noii Normalități” să-i facem și pe alții, care au tăcut până acum, sa vadă demența planului, să ia atitudine și să nu se mai supună. Pentru asta, trebuie să încetăm a ne mai supune regulilor impuse de povestea oficială și să producem cât mai multe divergențe sociale prin asta. Practic, trebuie să demonstrăm prin acțiunile noastre că „Noua Normalitate” este o mișcare paranoică, totalitară și ideologică, fără niciun fel de bază în realitate, așa încât cei care i se supun să fie tulburați de acest fapt.
Așa cum am spus de nenumărate ori, indiferent ce este cu acest virus, nu avem nevoie din pricina lui de o „Nouă Normalitate”. Ideea că trebuie să restructurăm radical societatea umană din cauza unui virus, indiferent ce virus, este la modul literal o demență. Trebuie să-i determinăm pe cei obedienți față de „Noua Normalitate” să dea ochii cu nebunia acțiunilor și ideilor lor. S-ar putea să nu funcționeze, dar este singura noastră șansă.
///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
O noua ordine mondiala?!
George GMT
Se tot speculeaza in presa noastra ca si in restul lumii cum ca Rusia si China, alaturi de alte entitati statale sau non-statale incearca sa rastoarne ordinea mondiala instaurata dupa 1945 si sa impuna alta, una multi-polara, sustin ele, dar de fapt una a lor, una in care Rusia si China sa aiba prioritate in politica mondiala. Pentru ca, stim cu totii, nimeni nu doreste o democratie a cateilor ci doar una a dulailor, una in care actuala “conducere” sa fie inlocuita de una noua…
Si sunt destui cei care sunt chiar ingrijorati ca o astfel de situatia s-ar putea produce. Oare?! Este binomul Rusia-China capabil sa obtina o astfel de rasturnare de situatie? Dar in alianta cu alte state sau organizatii?!
Realitatea insa este foarte diferita si imi aduce aminte de o discutie publica similara, cu destui ani in urma, in care tarile membre BRIC erau considerate viitorul, in care Rusia si China isi doreau ca dolarul (dar si euro) sa fie inlocuit in comertul mondial cu rubla si yuanul. Am scris si atunci, scriu si acum, ca o astfel de dorinta poate avea doar valente hazlii si observam astazi si de ce. Lasand la o parte ca practic o astfel de schimbare nu este posibila, dar nu intram astazi intr-o argumentatie tehnica.
Rubla s-a dus dracului de tot odata cu credibiliattea Rusiei dpdv militar si economic. A doua “superputere” mondiala se chinuie ingrozitor in fata unei tari din lumea a treia: Ucraina si abia daca reuseste sa se apere de mai bine de un an de zile, desi Rusia este mobilizata, economic si militar, face tot ce poate si desi are in fata o tara care inainte de februarie 2022 avea un PIB demn de o tara africana nu reuseste prea multe.
Ajutorul occidental pentru Ucraina este, evident, important, dar pentru cei care inca mai cred ca Rusia este o tara demna de luat in calcul, trebuie sa le amintim – se vede treaba ca au uitat ce sustineau chiar ei inainte de invazia Ucrainei cum ca Moscova ar sterge pe jos cu NATO fara America. Mai crede cineva asta astazi?
Rusia se chinuie sa faca fata razboiului din Ucraina, isi pierde influenta in zona asiatica in favoarea Chinei si cam atat, este incapabila sa faca mai mult. Adio rubla, adio Rusia ca putere determinanta economic si militar la nivel mondial.
China isi da aere, sa fim absolut corecti, inca incearca sa ne mai pacaleasca cu economia ei enorma, dar semnele decaderii economice si sociale in China sunt astazi vizibile cu ochiul liber de la mare distanta.
Cu o economie falsa, cu investitii doar de dragul realizarii planului cincinal la investitii (un astfel de plan chiar exista), cu enorme companii de stat cu totul nerestructurate si care traiesc de fapt pe seama subventiilor guvernamentale sau acumuland pierderi monstruoase, cu o prabusire a natalitatii demne de un film de groaza (cee ace se intampla in UE cu natalitatea este parfum pe langa China), viitorul Chinei nu mai pare chiar atat de amenintator pentru economiile vestice decat dpdv al unei eventuale prabusiri sau stagnari de lunga durata.
Zeci de mii de blocuri, orase intregi gata construite si ramase goale, fara vreo persectiva reala sa fie cumparate de cineva vreodata, cu banci ramase cu sute, poate mii de miliarde de dolori in suspensie sub forma de credite pe care nimeni nu vede cum si le-ar mai recupera vreodata, cu o datorie guvernamentala si locala enorma, economia Chinei nu prea mai are unde sa se duca pana cand aceste pierderi nu vor fii absorbite in vreun fel. In ce fel s-ar putea asana economia Beijingului?! Nimeni nu are un raspuns serios si nimeni nu indrazneste sa-si inchipuie cum o va face, dar istoria ne arata ca astfel de probleme sunt rezolvate doar printr-o criza economica de proportii, scadere economica, somaj, restructurare dura in toate sectoarele…
Dar intr-un final Biejingul va trebui sa ia taurul de coarne, sau taurul va lua Beijingul in coarne.
In asa numita economie locala, statul este omnipotent, detinand direct, sau indirect companii enorme sau avand un cuvant de spus, unul mult prea puternic intr-o economie care se doreste una de piata.
O singura companie din domeniul metalurgiei din China are peste 100 de mii de angajati, nu detine o tehnologie foarte avansata, n-are nicio treaba cu protectia mediului si evident ca produce in pierdere, doar de dragul exportului si doar de frica de somaj. O compania similara, ca nivel de productie, din America sau UE, are cateva mii de angajati si cu toate acestea statul chinez o tine in viata cu pierderile, care se tot acumuleaza, de rigoare.
Si astfel de exemple sunt banale in China chiar si in domeniul asa-zis privat, acolo unde guvernul face de fapt ce vrea cu compania ta.
Daca sumarizam, situatia economica a Chinei este una una disperata, fara solutii viabile, fara macar vointa ca lucrurile sa se schimbe poate si pentru ca de fapt nu prea se poate face nimic. Si atunci de unde credinta unora ca yuanul chinezesc va fi candva folosit in locul dolarului? Care dintre voi v-ati baza pe moneda falsa si la cheremul unui guvern dictatorial?!
Puterea militara a Chinei este si ea una nu foarte de speriat, desi tot vedem in presa cum ca numarul de nave de lupta chinezesti este mai mare decat cel al US Navy. Vai de capul nostru, ni se predica de tot soiul de “analisti”, chiar daunazi la TV unul ne informa cum ca China are de gand sa detina candva noua portavioane. Ce ne facem noi atunci?
Ei bine, astazi marina militara chineza are nave multe dar majoritatea lor sunt nave de patrulare marina, destinate sa opereze in apropierea coastelor propri nu a coastelor americane sau europene. De fapt, pentru chinezi ar fi foarte greu sa disloce o forta navala reala in Atlantic, Mediterana sau estul Pacificului macar pe motive ca nu detine baze navale in aceste zone si atunci cum sa-si sustina navele in astfel de croaziere extravagante?
Submarinele chinezesti sunt in continuare clone ale celor sovietice (desi aici s-au inregistrat progrese mai mari decat in aviatie), avioanele la fel iar in cazul portavioanelor, au doua mai mici – pe model sovietic – si abia acum se pregatesc pentru unul clasic, ceva mai mare (Type 003, dar caruia intre timp i-au aparut crapaturi pe punte!!!), dar pana la o comparatie cu US Navy cred ca ar fi mai utila o comparatie cu Marina Imperiala Japoneza care desi cam nebagata in seama de analistii militari ar cam avea sanse bune sa dea de pamant cu chinezii, iar daca adaugam aici si Coreea de Sud, Australia si doar o parte a US Navy lucrurile s-au cam terminat in sange pentru chinezi, mult inainte sa inceapa la modul real.
Pe de alta parte, China este la cutite cu totii vecinii sai, exceptie fiind Thailanda, in rest absolut toti cei care au granita comuna cu Beijingul, pe mare sau pe uscat, se inarmeaza serios, cauta aliante cu Vestul, ori in acest context care sa fie de fapt spaima de China?
Si evident, terminam en fanfare, cu tarile BRICS, organizatie care este pentru mine o colectie de tari care ar fi putut sa fie foarte bogate si dezvoltate economic dar care sunt de fapt niste ruine sociale si economice.
Brazilia, cea mai cea dintre toate, este o tara macinata de coruptie cum rar se poate vedea si pe langa acest flagel, diviziunea sociala face din Brazilia o natiune care se urasete pe sine insasi si care se uneste doar cand nationala lor de fotbal joaca. In rest, insecuritatea in Brazilia atinge cote inimaginabile pentru un european, saracia este extrema, lipsa infrastructurii macar pentru traiul de zi cu zi este cronica, inflatia gigantica sanse zero pentru vreo influenta la scara mondiala.
Argentina saraca (nu este membra BRICS), de peste 30 de ani, merge din faliment in faliment, diviziune sociala, saracie lucie, coruptie generalizata, lipsa infrastructurii, inflatie in rand cu alte tari BRICS.
Africa de Sud. Ei bine, aici sa nu ma numiti rasist, dar de cand tara a trecut in mainile majoritatii de culoare s-a dus fix dracului. S-a ajuns pana intra-colo incat nu mai au energie electrica pentru toata lumea, au ramas fara apa, iar industria sclipitoare pe care o detinea tara la inceputul anilor “90 s-a dus la vesnica odihna, albii pleaca din tara, iar coruptia este dincolo de imaginatie, rata criminalitatii enorma. Despre vreo influenta la nivel mondial nici nu are rost sa discutam, atat timp cat milioane de sud-fricani nu stiu ce vor manca a doua zi…
India, cea mai mare tara aproape de democratie din lume, cu economie de piata din totdeauna n-a rupt gura targului, nu a reusit o dezvoltare demna de locul ei in lume din varii motive: clima tropicala, populatie prea mare, lipsa infrastructurii sociale, sistemul hindus de caste, coruptie de numa-numa, etc.
Si atunci cum vedeti voi noua ordine mondiala, cand din actuala ordine fac parte: UE, SUA, Canada, Australia, Japonia, Coreea de Sud si cand doar Coreea cea din Sud are o economie la fel de mare ca cea rusa?
Problemele insa exista dar nu din partea “concurentei” ci, poate mult mai grav, din interior: migratia fara limite – vezi cazul Suediei care vrea sa scoata armata pe strazi de frica bandelor de cartier, toate formate din imigranti, schimbarea fortata a structurii sociale din Europa, diluarea culturala, divizarea sociala extrema in cazul americanilor – la care se adauga si nebunia “gender” care efectiv te lasa cu gura cascata, democratia inversata in care minoritatile au mai multe drepturi decat majoritatea etc.
Dar din pacate daca actuala ordine mondiala va fi sa cada, acest lucru se va produce din interior datorita lipsei barbatiei celor care conduc aceste tari si datorita minciunii ajunse la nivel de adevar suprem. Dar daca va fi, atunci nu vom avea ce pune in loc si haosul va domni pe planeta, faramitarea regionala si rasaritul unei ere a razboaielor regionale perpetue.
Nu trebuie sa ne temem de Rusia, China, Brazila sau Africa de Sud ci de noi insine, de propria noastra slabiciune, de faptul ca in Canada un tanar licean a fost arestat pentru ca a sustinut in public un lucru simplu: femeile si barbatii sunt diferiti. Sau de faptul ca europenii nu au dreptul sa spuna ca nu mai vor imigranti in tara lor, ca s-au saturat de musulmani si africani, de faptul ca UE nu ia masuri dure pentru a bloca cu totul migratia “cu de-a sila”…
Astfel de probleme ne pot aduce sfarsitul, ne pot diviza din interior, pot aduce la putere forte politice radicale, in privinta BRICS, mii de ani daca actuala civilizatie o va mai duce nu vor fi probleme…
https://www.rumaniamilitary.ro/o-noua-ordine-mondiala
///////////////////////////////////////
După 35 de ani Putin dă cu piciorul la tot ce a construit Gorbaciov și readuce Rusia pe un culoar de coliziune cu Israelul
Liviu Bejenariu
Atacul macabru al Hamas asupra Israelului din 7 octombrie a marcat sfârşitul relaţiilor pragmatice de 35 de ani ale Israelului cu Rusia, iniţiate de Primul Ministru Ariel Sharon şi continuate de succesorii săi.
Gruparea teroristă Hamas, susţinută de Iran, îşi propunea să devină o forță dominantă, să câştige lupta pentru putere cu Organizaţia de Eliberare Palestiniană (OEP), şi să rupă apropierea dintre Arabia Saudită şi Israel. Moscova a reacţionat susţinând Hamas şi Hezbollah, la fel cum URSS a sprijinit odată OEP, se arată într-o analiză a Dr. Ariel Cohen, cercetător la Atlantic Council’s Eurasia Center și expert în relații internaționale specializat pe Orientul Mijlociu.
Editorialul a fost publicat în revista americană National Interest. Cohen arată că atacul asupra Israelului e privit ca o „operaţiune specială” a Rusiei pentru a distrage atenţia de la Ucraina şi pentru a atrage SUA înapoi în Orientul Mijlociu, cu scopul de a o ține cât mai departe de Europa şi Asia de Est. Consecinţele reechilibrării dinamicii puterii din Orientul Mijlociu şi dincolo de acesta sunt de mare amploare, în condiţiile în care Moscova, Beijingul şi Teheranul încearcă să destabilizeze şi să distrugă aliaţii americani din regiune şi, în cele din urmă, să împingă Statele Unite în afara regiunii. Relațiile dintre Israel și URSS au fost ostile timp de decenii, incluzând o destrămare a relațiilor diplomatice după Războiul de Șase Zile din 1967.
Redăm în continuare principalele puncte de dezbatere ale analizei cu Ariel Cohen
Uniunea Sovietică a sprijinit diverse organizații teroriste de stânga, inclusiv OAP condus de Yasser Arafat și Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP) al marxistului George Habash. Acest lucru este similar cu implicarea Rusiei alături de Hamas şi Hezbollah, organizaţii islamiste interzise în Rusia.
După 35 de ani Putin dă cu piciorul la tot ce a construit Gorbaciov și readuce Rusia pe un culoar de coliziune cu Israelul
URSS s-a moderat sub Gorbaciov, dar sentimentul anti-Israel a persistat. Moscova a restabilit însă relaţiile cu Israelul în octombrie 1991, cu două luni înainte de prăbuşirea URSS-ului. Gorbaciov a permis evreilor sovietici să emigreze și a tăiat sprijinul sovietic pentru terorismul internațional. Legăturile dintre Rusia, Ucraina, republicile din Caucaz, Asia Centrală și Israel au continuat să fie din ce în ce mai strânse.
Cu toate acestea, politica externă rusă post-sovietică a întâmpinat cu ostilitate Israelul pro-occidental, pro-american și s-a îndreptat spre lumea musulmană nemulțumită de Acordurile Abrahamice și de apropierea dintre Israel şi Arabia Saudită. Acestea sunt măsuri menite pentru consolidarea aliaților SUA, asta în timp ce Washingtonul încerca să se retragă din Orientul Mijlociu și să se concentreze asupra Ucrainei și Indo-Pacificului.
Când Rusia a desfăşurat forţe în Siria în 2015 pentru a-l sprijini pe preşedintele Bashar al-Assad, Israelul a negociat un acord care a permis forţelor aeriene să opereze pe teritoriul Siriei şi să lovească ţinte pro-iraniene şi ale Hezbollah la sol. Cu toate acestea, nimeni nu știe cât timp vor mai fi valabile aceste înțelegeri.
Pe de altă parte Iranul i-a oferit sprijin lui Putin în timpul invaziei din Ucraina. Armata rusă nu era pregătită pentru războiul cu drone la o asemenea intensitate în Ucraina, iar Republica Islamică a furnizat arme Moscovei, inclusiv drone Shahed-136.
Israelul ar putea ajuta inclusiv cu armament Ucraina, dar doar după terminarea războiului cu Hamas și Hezbollah
Rusia revine azi la status quo-ul său anti-israelian de dinainte de perioada lui Gorbaciov. Opinia publică din Israel s-a mutat mult în tabăra Ucrainei, începând cu invazia rusă din februarie 2022. Ucrainienii evrei s-au oferit voluntari pentru a lupta în Forțele Armate ucrainene, iar rabii ucraineni au respins narativul rusesc și au sprijinit efortul de război al țării lor.
Israelul a primit peste 40.000 de refugiaţi ucraineni şi a oferit îngrijiri medicale specializate, inclusiv celor care au suferit amputări din Ucraina. Cu toate acestea, diplomaţii israelieni spun că Israelul nu intenţionează să furnizeze arme Ucrainei atâta timp cât continuă ostilităţile cu Hamas şi Hezbollah. Întrucât viitorul politic al lui Netanyahu pare sumbru, este prea devreme pentru a prezice politica Israelului faţă de Rusia şi Ucraina.
Însă necesitatea unei coordonări și cooperări sporite cu Statele Unite și Europa, împreună cu sentimentul public anti-Putin și pro-Ucraina în creștere, va afecta probabil și mai mult relațiile dintre Ierusalim și Moscova. Israelul se va apăra în Gaza, Liban, Siria şi, dacă va fi necesar, împotriva Iranului. Alianţa de facto dintre Rusia și Iran împotriva Israelului, a statelor arabe şi a Statelor Unite ar putea agrava relaţiile pe măsură ce Putin respinge orice iluzie de echilibru.
https://www.defenseromania.ro/dupa-35-de-ani-putin-da-cu-piciorul-la-tot-ce-a-construit-gorbaciov-si-readuce-rusia-pe-un-culoar-de-coliziune-cu-israelul_626352.html
//////////////////////////////////////////////
CĂTRE GULAGUL DIGITAL. Certificatele verzi de vaccinare sunt aici ca să rămână/ „Pentru noi nu există loc în Noua societate Normală”
The American Conservative:
Americanii ar trebui să respingă pașaportul de vaccinare
Bill Wirtz
„Politicienii conservatori au transformat „pașapoartele de vaccinare” într-un măr al discordiei cultural”, scrie New York Times într-un efort de a polariza dezbaterea și de a o încadra drept o polemică de stânga vs. dreapta. De ce ar pune cineva sintagma „pașaport de vaccinare” între ghilimele este un mister de la bun început, dat fiind că ambele cuvinte descriu cu exactitate conceptul. Dacă trebuie să fiți vaccinat pentru a călători și dacă această bucată de hârtie sau aplicație este necesară ca să vă îmbarcaţi pe un mijloc de transport, atunci este un pașaport.
Reformularea dezbaterii este deja finalizată în Europa, unde liderii UE i-au inventat denumirea „Certificatul verde digital”, deoarece nimic nu este niciodată pe deplin european dacă nu este strecurată şi culoarea verde pe acolo cumva. Într-un regulament de 44 de pagini, Bruxelles-ul expune regulile de bază pentru noul sistem. Va fi necesară o copie pe hârtie sau în format digital a DGC [Certificatul Verde Digital] pentru a călători în Uniunea Europeană, în ciuda Acordului Schengen (care promite că puteți trece frontierele fără niciun control). În plus, pașaportul de vaccinare poate fi utilizat nestingherit de către statele membre UE pentru a verifica intrările în baruri sau restaurante, săli de concerte, clădiri publice… posibilităţile sunt nenumărate.
Între timp, în Regatul Unit unii cochetează cu ideea de a folosi software-ul de recunoaștere facială pentru a utiliza propria versiune a pașaportului de vaccinare, care este stabilit a fi introdus înainte de sosirea verii. Cu reguli stricte deja aflate în vigoare sau în discuție în alte părți ale lumii, este liniştitor să vedem că, deocamdată, Statele Unite au exclus utilizarea lor. Acestea fiind spuse, povestea nu se termină aici.
În timp ce majoritatea americanilor nu poartă, de fapt, pașaport, având deja o țară mare, cu multe opțiuni de mers la schi sau la bronzat, unii dintre americani călătoresc în străinătate. Este probabil să li se solicite să aducă o dovadă a vaccinării lor sau un alt înlocuitor garantat de certificatul european, respectiv un rezultat negativ recent al testului COVID-19 sau un document medical care să certifice imunitatea prin infectare anterioară.
Aceasta înseamnă că Statele Unite au nevoie de o anumită formă de autentificare pentru vaccinări la nivel federal sau cel puțin un instrument pentru ca înregistrările vaccinărilor să poarte o ştampilă de autenticitate. În plus, întrucât întreprinderile private cer la diferite niveluri vaccinarea ca o condiţie pentru a le putea folosi serviciile, guvernul federal s-ar putea simți în curând obligat să ușureze povara afacerilor, armonizându-le pe toate într-un singur sistem guvernamental.
De ce să te intereseze asta în primul rând? La urma urmei, un pașaport de vaccinare nu rezolvă pandemia prin faptul că asigură modalitatea prin care persoanele infectate nu se amestecă cu cei vulnerabili?
Teama trebuie să fie aceasta: dacă este introdus, pașaportul de vaccinare este puțin probabil să fie doar o măsură temporară. Pașaportul COVID are toate şansele să urmeze acelaşi tipar de evoluție ca și pașaportul comun de călătorie de astăzi. Pașaportul de călătorie existent datează doar de la începutul secolului al XX-lea, din primele etape ale Primului Război Mondial. Națiunile aflate în luptă – Franța, Germania și Italia – au fost primele care au introdus pașapoarte în 1914 pentru a urmări mai bine cetățenii „inamici” și mișcările lor.
În 1925, în cadrul predecesorului ONU, Liga Națiunilor, a avut loc o conferință despre pașapoarte cu scopul de a elimina aceste restricții din timpul războiului și a restabili libertatea de mișcare, dar fără rezultat. Cei care au susținut că la șapte ani după sfârșitul Marelui Război preocupările de securitate erau încă valabile au câștigat dezbaterea. În schimb, conferința a decis uniformizarea documentelor prin introducerea unui standard internațional de pașapoarte pe care îl folosim și astăzi.
Iluzia unui pașaport temporar este doar asta, o iluzie.Nu doar din cauza proverbului că nimic nu este la fel de permanent ca o măsură guvernamentală temporară, ci și pentru că există o certitudine tot mai mare că vaccinările COVID-19 vor deveni recurente, în special din cauza mutațiilor. În acest caz, pașapoartele, odată adoptate, nu vor deveni doar o măsură de criză, ci o formă permanentă de identificare. Acest lucru cauzează o serie de probleme.
Tehnologia folosită pentru verificarea pașaportului de vaccinare va deveni în curând din ce în ce mai invazivă și ar trebui să înspăimânte orice avocat al vieții private. A le solicita cetățenilor să se poată identifica în mod constant – întrucât, dacă arăți dovada vaccinării, va trebui să arăți și dovada că ești persoana care pretinde că a fost vaccinată – înseamnă eliminarea dreptului la viaţă privată. Suspiciunea lipsei vaccinării ar putea fi un motiv în plus pentru a opri o persoană în majoritatea situaţiilor sociale. Un client dintr-un bar pare că ar putea avea probleme? Reverificarea pașaportului de vaccinare oferă un motiv pentru a-i cere să se legitimeze.
Acest lucru se aplică în situaţia aplicării legii la fel de mult ca și pentru securitatea privată în orice cadru sau loc. Deoarece aceasta este o potențială chestiune legată de aplicarea legii, vă imaginaţi că stânga ar fi mai vigilentă. Ce scuză mai bună pentru percheziţii nejustificate și opriri ale poliției decât o suspiciune medicală generală? Lumea a devenit bizară, unde purtarea actelor de identificare la vot pare a fi o încălcare a drepturilor de cel mai înalt nivel, în timp ce riscurile unui pașaport de vaccinare trec în mare parte neobservate.
În cuvintele celor de la Times, este un „măr al discordiei cultural”. Ar trebui să fie un măr al discordiei între cei care cred în libertățile esențiale și cei care nu cred.
CONTRAMUNDUM:
GULAGUL DIGITAL
de James Corbett
„Cât ne-am mai frământat apoi în lagăre, gândindu-ne: cum ar fi arătat lucrurile dacă fiecare securist care pleca noaptea să aresteze pe cineva ar fi fost nesigur că se va mai întoarce acasă în viață și să trebuiască să-și ia adio de la familie? Sau dacă în perioadele de arestări în masă, cum a fost de pildă la Leningrad, când au arestat un sfert din locuitorii orașului, oamenii nu ar fi stat pur și simplu în vizuina lor, tremurând de frică la fiecare zgomot de scări și uși, ci în loc de asta să-și dea seama că nu mai au nimic de pierdut și să pregătească o ambuscadă pe scara blocului, jumătate de duzină de oameni înarmați cu topoare, ciocane, vătraie și ce mai găseau la îndemână?”
Alexander Soljenițîn – Arhipelagul Gulag
Nu se întâmplă foarte des să pleci de la birou citând din „Arhipelagul Gulag” și gândindu-te la tipul de gulag digital care se ridică împrejurul nostru, dar iată că am ajuns și în acest moment.
Ca să înțelegeți cum a început această poveste, vă voi spune că zilele trecute am mers să cumpăr niște timbre pentru un colet poștal. Pe vremuri, asta ar fi fost o neplăcere minoră. Mai țineți minte cum demult, prin anul 2019, cel mai mare inconvenient la poștă era un șir lung de oameni care așteptau la rândul lor să-și trimită pachetul?
Ei bine, asta era atunci. Acum e acum. Era Noii (a)Normalități. Și ca fiecare aspect al existenței noastre, chiar și simpla trimitere a unui pachet s-a transformat într-o oportunitate de a reflecta asupra înlănțuirii noastre electronice.
Nu mai e nevoie să mai spun că în ultimul an nu am mers foarte des la poștă. Miercurea trecută m-am decis să văd care e situația ca să trimit un pachet. Am îndeplinit toate formalitățile, m-am dus la funcționarul japonez și am fost ușurat să aflu că pachetul va merge în SUA ca pe vremuri. Dar deodată funcționarul s-a oprit. A clătinat din cap și a făcut un zgomot care în japoneză înseamnă ceva de tipul „mnnu…”
Vai, nu.
„Îmi pare rău, domnule. Nu mai puteți trimite astfel de pachete”, mi-a spus.
„Cum?”
„Nu mai puteți trimite astfel de pachete în SUA”, a repetat, în timp ce eu mă holbam la el. Mi-a întins un pliant care spunea că poșta japoneză nu mai acceptă să trimiți pachete spre Statele Unite cu etichete de acasă și declarații vamale scrise de mână. Asta se întâmpla în Vechea (a)Normalitate. Acum, în Noua (a)Normalitate, trebuie să-ți creezi un cont pe siteul poștei sau/și să-ți descarci o aplicație pe telefonul inteligent pentru a trimite un pachet. Trebuie să completezi toate datele înainte, iar apoi să pui o etichetă specială și abia pe urmă îți pot accepta coletul.
Am plecat de acolo fără să mai spun ceva, deși capul a început să mi se învârtă. Într-o clipă am întrevăzut ce va veni: o lume în care nici măcar cea mai simplă tranzacție de la poștă nu va putea avea loc fără un telefon inteligent sau fără un device electronic. Un viitor în care fiecare tranzacție este monitorizată în timp real de guvern. Un viitor în care guvernul poate interveni în orice moment și opri acea tranzacție.
Atunci, mi-a venit în minte referința la Arhipelagul Gulag (…)
Ceea ce mă uimește la gulagul nostru digital este asemănarea foarte mare cu gulagul sovietic. Este situat într-un loc inaccesibil, în acel ciudat „cyberspace”, aici și nu aici, văzut și nevăzut, pur și simplu inaccesibil. Știm că există, știm că o parte din ce în ce mai mare din viața noastră are loc acolo, dar suntem conduși spre el într-un mod atât de inofensiv, încât pare de-a dreptul caraghios să-l punem la îndoială. „Vai, James, dar e vorba doar de a-ți face un cont pentru a trimite un colet. Ce mare scofală?”
Marea scofală este, bineînțeles, încă o cărămidă pusă în încă o clădire dintr-o încă altă instituție din acea uluitoare țară a Gulagului Digital. Desigur, actul în sine, crearea unui cont pe siteul poștei nu reprezintă sub nicio formă sfârșitul lumii. Dar după cum fără îndoială știți, lucrurile nu se rezumă la atât. Curând vom descoperi că certificatele de vaccinare sunt legate de identitatea noastră digitală, astfel încât să putem să scanăm codul potrivit de bare la biroul UBI pentru a ne primi rația de înlocuitori de proteine.
Și, din când în când, cineva va încerca să fugă din gulagul digital. Va încerca să cumpere ceva fără un cod de bare. Sau va încerca să intre într-un spațiu public fără un pașaport digital de imunitate. Dar din moment ce își trăiesc viața sub supravegherea Marelui Frate electronic, vor descoperi destul de rapid ce înseamnă să fii un deținut în gulagul digital.
Chiar și atunci când protestăm față de această sclavie electronică, acel protest este aproape inevitabil planificat online, pus pe twitter cu un hashtag, fotografiat pentru Instagram, înregistrat pentru Youtube și discutat pe Facebook. Dacă reușește să aibă un anumit număr de vizualizări este considerat un „succes”.
Dar oare ce înseamnă pentru viitorul rezistenței politice – al oricărui tip de rezistență – că toate tranzacțiile noastre se desfășoară în mediul online? Aceasta este una din problemele ridicate de Bill Blunden în articolul său „Internet Honey Traps for Everyone!”
„Dacă ai pornit o mișcare care se bazează în principal pe o platformă digitală, atunci nu ai pornit nicio mișcare. Tot ceea ce ai pornit este o capcană care, voit sau nu, îi va prinde în cursă pe unii. În cele din urmă, toate informațiile trec printr-un labirint de țevi interconectate care sunt urmărite și controlate centralizat de știți voi cine.”
Și, în cazul în care nu v-ați prins, Blunden accentuează mesajul:
„Toată această poveste după care se va reuși coagularea unei rezistențe în jurul social media este un pic naivă. Mișcările adevărate nu apar din pseudoanonimitatea internetului, care colcăie la modul literal de informatori, hackeri și securiști guvernamentali iscusiți.”
Așadar, a protesta online față de închisoarea online în care suntem îngrămădiți este ca și cum dizidenții sovietici s-ar fi oferit voluntari pentru a merge în Gulag ca să le predice acolo deținuților. Este autoruinător.
Ce alternativă avem atunci? Rezistență? Refuz? De unul singur? Cum ai putea să-i motivezi pe alții să ți se alăture în epoca noastră, dacă nu online?
Dacă există soluții simple la aceste probleme, eu încă nu le-am auzit. Dar știu următorul lucru: la fel ca deținuții din gulag, într-o zi ne va chinui gândul că la un anumit moment am fi putut rezista. Când rezistența era încă posibilă.
Aceasta este o temă constantă pentru Soljenițîn: cât de ușor era să reziști la început și cât de imposibil a devenit mai târziu. Cetățeanul sovietic, care-și punea încrederea într-un sistem pe care nici măcar nu-l putea înțelege, credea că, și în cazul în care ar fi fost acuzat de o infracțiune, ar avea o șansă de a respinge acuzația. „Nevinovăția generală a dat naștere unui eșec general de a acționa. Poate nu mă vor lua pe mine? Poate se va dezumfla totul?”, scrie Soljenițîn.
În gulagul digital ne găsim într-o situație similară. „Dacă urmăm regulile totul va fi bine. Să ne relaxăm. Nu e mare lucru.”
Dar care reguli? Creează-ți un cont pe siteul poștei. Fă-ți injecția cu vaccinul experimental mRNA. Nu pune întrebări și nu contesta online autoritățile, iar atunci te vei putea bucura de toate roadele acestei minunate existențe digitale!
Așadar, cum vi se pare situația? Mai sunteți sigură că se va fâsâi dacă acceptăm tăcuți toate dictatele?
Scriu toate acestea nu din defetism, ci pentru că nu vom fi niciodată capabili să oprim acest proiect totalitar dacă nu vom recunoaște verde în față cu ce avem de-a face. Este ceva în sine greu. Nimeni nu vrea să privească în față un monstru. Dar trebuie să o facem și nu trebuie să ne amăgim cu privire la natura monstrului pe care îl vedem.
PROBLEMA „NEVACCINAȚILOR”
de CJ Hopkins
Așadar, Noii Normali discută Problema Nevaccinaților. Ce vor face cu noi? Nu, nu cei care nu s-au „vaccinat” încă. Noi. „Covidioții”. „Coronascepticii”. „Cei care neagă știința”. „Cei care neagă realitatea”. Cei care refuză să se „vaccineze” vreodată.
Pentru noi nu există loc în Noua societate Normală. Noii Normali știu asta și același lucru îl știm și noi.Pentru ei, noi suntem un neam de oameni suspecți și străini. Nu le împărtășim credințele ideologice. Nu participăm la ritualurile lor de loialitate, sau dacă o facem, o facem bombănind, pentru că ne forțează să o facem. Ne îndeletnicim cu „teorii conspiraționiste” oculte cum ar fi „știința de dinainte de martie 2020”, „imunitate naturală de turmă”, „rata mortalității ajustată la populație”, „Suedia”, „Florida” și alte erezii.
Nu au încredere în noi. Suntem niște străini printre ei. Ne bănuiesc că ne simțim superiori. Cred că încercăm să conspirăm împotriva lor, că încercăm să-i înșelăm, să-i nedumerim, să-i înșelăm, să le pervertim cultura, să le abuzăm copiii, să le contaminăm prețioasele lichide corporale și să mai facem Dumnezeu știe ce alte orori.
Așadar, discută nevoia de a ne segrega, cum să ne segregheze, când să o facă, pentru a proteja societatea de noi. În opinia lor, nu suntem altceva decât criminali sau mai rău o ciumă, o infectare. În cuvintele cuiva (nu-mi amintesc exact cine), „a scăpa de nevaccinați nu este o problemă de ideologie. Este o problemă de igienă” sau ceva în genul acesta. (Trebuie să caut și verific citatul. S-ar putea să-l fi scos din context).
În Israel, Estonia, Danemarca, Germania, SUA și în alte țări Noi Normale au început deja procesul de segregare. Este doar o chestiune de timp până să înceapă și în Marea Britanie. Forumul Economic Mondial, OMS, UE și alte entități transnaționale pun umărul la realizarea noului sistem de segregare care potrivit FEM „va trebui armonizat de o instituție normativă, cum este OMS, pentru a ne asigura că este etic.”
Aici, în Germania, guvernul ia în considerare să ne interzică a mai munci în afara casei. Deja ni s-a interzis să mai zburăm pe liniile aeriene comerciale. (Putem încă folosi trenurile dacă ne îmbrăcăm ca Noii Normali.) În orașul Postdam, chiar în apropiere de Wannsee (al cărui nume s-ar putea să vi-l amintiți de la lecțiile de istorie de secol XX) , ni s-a interzis să intrăm în magazine și restaurante. (Nu sunt sigur dacă mai putem folosi trotuarele sau trebuie să mergem prin șanțuri.) În Saxonia, ni s-a interzis să mergem la școală. La Berliner Ensemble (teatrul fondat de Bertolt Brecht și Helene Weigel, doi oponenți de-o viață ai totalitarismului și fascismului) nu avem voie să mergem la spectacolele Noii Normalități.
În SUA, ni s-a interzis accesul în universități. Copiii noștri nu au voie în școlile publice. În New York, noul „certificat Excelsior” le va permite Noilor Normali să meargă la evenimente sportive și culturale, cu conștiința că Nevaccinații au fost interziși sau segregați în secțiunea „Doar pentru Nevaccinați”. Sistemul de certificare, creat de IBM, care, dacă istoria ne spune ceva, se pricepe destul de bine la astfel de sisteme (OK, din punct de vedere tehnic era vorba de Deutsche Hollerith Maschinen Gesellschaft, subsidiara nazistă a IBM), a fost lansat weekendul trecut cu mult zgomot.
Iar acesta e abia începutul.
„Certificatul verde” israelian reprezintă modelul viitorului, ceea ce, într-un anume sens bolnav și fascist, are sens. Când trăiești deja într-un stat apartheid, ce mai contează încă puțin apartheid?
Bine, știu ce gândesc Noii Normali. Ei cred că îi „induc” din nou în eroare pe oameni. Că exagerez. Că asta nu este în realitate segregare și cu siguranță nu este nimic de genul „apartheid medical”.
La urma urmelor (după cum îmi vor reaminti cu seriozitate Noii Normali) nimeni nu ne forțează să ne „vaccinăm”. Dacă alegem să nu o facem sau nu putem din motive medicale, tot ceea ce avem de făcut este un „test” înainte cu 24 de ore de a merge la restaurant, la teatru sau la meci, sau în vizită la muzeu, sau să mergem la facultate sau să mergem cu copiii la locul de joacă sau la școală, iar rezultatele testului ne vor folosi pe post de „pașaport de vaccinare”! Nu trebuie decât să le arătăm Ofițerului care verifică Regulile Covid și (presupunând, desigur, că rezultatele sunt negative) vom putea lua parte în Noua societate Normală la fel ca și cum ar fi „vaccinați”.
Ori „vaccin”, ori „test”, iar oficialii Noii Normalități vor fi mulțumiți, deoarece testele și certificatele nu reprezintă decât etape pregătitoare. Scopul îl reprezintă o obediență absurdă. Chiar dacă iei de bun ce spun Noii Normali, dacă ai sub 65 de ani și o sănătate relativ bună, a te „vaccina” este mai mult sau mai puțin fără sens, cu excepția faptului de a arăta că ești supus și crezi în povestea oficială Covid19 (baza ideologiei Noii Normalități). Chiar și marii ierarhi ai „Științei” lor mărturisesc că asta nu te împiedică să răspândești „ciuma”. Iar testele PCR nu au niciun sens după cum a admis într-un final chiar și OMS. (Poți obține un rezultat pozitiv de la banana nordului… dar poate ar fi bine să ai grijă cui îi spui asta).
Spre deosebire de „vaccin” și de „test”, alegerea forțată între cele două nu este deloc lipsită de sens. Nu este o întâmplare că ambele alternative implică o violare a corpurilor noastre, în mod literal o penetrare a lor. Nu prea contează în realitate ce este în „vaccinuri” sau ce „rezultate” produc „testele”. Scopul este o demonstrație de forță, de forță a Noilor Normali de a ne controla corpurile, de a le domina, de a le viola psihic și fizic.
Acum, vă rog să nu vă entuziasmați, prietenii mei „conspiraționiști”. Nu am devenit încă Qanon. Bill Gates și Klaus Schwabb nu stau împreună pe yahtul lui George Soros sorbind adrenocrome și visând cum să violeze nasurile oamenilor. Aceasta face parte din structura sistemului. Este o trăsătură standard a societăților totalitare, a sectelor, a grupurilor de auto-ajutor și… ei bine, a societății umane în general (…)
Problema în acest moment sunt Nevaccinații și ritualurile publice executate pentru a face „realitate” din ideologia Noii Normalități și ce să facem cu aceia care refuză să participe la ritualuri, care refuză să uite „vechea normalitate” și să se convertească la Noul Normalism astfel încât să putem funcționa în societate fără să fim segregați, criminalizați sau „diagnosticați” ca „sociopați” sau cu cine știe ce altă boală psihică.
Noi, „conspiraționiștii care neagă realitatea”, nu putem scăpa de această dilemă. Nu mai este Europa anilor 30. Nu avem unde să emigrăm. Bine, pentru o vreme sunt unele state americane care s-au revoltat, plus alte câteva oaze de „veche normalitate” însă câtă vreme credeți că vor rezista? Deja circulă „variantele mutant” și doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla când efectele pe termen lung ale „vaccinurilor” își vor face simțită prezența.
Nu, pentru cei mai mulți dintre cetățenii imperiului capitalist global se pare că Noua Normalitate este aici pentru a rămâne mult timp. Așadar, dacă nu suntem pregătiți să devenim Noii Normali, va trebui să ne luptăm. Cel mai probabil va fi o luptă urâtă și personală, dar nu putem evita asta. Dat fiind faptul că mulți Noi Normali sunt prietenii și colegii noștri, sau chiar membri ai familiei noastre, este tentant să credem că „își vor reveni”, că e „doar o exagerare isterică” și că „totul va reveni la normal în curând”.
Ar fi o greșeală de proporții din partea noastră … foarte posibil o eroare fatală.
Când ajung în această etapă, mișcările totalitare nu se opresc pur și simplu din inerție. Își continuă avansul până la potențialitățile ultime, transformând în cele din urmă societățile în imagini oglindă monstruoase ale lor, cu excepția cazului în care nu întâlnesc o rezistență serioasă. Există o șansă la început când o astfel de rezistență poate prinde contur. Această șansă există dar dispare foarte rapid. Nu vă pot spune cum puteți rezista cel mai bine, dar vă pot spune că începe prin a vedea lucrurile clar și a numi lucrurile și oamenii exact ceea ce sunt.
Să nu facem aceeași greșeală pe care au făcut-o alte minorități de-a lungul istoriei, atunci când s-au confruntat cu o nouă ideologie totalitară. Mai presus de toate, dați-vă seama în ce direcție se îndreaptă această mișcare, în direcția spre care s-au îndreptat întotdeauna mișcările totalitare (Vezi. e.g., Milton Mayer’s They Thought They Were Free: The Germans 1933-45.)
Nu, Nevaccinații nu sunt noii evrei iar Noii Normali nu defilează cu zvastici, însă totalitarismul este totalitarism, indiferent de marile minciuni, de ideologia și dușmanii declarați. Contextul istoric și costumele se schimbă, dar traiectoria sa nemiloasă rămâne neschimbată.
Astăzi, Noii Normali ne oferă o „alegere”: a) fie ne conformăm la ideologia Noii Normalități sau b) segregare socială. Ce credeți că ne pregătesc pentru mâine?
//////////////////////////////////////////
Opinie: PLANUL NOII ORDINI GLOBALE “CHINEZEȘTI” PRIN PANDEMIE și descifrarea mecanismelor de CONTROL AL POPULAȚIEI – propaganda de război, INVENTAREA DUȘMANILOR FICTIVI, mitul salvatorului, CONFUZIA și HAOSUL PROFITABILE. Cum se încurcă în minciuni contradictorii “specialiștii” legat de ROSTUL PAȘAPOARTELOR DE VACCINARE versus TRANSMITEREA VIRUSULUI DE CĂTRE ASIMPTOMATICI
Ana Iordănescu
Citadela Noului-I
În aprilie 2020, scriam despre un pașaport de vaccinare. Părea nu numai că scriu literatură SF, dar și că sunt un pic zăltată. Să nu scriu și vorba cea mai urâtă, conspiraționistă. Ieri, februarie 2021, acest pașaport/certificat a devenit realitate în UE.
Am scris despre societatea din China, unde cetățenii beneficiază de incluziune pe baza unor coduri QR. Iarăși păream ușor tulburată și, desigur, conspiraționistă, în sensul rău al cuvântului. Azi aceste coduri QR sunt discutate activ în UE, dar nu în sensul hamletian, a fi sau nu fi, ci în sensul tehnic, detalii tehnice. Dezideratul, standardul de aur, pare să urmeze implacabil: societate bazată pe credite, accesul la diverse părți ale serviciului social fiind direct proporțional cu numărul de credite. China all the way…
Nu este o vaccinare forțată, dar este un consimțământ manipulat. Dacă acest pașaport îți asigură călătoria liberă, accesul la teatru, job, magazin, alegerea nu este liberă. Nu e locul potrivit pentru extinderea aprecierilor juridice asupra consimțământului. Să o numim o alegere necesară pentru funcționarea socială…
Dar de ce ți-ar asigura vaccinul libera circulația dacă, vaccinat fiind, poți fi infectat, dar și transmite, la rândul tău, virusul? Acestea au fost declarațiile oficiale, bazate pe studii ale experților, la începutul campaniei de vaccinare. Nu le contestați, sunt preluate de pe pagina Ministerul Sănătății. Drept urmare, a părut foarte logic să nu fie ridicate măsurile restrictive, inclusiv masca sau distanțarea, dacă un vaccinat poate lua, dar și transmite virusul. Bun. Pe baza aceluiași raționament, atunci nu există fundament medical, științific, pentru ca un vaccinat să aibă dreptul de a circula și altele, dacă el poate da și lua virusul, nu? Avantajul vaccinării: nu dezvolți forma severă a bolii. Bravo! E redundant să întreb care erau șansele sa faci această formă severă în absența vaccinării… Deci pașaportul nu își avea rostul medical, în primul rând. Acel deziderat cu 70% vaccinați este nerealizabil în fereastra mică de timp (6-8 luni, de la prima doză a primului vaccinat până la ultima doză a ultimului cetățean din procentul de 70 % din populație). Ar fi trebuit să includă și copiii, pentru a ajunge la 70%… deci fata morgana.
Și aici intervine formula consacrată: autorități-experți/specialiști – studii – presă. Nu studiile generează masuri corecte, ci autoritățile au nevoie de studii ale experților pentru a justifica măsurile restrictive. Cum justificăm pașaportul de vaccinare? Cu un studiu care ne arată (…) că, descoperire de ultimă oră, vaccinatii nu numai că nu fac forma severă, dar au o încărcatura virală mică, deci nu sunt periculoși, practic nu transmit virusul. Sigur, îl pot lua, așa se explică dezvoltarea post vaccin (doză dublă) a covidului, dar nu îl pot da mai departe, deci sunt superbi și merită pașaport. Bravo, de o mie de ori bravo! E fantastic să ai o încărcatura virală mică, poate că așa se explică nedezvoltarea formei severe. Unde ați mai auzit expresia “încarcătură virală mică”?! Da, exact, la asimptomatici. Asimptomaticii, descoperirea de ultim an a medicinei, reprezintă piesa de rezistență, fundamentul acestei pandemii. Acești infectați fără absolut nicio simptomatologie, “periculoși” tocmai prin invizibilitatea bolii, au fost închiși în spitale, au fost cauza pentru care avem mască, distanțare, lockdown… Sursa acestui an pandemic,mai degrabă resursa. Când am întrebat și noi, profani în ale medicinei, de ce nu au simptome, ni s-a răspuns “documentat” că este din cauza încărcăturii virale mici. Da? Ați crezut, nu-i așa? Felicitări! Studiul ultim, potrivit căruia vaccinatii nu transmit datorită încărcăturii virale mici, a DESFIINȚAT aceasta categorie a asimptomaticilor. Deci vaccinații nu transmit virusul, deci e firesc să beneficieze de drepturi suplimentare față de cei nevaccinați, pentru că au o încarcătura virală mică, dar asimptomaticii, adică teoretic oricine, trebuie să suporte carantine, internări forțate, mască, tocmai pentru că au încărcatura virală mică, deci insuficientă pentru a fi simptomatici, deci identificabili?!
Logica, spre deosebire de alte științe, nu poate fi păcălită. Încărcatura virală mică este sau nu periculoasă pentru ceilalți? Că ești asimptomatic sau vaccinat, încarcătura virala suferă același regim medical. Este sau nu contagios un om cu încărcătură virala mică ? Dacă nu, atunci nici măsurile nu își mai au rostul… Dacă da, atunci pașaportul nu își are rostul. Ori pașaport, ori mască. În universul logicii, trebuie să dispară ori noțiunea de asimptomatici, ori cea de pașaport, excluzându-se reciproc.
Dar să nu lăsăm logica și gândirea analitică să ne încurce…
Avem pașaportul. Și? Ce facem cu el? Facem ce facem pe o perioadă limitată, el este un pașaport temporar. Ține cât tine imunitatea dată de vaccin, nu? De aici, decurg două posibilități: ori este începutul unui șir lung de vaccinări succesive, ori este o ultimă manipulare pe această temă a pandemiei, împinsă pe scări de încălzirea globală, Green Deal. Să și explic…
India. Ce s a întâmplat acolo? S-a întâmplat imunizarea naturală a populației, fără vaccin. Știu că OMS, mama și tatăl nostru, a decretat că nu există așa ceva numit imunizare naturală de turmă, ci numai prin vaccin, deci departe de mine ideea trăznită de a contrazice OMS. Mă rog, poate e ceva de la mâncarea indiană, de la tigrul bengalez, de la Taj Mahal… Unu, imunizare naturală. Doi, chiar și la nivel înalt, se vorbește despre oboseala pandemică, în sensul că oamenii au ajuns în punctul în care nu mai respectă niciun lockdown. Vedeți cele mai recente declarații ale cancelarului austriac. Să prelungești măsuri pe care oricum nimeni nu le mai respectă, ar irita populația, pe de o parte, iar, de alta, ar arăta o autoritate statală decuplată de la încrederea cetățeanului. Deci panica nu mai funcționează. Nu mai poți manipula prin panică, frică, s-au erodat, tocit. Ce faci? Termini pandemia, aia faci! O pandemie începută și întreținută cu ajutorul unor teste puternic contestabile nu poate fi terminată decât prin vaccinul testat live. Imunizarea naturală este ceva sub nivelul ei…
În prezența unei imunizări naturale de turmă și a dispariției ascendentului fricii, instrumentul principal al pandemiei, sfârșitul vine oricum, cu vaccin sau fără. Ca să nu strici farsa la sfârșit, impulsionezi vaccinarea. Cum? Impui acest pașaport pentru a determina o vaccinare cât mai amplă, iar, la final, sfârșitul virusului devine meritul vaccinului. Și mai și vinzi vaccinul, desigur. Iar la următoarea pandemie, nu mai este nevoie să lauzi vaccinul ca instrument, devine axiomatic că orice pandemie cere un vaccin. Superb sau nu?
Ar arăta că împăratul este gol să închizi această nebunie fără o soluție miraculoasă, adică vaccinul. Deși ai încercat toate tehnicile de manual, chiar și frica de a fi exclus, succesul campaniei de vaccinare nu a fost prea mare. Oameni care săreau rândul la vaccin, celebrități dispuse să plătească sume imense, politicienii corupți care s au folosit de funcție pentru a se vaccina peste rând – tehnici de manual pentru a ne crea nouă senzația că suntem excluși, că trebuie să avem și noi acest remediu minune. Oricum, nu a mers. Poate merge cu pașaportul… Cu un pașaport valabil 6 luni? La unii, poate, dar nu la toți. Trebuie să lăudăm tehnica inedită de impulsionare a vânzărilor de vaccin.
Dar după 6 luni ce facem? Repet, sunt două direcții. Continuăm cu diverse alte vaccinuri sau înlăturăm această segregare și ne aruncăm cu toate forțele spre schimbările climatice. Ambele? Atunci riști să antagonizezi o parte mare a populației, chiar și pe cei corona acceptanți. Neîncrederea în stat se accentuează, apar tendințele anarhice. Haos. La anarhie se impun măsuri din ce în ce mai stricte. Un faliment total al statului. Apare necesitatea unei structuri suprastatale, unei conduceri centralizate, globale. Nu este un plan absurd, dar, personal, cred că nu vor să ardă etapele, deci mai durează. Ca atare, acest certificat de vaccinare în acestă fază este un test pentru viitor și o tehnică de vânzare a vaccinului. Va exista și se va permanentiza, dar nu chiar acum. În forma acesta, este un dinozaur și va avea un loc de cinste la muzeul de istorie alături de izolete și alte superbități pandemice.
Așa cum observați, sunt beneficiara unui talent nativ pentru literatura SF. Dacă mă întrebați ce temă voi aborda pentru a descrie un viitor nu imediat, dar într-un orizont de timp rezonabil, v-aș recomanda să revedeți declarațiile lui Gordon Brown, fost PM UK, și ale lui Henry Kissinger, fost Secretar de Stat al SUA. Ambele fac trimitere la un guvern mondial, cu organisme supranaționale, tip OMS, ONU, OMC. Aceste organisme, un fel de corpuri hibride, cu finanțări private și publice, al căror rol este să genereze politici potrivite intereselor multinaționalelor. Modus operandi verificat: OMS. Finanțarea aparține beneficiarului politicilor acestei organizații. Conflict de interese? Da. Și? Mai multe despre aceasta inginerie sociala, inginerie, nu înșelătorie, citiți corect, in partea a doua.
***
Citadela Noului – II
În prima parte a textului, am scris despre pandemie ca despre o etapă a unui plan mai mare-o nouă ordine, cu reguli noi, globale, furnizare de o conducere unică. Un guvern mondial, ONU. În multe texte anterioare, am arătat dincolo de dubiu, zic eu, controversele – eufemistic numite așa, privind testele, vaccinurile, asimptomaticii – deci ale pandemiei, în ideea poziționării ei pe tărâmul premeditării, nu al cazului fortuit. Dacă nu al premeditării, măcar al folosirii ei pentru o agendă alternativă.
Atenție, eu îmi exprim părerile mele, le expun spre dezbatere, nu spre a fi tratate ca dogme. În secunda în care le am scris public ,am acceptat aprioric orice opinie alternativă, deci nu vă obosiți să desființați, pe modul stalinist, autorul, ci combateți ideea.
Pare destul de bizar să vorbesc despre pandemie ca despre o etapă spre o ordine globală. Ce globalism este acesta care începe cu granițe închise și state izolate în lockdown-uri? Globalismul presupune libera circulație, nu? Nu confundați city break-urile cu globalismul, vă rog. Piețele globale funcționează perfect, ideile și normele globale, la fel – OMS dictează sau nu abordarea luptei cu noul coronavirus? Da! Că noi, cetățenii, nu circulăm este o consecință necesară. Și face bine și noii etape, cea a protecției mediului.
Ce globalism este acela care începe cu state întărite în timpul pandemiei? Întărite în sistemul de luptă contra cetățeanului (politie, jandarmerie), eventual cu cooptarea armatei în acest antagonism cu proprii cetățeni, dar total slăbite în celelalte sisteme – sănătate, economie, educație – unde statul a predat ștafeta unor entități suprastatale.
Totuși, lumea este din ce în ce mai tensionată… SUA, prin Biden, a agitat, din nou, tot Orientul Mijlociu, stricând echilibrul creat de vechea administrație, SUA ceartă Rusia pentru Crimeea (!!!), Navalnîi, China – Taiwan, Armenia, Myanmar, Israel, Arabia Saudită, nominalizată de raportul CIA privind uciderea lui Khashoggi. Un guvern mondial pare departe. O confruntare pare mult mai aproape. Da, așa este. Nimeni, nicăieri, nu spune că se va ajunge la această nouă ordine prin pupături pe obraz și strângeri de mână. Să mă explic.
Iron Mountain. La începutul anului 1961, președintele Kennedy își făcea publică hotărârea de a încheia Războiul Rece. Imediat este selectat un grup de experți pentru a analiza consecințele instaurării unei păci mondiale. Concluziile cercetării s au regăsit în raportul Iron Mountain, numit așa după numele adăpostului nuclear unde au avut loc întâlnirile experților. Raportul a devenit public, din greșeală, în anul 1966. Aici apare noțiunea de “război dezirabil”. Potrivit acestui raport, războiul este de dorit, este necesar, fiind “principala forță structuratoare” și “stabilizatorul economic esențial al societăților moderne“. De asemenea, același raport vorbește despre necesitatea unui control social, pe timp de pace. Cum? Prin tehnologie sau prin inventarea unor dușmani potențiali. Tehnologia are rolul de a crea sclavi moderni, iar dușmanii potențiali de a lua locul războiului, scopul fiind acest control social, intrinsec necesar menținerii păcii. Sună cunoscut? Scris în anii ’60…
Deci, războiul este dezirabil pentru motivele invocate, dar, dacă totuși, se vrea o pace permanentă, este necesar, ca o condiție prealabilă, găsirea unor substitute ale războiului. Care? Dușmanii fictivi: o poluare masivă și globală, cercetare spațială, fără un țel concret. Adaug eu, la capitolul dușmani fictivi sau întreținuți voit: terorismul, un virus ucigaș, potențiale pandemii perpetue, bioterorismul, schimbări climatice. Totul pentru a genera controlul social necesar. Ai un pericol, rezolvi problema, cerând în schimb sacrificii, renunțări la drepturi și libertăți, crearea unor organisme de intervenție. Deci războiul a fost un factor de control al oamenilor și de menținere a societății sub amenințarea unui dușman extern. Vrei pace, dar cu menținerea acestei coeziuni, realizată prin control? Inventează un dușman! Dușmanul trebuie să reprezinte o amenințare iminentă, distrugere, resimțită. Trebuie să fie cu pierderi de vieți omenești, pentru a fi palpabilă, reală. Să scriu terorism? Să scriu virus ucigaș? “Stăm acasă, salvăm vieți”, “Eroii din linia întâi”, linia întâi, terminologie de război, de front, “Războiul cu virusul”, “Virusul ucigaș”, Comandantul Acțiunii, anchetă epidemiologică, costumația specifică, echipament, în primele zile am avut un comandament, stare de urgență, armata pe stradă, victime, eroii dansând, semn de control în luptă, ATI urile închise (la război te duci tu pe front? Nu, soldații!) și, desigur, reporterii de război, presa. Toată terminologia este de sorginte militară, avem o luptă cu un inamic dur, invizibil, virusul. E bună masca, nu e bună masca, studii în contradicții cu alte studii. Da, asa este. În primul rând, fiind un război cu un inamic, apar informații și contrainformații, dezinformări, special uzitate pentru a crea confuzie. Confuzia este bună în război, te face inapt să raționezi, drept urmare, accepți orice pentru a te salva, incapabil să distingi ce este studiu bun și ce nu este valabil, îi lași pe experți să decidă pentru tine – ei știu, sunt autoritatea. În altă ordine de idei, confuzia alimentează și grupurile contestatare, care își legitimează refuzul chiar prin aceste sincope. Perfect! Prilej potrivit pentru a întări unele măsuri restrictive, abuzuri, prin prezența acestor contestatari.
Acest virus a fost un pericol pentru toate popoarele, un inamic comun. Prilej pentru o anumită coeziune globală. Corect? Cum ne aparăm de un dușman comun? Prin organisme suprastatale, de tip OMS. Cum cooperăm? Perfect, cu toți. În fața unui inamic comun, inventam programul COVAX, unde în mărinimia și generozitatea noastră ajutam chiar și talibanii. La vremuri noi, gândire nouă, inamic nou. Terorismul a fost un inamic comun unei părți a lumii. Virusul, tuturor. E un salt.
Odată cu acest pericol pandemic, s-a instaurat și mitul salvatorului, paternalului. Un om care știe, vrea să ajute și asigură resursele financiare pentru această luptă. Cine îl critică pe el, critica lupta cu virusul, deci lupta cu viața. Nu întreabă nimeni de ce Binefăcătorul nu a salvat până acum oamenii care chiar au nevoie? Cu resurse financiare similare hrănea toți flamânzii Africii!
Totuși, principalul obstacol în calea unui guvern mondial este statul național și națiunile. Națiunile? Dezmembrezi ideea de națiune, de popor. Ai nevoie de populații, alcătuite din indivizi uniformi, fără rasă, gen, etnicitate, religie. Încerci să ștergi istoria, cultura. Diluezi ideea de familie. În fond, un om este definit de familie, țară, credință. Creștinism? Fundamentalismul islamic a avut “meritul” de a determina legi pentru supravegherea populatiei, dar și o blocare a oricărei revigorari creștine, văzută ca o provocare inacceptabilă. Statele naționale? Priviți la UE! Priviți la România!
Dar cine vrea această guvernare globală?, cine sunt aceste elite? Conduc deja lumea? China și Rusia cum se încadrează în poveste?
Puternic restricționata de formatul facebook, voi continua în alt episod. Textele prea lungi sunt greu de citit. Oricum, fracturata în prea multe părți, lectura își pierde relevanța și firul logic.
[va fi adaugata continuarea]
//////////////////////////////////////////
CJ Hopkins: MAREA EPURARE A ÎNCEPUT. Noul totalitarism pseudo-medical, „științific”, și segregarea noilor suboameni, „nevaccinații”
Acesta este triunghiul răsturnat roșu pe care naziștii îl foloseau pentru a-și însemna oponenții politici în lagărele de concentrare. Sursa: https://consentfactory.org/2021/07/19/the-propaganda-war-and-how-to-fight-it/
CJ Hopkins:
Marea Epurare a Noii Normalități
Așadar, Marea Epurare a Noii Normalităţi a început… la ţanc, chiar aşa cum era de aşteptat.
Așa cum noi, „paranoicii teoreticieni ai conspirației“ am avertizat că se va întâmpla în ultimele 18 luni, persoanele care refuză să se convertească la noua ideologie oficială sunt acum supuse segregării, lipsite de locurile lor de muncă, de participarea la cursurile școlare, de tratament medical, persecutate în fel şi chip.
O neobosită propagandă oficială care îi demonizează pe „nevaccinați” este difuzată de mass-media corporatistă și de stat, de liderii guvernamentali, de oficialii din domeniul sănătății și de fanaticii care zbiară pe rețelele sociale.
„Nevaccinații” sunt noii „Untermenschen” oficiali, o subclasă de „ceilalți” subumani pe care masele din Noua Normalitate sunt condiționate să-i urască.
Puteți vedea ura în ochii nou-normalilor…
Dar nu este doar o epurare a „nevaccinaţilor”. Oricine se abate de la ideologia oficială este demonizat și persecutat în mod sistematic.
În Germania, Australia și alte țări din Noua Normalitate, protestele împotriva Noii Normalităţi sunt în mod oficial scoase în afara legii. Gestapo-ul Noii Normalităţi se ducel la casele oamenilor pentru a îi interoga cu privire la postările lor de pe Facebook împotriva Noii Normalităţi. Corporațiile cenzurează fără ascunzişuri conținutul care contrazice narațiunea oficială. Echipele de bătăuşi ale Noii Normalităţi cutreieră pe străzi, verificând actele de „vaccinare” ale oamenilor.
Și nu doar guvernele și corporațiile efectuează Epurarea Nou Normală. Prietenii îi epurează pe prieteni. Soțiile își epurează soții. Tații epurează copiii. Copiii îi epurează pe părinți. Noii Normali epurează vechile gânduri normale.
„Autoritățile sanitare” globale revizuiesc definițiile pentru a le face să se conformeze „științei” Nou Normale.
Și așa mai departe… chiar în fața ochilor noștri se fabrică o nouă „realitate” oficială. Orice și oricine nu se conformează acesteia este curățat, eliminat din rândul persoanelor, golit din memorie, șters.
Nimic din astea nu ar trebui să fie o surpriză.
Fiecare sistem totalitar în curs de dezvoltare, la un anumit stadiu al preluării societății, lansează o epurare a oponenților politici, a dizidenților ideologici și a altor „devianți antisociali”. Astfel de epurări pot fi rapide sau cu final deschis și pot lua orice fel de formă exterioară, în funcție de tipul de sistem totalitar, dar nu poți avea totalitarism fără ele.
Esența totalitarismului – indiferent de modul în care se costumează și de ideologie – este dorința de a controla complet societatea, fiecare aspect al societății, fiecare comportament și gând individuale. Fiecare sistem totalitar, fie că este vorba de o națiune întreagă, un cult micuţ sau orice altă formă de organ social, evoluează către acest scop de nerealizat… controlarea şi transformarea ideologică totală ale fiecărui element al societății (sau al oricărui tip de organ social pe care îl include). Această căutare fanatică a controlului total, a uniformității ideologice absolute și a eliminării oricărei disidențe este ceea ce face ca totalitarismul să fie totalitarism.
Astfel, fiecare nou sistem totalitar, la un moment dat în evoluția sa, trebuie să lanseze o epurare a celor care refuză să se conformeze ideologiei sale oficiale. Trebuie să facă acest lucru din două motive de bază: (1) să separe sau să elimine în alt mod adversarii politici reali și disidenții care reprezintă o amenințare pentru noul regim; și (2), un lucru și mai important, să stabilească teritoriul ideologic în care masele trebuie să se limiteze acum pentru a evita segregarea sau eliminarea.
Epurarea trebuie efectuată în mod deschis, brutal, astfel încât masele să înțeleagă că regulile societății s-au schimbat pentru totdeauna, că drepturile și libertățile lor anterioare au dispărut și că de acum înainte orice tip de rezistență sau abatere de la ideologia oficială nu va mai fi tolerat și va fi pedepsit fără milă.
Epurarea este de obicei lansată în timpul unei „stări de urgență”, sub amenințarea iminentă din partea unui „inamic” oficial (de pildă, „comuniști infiltraţi”, „contrarevoluționari” sau… știți, o „pandemie devastatoare”), astfel încât regulile normale ale societății pot fi suspendate pe termen nelimitat „de dragul supraviețuirii”. Cu cât masele pot fi mai îngrozite, cu atât vor fi mai dispuse să-și predea libertatea și să urmeze ordinele, oricât de nebunești.
Sângele totalitarismului este frica… frica atât de dușmanul oficial al sistemului (care este întreţinută în mod constant de propagandă), cât și de sistemul totalitar însuși. Faptul că brutalitatea sistemului este raționalizată de amenințarea reprezentată de inamicul oficial nu o face cu nimic mai puțin brutală sau terifiantă. În sistemele totalitare (de orice tip sau nivel) frica este o constantă și nu există nicio scăpare din ea.
Teama maselor este apoi canalizată în ură… ura față de „Untermenschen” oficial, sistemul încurajând masele să-i facă țapi ispășitori. Astfel, epurarea este, de asemenea, un mijloc de a le permite maselor să se cureţe de propria lor frică, să o transforme în ură auto-îndreptățită și să o dezlănțuie pe „Untermenschen” în locul sistemului totalitar, lucru care, evident, ar fi sinucigaș.
Fiecare sistem totalitar – atât indivizii care îl conduc, cât și sistemul ca structură – înțelege în mod instinctiv cum funcționează toate acestea. Totalitarismul Noii Normalităţi nu face excepție.
Doar reflectați la ceea ce s-a întâmplat în ultimele 18 luni.
Zi după zi, lună după lună, masele au fost supuse celei mai distructive campanii psihologice de teroare din istoria terorii psihologice. Din nefericire, mulți dintre ei au fost reduși la invalizi paranoici, care fac pe ei de frică, care se tem de exterior, de contactul uman, cărora le este frică de proprii copii, le este frică de aer, sunt obsedați morbid de boală și moarte… și consumați de ura față de „Nevaccinaţi”.
Ura lor, desigur, este cu totul irațională, produs al fricii și al propagandei, așa cum este întotdeauna ura față de „Untermenschen”. Nu are absolut nimic de-a face cu un virus, lucru pe care chiar autoritățile din Noua Normalitate îl recunosc. „Nevaccinații” nu reprezintă o amenințare pentru nimeni mai mare decât orice altă ființă umană… decât în măsura în care ei amenință credința Noilor Normali în ideologia lor delirantă.
Nu, am depășit cu mult rațiunea în acest moment. Asistăm la nașterea unei noi forme de totalitarism. Nu „comunism”. Nu „fascism”. Totalitarismul global-capitalist. Totalitarism pseudo-medical. Totalitarismul patologizat. O formă de totalitarism fără dictator, fără ideologie definibilă. Un totalitarism bazat pe „știință”, pe „fapt”, pe „realitate”, care se creează el însuși pe sine.
Nu știu despre voi, dar, până acum, categoric m-a impresionat. Atât de mult încât mi-am lăsat deoparte schiţa satirică pentru a încerca să înțeleg lucrurile… ce este de fapt, de ce se întâmplă, de ce se întâmplă acum, încotro se îndreaptă și cum să mă opun, sau cel puțin cum să subminez situaţia.
După cum văd lucrurile, următoarele șase luni vor determina cât de reușite vor fi fost etapele inițiale ale lansării acestui nou totalitarism.
Până în aprilie 2022, fie ne vom arăta cu toții „hârtiile” către Gestapo-ul Noii Normalităţi ca să ne putem câștiga existența, merge la o școală, lua masa la un restaurant, călători și a ne trăi viața în orice fel, fie vom fi aruncat o cheie franceză în mecanismul maşinăriei.
Nu mă aștept ca GloboCap să abandoneze lansarea Noii Normalităţi pe termen mai lung – sunt clar dedicați să o implementeze – dar avem puterea de a le strica actul de deschidere (pe care îl planifică și îl exersează de ceva timp).
Deci, să mergem mai departe și să facem chestia asta, da? Înainte să fim epuraţi sau lipsiţi de dreptul de a fi persoane sau orice altceva. Nu sunt sigur, deoarece nu am văzut încă o „verificare a faptelor”, dar cred că există câțiva piloți de linii aeriene comerciale în SUA care ne arată cum se face.
//////////////////////////////////////////////
PE FATA SI OFICIAL: Primul presedintele UE este membru al clubului BILDERBERG, are o agenda explicit ANTI-NATIUNI si declara ca este un pas inainte catre GUVERNUL UNIC MONDIAL!
Cotidianul:
„Preşedintele Bilderberg” va conduce UE
[…] Apărută de ceva vreme doar cu titlu de zvon, identitatea acestui „candidat comun” a fost confirmată public joi: premierul belgian Herman Van Rompuy. În vârstă de 62 de ani, Van Rompuy, un politician creştin-democrat (de dreapta), este premier de numai 11 luni. El este un mare iubitor de poezie, dar altfel are unele vederi care i-au atras simpatia extremiştilor de dreapta, cea mai edificatoare în acest sens fiind opoziţia vehementă faţă de aderarea Turciei la UE.
De asemenea, Van Rompuy este favorabil creării unui imn „naţional” al Uniunii Europene, precum şi înlăturării unor simboluri naţionale, precum stemele de pe euro, cele de pe plăcuţele de înmatriculare, dar şi pe cele din cărţile de identitate sau paşapoarte.
Într-un manifest „federalist”, politicianul flamand mai cerea „creşterea masivă a prezenţei UE” pe teritoriile statelor membre, cum ar fi arborarea drapelelor Uniunii în toate şcolile, liceele, facultăţile şi stadioanele din spaţiul european.
De asemenea, Van Rompuy vrea să finanţeze UE printr-o pleiadă de taxe impuse la nivel naţional, între care una pe combustibil şi una pe călătoriile cu avionul.
globalistVan Rompuy a devenit recent membru al exclusivistului grup Bilderberg, alcătuit din oameni de afaceri, aristocraţi şi politicieni suspectaţi şi acuzaţi că „trag sforile” din umbră. Din acest motiv, Van Rompuy a fost ridiculizat pe Internet drept „preşedintele Bilderberg”, în sensul că el ar fi fost impus de grup la preşedinţia UE.
Capital: S-a mai făcut un pas către guvernarea mondială
Este important de remarcat faptul că, în discusul ţinut după ce a fost desemnat, Herman Van Rompuy a declarat că odată cu apariţia funcţiei de preşedinte al UE, s-a mai făcut un pas în procesul de formare a unicei guvernări mondiale.
2009 este, de asemenea, primul an al guvernantei globale, prin crearea G20 (grupul ce coordoneaza economia mondiala-n.n.) in mijlocul crizei financiare. Conferinta dedicata climatului din Copenhaga este un alt pas spre managementul global al planetei noastre
(declaratie a presedintelui U.E. din cadrul materialului video al articolului – nota si traducerea noastra).
EvZ: “Noii reprezentanţi UE, de decor” | VIDEO
Brussels Journal:
Herman Van Rompuy the “Perfect” EU President – Say Hello to Turkey and Taxes/ Herman Van Rompuy, presedintele UE “perfect” – spune “salut” Turciei si taxelor
Material din care se vede si teatrul negocierilor jucat de liderii europeni in summit-ul care a decis presedintele si “ministrul de externe al UE. Ei bine da, aproape oficial, Van Rompuy este “ales” ca presedinte al UE in urma unei intalniri a Bilderberg:
However, the events at the secretive Bilderberg Group dinner NEW_WORLD_ORDERlast week clearly tell another story: he is definitely pursuing the job as the first EU President. During the dinner, he held a talk in which he elaborated on how the European Union could be financed directly, as opposed to the indirect financing mechanisms today. He rejected “green” taxes for the purpose, as they would fade away over time, and instead proposed EU-wide taxes on financial transactions, much like the infamous Tobin tax.[…] Clearly, he felt uncomfortable being quoted as proposing EU-wide taxes, right now, just before a decision about the appointment of the first EU president has to be made. He went as far as publishing a part of his secret speech in a press release in order to control the damage.
Meet the President of Europe
Foarte interesant material despre cariera politica a lui Herman Van Rompuy: se lanseaza in tinerete ca un aprig conservator catolic in politica belgiana. Ajunge la sefia crestin-democratilor si aproba, in 1990, una din legile cele mai permisive fata de avort din Europa. Jurnalistul care a scris articolul de fata a fost demis, in acel an, de la The Wall Street Journal, pentru faptul ca a descris critic evenimentul!
Devine prim-ministru intr-un timp de criza belgiana grava, si se face remarcat prin folosirea unor tertipuri dintre cele mai jenante pentru a evita un vot decisiv din parlament care sa duca la separarea flamanzilor si valonilor dintr-un district electoral intern. Cum Belgia este vazuta, insa, ca o micro-U.E., era mult prea mult pentru “unionisti” sa fie permisa o criza structurala a acestei tari, lucru ce ar fi demonstrat ca se pune la cale o constructie continentala – UE – in conditiile in care ea functioneaza nedemocratic inca de la nivel micro.
Jurnalistul concluzioneaza afirmand, ironic, ca UE are nevoie de acest gen de lideri politici, gata sa renunte la valorile in care odata au crezut si gata sa foloseasca mijloace nedemocratice pentru a impune decizii impotriva vointei populare.
euccp
Vezi si: Propaganda vaccinului mortii se relanseaza in forta, acum si CU SPRIJINUL PATRIARHIEI!/ Preot ortodox marturisitor ucis in Rusia (Stiri 20 nov. 2009)
***
Ce spunea despre UE si despre masonerie Fericitul Parinte Gheorghe Calciu, de la a carui adormire se implinesc acum 3 ani, gasiti in:
Planul masoneriei este sa subjuge intreaga omenire si sa distruga credinta crestina (VIDEO)
Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
Pr. Gheorghe Calciu, Parintele nostru marturisitor: MASONERIA SI ORGANIZATIILE INTERNATIONALE
Masoneria si familia
Pr. Gheorghe Calciu despre masonerie
- GH. CALCIU: “Ortodoxia si ecumenismul”
Parintele Calciu – intre strigatul marturisitor si slava prigonitorilor neo-farisei
/////////////////////////////////////////////
“ADEVARATA FATA A UNIUNII EUROPENE“– [VIDEO – subtitrare in limba romana]. Un film documentar britanic despre istoricul si agenda MEGA-GUVERNULUI de la Bruxelles
…………………………….
Axat pe situaţia Marii Britanii, filmul prezintă situaţii pe care le înfruntă toate membrele Uniunii Europene, precum cedarea suveranităţii, directivele europene care limitează puterea legislatorilor naţionali, pierderea controlului asupra politicii externe, dar şi asupra sistemului juridic.
„Uniunea Europeană din zilele noastre este pe cale să devină un superstat federal, cu monedă, sistem juridic, armată şi poliţie proprii.“, anunţa Phillip Day în urmă cu aproape 10 ani. Astăzi, toate aceste măsuri se află în stadiul de implementare prin Tratatul de la Lisabona din 2009: Serviciul European de Acţiune Externă, puteri sporite pentru Europol, Mecanismul Unic de Supraveghere Bancară, un preşedinte permanent al Consiliului UE, cu mandat de 2 ani, precum şi altele.
Cu toate acestea, naţiunile europene – în special o parte din statele aflate în zona Euro- experimentează de peste cinci ani o criză economico-socială acută. Înmulţirea protestelor de stradă, din ce în ce mai violente, sugerează o puternică nemulţumire a populaţie faţă de scăderea dramatică a nivelului de trai. Întrebările documentarului par astfel, legitime, în acest context.
Det. aici….
////////////////////////////////////////////
PARINTELE ADRIAN DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST: Stramtorarile vor fi mult mai grele decat in comunism. Metoda de la Pitesti se va aplica acum in toata lumea
Cont.Áici
//////////////////////////////////////////////
MIHAI BURACU: PITESTI DUPA PITESTI. Cum s-a inmultit samanta satanica a comunismului dupa 1989? “Asistam neputinciosi la o a doua internationalizare (globalizare), sora geamana cu internationalizarea rosie”
“Imi vine nespus de greu sa constat ca sunt prea putini cei ce deslusesc azi, acum si aici insemnele puterii satanice. Ele ne guverneaza viata de zi cu zi, murdarindu-ne si injosindu-ne, pregatind cu indelunga rabdare si staruinta aruncarea noastra in adancurile cele mai fara de sfarsit… Mai nefasta si mai dureroasa decat practica ingineriilor financiare este practica ingineriilor morale. Tortionarii, calaii s-au transformat in mod miraculos in revolutionari, stalpi ai puterii, fauritori ai unei Romanii capital-comuniste“.
***
Vezi si: Eu sunt scribul…. MIHAI BURACU – amintiri sfasietoare din “cel mai cumplit laborator al terorii”, EXPERIMENTUL SATANIC DE LA PITESTI
***
beyond torture
PITESTI DUPA PITESTI
Tragedia de la Pitesti m-a insotit de-a lungul intregii existente si nu putine si din cale afara de dureroase au fost insemnele suferintelor indurate in acel sinistru laborator al ororii fara seaman. Miasmele descompunerilor morale imi staruie inca in nari. Chiar daca unele intamplari au avut asupra-mi urmari dureroase, ele au fost totusi mai blande decat ale multor altora, cataratori si dupa aceea, vreme indelungata, pe culmile deznadajduirii.
A fost si este un Pitesti dupa Pitesti. Samanta raului a fost aruncata pretutindeni si maladia urii prolifereaza, face victime si in afara zidurilor si gardurilor de sarma ghimpata, nu numai in interiorul lor. Prezenta ei declanseaza stari oribile, insuportabile si putini ii stiu numele si o pot diagnostica. Fara sa ne dam seama, maladia a fost transmisa semenilor si reperele ce-i evidentiaza prezenta si dincolo de adancurile infernului sunt pretutindeni. Voi incepe prin a face referiri la propria-mi existenta: prelungirea condamnarii de 2 ani cu alte 2 pedepse insumand inca 3 ani de detentie! Muncile de la Bicaz! Cei 4 ani de ancheta (1972-1976) din partea Securitatii in conditii de asa-zisa libertate!
art_98273_1Sentimentul proliferarii raului in realitatea cotidianului malefic de dupa cacealmaua din decembrie 1989! Si ca generalizare a starii de voma politica: denuntul de toate zilele, inarmarea hoardelor de mineri condusi de tortionari de profesie, alterarea spiritului religios, adularea puterii (cu cat mai marsava, cu atat mai adulata), manipularea multimilor prin foame, frig si frica. Regula de 3 suplicii, simpla in esenta ei, a fost deosebit de eficienta in toate locurile de detentie, dar si in regimul de pretinsa libertate si a constat atunci, dar si acum, in instituirea torturii celor 3 „F”: foamea, frigul si frica. Foamea si frigul sunt astazi mai cumplite pentru largi categorii sociale. Pe aproape isi arata coltii si teama zilei de maine, a desfiintarii locurilor de munca, a bolilor ce nu mai pot fi tratate, pierderea identitatii de neam si de constiinta, exodul elitei intelectuale, viata planetara amenintata de deciziile unui consortiu diabolic, stapan absolut pe toate parghiile puterii: economie, finante, mass media, forta militara etc.
Terorismul de stat. In fiecare zi creste indicele abjectiei umane de la violuri si talharii, la crime si jafuri la drumul mare comise de indivizi, dar si de partide si institutii pretins democrate. Voma nascuta din ura si frica, din foamea agonica, din crepusculul fiintei morale continua sa ne insoteasca. De cate ori iau in mana o bucata de sapun de rufe, vad pe ea inscriptionata suferinta omeneasca ajunsa la apogeu. Daca Pontiu Pillat s-ar fi spalat pe maini cu sapun de Pitesti, apa folosita atunci s-ar fi prefacut in sange sau puroi.
Aidoma lui Iona, care a iesit din burta chitului pentru a intra in burta unui chit mai mare, si eu, iesind din penitenciarul Pitesti, am intrat in lagarele de la Bicaz, Onesti si Borzesti si, de acolo, la 21 mai 1954, in maretul „lagar” al tarilor socialiste. Mi s-au deschis portile infernului penitenciar catre o lume vietuita de cei asa-zis liberi. Imi doresc nespus in juru-mi o oaza de tacere, dupa cei 5 ani de ancheta la Securitate sau camera 4 Spital si pana la obsesivul „Ia pe 5 si tine aproape“, care ne insotea marsurile epuizante catre albia Canalului Mortii sau cotele insangerate ale Bicazului. Ultimele 4 decenii de existenta mi-au fost guvernate de legea tacerii, impusa si acceptata de starea de insomnie. Am o hipersensibilitate la logosul rostit si cuvintele scrise capata sonoritate in adancurile fiintei, unde ma ratacesc adeseori in cautarea adevarului dorit cu fervoare, pentru a fi liber intr-o lume aflata de mult in lanturile minciunilor ideologice sau ale unui satanism mereu activ.
Pietroiul reeducarii mi-a fost legat de gat si m-a tras de multe ori in adancuri, in temnita, dar si in afara ei. Am incercat sa rup leucoplastul de pe gura, de pe degete si de pe suflet. Scriu pentru a-mi exprima vrerea de a ma desprinde din bratele diavolului ce salasluieste in mine. Lupta cu sinele este o componenta definitorie a luptei ce o purtam fiecare dintre noi in planul desavarsirii spirituale. Mantuitoare va fi in cele din urma credinta in Cel de Sus si increderea in fortele iubirii, daca ele mai exista totusi undeva, in unitati perceptibile de ultrasofisticatele instrumente de investigatie a eului.
ROMANIA CAPITAL-COMUNISTA DE AZI, DUPA 50 DE ANI
Am fost si sunt in continuare „bandit”. Dovada: randurile de fata. Am urmarit in anii de dupa eliberarea din detentie, cu uimire, dar si cu spaima, cum intreaga tara a inceput sa cunoasca, sub forme mai mult sau mai putin vizibile, dar aceleasi in esenta lor, germenii si formele embrionare ale raului experimentat cu metode ultrastiintifice la Pitesti si in celelalte centre de reeducare.
Samanta satanica aruncata acolo a prins, s-a inmultit si, astazi chiar, la cei 13 ani de dupa acel decembrie al iesirii noastre din „raiul” comunist, constat ca traim inca intr-un Pitesti dupa Pitesti, facand aproape imposibila smulgerea din satanismul ce a pus stapanire pe noi, timp de o jumatate de secol, in aceasta misterioasa trecere dintre milenii. Caci ce altceva a fost numarul imens de informatori ai Securitatii, traitori chiar in sanul familiilor, punandu-se pret si pe vanzarea de frate, de parinte si de fiu? Ce este apoi regimul de infometare la care a fost si este supusa intreaga tara de ani si ani de-a randul? Dar frigul si intunericul care sporesc cu noi monstri chinurile noptilor unor ierni din care iesim injumatatiti sufleteste si cu trupurile sfartecate de muscaturile gerului?
Nu acelasi lucru il constituie obligatia de a aduce laude celor ce ne supun unui regim de tortura morala, facandu-ne robi al minciunii? Nu din subteranele Pitestiului au iesit haitele de ucigasi cu bate si topoare care au invadat in plina zi si-n plina vara centrul capitalei in 1990 si 1991?
Repet deci: in multele ceasuri de sumbra deznadejde am sentimentul ca ma aflu iarasi si iarasi intr-un Pitesti dupa Pitesti. Imi vine nespus de greu sa constat ca sunt prea putini cei ce deslusesc azi, acum si aici insemnele puterii satanice. Ele ne guverneaza viata de zi cu zi, murdarindu-ne si injosindu-ne, pregatind cu indelunga rabdare si staruinta aruncarea noastra in adancurile cele mai fara de sfarsit.
Criza morala ce a cuprins Romania este atat de profunda incat revenirea la normalitate nu s-a putut face nici prin jertfele celor peste o mie de vieti curmate in decembrie 1989. Cu lectiile temeinic invatate, rublocratii deveniti peste noapte dolarocrati si-au dovedit abilitatea de a pastra fraiele puterii. Mai nefasta si mai dureroasa decat practica ingineriilor financiare este practica ingineriilor morale. Tortionarii, calaii s-au transformat in mod miraculos in revolutionari, stalpi ai puterii, fauritori ai unei Romanii capital-comuniste. Intr-un asemenea capital-comunism asistam neputinciosi la inrosirea hartiei de turnesol, la o a doua internationalizare (globalizare, mondializare etc), sora geamana cu internationalizarea rosie, comunista. „Lagarul” tarilor libere in care traim este guvernat in numele fericirii si democratiei de minciuna, impostura, teroarea foamei, a frigului si a grijii pentru ziua de azi si de maine.
Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluieste-ne pe noi, pacatosii, si da-le orbilor lumina celor nevazute, mutilor cuvantul pentru a rosti adevarul din veac, surzilor puterea sa auda cantecul de jale al robilor in cautare de hrana si de speranta, da-le celor nevolnici si infricosati brate pentru a lua cu vrednicie sabia dreptatii si a adevarului pentru a sluji de-a pururi slavei Tale, acum si-n vecii vecilor. Amin!
(din: Mihai Buracu, Eu sunt scribul… Amintiri si poezii din inchisoare, Editura Filos)
http://www.cuvantul-ortodox.ro/pitesti-dupa-pitesti-mihai-buracu/
//////////////////////////////////////////////
Cârmuitorii fără har și scopurile lor parșive…
George Petrovai
Mass-media de la noi și din toată lumea astă prostită și ticăloșită se dă peste cap să ne încredințeze (doar teoretico-ideologic, nicidecum faptic) că noi, românii și alte popoare, ieșite în urmă cu peste trei decenii din universul concentraționar al bolșevismului (parțial marxist, integral leninisto-stalinist), am fi acuma beneficiarii democrației și libertății de tip occidental. De ce „de tip occidental”? Pentru că, mai înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial și, potrivit detestabilelor înțelegeri dintre cele trei mari jigodii (Roosevelt, Churchill, Stalin) privind sferele de influență (anglo-americane și sovietice), nu numai România, ci întreaga Peninsulă Balcanică (mai puțin Grecia), Europa centrală (mai puțin Austria) și o însemnată parte din Europa nordică (Polonia, Estonia, Letonia, Lituania) au cunoscut, vreme de aproape cinci decenii, jugul de fier al Moscovei și al dictaturii proletariatului, jug instaurat de I.V. Stalin și ciracii lui, întreținut de urmașii săi (cu excepția lui Mihail Gorbaciov) și de sculele alogeno-naționale. Culmea abjecției în acest experiment istoric a fost cunoscută pe meleagurile noastre, prin întinsa rețea de pușcării politice (Pitești, Gherla, Aiud, Poarta Albă, Târgu Ocna, Malmaison, Jilava, Craiova, Râmnicu-Sărat, Sighetu Marmației etc.), prin Canalul Dunărea-Marea Neagră, bandele de torționari (îndeosebi alogeni cu rang politic sau ofițeresc – evrei, unguri, secui, ruși, bulgari, țigani) și, desigur, prin atrocele program de reeducare, demarat politic de sinistrul securist Alexandru Nicholschi (Boris Grünberg) la închisoarea din Pitești și pus în practică de fiorosul Eugen Țurcanu, apoi aplicat și în alte închisori din România.
Astăzi, după referențiala întâlnire de la Malta (ce mi-i Yalta pentru unii, ci mi-i Malta pentru alții!) dintre George Bush senior, președintele Statelor Unite, și Mihail Gorbaciov, liderul sovietic, respectiv în urma aranjamentelor cu bătaie lungă dintre cei doi mahări planetari, nu numai că bolșevismul rusesc și european a primit o atare lovitură politică sub centură, încât de îndată, dar nu pretutindeni și pentru totdeauna (dovadă sfidătoarea continuitate a celui chinezesc și nord-coreean, la întrecere cu neomarxismul de sorginte occidentală), o consistentă parte a lumii a luat-o, în preajma mileniului trei, pe calea postcomunismului: Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, Iugoslavia așijderea, cele două Germanii (separate fizic și ideologic de zidul Berlinului) s-au unit peste ruinele acestuia, iar celelalte popoare, sătule până peste cap de marxism și variantele lui naționale (aceeași Mărie, dar cu altă pălărie), de activiști, securiști, milițieni, anchilozatele mecanisme ale economiei ultracentralizată și dezumanizanta triadă foame-frică-frig (îndeosebi pe meleagurile noastre), au început să se îndoape de zor cu democrație și libertate occidentală, fără să mai ia aminte la avertismentul lui Jean-Paul Sartre (vulgul din neștiință, „elita” din calcul politic și interes material) cum că suntem cu toții „condamnați la libertate”.
Cu toții, dar în primul rând aceia care, recent ieșiți din lagărul bolșevic, băgau cu polonicul în ei demonocrație (la noi din cea originală) și libertate aparentă, adjudecate și întărite de gașca alogeno-moscovită a lui Ion Iliescu (alde Silviu Brucan/Saul Bruckner, Petre Roman/P. Neulander, Nicolae Militaru, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu/Imre Asztalos și mulți alții), la început prin ruinătoare măsuri fesenisto-populiste (cumpărarea locuințelor ceaușiste pe bani de nimic – câteva lefuri, desființarea părților sociale și, din această cauză, decapitalizarea industriei, aberanta reducere a săptămânii de lucru la cinci zile, fapt care a încurajat nemunca și inflația), puțin mai târziu prin agresiuni și crime de felul mineriadelor.
Mă rog, unii (ciocoii și beneficiarii postdecembrismului) pot să invoce șubredul motiv că societatea românească de la acea vreme era încă amețită de pe urma discutabilului succes al Decembriadei (cică revoluție), că a greși este omenește (atenție, din totdeauna greșelile politice distorsionează milioane de destine!) și că nicio cârmuire nu numai că nu poate, dar nici nu vrea să se sustragă de sub paralizanta influență a isteriei naționale, pentru că – spun cei în cauză – ar fi anistorică și condamnată la grabnică dispariție, iar noi ceilalți spunem că apele tulburi ale istoriei sunt cele mai prielnice nu numai pentru pescuitul politic…
Sigur că da, toate cârmuirile vrednice și patriotice trebuie să priceapă cursul evenimentelor (de exemplu, prăbușirea bolșevismului în anii ’90 ai secolului trecut) și, cu întreaga lor capacitate, să acționeze în folosul concetățenilor și a țării pe care pretind că o reprezintă, cârmuiri rezultate mai puțin prin neconcludentul vot al alegătorilor și mai mult (de fapt în chip decisiv) prin vrerea globaliștilor, via marile cancelarii ale lumii, și a serviciilor secrete subordonate lor. Nicidecum ca toți ăștia (președinți, guvernanți, aleși, funcționari fără obraz) să fie plătiți regește din banul public, căci toată bătălia politrucianistă se dă (de regulă la noi) pentru înfruptarea lor din buget, iar după înșfăcarea puterii aparente prin promisiuni deșănțate, minciuni sfruntate și pomene nemascate, să se pună – direct sau indirect (prin intermediul șefilor, diplomaților și europarlamentarilor) – în slujba străinilor: guverne și indivizi influenți (Geoge Soros, Bill Gates și alții), trusturi, răhățoase organisme internaționale (OMS, FMI etc.) și organizații supranaționale (Uniunea Europeană, NATO).
De altminteri, cu toții știm că, de peste trei decenii, aleșii și cârmuirile noastre asta au făcut, asta fac și – după toate probabilitățile – asta vor continua să facă: să fure cu legea în mână și să vândă/închirieze/privatizeze tot ce mai mișcă în țara asta pusă pe butuci (pentru ei comisioane substanțiale, pentru statul eșuat cele mai mici redevențe), așa încât neam de neamul lor să o ducă, aici sau pe alte meridiane, mai ceva ca-n sânul lui Avraam.
Dar nu numai la noi, raiul tuturor răufăcătorilor interni (de la consilieri comunali până la primul om în stat) și externi (de la găinari până la marii tâlhari), se întâmplă astfel de mizerii, deoarece nu există nicăieri în lumea asta societăți perfecte, chiar dacă statul Bhutan, de pildă, are un minister al Fericirii (așa ceva pe meleagurile noastre ar fi realmente de râsul curcilor). Dar, mă rog, câte popoare se pot compara cu românii postdecembriști la frecvența și densitatea „descurcărelilor” de tip infracțional ?!…
Nu-i așa că dementul de Vladimir Putin și sadicul de Kim Jong-un, mai nou prieteni la toartă (Coreea de Nord, săracă lipită pământului, cică ajută Rusia să poarte războiul nimicitor împotriva Ucrainei!) nu puteau să lipsească din lumea asta tot mai imbecilizată (vezi penultimul loc ocupat de elevii României „educate” la testele PISA) și de-a binelea cu gaibaracele în sus? Păi da, căci după generalizarea lor (prin războaie, foamete, droguri, sodomie, ipocrizie, minciună, cruzime, ură, necredință), prostia și ticăloșia se banalizează, adică sunt detectate și condamnate de tot mai puțini pământeni onești și cu discernământ.
//////////////////////////////////////////////
Asasinii economici, asasinii politici și bogățiile României, de Gheorghe Funar
În fiecare an, la 27 martie, românii din Ţara-Mamă, din Grădina Maicii Domnului, împreună cu românii de pretutindeni sărbătoresc Unirea Basarabiei cu România. Genialul Mihai Eminescu a publicat 6 articole în ziarul „Timpul”, în perioada 3-14 martie 1878, consacrate Basarabiei. În ziua de 3 martie 1878, Poetul Naţional scria: „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o Istorie întreagă”.
De 27 martie 2012, Regimul alogenilor Băsescu-Isărescu-Ungureanu i-a batjocorit şi umilit pe români cu trei acţiuni: vînzarea S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud şi a celui mai mare zăcămînt de cupru din Europa, pentru suma ridicolă de 200 milioane euro; eliminarea Limbii Române, urmaşă a Limbii Primordiale, din Universitatea de Medicină şi Farmacie (U.M.F.) Tîrgu Mureş, de la Facultatea de Medicină şi Farmacie în limba ungară; anunţarea creşterii impozitelor şi taxelor locale, cu peste 16 la sută, în anul 2013. Prin Hotărîre a Guvernului Ungureanu a fost eliminată Limba Română, limba oficială în România, dintr-o Facultate de Stat din Tîrgu Mureş, la cererea şi în urma şantajului U.D.M.R. Cele două partide româneşti – P.D.L. şi U.N.P.R. – aflate la Putere împreună cu U.D.M.R. au eliminat Limba Română din învăţămîntul superior în domeniul medical din Tîrgu Mureş, la fel ca în timpul ocupaţiei ungureşti de după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940. Opoziţia (P.S.D., P.N.L. şi P.C.), care curtează în genunchi U.D.M.R., ameninţă cu Moţiunea de Cenzură, despre care ştie că nu va trece în actualul Parlament. În situaţia creată, din nou, de Ungaria şi U.D.M.R. era normal ca U.S.L. (P.S.D., P.N.L. şi P.C.) să iniţieze o Moţiune simplă în Senat şi să blocheze lucrăturile antiromâneşti. Nu a făcut-o, sperînd ca Cicciolina de pe centura politicii dîmboviţene să-i poată şantaja, din nou, după alegerile parlamentare.
În ziua de 26 martie a.c., fără a avea aprobarea proprietarului, a Poporului Român, dată prin Referendum Naţional, a fost vîndută, chipurile la licitaţie, exploatarea minieră CUPRU MIN Abrud, împreună cu cel mai mare zăcămînt din Europa de cupru, aur, argint, uraniu şi metale rare, cel de la Roşia Poieni, vecin cu cel mai mare zăcămînt din lume de aur, argint, uraniu, wolfram şi alte metale rare, aflat la Roşia Montană.
Poporul Român, în timpul Regimului Ceauşescu, a pregătit exploatarea zăcămîntului de la Roşia Poieni din anul 1978, iar producţia de cupru a început în anul 1983. Capacitatea proiectată la această exploatare este de 9-15 milioane tone minereu extras pe an. Zăcămîntul de la Roşia Poieni este estimat la peste 1,5 miliarde tone şi conţine, în medie, 0,4 la sută cupru/tonă, adică șase milioane tone cupru, peste 100 tone aur, peste 200 tone argint şi cantităţi însemnate de uraniu, molibden, germaniu şi stronţiu. În prezent, preţul de vînzare la Bursă a cuprului este de 8.400 dolari S.U.A./tonă, cu tendinţă de creştere continuă. La acest preţ, numai cuprul din zăcămîntul de la Roşia Poieni valorează circa 50 miliarde euro. La data vînzării S.C. CUPRU MIN Abrud S.A., în firmă se afla concentrat minier pregătit pentru livrare, în valoare de peste 450 milioane euro. La S.C. CUPRU MIN Abrud S.A., Statul Român, prin Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, deţinea 100 la sută din acţiuni. Această exploatare minieră este rentabilă, obţinînd profit şi asigurînd 400 locuri de muncă. La Roşia Poieni există cea mai mare exploatare minieră de suprafaţă din Europa. După ce Poporul şi Statul Român au cheltuit sume uriaşe pentru a se ajunge la stadiul actual al exploatării, la cererea F.M.I., Regimul Băsescu-Isărescu-Boc-Ungureanu a pregătit vînzarea exploatării miniere şi a zăcămîntului uriaş de la Roşia Poieni, prin licitaţie cu strigare. În loc ca Guvernul Ungureanu să stabilească şi să pornească licitaţia de la o valoare de cel puţin 53 miliarde euro, a început de la suma derizorie şi stabilită arbitrar de numai 60 milioane euro. Acum, guvernanţii sînt mulţumiţi că au obţinut, de la o firmă multinaţională cu sediul în Toronto, Canada, în urma aşa-zisei licitaţii, suma de 200,77 milioane euro, adică nici jumătate din valoarea stocului de concentrat minier care aşteaptă să fie scos din România. Societatea CUPRU MIN Abrud este obiectiv de interes naţional şi este încadrată între obiectivele strategice ale României. Prin vînzarea acestei societăţi s-a dat o lovitură securităţii şi siguranţei naţionale, dar mai ales Poporului Român. Licitaţia a fost cîştigată de firma canadiană Roman Cooper Corp, care este necunoscută în Canada şi în România.
Se pare că firma canadiană nu a exploatat niciodată cupru, nu are experienţă şi nici capabilitate. Guvernul Ungureanu nu oferă informaţii pe aceste teme. Acţionarul principal la cîştigarea licitaţiei pentru Roşia Poieni este omul de afaceri canadian Stephen Roman, fost vicepreşedinte, în perioada 1996-2002, al firmei canadiene Gabriel Resources, condusă de Vasile Frank Timiş, firma care a preluat, în condiţii dubioase şi prin numeroase ilegalităţi, exploatarea minieră de la Roşia Montană. De altfel, perimetrele minelor de la Roşia Montană şi Roşia Poieni sînt învecinate, iar bogăţiile din subsol sînt extrem de mari şi valoroase. Cei doi oameni de afaceri au pus mîna pe marile zăcăminte de aur, argint, uraniu, cupru şi metale rare ale Poporului Român, beneficiind de susţinerea alogenilor (majoritatea evrei) aflaţi în funcţii de conducere în Statul Român, precum şi a „cozilor de topor” româneşti, care s-au implicat în acte de mare corupţie.
Jefuirea bogăţiilor naturale ale Poporului Român a fost programată şi apoi supravegheată şi impusă de organismele financiare internaţionale. Negociator-şef din partea Guvernului României în raporturile cu Banca Mondială a fost, deloc întîmplător, alogenul Traian Băsescu, pe atunci ministru al Transporturilor. În cazul zăcămintelor de cupru din România, întîi Banca Mondială a cerut guvernanţilor români, în timpul Regimului Emil Constantinescu, să închidă minele şi să privatizeze uzinele de prelucrare Phoenix din Baia Mare şi Elcond din Zalău, care apoi au fost închise. Ulterior, Fondul Monetar Internaţional a cerut Regimului Băsescu-Tăriceanu să privatizeze exploatările miniere de la Roşia Poieni şi Moldova Nouă. Guvernul Tăriceanu, prin H.G. nr. 590/2006, a aprobat strategia de privatizare a S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud, pe care a modificat-o şi completat-o prin H.G. nr. 347/2008 şi H.G. nr. 1226/2008. Condiţiile pentru privatizarea – de fapt jefuirea – S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud s-au copt numai în timpul Regimului Băsescu-Boc-Ungureanu, care a fost obligat de F.M.I. ca pînă în aprilie 2012 să vîndă, pe nimic, cel mai mare zăcămînt de cupru, aur, argint şi metale rare din Europa, cel de la Roşia Poieni. Cu premeditare şi pe baza unui plan diabolic au fost închise uzinele de preparare de la Zlatna, Zalău şi Baia Mare, pentru ca apoi Statul Român să accepte ca, în contractele pentru Roşia Montană şi Roşia Poieni, să se precizeze că întreg concentratul minier se scoate din România pentru a fi prelucrat în străinătate, iar autorităţile româneşti nu au acces la nici un fel de date privind cantităţile din bogăţiile extrase din Munţii Apuseni. Reprezentanţii Guvernului Ungureanu (P.D.L., U.N.P.R., U.D.M.R. şi deputaţii minorităţilor etnice) susţin că au negociat cu investitorul străin o redevenţă de patru – șase la sută, pe cînd în alte ţări ea este de peste 80 la sută. Rezultă că avem de a face cu un alt jaf uriaş, ceva mai mic decît cel pregătit pentru Roşia Montană, unde este asociat cu producerea celui mai mare dezastru ecologic din lume, prin folosirea a 200 milioane kg cianură.
Genialul Mihai Eminescu scria, în ziarul „Timpul” din 12 septembrie 1878, că: „Elementele străine vor inunda România ca valurile potopului, după ce vor fi subminat terenul pe care hidoasa pocitură conduce ca regizor comedia meschină jucată de bufonii partidului său”. Acelaşi poet şi patriot nepereche, Mihai Eminescu aprecia, în ziarul „Timpul” din 19 august 1878, că: „Naţiunea va judeca la momentul oportun pe cei ce merită să fie judecaţi şi va mustra pe cei ce s-au jucat cu interesele ei”.
Asasinii economici şi asasinii politici străini, împreună cu complicii lor din România pentru afacerea Roşia Poieni, trebuie să fie identificaţi cît mai rapid, să fie cercetaţi penal şi judecaţi pentru săvîrşirea mai multor infracţiuni, respectiv: trădare; trădare prin transmitere de secrete; acţiuni duşmănoase contra statului; spionaj; subminare a economiei naţionale; complot; divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului; abuzul în serviciu contra intereselor publice; abuzul în serviciu în formă calificată; neglijenţă în păstrarea secretului de stat; luarea de mită; darea de mită; primirea de foloase necuvenite; traficul de influenţă; gestiunea frauduloasă.
Cetăţenii români au ocazia să afle dacă procurorul general al României sau Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.) se autosesizează şi încep urmărirea penală împotriva făptuitorilor, persoane fizice române şi străine, care la cererea unei bănci străine (F.M.I.) au scos la vînzare, pentru numai 60 de milioane de euro, şi au vîndut doar cu 200 milioane euro firma românească CUPRU MIN Abrud şi zăcămintele de cupru, aur, argint şi metale rare de la Roşia Poieni, care valorează împreună peste 53 miliarde euro. Asasinii politici străini şi autohtoni, precum şi patrihoţii se laudă că au reuşit o privatizare de succes împotriva Poporului Român. Românii aşteaptă să vadă şi tele-justiţie în legătură cu autorii şi complicii jafului inimaginabil din averea Poporului Român săvîrşit la Roşia Poieni de autori cunoscuţi şi alţii care aşteaptă să fie identificaţi de organele de urmărire penală.
Cu toate că ştia că s-a pus la cale, de către Regimul Băsescu-Isărescu-Boc-Ungureanu, vînzarea unei firme profitabile româneşti şi a celui mai mare zăcămînt de cupru din Europa, pentru un preţ extrem de mic, la Roşia Poieni, Opoziţia (P.S.D., P.N.L. şi P.C.), precum şi „vorbeţii” acesteia au ocolit subiectul şi s-au ocupat de mărunţişuri, inclusiv de numeroasele detalii legate de excursia palpitantă a unui deputat PDL, trecut la UNPR, pînă în Kenya şi retur. Faptul că i-a fost furată Poporului Român o bogăţie uriaşă, de peste 53 miliarde euro, nu a sensibilizat prea mult Opoziţia de catifea, care şomează voit în Parlamentul României.
Atît Puterea, cît şi Opoziţia se pregătesc intens pentru fraudarea alegerilor locale din 10 iunie a.c. şi pînă atunci încearcă să-i pacălească, din nou, pe cetăţenii români cu comentarea sterilă în mass-media a sondajelor mincinoase. La alegerile locale şi parlamentare din anul 2012, cetăţenii români trebuie să nu uite că vînzarea exploatării miniere şi a zăcămîntului uriaş de la Roşia Poieni a fost făcută de cei de la Putere (P.D.L., U.N.P.R., U.D.M.R. şi deputaţii minorităţilor etnice) cu acordul tacit al celor din Opoziţie (P.S.D., P.N.L. şi P.C.). De altfel, începutul jafului de la Roşia Poieni l-a făcut Guvernul Tăriceanu. Liderii USL au declarat public şi au repetat că, după cîştigarea alegerilor din acest an şi formarea noului guvern, vor continua programele convenite cu Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Comisia Europeană. De fapt, atît programele impuse Guvernelor Boc şi Ungureanu, cît şi scrisorile de intenţie ale FMI sînt îndreptate împotriva Poporului Român şi fac parte din Holocaustul împotriva românilor în lagărul de exterminare numit România.
Nicăieri în lume nu există un precedent ca la Roşia Poieni! Opoziţia (P.S.D., P.N.L. şi P.C.), O.N.G.-urile care apără drepturile omului şi curajoşii jurnalişti de la televiziunile necontrolate de Putere au ocazia să ajute Poporul Român şi organele de cercetare penală prin formularea multor întrebări în legătură cu Roşia Poieni, dintre care nu ar trebui să lipsească următoarele:
1) Care sînt cantităţile estimate de cupru, aur, argint şi metale rare din zăcămîntul de la Roşia Poieni?
2) Care este acum valoarea de piaţă a zăcămîntului de la Roşia Poieni şi cu cît se estimează că va creşte în următorii ani?
3) Care a fost firma ce a evaluat zăcămîntul de la Roşia Poieni înainte de înstrăinare şi ce valoare a stabilit pentru acesta?
4) Care este, la sfîrşitul lunii martie a.c., valoarea de piaţă a S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud?
5.În ce constă importanţa strategică a celor peste șase milioane tone cupru şi a sutelor de tone de aur, argint şi metale rare din zăcămîntul de la Roşia Poieni?
6) Cine, de ce şi cînd a decis că uriaşa bogăţie de la Roşia Poieni, împreună cu CUPRU MIN Abrud, trebuie înstrăinate?
7) Cine a hotărît şi de ce ca zăcămîntul cel mai mare din Europa de cupru, aur, argint şi metale rare să nu fie exploatat de Statul Român şi în interesul Poporului Român?
8 ) Care persoane, din România şi din străinătate, au făcut lobby pentru firma Roman Cooper Corp din Toronto, Canada, care a cîştigat licitaţia?
9) Ce comisioane s-au dat/primit şi cine sînt beneficiarii?
10) Care este temeiul legal al scoaterii la licitaţie a S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud şi a celui mai mare zăcămînt de cupru din Europa?
11) Cine a stabilit şi de ce că preţul de pornire a licitaţiei pentru exploatarea şi zăcămîntul de la Roşia Poieni este de numai 60 de milioane euro?
12) Ce a cîştigat şi cît a pierdut Statul şi Poporul Român în urma licitaţiei din 26 martie a.c. pentru Roşia Poieni?
13) Cînd şi pe cine din Guvernele Boc şi Ungureanu a mandatat proprietarul, Poporul Român, să înstrăineze, şi încă la o valoare extrem de mică, averea sa de la Roşia Poieni?
14) Cine şi pe ce temei legal a stabilit că firma cîştigătoare a licitaţiei va plăti Statului Român, în următorii 2 ani şi în rate, suma de 200,77 milioane euro, cînd numai valoarea concentratului minier aflat în stoc la Roşia Poieni este de 450 milioane euro?
15) Cine şi de ce a dat aproape gratuit la o firmă străină cel mai mare zăcămînt de cupru din Europa, împreună cu S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud?
16) Cine sînt vinovaţii pentru concursul de infracţiuni în legătură cu afacerea Roşia Poieni, care prejudiciază Statul şi Poporul Român cu mult peste 53 miliarde euro?
17) De ce nu a lăsat Regimul Băsescu-Isărescu-Tăriceanu-Boc-Ungureanu urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor noştri să exploateze bogăţia dată de Bunul Dumnezeu Adevăratului Popor Ales în Ţara Sfîntă, în Dacia Edenică, în Grădina Maicii Domnului?
18) După interzicerea pedepsei cu moartea prin Constituţia din anul 1991, la ce pedepse se aşteaptă cei care au pus la cale şi au înfăptuit acest jaf uriaş împotriva cetăţenilor români şi a generaţiilor viitoare?
19) De ce şi pentru ce sume persoanele implicate în afacerea Roşia Poieni au încălcat Constituţia României, art. 136, alin. 3 şi 4, care precizează că „Bogăţiile de interes public ale subsolului (…) fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Bunurile proprietate publică sînt inalienabile”.
20) De ce a renunţat Regimul Băsescu-Isărescu-Tăriceanu-Boc-Ungureanu la exploatarea minieră de la Roşia Poieni, o afacere foarte profitabilă pentru Statul şi Poporul Român, mai ales în următorii 10-20-30 de ani?
21) De ce nu a fost urmat de către Regimul Băsescu-Boc-Ungureanu exemplul din Polonia, unde Statul nu a pierdut controlul asupra resurselor naturale şi a integrat în aceeaşi companie exploatarea şi prelucrarea cuprului?
22) De ce nu s-a făcut privatizarea S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud prin Bursă?
23) Este adevărat sau nu că firma canadiană, cîştigătoare a licitaţiei, s-a angajat să plătească Statului Român, în rate, suma de 200 miliarde euro pentru S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud şi suma de numai 90 milioane euro pentru protecţia mediului?
24) De ce a renunţat Regimul Băsescu-Boc-Ungureanu şi a refuzat să vîndă acţiunile de la S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud la angajaţii firmei şi la ceilalţi cetăţeni români sau firme româneşti?
25) De ce condiţiile privatizării S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud sînt subiect tabu, la fel ca şi clauzele contractului cu firma Roman Cooper Corp din Canada, iar presa nu a avut voie să asiste la licitaţie?
26) De ce beneficiarii informaţiilor de la Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.) şi de la Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.), privind atentatul la Siguranţa Naţională a României prin vînzarea S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud şi a bogăţiilor naturale de la Roşia Poieni, nu au acţionat conform Constituţiei şi in Interes Naţional?
27) De ce, în mod premeditat, Guvernele Tăriceanu, Boc şi Ungureanu nu au alocat fondurile necesare, de cel mult 100 milioane euro, pentru modernizarea la S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud, din împrumuturile externe de peste 100 miliarde euro pe care le-au făcut?
28) De ce România postdecembristă este singura ţară din lume unde guvernanţii au dat la străini, aproape gratuit, uriaşele bogăţii naturale? Cu ce scop? Ce legătură există între această politică supravegheată de băncile internaţionale şi proiectul „Israel în România”?
29) Există sau nu o legătură între acţiunile criminale de subminare a economiei naţionale şi înstrăinare a bogăţiilor naturale ale Poporului Român, pe de o parte, şi Holocaustul împotriva românilor, în lagărul de exterminare România, pe de altă parte?
30) De ce au o tăcere vinovată preşedintele Băsescu, foştii premieri Tăriceanu şi Boc, precum şi actualul prim-ministru Ungureanu în legătură cu jaful de la Roşia Poieni şi păgubirea Poporului Român de o bogăţie estimată la peste 50 miliarde euro? De ce nu se duc la televiziuni, să laude privatizarea de la Roşia Poieni?
31) De ce nu are frică de Dumnezeu şi de ce a păcătuit Regimul Băsescu-Ungureanu în Postul Sfintelor Paşti?
Profitînd de venirea primăverii şi, mai ales, pentru ca Poporul Român să nu afle prea multe adevăruri despre jefuirea zăcămintelor de la Roşia Poieni, stăpînii străini ai României, împreună cu alogenii aflaţi în fruntea Statului Român au pus la cale o nouă diversiune, respectiv mutarea lui Frunzăverde de pe o cracă pe alta, adică de la P.D.L. la P.N.L. Ca urmare, zi şi noapte, în mass-media se comentează această mutare dirijată a alogenului de la stînga la dreapta şi viceversa. Sîntem în Anul Caragiale !
Fostul premier Emil Boc şi, încă, preşedinte al P.D.L., care are conştiinţa încărcată cu jafurile de la Roşia Montană şi Roşia Poieni, a declarat, în 28 martie a.c.: „Nu se vinde casa părintească, niciodată!”. Însă puiul de moţ Emil Boc, ajuns prim-ministru al României, nu i-a apărat pe locuitorii din Roşia Montană şi a admis cumpărarea caselor părinteşti şi a locurilor din cimitire, cu tot cu osemintele moşilor şi strămoşilor, de către asasinii economici şi asasinii politici. Regimurile Constantinescu, Iliescu şi Băsescu, cu susţinerea P.N.Ţ.-C.D., P.N.L., P.S.D., P.D.L., U.N.P.R., U.D.M.R. şi a deputaţilor minorităţilor etnice, sub coordonarea şi supravegherea băncile internaţionale, acţionează în Holocaustul împotriva românilor şi au vîndut străinilor, la preţuri derizorii, uriaşele bogăţii de aur, argint, uraniu, cupru, metale rare, ţiţei, gaze naturale, ape minerale, cărbune, fier, nichel, plumb, zinc şi multe alte resurse naturale. Toţi cei pomeniţi mai sus au acţionat pe baza unui plan diabolic pentru vînzarea bogăţiilor naturale ale Poporului Român, iar de la începutul anului 2013 urmează să fie vîndute la persoane fizice străine, în special la evrei şi la unguri, milioane hectare de pămînt şi păduri din România.
Treziţi-vă, români, pînă nu e prea tîrziu!
//////////////////////////////////////////////
O discuţie cu autorul “Confesiunilor unui asasin economic” John Perkins: Bechtel, Chevron şi Banca Mondială folosesc asasini economici şi în România
John Perkins, autorul bestseller-ului “Confesiunile unui asasin economic”, declară în exclusivitate pentru cititorii Cotidianului că modelul asasinilor economici, descris în cartea sa, a fost folosit şi în România, de companii precum Bechtel sau Chevron.
În interviu, John Perkins vorbeşte despre proiecte precum cel al minei de aur de la Roşia Montană, diferenţele dintre asasinii economici din anii ’80 şi cei din ziua de azi, despre poziţia României în Europa de Est, despre Edward Snowden şi Julian Assange. Perkins, al cărui job era acela de a prezice un viitor convenabil scopurilor urmărite de corporaţiile pentru care lucra, îşi prezintă, în discuţia pentru cititorii Cotidianului, viziunea despre viitor.
Discuţia cu John Perkins despre asasinii economici ai zilelor noastre
Cotidianul: Dacă aţi avea şansa de a o lua de la capăt aţi alege aceeaşi cale? Aţi renunţa la experienţa de asasin economic sau aţi mai urma-o o dată, eventual un pic diferit.
John Perkins: Regret multe lucruri pe care le-am făcut în perioada în care eram asasin economic. Pe de altă parte sunt însă recunoscător că am avut această experienţă, fiindcă am putut vedea acest sistem corupt din interior, am putut vorbi despre asta şi multă lume ascultă ce spun.
Aşa că o citez pe fiica mea, care spune: „Tatăl meu trebuie să trăiască cu unele din lucrurile pe care le-a făcut. El ştie că unele nu au fost foarte bune, dar mă bucur că acum poate scrie despre ele astfel încât să contribuie la crearea unei lumi mai bune pentru mine şi pentru copiii mei”.
“Există şi acum asasini economici care lucrează pentru Banca Mondială şi alte asemenea organizaţii”
Există asasini economici în zilele noastre? Sunt ei diferiţi de cei din anii ’80?
Cei de astăzi sunt mult mai sofisticaţi. Au sisteme de comunicare mult mai sofisticate, e vorba de mult mai mulţi bani.
În ceea ce ne priveşte, noi doar încercam să sporim puterea mondială a corporaţiilor pentru care lucram, fără a ne interesa foarte mult care sunt corporaţiile respective. Şi acum există oameni care fac această treabă pentru Banca Mondială sau alte organizaţii similare. Fiecare mare corporaţie are echipamentul şi oamenii necesari pentru a face treaba unui asasin economic. Monsanto, Chevron, de exemplu, folosesc asasini economici.
Cum poate fi identificat un asasin economic?
E mai greu de identificat, dar oricine face presiuni care să ducă la preluarea controlului de către o corporaţie, oricine încearcă, de exemplu, să convingă poporul român că Chevron e o companie bună şi nu una criminală, aşa cum este în realitate, oricine face aceste lucruri prestează o muncă tipică asasinilor economici.
Toate marile puteri ale lumii folosesc metoda asasinului economic?
Fără îndoială. Rusia are propria versiune de asasini economici. La fel, China. Fiecare are propriile metode de acest tip, cu diferite grade de implicare. Adevărata putere în lume, în clipa de faţă, nu este puterea naţională, nu este puterea guvernelor rus sau chinez, ci puterea marilor corporaţii. Toate guvernele, rus, chinez, american, român depind de finanţele mondiale, de economia globală.
Nu ştiu precis cum este astăzi, dar pot spune cu siguranţă că multe acorduri au în spate sisteme foarte asemănătoare cu cel descris de mine.
John Perkins: Chevron şi Texaco sunt organizaţii criminale, îmi pare rău că sunt implicate în România
Credeţi sau ştiţi că metode similare celor descrise în „Confesiunile unui asasin economic” au fost folosite în Estul Europei?
Cu siguranţă au fost şi sunt folosite în Ucraina şi în alte locuri, de exemplu în Orientul Mijlociu. În ceea ce priveşte România, cred că trebuie realizat că este o ţară de mijloc, se află chiar în miezul unei zone foarte importante. România ocupă o poziţie cheie în acest moment, e o ţară aflată la mijloc.
Credeţi sau ştiţi că marile privatizări din România, marile proiecte de investiţii, au fost făcute prin metodele descrise în Confesiuni?
Unul din scopurile asasinilor economici este privatizarea lumii, predarea întregului control în mâinile şefilor de corporaţii. Cred aşadar că ceea ce a făcut Bechtel în România este foarte reprezentativ. Dar Bechtel a făcut aceleaşi lucruri şi în alte părţi ale lumii, de exemplu în privatizarea sistemului de apă din Cochabamba (Bolivia – n.r.), sau chiar în Statele Unite, unde a fost implicată în mari proiecte de construcţii, de exemplu în Boston. Bechtel deseori a lăsat lucrurile neterminate, dar a primit o grămadă de bani.
Cunoaşteţi proiectul minei de aur de la Roşia Montană?
Nu am vizitat situl de la Roşia Montană, ştiu că este vorba de o companie canadiană. Minele de aur şi toate minele sunt operaţiuni foarte periculoase.
Dar văd ceea ce se întâmplă în România, ce încearcă să facă Chevron, care este o organizaţie criminală şi a dovedit asta în Ecuador, unde a lăsat în urmă un dezastru ecologic. A refuzat să cureţe, să ecologizeze, şi au rezultat boli cumplite, cancer… Texaco este o organizaţie criminală şi îmi pare foarte rău să văd că se implică în România şi mi-e teamă că pe români îi aşteaptă o serie de probleme.
Trebuie să ieşim din economiile morţii, bazate pe răvăşirea pământului. Am creat economii ale morţii în ultimii 40 de ani, care au distrus pământul, au mistuit resursele, le-au distrus.
Avem nevoie să facem pasul către un nou tip de economie, economia vieţii, bazată pe reducerea şi eliminarea poluării, reciclare, folosirea altor energii în afara celor fosile, renunţarea la dependenţa de resurse naturale. Fără a-i face pe oameni să sufere de-a lungul globului… Trebuie să inventăm noi tehnologii pentru transport, comunicaţii, operaţiuni bancare, pentru toate aceste sisteme. Ne aflăm într-o situaţie uimitoare a istoriei în care avem şansa de a ieşi dintr-o economie de tip resurse naturale, combustibili, o economiei a morţii, şi de a intra într-o economie a vieţii, a viitorului, a generaţiilor care vor urma.
John Perkins: “Snowden şi Assange sunt nişte eroi”
Ce părere aveţi despre Eduard Snowden?
Edward Snowden este un erou. A avut un curaj extraordinar de a expune, de a dezvălui lucrurile rele pe care le comit Statele Unite. A forţat SUA şi restul lumii să vadă cum s-au întâmplat într-adevăr acele lucruri. A creat o mare controversă şi nevoia unei priviri atente asupra activităţii NSA. În opinia mea, el a făcut un mare serviciu Statelor Unite şi întregii lumi.
Consideraţi că şi Julian Assange este un erou?
Da. Eu cred că wikileaks-ul lui Assange a fost foarte foarte important. Nu pot comenta viaţa personală a lui Assange, acuzaţiile care i-au fost aduse de acele femei, acuzaţii legate de activitatea sexuală, nu am idee ce e cu acele lucruri. Dar, da, cred că Wikileaks a expus, a arătat lumii întregi lucuri importante pe care trebuia să le cunoască.
John Perkins: “Mă bucur că am şansa de a trăi aceste momente ale istoriei”
Claudine, un personaj-cheie din Confesiuni, spune despre dumneavoastră că sunteţi „Cel care prezice viitorul”. Care e predicţia dumneavoastră? Cum arată viitorul?
Sunt foarte optimist în privinţa viitorului, sunt foarte încrezător, cred că va urma o revoluţie a conştiinţelor. Oamenii de-a lungul şi de-a latul planetei se vor trezi din teribila injustiţie în care se află, vor conştientiza faptul că lumea e condusă de corportatocraţie, de marile corporaţii, care n-au făcut un lucru prea bun. Oamenii se vor trezi şi vor realiza că trăim într-un mediu unic. Trăim ca pe o staţie spaţială foarte fragilă, care este Pământul, şi nu avem la îndemână nicio navetă ca să putem pleca. N-avem unde merge în altă parte, aşa că trebuie să avem grijă de locul unde trăim.
Şi, pentru prima oară în istorie, avem posibilitatea să comunicăm unii cu alţii. Avem tehnologia pe care o folosim chiar în acest moment. Doi oameni aflaţi de o parte şi de alta a Pământului pot vorbi live. Iar faptul că avem această discuţie, că media din România, din Islanda sau din Rusia este interesată de aceste subiecte, demonstrează că ne aflăm într-adevăr într-o trezire, într-o evoluţie a conştiinţelor.
Sunt deci optimist: ne aflăm într-o epocă în care putem face trecerea de la un sistem bazat pe economia morţii la unul centrat în jurul economiei vieţii. Cu adevărat intrăm într-o nouă etapă a istoriei, într-un nou moment istoric.
Chiar în acest moment suntem ca un nou-născut. E un moment foarte periculos. Nou-născutul trebuie să ia o gură de aer, să înveţe să respire şi să respire. Apoi, trebuie să înveţe să bea lapte de la mama lui. Dacă nu respiră, dacă nu bea lapte, moare. Şi aici cred că ne aflăm noi acum, ca specie. Ne aflăm în situaţia în care ne naştem din nou şi avem în faţă deschiderea către o nouă eră. Dar aceasta este, de asemenea, o perioadă foarte primejdioasă. Există forţe care încearcă să oprească progresul, încearcă să-i oprească pe oameni să devină mai conştienţi de ei înşişi.
Dar eu sunt foarte foarte încrezător că va triumfa revoluţia conştiinţei de sine. Viitorul rămâne necunoscut, dar eu sunt încrezător şi mă bucur că am şansa de a trăi aceste momente ale istoriei. Şi mă bucur că voi veni în România şi voi avea şansa să îi cunosc pe români, să vorbesc cu ei, să facem workshop-uri împreună şi să găsim soluţii, să contribuim împreună la bunul mers al lucrurilor.
Sunteţi foarte optimist. Înţeleg că sunteţi aşa şi datorită profeţiei amazoniene în care credeţi, cea a vulturului şi a condorului. Şi văd că încercaţi, de ani buni, să convingeţi cât mai multă lume de acest lucru.
E jobul meu şi plăcerea mea să fac asta. E o binecuvântare să am această oportunitate. În ultimul weekend am văzut sute de mii de oameni în New York City manifestând în legătură cu schimbările climaterice şi am văzut schimbări uriaşe în fotele ţări comuniste, precum România sau Ucraina… Oamenii chiar cresc înţeleg, se dezvoltă, preiau controlul. Aşa că sunt încrezător.
John Perkins: “Încurajez fiecare om să-şi urmeze pasiunea individuală”
Dacă ar trebui să le daţi o povaţă contemporanilor, care ar fi acela?
Le-aş spune tuturor să nu se descurajeze în faţa forţelor negre din lume. Pentru că există forţe negre care vor să ne dea înapoi, să de readucă la situaţia dinainte de renaşterea de care vorbeam. „Nu vă descurajaţi!”, le-aş spune. Vom câştiga războiul, chiar dacă vom pierde nişte bătălii.
Încurajez fiecare om să-şi urmeze pasiunea individuală. Nu ştiu care sunt pasiunile fiecărui ascultător sau cititor al nostru, dar ştiu că fiecare are câte o pasiune, câte un talent. Eu am pasiunea de a scrie. Dacă ai pasiunea de a ieşi pe stradă, de a protesta, chiar cu riscul de a intra în închisoare, fă asta! Încurajaţi-i pe ceilalţi să devină conştienţi de ei înşişi, de ceea ce reprezintă. Scrieţi-le emailuri. Luaţi atitudine.
Pasiunile voastre vă vor spune ce aveţi de făcut. Dacă eşti dansator, dansează pentru schimbare. Dacă eşti poet, scrie poezii pentru schimbare. Dacă eşti om de afaceri, asigură-te că afacerea ta crează premizele pentru schimbarea lumii, pentru a face o lume mai bună pentru copiii tăi şi pentru nepoţii tăi. Dacă fiecare îşi urmează pasiunea, vom lucra cu toţii pentru aceeaşi destinaţie: aceea de a crea o lume decentă, bună, pentru toate fiinţele de pe planetă.
Mă întreb cât de molipsitor poate fi optimismul dumneavoastră.
Optimismul meu nu e o speranţă oarbă. Nu sunt orb, ştiu că e o luptă aici, dar lupta ne face mai buni. Şi sunt încrezător, extrem de încrezător, dar nu sunt orb, n-am speranţe deşarte. Cred că există motive de speranţă. Am călătorit în toată lumea ani în şir, am vorbit cu oameni din toată lumea şi am constatat schimbări extraordinare în ultimii aproximativ zece ani, dar în ultimii ani, în special, am simţiti realmente cum oameni de pe toată planeta încearcă să facă o lume mai bună pentru ei înşişi. De aceea spun că am multe motive pentru a fi foarte încrezător.
Cine este “asasinul economic” John Perkins
John Perkins este un autor american de succes, care a devenit cunoscut prin cartea “Confesiunile unui asasin economic”, scrisă la persoana I, în care susţine că a fost implicat în mai multe acţiuni de “colonizare” a unor ţări din lumea a treia, în favoarea marilor corporaţii americane, cu sprijinul Guvernului Statelor Unite. Perkins spune că a fost recrutat încă din tinereţe prin intermediul Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA), cu scopul de a lucra pentru Chas T. Main, o companie de consultanţă în construcţii, astfel încât, în calitate de “asasin economic”, să convingă state din lumea a treia să împrumute sume importante pentru a plăti anumite companii americane să facă lucrări de amploare în ţările respective.
După retragerea sa din activitatea de “asasin economic”, John Perkins scrie cărţi despre populaţiile indigene din Amazonia, sprijină organizaţii nonprofit, ţine prelegeri la adunări New Age, călătoreşte în Amazonia şi în Himalaya, se întâlneşte cu Dalai Lama, înfiinţează Alianţa Pachmama, în jurul vechii profeţii amazoniene “Vulturul şi Condorul”. În perioada 9-19 octombrie, el va susţine conferinţe în Bucureşti şi în mai multe oraşe universitare din România.
CĂLIN HERA
articol preluat de pe http://www.cotidianul.ro
/////////////////////////////////////////////
2222222222222222222222222
(Prima parte poate fi lecturata aici…..
http://informatii-agrorurale.ro/scrisoare-deschisa-excelentei-sale-presedintele-romaniei-klaus-iohannis-ref-impozitare-avuta-in-vedere-prin-noul-cod-fiscal-si-respectiv-aplicarea-legii-14531-10-2014-propunere-legislat/
)
222222222222222222222222222222222
Al doilea război mondial a deschis drumul înfiinţării statului Israel
Acest lucru era plănuit din 1871. Rănile în Europa de Vest începeau să se închidă când opinia publică a fost canalizată către Orientul Mijlociu. La Congresul sioniştilor din 1946, la Geneva, terorismul a fost legalizat pentru fondarea statului Israel. O organizaţie teroristă a fost sub conducerea lui Menachem Beghin (Irgum zvai leum), a doua sub Yitzhak Shamir (banda stelei). Aceste bande au forţat instaurarea statului Israel. Atentatele au fost nenumărate, ca de exemplu, asasinarea lordului Moyne ce a perturbat foarte puternic pe englezi; a curs mult sânge până ce ONU a hotărât, la 29 noiembrie 1947, împărţirea Palestinei în două.
Sistemul de a împărţi un stat în două este bine cunoscut de pe timpurile Romei antice: „Divide et impera”. Arabii s-au opus, bandele lui Shamir şi Beghin au masacrat pe toţi cetăţenii localităţii Deir Yasin ca un avertisment către toţi arabii care nu vor să se supună. Arabii s-au refugiat în ţările vecine, şi doar un grup mic a rămas în jurul lui Arafat, sub numele de OEP. Data independenţei Israelului, 14 mai 1948, a fost din nou motiv de masacru sângeros. Până în prezent, această regiune trece printr-o perioadă de adâncire a urii şi a mizeriei financiare în lumea arabă, cu excepţia celor care au petrol. Numai Egiptul primeşte anual 4 miliarde dolari de la Iluminaţi pentru bunele servicii în lumea arabă şi pentru pacea încheiată cu Israelul. Dar iată că planul diabolic conturat de Albert Pike merge mai departe. Se ştie că toate muncile în Israel au fost efectuate de palestinieni care în felul acesta îşi asigurau existenţa, altfel fiind sortiţi să moară de foame. Acordarea autonomiei le este fatală palestinienilor. Sunt închişi într-o enclavă fără nici un venit, banii acordaţi de diverse naţiuni ale lumii trec prin banca Morgan. Arafat nu are cu ce plăti salariile puţinilor funcţionari. Zonele sunt ermetic închise de israelieni, iar pe calea apei, palestinienii nu pot fi ajutaţi, deoarece nu există nici un port. Statul Israel, din cauza acţiunilor teroriste, închide în mod repetat graniţa, palestinienii nu pot veni la lucru şi nu au cum să-şi asigure pâinea zilnică. Statul Israel a şi anunţat că în locul celor 70.000 de palestinieni care lucrau în Israel va dispune în continuare de cei 35.000 români care se află acum la lucru în Israel şi va aduce încă atâţia lucrători din China. Acţiunile teroriste, unele îndoielnice, altele motivate din cauza urii acumulate în patru decenii, îl obligă pe Arafat să ia măsuri. El face arestări în masă în rândul propriilor săi oameni, iar rezultatul este o confruntare între arabi, război civil, lucru dorit şi planificat de Iluminaţi. Prin pacea cu Iordania şi probabil cu Siria, cei avantajaţi vor fi numai israelienii.” Desigur, Islamul este o nucă tare în dinţii Iluminaţilor dar cu perseverenţă şi şiretlicuri îşi vor atinge scopul.
Pacea din Orientul Apropiat, pusă acum în lumina rampei politice a lumii cu mare zgomot, are următoarele consecinţe:
1) Cel mai mare şi mai important avantaj din pacea între Israel şi Iordania este revizuirea reglementării cantităţii de apă din râul Iordan. În acest tratat se asigură Israelului o mai mare cantitate de apă ca până acum. În schimb Israelul a promis să instaleze fabrici de desărare a apei de mare. Se înţelege de la sine că apa proaspătă este mult mai preţioasă decât cea desărată, iar apa este un factor vital.
2) Prin cooperarea şi deschiderea graniţelor, israelienii vor avea posibilitatea să pătrundă în sfera vecinilor lor: o cooperare cu fiii Sionului şi cu Iluminaţii ştim la ce duce.
3) Israelul va lucra asiduu spre a incita pe arabi între ei: Hammad contra Arafat, Arafat contra regelui Iordaniei, Asad contra Libanului şi contra lui Arafat; de menţionat este că deocamdată este vorba despre regiunea învecinată Israelului.
Islamul intră astăzi din ce în ce mai mult în sfera de activitate a Iluminaţilor. Putem enumera punctele de atac ale mass-mediei asupra Islamului:
- a) Provocarea ţărilor europene, obligându-le pe acestea să integreze musulmani. Musulmanii în Europa de Vest (turcii, marocanii, algerienii), având pe evrei ca hobby-ul din spate, au pretenţii şi chiar se află acum în cadrul poliţiei şi în parlamente. Ei au din ce în ce mai multe activităţi religioase, politice tradiţionaliste în ţările gazde. Expansiunea musulmană se înregistrează şi în Europa de Est.
- b) În acelaşi timp, opinia publică este pregătită în sensul că Islamul este o mare primejdie. c) Emanciparea femeilor din lumea islamică.
- d) Diminuarea creşterii populaţiei. Nu întâmplător a avut loc Conferinţa mondială de la Cairo care s-a ocupat cu creşterea populaţiei globului. Clubul de la Roma este foarte activ.
- e) Pregătirea în Europa a unei armate multinaţionale, probabil pentru al treilea război mondial ce se va duce contra Islamului. Manevre militare multinaţionale sunt în curs.
- f) Economic, lumea arabă are un venit important diri petrol, deşi preţul este voit ţinut mic, o lege însă obligă ţările exportatoare de petrol să investească 80% din banii realizaţi în băncile internaţionale. Ţările arabe care au petrol dispun numai de 20% din banii cu care finanţează standardul de viaţă foarte ridicat al populaţiei şi luxul propriu. Restul banilor sunt blocaţi în băncile din America.
- g) Dacă Iluminaţii dau la iveală secretul energiei magnetice, cu întrebuinţarea ei practică, atunci petrolul este lipsit de importanţă, un factor mortal pentru lumea arabă, cu centrul în Islamul.
Important este ca fiecare om iniţiat să vadă limpede că în spatele unei prefăcute prietenii din partea anglo-americanilor, care aplică politica Iluminaţilor faţă de musulmani, nu se află decât zgândărirea lumii vestice şi provocarea unui conflict. Un rol hotărâtor îl are mass-media, prin mijloacele ei de propagandă. Din timpul revoluţiei franceze Iluminaţii au înfiinţat cluburi unde se citeau şi se răspândeau ştiri. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, când Rotschild a preluat Banca Angliei, au înfiinţat agenţia evreiască de ştiri Reuters prin care se influenţează opinia publică. Acesteia i s-au adăugat mai târziu agenţia Wolf şi agenţia franceză Havas.
Un mijloc de a controla opinia maselor este RIIA (Royal Institute for International Affaires). Aici a fost promovat maiorul Rawlings Rees, care a deschis o agenţie în Sussex, Anglia, Institute for Human Relations. Această agenţie este centrul psihologic al strategiei de război engleză. În America, Council of Foreign Relations (CFR) şi Comisia Trilaterală au 100% în mână opinia publică: Reuters, Associated Press, United Press, Wall Street Journal, Boston Globe, New-York Times, Los Angeles Times, Washington Po.st, ABC, NBC, CBS, RCA. Prin creşterea populaţiei, Iluminaţii trebuie să fie mai activi în domeniul manipulării opiniei publice. Prin agenţiile de ştiri, presă, ziare, telefon, radio, avioane, care sunt toate controlate de Iluminaţi, pot fi transmise ştiri şi opinii pe întreg globul. Manipularea conştientă şi inteligentă a maselor este un factor de seamă în societatea democratică. Cei ce au în mână aceste mecanisme sunt propriu-zis cei ce stăpânesc această lume. Televiziunea, unde se văd foarte clar ştiri negative, orori, filme brutale, care influenţează pe spectator, sugerează păreri, cum trebuie să gândim, să ne îmbrăcăm, să acţionăm, ce trebuie să posedăm, cum să ne orientăm politic. Astăzi, cine este atent poate observa cum, prin cele mai mici detalii ce par inofensive, se face propagandă pentru internaţionalism, distrugerea sentimentelor şi a gândirii naţionale, emanciparea femeii şi a copiilor (merg atât de departe că prezintă foarte des copii mai deştepţi, mai inteligenţi decât părinţii), abaterea de la cultura clasică şi artele de valoare indiscutabilă şi prezentarea frecventă de artă „pop” suprarealistă şi degenerată, pentru a orienta mai ales tineretul în această direcţie.
Se difuzează pe toate canalele audiovizualului muzică numai în limba engleză ce o putem numi pe drept cuvânt zgomot electronic, leşin şi miorlăit pe douăsprezece tonalităţi. „Muzica de astăzi nu este nimic altceva decât un laborator monstruos al Nimicului”, spune Jean Cau.
Politic, ni se prezintă pe tavă: Hussein este rău, Busch şi Clinton sunt buni, Kohl domină Europa, sex-filme, coca-cola sunt bune pentru tineret etc… Astăzi, dacă ai o părere proprie, rişti să fii luat în derâdere. Prin filme unde, spre exemplu, apare (pe fond printr-o tehnică fotografică specială) o cutie de coca-cola care este invizibilă pentru ochiul liber, dar subconştientul o înregistrează, se obţine stimularea consumului acestei băuturi. Strategii o numesc „subliminal messages”. În muzică şi în industria de discuri se lucrează cu sistemul „back-ward masking” unde se înregistrează anumite mesaje pe frecvenţă înaltă atât de sus încât urechea nu o aude, dar subconştientul o percepe, înregistrează şi integrează!
Câteva exemple:
Kiss – cântecul God of Thunder – mesajul – demonul este Dumnezeul tău Madonna – cântecul Like a Virgin – mesajul – eu mă cufund în păcat
Police – cântecul Every little thing she does is magic – mesajul – răul se combate cu violenţă Queen – cântecul Cracy little thing called love – mesajul – la naiba cu Biblia, eu vreau
magie!
Rolling Stones – cântecul Tops – mesajul – te iubesc, spune satana Prince – cântecul Purple rain – mesajul = îndată bombardăm cerul!
Cindy Lauper – cântecul The bop – mesajul = eşti neputincios în faţa răului, ha, ha, ha The Beatles – cântecul Revoluţia nr.9 – mesajul = începe să fumezi marihuana!
John Todd, directorul Firmei Zodiaco, o fuziune grandioasă a industriei de discuri cu societăţi de înregistrare a concertelor din SUA, spune că fiecare disc original, fiecare matriţă a oricărei muzici (clasică, country, rock, melodramatic, disco, heavy) erau prelucrate de 13 persoane care folosesc magia neagră. Ei nu o fac din spirit comercial ci din dorinţa de a stăpâni şi controla psihicul oamenilor.
Deverul industriei de discuri este de milioane: în spatele ei se află unii dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Aceşti manipulanţi care s-au îmbogăţit şi-au câştigat atâta putere, au influenţă asupra tineretului în general şi asupra fiecărui auditoriu în parte.
După Zodiaco a apărut în California o a doua întreprindere cu numele „Maranata”. Maranata a căutat să coopteze tineretul creştin şi de alte confesiuni. Ei au compus melodii şi texte pozitive în care au integrat mesaje satanice şi distructive. Primul proiect s-a numit „Iisus Cristos Superstar”. Dar noi nu avem încă posibilităţi şi căi de a ne apăra de aceşti şarlatani, totuşi mai putem alege muzica pe care dorim să o ascultăm.
Războiul bio-psihologic
Cei mai mulţi au auzit despre războiul bio-psihologic. În timp de război, duşmanul otrăveşte apa potabilă sau răspândeşte viruşi şi bacterii. Aţi auzit însă ceva despre experienţele bio-psihologice din America? Iată câteva exemple:
În 1950, de pe un vapor al US-Navy au fost pulverizate timp de şase zile bacterii de tipul Serratia asupra oraşului San Francisco. Aproape toţi cei 800.000 locuitori au avut simptome. Serratia produce tulburări ale aparatului respirator. Indiscreţii din rândul armatei americane au dezvăluit că între anii 1949 şi 1969 s-au făcut 239 de experienţe sub cerul liber.
Dar americanii au suferit şi alte experienţe, nu numai bacteriologice. NBC-ul a făcut cunoscut la 16 ianuarie 1981 că nord-vestul SUA a fost bombardat mai mulţi ani cu unde de frecvenţă micro de către sovietici. Aceste unde au fost programate pe lungimi bio-electronice de frecvenţă. În limbajul specialiştilor se numesc „electrified low frequence”. Aceste unde au fost descoperite în 1884 de un european, Nicola Tesla. Acesta a venit în America la Edison, apoi a lucrat împreună cu George Westinghouse. În 1892 ei au construit prima centrală electrică de curent alternativ. Undele de frecvenţă micro se mai numesc şi „Tesla effect” sau ELF. Aceste unde proiectate asupra unui om provoacă decuplarea impulsurilor electrice în creier, funcţiunile neurologice şi psihologice sunt diminuate şi indivizii devin sugestionabili.
Şi sovieticii au lucrat din 1960 (cum spune articolul din Associated Press din 20 mai 1983) la proiectul „Sida”, cu unde radio de 40 megahertzi pentru a produce la indivizi o stare de transă. Cu aceste unde s-a încercat să se combată nevrozele, hipertensiunea, problemele psihice dar, în acelaşi timp, aceste unde pot produce agresiuni sau depresiuni. În războiul rece, când a fost cercetată ambasada americană din Moscova dacă are aparate-spioni în pereţi, s-a descoperit că un anumit „signal moscovit” de unde micro a fost îndreptat ani de zile de către ruşi asupra ambasadei. După raportul lui Defense-Intelligence Agency din 1962, cu aceste microunde s-a căutat să se provoace dureri de cap şi de ochi, vomismente, oboseală, depresiuni, reducerea funcţiunilor intelectuale, reducerea memoriei şi cancer. Zbigniew Brzezinski dezvăluie că în rândul personalului ambasadei există un număr ridicat de cazuri de cancer.
Cu „psichotronics” se poate reduce sau anihila voinţa de atac a soldaţilor în luptă. Revista Magazine 2000, din decembrie 1993, nr. 97 descrie cum cu ajutorul acestor „psichotronics” mii de soldaţi irakieni au ieşit din tranşee şi s-au predat chiar ziariştilor. Armele „Psichotronics Mind-Control” au neutralizat total armata irakiană, dând-o pradă tancurilor americane. Revista de aviaţie americană Aviatron Week and Space Technology din ianuarie 1993 informează că Ministerul american al apărării dotează rachetele cu instrumente de la care pornesc „Pulsaţii electromagnetice” (EMP), cu care se anihilează total inamicul sau produc perturbarea instinctului de orientare şi aceasta cu acţiune pe o rază de 2500 km.
Autorităţile cele mai cunoscute care lucrează în acest sector sunt colonelul şi fizicianul Thomas Bearden din armata americană, fizicianul american Sidney Hurwitz şi fizicianul american Guy Obelensky. Hurwitz şi Obelensky lucrează din 1969 si pentru armata israeliană.
Despre factorii climatici cu care se poate purta un război nu se vorbeşte deloc în lume. Noi credem că astăzi motivele principale în anomaliile climei sunt răcirea pământului parte şi dublarea emisiilor de CO2 care încălzesc atmosfera.
Meteorologii şi oamenii de ştiinţă de seamă au ajuns la concluzia că în următorii 30 ani se va simţi începutul erei glaciare. Această epocă glaciară nu are nimic comun cu încălzirea atmosferei sau cu poluarea ei. În câteva decenii, coborârea temperaturii va egala fenomenul încălzirii, cunoscut sub numele de „fenomenul de seră”. Un procent mai scăzut de căldură solară poate declanşa o epocă glaciară.
Cu privire la climă, mai există un aspect pe care mass-media nu-l comentează. Este vorba de experienţele de influenţare a climei. Nu toate fenomenele naturii sunt de origine naturală. Oamenii întind braţele spre nori şi îşi pun singuri în pericol existenţa. În 1975 s-au efectuat numai în SUA nouă programe de modificare a climei. În alte ţări au fost 66 programe. S-au stropit norii cu condensate pentru a produce ploaie, s-a estompat grindină, s-a dispersat ceaţă, s-a căutat a se împiedica uraganele, viscolele, cutremurele şi avalanşele de apă, s-au încercat captări de fulgere. Nu există legi care să împiedice un monopol asupra climei. Honduras a protestat în 1973 învinovăţind America că prin captarea ploilor a provocat secetă. Americanii au schimbat cursul uraganului FIFI, pentru a salva turismul în Florida. A protestat şi El Salvador, de asemenea Japonia, Rhodesia şi Israel au fost învinovăţite că fură ploile.
În 1957 s-au întâlnit la Conferinţa din Alabama oameni de ştiinţă de calibru mare care au comentat datele culese de satelit. Dr. Gerstein a făcut cunoscut că datorită poluării atmosferei, acolo unde există o sută miliarde tone de CO2, clima va suferi influenţe catastrofale, încât în mileniul următor va fi imposibilă viaţa pe pământ.
Fiecare om va răspunde prompt, dacă este întrebat, că pe planeta Marte nu este posibilă viaţa. Dar ce ştim noi exact? Noi ştim numai ceea ce ni se spune de către NASA sau în cărţile de astronomie. Dar o dovadă că pe Marte a existat cândva o viaţă inteligentă ne furnizează fotografiile luate de Viking I în 31 iulie 1976. Viking I a zburat deasupra planetei Marte la o înălţime de 1500 km, de unde au fost fotografiate piramide simetrice. Această dovadă este revoluţionară şi dovedeşte că omul nu este singur în Univers şi nicidecum „coroana creaţiei”.
În 1959 s-a dat drumul proiectului explorării planetei Marte. Americanii au construit farfurii zburătoare cu ajutorul oamenilor de ştiinţă germani ca Victor Schanberger, care a lucrat la construcţia farfuriilor zburătoare şi s-a ocupat de tehnologia celor căzute în vestul SUA.
În 1960 au fost instalate două baze pe Lună în partea de est, care s-au numit „baza lui Arhimede” şi „baza lui Cassini”. De pe aceste baze s-a proiectat explorarea planetei Marte. În 22 mai 1962 s-a trimis o navă cu oameni. Totul a fost filmat din partea interioară a farfuriei zburătoare. Toate aceste proiecte au fost ţinute strict secret: ele mergeau în paralel cu programul oficial al zborurilor spaţiale. În ianuarie 1977 a căzut în mâna radioastronomului William Ballantine filmul efectuat în farfuria zburătoare din mai 1962. Acest film a ajuns şi în mâna unui colaborator de la NASA, Harry Carmell. Pe 6 februarie 1977, Ballantine a avut o întâlnire cu John Hendry, managerul unui ziar internaţional, cu care dorea să discute difuzarea filmului. Pe drum spre întâlnirea sa cu Hendry, Ballantine a murit într-un misterios accident de automobil. Soţia sa împreună cu Carmell au dat acest film unei societăţi de televiziune „Science Report”, care aparţine canalului englez de televiziune „Secpeter TV”. Acest film a fost arătat la Science Report. La scurt timp, canalul de televiziune a fost avertizat că i se ia licenţa dacă continuă să comenteze această temă. Filmul a fost realizat din cockpitul pilotului, arăta pe scurt şi instrumentele de bord, presiunea atmosferei de afară era de 700 milibari şi temperatura de 40° C. Piloţii strigau „Ura! Este 22 mai 1962, noi suntem pe planeta Marte şi avem aer!”
Până astăzi nu s-a dat o explicaţie mişcării unor canale marţiene observate de astronomi. O altă întrebare este unde a dispărut sonda sovietică „Phobos II”, care în 1989 a aterizat pe Phobos, un satelit al planetei Marte. Din momentul în care a aterizat a fost întrerupt contactul pentru totdeauna din motive necunoscute. La fel a dispărut sonda Observer trimisă spre Marte în 24 august 1993.
Aceste fapte sunt suspecte. Se cheltuiesc sume enorme pentru cercetări speciale, sunt angajaţi cei mai buni oameni de ştiinţă, dar cetăţeanului de rând nu i se spune aproape nimic despre cele cercetate. Instrumentele livrează milioane de fotografii şi informaţii, însă la televiziune sau radio nu se prezintă aproape nimic. Nu este acest lucru suspect? Fiţi siguri că în cercetarea astrospaţială s-a format un monopol care lucrează numai pentru o „elită”. Posibil ca această elită să-şi facă programe pentru ca în momentul în care va începe epoca glaciară, care va veni sigur, să se instaleze pe o altă planetă!
După cum vedeţi tema farfuriilor zburătoare este mult mai „terestră” decât am ştiut până acum. Se cheltuiesc sume mari pentru ţinerea în secret a acestei energii magnetice, care nu este monopolul nici unui concern. Aceste obiecte zburătoare se află acum şi în construcţia unor particulari. Acest lucru nu este pe placul „Multis-lor”. Nu toţi oamenii de ştiinţă pot fi corupţi cu bani. Dar aceste tehnologii nu pot fi patentate şi trebuie imediat date în producţie, cu riscul ca a doua zi să apară anumiţi indivizi care să ceară cumpărarea patentului chiar prin ameninţare şi şantaj.
Ne întrebam cât timp vor putea ţine în secret aceste maşini libere de energie şi care pot zbura?
Interesant ar fi de menţionat două fapte foarte recente. Pe data de 3 septembrie 1994 televiziunea austriacă a arătat într-o emisiune de ştiri la ora 20,00 o maşină de gătit cu energie magnetică care a fost prezentată la expoziţia de obiecte casnice de larg consum, ţinută la Viena la l septembrie 1994. Acest lucru a fost arătat pe scurt, o oală unde fierbea puternic apa, fără electricitate, fără gaz, fără lemne, numai cu două discuri magnetice. Interesant este că această ştire senzaţională nu a fost arătată nicăieri până acum, iar firme mari din Germania, care livrează bucătării complete, nu ştiu nimic despre această maşină de gătit care costă 26.000 shillingi.
Un al doilea fapt neobişnuit este că televiziunea germană pe canalul I ARD a arătat (pentru prima dată!), un program dedicat farfuriilor zburătoare, UFO, pe data de 25 octombrie 1994. Au fost intervievaţi doi piloţi ai companiei aeriene Lufthansa, care au povestit în mod foarte serios că în timpul zborurilor lor au văzut de multe ori maşini zburătoare rotunde, cu o viteză enormă (pe verticală sau cu un unghi de 90 grade).
După cum vedeţi, mass-media este unealta principală pentru a ţine lumea în ignoranţă. Din acest motiv, foarte puţini oameni cunosc adevărul despre politică, economie, religie, istoria omenirii, adevărata faţă a Lunii şi a planetei Marte. Nimeni nu a auzit şi nu este preocupat de adevăratul program cosmic, energia liberă, adevărata viaţă a lui Cristos, aura fiecărui om, câmpul său magnetic, tehnologia extraterestră.
Am dori să aducem la cunoştinţă că numărul înregistrărilor UFO creşte mereu. În iunie 1952 au fost înregistrate de aviaţia americană 250 zboruri. Proiectul lor de cercetare numit „Blue Book” conţine în actele sale peste 2000 de rapoarte de observaţie UFO. Majoritatea sunt adnotate ca „necunoscute”. Fenomenul a atins o dimensiune care a atras şi alte foruri spre cercetări. CIA a început să cerceteze oficial farfuriile zburătoare din punct de vedere al siguranţei statului american, în ceea ce priveşte spaţiul aerian şi pentru a stabili dacă sunt necesare cercetări şi studii pe această temă. O parte din documentele elaborate de CIA au fost date publicităţii de către preşedintele Carter. La 11 septembrie 1952 vicedirectorul secţiei ştiinţifice CIA Marschal Chadwell a făcut un raport despre toate punctele de înregistrare de pe glob cu privire la ordinul care s-a dat tuturor bazelor de aviaţie pentru a raporta observaţiile legate de obiectele zburătoare UFO.
Acest fenomen implică două probleme: periclitarea spaţiului aerian şi reacţia psihologică asupra maselor. S-a ordonat o strictă cenzură pentru a se anihila credinţa oamenilor în aceste farfurii zburătoare.
Între 14-18 ianuarie 1953 sub conducerea dr. H.P. Robertson de la Universitatea din California s-au întrunit personalităţi de vază din Pentagon pentru o analiză. Această temă sub numele „Robertson-Panel” conţinea materiale şi dovezi asupra UFO pentru a fi înaintate preşedintelui nou numit. Directorul CIA, amiralul Roscoe Hillenkoetter, comunica preşedintelui: „Implicaţiile care privesc siguranţa statului se datoresc faptului că noi nu cunoaştem motivele şi intenţiile celor ce ne vizitează în aceste farfurii zburătoare”.
Din motive internaţionale şi tehnologice şi pentru a se evita panica în rândul populaţiei, comisia „Majestic 12” de control este de părere să se continue cercetarea strict secretă, banalizarea fenomenului în ochii opiniei publice, inducerea în eroare prin inventarea unor explicaţii (baloane pentru cercetarea climei, meteoriţi etc.). „Dacă nu avem explicaţii plauzibile (spune raportul) atunci să ridiculizăm martorii.” În urma acestui ordin, ofiţerii Chop şi Rupellt şi-au dat demisia din aviaţia militară.
O scrisoare din 4 septembrie 1987, din partea personalului din aviaţia militară, către preşedintele Reagan conţine printre altele: „Politica CIA de banalizare a fenomenului UFO pe plan naţional a fost de mare efect”. S-au scris cărţi şi sute de articole în presă prin care s-a falsificat şi manipulat tema UFO. Motivele pentru care s-au făcut acestea au fost explicate de maiorul Hans Petersen din NATO:
- Adevărul despre UFO poate periclita sistemul monetar.
- Toate religiile ar fi nevoite să-şi schimbe dogmele. Nimeni nu doreşte acest lucru.
- Furnizarea de energie va fi dată peste cap. Noi vom cunoaşte o energie care nu poluează mediul. Însă concernele multinaţionale, adepţii energiei atomice vor pierde influenţa asupra omenirii. Trebuie să avem în vedere cât de mare este puterea giganţilor petrolului!
- Politicienii care ne-au minţit decenii îşi vor pierde credibilitatea şi puterea. Ziarul Berliner Tageszeitung a publicat un articol al lui Mathias Brocker cu ocazia conferinţei UFO din Frankfurt în 1990: „Astăzi, ca şi înainte, guvernele nu au interes să aducă la cunoştinţă populaţiei o tehnologie şi o autoritate cosmică, poate, superioară nouă”. „Cine s-ar mai uita la un şef de guvern sau la un deţinător al premiului Nobel dacă ar afla noutăţi şi legi cosmice de la extraterestri?”
Existenţa lor este radical şi subversiv ţinută în secret, iar ceea ce se spune că este supranatural, poate este chiar natural.
Ca încheiere vă pot recomanda: „Cercetaţi şi aflaţi adevărul, deoarece adevărul vă dă libertatea.”
Organizaţia VRIL
În anul 1919 s-a constituit organizaţia VRIL din membrii unui ordin Templier. Aceştia au avut sediul în Germania, nu departe de graniţa cu Austria (Ramsau). Ei s-au ocupat foarte intens cu studiul sistemului solar Aldebaran.
Sistemul solar Aldebaran care se află la o distanţă de 68 de ani lumină de Pământ are, probabil, două planete locuite, care poartă numele de „Sumeran”. În urma unui fenomen cosmic, soarele Aldebaran a început să se extindă făcând imposibilă viaţa pe aceste două planete. Templierii spun că aceşti locuitori au părăsit Aldebaranul colonizând planeta Marte din sistemul nostru solar. Marile oraşe piramide (fotografiate de sonda Viking în 1976) precum şi „faţa planetei Marte sunt martori ai acestor locuitori înzestraţi cu o tehnică extraordinară”. Organizaţia VRIL a fost convinsă că aceşti locuitori au vizitat şi planeta noastră. De aceea şi-au propus ca temă construirea unui obiect zburător care să cerceteze universul. Trei ani au cercetat energii alternative. Ei spuneau că o energie bazată pe explozie sau ardere este o energie distructivă şi tot ce este distructiv este de origine satanistă. O energie constructivă, ca tot ce este constructiv, este o energie dumnezeiască. Deoarece „implozia” spre deosebire de explozie este o energie dumnezeiască.
Cercetătorii acestei organizaţii în frunte cu Victor Schamberger sau W.O.Schumann de la Politehnica din Munchen au preluat ştiinţa lui Joan Kepler, ştiinţa secretă a pitagoreenilor, iar după trei ani de cercetări au început să construiască acest proiect. În vara anului 1922, au început să construiască un obiect zburător rotund. Un disc de 8 m diametru, peste care s-a suprapus paralel un alt disc de 6,5 m diametru, având şi al treilea disc dedesubt de 7 m diametru. Aceste trei discuri au fost prevăzute cu o gaură în mijloc de 1.80 m diametru în care s-a montat un agregat înalt de 2,40 m. În partea inferioară s-a montat un pendul care ţinea discurile în balanţă. Aceste discuri, învârtindu-se în sens invers între ele, dădeau naştere unui câmp electromagnetic de rotaţie. Ce capacitate avea această farfurie zburătoare nu se ştie; cu ea s-au făcut experimente doi ani, după care s-a demontat şi a fost dusă în depozitul fabricii din Augsburg Messerschmidt. În mai multe centre industriale sunt asemenea obiecte înregistrate sub codul secret JFM.
În principiu, s-a căutat ca prin crearea unui câmp puternic de energie să se creeze o independenţă faţă de forţele cosmice cum sunt: gravitaţia, electromagnetismul, razele distale, materia, microcosmosul.
În iunie 1934, Schamberger a primit sprijin din partea lui Hitler şi misiunea de a lucra mai departe acest proiect. Sub conducerea lui Schumann, s-a construit în fabrica de avioane Arado din Brandenburg primul obiect zburător rotund experimental RFZ 1. Acest avion s-a ridicat vertical 60 m, după care a început să danseze câteva minute; sistemul de conducere Arado 196 s-a dovedit ineficace. Cu mare greutate a reuşit pilotul Lolthar Waiz să aducă pe pământ acest obiect. El a reuşit să sară din cabină înainte ca discurile care se roteau vertiginos să rupă în bucăţi întreaga maşină. Spre sfârşitul anului 1934, a fost gata prototipul RFZ 2 care era prevăzut cu o comandă de impuls magnetică de 5 m diametru şi avea următoarele caracteristici de zbor: cu cât viteza era mai mare dispăreau contururile optice confuze şi culorile tipice ale UFO, roşu, portocaliu, galben, verde, alb, albastru sau violet, în funcţie de viteză. Acest prototip a avut succes. În 1941 a fost fotografiat în sudul Oceanului Atlantic în zborul lui spre Polul Sud. În 1941, s-a încercat să fie folosit ca avion de recunoaştere în Anglia. Nu a putut fi folosit ca avion de luptă pentru că zborul lui se efectua numai în linii de 90°, 45° sau 22,5°.
După acest succes, organizaţiei VRIL i s-a dat un câmp de experimentare propriu în Branderburg. La sfârşitul anului 1942, s-a construit VRIL l, de 11,5 m diametru, cu o viteză de 2900 km/h. La schimbarea cursului de 90° piloţii nu erau afectaţi. Din acest model s-au construit 17 bucăţi; multe erau prevăzute cu o cupolă de sticlă. În acest timp s-au construit V7 şi RFZ 7, o combinaţie de discuri rotative şi motoare convenţionale. RFZ 7 au fost construite de grupurile Schriever-Habermohl şi Miethe-Belluzo. RFZ 7 a avut un diametru de 42 m; la o aterizare la Polul Nord s-a distrus.
Un alt aparat, RFZ 7, a fost fotografiat mai târziu lângă Praga. În iulie 1941, ambele grupuri de constructori au construit un corp zburător rotund, RFZ 7T, care s-a dovedit foarte bun. În interiorul SS-ului a fost un grup care se ocupa de energii alternative pentru a nu mai fi dependenţi de petrol. Căpitanul inginer Coler a construit un motor numit Thule-tachionator.
În august 1939, s-a dat pentru zbor RFZ 5, numit şi „Hanebu I” cu 8 oameni la bord şi viteza de 4800-17000 km/h; la bord a fost echipat cu 2 tunuri de 6 cm şi 4 MK 106.
În 1942, a urmat Hanebu II cu un zbor de 55 ore, 9-20 persoane la bord şi o viteză de 6000 km/h. Au existat planuri pentru un avion VRIL 7 cu spaţiu mare şi un diametru de 120m.
După scurt timp s-a construit Hanebu III, prototipul cel mai superb, 71 m diametru, care a fost filmat în zbor. Capacitatea era de 32 oameni, un zbor permanent de 8 săptămâni şi 7000 km/h viteză, ajungând în cazuri excepţionale şi la 40.000 km/h. CIA şi serviciul englez de informaţii cunoşteau aceste lucruri, numind aceste obiecte „Foo-Fighters”. Ei urmăreau încă din 1942 dezvoltarea acestor avioane. Au mai fost construite aşa-numitele „broaşte ţestoase zburătoare” fără oameni la bord, cu menirea să deranjeze orice circuit electric. Particularitatea la apariţia unei UFO este întreruperea oricărui curent electric. C.Stevens, pilot al Forţelor Aeriene ale SUA descrie că, în timpul celui de al doilea război mondial, a văzut Foo-Fighters de culoare gri-verde sau roşu-portocaliu care zburau câteodată la distanţe foarte mici de alte avioane. La începutul anului 1943 a fost proiectat un avion tip ţigară numit Andromeda (139m lungime).
În 1943, de Crăciun, a fost o şedinţă importantă a societăţii VRIL în Colberg, Marea Nordului. Aici s-a discutat efectuarea unor zboruri în cosmos.
În 14 februarie 1944, Schriever şi Habermohl au lansat un avion ce se ridica vertical 800 m pe minut, orizontal 2200 km/h, la o înălţime de 24.200 m, de asemenea cu energie magnetică. Acest avion nu a mai putut zbura deoarece a fost bombardat în Peenemunde.
Englezii şi americanii au găsit la începutul anului 1945, în arhive, toate planurile UFO şi au dat ordin să se tranporte tot materialul existent în America. În martie 1946, din ordinul dat de Truman, ordin numit „Paperclip”, oamenii de ştiinţă şi inginerii germani urmau să fie angajaţi în Statele Unite. Victor Schamberger, Werner von Braun şi alţii au fost aduşi în America pe cale „particulară”.
Multe din aceste avioane rotunde au fost scufundate într-un lac din Austria, altele au fost demontate şi duse în America de Sud, altele au fost luate de aliaţi. Experienţa „Phoenix” din 1983 în America a folosit această tehnologie, ca urmare a proiectului Philadelphia din 1953.
Dar Hanebu I, II şi III şi VRIL 1 au dispărut în mai 1945. În 1946 au fost văzute în nordul Suediei corpuri luminoase zburătoare care au stârnit panică aliaţilor în est şi vest.
La o conferinţă în Arizona în septembrie 1991 au fost arătate 3 ore corpurile zburătoare construite de nemţi, planurile şi bazele subterane.
Atentatul asupra lui Kennedy
Din anul 1963, se duce o dispută vehementă cu privire la motivele care au dus la asasinarea lui Kennedy. Un lucru este clar: tânărul preşedinte era pe cale de a urma în politică un drum propriu. Ceea ce a dus la o crasă opoziţie din partea „Establishment”-ului a fost, pe de o parte, destituirea şefului CIA, Allen Dulles, după invazia nereuşită a cubanezilor din exil, din 1961, pe de alta, rechemarea mai multor „Advisors” (consilieri militari SUA) din Vietnam.
Hotărârea lui Kennedy de a pune capăt conflictului din Asia de Sud şi activităţii CIA în această parte i-a nemulţumit foarte tare pe Iluminaţi. De asemenea, în 18 iulie 1963, a informat Congresul că doreşte să micşoreze deficitul Statelor Unite. El a vrut să forţeze exportul şi să introducă un impozit asupra procentelor încasate de cetăţenii americani care au depus bani la băncile din străinătate. Investiţiile de capital american în străinătate urmau să fie impozabile cu 15% anual. Acest lucru nu era pe placul bancherilor internaţionali.
Acest preşedinte, singurul până acum care nu a fost mason, ar fi fost un adevărat ales al poporului american.
Un alt motiv al asasinării lui Kennedy nu este de natură politică, ci se referă la dezvăluirea fenomenelor legate de farfuriile zburătoare. În susţinerea acestei idei, vom aminti câteva realităţi ţinute în secret. Astfel, în anul 1947, pe 2 iulie, în Rosewell, New Mexico, s-a prăbuşit un corp extraterestru. Au existat 92 de martori şi 35 de rapoarte.
În 1949, s-a raportat din nou un corp zburător rotund. A existat un supravieţuitor, care a fost transportat la Los Alamos, un centru secret şi foarte păzit al armatei americane, căruia i s-a dat numele EBE (extraterrestrial biological entity), fiind considerat un reptiloid uman. El a fost îngrijit şi prin proiectul „Sigma” s-a încercat a se lua contact cu EBE, dar fără succes. EBE nu a putut fi ţinut în viaţă datorită unor greutăţi de asimilare, care la el se făceau pe bază de clorofilă. A murit pe data de 18 iunie 1952. Colonelul care l-a îngrijit, l-a îndrăgit şi a descris întreaga poveste în „Cartea galbenă”.
Un alt fapt s-a petrecut pe 20 februarie 1954, la baza aeriană Muroc, în California. Ofiţerii şi comandamentul bazei de la turnul de observaţie au văzut zburând un disc cam de 60-100 m diametru. Acest disc a fost observat aproape o oră chiar şi de ultimul ofiţer al bazei. Preşedintele Eisenhower a fost chemat de urgenţă şi adus cu un helicopter. Toţi cei de faţă au văzut aterizarea discului din care au coborât oameni cu părul blond cam de l,30m înălţime.
Acest episod este povestit şi de astronautul american Gorden Cooper. Gerald Light de la CBS, un concern mass-media şi Paul Solomon de la baza aeriană confirmă cele întâmplate.
Călătorii din nava rotundă au luat contact cu pământenii, au făcut demonstraţii tehnice şi pe urmă au părăsit baza. Anumite zvonuri au afirmat că aceşti călători au demonstrat că se pot face invizibili. Toate acestea au fost însă ţinute în mare secret până astăzi şi cei care au încercat să le dezvăluie au pierit.
În 1949 a încercat ministrul apărării Forrestal să informeze opinia publică despre UFO; această întâmplare a plătit-o cu viaţa; a fost aruncat pe fereastră, după ce a fost sugrumat.
Kennedy era hotărât să dezvăluie opiniei publice toate secretele în legătură cu farfuriile zburătoare. El a fost asasinat pe data de 22 noiembrie 1963. Primul glonte a fost tras într-adevăr de pe acoperişul depozitului, dar acest glonte nu a fost mortal. Glontele mortal a venit de la şoferul automobilului în care era Kennedy, un agent CIA. Originalul filmului atentatului arată pe şofer cum se întoarce, îl împuşcă şi capul lui Kennedy este zdrobit.
În filmele ce au circulat în alte ţări locul unde stătea şoferul este retuşat. John Lear, unul din cei mai buni piloţi americani (17 recorduri de zbor) şi William Cooper membru al Exnaval-Intelligence au analizat cu ajutorul computerului în Japonia trei filme originale. Această analiză a arătat clar cum a fost împuşcat preşedintele, arma a fost identificată ca fiind o armă a CIA, de asemenea un glonte special cu explozie întârziată, deoarece după explozie creierul lui Kennedy nu s-a găsit.
Atentatul a fost pregătit de agenţii CIA: Orlando Bosch, Howart Hunt, Frank Sturgrs, Jack Rubenstein, Lee Harvey Oswald. Toate detaliile în legătură cu atentatul sunt în arhivele Serviciului American de Securitate şi ţinute în secret până în anul 2029. Aproape toţi martorii şi conspiratorii atentatului au murit între timp în mod misterios. Povestea oficială a Comisiei Warren a fost comunicată în presă 9 ore după atentat, singurul găsit vinovat fiind Lee Harvey Oswald.
Fratele preşedintelui, Robert Kennedy stătea de asemenea în calea Iluminaţilor. El a fost asasinat pe 5 iunie 1968, cu puţin înainte de a câştiga alegerile prezidenţiale. Protocolul la capitolul 12 spune: „Cine stă în calea planului va fi adus mai aproape de moarte”.
Amănuntele cu privire la aceste două atentate sunt descrise foarte bine în cartea lui William Cooper „Behold a pale horse”, cu condiţia de a mai putea fi procurată pe piaţă.
Vaticanul
La sfârşitul celui de al doilea război mondial, aproape toţi monarhii au fost înlăturaţi. O bună parte din planul Iluminaţilor a fost realizat. Care a fost situaţia bisericii catolice? Serviciul secret al Vaticanului a fost de secole Ordinul Iezuiţilor. Acest ordin a fost înfiinţat în anul 1534 de Ignatiu de Loyola care, ca şi ceilalţi trei şefi ai ordinului, au fost de origine evrei. Puterea acestor şefi ai Iezuiţilor era atât de mare încât ei au fost numiţi „Papii negri”.
În timpul celui de al doilea război mondial, în Vatican s-au infiltrat şi alte loji masonice: OSS, MI6, Loja P2, care este cea mai mare lojă din Italia. În 1976 a fost un scandal public când s-a aflat că în loja P2 se află 121 prelaţi ai Vaticanului ca: Jean Villot, Agostina Casaroli (ministru de externe al Vaticanului), Sebastiano Baggio, Ugo Poletti şi directorul băncii Vaticanului, Paul Marcinkus. Dar în loc să fie trase la răspundere aceste persoane, mai întâi a fost asasinat Papa Paul I şi apoi a urmat persecuţia ziariştilor şi publiciştilor.
După cum am văzut, Iluminaţii susţin totdeauna amândouă părţile aflate într-un conflict sau război. Absolut clar s-a văzut acest lucru după al doilea război mondial: sprijinul dat organizaţiei CIA prin Allan Dulles, şi sprijinul faţă de SS, organizaţie secretă, cu şeful ei Gehlen.
Biserica catolică a transferat clandestin mulţi membri SS în Elveţia. Unii din ei s-au transformat în preoţi şi s-au împrăştiat în alte ţări ca Argentina, Paraguay sau SUA. După război, Gehlen a primit însărcinarea să organizeze postul de radio Europa Liberă, care a vehiculat tot timpul minciuni în legătură cu „războiul rece”, pentru a camufla dorinţa de a înarma ambele părţi, din banii cetăţenilor, cu sudoarea muncii lor. Din înarmarea vestului şi a estului, Iluminaţii au realizat profituri astronomice. După aceste pseudo-revoluţii „de catifea”, se pot arunca rachetele la gunoi. Cu aceşti bani nu era mai bine să se facă ceva pentru popor?
În sfârşit, o bună parte din membrii SS au fost preluaţi direct de CIA. Un alt membru clerical din „Comitetul celor 300” este Josef Retinger (Ratzinger) care era în strânsă legătură cu CIA. El se consulta cu Luigi Gedda, medicul Papei Pius VII, apoi al Papei Paul VI, şi lucrau mână în mână cu oficiul Serviciilor Strategice al CIA. Retinger era în strânsă legătură şi cu prinţul Bernhard al Olandei, cu premierul italian Sir Collin Grubbin (membru în serviciul secret britanic) şi cu directorul CIA, generalul Walter Bedell.
Prinţul Bernhard era înainte de război membru SS şi avea o funcţie în concernul I.G.Farben. După căsătoria şi intrarea sa în casa regală a Olandei a primit o funcţie la Shell Oil. Această grupă a fost sâmburele din care în mai 1954 s-a constituit Organizaţia Bilderberg în hotelul din Osterbeek, Olanda. Prinţul Bernhard a fost primul director al Organizaţiei Bilderberg.
Un alt membru CIA cu mare influenţă în Vatican a fost cardinalul Spellman. Acesta a jucat un rol în răsturnarea democraţiei de către CIA, în Guatemala, în 1954. Spellman a fost acela care l-a adus pe preotul Paul Marcinus (crescut la periferia Chicago-ului), făcându-l cardinal şi şef al băncii Vaticanului. Sub conducerea lui, prin această bancă, s-au făcut cele mai criminale tranzacţii de bani şi acţiuni, împreună cu Michelle Sindona (cunoscut mai târziu ca un excroc de talie mondială şi arestat în SUA), Roberto Calvi, şeful băncii Ambrosiana (mai târziu găsit mort sub un pod din Londra) şi Licio Gelli, şeful lojii P2, s-au făcut cele mai spectaculoase afaceri, dar şi cele mai dubioase din istoria Vaticanului.
Banca Vaticanului a înlesnit scoaterea în străinătate a unor imense sume de devize din Italia, ruinând economia italiană.
În 1966, magazinul Look a publicat articolul „Rolul evreilor în schimbarea gândirii bisericii catolice”, în care sunt descrise detalii ale consultaţiilor secrete între loja evreiască B’nai Brith şi cardinalul Bea care reprezenta Biserica Catolică. Vaticanul este probabil cea mai bogată organizaţie din lume. Averea Vaticanului este administrată de Banca Rotschild.
Orice om politic îl vizitează pe Papă, fie Bush sau Gorbaciov.
Dacă considerăm evenimentele petrecute numai în ultimele trei decenii, observăm întâmplări demne de romane criminale. Asasinarea Papei loan al XXIII-lea: anunţul morţii lui a fost din eroare tipărit în ziarul masonic mexican El informator pe data de 3 iunie 1963, iar Papa a murit în seara zilei de 3 iunie 1963, la ora 19.49.
Asasinarea Papei Paul I, după numai 33 zile de pontificat, constituie un alt fapt concludent. Acest papă a fost botezat de popor „Papa zâmbitor” iar în timpul cât a fost patriarhul Veneţiei, oamenii l-au îndrăgit şi apreciat. El voia să transforme radical politica Vaticanului şi să facă ordine în finanţele Vaticanului. Acest om integru, incoruptibil, luptător pentru cei săraci, hotărât să lupte contra mafiei şi hotărât să facă reforme drastice, a fost asasinat. Felul cum au reacţionat vârfurile din Vatican, nepermiterea unei autopsii, graba îmbălsămării şi înmormântării cadavrului, informaţiile false şi contradictorii au demascat evenimentul tragic.
Papa Ioan Paul al II-lea, alias Carol Voityla Katz, actualul papă este un Iluminat şi membru al clubului Rotary. El este şeful lojii secrete „Opus Dei” şi guvernatorul clanului Rockefeller. El este de origine evreu şi pseudo-regentul „Noii biserici mondiale romano-iezuite”. Misiunea sa este de a subordona biserica catolică religiei „mozaice”, de a recunoaşte „vina seculară” a catolicismului faţă de poporul mozaic, de a recunoaşte participarea religiei creştine la holocaust şi de a slăbi biserica ortodoxă propunând ortodocşilor „unirea credinţelor creştine”. El este pregătitorul unei „One World” religii (religii mondiale). În cuvântarea sa din 15 noiembrie 1982, într-o audienţă generală, cu ocazia morţii preşedintelui libanez Gemayel a spus următoarele: «Ierusalimul, oraşul Domnului, poate deveni şi un oraş al oamenilor „City of man”». Această denumire este întrebuinţată de Iluminaţi când spun „guvern mondial” sau „dictatură mondială”.
În 18 aprilie 1983, a fost primită în audienţă papală întreaga „Comisie trilaterală”, înfiinţată de Zbigniew Brzezinski şi Rockefeller. Aici a fost criticat mersul prea încet al făuririi „Noii Ordini Mondiale”. Ne putem imagina că această întâlnire între Papă şi o asemenea Comisie nu s-a rezumat la consumarea împreună a unei ceşti de cafea.
Fondul Monetar Internaţional
Noi centre financiare ca FMI, Banca Mondială, Bank of International Settlement au fost create pentru a controla economia întregului glob.
Cotizaţiile ţărilor membre se ridică anual la miliarde de dolari. Dacă o naţiune are greutăţi în a plăti cotizaţiile, imediat aceasta se resimte la nivelul omului de rând, al omului muncitor, plătitor de impozite. Fondul Monetar Internaţional lucrează după un model de lucru realizat de Ditchley, numit Ditchley Plan, care obligă ţările să se subordoneze fără drept de veto politicii monetare financiare a FMI.
FMI are ca scop să centralizeze sau să reunească toate băncile naţionale ale lumii. În 1982, băncile importante din Wall Street au hotărât fiecărei naţiuni datornice condiţii draconice, ceea ce s-a pus şi în practică prin „Kissinger Associates Inc.”. În acest comitet sunt trei preşedinţi: Robert Anderson, Lordul Carrington, Lordul Roll Ipsden, directorul băncii engleze şi băncii Warburg.
FMI, Federal Reserve Bank şi Bank of England sunt socotite ca perceptori pentru încasarea datoriilor în lume. Condiţiile inumane ale FMI au fost elaborate de Irving Friedman care are o poziţie remarcabilă în City Bank. Creditele din FMI sunt prezentate naţiunilor ca o momeală. După ce FMI are toate informaţiile economice ale statului respectiv, acestuia i se comunică:
1) când şi cu ce sumă poate fi creditat de la o bancă internaţională; 2) reducerea drastică a importurilor;
3) reducerea drastică a cheltuielilor;
4) tăierea subvenţiilor pentru mărfuri de primă necesitate (alimente); 5) tăierea ajutoarelor în domeniul social;
6) devalorizarea monedei naţionale sub motivul ieftinirii exporturilor, dar prin această măsură se scumpeşte importul şi astfel creşte suma datorată.
Acesta este primul pas.
Al doilea constă în acceptarea unui program de refinanţare pentru plata dobânzilor. În această fază, băncile străine îşi asigură o mulţime de drepturi de proprietate în statul respectiv. Amănuntele tranzacţiei nu sunt divulgate niciodată populaţiei. În numele băncilor internaţionale, FMI-ul are funcţia unei poliţii. El face tranzacţii cu diversele state şi stabileşte „modele de amânare” a plăţii datoriilor.
După statistica Băncii Mondiale, s-au încasat între anii 1980-1986 procente de 326 miliarde dolari din 109 ţări, şi ratele datoriilor s-au ridicat la o sumă de 332 miliarde dolari. Deci s-au plătit 658 miliarde de dolari, la o sumă iniţial datorată de 430 milarde de dolari. Totuşi aceste 109 ţări datorează băncilor particulare internaţionale încă 882 miliarde de dolari.
Pentru bănci aceasta reprezintă o spirală de aur pe care se învârtesc popoarele datornice.
Prin liberul schimb de mărfuri spre dominaţie mondială
Prin liberul schimb de mărfuri spre dominaţie mondială
După semnarea acordului convenţiei „liberului schimb” a zonei nord-americane NAFTA, care cuprinde un teritoriu economic imens, între SUA, Mexic şi Canada, anul trecut, în decembrie 1993, 117 state au încheiat un acord GATT, care a creat o zonă mondială de comerţ liber fără vamă şi subvenţie. După câţiva ani va adera şi Africa. Se spune că liberul schimb favorizează bunăstarea popoarelor, în realitate este exact invers. Aceasta înseamnă constrângere, deoarece obligă statele să lase să cadă pradă economia lor, prin desfiinţarea vămilor şi a subvenţiilor celui mai puternic din punct de vedere financiar, adică al celui mai puternic concurent străin.
Expresia „liber schimb” este de fapt un paravan ideologic sub care se ascunde lupta celui mai tare contra celui mai slab. Liberul schimb se poate asemăna cu o măsură luată de un stat de a dezarma dintr-o lovitură şi de a distruge armamentul. Imediat va începe o cursă de întrecere între alte state spre a cuceri statul dezarmat. „Liberul schimb” nu este altceva decât o metodă de a cuceri un stat fără război. Liberul schimb nelimitat, aşa cum este el astăzi propagat, este la fel ca „dobânda”: instrumentul celei mai riguroase exploatări şi distrugeri de către financiarii internaţionalişti.
Convenţia NAFTA, Convenţia zonei Pacificului din ASIA APEC, Convenţia GATT precum şi asocierea la Uniunea Europeană a statelor EFTA constituie împreună ultima etapă care duce la un „Stat mondial multinaţional unitar”.
Această dominare cu forţa nu se va deosebi prea mult de economia planificată comunistă, instaurată de Iluminaţii internaţionalişti. Ambele sisteme au fost dirijate de capitaliştii monopolişti internaţionali.
Energia este tot o armă în mâna bancherilor internaţionali. În 1974, ţările din OPEC (ţările arabe producătoare de petrol) au ridicat preţul petrolului. În culise, bancherii au încheiat un contract cu ţările arabe din OPEC. Principiul a fost foarte simplu. Arabii şi concernele Arco, Shell, Mobil, Exon în legătură cu Banca Chase Manhattan (Rockefeller) au încasat profituri considerabile. Contractele cu ţările arabe au fost efectuate prin Banca Chase Manhattan. Banii rezultaţi au fost daţi împrumut ţărilor din America Latină pe dobânzi grase. Mexic, Brazilia şi Argentina neputând să plătească datoriile din economia curentă au permis o influenţă tot mai mare în interiorul ţărilor lor atât în plan politic cât şi economic. Mediile au propagat imaginea negativă a arabilor, nesuflând o vorbă despre adevăraţii vinovaţi de criza din 1974.
Interesant este de analizat situaţia din Argentina. Aici în aproape patru decenii s-a încheiat un proces după modelul Iluminaţilor internaţionalişti. Ei au adus Argentina la numitorul dorit de ei. În timpul erei Peron, întâi ca vicepreşedinte din 1942, iar apoi ca preşedinte, situaţia era stabilă, moneda naţională bine cotată. Deşi mediile de pe atunci pregăteau înlăturarea lui sub motivul „dictaturii” (mai întâi este necesară o campanie de mai mulţi ani în sens negativ), totuşi în această dictatură s-a efectuat o migraţie a evreilor din Europa, care au beneficiat acolo de o viaţă comodă şi prosperă în afaceri. Peron a dus însă o politică de tip naţional şi social. La răsturnarea lui s-a produs haosul, toţi cetăţenii şi-au pierdut economiile, iar ţara cu toate bogăţiile ei a ajuns la sapă de lemn: datorii, devalorizarea monedei, lipsa totală de bani în visteria statului, astfel încât pensionarii nu primeau pensie aproape câte o jumătate de an. În sfârşit, preşedintele Menem a scos o lege în martie 1994 în care a scos la vânzare bogăţiile subsolului.
Finanţa internaţională a pus mâna pe minele de cupru, argint, aur, zinc şi plumb, de asemenea, pe petrol, wolfram şi mangan. În prezent, mediile răspândesc ştiri pozitive şi afaceri laudative la adresa guvernului. Este interesant a se studia toate etapele prin care trece o ţară până este în totala posesie a Iluminaţilor.
În 1979, revoluţia din Iran l-a alungat pe Şah, care a fost adus pe tron cu ajutorul CIA în 1953. Este cunoscut faptul că majoritatea personalului ambasadelor americane este în organizaţia CIA, de aceea drept răzbunare rebelii iranieni i-au luat ostatici pe diplomaţii ambasadei americane. Drept răspuns, CIA a dat semnalul lui Saddam Husein să intre pe teritoriul iranian, pe motivul că la acea dată era momentul cel mai prielnic. Invazia lui Hussein a decurs cu succes, iar rebelii au transmis preşedintelui Carter că vor elibera pe ostatici în schimbul unor livrări de arme. Deoarece armele existente în Iran erau de provenienţă americană, era oricum nevoie de piese de schimb din SUA. Carter nu a acceptat această tranzacţie şi a iniţiat o expediţie secretă pentru eliberarea americanilor. Toate acestea s-au întâmplat cu puţin înaintea alegerii unui nou preşedinte în America. Deoarece s-a plănuit alegerea lui Reagan şi nu realegerea lui Carter, CIA a sabotat acţiunea de eliberare a ostaticilor numită „Desert One” pentru a-l compromite pe Carter. În acelaşi timp William Casey, fost director CIA, a luat contact cu Ayatollah Kohmeini. Casey era directorul băncii Export-Import şi Kohmeini a găsit ca foarte nimerită această luare de contact. În octombrie 1980 a avut loc o întâlnire între Busch şi emisari ai organizaţiei iraniene extremiste Hesbollah în hotelul Rafael din Paris. S-a perfectat o înţelegere între aceştia şi anume: americanii să livreze armament prin Israel, iar ostaticii să fie eliberaţi imediat după alegerea lui Reagan ca preşedinte. Livrarea armamentului urma să înceapă trei luni după această dată, adică în martie 1981. Totul a decurs perfect.
Pe 24 iulie 1981 s-a semnat un acord de livrare de armament între negustorul evreu Yacov Nimrodi şi Iran în valoare de 135 milioane dolari pentru 50 rachete „Missiles”, 50 „Mobile” şi 68 „Hawk Anti Missiles”, 360 tone piese de tancuri în valoare de 27 milioane dolari transmise pe calea aerului din Israel în Iran.
Războiul între Irak şi Iran s-a terminat şi a avut ca singur scop îmbogăţirea negustorilor internaţionali de armament.
La începutul anului 1980, SUA a furnizat Irak-ului date false prezicându-i o victorie sigură şi imediată asupra Iranului. În anul 1989 Saddam a invitat la Bagdad o delegaţie compusă din preşedintele băncii „Trust Mobil” şi Alan Stoga, de la biroul lui Saddam, ca să privatizeze măcar o parte din exploatarea petrolului. Saddam a refuzat. La sfârşitul lui 1989 Busch a promis lui Saddam un credit de 2,3 miliarde dolari pe care însă Banca Naţionale del Lavoro l-a blocat. Saddam a înţeles că este exclus de a primi credite de la bănci din Vest. Acum intră în arenă Al-Sabah, şeicul Kuweit-ului. În timpul războiului de opt ani, acesta a finanţat Irak-ul după indicaţia Washington-ului. În 1990 a început Kuweit-ul să livreze petrol sub preţul fixat de OPEC şi să exploreze petrol pe teritoriul Irak-ului.
Americanii au transmis lui Saddam prin ambasadoarea lor din Bagdad că nu se vor amesteca în conflictul dintre Irak şi Kuweit.
La întâlnirea Iluminaţilor la Conferinţa Bilderberg din 6-9 iunie 1990 au fost puse la punct operaţiunile ce au urmat. Trupele irakiene au invadat Kuweit-ul; familia domnitoare kuweitiană a fost informată dinainte de CIA, încât a părăsit la timp Kuweit-ul cu automobilele Rolls-Royce, luându-şi bijuteriile.
A urmat un scenariu bine pregătit: la 11 septembrie Busch a anunţat „Noua Ordine Mondială” şi a urmat intervenţia din Golful Persic. William Cooper a ştiut şi a comunicat cu un an înainte data exactă a intervenţiei trupelor americane. În mâna lui au fost documentele secrete ale Serviciului Secret al Marinei, Naval Intelligence Office, unde îşi făcea el serviciul.
Războiul din Golf a adus iniţiatorilor americani un profit de o sută miliarde dolari.
Problema Serbiei
Războiul început în anul 1991 în Iugoslavia nu ar fi putut lua amploare dacă sârbii nu ar fi fost încurajaţi de Moscova şi de administraţia Busch. Lawrence Eagleburger, viceministrul de externe de atunci şi partener proeminent al Consulting, al firmei „Kissinger Associates” (birou de avocatură al lui Kissinger), împreună cu Lord Carrington, de asemenea Kiss-Ass-Partner (partener al lui Kissinger) au dat mână liberă să pornească un război de curăţire etnică şi de genocid. În acelaşi timp, pentru a finanţa acest război, s-au pus în funcţie planuri de transfer al banilor în mod masiv şi ilegal. Cu aceşti bani urma să plătească Belgradul importul de arme, petrol şi alte mărfuri. În ultimul an şi jumătate Băncile particulare din Belgrad au surprins lumea finanţelor oferind 15% lunar procente pentru depunere de devize şi 200% procente lunare pentru depunere de dinari, la o inflaţie de 25.000% pe an. Acest gest a fost o înlesnire pentru populaţia, în mare măsură, şomeră şi fără venituri şi a părut a fi o manevră politică. Cineva a spus: „se pare că o mână din umbră finanţează aici un sistem de ajutor social”.
Unele aspecte au ieşit la lumina zilei când s-au descoperit practici dubioase. Astfel, bancherul din Belgrad, Jesdomir Vasilievici, şeful băncii Jugoskandic Bank, în martie 1993 s-a refugiat în Israel. Banca avea în depozit 4 milioane de conturi cu un volum de devize de două miliarde dolari. De unde aceşti bani? înainte de război, Iugoslavia a avut o industrie de armament şi venituri din turism, dar, după plata urgentă a 14 miliarde dolari datorii externe, nu erau devize în ţară. Belgradul joacă un rol important în reţeaua de droguri ce trec prin Balcani şi datorită acestui lucru are acces la sistemul internaţional „Offshore” de spălare a banilor. Activitatea mafiei sârbeşti în Europa de Vest urmăreşte să fie fonduri disponibile, necesare pentru război. Petrolul rusesc şi armamentul rusesc se plătesc cu bani gheaţă.
Petrolul importat din Vest de la rafinăria „Mobil Oil” de la Thesssaloniki are un preţ (la negru) de 400% peste preţul pieţei. Sârbii mai au mari capturi de război, regiunile ocupate de ei, apoi în Belgrad este o şcoală de instruire a delincvenţilor ce dau lovituri mari în ţările din vestul Europei. Ei livrează veniturile unor reţele bine organizate, dar toate acestea nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile imense de război.
Băncile Jugoskandik şi Dafiment Bank au scos multora bani din buzunar prin practicile lor necinstite. Dar nu aceste bănci atrăgeau capitalul internaţional dubios, ci aceiaşi care au dat mână liberă pentru război au aranjat şi finanţarea lui. Serbia nu este cea care a aranjat această sursă de bani, ci ea este profitoarea acestui transfer. Băncile interne din Belgrad şi Offshore canale, contra unor taxe, iau bani ce rezultă din vânzări internaţionale de droguri, pentru a-i „spăla”. Procente între 3 şi 7% ba chiar şi 30% sunt plătite de traficanţii de droguri care vor să bage banii în circuit financiar. „Defia Milanovici” îl are ca asociat pe şeful băncii Dafirhent Bank, Israel Kelman din Tel Aviv, care deţine 25% din acţiuni. Vasilievici de la Jugoskanic Bank a jucat un rol important în tehnica de finanţare inspirată de anglo-americani. Prin aceste metode, unele bănci private din SUA s-au salvat de la faliment prin infuzia banilor proveniţi din droguri, după ce dăduseră credite neacoperite ţărilor latino-americane în 1982. Toate acestea au foarte puţine în comun cu o piaţă liberă. Interpolul european a remarcat că Serbia nu doreşte o cooperare în a depista această mafie şi deci este o ţară mai comodă decât Elveţia sau Cipru pentru spălarea banilor. Reprezentanţii băncilor cipriote precum şi diplomaţii din Belgrad erau în cunoştinţă de cauză la aceste tranzacţii.
Războiul din Iugoslavia face parte din scenariul Iluminaţilor. Ei doresc în flancul sudic al Europei un al doilea „Orient Apropiat”.
În Pale, o localitate olimpică nu departe de Sarajevo, locuieşte într-o vilă splendidă, uşă în uşă cu Karadzic, un anume Sir Alfred Sherman. Acest evreu englez este cunoscut ca eminenţa cenuşie a Doamnei Thatcher. În Pale se ştie că Sherman este sfătuitorul lui Karadzic. Observatori locali confirmă că nu există zi în care cei doi să nu se întâlnească.
Cea mai mare parte din omenire crede într-adevăr că dacă azi începe un război, atunci vinovat este poporul care l-a început. Alţii cred că anumite popoare sunt predestinate să poarte război, ca de pildă „ruşii imperialişti” sau „rasa galbenă” sau „nemţii nazişti”, ceea ce este o teză absolut greşită.
Ce părere aveţi dvs., de unde iau banii pentru a se înarma guvernul rus, chinez, arab, sârb, german sau american? Credeţi cu adevărat că există o naţiune care din propriile ei economii să poată dezvolta o înarmare pentru a duce un război?
Astăzi nu există aproape nici o naţiune în lume care să nu aibă datorii externe şi care nu poate exista fără credite de la bancherii internaţionali. Credeţi că sârbii au bani proprii pentru a duce acest război? Sau dacă ruşii ar fi început un război în ultimele decenii (războiul rece) de unde credeţi că ar fi luat banii necesari? Bineînţeles tot de la bancherii internaţionali. Rotschild posedă o bancă la Kremlin. De aceea se şi numesc bancheri internaţionali. Pentru ei nu are importanţă despre ce naţiune este vorba. Acolo unde se pot câştiga bani, acolo sunt prezenţi. Şi cum războiul este o afacere foarte lucrativă ei sunt totdeauna interesaţi în declanşarea de conflic-te. Dacă bancherii nu doresc război, atunci acesta nu va izbucni. Acest lucru este foarte simplu. Dacă o naţiune doreşte război trebuie mai întâi să trateze cu aceşti bancheri. Desigur, dacă naţiunea nu are bani i se dau credite, amanet fiind patrimoniul naţional, dacă creditele nu pot fi plătite se adaugă procente. Astăzi se observă pe întreg teritoriul lumii, din Africa până în India, o vânzare a patrimoniilor naţionale, ce poartă numele de „privatizare”. Bineînţeles se vând numai întreprinderi de stat lucrative; băncile internaţionale nu cumpără ce nu aduce venit. Anglia, Germania, Olanda, Belgia etc. vând poşta, telefonul, căile ferate, asigurările, băncile, societăţile aeriene, fabricile, automobilele etc. În fostele ţări comuniste este mai simplu, ei pun mâna pe întreprinderi aproape pe degeaba, inclusiv terenurile. Poate dă odată Dumnezeu să nu mai posede un popor nimic de vândut, şi atunci poate vor înceta împrumuturile, camătă, războaiele.
Bolşevicii, naziştii, Saddam Husein etc. şi-au procurat banii pentru război din aceeaşi sursă.
De aceea războaiele sunt întotdeauna planificate, banii necesari trebuie puşi la dispoziţie. Scopul este unul şi anume: guvern mondial. Iluminaţii contestă aspectul negativ al guvernului mondial, spunând că este nevoie de el doar pentru a aduce pacea pe Pământ.
Interesant este că numai prin războaie se poate ajunge la acest ţel! Credeţi că aceşti indivizi se vor schimba şi vor acţiona altfel dacă, în sfârşit, vor întrona acest guvern? Faptele vor vorbi! Acest guvern mondial este plămădit de şi pentru o elită secretă, restul sunt ţinuţi în neştiinţă şi dezinformare şi vor constitui sclavii moderni.
Pentru fiecare este prevăzută o tatuare cu laser pentru a purta în palmă un număr (un cod).
Noua ordine mondială este „societatea fără bani”. Elementele premergătoare sunt: carnetul de CEC, cartea de credit, cartela pentru telefon, cartea de asigurare de boală sau cartela pentru benzină; toate acestea se citesc electronic. Masele trebuie să fie convinse că este mult mai simplu, eficient, uşor şi fără risc să faci plăţi cu aceste carnete, decât cu bani.
Al doilea pas este de a convinge masele că, decât să porţi în buzunar atâtea cărticele, este mai bine să ai una singură, aşa-zisa carte debitoare pentru Canada, Noua Zeelandă, Australia, care există deja (Debit Cârd).
Scopul final este tatuarea prin laser. Invizibilă pentru ochiul liber, conţine cifra de cod care se citeşte cu un „Scanner”. Chiar dacă nu va fi obligatoriu, nu vei avea însă o alternativă pentru că nicăieri nu vei putea cumpăra sau plăti cu bani.
Acesta este un control absolut asupra fiecărui individ. Prin satelit, fiecare persoană poate fi depistată pe acest glob! Desigur şi răufăcătorii. Pot fi controlate orice deplasări, orice cumpărături, orice bun pe care îl daţi, orice întâlnire cu prieteni, orice informaţie. În Apocalipsa lui Ioan, cap. 13, versetele 16-18, se spune: „Va veni vremea când cei mici şi cei mari, cei bogaţi ca şi cei săraci, cei liberi şi sclavii, vor purta un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, pentru ca nimeni să nu poată să cumpere sau să vândă dacă nu are acest semn, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei. Cine are minte, să vadă că numărul este 666”.
Pe orice Cod de bare de pe mărfuri vom observa în toată lumea linii subţiri sau mai groase scurte şi 3 perechi de câte două linii subţiri lungi. Două linii subţiri înseamnă 6. Găsim totdeauna 3 perechi de linii subţiri lungi, adică 666.
În Vechiul Testament putem citi: (Cartea Regilor, cap. 10) „Grămada aurului care s-a adunat într-un an pentru Solomon a fost de 666 talanţi de aur”.
666 este semnul puterii banului evreiesc.
Codul Băncii Mondiale este 666. „Credit Card” al Băncii australiene poartă cifra 666. „Credit Card”-urile noi în America poartă codul 666. Sistemul de calculatoare Olivetti poartă numărul 666, la fel şi calculatoarele din SUA. Pe fiecare loz de loterie în Israel este tipărit numărul 666. Numărul de cod pentru convorbiri telefonice al Israelului este 666. „Exon” al lui Rockefeller poartă cifra 666.
Deşi în această carte am amintit pe scurt date din Protocoalele Sionului şi din Noul Testament Satanic, fiecare om trebuie să analizeze în mod critic faptele celor ce trag sforile.
Orice om care vede astăzi discordia şi ura, războaiele şi conflictele, foamea şi sărăcia din această lume, destrămarea naţiunilor, ura rasială în creştere în toate ţările, tendinţa de libertate şi independenţă a popoarelor, neputinţa celor ce guvernează, corupţia politicienilor, perversiunea şi violenţa în creşterea oamenilor, datoriile fără graniţe ale statelor la bănci, instabilitatea monezilor naţionale, crizele economice, falimentul în agricultură, şomajul, nemulţumirea şi zăpăceala în societate, plăcerea crescândă pentru petreceri şi câştig fără muncă a oamenilor, lipsa de credinţă şi manipularea tineretului şi a sexului feminin, poate să afirme că numai din întâmplare toate acestea au fost concepute în Protocoalele Sionului?
Putem cita pe Roosewelt: „În politică nu se petrece nimic întâmplător! Când se petrece ceva, putem fi siguri că a fost plănuit!”
CAPITOLUL II :
Interogatoriul ambasadorului sovietic Cristian Jurevitsch Rakovski luat de către funcţionarul GPU, Gabriel G. Kuzmin, la 26 ianuarie 1938, la Moscova
Tipărit după Manuscris
Titlul originalului spaniol: Sinfonia en Rajo Mayor Capitule XI: Radiografia de la Revolucion
INTRODUCERE
În timpul marşului din est în al doilea război mondial, un voluntar din divizia albastră spaniolă a găsit, într-o casă din Rusia, cadavrul medicului dr. Josef Landovski, mulţi ani medicul oficial al NKVD-ului, precum şi o mulţime de manuscrise. Aceste manuscrise au fost traduse, în 1950, în spaniolă de către Mauricio Carlavilla sub titlul „Sinfonia en Rajo Mayor”. Cartea, după apariţia ei, a dezlănţuit efecte alarmante şi a fost retrasă de pe piaţă de anumite puteri.
Senzaţional este protocolul după interogatoriul luat lui Cristian Rakovski, fostul ambasador sovietic la Paris. Acesta, un vechi bolşevic din garda lui Trotzki, a fost arestat în cadrul marei „Tischistka” împreună cu Gomornik, Jakir, Tuhacevski şi alţii, dar spre deosebire de aceştia, în mod surprinzător, el nu a fost „lichidat”. De ce? Acest lucru se poate explica dacă vom analiza cu atenţie acest interogatoriu.
Cititorul să nu treacă uşor peste pasajele mai dificil de înţeles, ci să le aprofundeze minuţios. Ar fi bine, de asemenea, să compare neîntrerupt descrierea cu evenimentele petrecute în realitate. Efortul acesta merită pe deplin să fie făcut, pentru a se putea înţelege importanţa majoră a acestor documente.
Interogatoriul luat lui Cristian Jurevitsch Rakovski – ambasadorul sovietic la Paris –
de funcţionarul GPU Gabriel G. Kuzmin, la 26 ianuarie 1938, la Moscova
Kuzmin: După cum ne-am înţeles la Ljubljanka eu mi-am dat osteneala să obţin o ultimă şansă pentru dumneavoastră; prezenţa dumneavoastră aici este o dovadă că aceasta mi-a reuşit. Să vedem dacă nu ne veţi înşela.
Rakovski: Eu sper că nu.
Kuzmin: Înainte de toate însă, un sfat ca de la om la om: aici este vorba numai de adevărul curat. Nu de „adevăr pentru proces”, care, în lumina mărturisirilor celorlalţi inculpaţi, trebuie să fie conform cu cerinţa politică a „raţiunii de Stat”, cum se spune în Occident. Cerinţele politicii internaţionale ne fac să ţinem secret adevărul, „adevăratul adevăr”. Indiferent cum va decurge procesul, popoarele şi oamenii vor afla numai ce trebuie să afle; unul singur trebuie să ştie totul: Stalin. Cuvintele dumneavoastră aici, indiferent cum vor fi, nu vă pot agrava propria situaţie. Aceasta, după cum ştiţi, nu poate fi mai gravă. Vă puteţi numai îmbunătăţi situaţia. Vă puteţi recâştiga viaţa pierdută. Aşadar, vrem să vedem: voi toţi aţi recunoscut că sunteţi spioni ai lui Hitler, în slujba Gestapoului şi a O.K.W. (Comandament general al Wermacht-ului), nu-i aşa?
Rakovski: Da!
Kuzmin: Şi sunteţi în adevăr, spioni ai lui Hitler? Rakovski: Da!
Kuzmin: Nu, Rakovski, nu! Spuneţi adevărul, un adevăr pentru proces!
Rakovski: Noi nu suntem spioni ai lui Hitler, noi îl urâm pe Hitler aşa cum îl urăşti dumneata, aşa cum îl poate urî Stalin, poate chiar mai mult. Dar problema este foarte complicată.
Kuzmin: Încerc să vă ajut. Poate ştiu şi eu ceva. Voi trotzkiştii aţi luat contact cu Statul major german, nu-i aşa?
Rakovski: Da! Kuzmin: De când?
Rakovski: Data exactă nu mi-o amintesc, dar curând după răsturnarea lui Trotzki, cu mult înainte de venirea lui Hitler la putere.
Kuzmin: Atunci nu sunteţi spioni personali ai lui Hitler sau ai regimului lui? Rakovski: Exact, am fost cu mult înainte.
Kuzmin: Cu ce scop? Poate să-l ajutaţi într-o victorie şi să cedaţi teritorii ruseşti Germaniei?
Rakovski: Nu, bineînţeles că nu.
Kuzmin: Atunci ca spioni ordinari, pentru bani?
Rakovski: Pentru bani? Noi nu am primit nici o marcă de la germani. Hitler nu are nici pe departe atâţia bani ca să cumpere un comisar al poporului, al Uniunii Sovietice, însărcinat cu afaceri externe, care are însă la dispoziţia lui un buget mai mare decât averea lui Ford, Morgan şi Vanderbilt la un loc, fără să dea socoteală.
Kuzmin: Atunci, din ce motive? Rakovski: Îmi permiteţi să vorbesc liber?
Kuzmin: Vă rog chiar, pentru acest lucru v-am chemat.
Rakovski: N-a avut şi Lenin un motiv mai important să accepte ajutorul Germaniei, ca să poată ajunge în Rusia? Trebuie acceptate calomniile care s-au îndreptat împotriva lui? Nu l-au numit şi pe el un spion al Kaiserului?
Legăturile lui cu Kaiserul, intervenţia Germaniei care a favorizat intrarea bolşevicilor în Rusia, bolşevicii fiind instigatorii care au facilitat înfrângerea Rusiei, sunt doar fapte evidente.
Kuzmin: Dacă ele sunt adevărate sau false, aceasta nu face parte din discuţia noastră. Rakovski: Nu, permiteţi-mi să închei cu acestea. Nu este sigur că felul de a acţiona al lui
Lenin a fost de folos statului german? Permiteţi-mi: Aici este vorba de pactul Brest-Litovsk, prin care teritorii imense au fost puse la dispoziţia Kaiserului. Cine a proclamat încă în 1913 că înfrângerea este favorizată de. arma bolşevică? Lenin. Eu cunosc pe de rost scrisoarea lui adresată lui Gorki: „Războiul dintre Austria şi Rusia va fi pentru Revoluţie de mare folos, dar nu este sigur că Franz Josef şi Nikita ne vor oferi acest prilej”. Dumneavoastră să observaţi că noi, aşa-zişii trotzkişti, am plănuit în 1905 înfrângerea, iar Lenin se referă chiar la această metodă în 1913; iar noi urmărim până azi această tactică, tactica lui Lenin.
Kuzmin: Cu mica deosebire, Rakovski, că azi în Uniunea Sovietică domneşte socialismul şi nu ţarismul.
Rakovski: Sunteţi convins de durata socialismului în Uniunea Sovietică? Kuzmin: Nu este Uniunea Sovietică socialistă?
Rakovski: Pentru mine numai cu numele. Aici este adevăratul motiv al Opoziţiei. Trebuie să-mi îngăduiţi – dacă urmărim o logică pură, trebuie să-mi daţi dreptate – că noi, teoretic şi raţional, avem acelaşi drept să spunem „Nu” când Stalin a spus „Da”? Şi dacă victoria comunismului cere provocarea unei înfrângeri, atunci cei ce socot că comunismul a fost trădat de bonapartismul lui Stalin, au tot atâta drept să provoace o înfrângere, cum a făcut-o Lenin.
Kuzmin: Eu cred, Rakovski, că acest stil înalt dialectic vă atrage spre teoretizări. În public, bineînţeles, vă voi contrazice; bine, eu recunosc că în situaţia dumneavoastră este singurul argument plauzibil, eu însă cred că pot dovedi că este un sofism. Dar aceasta o lăsăm pe altă dată, vom avea cu siguranţă ocazia şi sper că îmi veţi acorda o revanşă. Pentru moment însă numai atât; dacă acţiunea dumneavoastră, vizează înfrângerea însăşi a Uniunii Sovietice şi are ca scop instaurarea socialismului, a adevăratului socialism, după dumneavoastră trotzkismul, în momentul de faţă o asemenea înfrângere este lipsită de scop şi sens, toate cadrele şi promotorii acestei acţiuni vor fi consecvent „lichidaţi” aşa cum o facem noi acum. Înfrângerea va avea ca urmare întronarea unui „Fuhrer” sau a unui ţar fascist, nu-i aşa?
Rakovski: De bună seamă, concluzia dumneavoastră este justă.
Kuzmin: Aşadar, cred că noi am ajuns departe. Eu, stalinist, dumneavoastră trotzkist, am făcut din imposibil posibil şi am ajuns la un punct în care suntem de acord. Noi suntem amândoi de părere că Uniunea Sovietică astăzi nu are voie să fie învinsă.
Rakovski: Trebuie să recunosc, că n-am crezut să am înaintea mea un om atât de inteligent. Într-adevăr, acum şi încă mulţi ani de acum înainte nu avem voie să dorim înfrângerea Uniunii Sovietice sau să o provocăm, pentru că astăzi – acest lucru este sigur – nu am fi în măsură să tragem folos dintr-o acaparare a puterii. Noi, comuniştii, nu am avea nici un avantaj. Aceasta este într-adevăr situaţia, sunt de acord cu dumneavoastră. Nimicirea statului stalinist nu ne poate interesa pe noi. Eu spun aceasta, subliniind că acest stat este, dintre toate, cel mai anticomunist. După cum vedeţi, eu sunt sincer.
Kuzmin: Recunosc, aceasta este singura cale ca să ne putem înţelege. Dar vă rog să-mi daţi o explicaţie într-o chestiune pe care eu o calific drept contradicţie: dacă pentru dumneavoastră statul sovietic este cel mai anticomunist, de ce nu doriţi azi distrugerea lui? Altul va fi mai puţin anticomunist, obstacolul mai mic ca să puteţi instaura comunismul dumneavoastră adevărat.
Rakovski: Nu, aceasta este o deducţie prea simplistă. Chiar dacă bonapartismul lui Stalin stă în contradicţie cu comunismul, ca Napoleon faţă de Revoluţie, este clar că Uniunea Sovietică are mai departe o doctrină şi o formă comunistă, ea are un comunism formal şi nu real. Aşa cum dispariţia lui Trotzki a permis automat lui Stalin să transforme comunismul real în unul formal, tot aşa dispariţia lui Stalin va permite transformarea comunismului său formal într-unul real. Într-o oră am realiza aceasta. M-aţi înţeles?
Kuzmin: Da, bineînţeles. Mi-aţi spus un adevăr clasic, nimeni nu distruge ce doreşte să moştenească. Ei bine, aceasta este o prezentare sofisticată. Se bazează pe presupuneri, care nu corespund faptelor şi anume anticomunismului lui Stalin. Avea Uniunea Sovietică proprietate privată? Exista un plan individual, o plusvaloare? Existau clase? Nu vreau să enumăr mai mult, ce reprezintă toate acestea?
Rakovski: Eu am admis existenţa unui comunism formal. Tot ceea ce enumeraţi sunt forme goale.
Kuzmin: Aşa? Dintr-un pur capriciu?
Rakovski: Nu, este o necesitate! Nu este posibil să ţinem în loc evoluţia doctrinei materialiste, chiar dacă dorim să o încetinim. Şi cu ce preţ! Cu preţul că în teorie o propagăm, iar în practică o combatem. Puterea ce mână omenirea spre comunism este de neînvins, această putere însă în cazul unei întorsături stă în calea revoluţiei permanente.
Kuzmin: Un exemplu?
Rakovski: Hitler. Este exemplul cel mai vădit. El s-a folosit de socialism pentru a combate socialismul. De aici, socialismul lui antisocialist – acesta este naţional-socialismul. Stalin are nevoie de un comunism pentru a învinge comunismul. De aici comunismul lui anticomunist, acesta este naţional-comunismul său. Paralela bate la ochi. Totuşi antisocialismul lui Hitler şi anticomunismul lui Stalin reuşesc, chiar fără voia lor, să instaureze un socialism şi un comunism. Cu voinţa sau cu ştiinţa lor, aceştia clădesc un socialism şi un comunism formal, pe care noi, moştenitorii lui Marx, trebuie să le acceptăm.
Kuzmin: Moştenire? Cine moşteneşte pe cine? Lichidarea trotzkismului este definitivă.
Rakovski: Chiar dacă dumneavoastră o spuneţi, eu nu sunt convins, cu toate „lichidările” enorme ce au loc; noi, comuniştii, le vom supravieţui. Cât de lungi ar fi tentaculele Ochranei lui Stalin, ele nu pot cuprinde pe toţi comuniştii.
Kuzmin: Rakovski, vă rog, la nevoie, vă ordon, să vă abţineţi de la aluzii jignitoare. Nu faceţi uz, vă rog, de imunitatea dumneavoastră diplomatică.
Rakovski: Cum, încă sunt ministru plenipotenţiar? Sau ambasador? Al cui?
Kuzmin: Exact spus, al statului stalinist, acest trotzkism eşuat, dacă îl pot numi astfel. Rakovski: Aceştia, la care faceţi aluzie nu m-au împuternicit şi nici nu sunt reprezentantul
lor. Dumneavoastră m-aţi numit.
Kuzmin: Încep să am încredere. Eu notez în favoarea dumneavoastră că atunci când am pomenit de trotzkism, dumneavoastră nu l-aţi negat. Acesta este un start bun.
Rakovski: Cum aş putea eu să-l neg? Eu l-am adus în discuţie.
Kuzmin: După ce noi amândoi am ajuns la o înţelegere că există un anumit trotzkism, vă rog să-mi daţi câteva detalii ca să le pot preciza în raportul meu.
Rakovski: Eu pot face aluzie la fapte, care cred eu că fac parte din temă, nu pot însă fi sigur că sunt ideile „acelora”.
Kuzmin: Deci, aşa trebuie să înţeleg.
Rakovski: Suntem de acord că acum Opoziţia nu are interes să-l răstoarne pe Stalin, deoarece nu-l poate înlocui fizic. Suntem de aceeaşi părere. Un fapt sigur însă este că agresorul potenţial există. Aici este marele nihilist Hitler care-şi îndreaptă pistolul Wermacht-ului contra întregului orizont. Cu sau fără ajutorul vostru – va deschide el focul contra Uniunii Sovietice? Pentru noi este enigma hotărâtoare. Am pus problema bine?
Kuzmin: Problema este bine pusă, pentru mine însă nu este o enigmă hotărâtoare. Eu consider agresiunea lui Hitler asupra Uniunii Sovietice mai mult ca sigură.
Rakovski: De ce?
Kuzmin: Foarte simplu, pentru că cei ce-i dau instrucţiuni ordonă astfel: Hitler nu este decât condottierul capitalismului internaţional.
Rakovski: Recunosc existenţa acestui pericol, dar de aici şi până la certitudinea că Hitler va ataca Uniunea Sovietică, sunt prăpăstii adânci.
Kuzmin: Agresiunea stă în natura însăşi a fascismului; afară de aceasta, toate statele capitaliste, care l-au ajutat să se înarmeze, îl împing spre acest lucru. De asemenea i-au înlesnit însuşirea diferitelor baze strategice şi economice. Acest lucru este evident.
Rakovski: Dumneavoastră uitaţi un lucru important: reînarmarea lui Hitler şi nerespectarea tratatului de la Versailles au fost favorizate de statele capitaliste într-o vreme când, în Rusia, Opoziţia (trotzkiştii) era prezentă şi noi am fi putut fi urmaşii unui Stalin învins. Socotiţi aceasta o simplă coincidenţă?
Kuzmin: Eu nu văd nici o legătură între faptul că acţiunile tratatului de la Versailles i-au permis lui Hitler reînarmarea şi existenţa opoziţiei în Rusia, însemnătatea hitlerismului este clară şi logică. Agresiunea lui Hitler asupra Uniunii Sovietice se afla de mai mult timp menţionată în programul său. Distrugerea comunismului şi întinderea lui spre est este dogmă în „Mein Kampf”, acest talmud al naţional-socialismului, iar politica „învingerii”, al cărui adept sunteţi, ar voi să facă uz de această ameninţare fiind pe linia ideologiei dumneavoastră politice.
Rakovski: Da, la prima vedere toate acestea par logice şi de la sine înţelese, dar sunt prea logice şi simple, ca să fie adevărate.
Kuzmin: Ca să împiedicăm acest lucru, ca să nu ne atace Hitler, ar fi înţelept să mizăm pe alianţa Franţei; dar este o copilărie să ne închipuim că capitalismul ar face sacrificii pentru salvarea comunismului.
Rakovski: Dacă într-adevăr capitalismul suferă economic din cauza contradicţiilor interne? Economia şi politica nu sunt entităţi de sine stătătoare, ele sunt factori sau dimensiuni ale elementului social luat în întregime. Contradicţiile interne se manifestă pe tărâm social şi influenţează factorul economic sau politic, sau pe amândouă. Ar fi absurd să numim ca insucces în economie, dar succes pe plan politic, teza dumneavoastră cu privire la atacarea Uniunii Sovietice.
Vedeţi câtă dreptate am avut să consider pregătirea dumneavoastră marxistă mediocră? Dumneavoastră reacţionaţi ca un luptător oarecare din rândul maselor.
Kuzmin: Şi nu am dreptate?
Rakovski: Da, aidoma unui şef de cadre, unui birocrat sau marii mase populare. Ei trebuie să creadă aşa şi să scandeze încontinuu. Vă rog să mă ascultaţi în mod confidenţial – marxismul se aseamănă cu religiile esoterice din antichitate: credincioşii trebuiau să cunoască numai lucrurile elementare, de suprafaţă, dacă se urmărea impunerea credinţei; deci în revoluţie la fel ca în religie.
Kuzmin: Nu cumva doriţi să-mi dezvăluiţi un marxism misterios cam în felul unei noi masonerii?
Rakovski: Nu, nimic din esoteric. Dimpotrivă, vă voi explica clar, ca lumina zilei. Marxismul, înainte de a deveni un sistem filozofic, politic sau economic, a fost o conspiraţie în vederea revoluţiei. Şi fiindcă pentru noi revoluţia este o realitate absolută, politică, economia sau filozofia sunt adevăruri numai în măsura în care folosesc revoluţiei. Adevărul subiectiv, intim, în filozofie, politică, economie şi în morală nu există, el este adevăr sau eroare numai ca o componentă abstractă în marxism. Componenta abstractă este însă pentru noi subordonată dialec-ticii revoluţionare; de aceea, aşa trebuie să gândească fiecare revoluţionar adevărat, chiar şi Marx. Vă amintiţi citatul lui Lenin prin care răspunde cuiva care-i reproşează că ţinta lui stă în contradicţie cu realitatea? „Eu cunosc realitatea” a spus el. Credeţi că a spus o prostie? Nu, pentru că realitatea era relativă faţă de o altă realitate absolută: revoluţia. Marx a reuşit să păcălească atâţia oameni de ştiinţă, el a fost mai presus ca ei. Acum însă, dacă vrem să-l măsurăm în toată grandoarea lui trebuie să-l privim pe adevăratul Marx, revoluţionarul, promotorul „Manifestului comunist”. Marx, conspiratorul, a trăit tot timpul revoluţia din conspiraţie. Nu degeaba revoluţia îi datorează succesul şi victoria oamenilor conspirativi.
Kuzmin: Aşadar, tăgăduiţi procesul dialectic al contradicţiei interne a capitalismului ca fiind triumful comunismului?
Rakovski: Fiţi sigur că dacă Marx ar fi crezut că triumful comunismului stă în contradicţia capitalismului, n-ar fi pomenit nici o singură dată în miile lui de pagini ştiinţifice acest lucru. Acesta este imperativul unui revoluţionar şi nu al unui teoretician. Un revoluţionar, un conspirator nu dezvăluie niciodată duşmanului său secretul victoriilor sale. El nu livrează niciodată „informaţii”, ci „dezinformaţii”, la fel ca în contraspionaj. Nu-i aşa?
Kuzmin: Expunerea dumneavoastră ne duce deci la concluzia că nu există contradicţii interne în capitalism şi dacă Marx vorbeşte despre ele este numai o strategie revoluţionară. Aşa este? Dacă contradicţiile mari şi permanente în capitalism sunt evidente, înseamnă că Marx a minţit spunând adevărul.
Rakovski: Ca dialectician, care rupe cu dogma scolastică, deveniţi primejdios! Este adevărat, Marx minţea spunând adevărul. El a minţit când a spus că în istoria economiei capitaliste contradicţia internă este o „constantă” indubitabilă şi predestinatoare. Dar el a ştiut că aceste contradicţii se pot provoca din ce în ce mai mult, până la punctul culminant.
Kuzmin: Acum susţineţi o antiteză.
Rakovski: Nu este nici o antiteză. Marx înşeală din motive tactice când este vorba de cauzele ce duc la contradicţii în capitalism. Marx ştia cum se provoacă acestea, cum se pot ascuţi şi, în sfârşit, cum pot duce la totala anarhie a producţiei capitaliste, care duce inevitabil la revoluţia comunistă. El a ştiut că toate acestea vor avea loc, pentru că îi cunoaştea pe cei care le pot produce. La asemenea concluzii absurde ajungem pentru că vorbele şi faptele în marxism sunt subordonate unor legi stricte: legile conspiraţiei şi revoluţiei. Grevele, despre care se afirmă că sunt un mijloc de a îmbunătăţi traiul proletariatului, constituie numai un paravan, indispensabil pentru sabotarea producţi ei în capitalism. Astfel se unesc contradicţiile sistemului proletar cu cele ale puterii de mijloc şi făuresc o armă dublă pentru revoluţie. Este uşor de înţeles că acest lucru nu vine de la sine, aceasta necesită o organizare, un conducător, o disciplină, şi mai ales puţine greşeli. Nu vi se naşte bănuiala că celebrele „contradicţii interne ale capitalismului” mai ales ale Finanţei ar putea fi organizate de cineva?
Ca idee fundamentală, vă reamintesc că Internaţionala proletară a fost la declanşarea inflaţiei în concordanţă cu Finanţa Internaţională. Acolo unde este concordanţă este posibil şi un pact. Acestea sunt cuvintele dumneavoastră.
Kuzmin: Văd în toate acestea o absurditate şi o încercare de a crea un nou paradox încât nu-mi pot închipui nimic, îmi face impresia că dumneavoastră susţineţi existenţa unei Internaţionale Comuniste opusă Kominternului.
Rakovski: Exact. Când am spus Finanţa Internaţională am personificat-o exact aşa cum numim Kominternul. Enunţarea acestui Kapintern nu spune că este duşmanul…
Kuzmin: Dacă doriţi să pierdem timpul aici cu sofisticări sau lucruri fantastice, aţi ales prost momentul.
Rakovski: Credeţi poate că eu sunt sclava din poveştile celor 1001 nopţi care seară de seară îşi risipeşte imaginaţia ca să-şi salveze viaţa? Nu, dacă sunteţi de părere că eu bat câmpii, greşiţi. Dar, ca să ajungem acolo unde ne-am propus, trebuie să limpezesc anumite lucruri importante, având în vedere neştiinţa dumneavoastră totală în materia „marxismului superior”. Eu nu pot renunţa la această clarificare, pentru că eu cunosc neştiinţa care domneşte la Kremlin. Vă rog să-mi spuneţi dacă pot continua.
Kuzmin: Puteţi continua, dar eu vă spun deschis: dacă totul se reduce la o discuţie fantasmagorică, plăcerea dumneavoastră va avea un epilog amarnic. V-am prevenit.
Rakovski: Continuu, ca şi când nu aş fi auzit nimic. Deoarece sunteţi scolastic în domeniul „Capitalului”, iar eu aş dori să trezesc în dumneavoastră aptitudini inductive, am să vă amintesc ceva special. Luaţi seama, vă rog, cu ce spirit ascuţit descrie Marx industrialismul rudimentar în Anglia de pe vremea sa, şi cât de respingător face portretul industriaşului. Fantezia dumneavoastră ca şi a maselor când caută să-şi reprezinte monstruosul „Capital” arată aşa cum l-a descris Marx: un industriaş burtos, ţigară de foi în gură, ghiorţăind satisfăcut, încearcă să seducă fiica sau nevasta lucrătorului. Nu este aşa? Pe de altă parte, amintiţi-vă cât de ponderat şi de bine crescut apare Marx când descrie finanţele. La bani nu apar renumitele lui „contradicţii interne”. Lumea financiară, ca unitate, nu există pentru el, comerţul şi moneda sunt pentru el consecinţele sistemului capitalist de producţie, căruia îi este subordonat şi de care depinde.
În problema banilor Marx apare reacţionar. Este surprinzător că era aşa, cu toate că avea înaintea ochilor steaua cu cinci colţuri, steaua sovietică, care strălucea peste toată Europa; cei cinci fraţi Rotschild cu băncile lor, domnind peste cea mai mare acumulare de capital pe care a văzut-o omenirea. Pe lângă această monstruoasă realitate care orbea imaginaţia acelei epoci trece Marx cu vederea. Nu este curios? Poate că reiese din această atitudine a lui Marx un fenomen comun în revoluţiile ultimilor ani. Noi toţi putem dovedi că atunci când masele pun mâna pe un oraş sau naţiune, au o frică aproape superstiţioasă de bănci şi bancheri. Ei au ucis regi, generali, patriarhi, poliţişti, preoţi şi alţi reprezentanţi ai privilegiaţilor duşmăniţi, au jefuit şi au dat foc bisericilor, palatelor şi chiar locurilor ştiinţifice, dar aceşti revoluţionari economico-sociali au respectat viaţa bancherilor, iar băncile le-au lăsat neatinse. Până în ziua când am fost arestat se petrecea la fel…
Kuzmin: Unde?
Rakovski: În Spania. Nu ştiaţi aceasta? Şi acum vă rog să-mi răspundeţi: nu vi se pare acest lucru curios? Nu-mi dau seama dacă aţi observat asemănarea miraculoasă între Internaţionala finanţelor şi Internaţionala proletariatului. Putem spune că una este oglinda celeilalte, Proletariatul fiind mai nou decât Finanţele.
Kuzmin: Unde vedeţi o asemănare la o asemenea contradicţie?
Rakovski: Obiectiv să spunem, ele sunt identice. Da, aşa cum am arătat, Kominternul, susţinut de reformişti şi întregul aparat sindical, produce anarhie în producţie, inflaţie, mizerie şi disperarea maselor. Internaţionala finanţelor, conştient sau inconştient, sprijinită de financiarii particulari, creează aceleaşi condiţii, numai în număr mult mai mare. Noi ne putem închipui de ce Marx a trecut sub tăcere „contradicţiile interne” ale lumii finanţelor, lucruri care cu siguranţă n-au putut rămâne neobservate de către el. Finanţele erau aliatul său, ele acţionau irevoluţionar şi jucau de pe atunci un mare rol.
Kuzmin: O coincidenţă inconştientă, nu o alianţă care presupune un pact.
Rakovski: Dacă sunteţi de acord, suspendăm acest aspect. Este mai bine să trecem la analiza subiectivă a Finanţei şi să privim personajele care o reprezintă. Este bine cunoscut că banii, prin puterea lor, sunt internaţionali. Din acest adevăr putem deduce că banul este cosmo-polit. Finanţele în vârf, adică Internaţionala finanţei, neagă naţionalitatea şi nu o recunoaşte. Ea nu recunoaşte nici Statul, de aceea, obiectiv privind, ea este anarhică, şi aşa va fi întotdeauna: Stat în Stat. Acest Stat exclude Puterea. Banul este Puterea, Banul este Statul. Suprastatul comunist pe care-l clădim de peste o sută de ani, a cărui schemă este Internaţionala lui Marx (prototipul este Uniunea Sovietică), nu este nimic altceva decât Puterea curată. Identitatea ambelor creaţii este perfectă. Este o predestinare, deoarece personajele care le-au creat au fost identice: financiarul şi comunistul sunt amândoi internaţionalişti. Ambii, din motive diferite şi cu mijloace diferite, duc război împotriva statului naţional burghez. Marxistul care face parte din statul comunist este un internaţionalist. Financiarul neagă statul naţional burghez, ca scop în sine, putem spune că nu este internaţionalist, ci un cosmopolit anarhic. Astăzi el se prezintă în felul acesta, dar vom vedea mai departe cine este el şi ce vrea. În sens negativ după cum vedeţi este o analogie între comunistul internaţionalist şi financiarul cosmopolit, deci între Internaţionala comunistă şi Internaţionala finanţei.
Kuzmin: Analogie subiectivă, întâmplătoare, care însă la rădăcină, nu ţine.
Rakovski: Permiteţi-mi să nu vă răspund, ca să nu pierd firul logic. Eu vreau numai să subliniez axioma de bază. Banul înseamnă Puterea. Banul este şi centrul gravitaţiei în lume. Nu-i aşa?
Kuzmin: Continuaţi, vă rog.
Rakovski: Ca să înţelegem cum a fost posibil ca Internaţionala finanţei să devină stăpână peste Bani, acest talisman magic, care a devenit azi pentru oameni ceea ce odată a fost Dumnezeu şi Naţiunea, acest lucru este mai mult decât arta strategiei revoluţionare, acest lucru este în acelaşi timp artă şi revoluţie. Eu vă voi explica.
În timp ce masele şi istoricii erau orbiţi de răcnetele şi succesul Revoluţiei Franceze, regele şi privilegiaţii detronaţi de la putere şi nimiciţi, nu au observat că o mână de oameni tăcuţi, prudenţi şi din umbră au pus mâna pe putere, pe adevărata putere monarhică, aproape dumnezeiască. Masele n-au observat că străinii au pus mâna pe putere şi aveau să introducă un sclavagism mai mare decât cel de pe timpul regilor. Regele prin religiozitate, prin principii morale, prin neghiobia lui, nici nu a fost în stare de un asemenea sclavagism. De aceea au şi fost în stare aceşti oameni să smulgă regilor puterea, prin calităţile lor intelectuale şi cosmopolite. Bineînţeles aceşti oameni, din naştere, nu sunt creştini ci cosmopoliţi.
Kuzmin: Care să fie puterea magică pe care şi-au însuşit-o?
Rakovski: Şi-au însuşit privilegiul regal de a bate moneda. Vă rog nu zâmbiţi, nu-mi vine să cred că nu ştiţi ce înseamnă a bate monedă. Mă văd în postura unui medic care trebuie să explice unuia de la Institutul Pasteur bacteriologia… Dar eu vă acuz de această ignoranţă. O limbă care a jonglat cu cuvinte ce au ascuns adevărate fapte şi ţeluri nu poate mijloci noţiuni exacte. Eu am vorbit despre monedă; am văzut în ochii dumneavoastră că v-aţi gândit la moneda fizică din metal sau hârtie. Nu, însă! Acesta nu este Banul! Banul fizic care este în circulaţie este un adevărat anacronism. Dacă acesta este încă în circulaţie, numai datorită unui atavism practic, unei iluzii, unei ficţiuni a fanteziei se mai menţine.
Kuzmin: Un paradox fantastic, aproape poetic!
Rakovski: Fantastic, dacă vreţi, dar nu paradox. Şi eu ştiu că în zilele noastre se bat monezi cu insigne regale sau bancnote cu insigne naţionale, dar ce însemnătate mai au acestea? Marea masă a banilor circulă în lume, banii marilor tranzacţii, contravaloarea bogăţiilor naţionale o au „Aceia” la care fac mereu aluzie. Titluri, obligaţiuni, cecuri, poliţe, note bancare, conturi, cursuri, cifre şi mereu cifre au căzut ca nişte imense cascade de apă şi au inundat popoare. „Aceia” ca nişte psihologi foarte subtili, şi-au permis încă mai mult, datorită lipsei generale a sancţiunilor şi datorită ignoranţei totale.
Peste imensele sume financiare au creat „Creditele”, înzestrându-le cu un caracter infinit şi cu iuţeala gândului. O abstracţiune, o cifră, un credit, o credinţă puteţi înţelege? Escrocherie, bani falşi la un curs legal… Cu alte cuvinte, ca să mă înţelegeţi mai bine, bănci, burse, întregul sistem financiar sunt o maşinărie gigantică care este o monstruozitate contra naturii, cum a spus Aristotel: banul să producă iar ban, este o nelegiuire faţă de economie; în cazul financiarilor e nelegiuire faţă de Codul penal, deoarece este o afacere cămătărească.
Îmi dau seama ce argument vor aduce: că lucrează cu procente legale. Dar dacă amintim acest lucru camătă rămâne aceeaşi, deoarece chiar dacă procentul este stabilit de lege, ei înşeală prin falsul unui capital ce nu există. Băncile au totdeauna posibilitatea să dea credite, bani în cifre, care sunt de cinci sau o sută de ori mai mari decât suma pe care o au la dispoziţie drept capital fizic. Lăsând la o parte creditele ce depăşesc banii depuşi la bancă, este vorba aici de un capital inexistent care aduce procente, în consecinţa, aceste procente sunt îndreptăţite. Vă rog să ţineţi seama că eu vorbesc aici încă de un sistem care este mai puţin culpabil. Imaginaţi-vă, dacă puteţi, o mână de oameni cu o putere neîngrădită asupra proprietăţii bunurilor reale, dictatori absoluţi asupra valorii adevărului, adică dictatori ai producţiei şi distribuţiei, deci ai muncii şi consumului. Dacă aveţi putere de imaginaţie, închipuiţi-vă acest lucru pe plan mondial şi veţi recunoaşte efectul anarhic şi revoluţionar pe plan social şi moral. M-aţi înţeles?
Kuzmin: Nu, încă nu.
Rakovski: Desigur, este greu să pricepi minuni. Kuzmin: Minuni?
Rakovski: Da, minuni! Nu este o minune dacă o bancă de lemn se transformă într-o catedrală? Asemenea minuni au trăit în ultimul timp oamenii de nenumărate ori, fără a clipi din ochi. Este o minune uimitoare că tarabele unde cămătarii negociau cu banii lor, s-au transformat în „temple”. La fiecare colţ de stradă triumfă faţadele lor păgâne, către care aleargă mulţimea stăpânită de o credinţă pe care nici zeii n-au reuşit să le-o insufle: să aducă tot ce au zeului „Ban”, despre care sunt convinşi că stă pe tronul safeului bancherului şi are puterea dumnezeiască să înmulţească banul la nesfârşit.
Kuzmin: Aceasta este noua religie a burgheziei leneşe. Rakovski: Desigur, religie, religia Puterii!
Kuzmin: Aşadar dumneavoastră sunteţi un poet al economiei?
Rakovski: Îţi trebuie o doză de poezie ca să-ţi faci o imagine despre finanţe, opera cea mai genială şi mai revoluţionară din toate timpurile.
Kuzmin: Este un mod de a vedea greşit. Finanţele, aşa cum le-a definit Marx şi mai ales Engels, sunt determinate de sistemul de producţie capitalist.
Rakovski: Exact, dar invers: sistemul producţiei capitaliste este determinat de Finanţe. Ceea ce Engels aduce ca argument contrar şi ceea ce caută să demonstreze este dovada cea mai convingătoare că Finanţele domină producţia burgheză. Şi pentru că aşa este, Marx şi Engels au evitat să enunţe şi să dea la iveală Finanţele, cea mai grandioasă maşinărie a Revoluţiei, un joc de copil în comparaţie cu Kominternul. Dimpotrivă, folosindu-se de talentul lor ştiinţific au camuflat încă o dată adevărul în interesul Revoluţiei. Şi acest lucru l-au făcut amândoi.
Kuzmin: Povestea nu este nouă. Îmi amintesc că aşa ceva a scris Trotzki acum zece ani… când a proclamat că Kominformul este o organizaţie conservatoare, asemenea bursei din New-York şi că marii bancherii sunt promotorii Revoluţiei.
Rakovski: Da, acest lucru l-a scris într-o broşură mică unde a prezis şi decăderea imperiului britanic. El se întreba: Cine împinge Anglia de partea Revoluţiei? Şi tot el răspundea: Nu Moscova, ci New-York-ul.
Kuzmin: Dar vă amintiţi că tot el a afirmat că dacă oamenii finanţelor au pregătit de la New-York Revoluţia, acest lucru l-au făcut inconştient! Motivul pentru care v-am spus că Marx şi Engels au ascuns adevărul este valabil şi pentru Trotzki.
Kuzmin: Am apreciat la Trotzki punctul lui de vedere prin care se exprima aproape literar: „Bancherii îndeplinesc irezistibil şi inconştient misiunea lor revoluţionară”.
Rakovski: Şi ei îndeplinesc misiunea lor cu toate că Trotzki îi arată cu degetul? Curios că nu-şi schimbă tactica!
Kuzmin: Financiarii sunt revoluţionari inconştienţi deoarece, obiectiv, datorită neputinţei lor psihice, ei nu văd consecinţele până la sfârşit.
Rakovski: Credeţi într-adevăr acestea? Credeţi că aceste adevărate genii acţionează inconştient? Îi consideraţi pe aceşti oameni de care ascultă azi o lume întreagă drept o mână de idioţi? Aceasta ar fi o contradicţie îngrozitoare.
Kuzmin: Adică ce vreţi să spuneţi?
Rakovski: Foarte simplu. Eu afirm că ei sunt, obiectiv şi subiectiv, revoluţionari conştienţi. Kuzmin: Bancherii, aţi înnebunit?
Rakovski: Eu nu, poate dumneavoastră; reflectaţi, vă rog. Aceşti oameni sunt oameni ca mine şi ca dumneavoastră. Că ei posedă bani, că ei sunt debitorii creditelor, acestea nu sunt ambiţiile lor finale. La ei ambiţia este pentru Putere. De ce să nu aibă aceşti bancheri acces spre stăpânirea totală?
Kuzmin: Dacă însă ei au deja în mână puterea economică, ce şi-ar mai putea dori? Rakovski: Repet, puterea totală. O putere ca a lui Stalin asupra Uniunii Sovietice, dar pe
plan universal.
Kuzmin: O putere ca a lui Stalin, dar cu scop invers.
Rakovski: Puterea dacă este într-adevăr absolută este numai una. Gândul la absolut exclude diversitatea. Aşadar, puterea spre care tind Kominternul şi Kapinternul pentru a avea influenţă politică trebuie să fie identică. Puterea absolută este scop în sine, altfel nu este absolută. Până acum nu se cunoaşte o maşinărie a puterii totale mai mare ca statul comunist. Puterea burghezo-capitalistă, chiar la apogeul ei, a fost o putere limitată, când faraonii şi cezarii în antichitate au fost întruchiparea zeilor, viaţa economică era atât de primitivă şi aparatul tehnic al statului atât de înapoiat încât era destul spaţiu liber de acţiune pentru individ. Înţelegeţi că aceia care stăpânesc deja naţiuni şi guverne pe acest pământ doresc să fie stăpâni absoluţi? Înţelegeţi că acesta este încă singurul lucru pe care nu l-au atins?
Kuzmin: Interesant, cel puţin ca un aspect al nebuniei.
Rakovski: Mai puţin nebuni decât Lenin care visa într-o mansardă în Elveţia să domine întreaga lume, sau Stalin, care visa acelaşi lucru dintr-o colibă de lemn, unde era surghiunit în Siberia. Mie mi se pare o asemenea ambiţie mult mai naturală la aceşti domni ai banilor de la nivelul unui zgârie-nori în New-York.
Kuzmin: Să ajungem la un final. Cine sunt „Aceia”?
Rakovski: Credeţi că dacă aş şti cine sunt „Aceia” m-aş afla aici, întemniţat? Kuzmin: De ce?
Rakovski: Foarte simplu, cine-i cunoaşte pe „Aceia” nu se află în postura să fie obligat să-i numească. Aceasta este o regulă elementară a conspiraţiei inteligente, ştiţi şi dumneavoastră.
Kuzmin: N-aţi spus dumneavoastră că ei sunt bancheri?
Rakovski: Eu nu, amintiţi-vă că eu am spus totdeauna „Finanţa Internaţională” şi când voiam să-i numesc am spus mereu „Aceia” şi nimic altceva. Dacă vreau să vă informez mă pot referi numai la fapte, nu pot numi persoane, deoarece eu nu-i cunosc. Cred că nu vă înşel dacă spun că „Aceia” nu sunt persoane care ocupa funcţii în politică sau bănci, în lume. După câte ştiu, de la omorârea lui Rathenau – Rathenau de la Rapallo – ei folosesc în politică şi în finanţe numai intermediari. Bineînţeles, bărbaţi în care au deplină încredere, care garantat le sunt fideli, din o mie de motive. De aceea putem fi siguri că politicienii şi bancherii sunt oamenii lor „de paie” oricât de mare ar fi rangul lor sau oricât ar voi să pară că sunt Independenţi.
Kuzmin: Totul este logic şi de înţeles dar nu cumva dumneavoastră încercaţi să camuflaţi şi să vă jucaţi de-a v-aţi ascunselea? După cele ce cunosc eu din acte şi despre persoana dumneavoastră aţi jucat un rol mult prea mare în această conspiraţie, ca să nu ştiţi mai multe. Nu bănuiţi cel puţin o persoană dintre „Aceia”?
Rakovski: Da, dar poate n-o să mă credeţi. Eu cred că sunt personalităţi mistice ale Puterii absolute, un fel de Gandhi, dar nu atât de bătătoare la ochi. Nume sau adrese ale „Acelora” nu cunosc. Imaginaţi-vă: Stalin ar stăpâni azi Uniunea Sovietică ca un simplu cetăţean fără ziduri şi fără gardă personală. Care ar fi mijlocul prin care s-ar putea feri de atentate? Mijlocul fiecărui conspirator, indiferent câtă putere are, este anonimatul!
Kuzmin: Este foarte logic ceea ce spuneţi, totuşi eu nu vă pot crede.
Rakovski: Vă rog să mă credeţi, eu nu ştiu! Dacă aş şti, ce fericit aş fi eu azi! N-aş sta aici pe scaun să-mi apăr viaţa! Eu înţeleg îndoiala dumneavoastră şi că meseria de poliţist vă împinge să aflaţi lucruri mai concrete. Ca să vă fac pe plac şi ca o necesitate în discuţia pe care o ducem, voi încerca să vă iniţiez.
Ştiţi că istoria nescrisăpe care o cunoaştem numai noi, îl dă pe Adam Weishaupt, în secret, ca întemeietorul primei Internaţionale comuniste. El era şeful Iluminaţilor, ordin mason cunoscut; numele l-a purtat de la a doua conspiraţie comunistă, anticreştină a epocii noastre. Acest mare revoluţionar semit a prevăzut triumful Revoluţiei franceze; el s-a decis (sau a fost însărcinat) să creeze o organizaţie absolut secretă – şeful lui a fost filozoful Mendelssohn – şi să conducă mai departe ţelurile politice ale Revoluţiei franceze spre a o transforma într-o revoluţie socială, pentru înfăptuirea comunismului. În acele timpuri era un mare pericol enunţarea comunismului ca scop.
De aici toate măsurile de precauţie ale Iluminaţilor. Încă un secol a trebuit să treacă pentru ca cel ce se intitula comunist să nu fie aruncat în închisoare sau executat. Ceea ce a rămas un mister este legătura între Weishaupt cu aderenţii lui şi primul Rotschild. Aceşti renumiţi bancheri au finanţat primul Komintern (Revoluţia franceză).
Este cunoscut că, de îndată ce cei cinci fraţi Rotschild şi-au împărţit între ei imperiul financiar european, o putere secretă i-a ajutat să-şi sporească averea legendară. Poate au fost primii comunişti din catacombele bavareze (Weishaupt şi Co. în 1790), care s-au răspândit apoi în întreaga Europă. Alţii spun, ceea ce cred şi eu, că Rotschild a fost nu numai trezorierul ci şi capul acelor primi comunişti misterioşi. Această teorie se sprijină sigur pe faptul că Marx şi căpeteniile de vârf ale primei Internaţionale, deja cunoscută (printre alţii Heine, Herzen), ascultau de baronul Lionel Rotschild. Disraeli, evreu, primul ministru englez, a format imaginea revoluţionară a lui Lionel Rotschild, acest multimilionar de care asculta o gloată de spioni: carbonari, masoni, evrei, ţigani, revoluţionari etc… Acestea par fantasmagorii, dar este dovedit că fiul bătrânului Nathan Rotschild a dus o luptă contra Ţarului Nikolai în favoarea lui Herzen, pe care a câştigat-o. În lumina acestor fapte adevărate putem spune pe drept cine este întemeietorul maşinăriei Acumulării şi Anarhiei ce reprezintă Internaţionala Finanţei; este acelaşi care a creat Internaţionala revoluţionară.
Ceva genial: prin capitalism să creezi acumularea capitalului în cel mai înalt grad, proletariatul să-l împingi spre greve şi să-l aduci la disperare, iar în acelaşi timp să creezi organizaţia care să unească proletariatul şi să-l pună în mişcare spre revoluţie. Acesta este capitolul cel mai „sublim” din istorie. Şi încă mai mult: vă amintiţi de spusele mamei celor cinci fraţi Rotschild „dacă fiii mei nu doresc, nu vom avea război”. Adică ei au fost arbitrii şi stăpânii păcii şi ai războiului, nu regii. Puteţi să vă imaginaţi un fapt de o asemenea importanţă cosmică? Nu vedeţi deja că războiul a căpătat o funcţie revoluţionară? Război – Comuna! De atunci, oricare război a devenit un pas uriaş spre Comunism. Cu o putere magică a fost ajutat Lenin în dorinţa lui împărtăşită de Gorki între 1905-1914! Recunoaşteţi cel puţin că două din cele trei pârghii care au dus lumea spre Comunism n-au fost şi nu au putut fi mânuite de proletariat. Războaiele n-au fost iniţiate şi purtate de Internaţionala a III-a şi nici de Uniunea Sovietică, care nu exista atunci. Nici acele grupări minore de bolşevici din exil n-au putut să ducă sau să provoace războaie, cu toată dorinţa lor arzătoare. Acest lucru este limpede. Mai mult, Internaţionala sau Uniunea Sovietică n-au putut ajunge la acumularea capitalului şi anarhia naţională sau internaţională a producţiei capitaliste este capabilă să distrugă imense cantităţi de hrană în loc să le-o dea celor ce mor de foame, este capabilă să facă ca „jumătate din mapamond să producă gunoi, iar cealaltă jumătate să fie obligată să-l cumpere” – citat din Rathenau (Ministru de externe, evreu, în Germania, 1922).
Proletariatul nu-şi poate asuma progresia geometrică a inflaţiei galopante, devalorizarea, furtul perpetuu al plus-valorii, nerefinanţarea capitalului economisit, lipsa procentelor adecvate la capital, scăderea continuă a puterii de cumpărare, care duc la pauperizarea clasei de mijloc, principalul duşman al Revoluţiei.
Nu proletariatul are în mână pârghia războiului sau a economiei. El este pârghia a treia, vizibilă şi care, printr-un ultim salt asupra fortăreţei statului capitalist, îl cucereşte. Desigur, îl cucereşte dacă „Aceia” le-o permit.
Kuzmin: Toate acestea, expuse atât de literar, au un nume: contradicţia capitalismului – în discuţia noastră am repetat-o de o sută de ori. Dar dacă faceţi aluzie la o Putere sau o Acţiune pe care proletariatul nu o cunoaşte, eu vă cer concret să-mi numiţi acum un fapt anume.
Rakovski: Sunteţi mulţumit cu un singur exemplu? Aşadar, „Aceia” au izolat politic pe Ţar în războiul ruso-japonez. America a finanţat Japonia, mai bine spus, Jakob Schiff, şeful casei bancare Kuhn, Loeb & Co., cel mai mare urmaş al băncii Rotschild. Puterea lui era atât de mare încât a reuşit ca naţiunile ce posedau colonii în Asia (Franţa, Anglia, Olanda) să treacă de partea împărăţiei japoneze xenofobe; această xenofobie o simte acum Europa. În lagărele japoneze, prizonierii ruşi au fost instruiţi de agenţi americani revoluţionari şi trimişi înapoi la Petrograd ca luptători perfecţi; cei ce au finanţat pe japonezi, au obţinut învoirea Japoniei în această acţiune.
Războiul ruso-japonez, prin înfrângerea organizată a armatei ţariste, a fost un prolog spre revoluţia din 1905. Chiar dacă revoluţia a fost prematură, era aproape să triumfe. Ea a creat condiţiile politice necesare pentru victoria din 1917.
Mai mult încă. Aţi citit biografia lui Trotzki? Vă amintiţi de perioada lui de început ca revoluţionar? Era încă un băieţaş, după fuga lui din Siberia, când s-a aciuat printre emigranţi în Londra, Paris, Elveţia; Lenin, Plechanov, Martov văd în el un novice foarte promiţător. Dar el, la prima sciziune îşi permite să rămână independent şi ia rol de arbitru. În anul 1905 la doar 25 de ani se întoarce singur în Rusia, fără de partid şi fără organizaţie proprie. Citiţi rapoartele „nefrizate” ale lui Stalin despre revoluţia din 1905, rapoartele lui Lunatscarski, care nu este trotzkist. Trotzki stă în fruntea revoluţiei din Petrograd. Acesta este adevărul. Numai el se ridică cu prestigiu şi popularitate dintre revoluţionari. Nici Lenin, nici Martov, nici Plechanov nu sunt la înălţimea lui. Cum şi de ce se ridică acest necunoscut Trotzki şi capătă deodată autoritate peste cei mai cunoscuţi şi vechi revoluţionari? Foarte simplu. El s-a căsătorit. Cu el vine în Rusia soţia sa, Sedowa. Ştiţi cine era ea? Fiica lui Jivotovski, din cercul bancherilor Warburg, companionii şi verii lui Jakob Schiff, ai grupului financiar care a finanţat Japonia şi care prin Trotzki a finanţat revoluţia din 1905. Aici aveţi motivul pentru care Trotzki se află deodată pe treapta de sus a revoluţionarilor. Şi aici aveţi de asemeni cheia pentru a vă explica persoana lui Trotzki. Facem un salt în 1914. În spatele atentatului contra moştenitorului tronului a stat Trotzki; acest atentat a dezlănţuit primul război mondial. Credeţi că atentatul şi războiul au fost simple întâmplări? Analizaţi, vă rog, în lumina „neîntâmplării” mersul operaţiunilor din Rusia. „Manevrarea” înfrângerii este o capodoperă. Ajutorul aliaţilor pentru ţar a fost aşa de dozat şi regulat încât ambasadorii aliaţilor de pe atunci spuneau că prostia ţarului duce ofensive de automasacrare. Carnea de tun a ruşilor era imensă, dar fără importanţă. Ofensivele organizate au dus la revoluţie, încolţiţi din toate părţile, au găsit soluţia în proclamarea unei Republici democrate. O republică a „soliilor”, cum a numit-o Lenin, şi a asigurat nepedepsirea tuturor revoluţionarilor. Kerenski mai organizează încă o ofensivă de masacru ca să dea republica democrată peste cap şi, mai mult, Kerenski trebuie să predea puterea totală a statului comuniştilor. Trotzki preia „neobservat” întregul aparat de stat. Acesta este adevărul despre mult cântata Revoluţie din Octombrie. Bolşevicii au luat puterea pe care „Aceia” le-au permis să o ia şi le-au predat-o.
Kuzmin: Îndrăzniţi să afirmaţi că Kerenski a fost complicele lui Lenin? Rakovski: Nu al lui Lenin ci al lui Trotzki, mai bine-zis complicele „Acelora”. Kuzmin: Absurd!
Rakovski: Nu puteţi înţelege? Tocmai dumneavoastră? Mă uimiţi. Dacă dumneavoastră, ca spion, v-aţi afla comandant într-o fortăreaţă pe care inamicul vrea să o cucerească, nu aţi deschide porţile celor ce asaltează şi în serviciul cărora sunteţi? Nu veţi risca să muriţi în timpul asaltului dacă un agresor vă crede duşman? Credeţi-mă, fără monumente şi mausolee, comunismul datorează mai mult lui Kerenski decât lui Lenin.
Kuzmin: Vreţi să spuneţi că Kerenski s-a lăsat de bună voie învins?
Rakovski: Da, pentru mine este sigur, înţelegeţi, vă rog, eu am fost la toate prezent. Vă spun mai mult: ştiţi cine a finanţat revoluţia din Octombrie? „Aceia” au finanţat, mai bine spus, aceiaşi oameni care au finanţat Japonia, revoluţia din 1905. Jakob Schiff şi fraţii Warburg, adică marele cuplu al băncilor, una din băncile Federal Reserve, banca Kuhn, Loeb & Co. la care au participat şi bănci europene: Gugenheirn, Hanauer, Breitung, Aschberg de la „Nya Bank” din Stockholm. Am fost martor la predarea banilor. Până a venit Trotzki eu am fost singurul dintre revoluţionari. Apoi a venit la sfârşit Trotzki. Aliaţii l-au expulzat din Franţa pentru acţiuni subversive şi tot ei l-au lăsat liber să meargă în Rusia aliată unde să organizeze înfrângerea. Tot fapte întâmplătoare? Cine a dirijat aceasta? Aceiaşi oameni care au reuşit, prin intermediul lui Rathenau, să-l facă pe Lenin să treacă liber prin Germania. „Aceiaşi” oameni au reuşit în Anglia ca Trotzki să iasă dintr-un lagăr canadian şi, cu paşaport, să treacă liber toate graniţele până în Rusia. Dacă veţi studia odată istoria revoluţiilor şi războaielor civile cu spiritul cercetător al unui poliţist veţi găsi o sumedenie de fapte „întâmplătoare”.
Kuzmin: Bine, să spunem că toate acestea n-au fost la întâmplare, ce consecinţe practice reies din ele?
Rakovski: Lăsaţi-mă să isprăvesc această scurtă poveste, apoi tragem concluziile. Trotzki, de la venirea lui la Petrograd, este acceptat fără rezerve. După cum ştiţi, divergenţele de păreri între el şi Lenin în timpul revoluţiei au fost mari. Totul s-a dat uitării şi Trotzki este maestrul triumfător al revoluţiei, chiar dacă Stalin o doreşte sau nu. De ce? Secretul îl păstrează soţia lui Lenin, Krupskaia. Ea ştie cu adevărat cine este Trotzki, ea l-a convins pe Lenin să-l accepte pe Trotzki. Ea l-a deblocat pe Lenin în Elveţia. Lenin a ştiut cât de imens a fost ajutorul material din afară adus de Trotzki; vagonul plombat a fost dovada. Apoi unirea tuturor celor de stânga revoluţionară, socialişti, anarhişti este opera lui Trotzki şi nu încăpăţânarea lui Lenin. Nu degeaba este „liga veche a proletarilor evrei” adevăratul „partid” al lui Trotzki fără partid, „liga” din care au fost recrutaţi nouăzeci la sută din căpeteniile revoluţiei. Bineînţeles, nu liga publică, ci liga conspirativă care pătrunsese în toate partidele socialiste şi ai căror şefi stăteau sub conducerea acestei ligi.
Kuzmin: Şi Kerenski?
Rakovski: Şi Kerenski împreună cu alţi şefi de partide naţionaliste, partide conservatoare. Kuzmin: Cum aşa?
Rakovski: Nu uitaţi rolul masoneriei în prima fază burghezo-democratică a revoluţiei! Kuzmin: Ascultau şi ei de „ligă”?
Rakovski: Cu o treaptă mai presus de ei, dar ascultau de „Aceia”.
Kuzmin: Cu toată mişcarea marxistă care se ridica şi le periclita drepturile şi viaţa? Rakovski: Cu toate acestea. Desigur ei n-au recunoscut pericolul. Ţineţi seama, fiecare
mason crede că ştie mai mult decât realitatea, imaginaţia lui se orientează după dorinţele lui. Apoi numărul mare de masoni în guvernele statelor burgheze este pentru ei dovada puterii lor politice. Ţineţi cont că pe vremea aceea toţi şefii de guverne ale aliaţilor, cu mici excepţii, au fost masoni. Ei toţi au crezut că revoluţia se va desfăşura ca revoluţia franceză. Masonii n-au învăţat lecţia întâi că în revoluţia cea mare, în care ei au jucat un rol important, majoritatea lor a fost înghiţită: marele maestru, princepele de Orleans, regele, care era tot mason, apoi Girondinii, Herbertiştii, Iacobinii… dacă câţiva au scăpat cu viaţă, aceasta datorită lui Napoleon şi loviturii lui de stat din Brumaire.
Kuzmin: Vreţi să spuneţi că masonii au fost sortiţi să moară de mâna revoluţiei pe care ei înşişi o iniţiaseră?
Rakovski: Exact… Aţi pronunţat un adevăr secret. Eu sunt mason, vă voi destăinui secretul care li se spune masonilor că îl vor afla. Dar nici a 25-a, sau a 33-a, sau a 93-a lojă nu-l află.
Kuzmin: Şi ce poate să fie?
Rakovski: Organizaţia masonică a fost creată cu scopul să pregătească revoluţia comunistă mondială, lichidarea clasei burgheze şi clasei de mijloc, lichidarea fizică a conducătorilor burgheziei, care înseamnă sinuciderea fiecărui mason mai important. De aceea, spre a li se ascunde adevărul este nevoie de atâta teatru, mistere, secrete etc… Nu pierdeţi ocazia să priviţi trăsăturile feţei ce exprimă stupoarea şi spaima fiecărui mason când înţelege că trebuie să moară pentru revoluţie. Este un spectacol de râs.
Kuzmin: Şi negaţi încă prostia din naştere a burgheziei?
Rakovski: Neg prostia clasei burgheze, nu a anumitor indivizi ai ei. Prezenţa caselor de nebuni nu demonstrează că nebunia este generală. Masoneria este o casă de nebuni, dar în libertate. Eu continuu. După victoria revoluţiei s-a ivit prima problemă: pacea şi cu ea prima sciziune în partid. Nu vreau să discut despre lupta de la Moscova între adepţii şi adversarii păcii de la Brest-Litovsk. Vreau să spun că gruparea care s-a numit mai târziu „opoziţia lui Trotzki”, cei lichidaţi şi cei ce urmau să fie lichidaţi, toţi fuseseră sau erau contra semnării păcii. Această pace a fost o eroare, o trădare inconştientă a lui Lenin faţă de revoluţie. Închipuiţi-vă pe bolşevici în rândul Naţiunilor Unite sau la Conferinţa de pace de la Versailles, în spatele lor cu armata roşie, dotată şi întărită de aliaţi. Dar Lenin, orbit de putere, susţinut de Stalin, urmat de aripa naţional-rusă a partidului au izbutit. Astfel s-a născut naţional-comunismul, sub care Stalin a ajuns azi la apogeu. Desigur, au fost lupte interne, dar numai în măsura în care nu distrug statul comunist – aceasta este condiţia sine qua non până azi a opoziţiei. Acesta a fost motivul eşuării noastre şi al insucceselor ce au urmat. Dar a fost o luptă sălbatică, chiar dacă a fost camuflată, pentru a nu pierde puterea. Trotzki a organizat atentatul lui Kaplan contra lui Lenin. Din ordinul lui a ucis Blukim pe ambasadorul Von Mirbach. Puciul Spiridonovei şi al social-revoluţionarilor ei era în înţelegere cu Trotzki. Soţul ei nu fusese bănuit, era acel Rosenblum, un evreu din Lituania cu numele O’Reillz, unul din cei mai buni spioni ai Intelligence Service. L-au ales pe Rosenblum ca, în cazul unui eşec, să cadă vina pe englezi şi nu pe trotzkişti. Aşa s-a şi întâmplat. Războiul civil ne-a dat posibilitatea să renunţăm la metodele conspirative şi teroriste, el ne-a dat puterea în mână când Trotzki a fost numit organizatorul şi şeful armatei roşii. Armatele sovietice, care se retrăgeau mereu din faţa „armatei albe” şi au redus Uniunea Sovietică la mărimea principatului Moscovei, ca prin minune, au început să fie victorioase. Pe ce cale credeţi, prin minune sau întâmplare? Vă pot spune: nouăzeci la sută este datorită „Acelora”. Să nu uităm că armata albă era formată din „democraţi” cu restul de measevici şi din alte partide liberale, în mijlocul cărora „Aceia” au avut foarte mulţi oameni în serviciile lor. Când a preluat Trotzki puterea ei au căpătat ordin să trădeze pe „albi”, cu promisiunea că vor face parte din viitorul guvern sovietic. Maiski a fost unul dintre aceştia, unul din puţinii faţă de care „Aceia” şi-au ţinut cuvântul şi aceasta numai pentru că s-a arătat loial faţa de Stalin. Prin aceste acte de sabotaj, împreună cu diminuarea ajutorului pentru generalii „albi”, sărmanii idioţi au suferit înfrângeri peste înfrângeri. În sfârşit, Wilson a luat decizia să se pună capăt ostilităţilor prin punctul 6 din cele 14. În timpul războiului civil, Trotzki a fost prezumtivul urmaş al lui Lenin. Lenin care scăpase de glonţul lui Kaplan, nu va mai scăpa cu viaţă din eutanasia care s-a complotat împotriva sa (şi care a fost aplicată de medicul său, Levin).
Kuzmin: Trotzki i-a scurtat viaţa? Un „clou” în procesul dumneavoastră!
Rakovski: Trotzki? Poate a acţionat şi el. „Aceia” au atâtea canale şi posibilităţi, încât execuţia tehnică este lipsită de importanţă. Cert este că şi-au atins scopul.
Kuzmin: Oricum, uciderea rafinată a lui Lenin este de o mare importanţă, încât ar trebui adusă în discuţie la primul proces.
Rakovski: Vă sfătuiesc să nu vă atingeţi de acest fir roşu este prea periculos chiar pentru Stalin însuşi. Puteţi face cu propaganda dumneavoastră ce voiţi, dar „Aceia” au şi ei propaganda lor şi ei sunt mult mai puternici decât eventuala mărturisire a lui Lenin. Zicala „cui prodest” lasă să cadă bănuiala că Stalin este ucigaşul lui Lenin.
Kuzmin: Adică, ce voiţi să spuneţi?
Rakovski: Metoda clasică ca să descoperi un ucigaş, trebuie să afli cui i-a folosit crima. În cazul lui Lenin, Stalin a fost acela care a smuls puterea, Stalin, şeful dumneavoastră. Este un secret cunoscut. Dacă Trotzki nu i-a urmat lui Lenin, cauza nu a fost de natură umanitară. În timpul ultimei boli a lui Lenin, Trotzki poseda mai multă putere decât avea nevoie. Noi aveam deja condamnarea la moarte a lui Stalin; scrisoarea pe care Krupskaia a smuls-o bărbatului ei a fost motiv îndeajuns pentru Trotzki să-l lichideze pe Stalin. Dar o întâmplare neprevăzută a cauzat eşuarea planurilor noastre. Trotzki s-a îmbolnăvit, o boală ca din senin, luni.de zile. Nu a fost în stare de nici o activitate în momentul decisiv când Lenin murea. Natural că un Trotzki pregătit pentru misiunea sa nu putea fi deodată improvizat. Nici unul din noi, nici Zinoviev, nici Kamenev n-a avut instrucţiunile sau pârghiile necesare în mână. De altfel, Trotzki, gelos, n-ar fi lăsat pe nimeni să-l înlocuiască. Aşa că ne aflam în faţa lui Stalin la moartea lui Lenin (Stalin dusese o nemaipomenită activitate secretă) şi am întrevăzut, pentru noi trotzkiştii, viitoarea înfrângere în Comitetul Central. Deci, trebuia să improvizăm o soluţie: aceia dintre noi care se puteau alătura lui Stalin, trebuiau să se alăture, să devină mai stalinişti decât el, să exagereze, adică să-l saboteze. Restul îl cunoaşteţi – lupta noastră subversivă permanent, eşecul permanent faţă de Stalin, care s-a dovedit un geniu în materie poliţienească. Mai mult încă: dintr-un atavism naţionalist, Stalin pune accent pe elementul rusesc şi se înconjoară de indivizi pe care noi am fost hotărâţi să-i nimicim, promotori ai comunismului naţional în contradicţie cu comunismul internaţional pe care-l reprezentam noi. Stalin a pus Internaţionala în slujba Uniunii Sovietice; aceasta este în slujba lui, deci Internaţionala îi slujeşte lui. Dacă căutăm în istorie o paralelă, o putem găsi în bonapartism şi dacă căutăm o personalitate asemănătoare lui Stalin nu o vom găsi. Eu cred că am găsit o paralelă: Fouche şi Napoleon. Dacă lăsăm la o parte a doua jumătate din viaţa lui Napoleon, cu lucruri fără importanţă ca uniforme, ierarhie militară, coroană, care pe Stalin nu-l interesau, şi luăm ceea ce este important: sugrumarea revoluţiei, căreia el nu-i aduce nici un serviciu ci se foloseşte de ea, identificarea cu vechiul imperialism rusesc, ca Napoleon cu cel galic, crearea unei pături aristocratice, nu din militari, căci nu a avut victorii, ci din pătura birocratico-poliţistă…
Kuzmin: Destul. Nu sunteţi aici să faceţi propagandă trotzkistă. Vreţi în sfârşit să deveniţi concret?
Rakovski: Desigur, voi ajunge acolo. Dar când voi reuşi să fac să aveţi măcar o mică idee despre „Aceia” cu care avem de-a face concret? Ţin foarte mult la acest lucru.
Kuzmin: Atunci deveniţi mai concis.
Rakovski: Eşecul nostru, care din an în an devenea mai concret, se explică şi prin faptul că tot ce s-a întreprins după război pentru continuarea revoluţiei de către „Aceia” a fost fără ţel. Tratatul de la Versailles, pe care politicienii şi economiştii nu l-au înţeles pentru că nimeni nu-i vedea scopul, a fost condiţia hotărâtoare pentru revoluţie.
Kuzmin: Teoria este foarte nebuloasă. Cum voiţi să o explicaţi?
Rakovski: Nici unui popor nu i-a servit impunerea reparaţiilor şi embargoului economic de la Versailles. Calculele absurde erau atât de elocvente încât chiar ţările învingătoare le-au criticat. Numai Franţa revendica o sumă care era mai mare decât averea ei naţională, de parcă pământul ei se transformase într-o Sahară. O nebunie au fost revendicările către Germania, sume ce nu puteau niciodată să le plătească, cerând toată munca naţională şi întreaga ei avere. În plus, au lansat contra ei un dumping, ceea ce a dus la foamete în Germania, subconsum şi şomaj. Aşadar a fost sau nu tratatul de la Versailles revoluţionar? S-a încercat mai mult. O reglementare pe plan internaţional a productivităţii ca şi când clima, resursele naturale, calificarea tehnică erau egale între naţiuni. Anarhia a constat în faptul că ţările mai sărace trebuiau să lucreze mai mult pentru a egala lipsa resurselor naturale. Reglementarea impusă de Liga Naţiunilor, reglementarea muncii pe principii abstracte a adus cu sine o inegalitate economică; consecinţa imediată a fost o producţie scăzută, importuri masive care trebuiau plătite în aur, aceasta cât timp Europa a avut aur, iar America era copleşită de aur. Ca orice anarhie în producţie – unică în istorie – şi aceasta a fost exploatată de Finanţă, de „Aceia”, în felul următor: sub masca de a o însănătoşi, au provocat o inflaţie a monedei naţionale şi o inflaţie de o sută de ori mai mare a banilor de credit, bani falşi. Una după alta, ţările şi-au devalorizat moneda. Rezultatul a fost peste treizeci de milioane de şomeri. Credeţi acum că tratatul de la Versailles şi Liga Naţiunilor au creat condiţiile revoluţiei?
Kuzmin: Asta se poate, fără intenţie. Nu-mi puteţi aduce dovada de ce mereu vă abateţi de la cursul normal al dezvoltării comunismului şi revoluţiei şi faceţi front comun cu fascismul care triumfă în Italia şi Europa? Ce aveţi de spus?
Rakovski: Dacă nu ţinem seama de scopul „Acelora” aveţi dreptate; dar noi nu avem voie să ignorăm existenţa şi ţelul „Acelora” şi faptul că Stalin deţine puterea în URSS.
Kuzmin: Nu văd nici o legătură între acestea.
Rakovski: Pentru că nu voiţi! Puncte de reper sunt o mulţime. Stalin este pentru noi (trotzkiştii) un bonapartist, nu un comunist.
Kuzmin: Dar fascismul este anticomunism curat, atât contra comunismului stalinist cât şi contra celui trotzkist. Şi dacă „Aceia” au atâta putere de ce nu au împiedicat aceasta?
Rakovski: Pentru că „Aceia” l-au propulsat pe Hitler. Kuzmin: Acum bateţi recordul în absurdităţi.
Rakovski: Eu am recunoscut că opoziţia a eşuat. „Aceia” au recunoscut că Stalin nu poate fi răsturnat printr-o lovitură de stat, de aceea, cu experienţa lor istorică au găsit altă soluţie: să procedeze cu Stalin ca odinioară cu ţarul. Era însă o piedică care ni se părea nouă de neînvins: în Europa nu era o ţară care ar fi putut săvârşi invazia, nici una nu avea o armată aşa de mare şi nici poziţia geografică care să permită o invazie în Uniunea Sovietică. Deoarece lipsea adversarul, „Aceia” trebuiau să-l găsească. Numai Germania, din punct de vedere numeric şi strategic ca poziţie, era în stare să năvălească în Uniunea Sovietică şi să-l doboare pe Stalin. Dar republica din Weimar nu era în acel moment în stare de aşa ceva.
Pe cerul foametei din Germania începea să strălucească steaua lui Hitler. Ochii ascuţiţi s-au îndreptat asupra lui. Lumea a admirat ridicarea lui fulminantă. Eu nu vreau să afirm că aceasta a fost numai opera noastră. Tratatul revoluţionaro-comunist de la Versailles adună din ce în ce mai multe mase în jurul lui. Versailles a adus Germaniei proletarizare, foamete, şomaj, toate nu puteau să aducă decât triumful revoluţiei comuniste. Deoarece aceasta a eşuat sub Stalin, pentru ca Germania să nu cadă sub acest nou Bonaparte, s-au imaginat planul Dawes şi planul Young, care au ameliorat puţin situaţia Germaniei. Determinismul economic a silit proletariatul german să recurgă la revoluţie. Dar, fiindcă sub Stalin revoluţia social-internaţională a fost zădărnicită, proletariatul german a fost canalizat spre revoluţia naţional-socialistă. Aceasta a fost o faptă dialectică (arta de a acţiona cu metoda). Cu toate condiţiile propice, naţional-socialiştii n-ar fi izbândit în Germania fără ajutorul nostru. În 1929, când partidul naţional-socialist se afla într-o criză de descreştere şi mare lipsă de bani, „Aceia” au trimis un mesager; eu îi cunosc chiar numele, acesta a fost Warburg. Fiind în tratative cu Hitler, s-au înţeles asupra finanţării partidului naţional-socialist. Hitler primeşte în câţiva ani milioane de dolari trimise de Wallstreet şi milioane de mărci procurate de Schacht cu care întreţine serviciile SA şi SS; finanţarea alegerilor următoare, care aduc triumful lui Hitler, cu dolari şi mărci date de „Aceia”.
Kuzmin: După spusele dumneavoastră, cei ce tind spre un comunism perfect să înarmeze tocmai pe unul ca Hitler, care jură să nimicească prima naţiune comunistă? Ce să spun, halal logică la aceşti oameni ai finanţelor!
Rakovski: Dumneavoastră uitaţi mereu bonapartismul lui Stalin. Amintiţi-vă că în comparaţie cu Napoleon, cel care a anihilat efectele revoluţiei franceze, chiar un Ludovic al XVIII-lea, un Wellington, un Metternich, chiar un autocrat ca ţarul apar ca revoluţionari. Aceasta este teză adevărat stalinistă. Teza lui, despre relaţiile coloniilor vis-a-vis de ţările imperialiste, cred că o cunoaşteţi pe de rost. După această teorie şi emirul Afganistanului şi regele Faruk sunt comunişti, deoarece ei luptă contra coroanei britanice. De ce să nu fie şi Hitler în lupta lui contra lui Stalin, obiectiv, un comunist? Şi în sfârşit, ca să n-o lungesc, îl vedeţi acum pe Hitler cu o putere militară crescândă, care-şi întinde Reichul al III-lea până va fi destul de puternic să-l atace pe Stalin şi să-l doboare.
Nu observaţi ce mieluşei s-au făcut lupii de la Versailles care se rezumă la un uşor mârâit? Sunt acestea tot întâmplătoare? Hitler va invada URSS şi, aşa cum în 1917 l-au izgonit pe ţar după înfrângere, aşa îl vom izgoni şi înlocui pe Stalin. Şi din nou va suna ceasul revoluţiei mondiale. Naţiunile democratice, azi adormite, vor simţi un vânt nou când va veni Trotzki din nou la putere aşa cum au simţit o schimbare prin războiul civil. Hitler va fi atacat din vest, iar generalii lui îl vor lichida. Este deci acţiunea lui Hitler, obiectiv, comunistă?
Kuzmin: Eu nu cred în fabule şi nici în minuni!
Rakovski: Aşadar, dacă dumneavoastră nu vreţi să credeţi că „Aceia” sunt în stare să realizeze ceea ce doresc, atunci pregătiţi-vă să trăiţi invazia în Uniunea Sovietică şi sfârşitul lui Stalin în decurs de un an. Chiar dacă consideraţi acestea drept minuni sau hazarduri, să fiţi pregătiţi să le trăiţi. Dar, chiar în cazul că acestea sunt ipoteze, într-adevăr refuzaţi să credeţi ceea ce v-am povestit?
Kuzmin: Bine, să privim lucrurile ipotetic, ce propuneţi?
Rakovski: Pe noi nu ne interesează atacul asupra Uniunii Sovietice, deoarece doborârea lui Stalin înseamnă distrugerea acestui comunism; chiar dacă el este formal, noi vom reuşi încă o dată să-l transformăm într-un comunism real.
Kuzmin: Minunat, care este soluţia?
Rakovski: Înainte de toate trebuie să avem grijă ca pericolul potenţial din partea lui Hitler să dispară.
Kuzmin: Dacă dumneavoastră spuneţi că „Aceia” l-au adus în vârf ca Fuhrer, ei trebuie să aibă putere asupra lui şi el trebuie să-i asculte.
Rakovski: În grabă, nu m-am exprimat îndeajuns de limpede şi nu m-aţi înţeles. Chiar dacă „Aceia” l-au finanţat, poate că scopul final al „Acelora” este diferit de al lui. Warburg s-a întâlnit cu Hitler sub un nume fals, nu ştiu dacă Hitler a ştiut că el este evreu. Apoi el i-a spus o minciună, că un grup de financiari ai Wallstreet-ului l-au trimis ca să finanţeze naţional-socialismul împotriva Franţei, deoarece Franţa duce o politică economică care provoacă o criză în America.
Kuzmin: Şi Hitler a crezut această poveste?
Rakovski: Nu ştiu, nu este important, pentru noi a fost important ca el să vină la putere, ţelul nostru a fost să provocăm războiul şi Hitler înseamnă război, înţelegeţi?
Kuzmin: Înţeleg. Dar acum eu nu văd altă cale decât un pact între Uniunea Sovietică şi ţările democratice, pact care să-l intimideze pe Hitler. Eu cred că puterea lui nu este atât de mare încât să se îndrepte contra tuturor statelor lumii, destul de tare însă, rând pe rând…
Rakovski: Nu vi se pare aceasta o soluţie prea simplă, pot spune chiar o soluţie contrarevoluţionară?
Kuzmin: Ca să împiedicăm un război contra Uniunii Sovietice?
Rakovski: Tăiaţi această frază în două: „să împiedicăm un război” nu sună contrarevoluţionar? Gândiţi-vă: fiecare comunist adevărat, având în faţă pe Lenin ca idol şi pe alţi mari strategi, trebuie să dorească totdeauna război. Nimic nu grăbeşte aşa paşii revoluţiei mondiale ca războiul. Aceasta este o dogmă marxist-leninistă. Acest comunism naţional, acest bonapartism este capabil să întunece de aşa manieră mintea comunistului pur, încât acesta nu-şi dă seama de întorsătură. Stalin tinde să subordoneze Revoluţia Naţiunii în loc să subordoneze Naţiunea Revoluţiei.
Kuzmin: Ura dumneavoastră faţă de Stalin vă întunecă mintea şi vă face să vă împotmoliţi în controverse. N-am fost noi de părere că un atac contra Uniunii Sovietice trebuie evitat?
Rakovski: Şi de ce trebuie un război să fie neapărat îndreptat contra Uniunii Sovietice? Kuzmin: Ce alt popor ar fi ţinta atacului lui Hitler? Este clar că în urma discursurilor lui
atacul este îndreptat contra Uniunii Sovietice. Ce dovezi ne mai trebuie?
Rakovski: Dacă dumneavoastră şi bărbaţii din Kremlin credeţi fără discuţie acest lucru, atunci de ce aţi provocat războiul civil în Spania? Să nu-mi spuneţi că motivele au fost exclusiv revoluţionare. Stalin nu este capabil să realizeze o oarecare teorie marxistă. Dacă la bază ar fi fost un motiv revoluţionar, atunci nu era corect să se jertfească atâtea minunate forţe revoluţionare. Este naţiunea cea mai îndepărtată geografic de Rusia şi o cunoaştere elementară a regulilor strategice ar fi impus să nu se irosească acolo atâta putere. Cum ar fi putut Stalin să aprovizioneze o republică sovietică spaniolă şi să o susţină din punct de vedere militar? Dar să fim serioşi: alţi factori au stat la baza războiului din Spania. Acolo este un punct strategic important, o răscruce a intereselor ţărilor capitaliste. Teoretic a fost just, dar nu în practică. După cum vedeţi, nu are loc un război între capitalismul democratic şi cel fascist. Dacă Stalin este capabil să creeze un motiv care să ducă la un conflict între statele capitaliste, atunci de ce să nu fie posibilă o situaţie inversă?
Kuzmin: Putem admite ipoteza, dacă condiţiile sunt aceleaşi.
Rakovski: Deci suntem de acord că un război contra Uniunii Sovietice trebuie evitat şi că acesta trebuie provocat între statele capitaliste.
Kuzmin: Noi doi suntem de acord sau această părere o au „Aceia”?
Rakovski: Este părerea mea. Eu nu am de la „Aceia” nici o însărcinare şi nici nu am contact cu ei. Dar vă pot asigura că „Aceia” au la acest punct aceeaşi părere, la fel şi Kremlinul.
Kuzmin: Este important să stabilim de la început acest lucru. Totuşi aş vrea să ştiu, pe ce vă bazaţi când credeţi sigur că „Aceia” sunt de aceeaşi părere.
Rakovski: Dacă aş fi avut timp să expun în întregime Planul lor, atunci aţi fi cunoscut motivele pentru care ei sunt de acord. Acum voi numi numai trei motive.
Kuzmin: Care sunt acestea?
Rakovski: Unul este că Hitler, acest incult si primitiv individ, a creat din intuiţie naturală şi chiar împotriva opoziţiei tehnice a lui Schacht un sistem economic periculos în cel mai înalt grad. Analfabet în orice teorie economică, ţinând seama numai de necesităţi, el a făcut ca noi în Uniunea Sovietică: a exclus Finanţa internaţională şi cea particulară. Aceasta înseamnă că el şi-a luat dreptul şi privilegiul să facă bani, nu numai monedă fizică ci şi monedă financiară pentru tranzacţii contabile (monedă fictivă); el şi-a însuşit astfel instrumentul de a produce în exclusivitate pentru stat. El ne-a întrecut, deoarece noi în Rusia am desfiinţat acest sistem şi l-am înlocuit cu un aparat greoi, numit capitalism statal; aceasta a fost o victorie foarte costisitoare în slujba demagogiei prerevoluţionare. Soarta i-a fost favorabilă lui Hitler; el nu a avut nici un gram de aur, de aceea n-a fost ispitit să pună aurul la paritatea sau la baza monedei lui. Singura paritate a monedei sale au fost capacitatea tehnică şi munca susţinută a germanilor; tehnica şi munca au fost tezaurul lui. Acestea sunt atât de contrarevoluţionare, încât, după cum ştiţi, a desfiinţat ca prin minune şi radical şomajul în rândul milioanelor de germani.
Kuzmin: Printr-o înarmare galopantă.
Rakovski: Ah, nici gând! Hitler ar fi fost singurul în stare, spre deosebire de celelalte state, să pună fără greutate economia lui în slujba unei producţii pacifiste. Puteţi să vă imaginaţi ce înseamnă un asemenea sistem, dacă de el s-ar molipsi şi alte popoare şi ar forma un sistem autarchic într-un cerc închis? Ca, spre exemplu, Commonwealth-ul britanic? Imaginaţi-vă dacă ar funcţiona ceva atât de contrarevoluţionar? Pericolul încă nu este ameninţător: noi am avut noroc că Hitler a construit acest sistem fără o bază teoretică, absolut empiric, nicăieri formulat ştiinţific. Aceasta înseamnă că sistemul nu a trecut un examen raţional deductiv, nu există nici o teză ştiinţifică, nu este încă nicăieri formulată o instrucţiune. Dar pericolul este latent: în fiecare clipă, pe calea inducţiei, se pot crea formule. Acesta este un lucru foarte serios, mai serios decât întreg teatrul şi cruzimea naţional-socialismului. Propaganda noastră nu se atinge de această temă – din controverse polemice s-ar putea naşte formularea şi sistematizarea acestei ştiinţe economice contrarevoluţionare! Avem o singură scăpare: Războiul!
Kuzmin: Şi al doilea motiv?
Rakovski: Dacă Thermidorul revoluţiei ruse a triumfat, atunci acest lucru a fost posibil numai datorită existenţei anterioare a unui naţionalism rus. Fără un asemenea naţionalism, bonapartismul rus nu ar fi fost posibil. Dacă în Rusia s-a întâmplat aşa, unde naţionalismul era embrionar în persoana ţarului, atunci vă închipuiţi ce obstacole ar fi întâmpinat marxismul într-o Europă cu un naţionalism perfect dezvoltat! Marx a făcut o mare greşeală în alegerea locului în care să învingă revoluţia. Marxismul nu a biruit în ţările puternic industrializate, ci în Rusia, unde proletariatul a fost aproape inexistent. Vedeţi cum se ridică naţionalismul puternic în centrul Europei şi se transformă în fascism? Vedeţi cât este de molipsitor? Veţi înţelege că acum este momentul să tragă Stalin foloase şi deci este posibilă zdrobirea naţionalismului în Europa printr-un război. Acest război ar fi foarte profitabil.
Kuzmin: Ca s-o luăm sistematic, Rakovski, aţi numit un motiv economic şi unul politic. Şi care este al treilea?
Rakovski: Uşor de ghicit. Mai avem un motiv religios. Fără să zdrobim ceea ce a rămas din creştinism este imposibilă victoria comunismului. Istoria ne arată că revoluţiei i-au trebuit şaisprezece secole până la un prim succes, când i-a reuşit o primă sciziune a bisericii. Într-adevăr, creştinismul este singurul nostru duşman: politicul şi economicul în naţiunile burgheze sunt numai consecinţele lui. Creştinismul care defineşte individul este capabil să asfixieze statul ateist sau laic cu toată poleiala lui revoluţionara, aşa cum o trăim în Rusia. Creştinismul poate produce un nihilism spiritual care încă trăieşte în masele asuprite şi creştine: nici în douăzeci de ani de marxism nu au fost biruite acestea. Trebuie să recunoaştem că, pe plan religios, Stalin nu a fost un bonapartist. Nici noi nu am fi putut face mai mult. Dacă Stalin, ca şi Napoleon, ar fi îndrăznit să treacă Rubiconul creştinismului, atunci naţionalismul cu efectul lui antirevoluţionar ar fi crescut înmiit.
Kuzmin: Într-adevăr, părerea mea personală este că aţi enunţat trei puncte care formează într-adevăr linia unui plan. Cu aceasta pot fi de acord. Dar eu am rezerve şi neîncredere în ceea ce priveşte expunerea dumneavoastră cu privire la oameni, organizaţii şi fapte. Dar continuaţi cu linia generală a planului dumneavoastră.
Rakovski: Da, acum da. Momentul a sosit. Cu o rezervă: eu expun pe propria mea răspundere. Eu expun cele trei puncte ca păreri ale „Acelora”; dar este posibil ca pentru acest scop ei să aibă un alt plan, poate mai eficient. Ţineţi cont de acest lucru. Să fiu cât se poate de scurt. Pentru armata germană nu mai există motivul pentru care a fost concepută, anume distrugerea comunismului (finanţată fiind de „Aceia”, dar cu alt scop şi anume: instaurarea trotzkiştilor în locul lui Stalin). Cu alte cuvinte, nouă, opoziţiei, să ni se dea posibilitatea de a lua puterea, să schimbăm frontul, iar agresiunea lui Hitler să aibă loc de la est spre vest.
America nu poate sili Franţa sau Anglia să intre în conflict cu Hitler şi cu Stalin în acelaşi timp. În acest caz ar trebui ca America să intre din prima zi în război. Este însă imposibil. America încă nu a intrat până acum într-un război dacă nu a fost atacată. Dacă provocarea nu are succes, atunci agresiunea trebuie inventată. În 1898 agresiunea contra Spaniei, a cărei înfrângere era aproape sigură, a fost născocită, mai bine-zis „Aceia” au născocit-o. În 1914 provocarea a avut succes. Această minunată tactică americană, pe care o admir, pune totdeauna o condiţie: ca agresiunea să fie bine plasată, adică când îi convine celui care a fost „atacat”, deci atunci când America este destul de înarmată. Este cazul acum?.Nu. America are azi mai puţin de o sută de mii de oameni sub arme şi o aviaţie mediocră; considerabilă este numai marina. Cu aceasta, America nu poate convinge pe aliaţi să declare război Rusiei. Franţa şi Anglia au numai o flotă aeriană bună. Deci, nici America nu schimbă echilibrul de forţe.
Kuzmin: Vă rog să-mi expuneţi realizarea tehnică.
Rakovski: Cum v-am arătat, interesele lui Hitler şi Stalin coincid în ceea ce priveşte agresiunea asupra Poloniei; rămâne de văzut cum se poate formula acest pact.
Kuzmin: Şi vă imaginaţi că este uşor?
Rakovski: Cert că nu este simplu. Este nevoie de o diplomaţie mai mare decât cea a lui Stalin. De exemplu, să i se promită şi să i se arate că mobilizarea noastră se va reduce numai la trupele necesare intrării în Polonia, ceea ce necesită într-adevăr oameni puţini. Influenţa noastră trebuie să acţioneze într-atât încât Hitler să-şi concentreze masele în vederea unui eventual atac anglo-francez. Stalin trebuie să fie mai generos în exportul petrolului către Germania, petrol cerut de Hitler. Deocamdată, atâta îmi trece prin minte. Se vor ivi pe parcurs mii de probleme care însă trebuie toate rezolvate în felul acesta. Hitler să aibă toată siguranţa că noi nu dorim partea noastră din Polonia. Asta înseamnă a-l înşela pe Hitler cu un adevăr.
Kuzmin: Dar unde vedeţi înşelăciunea?
Rakovski: Vă pot face să vedeţi singur în ce constă înşelarea lui Hitler. Dar mai întâi vreau să accentuez şi vă rog să uitaţi că eu până acum am expus un plan logic şi normal. Cu acest plan putem reuşi ca statele capitaliste să se distrugă între ele în conflictul fascisto-burghez. „Aceia” rămân în umbră, ca să realizeze planul. Ei nu intervin. Ghicesc în ochii dumneavoastră că socotiţi o prostie faptul că eu vreau să vă demonstrez mereu existenţa „Acelora”.
Kuzmin: Adevărat.
Rakovski: Fiţi sincer, nu vedeţi intervenţia „Acelora”? Ca să vă ajut, intervenţia lor este evidentă şi hotărâtoare. Nu-i recunoaşteţi într-adevăr pe „Aceia”?
Kuzmin: Ca să fiu sincer, nu!
Rakovski: Natural şi logic ar fi ca Hitler şi Stalin să se nimicească reciproc. Un lucru uşor pentru democraţi, uşor de obţinut, chiar dacă permit, notaţi, vă rog, „permit” lui Hitler să-l atace pe Stalin. Germania nu va putea câştiga, întinderea teritorială a Rusiei, lupta disperată a lui Stalin sunt factori suficienţi să doboare Germania, în caz contrar democraţiile îl vor ajuta metodic pe Stalin până când ambele armate vor fi epuizate. Acesta ar fi ţelul natural al democraţilor, aşa precum mulţi oameni o cred. Dar nu este aşa, aceste fapte sunt numai pretexte. Există numai un singur ţel – victoria comunismului – şi pentru acest ţel sunt silite să acţioneze democraţiile, dar nu de Komintern-ul şi de „Kapintern-ul” din New York sau Wallstreet-ul. Cine în afară de aceştia ar putea să-i impună Europei o asemenea contradicţie? (să-l ajute pe Stalin). Puterea care este în stare să pună în aplicare această manevră sunt banii. Banii înseamnă Putere. [În anul 1940 Churchill a fost ministrul marinei. Chamberlain a fost prim-ministru. Churchill era deja de partea „Acelora” şi voia să ocupe postul de prim-ministru pentru a forţa războiul contra lui Hitler. Ca persoană particulară, Churchill a fost falit. El datora opt milioane de lire sterline (copiii lui erau mână spartă), lucru care era o mare piedică ca să ajungă prim-ministru, fapt comentat în presa londoneză. „Aceia” – Beneş (preşedintele Cehoslovaciei) – îndeamnă un evreu milionar ceh, proprietarul multor mine de aur sud-africane, să-i plătească datoriile lui Churchill. Acesta execută planul, Churchil este ales prim-ministru. Aşa se manifestă acţiunea „Acelora”. Este un exemplu.]
Kuzmin: Cu ce trebuie să începem?
Rakovski: Eu voi începe chiar mâine să sondez Berlinul. Kuzmin: Pentru o înţelegere în atacarea Poloniei?
Rakovski: Nu voi începe aşa. Mă voi arăta conciliator, deziluzionat de democraţi. În legătură cu Spania voi fi mai moderat… apoi voi aborda problema poloneză.
Kuzmin: Să fiu sincer, după cum gândesc oamenii Kremlinului, astăzi este greu să-mi închipui o asemenea întorsătură în politica internaţională. Numai cu dezvăluirile, cu argumentele şi cu ipotezele dumneavoastră nu putem învinge pe nimeni. Eu personal, care v-am ascultat şi, recunosc, sunt foarte impresionat de cele spuse de dumneavoastră, nu-mi pot imagina un pact între Uniunea Sovietică şi Stalin.
Rakovski: Evenimentele internaţionale vor sili aceasta.
Kuzmin: Daţi-mi ceva concret, ceva care dovedeşte autenticitatea spuselor dumneavoastră. Rakovski: Este de ajuns dacă cineva neoficial ar lua contact cu o persoană importantă? Kuzmin: Da, este mai concret. Aţi vorbit de oameni de finanţe importanţi, de un anume
Schiff sau de un altul care a vorbit cu Hitler şi-l finanţează.
Există politicieni sau personalităţi de rang care aparţin „Acelora” sau sunt în slujba „Acelora”. Cunoaşteţi pe vreunul?
Rakovski: Voi încerca să vă satisfac, deşi v-am spus, eu nu-i cunosc pe „Aceia”. Trotzki mi-a spus odată că unul era Walther Rathenau. Apoi altul, Lionel Rotschild. Aş putea să vă enumăr persoane care, bănuiesc eu, sunt din tabăra „Acelora”, dar dacă ei comandă sau ascultă de comenzi, nu pot spune.
Kuzmin: Spuneţi-mi câţiva.
Rakovski: Din casa bancară Kuhn, Loeb & Co., în Wall-street, familia Schiff, Warburg, Loeb şi Kuhn. Cei înrudiţi cu ei: Baruch, Frankfurter, Altschul, Cohen, Benjamin, Strauss Steinhardt, Blum, Rosenman, Lippmann, Lehman, Dreyfus, Lamont, Rotschild, Loed, Mandel, Morgenthau, Ezechiel, Lasky. Sunt convins că fiecare din cei enumeraţi vor duce un mesaj „Acelora”, dacă nu sunt chiar ei înşişi. Pe urmă, nu se aşteaptă răspuns. Răspunsul îl constituie faptele. Este o tehnică de care trebuie să ţineţi seama. Spre exemplu, dacă doriţi să faceţi un pas diplomatic, nu este nevoie de o formă directă, ci numai de o aluzie şi apoi se aşteaptă…
Kuzmin: Veţi înţelege că nu am nici o cartotecă să caut aceste persoane pe care le-aţi enumerat. Unde se află?
Rakowski: În America.
Kuzmin: Dacă noi începem o acţiune, aceasta costă mult timp, şi noi ne grăbim, mai bine spus nu noi, ci dumneavoastră.
Rakovski: Eu?
Kuzmin: Amintiţi-vă: procesul dumneavoastră începe curând. Hotărâtor este ca planul pe care l-aţi expus să intereseze Kremlinul înaintea procesului. Eu cred că trebuie, în interesul propriu, să ne furnizaţi foarte repede o dovadă că aţi spus adevărul. Dacă puteţi să ne daţi, vă asigur că vă pot salva viaţa… În caz contrar, nu garantez pentru nimic.
Rakovski: Bine, voi încerca. Ştiţi dacă Davies se află la Moscova? Ambasadorul american. Kuzmin: Cred că da, cred că s-a întors.
Rakovski: Aceasta ar fi o cale. Un asemenea caz neobişnuit îmi dă dreptul să calc uzanţele diplomatice.
Kuzmin: Putem presupune că guvernul american stă în spatele tuturor? Rakovski: Nu în spate, ci dedesubt.
Kuzmin: Roosevelt?
Rakovski: Bănuiesc. Urmăriţi cele ce vă spun cu mania dumneavoastră pentru romane de spionaj. Eu aş putea să inventez o poveste întreagă, atâta imaginaţie am, şi să fie credibilă. Pentru fapte şi date cunoscute public nu sunt dovezi mai plauzibile? Uitaţi-vă! Amintiţi-vă de acea dimineaţă de 24 octombrie 1929. Va veni vremea când această dată va fi mai importantă pentru revoluţie decât 24 octombrie 1917. A fost crahul bursei din New York, începutul aşa-numitei „depresiuni” a adevăratei revoluţii, 15 milioane de şomeri! În februarie 1933, ultima lovitură a crizei a fost închiderea băncilor. Mai mult n-a putut face „Finanţa” decât să-i dea una în cap americanului clasic, care mai stătea în reduta industriei sale, şi să-l facă sclavul Wallstreet-ului. Este cunoscut că fiecare pauperizare a economiei duce la înflorirea parazitismului şi „Finanţa” este marele Parazit. Dar această revoluţie americană n-a avut numai scop cămătăresc, să sporească puterea banului, ea a urmărit mai mult. Puterea banului ca putere politică a fost exercitată până acum indirect. Acum, această putere se va exercita direct, bărbatul care va întruchipa această putere va fi Franklin Delano Roosevelt. În anul 1929, în februarie, în primul an al acestei revoluţii americane, Trotzki pleacă din Rusia. Finanţarea lui Hitler începe în iulie 1929 şi crahul bursei are loc în octombrie. Credeţi că acestea au fost întâmplătoare? Cei patru ani ai preşedinţiei lui Hoover sunt folosiţi de „Aceia” spre a-şi consolida puterea, în America prin revoluţie economică, iar în Rusia prin pregătirea unui război care să-l detroneze pe Stalin. Un asemenea plan trebuia pus în aplicare de un bărbat perfect în organizare şi hotărât. Franklin Delano Roosevelt şi Eleanor Roosevelt, acest cuplu formidabil, au fost executanţii.
Kuzmin: Făcea Roosevelt parte dintre „Aceia”?
Rakovski: Nu ştiu. N-are importanţă, el îşi cunoaşte misiunea şi o îndeplineşte cu mare conştiinciozitate.
Kuzmin: În cazul contactului cu Davies, ce formă alegeţi?
Rakovski: Mai întâi trebuie bine aleasă persoana. Cineva ca „Baronul”. Mai trăieşte încă? Kuzmin: Nu ştiu.
Rakovski: Bine, alegerea persoanei este treaba dumneavoastră, el trebuie să fie discret şi intim şi să se deghizeze ca făcând parte din opoziţie. Poziţia greşită a Uniunii Sovietice trebuie comparată cu poziţia greşită a democraţiei americane, acesta ar fi punctul de apropiere. Dacă Rusia şi America nu au interes să susţină imperialismul şi colonialismul european, atunci vor folosi amândoi, politic şi economic, distrugerea acestui imperialism-colonial, direct sau indirect. Dacă Europa pierde toată puterea sa într-un război, atunci Anglia, cu imperiul ei de limbă engleză, va gravita imediat către America. Hitler comite o agresiune, el este prin fire un agresor. Atunci trebuie pusă întrebarea: ce atitudine trebuie să ia Statele Unite şi Uniunea Sovietică faţă de un război care, indiferent de motiv, este un război între imperialişti? Iată mersul planului:
1) Pact cu Hitler şi împărţirea Cehoslovaciei sau a Poloniei. Preferabil a Poloniei. 2) Hitler va urma planul.
3) Statele democratice (aliaţii) vor declara război lui Hitler şi nu lui Stalin. Oficial se va spune că ambii sunt agresori, dar, strategic şi din punct de vedere al întăririi, trebuie învinşi pe rând, mai întâi Hitler, apoi Stalin.
Kuzmin: Dar dacă Hitler învinge şi învinge rapid? Dacă la fel ca Napoleon, mobilizează întreaga Europă contra Uniunii Sovietice?
Rakovski: Nu este posibil. Uitaţi factorul decisiv: S.U.A. Nu va fi normal ca S.U.A. să susţină pe Stalin şi pe aliaţi? Dacă sprijinim ambele părţi care se află în conflict cu ajutoare, asigurăm prelungirea războiului.
Kuzmin: Şi Japonia?
Rakovski: Japonia are destul de furcă cu China. Kuzmin: Credeţi că ambasadorul Davies…
Rakovski: Nu am fost lăsat să iau contact cu el. Dar ţineţi minte un amănunt – numirea lui Davies ca ambasador a fost anunţată oficial în noiembrie 1936; presupunem că Roosevelt a plănuit numirea lui mai înainte. Se ştie că de la numire până la înscăunarea unui ambasador trece mult timp, deci cred că încă din august a fost de acord cu numirea lui. Ce a fost în august? Sinoviev şi Kamenev au fost împuşcaţi. Pot să jur că numirea lui Davies are ca singur scop să revizuiască din nou politica „Acelora” faţă de Stalin. Sunt convins. Cu câtă îngrijorare a urmărit Davies căderea unuia după altul a şefilor opoziţiei în „lichidarea” (curăţirea) lor din Partid! Ştiţi că el a fost prezent şi la procesul lui Radek?
Kuzmin: Da.
Rakovski: Îl vedeţi. Vorbiţi cu el, aşteaptă de luni de zile acest lucru.
Kuzmin: Pentru azi trebuie să încheiem. Dar înainte de a ne despărţi, vreau să ştiu mai mult. Presupunem că toate cele ce am discutat sunt adevăruri şi totul se va realiza. În acest caz „Aceia” vor pune anumite condiţii. Bănuiţi care pot fi acestea?
Rakovski: Nu este greu de ghicit. Prima condiţie este ca executarea comuniştilor, aşa-zişii trotzkişti, cum suntem numiţi noi, să înceteze. Apoi se vor fixa sfere de influenţă, cum să mă exprim, graniţa ce va despărţi comunismul formal de comunismul real. Apoi se va discuta despre asigurarea ajutorului reciproc pe perioada executării planului. Veţi trăi paradoxul că o mulţime de oameni, duşmani ai lui Stalin, îl vor sprijini, aceştia nefiind nici proletariat, nici spioni de meserie. În păturile cele mai de sus ale societăţii se vor ridica, plini de curaj, oameni care vor susţine comunismul formal al lui Stalin. Este cunoscut că marxismul este numit şi hegelianism. Idealismul lui Hegel este adaptarea vulgară la misticismul lui Baruch Spinoza. „Aceia” sunt adepţii lui Spinoza şi viceversa. „Aceia”, adică Marx, ca adept al lui Spinoza n-a fost credincios învăţăturii sale din motive tactice. Marxismul nu are dreptate când spune că din contradicţie se naşte sinteză. După integrarea reuşită a tezei şi antitezei ca sinteză se naşte o realitate, un adevăr care culminează într-un acord final între subiectiv şi obiectiv. Nu vedeţi? La Moscova comunism, la New York, capitalism. Teza şi Antiteza. Analizaţi-le pe amândouă. Moscova: comunism subiectiv şi capitalism obiectiv = capitalism de stat. New York: capitalism subiectiv şi comunism obiectiv. În rezumat: Finanţa Internaţională. Capitalism, Comunism şi deasupra tuturor, în ultimă instanţă: „ACEIA”.
CAPITOLUL III
Un adevărat act de acuzare împotriva evreilor de Marcus Eli Ravage
Despre persoana autorului:
Evreul Revici s-a născut la 25 iunie 1884 în Bârlad (România), fiind fiul lui Loeb Revici şi al soţiei sale Bella Rosenthal. În anul 1900 a emigrat în America luând numele Ravage. Între anii 1909 şi 1913 a studiat la Universităţile din Missouri, Illinois şi Columbia din New York, unde şi-a luat doctoratul. Pe data de 2 decembrie 1915 s-a căsătorit cu Jeanne Louis Martin din Paris. Au avut 5 copii: Suzana, Anna, Louise, Bella şi Mark.
A publicat: „An American in the Making”, „The Jew Pazs”, „The Mylady of Europe”, „The Storz of Teamport Donee”, „Scandalul petrolului american (1924)”, „Cinci din Frankfurt”, „Istoria Rotschilds-ilor”.
Cartea „Un adevărat act de acuzare împotriva evreilor” (A Real Case Against the Jews) a apărut în anii 1930 şi 1931 în limbile germană, olandeză, franceză, spaniolă şi cehă.
Un adevărat act de acuzare împotriva evreilor
– un evreu dă la iveală întreaga profunzime a vinovăţiei lui –
„Pe bună dreptate au (goimii) ciudă pe noi”. Nu are nici un sens să afirm contrariul. De aceea să nu pierdem timp cu minciuni sau alibiuri. Este cunoscut că aceasta provoacă numai neînţelegere. Mulţi goimi au prieteni evrei mi s-a spus: pe mine personal, deşi sunt un evreu din cei mai îndoctrinaţi, nu vor să mă atace direct când pornesc atacul contra noastră, ceea ce înseamnă că ei mă consideră aproape unul de al lor. Însă această excepţie nu mă obligă deloc să le fiu îndatorat. Goimii sunt arţăgoşi, tind să ajungă sus, sunt necinstiţi şi materialişti, exact precum evreii pe care îi urăsc, dar eu nu doresc să-i critic.
Doamne fereşte, eu nu reproşez nimănui faptul de a nu putea suferi pe cineva. Ceea ce însă mi se pare curios în această afacere antisemită este lipsa totală de materie cenuşie din capetele lor. Umblă pe ocolite şi folosesc scuze fantasmagorice şi transparente. Sunt teribil de aroganţi şi, dacă jocul nu ar fi grotesc, aş putea cu adevărat să mă supăr. Nu afirm că voi (goimii) aţi fi lipsiţi de profesionalism în ceea ce priveşte activitatea antisemită; de cincisprezece secole vă îndeletniciţi cu această treabă. Dar când mă uit la voi, când aud argumentele voastre copilăreşti, am impresia că nu aveţi nici cel mai mic habar despre ceea ce se petrece în jurul vostru.
Sunteţi plini de ură contra noastră dar nu sunteţi în stare să spuneţi de ce! Vă bateţi capul o zi întreagă să formulaţi un pretext sau cum îl numiţi voi: dovadă. De secole aţi adunat dovezi una peste alta pentru acţiunile voastre antisemite, dar fiecare găselniţă nouă este mai ridicolă decât cea veche, pretextele voastre se contrazic şi astfel se reduc la zero.
Nu demult s-a putut auzi că suntem (noi evreii) vânduţi banului şi când facem afaceri ne gândim numai la punga noastră. Acum se vorbeşte la fiecare colţ de stradă că nu există domeniu în care evreii să nu fi pătruns. Noi suntem, după părerea voastră, în acelaşi timp sociabili şi neasimilabili pentru că nu vrem să ne încuscrim cu voi! Noi suntem ambiţioşi şi tindem să ne căţărăm sus şi suntem un pericol pentru puritatea rasei voastre. Noi suntem atât de săraci încât v-am ajutat să intraţi în posesia unor întreprinderi în care puteţi exploata şi înşela şi suntem atât de bogaţi încât v-am alungat din cartierele cele mai nobile.
În război ne eschivăm de la datoria faţă de patrie pentru că firea noastră este pacifistă. Noi suntem însă iniţiatorii conflictelor şi tragem cele mai mari foloase din războaiele locale şi mondiale [Protocoalele Sionului]. Noi întruchipăm în aceeaşi persoană pe întemeietorul şi pe reprezentantul capitalismului. În acelaşi timp noi suntem mecanismele care învârtesc roata revoluţiilor contra capitalismului. Istoria nu cunoaşte un alt exemplu pentru o asemenea diversitate. Dar, stai! Era aproape să uit motivul tuturor motivelor. Noi suntem poporul cel mai îndărătnic care nu a adoptat niciodată creştinismul şi suntem poporul nelegiuit care am crucificat pe întemeietorul creştinismului. Dar eu vă spun că vă înşelaţi, sau suferiţi de necunoaşterea proprie, sau vă lipseşte curajul să priviţi faptele făţiş şi să recunoaşteţi adevărul. Îi urâţi pe evrei nu pentru că au trimis la moarte pe Cristos, după cum cred mulţi, ci pentru că din noi, din poporul nostru s-a născut. Adevăratul motiv al luptei voastre contra noastră nu este faptul că noi nu am devenit, ci acela că v-am silit pe voi să deveniţi creştini. Şi pentru că istoria a consemnat demult nelegiuirea noastră acuzaţia voastră nu face doi bani.
Ne acuzaţi de a fi instigatorii revoluţiei din Moscova. Să presupunem că este adevărat. Ei şi ce? În comparaţie cu ceea ce a înscenat evreul Paul din Tarsus în Roma, revoluţia bolşevică este numai o banală răfuială pe uliţă. Faceţi mare scandal că noi evreii avem o influenţă nefastă asupra teatrelor şi cinematografelor voastre. Perfect! De acord! Aveţi dreptate. Dar ce importanţă are acest lucru în comparaţie cu influenţa noastră asupra bisericii voastre, asupra şcolilor voastre, asupra legislaţiei voastre, asupra guvernelor voastre, chiar şi asupra întregii voastre vieţi spirituale!
Un prostănac rus a tipărit o carte numită Protocoalele Sionului. În ea scrie că noi am complotat spre a dezlănţui primul război mondial. Da! Recunoaştem că dovezile sunt autentice. Dar ce înseamnă aceasta pe lângă activitatea conspirativă de netăgăduit dusă de noi de-a lungul istoriei?
Dacă voi luaţi în serios vorbăria despre comploturile evreieşti, atunci daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru demn de comentat. Ce sens are să ne aduceţi acuzaţii privind controlul nostru asupra opiniei publice prin oameni ai finanţelor sau jurnalişti şi magnaţi evrei ai cinematografiei, când întreaga voastră civilizaţie este bazată pe mitul evreiesc!
Nici nu vă daţi seama de adevărata imensitate a vinovăţiei noastre. Noi suntem penetranţi, suntem distructibili, suntem revoluţionari. Am luat în posesie şi întregul vostru univers. Am introdus răul în idealurile voastre, în soarta voastră. Suntem cauza nu numai a ultimului război, ci a tuturor războaielor. Am fost iniţiatorii nu numai ai revoluţiei bolşevice, ci a tuturor revoluţiilor din istoria voastră. Am introdus în viaţa particulară, politică şi socială neînţelegere şi haos. Acest lucru îl facem şi astăzi. Nimeni nu ştie cât timp o vom mai face. Priviţi în trecut o clipă şi veţi vedea ce s-a întâmplat. Acum douăzeci de secole aţi fost o masă.de oameni nevinovaţi, fără grijă şi păgâni. V-aţi închinat mai multor zei şi zeiţe, zei ai luminii, ai apelor şi ai pădurilor. Fără să vă ruşinaţi aţi fost mândri de goliciunea voastră măreaţă. Aţi făurit zeilor chipuri cioplite, după înfăţişarea voastră. Aţi găsit plăcere în lupte şi războaie. Bătăliile şi sclavagismul erau înscrise pe stindardele voastre politice. Aţi străbătut şi cercetat natura şi aţi aflat misterele vieţii, punând temelia ştiinţelor naturale şi a filozofiei. V-aţi însuşit cultura, prin rafinament o conştiinţă socială şi viziune sentimentală cu privire la egalitatea indivizilor.
Cine ştie la ce apogeu sublim şi înalt aţi fi ajuns dacă noi v-am fi lăsat singuri şi în pace. Dar noi nu v-am lăsat singuri. Noi v-am luat în cleştele nostru şi am dărâmat ceea ce aţi clădit voi frumos şi solid. Noi am schimbat întregul curs al istoriei voastre. Noi v-am înjugat la carul nostru, atât de tare cum nici un popor din Africa sau Asia nu a fost înjugat. Aceasta am realizat-o fără arme, fără gloanţe, fără sânge şi bătălii zgomotoase, fără violenţă. Noi am săvârşit aceasta numai prin puterea irezistibilă a spiritului, a inteligenţei, a ideilor şi a propagandei noastre. Noi am făcut din voi purtătorii îngăduitori şi inconştienţi pe întreg globul ai misiunii noastre. Fără să vă daţi seama la ce v-am supus, v-aţi transformat în mijlocitorii principali ai tradiţiilor rasei noastre şi aţi răspândit în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului mitologia noastră. Poruncile clanului nostru strămoşesc constituie sâmburele vieţii voastre morale. Legile strămoşilor noştri sunt fundamentul tuturor constituţiilor voastre şi jurisprudenţei voastre. Legendele şi poveştile noastre sunt soliile sfinte pe care le şoptiţi copiilor voştri cu o voce plină de mister. Cântecele şi cărţile voastre de rugăciuni sunt pline de scrieri ale poeţilor noştri. Istoria noastră naţională face parte neapărat din învăţătura pe care preoţii şi învăţătorii voştri o propagă. Regii şi profeţii noştri sunt eroii voştri. Ţărişoara noastră din trecut este pământul vostru sfânt. Literatura noastră tradiţională este Biblia voastră. Ceea ce poporul nostru a gândit şi propovăduit aţi împletit indisolubil în limba şi tradiţia voastră încât niciunul din voi nu poate fi considerat cult dacă nu cunoaşte valorile ereditare ale poporului nostru. Pescarii şi păstorii evrei sunt sfinţii voştri ale căror chipuri sunt imortalizate în mii de statui şi icoane şi pentru care aţi ridicat nenu-mărate catedrale. O tânără evreică reprezintă pentru voi simbolul maternităţii şi al feminităţii. Un evreu rebel este punctul cardinal al religiei voastre. Noi am dărâmat zeii voştri şi am îndepărtat moştenirea voastră strămoşească şi v-am substituit dumnezeul nostru şi tradiţia noastră. În istoria lumii nu există o cucerire asemănătoare ca aceasta prin care v-am făcut supuşii noştri. Cum se explică această reuşită? Pot să afirm că aproape din întâmplare. Acum două mii de ani în Palestina religia noastră a căzut pradă ruinei şi materialismului. Cămătarii erau stăpânii templelor noastre. Preoţii noştri depravaţi şi egoişti storceau vlaga poporului nostru şi înotau în bogăţie.
Deodată s-a ridicat din popor un patriot idealist care a început să cutreiere ţara pentru a purifica credinţa. El nu a voit o nouă biserică. Voinţa sa a fost să propovăduiască şi să dea viaţă nouă credinţei. El a pornit contra preoţilor şi i-a alungat pe cămătari din templu. Aceasta l-a pus în conflict cu stăpânirea. Reprezentanţii Romei, care stăpâneau Palestina, s-au temut de agitaţia lui revoluţionară, l-au arestat, l-au judecat, l-au condamnat la moarte pe cruce, pedeapsă pe atunci obişnuită. Adepţii lui Iisus din Nazaret, sclavi şi meseriaşi dezamăgiţi şi părăsiţi s-au retras din viaţa de toate zilele şi s-au grupat într-o frăţie de oameni pacifişti. După dărâmarea Ierusalimului de către romani, credinţa lui Iisus a ieşit din nou la suprafaţă. Un evreu cu numele Paul şi-a pus în gând să predice pentru soldaţii romani pacifismul, iubirea aproapelui etc., pentru a submina Imperiul Roman. El a devenit apostolul păgânilor şi şi-a dus activitatea atât de bine încât în patru sute de ani, jumătate de glob a devenit un morman de dărâmături şi legea mozaică izvorâtă din Sion a devenit religia oficială a Romei. Acesta a fost începutul puterii noastre în lumea voastră. Dar acesta a fost doar începutul. De la această dată istoria voastră este lupta neîntreruptă între spiritul vostru strămoşesc păgân şi spiritul nostru iudaic.
Jumătate din războaiele voastre mari sau mici au fost războaie religioase care s-au purtat numai în numele unei doctrine sau alteia. Să privim cele trei revoluţii recente din istorie, cea franceză, cea americană şi cea bolşevică. Ce altceva au fost decât triumful ideilor evreieşti, bazate pe dreptate, ordine socială, politică sau economică. Sfârşitul este încă departe. Noi suntem încă stăpânii. În momentul de faţă, credinţa voastră va intra în conflict cu fundamentaliştii, pe de o parte, şi internaţionaliştii, pe de alta. Un război între cei ce încearcă să ne combată şi să ne înlăture (fundamentalişti) şi voi care ţineţi de învăţătura noastră.
Neîncetat se duce o luptă pentru interesele noastre deosebite fără ca oamenii să bage de seamă contradicţia. Neîncetat se manifestă puritanismul iudaic sub formă de cenzură în teatru, legislaţie, presă şi biserică ca şi alte interdicţii la nivel naţional. Şi în timp ce aceasta se întâmplă sub ochii noştri, voi pălăvrăgiţi despre influenţa evreilor asupra cinematografiei. Este de mirare că ne urâţi? Noi v-am pus un bolovan în calea progresului vostru. Noi v-am pus în mână o carte şi o credinţă străină pe care voi nu le puteţi digera şi din care cauză sunteţi în permanenţă neliniştiţi. În acelaşi timp nu aveţi tăria sufletească nici să le respingeţi nici să le acceptaţi cu toată inima. Bineînţeles, voi nu aţi aderat sufleteşte niciodată total la religia creştină. În fundul inimii voastre sunteţi încă păgâni. Voi iubiţi încă războaiele şi sculpturile în lemn. Voi sunteţi mândri de goliciunea corpului omenesc. Cu toate democraţiile şi răsturnările sociale, ordinea voastră socială este încă într-o stare de imperfecţiune, de plâns. Noi am produs sciziune în sufletele voastre, v-am tulburat simţurile, am făcut ca dorinţele voastre să fie de neîndeplinit.
În vâltoarea neajunsurilor zilnice, a luptei pentru bani şi pentru existenţă, trebuie să vă amintiţi de predica de duminică: „să nu ai grijă de ziua de mâine”, în lupta pentru un salariu mai bun trebuie să vă amintiţi: „fericiţi cei săraci”. Dacă încercaţi să cădeţi în ispită, atunci, în spiritul învăţăturii iudaice, o mână nevăzută vă atinge pe umăr şi vă ia paharul de la gură.
Totuşi voi nu veţi fi niciodată creştini adevăraţi. În această privinţă noi v-am ales rău. Însă noi v-am stricat pentru totdeauna plăcerea de a fi păgâni. Noi în locul vostru am face la fel. Numai că noi nu ne vom pierde timpul cu explicaţii pentru această ură. Noi nu vom căuta să formulăm pretexte sau să invocăm motive cusute cu aţă albă. Ţinând seama de milioanele de oameni de afaceri evrei nu vom vorbi mereu despre comunism ca despre o invenţie evreiască; ţinând seama de milioanele de lucrători evrei nu ne vom face noi înşine ridicoli vorbind despre capitalismul internaţional ca fiind un monopol evreiesc. Nu, noi vom merge direct la ţintă. Vom analiza de aproape brambureala confuză, amestec de creştinism şi păgânism care se numeşte civilizaţie şi vom declara sus şi tare: Nu, mulţumim pentru acest „talmeş-balmeş”, pentru profeţii voştri, pentru Biblia voastră!
UN MESAJ CĂTRE NEEVREI
Voi creştinii vă jeliţi şi ne acuzaţi pentru influenţa evreilor în cultura voastră. Voi afirmaţi că noi suntem o naţie internaţionalistă, o minoritate unitară în mijlocul vostru, cu tradiţii, interese, năzuinţi şi scopuri care se deosebesc mult de ale voastre. La aceasta voi adăugaţi că această situaţie este în pericol pentru dezvoltarea voastră normală, ea slăbeşte puterea voastră de acţiune şi întunecă drumul pe care trebuie să-l urmaţi. Eu nu văd deloc în acestea un pericol. Voi aţi fost totdeauna guvernaţi de o minoritate şi mie mi se pare absolut neimportant de unde vine cheia care vă guvernează şi ce credinţă are această minoritate. Influenţa noastră este însă adevărată şi este mult mai mare şi mai vicleană decât sunteţi în stare să pricepeţi. Această luptă a voastră contra evreilor ne provoacă durere de cap, ne întristează dar ne şi amuză. Voi faceţi pe grozavii. Alergaţi încoace şi încolo şi vorbiţi peste tot îngroziţi că influenţa evreiască este pretutindeni. Acest lucru ne face să ne „tremure” tot corpul. Noi recunoaştem nedreptatea ce v-am făcut-o silindu-vă să luaţi o tradiţie străină. „Tremurând” vă pun această întrebare: când veţi înţelege, în sfârşit, că credinţa voastră, educaţia voastră, morala voastră, sistemul vostru social, administrativ şi legislativ sunt de la origine croite după modelul iudaic „judisch”.
Apoi, scoateţi la iveală detalii şi vorbiţi despre financiarii evrei şi regii evrei ai cinematografului.
Deodată încetăm să „tremurăm” şi ne apucă râsul. Respirăm uşuraţi şi constatăm că goim-ul nu va cunoaşte niciodată gravitatea crimei noastre. Pentru noi acest lucru este inexplicabil. Sau sunteţi proşti, sau vă lipseşte curajul să ne acuzaţi de această nelegiuire care se vede limpede şi pe care orice avocat inteligent sau judecător poate să o examineze liniştit şi fără enervare.
De ce să ne contrazicem pentru mărunţişuri fără sens când este mult mai lesne să ne acuzaţi pentru fapte capitale? De ce ne acuzaţi de un fals vizibil şi grosolan ca Protocoalele Sionului, când ne puteţi confrunta cu Apocalipsul Sf. Ioan?
De ce pierdeţi timpul cu acuzaţiile la adresa lui Marx şi Trotzki când puteţi să ne puneţi în încurcătură cu Iisus din Nazaret şi Paul din Tarsus. Voi ne numiţi revoluţionari instigatori şi provocatori ai revoluţiilor. Aveţi dreptate, mă închin în faţa acestei descoperiri! Se pot aduce dovezi fără să mistificăm lucrurile că noi suntem cei ce am tras sforile în toate revoluţiile voastre. Este de necontestat că în revoluţia lui Luther noi am avut un amestec. Este un lucru dovedit că în revoluţiile burghezo-democratice din ultimele secole cum este cea franceză sau americană noi am făcut începutul. Dacă n-am fi făcut aceasta însemna să nu ne cunoaştem interesele. Imaginaţia voastră ne acuză de marele război mondial şi revoluţia bolşevică, dar şi un copil putea să vadă că lucrurile nu puteau lua decât o astfel de întorsătură. Însă toate aceste comploturi şi revoluţii nu înseamnă nimic în comparaţie cu marea noastră conspiraţie de la începutul acestei ere, când am reuşit să facem ca religia unei mici secte evreieşti să fie preluată de întreaga lume apuseană. Prin Reformă noi am aşezat Biblia noastră la loc de cinste. Revoluţiile republicane antimonarhice ale secolului al XVIII-lea ne-au eliberat de îngrădirile politice şi sociale. Noi am avut câştig de cauză iar voi aţi fost lăsaţi în pace. Dimpotrivă, aţi devenit bogaţi şi aţi ajuns în posturi înalte. Acestor revoluţii le datoraţi supremaţia voastră în lume.
Dar răsturnarea pe care a adus-o creştinismul în Europa, lucru uşor de dovedit, a fost pusă la cale şi realizată de evrei, drept răzbunare contra unui Stat neiudaic. Şi dacă tot vorbiţi mereu despre aceste comploturi, nu înţeleg de ce nu menţionaţi şi distrugerea Romei şi a civilizaţiei antice, care au pierit de mâna creştinismului iudaic. Este greu de înţeles că voi, creştinii, nu cunoaşteţi originea religiei voastre şi nu vă întrebaţi „de ce” şi „cum” în legătură cu religia. Istoricii voştri, cu excepţia câtorva, nu vă povestesc nimic. Cât despre documentele în cauză care alcătuiesc Biblia voastră nu faceţi decât să le căutaţi, dar nu le citiţi cu atenţie. Noi am făcut o treabă bună. Voi ascultaţi orbeşte propaganda noastră.
Creştinismul, pentru voi, nu este un eveniment obişnuit, istoric, care a reieşit din mersul timpului, ci împlinirea unei profeţii dumnezeieşti, evreieşti. Creştinismul nu a distrus, după cum vedeţi, cultura noastră înaltă evreiască şi nici nu a aruncat omenirea pentru o mie de ani în barbarie şi întuneric.
Creştinismul a fost o mare mişcare revoluţionară pornită din Palestina răspândită prin agitatori evrei, finanţată cu bani evreieşti, răspândită în popor prin toate mijloacele posibile şi asta într-o epocă când iudaismul şi Roma erau duşmani de moarte; a fost o luptă pe viaţă şi pe moarte care s-a terminat cu prăbuşirea statului neevreiesc. Dar voi nu vedeţi nimic din toate acestea, deşi un copil inteligent, care încă nu este îndobitocit de vrăjitorie teologică, prin simpla studiere a faptelor poate să vă spună despre ce este vorba. Voi însă o luaţi razna şi vorbiţi într-una despre comploturi în legătură cu revoluţia rusă şi războiul mondial.
Nu este de mirare că am luat uşor antisemitismul vostru, atâta timp cât nu recurgeţi la violenţă. Amintiţi-vă, nimeni altul decât un om de încredere ca Gibbon a încercat de mult să vă facă lumină. Acum 150 de ani a apărut cartea „Descompunerea şi căderea Imperiului Roman” care a dat cărţile pe faţă. Gibbon care nu era un neprofesionist în istorie n-a încercat să explice sfârşitul unei ere, sfârşitul Imperiului Roman, prin căderea morală a acestuia, n-a susţinut o prostie ca aceasta explicând sfârşitul unui imperiu prin degradarea credinţei şi a vieţii lui tocmai când se afla la apogeu.
Gibbon a trăit în Londra într-un timp când, ca şi în Roma, moravurile erau decăzute. Gibbon a fost de rasă ariană şi admirator al culturii păgâne a vestului, un istoric cu minte şi cu vederi clare. Pentru el nu a fost greu să arate cauza prăbuşirii culturii antice. Creştinismul, legea pornită de la Sion şi porunca lui Dumnezeu pornită de la Ierusalim au fost cauzele, scrie Gibbon, care au pierdut Roma şi unele dintre valorile culturale ale ei. Până aici este totul în regulă. Dar Gibbon n-a dezvoltat problema în profunzime. După cum ştiţi, el s-a născut şi a murit cu o sută de ani înainte de apariţia „antisemitismului ştiinţific”. El a descris religia ce a venit de la răsărit şi s-a răspândit repede peste toate popoarele înfloritoare ale vestului. Nu se gândea că acest plan ce părea că duce la mântuire, ducea la distrugere. Daţi-mi voie să expun pe scurt întreaga poveste, fără să o împodobesc cu minuni, profeţii şi magii. Pentru o mai clară expunere, trebuie să mă întorc în trecut. Totul se poate împărţi în patru acte, punctul culminant fiind actul 3.
Cortina se ridică, suntem în anul 65 a.Ch. Drama se petrece în Iudeea şi Roma. Iudeea este o ţărişoară mică în estul Mării Mediterane, de 500 de ani nu a fost altceva decât un punct geografic. Mereu a fost pârjolită această ţărişoară de războaie, iar locuitorii trimişi în exil sau luaţi ca sclavi de către vecinii ei puternici. După lege era independentă, dar în pragul unui război civil. Imperiul Roman, cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stăpânul lumii. El era cea mai mare putere militară, moştenitorul Greciei antice şi centrul civilizaţiei. Până la această dată aceste două ţări nu au venit deloc sau aproape deloc în contact. Iată că Roma, fără voia ei, a fost împinsă să se amestece în treburile Iudeei. A izbucnit o ceartă între doi fraţi, pentru tronul acestei ţări mici. Pompeius, un general roman aflat tocmai în Damasc cu treburi importante, a fost chemat să medieze între aceşti fraţi. Pompeius, un soldat al republicii, drept şi corect, .a trimis pe unul din fraţi în exil, a pus în capul statului un rabin şi a desfiinţat dintr-o lovitură tronul. Intenţia a fost să facă din Iudeea o provincie romană. Bineînţeles, evreii s-au opus unui asemenea plan.
Pentru a-i linişti şi pentru a domoli rezistenţa locală, romanii au introdus din nou demnitatea regală, dar Roma a pus un rege ales de ea. Acesta era fiul unui perceptor născut din neamul Idumiţilor cu numele Herodes. Evreii nu erau mulţumiţi şi au creat noi tulburări. Autorităţile din Roma s-au arătat puţin binevoitoare. Aceste evenimente au fost numai prologul celor ce aveau să urmeze. Nemulţumirea evreilor a devenit din ce în ce mai puternică şi a dus la împotrivire şi revoltă deschisă.
Stăpânii neevrei au început să introducă în Ierusalim binecuvântata cultură apuseană: idoli sculptaţi, lupte în arenă, drame greceşti şi lupte între gladiatori, toate nefiind pe placul evreilor. Evreul habotnic vedea acestea ca un afront la adresa lui Iehova, chiar dacă funcţionarii romani responsabili afirmau că acestea sunt pentru amuzamentul şi consolidarea garnizoanelor neevreieşti. De asemenea, evreii s-au opus vehement sosirii perceptorilor romani aspri. Dar, mai ales, ei doreau un rege din rasa lor regală. Masele în stare de rebeliune au început din nou să spere în venirea lui Mesia, credinţă veche la ei. Un mântuitor trimis de Dumnezeu să dezrobească poporul de jugul străin. Nu puţini au fost aceia care s-au dat drept mântuitori. În Galileea, un anume Iudas a provocat o revoluţie puternică, susţinută de popor; Ioan Botezătorul acţiona în regiunea Iordanului. Un alt bărbat din nord, care se numea Iisus din Nazaret, împreună cu primii doi a acţionat ca un maestru, declanşând activităţi politice, răzmeriţe, toate într-un iscusit înveliş teologic. Toţi trei foloseau aceeaşi lozincă: „Timpul a sosit” şi curând toţi trei au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte. Cei doi din Galileea au fost crucificaţi.
Iisus din Nazaret a fost la fel ca înaintaşii lui un instigator politic care voia să-şi elibereze patria de asupritorii străini. Există dovezi că el voia să se instaureze cu forţa pe tronul Iudeei independente. El, sau biografii lui, au pretins că la origine era din familia regelui David. Dar linia lui după tată este confuză. Acelaşi biograf, care susţinea originea lui după mamă, după regele David, scrie că Iisus este fiul lui Iehova şi recunoaşte că Iosif nu a fost tatăl lui. Se pare că Iisus a întrevăzut lipsa de perspectivă în misiunea sa politică deoarece a folosit popularitatea lui mare şi talentul oratoric pentru o altă cauză. El începuse să predice în mod primitiv şi populist socialismul şi pacifismul.
Această schimbare în program i-a adus ura claselor alese şi bogate, a preoţilor şi patrioţilor şi a redus numărul adepţilor săi la cei săraci, lucrători şi sclavi. După moartea sa, apostolii săi s-au unit într-o asociaţie comunistă. O predică pe care odată a ţinut-o conducătorul lor pe un deal a devenit pentru ei cadrul atotcuprinzător al învăţăturilor lui, din care ei şi-au croit programul vieţii. A fost o ideologie valabilă mai ales pentru nişte oameni subjugaţi. Ea promitea, în schimbul suferinţelor pe acest pământ, fericire dincolo de mormânt. Ea făcea din nevoi şi neputinţă o virtute. Oamenilor fără perspectivă în viitor li s-a spus să nu-şi facă griji pentru ziua de mâine.
Cei ce erau supuşi ofenselor şi opreliştilor, cei fără apărare erau învăţaţi să nu răspundă răului cu rău. Oamenilor condamnaţi o viaţă întreagă la chinuri şi nevoi li se arăta demnitatea sărăciei şi a muncii. Cel slab, cel dispreţuit, cel dezmoştenit, cel călcat în picioare urma să fie pe lumea cealaltă cel ales şi cel iubit de Dumnezeu.
Fructul misiunii lui Iisus a fost naşterea unei noi secte în Iudeea. Ea nu a fost nici prima, nici ultima. Iudeea a fost, ca şi America modernă, un teren propice pentru forme religioase curioase. „Ebionimii”, cerşetorii cum se intitulau ei, au privit credinţa lor nu ca pe o nouă religie. Ei au fost născuţi evrei şi au rămas evrei.
Învăţătura meşterului lor era mai mult de natură social-filozofică, o formă etică a vieţii, o călăuză în viaţă. Creştinismul modern nu încetează să se întrebe de ce evreii nu au luat credinţa lui Iisus şi nu l-au acceptat pe el. Răspunsul este că la început numai evreii au fost adepţii lui. Nu este de mirare că întregul popor evreu nu s-a alăturat Ebionimilor (primii creştini palestinieni). Putem compara cu americanii care nu toţi s-au alăturat Unitariştilor, Baptiştilor sau altor secte. În timpuri normale, nimeni nu ar fi băgat în seamă această adunătură de zdrenţăroşi. Ei erau sclavi şi lucrători şi atitudinea lor era influenţată de purtarea claselor sus-puse.
Dar într-o luptă ce se duce cu o putere străină în propria ţară, părerea despre lume poate lua forme periculoase. A fost o credinţă a dezamăgirii, a resemnării. Era un pericol ca morala celor ce apărau patria să fie, în război, subminată. Mântuirea sufletului celor veşnici, a întinde şi cealaltă parte a obrazului, această invitaţie la a face concesii sau: „iubeşte-ţi propriul duşman” aveau caracterul unei slăbiri a voinţei poporului în timpuri de criză, uşurând astfel victoria duşmanului. Astfel, nu este de mirare că autorităţile evreieşti au început cu oprimarea Ebionimilor. Adunările lor au fost împrăştiate, căpeteniile lor au fost aruncate în închisoare, învăţătorii lor au fost judecaţi. S-a crezut că această sectă a dispărut cu desăvârşire. Cortina s-a ridicat pentru actul 3 şi evenimentele au luat o altă întorsătură.
Cel mai aprig duşman al acestei secte a fost Saul din Tarsus (Paul), care avea o educaţie bazată pe cultura greacă. El dispreţuia această nouă învăţătură considerând-o contrară vieţii şi lumii. Ca evreu patriot s-a temut ca ea să nu influenţeze cauza naţională. El făcuse multe călătorii şi cunoştea mai multe limbi, era omul potrivit de a porni contra acestei doctrine pacifist-sociale şi de a uni comunităţile evreieşti atât de risipite. Vârfurile autorităţilor din Ierusalim l-au numit principalul conducător în urmărirea şi persecuţia Ebionimilor.
Într-una din zile, pe când era în drum spre Damasc, spre a aresta o grupă din această sectă, i-a venit o idee. În descrierea minunată a apostolilor este descrisă această întâmplare ca o viziune pe care a avut-o Paul. El a văzut clar cât de mici erau şansele de izbândă pentru Iudeea minusculă într-un conflict armat cu cea mai puternică forţă armată din vremea aceea. În al doilea rând, ceea ce era mai important, el a văzut clar că această nouă doctrină a vagabonzilor, pe care el o combătea, ar putea fi o armă împotriva duşmanului.
Pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme periculoase. Răspândite în legiunile romane, ele puteau submina caracterul bărbătesc al acestora şi astfel Ierusalimul putea triumfa. Cu un cuvânt, putem afirma că Paul a fot probabil primul om care a intuit posibilităţile de a purta un război prin propagandă.
El a sosit la Damasc şi spre marea uimire a celor pe care îi persecutase, a anunţat că se converteşte la credinţa lor şi a cerut să fie primit în comunitatea lor frăţească. Întors în Ierusalim, a expus planul său înţelepţilor Sionului. După dezbateri şi discuţii pro şi contra, acest plan a fost aprobat. În rândul căpeteniilor Ebionimilor a întâmpinat o mare împotrivire. Ei au fost foarte bănuitori în ceea ce priveşte intenţiile, metodele şi obiceiurile preluate spre a răspândi această nouă învăţătură, precum şi teama că mor pe jumătate convertiţi, vor face iluzorie exactitatea noii credinţe.
Până la urmă însă Paul i-a convins şi pe aceştia. Şi aşa s-a transformat Saul, cel mai înverşunat prigonitor al lui Iisus, în Apostolul Paul, convertitor al păgânilor. Aşa a început să se împrăştie peste ţările păgâne din vest o nouă religie orientală.
Din nefericire, câmpul de acţiune al lui Paul s-a dovedit foarte propice. Această dogmă, cârpăcită şi cu multe înflorituri, a adunat mai repede mai mulţi adepţi decât s-a sperat şi s-a dorit. Planul său, să nu uităm, a fost urzit numai pentru apărare. În intenţia lui nu a fost să dea lumii o nouă Evanghelie; el a sperat numai să-şi descurajeze inamicul din interior. După ce şi-a atins scopul şi garnizoanele romane au părăsit Palestina, el a fost gata să încheie un armistiţiu. Sclavii şi asupriţii imperiului, exilaţii nefericiţi şi proletariatul nevoiaş din capitală au găsit în învăţătura bine croită a lui Paul mai multă alinare decât în învăţătura de odinioară, a învăţătorului lor crucificat.
Rezultatul a fost că duşmanului i s-au deschis ochii. Ştiri alarmante din partea comandanţilor despre nesupunerea trupelor romane veneau necontenit dinspre Palestina şi altele dinspre Roma. În loc să se amelioreze atitudinea autorităţilor imperiale, acestea au devenit şi mai rigide în hotărârile lor. Precum o pasăre răpitoare, Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc şi spadă şi, după un asediu înverşunat de patru ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70 d.Ch.). Cel puţin aşa au crezut ei. Istoricii din acea vreme ne arată exact intenţiile Romei. Ei ne povestesc că Nero a dat ordin lui Vespasian şi fiului său Titus să distrugă Palestina şi creştinismul.
Pentru romani creştinismul nu a însemnat nimic altceva decât iudaism militant, o părere care nu diferă mult de realitate. În ceea ce priveşte planul lui Nero, jumătate s-a îndeplinit. Palestina a fost total distrusă şi a rămas până astăzi o ruină. Creştinismul însă nu s-a putut distruge uşor. Programul lui Paul s-a realizat în întregime după căderea Ierusalimului. Cum am mai spus, tactica lui a avut ca scop să-i sperie pe cuceritori aşa cum a făcut Moses cu Faraonii. El a pornit la acţiune prudent şi ezitant, ferindu-se să-şi enerveze adversarul puternic.
Paul a fost hotărât să ascută noua sa armă sub nasul lui Nero şi să-l facă să simtă ascuţimea ei, dar nu a avut curajul să o folosească cu toată forţa. Acum, când răul se întâmplase şi Iudeea nu mai avea ce să piardă, Paul a renunţat la orice scrupule şi a pârjolit cu război ţara inamicului. Scopul lui a fost să îngenuncheze Roma aşa cum a fot îngenuncheat Ierusalimul şi să o radă de pe hartă aşa cum a fot ras Ierusalimul. Dacă scrierile lui Paul nu vor reuşi să vă dea un tablou com-plet asupra activităţii lui, atunci doresc să vă atrag atenţia asupra tovarăşului său mai sincer şi mai obiectiv, Ioan.
În timp ce Paul, acţionând în umbra Palatului Imperial şi jumătate din timp ca prizonier în închisorile romane, încerca să se facă înţeles prin parabole şi aluzii camuflate, Ioan, care se adresa cetăţenilor nemulţumiţi din Asia, putea să-şi permită să vorbească deschis. În orice caz, broşura lui, „Apocalipsa lui Ioan”, este o descriere exactă a celor întâmplate şi adevărata faţă a lucrurilor. Roma, numită cu fantezie Babilon, este descrisă, în limba lui plină de ură, ca mama tuturor prostituatelor şi oroarea întregului pământ, ca o femeie beată de sângele celor sfinţi (creştini şi evrei), opresoare a „popoarelor, naţiunilor şi limbilor” şi – pentru a nu lăsa vreun dubiu asupra identităţii ei – ca „oraşul cel mare care domneşte peste regii acestui pământ”. Un înger strigă triumfător: „Babilonul cel mare a căzut, a căzut!”
Apoi urmează descrierea unei distrugeri, un tablou al orgiei.
Comerţul şi industria, precum şi navigaţia, au fost blocate. Arta şi muzica, ca şi „vocea mirilor şi mireselor”, au amuţit, întunericul şi jalea acoperă totul, ca un giulgiu. Cuceritorii creştini înotau în sânge până la hăţul cailor: „Bucuraţi-vă de căderea ei, tu cerule şi voi sfinţilor apostoli şi profeţi, Dumnezeu v-a răzbunat!”
Care este sfârşitul şi scopul final al acestui haos şi al acestei pustiiri? Ioan nu este atât de reticent şi ne spune totul. El îşi încheie profeţia sa cu o viziune minunată a noului, adică reclădirea Ierusalimului. Nu este, vă rog frumos, o alegorie fantastică, ci o realitate, Ierusalimul adevărat, capitala unui regat mare ce cuprinde „cele 12 seminţii ale Israelului”.
Poate spune cineva exact?
Desigur, nici o civilizaţie nu poate ţine piept unui asemenea asalt de durată. În anul 200 străduinţele lui Paul şi Ioan precum şi ale urmaşilor acestora au făcut progrese atât de mari în rândul tuturor claselor societăţii romane încât creştinismul a devenit cultul dominant al întregului imperiu. Aşa precum Paul a prezis, morala şi disciplina se degradaseră complet, astfel încât din ce în ce mai mult legiunile împărăteşti, care fuseseră odinioară spaima întregii lumi şi şira spinării a întregii culturi vestice, fiind în continuă decădere, nu au mai putut face faţă năvălirilor barbare. În anul 326, împăratul Constantin s-a supus convertirii la creştinism şi a declarat creştinismul ca religie oficială, sperând însă să poată ţine în frâu această boală vicleană. Dar era prea târziu. După el, împăratul Iulian a mai încercat, încă o dată, să o stăpânească prin asuprire. Dar nici împotrivirea şi nici concesiile nu au mai fost de nici un folos.
Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venită din Palestina, total găunos şi mâncat de viermi. Victoria a fost de partea lui Paul.
Aceasta a fost metoda prin care o credinţă iudaică modificată a pătruns în lumea vestică. Cel puţin aşa aş argumenta eu, dacă aş fi antisemit şi dacă aş căuta un exemplu demn de crezare de conspiraţie subversivă evreiască.
Notă: Să nu uităm totuşi că autorul acestui text, Revici, este evreu şi deşi deconspiră (fără să vrea) unele „gheşefturi”, perspectiva sa asupra creştinismului este, ca a oricărui evreu, una opozantă şi combatantă. Dacă anumiţi co-etnici ai săi au folosit această religie autentică, creştinismul, ca pe o armă împotriva asupritorilor ţării lor, ca pe un simplu instrument de manevră şi manipulare a maselor, aceasta totuşi nu ştirbeşte cu nimic valoarea spirituală a creştinismului care nu a putut niciodată să fie înţeles în esenţă de către fariseii şi saducheii care l-au crucificat pe Iisus Hristos. Iisus s-a întrupat ca om în Iudeea pentru că tocmai aici era cea mai mare nevoie de mesajul său.
(Prima parte este aici
http://informatii-agrorurale.ro/scrisoare-deschisa-excelentei-sale-presedintele-romaniei-klaus-iohannis-ref-impozitare-avuta-in-vedere-prin-noul-cod-fiscal-si-respectiv-aplicarea-legii-14531-10-2014-propunere-legislat/
https://detoatepentrutotisimaimult.blog/organizatiile-secrete-si-puterea/
///////////////////////////////////////
ASASINII POLITICI AI ROMÂNIEI AU CHIPURI DE LEPRE, CA ȘI buzatu
Romică Adrian VLAD
Acești asasini politici au devenit asasini economici iar ulterior chiar asasini clasici ( a se vedea numărul miilor de morți de pe șoselele dezastruoase ale țării, a se vedea spitalele și azilele morții, a se vedea distrugerea sistematică a economiei și cedarea suveranității naționale, a se vedea legile imbecile și poverile nemernice puse în spinarea poporului … și multe altele…) și-au ales victimele ca fiind milioanele de români din țară cât și din străinătate și acționează în cadrul unei ideologii clare și coerente : jaf în stil mafiot.
Credințele, scopurile și metehnele acestor asasini politici naționali sunt pur criminale; ei acționează în mod rațional și organizat d.p.v. al infracționalității endemice și sunt total incapabili de a înțelege ce este o țară și cum se conduce un popor ; aceștia au reușit o performanță demnă de o execuție în piața publică, aceea de a pune monopol pe țară și de a o falimenta în mod inconștient și în formă continuată.
Priviți în urmă, priviți și în prezent și veți vedea cohorte de chipuri hidoase de lichele politice precum acest „om al zilei” hapsân și hrăpăreț pe nume buzatu – veți descoperi mii și mii de așa ziși șmecheri și inteligenți care fentează totul și nu respectă nimic, ci doar propriile lor interese mafiote aberante și criminale.
Minciuna, corupția, depravarea, prostia, nemernicia, lașitatea, obediența etc… îi caracterizează pe acești asasini politici nemernici aleși ai poporului (…) care au distrus țara și neamul românesc prea blajin și blazat.
Beizadelele acestor personaje desprinse din evul mediu merg la școli în străinătate ori sunt plasate în mod oneros în funcții și demnități bine plătite, fără a face nimic concret, nimic bun și folositor societății. Cu acești buzați analfabeți funcționali este evident că România nu se poate adapta unor chestiuni economice și de politică externă, unde funcționează alte mecanisme inteligente…
Niciuna dintre aceste persoane desfigurate moral nu își va îndruma odraslele să urmeze școli interne și mai ales militare; nu-și va sfătui beizadelele să urmeze cariera militară și drumul ostășesc – nimeni din tagma acestora nu dorește un militar în familie pentru că această îndeletnicire este periculoasă și prost platită. Acești asasini politici au instaurat un terorism psihologic național, iar țara a devenit raiul poftelor lor demente.
Aceste scursuri nevertebrate sunt incapabile să înțeleagă că și până un electorat analfabet politic le poate veni de hac în mod simplu, direct dramatic, trimițându-i acolo unde le este locul : în pușcării pe termen lung și confiscarea averilor strânse prin jaf și corupție. Există exemple numeroase de discrepanțe dintre veniturile celor ce muncesc cinstit și veniturile îmbuibaților din agențiile de Stat precum ASF, EXIMBANK, ANCOM…etc. Este incredibil și inadmisibi ! iar militarii ( cei care au jurat să apere țara chiar cu prețul vieții lor – inclusiv și pe cea a îmbuibaților trădători) sunt umiliți și batjocoriți într-un mod de neimaginat prin soldele și pensiile de mizerie acordate ca pe niște pomeni de toate guvernele care s-au perindat la putere.
Un fost premier liberal, fost șef militar cu alură amintind de celebrul Bran, care a afirmat că nu va face politică după trecerea în rezervă, a fost de acord să devină pârghia prin care comandanții lui externi au impus dirijarea banilor țării ( inclusiv banii destinați pensiilor militare), pentru achiziționarea de armament și alte aiureli de care țara nu are nevoie.
De nu au fost tăiate pensiile absurde ale unora ca și fostul premier care mai încasează și alte venituri nesimțite ?!… Trăim într-o țară grav bolnavă, dar cu mii de „dottore” plagiatori… nerușinați, impertinenți, semianalfabeți și tupeiști deveniți asasini politici ai națiunii..
Rușine tuturor acestor profitori meschini !
Romică Adrian VLAD
https://www.amosnews.ro/asasinii-politici-ai-romaniei-au-chipuri-de-lepre-ca-si-buzatu/
////////////////////////////////////////////
Școlarizare sau educație? – John Taylor Gatto, Cum suntem imbecilizați
Lector: Mihai-Vladimir Topan
Prezentare seminar
John Taylor Gatto (n. 1935) este cunoscut în primul rând ca un sever critic al sistemelor moderne de învățământ public obligatoriu de stat, în special în principalele sale lucrări: Dumbing Us Down (1992), The Underground History of American Education (2000) sau Weapons of Mass Instruction (2009).
Dacă strâmbați din nas când vine vorba de sistemul educațional de stat și vi se pare că sunteți printre cei cu părerea cea mai proastă despre acesta, faceți o cură bazată pe scrierile lui Gatto (pe lângă cea anunțată de noi, ar mai fi cel puțin Weapons of Mass Instruction (2009) și The Underground History of American Education (2000)). Veți deveni mult mai critic, deși așa ceva vi s-ar fi părut extrem de implauzibil. Pe de altă parte, dacă aveți o părere cât de cât bună (sau mai mult), cu Gatto îi veți cânta prohodul. Autorul face probabil cea mai severă punere în discuție a sistemului educațional contemporan (i-am fi putut zice la fel de bine „socialismului educațional contemporan”). Dar mai bine să-l lăsăm pe el să vorbească, propunându-vă câteva citate selectate din Dumbing Us Down (2005[1992]):
Over the years of wrestling with the obstacles that stand between child and education I have come to believe that government monopoly schools are structurally unreformable. They cannot function if their central myths are exposed and abandoned. (p. xxvi)
After an adult lifetime spent teaching school, I believe the method of mass schooling is its only real content. (p. 19)
School is a twelve-year jail sentence where bad habits are the only curriculum truly learned. I teach school and win awards doing it. I should know. (p. 19)
Children and old people are penned up and locked away from the business of the world to a degree without precedent: nobody talks to them anymore, and without children and old people mixing in daily life, a community has no future and no past, only a continuous present. (p.21)
The truth ist hat schools don’t really teach anything except how to obey orders. (p. 21)
Two institutions at present control our children’s life: television and schooling, in that order. Both of these reduce the real world of wisdom, fortitude, temperance, and justice to a never-ending, non-stop abstraction. (p. 25)
Discovering meaning for yourself as well as discovering satisfying purpose for yourself, is a big part of what education is. How this can be done by locking children away from the world is beyond me. (p. 62)
Break up these institutional schools, decertify teaching, let anyone who has a mind to teach bid for customers, privatize this whole business – trust the free market system. I know it’s easier said than done, but what other choice do we have? We need less school, not more. (p. 72)
Mai puțin discutate sunt însă propunerile sale pozitive, despre educația așa cum ar trebui să fie. Apariția ediției în limba română a cărții sale Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu (Editura Anacronic, 2016) este un bun prilej de a revizita atât criticile, cât și sugestiile pozitive al lui Gatto.
Ultimele sunt sintetizate cel mai bine de un program în paisprezece puncte elaborat de el pe baza observațiilor făcute în legătură cu un număr de școli de elită private din spațiul american care produc în mod regulat absolvenți care se descurcă foarte bine ulterior în viață, mulți ajungând lideri. În cadrul acestora se mai face încă educație cu roade bune, însă tocmai împotriva prescripțiilor generale pe care se fundamentează restul sistemului de învățământ. Astfel, în program se regăsesc:
teoria naturii umane așa cum se desprinde ea din istorie, filozofie, teologie și literatură;
abilități specifice alfabetizării active (nu doar audiat și citit, ci și scris și vorbit în public în mod repetat și sistematic);
înțelegerea formelor instituționale majore (sistemul de justiție, corporațiile, armata, sistemul de învățământ – la noi am putea adăuga cel puțin și biserica);
exersarea repetată a bunelor maniere și a politeții ca bază a oricăror relații, alianțe sau simple contacte viitoare;
efortul independent;
sportul solicitant fizic ca sursă de grație și eleganță, dar și ca practică în gestionarea durerii și a situațiilor de urgență;
o cât mai completă teorie de acces în orice loc și către orice persoană;
asumarea responsabilității – întotdeauna, și întotdeauna de livrat mai mult decât s-a cerut;
dezvoltarea unui cod personal de conduită (în producție, în comportament și moral);
familiarizarea cu arta mare (capital cultural);
dezvoltarea puterii de observație riguroasă și pătrunzătoare, inclusiv prin mijloace precum desenul;
abilitatea de a gestiona provocările de orice fel;
dezvoltarea obiceiului de a trage cu prudență concluziile ce se impun în diversele raționamente; și
dezvoltarea constantă a puterii de judecată precum și testarea permanentă a judecăților anterior făcute în lumina acurateței lor.
E destul de limpede că școlile noastre publice bifează în cel mai bun caz un număr minim de elemente conținute în acest veritabil curriculum. De pe băncile școlii ies tineri îndopați cu „mate”, fizică și „info” care nu înțeleg natura oamenilor din jur, descurcându-se cu greu în situații mergând de la simpla conversație, trecând prin relaționări instituționale și culminând cu viața personală, căsătorie sau relația cu proprii părinți sau copii. Sau ies persoane care nu au nici cea mai mică idee despre instituțiile juridice și ordinea (sau dezordinea) de drept, pradă sigură a vreunui polițist țâfnos sau controlor fiscal impertinent (dacă n-o fi pleonasm), mereu temătoare și inadaptate. Și exemplele ar putea continua în lumina fiecărui punct dintre cele de mai sus.
Un element care ar putea completa fericit viziunea lui Gatto despre educație ar fi educația întru virtute morală și duhovnicească. E drept că menționează conduita morală (vezi punctul 9 din program) și că un fond de cumsecădenie și spirit comunitar subîntinde toate observațiile lui. Dar, totuși, e de conceput situația în care un machiavelic inteligent ar putea folosi observațiile lui pentru a educa lideri și absolvenți competenți în sens rău – adevărate profile demonice. Bunătatea, cumsecădenia, jertfelnicia, dragostea – și toate acestea bine înțelese – sunt capitalul nebăgat în seamă, dar indispensabil, al oricărei orânduiri sociale, iar educația nu poate și nu are voie să facă abstracție de asta.
\
//////////////////////////////////////////////
Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare- Dezastrele aduse umanităţii de darwinism: nazismul şi comunismul
by Mirean
Astăzi marxiștii și comuniștii sunt încă cei mai importanți apologeți ai darwinismului.
Ideologia nazista si teoria evolutiei
Nazismul s-a nascut in urma haosului politic pe care Germania l-a trait dupa primul razboi mondial. Conducatorul Partidului Nazist era Adolph Hitler, care avea o fire deosebit de ambitioasa si agresiva. Hitler avea o pozitie extrem de rasista credea cu tarie in superioritatea rasei germane sau ariene fata de celelalte rase.
Teoria evolutiei a lui Darwin i-a oferit „baza stiintifica” pentru propriile sale teorii rasiste. Hitler de asemenea a obtinut suport ideologic din lucrarile istoricului german rasist H. von Treitschke. Treitschke a fost puternic influentat de teoria lui Darwin si si-a bazat propriile viziuni rasiste pe darwinism. El afirma :”Natiunile nu pot evolua decit printr-o lupta acerba, similara conceptului de „lupta pentru supravietuire.”
Hitler s-a inspirat si el din conceptul lui Darwin de „lupta pentru existenta”. Numele faimoasei sale carti „Mein Kampf” („Lupta mea”) era o expresie clara a conceptiilor sale darwiniste. Intr-adevar, Hitler, asemeni lui Darwin, socotea rasele non-europene nimic mai mult decit maimute evoluate si a adaugat : „Luati germanii nordici si nu va ramine nimic mai mult decit un dans al maimutelor.”
Baza pentru viziunea evolutionista a nazistilor era conceptul de eugenie. Eugenia insemna imbunatatirea rasei umane prin indepartarea indivizilor bolnavi sau handicapati si crescind numarul indivizilor sanatosi. Conform teoriei eugeniei, rasa umana putea fi imbunatatita, in acelasi fel in care puteau fi ameliorate diferite specii animale, prin imperecherea specimenelor sanatoase.
Cum era de asteptat, eugenistii erau adeptii darwinismului. La conducerea miscarii eugeniste engleze a venit varul lui Darwin – Francis Galton si fiul sau Leonard Darwin. Era evident ca teoria eugeniei era o consecinta fireasca a darwinismului. Acest fapt reiesea clar din brosurile de popularizare a acestui straniu tip de stiinta. Citind o astfel de brosura aflam ca: „Eugenia este dirijarea constienta a evolutiei umane.”
Primul care a sustinut si promovat eugenia in Germania a fost Ernst Haeckel, cunoscutul biolog evolutionist. El a avansat teoria recapitularii, care sustinea faptul ca embrioni ale unor specii diferite semanau intre ei (ontogenia repeta filogenia). Mai tirziu s-a descoperit ca Haeckel a facutt desene false pe care le-a folosit in promovarea afirmatiilor sale. Haeckel a falsificat desenele, in asa fel incit sa prezinte embrioni de peste, gaina si om ca fiind foarte asemanatori. Unele parti ale embrionilor le-a ignorat, iar altele le-a prezentat distorsionat.
Haeckel insusi a marturisit mai tirziu ca desenele sale nu reprezentau realitatea. Oricum, evolutionistii au inchis ochi la aceste falsuri doar pentru a sustine in continuare teoria. In timp ce se ocupa cu falsurile stiintifice, Haeckel de asemenea a sustinut propaganda eugenica. El sugera ideea ca prunci nou-nascuti cu deficiente ar trebui suprimati cit mai curind, spre a grabi procesul evolutiei in societate. El a mers si mai departe, propunind ca oamenii handicapati, retardati mintal si cei cu boli ereditare sa fie ucisi imediat. Altfel, spunea el, acestia ar reprezenta o povara pentru societate si ar incetini procesul evolutiei.
Haeckel a murit in 1919, insa nazisti i-au preluat ideile sale pline de cruzime. In putina vreme dupa ce Hitler a preluat puterea, el a lansat o politica eugenica oficiala. Retardatii mintal, cei cu handicapuri si cei cu boli ereditare au fost adunati in centre speciale de sterilizare. Aceste persoane erau socotite ca fiind paraziti, care amenintau |puritatea rasei germane, impiedicind progresul evoluiei. Intr-adevar, in scurta vreme, aceste persoane izolate au inceput sa fie ucise la ordinul secret al lui Hitler.
In eforturile sale de a grabi asa-zisa evolutie a rasei germane Hitler a omorit multi oameni; in acelasi timp, el a urmat o alta cerinta a eugeniei: tineri si tinere, cu par blond si ochi albastrii, considerati specimene tipice ale rasei germane, erau incurajati sa se impreune intre ei. In 1935 au fost infiintate ferme speciale de reproducere. Ofiteri SS vizitau adesea aceste ferme, unde femei tinere, care intruneau criteriile ariene, erau gazduite. Pruncii nelegitimi nascuti in acele ferme trebuiau sa devina viitorii soldati ai Reich-ului german.
Spre a spori asa-zisa superioritate a rasei ariene nazistii apelau la conceptiile darwiniste. Darwin a sugerat ideea conform careia capacitatea craniana s-ar mari odata cu avansarea pe scara evolutiva. Nazistii au imbratisat cu seriozitate aceasta idee si au inceput sa intreprinda masuratori ale capacitatii craniene spre a demonstra prin acestea superioritatea rasei germane. In toate colturile Germaniei se faceau comparatii spre a arata ca craniile nemtesti le depaseau in capacitate pe cele ale altor rase. Caractere precum dintii, ochii, parul erau evaluate conform criteriilor evolutioniste. Indivizii a caror masuratori erau gasite ca fiind contrarii specificarilor oficiale privind caracterele rasei germane urmau sa fie anihilati conform politicii naziste de eugenie.
Toate aceste concepte dubioase erau aplicate in numele darwinismului. Istoricul american Michael Grodin si autorul cartii „Doctorii nazisti si codul Nuremberg” afirma: „Exista o perfecta ingemanare intre ideologia nazista, darwinismul social si puritate rasiala, care se dezvoltase la inceputul secolului si pe baza careia medicii au construit notiuni precum deviati social, deviati comportamental, care ar fi avut o explicatie genetica; astfel ar fi existat „gene bune” si „gene rele” si astfel era acest darwinism social, care bintuia intreaga lume in acea vreme, pentru ca medicii nazisti aratau catre SUA-de unde au invatat o sumedenie de lucruri privind puritatea rasiala„.
Cercetatorul George Stein explica aceste lucruri in „American Scientist Magazine”: „National-socialismul, intre altele, era cu siguranta prima tentativa perfect constienta de a organiza o comunitate politica pe baza unei biopolitici clare, perfect acordate faptelor stiintifice ale revolutiei darwiniene.” G. Stein Am. Scientist, ian/feb 1988, p.52
Faimosul evolutionist Sir A. Keith afirma despre Hitler: “Fuhererul german este un evolutionist. El a cautat in mod constient sa modeleze practica politicii germane conform teoriei evolutiei.”
Un alt motiv important pentru optiunea evolutionista a lui Hitler era faptul ca el vazuse in teoria aceasta o arma perfecta impotriva religiei. Hitler avea o ura profunda pentru orice credinta monoteista. Virtuti religioase precum dragoste, mila si smerenie reprezentau piedici serioase pentru atingerea modelului arian militarist si nemilos. Din aceasta pricina, indata ce au preluat puterea, in 1933, nazistii au tintit catre o reintoarcere la vechile religii pagine pentru societatea germana. Cum s-a mai mentionat, teoria evolutiei insasi era o mostenire de la culturile pagine. Deci aici vedem incurcatele legaturi intre paginism, darwinism si nazism. La baza tuturor crimelor savirsite de nazisti era asezata cultura aceasta pagina.
Nazistii au reinviat cultura pagina salbatica, primind un suport considerabil din partea teoriei ateiste a lui Darwin spre a o legitima. Realitatea este ca cruzimea, crima si depravarea sunt interzise si infierate de catre religie; Dumnezeu cheama oamenii la dreptate,compasiune si smerenie.
Dictatorul italian, Bennito Mussolini, unul din aliatii importanti ai lui Hitler, s-a lasat de asemenea inspirat de teoria evolutiei. In tineretea sa el a scris articole in care il prezenta pe Darwin drept cel mai mare om de stiinta.
Dupa ce a ajuns la putere, Italia sa fascista a ocupat Etiopia. El a justificat ocuparea Etiopiei cu ajutorul viziunilor rasiste ale lui Darwin si al conceptului de lupta pentru supravietuire. Dupa Mussolini, etiopienii erau inferiori pentru ca apartineau rasei negre iar guvernarea lor de catre o rasa superioara, precum cea a italienilor, trebuia sa reprezinte o consecinta fireasca a ,”evolutiei”. Mussolini era de asemenea convins de faptul ca natiunile ar evolua prin razboi. Pentru Mossolini, sila britanicilor in a se angaja in razboi nu facea decit sa demonstreze decadenta evolutiva a Imperiului Britanic.
Intr-un sfirsit imperiul nazist a pierdut al II-lea razboi mondial, intrand in istorie cu milioanele de ucideri de oameni nevinovati. De cealalta parte, Mussolini a fost executat de propriul popor. Si totusi ideea darwinista, care a oferit suportul pentru ideologia nazista a persistat. Ideea ca umanitatea ar progresa prin lupta si violenta a fost de fapt sursa pentru o alta ideologie, care la suprafata parea sa fie total diferita de nazism.
Adevaratele temelii ale comunismului
Filozofia materialista, care a luat nastere in Grecia antica, a inregistrat o victorie in secolul XIX. Succesul acestei filosofii antice era datorat celor doi filosofi germani K. Marx si F. Engels. Marx si Engels incercau sa explice filosofia materialista, care supravietuise vremii, in termenii unei noi metode numita dialectica. Pe scurt, dialectica era presupunerea ca toate progresele din Univers erau o consecinta a competitiei ,,conflictelor de interese” intre forte opuse.
- si E. foloseau dialectica pentru a explica intreaga istorie a lumii. Analiza simplista a marxistilor sugera faptul ca intreaga istorie umana ar fi bazata pe conflict, iar conflictul la vremea respectiva era intre proletariat si burghezie. El a prezis ca muncitorii individuali vor realiza ca singura lor sansa era sa se uneasca si sa declanseze o revolutie.
Amindoi aveau o ura profunda impotriva religiei. Ca atei declarati, ei au sustinut ca eradicarea religiei era necesara pentru asigurarea succesului comunismului.
In vremea in care M. si E. formulau aceste idei, a avut loc un eveniment important, care a contribuit mult la sustinerea teoriei lor. Darwin a aparut pe scena cu cartea sa ,,Originea speciilor”. Darwin propunea faptul ca in lumea biologiei fiintele vii evoluau si supravietuiau ca rezultat al unei lupte pentru existenta. Ce era aceasta, daca nu dialectica? Mai mult – aceasta era o dialectica, ce parea sa nege religiei orice rol, inclusiv existenta creatiei sau a unui Creator. Aceasta era o ocazie deosebita pentru Marx si Engels.
Engels a citit cartea lui Darwin de cum s-a publicat si i-a scris lui Marx: ,,Darwin, pe care tocmai il citesc, e splendid…”. Marx a raspuns: ,,Aceasta este cartea care contine fundamentul in istoria naturala pentru viziunea noastra.”
Engels s-a lasat atit de mult influentat de Darwin si de teoria lui, incit, intr-un efort de a contribui la teorie, a scris un articol intitulat: ,,Rolul jucat de munca in tranzitia de la maimuta la om”. In curind Engels a compilat toate ideile sale evolutioniste intr-o carte numita ,,Dialectica naturii”.
Viziunile lui Marx si Engels au prosperat in special dupa moartea lor. Vladimir Ilici Lenin a fost primul care a inceput sa puna in practica revolutia comunista visata de Marx. Lenin era liderul miscarii comuniste bolsevice din Rusia. La vremea respectiva regimul tarist era condus de dinastia Romanov. Bolsevicii condusi de Lenin cautau sa scape de regimul tarist prin forta. Confuzia creata de primul razboi mondial a oferit ocazia de mult asteptata a bolsevicilor. In octombrie 1917 ei au preluat puterea.
Dupa revolutie, Rusia a devenit scena unui singeros razboi civil intre comunisti si sustinatori ai tarului. Toti care erau socotiti rivali de catre comunisti, inclusiv familia Romanov,au fost ucisi in mod bestial. Ca si mentorii sai, Marx si Engels, Lenin era de asemenea un evolutionist fervent, afirmind adesea ca teoria lui Darwin era baza filosofiei materialist-dialectice, pe care o apara cu atita zel.
Al doilea nume important in revolutia bolsevica – Trotsky, punea de asemenea mare pret pe darwinism. El isi exprima entuziasmul pentru Darwin astfel : ,,Descoperirea lui Darwin este cel mai inalt triumf al dialecticii in intregul domeniu al materiei organice.”
Iosif Stalin, unul dintre cei mai cruzi dictatori comunisti, i-a urmat lui Lenin in 1924. Studiind cei 39 de ani de regim de teroare al lui Stalin, s-ar putea afirma ca intentia sa era de a demonstra cruzimea comunismului. Una din primele sale actiuni a fost colectivizarea pamintului. El a folosit trupele armate spre a obliga taranii, care reprezentau 80% din populatie, sa-si amestece posesiunile in colective vaste ale statului. Griul era preluat de trupe inarmate. Foamea a maturat tara, ucigind barbati, femei si copii, insa Stalin a continuat sa exporte rezerve de griu decit sa-si hraneasca poporul.
Ca rezultat al politicilor sangeroase ale lui Stalin au fost ucise mai mult de 30 de milioane de persoane. Potrivit spuselor istoricilor, Stalin avea o placere deosebita din aceasta violenta. In biroul sau din palatul Kremlin el se bucura examinind liste cu persoanele executate. Pe linga conditia sa psihologica, faptul care l-a facut pe Stalin asa un criminal de mase era credinta lui profunda in filozofia materialista. Iar baza acestei filozofii, in interpretarea lui Stalin, era teoria lui Darwin. El spunea : ,,Sunt trei lucruri pe care trebuie sa le facem spre a descatusa mintile studentilor. Trebuie sa-i invatam despre virsta pamintului, despre originea geologica si invatatura lui Darwin.”
Un alt indiciu privind atasamentul sau orbesc fata de teoria evolutiei a fost reprezentat de impotrivirea fatisa a sistemului sovietic educational fata de legile mendeliene ale geneticii. De la inceputul sec. XX legile lui Mendel au fost acceptate de comunitatea stiintifica, dar nu si in Uniunea Sovietica. Ele dovedeau gresite afirmatiile lui Lamarck, partial admise si de Darwin, privind transmiterea caracterelor dobindite catre generatiile urmatoare. Cercetatorul rus Lisenko a vazut in aceasta o lovitura grea data teoriei evolutiei si a dezvoltat o alternativa lamarkista. Stalin a fost impresionat de ideile lui Lisenko si l-a facut mai marele institutelor stiintifice. Pina la moartea lui Stalin stiinta geneticii nu a fost acceptata in institutiile stiintifice ale Uniunii Sovietice.
In timpul regimului dictatorial al lui Stalin un alt regim comunist bazat pe darwinism a luat fiinta in China. In 1949, dupa un lung razboi civil, comunistii au cistigat puterea sub conducerea lui Mao Tse Tung. Mao a stabilit un regim singeros si represiv, la fel ca si aliatul sau – Stalin, care il sustinea. Nenumarate executii politice au avut loc in China. Aproape 30 de milioane de oameni au murit din pricina foametei ingrozitoare care a urmat politicilor nesanatoase ale lui Mao.
In timpul anilor de revolutie culturala, tineri militanti, numiti ,,Garda rosie a lui Mao” au aruncat tara intr-o stare de haos si teama. Mao explica bazele filosofice ale acestui regim afirmind clar ca socialismul chinez era fundamentat pe teoria evolutiei a lui Darwin.
Profesorul universitar de istorie de la Harvard, James Reeve Pusey, recunostea de asemenea influentele darwiniste asupra maoismului. In cartea sa intitulata ,,China si Charles Darwin” Pusey afirma :,,Darwin a indreptatit schimbarea violenta si revolutia. In mod cert acesta a fost unul din cele mai importante influente ale lui Darwin asupra Chinei…” Iar gindirea lui Mao Tse Tung se potrivea perfect.
Comunismul a pricinuit teroare, razboaie de gherila si razboaie civile in multe tari. In Cambodgia Khmerii rosii =comunisti au macelarit aproape o treime din populatia tarii. Oamenii erau ucisi doar pentru ca luau citeva graunte de la ferma colectiva sau ca spuneau cate ceva care nu se potrivea cu viziunea comunista. Ramasitele masacrelor cambodgiene arata clar ororile comunismului , fara a mai fi nevoie de comentarii. Pentru 150 de ani ideologia comunista inrudita cu idea de lupta si razboi a fost impletita cu darwinismul.
Astazi marxistii si comunistii sunt inca cei mai importanti apologeti ai darwinismului. In aproape orice tara cei mai zelosi aparatori ai teoriei evolutiei tind sa fie marxistii. Aceasta este cit se poate de clar pentru ca, precum zicea Karl Marx insusi, teoria evolutiei contine fundamentul din istoria naturii pentru ideologia sa materialista.
Sfirsitul darwinismului
Darwinismul a aparut acum 150 de ani. De atunci mostenirea sa intunecata pentru omenire a fost reprezentata de o perioada marcata de dictatori brutali. Rasism, torturi, persecutii si razboi – aceasta este consecinta fireasca a atitudinii darwinismului si materialismului fata de omenire. Este inevitabil ca aceasta filosofie sincretista, care priveste persoana umana drept nimic mai mult decit o specie animala, care isi pune toata nadejdea in materie si care sustine ca imuabila lege a naturii este conflictul, va dezumaniza persoanele si va brutaliza societati. Iar adevaratul motiv pentru toate acestea este negarea de catre om a propriului sau Creator.
O societate care isi intoarce spatele catre Dumnezeu si se lasa purtata de dogme precum materialismul, devine inclinata catre toate formele de degenerare.
In mod firesc va avea de infruntat durere, teama si distrugere. Pacea, dreptatea si siguranta pot fi obtinute in parte, numai cind darwinismul si materialismul vor fi prezentate lumii, in toata goliciunea lor, drept inselaciuni, precum si sunt.
Iar cind omul cunoaste scopul crearii sale… Acel scop este de a se intoarce la Creatorul sau, de a se intoarce la Dumnezeu.
Harun Yahya – The Disasters Darwinism Brought To Humanity
//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Cum colcaia PSD-ul de agenti KGB in anii 1990
Primul ministru al Apărării, în zilele lui decembrie 1989, a fost gen. Nicolae Militaru, agent KGB dovedit
Gen. Nicolae Militaru, pe numele său adevărat Militaru Lepădatu, a lucrat pentru GRU. Din surse confidențiale (nota 09/1952), rezultă că Militaru a fost infiltrat la început în mediile legionare. Ulterior atribuțiile sale vor fi preluate de generalul activ SRI, în primii patru ani după decembrie 1989, Victor Marcu, în cadrul UM 0103. Gen. Victor Marcu, cunoscut sub numele conspirativ de Niță Victor, a fost implicat în acțiunea de lichidare a lui Paul Goma. Cu toate acestea, Virgil Măgureanu l-a ținut la sân trei ani și jumătate după momentul decembrie 1989. Revenind la KGB-istul Militaru, acesta este criminalul care a dat ordin să fie uciși membrii echipajului USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), conduși de colonelul Gheorghe Trosca, chemat să apere, chipurile, MApN-ul de teroriști. Iar cel care l-a reactivat pe Militaru în decembrie 1989 este nimeni altul decât Ilici Iliescu, KGB-ist și el.
În Senatul României din anii 1990, PSD-ul (FDSN, PDSR pe atunci) a introdus un agent KGB
Este vorba de Stelian Dedu, senator de Mehedinți. Din surse strict confidențiale de pe lângă fosta Direcție IV (Contrainformații Militare) a DSS și ale UM 0110, rezultă că senatorul Dedu a fost recrutat de KGB în 1957, pe vremea când era student la Facultatea de Energetică din URSS. Recrutarea s-a produs extrem de facil, prin implementarea unei KGB-iste blonde în patul de student erect al carpatinului Dedu, după care urmează un clasic flagrant delict, “organizat” de un student bulgar, pe numele conspirativ Arkadi. Pentru a evita compromiterea și exmatricularea, ceea ce ar fi echivalat cu înmatricularea în gulagul românesc, Dedu cedează șantajului și acceptă să lucreze pentru KGB.
Cum a intrat Dedu la apă
Fiind originar din Mehedinți, Dedu este angajat la Șantierul Hidroenergetic Porțile de Fier 1, unde lucrau și specialiști sovietici. Este cazul să amintim că, pe lângă hidrocentrala propriu-zisă, în zonă au loc ample amenajări militar-defensive: fortificații, baraje, tunele strategice. Legătura directă a lui Dedu este realizată prin ofițerul de caz Alexandr Vorobiov din KGB, acoperit ca specialist în hidrotehnică, din partea Reprezentanței Economice a Ambasadei URSS la București.
Conexiuni KGB-iste
Înainte de a intra în problema de fond, vom aminti câteva lucruri elementare despre structura organizatorică a KGB-ului, care în linii mari a rămas aceeași până în ziua de astăzi, inclusiv uriașul aparat alcătuit din circa o jumătate de milion de lucrători. După transformarea KGB-ului în Ministerul Securității, au fost dați afară doar șase oameni!
Supravegherea studenților străini pe teritoriul URSS/CSI este efectuată de Direcția II principală KGB – Secția IX, în strânsă colaborare cu Direcția VII principală, care numără 5000 de ofițeri. După racolare, sudentul Dedu a fost plasat, ca și ceilalți agenți, Direcției I principală.
Linia X din Secția T a Direcției I, în care activează și Alexandr Vorobiov, se ocupă de spionajul științific și tehnic, adică procurarea furniturilor de informații speciale: tehnologie industrială generală, cibernetică, cercetare spațială etc. Activitatea de exploatare a informațiilor este coordonată de VPK – Comisia pentru Industrie Militară, condusă, între 1963 și 1985, de Leonid Smirnov, iar după 1985, de Iuri Masliukov. Ierarhic, VPK este urmat de VIMI – Institutul de Stat pentru Informare Interdomenii, ale cărui obiective, în afara construcțiilor mecanice medii, navale și mecanice generale sunt și cele aeronautice, ale industriei apărării etc.
Activarea lui Dedu
Pentru că ecluza hidrocentralei Porțile de Fier 1 este obiectiv strategic de maximă importanță și instalația de acționare importată din URSS nu dă rezultate scontate, se hotărăște achiziționarea unui dispozitiv cu parametri superiori de la firma austriacă MABERG. În contractul cu austriecii este stipulată și o clauză care impune protejarea secretului tehnologic al instalației.
Scos de la conservare după 12 ani, Dedu fotografiază planurile instalației și le predă în toamna anului 1969 lui Vorobiov. Este filat de lucrători ai UM 920/A, fotografiat și surprins prin mijloace TO. Dosarul este microfilmat și codificat DINU, însă din ordinul comandantului UM 920/A, col. Aurel Mircea, este închis. Dosarul de urmărire informativă al lui Vorobiov este codificat sub numele de ALEXANDRU 5. Ulterior, UM 920/A s-a transformat în ultrasecreta UM 0110, care se ocupa de românii racolați de KGB și GRU.
Un viitor pentru România
Pe la UM 0110 a trecut și Vasile Secăreș, rectorul (în 1993 – n.m.) Școlii de Înalte Studii Social-Politice și directorul general al EXIMBANK-ului, acoperit începând din 1971, împreună cu actualul (era în 1993 – n.m.) gen. mr. I Talpeș (șeful SIE), ca specialist la CSCITM – Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară. În 1982, Vasile Secăreș trece în rezervă cu gradul de căpitan, continuându-și activitatea de ofițer în UM 0110, sub noua acoperire de profesor la Ștefan Gheorghiu.
Paranteză
Aceste dezvăluiri (din 1993 – n.m.) relevă pericolul pe care-l poate prezenta pentru siguranța statului, “un ilegal, o conservă sau un adormit”, care o dată la 12 ani se trezesc pentru a trage un tun, după care se lasă din nou la fund, chiar și în fotoliul de senator în care zace Stelian Dedu. E cazul ca șantajații care au făcut jocul KGB-ului, adică IANCU, RODION, CORBU, DINU etc. să-și schimbe meseria.
Informații preluate din “Academia Cațavencu”, nr. 102/1993.
Citeste si articolele:
- Cum facea Mafia legea in Romania guvernata de partidul KGB-istului Ion Iliescu
- La mineriada din 1991, SPP-ul KGB-istului Iliescu a folosit substante toxice de lupta interzise prin Conventia de la Geneva
- Iunie 1990: justitia KGB-istului Iliescu a bagat in puscarie, pentru 23 de ani, un om nevinovat
- Ion Iliescu, cine-a tras in noi dupa 22?
- Cum au asigurat Ion Iliescu si KGB-istii sai perpetuarea comunismului dupa 1989
Cum a abandonat PSD = ciuma roşie Basarabia
Urmaşii comuniştilor scoşi în afara legii în 1924 deoarece doreau înstrăinarea teritoriilor româneşti, mai precis al Basarabiei – pământ românesc, PSD-iştii de astăzi, de după decembrie 1989, nutresc aceleaşi sentimente de dispreţ şi indiferenţă faţă de îndreptarea celei mai mari crime la adresa poporului român, comisă prin pactul dintre cei mai mari criminali din toate timpurile, Stalin şi Hitler, mai precis furtul Basarabiei de către comuniştii ruşi, în iunie 1940, ca urmare a tratatului criminal Molotov – Ribbentrop din 23 august 1939.
Aşa se face că, după ce au pus mâna pe putere în 1989, prin confiscarea revoltei românilor împotriva comunismului, PSD = PDSR = FSN = PCR nu a întreprins nimic pentru apropierea Basarabiei de ţara mamă. Un exemplu elocvent în acest sens găsim într-un material din 2002, pe care-l redau mai jos.
Odiosul comunism şi Transnistria lui soţie – povestea unui luptător împotriva separatiştilor transnistreni
Cetăţeanul Vasile Timbur s-a născut în localitatea Vărzăreşti, raionul Nisporeni, Republica Moldova, ceea ce, o să vedeţi în continuare din ce motive, nu vă dorim şi dumneavoastră. Omul a participat, ca voluntar, la războiul împotriva separatiştilor din Transnistria şi este un anticomunist cu antecedente.
În 1997 el a fost arestat la presiunile a doi potentaţi locali, sub învinuirea că ar fi tras cu arma asupra unuia dintre ei. Condamnarea s-a făcut doar în baza declaraţiei scrise a unui angajat al “părţilor vătămate”. Şi a câtorva mii de dolari lăsaţi liberi prin preajma unui magistrat de la Judecătoria Nisporeni, altfel rudă cu unul din reclamanţi.
După pronunţarea sentinţei, Timbur a fugit în Federaţia Rusă, acolo unde şade şi astăzi (era iunie 2002 – n.m.), sub identitate falsă. De curând, el a vizitat Consulatul României (o Românie guvernată în acel moment de duetul criminal Ilici “KGB” Iliescu – Adrian “Puşcărie” Năstase – n.m.) din Odessa şi a cerut un paşaport temporar, pentru a veni în tara de dincoace de Prut şi pentru a încerca să-şi facă, aici, dreptate. Numai că a fost tratat cu cel mai categoric refuz, angajaţii Consulatului explicându-i că nu i se poate da paşaport atâta vreme cât nu are reşedinţa în România. În plus, dând dovadă şi de inteligenţă, nu doar de cooperare, diplomaţii de la Odessa l-au sfătuit să se prezinte în persoană la Consulatul de la Chişinău. Mai bine ar fi să meargă direct în Transnistria, că acolo sigur i s-a rezervat o reşedinţă, cuşca lui Ilie Ilaşcu (patriot basarabean, căzut prizonier la ruşii din Transnistria, şi ţinut în cuşcă de rusnacii criminali –n.m.) fiind cam de multişor goală. (“Academia Caţavencu”, nr. 551/2002)
Citeste si articolele:
- Eu sunt ocupantul rus si ma doare-n fund de viata si drepturile tale
- PeSeDistul Ioan Mircea Pascu a refuzat, in Parlamentul European, inlocuirea trupelor rusesti din Transnistria cu o forta civila
- Genocidul sovietic in Basarabia: moartea prin infometare
- Djuvara: „Ion Iliescu şi soţia sa, vinovaţi că n-am avut un nou martie 1918″
- Voi aţi văzut cum plâng copiii la Tiraspol?
Cum s-a implicat SRI-ul lui Virgil Măgureanu în menţinerea mafiei PSD-iste la guvernare
Cum a înfiinţat SRI-ul lui Virgil Măgureanu, omul KGB-istului criminal Ilici Iliescu, Partidul Naţional Român? Folosind foşti securişti şi foşti nomenclaturişti comunişti.
Ultimul informator al Ţării Bascurilor
Plecând de la contrabandă (este vorba de contrabanda cu ţigări, aşa-numita “Afacere Otopeni”, scandal izbucnit în 1998, pus la cale de foşti securişti din SRI pentru a-i compromite imaginea Preşedintelui României, Emil Constantinescu la acea vreme, şi a PNŢCD-ului, principalul partid de guvernământ în 1998; s-a presupus atunci că tot acel scandal, extrem de mediatizat, ar fi fost orchestrat din umbră de mafia PSD-istă, aflată atunci, chipurile, în opoziţie, ipostază din care au furat la fel de mult sau poate chiar mai mult decât atunci când au fost PeSeDeii la guvernare – n.m.), s-a ajuns la apocalipsa după Măgureanu şi la grozăvia existenţei în România a câtorva zeci de servicii clandestine de informaţii. Urâtă, gravă, indecentă şi incestuoasă, povestea o să ni-l scoată de la naftalină pe tovarăşul Măgureanu, în toată luciferimea lui.
Stanca stă-n castan cu Stan
Reţeaua Partidului Naţional Român (PNR), încropit de Virgil Măgureanu, are un nucleu la Cluj şi unul la Oradea. Nucleul din Cluj este condus de Stan Gelu Ioan, secretarul filialei Cluj a PNR. Absolvent al Şcolii militare de ofiţeri activi de securitate de la Băneasa, promoţia 1977, Stan Gelu a lucrat în mai multe sectoare informativ-operative ale DSS (Direcţia Securităţii Statului, temutul serviciu al dictaturii comuniste – n.m.), dar cel mai abitir a transpirat în activităţile de protocol ale PCR (Partidul Comunist Român). A fost mazilit de Securitatea Alba, împreună cu ţiitoarea sa, Fărcăşiu Maria, pentru a fi acroşat, ulterior, la Securitatea Cluj, unde a asudat în serviciul de informaţii interne, gestionat de lt. col. Opre Florian. Lucrează tot pe linia de protocol a PCR, în problema spirtoaselor tari şi a mezelurilor rare, împreună cu directoarea Vrăjitoru de la întreprinderea Ursus. La 20 decembrie 1989, Stan Gelu găbjeşte un bozgor stingher care scanda de unul singur “Timişoara”, fiind evidenţiat, prin ordinul de zi pe unitate, de colonelul Ioniţă. După revoluţie se înregimentează politic în PUNR (Partidul Unităţii Naţionale Româneşti, anexă a fostei Securităţi – n.m.), iar pe linie de serviciu în SRI, fiind dirijat de generalul Mihai Stan, fostul adjunct al lui Măgureanu, căzut în bătălia de la Berevoieşti (scandalul “Berevoieşti” a apărut atunci când oameni din cadrul SRI-ul lui Virgil Măgureanu au fost surprinşi în timp ce încercau să distrugă, prin ardere, documente importante din arhiva SRI – n.m.), şi-apoi adjunct al colonelului Nicu Anghel, la SPP. Stan Gelu va fi ridicat la rangul de consilier parlamentar al grupului PUNR Cluj. Când aripa radicală a peuneriştilor, formată din Vasile Matei şi Costică Ciurtin, i-a cerut lui Măgureanu să înceteze acţiunile de dirijare a partidului pe linia unităţii politice cu PDSR (PSD-ul de azi, n.m.), Stan Gelu a intoxicat presa clujeană cu o droaie de informaţii incestuoase despre liderii “Vetrei Româneşti” şi ai Societăţii “Avram Iancu”. În februarie – iunie 1994, s-a produs o metroragie masivă de informaţii din SRI spre PUNR, pe relaţia Stan Gelu – Rus Valer – Biriş Pavel. Depistat de o sumă de ofiţeri patrioţi din SRI, incidentul a dus la teleportarea lui Rus Valer în SPP şi la tăierea nasului lui Biriş Pavel, pentru ca Măgureanu să-l poată proteja pe Stan Gelu.
Celulita, boala copilăriei serviciilor clandestine
Colegii din PUNR află abia în 1996 pentru cine a lucrat Stan Gelu, motiv pentru care împricinatul este demis de la conducerea firmei peuneriste TRANSAROM, cât şi din calitatea de consilier. Rămas până la noi ordine în PUNR, Stan Gelu dă TRANSAROM-ul pe mâna presei partizane, cu informaţii de vârf din SRI şi de la UM 0215. Curând, în biroul său se pun bazele actualei (era în 1998 – n.m.) structuri a PNR, compusă din coloneii Neciu Gavril, de la UM 0215, Rus Valer şi Mureşan Petru, de la Centrul Operativ Zonal SRI, structură care coordonează o sumă de ofiţeri acoperiţi, cu sarcini politice. Pe Neciu Gavril, veteranul Securităţii, Ermolai Averian, specializat în munca anti-KGB, îl caracterizează drept un CI-st notoriu, care o dă în gât pe disidenta Doina Cornea, pentru că acţionează împotriva ţării, în colaborare cu liderii de opinie Cseke Ghimesi Eva şi Szocz Geza. Pentru cele de mai sus depun mărturie foştii ofiţeri de Securitate Handru Vasile şi Handru Grigore.
Ce-a făcut Poliţia pentru cauza lui Măgureanu
Colonelul Neciu Gavril a fost avansat de două ori la excepţional, de către generalul de divizie (r) Dan Gheorghe, fostul şef al UM 0215, şi de fostul ministru al Internelor, Doru Ioan Tărăcilă, pentru informaţiile pe linie de iredentism, culese din tabăra UDMR. Neoficial, Neciu a transmis PDSR o samă de informaţii confidenţiale privind activitatea CDR (Convenţia Democrată Română, formată din PNŢCD, PNL şi alţii – n.m.), cu precădere a PNŢCD. În afară de asta, Neciu i-a epurat din aparat pe toţi ofiţerii care au aflat câte ceva despre implicarea sa în politică de partea fostului partid de guvernământ (PDSR, PSD-ul de azi – n.m.): col. Torja Iosif; col. Rus Nicolae; lt. col. Matei Marius; lt. col. Gorgan Mircea; cpt. Man Ovidiu Mircea. Mai mult decât atât, Neciu a furnizat informaţii unor cotidiene centrale despre implicarea generalului Degeratu (şef al Statului Major General şi consilier al Preşedintelui României de atunci, Emil Constantinescu – n.m.) în Revoluţia din decembrie 1989. Şuşa cu pricina i-a fost livrată de colaboratorii Chima Florin, Dumitru Diana şi Roateş Endina. Planul viza o reacţie virulentă a Preşedintelui, de condamnare in corpore a generalilor Armatei IV – Transilvania, pentru ca acesta să ceară procurorului general intensificarea acţiunii de anchetare a şefului Statului Major General. În evenimentele din decembrie 1989, Neciu a plasat responsabilitatea unică în cârca Armatei. În februarie 1990, s-a deplasat la Bucureşti, cu un memoriu semnat de mai mulţi veterani ai Securităţii care doreau să evidenţieze neimplicarea DSS în evenimente şi netemeinicia trecerii în rezervă a securiştilor din oraşele-martir. Relaţiile extrem de apropiate dintre Neciu şi Doru Ioan Tărăcilă (ministrul de Interne în guvernarea PSD, 1992 – 1996, n.m.) sunt de notorietate în UM 0215. Generalul de divizie Dan Gheorghe, fostul şef al UM 0215, coloneii Moise Dan şi Constantin Constantin servesc drept curele de transmisie, pe linia primirii şi exploatării de informaţii politice. Atacul la adresa Armatei vizează înăsprirea relaţiilor dintre Preşedenţie şi MapN şi crearea unei situaţii excepţionale, prin scoaterea cătanelor în stradă.
Cum a fost scoasă cârtiţa din dispozitiv
După ce este înlăturat de la conducerea societăţii TRANSAROM, Stan Gelu înfiinţează firma mixtă româno-elveţiană Rossbel, împreună cu amanta sa Ghizela. Directorul român al firmei este Mureşan Ion, fost lider PUNR, iar cel elveţian, Rossigneau Daniel, viitorul soţ al Ghizelei. Stan Gelu pierde şi mai mult teren în PUNR în urma implicării sale în afacerea Puma, împreună cu directorul Briciu de la Banca Dacia Felix. Găbjit cu jaguaru-n sac, Stan Gelu se retrage strategic în nou înfiinţatul Partid al Noii Românii, devenit între timp Partidul Naţional Român (era în 1998 – n.m.). Astăzi, Stan Gelu îl şantajează pe Carabă Cornel, şeful secţiei SRI Cluj, sprijinit din umbră de Neciu şi de Rus Valer. Neciu Gavril, dublat de Stan Gelu, exercită o malefică influenţă asupra lui Gavril Dejeu (ministru ţărănist de Interne, în anii 1997, 1998 – n.m.). Le ţin trena prefectul de Cluj, Ioan Fărcaş, şeful IJP Cluj, Blaga Grigore, şi colonelul Constantin Constantin, şef de personal la UM 0215 Bucureşti, cumnatul lui Hrebenciuc.
Nepotist la oi m-aş duce
Printr-o manevră diabolică, Stan Gelul a angajat la firma Samarina o nepoată a lui Gavril Dejeu, pe post de secretară. Tot astfel, i-a mai angajat în Poliţia din Cluj pe nepoţii şi nepoatele lui Dejeu, din comuna Poeni, aşa că rudele ministrului de Interne au oricând acces la comandantul Blaga şi la adjunctul comandantului. Neciu şi Carabă au căzut la o înţelegere mefistofelică: toate aspectele pe linia iredentiştilor maghiari, care se transmit pe verticală, sunt susţinute reciproc, pentru demonstrarea veridicităţii. În situaţia în care potul de informaţii nu este creditat de Diviziunea Anti-iredentism a SRI, acestea sunt direcţionate spre conslierul prezidenţial pe probleme de apărare şi siguranţă, Dorin Marian (cel din 1998 – n.m.). În paranteză fie spus, părinţii consilierului cu pricina sunt originari din comuna anti-iredentistă Nicula, de lângă Gherla.
Dare de seamă despre fondul de ten al lui Virgilică
Toată liota de mai sus se canoneşte să-i tragă o nouă imagine lui Virgil Măgureanu. În acest sens au fost activaţi câţiva jurnalişti fără coloană, între care i-am remarcat pe Octavian Iacob şi Florin Danciu. Printr-o manevră reuşită, a fost transferată , de la PRO TV Cluj, al Ziua de NV, ziarista Călina Berceanu, o apropiată a lui Cornel Carabă, şeful secţiei SRI Cluj. La insistenţele lui Neciu, droaia de ziarişti enumerată mai sus a oprit atacurile împotriva arabului Anwar Al Tawil, supranumit “regele cafelei”, şi impotriva firmei Adriana. Este de acum arhicunoscut faptul că în acţiunea Cristal, de realegere a PDSR în 1996, Neciu şi colonelul Oţel, de la Poliţia Cluj, au folosit fonduri babane din banii lui Al Tawil, pentru sponsorizarea campaniei PDSR. În acţiunea Cristal, pusă la punct de SRI, au cooperat atât UM 0215, cât şi SPP.
Papagalul de la antipozi
În afară de nucleul informativ din Cluj, Virgil Măgureanu se sprijină şi pe nucleul bihorean, format din: colonelul Ţincă Ovidiu, fost locţiitor al şefului Securităţii din Cluj, fost şef al Centrului Operativ Zonal (COZ) SRI al Zonei de Vest până în 1997 şi, în prezent (era mai 1998 – n.m.), decan al Facultăţii de Drept din Oradea; col. Dumitru Ogăşanu, şef COZ Bihor; Ionel Bara, profesor la Facultatea de Drept din Oradea; Constantin Bara, şef serviciu în Poliţia Judeţului Bihor, fratele lui Ionel Bara; Ungur Petru, fost prefect de Bihor; Luchiano Lonardoni, profesor onorific la Facultatea de Drept din Oradea, consilier al Ordinului Cavalerilor Ospitalieri, unde profesorul Ionel Bara a devenit Prior, contra sumei de 25 mii $. În afară de numele de mai sus, serviciul clandestin de informaţii al lui Virgil Măgureanu se sprijină pe firmele: Samarina, Ursus, Octogon, Astem Trading, Astem International şi Astem International Prodcom SRL. (“Academia Caţavencu”, nr. 338/1998)
Citeste si articolele:
- Dupa 1989, Biserica Ortodoxa a trecut de la turnatorii la Securitatea comunista la slujit SRI-ul lui Magureanu
- De ce Coldea este un ingeras in comparatie cu ofiterii SRI-ului condus de Magureanu
- SRI-ul lui Magureanu participa indirect la jefuirea AZOMURES-ului
- De ce nu era atacat SRI-ul atunci cand era plin ochi de fosile bolsevice?
- Amintiri din infernul guvernarilor mafiei PSD-iste (II)
Mafia PSD-ista a inlocuit casta nomenclaturii comuniste cu casta alesilor puterii centrale si locale, paraziti care au privilegii inimaginabile
În dictatura comunistă, 95% dintre români trăiau în lagărul numit Republica Socialistă România, în întuneric şi frig, suportând foamea, cenzura, izolarea. Existau, totuşi, 5% dintre români, membrii nomenclaturii bolşevice, care aveau privilegii ce însemnau: acces la gospodăria de partid, adică la magazinele cu circuit închis unde carnea era din belşug, în timp ce alimentarele obişnuite erau goale; circulaţia oarecum liberă (cu voie de la Securitate) în afara graniţelor României, în timp ce “prostimea” din România comunistă nu putea ieşi nicăieri; plus un sistem de relaţii ce însemna butelie la discreţie, telefon peste rând, maşină personală tot peste rând etc. Toate aceste privilegii aveau un singur scop: să asigure Partidului Comunist Român cadrele de nădejde necesare perpetuării comunismului în România. Sunt convins că, în absenţa unei înţelegeri între Ronald Reagan (preşedintele SUA din perioada 1980 – 1988, cel mai bun, în opinia mea) şi preşedintele URSS-ului (Mihail Gorbaciov, singurul politician rus care beneficiază de o doză mare de simpatie în Occident) privind slăbirea lanţurilor bolşevice şi încurajarea mişcărilor anticomuniste, şi astăzi România era comunistă: am fi avut un comunism dinastic, în care “prinţişorul” Nicu Ceauşescu, violatorul de minore şi beţivanul care, probabil, făcea ciroză în 28 de ani după 1989, sau urmaşul acestuia, ne-ar fi ţinut în continuare în întunericul ateismului bolşevic, toată revoluţia informaţională de astăzi, cu Facebook, telefonie mobilă etc., fiind o absenţă ilustră, precum se poate vedea în Coreea de Nord.
Oricât şi-ar dori, mafioţii PSD-işti, formaţi şi din foşti nomenclaturişti comunişti, nu mai pot întoarce roata istoriei. Pot însă încerca să copieze modelul bolşevic al castelor, înlocuind nomenclatura comunistă cu nomenclatura parlamentarilor, a aleşilor locali, a guvernului, “expresia voinţei poporului” (de fapt, 18% din acest popor). Veţi spune poate, pe bună dreptate, că în Parlament şi în primării nu sunt numai membri PSD. Aşa-i, doar că ceilalţi sunt la fel de uşor de cumpărat precum reprezentanţii ciumei roşii. Vedeţi vreo opoziţie semnificativă în Parlament? Eu nu. De la Traian Băsescu la liberali, de la UDMR la USR (cu puţine excepţii), parlamentarii aşa-zisei opoziţii sunt pisoiaşi cuminţi şi nu deranjează nici într-un fel penalii ciumei roşii din activităţile lor infracţionale. Şi cum să-i deranjeze din moment ce puşcăriaşul Duie Mragnea a dublat salariile parlamentarilor, le-a acordat pensii speciale, plus alte multe privilegii, chiar mai multe decât aveau membrii nomenclaturii comuniste. La fel stau lucrurile cu aleşii locali. Primarii au salarii imense, iar consilierii locali au indemnizaţii de şedinţa cât salariul lunar al unuia din mediul privat. Cu alte cuvinte, dormi nişte ore în şedinţele de Consiliu Local şi iei bani nemunciţi sau mai exact munciţi de alţii ce trag din greu pentru a plăti acestor târâtoare venituri nemeritate.
Mafia PSD-istă a accentuat, începând cu 2012, caracterul bananier al României, transformând această ţară într-un spaţiu de consum, în care nu se produce nimic, dar se consumă la greu. Mafioţii PSD-işti au avut grijă să încurajeze nemunca, tăiatul frunzelor la câinii în sectorul de stat, hoţia, luatul şpăgilor, nepotismele etc. Dacă vrei o ţară dezvoltată, asiguri ca stat un mediu competiţional corect, în care cel mai bun să câştige, cei care fură să fie pedepsiţi, asiguri o educaţie de calitate, foloseşti minţile luminate pentru a creiona dezvoltarea cetăţii, nu obligi elitele să emigreze şi rămâi cu triburile ţigăneşti de partea ta. Atunci când pui un imbecil ca Liviu Pop ministru la Educaţie, este clar că te doare-n cur de viitorul acestei ţări, este clar că nu dai doi bani pe cultura şi pregătirea unui individ, este clar că olimpicii vor emigra, iar analfabeţii vor guverna. Pentru cine a distrus această ţară, adică în special mafia PSD-istă, nicio pedeapsă nu e prea mică. În decembrie 1989, s-a spus că Ceaşcă ar trebui lăsat să trăiască cu o jumătate de pâine pe zi, ceva zahăr şi ceva ulei pe lună (totul era pe cartelă atunci). Parafrazând acea zicere, pedeapsa pentru Duie Mragnea, de exemplu, capul mafiei PSD-iste din 2017, ar putea fi următoarea: să fie obligat să trăiască cu salariul unui poliţist, profesor sau medic, eventual începător, fără alte surse de venit, să vedem dacă acest puşcăriaş ordinar, această jigodie care vrea să distrugă România deşteaptă, harnică şi inventivă, ar mai avea bani de mers prin Brazilia sau să-i ofere amantei de 24 de anişori ultimul de model de bolid în valoare de zeci de mii de euro. Spitale cu viermi, drumuri praf, fără manuale în şcoli, fără investiţii şi locuri de muncă, acesta este peisajul în care mafia PSD conduce România spre Feudalismul european retardat precum Liviu Pop sau Grapini. Va reuşi mişcarea paşnică #REZIST să schimbe actuala stare de lucruri? Sau este nevoie de ceva mai mult, de nişte mişcări ceva mai hotărâte, şi mai violente evident, pentru a scăpa România de mafioţii şi interlopii aflaţi la guvernare? Răspunsul ni-l va oferi timpul, doar că timpul nu mai poate fi întors, iar anii grei nu ţi-i dă nimeni înapoi. Cum poţi fi egal ce mafiotul Dragnea, ce are milioane de euro nemunciţi în conturi şi o păsărică de 24 de anişori, în timp ce tu, poliţist român, medic român, profesor român, stai cu zilnic cu grija zilei de mâine, stai cu spaima că nu-ţi ajunge salariul pentru plata celor de zi cu zi, pentru a întreţine nişte copii la facultăţi, pentru a fi educaţi şi a avea un viitor bun, dar nu în ţara mafiotului Dragnea, ci afară.
Se spune că toată istoria românilor este un miracol. Dacă-i aşa, se pare că vom ieşi de sub jugul penalilor din PSD doar printr-un miracol. Şi, ca orice miracol, apare când te aştepţi mai puţin. Puşcăriaşul Duie Mragnea nu trebuie să uite că şi Ceauşescu se credea veşnic. Şi a ajuns la Târgovişte. Dragnea, vierme penal, va veni şi ziua în care vei da socoteală pentru tot răul făcut acestei ţări, pentru toate minciunile şi manipulările, pentru toată mocirla în care ai adus spaţiul public românesc, pentru lacrimile ziariştilor bătuţi de gorilele tale, pentru suferinţa celor care văd că, în România PSD-istă, nu contează şcoala şi educaţia, ci doar relaţiile, prin acesta ajungând cretinii şi imbecilii să ocupe funcţii înalte în Republica Bananieră Dragnea. Există şi demisia de onoare, doar că jegurile PSD-iste nu au onoare. Cineva într-un comentariu spunea că deosebirea dintre mafioţii adevăraţi şi PSD-işti este următoarea: adevăraţii mafioţi, cei din Italia şi America perioadei interbelice, aveau onoare, fiind ucişi doar cei care trădau şi furau de la Mafie, pe când PSD-iştii sunt doar nişte găinari fără onoare, precum ţiganii pe care doar apartenenţa la turmă îi defineşte.
Închei cu un citat dintr-o postare pe Facebook a unui ziarist din Bucureşti, al cărui nume îmi scapă pe moment: „Toți cei care au votat PSD vreodată în viață merită să moară. Rapid. Iar toți cei care au fost înscriși în PSD merită, evident, să moară în chinuri.”
Citeste si articolele:
- Cum a fost distrusa intreprinderea ARO de catre mafia Securitatii comuniste
- Cum a falimentat mafia PSD-ista ARO
- O alta „realizare” a mafiei PSD-iste: Combinatul de Oteluri Speciale Targoviste taiat ca fier vechi si topit
- Cum a distrus mafia PSD-ista combinatul siderurgic, Sidex, Galati
- Cum s-a implicat SRI-ul lui Virgil Măgureanu în menţinerea mafiei PSD-iste la guvernare
De ce statul român ne gazează, ne fură banii de pensii, ne ucide în spitale cu viermi şi pe drumuri cu gropi? Doarece statul român a devenit proprietatea PSD = ciuma roşie = mafia!
Iar un asemenea stat merită să moară!
Un stat care-şi umileşte cetăţenii nu trebuie să existe!
Un stat care are jumătate dintre angajaţi trântori ajunşi acolo pe sitemul PCR (pile-cunoştinţe-relaţii) trebuie ajutat să moară!
Un stat care-i răsplăteşte pe foştii torţionari comunişti cu pensii foarte, foarte mari, în timp ce veteranii de război sunt lăsaţi să moară de foame, ei bine, un asemenea stat nu merită să existe!
Un stat care ia zeci de taxe şi impozite de la oameni, dar aceşti bani nu sunt folosiţi pentru a îmbunătăţi viaţa acelor oameni, trebuie ucis! Chiar prin luptă dacă este nevoie!
Un stat care se şterge la cur cu votul oamenilor la Referendum, un stat care ignoră total părerile oamenilor, fie ei judecători, poliţişti etc., nu trebuie să mai paraziteze societatea românească!
Un stat care-şi protejează clientela politică şi luptă pentru ca mafioţii din politică să nu răspundă pentru jaful de 30 de ani din România trebuie ucis în chinuri!
Un stat care are grijă de puşcăriaşi, dar nu dă doi bani pe cei deştepţi, pe cei talentaţi, pe cei inventivi etc., toţi aceştia fiind forţaţi să emigreze, nu trebuie lăsat să mai trăiască nici măcar o lună!
Un stat care încurajează lenea, chiulul, nemuncă, de la parlamentari până la asistaţi social, nu trebuie să mai fie o povară pentru cei care muncesc în această ţară!
Un stat în care competenţa, valoarea, talentul sunt total ignorate, fiind înlocuite cu apartenenţa la o anumită gaşcă de interlopi, cu acronimul PSD, trebuie ucis cât mai repede!
Ei bine, dragii mei, puteţi vota la nu ştiu câte referendumuri, puteţi ieşi în stradă milioane, puteţi semna zeci de memorii şi petiţii, până când un asemenea stat mafiot, adică statul confiscat de PSD = ciuma roşie = mafia, există, toate acestea sunt în zadar!
Duşmanul de moarte al românilor, din ţară şi din afară, este unul singur: statul mafiot creat de PSD = ciuma roşie = mafia! Doar dispariţia acestui stat mafiot poate transforma România în ţara ce are grijă de toţi cetăţenii ei, aşa cum ar fi normal să fie.
România, statul român confiscat de PSD = ciuma roşie = mafia nu este ţara mea, nu mă reprezintă, ci este asupritorul care-mi fură banii, mă ucide în spitale cu viermi şi pe drumuri de rahat, îmi obligă prietenii să emigreze, îmi dă zilnic sentimentul că ce am învăţat în şcoală n-o să-mi ajute la nimic, mă umileşte zilnic prin intermediul nulităţilor şi imbecililor care-mi rânjesc în nas de la înălţimea unor funcţii pe care nu le merită şi din care nu pleacă de bunăvoie!
Cum să mă reprezinte pe mine o imbecilă ca Viorica Dăncilă? Cum să fiu mândru că prim-ministru ţării mele este o asemenea proastă, o asemenea nulitate?!
“Patria mea este limba română” spunea, parcă, Nichita Stănescu. Reformulând, aş zice că “Patria mea este familia, prietenii şi acei oameni din stradă cu care mă identific şi în care cred”. Oricum, Patria mea nu este, nu a fost şi nu va fi statul român confiscat, după 1989, de PSD = ciuma roşie = mafia!
Citeste si articolele:
- Romania in afara UE: tara hotiei totale si a coruptiei generalizate
- Statul paralel versus statul mafiot PSD-ist
- De ce s-a murit in 1989? Pentru ca astazi, in 2017, mafia PSD-ista sa puna fosti securisti ministri
- Mafia PSD-ista a inlocuit casta nomenclaturii comuniste cu casta alesilor puterii centrale si locale, paraziti care au privilegii inimaginabile
- Cum (nu) a protejat mafia PSD-ista imaginea Romaniei in lume
Cum a ajuns statul român, guvernat cel mai mult după 1989 de către PSD = ciuma roşie, stat mafiot
Prin 2004, atunci când tandemul criminal pentru România Ion Iliescu – Adrian Năstase guvernau şi furau în stil mafiot, se întâmpla aşa:
Poliţia inventează reţele pentru a-şi justifica salariile
Arădeanul Cristian Mezea a fost arestat pentru trafic şi consum de droguri şi condamnat la zece ani de închisoare.
Realitatea acestei ştiri pare ruptă din cotidianul jurnalelor de televiziune. Urechea o aude, dar creierul n-are timp s-o analizeze. Realitatea halucinantă a acestui caz pare ruptă din Kafka (pentru cei care n-au auzit de Kafka, adică 99% dintre votanţii ciumei roşii, o precizare: Franz Kafka, scriitor de limbă germană – evreu originar din Praga -, a abordat în operele sale literare, care au marcat literatura secolului XX, teme mai puţin comode, precum alienarea, complexitatea absurdă a birocraţiei, brutalitatea fizică şi psihologică, imposibilitatea omului de a înţelege sensul propriei sale existenţe, tema labirintului etc. – n.m.)
Mezea a fost ridicat de mascaţi în martie 2002, împreună cu 17 persoane. Poliţia Antidrog trebuia să justifice că a anihilat o reţea de traficanţi. De aici începe şoul.
13 reţinuţi sunt luaţi la grămadă dintr-o discotecă, doar pentru că Mezea era DJ la discoteca “Shadows” din Arad. Li se dă drumul, dar la Bucureşti s-a reţinut că e vorba de o reţea. Mai rămân 4 persoane în arest, printre care şi Mezea.
La percheziţia de la domiciliul lui Mezea nu s-a găsit niciun firicel de praf suspect. Poliţia judiciară a refuzat să-i facă testele medicale pentru depistarea drogului în sânge.
Probele reţinute la dosar constau în câteva casete cu convorbiri telefonice interceptate de SRI, purtate în limba maghiară. Conversaţiile în maghiară sunt purtate de alţi doi suspecţi, care vorbesc între ei.
La expertiza Institutului Naţional de Criminalistică s-a dovedit că probele înregistrate sunt nule. Poliţia inistă să fie reţinute la dosar.
Ba mai mult decât atât, ofiţerul Remus Nica îi spune mamei lui Mezea: ”Nici nu mă interesează dacă baiatul dumitale este sau nu vinovat, eu trebuie să îmi fac o carieră”. Această frază antologică ar trebui scrijelită pe insignele poliţiştilor.
La prima instanţă, Mezea ia trei ani de închisoare. După recursul la apel, ia 10 ani. Îl acuză casetele audio în maghiară.
Mezea a absolvit o facultate de jurnalism şi istorie.
În rest, poliţia română se simte bine, se îngraşă ca porcul, promovează la excepţional şi ia bani cu nemiluita pentru lupta împotriva crimei organizate. (“Academia Caţavencu”, nr. 636/2004)
Citeste si articolele:
- De ce statul român ne gazează, ne fură banii de pensii, ne ucide în spitale cu viermi şi pe drumuri cu gropi? Doarece statul român a devenit proprietatea PSD = ciuma roşie = mafia!
- De 27 de ani, in Romania, mafiotii politici sunt liberi, iar statul roman n-a recuperat mai nimic din prejudiuciu
- Statul PeSeDist a fost întotdeauna apărătorul mafioţilor, nu apărătorul oamenilor cinstiţi, pe umerii cărora stă România
- Ai fost securist comunist şi ai instaurat şi/sau ai întreţinut teroarea în România? Foarte bine, statul PeSeDist îţi oferă drept recompensă o pensie babană şi locuinţe fără număr
- Cioclii PSD ai justiţiei din România – 30 de ani în care mafioţii din PSD au luptat împotriva justiţiei
//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Ardeiul iute și beneficiile sale pentru sănătate; Ştiai care sunt PERICOLELE consumului de carne? Deficitul de magneziu produce efecte neplăcute în tot organismal;Tratarea sinuzitei – o afecţiune care se intensifică la frig; Cum se manifestă gripa; Metode de a scăpa de anxietate; Cel mai bun remediu natural pentru colesterol si tensiune; Coaja acestui fruct te ajută să slăbeşti, să scapi de balonare şi să dormi mai bine; Suc de sfecla rosie pentru muschi tonifiati; Cum se foloseste bicarbonatul de sodiu pentru albirea dintilor? Suc de sfecla rosie pentru muschi tonifiati; Aceasta problema afecteaza jumatate dintre romani cel putin o data pe luna; Motive ciudate care favorizeaza obezitatea; Rasul, cel mai bun medicament pentru inima; Ce se intampla in corpul tau cand renunti la carne; Sensibilitatea dintilor: de ce apare si cum ne ferim de ea pe perioada iernii; Alimentele care sporesc randamentul la invatat; Obiceiuri care favorizeaza parodontoza; Mere rase cu miere, un amestec miraculos pentru sanatate; Profita de beneficiile castanului, medicamentul toamnei! Cum poti folosi bicarbonatul de sodiu in mod intelligent; Muzica ii poate face pe copii mai inteligenti; Floarea patimilor – un sedativ natural; 7 alimente care te ajuta sa te concentrezi mai bine; 10 ponturi pentru a scapa de tot ce e nociv in casa ta; Greseli culinare care iti afecteaza sanatatea; 10 greseli pe care le faci cand speli haine; Ce se intampla cu corpul tau daca faci zilnic genuflexiuni? 8 preparate vindecatoare pe baza de echinaceea; Cum putem birui sciatica; Alimentele ultra-procesate provoaca diabet; Produsele lactate cu conținut scăzut de grăsimi protejează împotriva cancerului de sân; Nu mai aruncați pâine veche: iată 5 moduri de a o reutiliza; Ulcer bucal si afte? Remediile astea naturiste te scapa imediat de problema; Simptomele scoliozei; Guta-Alimente indicate pentru această afecţiune; Ce este colica renală;Planta care face minuni pentru digestie şi ficat; Trei plante care te ajuta să-ţi reglezi tensiunea; Acestea sunt semnele care iti spun ca ai un ficat toxic;Topul celor mai bune sucuri naturale din fructe si cum sa le obtii; Cele mai benefice si cele mai nocive sucuri pentru sanatate; Top 5 tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor; Detoxifiere: Top 10 cele mai eficiente sucuri care alungă toxinele…
////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Ardeiul iute și beneficiile sale pentru sănătate
Cercetările în domeniu au demonstrat că ardeiul iute poate contribui la distrugerea celulelor canceroase din prostată, plămâni, pancreas și poate opri un atac de cord în maxim 30 de secunde.
Ardeiul iute conține, în funcție de soi, până la 1,5% capsaici-noide (substanța care îi dă gustul caracteristic) inclusiv capsaicina, până la 1 %, dihidrocapsaicina, nordihidrocap- saicina și homocapsaicina, pigmenți carotenoidici care includ capsantina, capsorubina, alfa și beta-caroten, ulei gras, glicozide sterolice respectiv capsicozidele А, В, C, D, 12-15% proteine, vitaminele A și С și ulei volatil.
Beneficiile aduse de consumul de ardei iute pentru sănătate sunt următoarele:
- stimulează sistemul imunitar (datorită betacarotenului și a vitaminei A din compoziția sa, care reprezintă prima linie de apărare a organismului în fața agenților patogeni)
- este analgezic (dureri de cap, dureri provocate de osteoartrită, psoriazis)
- este antitumoral (în special în cazurile de cancer ovarian, mamar, de ficat, de plămâni, leucemie, de prostată)
- ajută la scăderea în greutate, crește metabolismul, accelerează arderile
- scade colesterolul (datorită capsaicinei din compoziția sa, care, pe de o parte crește activitatea enzimelor responsabile de metabolismul grăsimilor și pe de altă parte scade cantitatea de colesterol absorbit de organism)
- stimulează circulația (are efect vasodilatator și astfel scade riscul de accidente vasculare și infarct miocardic, stimulează circulația periferică deficitară)
- tratează afecțiunile respiratorii (fluidizează secrețiile de mucus nazale și din plămâni)
- scade tensiunea arterială
- curăță arterele (un constituent al capsaicinei, dihidrocapsaicina, crește HDL colesterolul – „colesterolul bun” și scade LDL – colesterolul „colesterolul rău”, având rezultate benefice și în cazul aterosclerozei, împiedicând creșterea plăcii de aterom pe pereții vaselor sanguine)
- ajută în tratarea degerăturilor (deoarece are efect vasodilatator, declanșează o senzație de căldură în tot corpul)
- menține sănătatea stomacului și a tractului intestinal (contribuie la refacerea țesutului din stomac, facilitând astfel vindecarea leziunilor stomacale și a ulcerelor intestinale, stimulează mișcările intestinului, ajutând astfel la eliminarea fecalelor)
- menține sănătatea tuturor țesuturilor epiteliale (a tractului respirator, gastro-intestinal și reproductiv datorită beta-carotenului din compoziția sa)
- reduce simptomele astmului, a artritei reumatoide și a osteoartritei (datorită beta-carotenului din compoziția sa)
- previne cancerul de colon, arteroscleroza, diabetul zaharat, leziunile nervilor (datorită antioxidanților din compoziția sa)
- este antiinflamator (datorită capsaicinei din compoziția sa. Cu cât un ardei este mai iute, cu atât nivelul de capsaicină conținut este mai mare)
- crește capacitatea organismului de a dizolva cheagurile de sânge, reducând astfel riscul de a face atac de cord, embolie pulmonară sau accident vascular cerebral
- previne apariția ulcerului gastric.
Contraindicații: Persoanele care suferă de hemoroizi, unele afecțiuni ale ficatului, fisuri anale, colon iritabil, inflamații intestinale, hiperaciditate, gastrită, unele afecțiuni urorenale, femeile însărcinate și cele care alăptează nu ar trebui să consume ardei iute. De asemenea, evitați contactul cu ochii, buzele, nasul și rănile deschise.
https://doxologia.ro/ardeiul-iute-beneficiile-sale-pentru-sanatate
////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Detoxifiere: Top 10 cele mai eficiente sucuri care alungă toxinele
O cură de detoxifiere presupune eliminarea tuturor produselor procesate din dieta ta şi consumul unor alimente care favorizează eliminarea toxinelor din corp. Ce ar trebui să consumi şi ce ar fi indicat să eviţi dacă eşti la detoxifiere?
Numeroşi specialişti în medicina naturistă recomandă aceste momente de repaus pentru organism pentru a-l ajuta să scape de elementele care-i fac rău şi a favoriza regenerarea ţesuturilor. Prin urmare, curele de detoxifiere sunt necesare dacă simţi că organismul tău nu mai funcţionează bine.
Când ai nevoie de o cură de detoxifiere?
Potrivit informaţiilor prezentate în cartea „Şi noi ce mai mâncăm?”, prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi precizează ca există câteva simptome care ne anunţă că avem nevoie de o cură de detoxifiere:
stare de oboseală nejustificată;
nivel scăzut de energie;
somnolenţă, trezitul greu dimineaţa;
stări depresive, anxietate, nervozitate, lipsa puterii de concentrare;
materii fecale care au un miros puternic;
depozite albicioase pe limbă;
pofta de dulciuri, pofta de alimente prăjite, condimentate;
indigestie frecventă, stări de vomă sau greţuri, balonări, tranzit lent, colon iritabil;
supraponderalitate sau predispoziţie la obezitate;
unele afecţiuni cronice: acnee, hemoroizi, psoriazis, constipaţie, diabet, reumatism, artrită, cancer.
Potrivit medicului Robert Morse, specialist în medicina naturistă, alimentele cu cea mai mare valoarea nutritivă de pe planetă sunt „fructele, legumele, plantele medicinale, algele marine, nucile şi seminţele prosapete, în stare crudă”. Aşadar, dacă îţi propui să urmezi o cură de detoxifiere include aceste ingrediente în alimentaţia ta.
De regulă, atunci când urmezi o cură de detoxifiere trebuie să consumi o cantitate mare de fructe şi legume în stare crudă şi doar 20% din alimentaţia ta să fie axată pe mâncăruri gătite la abur sau cuptor într-un mod cât mai simplu.
Fibrele din fructe sunt cele mai uşor digerabile, având rolul de a menţine pereţii intestinali în stare de curăţenie, de a îmbunătăţi digestia şi de a întări sistemul nervos. Pe de altă parte, legumele sunt bogate în minerale, clorofilă şi aminoacizi, combinaţie care este necesară pentru refacerea unui organism epuizat, după cum explică medicul Robert Morse în cartea sa „Să trăim sănătos fără toxine”. Ca să ai un aport ridicat de fructe şi legume în fiecare zi, specialistul recomandă şi consumul sucurilor proaspăt stoarse care „transportă fibrele în exteriorul organismului, lăsând în interior substanţele nutritive în formă lichidă, efect care îi conferă forţă vitală în formă concentrată”.
De exemplu, studiile cu privire la efectele spectaculoase ale sucului de morcov au fost recunoscute de mulţi specialişti care-l utilizează cu succes în tratarea cazurilor de cancer sau a altor maladii grave sau stări de epuizare.
Iată care sunt cele mai bune sucuri pentru purificarea organismului şi întărirea lui:
- Sucul de struguri. Dr. Robert Morse recomandă să storci strugurii întregi.
- Sucul de mere. Se storc merele întregi, bine spălate în prealabil.
- Limonada cu miere de albine. Dr. Robert Morse recomandă să eviţi orice alte sucuri şi alimente în zilele de detoxifiere cu limonadă. Potrivit specialistului, acest post cu suc poate să fie urmat fără probleme până la 10 zile.
- Sucurile simple de legume: morcovi, spanac, pătrunjel, sfeclă roşie, broccoli.
- Sucul de morcovi combinat cu suc de sfeclă roşie şi suc de pătrunjel.
- Sucul de morcovi combinat cu suc de sfeclă roşie şi spanac.
- Sucul de morcovi combinat cu suc de germeni de lucernă şi pătrunjel.
- Sucul de morcovi combinat cu suc de spanac, ţelină şi pătrunjel.
- Sucul de iarbă de grâu combinat cu suc de germeni de lucernă.
- Sucul de varză.
Ce să eviţi în cura de detoxifiere:
Cafeaua;
Alcoolul;
Băuturile;
Prăjelile;
Carnea/mezeluri;
Lactatele;
Pâinea şi orice produs pe bază de făină;
Dulciurile;
Produse de tip fast-food;
Sare şi piper în exces.
https://www.eva.ro/dietafitness/nutritie/detoxifiere-top-10-cele-mai-eficiente-sucuri-care-alunga-toxinele-articol-39038.html
//////////////////////////////////
Top 5 tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor
https://respirainsiguranta.ro/top-5-tratamente-naturiste-pentru-refacerea-plamanilor
Otilia Geavlete
Redactor specializat
Biochimist, psihoterapeut, formare nutriție și terapii complementare
Studii: Facultatea de Biologie și Masterul în Biochimie.
Alte formări: cursuri acreditate de Lucrător Social, Manager proiect și Antreprenoriat, Hipnoză Clinică, Relaxare și Terapie Ericksoniană.
Pentru că răcelile sunt printre cele mai frecvente afecțiuni, există numeroase remedii care ajută la ameliorarea simptomelor acestora. Așa cum se știe, răceala și multe alte infecții respiratorii sunt produse de virusuri, așa că se vindecă de la sine, într-o anumită perioadă. Cu toate acestea, medicamentele pot diminua simptomatologia infecțiilor respiratorii, făcându-le mai ușor de suportat. Pe lângă medicina alopată, există o serie de tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor după o astfel de boală, care și-au dovedit eficiența în timp. Alături de ceaiuri, tincturi și siropuri naturale, se cunosc ”din batrâni” combinații, uneori bizare, care au, însă, efecte benefice. Să amintim numai de laptele cu usturoi sau cu curcuma, cu puternice efecte antiinflamatoare și calmante sau de ceaiul de ceapă cu nuci, foarte bun, se pare, pentru ameliorarea tusei. În articolul de față prezentăm un top al celor mai eficiente tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor, amintind, în plus, alte remedii ușor de preparat la domiciliu, utile în terapia afecțiunilor respiratorii.
Top 5 tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor
- Lapte cu usturoi, unul dintre cele mai puternice tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor
Se cunoaște faptul că usturoiul are o serie de proprietăți vindecătoare. Rezultatele unui studiu din 2016 arată că usturoiul a inhibat eficient multiplicarea virusului bronșitei infecțioase, ceea ce sugerează că usturoiul poate fi folosit ca remediu natural pentru bronșită.
Unii fitoterapeuți spun că, în combinație cu laptele, usturoiul are efecte vindecatoare în multiple afecțiuni, de la tratarea astmului la reglarea colesterolului. Usturoiul este o sursă bogată de flavonoide, enzime și vitamine ca vitamina B6, precum și de seleniu, mangan și calciu, benefice pentru funcționarea întregului organism.
Amestecul de usturoi cu lapte include următoarele ingrediente:
2-3 căței de usturoi
1 cană de lapte
1/4 linguriță de pudră de turmeric
un vârf de cuțit de piper negru
1 lingură de miere
Modul de preparare este următorul:
Laptele și usturoiul se pun într-o oală și se aduce amestecul la fierbere
Când laptele începe sa fiarbă se adauga piperul și pudra de turmeric
După răcire, se strecoară laptele, se adaugă miere în el și se servește cât este cald.
Putem include acest remediu în lista de tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor întrucât are numeroase beneficii. Astfel:
consumul unui pahar din această băutură în fiecare seară are efecte semnificative în combaterea astmului
proprietățile antibacteriene ale usturoiului îl fac un remediu excelent pentru tuse; în amestec cu laptele și pudra de turmeric, efectele sunt și mai marcante
usturoiul este bogat în acid sulfuric, care are capacitatea de a ucide germenii ce cauzează tuberculoza. Un decoct de lapte fiert cu usturoi poate fi de ajutor în tratarea tuberculozei, desigur în asociere cu tratamentul consacrat al acestei boli.
consumul amestecului de lapte cu usturoi de trei ori pe zi ajută la refacerea plămânilor, după pneumonie.
- Ghimbir cu miere și turmeric pentru plămâni
Mai multe studii au demonstat efectele benefice ale ghimbirului împotriva infecțiilor respiratorii. În combinație cu mierea, rezultă unul dintre cele mai eficiente tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor. Ghimbirul are puternice efecte antiinflamatoare și energizante. Astfel, în cadrul unui studiu, s-a demonstrat că extractul de ghimbir poate fi folosit ca remediu în infecțiile respiratorii, grație proprietăților sale antioxidante. S-au folosit mai mulți compuși extrași din Zingiber officinale (ghimbirul), testați în celulele epiteliale bronșice și s-a observat că extractul uleios de rizom de ghimbir a redus secreția de interleukina 8, care este un compus cu efecte proinflamatorii implicat în răspunsul inflamator al organismului în cazul unor infecții și în accelerarea progresiei bolii. Amestecul de ghimbir cu miere are proprietăți antivirale și antiinflamatorii și elimină toxinele tin tractul respirator. Ceaiul sau siropul de ghimbir cu miere conține minerale, precum magneziu, zinc, potasiu, precum și beta caroten și vitamina C, fiind un remediu foarte util pentru sănătatea pulmonară.
Ghimbirul îndepărtează mucusul din plămâni, eliminând astfel toxinele din organism. Mierea amestecată cu lichid formează un amestec ușor absorbit de organism, care ajută la întărirea sistemului imunitar, la tratarea bronșitei și la curățarea mucusului din plămâni. În același timp, mierea este și un puternic antiinfecțios și antiinflamator.
”Mierea este adesea folosită ca remediu natural pentru tuse, pentru că are atât proprietăți antivirale, cât și antibacteriene. Cercetările privind eficacitatea mierii în infecțiile tractului respirator indică faptul că aceasta poate fi un tratament eficient la domiciliu. Un studiu din 2007 a analizat cât de bine a funcționat mierea la copiii cu bronșită. La copiiii care au luat miere s-a observat o ușurare a simptomelor, spre deosebire de copiii care au luat placebo. Specialiștii atrag, totuși, atenția că mierea nu trebuie administrată copiilor sub 1 an, pentru că mierea ar putea să conțină Clostridium botulinium, o bacterie gram-pozitivă, anaerobă, care provoacă botulism.”, arată dr. Oana Cuzino, pe site-ul doc.ro
La amestecul de ghimbir cu miere se poate adăuga și turmeric, care are, de asemenea, proprietăți antiinflamatorii, antibacteriene și antivirale, curăță sângele și previne inflamația. În felul acesta, se potențează efectele amestecului de ghimbir cu miere și obținem un remediu potrivit pentru a ocupa un loc în topul acestor tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor.
Pentru a prepara un amestec de ghimbir cu miere, se poate proceda astfel:
Se folosește un sfert de linguriță de ghimbir proaspăt, la care se poate adăuga un sfert de linguriță pudră de turmeric, o linguriță de miere și 1 cană de apă. Se încălzește apa, se adaugă ghimbirul cu turmeric și se fierbe aproximativ 7-10 minute. Apoi se adaugă mierea și se consumă asemeni unui ceai sau sirop.
tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor
- Aloe vera, o plantă eficientă în infecțiile respiratorii
Aloe vera este un gel obținut din frunzele plantelor de aloe. Oamenii l-au folosit de mii de ani pentru vindecarea și catifelarea pielii. Aloe a fost, de asemenea, mult timp un tratament popular pentru multe boli, inclusiv constipație și alte tulburări digestive. Nutrienții găsiți în sucul de aloe vera pot oferi unele beneficii pentru sănătate. Beta-carotenul este un pigment galben-roșu care se găsește în plantele de aloe vera. Acționează ca un puternic antioxidant, ajutând la vindecarea diferitelor leziuni la nivelul pielii și al mucoaselor și blochează acțiunea radicalilor liberi, care provoacă diferite boli, inclusiv cancer. Sucul de aloe vera este, de asemenea, o sursă excelentă de:
Vitamina C
Vitamina A
Vitamina E
Acid folic
Calciu
Magneziu
Sucul de aloe vera poate ajuta foarte mult în cazul anumitor tulburări respiratorii. Consumul unui pahar zilnic de suc este util pentru persoanele care suferă cronic de, gripă, bronșită, alergii și chiar astm. Aloe vera conține sulf, lupeol, acid salicilic, acid cinamic, azot ureic si fenol care impiedica dezvoltarea bacteriilor dăunătoare în organism, reducând astfel riscul infecțiilor respiratorii. Conținutul bogat de nutrienți din sucul de aloe vera are efecte hrănitoare, ceea ce face ca acesta să fie inclus în lista de tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor.
- Ulei de cimbru pentru plămâni
Cimbrul, o plantă tradițională din familia mentei, nu este doar un ingredient culinar excelent, grație gustului său caracteristic, ci și un remediu natural pentru anumite afecțiuni. Există mai multe studii care susțin capacitatea uleiului esențial de cimbru de a reduce sau elimina bacteriile, susține sănătatea inimii și a respirației și atenuează inflamația din organism, printre alte beneficii.
Uleiul de cimbru conține mai mulți compuși care au beneficii pentru sănătate. Acești compuși includ:
carvacrol
timol
linalol
cineol
camfor
borneol
Conținutul de timol din uleiul de cimbru are proprietăți antispastice, astfel încât uleiul esențial de cimbru s-a dovedit a fi eficient la reducerea tusei și la reducerea duratei infecțiilor tractului respirator, cum ar fi răceala obișnuită.
Uleiul esențial de cimbru poate fi folosit în corelație cu alte tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor, precum amestecul de ghimbir cu miere. Cimbrul are efecte benefice în terapia unor probleme respiratorii, datorită următoarelor caracteristici:
proprietățile antibacteriene și expectorante
capacitatea de fluidizare și curățare a mucusului și flegmei din căile aeriene
capacitatea de ameliorare a congestiei toracice
efectele calmante, de diminuare a iritației
Datorită acestor proprietăți, uleiul esențial de cimbru servește ca un remediu puternic pentru astm, bronșită, sinuzite, dureri de cap și faringită.
În cazul răcelii, faringitelor, bronșitelor se poate face gargară cu apă caldă infuzată cu ulei esențial de cimbru, obținând o ușurare instantanee a tusei și congestiei.
” Cimbrul (Thymus vulgaris) este folosit în mod tradițional ca remediu naturist cu proprietăți expectorante, mucolitice, antitusive și antispastice…Extractul din cimbru poate fi un tratament eficient pentru bolile cronice care apar din cauze inflamatorii, când o hipersecreție a mucusului afectează abilitatea de curățare ciliara și obstrucționează căile respiratorii”, este una dintre concluziile unui studiu din 2016.
Fiind o sursa bogata de antioxidanti si componente bioactive, uleiul esential de cimbru stimulează sistemul imunitar, are rol în combaterea agenților patogeni și protejarea organismului impotriva diverselor infecții. De asemenea, prezintă proprietăți puternice antibacteriene, antivirale și antifungice, fiind extrem de eficientă în ameliorarea simptomelor anumitor afecțiuni respiratorii, precum febra, durerile în gât sau congestia nazală.
- Siropul de ridiche neagră, benefic pentru tuse
Deși pare un leac bizar, siropul de ridiche neagră este foarte bun pentru calmarea crizelor de tuse.
Siropul de ridiche neagră este menționat în topul 5 de tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor, datorită capacității sale de a oferi confort și susținere pentru sănătatea tractului respirator. Siropul este recomandat în tuse productivă, răceală, gripă sau bronșită.
”Rădăcina de ridiche neagră conține un ulei esențial bogat în compuși sulfurați, care poartă numele de glucozinolați. Planta mai are în compoziție și celuloză, pectine, fibre, vitaminele A, B1, B2, C, acid folic, săruri minerale precum potasiu, magneziu, calciu, fosfor, fier, zinc, siliciu, sulf, seleniu și hidrați de carbon. Ridichea neagră, sub formă de sirop, este eficientă în tratare tusei și răgușelilor, ajutând la fluidizarea și la eliminarea secrețiilor din gât.”, subliniază dr. Oana Cuzino pe site-ul doc.ro
Prepararea siropului de ridiche neagră este foarte simplă:
se ia o ridiche neagră, se spală și apoi se usucă
se taie partea superioară, precum un capac
se îndepărtează interiorul și se adaugă 4-5 linguri de zahăr (se pot adăuga, în loc, 2 linguri de miere)
Se acoperă ridichea și se lasă peste noapte, pentru a produce sucul
Se pot lua până la 3 lingurițe de sirop pe zi, înainte de mesele principale
Ceaiuri utile în afecțiunile respiratorii
Atunci când vorbim de tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor, există o varietate de ceaiuri care trebuie incluse pe listă. Acestea au multiple efecte, de la simpla hidratare până la beneficii specifice pentru protecția și refacerea țesutului pulmonar.
”Hidratarea este foarte importantă atunci când eşti răcit, și nu numai, iar un ceai cald face minuni pentru gâtul iritat. Combinat cu un pic de miere și lămâie, este de nelipsit în perioadele de gripă și răceală. Dintre cele mai uzuale ceaiuri folosite pentru tratarea durerilor în gât amintim ceaiul de mușețel, mentă, tei, salvie, cimbrișor sau muguri de brad. Se beau zilnic 2-3 căni pe zi.”, se arată pe site-ul de produse naturiste biosano.ro
O serie de alte ceaiuri sunt utile pentru tratamentul afecțiunilor pulmonare:
Ceaiul de lumânărică și ceaiul de plămânărică
Frunzele de lumânărică conțin o serie de fitochimicale, utile pentru detoxifiere, dar și pentru calmarea căilor respiratorii. Au efecte expectorante și pot fi foarte utile în diminuarea tusei în cazul bronșitelor, astmului sau BPOC.
Ceaiul de plămânărică a fost folosit de multă vreme ca întăritor pentru plămâni, grație asemănării acestei plante cu un plămân, de unde îi vine și numele. Are efect în reducerea inflamației pulmonară și promovarea vindecării.
Ceaiul de oregano
Acest ceai are proprietăți decongestionante, antiinflamatorii și antialergice, datorită carvacrolului, prezent și în uleiul de cimbru ori în măghiran. Ceaiul de oregano sau sovârf ajută la relaxarea mușchilor bronșici și la eficientizarea secrețiilor bronșice, având totodată proprietăți antioxidante datorate compusilor fenolici, în special a acidului rosmarinic. Ceaiul de oregano ajută la mentinerea functionarii optime a tractului respirator superior.
Ceaiul de ghimbir
Așa cum am văzut mai sus, amestecul de ghimbir cu miere are puternice efecte benefice pentru sănătatea pulmonară. Dar ghimbirul se poate folosi și sub formă de ceai, prin fierberea rădăcinii de ghimbir, fiind un antiinflamator foarte bun și un analgezic natural. Datorită acestor proprietăți, ceaiul de ghimbir este unul dintre cele mai utile tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor, relaxând căile respiratorii și ușurând respirația, inclusiv în cazul unor crize de astm.
Un amestec de ghimbir, ceapă și turmeric sub formă de ceai ajută la eliminarea nicotinei în cazul fumătorilor, curățând plămânii și îmbunătățind funcția pulmonară. Ghimbirul are și proprietăți antiinflamatorii puternice, utile în tratamentul bolii pulmonare obstructive cronice.
Ceaiul de ceapă
Ceapa este un remediu vechi și binecunoscut, administrat de bunici pentru ameliorarea simptomelor de răceală. Deși poate avea un gust neplăcut, este foarte util în cazul tusei persistente. Ceapa poate fi fiartă ca atare sau se pot adăuga câteva nuci, fiind servită sub forma unui ceai cald. Ceapa este bogată în antioxidanți, care ajută la controlul radicalilor liberi din organism, luptă împotriva cancerului și a bolilor cronice. Totodată, ceapa oferă și multe vitamine C și B6, susținând tratamentul infecțiilor pulmonare și afecțiunilor respiratorii.
Ceaiul de podbal
După cum se menționează pe site-ul farmaciei drmax.ro, podbalul este o plantă medicinală … foarte apreciată în medicină noastră tradițională. Aceasta este recomandată pentru proprietățile sale emoliente și antitusive. Datorită mucilagiilor și a inulinei conținute, frunzele acestei plante au acțiune secretolitică, calmantă și antispastica. Astfel, infuziile din podbal contribuie la calmarea tușei, a inflamatiilor și a iritațiilor de la nivelul cailor respiratorii. În plus, ceaiul de podbal are și o acțiune antiseptică, fiind recomandat pentru spălături locale. Printre efectele pozitive ale ceaiului de podbal se pot menționa următoarele:
Favorizează fluidizarea și eliminarea secrețiilor de pe căile respiratorii
Contribuie la calmarea tusei,
Diminuează inflamațiile și iritațiile căilor respiratorii.
Are acțiune emolientă, antispastică, secretolitică, expectorantă și antiseptică
Ceaiul din rădăcină de lemn dulce
Rădăcina plantei de lemn-dulce se numără printre cele mai vechi remedii ale medicinei orientale și occidentale. Unii specialiști în tratamente naturiste susțin că rădăcina de lemn-dulce poate combate o gama largă de afecțiuni, cum ar fi eczemele, bronsștele, constipația, arsurile la stomac, ulcerul gastric și crampele menstruale. Ceaiul de rădăcină de lemn dulce are efecte antivirale, antibacteriene și antifungice, conținând o multitudine de fitochimicale antiinflamatorii. Acest ceai este util pentru curățarea plămânilor, fluidizând și îndepărtând mucusul în exces.
Ceaiul pentru plămâni de eucalipt
Sub formă de ceai sau ulei esențial, eucaliptul are multiple efecte benefice pentru respirație: antiinflamatoare, antioxidante, analgezice și spasmolitice, precum și imunostimulatoare. Eucaliptul poate fi administrat sub formă de infuzie sau inhalat dintr-un nebulizator sau difuzor, fiind util în cazul a multiple boli respiratorii, precum bronșita, astmul și boală pulmonară obstructiva cronică. Acest lucru se întâmplă și grație faptului că eucaliptul relaxează plămânii și căile respiratorii, diminuând senzația de congestie toracică.
Similar eucaliptului, ceaiul de mentă sau uleiul esențial de mentă pot fi folosite pentru ușurarea respirației, grație efectelor calmante și decongestionante, facilitând oxigenarea și contribuind astfel la o mai bună funcționare a plămânilor.
Ceaiul de echinacea
Echinacea este o plantă utilizată pe scară largă pentru prevenirea sau tratamentul infecțiilor tractului respirator superior. Principalul mod de acțiune al Echinaceei este prin efectele de imunostimulare și antiinflamatorii. Tipurile de echinacee utilizate în mod obișnuit sunt Echinacea purpurea, E pallida și E angustifolia. Sunt folosite atât părțile superioare ale plantei, cât și rădăcinile. Unele studii au confirmat că echinacea poate reduce simptomele de infecție bronsica, laringită, infecții ale tractului respirator superior.
tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor
Alte remedii naturale folositoare pentru plămâni
Inhalațiile cu abur și cu sare
Pentru a înmuia secrețiile și mucusul produse de afecțiunie respiratorii, ușurând procesul de curățare a acestora, se pot face inhalații cu aburi. Metoda este simplă: se fierbe apă într-o oală, apoi stai cu capul deasupra acesteia, acoperit de un prosop și inhalezi aburii eliberați. În apa fiartă se poate adăuga și sare, recunoscută pentru efectele ei antibacteriene.
Propolis pentru plămâni
Propolisul este un produs natural, de origine apicolă, cu puternice efecte vindecătoare, fiind considerat un adevărat antibiotic natural. Are și proprietăți antivirale, antiinflamatoare și dezinfectante.
Propolisul este util în cazul anumitor afecţiunile pulmonare, precum bronșite sau pneumonie, posibil și în caz de emfizem pulmonar și tuberculoza.
Extract de ginseng
Și ginsengul poate avea efecte pozitive în cazul afecțiunilor respiratorii, fiind recunoscut pentru combaterea infecțiilor, bacteriene sau virale.
”Extractul de ginseng este un remediu popular în multe afecțiuni. Potrivit unor cercetări, extractul de ginseng reduce numărul de bacterii din plămânii persoanelor cu bronșită cronică, care au avut un atac de bronșită acută 3. Ginsengul are, de asemenea, calități antiinflamatorii, ceea ce îl poate ajuta să diminueze inflamația în tuburile bronșice.”, menționează dr. Oana Cuzino.
Șodoul cu ou, lapte și miere
Șodoul este un leac cunoscut de multă vreme, pe care îl recomandau bunicile pentru persoanele care suferă de dureri în gât și dificultăți la înghițire, în cazul unor afecțiuni respiratorii. Șodoul cu lapte are efecte emoliente și liniștitoare și chiar dacă nu este în topul unor tratamente naturiste pentru refacerea plămânilor, este util pentru ameliorarea simptomelor de răceală și alte afecțiuni de tract respirator superior.
Surse:
https://www.biosano.ro/blog/tratamente-pentru-tuse-si-durere-in-gat
https://www.doc.ro/sanatate/bronsita-remedii-naturale-eficiente
Alte remedii naturale folositoare pentru plămâni
https://viataverdeviu.ro/metode-naturale-curatarea-plamanilor
https://www.catena.ro/ceai-pentru-plamani-sanatosi-recomandari-de-ceaiuri-in-afectiuni-pulmonare
https://www.healthline.com/health/home-remedies-for-bronchitis#home-remedies
https://www.healthline.com/health/home-remedies-for-pneumonia#if-you-have-chest-pain
https://timesofindia.indiatimes.com/life-style/health-fitness/home-remedies/improve-your-lung-capacity-with-these-natural-remedies/articleshow/53079869.cms
https://timesofindia.indiatimes.com/life-style/food-news/foods-that-clean-your-lungs-naturally/photostory/75164760.cms?picid=75169057
https://www.respiratorytherapyzone.com/chest-infection-treatments/
https://respirainsiguranta.ro/top-5-tratamente-naturiste-pentru-refacerea-plamanilor
//////////////////////////////////////////
Cele mai benefice si cele mai nocive sucuri pentru sanatate
Autor: SfatulMedicului
https://www.sfatulmedicului.ro/Alimentatia-sanatoasa/cele-mai-benefice-si-cele-mai-nocive-sucuri-pentru-sanatate_11707
Sucurile din fructe si legume fac parte dintr-o alimentatie echilibrata, care asigura starea de sanatate si vigoare a organismului.
Ele participa activ la regenerarea celulara, detoxifiere si tratarea a numeroase afectiuni, fiind recomandate de medicii nutritionisti intr-un regim de viata sanatos.
Chiar si asa, exista sucuri benefice sanatatii prin ingredientele pe care le contin si sucuri nocive, care nu sunt altceva decat lichide care furnizeaza zaharuri in exces si aproape deloc nutrienti esentiali.
Cuprins articol
Generalitati
Topul celor mai sanatoase sucuri
Cele mai nocive sucuri pentru sanatate
Topul celor mai sanatoase sucuri
Sucurile naturale din fructe si legume sunt gustoase, hranitoare si bogate in vitamine, minerale si fitonutrienti, mai exact compusi naturali bioactivi care interactioneaza pozitiv cu fibrele alimentare si alte substante preluate din hrana. Specialistii in nutritie de la Universitatea din California (Los Angeles) au intocmit si un top al celor mai sanatoase sucuri, primele 5 pozitii fiind ocupate de:
– sucul de rodii
– sucul de afine
– sucul de acai
– sucul de noni
– sucul de cirese
Persoanele care doresc sa isi intareasca sistemul imunitar si sa reduca tensiunea arteriala si nivelul de colesterol, pot sa consume regulat suc de sfecla, morcovi, telina, coacaze, spanac, struguri, cirese sau pepene verde, cu aditie de usturoi si ghimbir.
In vederea tratarii deficientei in potasiu, magneziu sau calciu, sunt benefice sucurile de pepene galben, caise, piersici sau brocolli. Bolile de inima pot fi prevenite cu ajutorul sucului de ananas si ghimbir, nasturel si patrunjel.
Pe de alta parte, bauturile carbogazoase, cocktailurile din fructe sau energizantele se numara printre cele mai nocive sucuri pentru sanatate.
Sucurile de legume
Cea mai buna cale de a introduce in dieta nutrienti importanti sunt sucurile de legume. Sucul de rosii contine o substanta numita licopen, un colorant rosu cu proprietati antitumorale in cazul cancerului de prostata, vezica urinara, pancreas, san, plamani sau piele. Studiile de specialitate arata ca licopenul poate fi util in prevenirea si oprirea din evolutie a cancerului ovarian, intestinal, cervical sau uterin.
Sucul de telina regleaza tensiunea arteriala la pacientii hipertensivi, iar fibrele din toate sucurile de legume induc rapid senzatia de satietate si imbunatatesc digestia.
Motivul pentru care sucurile de legume sunt cele mai sanatoase este acela ca au in compozitie cea mai redusa cantitate de zahar si furnizeaza mai putine calorii, comparativ cu sucurile de fructe. Singurul inconvenient este continutul mai mare de sodiu.
Sucul de rodii
In ciuda caloriilor numeroase pe care le furnizeaza, sucul de rodii ofera o cantitate foarte generoasa de antioxidanti care protejeaza celulele creierului si au proprietati anticancerigene. Un studiu de specialitate a descoperit ca 230 ml de suc de rodii consumat zilnic, reduce recurenta cancerului de prostata.
Sucul de merisoare
Bogat in vitamina C, sucul de merisoare are un efect fortifiant semnificativ asupra sistemului imunitar. In plus, o cura cu suc de merisoare neindulcit trateaza infectiile de tract urinar si previne acumularea de bacterii in aparatul urinar.
Sucul de afine
Substantele continute de afine s-au dovedit a fi utile in prevenirea tulburarilor de memorie survenite odata cu inaintarea in varsta, in cadrul unor demersuri stiintifice complexe.
Sucul de acai
Fructele de acai, originare din America de Sud, au o concentratie mai mare de antioxidanti decat merisoarele, afinele, capsunile sau murele, deci ajuta organismul sa isi mentina celulele sanatoase.
Sucul de cirese
In afara de aportul consistent de antioxidanti, sucul de cirese este benefic si prin proprietatile sale anti-inflamatorii la nivel muscular.
Sucul de struguri rosii
Sucul de struguri rosii, preparat in forma integrala (seminte, pulpa si coaja boabelor), furnizeaza flavonoizi si resveratrol, doua substante antioxidante puternice, cu efect antitumoral si vindecator pentru o gama larga de afectiuni.
Sucul de prune
Constipatia poate fi tratata cu succes prin consumul zilnic de suc de prune, intrucat aceste fructe contin multe fibre si un laxativ natural, numit sorbitol. In plus, sucul de prune furnizeaza si antioxidanti, fier si potasiu.
Sucul de portocale
Bogat in vitamina C, fibre, calciu si vitamina D, sucul de portocale contine nutrienti esentiali si substante fortifiante pentru sistemul osos.
Cele mai nocive sucuri pentru sanatateSus
Cocktailurile din fructe
Din categoria celor mai nocive sucuri pentru sanatate, fac parte in mod prioritar cocktailurile din fructe, bauturi care au de regula cea mai mica pondere de suc natural. Ele sunt preparate din apa si indulcitori artificiali, fiind la fel de periculoase precum bauturile racoritoare carbogazoase (au un continut caloric foarte ridicat si o valoare nutritiva scazuta). Cocktailurile din fructe sunt foarte nocive si pentru copii, intrucat predispun la obezitate infantila si la tulburari cardiace la varste fragede.
Nectarul din fructe
Supermarketurile si restaurantele comercializeaza foarte multe sortimente de asa-zise nectaruri din fructe, deseori prezentate sub forma unor combinatii apetisante de capsuni si banane, pere si rodii, fructe de padure si mere etc. Aceste sucuri ajung sa contina chiar mai mult zahar sau indulcitori decat bauturile clasice carbogazoase, provocand ingrasarea intr-o proportie similara cu cea a deserturilor clasice.
Bauturile carbogazoase
Indiferent de aroma si marca, bauturile carbogazoase au un continut caloric substantial (circa 315 calorii si 79,5 g de zahar la fiecare 500 ml), favorizeaza acumularea gazelor in intestine si nu au nicio valoare nutritionala.
Apa aromatizata
Piata bauturilor ofera si un tip special de bauturi racoritoare, apa imbunatita cu diverse arome (lamaie, mere verzi, menta, caise, capsuni etc), aparent inofensiva pentru sanatate. In realitate, sucul de acest tip contine cu doar 20% mai putin zahar decat o bautura carbogazoasa obisnuita si la fel de putine proprietati nutritive ca aceasta.
Energizantele
Energizantele, destinate in special sportivilor care elimina electroliti si carbohidrati prin transpiratie, sunt consumate la scara larga datorita efectului tonic pe care il au, similar cu cel al cafelei. Aceste bauturi sunt preparate cu echilaventul a 10 lingurite de zahar la fiecare jumatate de litru, ceea ce inseamna ca predispun ingrasarii la fel de mult, precum o fac doua inghetate pe bat cu ciocolata.
Medici specialisti Diete-Nutritie
Dr. Magda Zarojanu – Institutul de diabet, nutritie si boli metabolice, prof. dr. N. PAULESCU (in incinta Sp. clinic CANTACUZINO)
Conf. dr. Camelia Adina Calin – Ambulatoriul de specialitate – Institutul de diabet, nutritie si boli metabolice, prof. dr. N. PAULESCU
Medic primar Ileana Anca Coman – Ambulatoriul de specialitate – Institutul de diabet, nutritie si boli metabolice, prof. dr. N. PAULESCU
Asist. univ. dr. Mirela Ioana Culman – Ambulatoriul de specialitate – Institutul de diabet, nutritie si boli metabolice, prof. dr. N. PAULESCU
Medic specialist Mihaela Ursache –
/////////////////////////////////////////
Topul celor mai bune sucuri naturale din fructe si cum sa le obtii
https://bucatariaioanei.ro/topul-celor-mai-bune-sucuri-naturale-din-fructe-si-cum-sa-le-obtii/
Sucurile de fructe sunt proaspete, gustoase, energizante, usor de facut si, in plus, ai la dispozitie o multitudine de combinatii din care sa poti alege, in functie de preferinte sau nutrientii de care ai nevoie. Iata cateva mixuri delicioase pe care le poti incerca.
O alimentatie sanatoasa, bogata in fructe si legume, te ajuta sa iti mentii corpul tanar si puternic mai mult timp, ajutandu-l sa faca fata mai bine trecerii anilor, activitatilor zilnice, stresului si oboselii. Sucurile naturale se numara printre optiunile usor de pregatit si de consumat, dar bogate in nutrienti usor de absorbit, pe care le poti integra usor in dieta. Iti propunem cateva retete recunoscute pentru efectele lor benefice pe care le poti obtine in doar cateva minute, in propria ta bucatarie.
Turmeric si lamaie
Combinand proprietatile anti-inflamatoare si anti-oxidante ale turmericului cu efectul depurativ al sucului de lamaie, aceasta combinatie este ideala pentru cei care doresc sa faca o cura de detoxifiere. Ajuta la curatarea tenului, prin eliminarea toxinelor din organism, este benefic in curele de slabire, sprijina activitatea ficatului si reduce efectele alergiilor si ale reactiilor inflamatorii de diverse surse.
Pentru doua portii de suc ai nevoie de doua cani de apa, sucul de la o lamaie stoarsa, jumatate de lingurita de turmeric praf, un sfert de lingurita de ghimbir praf si un varf de lingurita de scortisoara macinata. Daca te intelegi bine cu gustul picant, mai poti adauga si un varf de cutit de piper cayenne macinat. Amesteca totul intr-un recipient din sticla sau ceramica si adauga miere, sirop de artar sau indulcitor din stevie pentru a ajusta gustul.
Morcovi, portocale, ghimbir si turmeric
Este o combinatie recomandata pentru cei care lucreaza mult la calculator si trebuie sa asigure in organismului, mod deosebit, nutrientii de care are nevoie pentru a mentine ochii sanatosi. Morcovul este bogat in vitamina A si luteina, un antioxidant puternic care ajuta la cresterea densitatii pigmentare din macula, protejand retina impotriva unor afectiuni oculare. Extractul de turmeric este de asemenea folosit in numeroase formule farmaceutice destinate prevenirii afectiunilor oculare.
Poti obtine acest suc combinand 8 morcovi de dimensiuni mari, 2 – 3 portocale, o radacina de ghimbir de 2.5 pana la 5cm si aproximativ 2cm de turmeric radacina. Spala, curata si taie ingredientele in bucati mici. Trece-le printr-un storcator de fructe sau un blender si paseaza pana cand obtii o compozitie fina si fluida. Mai poti adauga apa daca consistenta este prea densa pentru tine.
Avocado si papaya
Avocado se numara printre fructele care se remarca printr-un continut bogat in potasiu si acid oleic, ajutand la reducerea tensiunii arteriale si a stresului cardiac, precum si in lupta impotriva colesterolului negativ. Papaya aduce un aport benefic de licopen, un antioxidant puternic, iar carotenoizii din compozitia sa lupta impotriva radicalilor liberi, limitand efectele imbatranirii si reducand riscul de cancer.
Pregateste doua fructe de papaya, un avocado bine copt, cuisoare si putina miere pentru indulcit. Sucul se prepara cel mai bine la blender, in care este nevoie sa pui fructele curatate si taiate in bucati mici, impreuna cu putina apa, cat sa le acopere si sa permita cutitelor sa lucreze usor. Dupa ce ai pasat bine ingredientele, poti completa cu apa cat doresti, pana cand aduci sucul la consistenta dorita. Iti recomandam sa il servesti pe cuburi de gheata.
Mango, cirese si fructul dragonului
Bogat in vitamina A si beta-caroten, mango este unul dintre fructele catre care este bine sa te orientezi in special pentru sanatatea ochilor. Ciresele sustin functionarea inimii, iar fructul dragonului adauga proprietati anti-fungice si anti-bacteriale, ajutand sistemul imunitar.
Sucul se prepara foarte usor. Scoate samburii de la cirese si adauga pulpa in blender, alaturi de fructul de mango taiat bucati si miezul din fructul dragonului. Paseaza, apoi adauga apa pentru a obtine textura dorita.
Pepene galben, mar verde si lapte
Este o combinatie recomandata pentru cei care sunt preocupati de sanatatea dintilor si a oaselor, pepenele si laptele fiind bogate in calciu si potasiu. Marul verde aduce in plus fibre benefice pentru tranzitul intenstinal si imbogateste textura sucului.
Fructele se curata, se taie in bucati mici si se introduc in storcator sau in blender. Se amesteca apoi sucul obtinut cu laptele. Daca prepari mai mult, ai grija sa il pastrezi in frigider.
Mere galbene si prune
Aceasta combinatie este foarte buna pentru cei care se confrunta adesea cu anemia, fiind in special indicata pentru anotimpul rece. Are un continut bogat in vitamina B1 si fier, ajuta in plus la stimularea sistemului imunitar si insoteste perfect preparatele de sarbatori.
Cel mai bine vei extrage sucul folosind un storcator de fructe, dar il poti prepara si cu blenderul, in amestec fiind nevoie insa sa adaugi si putina apa pentru a duce lichidul la o textura cat mai lichida.
Grapefruit si ghimbir
Bogat in vitaminele A si C, potasiu, fibre, licopen si beta-caroten, grapefruitul contine in plus o enzima care ajuta la arderea grasimilor, fiind printre fructele recomandate celor care doresc sa piarda in greutate intr-un mod echilibrat si sanatos. Ghimbirul are la randul sau rolul de a stimula metabolismul si arderile, si in plus, este tonic cardiac, transformand amestecurile in care este folosit in sucuri care ofera energie si vitalitate.
Pentru grapefruit vei avea nevoie de un storcator de citrice cu zona de stoarcere mai mare, iar ghimbirul se da prin razatoare.
Este bine sa stii ca grapefruitul reactioneaza cu anumite medicamente, facandu-le sa ramana mai mult timp in circulatie decat in mod normal. Inainte de a consuma acest fruct ai grija deci sa verifici precautiile de administrare, daca urmezi un tratament medicamentos.
Mere, pere si portocale
Aromat, gustos si usor de preparat, acest suc se numara printre variantele care te ajuta sa iti imbunatatesti sistemul imunitar in anotimpul rece. Foloseste 2 mere, 2 pere si 2 portocale de dimensiuni medii sau 3 mai mici, trecute prin storcatorul de fructe sau prin blender. In general, sucul portocalelor este suficient pentru a obtine textura potrivita, fara a mai fi nevoie sa adaugi apa.
https://bucatariaioanei.ro/topul-celor-mai-bune-sucuri-naturale-din-fructe-si-cum-sa-le-obtii/
/////////////////////////////////////////
Cum putem birui sciatica
Persoanele care se expun la frig şi umezeală, făcând şi eforturi fizice bruşte, se aleg deseori cu crize de nevralgie sciatică, lombosciatică, cu localizări restrânse sau generalizate.
Nevralgia sciatică nu vizează direct o afecţiune a sistemului nervos, dar este asociată cu reumatismul şi lumbago, mai ales datorită reacţiilor comune la influenţa frigului şi a umezelei. Boala constă din dureri acute pe traseul anumitor nervi situaţi în zona lombară, cu prelungire spre membrele inferioare.
Majoritatea durerilor sciatice pornesc de la o hernie de disc, în urma unor modificări de structură sau de poziţie a unui disc situat între două vertebre alăturate din coloană. Cazurile sunt mai frecvente după vârsta de 40-50 de ani când este posibilă o deshidratare treptată a nucleului pulpos de natură gelatinoasă, situat în centrul discului intervertebral. Prin pierderea apei de hidratare şi a elasticităţii, discul nu mai are rol de amortizor al şocurilor şi poate suferi diferite leziuni degenerative cu fisuri, calcifieri şi chiar ruperi de fragmente, ajungând la boala numită herniaza (hernia de disc). Frânturile desprinse din disc intră în contact cu rădăcina unui nerv spinal şi provoacă dureri acute, dând un prim simptom de instalare a lombosciaticii.
În nevralgia sciatică, durerea din regiunea lombară (şale) şi din picioare este însoţită, adesea, de amorţeli şi furnicături. Accentuarea durerilor are loc la mers, la statul prelungit în poziţie verticală, la efort fizic mare, tuse, strănut.
Sciatica răspunde relativ bine la tratamente interne şi mai ales externe cu anumite plante medicinale care sunt de preferat în locul unor substanţe de sinteză chimică, adesea cu efecte secundare dăunătoare.
În tratament intern se utilizează cu bune rezultate ceaiuri, tincturi şi siropuri din plante separate sau în amestec. Ca plante separate, se pot folosi:
– infuzii din flori de soc şi ciuboţica-cucului;
– decocturi din rădăcini de angelică şi scoarţă de salcie;
– tincturi din flori de lăcrimioare şi herba de sunătoare şi dediţei;
– sirop din muguri de pin;
– macerat în vin cu scoarţă de salcie.
În amestec sunt recomandate două reţete:
– o reţetă simplă, cu frunze de vârnanţ (Ruta graveolens) şi herba de sunătoare cu ciuboţica-cucului (în părţi egale);
– o reţetă complexă, cu flori de coada-şoricelului, muşeţel şi ciuboţica-cucului, herba de cimbrişor, coada-calului, dediţei, verbină şi sunătoare, fructe de ienupăr şi scoarţă de salcie (în părţi egale).
La aceste reţete se prepară infuzii din două linguriţe amestec la 250 ml apă clocotită; se infuzează acoperit cinci minute, se strecoară şi se beau câte trei ceaiuri calde pe zi.
În tratamente externe se aplică:
– cataplasme calde pe zona dureroasă cu herba de sunătoare înflorită, cu efecte în cazul unei loviri prin cădere a coloanei vertebrale şi când durerea coboară pe lungimea nervului sciatic, cu agravare la mişcări, atingere şi zdruncinături.
– cataplasmă de vârnanţ (Ruta), în cazul când durerea profundă iradiază pe partea externă a coapsei, cu agravare la ridicarea în picioare din poziţia şezut şi prin expunere la frig şi umezeală în timpul nopţii.
– cataplasme calde aplicate, timp de 20-30 minute, pe zona dureroasă, cu rădăcini de hrean, omag şi tătăneasă, seminţe măcinate de muştar negru, cimbrişor, traista-ciobanului, spânz, cartof ras, rondele de ceapă şi frunze de varză.
– masaje cu tincturi din ardei iute, castane sălbatice, dediţei, ţintaură, dafin, lăcrimioare şi Bitter suedez.
– masaje zilnice cu ulei de ienupăr, salcie, muşeţel, mentă, sunătoare, lavandă, usturoi şi esenţă de terebentină, cu efecte analgezice şi revulsive, sau cu ulei de rozmarin puternic antinevralgic.
– băi calde de şezut şi de picioare, cu temperatură în creştere progresivă, folosind decoct din flori de fân, soc, arnică, muştar negru, ferigă, spânz, urzică, rostopască şi adaos de ulei de mentă (câteva picături). În timpul băii se beau una-două căni cu suc de lămâie diluat cu apă.
– aplicarea pe zona dureroasă a unei alifii de gălbenele şi pernă plină cu pedicuţă.
Alimentaţia bolnavilor de sciatică necesită un supliment de pepene verde, într-o cură de durată când durerea coboară pe picior, la genunchi şi călcâi, cu furnicături sau amorţeli, mai intense noaptea sau pe vreme în curs de răcire. În perioadele de consum optim este indicată şi cura de 10 zile cu sucuri de fructe (morcov, tomate şi alte crudităţi). Zilnic se va lua raţia recomandată de vitamina C.
În nevralgia sciatică se prevăd şi alte tratamente care vor fi individualizate şi adaptate formei clinice de boală.
Măsuri de prevenţie a sciaticii
8 preparate vindecatoare pe baza de echinaceea—
Echinaceea este bogata in polizaharide care ajuta la protejarea celulelor impotriva invaziei de virusi si de bacterii. Are si proprietati antifungice si antibacteriene, ceea ce o face eficienta impotriva unor infecti micotice si bacteriene.
Aplica fie direct pe rani, fie cu un pic de vata imbibata pe zona infectata. Repeta cat de des este nevoie pana cand infectia dispare.
Ce se intampla cu corpul tau daca faci zilnic genuflexiuni?
Toata greutatea ta trebuie sa o simti in calcaie, care nu se ridica deloc de la sol in timpul exercitiului. Un lucru extrem de important: cand te lasi in jos, fundul se duce cat mai inapoi, iar spatele ramane drept! Nu te lasa cu trunchiul in fata!
10 greseli pe care le faci cand speli haine—
Visezi ca de fiecare data cand folosesti masina de spalat, hainele tale sa fie impecabil de curate? Primul pas pe care trebuie sa-l faci este sa le speli corect.
Greseli culinare care iti afecteaza sanatatea—
Toti facem greseli mai mari sau mai mici cand vine vorba de gatit, dar important este sa stim sa le corectam. Iata cateva obiceiuri culinare care iti pot afecta sanatatea:
Din lipsa timpului, senzatie de foame imperioasa sau obisnuinta, multi au tendinta sa prepare o cantitate cat mai mare de mancare o data, fara sa portioneze alimentele. Acest lucru poate impiedica alimentele sa se prepare corect din punct de vedere termic si de asemenea va va tenta sa mancati o cantitate mai mare. Iar o cantitate mai mare este sinonima cu cresterea in greutate.
Carnea este unul dintre alimentele cel mai des consumate la noi. Din pacate in timpul supunerii acesteia la temperaturi ridicate (prin prajeala) se pot elimina o serie de substante toxice pentru organism. O modalitate facila si la indemana oricui de a evita acest lucru este marinarea acesteia inainte de prepararea propriu-zisa.
10 ponturi pentru a scapa de tot ce e nociv in casa ta—
Omul se obişnuieşte cu toate în viață, chiar şi cu condițiile total nefavorabile pentru el. După cum nu ar părea ciudat, însă și casele noastre nu sunt deloc cetăți, ci depozite de tot felul de toxine cu care ne-am înconjurat – detergenţi şi diferite produse de curăţare, covoare, mobilier, produse cosmetice, ferestre din material plastic – toate acestea și multe altele reprezintă un pericol potenţial pentru noi și cei dragi.
10 . Moda pentru covoare demult a fost dată uitării, dar din inerţie ele încă împodobesc pereţii și sunt aşternute pe podea. Covorul reprezintă un acumulator de praf aproape perfect, indiferent de modul în care îl curățați. În orice caz, în el rămâne o mulțime de praf şi de particule pe care le inhalaţi de zi cu zi . Dacă covorul este realizat din materiale sintetice, acest lucru agravează situația, deoarece astfel de covoarele sunt în mare parte realizate din produse petrochimice. Acest amestec poate conține mai mult de o sută de produse chimice de origine și compoziția diferită, inclusiv formaldehida și benzina. Scăpaţi de covoare în scopul de a elimina toxine, acordaţi preferință picturilor pe pereţi şi pardoselii naturale.
7 alimente care te ajuta sa te concentrezi mai bine—
Alimentatia sanatoasa nu doar ca iti ofera o sanatate de fier insa te poate ajuta sa te poti concentra mai bine, sa ai o memorie mai buna, sa fii mai atent si alert si, in general, iti imbunatateste functiile creierului.
Pe masura ce trec anii, oamenii imbatranesc, ceea ce inseamna ca organismul isi pierde din vigoare si agerime, iar creierul nu face abstractie de la asta. Vestea buna este ca iti poti creste sansele de a mentine sanatatea creierului daca adaugi in dieta mancaruri si bauturi „inteligente”.
Alimentatie sanatoasa #1: Cafeina te face mai alert
Nu exista nici o pastila minune care sa-ti creasca IQ-ul, insa anumite substante, precum cafeina, te pot energiza si ajuta sa te concentrezi. Gasita in cafea, ciocolata, bauturi energizante si unele medicamente, cafeina iti ofera un plus de energie, insa doar pe termen scurt. Insa, ai grija, prea multa cafea te poate face sa te simti mizerabil si nelinistit.
Alimentatie sanatoasa #2: Zaharul iti imbunatateste abilitatile mentale
Zaharul este combustibilul preferat al creierului – nu cristalele ci glucoza pe care o produce organismul uman din zahar si carbodidratii consumati. Tocmai de aceea o bautura dulce iti creste pe termen scurt memoria, procesele gandirii si abilitatile mentale. Insa un consum exagerat de zahar are efecte contrare. Ca sa nu mai vorbim de kilogramele in plus pe care le vei acumula.
Alimentatie sanatoasa #3: Micul dejun este mana cereasca pentru creier
Esti tentat sa sari peste micul dejun? Studiile realizate pe acest subiect au demonstrat ca micul dejun poate imbunatati, pe termen scurt, memoria si atentia. Studentii care iau micul dejun au rezultate mai bune decat cei care nu mananca nimic dimineata. Cele mai bune alimente pentru micul dejun sunt cele bogate in fibre, precum cerealele integrale, produsele lactate si fructele. Insa nu manca prea mult, studiile au aratat ca in acest caz concentrarea scade.
Alimentatie sanatoasa #4: Pestele este alimentul creierului
O sursa proteica asociata adesea cu sanatatea creierului provine din pestele bogat in omega3, un acid gras esential pentru functionarea si dezvoltarea ceierului. Aceste grasimi sanatoase sunt uluitoare pentru puterea creierului: o dieta bogata in omega 3 este corelata cu riscuri scazute de a dezvolta dementa si atac cerebral; incetinirea declinului mental si joaca un rol vital in imbunatatirea memoriei, pe masura ce oamenii imbatranesc. Pentru un creier si o inima sanatoase consuma de 2 ori pe saptamana peste.
Alimentatie sanatoasa #5: Adauga o doza de nuci si ciocolata
Bucura-te o data pe zi de nuci si de o tableta de ciocolata care iti vor satisface pofta de dulce fara exces de calorii, zahar si grasimi.
Alimentatie sanatoasa #6: Adauga avocado si cereale integrale
Alimentatie sanatoasa #7: Afinele sunt super nutrienti
Cercetarile pe animale au aratat ca afinele pot proteja creierul de atacul radicalilor liberi si pot reduce efectele unor afectiuni precum Alzheimerul si dementa. Studiile au mai demonstrat ca afinele imbunatatesc atat abilitatea de a invata cat si functiile creierului.
Beneficiile unei diete sanatoase
Floarea patimilor – un sedativ natural
Passiflora este o planta cataratoare originara din America de Sud. si tocmai pentru ca este un arbust catarator, de aceea îsi sustine greutatea cu ajutorul unor carcei ca si niste ate. Acesti carcei, sunt echivalentele vegetale ale degetelor: sunt subtiri, dar extrem de puternici si au un simt tactil dezvoltat. Cand aceasta planta creste, din tulpina ei rasar niste carcei care se întind, cautand un suport solid. Celulele din exterior cresc mai repede decat cele din interior, iar astfel, varful cîrcelului se rasuceste.
Muzica ii poate face pe copii mai inteligenti–
Invatarea unui instrument este un lucru extrem de benefic pentru copii. In acest mod pot intelege ce inseamna disciplina, cum sa se concentreze mai bine, isi pot scoate talentul in evidenta si chiar au posibilitatea de a face o cariera in acest domeniu. Mai mult decat atat, invatarea unui instrument la o varsta frageda poate schimba modul in care copilul gandeste.
Cum poti folosi bicarbonatul de sodiu in mod inteligent
Bicarbonatul de sodiu este bun pentru prajituri, dar si pentru a curata orice in casa. Daca vrei sa ii cunosti toate beneficiile, iata care sunt cele mai neobisnuite intrebuintari ale bicarbonatului de sodiu ca sa stii cand poti sa apelezi cu incredere la el:
a inmuia cuticulele, precum si pielea de pe cot si genunchi.
Profita de beneficiile castanului, medicamentul toamnei!
Să știi că atât castanele comestibile, cât și cele sălbatice pot fi consumate sub formă de preparate terapeutice, însă e bine să ceri avizul medicului înainte. Mai ales dacă este vorba despre tuse, reumatism și varice.
Castanele comestibile au înveliș spinos și des, care se deschide atunci când fructul este copt. Cele sălbatice nu au codiță, sunt mai mari și mai rotunde decât cele comestibile, iar coaja lor are spini rari și mai mici.
Castanul are și o legendă!
Se spune că un tânăr dobrogean, pe numele Castan, rămas fără tată și cu o mamă grav bolnavă, își ducea traiul muncind cu ziua și primind mâncare din partea celor mai inimoși. Ori de câte ori simțea că îi e greu, acesta mergea la maginea pădurii unde era un pom înalt, căruia îi spunea necazurile. După ce se stinse și mama sa, tânărul se întoarse în pădure și i se plânse copacului că n-a avut bani nici de lumânări. A doua zi, dimineață, pomul înflorise, iar florile sale semănau cu niște lumânări. Castan s-a gândit că este o minune și a început să-i folosescă florile, fructele și frunzele pentru tot felul de leacuri. Locuitorii satului i-au pus pomului numele castan, după băiatul care i-a descoperit puterile vindecătoare.
Ceaiul îmblânzește tusea
Cataplasmele calmează durerile de reumatism
Se strecoară, se spală zonele dureroase din două în două zile, timp de un sfert de oră. Se mai pot face cataplasme locale cu piure de castane, care se țin aproximativ 20 de minute. Escina din compoziția castanelor are acțiune antiinflamatoare. Piureul se prepară din făină de castane și făină de grău, în părți egale, peste care se adaugă oțet şi se amestecă bine. Cataplasmele se ţin 20 de minute.
Piureul diminuează varicele
Mere rase cu miere, un amestec miraculos pentru sanatate
Merele „taranesti”, mai micute si mai modeste la infatisare, sunt cele mai valoroase din punct de vedere terapeutic. Alegeti merele bine coapte, cu o coaja intens colorata, care indica o concentratie ridicata de substante cu efect anticancerigen si antioxidant.
Carenta temporara de calciu, magneziu si fosfor poate produce membre amortite sau furnicaturi in maini si picioare. Combinatia de mere rase si miere ofera aceste substante intr-o forma pe care organismul o poate valorifica direct.
Obiceiuri care favorizeaza parodontoza
Cariile netratate pot fi cauza mai multor boli grave printre care si parodontoza, o afectiune a gingiilor, potrivit medicilor stomatologi.
Alimentele care sporesc randamentul la invatat
In perioadele stresante, este indicat consumul de alimente bogate in vitamine si in minerale. Pregatirea eficienta pentru examenele de admitere presupune si o alimentatie corecta. Medicii recomanda alimente care stimuleaza activitatea creierului, lichide multe si renuntarea totala la alcool. Medicul nutritionist Corina Zugravu spune ca, in periodele de efort intelectual, organismul are nevoie de vitamine si minerale, ceea ce inseamna mese bogate in legume si fructe. Salatele de varza, spre exemplu, sunt indicate in perioada examenelor pentru ca aceasta leguma reduce starea de nervozitate si stresul.
Bauturi care reduc stresul si agresivitatea
Consumul de bauturi dulci, ca de exemplu ceaiul indulcit sau sucurile, ajuta la reducerea stresului de la locul de munca si reusesc sa faca oamenii mai putini agresivi, sustin psihologii. Explicatia consta in faptul energia furnizata de zahar ajuta creierul sa mentina sub control anumite impulsuri agresive ale oamenilor, mai ales in momentul in care sunt supusi unei crize de stres.
Ce poate ascunde o mica umflatura a ochiului
O inflamatie minora la nivelul pleoapei, o mica inrosire… Pot parea modificari banale, insa ochiul este o structura nervoasa fina, asa ca orice amanunt trebuie comunicat medicului specialist. Banalele inflamatii de la nivelul ochiului poarta, popular, denumirea de ulcioare. Frecvent insa exista o alta afectiune, care presupune inflamatia unor glande din interiorul ploapelor. Practic, canalul de excretie al unei asemenea glande se blocheaza. Boala este frecvent intalnita la copii si adolescenti. Iata cum se trateaza.
Sensibilitatea dintilor: de ce apare si cum ne ferim de ea pe perioada iernii
Anotimpul rece aduce cu sine magia sarbatorilor, zapada pe care o indragim inca din copilarie si sporturile specifice iernii, dar si frigul pe care unii dintre noi il toleram mai greu.
Ce se intampla in corpul tau cand renunti la carne
Sa incluzi cat mai multe fructe si legume in alimentatie este sfatul pe care il primesti deseori de la nutritionisti ca sa ai un stil de viata sanatos. Dar cum ramane cu consumul de carne? Monica Auslander, un nutritionist celebru, a explicat pentru Insider ce se intampla in corpul tau dupa ce nu mai mananci carne.
Rasul, cel mai bun medicament pentru inima
Hototele de ras sunt benefice pentru sanatate. Acesta este concluzia la care au ajuns cercetatorii unei universitati californiene, care au analizat valorile analizelor unui grup de voluntati, dupa ce au fost expusi atat la mesaje video amuzante, cat la mesaje triste.
Motive ciudate care favorizeaza obezitatea
Obezitatea poate fi, in opinia mea, considerata cosmarul secolului in care traim….daca Roma din zicala „toate drumurile duc la Roma” ar fi inlocuita cu Obezitatea, am putea spune ca aproape toate modurile in care omul modern isi traieste astazi viata si intelege conceptul de a trai, conduc catre Obezitate cu O mare…pentru ca, daca pana acum identificam cateva surse sigure si evitabile ale obezitatii, ne confruntam, conform cercetarilor, cu noi cauze ale ei, dintre cele mai neobisnuite si nebanuite. Descopera-le si trezeste-te la realitate: evita-le sau manageriaza-le in folosul tau, distruge-le sau reorienteaza-le!
Aceasta problema afecteaza jumatate dintre romani cel putin o data pe luna
Dintre acestia, mai mult de jumatate se plang de astfel de simptome saptamanal. Pe de alta parte, 4 din 10 romani nu au experimentat aproape niciodata astfel de stari. Odata cu inaintarea in varsta, atat ponderea celor care acuza lunar astfel de dureri, dar si frecventa crizelor cresc. O persoana tanara, de pana in 30 de ani, se plange de dureri de cap in medie de 1.4 ori pe luna, in timp ce in randul persoanelor de peste 50 de ani durerile de cap se instaleaza mult mai frecvent, in medie de 2.5 ori pe luna.
Obiceiul care ucide cate un roman la fiecare sfert de ora
Aproximativ 33.000 de romani mor in fiecare an din cauza fumatului, ceea ce inseamna un deces la fiecare 16 minute, arata un studiu efectuat de Comisia Europeana. La nivel european, 15% dintre decese sunt cauzate de fumat, iar in lume, o persoana moare din cauza acestui viciu la fiecare opt secunde, precizeaza studiul citat.
Suc de sfecla rosie pentru muschi tonifiati
Potrivit cercetatorilor din cadrul Universitatii Exeter, sucul din sfecla rosie hraneste muschii, facandu-i sa functioneze mai eficient si marindu-le rezistenta, relateaza Daily Mail. Explicatia cercetatorilor este aceea ca bautura a dublat cantitatea de nitrati din sangele voluntarilor, reducand rata cu care muschii isi folosesc propriile surse de energie. Astfel, si oxigenul ajunge pentru mai mult timp.
Ce poti pati daca dormi mai putin de 6 ore
Oamenii care dorm mai putin de sase ore pe noapte au o durata de viata mai scazuta, 12% dintre acestia murind inainte de implinirea varstei de 65 de ani, potrivit unor studii realizate de Universitatea din Warwick si Colegiul Medical Federico II din Napoli.
Cum mancam corect ouale
Oul intotdeauna a fost un aliment extrem de utilizat, care prin versatilitatea lui devine ingredientul principal in majoritatea preparatelor ce-l au in compozitie. Desi i s-a cladit de-a lungul timpului o reputatie indoielnica, fiind intotdeauna acuzat de cresterea nivelului de colesterol si, evident, de marirea riscului aparitiei unor boli conexe cu acesta, in ultima perioada, studiile realizate au evidentiat alte trasaturi si „puteri” ale lui, care vin sa faca cinste sanatatii in toate departamentele ei.
Cum se foloseste bicarbonatul de sodiu pentru albirea dintilor?
Aceasta reteta este una eficienta pentru albirea dintilor acasa, fara a apela la tratamente costisitoare in cabinetele medicilor stomatologi.