În timp ce politrucii, bogătanii, deştepţii lumii- cred că sunt buricul pământului, ducând de râpă omenirea, pentru că luptă contra lui Dumnezeu, Cristos rămâne Capul Bisericii, zidită nu din bani, pietre seci şi fiare umane, ci din pietre Vii, născute din nou, înzidite prin Sângele, Gândirea, Învăţătura Lui,… Învăţătura Domnului Isus despre divorţ… Harul lui Dumnezeu: un privilegiu acordat celor smeriţi… Un chip care trebuie cultivat (1)Comunicatul Președintelui DONALD TRUMP privind trecerea din viață ,la 99 de ani -a Reverendului Billy Graham; etc

Globalizarea pornografiei şi fesenizarea lumii pentru vremuri apocaliptice: cauze, efecte şi soluţii… 

Pastorul Americii, Billy Graham, a avut influenţă la Casa Albă în mandatul a 10 preşedinţi americani

,,CALEA CRUCII” Ultima predica / ultimul mesaj a lui Billy Graham

 Despre Evlavie…Voi aveţi totul deplin în El…Desăvârşiţi în Cristos…Cum să faci faţă învăţăturilor greşite…Un monstru care trebuie omorât (1)…Cunoaşterea lui Cristos… Biserica – trupul viu al lui Isus Hristos…Unde este creierul profesorului…Despre manie,tristete,suparare, bucurie etc

Globalizarea pornografiei şi fesenizarea lumii: cauze, efecte şi soluţii… 

1.Cauze ale pornografiei.
Vidul existenţial cauzat de scoaterea lui Dumnezeu din viaţa omului, conduce la înlocuirea Acestuia cu depresii, violenţe, sau dependenţe de tot felul. Pornografia este unul din lucrurile cu care omul încearcă să-şi umple golul sufletului fără Dumnezeu. În ultimii câţiva zeci de ani, pornografia a cunoscut o dezvoltare şi extindere fără precedent. Există câţiva factori care au favorizat această dezvoltare, şi pe care îi vom aminti, pe scurt, în cele ce urmează:
1.1. Cultura modernă a dependenţelor.
Cultura modernă în care trăim este o cultură a dependenţelor. Oamenii s-au învăţat să depindă: fie de un tranchilizant, fie de un somnifer, de o pastilă, de o anumită substanţă, de o activitate, de jocuri de noroc, de mass-media, etc. Pornografia crează dependenţă. Ea activează în creierul uman, aceleaşi circuite neuronale, care sunt activate şi de heroină. Deci dependenţa de pornografie, este la fel de puternică ca şi dependenţa de cel mai puternic drog. Ba încă, unii specialişti spun că este mai uşor să te laşi de heroină, decât de pornografie.
1.2. Degradarea morală a societăţii nihiliste în care trăim.
Nihilismul este o filosofie despre lume şi viaţă care afirmă că existenţa umană nu are un scop obiectiv, că nu există adevăruri absolute, şi nici valori esenţiale. Nihiliştii nu cred într-un creator sau cârmuitor suprem, nici într-o moralitate sau etică adevărată. Prin urmare nu există păcat şi moralitate ci doar lucruri pe care le agreezi şi lucruri pe care nu le agreezi, lucruri care îţi fac bine şi lucruri care nu îţi fac bine. Totul este relativ şi interpretabil. Într-un asemenea context, şi pornografia nu este decât o chestiune de preferinţă, iar dependenţa de aceasta în cel mai bun caz o deviaţie de natură psihică, nicidecum un păcat. Aşadar nu ar trebui să ne mire dezvoltarea rapidă a acestei maladii.
1.3. Dezvoltarea tehnicii şi infrastructurii într-un ritm fără precedent.
Dezvoltarea telefoniei, cinematografiei, televiziunii şi a internetului, au oferit pornografiei posibilităţi nelimitate de exprimare şi propagare. Aceste structuri nu sunt rele în sine. Dezvoltarea lor a deschis căi nelimitate şi de răspândire a Evangheliei, însă într-o societate bolnavă ele sunt folosite cu precădere înspre rău. De fapt fiecare persoană are posibilitatea să aleagă în slujba cui va pune aceste cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Mouseul şi telecomanda sunt în mâna noastră, şi fiecare ce caută aceea găseşte.
1.4. Manipularea maselor prin mass-media.
Mulţi specialişti, afirmă că mijloacele de informare în masă sunt şi mijloacele de manipulare în masă. Oamenii puternici din spatele camerelor de filmare, urmăresc nişte scopuri precise, şi vor să-şi ducă telespectatorii într-o direcţie dinainte stabilită. Există tehnici de manipulare a maselor prin mass-media. Este cunoscut faptul că promovarea erosului constituie o metodă foarte eficientă de manipulare, iar momeala este sexul. Această formă de manipulare aduce multe venituri celor care o folosesc. Pornografia, la ora actuală este una dintre cele mai puternice şi profitabile industrii. Folosindu-se de forţa impulsului sexual, oamenii preocupaţi doar de bani, nu se mai gândesc la ravagiile pe care le produce această murdară afacere, ci doar la câştigurile pe care le pot obţine de pe urma acesteia.
1.5. Curiozitatea.
Această cauză face ravagii în special în rândul copiilor şi adolescenţilor. Există o curiozitate de a cunoaşte înainte de vreme care este situaţia cu aceste lucruri din domeniul tabu-urilor. Curiozitatea este accentuată şi pe fondul tăcerii părinţilor, bisericii sau şcolii pe acest subiect. Este greşită metoda tăcerii absolute, în faţa copiilor, asupra subiectului sexualităţii, dar la fel de greşită este şi discutarea excesivă a lucrurilor, dincolo de puterea de percepţie potrivit cu o anumită vârstă. S-a constatat că deviaţiile comportamentale sexuale au apărut şi în cazul în care subiectul a fost ţinut sub cheie, dar şi în cazul în care copilului i s-au dat prea multe informaţii înainte de vreme.
2.Consecinţe ale pornografiei.
2.1. Îţi face trupul incapabil de a îndeplini voia lui Dumnezeu.
Pornografia îţi murdăreşte mintea, ochii, şi îţi robeşte voinţa. Îţi plantează adânc în minte imagini pe care nu le vei mai putea scoate de acolo ani de zile. Acestea te urmăresc când te aşezi pe genunchi pentru rugăciune, când pui mâna pe Biblie ca s-o citeşti şi când stai pe scaun, la predică, în cadrul închinării din biserică. Acest păcat te aruncă într-o confuzie spirituală şi emoţională din care este foarte dificil de ieşit. Treptat, pornografia te înstrăinează de Biblie, rugăciune, biserică şi în definitiv de Dumnezeu.
2.2. Te face vinovat de păcatul curviei cu privirea.
În predica de pe munte, Domnul Isus pune semnul egalităţii între curvia în gând şi curvia în faptă: ,,Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu preacurveşti. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Mat.5:27-30)
2.3. Produce efectul de cascadă.
Te aruncă într-o goană după împlinire pe care niciodată nu o mai primeşti. Ce astăzi îţi produce plăcere mâine nu te mai satisface. Omul robit de pornografie are nevoie de stimulente din ce în ce mai puternice pentru a obţine plăcerea iniţială. Asta înseamnă că cel robit de pornografie se afundă din ce în ce mai mult în mocirla păcatului, cu fiecare imagine murdară pe care o acceptă în minte.
2.4. Crează în viaţa ta fortăreţe ale diavolului greu de cucerit.
Cu orice gând păcătos te deschizi pentru diavol. Fiecare imagine pornografică acceptată în minte, îi permite celui rău să mai zidească încă o cărămidă la cazemata din care te atacă pentru a te distruge definitiv şi despărţi de Dumnezeu.
2.5. Deschide uşa inimii şi pentru alte păcate.
De obicei, pornografia este păcatul care atrage după sine multe alte păcate. Pornografia merge mână în mână cu masturbarea. Curând acest păcat va afecta negativ relaţia cu alte persoane. În fiecare persoană de sex opus, vei vedea doar un obiect al plăcerii, nicidecum o persoană cu trăiri şi sentimente. Pornografia îl transformă pe cel robit într-un om posesiv, agresiv, egoist, individualist şi incapabil de relaţii profunde. Dependenţa de pornografie afectează negativ şi viaţa de cuplu. Cel afectat de acest păcat, dobândeşte înclinaţii spre perversiuni. El îşi va compara mereu partenerul de viaţă cu vedetele play boy pe care le vizionează, ceea ce va conduce la o nemulţumire permanentă faţă de aptitudinile şi performanţele fizice ale propriului partener. Dragostea va fi redusă doar la sex, plăcerea sexuală  va începe să depindă doar de stimulentele pornografice, iar violenţa împotriva femeilor va începe să crească.
2.6. Aduce blestemul lui Dumnezeu peste tine şi familia ta.
Nepăcăinţa şi stăruinţa în acest păcat aduce pedeapsa şi judecata lui Dumnezeu. Cel mai dureros este atunci când de pe urma păcatelor părinţilor încep să sufere copiii.
3. Soluţii la problema pornografiei.
3.1. Recunoaşte că pornografia este păcat.
Soluţia la orice păcat începe cu recunoaşterea acestuia. Trebuie să recunoaştem faptul că pornografia este un păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Până când numim dependenţa de pornografie doar ca o deviaţie comportamentală sau o afecţiune de natură psihică nu avem nici o şansă să scăpăm de ea. Pornografia este păcat şi plata păcatului este moartea.
3.2. Recunoaşte că pornografia este o otravă pentru suflet.
Şi în pornografie ca şi în oricare alt păcat, există o plăcere de o clipă. Însă această plăcere încetează odată cu închiderea calculatorului, după care încep consecinţele devastatoare despre care deja am vorbit. Dacă ai în faţă un pahar cu apă, şi şti că în el există câteva picături de otravă, nu bei apa respectivă oricât de chinuitoare ar fi setea. Este evident faptul că trupul afectat de păcat, însetează după apa pornografiei, dar în ea există otravă de moarte, care îşi va face efectul imediat după ce o vom termina de băut. Domnul Isus vorbeşte despre o altă apă care are întradevăr capacitatea de a stâmpăra setea noastră: ,, Isus i-a răspuns: Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:13-14)
3.3. Cercetează tot ce spune Scriptura în legătură cu acest subiect.
Am amintit deja cuvintele Domnului Isus din predica de pe munte, în care pune semnul egalităţii între curvia în gând şi curvia în faptă: ,,Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu preacurveşti. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Mat.5:27-30)
Din vechiul Testament învăţăm că descoperirea goliciunii celuilalt era pedepsită cu moartea. Experienţa lui David ne vorbeşte deasemenea despre pornografie. Chiar dacă el nu era conectat la internet, tot privirea trupului dezgolit al unei femei l-a dus la dezastru. În Efeseni 5:3 Pavel ne spune că: ,,Curvia sau orice altfel de necurăţie sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi.” Asta presupune deja că aceste lucruri nu trebuie să fie nici văzute.
3.4.Caută eliberarea de duhul curviei.
Biblia vorbeşte despre duhuri de curvie. (Osea 5:4) Omul stăpânit de patima pornografiei, este sub influenţa demonică. Prin urmare soluţia trebuie căutată, nu la psihologi, ci la Dumnezeu. Trebuie să te încrezi în puterea lui Dumnezeu, nu în terapiile propuse de către nişte oameni păcătoşi. În Coloseni 2:15 Pavel spune că Domnul Isus: ,,A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.”Doar El este cel care poate porunci Diavolului să plece din viaţa celui care se pocăieşte de păcat, şi noi în Mumele Lui.
3.5. Rupe orice legătură cu păcatul acesta.
Păcatul acesta nu se biruieşte treptat ci dintr-o dată. Fă legământ ferm cu ochii tăi la fel ca Iov. Închide calculatorul şi pleacă din faţa lui ori de câte ori simţi că vine ispita. Dacă simţi că nu poţi face lucrul acesta, instalează-ţi programe de filtrare a site-urilor pornografice sau deconectează-te o vreme de la internet. Aruncă din casa, telefonul sau calculatorul tău toate materialele pornografice. Fugi de ispită ca Iosif. Cu acest gen de păcate nu se stă la taclale ci de ele se fuge. Rupe orice relaţie cu persoane care constituie pentru tine un mediu care să te ducă la păcat.
3.6. Înlocuieşte vechile activităţi păcătoase cu altele noi.
Dedică-te sportului, cititului, muncii sau altor activităţi constructive care să le înlocuiască pe cele vechi. Caută un stil de viaţă sănătos cultivând în viaţa ta rugăciunea, postul, studierea Bibliei şi părtăşia cu biserica. Poartă-te aspru cu trupul tău şi ţine-l în stăpânire. Caută să creşti mereu în relaţia cu Dumnezeu.
3.7. La nevoie cere ajutor de la un consilier creştin.
Consilierul nu poate face nimic în locul tău, dar te poate îndruma şi asista în procesul de eliberare de acest păcat.
3.8. Sfat pentru părinţi.
Este foarte important ca părinţii să supravegheze activitatea de pe internet a copiilor lor. Televizorul sau calculatorul nu trebuie lăsate într-un loc în care copilul să fie singur. Instalează programe ,,parental control” de filtrare a site-urilor cu conţinut pornografic.
În concluzie:
Pornografia este un mare flagel al moralităţii timpurilor noastre. Ea are efecte devastatoare asupra relaţiei cu Dumnezeu, asupra minţii, trupului, familiei şi relaţiilor celui dependent de ea. Partea frumoasă este că pornografia poate fi învinsă. Dumnezeu ne-a pus toate resursele la dispoziţie pentru aceasta. Se cere doar dorinţă şi fermitate. Dumnezeu să păzească familiile, copiii şi tinerii noştri de acest păcat.

 În timp ce politrucii, bogătanii, deştepţii lumii- cred că sunt buricul pământului, ducând de râpă omenirea, pentru că lupta contra lui Dumnezeu, Cristos rămâne Capul Bisericii…

,,El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” (Col. 1:18)
După ce Pavel Îl prezintă pe Cristos în relaţie cu Tatăl şi cu creaţia, ni-L descoperă pe Fiul lui Dumnezeu şi în relaţie cu Biserica. Pe lângă ,,Chipul Dumnezeului nevăzut” şi ,,Mijlocitorul creaţiei” El este şi ,,Capul Bisericii”. Pe lângă relaţia Sa unică cu Tatăl, şi rolul Său unic în cadrul creaţiei, Cristos S-a unit în mod tainic cu Biserica, născută din dragoste şi jertfă de Sine şi destinată spre a-I fi mireasă. În cele ce urmează aş dori să descoperim care sunt adevărurile pe care a intenţionat Pavel să ni le comunice despre Cristos prin această expresie, şi care sunt implicaţiile practice care decurg din ele.
1. El este capul de serie al noii creaţii, respectiv al Bisericii.
În mesajul intitulat: ,,Cristos mijlocitorul creaţiei” am descoperit că Cristos nu este doar autorul, autoritatea, scopul şi susţinătorul creaţiei ci şi răscumpărătorul ei. Încă înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a avut în vedere atât căderea cât şi restaurarea. Prin moartea şi învierea Sa, Cristos devine capul de serie al noii creaţii, dupăcum spune tot Pavel în 2 Corinteni 5:17: ,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” El este Cel întâi născut din această nouă creaţie, sau în limbaj tehnic, piesa de referinţă a începutului de lot. Ca unul care lucrez în producţie, la începutul unui lot, trebuie să execut piesa de referinţă, care va constitui modelul pentru toate celelalte. Toate piesele care urmează a fi fabricate, trebuie să fie identice cu piesa de referinţă. Fără a avea pretenţia că paralela este perfectă, expresia: ,,Cel întâi născut din toată zidirea”, semnifică faptul că Cristos este piesa de referinţă a noii creaţii. El este începutul de lot şi modelul a ceea ce trebuie să fim. Deci imaginea creaţiei, folosită de Pavel în Coloseni, ne arată că expresia ,,Cristos Capul Bisericii” se referă la rolul Său de Pârgă şi Model al noii creaţii adică Biserica: ,,şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” (3:10)
Dacă Cristos este Capul Bisericii, înseamnă că noi trebuie să ţintim a fi ca El. Însuşirea modului Său de a gândi, vorbi, simţi şi acţiona trebuie să fie principala noastră preocupare. Privirea noastră trebuie să fie aţintită mereu la El, spre a putea observa cum se comportă în diferitele situaţii cu care se confruntă. Am observat deja, că Pavel insistă mult, în epistolă, asupra necesităţii cunoaşterii lui Cristos, pentru ca în felul acesta să devenim ca El. Lucrul acesta reiese foarte clar din modul în care îşi prezintă scopul lucrării sale: ,,Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” Dar mai multe despre aceste versete vom vedea în mesajul următor.
2. El este sursa vieţii Bisericii.
În Coloseni, nu întâlnim numai imaginea creaţiei, pentru a descrie relaţia lui Cristos cu Biserica, ci şi imaginea trupului. Iată ce scrie în 2:18-19: ,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” Din experienţa vieţii de zi cu zi, ştim că un mădular care pierde legătura cu capul se îmbolnăveşte foarte grav sau moare. Fiecare funcţie a mădularelor trupului este comandată şi dirijată de la creier. Când între creier şi un anumit mădular se rupe legătura, mădularul respectiv rămâne inert şi absolut nefolositor. Viaţa şi sănătatea trupului implică o bună legătură cu capul. Viaţa vine din cap. Fără o mână sau fără un picior se mai poate trăi, dar fără cap în nici un caz. Un trup fără cap este un cadavru. Tot aşa stau lucrurile şi din punct de vedere spiritual. Viaţa şi sănătatea unui creştin implică o bună legătură cu Cristos. Un creştin despărţit de Cristos este mort. O biserică locală despărţită de Cristos este moartă. O biserică ce şi-a ales un alt cap decât pe Cristos, nu mai este a Lui.
Dacă Cristos este Capul Bisericii, atunci relaţia personală cu El trebuie să fie prioritatea numărul zero a fiecărui creştin. Preocuparea noastră de căpătâi trebuie să fie îmbunătăţirea continuă a legăturii cu Cristos, deoarece pe această cale curge viaţa din Dumnezeu spre noi. Această relaţie cu Cristos, conform epistolei către Coloseni, presupune două etape: a-L primi pe Cristos şi a umbla cu El: ,,Astfel, deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El,” (2:6) În capitolul 2:11-23 Pavel ne spune cum L-am primit pe Cristos, iar în capitolul 3:1-4:6 ne spune cum trebuie să umblăm cu El. Mai multe despre aceste două aspecte ale relaţiei noastre cu Cristos, vom vedea în mesajele viitoare.
3. El este Mirele Bisericii.
Chiar dacă ideea că Biserica este Mireasa lui Cristos nu apare explicit în Coloseni, ea apare implicit atunci când ni se spune: ,,Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină;” (1:19-22) Acest text seamănă mult cu Efeseni 5:27 unde ni se spune că ceea ce Cristos vrea să înfăţişeze înaintea Tatălui fără pată şi fără zbârcitură este Mireasa Sa. De fapt ideea că am fost creaţi pentru Cristos este foarte prezentă în Coloseni. Deci Pavel când spune că Cristos este Capul Bisericii, afirmă că El este Mirele ei, Cel care s-a dat pe Sine pentru ea, Cel care o iubeşte şi doreşte să o aibă alături toată veşnicia.
Dacă Cristos este capul Bisericii, atunci trebuie să rămânem credincioşi Mirelui nostru. Cunoaşterea dragostei lui Cristos şi creşterea în dragoste pentru Cristos trebuie să fie scopul principal al vieţii noastre. A ne dărui păcatului, lumii şi diavolului reprezintă curvie spirituală, şi conduce la distrugerea relaţiei noastre cu Cristos. În sensul acesta îndemnurile lui Pavel din capitolele 3 şi 4 sunt esenţiale.
4. El este Împăratul Bisericii.
Pe lângă imaginea creaţiei, trupului şi familiei, în Coloseni avem şi imaginea împărăţiei, pentru a descrie relaţia Bisericii cu Cristos: ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,” (1:13), ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (2:10), ,,A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (2:15), ,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.” (3:1), ,,Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi, şi ce li se cuvine, căci ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer.” (4:1) Iată cât de prezentă este imaginea împărăţiei în Coloseni. Expresia ,,Cristos Capul Bisericii” trebuie înţeleasă în sens de autoritate. Cristos este Împăratul Bisericii.
Dacă Cristos este Capul Bisericii, atunci trebuie să ascultăm de El. Lucrul acesta sună foarte frumos, însă de multe ori riscă să rămână doar o vorbă goală. În încheiere, propun să observăm practic, ce înseamnă la nivel de biserică locală a asculta de Cristos?
4.1. A asculta de Cristos, presupune ca toate învăţăturile care se dau în biserică să vină de la Domnul. De la amvon trebuie să se predice Cuvântul clar şi curat al lui Dumnezeu. Biserica n-a început cu noi şi nici nu se va termina cu noi. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac, şi în veac vor rămâne toţi cei ce se ancorează în El. Cei care răstoarnă Cuvântul lui Dumnezeu vor trece şi li se va şterge pentru totdeauna urma.
4.2. Biserica trebuie să accepte doar pe acei predicatori care predică Cuvântul curat al lui Dumnezeu.Biserica are obligaţia să cerceteze ceea ce li se predică, la fel ca Bereenii. Ea trebuie să promoveze doar pe acei predicatori care rămân fideli Scripturii şi să oprească pe toţi cei care propovăduiesc învăţături greşite. Scriptura vorbeşte de nişte vremuri în care oamenii îşi vor da învăţători după poftele lor. Adunarea care procedează în felul acesta, a încetat a mai fi biserica lui Cristos.
4.3. Adunarea generală sau comitetul bisericii nu au dreptul să voteze Biblia, chiar dacă ar avea o majoritate covârşitoare de voturi. La adunările generale putem să votăm proiecte de investiţii financiare, şi aspecte care ţin de organizarea lucrării bisericii, iar votul majorităţii este cel care decide. Însă votul majorităţii nu poate decide dacă beţia sau divorţul sunt păcate. Aceste lucruri au fost votate într-un for superior nouă. Datoria noastră este să ne supunem Bibliei nu să o supunem la vot. Dacă majoritatea unei biserici ajunge să voteze împotriva vreunui principiu biblic, atunci minoritatea, chiar dacă ar fi compusă dintr-o singură persoană, are obligaţia să se ridice şi să apere Scriptura chiar cu preţul vieţii.

 

Păcatul curviei cu privirea (2)

În mesajul precedent, am vorbit despre gravitatea păcatului curviei cu privirea. Ştiu că nu este deloc plăcut, nici să predici, nici să asculţi predici pe această temă. Asfel de subiecte produc un fel de dezgust, atât predicatorilor, cât şi ascultătorilor. Dar de fapt, chiar am intenţionat lucrul acesta, pentru ca să înţelegem mai bine ce a simţit şi Domnul Isus, când a luat asupra Lui păcatele noastre şi când s-a rugat: ,,Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuş, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” (Lc.22:42) Sper ca această scârbă faţă de păcat să fie suficient de mare, astfel încât atunci când va veni diavolul cu ispita, să fugim cu toată puterea de păcat, şi să luptăm până la sânge împotriva acestuia, dupăcum ne învaţă Scriptura, fiind gata mai degrabă să murim decât să ne întinăm mintea, trupul şi sufletul. Sper ca dezgustul faţă de păcat să fie suficient de mare, astfel încât să ne umple ochii cu lacrimi şi inimile de milă, pentru toţi cei robiţi din jurul nostru, şi să strigăm către Dumnezeu pentru izbăvirea lor.
Pentru această zi, vom ccăuta să descoperim în Cuvântul lui Dumnezeu care sunt paşii pentru a învinge păcatul curviei cu privirea.
Cel mai important lucru, pentru a putea învinge, păcatul în general, şi păcatul curviei cu privirea în particular, este să fi născut din nou. Doar cel care a murit împreună cu Cristos şi a înviat împreună cu El, beneficiază de dezbrăcarea omului vechi de robia poftelor. Omul nenăscut din nou poate avea intenţiile cele mai bune, spre a trăi o viaţă morală, dar nu are puterea necesară pentru aceasta.
Asta nu înseamnă că cel născut din nou a scăpat definitiv de pofte şi ispite. Biblia spune că dacă purtăm grijă de firea pământească, putem să-i trezim din nou poftele. (Rom.13:14) În Evrei ni se vorbeşte despre o luptă împotriva păcatului în care trebuie să ne implicăm până la sânge. (Evr.12:4) Pavel vorbeşte despre o dezbrăcare de obiceiurile omului vechi şi despre o îmbrăcare cu obiceiurile omului nou, proces care durează toată viaţa. (Efeseni 4, Coloseni 3) În Coloseni 3, adresându-se celor care au înviat împreună cu Cristos, şi în baza acestei realităţi, Pavel cere ascultătorilor să-şi omoare mădularele firii lor care sunt pe pământ, iar în capul listei este curvia. (Col.3:1-5) Omul născut din nou nu este desăvârşit, dupăcum nici bebeluşul nou născut nu este matur. Cel născut din nou a intrat în procesul desăvârşirii, proces care durează toată viaţa. Diferenţa între omul născut din nou şi cel nenăscut din nou, este că cel născut din nou are putere să biruiască păcatul, pe când celălalt nu are această putere.
Întrucât acest mesaj nu se adresează păgânilor, voi accentua doar aspectul de luptă zilnică a creştinului împotriva păcatului, pentru a ajunge la biruinţă. Cât despre necreştini, mai întâi ar trebui să citească mesajele despre naşterea din nou.
Pentru a răspunde la întrebarea: ,,Cum să înving păcatul curviei cu privirea?”, aş dori să ne folosim de exemplul păcătuirii lui David cu Bat-Şeba, cât şi al pocăinţei sale. (2Samuel 11-12) Deci: Şapte paşi în a învinge păcatul curviei cu privirea.
1. Nu lenevi, nu sta fără ocupaţie, apucă-te de lucru.
Uitaţi-vă la David. Era vremea războiului. Tot Israelul era plecat la luptă, numai el trândăvea prin palat. După o zi întreagă de stat în pat, spre seară, plictisit, începe să se plimbe, căutând ceva cu ce să-şi mai omoare timpul.
Iată cadrul perfect pentru păcat, şi diavolul nu ratează niciodată astfel de prilejuri. Noi ratăm multe ocazii în care putem să vestim oamenilor Evanghelia, dar diavolul nu ratează nici o ocazie pentru a-i distruge. În astfel de situaţii, totdeauna el va scoate în cale o Bat-Şeba atrăgătoare, provocatoare şi disponibilă, iar astăzi are la dispoziţie mult mai multe variante decât pe vremea lui David.
Priviţi cu băgare de seamă la tinerii din generaţia care se ridică în urma noastră: o generaţie fără ocupaţie, o generaţie al cărei cuvânt de ordine este plictiseala, mereu preocupaţi să-şi omoare timpul cu ceva; şi asta-i numai din vina părinţilor. Toată ziua ar dormi, iar spre seară le vine pofta să umble. La şcoală nu prea se mai omoară nimeni cu cartea. Dacă se poate şi fără, la ce bun să se chinuie. Dacă ai de făcut un referat nu trebuie să-ţi mai oboseşti creierii citind şi studiind materiale, pentru că totul se poate rezolva din câteva clic-uri. Sunt atâţia care au terminat liceul sau chiar o facultate, au obţinut o diplomă şi pe deasupra au rămas şi cu creierul intact, nou-nouţ. Cu sapa prin grădină nu mai dă nimeni pentru că nu-i rentabil. Dar oamenii aceştia trebuie să-şi cheltuiască undeva energia acumulată, şi aşa vine diavolul cu oferta lui: internet, Tv, plimbări pe ,,corzo”, ştrand, etc… şi uite aşa ajungi să faci cunoştinţă cu Bat-Şeba.
Dacă vrei să învingi păcatul curviei cu privirea, nu mai lenevi ci apucă-te de treabă. Pune mâna pe Biblie, roagă-te, citeşte o carte, dezvoltă-ţi cultura generală, dă cu sapa prin grădină, ajută un bătrân, etc. La mâinile leneşe le dă diavolul de lucru.
2. Fii veghetor, sau rupe legătura cu păcatul din primul moment.
Iată-l deci pe David plimbându-se, fără treabă, pe terasele palatului său împărătesc, efectiv ca să treacă timpul. Dintr-o dată vede pe terasa unei vile din apropiere, o femeie ,,goală puşcă” făcând baie. Dacă în clipa aceea David ar fi întors hotărât capul în direcţia opusă, ar fi plecat urgent de acolo, şi şi-ar fi găsit ceva util de făcut, ar fi biruit păcatul. Dar David n-a vegheat, n-a rupt-o pe loc cu păcatul, ci s-a complăcut în ceea ce a văzut, şi lucrul acesta i-a adus ruina.
Vrei să biruieşti păcatul curviei cu privirea? Atunci întrerupe orice legătură cu păcatul din primul moment. În Isus Cristos ai resurse de putere spre a face lucrul acesta. Este normal să mergi pe stradă, şi dintr-o dată să-ţi apară în faţă o femeie mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Este normal să cauţi pe internet colinde, şi să-ţi apară reclama unui site pornografic. Dar este anormal pentru un creştin să nu rupi legătura cu păcatul din prima clipă. Este anormal şi foarte primejdios să rămâi conectat cu privirea la sursa de păcat chiar o singură secundă în plus. Dacă vrei să fi biruitor asupra păcatului, fă legământ cu ochii tăi, la fel ca Iov. Dacă nu eşti stăpân pe ochii tăi, scoate-i afară aşa cum a spus Domnul Isus, dacă vrei să nu ajungi în iad. Dacă nu vrei să-ţi scoţi ochii, scoate-ţi televizorul din cameră, sau internetul. Ia măsuri radicale dacă vrei o biruinţă radicală.
3. Înfrânează-te.
După ce David, datorită nevegherii sale, n-a fost capabil să rupă legătura cu ispita din primul moment, iată-l acum începând să păcătuiască, în minte, începând să se preocupe, să se intereseze şi să întrebe despre Bat-Şeba. În acele momente diavolul i-a luat minţile lui David. În urma căderii la testul vegherii, David a încetat să mai gândească. Nu s-a mai gândit la ruşinea pe care o va avea de îndurat, ca împărat, nici la necazurile şi pedepsele lui Dumnezeu care se vor abate asupra sa şi asupra familiei sale. Pentru el n-a mai contat faptul că acea femeie era măritată, ci era preocupat doar de împlinirea propriei pofte. În acele momente, David se comporta ca boul care merge la măcelărie, şi ca pasărea care dă buzna în laţ.
Iată de ce este important să te înfrânezi şi să rupi legătura cu păcatul din prima clipă: pentru că dacă n-o faci suficient de repede, în următoarele momente, diavolul îţi va lua mintea şi te va transforma într-un bou, numai bun de abator, şi vei ajunge într-o stare în care n-o să te mai intereseze nici raiul nici iadul, nici Biblia nici Biserica, nici ce zice Dumnezeu nici ce se va întâmpla cu copiii tăi, iar când te vei dezmetici vei fi deja cu averea păpată, cu sănătatea distrusă, cu familia pierdută, sau chiar în flăcările iadului.
4. Fi ferm în a fugi de păcat.
Iată-l pe sărmanul David aducând-o pe Bat-Şeba în casa lui.
Ce să facem acuma? Hai să discutăm din Biblie. Hai să-ţi citesc nişte psalmi pe care i-am scris spre slava lui Dumnezeu. Numai că lui David încep să-i fugă literele de pe hârtie, iar temperatura corpului său este mai mare decât a apei în care s-a scăldat Bat-Şeba, şi inevitabilul se produce. De ce? Pentru că David trecuse deja de limita de la care nu mai există întoarcere. În acest gen de păcate, dacă nu te opreşti la timp, mai pe urmă nu există întoarcere, şi te duci până la capăt. De aceea Iosif, când s-a trezit singur cu nevasta lui Potifar în casă, şi când ea a început să-l atragă spre pat, a luat-o la fugă de acolo cât a putut mai repede. Iosif n-a zis, hai să ne aşezăm aici puţin pe pat ca să-ţi povestesc despre Dumnezeu, ca să înţelegi şi tu de ce El urăşte atât de mult curvia, nu s-a pus cu ea pe genunchi ca să se roage pentru înţelepciune, ci a ,,tulit-o”. Ispita curviei se biruieşte cu fuga. Nimeni n-ar trebui să se considere prea puternic, pentru a folosi altă armă împotriva ei decât fuga. Aşa l-a învăţat şi Pavel pe Timotei: ,,Fugi de poftele tinereţii…” (2Tim.2:22)
5. Meditează la consecinţele păcatului.
Dacă David s-ar fi gândit puţin la nota de plată care va trebui să o achite, pentru mica lui distracţie, cred că altfel s-ar fi întâmplat lucrurile. Dacă s-ar fi gândit la ruşinea pe care o va avea de îndurat în faţa întregului popor, şi că păcatul său va ajunge deliciul tuturor vrăjmaşilor săi, dacă ar fi ştiut că păcatul său va trebui acoperit cu minciuni şi cu crimă, dacă s-ar fi gândit la cei patru copii ai lui care vor trebui să moară, dacă ar fi luat în calcul că şi soţiile lui vor fi badjocorite aşa cum l-a badjocorit el pe Urie, credeţi că ar mai fi păcătuit? Nicidecum. Dar pentru că n-a gândit toate aceste lucruri la vreme, păcatul i-a sucit minţile.
Nu aştepta până când pofta îţi ia minţile ci gândeşte-te serios la consecinţele păcatului, atât pentru lumea aceasta cât şi în lumea de dincolo. Gândeşte-te la ruşinea pe care o vei îndura când Dumnezeu va scoate la lumină, în faţa întregului popor, toate faptele tale ascunse, şi asta chiar în viaţa pământească. Nu fi preocupat să-ţi ascunzi, cât mai bine păcatul, că de Dumnezeu n-ai cum să te ascunzi, şi când te dă El de gol, în faţa lumii, nu mai ai nici un paravan după care să te adăposteşti. Gândeşte-te la faptul că un păcat trebuie acoperit cu alt păcat, şi pentru a te ascunde, va trebui să faci lucruri pe care nu le-ai prevăzut în planul iniţial. Gândeşte-te la blestemul lui Dumnezeu, care se va lipi de viaţa ta şi de casa ta, în urma păcatului, şi gândeşteţte că va trebui să stai în faţa lui, pentru a da socoteală de toate faptele şi gândurile tale. Gândeşte-te că cei care în pofta lor necurată umblă poftind trupul altuia, sunt în atenţia specială a lui Dumnezeu, pentru a fi pedepsiţi. (2Pet.2:10)
6. Mărturiseşte-ţi păcatul.
Prima preocupare a lui David, a fost ascunderea păcatului , nu mărturisirea acestuia. O sarcină nedorită, dar nu întâmplătoare, i-a tulburat liniştea. Problema onoarei sale de împărat era atât de importantă, încât trebuia salvată cu orice preţ. Pentru ca toată lumea să iasă cu ,,basmaua curată”, Urie soţul Bat-Şebei trebuia să moară, iar David să se căsătorească cu văduva acestuia. Planul fiind făcut, David trece la aplicarea lui. Prilejul era mai mult decât nimerit: un război cu amoniţii, şi un asalt asupra unei cetăţi, în care Urie trebuia să rămână descoperit în faţa inamicului, spre a fi omorât de către ei. Nici că se putea mai curat. Totul era pus la cale în scrisoarea trimisă de către David, lui Ioab conducătorul armatei, şi totul se întâmplă conform planului.
Daţi-mi voie la puţină imaginaţie: Iată-l pe David la funerariile lui Urie. Urie n-a fost un om de rând din Israel, ci unul dintre cei mai viteji războinici, prin urmare trebuia să fie îngropat cu multă ceremonie. Încercaţi să-l auziţi pe David citind discursul său de regret, pentru pierderea unui mare soldat. Auziţi-l cum îi adresează cele mai elogioase cuvinte acelui brav luptător, care a plătit preţul victoriei cu însăşi sângele său. Priviţi-l apoi pe David silindu-se să verse o lacrimă, depunând un buchet de flori pe sicriul lui Urie, apoi spunând cel mai important lucru: ,,Ca semn de preţuire şi pomenire al acestui mare războinic, mă voi căsători cu văduva rămasă în urma lui”, şi tot poporul a început să aplaude cu frenezie la vederea acestui gest de maximă mărinimie al împăratului lor. Doar două persoane de acolo stăteau nemişcate, şi făceau notă disonantă la tot ce se petrecea: Ioab şi Natan. Ioab încă mai purta în buzunarul hainei scrisoarea prin care David comandase moartea lui Urie, iar prorocul Natan avea din partea Domnului, pentru David un mesaj al judecăţii.
Natan îl confruntă pe David, în mod direct cu păcatul său, iar David după ce îşi dă seama că nu se mai poate ascunde, îşi mărturiseşte păcatul, se pocăieşte, este iertat, dar nu scapă de pedeapsă.
Pentru păcatele ascunse nu există iertare ci numai pentru păcatele mărturisite. A mărturisi păcatul nu este un lucru uşor. Nici lui David nu i-a fost simplu să scrie psalmi în care să mărturisească lumii întregi despre curvia şi crima sa. Însă mărturisirea păcatului este singura cale spre iertare şi eliberare. Dacă ne vine greu să ne mărturisim păcatele, să ne gândim la aceasta înainte de a păcătui.
7. Întăreşte relaţia ta cu Dumnezeu.
Iată-l pe David, după pocăinţa sa, preocupat de relaţia sa cu Dumnezeu. În 2 Samuel 12, îl găsim postind, rugându-se lui Dumnezeu, şi încercând să repare ceea ce a stricat.
Păcatul în viaţa creştinilor, este rezultatul unei fisuri în relaţia lor cu Dumnezeu, şi produce o fisură şi mai mare în relaţia cu Dumnezeu. Păcatul pune stăpânire peste noi, pe fondul neglijării rugăciunii, Scripturii şi al părtăşiei cu Dumnezeu. De fapt, am văzut că primul pas spre cădere este lenevia, şi cea mai mare lenevie este neglijarea întăririi relaţiei noastre cu Dumnezeu. Munca de prevenţie împotriva păcatului este întărirea relaţiei cu Dumnezeu. Un creştin preocupat să-L cunoască mai mult pe Dumnezeu, să se apropie mai mult de El, şi să fie mai asemănător cu El, va avea resurse suficiente pentru biruinţa asupra păcatului.
În concluzie:
Dumnezeu ne vrea desăvârşiţi. Standardul de moralitate pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi este acesta: ,,Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Mat.5:48) El vrea să fim sfinţi în gândire, în privire, în simţire, în atitudini şi în faptă. Faptul că lumea nu ţi-a dat numele de ,,curvarul satului” sau ,,femeia gării” nu înseamnă neapărat că eşti împlinitor al poruncii: ,,să nu preacurveşti”. Tot Domnul Isus a spus: ,,…că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Mat.5:20) Fariseii erau preocupaţi doar de partea de afară a blidului, de ceea ce se vede din piaţă, dar Domnul Isus a afirmat foarte clar: ,,Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Mat.5:27-30)
Partea frumoasă este că în Cristos, avem toate resursele pentru a birui şi păcatul curviei cu privirea. Totul este să vrei şi să rămâi în El, iar mesajul de faţă a încercat să ne explice puţin ce înseamnă acestea.

Învăţătura Domnului Isus despre divorţ

Divorţul este un subiect, care de-a lungul timpului a stârnit numeroase controverse, şi faţă de care teologii şi liderii spirituali, s-au poziţionat, de la variantele cele mai restrictive până la cele mai permisive.
Omul lui Dumnezeu, care doreşte să prindă cât mai precis gândirea, planurile şi felul de a fi al lui Dumnezeu, trebuie să se apropie cu foarte multă prudenţă şi precauţie de un subiect ca acesta.
Dificultatea predicării despre divorţ constă în faptul că impune a oferi nişte răspunsuri satisfăcătoare la probleme foarte serioase, legat de cartea de despărţire a lui Moise, legat de anumite versete în care chiar Domnul Isus pare să permită divorţul, în anumite situaţii.
Pentru a răspunde la aceste întrebări, şi pentru a prinde cât mai precis gândirea lui Dumnezeu, cu privire la acest subiect, vă propun să urmărim în Scriptură, trei aspecte:
1. Învăţătura lui Moise despre divorţ.
2. Învăţătura cărturarilor şi fariseilor despre divorţ.
3. Învăţătura Domnului Isus despre divorţ.
1. Învăţătura lui Moise despre divorţ.
,,Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece, şi va putea să se mărite după un alt bărbat. Dacă şi acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărţire, şi după ce i-o dă în mână, îi dă drumul din casa lui; sau, dacă acest bărbat din urmă care a luat-o de nevastă, moare, atunci bărbatul dintâi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăşi de nevastă, după ce s-a pângărit ea, căci lucrul acesta este o urîciune înaintea Domnului, şi să nu faci vinovată de păcat ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău.” (Deut.24:1-4)
Dacă vom citi acest text, aşa cum ne-a învăţat Domnul Isus, din punct de vedere al spiritului Legii nu din punct de vedere al literei ei, atunci vom descoperi faptul că legea divorţului urmărea trei scopuri:
În primul rând, legea divorţului urmărea limitarea drastică a păcatului. În rândul popoarelor din antichitate, legile morale erau atât de permisive, încât orice bărbat putea să-şi alunge nevasta de acasă, pentru orice motiv, şi să se căsătorească cu alta.
Legea lui Moise n-a adăugat noi motive pentru divorţ, ci a realizeazat o limitare drastică a celor deja existente. Bărbatului nu i se permitea să divorţeze de soţia lui pentru orice pricină, ci doar atunci când descoperea în ea vreo deficienţă morală sau fizică deosebită, care putea fi probată cu martori.
Legea lui Moise a exclus toate motivele ridicole, superficiale şi nedrepte pentru divorţ, realizând o reducere şi restrângere foarte drastică a acestui flagel al familiei.
Aşadar Legea lui Moise despre divorţ, n-a fost una permisivă ci una restrictivă.
În al doilea rând, legea divorţului urmărea protejarea femeii. În lumea antică, statutul femeii în societate nu era atât de privelegiat ca astăzi. Nimic nu putea fi mai lipsit de apărare, ca o femeie văduvă sau părăsită de către bărbatul ei. Existau popoare care, atunci când murea un bărbat, îi omorau şi nevasta, pentru că nimeni nu considera că aceasta mai avea pentru ce să trăiască singură.
În Israel, o femeie alungată din casa bărbatului ei avea una din următoarele trei posibilităţi: Să fie ucisă cu pietre, pe baza motivelor incriminatoare invocate de bărbatul ei, de multe ori, pe baza unor martori mincinoşi, …să ajungă cerşetoare, datorită faptului că sistemul social nu-i permitea să se întreţină singură,… sau să se prostitueze.
Când Legea lui Moise cerea bărbatului să dea femeii o carte de despărţire, ea avea în vedere protejarea femeii, nicidecum distrugerea ei. Cartea de despărţire era actul ei de nevinovăţie, garanţia protecţiei sociale şi o rază de speranţă pentru viitor.
Aşadar Legea lui Moise nu era una distructivă ci protectivă.
În al treilea rând, legea divorţului proteja sanctitatea familiei. În lumea antică, acelaş cuplu putea să se căsătorească şi să divorţeze, fără nici o problemă, de mai multe ori la rând. Când Legea lui Moise spunea că bărbatul care dă femeii o carte de despărţire, nu se mai poate recăsători cu ea, ea de fapt apăra sanctitatea familiei. Ea afirma că în căsătorie nu poţi să intri şi să ieşi aşa cum îţi vine la socoteală, deoarece căsătoria nu este o joacă de copii. Înaintea lui Dumnezeu, căsătoria este un lucru serios şi prin urmare trebuie abordată ca atare.
Aşadar Legea lui Moise nu profanează familia ci protejează sanctitatea ei.
Ca şi o concluzie preliminară:
Dupăcum Domnul Isus ne-a spus, standardul lui Dumnezeu cu privire la familie, nu îl avem în Legea lui Moise ci la creaţie.
Legea lui Moise şi cartea de despărţire, se adresează omului într-un context în care păcatul era la culme, o coborâre a lui Dumnezeu în mocirla păcatelor noastre, spre a ne scoate de acolo. Legea lui Moise nu reprezintă o rezolvare completă a problemei familiei, ci doar o etapă, în limitarea răului şi păcatului, un pas spre mai bine, către atingerea standardului divin.
Rezolvarea completă a problemei familiei este realizată de către Domnul Isus. El a împlinit Legea şi prorocii, ducând până la capăt reforma familiei începută, de către Dumnezeu, prin Moise.
Să mai subliniem încă un aspect foarte important, asupra căruia vom mai reveni în cadrul acestui mesaj: Statistic este demonstrat faptul că bărbatul are o predispoziţie spre infidelitate, mai mare decât femeia. Însă cu toate acestea, în Legea lui Moise, nu găsim scris nimic despre o carte de despărţire pe care să o acorde femeia către bărbatul infidel. De fapt femeia nici nu îşi dorea aşa ceva, şi nici statutul ei social nu-i permitea să emită asemenea pretenţii. Acest fapt este o dovadă în plus a faptului că scopul lui Dumnezeu n-a fost despărţirea familiei ci protejarea ei.
2. Învăţătura cărturarilor şi fariseilor despre divorţ.
Cărturarii şi fariseii afirmau că Legea lui Moise poruncea omului să îşi lase nevasta, în anumite condiţii. Ei considerau că este chiar păcat să nu divorţezi atunci când nevasta intră sub culpă. Ce nu le era lor foarte clar, erau motivele pentru care aveau obligaţia să divorţeze. Părerile rabinilor variau de la motivele cele mai puerile, cum ar fi afumatul mâncării, până la cele mai serioase, cum ar fi curvia, iar când L-au abordat pe Domnul Isus pe această temă, doreau să afle, El de partea cui se situează.
O astfel de interpretare a Legii era cel mai bun pretext cât şi paravan pentru curvie. În spatele unei asemenea legi, puteai foarte bine să-ţi satisfaci toate poftele cărnii şi în acelaşi timp să rămâi şi neprihănit. O religie mai atractivă ca aceasta, nici că s-ar fi putut inventa.
Observaţi vă rog diferenţa de abordare între învăţătura lui Moise şi cea a fariseilor, despre divorţ. Legea lui Moise urmărea limitarea răului deja existent şi recuperarea a ceea ce se mai putea, dintr-o familie distrusă de diavolul prin păcat, pe când cărturarii şi fariseii foloseau Legea cărţii de despărţire, ca pe o legitimitate pentru trăirea în păcat, ori Dumnezeu nu ne dă nici o portiţă, pentru continuarea în păcat, ci doar pentru ieşirea de acolo.
Lucrurile stăteau la fel cum este astăzi cu doctrina Harului. Frumuseţea Harului lui Dumnezeu constă în faptul că, un om nu poate fi atât de căzut, în păcatele sale, încât Dumnezeu să nu-L poată reabilita, dacă acesta se pocăieşte. Însă mulţi oameni transformă Harul lui Dumnezeu în desfrânare, folosindu-L ca pe un paravan pentru păcat, ori Harul lui Dumnezeu nu este o şansă pentru rămânerea în păcat, ci una pentru ieşirea de acolo.
3. Învăţătura Domnului Isus despre divorţ.
Domnul Isus subliniază sanctitatea familiei. Când a fost abordat în legătură cu cartea de despărţire, Domnul Isus a definit familia, în termenii în care a conceput-o Dumnezeu de la început: ,,Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa.” (Mat.19:8) Bărbatul şi femeia au fost creaţi de către Dumnezeu cu scopul de a alcătui un singur trup, pentru toată viaţa lor pământească, nu doar pentru o anumită perioadă de timp. Prin căsătorie, Dumnezeu realizează între cei doi o legătură indisolubilă, ceva ce omul nu are voie să despartă. Conform Domnului Isus, căsătoria este definită în Genesa, şi spre aceasta trebuie să ţintim. Deci Domnul Isus este împotriva divorţului.
Domnul Isus foloseşte totuşi o expresie care complică situaţia, şi asupra căreia trebuie să mai medităm puţin. Această expresie este:,,afară de pricină de curvie”. Se pare, (repet se pare) că Domnul Isus admite totuşi o portiţă pentru divorţ. Întâlnim această expresie în Matei 19:9 şi Matei 5:32.
Vom porni în dezbaterea problemei de la versetele din predica de pe munte, unde Domnul Isus oferă interpretarea Sa personală asupra unor chestiuni din Legea lui Moise, iar pentru a le înţelege în mod corect, le vom interpreta în contextul întregei predici de pe munte: ,,Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.” Dar Eu vă spun că ori şi cine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.” (Mat.5:27-32)
Pentru început este necesar să ne familiarizăm puţin cu termenii: curvie şi preacurvie. (în limba greacă porneia şi moihatai). De obicei, curvia este asociată cu relaţiile sexuale de dinainte de căsătorie iar preacurvia este asociată cu relaţiile sexuale nelegitime de după căsătorie. O astfel de delimitare este bună până la un punct, dar uneori poate să ne încurce, cum este şi în cazul de faţă. În limba greacă, cuvântul ,,curvie sau porneia” este un termen foarte general, care denotă orice fel de relaţii sexuale neligitime, fie înainte de căsătorie, fie după aceasta, iar cuvântul ,,preacurvie sau moihatai” este un termen mai specific şi priveşte spre relaţiile sexuale nelegitime, doar prin prisma încălcării legământului de căsătorie. Cu alte cuvinte, curvia include şi preacurvia, sau dacă vreţi, preacurvia este o formă de curvie. Termenul cel mai general care desemnează păcatele cărnii este ,,curvia sau porneia”, iar formele pe care aceasta le poate lua sunt: ,,preacurvia sau moihatai”, ,,necurăţia sau akatharsia”, etc.
Interpretând porunca a şaptea din decalog, Domnul Isus a afirmat că de păcatul preacurviei se face vinovat nu doar cel care trăieşte în relaţii sexuale nelegitime, ci chiar şi cel care a poftit în inima lui, trupul nevestei aproapelui său, iar problema aceasta este atât de serioasă încât este de preferat să-ţi scoţi ochiul sau să-ţi tai mâna, decât să ajungi în iad. Prin urmare, puritatea morală a relaţiilor de căsătorie, trebuie să ajungă până la nivelul privirii, gândirii, simţirii şi a dorinţelor.
După ce Domnul Isus ridică, cu foarte multă fermitate, ştacheta morală foarte sus, punând semnul egalităţii între preacurvia în fapt şi preacurvia din privire, se ocupă şi de problema divorţului, unde rosteşte expresia care ne preocupă: ,,S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.” Dar Eu vă spun că ori şi cine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.” (Mat.5:31-32)
Marea întrebare este, ce a vrut să spună Domnul Isus prin expresia: ,,afară de pricină de curvie”. Cei care definesc termenul ,,curvie” prin telaţiile sexuale înainte de căsătorie, afirmă că singurul temei pentru divorţ este: dacă fata n-a fost găsită fecioară. Iată că încă odată bărbatul scapă ,,basma curată”, apropo de faptul că cartea de despărţire dădea drepturi numai bărbatului, care statistic are o predispoziţie mai mare spre infidelitate. Dar chiar şi aşa interpretând textul, înseamnă că problema cu divorţul şi căsătoria, ar trebui să se limpezească în noaptea nunţii, şi că de a doua zi după nuntă, nu ar mai trebui să se aducă niciodată în discuţie problema divorţului. Deci nu există nici un temei ulterior pentru divorţ, nici măcar dacă partenerii sunt infideli unul celuilalt. Singura soluţie biblică pe care o au cei doi la dispoziţie este pocăinţa şi iertarea. Personal, nu văd nimic în neregulă cu o astfel de interpretare.
Însă aş vrea să privim problema cu mai multă profunzime, în contextul predicii de pe munte. Aş dori să interpretăm expresia: ,,afară de pricină de curvie” dintr-o altă perspectivă: Nu credeţi că ar exista vreo legătură între această expresie şi versetele 27 şi 28?: ,,Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Când Domnul Isus a afirmat că, curvia este singurul temei pentru divorţ, la ce s-a referit? Prin definirea termenilor, am văzut deja că curvia include şi preacurvia, iar Domnul Isus a afirmat că preacurvia include chiar şi privirea pătimaşă asupra trupului nevestei altuia. Oare este greşit să afirmăm că expresia,, afară de pricină de curvie” implică chiar şi curvia cu privirea? Este oare curvia cu privirea un temei pentru divorţ?
Dar, apropo, de faptul că, cartea de despărţire îndreptăţea totdeauna bărbatul să divorţeze: Cartea de despărţire, chestia cu fecioara sau ne-fecioara, toate incriminau femeia şi confereau bărbatului dreptul la divorţ. Se pare că Domnul Isus procedează exact invers. Mesajul lui nu mai este îndreptat împotriva femeilor ci împotriva bărbaţilor, şi acesta este următorul: ,,Vreţi să divorţaţi, foarte bine. Hai să lămurim odată pentru totdeauna, cine este îndreptăţit să divorţeze. Cine şi cui trebuie să-i acorde cartea de despărţire? Atenţie, comanda la mine! De fiecare dată când aţi privit cu poftă spre trupul altor femei, soţiile voastre ar fi avut dreptul să vă părăsească, iar voi ar fi trebuit să vă debarasaţi de un ochi, o mână sau de un picior din trup. Mai doreşte cineva să discutăm despre divorţ? Mai are cineva vreo nelămurire?”
Asta înseamnă să interpretezi Legea din punct de vedere al spiritului, nu din punct de vedere al literei. Litera Legii spune: ,,Celălalt m-a înşelat, deci am dreptul să divorţez de el.” Spiritul Legii spune: ,,De fiecare dată când am privit cu poftă spre soţia aproapelui meu, soţia mea ar fi avut dreptul să se despartă de mine. Dacă totuşi nu sunt singur, dacă totuşi am o soţie care mă iubeşte, mă îngrijeşte şi mă respectă, este numai Harul lui Dumnezeu. Dar mai mult decât atât, Dumnezeu defineşte păcatul drept curvie spirituală. De fiecare dată când am păcătuit, Dumnezeu ar fi avut dreptul să mă pedepsească şi să mă abandoneze. Dacă încă bunătăţile Domnului se înoiesc faţă de mine în fiecare dimineaţă, este doar măreţia Harului Său.”
Noi putem interpreta Legea lui Dumnezeu, fie din punct de vedere al literei, divorţând de partenerul infidel, fie din punct de vedere al spiritului, iertând pe cel care a păcătuit, dupăcum şi noi am fost iertaţi. Dar să nu uităm un lucru de căpătâi: Tot în predica de pe munte, Domnul Isus ne mai spune ceva foarte important: ,,Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.” (Mat.7:1-2) Aceste versete afirmă că, noi decidem cu ce judecată vom fi judecaţi. Dumnezeu ne va judeca după aceleaşi criterii după care îi judecăm noi pe cei care ne greşesc. În cazul nostru: Dacă alegem portiţa divorţului, faţă de partenerul infidel, să ne aşteptăm ca la primul nostru păcat şi Dumnezeu să divorţeze de noi. În schimb, dacă alegem calea iertării şi împăcării, atunci ne putem aştepta ca şi Dumnezeu să ne ierte atunci când păcătuim. De aceea, Domnul Isus ne îndeamnă, ca înainte de a-i judeca pe alţii, să ne judecăm foarte bine pe noi înşine: ,,De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bîrna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău” şi, când colo, tu ai o bîrnă într-al tău?… Făţarnicule, scoate întâi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” (Mat.7:3-5)
În concluzie:
Cei care se consideră suficient de desăvârşiţi, în lumina versetelor cu ochiul, mâna, paiul şi cu bârna, şi care cred că în urma judecăţii drepte a lui Dumnezeu, vor rămâne în picioare, au dreptul să divorţeze atunci când partenerul de viaţă este infidel.
În schimb, pentru cei care doresc să beneficieze de Harul şi de iertarea lui Dumnezeu, nu există nici un temei biblic pentru divorţ, nici măcar necredincioşia în căsătorie. Cei care doresc să beneficieze din partea lui Dumnezeu de o judecată bazată pe milă, îndurare şi iertare, trebuie să acorde milă, îndurare şi iertare, chiar şi partenerului infidel.
Nu pot încheia acest mesaj până nu adresez un cuvânt şi celor care deja au fost târâţi de către diavolul printr-un divorţ. Divorţul nu este păcatul care nu se iartă. Nepocăinţa este păcatul care nu se iartă. Domnul Isus a acordat iertare şi mântuire chiar şi femeii samaritence, care avusese cinci bărbaţi, şi nici măcar al şaselea cu care trăia, nu era bărbatul ei legal. Prostituatele au fost o categorie socială de care Domnul Isus s-a ocupat în mod special. Vestea bună este că, sângele lui Isus Cristos poate să spele chiar şi păcatul divorţului.
Este adevătat că cei care au trecut printr-un divorţ, nu se mai pot implica în anumite slujbe, în biserică, cum ar fi: predicarea sau păstorirea, la fel cum cineva care şi-a pierdut degetele nu mai poate fi pianist, însă aceştia se pot implica cu succes, în alte lucrări spirituale cum ar fi consilierea familiilor divorţate.
Harul Domnului îi include chiar şi pe cei care au trecut printr-un divorţ, oferindu-le şansa mântuirii dacă se pocăiesc, însă îi exclude pe cei care folosesc divorţul ca pe o portiţă de evadare spre păcat.

 

Mărturie sau imagine?

Prin viaţa şi lucrarea creştinilor adevăraţi, mărturia despre Cristos s-a răspândit, mai întâi în Ierusalim, apoi în Samaria, în toată Iudeea şi până la marginile pământului, iar în felul acesta a ajuns şi până la noi. Ca ambasadori ai lui Cristos, astăzi noi suntem chemaţi să promovăm interesele Împărăţiei Sale, în această lume.
Însă una din ispitele celui rău, este să ne transforme din ambasadori ai lui Cristos, în diplomaţi ai nu ştiu cui, şi din creştini preocupaţi de mărturia lui Cristos, în oameni preocupaţi de imaginea personală în faţa lumii.
Construirea imaginii, îmbunătăţirea imaginii sau promovarea imaginii înaintea lumii, sunt preocupări foarte fregvent întâlnite, în vremurile noastre, în politică, în afaceri, în lumea V.I.P.-urilor, şi în mai toate sectoarele vieţii.
Se pare că ,,febra imaginii” i-a prins şi pe unii creştini, organizaţii sau instituţii creştine.
Iată câteva întrebări, legat de subiectul discuţiei noastre: Care ar trebui să fie principala noastră preocupare, mărturia sau imaginea? Ce ne învaţă Biblia în sensul acesta? Le putem avea pe amândouă? Nu cumva, preocuparea pentru mărturie s-ar putea să ne afecteze serios imaginea? Care a fost imaginea Domnului Isus, sau a lui Pavel, în timpul generaţiei lor? De ce au fost omorâţi martirii, din prea bună imagine? Sau altfel spus, preocuparea pentru imagine, nu cumva ne va compromite mărturia? Oare, pentru a fi pe placul oamenilor, nu cumva va trebui să cosmetizăm mărturia? De fapt, marea întrebare este aceasta: Mărturie sau imagine?
Pentru a răspunde la această întrebare, vă propun să medităm la următoarele aspecte:
1. Diferenţa dintre mărturie şi imagine.
2. Metodele folosite de cei preocupaţi de mărturie versus cei preocupaţi de imagine.
3. Un exemplu biblic. Un om preocupat de mărturie şi un om preocupat de imagine: Saul şi David
1. Diferenţa dintre mărturie şi imagine
În esenţă, preocuparea pentru mărturie este o acţiune altruistă, pe când preocuparea pentru imagine este o acţiune egoistă.
Preocuparea pentru mărturie îl are în centru pe Dumnezeu, despre care creştinul doreşte să mărturisească, iar preocuparea pentru imagine, îl are în centru pe om, ale cărui interese doreşte să le promoveze.
Umblarea după a fi mărturie, se naşte din dragoste pentru Dumnezeu şi din râvnă pentru Numele Său, pe când umblarea după construirea, îmbunătăţirea sau promovarea imaginii, se naşte din dragoste faţă de sine.
Pentru omul preocupat de mărturie Cristos este totul, dupăcum spunea Pavel: ,,Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” (Fil.1:21), pe când pentru omul preocupat de imagine, Cristos este doar un pretext, o trambulină pentru propulsarea eului.
Cel preocupat de mărturie Îl slujeşte pe Dumnezeu, asemenea lui Noe, chiar dacă nimeni din generaţia lui nu mai face aceasta, pe când cel preocupat de imagine, se declară slujitor al lui Dumnezeu doar dacă faptul acesta este la modă, şi îi aduce avantaje.
Omul preocupat de mărturie acţionează cu sinceritate, pe baza unor convingeri puternice, pe când omul preocupat de imagine acţionează cu prefăcătorie, din dorinţa de a impresiona.
Creştinul preocupat de mărturie este gata să se sacrifice chiar pe sine, dacă faptul acesta contribuie la înălţarea lui Dumnezeu, pe când ,,creştinul” preocupat de imagine este gata să-L sacrifice chiar pe Dumnezeu, dacă lucrul acesta contribuie la înălţarea eului.
Creştinul preocupat de mărturie, este adevăratul creştin credincios Domnului, care a murit faţă de sine şi care trăieşte pentru Cristos, pe când ,,creştinul” preocupat de imagine este un fariseu făţarnic, un lup îmbrăcat în piele de oaie, sau un drac prefăcut în înger de lumină.
Preocuparea pentru mărturie, se naşte din dorinţa de a fi plăcut lui Dumnezeu, pe când preocuparea pentru imagine se naşte din dorinţa de a fi pe placul oamenilor. A căuta să fi pe placul oamenilor este o ispită, iar Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează că: ,,…va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gîdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2Tim.4:3-4)
Aşadar preocuparea pentru mărturie şi preocuparea pentru imagine nu pot coexista, ci ele sunt în conflict, deoarece se bazează pe esenţe şi interese diferite.
Preocuparea noastră principală, trebuie să fie a deveni tot mai plăcuţi lui Dumnezeu, iar în ce priveşte imaginea şi percepţia noastră în lume, trebuie să lăsăm această problemă pe seama lui Dumnezeu. Dar să nu uităm avertismentele Sale: ,,Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu Sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” (Ioan 15:18-21)
2. Metodele folosite de cei preocupaţi de mărturie, versus cei preocupaţi de imagine.
Regula este simplă, clară şi foarte logică: Cei care sunt preocupaţi de mărturie, pentru realizarea acesteia, folosesc metodele Celui Căruia doresc să-I fie plăcuţi, adică a lui Dumnezeu, pe când cei preocupaţi de imagine, pentru realizarea acesteia, folosesc metodele celor cărora doresc să le fie pe plac, adică ale oamenilor.
Iar noi ştim foarte clar care sunt metodele de lucru ale lui Dumnezeu şi care sunt metodele de lucru ale oamenilor. Metodele de lucru ale lui Dumnezeu sunt: adevărul, sinceritatea, dreptatea, dragostea, jertfa de sine, pocăinţa, smerenia, iertarea, etc… , pe când metodele de lucru ale oamenilor sunt: minciuna, făţărnicia, nedreptatea, ura, sacrificarea celor din jur, ascunderea păcatului, mândria, răzbunarea, etc.
Preocuparea unui creştin după mărturie sau după imagine poate fi identificată din metodele pe care le foloseşte.
Creştinul adevărat, preocupat de mărturie, trăieşte adevărul cu orice preţ şi proclamă adevărul, indiferent cât l-ar costa. El se poartă totdeauna faţă de cei din jur, cu sinceritate, fără gânduri, planuri şi scopuri ascunse. El este drept, cinstit înaintea oamenilor şi în acelaşi timp plin de dragoste faţă de ei, alegând jertfa de sine, spre binele lor, atunci când situaţia o cere. În caz de cădere în păcat, nimeni nu se pocăieşte mai sincer şi mai profund ca el. În cazul în care cineva păcătuieşte împotriva lui, nimeni nu iartă şi uită mai bine ca el.
Pe când ,,creştinul” preocupat de imagine, se minte pe el şi este gata oricând să-i mintă şi pe alţii, dacă aceasta îi aduce un plus de imagine. El cosmetizează şi răsuceşte adevărul, aşa încât să sune pe placul oamenilor. Făţărnicia este haina preferată pe care o poartă. El este genul de om ,,uns cu toate alifiile”, şi îşi pune măştile pe faţă, dupăcum o cere situaţia. Nedreptatea, ura şi trecerea peste cadavre, sunt tehnici de la care nu se dă niciodată înapoi, când îşi propune să ajungă în faţă. În caz de cădere în păcat, sau mai bine zis de trăire în păcat, el este expertul numărul unu în ascunderea păcatului, şi apoi în a poza în cel mai mare sfânt de pe faţa pământului. În cazul în care cineva îi greşeşte, ştie să pronunţe corect sentinţa, şi nu ratează nici o ocazie de răzbunare.
Aşadar, este foarte clar faptul că omul preocupat de mărturie şi omul preocupat de imagine provin din două lumi total diferite. Deşi în aparenţă ei se aseamănă foarte mult, şi pot avea numele trecute în acelaşi registru de membri, totuşi unul este copil al lui Dumnezeu pe când celălalt este un fiu al lui Satan.
3. Un exemplu biblic. Un om preocupat de mărturie şi un om preocupat de imagine: Saul şi David
Iată doi împăraţi ai lui Israel, asemănători din câteva puncte de vedere dar total diferiţi în altele.
Amândoi au fost aleşi de către Dumnezeu într-un mod special, amândoi au fost războinici viteji, amândoi au avut un început bun, amândoi au păcătuit înaintea lui Dumnezeu într-un mod foarte grav şi amândoi au trăit în aceeaşi perioadă istorică.
Însă cea mai mare diferenţă dintre ei a constat în faptul că David a fost preocupat de mărturie pe când Saul a fost preocupat de imagine.
Să urmărim câteva aspecte din viaţa lor care marchează această diferenţă:
David, copilul cu păr bălai şi cu faţa frumoasă, din gelozie pentru Numele Domnului, hulit de către Goliat, îndignat de mărturia compromisă, şi-a pus viaţa în joc spre a-l omorâ pe acest uriaş, în timp ce Saul cu toţi vitejii săi tremurau de frică, în valea Terebinţilor. În acest timp împăratul Saul face o ofertă foarte generoasă celui care ar reuşi să-l doboare pe Goliat, ofertă despre care se discuta peste tot şi la care ar fi râvnit orice soldat din armata sa: ,,Fiecarea zicea: „Aţi văzut pe omul acesta înaintând? A înaintat ca să arunce ocara asupra lui Israel! Dacă-l va omorî cineva, împăratul îl va umplea de bogăţii, îi va da de nevastă pe fiică-sa, şi va scuti de dări casa tatălui său în Israel.” (1Sam.17:25) Însă din modul în care, mai târziu, Saul a căutat să-şi împlinească această ofertă faţă de David, ne dăm seama că ea a fost făcută doar pentru imagine. Scopul lui Saul era doar ca toată lumea să spună cât de mărinimos este împăratul lor, şi toţi să vorbească despre generozitatea lui.
Însă preocuparea lui David pentru mărturia Domnului, a dat naştere la una din cele mai mari fapte de vitejie ale lui David: şi anume omorârea lui Goliat. Această faptă a lui David, a generat un fel de refren, care a început să fie cântat printre femei, şi care a stârnit invidia, ura şi dorinţa de răzbunare a orgoliului rănit al lui Saul: ,,Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii.” Acest refren a constituit pentru împăratul Saul, o lovitură atât de puternică de imagine, încât i-a afectat tot restul vieţii. Din acel moment, David a devenit pentru Saul inamicul numărul unu, şi omul care trebuia eliminat cu orice preţ. Însă tot imaginea publică l-a împiedecat, cel puţin în primul moment, să ridice mâna, în mod direct, împotriva lui. Iată calculele făcute de către Saul în mintea lui: ,,Saul i-a zis lui David: ,,Iată, îţi voi da de nevastă pe fiică-mea cea mai mare Merab: numai să-mi slujeşti cu vitejie, şi să porţi războaiele Domnului.” Dar Saul îşi zicea: ,,Nu vreau să-mi pun mâna… mea pe el, ci mâna Filistenilor să fie asupra lui”…. Saul a zis: ,,Aşa să vorbiţi lui David: Împăratul nu cere nici o zestre; ci doreşte o sută de prepuţuri de ale Filistenilor, ca să-şi răzbune pe vrăjmaşii lui.” Saul avea de gând… să facă pe David să cadă în mâinile Filistenilor.” (1Sam.18:17,25) Însă când Saul a înţeles că Domnul era cu David, a renunţat chiar şi la imaginea sa publică şi a început să lupte pe faţă împotriva lui David.
Însă diferenţa dintre David şi Saul se vede cel mai clar atunci când au păcătuit. Atât David cât şi Saul au păcătuit foarte grav înaintea lui Dumnezeu: David a curvit şi a căutat să-şi ascundă păcatul printr-o crimă, iar Saul a călcat în picioare porunca Domnului. Reacţia pe care au avut-o fiecare dintre ei, atunci când au fost confruntaţi, de către omul lui Dumnezeu, cu păcatul lor, demonstrează că unul era preocupat de mărturie, iar celălalt de imagine: prin urmare unul a fost iertat iar celălalt lepădat.
David când a fost confruntat, de către prorocul Natan, cu păcatul său, s-a pocăit sincer înaintea Domnului, acceptând pedeapsa pentru păcat, şi lăsând scris ca să ştie toată lumea, despre păcatul cât şi despre pocăinţa lui David: ,,Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în Hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta. Iată că Sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă, deci, să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu! Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada. Fă-mă să aud veselie şi bucurie, şi oasele pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura. Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele! Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine. Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta. Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta. Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile-de-tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu Sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită. În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului, şi zideşte zidurile Ierusalimului! Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi de tot şi jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei.” (Ps.51)
Saul, însă când a fost confruntat, de către judecătorul Samuel, cu păcatul său, a căutat să se dezvinovăţească, şi a urmărit să-şi salveze imaginea înaintea poporului: ,,Samuel a zis: ,,Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?” Saul a răspuns: ,,Le-au adus de la Amaleciţi, pentru că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelate, le-am nimicit cu desăvârşire.” Samuel i-a zis lui Saul: ,,Stai, şi-ţi voi spune ce mi-a zis Domnul astănoapte.” Şi Saul i-a zis: ,,Vorbeşte.” Samuel a zis: ,,Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel, şi nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel? Domnul te trimisese, zicând: ,,Du-te, şi nimiceşte cu desăvârşire pe păcătoşii aceia, pe Amaleciţi; războieşte-te cu ei până îi vei nimici.” Pentru ce n-ai ascultat glasul Domnului? Pentru ce te-ai aruncat asupra prăzii, şi ai făcut ce este rău înaintea Domnului?” Saul a răspuns lui Samuel: ,,Am ascultat glasul Domnului, şi m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec, şi am nimicit cu desăvârşire pe Amaleciţi; dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pîrgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal.” Samuel a zis: ,,Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.” Atunci Saul i-a zis lui Samuel: ,,Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului, şi n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor, şi i-am ascultat glasul. Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin până la pământ înaintea Domnului.” Samuel i-a zis lui Saul: ,,Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel.” Şi pe când se întorcea Samuel să plece, Saul l-a apucat de pulpana hainei, şi s-a rupt. Samuel i-a zis: ,,Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta, şi o dă altuia mai bun decât tine. Cel ce este tăria lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca să-I pară rău.” Saul a zis iarăşi: ,,Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu, şi în faţa lui Israel; întoarce-te cu mine, ca să mă închin înaintea Domnului, Dumnezeului tău.” (1Sam. 15:14-30) Se pare că până în ultimul moment, pe Saul nu l-a preocupat problema mărturiei compromise prin neascultare, ci problema imaginii ştirbite în faţa poporului. Chiar şi în acele momente cruciale, când se pecetluia soarta lui veşnică, Saul i-a rupt haina lui Samuel, spre a-l sili să-l cinstească în faţa poporului.
Iată motivele pentru care David a fost numit ,,om cu inima după inima lui Dumnezeu”, iar Saul a fost lepădat.
În concluzie:
Mărturie sau imagine? Care din aceste două reprezintă preocuparea de bază a vieţii tale? Cui vrei să-i fi plăcut, lui Dumnezeu sau oamenilor? Pavel spunea că noi: ,,căutăm să vorbim aşa ca să placem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima.” (1Tes.2:4) Avertismentul Cuvântului lui Dumnezeu este foarte clar: ,,Suflete prea curvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4:4) Fiecare caută să fie plăcut stăpânului căruia îi slujeşte. Cel care îi slujeşte lui Dumnezeu, va căuta să-i fie plăcut Lui, adică va fi preocupat de mărturie, iar cel care îi slujeşte diavolului, va căuta să-i fie plăcut lui, adică va fi preocupat de imaginea sa înaintea lumii, iar Scriptura afirmă foarte clar că nu putem sluji la doi stăpâni. Tu pe cine slujeşti?

 

Creştinul şi puterea lui Dumnezeu

Creştinismul biblic este o religie supranaturală. El realizează lucruri supranaturale şi prin urmare implică o putere supranaturală. Dacă acesta a ajuns să fie perceput în lume ca în poezia lui Eminescu, din Împărat şi proletar: ,,Religia o frază de dânşii inventată, ca cu a ei putere să vă aplece-n jug” se datorează numeroaselor deviaţii şi falsificări ale acestuia, produse de diavolul. Faptul acesta, însă, nu exclude existenţa unui creştinism autentic, care produce oameni după asemănarea lui Cristos, prin puterea supranaturală a lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel subliniază foarte clar faptul că: ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere.” (1Cor.4:20) Cine are un creştinism al vorbelor, nu are creştinismul adevărat, ci doar o copie falsă a acestuia.
De fapt pericolul rătăcirii, a fost semnalat de Însuşi Domnul Isus când i-a avertizat pe saducheii, care au venit să-L ispitească: ,,Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Mat.22:29) Cine nu cunoaşte puterea lui Dumnezeu se rătăceşte. Un creştinism golit de supranatural este o rătăcire inventată de cel rău.
Mântuirea sufletelor nu este o lucrare pământească, şi prin urmare nu se poate realiza prin puterea oamenilor. Transformarea caracterului păcătoşilor, după chipul şi asemănarea lui Cristos, este minunea minunilor, şi prin urmare implică o putere pe măsură. Realizarea celei mai mari minuni, reclamă implicarea celei mai mari puteri.
Oriunde a existat o expresie semnificativă a lucrării şi Împărăţiei lui Dumnezeu, lucrul care a atras imediat atenţia, a fost manifestarea plină de tărie a puterii lui Dumnezeu, realizând minuni şi lucrări supranaturale.
Viaţa, lucrarea, moartea şi învierea Domnului Isus au fost expresia deplină a puterii lui Dumnezeu, iar astăzi El doreşte ca viaţa şi lucrarea noastră să fie expresia deplină a aceleiaşi puteri, pentru ca astfel, această putere să-şi pună amprenta şi peste moartea şi învierea noastră.
În cele ce urmează aş dori să observăm, din Cuvântul lui Dumnezeu, trei lucruri: Cât este de mare puterea pe care Dumnezeu ne-o pune la dispoziţie, care sunt câteva din domeniile în care Dumnezeu ne dă puterea Sa, şi care sunt condiţiile de manifestare a puterii lui Dumnezeu în noi şi prin noi.
1. Mărimea puterii lui Dumnezeu, care lucrează în noi
În rugăciunea pe care o are pentru fraţii din Efes, Pavel descrie puterea care lucrează în credincioşi: ,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.” (Efes.1:17-23)
Puterea cu care Dumnezeu lucrează în noi şi prin noi, este puterea care L-a înviat pe Cristos din morţi. Această putere are o mărime nemărginită, şi este potrivit cu puterea tăriei lui Dumnezeu. Această putere L-a înălţat pe Cristos, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta ci şi în cel viitor. Prin această putere, Dumnezeu I-a pus totul sub picioarele Fiului Său, L-a dat căpetenie peste Biserică, şi a făcut din El plinătatea celui ce plineşte totul în toţi.
2. Domeniile în care acţionează puterea lui Dumnezeu.
Puterea lui Dumnezeu nu ne este dată pentru împlinirea scopurilor şi planurilor noastre egoiste, ci pentru împlinirea scopurilor şi planurilor Sale desăvârşite. Puterea lui Dumnezeu nu ne este dată pentru a ne îmbogăţi, nici pentru a ne transforma în vedete sau celebrităţi. Un anume Simon vrăjitorul, din Samaria, care punea pe mulţi în uimire prin vrăjitoriile sale, când a văzut minunile pe care le făceau apostolii, prin puterea Duhului Sfânt, şi că Acesta se căpăta prin punerea mâinilor, a oferit apostolilor bani ca să capete şi el puterea aceasta. Dar iată răspunsul primit de la Petru: ,,Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani! Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta, şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă; căci văd că eşti plin din fiere amară, şi în lanţurile fărădelegii.”
Puterea Duhului Sfânt se primeşte în dar, şi este oferită pentru împlinirea scopurilor şi planurilor lui Dumnezeu. Să urmărim în continuare câteva domenii în care avem garanţia puterii lui Dumnezeu.
2.1. Puterea lui Dumnezeu ne este dată pentru a trăi o viaţă sfântă şi evlavioasă.
,,Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui,” (2Petru 1:3)
Puterea lui Dumnezeu ne-a născut din nou, ne-a iertat păcatele, ne-a socotit neprihăniţi, ne-a sfinţit şi ne-a proslăvit. Tot puterea Sa este aceea care ne ajută să trăim în această stare de har, în care am intrat. Noi nu putem fi sfinţi prin puterile noastre. Noi nu putem birui ispitele prin puterile noastre. Noi nu putem duce o viaţă de evlavie prin propria noastră putere. Dumnezeu este Acela care ne asigură biruinţa, El ne pregăteşte faptele bune în care să umblăm, şi tot El ne păzeşte de orice cădere.
2.2. Puterea lui Dumnezeu ne este dată pentru a săra lumea aceasta.
,,Voi Sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni.” (Mat.5:13)
Lumea fără de Dumnezeu este o lume fără gust, fără sens şi se află într-un proces continuu de descompunere. Creştinii au mandatul din partea lui Dumnezeu, de a da gust lumii acesteia şi de a opri procesul dezintegrării morale şi spirituale. Ei au putere de sus în această direcţie.
Sodoma şi Gomora ar fi fost salvate de la pieire, dacă în ea s-ar fi găsit sare, adică zece oameni sfinţi. Cu siguranţă că zece oameni sfinţi ar fi putut face multe lucruri, pentru ca noi astăzi să avem o altă imagine despre cele două cetăţi. Apostolii Domnului Isus au fost cam tot atâţia la număr, iar societatea din vremea lor la fel de coruptă, şi cu toate acestea impactul pe care aceştia l-au avut asupra ei demonstrează că ei au fost sare şi lumină.
Orice trezire spirituală a avut ca şi consecinţe, limitarea răului din lume, şi prin urmare dezvoltarea societăţii respective, din toate punctele de vedere. Dezvoltarea Americii cât şi a multor state vest-Europene, a fost consecinţa marilor treziri spirituale din secolul al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea. În Tara Galilor, în urma lucrării lui Evan Roberts barurile au început să se închidă, muncitorii din porturi care furaseră tot felul de lucruri de la serviciu, au început să returneze obiectele furate, şi să-şi mărturisească păcatele.
O trezire spirituală autentică schimbă societatea, pentru că Dumnezeu a dat creştinilor puterea de a săra. Chiar şi zilele necazului cel mare vor fi scurtate din pricina celor aleşi.
2.3 Puterea lui Dumnezeu ne este dată pentru a-L mărturisi pe Cristos.
,,Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”
Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Isus, cu o aşa putere şi îndrăzneală încât îi punea în uimire pe preoţii şi cărturarii din vremea lor: ,,Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan, s-au mirat, întrucît ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus.” (Fap.4:13) Apostolul Pavel mărturisea corintenilor: ,,Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.” (1Cor.2:3-5)
Jonathan Edwards nu era un bun orator. La amvon el îşi citea predicile de pe hârtie. Privirea sa era mereu aţintită asupra manuscrisului, aşa încât rar i se putea vedea faţa. Însă el predica cu o aşa mare putere, încât în urma predicii sale, oamenii erau cercetaţi într-o aşa măsură prin Cuvânt, încât se ridicau de la locurile lor, se prindeau de stâlpii bisericii şi strigau după ajutor, întrucât simţeau că alunecă în iad. De la el avem monumentala predică: ,,Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios”
În alte treziri spirituale manifestarea puterii lui Dumnezeu era atât de mare, încât pe o anumită rază în jurul locului unde se ţinea serviciul de evanghelizare, toţi trecătorii erau cercetaţi de Dumnezeu, începeau să plângă pentru păcatele lor şi se întorceau la Dumnezeu.
Avem nevoie de puterea lui Dumnezeu în propovăduirea Cuvântului, deoarece noi nu putem să-i convingem pe oameni că sunt păcătoşi şi că au nevoie de mântuire. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, dupăcum găsim scris în Ioan 16:8 : ,,Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.”
2.4. Puterea lui Dumnezeu ne ajută să suferim.
,,Să nu-ţi fie ruşine, deci, de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Lui. Ci sufere împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu.” (2 Tim.1:8)
În economia planurilor lui Dumnezeu, suferinţa ocupă un rol important. Domnul Isus a suferit, Evanghelia suferă şi credincioşilor li se cere să sufere. Despre Pavel Dumnezeu îi spune ucenicului Anania: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Nemurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” (Fap.9:15-16)
Metoda de lucru a lui Dumnezeu este jertfa de sine, iar aceasta implică suferinţă. Iov a suferit pentru onoarea lui Dumnezeu, pusă în joc de către diavolul. Pavel a suferit durerile naşterii pentru cei la care le propovăduia Evanghelia (Galateni 4:19) Domnul Isus a suferit pentru păcatele noastre, şi a luat asupre Lui durerile noastre. (Isaia 53) Martirii au suferit badjocuri şi prigoniri. Pe lângă acestea ni se cere să suferim răstignirea firii noastre pământeşti, cât şi cuptorul încercărilor în care credinţa noastră este purificată. (Gal.5:24, 1 Petru 1:7) Alteori trebuie să suferim pedeapsa pentru un anumit păcat, spre a nu fi osândiţi odată cu lumea. (1Cor.11:32) Aşadar suferinţa, deşi este o consecinţă a păcatului, a fost recrutată de către Dumnezeul Suveran să lucreze spre binele nostru. În cer nu va mai exista suferinţă, dar până atunci, Dumnezeu este Acela care ne dă putere să suferim. El i-a ajutat pe sfinţii care au petrecut zeci de ani prin închisorile comuniste, să nu se lepede de credinţă, să reziste tuturor supliciilor la care erau supuşi, iar pe deasupra să descopere, în mijlocul suferinţelor, şi cele mai profunde adâncimi ale trăirii cu Dumnezeu.
2.5. Puterea lui Dumnezeu ne conferă autoritate asupra duhurilor rele şi asupra bolilor.
,,Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.” (Mat.10:1)
Biserica lui Cristos a primit daruri de deosebire a duhurilor, şi darul vindecărilor. (1 Cor.12: 9-10) Fiecare creştin este un ostaş care luptă împotriva duhurilor răutăţii din locurile cereşti. (Efes.6:10-18) Ni se porunceşte să ne împotrivim diavolului tari în credinţă şi el va fugi de la noi. (1 Pet.5:8-9) Suntem îndemnaţi să facem rugăciuni pentru cei bolnavi şi ni se spune că Domnul îi va însănătoşa. (Iacov 5: !3-18)
3. Condiţiile în care acţionează puterea lui Dumnezeu.
Am observat câteva din domeniile în care acţionează puterea lui Dumnezeu. Însă aceasta nu acţionează oricum. Viaţa noastră trebuie să întrunească anumite condiţii care să permită puterii lui Dumnezeu să se manifeste. Să observăm câteva dintre ele:
3.1.Puterea lui Dumnezeu vine prin Cuvânt.
,,Căci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.” (Lc.1:37) ,,Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (Rom.1:16-17)
Orice om care doreşte să fie plin de puterea lui Dumnezeu trebuie să fie puternic în Cuvânt, deoarece puterea lui Dumnezeu vine prin Scripturi. Puterea lui Dumnezeu ne va copleşi în funcţie de cât de adânc cunoaştem Scripturile, cât de consecvent le aplicăm şi cât de serios le propovăduim. Despre Esra ni se spune: ,,Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile.” (Esra 7:10) Este absurd ca cineva să pretindă putere, în timp ce el este superficial în citire, studiere, meditaţie şi memorare. Este non-sens ca cineva să ceară putere de la Dumnezeu în timp ce, prin viaţa lui, calcă în picioare porunci ale Scripturii. Este de neconceput, ca cineva să-şi dorească ca mulţimile să se întoarcă la Dumnezeu, prin predicile sale superficiale, făcute în mod neglijent şi fără simţul responsabilităţii.
Cuvântul lui Dumnezeu acţionează la fel ca un medicament. El nu are nici o putere atâta vreme cât este păstrat în dulap, în vitrină sau în raft. El are putere doar atunci când este însuşit în conformitate cu prescripţiile indicate.
3.2. Puterea lui Dumnezeu vine prin Duhul Sfânt.
,,Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2 Tim.1:7)
În ce priveşte relaţia noastră cu Duhul Sfânt noi avem nişte porunci biblice foarte clare: ,,Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” (Efes.5:18) ,,Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Efes.4:30) ,,Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” (Gal.5:16) Puterea Duhului Sfânt se revarsă peste noi doar în măsura în care ne raportăm în felul acesta la Duhul Sfânt.
A umbla călăuzit de Duhul Sfânt înseamnă a asculta de îndemnurile Lui, nu de îndemnurile firii. A nu-L întrista pe Duhul Sfânt înseamnă a ne curăţi de păcat, deoarece păcatul este cel care-L întristează. A fi plin de Duhul Sfânt presupune curăţire şi predare.
A fi plin de Duhul Sfânt intră în responsabilitatea noastră. Duhul Sfânt a fost dat. Promisiunea lui Dumnezeu a fost împlinită. Însă plinătatea Duhului depinde de noi.
3.3. Puterea lui Dumnezeu vine prin cunoaşterea Domnului Isus.
Noi am citat versetul din 2 Petru, care ne spune că Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, dar nu uitaţi ce urmează: ,,prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui,” Puterea noastră depinde de cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. De aceea Pavel îşi stabileşte ca scop de viaţă: ,,Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;” (Fil.3:10)
Puterea noastră spirituală depinde în mod direct de părtăşia pe care o avem cu Dumnezeu, de timpul petrecut în intimitate cu El.
3.4. Puterea lui Dumnezeu vine prin rugăciune şi post.
,,Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă! Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii (Sau: bătrâni.). Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni. Apoi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie, şi pământul şi-a dat rodul.”
Puterea noastră spirituală depinde de felul în care ne deprindem cu rugăciunea cu credinţă, fierbinte şi cu stăruinţă, într-o viaţă de neprihănire. Postul, deasemenea, unit cu rugăciunea, conferă un plus de putere spirituală: ,,Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.” (Mat.17:21)
3.5. Puterea lui Dumnezeu vine prin trăirea unei vieţi de evlavie.
În 2 Timotei 3:5, Pavel ne spune că creştinii zilelor din urmă vor avea doar o formă de evlavie, dar fără putere. Formalismul religios este cauza lipsei de putere. O religie autentică şi o viaţă de evlavie autentică conferă putere.
3.6. Puterea lui Dumnezeu se descoperă în slăbiciuni.
,,Şi El mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” (2Cor.12: 9)
Dumnezeu are o preferinţă în a-şi arăta puterea Sa în mijlocul slăbiciunilor. Există o zicală în popor care spune că ,,puterea” orbeşte şi ia minţile omului. ,,Puterea” este o mare ispită pentru firea pământească. Lucrul acesta este valabil chiar şi în ce priveşte puterea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a fost înălţat până la al treilea cer şi a văzut acolo lucruri care nici măcar nu pot fi exprimate în cuvinte. Dumnezeu a ştiut că Pavel va fi atacat de pericolul mândriei şi de aceea i-a dat un ţepuş în carne, un sol al satanei, care să-l pălmuiască, ori de câte ori va fi ispitit să se îngâmfe.
Mulţi oameni ai lui Dumnezeu s-au pierdut din pricina mândriei, care i-a cuprins, atunci când au început să fie folosiţi de către Dumnezeu cu putere. De aceea, cei mai plini oameni de puterea lui Dumnezeu au fost şi cei mai greu încercaţi.
În concluzie:
Puterea lui Dumnezeu ne-a fost dată. Ea este cea mai mare putere din univers. Ea ne întăreşte pentru a trăi o viaţă sfântă şi evlavioasă, pentru a săra lumea aceasta, pentru a-L mărturisi pe Cristos, pentru a suferi şi pentru a ieşi biruitori din lupta cu duhurile rele şi cu bolile.
Însă robinetul puterii se află în mâinile noastre. Noi îl deschidem atât cât dorim. Cuvântul, plinătatea Duhului, cunoaşterea lui Cristos, postul, rugăciunea şi trăirea unei vieţi de evlavie sunt cheia care deschide cerul.
Dacă suntem slabi nu-i vina lui Dumnezeu ci doar a noastră. Dar oare poate fi ceva mai groaznic decât a trăi în mizerie şi neputinţă când ai la dispoziţie atâta concentrare de putere? Domnul Isus a spus: ,,Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10)
Haideţi să deschidem zăgazurile cerului şi să lăsăm ca puterea lui Dumnezeu să-şi pună amprenta peste vieţile, bisericile şi societatea contemporană. Haideţi să nu mai fim creştini doar cu vorba ci cu viaţa transformată de puterea lui Dumnezeu.

Despre Evlavie 2

Dacă Biserica de astăzi duce lipsă de ceva, atunci ea duce lipsă de oameni ai rugăciunii, care să vină înaintea lui Dumnezeu, la fel ca Domnul Isus, cu rugăciuni şi cereri, cu strigăte mari şi cu lacrimi, şi care să aibă certitudinea că Dumnezeu îi ascultă. Dar problema este că Dumnezeu nu ascultă decât rugăciunile oamenilor evlavioşi. Însuşi Domnul Isus, măcar că era Fiu, a fost ascultat din pricina evlaviei Lui, şi nimeni nu va face excepţie de la această regulă. Însă marea problemă este că noi trăim vremurile despre care vorbeşte Pavel, în care creştinii vor avea doar o formă de evlavie, dar fără putere. Cred că ar trebui să ne rugăm şi noi împreună cu David: ,,Vino în ajutor, Doamne, căci se duc oamenii evlavioşi, pier credincioşii dintre fiii oamenilor. Oamenii îşi spun minciuni unii altora, pe buze au lucruri linguşitoare, vorbesc cu inimă prefăcută.” (Ps.12:1-2)
Fiind cercetat în mod deosebit de Dumnezeu, prin textul biblic citat din Evrei, am început să meditez mai profund asupra învăţăturii biblice despre evlavie, cu scopul de a mă lăsa desăvârşit de către Dumnezeu, spre a putea fi folosit cu putere, în lucrare.
În mesajul precedent, am văzut că evlavie înseamnă: a trata în mod corespunzător problema păcatului, a avea un sentiment de frică de Domnul spre a nu-L întrista, a te apropia de El, în închinare, cu frică şi cu cutremur, ştiind că El este un foc mistuitor, a purta în suflet dorul după revenirea lui Cristos, şi a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima. Deasemenea am observat că evlavia trebuie dovedită prin fapte de evlavie, nu prin forme de evlavie fără putere.
În cele ce urmează, aş dori să mai medităm la câteva aspecte, legat de evlavie:
1. Evlavia este ceva ce noi trebuie să cultivăm.
Porunca lui Pavel către Timotei este următoarea: ,,Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios. Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare.” (1Tim.4:7-8) ,,Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie, şi nu ştie nimic: ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zădarnicile ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni. Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, deci, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţa. Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat, şi pentru care ai făcut aceea frumoasă mărturisire înaintea multor Martori.” (1Tim.6: 3-11)
Calitatea de a fi evlavioşi intră în responsabilitatea noastră. Evlavia este ceva ce trebuie căutat. A fi evlavios este un lucru cu care te deprinzi. Evlavia este o deprindere, care trebuie învăţată şi cultivată, la fel ca şi deprinderile trupeşti, numai că aceasta este de mai mare folos decât celelalte, pentru că ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare. A fi evlavios implică a fugi de anumite lucruri şi a urmări alte lucruri. Conform versetelor citate, evlavia se cultivă fugind de: basmele lumeşti şi băbeşti, de învăţătura nesănătoasă, de oamenii plini de mândrie, care au boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zădarnicile ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Tot din versetele menţionate, evlavia se cultivă urmărind: neprihănirea, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea; luptând lupta cea bună a credinţei şi apucând viaţa veşnică la care ai fost chemat.
Aşadar noi suntem mai mult sau mai puţin evlavioşi în funcţie de seriozitatea cu care cultivăm în viaţa noastră această deprindere duhovnicească.
2. Învăţătura sănătoasă este doar aceea care ne conduce la evlavie.
Există un test sigur după care poate fi verificată învăţătura sănătoasă, şi depistată învăţătura falsă: Învăţătura sănătoasă este învăţătura care duce la evlavie, iar orice altfel de învăţătură este falsă: ,,Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie, şi nu ştie nimic: ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zădarnicile ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni.” (1Tim.6:3-5)
Testul este foarte simplu şi precis: dacă învăţătura care mi se oferă mă îndeamnă să mă feresc tot mai mult de păcat, dacă mă îndeamnă să-mi arăt credinţa din fapte nu din forme, dacă mă inspiră la teamă sfântă faţă de Dumnezeu, la a mă apropia de El cu mult respect şi reverenţă, la a-L iubi tot mai fierbinte şi la a mă pregăti tot mai mult pentru venirea Domnului Isus, atunci aceasta este învăţătura sănătoasă. În schimb, dacă învăţătorii mei, caută versete biblice care să justifice băutura, divorţul şi alte trăiri în păcat, dacă atunci când le ceri fapte vrednice de pocăinţă ei te acuză de legalism, dacă promovează un gen de a te trage de şireturi cu Dumnezeu, nimicind orice sentiment de frică de Domnul, dacă închinarea propusă de ei este mai mult circ decât aceea a fiinţelor cereşti din Isaia şi Apocalipsa, dacă învăţătura lor nu mă motivează la pregătire pentru venirea Domnului şi la dragoste faţă de Dumnezeu, atunci este o învăţătură deosebită de evanghelie şi trebuie respinsă, iar cu cei care o propovăduiesc trebuie întreruptă orice legătură. Asta ne învaţă Biblia şi asta trebuie să facem. Aceste învăţături sunt cu atât mai importante cu cât trăim vremuri în care învăţăturile false s-au înmulţit foarte mult.
3. Pentru a ajunge la adevărata evlavie, trebuie să avem o motivaţie corectă.
Recitim 1Timotei 6:3-10: ,,Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie, şi nu ştie nimic: ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zădarnicile ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni. Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, deci, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.”
În aceste versete, Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează de faptul că există oameni care transformă evlavia într-o sursă de câştig. Există oameni, şi chiar lideri spirituali, care fac pe evlavioşii înaintea credincioşilor, cu scopul de a fi văzuţi de cei lesne crezători, şi de a primi onoruri cât şi bunuri materiale. De obicei, astfel de ,,evlavioşi” sunt nişte oameni leneşi, la care li se ,,huruie” casele şi gardurile peste ei, iresponsabili faţă de familiile lor, incapabili să se ţină de o slujbă sau de un serviciu, specialişti în arta cerşitului şi totdeauna gata să condamne pe cei care au înţeles că a pune pâine pe masa copiilor ţine tot de evlavia înaintea lui Dumnezeu. Dacă aţi cunoscut şi dumneavoastră astfel de oameni ştiţi la ce mă refer. Psalmistul David spune: ,,Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.”, iar însuşi Pavel a muncit cu mâinile lui. O motivaţie care vizează scopuri materialiste va conduce la o evlavie falsă.
La adevărata evlavie se ajunge numai având o motivaţie corectă. Motivaţia corectă este aceea de a fi plăcuţi lui Dumnezeu.
Cine ne motivează pe noi la evlavie? Iată ce spune Pavel în Tit 2:11-12: ,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie,” Harul lui Dumnezeu arătat în Domnul Isus, ne motivează la evlavie. Dragostea lui Dumnezeu manifestată faţă de noi prin jertfă, ne motivează să-i fim plăcuţi Lui.
4. Caracteristicile evlaviei autentice.
Evlavia autentică are câteva caracteristici: conferă putere, este constantă, se vede în primul rând între cei din casă şi atrage persecuţii.
Evlavia autentică conferă putere. Aceasta este în contrast cu forma de evlavie a zilelor din urmă, dar tăgăduindu-i puterea. (2Tim.3:5) În ce constă puterea evlaviei adevărate? În ascultarea rugăciunilor! Dumnezeu ascultă rugăciunile oamenilor evlavioşi: ,,De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.” (Ps.32:6)
Evlavia autentică este constantă. Acuzaţia adusă de către Dumnezeu lui Israel era că evlavia lor ţine doar cât norul de dimineaţă şi ca roua care trece curând. (Osea6:4) Norul de dimineaţă şi roua sunt fenomene care depind de împrejurări favorabile. Evlavia falsă depinde tot de împrejurări. Când este rost de ceva câştig, sunt cel mai evlavios om, când nu mai am nimic de câştigat s-a terminat şi cu evlavia. Astfel de oameni sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu.
Evlavia autentică se vede în primul rând acasă. Iată porunca Domnului către copiii sau nepoţii văduvelor: ,,Dacă o văduvă are copii sau nepoţi de la copii, aceştia să se deprindă să fie evlavioşi întâi faţă de cei din casa lor, şi să răsplătească ostenelile părinţilor, căci lucrul acesta este plăcut înaintea lui Dumnezeu.” (1Tim.5:4) Este simplu să fi evlavios două ore pe săptămână, în biserică, mai greu este să fi evlavios douăzeci şi patru de ore pe zi acasă. Testul evlaviei îl dăm acasă între copii, părinţi şi faţă de partenerul de viaţă.
Evlavia autentică atrage persecuţii. Aşa ne spune apostolul Pavel: ,,De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” (2Tim.3:12) Prigoana începe de obicei din partea celor care au o evlavie falsă. Creştinii cu o evlavie falsă sunt demascaţi de către cei care au o evlavie autentică, iar faptul acesta nu convine şi stârneşte persecuţii.
5. La evlavia adevărată nu se ajunge prin puterile noastre ci prin puterea lui Dumnezeu.
,,Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.” (2Pet.1:3-4)
Chiar dacă cultivarea deprinderii evlaviei este responsabilitatea noastră, puterea care ne transformă în oameni evlavioşi nu este a noastră. Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie toate resursele necesare pentru a fi evlavioşi, prin cunoaşterea Domnului Isus, sau cu alte cuvinte: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.”
În concluzue:
Motto-ul vieţii mele este acesta: ,,Exist, mă lupt, agonizez pentru a trăi o mare trezire spirituală în România!” Îmi doresc ca Dumnezeu să asculte şi rugăciunile mele aşa cum le-a ascultat pe ale Domnului Isus. Vreau să văd mari mulţimi de oameni venind la Domnul Isus, ca răspuns la rugăciune. Dar El îmi spune că pentru aceasta trebuie să am şi eu evlavia Domnului Isus. Deasemenea, îmi doresc ca Dumnezeu să ridice mulţi oameni ai rugăciunii de felul acesta, şi mă bucur nespus de mult că Dumnezeu m-a aşezat lângă oameni care au această dorinţă.

Despre Evlavie

Împreună cu biserica pe care o păstoresc, am pus deoparte câteva luni de zile pentru a ne dedica într-un mod mai special luptei în rugăciune, în vederea câştigării sufletelor nemântuite ale celor din familiile noastre. Prin acest vis, Dumnezeu mi-a făcut foarte clar faptul că El are nişte criterii după care ascultă rugăciunile, şi de la care n-a făcut excepţie nici măcar Fiul Său, cu atât mai puţin eu. El măcar că era fiu, s-a rugat cu strigăte mari şi cu lacrimi, şi a fost ascultat din pricina evlaviei Lui. Dacă nici măcar El n-a făcut excepţie de la împlinirea acestor legi divine, cu atât mai puţin noi.
De fapt, acelaşi principiu este subliniat şi de către David, în Psalmul 32, când zice: ,,De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.” (v6) Dumnezeu ascultă rugăciunile făcute doar de către oamenii evlavioşi. Oamenii neevlavioşi se roagă în zadar. Rugăciunile lor sunt o simplă pierdere de timp. Ele nu se ridică mai presus de tavan, şi vai multe astfel de rugăciuni se rostesc de către creştinii de astăzi. Eu nu vreau să fiu un astfel de om al rugăciunii. Eu vreau ca rugăciunile mele să fie ascultate. Dar pentru aceasta, Dumnezeu îmi spune că trebuie să fiu evlavios.
După cercetarea făcută de Duhul Sfânt, prin acest vis, am reluat învăţătura biblică despre evlavie, şi mi-am analizat, încă odată viaţa, în lumina ei, cu dorinţa sinceră de a mă pocăi de tot ce este neplăcut voii lui Dumnezeu, spre a mă califica să fiu acel om la care El îi ascultă rugăciunile. Dacă ai şi tu această dorinţă în suflet, atunci ceea ce urmează este şi pentru tine. Haidem să observăm împreună ce este evlavia.
Pentru început, aş vrea să spun că evlavia este un concept general, cuprinzător, şi acesta vizează relaţia noastră cu Dumnezeu. Noţiunea de evlavie are sens doar în contextul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Termeni similari cu evlavia sunt: pietate, cucernicie. A fi evlavios înseamnă a lua în serios relaţia cu Dumnezeu, şi a te raporta la El, aşa cum cere natura şi caracterul Său. În continuare aş dori, ca folosindu-ne de Cuvântul lui Dumnezeu, să definim mai concret şi precis ce este evlavia.
1. În primul rând, evlavie înseamnă a rezolva în mod corect problema păcatului.
Lucrul pe care Dumnezeu îl urăşte cel mai mult este păcatul. Prin urmare, a lua în serios relaţia cu Dumnezeu, presupune îndepărtarea din viaţa noastră, a păcatului.
Noi deja am citat versetul 6 din Psalmul 32, în care David afirmă că Domnul ascultă doar rugăciunile oamenilor evlavioşi, dar haideţi să observăm ce este înaintea versetului 6: ,,Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie! câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.” (1-6) A fi evlavios înseamnă a avea fărădelegea iertată şi păcatul acoperit. Dar aceasta se întâmplă doar atunci când în duhul nostru nu există viclenie. Câtă vreme tăcem şi ne ascundem fărădelegea, spre a nu fi descoperiţi de către cei din jur, mâna Domnului este împotriva noastră, ni se topesc oasele şi ni se usucă vlaga, ne minţim pe noi, îi minţim pe alţii şi încercăm să-L minţim şi pe Dumnezeu. Această atitudine nu are nimic în comun cu evlavia. Însă când ne mărturisim păcatul şi ne pocăim de fărădelegile noastre, primim iertare, devenim fericiţi, sinceri şi evlavioşi. În acel moment Dumnezeu ne ascultă şi rugăciunile.
Aşadar, a fi evlavios presupune să-ţi asumi responsabilitatea pentru păcatele înfăptuite, să fi sincer cu tine, cu Dumnezeu şi cu semenii, chiar dacă aceasta implică şifonarea imaginii publice, construite cu multă grijă, să ai smerenia necesară mărturisirii păcatului şi hotărârea necesară renunţării la acesta.
2. În al doilea rând, evlavia are de a face cu faptele noastre nu cu formele.
În 2 Cronici 32:32 găsim scris: ,,Celelalte fapte ale lui Ezechia, şi faptele lui evlavioase, Sunt scrise în vedenia proorocului Isaia, fiul lui Amoţ, în cartea împăraţilor lui Iuda şi Israel.” Care sunt aceste fapte evlavioase ale lui Ezechia? Să cităm doar câteva versete: ,,El a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David. A îndepărtat înălţimile, a sfărîmat stâlpii idoleşti, a tăiat Astarteele, şi a sfărîmat în bucăţi şarpele din aramă, pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui: îl numeau Nehuştan. El şi-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Israel; şi dintre toţi împăraţii lui Iuda, care au venit după el sau care au fost înainte de el, n-a fost nici unul ca el. El s-a alipit de Domnul, nu s-a abătut de la El, şi a păzit poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul.” (2Împ.18:3-6)
Despre un alt împărat al lui Iuda, deasemenea găsim scris: ,,Celelalte fapte ale lui Iosia, şi faptele lui evlavioase, făcute aşa cum porunceşte Legea Domnului, cele dintâi şi cele de pe urmă fapte ale lui, Sunt scrise în cartea împăraţilor lui Israel şi Iuda.” (2Cr.35: 26-27) Faptele evlavioase sunt faptele făcute aşa cum cere Legea Domnului. Evlavia are de a face cu atitudinea pe care o avem faţă de Legea Domnului. Iată atitudinea lui Iosia la găsirea cărţii Legii: ,,Când a auzit împăratul cuvintele din cartea legii, şi-a sfîşiat hainele. Şi împăratul a dat porunca aceasta preotului Hilchia, lui Ahicam, fiul lui Şafan, lui Acbor, fiul lui Mica, lui Şafan, logofătul, şi lui Asaia, slujitorul împăratului: Duceţi-vă şi întrebaţi pe Domnul pentru mine, pentru popor şi pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărţii acesteia care s-a găsit; căci mare este mânia Domnului, care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinţii noştri n-au ascultat de cuvintele cărţii acesteia, şi n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea.” (2Împ.22:11-13)
Neemia se ruga lui Dumnezeu cu următoarele cuvinte: ,,Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule, pentru aceste lucruri, şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu şi pentru lucrurile care trebuiesc păzite în ea!” Citind cartea lui Neemia, putem observa faptele evlavioase ale acestuia: post, lacrimi şi rugăciune pentru starea jalnică în care se găsea rămăşiţa lui Iuda din Ierusalim, renunţare la locul său confortabil din Susa, şi alăturare la poporul Domnului, implicare în munca de rezidire a zidurilor dărâmate ale cetăţii, îndepărtarea piedicilor şi curselor întinse de Sambalat şi Tobia, renunţarea la dreptul dregătorului în favoarea poporului, mustrarea celor care asupreau pe fraţii lor, curăţirea de păcat şi separarea poporului de femeile străine.
În 2 Timotei 3:5 apostolul Pavel îl avertizează pe Timotei că va veni o vreme, în care creştinii, nu vor mai fi dispuşi să-şi arate evlavia lor prin fapte ci prin forme: ,,având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.” Mă întreb, oare nu cumva trăim noi aceste vremuri? Mulţi dintre creştinii moderni, au încheiat capitolul faptelor, considerându-le ca pe ceva aparţinând unei epoci apuse numite, pe nedrept, de către ei ,,Legalism”, şi răstălmăcind doctrina Harului, au început să-şi exprime evlavia prin forme şi manifestări mai mult sau mai puţin carismatice. Dar astfel de manifestări nu au cu nimic mai multă putere, ca cele ale prorocilor lui Baal, dacă nu au acoperire în fapte de evlavie ca ale lui Ezechia, Iosia, Neemia şi mulţi alţii.
3. În al treilea rând, evlavie înseamnă frică de Domnul.
Unul din prietenii lui Iov, i-a adresat acestuia următoarele cuvinte: ,,Tu nimiceşti chiar şi frica de Dumnezeu, nimiceşti orice simţire de evlavie faţă de Dumnezeu.” Evident, Elifaz avea o părere greşită despre Iov, dar el ne dă o definiţie corectă a evlaviei. Conform cuvintelor sale, evlavia este o simţire lăuntrică pe care o ai faţă de Dumnezeu şi care te împiedică să păcătuieşti. Evlavia este acel sentiment lăuntric de respect şi veneraţie pe care o ai faţă de Cea mai pură fiinţă din univers, şi care îţi inspiră teama de a nu o întrista.
Evlavia poate fi foarte bine observată în cuvintele lui Iosif, atunci când a fost ispitit de către nevasta lui Potifar: ,,Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen.39:9)
4. În al patrulea rând, evlavia este o caracteristică a închinării noastre înaintea lui Dumnezeu.
În Evrei 12: 28-29, Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă: ,,Fiindcă am primit, deci, o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Evlavia este acea atitudine de grijă şi de atenţie, când te apropii de Dumnezeu, ca nu cumva să o faci fără reverenţa sau respectul cuvenit. Argumentul pentru a aduce o astfel de închinare lui Dumnezeu este acesta: ,,fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Când aud de expresia ,,foc mistuitor” mă duc cu gândul la Moise care atunci când s-a apropiat de rugul aprins, a auzit cuvintele: ,,Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ Sfânt.” (Ex.3:5), sau la Nadab şi Abihu, cei doi fii ai lui Aron, care au fost mistuiţi de focul Domnului, pentru că au îndrăznit să intre în prezenţa Lui într-un mod neevlavios. De aceea, Solomon spune în Eclesiastul 5:1: ,,Păzeşte-ţi piciorul, când intri în Casa lui Dumnezeu, şi apropie-te mai bine să asculţi, decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta.”, iar Pavel îl îndemna pe Timotei: ,,Îţi scriu aceste lucruri cu nădejde că voi veni în curând la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului. Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei.” (1Tim.3:14-16)
Înaintea lui Dumnezeu nu poţi să te prezinţi oricum. Chiar fiinţele cereşti: îngeri, heruvimi, serafimi şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, se închină lui Dumnezeu cu toată evlavia, cu atât mai mult trebuie să facem lucrul acesta noi fiinţele afectate de păcat.
5. În al cincilea rând, evlavie înseamnă dorul după venirea Domnului.
În 2 Petru 3:11-14, Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: ,,Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare Sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.” Evlavia este acel sentiment de dor al Miresei în aşteptarea venirii Mirelui ei. Evlavie înseamnă a aştepta şi grăbi venirea Domnului printr-o purtare sfântă. Evlavie înseamnă a fi fecioară înţeleaptă, care îşi pregăteşte candela, având şi ulei în ea, pentru ceasul în care se va auzi strigarea: ,,Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!”.
6. În al şaselea rând, evlavie înseamnă dragoste faţă de Dumnezeu.
În 2 Petru 1: 5-7 ni se prezintă nişte trepte ale maturităţii spirituale pe care trebuie să urcăm, printre care şi evlavia: ,,De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.” Este de remarcat faptul că evlavia se află înaintea dragostei de fraţi şi de oameni. Din cât îl cunosc eu pe Dumnezeu şi Biblia, pot să afirm că totdeauna înaintea dragostei de oameni se află dragostea de Dumnezeu. Cea mai mare poruncă este aceasta: ,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Lc.10:27) Aşadar, în textul din Petru, nu s-ar schimba cu nimic sensul biblic, dacă în locul cuvântului evlavie am pune dragoste de Dumnezeu.
De fapt, toate aceste definiţii pe care le-am dat despre evlavie, nu sunt altceva decât aspecte ale dragostei de Dumnezeu: A-L iubi pe Dumnezeu presupune a te pocăi de păcat, a-ţi arăta dragostea prin fapte nu numai prin vorbe, a avea frică sfântă pentru a nu-L întrista, a te apropia de El cu deosebit respect şi atenţie, şi a fi cuprins de dorul după venirea Domnului Isus.
În concluzie:
Evlavia nu este altceva decât dragoste adevărată faţă de Dumnezeu. În sensul acesta a avut dreptate Augustin când a spus: ,,Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei!”, pentru că atunci când Îl iubeşti pe Dumnezeu, nu mai poţi face tot ce vrei, sau mai bine zis, nu vrei să faci decât voia Lui. Când Îl iubeşti pe Dumnezeu, nu mai poţi să păcătuieşti, şi chiar dacă se întâmplă să cazi, te ridici urgent de acolo. Viclenia, ascunderea păcatului nici nu mai sunt pomenite în viaţa ta. Când Îl iubeşti pe Dumnezeu, nu arăţi lucrul acesta doar prin vorbe, ci prin fapte evlavioase, pregătite mai dinainte de Dumnezeu ca să umbli în ele. Când Îl iubeşti pe Dumnezeu ai un sentiment de frică sfântă de a nu face ceva care să-L întristeze, când te apropii de El o faci cu deosebită atenţie şi respect spre a nu-l necinsti pe Cel de trei ori sfânt, iar în inima ta porţi necurmat dorul Miresei după venirea Mirelui ei iubit. Rugăciunile acestor oameni capătă răspuns de la Dumnezeu. Vrei să fi şi tu printre ei?

Harul lui Dumnezeu: un privilegiu acordat celor smeriţi

1. Mândrie, smerenie, har.
-Mândria. În esenţa ei, mândria este acţiunea de a lua ceea ce aparţine doar lui Dumnezeu: A-ţi atribui realizările Lui, a-ţi însuşi lucrurile Sale şi a-ţi aroga drepturile pe care doar El le posedă. Mândria este primul păcat care s-a săvârşit în univers, atunci când Lucifer a atentat la slava şi întâietatea lui Dumnezeu, lucruri care aparţin doar Fiinţei Supreme. Mândria este esenţa naturii celui rău, principiul dezintegrator şi cauza tuturor celorlaltor păcate. Omul mândru este un monstru, o persoană cu care este imposibil de convieţuit. La el nu există loc pentru ceilalţi. Pentru a stoarce un cuvânt de apreciere din gura cuiva, el este gata să sacrifice mai mult decât ar face-o pentru nişte grămezi de bani. Pentru orgoliul rănit, este dispus să plătească chiar averi strânse cu trudă într-o viaţă. Exemplul cel mai concludent este Haman cu cei zece mii de talanţi de argint ai săi.
-Smerenia. În esenţa ei, smerenia presupune a acorda lui Dumnezeu locul, rolul şi statutul pe care Acesta Îl merită în cadrul creaţiei Sale. De aceea în Biblie smerenia, de multe ori, este asociată cu supunerea. (Filipeni 2:8, Iacov 4:6-7, etc) Smerenie înseamnă a ne aşeza pe o poziţie corectă în raport cu Dumnezeu, a recunoaşte meritele Sale pentru tot ce avem şi suntem. În 1 Corinteni 4:7 Pavel îşi întreba cititorii: ,,Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” Omul smerit este dependent sută la sută de Dumnezeu, deoarece este conştient de faptul că totul vine de la El. Singurul lucru care ne aparţine în exclusivitate este păcatul. Deci dacă cineva simte nevoia să se laude cu realizările sale personale, atunci singurul domeniu vrednic de trâmbiţat este cel al păcatelor şi slăbiciunilor. De aceea Pavel spune: ,,nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele.” (2 Cor. 12:5)
-Harul. În cel mai general sens posibil, harul reprezintă tot ceea ce primim de la Dumnezeu înafară de iad. Iadul este singurul lucru pe care îl merităm cu prisosinţă, iar tot ceea ce primim înafară de acesta se numeşte har: adică dar nemeritat. De aceea Scriptura vorbeşte despre harul felurit al lui Dumnezeu, deoarece acesta cuprinde tot ceea ce primim de la Dumnezeu, ca expresie a dragostei Sale. (1 Pet.4:10) În natura Sa iubitoare, Dumnezeu are această înclinaţie de a acorda har, dar nu celor mândri, ci numai celor smeriţi. De fapt, oamenii mândri nici nu au nevoie de har, deoarece ei consideră că tot ce primesc este dreptul care li se cuvine sau răsplata pentru meritele lor personale. Oamenii mândri schimbă harul în plată, răsplată, sau retribuţie divină acordată în virtutea meritelor şi drepturilor personale. În concepţia oamenilor mândri, Dumnezeu este îndatorat să le facă bine. În schimb oamenii smeriţi ştiu că nu au nici o vrednicie, şi nimic cu care s-ar putea făli înaintea Celui de sus. Ei iau harul ca atare. De aceea: condiţia de bază a căpătării harului este smerenia, pentru că aceasta presupune să te apropii de Dumnezeu de pe poziţia pe care eşti, cu sinceritate şi realism spiritual. Prima dintre fericiri, sună astfel: ,,Ferice de cei săraci în duh.” Adică, ferice de cei care au constatat că singura lor sursă demnă de încredere este Dumnezeu, şi care îşi leagă toate speranţele de El.
2.Procesul smeririi.
Noi nu ne naştem smeriţi ci din cale afară de mândri. Purtăm în noi sămânţa încrederii în sine, a independenţei şi răzvrătirii faţă de Dumnezeu. Este adevărat că unii oameni, prin temperament, educaţie, sau condiţii de viaţă, par mai smeriţi decât alţii, dar luaţi la bani mărunţi se vor dovedi la fel de mândri ca şi ceilalţi. Eu am fost un astfel de om. Totdeauna m-am considerat un om smerit, mai ales în comparaţie cu alţii. Credeam că mândria este singurul păcat care nu îmi va da de furcă. Însă când a umblat Dumnezeu puţin prin cotloanele şi labirinturile sufletului meu, au ieşit de acolo la suprafaţă, tot felul de forme, care mai de care mai suptile şi mai spurcate de mândrie, încât m-a apucat groaza morţii. Procesul smeririi este unul extrem de dureros, mai ales atunci când îl practici aşa cum se cere. Când i te împotriveşti, firea plânge ca un copilaş care cerşeşte milă, de ţi se rupe inima, dar urlă ca un tigru gata să sfâşie tot ce-i stă în cale, fără pic de milă, când îi faci pe voie. Dacă aţi fost atenţi aţi putut vedea lucrul acesta în propria viaţă, sau chiar mai bine în experienţele altora, deoarece la alţii vedem răul mai desluşit decât în noi. În procesul smeririi decizia principală ne revine nouă, însă beneficiem şi de ajutorul lui Dumnezeu.
-Rolul nostru în procesul smeririi. Porunca de a ne smeri ne este dată nouă: Iacov 4:10 ,,Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa.”,1 Petru 5:6 ,,Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.” Fiecare are datoria şi porunca să se smerească. Şi fiecare trebuie să se smerească pe sine nu pe alţii. Care este secretul ce ne ajută cel mai mult în procesul smeririi? Acest secret se află chiar în versetele citate. Să le recitim: ,,Smeriţi-vă înaintea Domnului…” şi ,,Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu…” Secretul smereniei constă în a-ţi trăi viaţa înaintea Domnului şi a te aşeza sub mâna tare a lui Dumnezeu. Oamenii mari ai lui Dumnezeu precum: Moise, Ilie, Isaia, Daniel, Iov, Petru, Pavel, Ioan; în urma umblării lor zilnice cu Dumnezeu şi a unor experienţe intime cu El, şi-au văzut adevărata lor micime şi păcătoşenie, smerindu-se cu toată fiinţa lor înaintea Celui Sfânt şi Preaânalt. Isaia care nu mai contenea să transmită tuturor celor din jur că-i vai de ei şi de toate neamurile lor, când s-a văzut în prezenţa lui Dumnezeu a început să strige cu disperare: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”. (Isaia 6:5) Iov care îşi apăra nevinovăţia în faţa prietenilor săi, cu toată îndârjirea şi străşnicia, în prezenţa lui Dumnezeu a exclamat: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-6) Înfumuratul de Petru, care totdeauna s-a crezut mai grozav decât toţi ceilalţi ucenici, când şi-a dat seama cu cine avea de a face, a căzut în genunchi şi a exclamat: „Doamne, pleacă de la mine, căci Sunt un om păcătos.” (Lc.5:8) Vă mărturisesc, că Dumnezeu mi-a acordat şi mie harul să am o experienţă similară cu a acestor oameni. În urma mai multor zile de post şi rugăciune, Dumnezeu mi-a arătat slava Sa, într-un mod asemănător cu descrierile Scripturii în cazul lui Isaia sau Ioan. Era 27 Ianuarie 2012 aproape de miezul nopţii, când împreună cu soţia mea am experimentat groaza pe care o trăieşte un păcătos muritor în faţa strălucirii Domnului. În timp ce ne rugam şi citeam Biblia, dintr-o dată, amândoi, am conştientizat într-un mod unic în viaţă, că Dumnezeu a venit la noi cu sfinţenia, slava şi măreţia Sa copleşitoare, în faţa căreia omul muritor nu poate rămâne în viaţă. Am început să urlăm şi să ţipăm de groază şi aveam senzaţia că dacă starea aceea va mai continua o să murim cu siguranţă. Aveam sentimentul că Îngerul Domnului vine să facă judecată, în viaţa şi biserica noastră, ca altădată în Egipt. Atunci am implorat cu lacrimi şi strigăte protecţia sângelui Domnului Isus peste noi, peste casa noastră şi peste toată Biserica. Am simţit că singurul lucru de care eram vrednici şi pe care îl meritam cu prisosinţă era moartea. Eu care până atunci am zis mereu celor din jur: ,,vai de voi”, în acea clipă am zis ,,vai de mine”. Acela a fost momentul în care am înţeles că în faţa judecăţii divine, nici un om nu poate rezista, că dacă mai stau în picioare se datorează în exclusivitate îndurării lui Dumnezeu, şi că mesajul pe care trebuie să îl transmit celor din jurul meu este acela al anului de îndurare.
-Rolul lui Dumnezeu în procesul smeririi. Există situaţii în care Dumnezeu intervine în mod direct pentru a ne ajuta în procesul smeririi. În cadrul acestui proces un rol foarte important îl joacă ţepuşul. Acesta poate fi o boală, un necaz, sau o anumită persoană adusă de către Dumnezeu cu scopul de a ne smeri. În cazul lui Pavel, Dumnezeu a ştiut că apostolul nu va reuşi să se păstreze smerit în urma măreţelor descoperiri de care a avut parte, că povara acestora va fi prea grea pentru el, şi că va avea nevoie de un ţepuş. Pavel reacţionează la ţepuş, şi se roagă de trei ori lui Dumnezeu ca să il ia. Dar Dumnezeu nu-l ascultă, şi parcă prin răspunsul dat, ar vrea să-l întrebe: Pavele ce vrei: confortul produs de lipsa ţepuşului sau Harul? Se pare că uneori Harul nu poate veni fără ţepuş, şi asta nu datorită lui Dumnezeu ci datorită mândriei noastre spurcate care are tendinţa de a-l zădărnici şi transforma în realizări personale. Aşadar cine cere de la Dumnezeu mai mult har, să se pregătească şi pentru ţepuş, care va veni cu scopul de a-l ajuta să rămână în har. Ţepuşul nu este pentru toţi la fel. Acesta depinde în mare măsură de maleabilitatea sau rigiditatea noastră de a se lăsa zdrobiţi şi apoi modelaţi de către El.
3.Două exemple concrete.
3.1. Harul pocăinţei. Un aspect al harului felurit al lui Dumnezeu este harul pocăinţei. A te pocăi şi a primi iertare pentru păcatele săvârşite este un har primit de la Dumnezeu. Acest har nu este pentru oamenii mândri, ci pentru cei smeriţi. A te pocăi cu adevărat implică adâncă smerenie. Pocăinţa adevărată este un act de profundă smerenie. Aceasta implică: să-ţi recunoşti păcatul, şi să-ţi ceri iertare pentru el; lucruri pe care omul mândru este incapabil să le facă. Pocăinţă înseamnă să nu cauţi să-ţi îndulceşti starea, prezentându-te mai puţin vinovat decât în realitate; să nu-ţi atenuezi vinovăţia, să n-o ascunzi şi să n-o recunoşti doar atunci când nu mai ai încotro. Cei care au astfel de ,,pocăinţe” nu primesc harul iertării de păcat. Din categoria acestora face parte Saul, care pentru că nu s-a pocăit cum trebuie n-a primit harul iertării. Saul se pocăieşte doar când nu se mai poate dezvinovăţi, doar când nu-şi mai poate ascunde păcatul, o face doar ca să astupe gura lui Samuel, şi în loc să se smerească înaintea Domnului şi înaintea poporului pentru neascultare, rămâne în continuare preocupat să-şi cinstească numele înaintea oamenilor. (1Samuel15) Omul care se pocăieşte cu adevărat, n-are nevoie de acuzatori, deoarece acuzatorul cel mai crud este tocmai el însuşi. Harul pocăinţei este acordat celor care sunt gata să-şi ceară iertare pentru păcatul săvârşit, atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea celor cărora le-a greşit. Dumnezeu iartă pe cei care consideră mai importantă rezolvarea problemei relaţiei lor cu Dumnezeu decât ajustarea imaginii publice şifonate. De când sunt pocăit, am văzut mulţi oameni care au păcătuit, unii împotriva altora, dar foarte puţini care să-şi ceară iertare din inimă. Cei mai mulţi n-o fac deloc, iar unii o fac din vârful limbii, doar în urma presiunilor exterioare exercitate asupra lor. Daţi-mi voie să vă spun cât se poate de răspicat: nu există harul iertării fără smerenia cererii de iertare. Pocăinţa tip ,,Saul” nu conduce la iertare. Exemplul nostru de pocăinţă este David. Cu toate că n-a fost om de rând ca şi noi, şi cu toate că imaginea sa publică a fost serios afectată, David a considerat că există o problemă mult mai arzătoare decât ajustarea acesteia, şi anume refacerea relaţiei sale cu Dumnezeu. Cine nu este dispus să îndure supliciul cererii de iertare, sau chiar al ruşinii publice nu va gusta niciodată harul iertării. Să ne amintim totuşi că mai rea este umilinţa iadului decât umilinţa pocăinţei. După umilinţa pocăinţei vine înălţarea, însă după umilinţa iadului nu urmează nimic altceva. Timpul nu rezolvă conflictele. A tăcea chitic o lună de zile şi apoi a te purta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic nu-i soluţie biblică. La urma urmei fiecare trebuie să hotărască ce-şi doreşte: Har sau imagine. Evident nu ni se cere să ne pocăim de păcate pe care nu le-am făcut, sau pe care le-au făcut alţii. Nu trebuie să trăim cu stresul că poate am greşit cuiva fără să ne dăm seama. Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru păcatele de care nu ne conştientizează mai întâi. În primul rând lucrarea Duhului este să ne convingă de păcat. Dar când Dumnezeu ne convinge că am greşit împotriva cuiva, atunci avem datoria de a ne pocăi. Tendinţa noastră firească este aceea de a vedea greşelile altora, şi de a aplica tot ce se predică la viaţa celor din jur. Haideţi să începem a privi fiecare în dreptul nostru, iar pe ceilalţi să-i lăsăm în plata Domnului.
3.2.Harul conlucrării cu Dumnezeu. Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zădar harul lui Dumnezeu. (2 Cor.6:1) Harul lucrării este acordat tot oamenilor smeriţi. Cei mândri lucrează prin puterile lor, eventual prin puterea duhului de slavă deşartă care-i conduce, însă cei smeriţi lucrează prin puterea Duhului Sfânt. Rezultatele celor două feluri de a lucra sunt pe măsură. În primul, iese în evidenţă omul, iar în al doilea iese în evidenţă Domnul. De oameni toată lumea-i sătulă, pe Domnul toţi doresc să-L vadă. Am ajuns să înţeleg că pentru a umple un om cu Duhul Sfânt şi cu putere deosebită pentru slujire, lui Dumnezeu îi este suficient o singură clipă, însă pentru a-l goli de mândrie şi încredere în sine, uneori, are nevoie de zeci de ani. Cel mai concludent exemplu, în sensul acesta este Moise. Pentru a-i da daruri miraculoase, spre a face lucrări unice în istoria omenirii, lui Dumnezeu i-a fost deajuns o singură scurtă întâlnire la rugul aprins, însă pentru a-l goli pe Moise de mândria şi încrederea în sine a avut nevoie de patruzeci de ani. Timpul acesta depinde în mare măsură şi de noi. De cincisprezece ani simt că Dumnezeu lucrează aceasta şi în viaţa mea. Am senzaţia că în toate împrejurările prin care trec, Dumnezeu nu face altceva decât să mă zdrobească. În tot acest timp I-am pus multe întrebări lui Dumnezeu, legat de contextul şi modul în care El lucrează la viaţa mea şi mă cheamă şi pe mine să lucrez. Am arătat de multe ori cu degetul spre alţii, şi L-am întrebat pe Dumnezeu de ce nu se poartă şi cu mine la fel ca şi cu ei. Însă, cu timpul, am înţeles că a face aşa ceva este păcat, şi mi-am cerut iertare pentru astfel de gânduri şi rugăciuni. Dumnezeu m-a întrebat: ,,Ce vrei să ai Har sau popularitate?” Atunci am zis: ,,Doamne chiar dacă ar fi să rămân un veşnic anonim, vreau să am har. Chiar dacă ar fi să mă nedreptăţească toţi cei din jur, chiar dacă aş ajunge de râsul lumii, chiar dacă n-ar rămâne nimic din numele meu, singurul lucru pe care mi-l doresc este să am har. Dă-mi har când strig în rugăciune către Tine, dă-mi har când pun mâna pe Biblie, dă-mi har când păşesc printre oameni, dă-mi har când îmi deschid gura, dă-mi har când scriu!”

Voi aveţi totul deplin în El

,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.”(Col.2:10)
Provocat de acest verset, cu câţiva ani în urmă, am făcut un tur de forţă prin Noul Testament, în special prin epistolele lui Pavel, cu scopul de a sonda puţin bogăţiile pe care le avem în Cristos. Spre marea mea mirare, am descoperit peste 150 de lucruri distincte, pe care Scriptura spune că le avem în El, şi vă mărturisesc că nu am pretenţia că lista este exhaustivă.
În această zi, propun să părăsim puţin contextul cărţii Coloseni, şi să privim în Noul Testament, în special în epistolele lui Pavel, spre o parte din lucrurile pe care le avem în Cristos. Miezul teologiei lui Pavel, poate fi redat prin expresia: ,,În Cristos”. Pavel, nu numai că explică ce înseamnă ,,în Cristos” şi cum se poate ajunge acolo, dar ne şi prezintă comorile pe care le avem în El. Lista care urmează, poate constitui un punct de plecare în meditaţie în vederea reconsiderării imenselor bogăţii de care avem parte în Cristos, pentru încurajarea noastră şi beneficierea de ele prin credinţă. În acest mesaj, nu îmi propun să explic termenii teologici implicaţi, ci să vă ofer un punct de plecare în studiu şi câteva referinţe biblice. Ordinea aşezării lor în listă nu este neapărat foarte importantă.
Lucruri de care avem parte în Cristos:
1. Alegere. ,,În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui,” (Efes.1:4)
2. Har. ,,căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.” (Ioan1:17)
3. Pace. ,,Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace;” (Efes.2:14-15)
4. Evanghelie. ,,Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care Sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi;” (1Cor.15:1-4)
5. Neprihănire. ,,Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate) pe care o dă Dumnezeu, fără lege-despre ea mărturisesc Legea şi proorocii- şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.” (Rom.3:21-22)
6. Răscumpărare. ,,Şi Sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” (Rom.3:24)
7. Ispăşire. ,,Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu;” (Rom.3:25)
8. Împăcare. ,,Şi toate lucrurile acestea Sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, deci, Suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor.5:18-20)
9. Iertare. ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” (Col.1:13-14)
10. Răstignirea omului vechi. ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal.2:20)
11. Izbăvire de legea păcatului şi a morţii. ,,Acum, deci, nu este nici o osîndire pentru cei ce Sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” (Rom.8:1-2)
12. Izbăvire de osândă. Rom.8:1-2
13. Naştere din nou ,,Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie,” (1Pet.1:3)
14. Strămutarea din împărăţia întunericului în Împărăţia Fiului dragostei Sale. ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” (Col.1:13-14)
15. Slobozenia. ,,Căci robul chemat în Domnul, este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod, care a fost chemat, este un rob al lui Hristos” (1Cor.7:22)
16. Dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor care ne-au ţinut robi. ,,A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (Col.2:15)
17. Răscumpărarea din blestemul Legii. ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn” (Gal.3:13)
18. Mijlocire. ,,cine-i va osîndi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!” (Rom.8:34)
19. Sfinţire. ,,Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare,” (1Cor.1:30)
20. Binecuvântare. ,,Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos” (Efes.1:3)
21. Putere. ,,…, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efes.1:17-21)
22. Înţelepciune. ,,Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare,” (1Cor.1:30)
23. Îndepărtarea mahramei Vechi-Testamentale de pe ochii noştri. ,,Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată.” (1Cor.3:16)
24. O nouă gândire. ,,Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem gândul lui Hristos.” (1Cor.2:16)
25. Biruinţă. ,,Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” (2Cor.2:14)
26. Mângâiere. ,,Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângîiere.” (2Cor.1:5)
27. Duhul Sfânt. ,,Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” (Rom.8:9)
28. Roada Duhului Sfânt. ,,Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (Gal.5:22-24)
29. Statutul de fii ai lui Dumnezeu. ,,Căci toţi Sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.” (Gal.3:26)
30. Părtăşie cu El. ,,Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” (1Cor.1:9)
31. Statutul de sămânţă a lui Avraam. ,,Şi dacă Sunteţi ai lui Hristos, Sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal.3:29)
32. Cetăţenie cerească. ,,Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” (Filip.3:20)
33. Domnie cu Cristos în locurile cereşti. ,,El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,” (Ef.2:6)
34. Fapte bune pregătite de Dumnezeu în care să umblăm. ,,Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Ef.2:10)
35. Creştere. ,,Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceiace dă fiecare încheitură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.” (Ef.2:16)
36. Hrană. ,,şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (Col.2:19)
37. Bogăţie. ,,Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.” (2Cor.8:9)
38. Bucurie ,,Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.” (Rom.5:11)
39. Plinătate. ,,Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (Col.2:9-10)
40. Schimbarea răului în bine. ,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.” (Rom.8:28)
41. Scop în viaţă. ,,Căci pentru mine a trăi este Hristos…” (Filip.1:21)
42. Posibilitatea ajungerii la desăvârşire. ,,Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus.” (Col.1:28)
43. Posibilitatea de a vedea slava lui Dumnezeu. ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2Cor.3:18)
44. Transformarea vieţii după Chipul Lui. 2Cor.3:18
45. Viaţa Lui în noi. ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal.2:20)
46. Un nou mod de a-i vedea pe oameni. ,,Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii;” (2Cor.5:16)
47. Înnoirea tuturor lucrurilor. ,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2Cor.5:17)
48. Făgăduinţe minunate. ,,Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.” (2Pet.1:3-4)
49. Un prieten. ,,Voi Sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.” (Ioan15:14)
50. Un logodnic. ,,Căci Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.” (2Cor.11:2)
51. Un stăpân. ,,şi voi Sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.” (1Cor.3:23)
52. Pildă de urmat. ,,Dumnezeul răbdării şi al mângîierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţiminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus;” (Rom.15:5)
53. O nouă familie. ,,Aşa dar, voi nu mai Sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu,” (Efes.2:19)
54. Aşezarea în Trupul lui Cristos. ,,tot aşa, şi noi, care Suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, Suntem mădulare unii altora.” (Rom.12:5)
55. Fraţi preaiubiţi. ,,Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” (2Tes.2:13)
56. Părinţi. ,,Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.” (1Cor.4:15)
57. Tovarăşi de lucru. ,Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus,” (Rom.16:3)
58. Statutul de slujitor. ,,Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu.” (1Cor.4:1)
59. Părtăşia cu fraţii. ,,deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1Ioan1:3)
60. Părtăşia cu suferinţele Lui. ,,Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângîiere” (2Cor.1:5)
61. Posibilitatea de a răspândi mireasma cunoştinţei Lui. ,,Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” (2Cor.2:14)
62. Posibilitatea de a fi epistola Lui. ,,Voi Sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table din piatră, ci pe nişte table care Sunt inimi de carne.” (2Cor.3:3)
63. Destoinicie în lucrare. ,,Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos. Nu că noi prin noi înşine Suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu,” (2Cor.3:4-5)
64. Încredinţarea slujbei împăcării. ,,Şi toate lucrurile acestea Sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării;” (2Cor.5:18)
65. Egalitatea credincioşilor. ,,Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus” (Gal.3:28)
66. Unitatea credincioşilor. ,,În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu Sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi Sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Efes.2:21-22)
67. Daruri spirituale pentru slujire. ,,De aceea este zis: S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor.” (Efes.4:8)
68. Moştenire. ,,Şi, dacă Suntem copii, Suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (Rom.8:17)
69. O nouă perspectivă asupra morţii. ,,Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filip.1:21)
70. Nimicirea morţii. ,,Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.” (1Cor.15:25-26)
71. Proslăvirea trupului nostru. ,,El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” (Filip.3:21)
72. Înviere. ,,Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos;” (1Cor.15:22)
73. Proslăvire. ,,Şi, dacă Suntem copii, Suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (Rom.8:17)
74. Răsplată. ,,alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Fil.3:14)
75. Toate lucrurile. ,,El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Rom.8:32)

 

Desăvârşiţi în Cristos

Conform textului biblic citat, drumul spre desăvârşirea în Cristos, presupune două etape: un act iniţial al primirii lui Cristos în inimă şi un proces de o viaţă al umblării cu Cristos. Sunt câteva întrebări care trebuie puse în acest moment al dezbaterii noastre: A fi desăvârşit în Cristos este tot una cu a fi mântuit? Dacă a fi desăvârşit în Cristos, înseamnă a avea un caracter ca a lui Cristos, întrebarea este, are Dumnezeu vreun plan şi pentru cei care nu vor să fie asemenea Chipului Fiului Său? Din câte înţeleg eu din Scriptură, constat că Dumnezeu nu are decât un singur plan de mântuire, şi acesta este prezentat astfel în Romani 8:29: ,,Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”. Deci: a fi mântuit, a fi desăvârşit în Cristos sau a fi asemenea Chipului Fiului Său, sunt unul şi acelaşi lucru. O altă întrebare este următoarea: se poate ajunge la mântuire parcurgând doar una din etapele prezentate de Pavel în 2:6? Este suficient doar să-L primeşti pe Cristos în inimă ca mântuitor, fără a umbla întreaga viaţă în El? De-a lungul istoriei, s-au ridicat mulţi propovăduitori care au susţinut ideea că pentru mântuire, este destul dacă ai avut un moment în viaţă când ai rostit o rugăciune, ai ridicat o mână la un serviciu de evanghelizare, şi ai luat o hotărâre de a-L primi în viaţa ta pe Cristos ca mântuitor, şi că nu este necesar ca ulterior să umbli tot restul vieţii în ascultare de El. Dar Pavel ne avertizează să nu ne lăsăm înşelaţi de cei care propovăduiesc astfel de înşelăciuni: ,,Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.” (2:8) La mântuire se poate ajunge doar parcurgând amândouă aceste etape: primindu-L pe Cristos în inimă şi apoi trăind în ascultare de El întreaga viaţă. Încă din capitolul 1 Pavel ne-a spus că Cristos ne va ajuta să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu sfinţi, fără prihană şi fără vină, negreşit dacă rămânem şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să ne abatem de la nădejdea Evangheliei. (1:22-23) Se vorbeşte de a rămâne neclintiţi în credinţă, pentru că umblarea noastră zilnică cu Dumnezeu se realizează prin credinţă. Prin expresia: ,,după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El,” Pavel afirmă că nu se poate una fără cealaltă. Mântuirea nu presupune doar primirea lui Cristos ci şi umblare cu El.
Dacă vreau să merg cu maşina de la Arad la Bucureşti, sunt importante două lucruri: În primul rând, trebuie să mă asigur că am pornit-o în direcţia bună, ca nu cumva după mai multe ore de mers să mă trezesc la Budapesta. În al doilea rând, trebuie să conduc cu atenţie în fiecare moment al călătoriei mele. Faptul că am pornit-o pe drumul cel bun, nu înseamnă că am şi ajuns la destinaţie. A fi pe direcţia bună, nu înseamnă că deja pot dormi liniştit la volan, cu gândul că mă voi trezi la Bucureşti. Dacă gândesc în felul acesta, s-ar putea să mă trezesc în altă parte. Încă sunt suficiente pericole care mă pot împiedeca în a ajunge la destinaţie. Tot aşa stau lucrurile şi în ce priveşte mântuirea. În Apocalipsa 2:10 Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: ,,Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”, iar Petru spune fraţilor: ,,că veţi dobîndi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” (1Pet.1:9) Din punct de vedere al lui Dumnezeu mântuirea mea este garantată, deoarece El este credincios. Singurul lucru care o poate periclita este nerămânerea mea în credinţă.
În continuarea epistolei către Coloseni, Pavel prezintă mai pe larg aceste două etape ale mântuirii. În 2:11-23, vorbeşte despre actul iniţial al primirii lu Cristos, şi ce s-a întâmplat cu noi în acel moment. În 3:1-4:6, Pavel prezintă procesul umblării noastre în Cristos, şi lucrurile care trebuie să se întâmple cu noi în acest proces.
În versetul 7 din textul nostru, Pavel foloseşte două ilustraţii, prin care caută să ne ajute să înţelegem că pentru mântuirea noastră sunt necesare amândouă aceste etape: primirea lui Cristos şi umblarea în El. Aceste două ilustraţii sunt luate, una din pomicultură iar cealaltă din construcţii: ,,fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu” Să le luăm pe rând:
1. Fiind înrădăcinaţi în El.
Imaginea pomului este în mod fregvent folosită în Biblie, pentru a descrie procesul mântuirii. Înrădăcinarea unui pom are două etape: În primul rând, este momentul germinării seminţei, când începe viaţa, iar în mântuire acesta corespunde cu momentul convertirii. În al doilea rând, este perioada menţinerii rădăcinilor în pământ, ce durează tot restul vieţii plantei, iar în mântuire corespunde cu perioada umblării în Cristos. Faptul că sămânţa semănată în pământ a germinat, nu este garanţia roadei. Planta trebuie să-şi înfigă rădăcinile adânc în pământ, spre a-şi asigura stabilitatea în vremuri de furtună, şi hrana în vremuri de secetă. În pilda cu sămânţa din Matei 13, avem un avertisment foarte serios: Din trei categorii de sămânţă care a germinat, doar o categorie ajunge la roadă, iar din contextul pildei înţelegem că roada la care se referă Scriptura este mântuirea. Superficialitatea în umblarea cu Cristos, înşelăciunea bogăţiilor şi îngrijorările vieţii, pot distruge în vremuri de necaz şi prigoană chiar o sămânţă care a germinat şi a început să crească. În ziua de apoi, Dumnezeu nu ne va întreba dacă am avut frunze sau flori ci dacă am avut roadă. De la încolţirea seminţei şi până la vremea rodului este o cale lungă. Din punct de vedere spiritual, de la naşterea din nou şi până la a fi desăvârşit în Cristos, este un proces de o viaţă în care ni se cere să umblăm în El. Cine crede că va fi mântuit fără umblarea în ascultare de El, se înşală singur. Copii ai lui Dumnezeu sunt doar cei în care rodeşte Duhul lui Dumnezeu: ,,dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrînarea poftelor.” (Gal.5:22-23)
2.Fiind zidiţi în El.
Imaginea clădirii, deasemenea este destul de fregvent folosită în Biblie, pentru a descrie procesul mântuirii. Biserica este comparată cu o clădire în care fiecare dintre noi suntem pietre vii: ,,Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.” (1Pet.2:5) În această clădire, Cristos este atât temelia cât şi zidarul: ,,Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos.” (1 Cor.3:11), ,,Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat.16:18)
În finalul predicii de pe munte, Domnul Isus prezintă ilustraţia cu cele două case: Amândouă casele s-au bucurat de momentul zidirii lor, însă numai una s-a bucurat de rămânerea ei în picioare. Ce anume a făcut diferenţa dintre ele? Iată răspunsul Domnului Isus: ,,De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şivoaele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă ori şi cine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vânturile, şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.” (Mat.7:24-27) Primul tip de creştin prefigurat în pildă, a parcurs doar etapa convertirii, sau a primirii lui Cristos ca mântuitor, fără să-şi continue viaţa în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, iar casa lui a rezistat doar până la prima furtună. Al doilea tip de creştin, prefigurat în pildă, pe lângă momentul convertirii, s-a dedicat şi trăirii în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, iar casa lui a trecut la probă. Contextul în care vorbeşte Domnul Isus aici este cel al mântuirii, şi nu întâmplător, cu câteva versete înainte este adusă în discuţie şi imaginea pomului: ,,Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Mat.7:16-23)
În concluzie:
Înrădăcinarea şi zidirea noastră în Cristos se realizează prin credinţă. Credinţa este strâns legată de Cuvânt, de aceea Pavel adaugă expresia: ,,după învăţăturile care v-au fost date”. Întrebarea este: Dar dacă învăţăturile care le-au fost date au fost false? Atunci cu siguranţă şi credinţa rezultată este tot una falsă. De aceea este foarte important ce învăţături primim şi mai ales ce învăţători ne dăm. Nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care propovăduiesc o evanghelie ieftină, şi o cale a mântuirii uşoară, fără probleme, şi fără griji. Nu vă lăsaţi amăgiţi de cei care au confecţionat o teologie care să liniştească sufletul dar să permită şi păcatul. Nu vă lăsaţi târâţi de ,,minciuna harului ieftin” care vine ca o mănuşă perfectă peste păcat. Lupta nu s-a terminat odată cu convertirea ci de abia atunci începe. Pavel când a auzit despre credinţa, dragostea şi nădejdea Colosenilor, nu a respirat uşurat zicând: ,,în sfârşit pot să-i tai de pe lista priorităţilor şi pe aceştia” ci abia atunci a început să se apuce serios de treabă. Mare pedeapsă îi aşteaptă pe cei care duc oameni în rătăcire cu minciuni de genul, că poţi face ce vrei, că Dumnezeu oricum te iubeşte, şi că tot copilul Lui rămâi chiar dacă păcătuieşti. O ilustraţie preferată a acestui soi de predicatori este că şi tu dacă ai un copil rău el tot copilul tău rămâne. Da, dar ce le scapă acestor predicatori este faptul că dacă eu îi spun copilului meu să nu bage degetele în priză şi el nu mă ascultă, nu va mai rămâne copilul meu, decât în amintire. Tot aşa şi Dumnezeu, ne spune să ne despărţim de păcat, că altfel vom muri. Dacă nu suntem dispuşi să facem lucrul acesta, responsabilitatea faptelor noastre ne aparţine.
În finalul versetului 7, Pavel ne spune că este important să sporim şi cu mulţumiri la adresa lui Dumnezeu. De ce este important, ca în procesul mântuirii, să avem o atitudine de mulţumire? Pentru că cei nemulţumiţi sunt cei mai predispuşi să cadă în capcana amăgirilor şi învăţăturilor greşite. Dacă un creştin cultivă zilnic în viaţa lui tot soiul de nemulţumiri cu privire la biserică, predici, păstori, etc…la prima învăţătură greşită care va apare, el se va alătura cel dintâi, deoarece atitudinea lui de nemulţumire îl va face să o vadă ca pe o eliberare. Atitudinea mulţumitoare ne va păzi de capcanele învăţăturilor greşite.

 ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.”(Col.2:10)

Provocat de acest verset, cu câţiva ani în urmă, am făcut un tur de forţă prin Noul Testament, în special prin epistolele lui Pavel, cu scopul de a sonda puţin bogăţiile pe care le avem în Cristos. Spre marea mea mirare, am descoperit peste 150 de lucruri distincte, pe care Scriptura spune că le avem în El, şi vă mărturisesc că nu am pretenţia că lista este exhaustivă.
În această zi, propun să părăsim puţin contextul cărţii Coloseni, şi să privim în Noul Testament, în special în epistolele lui Pavel, spre o parte din lucrurile pe care le avem în Cristos. Miezul teologiei lui Pavel, poate fi redat prin expresia: ,,În Cristos”. Pavel, nu numai că explică ce înseamnă ,,în Cristos” şi cum se poate ajunge acolo, dar ne şi prezintă comorile pe care le avem în El. Lista care urmează, poate constitui un punct de plecare în meditaţie în vederea reconsiderării imenselor bogăţii de care avem parte în Cristos, pentru încurajarea noastră şi beneficierea de ele prin credinţă. În acest mesaj, nu îmi propun să explic termenii teologici implicaţi, ci să vă ofer un punct de plecare în studiu şi câteva referinţe biblice. Ordinea aşezării lor în listă nu este neapărat foarte importantă.
Lucruri de care avem parte în Cristos:
1. Alegere. ,,În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui,” (Efes.1:4)
2. Har. ,,căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.” (Ioan1:17)
3. Pace. ,,Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace;” (Efes.2:14-15)
4. Evanghelie. ,,Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care Sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi;” (1Cor.15:1-4)
5. Neprihănire. ,,Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate) pe care o dă Dumnezeu, fără lege-despre ea mărturisesc Legea şi proorocii- şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.” (Rom.3:21-22)
6. Răscumpărare. ,,Şi Sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” (Rom.3:24)
7. Ispăşire. ,,Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu;” (Rom.3:25)
8. Împăcare. ,,Şi toate lucrurile acestea Sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, deci, Suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor.5:18-20)
9. Iertare. ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” (Col.1:13-14)
10. Răstignirea omului vechi. ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal.2:20)
11. Izbăvire de legea păcatului şi a morţii. ,,Acum, deci, nu este nici o osîndire pentru cei ce Sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” (Rom.8:1-2)
12. Izbăvire de osândă. Rom.8:1-2
13. Naştere din nou ,,Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie,” (1Pet.1:3)
14. Strămutarea din împărăţia întunericului în Împărăţia Fiului dragostei Sale. ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” (Col.1:13-14)
15. Slobozenia. ,,Căci robul chemat în Domnul, este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod, care a fost chemat, este un rob al lui Hristos” (1Cor.7:22)
16. Dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor care ne-au ţinut robi. ,,A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (Col.2:15)
17. Răscumpărarea din blestemul Legii. ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn” (Gal.3:13)
18. Mijlocire. ,,cine-i va osîndi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!” (Rom.8:34)
19. Sfinţire. ,,Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare,” (1Cor.1:30)
20. Binecuvântare. ,,Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos” (Efes.1:3)
21. Putere. ,,…, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efes.1:17-21)
22. Înţelepciune. ,,Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare,” (1Cor.1:30)
23. Îndepărtarea mahramei Vechi-Testamentale de pe ochii noştri. ,,Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată.” (1Cor.3:16)
24. O nouă gândire. ,,Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem gândul lui Hristos.” (1Cor.2:16)
25. Biruinţă. ,,Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” (2Cor.2:14)
26. Mângâiere. ,,Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângîiere.” (2Cor.1:5)
27. Duhul Sfânt. ,,Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” (Rom.8:9)
28. Roada Duhului Sfânt. ,,Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (Gal.5:22-24)
29. Statutul de fii ai lui Dumnezeu. ,,Căci toţi Sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.” (Gal.3:26)
30. Părtăşie cu El. ,,Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” (1Cor.1:9)
31. Statutul de sămânţă a lui Avraam. ,,Şi dacă Sunteţi ai lui Hristos, Sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal.3:29)
32. Cetăţenie cerească. ,,Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” (Filip.3:20)
33. Domnie cu Cristos în locurile cereşti. ,,El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,” (Ef.2:6)
34. Fapte bune pregătite de Dumnezeu în care să umblăm. ,,Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Ef.2:10)
35. Creştere. ,,Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceiace dă fiecare încheitură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.” (Ef.2:16)
36. Hrană. ,,şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (Col.2:19)
37. Bogăţie. ,,Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.” (2Cor.8:9)
38. Bucurie ,,Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.” (Rom.5:11)
39. Plinătate. ,,Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (Col.2:9-10)
40. Schimbarea răului în bine. ,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.” (Rom.8:28)
41. Scop în viaţă. ,,Căci pentru mine a trăi este Hristos…” (Filip.1:21)
42. Posibilitatea ajungerii la desăvârşire. ,,Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus.” (Col.1:28)
43. Posibilitatea de a vedea slava lui Dumnezeu. ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2Cor.3:18)
44. Transformarea vieţii după Chipul Lui. 2Cor.3:18
45. Viaţa Lui în noi. ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal.2:20)
46. Un nou mod de a-i vedea pe oameni. ,,Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii;” (2Cor.5:16)
47. Înnoirea tuturor lucrurilor. ,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2Cor.5:17)
48. Făgăduinţe minunate. ,,Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.” (2Pet.1:3-4)
49. Un prieten. ,,Voi Sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.” (Ioan15:14)
50. Un logodnic. ,,Căci Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.” (2Cor.11:2)
51. Un stăpân. ,,şi voi Sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.” (1Cor.3:23)
52. Pildă de urmat. ,,Dumnezeul răbdării şi al mângîierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţiminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus;” (Rom.15:5)
53. O nouă familie. ,,Aşa dar, voi nu mai Sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu,” (Efes.2:19)
54. Aşezarea în Trupul lui Cristos. ,,tot aşa, şi noi, care Suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, Suntem mădulare unii altora.” (Rom.12:5)
55. Fraţi preaiubiţi. ,,Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” (2Tes.2:13)
56. Părinţi. ,,Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.” (1Cor.4:15)
57. Tovarăşi de lucru. ,Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus,” (Rom.16:3)
58. Statutul de slujitor. ,,Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu.” (1Cor.4:1)
59. Părtăşia cu fraţii. ,,deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1Ioan1:3)
60. Părtăşia cu suferinţele Lui. ,,Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângîiere” (2Cor.1:5)
61. Posibilitatea de a răspândi mireasma cunoştinţei Lui. ,,Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” (2Cor.2:14)
62. Posibilitatea de a fi epistola Lui. ,,Voi Sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table din piatră, ci pe nişte table care Sunt inimi de carne.” (2Cor.3:3)
63. Destoinicie în lucrare. ,,Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos. Nu că noi prin noi înşine Suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu,” (2Cor.3:4-5)
64. Încredinţarea slujbei împăcării. ,,Şi toate lucrurile acestea Sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării;” (2Cor.5:18)
65. Egalitatea credincioşilor. ,,Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus” (Gal.3:28)
66. Unitatea credincioşilor. ,,În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu Sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi Sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Efes.2:21-22)
67. Daruri spirituale pentru slujire. ,,De aceea este zis: S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor.” (Efes.4:8)
68. Moştenire. ,,Şi, dacă Suntem copii, Suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (Rom.8:17)
69. O nouă perspectivă asupra morţii. ,,Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filip.1:21)
70. Nimicirea morţii. ,,Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.” (1Cor.15:25-26)
71. Proslăvirea trupului nostru. ,,El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” (Filip.3:21)
72. Înviere. ,,Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos;” (1Cor.15:22)
73. Proslăvire. ,,Şi, dacă Suntem copii, Suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (Rom.8:17)
74. Răsplată. ,,alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Fil.3:14)
75. Toate lucrurile. ,,El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Rom.8:32)

 

Cum să faci faţă învăţăturilor greşite

1.Pericolul învăţăturilor greşite este unul foarte real.
În Coloseni 2, Pavel avertizează biserica de trei ori cu privire la acest pericol: ,,Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare…. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos…. Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti,” (2:4,8,18)
Învăţăturile greşite reprezintă un pericol foarte real, deoarece ele ne pot înşela, ne pot fura şi chiar răpi premiul alergării. Învăţăturile greşite nu sunt de neglijat, deoarece ele ne pot direcţiona pe căi greşite, şi pot face zadarnică însăşi alergarea noastră, lăsându-ne fără premiul ei. Nu este deloc plăcut să alergi o viaţă întreagă, iar la urmă să constaţi că ai făcut-o în zadar.
2. Armele învăţătorilor falşi.
În versetele citate anterior, Pavel prezintă şi câteva din armele folosite de către învăţătorii falşi:
2.1. Vorbiri amăgitoare. (V4)
Învăţătorii falşi sunt specialişti în folosirea tehnicilor verbale de comunicare şi control asupra persoanelor de la care doresc să obţină aprobarea şi ataşamentul.
2.2. Filozofia. (v8)
Înţelepciunea omenească, şi cugetarea umană, adesea ocupă locul lui Cristos, în cadrul învăţăturilorfalse.
2.3. Învăţături lumeşti. (v8)
Tehnici psihologice de manipulare a oamenilor şi a maselor, principii din mamagement care transformă biserica într-o firmă particulară, proceduri diplomatice din lumea politică, sunt adesea folosite de către învăţătorii falşi, pentru a conduce oamenii în direcţia dorită de ei.
2.4. Evitarea lui Cristos. (v8)
La fel ca şi în Colose, învăţătorii falşi nu Îl scot în totalitate pe Cristos din învăţătura lor, ci mai adaugă ceva pe lângă El: Cristos şi sabatul, Cristos şi vorbirea în limbi, Cristos şi o anumită dietă, Cristos şi noua ordine mondială, Cristos şi noua psihologie, etc.
2.5. Urmărirea scopurilor personale. (v18)
Învăţătorii falşi au scopuri personale în tot ceea ce fac, şi de obicei acestea nu sunt declarate în mod public. Aceste scopuri nu urmăresc proslăvirea lui Cristos ci vizează obiective financiare şi interese personale sau de grup. Sectarismul şi fanatismul religios îi caracterizează de obicei pe învăţătorii falşi.
2.6. Prefăcătoria. (v18)
Învăţătorii falşi, de obicei caută să camufleze o mândrie deşartă cu o smerenie falsă. Mândria lor iese la iveală, doar atunci când sunt descoperiţi şi când planurile lor sunt date pe faţă.
2.7. Se amestecă în lucruri care nu-i privesc. (v18)
Mândria îi împinge să se amestece în lucruri care nu ne este dat să le cunoaştem pe deplin, şi astfel trec peste ceea ce este scris.
2.8. Au o gândire firească. (v18)
Sunt conduşi de firea pământească nu de Duhul Sfânt. Ei luptă cu armele firii nu cu armele Duhului.
3. Cum putem face faţă pericolului învăţăturilor greşite.
Cel mai important lucru este să învăţăm cum să ne ferim de pericolul învăţăturilor greşite. În capitolul 2 Pavel ne oferă câteva învăţături în sensul acesta.
3.1. Rugându-ne unii pentru alţii.
Lucrul acesta reiese din începutul capitolului 2: ,,Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup;” Evident că este vorba despre lupta în rugăciune, iar în versetul 4 Pavel prezintă şi motivaţia acestei lupte în rugăciune: ,,Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare.” Aşa dupăcum am afirmat deja de mai multe ori, pentru cunoaşterea lui Cristos, se dă o mare luptă spirituală în văzduh, iar biruinţa în această luptă se câştigă prin rugăciune. Înaintea propovăduirii este rugăciunea. Rugăciunea de mijlocire pentru biserică, este o metodă eficientă de a o apăra împotriva învăţăturilor greşite.
3.2. Îmbărbătându-ne unii pe alţii.
Din versetul 2 reiese că unul din lucrurile pentru care se roagă Pavel, este îmbărbătarea inimilor credincioşilor. În viaţă, ne confruntăm cu o serie de factori, interiori sau exteriori, care ne pot descuraja. Începând cu vulnerabilitatea noastră în faţa ispitelor, slăbiciunea fizică, şi continuând cu atacurile celui rău şi răutatea oamenilor, întâlnim tot felul de elemente care ne pot descuraja, atât în procesul sfinţirii, cât şi în lucrare. Un om descurajat este un om învins. Oamenii descurajaţi sunt ţinte uşoare pentru învăţătorii falşi. Învăţătura falsă, prin vraja ei de moment, este percepută de către omul descurajat ca pe o perspectivă dătătoare de speranţă. Abia după ce trece efectul ei mirific, învăţătura falsă îşi arată adevărata înfăţişare, însă pentru anumite victime ale ei poate fi prea târziu. De aceea vorbele încurajatoare, adresate unii altora, ne vor păzi de capcana învăţăturilor greşite.
3.3. Fiind uniţi în dragoste.
Un alt lucru pentru care se roagă Pavel este unirea credincioşilor în dragoste. Într-o turmă de oi, oaia care se află mereu pe lângă turmă, aceea va fi cea mai vulnerabilă în faţa atacurilor lupilor. Nici lupul nu este prost să atace oaia din mijlocul turmei, că ştie că nu are succes, ci o alege pe aceea care obijnuieşte să stea mai pe lângă turmă. Este adevărat că nici cu lupul nu te întâlneşti în fiecare zi, ci poate doar odată în viaţă. Dar dacă în fiecare zi ţi-ai făcut obiceiul să stai departe de turmă, întâlnirea cu lupul va fi nefericită. Nici cu învăţătorii falşi nu te întâlneşti în fiecare zi, ci poate numai odată în viaţă, dar dacă eşti un creştin care îşi petrece viaţa mai mult pe lângă turmă decât în ea, atunci întâlnirea cu aceştia va fi fatală. Învăţătorul fals, la fel ca lupul, caută fisura prin care să se poată strecura. Fără aceasta el nu are nici un succes. De aceea Pavel se roagă ca credincioşii să fie uniţi în dragoste. Pavel nu este adeptul unei unităţi în jurul oricărui scop, pentru că mulţi oameni se unesc la rău. Pavel se roagă pentru unirea credincioşilor în dragoste, iar dragostea la care se referă este prezentată în 1Corinteni 13.
3.4. Cunoscându-L pe Cristos.
Un alt lucru pentru care se roagă Pavel, este ca sfinţii să capete bogăţiile de pricepere şi să-L cunoască pe Cristos. Erezia vine pe fondul ignoranţei. Ea îl alege ca victimă pe cel care are probleme de cunoaştere în ce-L priveşte pe Cristos. Vulnerabil în faţa învăţăturilor greşite este creştinul care nu şi-a dat silinţele să-şi formeze o bază teologică, biblică, solidă pentru credinţă. Cunoaşterea Scripturii este o armă puternică în faţa învăţăturilor greşite.
3.5. Iubind buna rânduială.
,,Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare. Căci măcarcă Sunt departe cu trupul, totuşi cu duhul Sunt cu voi, şi privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos” (2:4-5) Oare de ce, imediat după ce Pavel avertizează de pericolul învăţăturilor false, apreciază buna rânduială care exista în Colose? Ştiţi de ce? Pentru că cei care nu iubesc rânduiala sunt victime sigure ale învăţăturilor greşite. Învăţăturile greşite promovează neorânduiala, şi câştigă adepţi din rândurile celor certaţi cu disciplina. Cei care fac reacţii adverse la reguri, rânduieli şi principii, numindu-le legalism, sunt primii care vor cădea în plasa învăţăturilor greşite, deoarece acolo li se permite orice. Trăirea în bună rânduială, ne va păzi de învăţăturile greşite.
3.6. Umblând zilnic în Cristos.
,,Astfel, deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El,” (2:6) Învăţăturile greşite, de obicei vor să separe primirea lui Cristos de umblarea zilnică în El. Ele promovează ideea, că pentru mântuire, este suficient dacă a avut loc cândva în trecut un moment al primirii lui Cristos în inimă, nefiind necesară umblarea zilnică în El, în cadrul sfinţirii. Această învăţătură falsă este produsul încercării omului de a sluji şi lui Dumnezeu şi celui rău, însă dupăcum zice Scriptura aşa ceva nu se poate. Umblarea noastră zilnică în ascultare de Cristos, ne va păzi de pericolul învăţăturilor greşite.
3.7. Fiind mulţumitori.
,,fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu.” (2:7) O atitudine mulţumitoare faţă de Dumnezeu, ne va păzi deasemenea de învăţăturilor greşite. Creştinii nemulţumiţi de biserică, de predici, de păstori, şi de cult, sunt victime sigure ale învăţăturilor false. Orice erezie când apare, imediat adună toţi nemulţumiţii pe care îi găseşte în toate bisericile. Pentru omul nemulţumit, învăţătura greşită se prezintă ca o cale de evadare din universul de care acesta este nemulţumit. De aceea o atitudine mulţumitoare ne va păzi de capcana ereziilor.
3.8. Practicând omorârea omului vechi nu gâdilarea acestuia.
În capitolul 3, Pavel ne spune că trebuie să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, lăcomia, mânia, răutatea, minciuna, vorbele ruşinoase şi aşa mai departe. Învăţătorii falşi au descoperit un mod mai plăcut de abordare a acestor mădulare ale firii pământeşti, şi anume gâdilarea. Iată ce spune Pavel despre ei: ,,Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru! Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi Sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu Sunt de nici un preţ împotriva gîdilării firii pământeşti.” (2:20-23) Învăţătorii falşi inventează tot felul de seturi de porunci, care au o înfăţişare de evlavie pentru liniştirea conştiinţei, dar care nu produc omorârea firii pământeşti ci doar gâdilarea ei. Senzaţia de gâdilare este mai plăcută decât senzaţia de omorâre. Ea te amuză, te distrează ori în cel mai rău caz te irită. În zilele noastre, au apărut o serie întreagă de specialişti în masaje spirituale care au efect de gâdilare a firii pământeşti. Ei sunt experţi într-o gamă largă de terapii pe bază de gâdilare. Astfel de specialişti sunt la mare căutare printre credincioşii de astăzi, sunt bine plătiţi, promovaţi şi apreciaţi. Trăim vremurile în care: ,,oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gîdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2Tim.4:3-4) O implicare fermă în procesul omorârii mădularelor firii pământeşti, ne va păzi de capcana învăţăturilor greşite.
În concluzie:
Trăim vremurile lepădării de credinţă. Domnul Isus s-a întrebat dacă la venirea Sa va găsi credinţă pe pământ. Lucrul acesta ar trebui să ne dea de gândit. Harul transformat într-o umbrelă pentru păcat, credinţa golită de sensul ascultării de Dumnezeu, separarea actului primirii lui Cristos de procesul umblării zilnice în El; iată câteva direcţii ale învăţăturilor greşite de astăzi. Domnul să ne ajute să le facem faţă, şi să rămânem în Cristos.

Un monstru care trebuie omorât (1)

Credeţi în existenţa monştrilor? Nu mă refer la cei din mitologia greacă, nici la ciclopul din Odiseea lui Homer. Nu vă întreb despre monştrii aparenţi din desenele animate cu Scooby Doo, nici despre cei care par ceva mai reali din filmele SF. În astfel de monştri nici eu nu cred. Dar totuşi monştrii există. Ei sunt mai reali decât am crede şi trăiesc mai aproape de noi decât ne-am imagina. Astăzi doresc să vă vorbesc despre un astfel de monstru. Şi dupăcum, oriunde se vorbeşte despre monştri, se vorbeşte şi despre faptul că ei trebuie omorâţi, la fel stau lucrurile şi cu cel de astăzi. Aşadar titlul mesajului este acesta: Un monstru care trebuie omorât.
Numele acestui monstru este: ,,Trupul poftelor firii noastre pământeşti”, sau ,,trupul păcatului”. (Col.2:11, Rom.6:6) Ca orice trup, şi acesta are mădulare, iar ca orice monstru, şi mădularele acestuia sunt înfiorătoare.
Dar haideţi să privim puţin la mădularele acestui monstru cu totul ciudat: în loc de creier are curvie, în loc de mâini are lăcomie, în loc de picioare are necurăţie, în loc de sentimente are patimă, în loc de ochi are poftă rea, în loc de gură are clevetire, în loc de limbă are vorbe ruşinoase şi minciună, în loc de stomac are mânie, în loc de inimă are vrăjmăşie iar în loc de sânge prin trupul lui curge răutatea.
Sunt o serie întreagă de lucruri care ar trebui să ne sperie puţin, cu privire la acest monstru: Acest monstru locuieşte în noi. El se hrăneşte cu gândurile noastre rele, cu vorbele noastre murdare, neadevărate şi nechibzuite, cu atitudinile noastre egoiste şi cu faptele noastre păcătoase. El este legat în mod organic, ombilical, de mădularele trupului nostru: minte, ochi, urechi, gură, mâini, picioare şi aşa mai departe. Acest monstru ne-a dus într-o stare de robie. Fiind mai puternic decât noi, ne-a făcut sclavii lui, obligându-ne să-i procurăm zilnic hrana. Fiind legat în mod organic de noi, me-a făcut parte din el, spre a împărtăşi aceeaşi natură şi soartă cu a lui. Din nefericire, aceasta este condiţia fiecărui fiu al lui Adam.
Partea bună, care ar trebui să ne bucure, este că în Cristos s-au întâmplat câteva lucruri extraordinare în ce priveşte relaţia noastră cu acest monstru: În Cristos, monstrului i s-a tăiat sursa de viaţă care îl alimenta, adică noi. Noi am murit împreună cu Cristos. Mintea, ochii, urechile, gura, sentimentele, inima, mâinile şi picioarele noastre, au murit cu Cristos, astfel că monstrul a rămas fără sursa care îl întreţinea în viaţă. Nouă însă, prin învierea noastră cu Cristos, Dumnezeu ne-a dat o altă minte, alţi ochi, alte urechi, altă gură, altă inimă, alte mâini şi alte picioare, care nu mai au nici o legătură cu acest monstru ci cu Cristos. Exact aceasta este realitatea spirituală care s-a întâmplat când ne-am unit cu Cristos în moarte şi înviere, dupăcum spune Pavel în 2 Corinteni 5:17: ,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
Dar partea mai complicată, este că de această lucrare a lui Cristos, nu beneficiem aşa pur şi simplu, ci doar prin credinţa în El. Nu prin vedere, nu prin ceea ce simţim ci prin credinţa în Cristos. Aşa a hotărât Dumnezeu să fie.
Ca fiu al lui Adam, eu îmi simt în continuare: mintea, sângele, ochii, urechile, mâinile şi picioarele atrase de monstrul numit trupul păcatului, şi dacă îl hrănesc prin acţiunile mădularelor mele, lucrarea lui Cristos nu are nici un efect asupra mea, dar prin credinţa în Cristos, moartea şi învierea Sa, mă plasează în starea de om mort faţă de păcat şi viu faţă de Dumnezeu.
Credinţă în Cristos înseamnă să spun următoarele: Mintea mea cea veche cu care mă gândeam la lucrurile păcătoase de pe pământ, a murit, iar mintea pe care o am acum mi-a fost dată să mă gândesc la lucrurile de sus. Ochii mei cei vechi care mă atrăgeau spre păcat, au murit, iar ochii noi pe care i-am primit sunt atraşi spre Chipul Domnului Isus. Sângele meu cel vechi, care fierbea de poftă şi patimă, s-a scurs, iar sângele care îmi curge acum prin vene, clocoteşte de dragoste pentru Cristos. Mâinele mele cele vechi, care tremurau de dorinţa de a apuca fructul oprit, au murit, iar mâinile pe care le am acum, stau mereu ridicate spre cer. Picioarele mele cele vechi, care de neastâmpărate ce erau mă îmboldeau mereu departe de Dumnezeu, au murit, iar picioarele cele noi pe care le am, îmi dau ghes pe calea lui Dumnezeu şi spre casa lui Dumnezeu. Credeţi că 2Corinteni 5:17 spune altceva? Nicidecum. Aceasta este esenţa credinţei în Cristos. Credinţă în Cristos înseamnă să faci ce spune Pavel: ,,Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.” (Rom.6:11-13)
Dar ce înseamnă moarte? Moarte înseamnă despărţirea monstrului de ceea ce îl ţine în viaţă, adică de mădularele trupului nostru. Dacă nu îl omorâm noi pe el, ne va omorâ el pe noi. Am văzut în viaţă prea multe vieţi, familii şi biserici distruse de: curvie, necurăţie, patimă, pofta rea, lăcomie, mânie, vrăjmăşie, răutate, clevetire, vorbe neadevărate, ruşinoase, cât şi de alte lucruri asemănătoare, ca să consider problema în discuţie neesenţială.
Este adevărat că această despărţire produce durere, chin şi suferinţă, datorită legăturii atât de apropiate a acestui monstru de noi. Dar tot mai dureros este să arzi o veşnicie împreună cu el în iad. Şi apoi viaţa cea nouă în Cristos, se poate arăta în noi doar după moartea monstrului trupului păcatului. Cine crede că poate trăi în acelaşi timp şi în firea pământească şi în Cristos se înşală amarnic. Scriptura nu ne spune să ne îmbrăcăm cu omul cel nou peste celălalt vechi, ci ne spune să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi apoi să ne îmbrăcăm în cel nou. Dar mai multe despre motivele pentru care să omorâm mădularele acestui monstru, şi despre cum putem face concret acest lucru, vom descoperi în mesajele viitoare.

 

Un monstru care trebuie omorât (2)

În Coloseni 3, Pavel ne spune că trebuie să omorâm mădularele acestui monstru: ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui,” (5-9)
Orice text biblic care începe cu expresia ,,de aceea” mă obligă să merg puţin în urmă şi să văd ,,de ce” mi se cere lucrul respectiv. Faptul că Pavel îşi începe discuţia despre omorârea mădularelor firii pământeşti cu expresia ,,de aceea”, înseamnă că el ne-a dat şi argumentele pentru care este necesar să facem acest lucru. Ca fiinţe raţionale, când ştim de ce trebuie să facem un anumit lucru, avem şi motivaţia necesară să-l facem, dar dacă nu ni se oferă un răspuns satisfăcător la întrebarea ,,de ce?” atunci niciodată nu ne vom apuca de treabă. Aşadar subiectul de astăzi este acesta: ,,De ce trebuie să omorâm mădularele firii noastre pământeşti?”
1. În primul rând, trebuie să omorâm mădularele firii pământeşti, pentru că noi am murit şi am înviat împreună cu Cristos.
Porunca de a omorâ mădularele firii noastre pământeşti, vine după două expresii foarte importante: ,,dacă aţi murit împreună cu Cristos” şi ,,dacă, deci, aţi înviat împreună cu Cristos,” (2:20, 3:1) La moartea şi învierea noastră împreună cu Cristos, s-au produs nişte schimbări care nu mai sunt compatibile cu trăirea în firea pământească. Aceste două realităţi sunt exclusive: ori am murit şi am înviat cu Cristos, ori facem faptele firii pământeşti. Nu poate fi adevărată şi una şi alta. Cine a murit şi a înviat împreună cu Cristos, demonstrează aceasta prin faptul că îşi omoară mădularele firii pământeşti, iar cine n-o face, demonstrează că nu are nimic în comun cu Cristos, indiferent cât de religios s-ar ţinea.
Să medităm puţin asupra textului biblic: ,,Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru! Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi Sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu Sunt de nici un preţ împotriva gîdilării firii pământeşti.” (2:20-23) Din totdeauna, omul a ştiut că apropierea lui de Dumnezeu implică o schimbare comportamentală. Să nu uităm, faptul că Pavel scrie această epistolă unei biserici care se confrunta cu pericolul iudaizatorilor evrei. Iudauzatorii afirmau că dacă vrei să fi plăcut lui Dumnezeu, trebuie să ai tăierea împrejur, să păzeşti sabatul, să nu mănânci carne, să nu te atingi de anumite lucruri necurate şi să respecţi o serie întreagă de datini, ritualuri şi tradiţii omeneşti. Pavel îi avertizează pe Coloseni, că schimbarea pe care o doreşte Dumnezeu de la noi, este mult mai radicală decât împlinirea unor reguli de genul:,, nu lua, nu gusta, nu atinge”. Astfel de reguli omeneşti, nu produc decât gâdilarea firii pământeşti, pe când Dumnezeu doreşte omorârea ei şi înlocuirea cu cea a lui Cristos. Întradevăr, fariseii erau campionii respectării regulilor şi poruncilor omeneşti, în timp ce firea lor pământească era neatinsă. Ei erau plini de răutate, prefăcătorie, lăcomie de bani, invidie şi alte păcate. Moartea noastră cu Cristos are ca scop omorârea firii pământeşti, nu gâdilarea ei. Dacă această omorâre nu se produce înseamnă că nici moartea noastră cu Cristos nu a avut loc.
,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ:” (3:1-5) Învierea noastră cu Cristos, trebuie să producă în noi o orientare spre lucrurile de sus nu spre cele de pe pământ, pentru că viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Dacă noi nu omorâm mădularele firii noastre care sunt pe pământ, înseamnă că nu am înviat împreună cu Cristos şi viaţa noastră nu este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.
Omorârea mădularelor firii pământeşti, menţionate de Pavel în Coloseni 3, nu este altceva decât un act de credinţă în Isus Cristos. Răspunsul la întrebarea, ce înseamnă a crede în Isus este să-ţi omori mădularele firii pământeşti. Neomorârea mădularelor firii pământeşti, este o dovadă de necredinţă în Cristos, şi fără credinţă lucrarea Sa de la calvar este zădărnicită.
De ce să-mi omor mădularele firii mele pământeşti? Pentru că aceasta este dovada cea mai clară a credinţei mele în lucrarea lui Cristos, dupăcum spune tot Pavel în Romani 6: ,,Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu Sunteţi sub Lege, ci sub har.” (11-14) Cea mai clară dovadă că cineva nu este sub lege ci sub har, este faptul că păcatul nu mai stăpâneşte peste viaţa lui.
2. În al doilea rând, trebuie să omorâm mădularele firii pământeşti, deoarece toţi cei care trăiesc în aceste păcate sunt numiţi fiii neascultării nu fiii lui Dumnezeu.
,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate.” (3:5-7) Conform textului biblic, toţi cei care trăiesc în astfel de păcate sunt numiţi fiii neascultării. Între ei eram şi noi odinioară, când trăiam în aceste păcate. Dar dacă şi acum trăim tot în aceste păcate, ne ajută religia pe care o avem să ne numim altfel decât fiii neascultării? Să nu ne înşelăm fraţilor: toţi cei care trăiesc în astfel de păcate, sunt pierduţi, străini de Dumnezeu, în împărăţia întunericului, indiferent ce religie, botez sau biserică ar avea.
De ce trebuie să omor mădularele firii mele pământeşti? Pentru că aceasta este dovada cea mai clară că sunt copil al lui Dumnezeu, nu fiu al neascultării.
3. În al treilea rând, trebuie să omor mădularele firii pământeşti, pentru că cine trăieşte în aceste păcate atrage asupra lui mânia lui Dumnezeu.
,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate.” (3:5-7) Cine trăieşte în astfel de păcate, nu poate să se aştepte de la Dumnezeu la altceva decât la mânie, dupăcum spune Pavel în Romani 1:18: ,,mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor”. Strâns legat de mânia lui Dumnezeu este judecata şi pedeapsa.
Unul din idolii moderni la care se închină creştinii de astăzi este ,,un dumnezeu” bun, îngăduitor, care nu se mânie, nu judecă şi nu pedepseşte niciodată. Nu acesta este Dumnezeul biblic. Dumnezeul biblic pedepseşte orice păcat care nu este aruncat asupra lui Cristos, şi pe oricine care trăieşte în păcat, zădărnicind astfel jertfa lui Cristos.
Dumnezeul biblic este un Dumnezeu nepărtinitor, dupăcum spune Pavel: ,,Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.” (3:11) Nu contează că eşti descendent direct din Avraam, sau dintr-un trib de canibali, nici că toată viaţa ai trăit în posturi prin mănăstiri sau printre comuniştii atei. Dumnezeu nu face diferenţă, când este vorba de păcat, între religioşi şi nereligioşi, între creştini şi atei, între baptişti şi musulmani. Plata păcatului este moartea pentru toţi deopotrivă. Singurul lucru care ne scoate înafara condamnării divine, este unirea noastră cu Cristos în moarte şi înviere, în vederea omorârii mădularelor omului vechi şi trăirea unei vieţi noi împreună cu Cristos.
De ce trebuie să omor mădularele firii mele pământeşti? Pentru că aceasta este dovada cea mai clară că viaţa mea se desfăşoară înafara mâniei lui Dumnezeu, în perimetrul în care dragostea Sa îmi devine eficientă.
În concluzie:
Iată argumentele pentru a omorâ mădularele firii noastre pământeşti: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, lăcomia, mânia, vrăjmăşia, răutatea, clevetirea, vorbele ruşinoase şi minciuna: Împlicarea noastră fermă în acţiunea de omorâre a acestora, demonstrează cel mai clar faptul că, noi am murit şi am înviat împreună cu Cristos, că noi nu mai facem parte dintre fiii neascultării şi că asupra noastră nu mai planează mânia lui Dumnezeu ci Bunătatea Sa.
Dacă ar fi să-l citez pe Ioan aş zice: ,,Copilaşilor păziţi-vă de idoli”. Păziţi-vă de a vă făuri un dumnezeu, care vă iubeşte şi vă aprobă, indiferent ce aţi face, sau în ce păcate aţi trăi. Feriţi-vă de a despărţi bunătatea lui Dumnezeu de dreptatea Sa. Să nu aveţi impresia că Dumnezeu vă va părtini, pentru faptul că faceţi nu ştiu ce pentru El.
Singurul lucru care ne scoate înafara mâniei lui Dumnezeu este credinţa în lucrarea lui Cristos. Lucrarea lui Cristos are în vedere izbăvirea noastră de păcat şi trăirea în neprihănirea Sa. Credinţa mea în Cristos este autentică dacă produce în mine moartea faţă de păcat şi învierea pentru neprihănire. Credinţă în Cristos înseamnă să mă consider aşa cum m-a declarat El, în lucrarea Sa de la cruce: mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu, şi să trăiesc ca atare. Credinţa în Cristos este autentică şi eficientă în măsura în care produce în mine omorârea mădularelor firii pământeşti şi trăirea în neprihănirea lui Cristos.

Un monstru care trebuie omorât (3)

În Coloseni 3, Pavel ne spune că trebuie să omorâm mădularele acestui monstru: ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui,” (5-9) În mesajul anterior am observat că Pavel ne oferă şi argumentele pentru care trebuie să facem lucrul acesta: Împlicarea noastră fermă în acţiunea de omorâre a acestora, demonstrează cel mai clar faptul că, noi am murit şi am înviat împreună cu Cristos, că noi nu mai facem parte dintre fiii neascultării şi că asupra noastră nu mai planează mânia lui Dumnezeu ci Bunătatea Sa.
Ceea ce ne mai rămâne de făcut în legătură cu acest subiect este să răspundem la întrebarea: ,,Cum să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ?” Un răspuns general este acesta: prin credinţă. Dar pentru ca acest răspuns să nu rămână teoretic, întrebarea următoare este aceasta: Cum se manifestă credinţa în mod practic, în vederea omorârii curviei, necurăţiei, patimii, poftei rele, lăcomiei, mâniei, vrăjmăşiei, răutăţii, clevetirii, vorbelor ruşinoase şi minciunii din noi. Acesta este subiectul asupra căruia aş dori să medităm în continuare. Deci: cum putem omorâ mădulare firii pământeşti?
1. Gândindu-ne la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ.
,,Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. (3:2-3) Dumnezeu ne-a creat fiinţe raţionale. Cea mai importantă poartă prin care lucrurile intră sau ies în fiinţa noastră este mintea. Mintea este aceea care decide, în cea mai mare parte, care lucruri vor fi cultivate şi care vor fi omorâte, în viaţa noastră. Este adevărat, că şi sentimentele joacă un rol important, uneori chiar derutant, dar o gândire sănătoasă le va face să se alinieze raţiunii. Lucrurile la care ne gândim cel mai mult, se vor dezvolta cel mai mult, iar lucrurile la care ne gândim puţin sau deloc, vor muri faţă de noi. Lucrul acesta este dovedit prin experimenţa noastră practică de fiecare zi. Dacă ne gândim mereu la o anumită persoană, faptul acesta va întări mult relaţia dintre noi, iar dacă ne gândim puţin sau deloc la o anumită persoană, lucrul acesta va afecta până la dispariţie relaţia noastră cu ea. Dacă ne gândim mult la bani, ei vor deveni atât de importanţi pentru noi până la lăcomie, iar dacă ne gândim mai puţin la ei, îşi vor pierde din influenţa lor asupra noastră. Un specialist a spus că tot la 19 secunde, unui adolescent îi trece prin minte un gând de natură sexuală, la care cineva a replicat: ,,Dar celelalte 18 secunde la ce să mă gândesc?” O astfel de gândire, nu va face altceva decât să alimenteze monstrul curviei, poftei şi necurăţiei. De aceea Scriptura ne spune: ,,Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filip.4:8) sau: ,,Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit.” (Ps.1:1-3) Porunca dată lui Iosua a fost aceasta: ,,Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune.” (Iosua 1:8) Ştiţi ceva, mintea noastră oricum nu stă degeaba, ea gândeşte întruna. Decât să-l lăsăm pe diavolul să decidă la ce să ne gândim, mai bine să gândim la lucrurile pe care ni le indică Dumnezeu.
Dar care este legătura dintre gândire şi credinţă? Există vreo legătură între lucrurile la care ne gândim şi credinţa sau necredinţa noastră? Da. Noi nu ne gândim decât la lucrurile în care credem. Cine se gândeşte mereu la o persoană care nu există? Doar un bolnav psihic. Lucrurile la care ne gândim, scot la iveală lucrurile în care credem. Cine se gândeşte mereu la lucrurile materiale şi la plăcerile păcatului, demonstrează că acestea sunt obiectul credinţei lui. Cine se gândeşte mereu la Dumnezeu, la Scripturi şi la cer, demonstrează că acestea sunt obiectul credinţei lui. Spune-mi la ce te gândeşti şi-ţi voi spune în ce crezi! A crede că noi avem totul deplin în Cristos înseamnă a ne gândi la Cristos şi la lucrurile de sus.
2. Umblând după lucrurile de sus nu după cele de pe pământ.
,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.” (3:1) A omorâ un lucru înseamnă a nu te mai preocupa de el şi a nu-l mai face. A cultiva un lucru, presupune a fi interesat de el şi a-l practica. Fiecare om are în viaţă anumite preocupări, şi urmăreşte anumite interese. A fi interesaţi, preocupaţi şi a umbla după un anumit lucru, îl face să crească ca valoare şi importanţă pentru noi. A nu fi interesaţi, preocupaţi şi a nu umbla după un anumit lucru, îl face să scadă ca importanţă sau valoare pentru noi. O persoană cu care ne întâlnim foarte des, va deveni, pentru noi, mai importantă decât o persoană, cu care ne întâlnim foarte rar sau deloc. Un lucru pe care îl practicăm în fiecare zi, va deveni mai viu şi mai real pentru noi, decât un lucru pe care îl facem doar odată pe an. Fotbalul este mai viu pentru cineva care joacă în fiecare zi, decât pentru cineva care joacă doar la 1 Mai, şi sunt mult mai multe şanse, ca primul să fie infectat cu acest microb, decât al doilea. A omorâ un anumit lucru înseamnă a înceta de a-l mai practica, iar a cultiva un anumit lucru înseamnă a te disciplina în a-l practica. Umblarea după lucrurile de sus şi încetarea de a mai umbla după lucrurile de pe pământ, va produce omorârea firii pământeşti şi cultivarea omului cel nou.
Aşadar: omorârea curviei implică a nu umbla după lucrurile şi ocaziile care o provoacă. Nu te mai uita la televizor, închide calculatorul, nu te mai întâlni cu cine nu trebuie, şi aşa mai departe. Omorârea lăcomiei presupune a nu umbla după lucrurile care o stârnesc. Nu te mai căsca toată ziua prin vitrine, pieţe şi târguri. Nu te mai uita la toate maşinile şi vilele de pe stradă şi nu mai urmări toate emisiunile despre viaţa mondenă a milionarilor. Omorârea mâniei înseamnă a nu umbla după lucrurile care o declanşează. Ia-o la sănătoasa când cel de lângă tine are sămânţă de scandal, ţine apă sfinţită în gură când te calcă roata şi trage un pui de somn când simţi că îţi sare ţandăra. Putem continua în felul acesta cu fiecare mădular al firii pământeşti.
Lucrul cel mai important, este că atunci când încercăm să facem aceste lucruri, noi nu ne luptăm cu morile de vânt ca Don Quijote, ci intrăm, prin credinţă, în sfera unei realităţi care deja a avut loc, în Cristos. Noi am murit şi am înviat împreună cu El, iar încetarea de a ne mai preocupa de lucrurile de pe pământ şi hotărârea de a umbla după lucrurile de sus, nu sunt sforţări omeneşti ale unei persoane care caută neprihănirea prin fapte, ci dovadă a credinţei celui care s-a unit cu Cristos.
Există vreo legătură între lucrurile după care umblăm şi credinţă? Da. Fiecare umblă după lucrurile în care crede. Nimeni nu se duce la gară dacă nu crede că va veni un tren. Nimeni nu se duce la bancomat să scoată bani dacă nu crede că are ceva în cont. Nimeni nu îşi ia cu el umbrela dacă nu crede că o să plouă. Cineva mi-a spus că biserica este locul în care se vinde la cel mai bun preţ ,,nimicul”. Cine are o asemenea credinţă, nu se duce la biserică. La biserică se duce doar cel care crede că acolo se vinde mântuirea, şi încă fără bani. Spune-mi după ce umbli şi-ţi voi spune în ce crezi! A crede că în Cristos există altceva decât ,,nimicul”, implică a umbla după lucrurile care sunt în El. Avraam a crezut în cetatea de sus, care are temelii tari, prin urmare a umblat după ea, şi mai mult decât atât, a fost gata să o părăsească pe cea pământească. Moise a crezut în Cristos, prin urmare a încetat să mai umble după comorile Egiptului şi plăcerile păcatului, şi a umblat după ocara lui Cristos. Credinţa implică umblare, o umblare după lucrurile în care crezi.
3. Lăsându-ne şi dezvăţându-ne de obiceiurile rele din trecut.
,,Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” (3:8-10)
În aceste versete, Pavel vorbeşte despre schimbarea obiceiurilor. Termenii: ,,lăsaţi-vă” şi ,,dezbrăcaţi-vă” se referă la dezvăţarea de un anumit obicei rău, iar termenul ,,îmbrăcaţi-vă” se referă la învăţarea unui obicei nou. Omul este o fiinţă educabilă, şi perfectibilă în multe privinţe, iar dacă vorbim despre cineva care a murit şi a înviat împreună cu Cristos, atunci aceste schimbări se pot realiza în mod plenar. Obiceiurile pe care le avem decid care lucruri vor fi vii pentru noi şi care vor fi moarte. Chiar Domnul Isus şi-a făcut obicei să se roage, şi şi-a ales şi anumite locuri speciale pentru aceasta. Obiceiul de a ne ruga, de a citi zilnic Scriptura, de a merge la părtăşie cu Biserica, de a practica dărnicia, de a fi mulţumitori, de a ne pocăi ori de câte ori greşim, şi alte asemenea obiceiuri sfinte, vor demonstra că suntem vii pentru Dumnezeu. Scriptura vorbeşte şi despre obiceiul de a părăsi adunarea, obicei care va produce moartea celui în cauză. Obiceiul de a cocheta cu păcatul, de a face compromisuri, va duce, deasemenea, la moartea celui care are astfel de obiceiuri.
Dar care este legătura dintre obiceiurile pe care le avem şi credinţă? Păi, dacă eu cred că mâncatul seara după ora 6 îmi dăunează sănătăţii, îmi voi schimba obiceiul de a mânca târziu. Evident, în primele zile şi săptămâni, stomacul se va revolta, datorită acestei schimbări, însă după aceea se va obijnui, şi-mi va mulţumi pentru decizia luată. Dacă credem în importanţa Scripturii, rugăciunii, părtăşiei, sfinţirii şi mărturisirii lui Cristos altora, ne vom forma obiceiuri sfinte în vederea practicării acestor lucruri. Chiar dacă la început ne va fi mai greu, însă după ce obiceiul va deveni reflex, practicarea lucrului respectiv, ne va fi ceva foarte natural. Dacă credem că în Cristos avem totul pe deplin, atunci ne vom face obiceiul să avem părtăşie zilnică cu El, pentru a ne îmbogăţi cu toate resursele Sale.
Obiceiurile nu se dezvaţă nici nu se învaţă peste noapte. Dezvăţarea şi învăţarea unui obicei, implică timp, consecvenţă şi disciplină, dar în cazul copiiilor lui Dumnezeu, aceste lucruri nu sunt strădanii omeneşti ale unui om care doreşte o neprihănire personală, ci credinţă în Cristos, în care noi deja ne-am dezbrăcat de omul cel vechi şi ne-am îmbrăcat cu omul cel nou, dar care prin credinţa noastră se înoieşte după chipul Celui ce l-a făcut.
În concluzie:
Cum putem omorâ mădularele noastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, lăcomia, mânia, vrăjmăşia, răutatea, clevetirea, vorbele ruşinoase şi minciuna? Răspunsul este: prin credinţă. Dar cum se manifestă credinţa în mod practic? Răspunsul este acesta: printr-o gândire permanentă la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ, printr-o umblare continuă după lucrurile de sus nu după cele de pe pământ, şi prin dezvăţarea obiceiurilor rele şi învăţarea obiceiurilor bune. Doar atunci când avem aceste atitudini ale credinţei, Dumnezeu declanşează puterea Sa în viaţa noastră, iar lucrarea lui Cristos, pentru noi, devine eficientă. Asta înseamnă a crede în Cristos, asta înseamnă a rămâne în El.

Un chip care trebuie cultivat (1)

A accepta lucrarea lui Dumnezeu doar pe jumătate, adică doar în aspectul ei de dezbrăcare a omului vechi, nu face altceva decât să ofere noi posibilităţi diavolului. Un suflet curat, golit de păcat, dar neumplut de Dumnezeu, nu este altceva decât un loc pe care diavolul îl va face de şapte ori mai urât ca mai înainte. Iată cuvintele Domnului Isus: ,,Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi când vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se aşează în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decât cea dintâi.” (Luca 11:24-26) Lucrarea completă a lui Dumnezeu, conform cu Coloseni, implică: dezbrăcare-îmbrăcare, golire-umplere, omorâre-cultivare.
În mesajele precedente, am observat că Biblia se referă la natura noastră veche, ca la un trup monstruos care are mădulare ce trebuie omorâte şi care sunt acestea: curvie, necurăţie, patimă, poftă rea, lăcomie, mânie, vrăjmăşie, răutate, clevetire, vorbe ruşinoase, minciună. Dacă ar fi să continuăm paralela folosind aceeaşi ilustraţie şi în legătură cu omul cel nou, iată mădularele acestuia, conform cu Coloseni 3 şi 4: îndurarea, bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, îngăduinţa, iertarea, pacea, supunerea, vorba plină de har, etc.
În dobândirea acestor trăsături de caracter constă adevărata frumuseţe. Iată, de exemplu, ce spune Scriptura despre frumuseţea lui Dumnezeu: Când Moise cere să vadă Slava Domnului, Dumnezeu îi promite că va face să treacă pe dinaintea lui toată frumuseţea Sa. Apoi textul biblic ne spune că în timp ce Dumnezeu trecea pe dinaintea peşterii, în care era ascuns Moise, El Şi-a prezentat toată frumuseţea caracterului Său, manifestată prin bunătatea, mila şi îndurarea Sa. (Exod 33-34) Deasemenea, în Psalmul 45, ni se spune despre Domnul Isus, că El este cel mai frumos dintre oameni. Evident că nu era vorba despre frumuseţea fizică, ci despre frumuseţea caracterului, pentru că Isaia ne spune, că din punct de vedere fizic, Isus ,,N-avea nici frumuseţă, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.” (Isaia 53:2)
Cât despre frumuseţea trupului uman, Solomon, un expert în domeniu, după cele o mie de neveste pe care le avea, ne spune că: ,,Ceeace face farmecul unui om este bunătatea lui;” (Prov.19:22) Nu vi s-a întâmplat niciodată, ca la prima vedere, o anumită persoană, bărbat sau femeie, să vi se pară deosebit de frumoasă, iar după ce aţi început să-i cunoaşteţi mai bine slăbiciunile, răutatea, sau anumite carenţe ale caracterului să vi se pară urâtă? Sau invers, nu vi s-a întâmplat vreodată, ca la prima vedere, o anumită persoană, bărbat sau femeie, să vi se pară urâtă şi respingătoare, iar după ce aţi început să-i cunoaşteţi nobleţea caracterului să o găsiţi deosebit de frumoasă şi atractivă? Eu am avut asemenea experienţe, şi cunosc multe persoane care spun acelaşi lucru. Frumuseţea caracterului se imprimă atât de puternic pe trupurile noastre, încât le metamorfozează sporindu-le şi lor frumuseţea. Urâţenia caracterului se imprimă şi ea adânc pe trupurile noastre, sluţindu-le şi urâţindu-le. Bunătatea luminează faţa, o destinde şi o înseninează, pe când răutatea o întunecă, o încruntă şi o face plină de riduri. Soluţia pentru a fi frumoşi, chiar aici pe pământ, nu este fregventarea saloanelor de înfrumuseţare, ci fregventarea întâlnirilor cu Dumnezeu, care au ca efect transfigurarea chiar şi a trupurilor noastre. Moise după patruzeci de zile petrecute în prezenţa Domnului, a fost transformat chiar din punct de vedere fizic: faţa lui strălucea.
Dar trupul acesta fizic, este supus păcatului, şi de aceea el se comportă ca o floare: Are o perioadă, în care se manifestă ca un boboc, încă nedeschis, nematurizat, inocent dar promiţător. Apoi urmează perioada în care floarea lui se deschide şi îşi arată toată frumuseţea şi strălucirea. În această perioadă, totul este la superlativ, feeric şi minunat. Numai că această perioadă este şi cea mai scurtă. În scurt timp, începe ofilirea, când petalele încep să cadă, culorile să pălească, iar vigoarea să se diminueze, până la uscarea totală şi transformarea ei în ţărână.
Partea frumoasă este că Biblia promite răscumpărarea chiar şi a trupurilor noastre din robia stricăciunii. Dar până atunci, Pavel ne spune, că în timp ce trupul nostru îşi urmează drumul lui natural al ofilirii, în interiorul lui se petrece ceva extraordinar: ,,De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înoieşte din zi în zi.” (2Cor.4:16) În interiorul nostru se produce un proces invers procesului ofilirii trupului. Dacă trupul nostru îmbătrâneşte şi se trece cu fiecare zi din calendar, omul nostru dinăuntru se dezvoltă şi se face mai frumos cu fiecare filă a acestuia. Omul dinăuntru nu cunoaşte îmbătrânirea, ramolirea nici moartea. De aceea Biblia spune despre o categorie de oameni că ,,ei aduc roade şi la bătrâneţe, Sunt plini de suc şi verzi,” (Ps.92:14)
Partea cea mai importantă a discuţiei, este că după plecarea din lumea aceasta, frumuseţea noastră din cer va fi determinată strict de frumuseţea caracterului. Atât de frumoşi vom fi cât de frumos va fi caracterul nostru. Această afirmaţie nu este doar o idee îndrăzneaţă avansată de către un predicator zelos, ci este un adevăr susţinut de Cuvântul lui Dumnezeu. Vorbind femeilor, care totdeauna au avut o aplecare mai mare în ce priveşte dorinţa după frumuseţe fizică, Petru le spune: ,,Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule din aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia neperitoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.” (1Pet.3:3-4) Doar curăţia unui duh blând şi liniştit este nepieritoare şi de mare preţ înaintea Domnului. Despre Mireasa lui Cristos, Pavel ne spune, că în momentul de faţă, aceasta se găseşte în salonul se înfrumuseţare şi modelare corporală: ,,Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci Sfântă şi fără prihană.” (Efes.5:25-27) Mădularele monstrului despre care am vorbit în mesajele precedente, sunt pete şi zbârcituri de care Mireasa lui Cristos trebuie să se debaraseze, şi să se îmbrace în sfinţenie şi neprihănire. La nunta mileniilor, Mireasa lui Cristos, trebuie să se ridice la înălţimea Mirelui ei. În Apocalipsa, găsim scris că Ioan a auzit un glas strigând: ,,Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat. -(Inul subţire Sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” (Apoc.19:7-8) Iată deci în ce constă frumuseţea şi podoaba Miresei. Deasemenea, în scrisoarea adresată Bisericii din Pergam, celui ce va birui, Dumnezeu îi promite ceva foarte interesant: ,, Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” (Ap.2:17) Printre altele, celui ce va birui i se promite un nume nou. Dar oare are legătură cu ceva acest nume nou? În cultura ebraică, numele date copiilor aveau o semnificaţie deosebită, şi aveau o legătură strânsă cu felul de a fi, caracterul sau destinul copilului respectiv. În Biblie, Domnul Isus poartă aproximativ o sută de nume, şi toate acestea au legătură directă cu caracterul şi lucrarea Sa. Nu cumva numele pe care le vom purta în cer au legătură directă cu luptele şi biruinţele pe care le-am purtat aici pe pământ? Oare ce nume i s-ar potrivi cel mai bine lui Iosif? Eu cred că ,,fidelitate” sau ceva legat de biruinţa lui asupra ispitelor trupeşti. Dar lui Daniel? Eu cred că ,,integritate” sau ceva legat de hotărârea lui de a nu se spurca cu lucrurile din lumea aceasta. Dar celor trei tineri din Babilon? Eu cred că ,,statornicie” sau ceva legat de fermitatea lor în a rămânea în picioare cu însăşi preţul vieţii lor. Reţineţi, însă, un lucru foarte important: Sunt convins că în cer nimeni nu va purta numele ,,compromis”sau ,,căldicel” sau ,,prefăcătorie” sau ,,clevetire”. Astfel de nume vor purta cei din cealaltă tabără. În Apocalipsa, curva cea mare avea scris pe frunte: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” (Apoc.17:5), iar toţi cei care se lasă seduşi de ea vor purta pe frunte numele, semnul şi numărul ei.
În concluzie:
Una din dorinţele cu care ne-am născut, este dorinţa de a fi frumoşi şi de a ne căsători cu cea mai frumoasă persoană din univers. În special în perioada tinereţii, omul fie bărbat fie femeie, este deosebit de preocupat de modul în care arată. Băieţii, încep să fregventeze sălile de sport şi să tragă la fiare. Fetele, încep să fie toată ziua cu ochii pe cântar şi pe programele sălilor de modeling. Pentru cei mai mulţi tineri, criteriile de selecţie a partenerului de viaţă se reduc la aspecte ce ţin de trup. Tânărul însurăţel, este cuprins de o aşa mare vrajă, încât băiatul crede că s-a căsătorit cu o zeiţă coborâtă direct din Olimp, iar fata are impresia că l-a întâlnit direct pe fiul lui Zeus în persoană. Însă şocul nu întârzie să apară, când însurăţelul coboară cu picioarele pe pământ şi constată că partenerul său de viaţă este tot om, cu calităţi şi cu defecte. Pentru unii şocul este atât de mare încât ajung chiar la divorţ. Însă cei cu capul pe umeri, sau mai bine zis care au urechi şi pentru vocea lui Dumnezeu, vor învăţa că adevărata frumuseţe este frumuseţea caracterului. Dacă ne-am născut cu dorinţa de a fi frumoşi, înseamnă că putem fi frumoşi, şi dacă purtăm în noi dorinţa de a ne căsători cu cea mai frumoasă persoană din univers, înseamnă că lucrul acesta este posibil. Dumnezeu nu a pus în noi dorinţe ce nu pot fi împlinite. Diavolul nu ne-a dat dorinţe noi ci doar le-a pervertit pe cele existente. Noi putem dobândi o frumuseţe mult mai importantă şi mai durabilă decât frumuseţea fizică, şi care o influenţează şi pe aceasta. Deasemenea, noi ne putem căsători cu cea mai frumoasă persoană din univers, adică Domnul Isus. Dar chiar şi în familia pământească, noi putem experimenta frumuseţea pe toate planurile în măsura în care ne apropiem de modelul biblic: Cristos-Biserică, dupăcum spune Pavel: ,,Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci Sfântă şi fără prihană.” (Efes.5:22-27) În măsura în care bărbatul se aseamănă tot mai mult cu Cristos, iar femeia cu Biserica, este posibilă experimentarea frumuseţii pe toate planurile chiar şi în căsătoria pământească. Dar tot ce se întâmplă aici pe pământ, este o pregătire pentru marea căsătorie, a Bisericii cu Cristos. Însă până atunci trebuie să ne înfrumuseţăm şi să ne împodobim.
În mesajele următoare vom învăţa de ce şi cum ne putem îmbrăca în omul cel nou, creat de o frumuseţe ca frumuseţea lui Dumnezeu.

Un chip care trebuie cultivat (2)

În mesajul precedent am observat că lucrarea lui Dumnezeu în noi nu are doar o latură negativă, de golire a răului, ci şi una pozitivă, de umplere cu tot ce este bun. Ea nu se limitează doar la omorârea omului de tip vechi, ci şi la cultivarea omului de tip nou. Omorârea ,,monstrului” despre care am vorbit în mesajele precedente, nu realizează altceva decât să facă loc chipului celui nou care trebuie cultivat. De fapt, scopul final al lui Dumnezeu cu noi, este tocmai îmbrăcarea noastră în chipul făcut după asemănarea lui Cristos. Conform cu Coloseni, acest chip are următoarele dimensiuni sau mădulare: ,,îndurarea, bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, îngăduinţa, iertarea, pacea, supunerea, vorba plină de har, etc.
Există două întrebări care trebuie puse în acest punct al discuţiei noastre, şi la care va trebui să oferim un răspuns: De ce trebuie să cultivăm chipul cel nou în noi şi cum putem face aceasta? Iată deci subiectul rândurilor care urmează:
1. De ce trebuie să cultivăm în noi chipul cel nou?
,,Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţă, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.” (Coloseni 3:12-15)
Lucrul cel mai interesant în acest text biblic, este faptul că Pavel leagă acţiunea îmbrăcării noastre în omul cel nou, de două concepte teologice foarte importante: alegerea şi chemarea. ,,Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu” şi ,,Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup” Ce legătură are alegerea şi chemarea, cu îmbrăcarea noastră în omul cel nou? Oare nu cumva prin implicarea noastră fermă în îmbrăcarea omului nou, demonstrăm că facem parte dintre cei aleşi? Dacă nu suntem preocupaţi de cultivarea acestor calităţi spirituale, se mai poate spune despre noi: ,,Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu”? În Efeseni, apostolul Pavel afirmă că în Cristos, Dumnezeu ne-a ales ca să fim sfinţi şi fără prihană. (1:4) Oare poate fi separată alegerea de însăşi scopul ei? Dacă nu suntem preocupaţi să devenim sfinţi şi fără prihană, oare mai facem parte dintre cei aleşi? Răspunsul la aceste întrebări ni-l oferă Petru, în capitolul 1 din a doua sa epistolă. Să urmărim textul amintit: ,, Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate. De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos.” (2Petru 1:3-11)
După ce Petru afirmă că noi am primit de la Dumnezeu totul în ce priveşte viaţa şi evlavia, ne spune că trebuie să ne dăm toate silinţele să punem credinţa în acţiune, în vederea cultivării virtuţilor spirituale, care nu sunt altceva decât omul cel nou din Coloseni. Deci, conform lui Petru, a avea credinţă înseamnă a cultiva aceste virtuţi spirituale. Apoi ni se cere să ne întărim chemarea şi alegerea noastră. Dar cum putem face aceasta, decât implicându-ne cu toate silinţele în cultivarea virtuţilor spirituale? Conform lui Petru, prin implicarea noastră fermă în adăugarea prin credinţă a virtuţilor spirituale, noi confirmăm că suntem printre cei aleşi.
Aşadar de ce trebuie să ne implicăm în cultivarea omului nou? Pentru că în felul acesta demonstrăm că facem parte dintre cei aleşi. Cine nu are ca scop principal al vieţii, dobândirea virtuţilor spirituale menţionate în Coloseni, şi nu numai, nu face parte dintre cei aleşi. De fapt este şi absurd să credem că ar putea fi altfel. Noi am fost chemaţi să alcătuim un singur trup, şi toate calităţile spirituale menţionate în Coloseni, ne ajută să fim compatibili cu trăirea ca mădular al trupului lui Cristos. Îndurarea, bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, îngăduinţa, iertarea, pacea, supunerea, vorba plină de har, au sens doar în relaţii, iar noi am fost chemaţi să alcătuim un singur trup cu toţi credincioşii. Fără aceste calităţi spirituale nu suntem compatibili cu trăirea în Trupul lui Cristos. Doi fraţi care aici pe pământ nu au loc în aceeaşi biserică, oare vor avea loc în acelaşi cer? Nicidecum, cel puţin unul din ei va ajunge în iad. Dacă aici pe pământ nu ne deprindem cu bunătatea, iertarea, răbdarea, smerenia, etc, nu avem nici o şansă să fim în Trupul lui Cristos.
2. Cum putem cultiva omul cel nou.
Pe baza capitolelor 3 şi 4 din Coloseni, putem oferi mai multe răspunsuri la această întrebare. Putem cultiva omul cel nou în noi, prin a ne gândi şi a umbla după lucrurile de sus. Cuvântul lui Dumnezeu, locuind din belşug în noi are şi el un rol esenţial. Deasemenea ajutorul familiei şi al bisericii nu este deloc de neglijat. Rugăciunea, destul de mult pomenită în Coloseni, ne este de mare ajutor în această privinţă.
Dar în cele ce urmează, aş dori să răspundem la această întrebare pornind de la esenţă. Pentru aceasta aş dori să cităm un verset din capitolul 4: ,,Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.” (4:2) Întrebarea este: de ce trebuie să mă rog, şi încă cu stăruinţă? Sau, care este rolul rugăciunii în contextul cărţii Coloseni? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să pornim de la versetul cheie al epistolei: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (2:10) Din acest verset rezultă că noi avem totul deplin în El şi în ce priveşte cultivarea omului celui nou. Dar dacă noi avem totul deplin în El de ce trebuie să ne rugăm? Trebuie să ne rugăm tocmai pentru că noi avem totul deplin în El nu în noi. Dacă am avea totul deplin în noi nu ar fi nevoie să ne rugăm. Rugăciunea este dovada dependenţei noastre totale de Dumnezeu. Rugăciunea este arma celui care a înţeles că despărţit de Cristos nu poate face nimic. Apropo, de a trăi sub lege sau sub har: Cei care trăiesc sub lege nu se roagă, eventual se roagă rugăciunea fariseului, pe când cei care se roagă, demonstrează prin aceasta că ei sunt dependenţi în totalitate de harul lui Dumnezeu. Rugăciunea este ceea ce ne ţine legaţi de Cristos, de unde căpătăm resurse pentru a creşte în omul cel nou.
Dar versetul 2:10 mai conţine ceva foarte important care ne poate răspunde la întrebarea de ce trebuie să ne rugăm: ,,El este capul oricărei domnii şi stăpâniri” Despre ce domnii şi stăpâniri este vorba? Evident despre acelea care odinioară ne-au ţinut în captivitate: domnia fricii, domnia ruşinii, domnia păcatului, domnia diavolului, domnia firii, domnia oamenilor, domnia morţii, etc. Cristos a dezbrăcat aceste domnii şi stăpâniri de puterea lor asupra noastră, şi ne-a eliberat de ele: ,,A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (2:15) Dar întrebarea este, noi mai avem de a face cu aceste domnii şi stăpâniri? Răspunsul îl găsim în Efeseni 6: ,,Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti.” (Ef.6:12) Din momentul în care am fost eliberaţi de sub tirania domniilor şi stăpânirilor, din locurile cereşti, ele au devenit duşmanul nostru de moarte, iar noi am intrat într-un război spiritual permanent împotriva lor. Aceste domnii şi stăpâniri vor face totul spre a ne aduce din nou sub robie. Firea pământească va zice: Tu nu poţi să împlineşti voia lui Dumnezeu, pentru că tu eşti încă atras spre curvie, răutate şi lăcomie. Moartea va spune: tu eşti încă în mâinile mele şi eu fac ce vreau cu tine. Diavolul ne va şopti: tu încă eşti al meu. Păcatul ne va râde în nas zicând: eu încă te ţin legat. Aceste domnii şi stăpâniri vor căuta să ne acapareze din nou prin minciună, înşelăciune şi amăgire. Dar Isus Cristos este capul oricărei domnii şi stăpâniri, adică se află mai presus de toate. În acest caz, rugăciunea este mijlocul prin care purtăm lupta credinţei, adică prin care noi ne aducem fiinţa noastră la încredere în Cuvântul lui Dumnezeu nu în cel al diavolului. Fiind uniţi cu Cristos prin rugăciune, şi întărindu-ne în credinţă tot prin rugăciune, noi primim puterea şi resursele necesare spre a umbla în neprihănirea lui Dumnezeu.
În concluzie:
Pentru a putea trage o concluzie, aş dori să mai privim puţin la un verset cheie din Coloseni: ,,Astfel, deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu.” (Col.2:6-7) A cultiva în viaţa noastră virtuţile omului celui nou, înseamnă a umbla în Cristos. Umblarea în Cristos se realizează prin credinţă. Conform versetelor amintite, credinţa are o bază şi o luptă: Baza credinţei este Cuvântul lui Dumnezeu, iar lupta credinţei este rugăciunea. Temelia oricărui lucru este extrem de importantă. Temelia pe care noi ne bazăm credinţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Această temelie este foarte sigură, mai sigură chiar decât caldarâmul pe care călcăm: ,,Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” (Matei 5:18) Cu toate că credinţa are o bază atât de sigură, ea are şi o luptă de dus. Această luptă se datorează faptului că diavolul va veni mereu la noi, ca de altfel şi la Domnul Isus, şi va pune sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu. Lupta credinţei este aceea pentru a crede Cuvintele lui Dumnezeu nu cuvintele diavolului. Această luptă spirituală se poartă prin rugăciune. Acolo se rezolvă toate frământările, fricile şi îndoielile noastre. Acolo căpătăm certitudinea că ceea ce afirmă Dumnezeu este vrednic de încredere. De aceea Pavel afirmă că în credinţă se sporeşte prin mulţumiri. Mulţumirea este o dovadă a credinţei, a faptului că certitudinile au luat locul îndoielilor.
Credinţă înseamnă ca pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, şi în urma biruinţei asupra domniilor din locurile cereşti, prin rugăciune, să umblu prin Cristos, în faptele pregătite mai dinainte pentru mine: fapte de îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduinţă, iertare, pace, supunere, vorbă plină de har, etc.

Cunoaşterea lui Cristos 

Înainte de a începe efectiv să privim la Domnul Isus Cristos, aşa cum îl prezintă Pavel în Coloseni, aş dori să observăm, în epistolă, câteva aspecte generale legat de problema cunoaşterii lui Cristos.
1.Cunoaşterea lui Cristos se realizează numai prin Duhul Sfânt, pe fondul unei atitudini de rugăciune în faţa Scripturii.
Înainte ca Pavel să li-L propovăduiască colosenilor pe Cristos, a înţeles că trebuie să se roage pentru ei, ca Dumnezeu să li-L descopere: ,,De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voiei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu” (1:9-10) sau: ,,Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos,”(2:1-2)
În procesul cunoaşterii lui Cristos, rugăciunea trebuie să preceadă totdeauna propovăduirea. Cunoaşterea lui Cristos implică mai mult decât un exerciţiu intelectual, de însuşire a unor informaţii. Cunoaşterea lui Cristos implică luptă spirituală intensă, iar una din armele cu care aceasta poate fi câştigată este rugăciunea. Realitatea luptei spirituale pentru cunoaşterea lui Cristos, este dată de faptul că Diavolul nu doreşte ca oamenii să-L cunoască pe Cristos, sau doreşte să-L cunoască în mod greşit. Învăţăturile false din biserica din Colose, şi nu numai de acolo, sunt o dovadă în sensul acesta. Motivul pentru care Pavel lupta în rugăciunile sale pentru coloseni ne este redat prin cuvintele: ,,Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare.”(2:4) Diavolul are tot interesul ca învăţătura curată despre Domnul Isus să fie înlocuită cu vorbiri amăgitoare. Tehnica celui rău, în realizarea acestui scop, este să infiltreze printre credincioşi, lupi îmbrăcaţi în piei de oi, învăţători falşi specializaţi în vorbiri amăgitoare. Aceştia pornesc pe un fond biblic al adevărului, însă la un moment dat, strecoară în mod foarte suptil eroarea care deformează imaginea Cristosului biblic. Lupta spirituală implică detectarea falsului şi cererea puterii lui Dumnezeu în vederea ajungerii la cunoaşterea adevărului despre Cristos. În Efeseni Pavel spune: ,,De aceea şi eu, de când am auzit despre credinţa în Domnul Isus care este în voi, şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele. Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti,” (Efes.1:15-20) Iată deci, că pentru cunoaşterea Domnului Isus este nevoie de un Duh de înţelepciune şi de descoperire, pentru iluminarea ochilor inimii. Fără această lucrare a Duhului Sfânt, noi rămânem orbi la tâlcuirea Scripturii, la fel ca cei doi ucenici de pe drumul Emausului şi în acelaşi timp, suntem victime uşoare ale lucrărilor de rătăcire ale celui rău. Domnul Isus, înainte de moartea Sa, afirma despre lucrarea Duhului Sfânt următoarele cuvinte: ,,Când va veni mângîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.” (Ioan16:13-15) Fără intervenţia supranaturală a Duhului Sfânt la nivelul minţii şi inimii ascultătorilor, lucrarea de propovăduire a Evangheliei lui Cristos este zadarnică. Dar chiar şi pentru deschiderea oportunităţilor în ce priveşte propovăduirea Evangheliei este nevoie de lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. De aceea Pavel cere Bisericii din Efes să se roage ca Dumnezeu să deschidă uşi pentru Cuvânt: ,,Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii, şi pentru mine, ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei,” (Efes.6:18-19) Diavolul încearcă să pună tot felul de bariere şi piedici lucrării de propovăduire a Evangheliei, să fure sămânţa semănată, sau să aducă spinii îngrijorărilor lumii acesteia, pentru ca Cuvântul să ajungă neroditor şi oamenii să nu-L cunoască pe Cristos. În toată această luptă spirituală rugăciunea are un rol esenţial. De aceea Pavel înainte de a propovădui se roagă.
Aşadar, cine doreşte să-L cunoască cu adevărat pe Cristos trebuie să se apropie de Scriptură cu o atitudine de smerenie şi rugăciune, cerând Duhului Sfânt înţelepciune, descoperire, iluminare şi îndepărtarea obstacolelor ridicate de către cel rău în calea cunoaşterii. Omul care nu este călăuzit de Duhul Sfânt, ci de mândrie sau ambiţii personale nu are nici o şansă să ajungă la cunoaşterea lui Cristos, indiferent de performanţele sale intelectuale, ci eventual la cunoaşterea unei imagini deformate a lui Cristos, ceea ce este tot una cu erezia.
2. Cunoaşterea lui Cristos, are ca scop principal să devenim ca El.
Cunoaşterea lui Cristos nu vizează îmbogăţirea cunoştinţelor noastre intelectuale, ci transformarea vieţii întru asemănarea Lui. Recitind textul de la 1:9 în continuare, constatăm că scopul pentru care colosenii trebuia să-L cunoască pe Cristos, a fost formulat de Pavel astfel: ,, pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu: întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie,” (1:10-11) Cunoaşterea lui Cristos trebuie să ducă neapărat la schimbarea vieţii. Cunoaşterea dacă nu este convertită în caracter nu face altceva decât să atragă mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră.
De fapt, cunoaşterea lui Cristos nu este un scop în sine ci este metoda lui Dumnezeu prin care suntem transformaţi după chipul Său. Aşa ne învaţă Pavel în capitolul 3 al epistolei: ,,Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” (9-10) Omul nou păşeşte în această unire şi identificare cu Cristos, prin creşterea în cunoaşterea Lui. Această cunoaştere este mai mult decât una intelectuală. Ea presupune o aţintire a privirii asupra Chipului lui Cristos, prin credinţă, dupăcum spune tot Pavel corintenilor: ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2Cor.3:18) Cunoaşterea lui Cristos presupune vederea prin credinţă a slavei lui Cristos, şi transformarea noastră după chipul Lui prin Duhul Sfânt. Din contextul versetului citat, înţelegem că acest proces este asemănător cu cel trăit de către Moise pe Sinai. Trăirea lui Moise în prezenţa lui Dumnezeu, i-a afectat atât de mult strălucirea feţei, încât faţa lui Moise a început să semene cu a lui Dumnezeu, fiind nevoit să şi-o acopere cu o mahramă, pentru ca evreii să poată să-l privească. La fel trăirea noastră în Cristos, şi cu Cristos, în fiecare zi, ne afectează caracterul, până acolo că oamenii când se uită la noi, nu ne mai văd pe noi ci Îl văd pe Cristos în trăirea noastră. Dacă nu se întâmplă lucrul acesta este o mare problemă. Trăirea şi rămânerea cuiva în păcat, ridică mari semne de întrebare cu privire la cunoaşterea de Dumnezeu a acelei persoane. Tot corintenilor, Pavel se adresează astfel: ,,Nu vă înşelaţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.Veniţi-vă în fire, cum se cuvine, şi nu păcătuiţi! Căci Sunt între voi unii, care nu cunosc pe Dumnezeu: spre ruşinea voastră o spun.” (1Cor.15:33-34) Rămânerea în păcat şi în tovărăţiile rele, duce la autoânşelare în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu va conduce şi trebuie să conducă totdeauna la sfinţirea vieţii.
3.Cunoaşterea lui Cristos este esenţială deoarece Cristos reprezintă moştenirea sfinţilor în lumină.
,,mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină.” (1:12)
Care este moştenirea sfinţilor în lumină? Există o serie de versete în epistolă cât şi în alte cărţi ale Bibliei care ne arată foarte clar că Cristos reprezintă moştenirea sfinţilor în lumină. În 1:16 Pavel afirmă că toate lucrurile au fost făcute prin El şi pentru El. Expresia ,,toate lucrurile” ne include şi pe noi. Deci şi noi am fost creaţi prin El şi pentru El, sau cu alte cuvinte, El este moştenirea sfinţilor în lumină. În 3:10 Pavel afirmă că noi avem totul deplin în El, sau cu alte cuvinte El este moştenirea sfinţilor în lumină. Cu câţiva ani în urmă, pornind de la acest verset, am făcut o incursiune prin epistole pentru a descoperi care sunt lucrurile pe care le avem în El. Fără a avea pretenţia că lista este exhaustivă, am descoperit peste 150 lucruri distincte pe care le avem în Cristos. Vă încurajez să le căutaţi fiecare dintre dumneavoastră în epistole. La momentul potrivit vom discuta şi mai concret despre aceste lucruri. Deocamdată, vă propun să observăm că El este moştenirea sfinţilor în lumină.
Ideea că Dumnezeu reprezintă moştenirea poporului Său este întâlnită încă din Vechiul Testament. În timp ce Avraam aştepta împlinirea făgăduinţelor divine cu privire la ţară şi prunc, Dumnezeu i se adresează cu următoarele cuvinte: „Avrame, nu te teme; Eu Sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare.” (Gen.15:1) Moise când se vede pus în a alege între Dumnezeu şi ţara Canaanului rosteşte memorabilele cuvinte : „Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Ex.33:15) Cu alte cuvinte, mai bine în pustie cu Dumnezeu, decât în ţara unde curge lapte şi miere fără Dumnezeu. Cuvintele psalmiştilor sunt deasemenea grăitoare în acest sens. Marele împărat David se exprimă atât de frumos în Psalmul 16: ,,Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu, Tu îmi îndrepţi sorţul meu. O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ, o frumoasă moşie mi-a fost dată.” (v5-6) Asaf concluzionează în Psalmul 73: ,,Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi ceice-Ţi Sunt necredincioşi. cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.” (v26-28)
Dacă aşa stau lucrurile cu privire la moştenirea noastră, înseamnă că scopul vieţii noastre trebuie să fie ca cel declarat de Pavel: ,,Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucît şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi, care Suntem desăvârşiţi” (Fil.3:10-15)
În concluzie:
Sunt câteva lucruri esenţiale de care trebuie să ţinem cont când vorbim despre cunoaşterea lui Cristos:
În primul rând să nu uităm că pentru cunoaşterea lui Cristos se dă o mare luptă spirituală. Diavolul nu vrea ca noi să-L cunoaştem pe El. De aceea pentru cunoaşterea Lui nu sunt suficiente informaţiile şi o minte ageră. Pentru cunoaşterea lui Cristos avem nevoie de un Duh de descoperire din partea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să nimicească lucrările înşelătoare ale celui rău, iar Duhul Sfânt să ni-L descopere pe Cristos aşa cum este.
În al doilea rând, să nu uităm, cunoaşterea lui Cristos nu are ca scop final satisfacerea intelectului ci schimbarea caracterului. Dacă tot demersul nostru se reduce doar la acumulare de informaţii, singurul lucru pe care îl vom dobândi va fi o judecată mai aspră. Cunoaşterea trebuie să ducă neapărat la caracter.
În al treilea rând, să ne dedicăm total scopului cunoaşterii lui Cristos, deoarece El reprezintă moştenirea sfinţilor în lumină.

 

Biserica – trupul viu al lui Isus Hristos

Biserica secolului 21: se accentueazã relaţia personalã cu Dumnezeu, experimentarea credinţei personale, hotãrârea individualã de a-L urma pe Hristos etc. Acest lucru este esenţial şi absolut necesar pentru o credinţã puternicã şi sincerã, dar nu este suficient. Ea trebuie sã fie însoţitã de o învãţãturã completã şi biblicã despre bisericã, rolul şi poziţia fiecãruia în bisericã şi despre necesitatea de a aparţine unei biserici. Poate cã nouã ne place sã ne considerãm mai mult creştini decât oameni ai bisericii, şi accentuãm faptul cã Isus Hristos a murit „ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege” dar uitãm cã planul lui Dumnezeu este „sã-şi curãţeascã un popor ca sã fie al Lui.”

Domnul Isus iubeşte biserica. Nu ai cum sã-L iubeşti pe Domnul Isus şi sã dispreţuieşti sau sã ignori biserica. Dacã Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti ce iubeşte El, urãşti ce urãşte El. (nu poţi sã-i spui unui om cã-ţi place de el dar cã nu-ţi place de nevasta lui)Efeseni 5:25-27 „…Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţeascã, curãţind-o prin spãlarea cu apã prin Cuvânt, ca sã înfãţişeze înaintea Sa aceastã Bisericã slãvitã, fãrã patã, fãrã încreţiturã sau altceva de felul acesta, ci sfântã şi fãrã defect.” (exemplul negativ: tineri care dispreţuiesc biserica, care considerã cã n-au nevoie de bisericã pentru a fi nişte creştini adevãraţi, care considerã cã credinţa este o chestiune atât de privatã încât nu o mãrturisesc, nu vorbesc despre ea, nu cautã prezenţa celor care la rândul lor cred etc. încât pânã la urmã începi sã te îndoieşti de existenţa ei). Dumnezeu vrea sã iubim biserica, nu sã ne plângem de ea sau sã ne folosim de ea.

Biserica a fost instituitã de Dumnezeu. Prima referire despre bisericã se gãseşte în Matei 16:18 „Tu eşti Petru şi pe aceastã stâncã voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui.” Stânca pe care este ziditã biserica este afirmaţia lui Petru „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Hristos este temelia bisericii, sau, în altã metaforã, capul bisericii, iar biserica este, în prima situaţie, clãdirea bisericii, în a doua trupul bisericii. Biserica nu este o instituţie omeneascã aşa cum este o universitate, o bancã, un club. Omul a inventat o arhitecturã pentru bisericã, un stil de închinare…a fãcut multe lucruri reprobabile în numele Bisericii, dar acest lucru nu desfiinţeazã biserica, pentru cã ea nu a fost creatã de om ca sã poatã avea vreo autoritate asupra ei. Biserica în sensul biblic este comunitatea de oameni credincioşi puşi deoparte de Dumnezeu pentru a-L reprezenta în aceastã lume. Faptul cã de-a lungul secolelor Biserica s-a instituţionalizat, cã au intervenit alte motive decât cele spirituale (de exemplu politice, legate de putere sau de bani) sunt lucruri pe care nimeni nu le neagã, dar asta nu desfiinţeazã Biserica aşa cum a creat-o Dumnezeu, şi nu e de competenţa noastrã sã le dezbatem. Noi trebuie sã vedem care este sensul biblic al bisericii, şi sã dorim noi sã fim o bisericã aşa cum vrea Dumnezeu. Biserica este indestructibilã şi va exista veşnic. Ea va supravieţui acestui univers.În F.A. Când fariseii erau strânşi ca sã discute despre crestinii ce începuserã sã propovãduiascã credinţa în Isus, Gamaliel a spus un lucru care este valabil şi pentru bisericã: F.A. 5:38, 39 „Dacã planul sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va distruge; dar dacã este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea nimici.”

Biserica este condusã de Domnul Isus: El este capul (biserica ca trup), piatra unghiului (clãdire). Nimeni nu are dreptul de a stãpâni biserica lui Hristos în afarã de El. De aceea metaforele despre bisericã nu sunt o piramidã (care are un vârf şi o bazã), nu este un autobuz unde cineva conduce iar ceilalţi privesc liniştiţi pe geam în cãlãtoria prin aceastã viaţã. (detalii mai tarziu).

Biserica îşi primeşte creşterea de la Hristos. Mlãdiţele primesc creşterea de la viţã. (Ioan 15). Pavel spune: eu am semãnat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a fãcut sã creascã. Noi suntem lucrãtori împreunã cu Dumnezeu, dar lucrarea principalã o face Dumnezeu. Noi facem seminarii, conferinţe, ne gândim la metode de a aduce oameni în bisericã, toate sunt foarte utile, sunt necesare, dar sã nu uitãm cã nu sunt suficiente. Fãrã binecuvântarea lui Dumnezeu totul nu este decât un program care vine şi plecã şi este repede uitat. Noi trebuie sã facem tot ce depinde de noi omeneşte vorbind (1 Corinteni 11, 12 „Cãci nimeni nu poate sã punã o altã temelie decât aceea care este pusã şi care este Isus Hristos. Iar dacã cineva clãdeşte pe aceastã temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecãruia va fi datã pe faţã, ziua o va face cunoscutã, cãci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecãruia.” ) dar nu trebuie sã purtãm asupra noastrã responsabilitatea pe care numai Domnul o poate purta, altfel obosim în lucrare, suntem deznãdãjduiţi şi aşteptãm rezultate pe mãsura efortului nostru. Dar acesta nu este niciodatã o garanţie pentru o trezire spiritualã etc.

Biserica a fost instituitã de Dumnezeu dintr-un motiv (sau mai multe) cât se poate de clar(e). Dumnezeu nu este niciodatã arbitrar în ceea ce face. Uneori nu cunoaştem toate motivele acţiunilor Sale, dar referitor la bisericã Scriptura este cât se poate de clarã şi putem sã vedem exact de ce existã biserica, de ce avem nevoie de bisericã, de ce biserica are nevoie de noi, de ce viaţa de credinţã nu poate fi trãitã în afara bisericii etc. Dupã ce am vãzut poziţia lui Dumnezeu faţã de bisericã (Dumnezeu iubeşte Biserica) şi autoritatea cu care este investitã Biserica (este creaţia lui Dumnezeu de aceea ea nu poate fi distrusã sau contestatã de om şi nici un este opţionalã pentru credincios), mergem mai departe cercetând mai exact ce este biserica şi care este locul nostru în bisericã.

În Biblie existã douã metafore care denumesc biserica şi care ne ajutã sã înţelegem ce este biserica:
1. Biserica este o familie.
2. Biserica este un trup.

Biserica este o familie

Existã o greşealã destul de frecventã în viaţa de credinţã: oamenii acceptã învãţãtura despre naşterea din nou, chiar se nasc din nou, înţeleg lucrurile fundamentale ale credinţei, legate de mântuirea prin harul Domnului Isus Hristos dar…refuzã sã meargã mai departe, ca şi cum totul începe dar se şi terminã cu naşterea din nou, cu însuşirea unor noţiuni elementare despre credinţã. E ca şi cum un copil nou-nãscut rãmâne nou nãscut tot timpul şi refuzã sã creascã, ceea ce este nenatural şi chiar cumplit de dureros (pentru pãrinţi de ex.). Este contrar legilor naturii. Acelaşi lucru este valabil şi cu rãmânerea la statutul de creştin nou-nãscut: este împotriva legilor spirituale. Oprindu-se din creştere, viaţa nouã a unui creştin începãtor este stopatã, atrofiatã, stinsã şi în final moare. Planul lui Dumnezeu depãşeşte cu mult primii paşi pe care îi face un creştin începãtor, scopul lui este sã ajungem la starea de om matur, la mãsura staturii plinãtãţii lui Hristos. (Efeseni 4:3) Existã o ordine corectã în viaţa de credinţã, ordine pe care o vedem repetându-se de fiecare datã în Biblie atunci când oamenii primesc evanghelia Domnului Isus şi sunt nãscuţi din nou: cred în Isus Hristos, se boteazã şi devin membri ai bisericii, slujesc Domnului şi cresc în credinţã. (credinţa, botezul, creşterea). – citate din Faptele Apostolilor. Rick Warren are un joc de cuvinte legat de acest adevãr: believe, belong, become. Logica e clarã: mai întâi crezi şi te naşti din nou, apoi aparţii familiei spirituale şi prin sprijinul, grija, hrana spiritualã primitã de la bisericã ajungi sã creşti şi sã devii asemenea lui Hristos, scopul ultim al lui Dumnezeu
Primul lucru pe care îl face Dumnezeu în viaţa noastrã este sã ne ierte pãcatele, sã ne ofere astfel mântuirea şi sã ne nascã din nou prin Duhul Sfânt, deci sã ne ofere o viaţã nouã.
Urmãtorul lucru, urmare directã a naşterii din nou, este faptul cã începem sã aparţinem familiei lui Dumnezeu.(aşa cum un nou nãscut aparţine familiei în care s-a nãscut) Tatãl nostru este Dumnezeu (Gal. 3:26 „Cãci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus”), iar Isus este Fratele nostru ( Matei 12:49, 50 „Iatã mama mea şi fraţii mei. Cãci oricine va face voia Tatãlui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, sorã şi mamã”). De asemenea, alţi credincioşi devin fraţii şi surorile noastre şi prin urmare, Biserica devine familia noastrã spiritualã.

BOTEZUL

Este actul prin care te identifici cu familia lui Dumnezeu. El simbolizeazã multe lucruri: declarea publicã a credinţei în Hristos, identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui, moartea vieţii vechi şi începerea unei vieţi noi. Dar este şi un ritual prin care este sãrbãtoritã includerea credinciosului în familia lui Dumnezeu ( )
Botezul nu este o opţiune, este o poruncã (F.a. ) Poţi sã-l amâni, poţi sã te îndoieşti de necesitatea lui, poţi sã eziţi…toate aceste atitudini reflectã o problemã la nivelul credinţei: ruşinea de a mãrturisi public credinţa ta, ruşinea de a te identifica cu fraţii tãi în credinţã, mândria (n-am nevoie de bisericã), ignoranţa etc.
Botezul nu te face membru în bisericã, ci credinţa în Hristos; botezul este semnul vizibil al dedicãrii tale interioare faţã de Hristos şi faţã de biserica pe care Hristos o iubeşte; singura condiţie este credinţa, nu maturitatea.

Familia spiritualã are nişte caracteristici care depãşesc familia trupeascã în importanţã: relaţia noastrã cu fraţii credincioşi va continua în veşnicie, care presupun o legãtura mai durabilã, mai trainicã decât relaţiile de sânge care pot fi distruse prin divorţ, distanţã, îmbãtrânire, moarte. (Matei 12:50 „Cãci oricine va face voia Tatãlui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, sorã şi mamã.”)

Familia spiritualã satisface o nevoie adâncã care existã în fiecare om: nevoia de pãrtãşie, de a fi împreunã cu ceilalţi. Dumnezeu preţuieşte relaţiile, El este dragoste şi natura Lui (Sfânta Treime) este relaţionalã; viaţa unui creştin este definitã prin relaţiile cu ceilalţi creştini (Nu e bine ca omul sã fie singur); în Biblie nu existã exemple de creştini pustnici, izolaţi, care cautã sfinţenia şi maturitatea în afara bisericii; creştinul singur este un copil orfan, fãrã familie, privat de multe beneficii şi binecuvântãri pe care le aduce apartenenţa la o familie.
Relaţia cu Isus este personalã, dar nu privatã.

Pãrtãşia

Pãrtãşia este un cuvânt creştin, vine de la cuvântul a împãrtãşi, adicã a avea o experienţã comunã cu cineva, a face pãrtaş la o emoţie, trãire, experienţã, activitate etc. Dumnezeu ne cheamã la pãrtãşie. Viaţa a fost conceputã pentru a fi împãrtãşitã. Noi nu putem trãi singuri. Existã nevoie de pãrtãşie în familie, altfel nu mai este o familie, ei trebuie sã petreacã timpul împreunã, sã comunice sincer unii cu alţii, sã treacã împreunã prin bucurii sau tristeţi. Din punct de vedere spiritual se întâmplã acelaşi lucru.
Pãrtãşia înseamnã mai mult decât a participa la serviciile divine, a luat ceaiul împreunã sau a schimba trei cuvinte dupã un seminar. Pãrtãşia înseamnã „a experimenta viaţa împreunã” (dragoste altruistã, slujirea practicã, dãrnicia, mângâierea plinã de înţelegere şi toate celelalte porunci care se referã la relaţiile „unii cu alţii”)…..

Principii esenţiale ale unei pãrtãşii reale:

1. numãrul grupului de pãrtãşie (max. 10) Marcu 3:13 „A rânduit dintre ei doisprezece ca sã-i aibã cu Sine.”

2. sinceritatea (a comunica de la inimã la inimã: a fi cinstit în legãturã cu cine eşti, a-ţi exprima sentimentele, îndoielile, temerile, a recunoaşte slãbiciunile, a solicita ajutorul şi rugãciunile celorlalţi; opusul este fãţãrnicia, politeţea superificialã, impresia cã toate sunt bine etc.) 1 Ioan 1:7 „Dar dacã umblãm în luminã, dupã cum El Însuşi este luminã, avem pãrtãşie unii cu alţii.” Întunericul ascunde rãnile, cãderile, temerile, eşecurile şi defectele, lumina scoate totul la ivealã şi recunoaştem cine suntem. E nevoie de curaj şi de smerenie ca sã depãşim frica de fi expuşi, rãniţi, respinşi, judecaţi. Numai aşa putem fi sãnãtoşi din punct de vedere spiritual şi emoţional. Iacov 5:16 „Mãrturisiţi-vã unii altora pãcatele şi rugaţi-vã unii pentru alţii ca sã fiţi vindecaţi.”

3. reciprocitate Reciprocitatea înseamnã a da şi a primi, a împãrţi responsabilitãţile, a purta sarcinile unii altora. Romani 1:12, 13 „..sã fim mângãiaţi laolaltã în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celãlalt, atât a voastrã cât şi a mea.” Biblia porunceşte responsabilitatea reciprocã, încurajarea reciprocã, slujirea reciprocã şi cinstirea reciprocã. Efeseni 6:2 „Purtaţi-vã sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Hristos.” (exemplu: evanghelizarea împreunã) Existã foarte multe îndemnuri însoţite de precizarea: unii pentru alţii, unii altora. Tot ce facem trebuie sã fie spre zidirea tuturor.

4. simpatie (empatie) Coloseni 3:12 „…îmbrãcaţi-vã cu o inimã plinã de îndurare, cu bunãtate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungã rãbdare.” Fiecare om are nevoie sã fie înţeles şi sã i se împãrtãşeascã sentimentele. Domnul Isus spune cã noi trebuie sã plângem cu cei care plâng şi sã ne bucurãm cu cei care se bucurã. Este mai mult decât a oferi soluţii facile, reţete imediate care sã rezolve orice problemã. Oamenii au nevoie sã fie ascultaţi, înţeleşi, mângâiaţi, compãtimiţi. De multe ori suntem prea grãbiţi şi nu avem rãbdare sã înţelegem şi sã simpatizãm cu oamenii, sã-i înţelegem. Rick Warren spunea cã cel mai profund nivel al simpatiei este pãrtãşia suferinţei. În momentele de crizã, de necaz, de nesiguranţã avem cel mai mult nevoie unii de alţii doarece în acele momente credinţa noastrã se clatinã, şi avem nevoie de prieteni credincioşi care sã ne susţinã, sã ne încurajeze.

5. iertare, milã Coloseni 3:13 „Îngãduiţi-vã unii pe alţii şi, dacã unul are sã se plângã de altul, iertaţi-vã unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vã şi voi.” Suntem cu toţii oameni imperfecţi, putem sã greşim în multe feluri, şi invitabil acest lucru se întâmplã atunci când petrecem mai mult timp împreunã. Toţi ne poticnim, cãdem şi avem nevoie de ajutor. Resentimentele şi supãrarea distrug pãrtãşia. Iertarea o învãţãm de la Dumnezeu; ceea ce le iertãm celorlalţi nu va fi niciodatã mai mult decât ne-a iertat Dumnezeu nouã. Iertarea trebuie fãcutã imediat, iar rãzbunarea nu are ce cãuta în viaţa unui creştin.

6. înţelegerea diferenţelor 10% din oameni sunt mai dificili decât ceilalţi 90%. Într-o bisericã oamenii pot fi foarte diferiţi în ceea ce priveşte nevoile spirituale şi emoţionale. Au un comportament care ne poate pãrea iritant, sunt nesiguri, plin de îndoialã, nu ştiu sã socializeze sau sã lege prietenii, sunt inconsercvenţi etc. Fiecare dintre noi este unic prin temperament şi educaţie, de aceea nu existã o compatibilitate perfectã. Dificultãţile care apar într-o bisericã sunt o ocazie de creştere şi un test continuu al caracterului nostru, ele sunt spre binecuvântarea noastrã şi a celor care „necesitã un har suplimentar”. Într-o familie relaţiile nu se bazeazã pe simpatie, frumuseţe, inteligenţã, împãrtãşirea gusturilor etc., ci pe natura relaţiilor dintre membri: aparţinem unii altora şi cu toţii aparţinem lui Dumnezeu. Dacã facem efortul de a înţelege oamenii vom vedea cã existã motive pentru care unii oameni sunt altfel: mediul în care au trãit, suferinţele prin care au trecut. Romani 15:1 „Noi care suntem tari suntem datori sã rãbdãm slãbiciunile celor neputincioşi şi sã nu ne plãcem nouã înşine.” Romani 14:1 „Primiţi pe cel slab în credinţã fãrã sã-i judecaţi întrebãrile îndoielnice” Aceste îndemnuri ne feresc de judecatã, dispreţuire, şi ne îndeamnã la dragoste şi acceptare a oricãrui om. Multe din dificultãţile care apar în relaţiile dintre noi nu au legãturã cu pãcatul, ci cu diferenţele de temperament.

7. asumarea responsabilitãţii Dacã ne pasã suficient de mult vom spune adevãrul în dragoste. De multe ori fugim de conflicte şi pãstrãm o pace şi o armonie aparentã. Frica şi lipsa de sinceritate împiedicã pãrtãşia. Galateni 6:1 „Fraţilor, chiar dacã un om ar fi prins în vreo greşealã , voi care sunteţi duhovniceşti sã-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca sã nu fi ispitit şi tu.” Sinceritatea este temelia intimitãţii; conflictele muşamalizate creeazã frustrare şi bariere adânci între noi. Noi trebuie sã apreciem mai mult sinceritatea decât mãgulirea sau lauda. Sinceritatea nu-ţi dã însã voie sã spui tot ce vrei si cum vrei sau când vrei. Existã un moment potrivit în care un conflict poate fi rezolvat. Vorbele nechibzuite pot provoca rãni adânci şi în loc sã-l câştigi pe fratele tãu, poţi sã-l pierzi. 1 Timotei 5:1, 2 „Nu mustra cu asprime pe un bãtrân, ci sfãtuieşte-l ca pe un tatã; pe tineri, ca pe nişte fraţi; pe femeile bãtrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toatã curãţia.” Efeseni 4:15 „Spunând adevãrul în dragoste, sã creştem în toate pânã la Cel care este Capul, Hristos.”

8. evitarea bârfei Bârfa submineazã încrederea şi face mult rãu relaţiilor dintre oameni. Existã lucruri pe care nu le putem încredinţa sau mãrturisi altora, şi în loc sã vorbim despre o problemã, Dumnezeu ne îndeamnã sã o rezolvãm direct cu persoana implicatã.

9. regularitatea Pãrtãşia adâncã nesesitã timp, relaţiile adânci se construiesc în timp. Faptul de a ne întâlni cu ceilalţi trebuie sã devinã un obicei, întâlnirile trebuie sã fie frecvente. Acest lucru presupune sã mergi la întâlnire chiar dacã nu ai dipoziţia necesarã. Dacã consideri pãrtãşia şi relaţiile mai importante decât dispoziţia ta, atunci te duci. Creştinii din primele secole se întâlneau zilnic.

Biserica ca trup

Dumnezeu ne cheamã sã credem dar şi sã aparţinem bisericii, familiei spirituale sau trupului lui Hristos. Romani 12:5 „…noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mãdulare unii altora.” Noi suntem aşezaţi împreunã, zidiţi împreunã, moştenitori împreunã, adunaţi împreunã şi vom fi rãpiţi împreunã.

1. Viaţa Trupul ne duce la ideea de organism viu iar fiecare membru este un organ vital, o parte indispensabilã a Trupului, parte legatã de celelalte. Organul nu poate sã funcţioneze dacã nu este legat de trup. El se va usca şi va muri, la fel este şi cu credinţa, fãrã o legãturã vitalã cu biserica, credinţa noastrã se usucã şi moare. O bisericã localã are o putere de viaţã care este trasmisã fiecãrui membru. Persoana care spune cã nu are nevoie de bisericã este ori mândrã, ori ignorantã.

2. Rolul Trupul este cel care dã semnificaţie şi funcţie mãdularului şi nu invers. Fiecare mãdular are un rol specific. Dacã nu facem parte din trupul lui Hristos noi ratãm scopul pe care Dumnezeu l-a dat vieţii noastre.

3. Pãrtãşia 1 Corinteni 12:26 „Dacã un mãdular suferã, toate mãdularele suferã împreunã cu el; dacã un mãdular este cinstit, toate mãdularele se bucurã împreunã cu el.” Nu poţi fi legat de Cap dacã nu eşti legat de tot trupul, şi invers. Eşti unic, dar valoarea ta este completatã de rolul pe care îl ai în raport cu ceilalţi.

Creştinii ca mãdulare:

1. fiecare este indispensabil 1 Cor. 12:21 „Ochiul nu poate sã zicã mâinii „nu am nevoie de tine”; nici capul nu poate sã zicã piciorelor: „N-am nevoie de voi”” Oamenii au nevoie sã le fie confirmatã valoarea. Tuturor ne place sã fie nevoie de noi. Nu ne place sã ne simţim inutili. Nici nu suntem…Locul nostru nu poate fi luat de altcineva înaintea lui Dumnezeu. Sigur, în bisericã oamenii vin şi pleacã, dar înaintea lui Dumnezeu eşti de neînlocuit.

2. fiecare are importanţã egalã Existã o lege a compensaţiei prin care Dumnezeu are grijã ca nici un mãdular sã nu se simtã desconsiderat. 1 Cor. 12:22, 23 „…mãdularele trupului care par mai slabe sunt necesare. ªi pãrţile trupului care par vrednice de mai puţinã cinste, le îmbrãcãm cu mai multã cinste. ªi pãrţile mai puţin frumoase sunt cele mai împodobite.”

3. fiecare mãdular are un dar (rol, funcţie) 1 Cor. 12: 4, 5 „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn.” Nu existã om care sã nu poatã fi util în lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie sã descoperim darul pe care Dumnezeu ni l-a dat şi sã-l folosim. Nu existã mãdular inutil.

4. fiecare mãdular îşi foloseşte darul pentru zidire Darul nu îţi este dat spre lauda ta şi spre satisfacţia pesonalã, ci pentru zidirea şi creşterea celorlalţi. 1 Cor. 12:7 „ªi fiecãruia i se dã manifestarea Duhului spre folosul tuturor.” Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Unii spun: n-am nici un dar, sunt prea timid sã-mi folosesc darul, în bisericã trebuie sã fim smeriţi şi sã stãm la locul nostru, sã nu ne credem prea importanţi etc. Aceasta este o falsã smerenie (desconsiderarea, sentimentul inutilitãţii) etc. Smerenia înseamnã sã te gândeşti mai mult la cei de lângã tine decât la tine însuţi. Nevalorificându-ne darul pe care Dumnezeu l-a pus noi, îi privãm pe ceilalţi de slujirea, zidirea şi ajutorul nostru. Rolul nostru în bisericã nu are legãturã cu smerenia sau mândria, ci cu mãsura de credinţã pe care ne-o dã Domnul fiecãruia. Efeseni 4:11, 12 „ªi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evaghelişti, pe alţii pãstori şi învãţãtori, pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.”

Creşterea spiritualã este imposibilã în izolare şi singurãtate. Nici prezenţa la serviciile divine nu este suficientã. Fiecare membru trebuie sã participe la întreaga viaţã a bisericii locale. Maturitatea realã se manifestã prin relaţii. În singurãtate poţi sã studiezi Biblia, poţi sã asculţi predici, poţi sã te uiţi la filme creştine etc, dar nu vei putea creşte decât interacţionând cu oameni pãcãtoşi ca şi tine. Noul Testament ne porunceşte: sã ne iubim unii pe alţii, sã ne rugãm unii pentru alţii, sã ne încurajãm unii pe alţii, sã ne sfãtuim unii pe alţii, sã ne slujim unii pe alţii, sã ne acceptãm unii pe alţii, sã ne învãţãm unii pe alţii, sã ne cinstim unii pe alţii, sã ne purtãm poverile unii altora, sã ne iertãm unii pe alţii, sã ne supunem unii altora, sã ne dedicãm unii altora.. Pe lângã Biblie, pentru a creşte avem nevoie de alţi credincioşi; creştem mai repede şi mai puternici dacã învãţãm unii de la alţii şi dãm socotealã unii altora. Creşterea ne fereşte de cãderi, oscilãri, îndoieli: Efeseni 4:14 „…ca sã nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi-n colo de orice vânt de învãţãturã, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rãtãcirii.” Caracteristica copilului este imaturitatea, lipsa de dicernãmânt, oscilaţia, sunt instabili (trec de la entuziasm la deprimare, iau o hotãrâre şi nu o duc pânã la capãt) şi uşor de înşelat (un bun orator îi poate convinge, nu au capacitatea de a filtra mesajul, aleargã mereu dupã ultima carte sau ultimul mesaj care le propune spiritualitate instantanee) Creşterea noastrã urmãreşte un scop clar: pregãtirea noastrã pentru slujire. Efeseni 4:12 „Pentru desãvârşirea sfinţilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” Dumnezeu vrea sã slujim, vrea sã ne foloseascã, şi în acest scop de a creşte. Acest lucru nu înseamnã cã încep sã slujesc atunci când sunt perfect pregãtit, ci slujind mã pregãtesc, mã maturizez, pentru ca în final, toate lucrurile care acţioneazã asupra mea (studierea cuvântului lui Dumnezeu, relaţiile cu fraţii, practica mea în slujire) cã conveargã spre o maturizare şi mai mare. Matur nu înseamnã perfect, ci complet.

Dumnezeu ne cere dedicare faţã de bisericã:

Dumnezeu ne cere sã iubim Biserica: dragostea de Dumnezeu este doveditã de dragostea faţã de fraţi. 1 Ioan 4:12 „Nimeni n-a vãzut vreodatã pe Dumnezeu; dacã ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rãmâne în noi şi dragostea Lui este desãvârşitã în noi.”

Dumnezeu ne cere sã ne sacrificãm pentru Bisericã 1 Ioan 3:16 „Noi am cunoscut dragostea prin aceea cã El ªSi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie sã ne dãm viaţa pentru fraţi.”

Dumnezeu ne cere sã investim în Bisericã. 1 Tim.4:14 „Nu fi nepãsãtor de darul care este în tine…Ocupã-te cu aceste lucruri, fii în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta sã fie evidentã petru toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învãţãturii. Stãruie în aceste lucruri, cãci fãcând aşa, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultã.” Romani 12:7 „Cine este chemat la o slujbã, sã se ţinã de slujba lui. Cine învaţã pe alţii, sã se ţinã de învãţãturã. Cine înseamnã, sã se ţinã de îndemnare. Cine sã, sã dea cu inimã largã. Cine conduce sã fie cu grijã. ..”

Dumnezeu ne cere sã aparţinem unei biserici locale. Toate referirile la bisericã din N.T. sunt la adresa unor biserici locale, cu mici excepţii. Slujirea într-o bisericã, consecvenţa, maturizarea pesonalã şi relaţiilor în timp mã ajutã sã aduc roadã şi sã fiu eficient în slujirea Domnului. Spuneţi stop migrãrilor dintr-o bisericã în alta, investiţi într-un singur loc şi rãmâneţi pe baricadã şi în situaţii dificile pentru cã ele sunt spre creşterea noastrã.

Dumnezeu alege biserica în care sã slujim, nu noi. Dacã o facem noi, cu siguranţã am alege dupã criterii subiective (îmi place, nu-mi place), plec când vreau sau când lucrurile încep sã devinã prea serioase. Suveranitatea lui Dumnezeu vizeazã şi acest lucru. Domnul poate sã ne cheme sã slujim ca misionari, sã întemeiem noi o bisericã, sã ne integrãm în altã bisericã, dar totul dupã voia Lui nu dupã bunul meu plac. El ştie cel mai bine în ce bisericã e bine sã slujesc şi în ce bisericã vrea sã mã creascã.

Unde este creierul profesorului

Prin credinţã…

Un profesor de filosofie, ateu, vorbeşte clasei sale despre ce spune ştiinţa în legãturã cu Dumnezeul Atotputernic. El îi spune unuia dintre studenţi, devenit de curând creştin, sã se ridice în picioare …

Profesorul: Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
Studentul: Da, domnule!
P: Deci crezi în Dumnezeu?
S: Absolut, domnule!
P: Dumnezeu este bun?
S: Bineînţeles!
P: Dumnezeu este Atotputernic?
S: Da!
P: Fratele meu a murit de cancer, deşi s-a rugat lui Dumnezeu sã-l vindece. Majoritatea oamenilor din lumea aceasta ar încerca sã ajute pe cineva care este bolnav, dar Dumnezeu nu a fãcut-o. Cum este atunci Dumnezeu bun?
Studentul tace.
P: Nu poţi rãspunde, nu-i aşa? Hai sã vedem din nou, tinere prieten. Este Dumnezeu bun?
S: Da.
P: Este Satan bun?
S: Nu.
P: De unde vine Satan?
S: De la Dumnezeu?
P: Exact! Spune-mi, fiule, existã rãu în aceastã lume?
S: Da!
P: Rãul este peste tot, nu-i aşa? Si Dumnezeu a fãcut tot ce existã. Corect?
S: Da.
P: Atunci cine a creat rãul?
Studentul nu rãspunde.
P: Existã boalã? Imoralitate? Urã? Urâţenie? Toate aceste lucruri îngrozitoare existã în lume, nu-i aşa?
S: Da, domnule!
P: Deci cine le-a creat?
Studentul nu are nici un rãspuns.
P: Stiinţa spune cã avem cinci simţuri cu care obişnuim sã cunoaştem şi sã observãm lumea din jurul nostru. Spune-mi, fiule…L-ai vãzut vreodatã pe Dumnezeu?
S: Nu, domnule.
P: Spune-ne, L-ai auzit vreodatã pe Dumnezeu?
S: Nu, Domnule.
P: L-ai pipãit vreodatã pe Dumnezeu, L-ai gustat pe Dumnezeu, L-ai mirosit pe Dumnezeu? Ai avut vreodatã vreo percepţie senzorialã în legãturã cu Dumnezeu?
S: Nu, Domnule, mi-e teamã cã nu.
P: Cu toate acestea, tot mai crezi în El?
S: Da.
P.: Conform protocolului empiric, testabil, demostrabil, ştiinţa spune cã Dumnezeul tãu nu existã. Ce spui despre asta, fiule?
S: Nimic. Eu doar am credinţã. Da, credinţã. Si aceasta este problema pe care o are ştiinţa.
Domnule profesor, existã un lucru numit cãldurã?
P: Da.
S: Si existã un lucru numit rãcealã?
P: Da.
S: Nu, domnule, nu existã.
În amfiteatru s-a fãcut foarte linişte la aceastã rãsturnare de situaţie.
S: Domnule, poţi avea pierderi de cãldurã, chiar mai multã cãldurã, supercãldurã, megacãldurã, puţinã cãldurã sau deloc. Dar nu poţi avea ceva numit rece. Putem sã avem -273.15 oC, dar nu putem sã mergem mai departe de atât. Nu existã un astfel de lucru numit rece. Rece este doar un cuvânt folosit pentru a descrie absenţa cãldurii. Nu putem mãsura rãceala. Cãldura e energie. Recele nu este opusul cãldurii, domnule, ci absenţa ei.
S: Dar ce spuneţi despre întuneric, domnule? Existã un astfel de lucru numit întuneric?
P: Da. Ce este noaptea dacã nu întuneric?
S: Vã înşelaţi din nou, domnule. Întunericul este absenţa a ceva. Puteţi avea luminã slabã, luminã normalã, luminã strãlucitoare, flash de luminã…Dar dacã nu ai luminã în mod constant, nu ai nimic şi acest nimic e numit întuneric, nu-i aşa? În realitate, întunericul nu existã. Dacã ar exista, am fi în stare sã facem întunericul mai întunecos, nu-i aşa?
P: Si ce anume vrei sã arãţi cu asta, tinere?
S: Ceea ce vreau sã demonstrez este cã premisa dumneavoastrã filosoficã este şubredã.
P: Subredã? Poţi sã explici?
S: Domnule, dumneavoastrã construiţi pe o premisã a dualitãţii. Dumneavoastrã susţineţi cã existã viaţã şi moarte, un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rãu. Gândiţi conceptul de Dumnezeu ca ceva finit, ceva ce poţi mãsura. Domnule, ştiinţa nu poate explica un gând. Se foloseşte de electricitate şi magnetism, dar nu a înţeles-o pe deplin pe nici una dintre ele. (…) Moartea nu este opusul vieţii: doar absenţa acesteia. Acum, spuneţi, Dumneavoastrã îi învãţaţi pe studenţi cã ei au evoluat din maimuţe?
P: Dacã te referi la procesul de evoluţie natural, da, bineînţeles.
S: Aţi putut observa evoluţia cu proprii dumneavoastrã ochi?
Profesorul dã din cap cu un zâmbet, începând sã înţeleagã spre ce merge argumentul lui.
S: De vreme ce nu aţi observat niciodatã procesul evoluţiei în curs şi nici mãcar nu puteţi dovedi cã acest proces continuã şi azi, nu-i aşa cã predicaţi opinia? Nu sunteţi un om de ştiinţã, ci mai degrabã un predicator?
Încãperea este în linişte deplinã. Profesorul se uitã fix la student, cu o faţã impenetrabilã.
S: Este cineva în clasã care a vãzut creierul profesorului?
S: Este cineva care sã fi auzit creierul profesorului, sã-l fi pipãit, sã-l fi mirosit? Se pare cã nu e nimeni…deci, potrivit cu regulile empirice, stabile, demonstrabile, ştiinţa spune cã dumneavoastrã nu aveţi creier, domnule. Cu tot respectul, domnule, cum putem avea încredere în cursurile dumneavoastrã?
P: Cred cã va trebui sã le acceptaţi prin credinţã, fiule.
S: Asta este, domnule. Legãtura dintre om şi Dumnezeu este CREDINTA. Doar aceasta ţine lucrurile în viaţã şi în mişcare.

Esti trist?

I’m feeling blue…Este o expresie cunoscută din cântece, filme. Poate fi melancolie, lipsă de chef, o scădere a tonusului…Eşti trist şi aştepţi să treacă şi ziua asta. Motivul…nici tu nu-l mai ştii. Ceva te-a deranjat…sau aşa te-ai trezit de dimineaţă şi nimic nu ţi-a schimbat dispoziţia. Sau poate plouă afară, şi într-o zi ca asta numai trist poţi fi. Te gândeşti că ai greşit opţinea? Poate tristeţea ta e mai adâncă, are un motiv întemeiat, iar eu vorbesc de melancolie şi ploaie? Tristeţea poate să însoţească alte emoţii, sau poate să însemne orice. Poţi fi puţin trist şi când eşti bucuros. Poţi fi trist după ce ai trecut printr-un eveniment important, un succes, un examen luat. Sau poate fi oboseala sau plictisul.

Nu ştiu unde te regăseşti în această listă. Dar sfatul meu este să profiţi de această dispoziţie, pentru că te va ajuta să devii puţin mai profund decât eşti de obicei şi să-ţi pui nişte întrebări mai serioase despre viaţa ta. Este nevoie şi de astfel de momente în viaţa ta. Poate te-a luat valul şi nu ştii în ce direcţie mergi. E momentul să-ţi evaluezi viaţa: principiile după care trăieşti, prietenii pe care îi ai, atitudinea în faţa dificultăţilor, ce fel de om eşti…sau ai devenit. Poate este nevoie de nişte schimbări în viaţa ta. Biblia vorbeşte despre un tip de tristeţe cu efecte dintre cele mai pozitive: tristeţea care duce la pocăinţă. Ştiu că nu-ţi place cuvântul, dar el înseamnă un lucru foarte simplu: îţi evaluezi viaţa, vezi ce nu-ţi place şi începi să faci schimbări. Şi ca să mergi la sigur, Îl întrebi pe Dumnezeu. El ştie cel mai bine de ce schimbări este nevoie în viaţa ta. De fapt, Biblia este destul de exclusivistă. Acesta este singurul motiv pentru care tristeţea este acceptată. Şi dacă stai să te gândeşti bine, are dreptate. Păcatul este ceea ce îţi afectează sufletul, prin urmare e cea mai serioasă problemă, şi rezolvarea ei depinde de atitudinea ta: să-l recunoşti, să-l mărturiseşti şi să renunţi la el. Pentru orice alt motiv de tristeţe, apelează la Dumnezeu. El are grijă de copiii Lui.

Dacă tristeţea ta nu are o cauză spirituală, dacă este pur şi simplu o dispoziţie, atunci îţi dau un sfat practic. Nu o băga în seamă. Poartă-te ca şi cum nu ai fi trist. Fă ce ai de făcut, du-te unde trebuie să te duci, rezolvă toate problemele pe care le ai de rezolvat, îndură-ţi tristeţea cu stoicism şi nu o lăsa să te copleşească sau să evolueze într-o adevărată depresie. Cu siguranţă, mâine va fi mai bine.

Esti singur?

Dacă ai ales această opţiune înseamnă că ai nevoie de cineva care să te înţeleagă, să te asculte sau măcar să stea în tăcere alături de tine. O privire de încurajare, un zâmbet, un SMS uneori sunt suficiente pentru ca această stare să dispară. Alteori e nevoie de o discuţie mai profundă, un ajutor real, o participare sinceră. Poate astăzi n-ai avut parte de nici una dintre ele.

Este greu să anticipezi toate situaţiile sau cauzele singurătăţii tale. Cu siguranţă că starea ta de singurătate se datorează şi unor lucruri independente de tine, dar este ceva ce tu poţi face. Când ne simţim singuri ne pândeşte o primejdie destul de mare, aceea de ne autocompătimi şi de a găsi vinovaţi pentru starea noastră. Primul lucru pe care îl poţi face este să nu te laşi copleşit de aceste sentimente. Analizează-ţi cu luciditate situaţia şi vezi dacă poţi identifica cauzele impasului tău. Răspunde-ţi la câteva întrebări: “Am neglijat cumva relaţiile cu acele persoane care sunt cu adevărat importante pentru mine? Cât am investit în ultimul timp în acele relaţii? Sunt o persoană sociabilă, am acele calităţi care să îi facă pe oameni să se apropie cu încredere de mine? Nu cumva sentimentele de frustrare sau de mânie pe care le resimt îi înstrăinează şi îndepărtează pe ceilalţi?” Cineva spunea: “Oamenii se simt singuri pentru că ei construiesc ziduri în loc de poduri”. Lipsa de comunicare sinceră cu cei din jurul tău face imposibilă participarea şi implicarea lor în viaţa ta. Tăcerea poate construi un zid ce nu poate fi dărâmat decât prin curajul de a vorbi deschis şi sincer.
Sau dificultăţile pe care le ai în a stabili relaţii afective apropiate cu oamenii se datorează atitudinii defensive pe care o ai faţă de ei. Teama de intimitate, teama de a fi cunoscut, de a fi respins sau de a fi rănit sunt tot atâtea motive de a-i ţine pe oameni la distanţă. Singurătatea este dureroasă, dar nu cumva mai dureroasă pentru tine este vulnerabilitatea în faţa altora? Şi ca să ajungem într-un punct final al cauzelor singurătăţii, să menţionăm un motiv care s-ar putea să fie, în cazul tău, adevărata problemă. Singurătatea provine de cele mai multe ori din necunoaşterea sau înstrăinarea de Dumnezeu. Sf. Augustin s-a rugat: “Tu ne-ai făcut pentru Tine, şi inima omului nu-şi găseşte odihna până nu se odihneşte în Tine.” Poate problema ta este o adâncă singurătate existenţială ce nu poate fi rezolvată decât prin umplerea golului din inima ta cu prezenţa lui Dumnezeu .

Aş putea să-ţi dau nişte sfaturi care rezultă firesc din tot ce am spus până acum: investeşte mai mult în relaţiile cu ceilalţi, ia tu iniţiativa şi dă dovezi simple de prietenie faţă de cei de la care aştepţi atenţie şi preocupare; comunică sincer şi deschis, oamenii nu pot ghici ce este în inima ta; fă-ţi un plan de a lupta împotriva singurătăţii pe paşi mici (invită-ţi colegii la un film, sport, cofetărie etc.). În acelaşi timp, nu aştepta ca oamenii să-ţi satisfacă nevoile, punând asupra lor sarcini şi solicitări care-i vor face să fugă de tine. Soluţia pentru nevoile adânci ale sufletului tău este alta. Şi o găseşti în Dumnezeu. Există în relaţia pe care o avem cu Dumnezeu o pace interioară ascunsă pe care o poţi gusta şi tu. Harul mântuitor al Domnului Isus Hristos te face să te simţi acceptat exact aşa cum eşti, iar dragostea Lui necondiţionată te ajută să laşi deoparte toate mecanismele de autoapărare şi să dezvolţi o relaţie bazată pe sinceritate deplină şi implicare maximă, fără teama de a fi rănit sau dezamăgit.
În loc de încheiere: “În ultimă instanţă, responsabilitatea pentru singurătatea noastră ne revine nouă…Primul pas în zdrobirea singurătăţii este să o privim în faţă şi să acceptăm responsabilitatea de a-i face faţă.” (Ellison)

Esti plictisit?

Tuturor ni se întâmplă…Ceea ce ne producea înainte entuziasm, acum ni se pare anost şi lipsit de semnificaţie. Rutina este cea care ne poate face sătui de acelaşi orar de la şcoală sau de programul de la serviciu, de aceleaşi gesturi elementare pe care le facem zilnic când ne întoarcem acasă. Unora dintre noi ne place rutina, ne face să ne simţim în siguranţă şi suntem fericiţi atunci când nu suntem luaţi prin surprindere. Alţii caută noutatea la orice pas, şi orice activitate de lungă durată şi repetitivă îi face neliniştiţi şi nerăbdători. Dar, indiferent de înclinaţiile noastre naturale, am experimentat, uneori într-un mod exasperant, PLICTISEALA.

Viaţa şi-a pierdut, fără să-ţi dai seama, farmecul, şi poate ai nevoie de o evadare, de o schimbare de decor. Simţi nevoia să ieşi, să întâlneşti oameni noi, să experimentezi lucruri noi, să-ţi schimbi garderoba sau să-ţi înnoieşti look-ul. Nevoia de schimbare e firească, diversitatea e o provocare şi o viaţă monotonă nu te va ajuta să progresezi şi să valorifici potenţialul care este în tine. Nimic nu te împiedică să faci chiar acum acele schimbări. De fapt, chiar doresc să te motivez prin acest articol să dai farmec din nou vieţii tale făcând acele schimbări pe care le crezi necesare. Vreau însă să-ţi atrag atenţia asupra unor aspecte mai puţin vizibile ale stării tale de plictiseală. În primul rând, un copil nu ştie ce este plictiseala. Indiferent de condiţiile în care trăieşte, el întotdeauna găseşte ceva nou de exploatat, o întrebare de pus, ceva de meşterit sau de demontat. Privirea inocentă şi proaspătă de copil percepe minunăţia acestei lumi şi face o nouă descoperire în fiecare moment al vieţii lui. Poate ar trebui să redevii copil, să regăseşti inocenţa pierdută şi să-ţi schimbi lentilele de om matur şi blazat cu care priveşti această lume. Ea este plină de minunăţii pentru cei care ştiu să le vadă. În Biblie inima de copil este modelul a ceea ce doreşte Dumnezeu să fie fiecare dintre noi prin inocenţa, prospeţimea, disponibilitatea de a învăţa şi de a experimenta lucruri noi. Lucruri profunde şi minunate le pierdem prin “maturitatea”, “intelectualismul”, pretenţiile de “om mare” care ne afectează sensibilitatea cu care ne naştem de a cunoaşte şi a ne bucura de această lume pe care Dumnezeu a creat-o.

În al doilea rând, există un fel de plictiseală care vine dintr-o viaţă superficială, lipsită de sens. Poate faci parte din acea categorie de oameni care abia aşteaptă să vină week-end-ul pentru a scăpa de responsabilitate şcolii sau a serviciului ca să te uiţi la un film, să fugi la munte sau la mare cu prietenii, să ieşi în oraş sau la discotecă, să mergi la shopping umplând coşul cu lucruri pe care nu le vei folosi niciodată. Dacă aştepţi week-end-ul ca să simţi bine înseamnă că nu şti să apreciezi valoarea muncii tale şi nu ai gustat satisfacţia muncii bine făcute.

Termenele limită, examenele, nopţile nedormite, munca susţinută timp de zile sau săptămâni îţi pot aduce o bucurie imensă în final când vezi rezultatele. Trăim într-o lume în care se doreşte satisfacţie imediată, fără întârziere şi fără efort. Există în psihologie un principiu al satisfacţiei amânate: renunţi la ceea ce îţi face plăcere imediat (de exemplu să te uiţi la un film) pentru o plăcere sau o bucurie ulterioară mai mare (înveţi pentru examene chiar dacă sesiunea este încă departe). Aceasta este o motivaţie suficientă pentru a depăşi sentimentul de plictiseală faţă de lucrurile care necesită un efort mai serios.

Şi în final, sentimentul de plictiseală poate să ne determine să căutăm distracţia în mod superficial şi unde nu trebuie. Trăim într-o perioadă în care industria divertismentului este una dintre cele mai puternice şi cele mai rentabile, şi asta pentru că…ne plictisim. Dar divertismentul nu e ceva nou. Încă din sec. al XVII-lea filozoful fracez Pascal a vorbit depre divertisment ca fiind modalitatea prin care omul evită să-şi privească golul lăuntric şi să se confrunte cu vidul existenţei lui. Vid pe care numai Dumnezeu poate să-l umple. Plictiseala poate să fie cauzată de sentimentul unei vieţi lipsite de sens, căutând mereu noutatea cu gândul că ne vom simţi mai bine şi că vom uita de întrebările esenţiale ale vieţii: de ce exist? cine m-a creat? ce sens are viaţa? cum pot găsi bucuria adevărată? Poţi să te prefaci surd la strigătul conştiinţei tale, dar ştii şi tu singur că nu vei scăpa de el. Te va urmări până la sfârşit. Timpul nu este pierdut. Doar Dumnezeu poate da farmec vieţi tale, chiar şi în cele mai neinteresante şi monotone activităţi. Te-am plictisit? Am terminat.

Esti manios?

Dacă ai ales această opţiune, înseamnă că mânia ta este încă sub control, altfel nu ai avea răbdarea de a citi rândurile care urmează. Cu siguranţă că ceea ce îţi doreşti acum este o încurajare că mânia ta este îndreptăţită, un motiv în plus pentru a o alimenta, şi, de ce nu, o modalitate de a o exprima. Trebuie să recunoşti că n-ai chef să-ţi pui nişte întrebări care să te ajute să te mai temperezi, să nu acţionezi pripit şi să-ţi rezolvi mânia într-un mod paşnic şi fără consecinţe grave. Dar dacă ţii la relaţiile tale, dacă îţi pasă de sănătatea ta şi dacă vrei să nu regreţi toată viaţa un gest necugetat, ar trebui să o faci. Deci, mergem mai departe…

Trebuie să înţelegem de la început că mânia nu poate fi catalogată drept o emoţie pozitivă sau negativă, acest lucru depinzând de motivele care o generează (îndreptăţite sau nu) şi de modul în care este trăită şi manifestată. Cum spunea un teolog, mânia este o emoţie creată de Dumnezeu pentru anumite scopuri precise. Dar ea este percepută de cele mai multe ori negativ, deoarece este greu de controlat şi are consecinţe uneori dezastruoase asupra relaţiilor cu semenii noştri şi asupra sănătăţii noastre afective şi fizice. Rămâne ca tu să apreciezi singur dacă mânia ta este justificată sau nu.

Mânia poate fi stârnită de o mulţime de emoţii şi evenimente. Poate eşti frustrat de neîmplinirea un scop sau plan; poate ai fost rănit, insultat, ironizat sau ignorat; sau ţi s-a făcut o nedreptate. Nu cumva acesta este modul în care ai învăţat să reacţionezi la probleme? Mânia poate fi un răspuns la orice…Ceea ce te poate ajuta pe tine în această situaţie este să înţelegi că există două moduri în care îţi poţi rezolva mânia: unul distructiv, şi altul constructiv. Nu este greu să îl identifici pe cel dintâi. Majoritatea oamenilor nu ştiu să-şi rezolve problema mâniei. Dacă nu o manifestă imediat prin agresivitate verbală sau fizică, prin ridiculizare, cinism, refuzul de a coopera, printr-o privire aspră sau prin trântirea uşii, o reprimă până când aceasta izbucneşte necontrolat şi cu o violenţă neaşteptată. Mânia te izolează de ceilalţi oameni, te fac o persoană introvertită şi dornică de a găsi un ţap ispăşitor. Îţi afectează discernământul şi te predispune la greşeli.

Există în acelaşi timp un tip de mânie reprimată, ascunsă, negată, uneori ani de zile, care se transformă în resentiment şi amărăciune. Este cea mai periculoasă formă pe care o poate avea mânia, deoarece nerecunoscută, ea nu poate fi confruntată şi rezolvată. Poate ai ajuns întâmplător să citeşti aceste rânduri şi te simţi motivat să priveşti mai adânc în inima ta. Ai recunoscut vreodată că eşti mânios? Dacă nu, s-ar putea să ascunzi o mânie reprimată care poate fi cauza nefericirii tale. Primul sfat care trebuie urmat când e vorba de mânie este acela de a recunoaşte sincer ceea ce simţi şi de a renunţa la mecanismele de autoapărare şi negare. Poate nu-ţi vine să crezi, dar există o artă a exprimării mâniei. Şi-ţi voi oferi mai departe câteva modalităţi eficiente de a-ţi controla mânia şi de a te elibera de ea.
Mai întâi trebuie să recunoşti sincer ceea ce simţi. Poate ai fost învăţat că nu este frumos sau decent să te mânii sau să-ţi manifeşti mânia. Dar trebuie să ştii că mânia este o emoţie obişnuită, dată de Dumnezeu şi care, în cazul majorităţii oamenilor, scapă periodic de sub control. Poate fi umilitor pentru tine să recunoşti că te-ai lăsat controlat de mânie sau că ţi-ai pierdut cumpătul. Cu toate acestea, ia-ţi inima în dinţi şi mărturiseşte cuiva ceea ce simţi, poate chiar persoanei care ţi-a provocat mânia. Uneori este suficient atât pentru a rezolva problema. Apoi trebuie să găseşti sursa mâniei, rădăcina amărăciunii şi fă-ţi o evaluare sinceră a lucrurilor care îţi provoacă mânia, amărăciunea sau resentimentele. Ce poţi face apoi pentru a reduce mânia?

Poţi schimba situaţia care o generează dacă stă în puterea ta, poţi dezbate cu o persoană matură ceea ce simţi, te poţi implica într-o activitate plăcută care să-ţi tempereze intensitatea emoţiilor sau poţi petrece timpul singur într-un mod reconfortant. Poţi folosi raţionamentele mentale pentru a reduce mânia (Este justificată mânia mea? Trag cumva concluzii pripite? Dacă acţionez într-un fel, fac mai mult rău sau rezolv problema?). Şi nu trebuie să minimalizezi rolul stăpânirii de sine, care este semnul maturităţii. Stăpânirea de sine se învaţă prin exerciţiu şi putem cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne forma un caracter puternic şi echilibrat în orice situaţie. Iată în plus şi câteva sfaturi date de consilieri:

1. Cântăreşte problema.
2. Stăpâneşte-te.
3. Adu-ţi aminte că nu orice sentiment de mânie este dăunător.
4. Nu te mai gândi la conflict.
5. Ascultă muzică.
6. Canalizeză-ţi atenţia în altă parte.
7. Ocupă-te de lucruri care îţi fac plăcere.
8. Vorbeşte cu un prieten.
9. Stai de vorbă cu tine însuţi.
10. Râde.
11. Plângi.
12. Scrie.
13. Citeşte.

Şi nu uita: rezolvă cât mai repede orice problemă legată de mânie. Perpetuarea mâniei şi netratarea ei au consecinţe dezastruoase asupra sufletului tău. “Să nu apună soarele peste mânia ta.” (Ef. )

Esti deznadajduit?

Toţi trecem prin momente de descurajare, mai adânci sau mai uşoare, de mai scurtă sau de mai lungă durată. Dacă ai ales această opţiune ai nevoie cu siguranţă de încurajare, mângâiere şi un impuls ca să mergi mai departe. Ai nevoie de cineva care să te asigure că totul va fi bine. Şi pe care să-l crezi pe cuvânt!

Dar haide mai întâi să privim lucrurile în profunzime. Eşti de acord cu mine că deznădejdea (îi putem spune şi depresie, descurajare) este mai mult decât o simplă tristeţe. Ne poate crea dificultăţi în gândire şi concentrare, ne face inactivi, ne tulbură somnul sau pofta de mâncare. Poate fi resimţită în urma unui eşec sau a unui eveniment tragic din viaţa noastră. Sau poate fi indepedentă de orice eveniment, legată mai degrabă de o situaţie permanentă din care nu mai reuşim să ieşim, de negăsirea unei soluţii la ceea ce considerăm noi a fi o problemă permanentă. Sau este poate felul nostru de a fi, încât nici nu ne putem imagina că am putea să simţim şi să gândim altfel decât o facem acum. Unii dintre noi au o înclinaţie spre acest tip de trăiri prin temperamentul cu care sunt înzestraţi. Persoanele interiorizate, mai înclinate spre analiză şi spre despicarea firului în patru, sunt mai predispuse la momente de depresie sau descurajare decât cele cu un temperament exteriorizat, sociabil şi temerar, gata oricând să ia totul de la capăt. Pentru prima categorie orice nereuşită poate fi percepută ca un dezastru şi orice eşec ca sfârşitul tuturor posibilităţilor.

Este foarte important să te cunoşti pe tine însuţi pentru că de acest lucru depinde şi rezolvarea la problema ta. Trebuie să identifici sursa deznădejdii tale şi să o abordezi cu luciditate. Dacă este un eveniment tragic din viaţa ta, un abuz, dispariţia unei persoane dragi, un eşec dureros, respingere din partea familiei sau a prietenilor, atunci sentimentele tale sunt îndreptăţite şi fireşti. Se spune că timpul vindecă…Dar mai sigur vindecă atingerea plină de dragoste şi de milă a lui Dumnezeu. El este o sursă inepuizabilă de speranţă şi de putere de a merge mai departe. Psalmii din Scriptură exprimă deseori ceea ce tu experimentezi acum (Ps.6, 13, 18 etc.) Poate nu eşti o persoană religioasă. Nici nu trebuie să fii. Eşti un om cu o nevoie pe care Dumnezeu o poate împlini. Citeşte Scriptura, mergi la biserica unde ai fost invitat poate de multe ori, ia legătura cu prieteni creştini. Pentru o problemă serioasă este nevoie de remedii serioase.

Dacă ai trecut prin evenimente dureroase trebuie să vezi dacă nu cumva acestea ţi-au determinat un mod de gândire negativ prin prisma căreia apreciezi acum orice eveniment. Sau, aşa cum am mai spus, temperamentul tău te predispune la o gândire negativă. În acest caz, este nevoie de o transformare profundă a fiinţei tale interioare. Trebuie să înţelegi că viaţa nu este o succesiune de sarcini, obstacole, înfrângeri, că tu însuţi eşti mai mult decât suma deficienţele tale, iar viitorul oferă şi altceva decât greutăţi fără sfârşit, frustrări şi deznădejde. Domnul Isus Hristos a venit în această lume ca să readucă speranţa şi lumina şi în inima ta. În Dumnezeu găseşti un sens al vieţii care te motivează să mergi mai departe în ciuda dificultăţilor. Domnul Isus este cea mai competentă autoritate căreia I te poţi adresa cu încredere. La El găseşti înţelegere, empatie, interes şi, cel mai important, mângâiere şi susţinere. În cazurile de deznădejde este foarte importantă trăirea şi exteriorizarea sentimentelor până la capăt, iar înaintea lui Dumnezeu o poţi face fără ruşine şi fără reţineri.

În final, câteva sfaturi practice te pot ajuta să acţionezi concret pentru depăşirea stării în care te afli:

1. Evită să rămâi singur.
2. Caută ajutorul celorlaţi.
3. Cântă.
4. Mulţumeşte pentru ce ai.
5. Încrede-te în puterea cuvântului lui Dumnezeu.
6. Acţionează pentru propria ta recuperare în cooperare cu un consilier specialist.
Şi nu uita: “La capătul tunelului întunecat este întotdeauna o lumină”.

Esti bucuros?

Dacă ai ales această opţiune, ai făcut-o pentru că într-adevăr eşti bucuros sau pentru că îţi doreşti să fii astfel. N-ai nici un motiv real de îngrijorare, nici un termen limită pentru vreo lucrare, te împaci bine cu toată lumea, sau activitatea în care eşti implicat şi care-ţi place la nebunie merge foare bine…sau mai bine să nu mai continuăm pentru că s-ar putea să descoperi că nu eşti chiar aşa de bine cum credeai. Observaţi că am definit bucuria mai ales prin absenţa altor sentimente, de regulă negative: nu te îngrijorezi, nu te stresezi, nu te cerţi etc.

Eu cred că bucuria este starea de normalitate care ar trebui să caracterizeze sufletul nostru. Dacă eşti bucuros, eşti în acea dispoziţie care te ajută să fii în formă maximă, să te concentrezi perfect la şcoală sau la serviciu, să fii amiabil cu toţi oamenii, să rezolvi conflictele cu calm, să fii mai tolerant decât de obicei, să investeşti în relaţii, să depui un efort susţinut. Adevărul e că starea de bucurie (de fapt, starea de bine a sufletului tău) te va face să-ţi întorci privirea de la tine însuţi şi să acorzi atenţie sporită celor din jur. Bucuria te face disponibil pentru ceilalţi. Celelalte emoţii, fie ele negative sau pozitive, te vor face să te concentrezi asupra propriei persoane prin intensitatea lor. Poate de aceea cel mai frecvent îndemn legat de starea noastră sufletească din Biblie este: “Bucuraţi-vă!” Dumnezeu l-a creat pe om să fie bucuros, şi cred că este prima şi singura stare sufletească experimentată de Adam şi Eva, până la căderea în păcat. Apoi au apărut îndoiala, ruşinea, deznădejdea, mânia.

Dacă eşti bucuros, nu lăsa nimic să-ţi tulbure bucuria, pentru că este cel mai preţios lucru pe care îl ai. Dacă îţi doreşti să rămâi sau să devii bucuros, ai nevoie de o “lecţie de teologie”. Pentru că, îţi place să recunoşti sau nu, păcatul este cel care ne strică bucuria. Mândria ne face să fim uşor de rănit şi mereu dezamăgiţi, egoismul ne răneşte conştiinţa care ne vrea nişte oameni altruişti, înşelăciunea, minciuna, micile furtişaguri, nesinceritatea ne fac să trăim în teamă şi dezamăgiţi de noi înşine. Lista poate continua. Iertarea ne eliberează de vinovăţie iar bucuria este un rezultat firesc. Dumnezeu este gata oricând să ne ierte, iar Domnul Isus Hristos a luat vinovăţia noastră asupra Lui. O veste bună ne face bucuroşi, cu atât mai mult vestea bună a iertării lui Dumnezeu. Cum iertarea lui Dumnezeu este necondiţionată şi mereu disponibilă, bucuria poate deveni pentru noi o stare continuă. Şi cine nu-şi doreşte să fie bucuros?

Oamenii pot fi foarte diferiţi. Unii suntem prin temperamentul nostru mai joviali, pentru alţii starea firească a sufletului lor este tristeţea. Dar pentru fiecare dintre noi bucuria, acea stare de bine a sufletului nostru obosit şi muncit de multe gânduri negative şi îngrijorări, este posibilă. Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască şi ţie bucuria adevărată.

 

,,CALEA CRUCII” Ultima predica / ultimul mesaj a lui Billy Graham

VEZI – Franklin Graham: Astazi, la varsta de 99 de ani, Billy Graham a parasit lumea asta pentru o viata eterna in cer, intr-un loc pregatit de Isus Hristos, pe care l-a propovaduit timp de 80 de ani

 

Cum privesc inapoi in viata mea, este plina de surprize. Nu credeam ca o sa fiu prieten cu oameni din tari diferite in toata lumea. Caci asa de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Sau Fiu. Am vazut cum mana lui Dumnezeu a adunat oameni cand am inceput sa predic cu multi ani in urma. Si nu m-am gandit ca o sa predic la multi oameni. Dumnezeu a facut asta.

Tara mea este in mare nevoie de o Trezire Spirituala. Au fost momente cand am plans cum mergeam din oras in oras si am vazut cat de departe au ratacit oamenii de Dumnezeu. Din toate lucrurile pe care le-am vazut si auzit exista doar un mesaj care poate schimba vietile oamenilor si inimile.

Exista o cale… daca vii pe calea crucii. Vreau sa spun oamenilor ce inseamna crucea. Nu crucea care atarna pe perete sau la gatul cuiva, dar adevarata cruce a lui Hristos. Este cu cicatrici si cu pete de sange. A fost o cruce lovita. Stiu ca multi o sa reactioneze la mesajul acesta, dar este adevarul. Din toata inima vreau sa va las cu adevarul. El te iubeste si vrea sa iti ierte toate pacatele. Crucea este jignitoare pentru ca confrunta oamenii. Dar si asa este o confruntare pe care toti trebuie sa o infruntam

Ma uit peste multime cand incep sa predic si ma gandesc la toti oamenii din medii diferite si ca sunt nevoi. Si stiu ca sunt toti obiecte a marii iubiri a lui Dumnezeu pana in punctul cand si-a dat Fiul, singurul Lui Fiu ca sa moara pe cruce. Si crucea a fost cea mai teribila forma de executie a romanilor pentru criminali. Isus a indurat toate acestea in locul nostru pentru ca din cauza pacatului nostru meritam crucea. Meritam iadul. Meritam judecata si tot ce inseamna aceasta. Stiu ca multi oameni disputa asta. Oamenii nu vor sa auda ca sunt pacatosi. Pentru multi asta e o jignire. Crucea e jignitoare pentru ca infrunta direct raul care domina in lume. Un motiv pentru care crucea e o jignire pentru oameni e faptul ca porunceste- nu sugereaza-, un nou stil de viata in noi toti. Pacatul e o boala in inima omului, afecteaza mintea si vointa si emotiile. Tot corpul e afectat de boala aceasta.

Cum putem rupe aceasta legatura? Cum putem fi eliberati? Dumnezeu ne ajuta sa rupem lanturile acelea. Biblia spune: Cine ramane in Hristos este o faptura noua. Lucrurile noi au trecut. toate sunt noi. El poate sa te faca un om nou. Pe acea cruce, Dumnezeu a pus pe Isus pacatele noastre. Nu doar ca I-au batut cuie in maini, dar inainte L-au biciuit. Un biciuitor roman era teribil. Au luat biciuri cu metal pe ele si bateau un om aproape pana la moarte. Si apoi luau crucea si Il puneau sa o duca, care in starea Lui slabita era aproape imposibil. Dar a carat crucea aceea pana intr-un loc afara din Ierusalim. Apoi I-au pus cuie in maini. Dar nu asta era adevarata suferinta, ci a fost atunci cand a spus: Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai parasit? Si in momentul acela teribil. El si Tatal au fost separati. I-au varsat sangele si acea varsare de sange aduce viata de la Dumnezeu.

Nu exista alta metoda de salvare (mantuire) decat prin crucea lui Hristos. Isus a spus: Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine. Singura cale catre Tatal este prin Fiul Isus Hristos. Isus a fost singurul nascut in lume fara pacat. Dar mai mult decat atat, El era Cel Drept si cand vii la El esti imbracat in neprihanire. Dumnezeu nu iti mai vede pacatul, nu iti mai vede inima ta ci pe a Lui Isus. Cand vii la Hristos, vii pe calea pocaintei. Pocainta inseamna sa te schimbi. Sa iti schimbi modul de viata  si sa te intorci de la pacate. Si sa te intorci la Isus Hristos si sa spui: Sunt un pacatos, am nevoie de iertare. Si stiu ca Tu esti isngurul care ma poate schimba.

Azi, iti cer sa iti pui increderea in Isus Hristos!

Asculta rugaciunea din ultimele 2 minute din video.

FACEBOOK video –

Si un mesaj rostit la implinirea varstei frumoase de 96 de ani:

Celebrând a 96-a aniversare… ”Mulți spun că nu vor nicio schimbare în viața lor. Scriptura spune că fără schimbarea pe care Dumnezeu o cere nu vom ajunge în cer”, afirmat Billy Graham, evanghelist. Evanghelistul Billy Graham transmite câteva gânduri în filmulețul intitulat ”Cerul: un mesaj nou al fratelui Billy Graham”. ”În anii pe care i-am trăit, când am fost bolnav și am fost în spital, am descoperit că există o pace în mine pe care nu o pot explica. Toți cei care Îl primesc ca Mântuitor pe Hristos pot să aibă această pace”, spunea Billy Graham, evanghelist. Mesajul a fost înregistrat acasă la Billy Graham în Carolina de Nord. Conține și fragmente din lucrarea sa de evanghelizare și povestea despre cum a început relația lui personală cu Cristos. ”Eram membru al bisericii, dar nu-L cunoșteam cu adevărat pe Hristos. Am crescut într-un mediu creștin. Părinții mei erau creștini. În perioada adolescenței a venit în oraș evanghelistul Mordecai Ham. Îmi amintesc de seara în care am fost convins de păcatul meu și când s-a făcut chemarea la altar m-am dus. Am luat în serios relația mea cu Dumnezeu. Am venit înaintea Lui așa cum eram, cu toate păcatele mele, cu toate greșelile mele și Domnul m-a primit și m-a schimbat. El m-a schimbat în fiecare zi a vieții și nu am mai fost la fel”, a afirmat Billy Graham, evanghelist. În mesajul său Billy Graham îi încuraja pe oameni să-și pună întrebarea: Ce se întâmplă cu adevărat când murim? ”Știu că o să merg în cer. Sunt nerăbdător să ajung acolo datorită a ceea ce a făcut Isus pe cruce. El a murit pe cruce pentru noi, dar a fost înviat de Dumnezeu”, spunea Billy Graham, evanghelist. Mesajul se încheie cu chemarea de a-L primi pe Isus ca Mântuitor personal: ”Datorită speranței pe care o avem în Isus toți vom fi într-o zi împreună în cer, dar mai întâi trebuie să luăm o decizie: acum, aici, în viața aceasta.”

SURSA – ALFA OMEGA TV

Vizita în România comunistă a unuia dintre cei mai influenţi oameni ai secolului XX. Cine a fost Billy Graham

FOTO Vizita în România comunistă a unuia dintre cei mai influenţi oameni ai secolului XX. Cine a fost Billy Graham

UPDATE – Astazi, 21 februarie 2018, Billy Graham a trecut la Domnul – Vezi aici – Franklin Graham: Astazi, la varsta de 99 de ani, Billy Graham a parasit lumea asta pentru o viata eterna in cer, intr-un loc pregatit de Isus Hristos, pe care l-a propovaduit timp de 80 de ani

Una dintre cele mai mari personalităţi ale Americii, cu influenţă la Casa Albă în mandatul a 10 preşedinţi americani, Billy Graham a vizitat România în plină eră comunistă. Zeci de mii de oameni s-au adunat să îl asculte atunci în cele şapte oraşe din România în care a predicat.

Ajuns la 99 de ani, vârstă împlinită la începutul acestei luni, evanghelistul Billy Graham este în topul celor mai influenţi oameni ai planetei, în secolul XX. Începând din anii ’50 Billy Graham a apărut în mod constant pe lista celor mai admiraţi oameni din lume întocmită de organizaţia Gallup. Spre exemplu, în 2008 Billy Graham ocupa locul patru în sondajul realizat în S.U.A. de Gallup, după Barack Obama, George W. Bush şi John McCain. În 2012, Billy Graham era tot pe locul patru, după Barack Obama, Nelson Mandela şi Mitt Romney. Într-un sondaj realizat anul trecut de institutul Gallup, care a realizat un top al celor mai admiraţi bărbaţi de către cetăţenii americani, Barack Obama a ieşit pe primul loc, iar Billy Graham s-a aflat pentru al 60-lea an în top 10, performanţă despre care AFP arată că nu a mai fost egalată de nimeni. Unul dintre cei mai mari evanghelişti ai lumii, Billy Graham a fost un obişnuit al Casei Albe sub mandatul a 10 preşedinţi americani. Pastorul Ionel Tuţac, care a contribuit la aducerea în România a fiului lui Billy Graham, Franklin, dar şi a nepotului Will, a declarat că în albumele de fotografii ale lui Billy Graham sunt poze în care acesta apare cu preşedinţi americani la pescuit, la cafea sau în alte momente de relaxare. „Când a candidat Ronald Reagan a stat de vorbă cu Billy Graham, care l-a întrebat dacă îi este frică de contracandidaţi: «Mi-e frică doar dacă vei candida tu», i-a spus Reagan”, arată pastorul Ionel Tuţac. În 2010, Barack Obama l-a vizitat pe Billy Graham la reşedinţa sa, fiind cel de-al 12 preşedinte al Americii cu care evanghelistul se întâlneşte. Obama a fost, însă, primul care l-a vizitat pe Graham la reşedinţa sa.

În plin comunism, Billy Graham a vizitat şi România. „Billy Graham predicase în foste ţări comuniste, iar România îşi dorea foarte mult o apropiere de SUA şi ştiind că Billy Graham era un apropiat al preşedinţilor americani, autorităţile comuniste îşi doreau clauza naţiunii celei mai favorizate. Iniţial Billy Graham a fost refuzat, dar când comuniştii şi-au dat seama de influenţa pe care o are Billy Graham au acceptat. Au fost două motive pentru care comuniştii au acceptat vizita. Pe de o parte doreau relaţii mai strânse cu americanii. Pe de altă parte era o limitare a libertăţilor religioase, unii dintre creştini ajuseseră în puşcării şi Ceauşescu dorea să arată că în România este libertate religioasă”, a explicat pastorul Ionel Tuţac. Potrivit site-ului roevanghelica.wordpress.com, Billy Graham este cea mai importantă personalitate a lumii protestante care a vizitat România în secolul XX şi căreia, în pofida faptului că România era condusă atunci de un guvern ateu, i s-a permis să susţină predici în zece lăcaşuri de cult: Mănăstirea Vorona din judeţul Botoşani, Catedrala Reformată din Cluj, Catedrala Romano-catolică din Cluj, Biserica Baptistă nr. 2 (actualmente Emanuel) din Oradea, Biserica Baptistă Speranţa din Arad, Catedrala Ortodoxă din Timişoara, Catedrala Ortodoxă din Sibiu, Catedrala Romano-Catolică Sfântul Iosif din Bucureşti, Templul Coral Evreiesc din Bucureşti, Biserica Penticostală Filadelfia din Bucureşti. Potrivit sursei amintite, la predicile lui Billy Graham din România au asistat aproximativ 150.000 de oameni. „La Timişora a predicat în Catedrala Mitropolitană, a predicat într-o biserică reformată la Cluj, a predicat la Sibiu într-o biserică catolică. La Bucureşti a predicat într-o biserică penticostală şi într-un templu evreiesc. A venit cu un avion personal. Şi-a dat seama că traseele făcute sunt foarte bine supravegheate. În anumite locaţii traducătorul a fost impus de către Departamentul Cultelor. La Timişoara, la câteva minute după ce a început predica, afară nu s-a mai auzit nimic. A fost foarte impresionat la Arad şi Oradea, unde oamenii stăteau pe blocuri ca să îl asculte”, a mai relatat pastorul potrivit căruia la Suceviţa au fost doar 5.000 de oameni după ce Miliţia a blocat căile de acces dinspre Suceava şi Bistriţa Năsăud.

 

Fostul adjunct al Securităţii din Timiş, Radu Tinu, îşi aduce şi el aminte de vizita lui Billy Graham, la Timişoara. Fostul securist susţine că a făcut parte chiar din dispozitivul care l-a scos din catedrală pe Billy Graham, pe care îl proteja de mulţimile care se îmbulzeau să îl vadă şi să dea mâna cu evanghelistul. „Au fost aproximativ 30.000 de oameni”, susţine Tinu, care neagă vehement implicarea Securităţii în întreruperea sonorizării.

 

   Mergem în acest al doilea articol despre creşterea spirituală la cele mai clare două locuri din Scriptură care vorbesc despre maturitatea spirituală, şi anume Efeseni 4,11-16 şi Evrei 5,12-14. Primul text spune că Hristos a dat daruri Adunării Sale, »pentru desăvârşirea sfinţilor …; până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, … ci … să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, … îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.« Aflăm aici despre un număr mare de lucruri deosebit de importante cu privire la creşterea spirituală.

Patru puncte, pentru a creşte spiritual

  1. În primul rând învăţăm, că Hristos a pus la dispoziţie anumite mijloace, ca să dea naştere la creşterea noastră spirituală. Acestea sunt apostolii, prorocii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii, care au fost daţi ca să „desăvârşească” pe sfinţi, aceasta înseamnă să-i facă să crească (aici nu stă cuvântulteleios, ci un alt cuvânt, pe care îl vom discuta mai târziu).
  2. În al doilea rând învăţăm aici care este semnul specific „copiilor” sau al „copiilor mici”: ei nu au încă capacitatea de discernământ. Exact cum copiii mici fac literalmente uneori, ca „piticii” spiritual merg uşor cu „oameni străini”. Ei aleargă nestingheriţi după cele mai stranii învăţături false. De aceea ei trebuie educaţi, ca să poată deosebi adevărul de minciună.
  3. În al treilea rând învăţăm aici că creşterea spirituală nu este o chestiune pur individuală, ci ea conţine şi un aspect comun: noi trebuie să creştem împreună spre Capul trupului, spre Hristos, care dă naştere la creştere, nu numai a fiecărui credincios în parte, ci şi a trupului ca întreg.
  4. În al patrulea rând învăţăm aici – şi aceasta este cel mai important – în ce direcţie trebuie noi să creştem: Hristos este marele ţel final. Aceasta este formulat aici foarte detaliat: »la statura de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos«. În unele camere de copii este o „riglă de măsură” prinsă de perete, cu care copiii se pot măsura să vadă cum progresează creşterea lor. Tot aşa şi apostolul Pavel arată aici o „riglă”, un „Etalon”, ca „să ne măsurăm” cu El creşterea noastră spirituală. Aceasta este „măsura” deplină, la care noi trebuie să ajungem prin creştere: »măsura staturii plinătăţii lui Hristos«. „Omul matur”, despre care este vorba aici, este într-adevăr „matur”, dacă el a ajuns la această măsură. Cum este vorba aici „literalmente” de creştere, se arată din cuvintele „creşterea deplină”. În alte locuri din Scriptură se foloseşte cuvântul grecesc corespunzător care arată lungimea vieţii cuiva, sau lungimea trupului cuiva (Luca 19,3).

   Cât de importantă este această măsură! Aici se confirmă clar ce am văzut într-un alt articol în legătură cu alegerea. Dumnezeu ne-a hotărât să ne asemănăm cu Fiul Său. Şi acum găsim, ca să zicem aşa, că noi suntem maturi abia atunci când ne asemănăm cu Hristos! Noi trebuie »să creştem până la Cel care este Capul, Hristos« (versetul 15). Fiecare mădular al trupului lui Hristos trebuie să arate tot mai mult trăsăturile de caracter al Capului acestui trup. Pentru aceasta noi nu suntem scutiţi de responsabilitate. Este trupul care »îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste« – însă trupul face aceasta »din El« (versetul 16)! Noi trebuie să luăm asupra noastră responsabilitatea de a creşte; dar El este Acela care ne dăruieşte pentru aceasta puterea Sa şi călăuzirea Sa. El dă darurile, care slujesc spre creşterea noastră (versetul 11 şi următoarele), El este izvorul, din care are loc creşterea, şi El este şi ţelul final, spre care se îndreaptă creşterea noastră. De la început şi până la sfârşit totul se învârte în jurul Lui; şi creşterea noastră este terminată, atunci când El este realmente totul pentru noi şi totul în noi. Acesta este omul nou, spunem noi: Hristos totul şi în toţi (Coloseni 3,11).

De la ABC la XYZ

   Probabil ultimul text, în care găsim noţiunea „matur”, pare să ne îndepărteze de Hristos; cel puţin Numele Lui nu este numit în el. Dar vom vedea imediat, că şi aici este vorba de El. Găsim textul în Evrei 5,12-14: »Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte, este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii maturi, pentru aceia ale căror simţuri s-au deprins, prin exerciţiu, să deosebească binele şi răul.«

   Tocmai mai înainte scriitorul epistolei către Evrei a vorbit despre Fiul lui Dumnezeu, şi despre drumul greu, pe care El a trebuit să meargă, ca să ajungă la confirmarea funcţiei Sale de Mare Preot. Direct înaintea textului nostru Hristos este descris ca »numit de Dumnezeu Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec.”« (versetul 10). După aceea textul continuă: »În privinţa aceasta avem multe de zis şi lucruri grele de lămurit, fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit« (versetul 11). Tema referitoare la Hristos ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec este „grea”, nu pentru că ea este aşa de complicată, ci pentru că pentru aceasta trebuie să se aibă gândirea spirituală corespunzătoare! Dacă inima nu este caldă pentru Domnul Isus, atunci creştinul se plânge repede, că „totul este aşa de greu” – dar, spune scriitorul, aceasta este grea »fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit«.

   El are de spus lucruri mari despre Hristos ca adevăratul Melhisedec. Aceasta urmează mai târziu în Evrei 7,1-3, cu fraza concluzionară: »Vedeţi bine cât de mare a fost el« (versetul 4). Creştinii maturizaţi spiritual au o inimă, care este aşa de plină de El, că la o descriere aşa de minunată, de fapt o descriere a lui Hristos Însuşi, de la sine vibrezi împreună. Dar deoarece evreii nu erau maturizaţi spiritual urmează o intercalare lungă de la Evrei 5,11 şi până la sfârşitul capitolului 6. Acolo auzim, din ce cauză evreii nu erau încă maturi pentru această învăţătură. Ei erau întorşi la Dumnezeu de mult timp, aşa că ei înşişi ar fi trebuit să fie învăţători ai acestor adevăruri. Dar nu, ei au rămas prunci. Aici nu este vorba de o curată cunoaştere intelectuală a adevărului, ci de o cunoaştere foarte practică. Aceasta este o cunoaştere care permite credinciosului »să deosebească binele şi răul« (Evrei 5,14). Adevărata cunoaştere despre Hristos este cunoaştere „matură”, care permite credinciosului să meargă pe drumul ascultării, drumul care este spre onoarea lui Dumnezeu şi a lui Hristos.

   Care era problema evreilor? Ei aveau o mulţime de probleme, dar problema, care stă aici pe prim plan, este, că ei s-au oprit »la cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu« (Evrei 5,12). La aceasta revine scriitorul mai târziu: »De aceea, să lăsăm cuvintele începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre spălări, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică« (Evrei 6,1.2). Cu toate că împrejurările lor de viaţă sunt cu totul altele decât la aceşti evrei, şi astăzi sunt încă mulţi creştini care niciodată nu ajung mai departe de ABC-ul credinţei creştine. În unele cercuri se vorbeşte aproape neîntrerupt exclusiv despre lucrurile elementare. Dau câteva exemple, cu toate că aceasta este totdeauna riscant; de aceea le amintesc cu adăugarea categorică „nu vreau să deranjez pe nimeni”. Oamenii se întorc la Dumnezeu, prin aceea că ascultă Evanghelia, dar după aceea rămân într-o biserică în care în fiecare duminică se vesteşte numai această Evanghelie păcătoşilor, aşa că ei niciodată nu înaintează. Alţii aud duminică după duminică despre necesitatea botezului cu Duhul Sfânt şi prin aceasta primesc sentimentul că viaţa de creştin nu merge mai departe de vorbirea în limbi şi de binecuvântarea-Toronto. Despre o altă creştere spirituală nu este vorba. Alţii sunt confruntaţi aproape în fiecare duminică cu Legea, „s-o împlinească ca semn de mulţumire”, şi gândesc că viaţa de creştin constă în principal din acest „tu nu ai voie să …”. Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii gândesc, că viaţa de creştin constă în principal din lucruri ca „nici un televizor, nici pantaloni pentru femei, nici lucru duminica” (ia seama la acest întreit „nici”). Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii vorbesc mereu despre „bucuria legământului”, dar pot povesti puţin despre relaţia lor personală cu Domnul Isus. Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii vorbesc permanent despre „punerea deoparte” şi „curăţie”, dar se arată puţină bucurie din relaţia trăită cu Domnul. Nu este de mirare că rămân prunci.

   Te rog să observi: în sine însăşi unele din aceste lucruri sunt foarte importante. Dar nu despre aceasta este vorba aici. Ce este enumerat în Evrei 6,1.2, sunt în sine însăşi toate lucruri foarte importante. Este vorba de faptul că unii creştini niciodată nu merg mai departe. Ei se împotmolesc în acest ABC al credinţei. Se vede aceasta şi din faptul că ei supraveghează şi apără aceste lucruri cu o gelozie şi dor de luptă remarcabilă – însuşiri pe care apostolul Pavel le numeşte în 1 Corinteni 3,1-3 ca semne caracteristice ale lipsei de maturitate. Cu cât credincioşii cunosc mai puţin bucuriile care au devenit partea celor maturi spiritual, cu atât se agaţă mai mult de acest ABC, care este aşa de caracteristic pruncilor. Pentru aceasta ei merg prin foc şi apă. Dar ei nu cresc. Dacă ar creşte spiritual, cu siguranţă vor considera în continuare acest ABC ca fiind important, dar în aspectul general al vieţii creştine i-ar acorda un rol secundar. Pentru unii este aproape o fărădelege să spui aşa ceva, aşa de important sunt proprii lor şiboleţi. Dar când creştinii se maturizează, atunci încep să înţeleagă că nu există nimic în afară de »harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei« (2 Petru 3,18). Despre „părinţi”, aceştia sunt cei maturi spiritual, Ioan numeşte numai o caracteristică, şi aceasta este, că ei Îl cunosc pe Cel ce este de la început (1 Ioan 2,13 şi versetele următoare). Aceasta este totul!

   Dar cu aceasta s-a spus totul. Aceia, pentru care Hristos este totul, nu dispreţuiesc ABC-ul; dar ei îl privesc exact aşa ce este: ca ABC şi nu mai mult. În viaţa mea am primit multe scrisori de la creştini care îngrozitor îşi sparg capul din cauza unui lucru mărunt. Unii par să se preocupe toată viaţa lor cu problema, dacă Hristos a murit miercuri, joi sau vineri. Alţi fac o temă de importanţă vitală din faptul că pâinea la Masa Domnului trebuie neapărat să fie fără drojdie şi „vinul” trebuie neapărat să fie nefermentat. Alţii se necăjesc de caracterele „oculte”, de exemplu istoria-Narnia sau de homeopatie. Alţii sunt în mod deosebit „împotriva” a ceva: împotriva bazinelor de înot mixte, împotriva sportului practicat duminica (sub orice formă ar fi el), împotriva vaccinului, împotriva dialogului bisericesc, împotriva lucrării cu tinerii, şi aşa mai departe. Însă eu mă tem că toate aceste eforturi sunt deseori numai un semn al sărăciei spirituale.

 

 

 

12 lucruri fundamentale despre civilizația spectacolului

  

Editura Humanitas a lansat de curând colecţia „12 cărţi despre lumea în care trăim”. Printre ele, şi „Civilizaţia spectacolului” de Mario Vargas Llosa. Am selectat din acest volum 12 fragmente care vă vor lăsa pe gânduri.

 

  1. Una dintre trăsăturile postculturii este lipsa de încredere în progres, trecerea în umbră a ideii că istoria urmează o curbă ascendentă.

  2. Postmodernitatea a distrus mitul care spunea că umanioarele umanizează. Nu e deloc sigur ceea ce au crezut atâția învățători și filozofi optimiști, anume că o educație liberală, la îndemâna tuturor, ar garanta în democrațiile moderne un viitor al progresului, păcii, libertății și egalității de șanse.

  3. În prezent, consumul de droguri generalizat nu mai seamănă deloc cu ce se-ntâmpla în trecut, nu mai are drept scop explorarea unor viziuni ori senzații noi, în interes artistic sau științific. Nu mai e nici răzvrătire împotriva ordinii prestabilite din partea unor nonconformiști hotărâți să adopte un cu totul alt mod de viață. În zilele noastre, consumul masiv de marijuana, cocaină, ecstasy, crack, heroină etc. răspunde unui mediu cultural ce-i împinge pe oameni să caute plăceri ușoare și rapide, care să-i facă să uite de griji și de responsabilități, în loc să caute întâlnirea cu ei înșiși prin intermediul meditației și al introspecției, activități eminamente intelectuale, pe care cultura nestatornică și de consum le găsește plictisitoare.

  4. În civilizația spectacolului, politica suferă o banalizare poate la fel de pronunțată ca și literatura, cinematografia și artele plastice, ceea ce înseamnă că, în cazul ei, publicitatea și sloganurile sale, locurile comune, frivolitățile, modele și ticurile ocupă aproape în întregime locul deținut înainte de argumente, programe, idei și doctrine.

  5. Nimeni nu poate ști totul despre tot – asta nu a fost posibil înainte și nu e nici acum -, deși cultura îi ajuta omului cult măcar cât să stabilească niște ierarhii și niște preferințe în câmpul cunoașterii și al valorilor estetice. În era specializării și a prăbușirii culturii, ierarhiile au dispărut într-o amestecătură amorfă în care, conform încâlcelii ce uniformizează nenumăratele forme de viață botezate culturi, toată știința și tehnica se justifică și (…) nu mai poți nicicum să discerni, cât de cât obiectiv, ce și ce nu e frumos în artă.

  6. A face dragoste în zilele noastre, în lumea occidentală, e mult mai aproape de pornografie decât de erotism și, în mod paradoxal, acesta e rezultatul unei deraieri josnice și perverse de la libertate.

  7. Cultura nu depinde de politică, sau nu ar trebui să depindă, deși așa ceva e inevitabil în dictaturi, mai ales în cele ideologice și religioase, când regimul se crede autorizat să stabilească norme și canoane în cadrul cărora să se desfășoare viața culturală, sub supravegherea statului, atent ca nu cumva ea, cultura, să se îndepărteze de dogmele ce-i susțin pe guvernanți.

  8. Dezvoltarea tehnologiei audiovizuale și a mediilor de comunicare, folositoare la combaterea cenzurii și a controlului în societățile totalitariste, ar fi trebuit să aducă și perfecționarea democrației și să însuflețească participarea la viața publică. Dar mai degrabă a avut efectul opus, căci funcția critică a jurnalismului s-a văzut de multe ori distorsionată de frivolitatea și foamea de divertisment ale culturii dominante.

  9. Nu e rău ca principalii beneficiari ai libertății să critice societățile deschise, găsești în ele destule lucruri criticabile, dar e rău dacă o fac luând partea celor care vor să le distrugă și să le înlocuiască cu regimuri totalitare.

  10. Nu se poate demonstra rațional că Dumnezeu există sau nu există. Orice raționament în favoarea unei teze își găsește echivalentul contrar, astfel încât, în acestă privință, orice analiză sau discuție care își dorește să rămână în cadrul ideilor și argumentelor trebuie să înceapă prin excluderea premiselor.

  11. Până acum, televiziunea e cel mai bun exemplu că ecranul banalizează conținutul – mai ales ideile – și tinde să transforme tot ce trece prin el într-un spectacol, în sensul cel mai nerafinat și mai efemer al termenului.

  12. Dacă e vorba numai de a-l distra pe om, de a-l face să petreacă momente plăcute, abandonat irealității, desprins de mizeria cotidiană, de infernul domestic sau de problemele financiare, cufundat într-o plăcută indolență spirituală, atunci ficțiunile literare nu pot concura cu cele oferite de marele și micul ecran. Iluziile făurite prin cuvinte cer o participare activă din partea cititorului, un efort de imaginație iar uneori, când e vorba de literatura modernă, complicate eforturi de memorie, asociere și creație, adică tot ceea ce televiziunea și cinematografia nu cer de la oameni

Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/12-lucruri-fundamentale-despre-civilizatia-spectacolului/

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.