(POTOPISTA) Convenție de la Istanbul: aspecte problematice si…Biserica Ortodoxă din Bulgaria denunță ideologia de „gen” din „Convenția de la Istanbul” și cere Parlamentului să nu o ratifice acest concept al dezintegrării morale si al fesenizarii globale a haosului anticristic…MESAJE TRANSMISE LA RADIO BBC SI RADIO EUROPA LIBERA DE IOSIF TON IN TIMPUL DICTATURII SATANICE; O NOUA CREATIE; Oamenii să Îl caute pe Dumnezeu şi să Îl găsească, căci Dumnezeu nu e departe de ei; Rugăciunea de căutare si cunoastere a lui Dumnezeu
De aceea, aşa vorbeşte Domnul: „Iată, Eu am de gând să aduc o nenorocire împotriva acestui leat de oameni, de care nu vă veţi feri grumajii, şi nu veţi mai umbla cu capul atât de sus, căci vremurile vor fi rele.În ziua aceea, veţi ajunge de pomină, veţi boci şi veţi zice: „S-a isprăvit! Suntem pustiiţi cu desăvârşire! Partea de moştenire a poporului meu trece în mâna altuia! Vai! Cum mi-o ia! Ogoarele noastre le împarte vrăjmaşului…!” De aceea nu vei avea pe nimeni…
Isus a venit sa ni-l cunoasca,sa ni-l prezinte pe singurul Dumnezeu Adevarat…Daca ne facem una cu El,cum El s-a facut una cu noi prin rastignire, putem face fata zilelor din urma…Cum poţi să-l cunoşti pe Dumnezeu după numele lui…A fi crestin insemneaza a-L cunoaste si a primi numai invatatura lui Dumnezeu,prin nasterea din nou …Starea Bisericilor din Apocalipsa a prevazut actuala realitate din toate cultele si religiile lumii de azi si de maine! Pro -feti, -fetie, -bleme- CARTILE PROFETICE; O lecţie de iubire (Osea); Un Dumnezeu drept şi plin de iubire (Osea); Dumnezeul tuturor popoarelor (Amos şi Obadia);Căutaţi pe Domnul şi veţi trăi! (Amos); Poporul deosebit al lui Dumnezeu (Mica)
(Dumnezeu a ingaduit casatoria,dupa ce Adam si Eva s-au facut una cu satan…dar Hristos ne-a invatat Famenia in Mat.19/8-12- Is.56/3-5,iar Pavel a pus bomboana pe coliva casatoriei in 1 Cor.cap.7)………Sa ma casatoresc sau nu???? Ce e mai bine? Ce spune Biblia? Credință vie: devine o creație nouă! O creaţie nouă… Slujba împăcării… Oferta împăcării… Împăcarea… Împăcaţi într-un trup … Industria icoanelor va falimenta, căci”… Cartea profetului Ţefania; Cât de periculoasă este apostazia? Pilda drojdiilor; Chemare la pocainta pentru pocaiti; (Hristos cel necasatorit a fost rastignit in pielea goala,ca sa vada toata lumea ca a avut tot o punguta cu 2 bani,dar…) Casatorit sau necasatorit????
Guvernul SUA le spune americanilor să se pregătească de o Apocalipsă Zombi

Prin hoţie v-aţi îmbogăţit, prin hoţie vă distrugeţi, pentru că banul este ochiul dracului şi, fiecare devine robul corupţiei de care este biruit! Voi aţi înlocuit pe Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, cu făcăturile voastre iconate(Rom.1/18-32), idolatre, ca să întronaţi hoţia, minciuna, preacurvia, idolatria, viclenia şi globalizarea Apocalipsei, dar…”Toate chipurile ei cioplite vor fi sfărâmate, toate plăţile ei de curvă vor fi arse în foc, şi-i voi pustii toţi idolii: căci din plăţi de curvă i-a adunat, şi în plăţi de curvă se vor preface…” (Mica, 1/7)
De aceea, aşa vorbeşte Domnul: „Iată, Eu am de gând să aduc o nenorocire împotriva acestui leat de oameni, de care nu vă veţi feri grumajii, şi nu veţi mai umbla cu capul atât de sus, căci vremurile vor fi rele.În ziua aceea, veţi ajunge de pomină, veţi boci şi veţi zice: „S-a isprăvit! Suntem pustiiţi cu desăvârşire! Partea de moştenire a poporului meu trece în mâna altuia! Vai! Cum mi-o ia! Ogoarele noastre le împarte vrăjmaşului…!” De aceea nu vei avea pe nimeni care să întindă frânghia de măsurat pentru sortul tău, în adunarea Domnului. „Nu prorociţi!”, zic ei. „Să nu se proroceasca asemenea lucruri. Căci altminteri ocările nu mai încetează!” „Este Domnul atât de grabnic la mânie, casa lui Iacov? Acesta este felul Lui de a lucra?” – Da, cuvintele Mele sunt prielnice celui ce umblă cu neprihănire!
De multă vreme poporul Meu este socotit de Mine că vrăjmaş; voi răpiţi mantaua de pe hainele celor ce trec liniştiţi şi n-au gust de război. Voi izgoniţi din casele lor iubite pe femeile poporului Meu, luaţi pentru totdeauna podoaba Mea de la copiii lor.
Sculaţi-vă şi plecaţi, căci aici nu este odihnă pentru voi; căci, din pricina spurcăciunii, vor fi dureri, dureri puternice. Da, dacă ar veni un om cu vânt şi minciuni şi ar zice: „Îţi voi proroci despre vin şi despre băuturi tari!”, acela ar fi un proroc pentru poporul acesta! Te voi strânge în întregime, Iacove! Voi strânge rămăşiţa lui Israel, îi voi aduna ca pe nişte oi dintr-un staul, că pe o turmă în păşunea ei, aşa că va fi o mare zarvă de oameni. Cel ce va face spărtură se va sui înaintea lor; vor face spărtură, vor trece pe poartă şi vor ieşi pe ea; împăratul lor va merge înaintea lor, şi Domnul va fi în fruntea lor.” (Mica 2/3-13)
Şi totuşi voi urâţi binele, şi iubiţi răul, le jupuiţi pielea şi carnea de pe oase! După ce au mâncat carnea poporului Meu, după ce-i jupoaie pielea şi-i sfărâma oasele, îl fac bucăţi că ceea ce se fierbe într-o oală, ca şi carnea dintr-un cazan,
Apoi strigă către Domnul. Dar El nu le răspunde, ci Îşi ascunde faţă de ei în vremea aceea, pentru că au făcut fapte rele.” Aşa vorbeşte Domnul despre prorocii care rătăcesc pe poporul meu, care, dacă au de muşcat ceva cu dinţii, vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul sfânt: „Din pricina aceasta, va veni noaptea peste voi… fără nicio vedenie! Şi întunericul… fără nicio prorocie! Soarele va asfinţi peste aceşti proroci, şi ziua se va întuneca peste ei! Văzătorii vor fi daţi de ruşine, ghicitorii vor roşi, toţi îşi vor acoperi barbă; căci Dumnezeu nu va răspunde.” Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoştinţă dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui, şi lui Israel, păcatul lui. Ascultaţi, dar, lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov şi mai mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate şi care suciţi tot ce este drept; Voi care zidiţi Sionul cu sânge, şi Ierusalimul, cu nelegiuire! Căpeteniile cetăţii judeca pentru daruri, preoţii lui învaţa pe popor pentru plată, şi prorocii lui prorocesc pe bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: „Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nicio nenorocire!” De aceea, din pricina voastră, Sionul va fi arăt ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, şi muntele Templului, o înălţime acoperită de păduri.” (Mica .3/2-12)
Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.
În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit că Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au falit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slavă Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; Căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.
Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor în una care este împotriva firii;
Tot astfel, şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţă lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori,Bârfitori, urători de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, Fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” (Rom.1/18-32)
Biserica Ortodoxă din Bulgaria denunță ideologia de „gen” din „Convenția de la Istanbul” și cere Parlamentului să nu o ratifice acest concept al dezintegrării morale si al fesenizarii globale a haosului anticristic…
Biserica Ortodoxă Bulgară solicită parlamentului bulgar să nu ratifice „Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice”. Subliniind că se opune atât violenței împotriva femeilor, cât și discriminării față de femei, Sfântul Sinod al Bisericii Bulgare se opune ideologiei de „gen” din Convenția de la Istanbul, care a fost atenuată în traducerea în limba bulgară a textului incriminat.
Apelul Sfântului Sinod: Convenția de la Istanbul
“Dragi compatrioți,
dragi fii ai lui Dumnezeu, ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe din Bulgaria,
dragi reprezentanți ai puterii civile,
Motivul apelului nostru este “Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice“. Această convenție suscită îngrijorări față de viitorul civilizației europene creștine, deoarece conține o nouă concepție despre om: omul ca autosuficient sieși, omul fără Dumnezeu, care își urmează dorințele și patimile sale într-o asemenea măsură încât poate chiar să-și determine sexul.
Acest concept deschide ușa dezintegrării morale care duce în mod inevitabil la distrugerea psiho-fizică a omului, la o “a doua moarte”, care este o moarte spirituală. Aceasta este diametral opusă credinței noastre, în mijlocul căreia este Dumnezeu- Omul, Hristos și Care ne învață că sensul vieții creștinului constă în mântuirea și iubirea de Dumnezeu și de aproapele. De aceea nu este un creștin care să nu aprobe lupta împotriva violenței, cu atât mai mult violența împotriva femeilor.
Declarația de la Istanbul iese din sfera reglementării legale a acestei chestiuni, dat fiindcă aduce o schimbare în viziunea noastră asupra lumii. Legăturile dintre sexe, atitudinea față de religie, tradiții, obiceiuri, educație, așa cum sunt exprimate în ideile Convenției, contrazic convingerile seculare ale poporului bulgar în domeniul credinței, naționalității, moralei, onestității, demnității, educației și familiei. De mai bine de o mie de ani, poporul nostru a trăit cu o singură aspirație: să întrupeze dreptatea, dragostea și sfințenia – evanghelice -, să devină un popor sfânt și un popor al lui Dumnezeu (I Petru 2, 9-10 , I, 15-16) care, de-a lungul istoriei sale să propovăduiască valorile divine și virtuțile.
Deși este un act juridic, Convenția are și o dimensiune spirituală – este un instrument care insuflă un sistem de valori străine pentru noi, care permite societății să fie condusă de un nou model, ce corespunde intereselor unui mici părți.
Citește și: Convenția de la Istanbul: aspecte problematice
În textul oficial al Convenției, în limba engleză, oriunde apare cuvântul “gen”, în limba bulgară este folosit termenul de “sex social”. În acest text, concepția despre“gen” diferă categoric de cea a sexului, constituind astfel o altă noțiune, necunoscută sistemului juridic bulgar și inexistentă în dicționarul limbii bulgare. De asemenea, o nouă traducere nu va schimba sensul și spiritul Convenției, în care utilizarea termenului “gen” și a derivatelor sale urmăresc scopuri diferite de cele care sunt proclamate, și anume, apărarea femeilor împotriva violenței. Acești termeni sunt utilizați pentru a face din politica statului o ideologie ce neagă faptul că omul există ca bărbat sau femeie, iar acest lucru este confirmat de o limbă nouă, artificială, pe care o găsim în Convenție, și care este străină și necunoscută mentalității noastre, culturii noastre, obiceiurilor noastre și tradiției ortodoxe.
Conform acestei ideologii, sexul ființei umane, ca bărbat sau femeie, nu are importanță pentru personalitatea sa, dar este prezentat ca „dictatura naturii“ față de libera alegere a omului, o dictatură de care el trebuie să se elibereze. Această ideologie care, prin ratificarea Convenției, ar deveni o lege de drept constrângătoare pentru cetățenii bulgari, neagă un adevăr fundamental biblic: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Geneza 1:27).
Pentru Sfântul Sinod, exprimând vocea creștinilor ortodocși bulgari, lupta împotriva violenței față de femei și a violenței în familie este direct legată de virtuțile evanghelice, prima și cea mai mare dintre toate fiind dragostea față de Dumnezeu și față de oameni.
Dispozițiile Convenției privind introducerea în educație a “rolului ne-stereotip al genului”, “în programa oficială de învățământ și la toate nivelele de educație” sunt îndreptate împotriva căsătoriei prescrise între bărbat și femeie – celula Bisericii-, în care este exprimată dragostea și slujește mântuirii omului.
Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului: “Familia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la protecția societății și a Statului“. Punctul de referință pentru păstrarea acestui lucru este fidelitatea și încrederea între soți, în toate dimensiunile. Fără aceasta, societatea se va dezintegra și generația astfel creată va fi lipsită de dragoste, îngrijire și educație. Consecințele negării adevărurilor biblice sunt tragice și le observăm în multe societăți, în care ideologia de “gen” este de mult timp o politică de stat.
Cerem Adunării Naționale să nu ratifice Convenția de la Istanbul, care introduce concepte contrare credinței noastre ortodoxe, tradițiilor noastre naționale și sistemului nostru juridic. Chemăm poporul bulgar să-și apere credința, pe care a păstrat-o în mijlocul tuturor încercărilor istorice! Datoria sacră și părintească a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare este aceea de a reaminti poporului lui Dumnezeu cuvintele Sfintei Scripturi: “Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău!” (Isaia V, 20).
(POTOPISTA) Convenție de la Istanbul: aspecte problematice
1. Organizația juridică ADF International apără dreptul oamenilor de a-și exprima și de a-și manifesta liber credința religioasă. ADF International are statut consultativ la Organizația Națiunilor Unite, acreditare la Parlamentul European, la Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene și la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. ADF International a intervenit și a consiliat în mai mult de 50 de cazuri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
2. Luni, 23 mai 2016, România a ratificat Convenția Consiliului Europei privindprevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice
(Convenția de la Istanbul). Aceasta este o convenție internațională problematică, întrucât reglementează o definiție nouă și controversată a „genului” în dreptulinternațional, prezintă bărbații drept agresori, ceea ce constituie un stereotipdiscriminatoriu, încalcă libertatea religioasă și dreptul părinților de a-și instrui copiii în conformitate cu propriile convingeri religioase și morale. Este regretabil că în România nu a existat până acum nicio dezbatere temeinică referitoare la consecințele profunde ale ratificării acestui tratat internațional.
3. Acest memorandum a) prezintă Convenția și istoricul ei și b) identifică și discută cele mai problematice aspecte ale sale.
(b) Istoric
4. Convenția de la Istanbul a fost adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei pe 7 aprilie 2011, pe baza documentului pregătit de grupul de experți CAHVIO. Convenția de la Istanbul a fost deschisă semnării de către statele membre ale Consiliului Europei pe 11 mai 2011, cu prilejul celei de-a 121-a Sesiuni a Comitetului Miniștrilor, desfășurate la Istanbul. [1]
5. În momentul de față, mai puțin de jumătate din membrii Consiliului Europei (22 din 47) și jumătate din statele membre ale Uniunii Europene (14 din 28) au ratificat-o. [2]
Cinci membri ai Consiliului Europei nu au semnat-o, nici nu au ratificat-o. [3]
(c) Obiectul și Scopul Convenției
6. Convenția de la Istanbul este o convenție internațională de drepturile omului, care își propune: protejarea femeilor împotriva tuturor formelor de violență șiprevenirea, incriminarea și eliminarea violenței împotriva femeilor și a violențeidomestice; contribuția la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotrivafemeilor, promovarea egalității între femei și bărbați și emanciparea femeilor;protejarea și sprijinirea tuturor victimelor violenței împotriva femeilor și a violenței domestice. [4]
(d) Aspecte Problematice
Introducerea conceptului controversat de „gen”
7. Înainte de Convenția de la Istanbul, singura definiție a „genului” într-o convenție internaționala este dată de Statutul de la Roma. Acesta folosește termenul de „gen” în mod clasic, anume, ca un sinonim pentru sexul biologic.
8. Convenția de la Istanbul presupune însă că sexul și „genul” sunt două concepte diferite. Conform articolului 3 (c), „genul” va însemna „rolurile, comportamentele, activitățile și atributele construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei și bărbați.”
9. Termenul de „gen” folosit de Convenția de la Istanbul se referă la „sexul social”, un construct social care variază și care este, în principiu, independent de realitatea biologică a persoanei (bărbat / femeie). Această definiție nu se regăsește în niciuna din celelalte convenții internaționale. Are, deci, o încărcătură ideologică puternică și se clădește pe concepția că omul se naște ca o ființă neutră, care poate să își determine sau să își schimbe „genul” în cursul vieții și sub influența diverșilor factori, precum societatea, educația și auto-determinarea. [5]
10. Acest lucru este confirmat și de interpretarea Convenției de la Istanbul, publicată pe site-ul Guvernului României:
Convenţia este primul tratat internaţional care conţine o definiţie a genului şi recunoaşte că femeile şi bărbaţii nu sunt doar diferenţiaţi din punct de vedere biologic, ci că există o categorie a genului, definită social, care le conferă acestora roluri şi comportamente specifice. Potrivit acestui document, violența familială și cea împotriva femeilor, în special, reprezintă o violare a drepturilor omului și o formă de discriminare. Convenția de la Istanbul propune crearea unor mecanisme care să garanteze protecția victimelor, să crească gradul de conștientizare a efectelor acestui fenomen, să prevină și să combată toate formele de violență. [6]
11. Acceptarea definiției avansate de Convenția de la Istanbul presupune așadar identificarea cu anumite principii de bază ale acelei teorii antropologice a „genului”, care neagă existența diferențelor naturale dintre cele două sexe biologice. [7]
Discriminarea și prezentarea stereotipică a bărbaților drept agresori
12. Deși Convenția de la Istanbul dorește să lupte împotriva stereotipurilor, prezintă bărbații drept agresori, ceea ce reprezintă un stereotip discriminatoriu. De exemplu, Convenția de la Istanbul spune că:
[V]iolența împotriva femeilor este o manifestare a relațiilor istoric inegale de putere dintre femei și bărbați, care au condus la dominarea asupra și la discriminarea împotriva femeilor de către bărbați și la împiedicarea avansării depline a femeilor. [8]
13. De asemenea, Convenția de la Istanbul recunoaște:
[N]atura structurală a violenței împotriva femeilor drept violență de gen și faptul că violența împotriva femeilor este unul din mecanismele sociale cruciale, prin care femeile sunt forțate într- o poziție subordonată comparativ cu bărbații. [9]
14. Studii recente au arătat că în cazul violenței unilaterale (non-reciproce), mai mult de 70% din cazurile de agresiune provin de la femei. [10] De asemenea, un proiect de cercetare de trei ani, dezvoltat de mai mult de 40 de cercetători și condus de editorul Partner Abuse, a concluzionat:
Deși femeile sunt mai afectate de violența domestică (…) femeile și bărbații recurg la violență fizică și verbală aproape la fel de des, majoritatea violenței domestice este reciprocă (…) violența domestică săvârșită de bărbați și de femei este corelată cu aceiași factori de risc, iar agresorii bărbați și femei au aceleași motivații. [11]
15. Din acest punct de vedere, Convenția nu aduce soluții adecvate pentru îmbunătățirea situației victimelor violenței, întrucât nu se concentrează decât pe situația femeilor. Convenția de la Istanbul menționează doar en passant problema victimelor bărbați sau a copiilor.
16. De asemenea, Convenția de la Istanbul impune o obligație explicită statelor membre să ia:
[M]ăsurile necesare pentru a promova schimbările în modelele sociale și culturale de comportament al femeilor și bărbaților, în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor și a altor practici, care sunt bazate pe ideea inferiorității femeilor sau pe roluri stereotipe pentru femei și bărbați. [12]
17. Nu este clar cine va identifica prejudecățile, obiceiurile, tradițiile și alte practici care trebuie eradicate. Conform acestei înțelegeri, așa-numitul stropit al fetelor de către băieții din Maramureș în preajma sărbătorii Paștelui ar putea fi considerată o tradiție sau un obicei bazat pe ideea inferiorității femeilor sau pe roluri stereotipe și ar trebui, așadar, eradicat.
Încălcarea drepturilor părinților de a-și instrui copiii
18. Dreptul părinților de a-și instrui copiii este un drept fundamental, care nu poate fi abrogat sau limitat în mod intenționat. [13] Acest drept este consacrat de articolul 2 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului:
Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice. [14]
19. Declarația Universală a Drepturilor Omului evidențiază că părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. [15]
20. În această calitate bine stabilită, părinții au cele mai mari drepturi și cea mai mare răspundere de a-și instrui copiii. În procesul educațional, instituțiile statului trebuie să ajute părinții, școala trebuie să coopereze cu părinții și nu să dispună în mod artificial de drepturile lor. Școala nu trebuie să impună copiilor o educație contrară convingerilor religioase și filozofice ale părinților.
21. Convenția de la Istanbul se îndepărtează semnificativ de această înțelegere a rolului părinților. Articolul 14 referitor la educație din Convenția de la Istanbul prevede o obligație care ar putea, în cele din urmă, să încalce dreptul părinților de a asigura educația copiilor conform convingerilor religioase și filozofice ale părinților:
Părțile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme cum ar fi egalitatea între femei și bărbați, rolurile de gen ne-stereotipe, respectul reciproc, rezolvarea non-violentă a conflictelor în relațiile interpersonale, violența de gen împotriva femeilor și dreptul la integritate personală, adaptate capacității în evoluție a elevilor, în curriculum formal și la toate nivelurile de educație.
Părțile vor face demersurile necesare pentru a promova principiile la care s-a făcut referire în alineatul 1 în Stabilimentele educaționale informale, precum și în stabilimentele sportive, culturale și recreative în mass media.
22. De exemplu, părinții nu ar putea să se opună controversatelor ore de educațiesexuală, în cadrul cărora copiii sunt încurajați să exploreze și să accepte diversele orientări sexuale și identități de „gen”. Părinții ar putea fi acuzați de violență împotriva fetiței lor dacă, de exemplu, refuză să o trateze drept băiețel, dacă ea dorește așa. Același lucru s-ar putea întîmpla dacă părinții recurg la ajutor medical pentru copilul lor care suferă de disforie de gen. Nu este clar la ce se referă rolurile de „gen” ne-stereotipe și cine ar trebui să le identifice și să le definească.
În lumina controversatei definiții a ”genului” și a articolului 33 din Convenția de la Istanbul, părinții care fac aceste lucruri ar putea fi acuzați de violență psihologică și ar putea fi incriminați.
Libertatea religioasă
23. Prevederile Convenției de la Istanbul sunt contrare viziunii creștine asupra familiei, ca reprezentând uniunea dintre un bărbat și o femeie. Acest precept religios ar putea fi stigmatizat drept tradiție bazată pe comportamente stereotipe. Conform articolului 42 din Convenția de la Istanbul, „cultura, obiceiul, religia, tradiția sau așa-numita onoare nu vor fi considerate ca o justificare.” Deși această prevedere se referă la violență, ea trebuie înțeleasă într-un sens larg, cuprinzând și noțiunea vagă de violență psihologică. Astfel, Convenția de la Istanbul devine un mijloc de redefinire substanțială a materialelor educaționale pe această temă.
24. De asemenea, faptul că Biserica Ortodoxă exclude femeile de la primirea Tainei Preoției ar putea fi considerată o încălcare a Convenției de la Istanbul. Nu este clar în ce măsură grupul de experți, avansat de Convenția de la Istanbul, va putea să se amestece în chestiuni care țin de morala, de organizarea și de autonomia Bisericii.
25. Convenția de la Istanbul ar pune în pericol și secretul profesional al psihologilor, al doctorilor, al terapeuților sau al preoților. Articolul 28, intitulat raportarea de către profesioniști, îi transformă pe aceștia în informatori ai statului:
Părțile vor lua măsurile necesare pentru a asigura faptul că regulile de confidențialitate impuse de legislația internă anumitor profesioniști nu constituie un obstacol, în condiții adecvate, în calea raportării lor către organizațiile sau autoritățile competente, dacă au motive rezonabile să creadă că a fost săvârșit un act grav de violență, acoperit de sfera de aplicare a prezentei Convenții, și că sunt de așteptat alte acte grave de violență.
26. Nu există nicio excepție de la această regulă.
27. De asemenea, nu există nici excepții referitoare la școlile confesionale. Acestea ar putea fi sancționate pentru că nu permit bărbaților ce se consideră femei să folosească toaleta femeilor. Aceasta dezbatere este foarte actuală în SUA. [16]
Mecanismul de monitorizare GREVIO
28. Convenția de la Istanbul stabilește Grupul de experți în intervenția contra violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (GREVIO). GREVIO va fi responsabil pentru monitorizarea și implementarea Convenției de la Istanbul. Va putea adopta rapoarte și evalua fiecare stat parte la Convenție. După o procedură complexă împărțită în mai multe etape, [17] „GREVIO va transmite aceste constatări părții în cauză și, după caz, Comitetului Părților și Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei, împreună cu orice comentarii și recomandări.” [18] Intruziunea unui astfel de mecanism în organizarea tradițiilor și a obiceiurilor statelor este remarcabilă. Publicarea rapoartelor GREVIO poate reprezenta o modalitate eficientă de a pune presiune pe statele membre să adopte toate recomandările făcute de GREVIO. În context educațional, acest lucru poate atrage cu sine criticarea, de către Consiliul Europei, a anumitor aspecte ale educației religioase, îndeosebi cele referitoare la definirea „genului”.
(e) Concluzii
29. Convenția de la Istanbul este o convenție internațională problematică; prin urmare, ar fi meritat mai multă atenție și dezbatere publică în România. Aceasta propune o definiție nouă și controversată a „genului” în dreptul internațional, prezintă bărbații drept agresori, ceea ce constituie un stereotip discriminatoriu, încalcă libertatea religioasă și dreptul părinților de a-și instrui copiii în conformitate cu propriile convingeri religioase și morale. Nu în ultimul rând, Convenția de la Istanbul stabilește un mecanism de monitorizare, care intervine în mod intruziv în organizarea și practicarea tradițiilor și obiceiurilor statelor membre, care vor fi nevoite să se supună ideologiei „genului” ca și concept definit social.
NOTE
[1] ‘Historical background – Istanbul Convention: Action against violence against women and domestic violence’ (Council of Europe) <http://www.coe.int/en/web/istanbul-convention/historical-background> accesat 12 aprilie 2016
[2] Council of Europe, ‘Chart of signatures and ratifications of Treaty 210’ (Treaty Office) <http://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/210/signatures> accesat 2 iunie 2016
[3] Council of Europe, ‘Chart of signatures and ratifications of Treaty 210’ (Council of Europe)
<http://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/210/signatures> accesat 2 iunie 2016
[4] ‘România a ratificat Convenția de la Istanbul’ <https://cristidanilet.wordpress.com/2016/03/01/romania-a-ratificat-conventia-de-la-istanbul/> accesat 2 iunie 2016
[5] Vezi, de exemplu, Judith Butler, ‘Gender Trouble: feminism and the Subversion of Identity’ (Routledge, 2011)
[6] ‘Proiectul de Lege Privind Ratificarea Convenției de La Istanbul, Aprobat de Executiv’ (Guvernul României) <http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/proiectul-de-lege-privind-ratificarea-conventieide-la-istanbul-aprobat-de-executiv> accesat 2 iunie 2016
[7] Pentru mai multe informații, vezi Francesco Agnello, ‘A New “Gender” Approach Definition in International Law: The Convention on Preventing and Combating Violence Against Women and Domestic Violence’ [2014] (18) The Spanish Yearbook of International Law 87-114
[8] Convenția de la Istanbul, Preambul
[9] Convenția de la Istanbul, Preambul
[10] Daniel J. Whitaker, Tadesse Haileyesus, Monica Swahn, and Linda S. Saltzman, ‘Differences in Frequency of Violence and Reported Injury Between Relationships With Reciprocal and Nonreciprocal Intimate Partner Violence’ [2007] 97(5) American Journal of Public health 941-947. Vezi și ‘Domestic violence: Not Always One Sided’ (Patient Education Center) <http://newscastmedia.com/harvard_study.htm> accesat 12 aprilie 2016
[11] ‘Unprecedented Domestic Violence Study Affirms Need to Recognize Male Victims’ (prweb)
<http://www.prweb.com/releases/2013/5/prweb10741752.htm> accesat 3 mai 2016
[12] Convenția de la Istanbul, articolul 12
[13] Folgerø and Others v. Norway App no 15472/02 (ECtHR, 29 iunie 2007) 84 (e)
[14] Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articolul 2 Protocolul Adițional 1.
[15] Declarația Universală a Drepturilor Omului, articolul 26 (3)
[16] ‘Obama Administration Guidelines on Bathrooms Lack Legal Authority’
<http://www.adflegal.org/detailspages/press-release-details/obama-administration-guidelines-onbathrooms-lack-legal-authority> accesat 1 iunie 2016
[17] Convenția de la Istanbul, articolul 68
[18] Convenția de la Istanbul, articolul 68 (15)
Ce trebuie sa inteleaga un om cand vorbeste,umbla,rodeste,se roaga în Numele lui Iesus Christos, Fiul lui Dumnezeu
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, ne învață să ne rugăm la Tatăl ceresc în Numele lui Iesus Christos, Fiul lui Dumnezeu. Astfel în Ioan 15:16, SCC, suntem învățați: “Nu voi M-aţi ales, ci Eu v-am ales şi v-am rânduit cavoi să mergeţi şi să aduceţi rod, şi rodul vostru să rămână; pentru caorice aveţi să cereţi de la Tatăl în Numele Meu, să vă dea”. Și în Ioan 16:23-24, SCC: „Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat! Adevărat vă zic: dacă aveţi să cereţi ceva de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Dar acum nu aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină”.
Pe planetă există cca. 2,4 miliarde de oameni care se declară a fi creștini, și care se rogă în Numele Fiului, însă întrebarea care se ridică, și-a pus cineva problema, ce înseamnă aceasta? Îl interesează pe cineva cum să ne rugăm la Dumnezeu ca rugăciunile noastre să fie ascultate?
Îi pasă cuiva, de ce implică a ne ruga în Numele Fiului lui Dumnezeu, pentru ca să nu luăm în deșert nici Numele Lui (comp. cu Exod 20:7), ca să nu îl folosim, fără motiv, fără o rațiune, fără a avea dreptul acesta, într-un mod ușuratic, lipsit de respect!?! Căci și Numele Fiului: Iesus include în el Numele lui Dumnezeu, căci Iesus, în greacă: Iesous, din Iehoşua în ebraică, înseamnă: Iehova este salvare. Iehova fiind Numele lui Dumnezeu (Psalm 83:18). Deci întrebarea de fundament pentru doctrina rugăciunii creștine este: Ce însemnă a ne ruga în Numele lui Iesus la Tatăl ceresc?
În Biblie a face o lucrare în Numele Fiului lui Dumnezeu: Iesus, are două sensuri:
1) Numele lui Iesus se referă la persoana Lui.
Astfel un credincios botezat în Numele lui Iesus Christos (Fapte 2:38;Fapte 10:48), este botezat în persoana lui Christos (Romani 6:3). A crede în Numele Lui, însemnă a crede în persoana Lui (Ioan 1:13; Ioan 2:23;Ioan 3:18; Fapte 3:16; 1Ioan 3:23; 1Ioan 5:13). A avea viață în Numele Lui, adică în El (Ioan 20:31). A ne strânge în Numele Domnului Iesus, însemnă a ne strânge în persoana Lui, în corpul Lui (1Corinteni 5:4[1]). A fi îndreptățiți în Numele Domnului Iesus, însemnă a fi îndreptățiți în El (1Corinteni 6:11). Tot ce facem cu cuvântul sau cu fapta să facem în Numele, adică în persoana Domnului Iesus Christos (Coloseni 3:17), în calitatea noastră de creștini care suntem corpul lui Christos, mădulare din El (Coloseni 1:18).
2) A o face o lucrare în Numele Lui, înseamnă a acționa în locul Lui.
Astfel a profeții, a scoate demoni, a face vindecări, a face lucrări de putere în Numele Lui, însemnă a face aceste lucrări în locul Lui pe pământ (Matei 7:22; Marcu 9:38; Luca 9:49; Luca 10:17; Fapte 16:18). Când un om din lume ne dă un pahar cu apă în Numele lui Christos, însemnă a da un pahar cu apă în locul Lui: discipolilor Lui (Marcu 9:41), a primi un copilaș în Numele Lui, însemnă a-l primi în locul Lui (Matei 18:5; Marcu 9:37).
A predica în Numele lui Iesus, însemnă a predica, învăța, în locul Lui (Fapte 4:17-18; Fapte 5:28,Fapte 5:40; Fapte 9:27,Fapte 9:29; Romani 1:5), în calitate de ambasadori ai Lui care îndemnăm pe oameni: “în locul lui Christos”, ca ei să se împace cu Dumnezeu (2Corinteni 5:20, SCC).
La fel, a porunci în calitate de apostoli: fraților, adunărilor, în Numele lui Iesus, adică a porunci în locul Lui, în calitatea noastră de trimiși ai Lui (1Tesaloniceni 4:1; 2Tesaloniceni 3:6), a vindeca în Numele Domnului, înseamnă a vindeca în locul Domnului (Iacob 5:14; Fapte 3:6), bineînțeles cu puterea Domnului (Fapte 4:7).
A face milosetenie, dărnicie, în Numele lui Iesus, însemnă a da în locul Lui (comp. cu Proverbe 19:17).
Dar să revin la problemă, din titlu:
Ce însemnă a ne ruga în Numele lui Iesus la Tatăl ceresc?
Astfel a ne ruga în Numele lui Iesus Christos, Fiul lui Dumnezeu la Tatăl ceresc așa cum ne învață Scriptura în: Ioan 14:13-14; Ioan 15:16, Ioan 16:23-24,Ioan 16:26; Efeseni 5:20; înseamnă a ne ruga fiind noi: în persoana lui Christos.
În Ioan 15:4-7, Domnul a precizat: “Rămâneţi în Mine, şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu are să rămână în viţă; aşa nici voi, dacă nu aveţi să rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, şi voi mlădiţele. Cel rămânând în Mine, şi Eu în El; acesta aduce rod mult; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu are să rămână în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa, şi se uscă; şi le strâng, şi le aruncă în foc, şi este arsă. Dacă aveţi să rămâneţi în Mine, şi cuvintele Mele au să rămână în voi; ceea ce aveţi să vreţi, cereţi, şi vi se va face”.
Iată! Un discipol al Domnului nu poate face nimic dacă nu rămâne în Christos, în corpul Lui, doar rămânând în El, rugăciunea noastră va aduce rod, ba mai mult, ceea ce vom cere ni se va face pentru că ne rugăm din Christos, fiind în El, aceasta înseamnă a ne ruga în Numele Lui, adică a ne ruga fiind în persona Lui, și atunci gândirea noastră, vorbirea noastră, atitudinea noastră din rugăciune vor fi marcate de El, de voința divină. Doar prin unirea cu El, Tatăl ceresc ne va asculta toate rugăciunile (Ioan 15:7; Efeseni 2:18; 1Ioan 3:22; 1Ioan 5:14-15).
Oamenii care sunt temători de Dumnezeu (Fapte 17:17), însă nu fac încă parte din corpul lui Christos, nu este potrivit să se roage la Dumnezeu în Numele Fiului, căci ar lua în deșert acest Nume, prin faptul că ei încă nu au acest drept. De asemenea, ei nici nu se pot ruga la Dumnezeu cu apelatuvul: “Tată”, odată ce ei nu sunt fii de Dumnezeu (Romani 8:14-17)!
Însă, ei se pot ruga lui Dumnezeu, numindu-L: Dumnezeule, Stăpâne, sau: Creator, Atotputernic, Izbăvitor, etc. la fel ca cei din Scripturile ebraice, fără a pomeni în Numele cui se roagă (Psalm 17:6; Psalm 18:2; Psalm 42:8;1Regi 8:41-43; Isaia 56:7) sau prin cine se roagă.
Apoi, chiar dacă rugăciunea lor va ajunge prin har la Dumnezeu tot prin Fiul și prin Spiritul Sfânt, însă ei neavând calitatea de a fi în corpul lui Christos și de a avea Spiritul Sfânt, ei nu au dreptul să spună: În Numele lui Iesus și prin Spiritul Sfânt.
Un om care se roagă „în Numele Fiului” dar care nu este în Fiul: minte, sau un om care se roagă la Dumnezeu cu: „Tată”, dar care nu este copil a lui Dumnezeu, născut din El și înfiiat de Tatăl ceresc: minte dacă se roagă astfel, și astfel foarte multe rugăciuni nu sunt ascultate căci ele pleacă de la premize false, de la oameni care își arogă calități pe care nu le au în realitate!
Doar creștinii care sunt în Christos au dreptul să menționeze că se roagăprin Domnul Iesus Christos (Romani 7:25; Romani 16:27; Iuda 1:25), deorece ei sunt în El.
Nu există mai multe grupuri în Domnul, doar creștinii sunt în El, și astfel doar ei se pot ruga prin El, și pot aduce jertfe spirituale la Dumnezeu prin Christos căci doar ei sunt preoți (1Petru 2:5; Evrei 13:15), și Îl pot glorifica pe Dumnezeu prin Christos (1Petru 4:11).
Doar creștinii care au Spiritul Sfânt și sunt conduși de Spiritul se pot ruga menționând expres că se roagă prin Spiritul Sfânt (Romani 8:14; Efeseni 2:17-18; Efeseni 6:18; Iuda 1:20-21).
Iubite cititor, dacă ești în categoria celor temători de Dumnezeu, nu te descuraja, luptă-te să crești spre a deveni mădular din corpul lui Christos, pentru a avea harul copiilor lui Dumnezeu care sunt în Christos și au spiritul Sfânt și atunci te vei ruga și tu: în Numele lui Iesus la Dumnezeu care atunci va fi și pentru tine: Tată.
[1] Sensul textului din 1Corinteni 5:4, este diferit de cel din Matei 1820, în 1Corinteni 5:4, Pavel cu adunarea din Corint s-a strâns în (greacă: en) persoana lui Christos pentru a judeca pe acel curvar, pe când în Matei 18:20, noi ne strângem pentru (greacă: eis) Numele Domnului (de dragul Lui) ca Domnul să fie prezent în mijlocul nostru.
Coloseni 2:6-7, SCC: “Deci precum aţi primit pe Christos Iesus, pe Domnul, aşa umblaţi în El; fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, şi stabiliţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, abundând în ea cu mulţumire”.
Apostolul Pavel, ne îndeamnă să umblăm în El, și el ne spune cum să umblăm? Și anume extrăgând sevă (putere, viață) din El, fiind înrădăcinați în El, zidiți în El, Domnul trebuie să fie Capul care atât dirijează corpul, cât și îi dă hrană (putere și viață), așa cum se spune în Coloseni 2:19, SCC:“neţinându-se strâns de Capul, din care tot corpul, hrănit şi unit împreună prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu”. În contrast cu unii din Colose, noi trebuie să ne ținem strâns de Capul, ca să fim hrăniți și astfel să creștem spiritual cu creșterea lui Dumnezeu.
Cu atât mai mult, cu cât în pustie, oamenii sunt tentați să fugă pe o cale ușoară, să iasă din pustie, pe o cale fără a mai avea nevoie de credință, de scarificii, de lepădare de sine, așa cum se arată în Coloseni 2:8-10, SCC:“Luaţi seama să nu fie cineva care să vă ducă ca pradă prin filozofieşi prin amăgire deşartă, potrivit tradiţiei oamenilor, potrivit cunoştinţelor elementare ale lumii, şi nu potrivit lui Christos. pentru că în El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii; şi voi sunteţi compleţi în El, care este capul oricărei conduceri şi autorităţi”.
Opusul înrădăcinării și umblării în Christos, este amăgirea, care este deșartă (trecătoare, fără durabilidate) care nu duce la viață veșnică, indiferent că această amăgire este: filozofia lumii, filozofia religioasă, tradiții oamenști, cunoștințe care aparent ne scapă de suferință, de austeritate, și ne duc pe calea lumii, sau pe „o cale religioasă”, dar care nu duce la Christos, care nu este calea îngustă pe care puțini sunt cei care o găsesc! – Matei 7:14.
În contrast cu toate aceste căi omenești, chiar religioase, este Christos în care locuiește trupește (în natura umană a Lui) toată plinătatea Dumnezeirii, adică: cunoșterea dragostei lui Dumnezeu (comp. cu Efeseni 3:16-19), care ne poate transforma și întări.
Astfel, creștinii chiar în pustie, au totul complet în El, așa cum spune Pavel:“voi sunteţi compleţi în El, care este capul oricărei conduceri şi autorităţi”.
Astfel comuniunea cu El (1Corinteni 1:9), ar trebui să ne hrănească, să ne întărească spiritual, astfel încât să nu avem nevoie să apelăm la compromisuri, și chiar dacă este greu în pustie, să învățăm să răbdăm, să învățăm să privim la El, căci și El s-a dezvoltat în pustie, profetul Isaia spunând despre El, în Isaia 53:2-3, GBV 2001: “Pentru că El a crescut înaintea Lui ca o odraslă fragedă şi ca o rădăcină dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfăţişare ca să-L dorim. El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa şi ca unul de care îţi ascunzi faţa; era dispreţuit şi noi nu L-am preţuit”.
Iată descrierea vieți lui Iesus, ca o rădăcină într-un pământ uscat, ba mai mult: “dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa”. Mulți au tendința când sunt părăsiți de oameni, să facă compromisuri, și nu să se apropie mai mult de Dumnzeu, când calea este îngustă și este greu, este suferință sufletească, au tendința să de-a la o parte adevărul că doar o singură cale duce la viață și anume calea îngustă, și să alerge spre alte căi mai ușoare (Matei 7:13-14).
Iubite frate sau soră, obișnuiește-te cu suferința, doar așa vei fi plăcut lui Dumnezeu, căci și Domnul Iesus nu și-a plăcut lui însuși (Romani 15:3), ci lui Dumnezeu și fraților Lui pentru salvarea lor.
Dumnezeu prin acest sfat dat prin Pavel în Coloseni 2:6-7, ne îndeamnă să fim înrădăcinați în Christos.
Este interesant, căci pomii fructiferi, cresc în rădăcini chiar iarna, astfel și noi în iarna pustiei să creștem în rădăcinile spirituale, în Iesus Christos!
Conform cu: http://gradina.acasa.ro/fructe-115/pomii-fructiferi-14329.html
Rădăcina unui pom fructifer:
“Radacina are un rol important in cresterea si rodirea pomilor fructiferi, viata lor depinzand de acest organ. Radacinile indeplinesc functiile de absorbtie a apei, a sarurilor minerale, fixeaza trunchiul in sol, conduc si uneori depoziteaza substante organice. Daca unele functii ale radacinii cedeaza, se usuca o parte din ramuri iar, cu timpul, se poate usca intreg pomul…Radacinile pot creste tot timpul anului daca in sol temperatura nu scade sub 4 grade Celsius”.
Așa cum rădăcina unui pom fructifer poate crește și iarna, când nu este ger, cu atât mai mult creștini în solul care este prielnic dezvoltării, și anume în persoana lui Christos, pot crește, se pot adăpa, hrăni, dezvolta.
Apostolul Pavel a crescut chiar în situații dificile arătând prin aceasta că Christos este suficient pentru a ne susține.
Apostolul Pavel spune în Filipeni 4:12-13, SCC, din experința lui: „Ştiu şi să fiu smerit, ştiu şi să fiu îmbelşugat; în orice şi în toate am învăţat să fiu sătul, şi să fiu flămând; şi să fiu îmbelşugat, şi să fiu lipsit. Am tărie pentru toate în Cel întărindu-mă”.
Secretul perseverenței lui Pavel, chiar în condiții foarte grele (vezi ca exemplu: 2Corinteni 11:23-28) a fost Christos, de aceea el era legat de El și în care era înrădăcinat!
Ba mai mult, Dumnezeu prin acest apostol a dat soluția perseverenței în pustie, când ne-a învățat: “ca să nu vă faceţi leneşi, ci imitatori ai celor moştenind promisiunile prin credinţă şi îndelungă răbdare” (Evrei 6:12, SCC).
Se ridică întrebarea cum să ne întărim în credință, și răspunsul îl primim, revenind la textul din Coloseni 2:7, SCC, căci aici ni se spune un secret al stabilității în credință, și anume: “fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, şi stabiliţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, abundând în ea cu mulţumire”. Astfel înrădăcinarea în Christos, duce la a fi stabili în credință, după învățătura adevărului dată prin apostoli. Căci legătura cu Christos, părtășia cu El, când El îți vorbește, te conduce, te îndrumă, îți dă un Cuvânt care iese din gura Lui atunci („rhema” – Romani 10:17), duce la stabilitatea credinței, și cu siguranță atunci vei moșteni promisiuniile divine.
Putem chiar abunda în credință, cum? Prin faptul că nu doar Domnul îți va vorbi, ci prin faptul că și tu Îi vei vorbi, căci Îl vei vedea implicat în toate, și Îi vei mulțumi pentru toate, rugăciunea ta de mulțumire, va fi o mulțumire a credinței, observând prin credință: inntervențiile divine din viața ta, și vei mulțumi din credință, astfel vei abunda în credință (Proverbe 3:5-6;1Tesaloniceni 5:18).
Iar îndelunga răbdare o obținem, învățând să fim mulțumiți cu ceea ce avem, conform cu Filipeni 4:12-13.
Dumnezeu dorește să ne ajute în pustie, fraților, nu rămâne decât ca noi să ne înrădăcinăm și mai mult în Domnul, și astfel să primim de la El, tot ceea ce este necesar în ce privește viața spirituală (comp. cu 2Petru 1:3), pentru a rămâne chiar în pustie în Domnul Iesus Christos, biruitori și perseverenți.
Fapte 17:24-28, SCC: “Dumnezeu, Cel făcând lumea, şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domn al cerului şi al pământului; nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti; nici nu este îngrijit de mâini omeneşti, ca având trebuinţă de ceva; El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate cele. Şi a făcut din unu orice naţiune de oameni, ca să locuiască pe toată faţa pământului; hotărând: timpuri dinainte stabilite, şi hotarele locuinţei lor; ca ei să caute pe Dumnezeu; dacă într-adevăr au să Îl bâjbâie şi să Îl găsească, deşi nefiind departe de fiecare dintre noi. Pentru că în El vieţuim şi ne mişcăm şi existăm, precum au spus şi unii dintre poeţii voştri: „pentru că şi descendenţi ai Lui suntem.”
Atunci când apostolul Pavel a fost în Atena, pe Areio-pag, el a folosit un element comun pe care el îl avea cu atenienii, și anume: Dumnezeul Creator, care pentru atenieni era necunoscut, de aceea, el și-a început predica astfel: “Iar Pavel, stând, în mijlocul Areio-pagului, a zis: bărbaţi atenieni! În toate vă văd ca ţinând mult la dumnezei. Pentru că, trecând şi privind cele venerate ale voastre, am găsit şi un altar pe care a fost scris: „unui Dumnezeu necunoscut”. Deci ceea ce voi, necunoscând, veneraţi, aceasta vă vestesc eu” (Fapte 17:22-23, SCC).
Cum au ajuns atenienii să se închine la Dumnezeul vestit de Pavel?
În secolul VI î.Ch., în Atena, un oraș cu multe zeități, era ciumă, era o molimă ce bântuia! Astfel atenienii au trimis după Epimenides din Creta, ce era poet, și chiar profet (Tit 1:12), pentru a găsi o soluție. Epimenides din Creta a spus că ciuma bântuia printre ei și făcea ravagii, deoarece au lăsat neonorat un Dumnezeu pe care ei L-au ignorat! Un Dumnezeu a cărui Nume ei nu-L cunoașteau, dar pe care ei L-au neglijat, dar care este suficient de bun și de puternic să îi ajute în priviința ciumei (Vezi cartea:“Veșnicia din inimile lor”, capitolul 1, de Don Richardson).
Epimenides din Creta a propus prin călăuzirea ce o avea, ca atenienii să aducă a doua zi niște oi albe și negre, flămânde, să fie lăsate să umble pe iarbă, dar fiecare oaie, avea să fie urmărită de un om, și așa au făcut. Epidemines sa rugat la Dumnezeu necunoscut, ca El să facă ca unele oi să nu mănânce; ci, să se întindă în iarbă, să se culce, acelea urmau să fie jertfite. Unele oi s-au răspândit mâncând căci erau flămânde, dar mai mulți berbeci și câteva oi s-au așezat întinse pe iarbă, Epimenides le-a poruncit să construiască altare pe locurile unde au șezut oile, și pe acestea să le aducă acolo ca jertfă: Dumnezeului necunoscut.
Ca prin minune, a doua zi ciuma a început să slăbească în intensitate, într-o săptămână, ciuma a încetat.
Apostolul Pavel prin inspirație divină, citează pe profetul Epimenides, când a scris epistola către Tit, când îi descrie pe cretani: „Unul dintre ei, un profet de-al lor, a spus: „Cretanii sunt întotdeauna mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe“ (Tit 1:12).
În istorie, Dumnezeu a dat darul profeției și a lucrat prin unele persoane care nu făceau parte din poporul lui Dumnezeu dar se închinau la Dumnezeul Prea-Înalt, ca de pildă: Melhisedec (Geneza 14:18-24), Ietro, socrul lui Moise din Madian (Exod 3:1; Exod 18:1,Exod 18:9-10,Exod 18:12), etc.
Dumnezeu s-a folosit de oameni care L-au păstrat pe Dumnezeul Creator în cunoștiința lor, și nu s-au dedat la practici idolatre, imorale (Romani 1:20-32), care au ascultat de legea inimii și a conștinței (Romani 2:14-15) și Dumnezeu s-a putut folosi de ei, ca apoi apostolii să se folosească de fundamentul pus de aceștia, pentru a Îl face de cunoscut mai în profunzime pe Adevăratul Dumnezeu Creator.
Apostolul Pavel după ce stabilește o bază cumună cu atenienii, adică: Dumnezeul Creator vestit de profetul Epimenides, la care atenienii se închinau fără să-L cunoască, el Îl descrie pe Dumnezeul Creator astfel:“Dumnezeu, Cel făcând lumea, şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domn al cerului şi al pământului; nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti; nici nu este îngrijit de mâini omeneşti, ca având trebuinţă de ceva”.
Dumnezeul care a făcut lumea și tot ce este în ea, are calitatea de: “Domn al cerului şi al pământului”, tot ce se mișcă, are viață și suflă pe pământ, este datorită Lui, El este Stăpânul lucrurilor din ceruri și de pe pământ, El nu are nevoie de nimeni sau de ceva, El trăiește prin Sine vrea să spună Pavel și nu are “trebuinţă de ceva”, atât de puternic și de viu este! Atât de mare este acest Dumnezeu încât nu poate locui în temple făcute de mâini omenești, ca și idolii (statuile), fără viață, purtați de oameni, sau ca demonii locali! El cum spune profetul: “Dar Cel PreaÎnalt nu locuieşte în cele făcute de mâini, după cum zice profetul: „cerul Îmi este tron, şi pământul un scăunel al picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veţi zidi Mie, zice Iehova; sau care este locul odihnei Mele?” (Fapte 7:48-49, SCC).
Sau cum spune Solomon: în 1Regi 8:27, GBV 2001: “Dar, cu adevărat, va locui Dumnezeu pe pământ? Iată, cerurile şi cerurile cerurilor nu Te cuprind, cu cât mai puţin casa aceasta pe care am construit-o eu!”.
Astfel Pavel le transmite ideea despre un Dumnezeu ce curprinde totul, care este cu mult mai mare ca cerurile, și cu atât mai mult decât un templu, ca o statuie, sau ca un idol, dar mai mult decât atât, El dă “tuturor viaţă şi suflare şi toate cele”, și atunci cum să nu Îl găsim pe Dumnezeu?! Odată ce suflarea Lui e în fiecare, viață din viața Lui, și toate lucrurile le primim din mâna Lui, nu te îndeamnă aceasta la a-i mulțumi din toată inima, așa cum spune Pavel în Romani 1:19-21.
Ba mai mult, Dumnezeu a “făcut din unu orice naţiune de oameni, ca să locuiască pe toată faţa pământului; hotărând: timpuri dinainte stabilite, şi hotarele locuinţei lor”, adică dintr-un singur om: Adam au provenit toate națiunile, dar Dumnezeu este cel care l-a creat pe Adam și a hotărât timpuri pentru fiecare națiune, și hotare în cadrul căreia să existe, totul în jurul nostru denotă ordine, organizare, viață, cu ce scop? “Ca ei să caute pe Dumnezeu”, pentru că toate familiile pământului își extrag numele (adică forma de organizare) din Dumnezeu (Efeseni 3:14-15).
Având în vedere că totul este creat de Dumnezeu, totul funcționează și se mișcă după voința lui Dumnezeu, totul este organizat de El, trăim într-o lume a Lui, unde El este prezent o susține și o dirijează, atunci chiar dacă“într-adevăr au să Îl bâjbâie şi să Îl găsească, deşi nefiind departe de fiecare dintre noi. Pentru că în El vieţuim şi ne mişcăm şi existăm, precum au spus şi unii dintre poeţii voştri: „pentru că şi descendenţi ai Lui suntem.”
Chiar bâjbâind atenienii neavând o cunoștință a legii ca evreii, totuși Îl pot găsi pe Dumneseu, căci El nu este departe de fiecare dintre noi, indiferent că suntem evrei, greci, români, etc. Pentru că fraților și semeni ai mei, ÎN Dumnezeu “vieţuim şi ne mişcăm şi existăm”! Suntem în prezența Lui, care este peste tot, în suflarea Lui care este în toți și peste toți, ca să viețuim, ca să ne mișcăm și să existăm! (vezi și Efeseni 4:6).
Și dacă noi suntem în prezența Lui atunci noi suntem aproape de El, suntem la un pas, să ne deschidem ochii inimii (Efeseni 1:17) și să Îl găsim, să Îl cunoaștem să relaționăm cu El!
Să Îl vedem (cunoaștem) pe Dumnezeu în toate căile noastre (Proverbe 3:5-6), în toate mișcările (activitățile) noastre, să-l vedem în toate circumstanțele, împrejurările, să înțelegem de ce a permis un lucru, să vedem asepectele pozitive chiar în anumite suferințe, să vedem cum Dumnezeul lucrează prin toate lucrurile chiar prin cele rele, spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu (Romani 8:28).
Iubite cititor, te-ai deprins să vezi aceste lucruri să le înțelegi, să Îl vezi pe Dumnezeu în toate căile tale, să vezi lucrarea Lui spre bine tău în toate lucrurile și în cele negative? Ai credința că El este prezent, și lucrează o greutate veșnică de glorie (2Corinteni 4:17-18)?
Este un lucru minunat să vezi grija Lui în toate lucrurile, din care ne extragem viața: aer, apă, alimente, să relaționăm cu El în acestea, să Îi mulțumim pentru toate (1Tesaloniceni 5:15), să devină cu adevărat Dumnezeul nostru, Izvorul care ne procură toate cele necesare pentru viață, să avem recunoștință, apreciere, laudă, mulțumire! Viața noastră să devină o mulțumire, o recunoștință, o laudă, o adorare, o închinare la adresa Creatorului! „Pentru că şi descendenţi ai Lui suntem.” Toți provenim din El, așa cum spune tot Pavel în Romani 11:36, SCC: “Pentrucă din El, şi prin El, şi pentru El sunt toate. Lui fie-I gloria în epoci! Amen”.
Acest mod de al găsi pe Dumnezeul Creator, prescris de Pavel: atenienilor, este într-un fel diferit de cunoașterea Lui prin Scripturi, dar esența este aceiași, și anume: inima, ochii, de a vedea în tine, în jurul tău: creația, prezența divină, viața din Dumnezeu, de a gândi cu inima, și era diferit de modul în care atenienii prin filozofie doreau să-L cunoască!
Iubiți frați și voi care vă temeți de Dumnezeu, pe lângă acest mod prescris de Pavel: atenienilor, prin meditarea cu inima la creație și la Marele Dumnezeu Creator, noi mai avem și Biblia (2Timotei 3:16-17), și Spiritul Sfânt care ne vorbește și ne călăuzește (Romani 8:14), dar același lucru rămâne să ne deschidem inima la Dumnezeu, să Îl dorim să Îl căutăm până când El se lasă găsit de noi, căci El nu este departe de fiecare din noi!
Acesta ar trebui să fie scopul vieți fiecărui om pentru că viața lui, depinde de Dumnezeu, și dacă El a creat-o cu un scop, numai El ne poate cumunica scopul și planul pe care îl are cu noi, care suntem o parte din universul creat de El. Și după ce Îl găsim pe Dumnezeu, și El ne comunică planul pe care Îl are cu noi, tot rămânând în comuniune cu El primim putere, viață, dragoste și înțelepciune, ca să Îl putem pune în practică și să fim bucuria Lui și El bucuria noastră. Amen
Nu este suficient să te rogi, ci tu trebuie să-l cauţi pe Dumnezeu (1Cronici 16:11); pentru sfat și îndrumare (Daniel cap.9), pentru problemele tale (Psalm 77:2); pentru cum să ne trăim viața (Psalm 119:10); pentru toate nevoile tale, pentru călăuzire în lucrarea Lui, El vrea ca tu să-L cauţi, şi El se va lăsa găsit de tine, dacă Îl cauţi din toată inima (Ieremia 29:12-13;Matei 7:7-11).
Astfel, Rugăciune prin care Îl CAUŢI pe Dumnezeu, este foarte importantă, căci din ea se naște rugăciuni corecte de alte tipuri: laudă, mulțumire, adorare, cerere, mijlocire, mărturisire, atunci și celelalte tipuri de rugăciuni devin lucrarea Spiritului, căci după ce Îl găsești pe Dumnezeu și vei primi Spiritul Sfânt, Spiritul te vă călăuzi, cum să Îl lauzi pe Dumnezeu, să îi mulțumești, să-L adori, să faci cereri, să mijlocești, etc.
Rugăciunea de căutare poate avea loc, DOAR după ce cineva și-a însușit învățătura adevărului, și astfel cunoaște din Scripturi pe Adevăratul Dumnezeu și pe adevăratul Fiu al Său, și atunci poate începe o părtășie cu Tatăl și Fiul (1Ioan 1:3), pe o bază biblică.
Să vedem în continuare în ce direcți se va concentra rugăciunea noastră de căutare:
I. Primul lucru pe care să îl cauți prin rugăciune din inimă, este persoana lui Dumnezeu (Matei 22:37; Fapte 17:27). Mai exact vom urma aceste trei aspecte:
1) Din personalitatea lui Dumnezeu avem nevoie să cerem ca El să ne dezvăluie un aspect al personalității Lui care nouă ne scapă, deoarece, fiecare om datorită păcatului (Romani 5:12), a pierdut din chipul adică din calitățile lui Dumnezeu (Coloseni 3:10), și astfel există anumite domenii ale omului unde el este mai afectat de păcat, și aceasta face ca o anumită latură a lui Dumnezeu să o vadă mai greu, este nevoie ca să primească dezvăluire și cunoștință în aceea latură unde slăbiciunea lui principală nu-i permite să-L cunoască pe Dumnezeu, și este necesar de dezvăluire a acelei părți din personalitatea lui Dumnezeu de care avem nevoie, ca să ne biruim principala slăbiciune și să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu.
2) Apoi Dumnezeu dacă L-am găsit, stând la sfat cu El, poate să ne mărească înțelegerea noastră, a TUTUROR calităților, aspectelor din Dumnezeu, una este să cunoaștem calitățile principale a lui Dumnezeu cu mintea, și altfel va fi prin dezvăluire, ele ne vor marca mai mult, și le vom înțelege mai bine cu inima sau cu spiritul nostru (Efeseni 1:17-18).
3) Dumnezeu ne poate dezvălui în cadrul părtășiei cu El după ce L-am găsit aspecte noi, ramuri și subramuri din personalitatea lui la care nu ne-am gândit și ele ne vor face să-l iubim mai mult (Efeseni 3:18-19).
II. Toate aceste trei subpuncte de la punctul I. de mai sus, se aplică și în cazul găsirii și părtășiei cu Fiul, Iesus Christos (1Corinteni 1:9). Iar părtășia cu Fiul, ne dă ocazia să-L cunoaștem mai bine pe Tatăl, deoarece Fiul Îl arată pe Tatăl (Ioan 1:18; 1Ioan 5:20).
III. Părtășia cu Dumnezeu te duce la căință (Romani 2:4). Căci Evanghelia te învață: căința față de Dumnezeu (Fapte 20:20-21), tot la fel părtășia cu Dumnezeu, stând de vorbă cu El te va duce ca El să îți dezvăluie păcatul din viața ta prin Spiritul Sfânt (Ioan 16:7-8), El te încurajează, te mângâie dar și te va mustra ca un tată iubitor, care dorește binele copilului Său (Psalm 103:13). Cum știi că L-ai găsit pe Dumnezeu? Prin faptul că El pas cu pas te va corecta, nu te va mai lăsa să se adune păcate și apoi după un timp, uneori ani, să te pedepsească, NU, după ce L-ai găsit, imediat cum faci un pas greșit, te va atenționa și pedepsi, aceasta însemnă că tu umbli cu Dumnezeu pe pământ (comp. cu Geneza 5:22), aceasta însemnă că nu ești copil din curvie, ci copilul Său legitim (Evrei 12:5-10).
IV. Apoi Dumnezeu îți va dezvălui planul Lui (Proverbe 19:21) cu tine, cu familia ta, cu adunare, cu lucrarea creștină (Efeseni 1:11; Efeseni 3:10-11), El îți va da înțelepciune, dezvăluire, călăuzire în lucrare, în viața ta, ca să te umpli de cunoștiința voinței Lui, nu doar de o cunoștiința teologică (Coloseni 1:9-11).
V. Apoi după ce umbli cu Dumnezeu, și vei trăi în Christos (2Corinteni 2:14,2Corinteni 2:17), vei fi condus de Spiritul Sfânt (Romani 8:14), te vei ruga neîncetat prin darul vorbirii în alte limbi (1Tesaloniceni 5:17;1Corinteni 14:14). Atunci nu mai trebuie să Îl cauți, pentru că Dumnezeu va fi tot timpul cu tine, ca Tată (1Petru 1:17), ca Păstor (Psalm 23:1), ca prieten (Ieremia 3:4), etc. și vei umbla în Spiritul lui spre gloria Lui (1Petru 4:11), și te vei bucra de lumina feței Lui (Psalm 89:15).
Până nu ajungem la această fază finală, să nu ne oprim din rugăciunea de căutare a lui Dumnezeu și a voinței Lui. Amen
O NOUA CREATIE
CAND NE CONCENTRAM PRIVIRILE PE FATA DOMNULUI ISUS, SUNTEM SCHIMBATI IN ACELASI CHIP CU AL LUI, IN MOD TREPTAT, DIN TREAPTA DE SLAVA IN TREAPTA DE SLAVA.
Rabinul Saul era hotărât să impună tuturor evreilor modul lui personal de a înţelege credinţa iudaică. Şi o făcea prin bătaie, prin tortură şi prin ameninţarea cu moartea. Puteai oare să te aştepţi ca acest duşman feroce al creştinismului să devină cel mai pasionat propagator al acestei credinţe? Când vedeai ce lucruri face împotriva creştinilor, erai îndreptăţit să zici: Iată un om plin de cumplită răutate! Puteai să-ţi imaginezi că acest om rău va deveni un om bun şi un dascăl al bunătăţii?
Transformarea, atât de radicală, încât acest rabin însuşi o va numi „o nouă creaţie,” s-a întâmplat pe drumul spre Damasc, când i-a ieşit în cale Cel pe care el Îl credea un fals Mesia, Isus. Când L-a văzut viu, el şi-a dat seama că este de fapt ceea ce a zis că este: Fiul lui Dumnezeu, acum înălţat în glorie şi la dreapta lui Dumnezeu! Într-o clipă, rabinul Saul i-a spus „Doamne”, un termen cu care el se adresa numai lui Dumnezeu! („Adonai”, dacă vorbea în ebraică şi „Kyrios”, dacă vorbea în greacă).
Implicaţiile faptului că Isus, tâmplarul din Nazaret, era o Fiinţă cerească, erau copleşitor de mari. Rabinul Saul s-a retras undeva în Arabia, unde a stat trei ani ca să mediteze şi să înţeleagă toate cele care decurgeau logic din această enormă descoperire. Apoi a mai petrecut timp de ani buni în Siria şi Cilicia, până când l-a găsit Barnaba şi l-a adus la biserica nou înfiinţată din Antiohia Siriei. De acolo, trimişi de Duhul Sfânt, au pornit împreună cu Barnaba în misiune şi astfel rabinul Saul a devenit Apostolul Pavel.
Rezultatele meditaţiilor lui Pavel despre implicaţiile faptului că Isus din Nazaret era de fapt întruparea Fiului lui Dumnezeu apar în toate epistolele pe care le scrie el, dar cele mai profunde şi mai extinse se află în 2 Corinteni, în special în cap.3-5. Uitându-ne cu atenţie la ce scrie Pavel în aceste locuri, ajungem să înţelegem noua gândire a lui Pavel, precum şi natura transformării lui.
Credinţa lui Pavel, când era rabin, se baza înainte de toate pe scrierile lui Moise, mai exact, pe legământul încheiat de Dumnezeu la Sinai prin Moise. În 2 Corinteni 3, Pavel începe cu o comparaţie între legământul încheiat prin Moise şi legământul încheiat prin Cristos. Fiindcă ambele legăminte veneau de la Dumnezeu, ambele aveau „slavă”. Când Moise se cobora de pe munte, faţa lui strălucea de slava lui Dumnezeu. Dar slava aceasta era trecătoare. Iată însă cum descrie Pavel slava din noul legământ: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor.3:18). Ca să înţelegem despre a cui faţă este vorba, citim în continuare din 4:6: „Căci Dumnezeu…ne-a luminat inimile ca să facem să strălucească lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos”. Când ne concentrăm privirile pe faţa Domnului Isus, „suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui”, în mod treptat, din treaptă de slavă în treaptă de slavă.
Să reţinem expresia: „lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu”. Acesta este elementul care produce schimbarea noastră. Şi Pavel îl numeşte, în continuare, „comoara aceasta” şi „această putere nemaipomenită” .
Pavel a primit de la Dumnezeu misiunea de a duce această comoară la toate naţiunile. Şi el a pornit în călătoriile lui misioare pentru a îmbogăţii pe toţi oamenii cu această comoară, făcându-i să vadă „lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos”.
Misiunea aceasta îi aduce persecuţii, suferinţe şi stări asemănătoare cu moartea: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi cei vii suntem daţi întotdeauna la moarte din cauza lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.” (2 Cor.4:8-11).
Dar, fiindcă el acceptă acest fel de viaţă, care este ca un fel de moarte ambulantă, comoara cunoaşterii slavei lui Dumnezeu se răspândeşte pe mai multe continente! Concluzia lui Pavel: „Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa” (v.12).
Acestea sunt cele mai altruiste cuvinte scrise vreodată! Ele reflectă şi exprimă cea mai nobilă gândire de pe această planetă!
Observaţi saltul de la un om care bătea şi ucidea oameni ca să-şi impună credinţa, la omul care sufere bătăi şi îşi cheltuieşte viaţa pentru a demonstra oamenilor frumuşeţea slavei lui Dumnezeu!
Cum explică Pavel însuşi transformarea aceasta? Iată explicaţia lui: „În adevăr, dacă ne-am ieşit din minţi, pentru Dumnezeu ne-am ieşit; dacă suntem întregi la minte, pentru voi suntem. Căci dragostea lui Cristos ne strânge; fiindcă socotim că dacă Unul singur a murit pentru noi toţi, toţi au murit. Şi El a murit pentru noi toţi pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (5:13-15).
În anii îndelungatelor lui meditaţii, Pavel a vrut să înţeleagă motivul cel mai profund al unirii Fiului lui Dumnezeu cu noi toţi şi al morţii Lui în locul nostru. Şi iată ce răspuns profund a căpătat el: Cristos a murit pentru noi ca să realizeze în noi cea mai radicală transformare: „pentru ca oamenii să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei”. Prin neascultarea primilor oameni, aceştia L-au îndepărtat pe Dumnezeu din gândirea lor şi astfel s-au curbat înspre ei înşişi – au devenit egoişti şi răi. Scopul morţii Fiului lui Dumnezeu a fost să reverseze această stare, adică, să desfiinţeze egoismul nostru. Când noi decidem să trăim pentru Cel ce a murit în locul nostru, El ne spune de fapt: Trăiţi pentru ceilalţi oameni, fiindcă ori de câte ori le faceţi lor ceva, Mie îmi faceţi!
Şi Pavel comentează că cine se uneşte astfel cu Cristos „este o nouă creaţie” (v.17). „O nouă creaţie” poate fi tradus şi prin „o nouă specie umană”. Caracteristica acestui nou fel de oameni este că nu mai sunt egoişti, ci totalmente dăruiţi pentru binele altora. Din oameni răi, au devenit oameni buni!
Aşa a devenit rabinul Saul apostolul bunătăţii!
MESAJE TRANSMISE LA RADIO BBC SI RADIO EUROPA LIBERA DE IOSIF TON
ERA CA SI CUM PRET DE CATEVA ORE AM FI EVADAT DIN ROMANIA, DINTR-UN LOC DEVENIT UN LAGAR DE PRIZONIERI IN MANA COMUNISTILOR.
Cine îşi mai aduce aminte în clipa de faţă, de acele vremuri când mulţi dintre noi stăteam în faţa aparatului de radio, ascultând cu teamă, însă şi plini de curiozitate, postul de radio „Europa liberă”? Era ca şi cum preţ de câteva ore am fi evadat din România, dintr-un loc devenit un lagăr de prizonieri în mâna comuniştilor. Sau cine îşi mai aminteşte de semnalul de identificare inconfundabil al postului de radio BBC, în limba română? Ascultând emisiunile difuzate prin intermediul BBC, de la Londra, aveam ocazia să gândim că există un „dincolo” de realitatea cenuşie a epocii de aur.
Toate acestea s-au transformat în amintiri pline de farmec, dar şi de nostalgie, amintiri din vremuri când puteam auzi glasul celor care ne vorbeau din lumea liberă, în genul lui Max Bănuş, Dumitru Stănişoară, Nestor Rateş, Neculai Constantin Munteanu, precum şi Iosif Ţon, pastorul baptist care ne deschidea înaintea ochilor minţii comorile cunoaşterii lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintelor Scripturi.
„Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă”
S-ar putea afirma că flacăra credinţei a fost menţinută vie în acele vremuri tulburi, de către câţiva oameni care au avut curajul, demnitatea şi şansa de a-L sluji pe Dumnezeu prin cuvântul scris, dar mai ales rostit. Într-o perioadă când cei mai mulţi făceau compromis cu puterea, când glasul liderilor religioşi era amuţit de interese personale sau de teamă, oameni ca pastorul Iosif Ţon au fost puţini, însă lucrarea lor s-a dovedit nebănuit de mare.
Trimiţându-ne adevărate „mesaje de dincolo” prin intermediul posturilor de radio BBC şi Europa Liberă, Iosif Ţon a contribuit într-un mod hotărât la căderea de mai târziu a comunismului, pregătindu-ne pentru timpul de libertate ce a urmat. Securitatea română a crezut că exilându-l peste hotare pe Iosif Ţon, a reuşit sa aducă la tăcere glasul celui care cerea libertate pentru credinţa creştină. Ei au considerat că în opulenţa şi avantajele oferite de civilizaţia occidentală, Iosif Ţon se va mulţumi cu un statut de pastor bine plătit, în străinătate. Nimic mai fals, fiindcă în loc să uite de ţara de unde a plecat, el a răspuns chemării de a vesti Cuvântul Evangheliei nu doar la câteva comunităţi neoprotestante, ci întregii Românii. De aceea, mărturia acelor timpuri nu trebuie să piară şi nici ceea ce s-a spus, fapt pentru care nu putem decât să consemnăm cu bucurie o carte cum este „Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă”, scrisă de Iosif Ţon.
„Să ne întoarcem la valorile… de temelie”
Răsfoind această carte, nu poţi decât să tresari plin de emoţie, când citeşti aceste apeluri calde, pline de sensibilitate umană şi compasiune, pentru ca românii să nu dea uitării calităţile deosebite care îi distingeau ca naţiune şi popor, înainte de venirea comuniştilor, exprimate prin „bunătate, omenie, demnitate, amabilitate, cinste, dreptate şi adevăr.”
„… Să nu ne lăsăm ispitiţi să devenim ca ei. Să readucem în neamul românesc bunătatea, omenia, iertarea, amabilitatea, politeţea – calităţi care au fost zdrobite şi ne-au fost răpite de partidul comunist şi de securitate. Adevărata noastră răzbunare este să nu fim ca ei. Adevărata noastră reacţie la răutatea lor fără margini este să ne recăpătăm bunătatea, omenia, demnitatea, amabilitatea, cinstea, dreptatea şi adevărul. Comuniştii s-au luptat să ni-L ia pe Dumnezeu, Biblia şi credinţa. Să ne întoarcem la valorile acestea de temelie şi să reconstruim moralitatea şi caracterul pe ele.”
„…cine sunt sfinţii?”
În privinţa mesajelor radiofonice transmise de la BBC, Iosif Ţon a lăsat deoparte diferenţele ce separă diversele culte religioase din România şi într-un spirit cu adevărat ecumenic, ne-a oferit ocazia de a studia mărturia adusă de către cei care sunt sfinţii bisericii lui Hristos din toate timpurile. Astfel, putem învăţa din experienţa lăsată peste timp de către cei care au fost canonizaţi de către bisericile istorice şi respectaţi de către confesiunile protestante, în genul apostolilor, dar şi al sfinţilor părinţi.
„Aşadar, cine sunt sfinţii? Folosind limbajul modern, putem spune că sfinţii sunt oamenii de seamă ai Bisericii Creştine, oameni care s-au ridicat în generaţia lor, deasupra celorlalţi şi într-un fel sau altul, au excelat, au făcut fapte de seamă sau au trăit un fel de viaţă care a fost o pildă pentru alţii sau şi-au jertfit viaţa pentru alţii ori pentru credinţa lor creştină.”
Din această mărturie asupra vieţii sfinţilor, putem înţelege că a fi un „om sfânt” presupune să iei atitudine împotriva răului care există acolo unde te găseşti, să nu te laşi zdrobit de către cei care-L ignoră pe Dumnezeu, să nu te sperii în faţa imperiilor răului, din rândul cărora au făcut parte atât Imperiul Roman cât şi cel comunist şi mai presus de toate, să-ţi dai viaţa, dacă acest lucru este necesar, pentru idealul sfânt al cunoaşterii lui Dumnezeu şi al predicării Evangheliei. Putem spune că acest model al „sfinţilor” coincide aproape în totalitate cu cel al dizidenţilor, care au refuzat să facă pactul tăcerii cu puterea comunistă, care au stat tari în credinţă, până la moarte, menţinându-şi mărturia lor, în ciuda torţionarilor sau persecutorilor.
„Oamenii aceştia au iubit Biblia”
Un lucru neobişnuit pentru un predicator protestant este acela de a vorbi despre cei numiţi „părinţii” bisericilor istorice ortodoxe şi romano-catolice. De aceea, deschizând această carte, nu putem să nu remarcăm noutatea unei astfel de situaţii, însă pe de altă parte, nu putem decât să apreciem calitatea prezentării acestor persoane deosebite care au fost sfinţii părinţi. Astfel, putem citi despre Iustin Martirul, Irineu, Origen, Atanasie, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. De asemenea, putem să învăţăm din viaţa lui Tertulian, Ciprian, Lactanţiu, Ambrozie, Ieronim şi Augustin. Putem spune că avem un curs sintetic de patristică, în cel mai bun sens al cuvântului, oferind o informare la obiect pentru orice cititor, indiferent de cult.
„De un lucru putem fi însă, siguri. Oamenii aceştia au iubit Biblia şi au considerat-o Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au fost în primul rând, interpreţi ai Bibliei şi în intenţia lor, fiecare a căutat să formuleze crezul creştin după Biblie, sistematizând în primul rând, ceea ce spune aceasta.”
„Creştinismul este o religie misionară”
Printre mesajele radiofonice ale lui Iosif Ţon s-au numărat, de asemenea, şi cele în care ne-a vorbit despre diferitele personalităţi ale lumi creştine contemporane. Am aflat astfel, despre oameni ai lui Dumnezeu, cu totul deosebiţi, în genul lui John T. Raleight Mott, Elisabeth Elliot, Maica Tereza, Watchamn Nee, Toyohiko Kagawa, Helmuth Thielicke, Carl Henry, Billy Graham, Wolfhart Pannenberg, Dumitru Stăniloae şi Joseph Hromadka. Vorbind despre toate aceste personalităţi, Iosif Ţon ne-a făcut să înţelegem ceva din universalismul religiei creştine contemporane şi că religia lui Hristos are reprezentanţi de seamă în fiecare naţiune.
„Creştinismul este o religie misionară. Adică cel ce o îmbrăţişează simte imediat impulsul de a o împărtăşi şi altora. De la începutul lucrării Sale pe pământ, Domnul nostru Isus Hristos Şi-a ales oameni pe care i-a format şi i-a educat cu acest scop, de a-i face apostoli. Apostol înseamnă în greacă, trimis. Apostolii sunt trimişii lui Isus Hristos. De atunci şi până astăzi, creştinii din diferite ţări au plecat în alte locuri, să ducă şi acolo vestea cea bună, adică Evanghelia. Noi le spunem acestora, misionari.”
„Niciodată nu e prea târziu”
Calitatea de a fi misionar nu a fost niciodată uşoară, iar a predica Evanghelia în interiorul lagărului comunist a fost provocare căreia puţini i-au făcut faţă. Cu toate acestea, dorinţa de a-L prezenta pe Dumnezeu în România epocii de aur l-a condus pe Iosif Ţon să nu tacă şi să vorbească, oferindu-ne adevăratul model de „om nou, constructor devotat şi conştient al Împărăţiei Cerurilor” şi nu al societăţii comuniste.
„Convingerea pe care o am este că trăsăturile de caracter se învaţă. Copiii le văd la părinţi şi le copiază. Sau părinţii le imprimă nişte principii de comportament şi astfel, ei cresc cu ele, rămânând cu acestea pentru toată viaţă. Dar nu numai în copilărie se formează caracterul. Omul este reeducabil. El însuşi se poate reforma. El poate decide să abandoneze anumite principii şi să adopte altele. El îşi poate desfiinţa anumite deprinderi şi îşi poate forma altele. Niciodată nu e prea târziu, nici chiar la adânci bătrâneţi.”
„Loialitatea până la capăt…”
Din acest punct de vedere, emisiunile radiofonice realizate de către Iosif Ţon au avut ca scop să remodeleze gândirea ascultătorilor din România, în vederea dezvoltării acelor trăsături de caracter care au fost reprimate în mod sistematic de regimul comunist. Astfel, dragostea de adevăr, curajul şi bunătatea, alături de acceptarea de sine, recunoştinţa şi loialitatea, precum şi atenţia acordată problemelor altora, omenia şi mărinimia au fost amplu ilustrate în apelurile transmise către ţară. Era ca şi cum seminţele adevărului ar fi fost aruncate cu speranţă în ogorul românesc, cu credinţa că ele vor rodi, în cele din urmă.
„În jurul celui ce cădea în dizgraţia partidului şi a securităţii se făcea un gol imens. Toţi cei ce i se arătaseră a-i fi prieteni căutau să-l evite, nici măcar nu-i mai zâmbeau, pentru a nu fi văzuţi fraternizând cu un duşman de clasă. Atunci s-a ucis în mulţi români floarea aleasă a credincioşiei faţă de un frate, faţă de un prieten. Loialitatea până la capăt şi mai ales, când prietenul sau cei dragi ai lui sunt în necaz şi au nevoie de ajutorul tău, iată o trăsătură de caracter pe care ar trebui să o recultivăm, să o reintroducem în structura alcătuirii noastre lăuntrice.”
În consecinţă, era necesară refacerea naţiunii, a societăţii româneşti, care să fie astfel, eliberată de comunism, de teroare şi de cultul personalităţii. Numai aşa, oamenii puteau să îşi învingă frica de a fi ei înşişi şi să renunţe la măştile impuse de sistem. „România are nevoie de vizionari şi de eroi, dar neamul nostru are nevoie şi de profeţi care să îndrepte privirile şi inimile naţiuni spre Dumnezeu. În felul acesta, naţiunea română va reînvia, va renaşte, se va reface şi va intra într-o epocă de lumină şi de bogăţie spirituală, aşa cum o oferă Dumnezeu.”
„Adevărata libertate”
Mesajele de la Radio BBC au fost într-un mod admirabil complemenate de cele de la Radio Europa Liberă, oferindu-ne ocazia să înţelegem cum adevărul ne va face liberi şi cum putem fi eliberaţi de frică, un slujitor credincios al sistemului totalitar.
„Adevărata libertate este o libertate lăuntrică, o libertate a spiritului. Această libertate este condiţionată de Adevăr. Spiritul nu poate fi liber dacă este dominat de minciună. Spiritul este eliberat numai prin Adevăr. Deschide-ţi spiritul faţă de Adevăr. Lumina Adevărului va arunca din tine întunericul minciunii şi dintr-o dată, vei fi liber. Primeşte lumina Adevărului, căci primeşti libertatea şi din clipa când primeşti Adevărul, încrede-te în el şi mergi înainte descătuşat şi liber.
Dintre mesajele transmise de Iosif Ţon în acea perioadă, fac parte şi cele care vorbeau despre lupta creştină, duhul lui Antihrist, semnele vremurilor, dar mai ales, lucrarea lui Dumnezeu în istoria şi viaţa neamului românesc.
„Adevărata biruinţă”
„Poporul român trece printr-una dintre cele mai grele încercări ale istoriei sale. Foametea şi frigul sunt greu de suportat. Dar şi mai greu de suportat sunt lipsa de libertate, teama de cei ce deţin puterea, faptul că nu te poţi exprima cum doreşti şi nu te poţi împlini cum crezi tu că ar trebui să te împlineşti. Mai greu, mai apăsător şi mai înspăimântător decât toate este întunericul, întunericul prostiei, întunericul îngustimii ideologice, întunericul minciunii şi întunericul spiritual.”
Pornind de la o astfel de realitate tristă prin care trecea România în acele timpuri, Iosif Ţon a căutat să ne îndrepte atenţia către Dumnezeu şi către puterea eliberatoare extraordinară a Sfintelor Scripturi. „Greşeala intelectualilor români este că ei au aşteptat o eliberare fizică prin distrugerea de către cineva de afară a celor răi. Ei nu au înţeles că adevărata biruinţă stă în eliberarea spirituală ce vine numai prin descoperirea lui Dumnezeu. Şi când mii şi mii de oameni se vor elibera spiritual de frica forţei brute, cei răi vor deveni neputincioşi tocmai prin tăria spiritului celor eliberaţi de frică.”
Apeluri patriotice
În mod deosebit, Iosif Ţon a făcut un apel special pentru oprirea planului de demolare a satelor. De asemenea, el a dedicat o serie de prezentări aniversare la trei sute de ani de la tipărirea Bibliei în limba română. Pe măsură ce comunismul se apropia de sfârşit, mai multe mesaje au fost adresate cu privire la schimbările ce aveau loc în răsăritul Europei. Putem spune că mesajele pe care Iosif Ţon le-a transmis la postul de radio Europa Liberă, au avut ca scop renaşterea spirituală a neamului românesc, preluând modelele biblice şi transpunând învăţătura eliberatoare a Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos. Prin toate acestea, Iosif Ţon a demonstrat că un creştin protestant poate fi un român autentic şi că învăţăturile oferite de Sfânta Scriptură sunt de natură a contracara influenţa nefastă a oricărui sistem totalitar, inclusiv cel comunist.
„Călăuzire, putere şi har”
Se poate spune că Biblia este antidotul oferit de Dumnezeu contra oricărei forme de oprimare a spiritului, indiferent de formă, timp sau loc. În felul acesta, vocaţia pastorală a lui Iosif Ţon se împlineşte în cea de învăţător pe calea ce duce spre liberate. În finalul volumului de mesaje transmise la radio BBC şi Radio Europa Liberă, imediat după căderea comunismului în România, Iosif Ţon adresa un apel care rămâne de actualitate: „Fraţii mei dragi, Dumnezeu ne-a izbăvit. Slăvit să fie El în vieţile noastre şi în ţara noastră, în veci. Atâţia ani am dorit şi ne-am rugat pentru eliberare. Acum, Dumnezeu ne-a dat-o. Dar ce vom face noi cu ea? Cum vom trăi acum, în liberate? Vom folosi libertatea să ne apropiem de Dumnezeu şi să fim mai buni, mai curaţi, mai drepţi sau o vom folosi pentru libertinaj, dezmăţ şi păcat? Eu îi chem acum pe toţi creştinii din toate cultele, să ne rugăm lui Dumnezeu mai mult ca oricând să ne dea călăuzire, putere şi har, ca să ştim cum să participăm activ la construirea României libere.”
La 26 de ani de la Revoluţie şi de la ultimul mesaj adresat de Iosif Ţon la Radio Europa Liberă, consemnat în acest volum, ne putem pune pe drept, întrebarea dacă am reuşit sau nu să ne eliberăm de acel sistem totalitar, nemilos şi aducător de rău. Însă indiferent de situaţie, aceste mesaje rămân de actualitate, atâta timp cât Antihrist poate reveni oricând, dacă nu veghem, pentru a ne prinde din nou, în robia fricii şi a supunerii oarbe faţă de un sistem opresiv şi distrugător de liberate. Fie ca această istorie să nu se mai repete niciodată!
Octavian D. Curpaş
Sursa: Actualitatea Botoşăneană
LOVING KINDNESS
GANDITI-VA, CE FEL DE OAMENI AM FI NOI DACA NE-AM INSUSI ACEST FEL DE BUNATATE?
Dumnezeu S-a revelat pe Sine lui Moise la Sinai, în următoarele împrejurări. Dumnezeu i-a dictat lui Moise textul legământului, în care era prevăzut că trădarea lui Dumnezeu, prin închinare la idoli, se pedepseşte cu moartea. Îndată după încheierea acestui legământ, Moise este chemat din nou pe munte, unde stă 40 de zile. Când se întoarce în tabără, acolo îi găseşte pe israeliţi dansând în jurul unui viţel de aur şi zicând că acesta i-a scos din robia Egiptului.
Era un caz clar de trădare a lui Dumnezeu prin închinare la un idol. Prin urmare, Dumnezeu decide să-i nimicească. Moise se opune şi-I cere lui Dumnezeu să cruţe poporul. Dumnezeu Se lasă înduplecat şi îi spune lui Moise să conducă poporul mai departe spre Canaan.
Acum, pentru Moise apare o nouă problemă. Oare ce fel de Dumnezeu este acesta, care Îşi calcă cuvântul dat că va ucide poporul dacă va comite idolatrie? O fi El bun, dar mai este El „adevărat”? Şi Moise îi cere Lui Dumnezeu să-i arate „căile Lui”, adică să-i arate ce fel de caracter are El.
În acest context I se descrie Dumnezeu lui Moise în Exod 34:6-7, în ceea ce este cea mai importantă revelare de Sine a lui Dumnezeu în Vechiul Testament:
„Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi adevăr, care Îşi ţine bunătatea până în mii de generaţii de oameni, poartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul…”
Observaţi câteva modificări faţă de traducerea Cornilescu: În primul rând, în loc de „credincioşie”, în ebraică avem „adevăr”, în al doilea, în loc de „dragostea” în original este tot „bunătatea” şi în al treilea, în loc de „iartă”, în original este „poartă”, sau „poartă El”.
Cuvântul special din acest text este cuvântul ebraic hesed, care este tradus prin „bunătate”. În ebraică erau două cuvinte pentru bunătate; cuvântul tob, care era cuvântul obişnuit pentru bunătate, şi era cuvântul special folosit aici, hesed. Ce fel de bunătate exprimă cuvântul hesed? Lucrul acesta căutăm să-l aflăm în articolul de faţă.
Iată, aşadar, ce-i spunea Dumnezeu lui Moise în această revelaţie: Eu Mă îndur de acest popor şi nu-l nimicesc, fiindcă Eu sunt plin de bunătatea hesed! Dar, fiindcă Eu M-am legat prin legământ că voi nimici pe oricine mai practică idolatria, când Eu exercit bunătatea hesed, se poate deduce că Eu nu mai sunt adevărat! Iată cum rezolv Eu această problemă: Eu iau asupra mea fapta lor, pe care o numesc „fărădelege, răzvrătire şi păcat”; deci, o iau asupra mea şi o port Eu!
Declaraţia aceasta a lui Dumnezeu va rămâne neînţeleasă până când Dumnezeu îi revelează profetului Isaia cum El, printr-un personaj numit „Braţul Domnului” (adică unul care este o extensie în afară a lui Dumnezeu!), va purta păcatele omenirii şi le va ispăşi pe toate (vezi Isaia 53).
În felul acesta, Dumnezeu Îşi poate exercita bunătatea hesed şi totuşi va rămâne adevărat. Actul de îndepărtare a păcatelor poporului nu va mai putea fi considerat ca afectând caracterul lui Dumnezeu, ci dimpotrivă!
Aşadar, ce fel de bunătate este aceasta? Este bunătate faţă de cineva care este vinovat, cineva care a comis fărădelege – fiindcă a călcat legea lui Dumnezeu -, a comis răzvrătire – fiindcă a acţionat împotriva autorităţii lui Dumnezeu -, şi a comis un mare păcat – spunând că viţelul de aur este dumnezeul care i-a scos din Egipt. Un act mai abject decât ceea ce au făcut israeliţii cu greu se poate concepe.
Moise ne-a dat un alt caz de asemenea acţiune total inumană şi descalificatoare: cei zece fii ai lui Iacov care îl iau pe fratele lor mai mic şi-l dau să fie dus în Egipt şi acolo să fie vândut pe piaţa de sclavi. Mai târziu, când Iosif ajunge prim ministru în Egipt şi este administrator al tuturor depozitelor de grâne din Egipt şi când acei zece ticăloşi de fraţi ai lui, vin să cumpere şi ei grâne, în loc să-i tortureze şi să-i omoare (avea toată puterea să o facă!), le dă dragostea lui, le dă de mâncare, le aduce familiile în Egipt şi-i aşează în cea mai mănoasă parte a acestei ţări bogate! Aceasta este bunătatea hesed!
Câteva secole mai târziu, prinţul Ionatan, fiul regelui Saul, se împrieteneşte cu David, adus de la oi, ca să fie muzicant la palat. Saul cade la bănuiala că David aspiră să devină el rege, şi plănuieşte să-l lichideze. El îi spune si fiului său, Ionatan despre planul acesta.
Ionatan îl cheamă în secret pe David şi-i spune ce plan are tatăl lui. Îi explică lui David că el crede că David va ajunge într-o zi rege, luându-i de fapt tronul. Dar Ionatan îi explică mai departe că el a învăţat despre „bunătatea lui Dumnezeu” (hesed) manifestată faţă de cineva care nu merită decât să fie zdrobit şi că el a decis să-l trateze pe David cu această bunătate: de aceea, îl ajută să fugă şi să-şi salveze viaţa. Dar Ionatan îşi exprimă o rugăminte: Când David va ajunge rege, să-l trateze pe el, sau pe copiii lui, cu această bunătate a lui Dumnezeu.
Aşa a ajuns David să înveţe despre bunătatea lui Dumnezeu hesed, şi mai târziu el a devenit cântăreţul acestei bunătăţi şi a căutat să-i înveţe pe oameni, prin cântările compuse de el, psalmii, să fie buni aşa cum Dumnezeu este bun.
Cum să traducem cuvântul hesed? Este vorba de o bunătate greu de pus în cuvinte. Cânt s-a tradus Biblia în limba engleză, din porunca regelui James, la 1611, traducătorii s-au luptat îndelung cu problema aceasta. În cele din urmă, ei au decis să traducă pe hesed printr-o combinaţie de două cuvinte: kindness, adică bunătate, şi loving, adică iubitoare: loving kindness, adică bunătate care este iubitoare.
Să medităm la această bunătate generoasă. Ce cuvânt ar putea-o reda în limba română? Cel mai apropiat cuvânt la care m-am putut gândi eu este mărinimie. Cine are o inimă mare, acela poate cuprinde în sine şi pe cei vrednici numai de răzbunare, de pedepsire, de penalizare.
Poate cineva să-mi sugereze o altă traducere?
Şi mai ales, gândiţi-vă, ce fel de oameni am fi noi dacă ne-am însuşi acest fel de bunătate?
CHIPUL LUI DUMNEZEU IN NOI
SCOPUL CU CARE AM FOST CREATI ESTE SA FIM PERSOANE CARE INTRA IN RELATII INTIME CU PERSOANELE DIN SFANTA TREIME.
Biblia nu ne spune ce înseamnă faptul că am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu sau, mai scurt, în ce constă chipul lui Dumnezeu în om. Discuţiile teologilor pe această temă sunt nesfârşite şi răspunsurile lor sunt foarte diferite unele de altele. Cine vrea să vadă un rezumat al lor, îl pot găsi în Teologia creştină de M. Erickson, la paginile 434-450.
Răspunsul tradiţional a fost că „raţiunea” sau faptul că „omul este o fiinţă raţională” este chipul lui Dumnezeu în om. Pentru o mai bună cunoaştere, concepţia aceasta a dominat epoca patristică şi ortodoxă şi vine de fapt de la Aristotel, care încadrează omul între animale, cu diferenţa că „omul este un animal raţional”.
Părerea mea este că cel mai mult ne apropiem de înţelegerea biblică dacă acceptăm că chipul lui Dumnezeu în om este „personalitatea”, sau faptul că omul este „o fiinţă personală”, sau o persoană.
O persoană este în primul rând o fiinţă care gândeşte pentru sine, simte pentru sine şi voieşte sau ia decizii pentru sine. În al doilea rând, o persoană are capacitatea şi nevoia de a intra în relaţii cu alte persoane. Spun „nevoia” deoarece omul nu se poate dezvolta ca om decât în relaţie cu alţi oameni şi calitatea relaţiilor de care este capabil defineşte calitatea acelei persoane. În al treilea rând, o persoană are capacitatea de „a ieşi din sine”, adică de a se uita la sine, de a se analiza pe sine, de a se judeca şi aprecia sau condamna pe sine.
Cu alte cuvinte, o persoană are o viaţă lăuntrică, are relaţii cu alte persoane şi se poate gândi pe sine.
Cea mai importantă revelaţie pe care o avem despre Dumnezeu este că el există în trei Persoane: un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Între aceste trei Persoane există relaţii perfecte şi datorită acestui fel de relaţii aceste Persoane au fericire perfectă (vezi expresia „fericitul nostru Dumnezeu” în 1 Timotei 1:11 şi 6:15).
Scopul cu care am fost creaţi este să fim persoane care intră în relaţii intime cu Persoanele din Sfânta Treime.
Cu cât vom ajunge la relaţii mai intime şi mai perfecte cu Sfânta Treime şi cu cât vom învăţa să creăm relaţii trinitariene cu alte persoane (în familie, la serviciu, în Biserică) cu atât vom avea mai multă fericire!
Abia atunci când relaţia noastră cu Persoanele din Sfânta Treime este reală şi activă, persoana noastră se dezvoltă şi se împlineşte, căci abia atunci am ajuns în situaţia pentru care am fost concepuţi şi creaţi.
O NOUA ETAPA
PENTRU INTREG POPORUL ROMAN, ESTE VREMEA SA INCERCAM SA INTELEGEM CE FACE DUMNEZEU IN ROMANIA SI DE CE FACE CEEA CE FACE. SA NE DESCHIDEM OCHII SPIRITULUI SI SA INTELEGEM SEMNIFICATIA SPIRITUALA A EVENIMENTELOR.
În duminica din 16 noiembrie, 2014, când nimeni nu se mai aştepta la vreo minune, în câteva ore de la începutul după amiezii, Duhul lui Dumnezeu a suflat peste minţile românilor, care au dat buzna la urne, şi-au aruncat în ele votul şi…au schimbat cursul istoriei. Cine ar fi crezut că românii vor vota pentru un străin de neam şi de religie? Un neamţ şi un credincios evanghelic luteran a devenit Preşedintele României!
Pentru cei ce ştiu citi în lumea spirituală, era semnul că Dumnezeu nu a abandonat poporul român, ci că are încă de lucru cu el!
Noul Preşedinte, omul lucrului bine făcut, nu s-a grăbit să facă ordine după vechile metode româneşti. El a aşteptat ca întâi să-şi facă justiţia lucrul ei. Căci Dumnezeu, cu câţiva ani în urmă, ridicase un grup de procurori tineri incoruptibili şi neînfricaţi, adunaţi în Direcţia Naţională de Anticorupţie (DNA) – cuvintele de spaimă ale tuturor corupţilor, începând chiar cu cei de la vârful piramidei jefuitorilor! Şi Domnul Iohannis ştia că aceşti procurori îşi fac bine treaba, dar le trebuie timp ca să o facă cum trebuie. Între timp, se vedea clar că toţi corupţii din Parlament s-au coalizat în jurul stâlpului lor, Victor Ponta, şi că pregăteau lovitura prin care să nimicească justiţia. Nerăbdătorii numai că nu strigau la Preşedinte să facă ceva. Dar Preşedintele ştia că DNA-ul îşi face lucrul, şi-l face bine.
Şi iată a doua minune istorică: pentru prima dată un Prim Ministru în funcţie este pus sub acuzaţie pentru o listă lungă de fapte penale! Stâlpul corupţiei a fost doborât. Procurorii au biruit, acţionând înainte ca complotul anti-justiţie să dea lovitura! De acum, calea spre curăţenia generală este larg deschisă.
Şi până acum, cei ce s-au implicat în corupţie aveau coşmaruri că le vine şi lor rândul. Dar spaima lor ajunge acum la paroxism.
Pentru întreg poporul român, este vremea să încercăm să înţelegem ce face Dumnezeu în România şi de ce face ceea ce face. Să ne deschidem ochii spiritului şi să înţelegem semnificaţia spirituală a evenimentelor.
În primul rând, Dumnezeu iubeşte România şi are un plan special cu noi românii. Planul acesta presupune o curăţire morală a poporului. Această curăţire a început prin procurori, dar poporul întreg trebuie să se trezească şi să se curăţească.
Dumnezeu ne strigă prin profetul Isaia: „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând” (Isaia 55:7).
Congresul Cultului Baptist, întrunit la Oradea în 28-29 mai, a.c., a votat o moţiune prin care cheamă credincioşii să trăiască după învăţăturile Celui care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Felicit pe cei care au făcut această chemare, chiar dacă este timidă şi fără multe detalii. Dar este un nou început, prin ieşirea unui cult evanghelic la o chemare publică la schimbarea vieţii. Dumnezeu nu dispreţuieşte începuturile slabe. Noul preşedinte al Cultului Baptist este un maramureşan. Fie ca dârzenia care îi caracterizează pe maramureşeni să-l facă un puternic promotor al acestei treziri spirituale.
Adevătara revoluţie de care are nevoie poporul român este o revoluţie spirituală şi morală, care trebuie să înceapă în cultele evanghelice. Semnalele puternice pe care ni le-a dat Dumnezeu prin aceste evenimente istorice ne dau curaj să credem că de la revoluţia politică se va trece la revoluţia spirituală şi etică.
Care este cheia înspre a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu?
Întrebare: Care este cheia înspre a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu?
Răspuns: În fiecare dintre noi există o dorinţă puternică de a fi cunoscut şi de a-i cunoaşte pe alţii. Şi mai important, toţi oamenii doresc să-şi cunoască Creatorul, chiar dacă nu cred în Dumnezeu în mod declarat. În ziua de azi suntem bombardaţi cu reclame care promit multe căi de a ne satisface setea de a şti mai mult, de a avea mai mult, de a fi mai mult. Totuşi, promisiunile goale care vin din partea lumii niciodată nu vor satisface în felul în care cunoaşterea lui Dumnezeu va satisface. Isus a spus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3).
Astfel, „care este cheia înspre a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu”? Mai întâi, e imperativ să înţelegem că omul, prin el însuşi, nu e capabil să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu, datorită păcatului. Scripturile fac cunoscut faptul că suntem cu toţii păcătoşi (Romani 3) şi că într-adevăr nu am îndeplinit standardul de sfinţenie necesar ca să putem fi în părtăşie cu Dumnezeu. Ni se spune şi că consecinţa păcatului nostru este moartea (Romani 6.23) şi că vom pieri în eternitate fără Dumnezeu, dacă nu vom accepta şi nu vom primi promisiunea jertfei lui Isus de pe cruce. Astfel, ca să-L cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie ca mai întâi să-L primim în viaţa noastră. „Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.12). Nimic nu are mai mare importanţă decât înţelegerea acestui adevăr, atunci când vine vorba despre a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Isus a făcut clar faptul că numai El e calea înspre cer şi înspre o cunoaştere personală a lui Dumnezeu: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14.6).
Nu există nicio altă cerinţă pentru a începe această călătorie pe lângă acceptarea şi primirea promisiunilor menţionate mai sus. Isus a venit să sufle viaţă în noi dându-Se pe Sine jertfă, astfel încât păcatele noastre să nu ne împiedice să-L cunoaştem pe Dumnezeu. O dată ce am primit acest adevăr, putem începe drumul cunoaşterii lui Dumnezeu într-un mod personal. Unul dintre ingredientele-cheie din această călătorie este înţelegerea faptului că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi este revelaţia Sa de Sine, a promisiunilor şi a voii Lui. Biblia este, în esenţă, o scrisoare de dragoste care ne este scrisă de un Dumnezeu iubitor care ne-a creat ca să Îl cunoaştem în mod intim. Ce cale mai bună de a afla despre Creatorul nostru există decât să ne cufundăm în Cuvântul Lui, care ne este revelat tocmai cu acest scop? Şi este important să continuăm acest proces pe tot parcursul călătoriei. Pavel îi scrie lui Timotei: „Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire prin credinţa în Cristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3.14-17).
În cele din urmă, să-L cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu implică angajamentul nostru de a asculta ceea ce citim în Scriptură. La urma urmelor, am fost creaţi să facem fapte bune (Efeseni 2.10), ca să putem fi parte a planului lui Dumnezeu de a continua să Se reveleze lumii. Avem responsabilitatea de a menţine credinţa care e necesară ca să-L putem cunoaşte pe Dumnezeu. Suntem sare şi lumină pe acest pământ (Matei 5.13-14), meniţi să aducem lumii mireasma lui Dumnezeu şi să servim ca lumină strălucitoare în mijlocul întunericului. Nu trebuie doar să citim şi să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu, ci trebuie să-l aplicăm în ascultare şi să rămânem credincioşi (Evrei 12). Însuşi Isus a pus accentul principal pe iubirea lui Dumnezeu cu tot ceea ce suntem şi pe iubirea aproapelui ca pe noi înşine (Matei 22). Această poruncă e imposibil de ţinut fără angajamentul de a citi şi de a aplica adevărul Său revelat în Cuvântul Lui.
Acestea sunt cheile înspre a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Desigur, viaţa noastră va presupune mai multe lucruri, cum e angajamentul faţă de rugăciune, timpul devoţional, părtăşie şi închinare. Dar aceste lucruri pot urma numai dacă a fost luată hotărârea de a-L primi pe Isus şi promisiunile Lui în viaţa noastră şi dacă am acceptat faptul că noi, prin noi înşine, nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu. Atunci, viaţa noastră poate fi umplută de Dumnezeu şi putem experimenta cunoaşterea Lui în mod intim şi personal.
Cum poţi începe o relaţie cu Dumnezeu? Aştepţi să te lovească un fulger? Te dedici ca de-acum încolo să faci fapte bune, virtuoase sau religioase? Sau devii o persoană mai bună… astfel încât Dumnezeu să te poată accepta? Ei bine, NICI UNUL dintre aceste lucruri nu-ţi aduce aşa ceva. În Biblie Dumnezeu ne-a arătat clar cum Îl putem cunoaşte. Iată în continuare cum poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu… chiar acum…
Principiul unu: Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta.
Dumnezeu te-a creat. Dar nu numai te-a creat, ci te şi iubeşte… atât de mult încât doreşte să-L cunoşti acum şi să-ţi petreci veşnicia alături de El. Iisus a spus: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”1
Iisus a venit pentru ca fiecare dintre noi să Îl poată cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu în mod personal. Numai Iisus poate da sens vieţii şi poate dărui un scop în viaţă.
Ce ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu? …
Principiul doi: Noi toţi păcătuim şi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu.
Adevărul este că toţi simţim această despărţire… este o depărtare de Dumnezeu pricinuită de păcatele noastre. Biblia ne spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui….”2
În adâncul sufletului nostru putem simţi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi căile Sale sau răzvrătire făţişă… Orice ar fi, este o dovadă a ceea ce Biblia numeşte „păcat”.
Păcatul aduce moarte în viaţa noastră – despărţirea spirituală de Dumnezeu.3Chiar dacă facem mari eforturi ca să ne apropiem de Dumnezeu, acestea sunt sortite eşecului.
Imaginea aceasta arată ce mare este prăpastia dintre noi şi Dumnezeu. Săgeţile ilustrează strădaniile noastre de a ne apropia de Dumnezeu. Putem încerca să facem fapte bune sau să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu printr-o viaţă decentă sau o filozofie de viaţă morală. Însă strădaniile noastre nu pot face să dispară păcatele noastre…
Cum trecem peste această prăpastie? …
Principiul trei: Iisus Hristos este singura soluţie – găsită de Dumnezeu – pentru a ne ierta păcatele. Prin El putem cunoaşte planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră şi putem avea parte de dragostea Sa.
Alt adevăr este că merităm să plătim pentru păcatele noastre. Problema este însă că plata păcatului este moartea. Dar Iisus Hristos a murit în locul nostru, din dragoste pentru noi, ca să nu fie nevoie să murim fără Dumnezeu. Pe Cruce Iisus a luat asupra Sa toate păcatele noastre, plătind astfel pentru ele. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu..”4 „…El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui…”5 Fiindcă Iisus a murit pe cruce în locul nostru, acum nu mai este nevoie să trăim despărţiţi de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”6
După ce Iisus a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi.7 Astfel ne-a dovedit pentru totdeauna că are dreptul de a promite viaţa veşnică – că este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi singura Cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. De aceea a spus Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”8
El ne spune cum putem începe o relaţie cu El chiar acum… în loc să ne străduim şi mai tare să ajungem singuri la Dumnezeu. Iisus spune: „Veniţi la Mine….” „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie…”9 Iisus a suferit la Cruce tocmai datorită dragostei care ne-o poartă. Iar acum ne invită să venim la El, ca să putem începe o relaţie personală cu Dumnezeu.
Nu este suficient să ştim ce anume a făcut Isus pentru noi şi ce ne oferă. Pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să-L primim în viaţa noastră…
Principiul patru: Fiecare dintre noi trebuia să ia decizia de a-L primi personal pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor.
Biblia spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”10
Îl putem primi pe Iisus prin credinţă. Biblia spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”11
Să-L primeşti pe Isus înseamnă să crezi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu – după cum a spus chiar El – şi apoi să-L inviţi să te călăuzească şi să te îndrume în viaţă.12 Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”13
Şi iată chiar invitaţia lui Isus. El a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”14
Cum vei răspunde la invitaţia lui Dumnezeu?
Gândeşte-te puţin la aceste două cercuri.
Viaţa dusă pe cont propriu |
|
Viaţa dusă sub îndrumarea lui Hristos |
|
Care cerc descrie cel mai bine viaţa ta?
Începe o relaţie cu Iisus Hristos…
Îl poţi primi pe Hristos în viaţa ta chiar acum. Nu uita cuvintele lui Iisus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”15 Dacă ai dori să răspunzi invitaţiei Sale, iată cum o poţi face.
Cuvintele exacte pe care le foloseşti pentru a te dedica lui Dumnezeu nu sunt importante; căci El ştie ce intenţii te animă. Dacă nu eşti sigur cum să te rogi, rugăciunea de mai jos îţi poate fi de ajutor:
„Doamne Iisuse Hristoase, vreau să Te cunosc; îmi doresc să vii în viaţa mea. Îţi multumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele, ca să mă poţi accepta pe deplin. Numai Tu îmi poţi da puterea de a mă schimba şi de a deveni aşa cum doreşti Tu. Îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că îmi dăruieşti viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Acum îmi predau viaţa Tie; Te rog să faci ce doreşti cu ea. Amin.”
Dacă ai fost sincer când L-ai rugat pe Isus să vină în viaţa ta, atunci din acea clipă El este în viaţa ta, după cum a promis. Ai de acum o relaţie personală cu Dumnezeu!
Ei bine, te aşteaptă o viaţă întreagă de… schimbări, care te vor ajuta să te maturizezi. Acesta este un proces care are loc pe măsură ce Îl cunoşti tot mai bine pe Dumnezeu citind Biblia, rugându-te şi având relaţii cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu să te binecuvânteze!
„Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” -Ieremia 29:13.
Dragă cititor, dacă crezi în Dumnezeu, dacă Îl iubeşti, nu este suficient să te rogi, făcând cereri, implorări, mărturisiri, aducându-i mulţumiri şi laude, ci este nevoie să-L cauţi pe Dumnezeu în rugăciunile Tale. Rugăciunea prin care Îl cauţi pe Dumnezeu este la fel de importantă ca celelalte tipuri de rugăciuni. Fără a-L căuta pe Dumnezeu rugăciunea ta este insuficientă şi viaţa ta spirituală săracă.
O gramadă de probleme de diferite tipuri din viaţa ta, rămân nerezolvate deoarece tu nu L-ai căutat pe Dumnezeu, care „singur este înţelept” (Romani 16:27), singurul care îţi poate da soluţi şi rezolvări la problemele tale indiferent de ce natură sunt.
Necăutându-L pe El, vei fi obligat să te bazezi pe înţelepciunea ta sau a altei creaturi, iar aceasta este echivalentul eşecului.
Proverbe 3:5: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!”
Ieremia 17:5: „Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!”
Luca 6:39: „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?”.
Apoi, dacă nu-L cauţi pe Dumnezeu, tu nu poţi să-L afli pe Dumnezeu într-un mod personal şi intim, nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu de aproape, fără a-L căuta (Osea 6:3). Tu poţi auzi informaţii despre El, poţi să ajungi să cunoşti adevăruri despre El, dar tu nu-L cunoşti pe El, dacă nu-L cauţi din toată inima (Romani 3:11). Iar dacă tu nu-L cunoşti, veşnicia ta este în joc. Domnul Isus a spus în Ioan 17:3: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Aţi observat Domnul Isus nu a spus: „să cunoaştem despre Dumnezeu şi Isus” sau „să cunoaştem informaţii despre Dumnezeu şi Isus”. Nu, El a spus: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Una este să cunosc pe cineva deoarece am o relaţie de prietenie cu aceea persoană şi alta să cunosc despre cineva citind cărţi despre viaţa şi lucrările lui!
Citirea Bibliei şi meditarea Bibliei sunt bune, mersul la biserică unde auzi predici care te fac să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu sunt bune, anlizarea însuşirilor (atributelor) lui Dumnezeu din Biblie este foarte bine, aşa vei ştii informaţii despre El. Să te rogi, lăudând pe Dumnezeu, cerându-i iertare, mulţumindu-i pentru toate lucrurile, etc. sunt foarte bune. Analizarea acţiunii lui Dumnezeu din viaţa noastră, prin credinţă, văzându-l pe Dumnezeu implicat în circumstanţele din viaţa noastră, şi recunoscându-l în toate căile noastre (Proverbe 3:6), ne face să înţelegem modul de a acţiona, şi începem să-l cunoaştem mai personal pe Dumnezeu. A observa cum răspunde Dumnezeu la rugăciunile noastre şi de ce unoeri nu răspunde, este un alt mijloc de al cunoaşte pe El, principiile Sale şi modul Lui de gândire.
Dar nu trebuie să rămânem aici. Prin Domnul Isus Cristos, prin jertfa Lui, avem acces la sfânta sfintelor din cer, la tronul lui Dumnezeu, noi putem să-L căutăm până când El se lasă găsit de noi. Dacă noi Îl vom găsi, noi putem fi învăţaţi de El (Psalm 119:10), putem sta la sfat cu El (Exod 18:15), El ne poate da soluţii la problemele noastre (Psalm 22:26; Psalm 34:10), dar mai mult decât atât, El poate deveni prietenul nostru cel mai bun (Iacob 2:23), putem să cunoaştem inima Lui pentru oameni, putem să-L cunoaştem pe El, putem să avem trecere (favoare) înaintea Lui! Putem să vorbim cu El gură către gură (Numeri 12:6-8).
Şi de atunci, putem predica, învăţa, cânta, profeţi, sluji din prezenţa lui Dumnezeu! Aleluia.
Nu mai trebuie să bâjbâi (Fapte 17:27), în închinare, în problemele familiale, în lucrarea lui Dumnezeu, în slujirea din adunare, în relaţiile tale cu oamenii, etc. Găsindu-L pe El găseşti viaţa, viaţa din belşug, găseşti sfatul Lui, călăuzirea Lui, prezenţa Lui, autoritatea Lui, slăvit să-I fie Numele!
Înainte de a muri Cristos, doar unii din poporul lui Dumnezeu avea acces la prezenţa lui Dumnezeu din templul din Ierusalim. Preoţii avea acces în prima încăpere din templu numită „sfânta”, însă doar marele preot aveea voie o dată pe an, să intre după ce s-a sfinţit în „sfânta sfintelor”, unde se cobora desupra chivotului legământului, între heruvimi din aur: slava şi prezenţa lui Dumnezeu.
La mortea lui Cristos, perdeaua despărţitoare dintre „sfânta” şi „sfânta sfintelor”, a fost sfâşiată de sus până jos (Matei 27:51), indicând că din acel moment, preoţii au acces şi ei nemijlocit la prezenţa lui Dumnezeu şi continuu, nu doar o dată din an.
Domnul Isus Cristos a instituit un nou legământ, în acest legământ, toţi credincioşii sunt preoţi (1Petru 2:5,1Petru 2:9), şi prin urmare toţi au acces la Dumnezeu direct pe baza sângelui vărsat de Domnul Isus pe Golgota (Evrei 4:14-16; Evrei 10:19-20), nu mai există o perdeauă despărţitoare, preoţii noului legământ au acces toţi la încăperea numită: „sfânta sfintelor”.
Iubite cititor, ce faci cu acest drept dat de Isus, de a intra în sfânta sfintelor?
Dumnezeu doreşte ca în noul legmânt să avem acces la Dumnezeu, de aceea El doreşte ca noi să-L căutăm. A nu-L căuta pe Dumnezeu, însemnă a avea un creştinim de formă, un Dumnezeu de formă, un Mijlocitor de formă, un cap de formă, şi o închinarea de formă.
Dacă tu nu-l cauţi pe Dumnezeu, ca să-L cunoşti, şi să ai o relaţie cu El, atunci tu în cel mai bun caz, vei avea informaţii despre El, prin care îţi vei forma o imagine despre Dumnezeu.
Însă fără a-L căuta pe El, tu poţi prelua, crede, sau interpreta greşit informaţiile biblice despre El (2Cronici 31:21). Biblia nu poate fi înţeleasă doar prin mintea omului (1Corinteni 2:11-16), este nevoie să întrebăm pe Autorul Biblie, ca El să ne dezvăluie înţelesul corect al Cuvântului Său. Dacă nu-L cauţi pe El, nu-L găseşti, atunci Biblia nu-ţi va folosi spre mântuirea ta, ci doar spre aţi umfla capul cu informaţii despre un Dumnezeu, pe care tu nu vrei să-L cunoşti personal şi intim.
Creştinismul autentic, nu este o schimbare făcută în viaţa unui om, ca urmare că El a studiat Biblia, a încercat să o înţeleagă cu mintea lui, a încercat să aplice cu puterea lui, prin silinţa lui. Nu, creştinismul autentic însemnă să înţelegem Biblia prin Duhul Sfânt şi să o aplicăm prin puterea Duhului Sfânt (comp. cu Romani 8:13-14), nu doar prin puterea şi voinţa noastră!
A avea pe Cristos ca cap, nu însemnă ca în orice moment sau în deciziile importante, să mă gândesc cum ar proceda Domnul. Mintea mea şi gândurile mele nu pot să-mi spună cum ar proceda Domnul, deoarece gândurile mele nu sunt gândurile Lui (Isaia 55:8).
Chiar dacă Îl întreb: Doamne Isuse, tu cum ai proceda într-o astfel de situaţie, şi după amin-ul de la sfârşitul rugăciunii, te-ai gândi cum ar proceda El, că doar te-ai rugat, nu-i aşa? NU! Dacă Isus este capul tău real, Tu trebuie să te rogi, să alergi la El, să-L cauţi, să insişti, să stai în prezenţa Lui, în sfinta sfintelor, până când El, SINGURUL ÎNVĂŢĂTOR (Matei 23:8), te va învăţa cum să procedezi.
Tot la fel când eşti rănit/rănită de oameni, tu nu ai nevoie de consiliere, de păreri omeneşti, de mângâieri omeneşti, tu ai nevoie de Domnul, tu trebuie să-l cauţi pe Mijlocitorul, pe Marele preot al tău (dacă Isus este cu adevărat marele tău preot), ca El să-ţi dea mângâierea, consolarea, speranţa, sau judecata dreptă, mustrare, pedeapsă dacă ai păcătuit. Oamenii lui Dumnezeu, dacă nu vorbesc cuvinte prin inspiraţie, îţi vor da cu siguranţă mult mai puţin decât Domnul sau uneori chiar mângâieri false sau sfaturi greşite. Dar dacă Tu Îl iubeşti cu adevărat, tu nu vrei mai puţin decât Domnul, nu vei fi mulţumit cu mai puţin decât ceea ce este El. A fi mulţumit cu mai puţin decât ceea ce este El, decât cu ceea ce vrea El, însemnă că Tu nu-l vrei pe Isus cel adevărat, ci pe un Isus fals (2Corinteni 11:4), care este altcineva decât Isus cel autentic. O amăgire care te statisface pe moment!
Tu însă să-L vrei pe El, căci El este Paracletul (1Ioan 2:1-2, Parakletul = Mângâietorul, Ajutorul, Avocatul, Apărătorul) dar şi Judecătorul (Ioan 5:22).
A alerga la fraţi şi surori, înainte de a alerga la El, însemnă a duce o viaţă creştină fără El, sau cu un Isus pe locul doi!
Tu ai nevoie să-L cauţi pe Cel ce te-a salvat de chinul etern şi de mânia lui Dumnezeu! Dacă cineva te-ar salva de la moarte şi din chinul etern, şi apoi din auzite ai ştii câte ceva despre el, te-ai mulţumi cu atât? Sau ai merge să-L cauţi ca să-i mulţumeşti personal?
Dacă tu Îl iubeşti cu adevărat pe Isus, o iubire care nu sunt doar nişte emoţii de moment, tu vei dori să-l cauţi cu scopul ca să-L găseşti, ca să cazi în genunchi în faţa Lui şi să-i mulţumeşti (Comp. cu Luca 17:12-19). Să sari în braţele Lui şi să-ţi exprimi adorarea şi iubirea ta.
Oare se mulţumeşte un iubit ca iubita lui să citească cărţi despre el, să îi dă mesaje telegrafice, ca apoi să nu mai stea şi să asculte răspunsul iubitului?
Din păcate, aşa fac mulţi care spun că sunt creştini, ei se roagă, mulţumesc, cer ce au nevoie, dar nu-L caută, ei au nevoie doar de darurile Lui şi nu Îl vor pe El, nu stau ca să audă răspunsul Lui, sfatul Lui, mustrarea Lui, sau cuvintele Lui de dragoste pentru mireasa Lui.
Sau chiar dacă încearcă să-L caute, după jumate de oră de rugăciune renunţă, mulţumindu-se cu un creştinism care are un Domn la distanţă, fiind mulţumiţi dacă primesc uneori darurile Lui.
Dragi cititori, darurile Lui nu sunt El, ci fiecare dar este o însuşire sau o lucrare a Lui, numai avându-l pe El avem totul, toate darurile, şi supremul dar: Mirele iubit Însuşi, care ne poate împlini total. În Coloseni 2:9-10 se spune: „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri”,
Este pentru noi Cristos: TOTUL şi DEPLIN?
Aţi putea trăi fără biserică, fraţi şi surori, pe o insulă pustie sau într-o celulă de închisoare, doar cu El? Unde să nu aveţi: păstori, învăţători, profeţi, consilieri spirituali, fraţi care să vă sfătuiască, etc. Ci să Îl aveţi doar pe El care este TOTUL şi DEPLIN, slăvit să-i fie Numele!
Atunci când avem vreo problemă, când suntem în suferinţă, când avem o nelămurire, când trebuie să luăm o decizie, ce facem? Analizaţi-vă! Ce fac majoritatea celor ce spun că sunt creştini când au o problemă de sănătate: merg la medicul de familie sau specialist sau i-au ei medicamente după cunoştinţa lor, sau aplează la diferite tratamente, însă câţi din start (nu după luni de spitale) apelează la Medicul suprem în post şi rugăciune? Câţi caută călăuzirea lui Dumnezeu, faţa lui Dumnezeu, ca să vadă dacă nu cumva boala lor este o pedeapsă şi atunci a căuta vindecarea ei, însemnă a nu ‘suferii pedeapsa’, şi a lupta contra voinţei divine, contra loviturii de nuia a lui Dumnezeu (Evrei 12:5-11).
Când avem de luat o decizie, câţi nu apelăm mai degrabă la un păstor, la un profet, decât a căuta personal faţa lui Dumnezeu şi la călăuzirea Lui în mod personal?
Câţi, când au probleme financiare caută faţa lui Dumnezeu dar şi aşteaptă prin credinţă intervenţia lui Dumnezeu, nu aleargă pentru a lua cu împrumut şi a se face astfel robi oamenilor sau băncilor, câţi sunt dependenţi de El în ce priveşte banii, şi dau cu inima largă ştiind că Dumnezeu va purta de grijă? Câţi dau şi ultimii bănuţ adunării, lucrării Domnului sau săracilor ca şi bănuţii văduvei (Marcu 12:43), având încrederea neclintită că Dumnezeu este credincios?
Câţi îşi administrează banii sub călăuzirea divină şi nu prin metode umane de administrare?
Când avem o nelămurire, nu înţelegem ceva din Biblie, câţi alergăm la Domnul şi nu la păstorii sau învăţătorii bisericii, sau la publicaţiile de cult pentru a afla răspunsul? Nu ar trebui oare ca Isus să fie Învăţătorul nostru?
Da, Isus se poate folosi de păstori şi învăţători, de cărţi, dar El să se folosească de ei, cu alte cuvinte nu tu să alergi la ei, ci la Domnul, iar Domnul să te călăuzească fie direct spre un răspuns, fie indirect, prin oameni, cărţi, predici, etc. Dar El să te călăuzească, El să-ţi ofere răspunsul prin mijlocul hotărât de El, nu tu să alergi la instrument, ci El, şi El va decide ce instrument să folosească pentru a-ţi da învăţătura sănătoasă cea potrivită cu evlavia.
Câţi creştini tulburaţi, întristaţi, deprimaţi nu aleargă mai degrabă la fraţi, prieteni, centre de consiliere spirituală, păstori, dar prea puţin aleargă la Dumnezeu. Da, este Ok dacă căutând faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu va lucra printr-un copil al Lui, printr-un slujitor, printr-un lucrător, însă El să o facă. Cu alte cuvinte dacă eu vin cu intristarea mea la Dumnezeu, iar El trimit pe cineva este OK, sau dacă sunt călăuzit să merg la un frate este OK, însă nu eu să caut instrumentele prin care Tatăl meu ceresc să lucreze, ci eu să-L caut pe El, iar El va alege şi va mânui instrumentul potrivit la timpul potrivit.
De multe ori am ales noi instrumentul pe care să-L folosească Dumnezeu şi lucrurile au ieşit prost, de ce am venit din vizită de la un frate mai trist de cum am mers la el? De ce citind o carte am devenit mai dezorientat ca mai înainte? De ce citind Biblia nu găsesc un răspuns cu parcă sunt tot mai plictisit şi secătuit? De ce mergând la păstor am primit o rană în plus faţă de cea pe care o aveam? De ce mergând la consilier în loc să mi se rezolve problemele, ele s-au agravat, nu am primit o soluţie viabilă la ele, ci doar descoaserea unui trecut care a făcut să mă doar mai tare?
De ce toate acestea? Deoarece am săpat puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă, şi m-am amăgit zicând că sunt ‘puţuri sfinte’, puţuri care în trecut mi-au adus alinare, iar acuma parcă izvorul din ele (Dumnezeu) a secat! DEOARECE NOI NU L-AM CĂUTAT PE EL CI AM CĂUTAT CEVA MAI PUŢIN DECÂT CEEA CE ESTE EL!
Cu alte cuvinte: biserica, fraţii, surorile, păstorii, profeţii, învăţătorii, cărţile, DVD, CD, creştine, nu sunt rele sau greşite, dacă învaţă adevărul în dragoste, şi dacă sunt una cu Cristos, şi Cristos alege EL să se exprime prin ele. Însă este o idolatrie, ca să nu mai alerg la Cristos, să nu mai stau suficient în prezenţa Lui, ci să folosesc instrumentele Lui de capul meu, după alegerea mea!
Pentru unii cea mai mare piedică în al căuta pe Dumnezeu este biserica sau religia lui, el stă tihnit (fără Dumnezeu) gândind că Îl are pe Dumnezeu odată ce are o religie numită: „creştină”, şi aceasta este cea mai mare înşelare, el duce o viaţă creştină formală, şi se amăgeşte că are o relaţie cu Dumnezeu, pentru că se roagă dimineaţa şi seara, sau la masă, că mai citeşte Biblia sau cărţi religioase, că are un preot, duhovnic sau pastor care îl îndrumă. Dar el nu s-a întâlnit niciodată cu Dumnezeu în mod real.
Relaţia cu Dumnezeu însemnă, nu faptul că te rogi sau mergi la biserică, ci: faptul că atâta L-ai căutat pe Dumnezeu prin rugăciune, până când El s-a lăsat găsit de tine. Apoi ai început să comunici cu El, şi El cu tine, iar ceea ce El ţi-a spus tu ai ascultat şi ai împlinit, şi la rândul Lui El a ascultat rugăciunile tale şi ţi-a dat ceea ce ai cerut (1Ioan 3:24; 1Ioan 5:14-15). Şi ai devenit prieten cu El, şi El cu tine, intim cu El (Cantarea Cantarilor 2:16). Aceata este relaţie cu Dumnezeu!
Mulţi creştini NU sunt ca Sunamita, care atunci când nu a mai găsit pe iubitul ei, l-a căutat până l-a găsit, observaţi, în Cantarea Cantarilor 3:1-5: „Am căutat noaptea, în aşternutul meu, am căutat pe iubitul inimii mele; l-am căutat, deci, nu l-am găsit M-am sculat, atunci şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele; şi am căutat pe iubitul inimii mele L-am căutat, deci, nu l-am găsit! M-au întâlnit păzitorii care dau ocol cetăţii; şi i-am întrebat: „N-aţi văzut pe iubitul inimii mele?” Abia trecusem de ei şi am găsit pe iubitul inimii mele. L-am apucat şi nu l-am mai lăsat până nu l-am adus în casa mamei mele, în odaia celei ce m-a zămislit”.
Observaţi Sunamita, nu i-a fost lene să se scoale noaptea din pat, cum ne este lene uneori nouă, să ne punem pe genunchi şi să Îl căutăm pe Domnul chiar în liniştea nopţii. Ea l-a căutat PÂNĂ LA GĂSIT. Auziţi, ea a căutat, cutreirând uliţele, pieţile, a dat ocol cetăţii, a trecut de străjeri, şi de abia atunci l-a găsit. Nu putea ea să aştepte până ziua la lumină. Sau nu putea aştepta ca iubitul să revină la ea? Nu, ea dorea ca iubitul să fie cu ea, tu Îl iubeşti pe Cristos astfel?
Ea l-a căutat, l-a găsit, l-a apucat, nu l-a lăsat până la adus în casa mamei ei.
Sunamita reprezintă mireasa lui Cristos, adunarea, iar iubitul pe Cristos. Citeşte această cartea din această perspectivă şi vei vedea o relaţie între mireasă şi Cristos, pe care o vrea Dumnezeu care a inspirat prin Duhul Sfânt această istoriară.
Ai tu iubite cititor, o astfel de relaţie cu El?
Tu trebuie să-L cauţi pe Mirele iubit, pe Domnul domnilor, până Îl găseşti, şi să Îl apuci să-l duci în casa ta.
Iacov s-a luptat toată noaptea cu îngerul ca să fie binecuvântat, el a fost învingătorul lui Dumnezeu, nu pentru că a învins îngerul în lupta fizică, care era arătarea lui Dumnezeu (Theofania), ci pentru că a perseverat să lupte, el a învins, pentru că a avut dorinţa şi râvna: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32:26-28).
Lupţi şi tu până Îl găseşti, până Îl apuci de poala hainei, şi spui: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta”, nu te las până nu vindeci copilul meu, până nu-mi dai soluţia la problemă, până nu-mi dai tălmăcirea la acest verset, etc. !
Dumnezeu doreşte şi îi place ca noi să-L căutăm, şi El ne promite că dacă Îl căutăm din toată inima El se va lăsa găsit de noi (Ieremia 29:13).
Noi trebuie să-l căutăm şi să-L găsim pe Dumnezeu, uneori parcă El se ascunde (Isaia 45:15), provocându-ne să-l căutăm din răsputeri, uneori când ne vine să renunţăm, atunci El se lasă găsit de noi. El vede inima noastră, dacă Îl căutăm din sinceritate, în onestitate, din toată inima, nu doar pentru cadourile Lui, ci pentru ceea ce este El, pentru a înţelege legea Lui, pentru găsi voia Lui, atunci Dumnezeu se lasă găsit.
Iubite cititor a nu-l căuta pe Dumnezeu, însemnă a renunţa la bucuria ce o poţi găsi în El, şi a renunţa la iubirea Lui, la ajutorul Lui, a renunţa la El, şi a duce un creştinism de formă.
Iubite cititor dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu caută-L din toată inima Ta, fii dependent în toate de El şi atunci vei propăşi şi vei înainta spiritual.
Proverbe 8:17: „Eu iubesc pe cei ce mă iubesc şi cei ce mă caută cu tot dinadinsul mă găsesc”.
Plangeri 3:25: „Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută”.
Evrei 11:6: „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută”.
David a spus în Psalm 63:1: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă”. Este Dumnezeu Bibliei Dumnezeul Tău? Dacă da, atunci fă ca David, omul lui Dumnezeu: „pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine”. Nimic altceva nu te poate împlini decât Dumnezeu Însuşi, CĂUTĂ-L PE EL DIN TOATĂ INIMA!
Isus a venit sa ni-l cunoasca,sa ni-l prezinte pe singurul Dumnezeu Adevarat
Aştepţi să te lovească un fulger? Te dedici ca de-acum încolo să faci fapte bune, virtuoase sau religioase? Sau devii o persoană mai bună… astfel încât Dumnezeu să te poată accepta? Ei bine, NICI UNUL dintre aceste lucruri nu-ţi aduce aşa ceva. În Biblie Dumnezeu ne-a arătat clar cum Îl putem cunoaşte. Iată în continuare cum poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu… chiar acum…
Principiul unu: Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta.
Dumnezeu te-a creat. Dar nu numai te-a creat, ci te şi iubeşte… atât de mult încât doreşte să-L cunoşti acum şi să-ţi petreci veşnicia alături de El. Iisus a spus: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”1
Iisus a venit pentru ca fiecare dintre noi să Îl poată cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu în mod personal. Numai Iisus poate da sens vieţii şi poate dărui un scop în viaţă.
Ce ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu? …
Principiul doi: Noi toţi păcătuim şi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu.
Adevărul este că toţi simţim această despărţire… este o depărtare de Dumnezeu pricinuită de păcatele noastre. Biblia ne spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui….”2
În adâncul sufletului nostru putem simţi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi căile Sale sau răzvrătire făţişă… Orice ar fi, este o dovadă a ceea ce Biblia numeşte „păcat”.
Păcatul aduce moarte în viaţa noastră – despărţirea spirituală de Dumnezeu.3 Chiar dacă facem mari eforturi ca să ne apropiem de Dumnezeu, acestea sunt sortite eşecului.
Imaginea aceasta arată ce mare este prăpastia dintre noi şi Dumnezeu. Săgeţile ilustrează strădaniile noastre de a ne apropia de Dumnezeu. Putem încerca să facem fapte bune sau să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu printr-o viaţă decentă sau o filozofie de viaţă morală. Însă strădaniile noastre nu pot face să dispară păcatele noastre…
Cum trecem peste această prăpastie? …
Principiul trei: Iisus Hristos este singura soluţie – găsită de Dumnezeu – pentru a ne ierta păcatele. Prin El putem cunoaşte planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră şi putem avea parte de dragostea Sa.
Alt adevăr este că merităm să plătim pentru păcatele noastre. Problema este însă că plata păcatului este moartea. Dar Iisus Hristos a murit în locul nostru, din dragoste pentru noi, ca să nu fie nevoie să murim fără Dumnezeu. Pe Cruce Iisus a luat asupra Sa toate păcatele noastre, plătind astfel pentru ele. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu..”4 „…El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui…”5Fiindcă Iisus a murit pe cruce în locul nostru, acum nu mai este nevoie să trăim despărţiţi de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”6
După ce Iisus a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi.7 Astfel ne-a dovedit pentru totdeauna că are dreptul de a promite viaţa veşnică – că este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi singura Cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. De aceea a spus Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”8
El ne spune cum putem începe o relaţie cu El chiar acum… în loc să ne străduim şi mai tare să ajungem singuri la Dumnezeu. Iisus spune: „Veniţi la Mine….” „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie…”9 Iisus a suferit la Cruce tocmai datorită dragostei care ne-o poartă. Iar acum ne invită să venim la El, ca să putem începe o relaţie personală cu Dumnezeu.
Nu este suficient să ştim ce anume a făcut Isus pentru noi şi ce ne oferă. Pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să-L primim în viaţa noastră…
Principiul patru: Fiecare dintre noi trebuia să ia decizia de a-L primi personal pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor.
Biblia spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”10
Îl putem primi pe Iisus prin credinţă. Biblia spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”11
Să-L primeşti pe Isus înseamnă să crezi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu – după cum a spus chiar El – şi apoi să-L inviţi să te călăuzească şi să te îndrume în viaţă.12 Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”13
Şi iată chiar invitaţia lui Isus. El a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”14
Cum vei răspunde la invitaţia lui Dumnezeu?
Citește mai mult: https://scutul-credintei-in-dumnezeu.webnode.ro/cum-poti-cunoaste-pe-dumnezeu/
Omul care ÎL cunoaşte pe Dumnezeu
Dacă ai experimentat tratamentul Domnului în viaţa ta şi ai ajuns la o adevărată cunoaştere a Lui, vei ştii să discerni punctul peste care nu poate trece un creştin şi vei fi capabil să îl ajuţi, deoarece, de mai mult de cincizeci de ori, tu însuţi ai avut parte de tratamentul Domnului în exact aceeaşi problemă. Nu le vorbeşti oamenilor numai despre Biblie, ci le vorbeşti despre Dumnezeu.
Într-o vară a avut loc o conferinţă condusă de mai mulţi predicatori renumiţi. Mi s-a spus să merg să-l ascult pe un anume predicator ce era apreciat pentru modul în care vorbea. M-am dus. El a vorbit despre umplerea cu Duhul Sfânt. Versetele citate din Scriptură au fost adecvate. Ilustrările lui au fost superbe şi prezentarea făcută a fost foarte logică. Dar după zece minute de când îl ascultam, m-am întrebat: „Oare aceasta înseamnă a fi umplut cu Duhul Sfânt? Căci, deşi vorbea bine, din câteva afirmaţii diletante se putea recunoaşte imediat că el nu-L cunoştea pe Dumnezeu în acest punct. Nu cunoştea nimic despre umplerea cu Duhul Sfânt. De aceea, doar cunoaşterea Bibliei nu ne oferă cunoaşterea lui Dumnezeu, nici nu ne face în stare sa vorbim despre El. Noi trebuie să învăţăm sa umblăm pe calea crucii. E nevoie sa suferim tratamente din partea lui Dumnezeu. Domnul Isus nu a desconsiderat voia lui Dumnezeu pe motiv ca EL era Fiul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, S-a rugat Tatalui o dată, de două ori, de trei ori până ce a putut spune: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”
Şi apostolul Pavel s-a rugat de trei ori, până ce Domnul i-a spus că harul Lui era îndeajuns pentru el. Ştim că Pavel nu a fost înţeles de credincioşii din Corint. Epistolele către Corinteni exprimă durerea lui, aşa după cum Epistola către Filipeni declară bucuria lui. Dintre toate epistolele lui, numai în aceasta se vede aşa de bine omul Pavel. Credincioşii din Corint au avut nişte păreri false despre el. L-au acuzat de viclenie şi l-au judecat greşit cu privire la boala lui. El nu a insistat la Dumnezeu să-i îndepărteze ţepuşul, astfel încât să scape de batjocurile corintenilor, ci doar a spus: „În legătură cu acest lucru L-am implorat pe Domnul de trei ori să mi-l ia. Iar El mi-a spus: „Harul Meu îţi este îndeajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este desăvârşită.”” Deoarece Dumnezeu a vorbit, el nu a căutat să-L determine să se răzgândească. Dimpotrivă. Pavel a declarat: „mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine”.
Nimeni nu-L va cunoaşte vreodată pe Dumnezeu fără să fi cunoscut lucrarea crucii în viaţa lui. Am spus odată unor fraţi că nu este decât o singură cale de a înainta în viaţa creştină, şi anume aceea de a suferi tratamente din partea lui Dumnezeu. Dacă refuzi aceasta, nu vei face nici un progres. În cazul în care doreşti să obţii doar informaţii biblice, nu ai nevoie decât să studiezi Scriptura cu sârguinţă şi să fii ajutat de cei ce posedă cunoştinţe biblice. Dar dacă vrei să-L cunoşti cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie să ai parte de lucrarea crucii în viaţa ta, căci nu este altă cale.
Eu preţuiesc foarte mult experienţa acelora care Îl cunosc în adevăr pe Dumnezeu. Din vorbele lor ne putem da seama cât de bine Îl cunosc pe Dumnezeu. O anume soră din vest era cu adevărat o persoană care aştepta venirea Domnului (reţineţi că mulţi experţi în ale profeţiei nu ştiu cum să aştepte venirea Domnului!). Când eram în prezenţa ei, ştiam că nu pot să o înşel, căci doar câteva vorbe dezvăluiau cât de familiarizată era ea cu lucrurile spirituale.
………………….………
Nu doar cunoaşterea Bibliei trebuie să avem noi, ci acea cunoaştere care se învaţă de la Dumnezeu.
O, numai aceia în viaţa cărora lucrează crucea ştiu ce înseamnă tratamentele lui Dumnezeu.
„Domnul mi Se arata de departe: „Te iubesc cu o iubire vecinica; deaceea iti pastrez bunatatea Mea!”
Ieremia 31:3
„Caci Eu stiu gandurile, pe cari le am cu privirea la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde.”
Ieremia 29:11
„V’am iubit, zice Domnul!”
Maleahi 1:2a
Cum se indura un tata de copiii lui, asa Se indura Domnul de ceice se tem de El.
Psalmul 103:13
Iata, chiar suferintele mele erau spre mantuirea mea; Tu (O Dumnezeule) ai gasit placere sa-mi scoti sufletul din groapa putrezirii. Caci ai aruncat inapoia Ta toate pacatele mele!
Isaia 38:17
Si noi am cunoscut si am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu fata de noi. Noi Il iubim pentruca El ne-a iubit intai.
1 Ioan 4:16a,19
„Domnul Dumnezeul tau este in mijlocul tau, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tacea in dragostea Lui, si nu va mai putea de veselie pentru tine.”
Tefania 3:17
Cat de scumpa este bunatatea Ta, Tu (O Dumnezeule) La umbra aripilor Tale gasesc fiii oamenilor adapost.
Psalmul 36:7
Daca ne facem una cu El,cum El s-a facut una cu noi prin rastignire putem face fata zilelor din urma…
Conform Bibliei, zilele din urmă au început în primul secol d.Ch. la botezul lui Iesus, de când Iesus a început lucrarea și Dumnezeu ne-a vorbit prin El, după cum se spune în Evrei 1:2, SCC: “în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul”. În plus, potrivit cu Fapte 2:1-21, unde este relatată turnarea Spiritului Sfânt la Penticosta, apostolul Petru care citează din profetul Ioel 2:28,Ioel 2:29, el prin inspirație divină plasează această turnare a Spiritului în „în zilele de pe urmă” (Fapte 2:17 SCC).
Dumnezeu prin apostolul Pavel îi avertizează pe primii creștini și pe noi care trăim în această epocă până la sfârșitul epocii, și ne spune cum sunt aceste zile din urmă, în 2Timotei 3:1-5, SCC: “Cunoaşte dar aceasta, că în zilele din urmă vor veni timpuri grele. Pentru că oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, nesfinţi, fără afecţiune naturală, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, încăpăţânaţi, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie, dar negând puterea ei…”.
Iată, aceste zile pe care le trăim și noi nu sunt zile ușoare, senine și fericite, ci sunt presărate cu “timpuri grele”, de ce sunt timpuri grele: deorece satan și demonii acționează prin oamenii care sunt conduși de el și sunt descriși în aceste versete ca aducând probleme în societate și în familie: “pentru că oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, nesfinţi, fără afecţiune naturală, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, încăpăţânaţi, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”.
Chiar pe plan religios, oamenii în general au „o formă de evlavie, dar negând puterea ei…”.
Iată pe plan: religios, social, familial, oamenii sunt conduși de demoni, de iubire de sine, de mândrie, moarte de înțelepciunea firească.
Pe parcurs ce înaintăm în zilele din urmă, omenirea se drgradează tit mai mult, spiritual, moral, familial, personal, etc. Creștini trebuie să vegheze ca ei să nu fi prinși de aceste spirite necurate care lucrează în zilele din urmă (1Timotei 4:1-3).
Cum putem face față înfluențelor rele din zilele din urmă?
După ce Dumnezeu prin apostolul națiunilor ne avertizează despre zilele din urmă, El ne dă și soluții, descrise în versetele 5-17. Să le analizăm în continuare:
2Timotei 3:5, SCC: “având o formă de evlavie, dar negând puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia”. Prim soluție este să ne depărtăm de oamenii falși care se prezintă ca fiind evlavioși, dar care neagă puterea evalviei în viața lor, care prin faptele lor neagă teama de Dumnezeu așa cum se spune și în Tit 2:16, SCC: “Ei mărturisesc că Îl ştiu pe Dumnezeu; dar cu faptele Îl tăgăduiesc, fiind detestabili şi neascultători şi dezaprobaţi pentru orice lucrare bună”.
Apoi un lucru intersant, apostolul Pavel asociază purtarea destăbălată și umblarea în pofte nelegiuite, cu religia falsă care dă învățături religioase!
Astfel în 2Timotei 3:6-9, SCC, se spune: “Pentru că dintre aceştia sunt cei pătrunzând prin case şi subjugând femei uşuratice împovărate de păcate, mânate de felurite pofte; învăţând totdeauna şi neputând veni niciodată la cunoştinţa exactă a adevărului. Iar în felul în care Ianes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia, se împotrivesc adevărului; oameni stricaţi la minte, dezaprobaţi referitor la credinţă. Dar nu vor înainta mai mult, pentru că nebunia lor va fi arătată tuturor, precum a fost făcută şi a acelora”.
Iată există oamenii învață tot timpul, îi vezi că fac studii religioase, că merg la școala duminicală, sau la seminarii, facultății de „teologie”, însă pe de altă parte ei trăiesc vieți conduse de pofte carnale, unii trăind vieți duble, în curvii, destrăbălări, materialism, iubire de sine, etc. Ei în fața publicului se declară ca fiind: pastori, preoți, reverenzi, teologi, etc, însă în viața lor ei sunt tobă de carte, însă nu pot birui carnea păcătoasă și păcatul, ei nu pot veni la cunoștiința exactă a adevărului căci sunt stricați la minte, nu au credință reală în promisiunile lui Dumnezeu din Biblie, și astfel sopul vieții lor nu este ascultarea deplină de Domnul, cunoștiința exactă care te obligă la a trăi adevărul, ci scopul lor este unul egoist, lucrarea lor, școlile lor, sunt doar o perdea, Dumnezeu și perfecțiunea Lui nu este ținta vieți lor!
Iată, aceasta este o altă cursă din zilele din urmă, de a citi zilnic Biblia, de a face studii, școli, de a citi zeci de căți de „teologie”, însă fără a tări cu adevărat evlavia (teama de Dumnezeu).
Ei se împotrivesc adevărului, căci acesta îi demască ca fiind: superficiali, ignoranți, duplicitari, ca nefiind cu adevărat evlavioși!
Ca antitidot, pentru noi ca să nu trăim vieți formale, este să iubim adevărul și să ne silim ca ceea ce cunoaștem să și trăim în viața noastră.
Același lucru îl spune Pavel și în versetele următoare, în 2Timotei 3:10-17, SCC: “Tu însă, ai urmat îndeaproape învăţătura mea, purtarea, scopul, credinţa, îndelunga răbdare, dragostea, perseverenţa, persecuţiile, suferinţele; câte mi s-au făcut în Antiohia, în Iconia, în Listra; ce fel de persecuţii am îndurat. Dar din toate m-a scăpat Domnul. Şi toţi însă, cei vrând să trăiască evlavios în Christos Iesus, vor fi persecutaţi. Dar oamenii răi şi amăgitori, vor înainta spre mai rău; amăgind şi fiind amăgiţi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi pe care ai fost convins să le crezi, ştiind de la cine ai învăţat; şi că de copil şti Sfintele Scripturi cele putându-te înţelepţi spre salvare prin credinţa cea în Christos Iesus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, şi de folos pentru: învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru disciplinare în dreptate; pentru ca omul lui Dumnezeu să fie complect, deplin pregătit pentru orice lucrare bună”.
Iată la ce trebuie să te ducă adevărul, la a răbda, a suferi pentru Christos, de fapt nimeni nu poate trăi evlavia în Christos fără a fi persecutat!
Aici își are rolul modelele de credință, oamenii maturi spirituali pe care să-i imităm, oameni ca și Pavel încercați în ce privește credința, răbdarea, dragostea, care preseverează în zilele din urmă în ciuda amăgirii crescânde , și care rămân la învățătura simplă a Domnului, la Sfintele Scripturi care ne pot înțelepți spre salvare și ne pot pregăti pentru orice lucrare bună.
Să ne rugăm mai mult ca altădată, ca Domnul să ne scape așa cum L-a scăpat și pe Pavel, după cum el însuși mărturisește: “Dar din toate m-a scăpat Domnul”.
În concluzie ca să facem față zilelor din urmă putem concluziona cinci sfaturi:
1) Să ne ferim de cei care au o formă de evlavie, dar care neagă puterea creștină a fricii de Dumnezeu; 2) să dorim cunoștința exactă a adevărului și să o împlinim; 3) Să urmăm modelele credinței, frați maturi care sunt încercați și care au rămas de partea adevărului; 4) Să ne rugăm stăruitor, mai mult ca altădată, cu cât vremurile sunt mai tulburi cu cât să ne extragem mai mult putere din Domnul Iesus, știind că El ne poate scăpa din TOATE așa cum l-a scăpat pe Pavel. 5) Să ne ținem strâns de Sfintele Scripturi păstrând o minte sănătoasă, ferindu-ne de filozofii, sau de cărți religioase scrise de oameni care au doar o formă de evalvie
Cum poţi să-l cunoşti pe Dumnezeu după numele lui
O ZIARISTĂ a primit la redacţie următoarea scrisoare de la un cititor: „Toată viaţa m-a chinuit această întrebare şi sper că îmi puteţi da un răspuns. Care e numele lui Dumnezeu? Evreii spun că adevăratul nume s-a pierdut în negura vremii. Creştinii îi spun Isus. Musulmanii îi zic Alah. . . . Atunci, care e numele lui?“ Ziarul a publicat întrebarea pusă de cititor şi a dat următorul răspuns: „Potrivit învăţăturilor evreieşti antice, Dumnezeu e omnipotent, deci nu poate fi cuprins într-un nume. Vă asigurăm însă că El (sau Ea) vă va răspunde la orice nume cu care îl veţi chema în mod respectuos“.
Acest mod superficial de a privi numele lui Dumnezeu e des întâlnit azi. Deşi au preocupări religioase, mulţi dintre cei care cred în Biblie nu acordă importanţă numelui divin. Dar cum vede Dumnezeu această chestiune? Este pentru el ceva lipsit de importanţă?
O chestiune nicidecum lipsită de importanţă
Să ne gândim că, în Biblie, numele lui Dumnezeu, Iehova, este menţionat de mii de ori. În Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi*, numele divin apare de 7 210 ori! Însuşi Dumnezeu i-a inspirat pe scriitorii Bibliei să folosească numele său atât de frecvent. Unul dintre aceşti scriitori, psalmistul Asaf, a scris: „Tu, al cărui Nume este DOMNUL [Iehova, NW], Tu eşti Cel-Prea-Înalt peste tot pământul!“ (Psalmul 83:18). Şi David a scris ceva asemănător într-unul din psalmi: „Ne bizuim pe Numele DOMNULUI [Iehova, NW], Dumnezeului nostru“. — Psalmul 20:7.
Biblia arată că Iehova Dumnezeu ne examinează inima pentru a vedea care e atitudinea noastră faţă de numele său. Iată ce spune psalmistul: „Dacă am fi uitat Numele Dumnezeului nostru, . . . n-ar şti oare Dumnezeu lucrul acesta, El, care cunoaşte tainele inimii?“ (Psalmul 44:20, 21). Profetul Isaia a scris: „Lăudaţi pe DOMNUL [Iehova, NW], chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, spuneţi măreţia Numelui Lui!“ — Isaia 12:4.
Însuşi Dumnezeu a spus: „Vor cunoaşte că Numele Meu este DOMNUL [Iehova, NW]“ (Ieremia 16:21). Cu altă ocazie, el a declarat: „Voi sfinţi Numele Meu cel mare, care a fost profanat printre popoare. . . . Şi popoarele vor cunoaşte că Eu sunt DOMNUL [Iehova, NW]“ (Ezechiel 36:23). Unele dintre aceste declaraţii arată că va veni timpul când Iehova va acţiona plin de mânie împotriva celor care nu arată respect faţă de numele său. Prin urmare, pentru Dumnezeu, numele său nu e o chestiune lipsită de importanţă.
Iehova Dumnezeu nu e departe de tine
Cum poţi să-l cunoşti pe Dumnezeu după numele lui? Şi de fapt, ce înseamnă să-l cunoşti pe Dumnezeu după nume? Biblia ne răspunde: „Cei care cunosc Numele Tău se încred în Tine“ (Psalmul 9:10). Este cât se poate de clar că a-l cunoaşte pe Dumnezeu după nume înseamnă mai mult decât a şti care e numele său. Trebuie să te încrezi în el. Aceasta presupune să cunoşti ce fel de Dumnezeu este el şi să afli care sunt calităţile şi gândurile sale. Astfel te vei simţi îndemnat să te încrezi în el.
Însă poţi să înţelegi pe deplin ce fel de Dumnezeu este Iehova doar dacă citeşti şi studiezi cu atenţie Biblia. Dumnezeu promite că îi va ocroti pe cei ce arată afecţiune faţă de el şi faţă de numele său. Iată ce a spus Dumnezeu despre un astfel de om: „Fiindcă Mă iubeşte, de aceea îl voi scăpa, îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu. Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi mântui şi-l voi onora. Îl voi sătura cu viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea Mea“. — Psalmul 91:14–16.
Ce legătură extraordinară există între Iehova Dumnezeu şi cei care îl cunosc după nume! Şi tu te poţi bucura de o asemenea relaţie cu el. Când te rogi din toată inima nu te reţine niciodată să i te adresezi pe nume. El îţi va răspunde, pentru că „nu este departe de nici unul dintre noi“. — Faptele 17:27.
[Notă de subsol]
Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi, publicată de Martorii lui Iehova, este o traducere a Bibliei care foloseşte un limbaj modern, nu unul arhaic cum folosesc versiunile mai vechi. Cea mai remarcabilă caracteristică a acestei traduceri este restabilirea numelui divin în textul biblic, dându-i-se astfel locul care i se cuvine. Până în prezent s-au tipărit, integral sau parţial, peste 122 de milioane de exemplare în 45 de limbi.
[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 11]
Dumnezeu te cunoaşte după nume
Iată ce i-a spus Dumnezeu lui Moise: „Eu te cunosc după nume“ (Exodul 33:12, NW). Acest lucru e confirmat de binecunoscuta relatare despre rugul aprins. Biblia spune că Dumnezeu „l-a chemat din mijlocul rugului şi i-a zis: «Moise! Moise!»“ (Exodul 3:4). Acesta nu este decât unul dintre numeroasele exemple când Dumnezeu li s-a adresat oamenilor pe nume. Evident, Creatorul Universului se interesează de noi în mod individual.
Biblia ne spune că Dumnezeu cunoaşte fiecare stea după nume, şi există miliarde de stele (Isaia 40:26)! Cu cât mai mult se îngrijeşte el de oamenii care îi aduc închinare! Apostolul Pavel a scris: „Iehova îi cunoaşte pe cei care îi aparţin“ (2 Timotei 2:19). Aceasta nu înseamnă că doar a reţinut numele închinătorilor săi, ci, mai degrabă, că îi cunoaşte foarte bine. Şi noi trebuie să-l cunoaştem pe Dumnezeu după nume, cu alte cuvinte să dobândim o cunoştinţă profundă despre calităţile sale.
În ultima carte a Bibliei se face referire la o carte simbolică în care Dumnezeu scrie numele tuturor celor ce i-au adus închinare de-a lungul timpului. Această carte simbolică e numită „sulul vieţii“, deoarece Iehova Dumnezeu le va garanta viaţă veşnică celor al căror nume este scris în ea (Revelaţia 17:8). Ce perspectivă luminoasă există pentru cei ce îl cunosc pe Dumnezeu după nume!
[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 12]
Ei au proclamat numele lui Dumnezeu
● Chiar înainte ca Israel să intre în Ţara Promisă, Moise a scris un cântec în care a spus: „Voi vesti Numele DOMNULUI [Iehova, NW]“. — Deuteronomul 32:3.
● David s-a adresat uriaşului Goliat astfel: „Eu vin împotriva ta în Numele DOMNULUI [Iehova, NW] oştirilor“. — 1 Samuel 17:45.
● După pierderea tuturor bunurilor sale şi după moartea subită a copiilor săi, Iov a spus: „Binecuvântat să fie Numele DOMNULUI [Iehova, NW]“. — Iov 1:21.
● Citând din Scripturile ebraice, apostolul Petru a spus într-un discurs al său: „Oricine va invoca numele lui Iehova va fi salvat“. — Faptele 2:21.
● Profetul Isaia a declarat: „Lăudaţi pe DOMNUL [Iehova, NW], chemaţi Numele Lui . . ., spuneţi măreţia Numelui Lui!“ — Isaia 12:4.
● Isus Cristos şi-a învăţat discipoli să se roage astfel: „Trebuie deci să vă rugaţi astfel: «Tatăl nostru care eşti în ceruri, să fie sfinţit numele tău»“. — Matei 6:9, 10.
● Isus Cristos s-a rugat astfel lui Dumnezeu: „Le-am dezvăluit numele tău“. — Ioan 17:6.
● Dumnezeu i-a spus poporului său: „Eu sunt DOMNUL [Iehova, NW], acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia“. — Isaia 42:8.
Diferenţa dintre a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a cunoaşte Biblia;
Este mult mai uşor să cunoşti Biblia decât să-L cunoşti pe Dumnezeu întrucât, ca să cunoşti Biblia, nu eşti nevoit să plăteşti preţul; tot ce ai de făcut este să studiezi. Poţi fii imoral în viaţa personală şi întinat în gândire, şi totuşi să cunoşti foarte bine Biblia. Poţi fii un predicator recunoscut şi totuşi, în acelaşi timp, un mare iubitor de bani. Dar nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu şi să fii şi imoral în viaţa personală. Nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu şi să fii şi un iubitor de bani. Acest lucru este imposibil! Tocmai de aceea majoritatea predicatorilor apucă mai degrabă cărarea mai uşoară a cunoaşterii Bibliei, decât pe cea a cunoaşterii lui Dumnezeu.
Vreau să vă întreb: Sunteţi mulţumiţi doar să cunoaşteţi Biblia sau există în inimile voastre o sete arzătoare de a-L cunoaşte pe DOMNUL? Apostolul Pavel spunea în Filipeni 3:8-10 că dorinţa lui cea mai mare era să-L cunoască mai bine pe DOMNUL. El considera orice altceva drept gunoi, comparativ cu cunoaşterea DOMNULUI. Pentru această perlă de mare preţ, Pavel a renunţat la toate perlele lui. Secretul slujirii lui Pavel trebuie găsit, nu în anii pe care i-a petrecut studiind Biblia în seminarul lui Gamaliel, ci în propria lui cunoaştere a DOMNULUI.
Viaţa veşnică înseamnă să-L cunoşti în mod personal pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos (Ioan 17:3). Poate că noi am defini viaţa veşnică drept trăirea eternă în rai. Dar nu aşa a definit-o Isus. Viaţa veşnică nu are nimic de-a face cu mersul în rai sau cu scăparea de iad. Are de-a face cu cunoaşterea DOMNULUI. Să-L cunosc pe Dumnezeu îndeaproape şi personal a fost pasiunea vieţii mele şi povara inimii mele. Ştiu că slujirea mea poate avea autoritate Divină numai în măsura în care eu însumi Îl cunosc pe Dumnezeu în mod personal. Şi de aceea, în toate bisericile noastre, am căutat să-i conduc pe oameni la cunoaşterea lui Dumnezeu Însuşi.
Astăzi există mai multă cunoaştere Biblică decât oricând altcândva în istorie. Timp de aproape 1500 de ani după ziua de Rusalii, nu au fost accesibile nicăieri Biblii tipărite. Numai în ultimele două secole Bibliile au devenit atât de abundent accesibile. Astăzi avem foarte multe versiuni şi concordanţe şi îndrumătoare de studiu. Dar credeţi oare că toată această cunoaştere sporită a produs creştini mai sfinţi? Nu. Dacă doar cunoaşterea Bibliei ar putea produce sfinţenie, atunci ar trebui să-i avem pe cei mai evlavioşi oameni din istorie trăind în zilele noastre. Dar nu-i avem. Satan însuşi ar fi fost sfânt dacă numai cunoaşterea Bibliei ar fi putut produce sfinţenie căci nimeni nu cunoaşte Biblia atât de bine cât o cunoaşte el. Avem atât de multe seminarii în zilele noastre în care Biblia este predată miilor de studenţi. Dar se găsesc oare cei mai evlavioşi oameni din lume în acele seminarii? Nu. Astăzi, mulţi absolvenţi de seminar sunt mai răi decât păgânii.
În urmă cu câţiva ani, am întâlnit un absolvent al unuia dintre seminariile evanghelice de top din India, el însuşi fiind şef de promoţie. Mi-a spus că, după trei ani în acel seminar, starea lui spirituală era mai rea decât atunci când intrase la seminar. Ce îl învăţase atunci acel seminar? Îl învăţase lucruri despre Biblie şi despre creştinism. Satan însuşi ar fi putut absolvi un asemenea seminar ca şef de promoţie.
Ce i-a folosit acelui tânăr să înveţe Hermeneutica, ce au spus marii critici şi semnificaţia radăcinilor greceşti ale cuvintelor, dacă el nu biruise mânia, amărăciunea, gândurile desfrânate şi iubirea de bani? Cu certificatul tocmai obţinut el ar fi devenit curând pastorul unei biserici. Dar ce i-ar fi învăţat el pe oamenii din biserica lui ale căror probleme acute ar fi fost morale şi nu teologice? Nu ar fi fost în stare să-i ajute deloc, în niciuna din situaţiile lor. Iată cum este distrusă lucrarea lui Dumnezeu din toată lumea.
Numai dacă tu însuţi Îl cunoşti pe Dumnezeu vei fi capabil să-ţi conduci turma să-L cunoască la rândul ei. Dacă ai biruinţă asupra păcatului în propria ta viaţă vei fi capabil să-ţi conduci de asemenea şi turma la biruinţa asupra păcatului. Atunci şi ei vor fi echipaţi să meragă să-L slujească pe DOMNUL cu autoritate şi putere. Crezi că diavolul este impresionat de cunoaşterea Biblică sau de diplomele cuiva? Nicidecum. Satan se teme numai de bărbaţii sfinţi, smeriţi respectiv de femeile sfinte, smerite care-L cunosc pe Dumnezeu.
Fie ca Dumnezeu să ne ajute să ne conducem fraţii mai tineri şi surorile mai tinere să-L cunoască pe Dumnezeu.
Trăind prin Credinţă

Vor umbla ncoace şi ncolo ca să caute cuvntul Domnului şi tot nu-l vor găsi (Amos 8:11,12)
De-a lungul timpului, numeroşi creştini au căutat n mod sincer sfinţenia şi biruinţa asupra păcatului, lundu-şi crucea şi lepădndu-se de sine. Dar, adesea, ei au descoperit că viaţa creştină este o trudire aspră n loc de viaţa glorioasă pe care o descrie Biblia. Eşecul lor a fost acela că n-au nţeles niciodată viaţa de credinţă sub noul legămnt. Ei au căutat să fie sfinţi pe baza principiilor vechiului legămnt şi astfel au pierdut ceea ce Dumnezeu avea pentru ei.
2 Corinteni 3:6 ne spune că noul legămnt este o slujire a Duhului care dă viaţă, spre deosebire de vechiul legămnt care era o slujire a literei, care aducea moartea! Şi dacă umblăm potrivit literei poruncilor lui Dumnezeu chiar şi n noul legămnt ea ne va aduce tot moartea. Numai dacă trăim prin credinţă şi i permitem Duhului Sfnt să ne conducă, vom intra n viaţa lui Hristos.
Din momentul n care Isus S-a nălţat la cer şi a trimis Duhul Sfnt pe acest pămnt, viaţa noastră poate fi mult mai glorioasă dect a oricărui sfnt din Vechiul Testament. Deci, dacă astăzi ne surprindem trăind sub condmanare, depresie şi ntuneric, trebuie să fie pentru că noi ncă trăim pe baza principiilor vechiului legămnt (2 Corinteni 3:9).
Erau două lucruri pe care Isus le accentua frecvent n lucrarea Sa credinţa n Dumnezeu şi puterea Duhului Sfnt.
Adam a pierdut această viaţă de credinţă prin puterea Duhului Sfnt atunci cnd a ales pomul cunoştinţei binelui şi răului n locul pomului vieţii (Geneza 2:9). El a ales ca n el nsuşi să locuiască cunoaşterea binelui şi răului, n loc să fie dependent de Dumnezeu pentru aceasta.
Pomul vieţii reprezintă viaţa de credinţă sub noul legămnt, n timp ce pomul cunoştinţei binelui şi răului reprezintă o viaţă a efortului propriu (de strădanie proprie) sub vechiul legămnt.
Dacă Adam ar fi ales pomul vieţii, el ar fi trăit prin credinţă – n dependenţă constantă de Dumnezeu. Atunci Duhul Sfnt i-ar fi dat viaţa Divină. n schimb, nsă, el a ales să trăiască n dependenţă de el nsuşi, independent de Dumnezeu. Şi aşa a murit. Toţi necredincioşii trăiesc aşa fără dependenţă constantă de Dumnezeu. Din nefericire, sunt şi mulţi credincioşi care trăiesc tot n acest mod.
Toate religiile i nvaţă pe adepţi să facă binele şi să evite răul. Creştinii care caută sfinţenia fac de asemenea binele şi evită răul. Şi, n căutarea sfinţeniei lor, ei sfrşesc de obicei făcnd distincţii din ce n ce mai fine ntre bine şi rău, pe baza unor reguli şi practici variate!! Cu toate acestea, majoritatea dintre ei nu ajung niciodată la o viaţă sfntă autentică. De ce? Pentru că ei o caută prin fapte şi nu prin credinţă.
Timp de 1500 de ani, Dumnezeu i-a nvăţat pe israeliţi prin intermediul Legii, ce era bine şi ce era rău. Dar ascultarea de faptele bune prouncite de Lege nu a condus nici măcar pe un singur israelit la părtăşia vieţii veşnice. Trăirea pe baza oricărui set de legi şi reguli orict de nalt ar fi standardul – nu va conduce niciodată pe nimeni la evlavia autentică, nici măcar astăzi.
Adevărata sfinţenie este viaţa lui Dumnezeu n sufletul omului şi Dumnezeu are să ne dea această viaţă ca pe un dar. Noi nu putem niciodată ajunge la ea. Trebuie să o primim prin credinţă.
Pavel spunea că, n zilele cnd nu era conştient de cerinţele Legii, se simţea viu. Dar cnd a nţeles cerinţele Legii lui Dumnezeu, a devenit att de conştient de greşelile din viaţa lui, nct se simţea mort (Romani 7:9)!! Aceasta este şi experienţa multora care sunt născuţi din nou. Ei par să fie fericiţi şi vii atta timp ct aud numai de iertarea păcatelor lor. Dar imediat ce aud despre biruinţa asupra păcatului şi ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, se simt condamnaţi şi nenorociţi şi morţi.
Dar Pavel nu s-a oprit la legea vechiului legămnt şi nici noi n-ar trebui să ne oprim. Dumnezeu i-a arătat lui Pavel o altă lege – legea Duhului de viaţă n Hristos Isus. Aceasta a fost legea care l-a eliberat n final din păcat (Romani 8:2).
Mulţi caută să fie sfinţi făcnd binele. Amintiţi-vă că Eva a mncat din copac pentru că arăta bine!! Ea nu căuta să facă ceva rău!! Ea a mncat fructul, nu pentru că dorea să devină ca diavolul, ci pentru că dorea să devină ca Dumnezeu pentru că aceasta a fost ceea ce diavolul i promisese (Geneza 3:5). Oamenii care trăiesc potrivit Legii fac aceeaşi greşeală şi astăzi gndind că ei pot fi ca Dumnezeu prin lucrările bune exterioare.
Mare parte din binele pe care l vedem n vieţile multor creştini vine nu dintr-o sfinţenie autentică, ci dintr-o educaţie bună. Mulţi dintre aceşti creştini sunt onorabili, dar ei nu au o foame pasionată după Dumnezeu. şi petrec viaţa asimilnd cunoştinţe din Biblie, dar fără nicio revelaţie de la Dumnezeu. Drept urmare, viaţa lor nu este cu mult diferită de viaţa unor necredincioşi buni din jurul lor. Tuturor credincioşilor de acest fel le-a scăpat ceva esenţial din ceea ce Dumnezeu doreşte ca ei să aibă – natura Divină.
Dumnezeu nu ncearcă n primul rnd să ne facă să facem bine, ci să ne facă să ne ncredem n El, aşa nct să ne poată da natura Lui. n ochii Lui, neprihăniţi nu sunt cei care fac bine, ci aceia care trăiesc prin credinţă (Vezi Romani 4:5 şi Habacuc 2:4).
n Habacuc 2:4, Dumnezeu pune n contrast două grupuri de oameni cei care cred n Domnul şi cei care sunt mndri. Cei care sunt mndri nu pot trăi prin credinţă. Motivul pentru care mulţi nu acceptă n mod gratuit darurile lui Dumnezeu, prin simpla credinţă, este pentru că ei sunt prea mndri să accepte orice n mod gratuit. Mai degrabă ei şi-ar cştiga iertarea şi sfinţenia făcnd ei nşişi ceva.
Satan le spune creştinilor chiar şi astăzi (aşa cum i-a spus Evei) că nu e nevoie ca ei să depindă de Dumnezeu ca să cunoască diferenţa dintre bine şi rău. El le spune că ei pot cunoaşte diferenţa prin conştiinţa lor, sau citind Biblia. Dar mulţi necredincioşi trăiesc de asemenea pe baza conştiinţei lor şi au vieţi destul de cuviincioase. Şi un creştin poate trăi aşa dar el nu va fi drept n ochii lui Dumnezeu.
Mulţi credincioşi şi ncep n mod corect viaţa creştină ncrezndu-se doar n Dumnezeu pentru ndreptăţirea lor. Dar apoi, asemenea creştinilor galateni, ei caută să devină perfecţi prin propriile lor eforturi (Galateni 3:3). Ei şi evaluează valoarea spirituală prin ct de mult au făcut pentru Dumnezeu sau prin rezultateale pe care le-au văzut n lucrarea lor. Şi se simt satisfăcuţi. Dar cnd oamenii L-au ntrebat pe Isus cum puteau să ndeplinească lucrările lui Dumnezeu, El nu le-a spus să facă fapte bune. Le-a spus să creadă n El (Ioan 6:28,29)! Fără credinţă este imposibil să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu.
Sunt multe paradoxuri n viaţa creştină şi iată-l pe primul pe care-l ntlnim cnd suntem salvaţi: Ştim că Isus ne ndreptăţeşte att de complet nct noi stăm acum naintea lui Dumnezeu ca şi cnd n-am fi păcătuit niciodată pentru că Dumnezeu ne promite să nu-şi mai aducă aminte niciodată de păcatele noastre trecute mpotriva noastră (Evrei 8:12). n acelaşi timp, ni se spune, de asemenea, să nu uităm niciodată păcatele noastre trecute, ca nu cumva să ajungem orbi şi neprevăzători (2 Petru 1:9)!!
Deci, pe de o parte, vedem că Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte de păcatele noastre trecute iar, pe de altă parte, nouă ni se spune să nu le uităm niciodată!! Cum să trăim cu această contradicţie aparentă?
Numai fiind DIN CE N CE MAI conştienţi de faptul că sngele lui Isus ne-a curăţit păcatele noastre trecute, suntem conştienţi de acele păcate n ele nsele.
Citeşte această ultimă propoziţie ncă o dată, pentru că acesta este unul dintre cele mai importante principii ale vieţii creştine. Dacă l crezi, acest adevăr te poate elibera.
Nu e nicio smerenie n a ne simţi vinovaţi de păcatele noastre trecute. Este necredinţă, nu smerenie, şi este o insultă la adresa sngelui lui Hristos. O astfel de necredinţă nu-L glorifică n niciun fel pe Dumnezeu.
Pavel şi spunea cel dinti păcătos după 30 de ani n care fusese creştin (1 Timotei 1:15). Totuşi, mai spunea n acelaşi timp că: Nu sunt conştient de nimic mpotriva mea (1 Corinteni 4:4). Ambele afirmaţii sunt adevărate.
Această asigurare este ceea ce ne dă nouă mare ncredere naintea lui Dumnezeu şi mare ndrăzneală mpotriva acuzaţiilor lui Satan şi mpotriva fricilor cu care Satan ncearcă să ne nspăimnte.
n zilele noastre, cele mai populare cărţi din librăriile creştine sunt acelea care tratează credinţa şi Duhul Sfnt. Dar majoritatea acestor cărţi i conduc pe creştini ntr-o credinţă falsă şi n experienţe false. Credinţa pe care aceste cărţi o nvaţă este credinţa de a deveni prosper şi sănătos şi nu de a deveni sfnt şi spiritual. Creştinilor li se spune că pot obţine orice doresc de la Dumnezeu, doar dacă ei cred suficient de mult. O astfel de nvăţătură este n mod fundamental opusă nvăţăturii şi practicii primilor apostoli şi celei a misionarilor evlavioşi (din secolul al 19-lea şi nceputul secolului 20), care şi-au sacrificat viaţa pentru naintarea mpărăţiei lui Dumnezeu.
Credinţa autentică este aceea care te ajută să biruieşti lumea (1 Ioan 5:4) lumea fiind pofta ochilor, pofta cărnii şi mndria vieţii (1 Ioan 2:16). După cum Isus a biruit această lume, şi noi putem s-o biruim (Vezi Ioan 16:33 şi Apocalipsa 3:21). Cnd biruim lumea, nu vom mai fi nşelaţi niciun moment de Satan care ne spune că plăcerile care vin prin sănătate şi prosperitate sunt superioare plăcerii care vine din părtăşia cu Dumnezeu.
Dumnezeu doreşte ca noi să gustăm desfătarea pură a părtăşiei cu El. Numai aceasta ne va alunga dorinţa pentru alte plăceri (Psalmul 16:11). Dar numai atunci cnd gustăm părtăşia cu Dumenzeu putem fi eliberaţi cu adevărat.
Credinţa n Dumnezeu şi puterea Duhului Sfnt te poate elibera din orice robie pe care Satan a pus-o vreodată peste tine.
Te vezi nedoritor să renunţi la vreo anume plăcere lumească ce te atrage? Strigă atunci la Domnul, cum a făcut Petru cnd se scufunda n mare, spunnd Doamne, salvează-mă. Vei vedea că Dumnezeu ţi dă nu numai dorinţa să te eliberezi de păcat, dar de asemenea o ură pentru el!! n noul legămnt, Dumnezeu este Acela care lucrează n noi att să dorim ct şi să facem voia Lui (Filipeni 2:13). Ce evanghelie minunată este noul legămnt!!
Viaţa lui Isus nu este ceva ce noi putem imita. Trebuie să ne mpărtăşim din ea prin Duhul Sfnt. Majoritatea creştinilor nu experimentează aceasta pentru că ei nu sunt săraci n duh. Aceasta nseamnă că ei nu-şi trăiesc viaţa cu o conştiinţă constantă a nevoii lor de Dumnezeu. Ei sunt ncrezători n ei nşişi şi independenţi.
Isus i-a invitat numai pe cei nsetaţi să vină la El să bea. Ca să mergem prin credinţă, noi trebuie să fim mereu nsetaţi (săraci n duh), ntotdeauna conştienţi de nevoia noastră de puterea Duhului Sfnt. Trebuie să fie un strigăt constant n inimile noastre (chiar dacă nespus) ca să fim umpluţi cu Duhul şi să experimentăm puterea Lui. Aceia care vin la Isus şi beau, vor găsi ruri de apă vie curgndu-le din adncul fiinţei lor (o viaţă n plinătatea Duhului Sfnt Ioan 7:37,38).
Astfel, cel mai slab credincios poate experimenta gloria acestei vieţi de credinţă n noul legămnt şi poate deveni la fel de tare ca cel mai tare.Cine are urechi de auzit, să audă.
Starea Bisericilor din Apocalipsa a prevazut actuala realitate din toate cultele si religiile lumii de azi si de maine!

Cartea Apocalipsei cuprinde și ultimele cuvinte lăsate de Domnul Isus către Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu roșu” ca toate celelalte cuvinte rostite de Domnul Isus în Evanghelii. Biserica locală nu poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în care există.
Ascunsă la vedere și accesibila tuturor, există o cronică a vremurilor Bisericii mult mai clară și mai corectă decât catrenele lui Nostradamus. Înclinați spre senzational, am dat mai multă atenție unor cronici obscure decât unei istorii detailate și limpezi. Paguba este a noastră …
Vă supun atenției, pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui Dumnezeu despre vremea Bisericii creștine pe pământ. Istoria o confirmă, teologia o suportă. Numai oamenii o ignoră. Vremurile tulburi revendică însă un astfel de studiu.
„Scrisorile Domnului Isus către cele șapte biserici din cartea Apocalipsei“ ne vorbesc azi mai impresionant ca oricând. Și noi care crezuserăm că Dumnezeu a scapat istoria din mâini, iar ceea ce s-a întâmplat cu Bisericile în cele XX de secole care au trecut este inexplicabil …
Biserica nu este nici triumfătoare, dar nici infrântă. Ea este exact așa cum a știut Dumnezeu că va fi. Destinul ei nu este să instaureze Împărăția până la marginile pământului, ci doar să ducă Evanghelia până acolo și să facă ucenici, nu toate neamurile, ci DIN toate neamurile. Cine citește cu atenție va vedea clar lucrul acesta.
Istoria este a lui Dumnezeu, nu a Bisericii. Biserica poate să se clatine, să se compromită sau să se sufoce sub persecuție sau sub belșug. Dumnezeu știe de mult lucrul acesta și ne-a spus cum să ne raportăm la realitatea contemporană a fiecărei epoci istorice ca să ne putem număra în final printre BIRUITORII vrednici de răsplata cerească !
Vă avertizez că este un studiu dens. Vă promit însă că inima și mintea vi se vor umple de uimire și de admirație față de Dumnezeu, “Cel ce pe toate le stie“ ! Lectură placută și rugăciune inevitabilă !
.
Introducere
Când și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței imperiului roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici creștinismul. Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism imperial, numit nu întâmplător „catolic” (general, mondial).
Conflictul dintre Imperiu și Biserică s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta s-au făcut compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu statut preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al treilea „reicht”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a prăbușit și el în țăndări.
Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară „Antihristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”. Cristalizând cele de mai sus, putem spune împreună cu Henr] H. Halle], în „Dicționarul Biblic” că: „Nu vom putea înțelege condiția actuală a creștinătății decât privind-o în lumina istoriei”. Harnac\, un mare istoric al mișcărilor creștine a fost de părere că „Biserica Ortodoxă este creștinismul primitiv plus filosofia greacă, Biserica Romano-Catolică este creștinismul primitiv plus păgânismul grec și roman, iar Biserica Protestantă este încercarea de a elibera creștinismul primitiv pur de sub toate formele de păgânism”.
Pentru a înțelege diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei. Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că nici una din scrisori nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina pretențiilor catolicismului este și o scrisoare adresată bisericii din Roma …
Fără nici o îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență, Domnul Isus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru bisericile contemporane?

Aceste Biserici pot fi analizate:
1.- Istoric, ca șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale.
2.- Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici localei. Asemenea Biserici au existat și există pretutindeni pe fața pământului.
3.- Profetic, ca șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei multimilenară dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din istorie. În descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.
Toate aceste trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor vom putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân credincioși lui Hristos.
1. Biserica din Efes
Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au încreștinat prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe Timotei să păstorească această biserică (Fapte 19 – 20). Una din cele mai importante epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din Efes. Tot la Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de mirare că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit însă în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția.
Tipologic, Biserica din Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste și căldură spirituală. Între Marta și Maria, Dumnezeu o laudă întotdeauna pe Maria, pentru că ea „și-a ales partea cea bună“ (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se mulțumește cu faptele noastre, El ne vrea pe noi înșine. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan 21:16).
Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau credincioși din generația imediat următoare apostolilor s-a putut spune că și-au pierdut dragostea dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi, cei de astăzi?
SECOLUL I
• Cuvintele și faptele Domnului Isus sunt colectate și încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului Testament.
• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Isus. Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”
• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.
• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar o sectă dezidentă a iudaismului.
• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și delimitându-se clar de rădăcinile evreiești.
• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la luptele împotriva romanilor și se refugiază la Pela (’n Iordania de azi).
• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă canonizarea acelorași cărți.
• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale, istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai există spre sfârșitul primului secol.”
• Persecuții majore sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.
• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea Apocalipsei, iar creștinii de peste tot ’și dau seama cât de potrivite sunt cuvintele ’n care este scris „Cine” este „Singurul vrednic să primească toată cinstea și slava”.
Anul 100, la două generații după Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină” (70% dintre ei sunt din afara rasei albe. 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este deja tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ 25.000 de creștini au murit ca martiri (o rată de 37 de martiri pe an).
2. Biserica din Smirna
Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10). Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și forțați să trăiască într-o sărăcie lucie.
Biserica din Smirna este corespondentul simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost adresată de Domnul Isus este unică din cel puțin două puncte de vedere: absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente defecte.
Sigur, nici această Biserică nu a fost perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în rândurile ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este o coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa, numai Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au continuat să existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna are o populație de aproximativ 300.000 de locuitori, dintre care un mare procent se declară a fi creștini.
Remarcați cum se prezintă Domnul Isus la începutul acestei scrisori „Cel ce a murit și a înviat”. Este o mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile persecuției: după moarte urmează învierea!
În cântarul lui Dumnezeu, această Biserică aparent săracă este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe care trebuie zdrobită pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”.
Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub persecuția cezarilor romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de persecuție care s-au abătut asupra creștinilor în secolele II și III. A fost timpul catacombelor, al creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug pentru distracția cetățenilor Romei.
SECOLUL II
În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor, Domnul Isus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba presbiterului (episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai mult decât persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii” dinăuntru. Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:
GNOSTICISM – Un fel de mișcare „ne[ age” care se pretindea deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”
MARCIONISM – O încercare de a reduce numărul scrierilor „inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.
MONTANISM – O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de critică ascuțită față de toți ceilalți creștini.
Apar „apologeții”, apărători ai credinței creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin Martirul.
Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte. Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon (177).
Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus – un fost sclav – este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care pretinde că scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță specială.
Anul 200, la șase generații după Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină (68% dintre ei sunt în continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din era creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri pe an).
SECOLUL III
La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de azi) devine primul „stat creștin.”
Împăratul Septimius Severus (202-211) îi persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism. Generația de după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de extraordinară creștere și răspândire a credinței.
Africa de Nord este un centru cheie al creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian, Clement din Alexandria.
248 – Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de granițele Imperiului.
250 – Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.
Biserica este confruntată cu problema celor care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie reprimiți.
Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și filosofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus, exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare pericol pentru integritatea învățăturii creștine.
Crește rolul presbiterului local, numit deja în lumea greacă „episcopos.”
Cu puțin înainte de anul 300, Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre Dumnezeu prin „contemplație.”
Anul 300: la 9 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei albe). Lumea este evanghelizată în proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10 limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se ridică acum la 410.000 (rata secolului este de 1.540 pe an).
Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției.
3. Biserica din Pergam
Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astqzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției. După căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul mondial al religiei misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din oraș patronau închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam era Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul circula pe banii orașului și pe sigiliile locale.
Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile „măritate cu lumea”. În traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub presiunea sistemului religios și politic, creștinii din Pergam au fost gata să facă orice compromis, numai să supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca acest „Antipa” amintit în scrisoarea Domnului Isus, au trebuit să plătească cu viața ascultarea și credincioșia lor față de Isus, Mirele etern.
Unei astfel de biserici, Domnul Isus i se prezintă ca „Cel ce are sabia ascuțită cu două tâișuri”. El este gata să se războiască cu nelegiuiții care au intrat în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12). Un astfel de tip de biserică este îndemnată să se pocăiască. Învățătura lui Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual care duce întotdeauna la descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții” despre care se vorbește au fost adepții unui curent de „îngăduință și indulgență față de cei ce trăiau în păcat. Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel a avut mult de luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).
Istoric, Pergam este Biserica Romei în secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii romani și-au schimbat atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica, dându-i chiar un statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic pentru manevrarea maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de caracter „general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât mai repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după chipul și asemănarea „imperiului”. Este de remarcat că Domnul Isus, în scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El îi atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a și întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther.
Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă și piatra cu numele tainic despre care se amintește în promisiunea făcută celor biruitori subliniază relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei credincioși. În Pergam nu se mai știa cine este adevărat creștin. Între mulțimile creștinilor „de nume” existau însă și unii cărora Domnul era pregătit să le dea „un nume”. Ca și în orice căsătorie, mirele Isus Hristos este gata să-i treacă pe numele Lui pe toți aceia care intră într-o relație personală cu El.
SECOLUL IV
Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în istoria bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura relațiilor Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:
Imperiul persecută Biserica – La debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și cea mai devastatoare persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305). El a încercat să șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.
Imperiul „tolerează” Biserica – Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantin acordă Bisericii un statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din creștinism religia oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă în drepturile pe care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite privințe, i-a dat un statut preferențial.
Imperiul înfruntă Biserica – păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian (361-363) încearcă fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în istorie ca Iulian „apostatul.”
Imperiul adoptă Biserica – Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în anul 381, de către împăratul Teodosiu IX.
Biserica confruntă Imperiul – Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările spectaculoase de putere de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl sfidează pe împărat.
Biserica persecută oponenții – Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție, Biserica s-a transformat la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a început să-și persecute oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost însă dovada unei Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV, Biserica a înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a „forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”
Confirmarea canonului Noului Testament. În anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista deja în circulație mai înainte.
Milioane de noi membri. A deveni creștin nu mai implică nici un fel de risc. Dimpotrivă, îți poate aduce chiar avantaje sociale și politice. Biserica trebuie să se confrunte cu o scădere dezolantă a standardelor de viață creștină de până atunci.
Biserica persecutată începe să persecute. Pe la sfârșitul secolului, reprezentanții bisericii se deprind să folosească puterea imperială pentru a-și intensifica influența asupra populației.
Sinoade majore. Biserica are nevoie de o cristalizare și unificare a crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în 381 la Constantinopol.
311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și cea din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului de până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia altor religii.
Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas la mijlocul secolului printre popoarele gotice.
Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.
Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 Mai 330. Roma nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale. Biserica caută să umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului papal.
Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.
386 – Augustin se convertește la creștinism. El va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată istoria bisericii.
ANUL 400. La 12 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,6% (64% fiind în continuare din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata din acest secol a fost de 5.310 pe an).
SECOLUL V
Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu” (413-426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui Dumnezeu.
În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul, erezie care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin. Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un fel de confuzie.
Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului de la Roma crește. Papa Leo I (440-461) negociază cu barbarii și salvează Roma din mâinile lui Atila Hunul (452). El așează autoritatea scaunului de la Roma deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal, ca presupus urmaș al apostolului Petru.
Patri\ (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când avea doar 16 ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie misionară de evanghelizare (El va deveni „sfântul Patri\”).
496 – regele franc Clovis este convertit la creștinism și botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).
• Este introdus calendarul anual creștin. Se răspândește cultul relicvelor (moaștelor) și al martirilor. Se accetuează închinarea la fecioara Maria. Se introduce pentru prima oară folosirea tămâiei în liturghia bisericii apusene.
• Din cauza haosului care domnește în structurile politice ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru, amplificându-și structurile și intensificându-și influența.
ANUL 500. La 16 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,4% (61,9% din afara rasei albe). 42% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 13 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.
4. Biserica din Tiatira
Biserica din Tiatira este urmarea firească a Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci și-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii. Scrisoarea aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu împotriva compromisului și o judecată aspră asupra păcatului.
Domnul Isus se prezintă ca Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății. Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20; 19:15).
Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste. Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără limitele unei învățături sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul fără margini: face mlaștini ! Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători păgâne (mâncăruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și serbarea se termina cu beții și cu orgii publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22).
Problema Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău ca toți” (capitolul 16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și a adăugat la ele influența nefastă a Izabelei.
Dar care au fost păcatele lui Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!” După ce a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de închinăciune a Israelului. Din considerente politice, el a făcut următoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu cei doi viței de aur dela Betel și Dan ca loc de închinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preoția (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el însuși înaintea altarului și a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste păcate au fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este permis să facă orice, chiar și să omoare. Pentru a ilustra lipsa de rânduială de pe timpul lui Ahab și a Izabelei, autorul Bibliei intercalează pasajul din 1 Regi 16:34. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a întârziat să se arate.
Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și „adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris, proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri nepermise. Domnul Isus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa 2:21-23).
Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și în vremea lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafărul de dimineață care le este oferit, este însuși Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16).
Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea idolatrie. Maria, mama Domnului Isus a fost proclamată „Mijlocitoare” și „pururea fecioară”. În loc să se suie la Ierusalimul ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de aur”. Atunci a apărut închinarea la icoane și la Fecioara Maria. Biserica a fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început să imite preoția din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”. Regii s-au amestecat la „altar”, dându-L pe Hristos la o parte.
SECOLUL VI.
529 – Ca o contrabalansare a secularizării bisericii, Benedict de Nursa înființează mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul benedectic”. „Codul” călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din următoarele secole.
530 – 532 – Bonifaciu al II-lea devine primul papă din descendenți germani.
Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483-565) închide școala de filosofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod de legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase; recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord.
Clădirile care adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă, o clădire de biserică în Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537).
Dionisie Exiăuus (m. 550), un călugăr din Roma, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele lui sunt greșite cu câțiva ani.
Columba (c. 521-597) pleacă misionar în Scoția, stabilindu-și cartierul general la Iona.
Continuă convertirea popoarelor migratoare. Recaret, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face romano-catolic.
La sfârșitul secolului, biserica Apuseană începe să tolereze magia și alte forme de exprimare a spiritualității păgâne, proclamându-le culturi încorporate în creștinism.
Papa Grigorie (c. 540-604) organizează „cina Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.
ANUL 600. La 19 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 24% (59% din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe an.
SECOLUL VII
600 – 636 – Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este recunoscut, nu numai pentru activitatea 110
de scriitor, ci și pentru eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina (mai mult sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.
609 – Panteonul păgân din Roma este „transformat” în biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu (609-610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază astfel cultura seculară.
Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură și știință.
648 – Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „T]pos”, limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate de primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I (m.655) refuză să semneze acest document, este arestat și deportat în Crimeia. El este ultimul papă venerat ca martir.
664 – După o dispută între biserica celtă și misionarii Romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la {hitb].
Mohamed (c. 570-629) pune temelia islamului, religie care va înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.
638 – Islamul cucerește Ierusalimul.
690 – Doi episcopi anglosaxoni, |ilian și {illibord, activează intens ca misionari pe continentul European, printre franci.
ANUL 700. La 22 de generații după Hristos, 23.8% din populația lumii este încreștinată (55% din afara rasei albe). 35% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Numărul total al martirilor ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de 1.000).
SECOLUL VIII
731 – „Venerabilul Bede” (c. 673-735) termină de scris „Istoria bisericească a poporului englez.”
Spania este invadată de mauri, popor musulman din nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Tour (732), punând astfel capăt unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.
Bonifaciu al Angliei este misionar printre germani pe o perioadă de 40 de ani. Este martirizat de păgâni în 754.
Controversa iconoclastă dezbină împăratul Bizanțului de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect creștin. Între 754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi adorate în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent ținut la Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în serviciile bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754, Constantin al V-lea încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o serie de „moaște” și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin, singurele reprezentări simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și elementele Cinei Domnului.
Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leo al III-lea (m.816) se separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.
Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii (771). Mai târziu, el se încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să instaureze pe pământ un imperiu cu împărat creștin.
Creștinii nestorieni misionează foarte activ în China și fondează așezăminte monahale.
Sunt înființate școli pentru muzică bisericească în Paris, Cologne, Soissin și Metz.
781 – Alcuin de }or\, Anglia, devine consilier al lui Carol cel Mare și declanșează „renașterea carolingiană.”
ANUL 800. La 26 de generații după Hristos, 22,5% din populația lumii este încreștinată (51% din afara rasei albe). 31% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 15 limbi. Numărul martirilor ajunge la 3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe an).
SECOLUL IX.
800 – De crăciun, papa Leo îl încoronază la Roma pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea și centralizarea guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea sistemului de învățământ.
831 – Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi tratat despre „Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică despre „trans-substanțiere.”111
John Scotus Erigena (c. 810-877), unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului. Se implică în controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului numai „mental și dental.”
Anskar (801-865), supranumit „apostolul nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.
Eforturi misionare intense dau rezultate bune printre popoarele Europei. Cyryl (826-869) și Metodie (c. 815-885), supranumiți „apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează alfabetul slavon.
Fotius (c. 820-895) un renumit erudit laic, este instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa „filioque”), anunțând astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre cele două ramuri ale bisericii: răsăriteană și apuseană.
Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația împreună. Face din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El înființează o școală la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari și pune bazele la două mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri creștine.
ANUL 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din populația lumii este încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.
SECOLUL X.
Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc la popoarele din Europa de est.
În răsărit, polonezii și ungurii încep tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și Groenlanda.
Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul politic al intrigilor Europene.
909 – se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru de secularism și de practicile instituționale necreștine.
Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne ale neamului.
988 – Vladimir, regele unic al rușilor din jurul |ievului este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se botează. În același an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, regele Bizanțului (Ah, intrigile și alianțele politice …)
Otto cel Mare (împărat între anii 936-973) vrea să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale stabilite de Otto vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.
993 – Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.
Apar „mărturisiri de credință” particulare anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință” public acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.
În Biserica catolică apuseană apare practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)
Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de moralitate.
Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.
ANUL 1.000. La 32 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,7% (61% fiind albi). 25% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi. Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200 pe an).
SECOLUL XI.
Expansionismul islamic continuă să preocupe gândirea și activitățile creștinătății.
1009 – Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt” din Ierusalim.
1071 – Seleucii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul Bizantin din Asia Mică.
1095 – Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului.
1099 – Cruciații cuceresc Ierusalimul.
Se sfârșește un secol și jumătate în care papii au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși. Papa Grigorie al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de reformă a bisericii, pretinzând celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de sub autoritatea Statului.
Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar noi ordine și așezăminte monastice.
1098 – Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu foarte pronunțate accente reformiste.
William, regele Normandiei, cucerește Anglia, și-l numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Cantebur] (1070). Acest Lanfranc, reorganizează și reformează biserica engleză.
Anselm îi urmează lui Lanfranc în postul de arhiepiscop de Cantebury (1093). El scrie lucrarea „De ce a devenit Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.
Dezvoltarea muzicii:
1015 – apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată în mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena.
Pe la mijlocul secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face debutul în Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.
ANUL 1.100. La 36 de generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63% fiind albi). 25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 19 limbi.
SECOLUL XII.
În arhitectura clădirilor de biserică, se instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri armonioase.
1182 – inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.
1194 – terminarea Catedralei din Chartres.
Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea musulmanilor.
1104 – Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar sub stăpânirea musulmanilor în 1191
1147 – Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.
1187 – Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.
1190 – Este înființat ordinul „hospitaler”, transformat mai târziu în „ordinul cavalerilor teutoni.”
Se răspândește credința despre concepția „imaculată” a Mariei.
1170 – Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru canonizarea sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El va fi canonizat în 1173.
1173 – Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.
În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și de încercare a unei reforme pașnice.
1115 – Sfântul Bernard înființează o mănăstire la Claivaux. El va deveni cel mai important om al bisericii secolului al XII-lea.
1155 – este înființat ordinul „carmelit.”
ANUL 1.200. La 39 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19,4% (64,3 fiind albi). 26% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.
SECOLUL XIII.
Acest secol este numit adesea „momentul de vârf al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare.
Continuă spiritul și acțiunile cruciadelor.
1204 – Europenii, sub conducerea vienezilor, cuceresc Constantinopolul.
1212 – Cruciada copiilor.
O nouă încercare de reformă a bisericii catolice din interior. Ia ființă ordinul „călugărilor”. Ei subliniază importanța predicilor.
1209 – Francis de Asisi fondează ordinul franciscan (canonizat în 1228).
1220 – Călugării dominicani sunt promovați ca ordin specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful Persic, India și China.
Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”
1215 – Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).
Thomas Aquinas adună articolele de teologie scolastică în lucrarea: „Cred ca să înțeleg” (opusul lui „Trebuie să înțeleg pentru a crede”).
ANUL 1.300. la 42 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini” uciși de instituțiile bisericii.
SECOLUL XIV.
După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al III-lea (1160 – 1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea (c. 1234-1303).
1302 – Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută pretenție de supremație papală.
1309 – 1377 – „Captivitatea babiloniană” a papalității. Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”, sabia politică are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea apostolică.”
1378 – 1417 – „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.
„Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul populației.
În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și în „țările de jos.” Meister Eckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o declanșează în fiecare suflet.
Caterina de Siena pretinde că a avut o viziune în care a fost căsătorită mistic cu Isus Hristos. Își petrece apoi toată viața în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii schizme” din papalitate.
Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se schingiuiesc pe rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a textului; „Mă port aspru cu trupul meu”! Astfel de pedepse erau prescrise de biserica catolică ca „acte de penitență.”
1305 – 1314 – Dante Alighieri scrie „Divina Comedia” parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.
Din cauza opoziției față de abuzurile și decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford, traduce Biblia în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru propovăduirea Evangheliei.
1398 – John Hus își începe prelegerile de teologie la Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui Wycliffe, propovăduind o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în detrimentul tradiției bisericești.
ANUL 1.400. La 46 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 24% (75% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 30 de limbi.
SECOLUL XV.
1414 – 1417 – Sinodul de la Constanța încearcă să pună un capăt Marei Schizme, care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru putere și pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează „postmortem.”
Disputele asupra crezului creștin sunt ridicate în continuare la nivelul de preocupări politice.
Thomas a |empis scrie celebra „Imitatio Cristi” („Urmând pilda lui Hristos”) lucrare pe care numai Biblia o va depăși în numărul de traduceri.
1431 – Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.
1455 – Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a idealurilor clasice: „Renașterea.”
1453 – Johann Gutenburg pune la punct prima mașină tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.
1479 – În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie cu aprobarea papei Inchiziția spaniolă. Torquimada, șeful Inchiziției le dă evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească țara.
1498 – Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența, Italia.
Sub autoritatea familiei „de Medici” Florența devine centrul umanismului renascentist. Brunelleschi, Donatello, Michelangelo, Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu tematică creștină. Pe de altă parte, familia „de Medici” devine suportera unei papalități mai corupte și mai depravate ca oricând.
Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii Vaticanului.
1492 – Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de explorări geografice și de expansiune a creștinismului.
ANUL 1500. La 49 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19% (92,6% fiind albi). 21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 34 de limbi. Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum 9.200.000, cu o rată anuală de 24.600.
5. Biserica din Sardes
Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mică. Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin exploatările aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei culmi muntoase, căzuse de douq ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost făcute de Cirus (549 Î. H), și de Antiohus cel Mare (214 î. H.).
Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetății înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului.
Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că Domnul Isus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte stele în mână” reprezintă intenția Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc fondului, iar păcatul înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos.
Trei categorii de oameni sunt menționați în această adunare:
– cei morți (despărțiți cu totul de Dumnezeu) – cei aflați pe moarte (care fuseseră ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau în pericolul înstrăinării) – cei vrednici (care își păstraseră poziția și părtășia în Hristos).
Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj aparte. Celor morți li se spune că faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune că trebuie să se întoarcă la o stare pe care o cunoscuseră altădată. Calea recomandată este pocăința și studiul Cuvântului. Celor vrednici le este adresat un cuvânt de prețuire. Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare lucru să fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 22:30).
Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam și continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în Biserică și urmarea firească a păcatului a fost moartea.
Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformației. Printre cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat să poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor câțiva reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII. Remarca din versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea Vieții” poate fi interpretată și ca o aluzie ironică la „excomunicările” pe care „Biserica” le-a pronunțat împotriva reformatorilor.
Evoluția spirituală a Bisericii în etapele succesive Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrată de viața lui Samson. Tovărășia cu lumea, dragostea pentru femeile străine și apoi orbirea și umilirea lui, sunt etape similare cu decadența prin care a trecut Biserica.
SECOLUL XVI.
Se generalizează tipărirea cărților, pavând astfel calea pentru răspândirea ideilor Reformei.
Michelangelo, Albrecht Durer, Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu teme creștine.
1517 – Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa bisericii din {ittenburg. Conținutul lor va fi răspândit în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată Europa, producând o nemaiîntâlnită efervescență.
Biblia ajunge în mâinile oamenilor de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în engleză (1520).
Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de Zwingli în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în Scoția. Ca să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat, Henr] al VIII-lea se rupe de biserica Romei și se autoproclamă ca suveran al bisericii anglicane. Lucrarea „Instituții”, împreună cu activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian Geneva o reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea.
O mișcare de contra-Reformă se ridică în apărarea bisericii catolice și combate ideile teologilor evanghelici. Sinodul de la Trent (1545 – 1563) reafirmă valabilitatea doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine apărătorul credinței catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea.
Puternice convingeri produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în rândul protestanților. Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More, William Tyndale și Thomas Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”.
În Anglia, începe mișcarea puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și biserica după principii mai apropiate de conținutul Bibliei.
ANUL 1600. La 52 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,9% (86% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia este tradusă în 36 de limbi.
SECOLUL XVII.
Reforma protestantă începută în secolul precedent continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei.
În Anglia, revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles (Carol), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană.
În Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al XIII-lea.
1618 – 1648 – în Europa centrală, războiul de 30 de ani produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care luptă pentru putere.
Anglia stabilește primele colonii în America de Nord. Jamestown – 1607, Pilgrims Land – 1620, Massachusetts Bay Colony – 1630. Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul și de a stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.
În Anglia este lansată traducerea „|ing James” a Bibliei (1611). Ea va modela limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.
1633 – Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac Newton, Francis Bacon, Robert Boyle.
Apar lucrări de literatură care vor deveni în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John Milton, Paradisul Pierdut, (1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670), John Bunian, Călătoria creștinului, (1678).
În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă valoarea creștinismului și încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe temelia „rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.
ANUL 1700. La 56 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,3% (84,1% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%. Biblia este tradusă în 52 de limbi.
6. Biserica din Filadelfia
„Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunări creștine. Domnul Isus nu-i găsește nici un fel de acuzare. Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:
1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era sfântă pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este Adevărul. Ea era activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „să-i deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi încredințase această autoritate. (Matei 16:18)
2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este ușa… „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Isus este acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27.) Ușa deschisă din fața Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestat în Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea răbdării în încercări.
3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată activitate misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o perspectivă veșnică: o cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stâlp în Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și importanței creștinului în veșnicie), …un nume înscris cu o nouă identitate (din Cine se trage, unde locuiește și al cui este). Domnul Isus ne va trece pe Numele Său ca la orice căsătorie. (El este Mirele, iar noi suntem Mireasa).
Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Dă-ne Doamne cât mai multe Biserici din acestea!
Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare. Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor. Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată „frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în adunări „Cultul lui Hristos” – singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre Dumnezeu și oameni.
O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!
SECOLUL XVIII.
Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”, atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul universului, ca „măsură a tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui Revoluția Franceză din 1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează sfârșitul valorilor creștine și întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt catastrofale.
În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri religioase creștine” produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni ai lui Dumnezeu de excepție: George {hitefield, frații Wesley și Jonathan Edwards.
În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”=evlavie) insuflă o nouă viață în luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară că el compune „doar pentru gloria lui Dumnezeu.”
Contele Zinzendorf proclamă Herrnhut ca teritoriu Moravian în Saxonia. De aici vor pleca mai târziu „frații moravieni” în călătoriile lor misionare și vor înființa biserici evanghelice.
Bisericile protestante acceptă pătrunderea muzicii instrumentale în serviciile divine. Christians Hendel, Mendelssohn și Ha]dn compun piese înălțătoare, în timp ce poeți ca Isaac {atts și frații {esle] scriu imnuri destinate să fie cântate în comun de credincioșii din Biserici.
Creștinismul iese de sub tutela „liturgică” a „sacramentalismului” și produce schimbări radicale de comportament și psihologie. Aceste trăiri sunt examinate în lucrări „de specialitate” devenite foarte repede „clasice” în lumea protestantă: „Începutul și progresul religiei în suflet” de Philip Doddridge, „Principii de filosofie și politică morală” de William Paley, „O analiză practică a sistemelor religioase” de William Wilberforce. Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică, pe la începutul secolului, cea din „Concordanță” din istorie.
Se răspândește climatul de libertate religioasă. În Statele Unite sunt eliminate „testele religioase” pentru cei ce vor să ocupe poziții în ierarhia politică. În Rusia, țarina Ecaterina cea Mare acordă libertate tuturor religiilor.
Creștinul Daniel Defoe scrie cărți în care „devenirea spirituală” este reprezentată metaforic prin aventuroase călătorii geografice.
Prin înființarea „Societății misionare Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey este trimis în India.
Anul 1.800. La 59 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,1% (86,5% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%. Biblia este tradusă în 67 de limbi.
SECOLUL XIX.
Secolul XIX este supranumit adesea „secolul protestanților.”
Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt susținute de eforturi coordonate în organizații misionare protestante dintre care amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”, „Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor Duminicale.”
În America apar mișcări religioase deviate din creștinism: Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.”
Continuă înfruntarea pe arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de vedere creștin despre istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui Marx, psihologia lui Freud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și autenticitatea istorică a Bibliei.
În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează, protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un extraordinar dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles Finney ințiază adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt însoțite de „rededicări ale creștinilor.”
Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale Atlanticului. Charles Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000 de oameni în „Tabernacolul” din Londra.
Filonul trezirilor spirituale creștine produce un torent de imnuri noi, traduse și răspândite în toată lumea.
David Livingstone și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în Africa. Hudson Taylor misionează cu mare succes în China interioară.
Sub presiunea trezirilor religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă public liberalismul, socialismul și raționalismul care redusese la niște simple dărâmături structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca să sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).
Anul 1.900. La 62 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 34,4% (81% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia este tradusă în 537 de limbi (!!).
7. Biserica din Laodicea
Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică. Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a devenit o metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus înspre cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri diferite. Din acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au fost lăsate la o parte.
„Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”. Fiecare era liber să trăiască după mintea lui.
Influența societății din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc conținutului. Sub abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și mai ales lipsa unei relații personale cu Domnul Isus. Biserica din Laodicea a murit fără să bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și creștinismul adevărat.
Remarcați felul în care se prezintă Domnul Isus Bisericii. El este „AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu etalonul sfințeniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire nouă, care a început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).
Biserica din Laodicea fusese sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise grâul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia făcută acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în ce privește cunoașterea de sine. Părerea Domnului Isus despre această Biserică era total diferită de ce credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia celor din Biserică era revoltătoare. Domnul Isus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotărât să o „verse” din gura Lui.
Laodicea este Biserica fără Hristos. „Iată Eu stau la ușa și bat”. Hristos este afară. El nu mai este acceptat în Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranță este mântuirea prin acceptarea personală a lui Hristos. („Dacă deschide cineva ”) Biserica nu-L mai primește, dar El bate la inima fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I deschide, există belșug de binecuvântări. Oare câtă taină de frumusețe se găsește în promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, și El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa părtășiei”. Începând cu ea se intra în odihna de seară. Remarcați însă ordinea cuvintelor din această promisiune. Dumnezeu participă la cina celui ce-L primește, dar și cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos. „Eu cu el, dar și el cu Mine !”
Este interesant că Biserica din Laodicea nu a ajuns în această stare rea fiind atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur. Hristos o îndeamnă să cumpere de la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din Laodicea n-au vrut să fie considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Lipsa de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica nu mai este considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se văd atacurile celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”.
Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX, creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.
SECOLUL XX.
Acest secol fost supranumit: „secolul ideologiilor”. Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „lao-dicea” este sinonimă cu „demos-crația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor cu drept divin în favoarea idealului filosofilor greci de „democrație”. Acesta este cuvântul de ordine în societate și, din păcate, … în biserici. „Vox populi” este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui Dumnezeu).
„Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă, oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală.
Cantitatea nu este sinonimă cu calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin, mărturia lui Isus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.
1906 – Trezirea din strada Azusa marchează începutul mișcării pentecostale.
1906 – Schweitzer publică Quest for Historical Jesus propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea adevăratei biografii a lui Isus din Nazaret.
1914 – Începutul primului război mondial spulberă credința în bunătatea înăscută a omului.
1934 – Ia ființă organizația {]cliffe Bible Translators, cu scopul traducerii Biliei în toate limbile pământului.
1939 – Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică propagată de Hitler duce la un război al raselor.
1941 – Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.
1942 – Formarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din USA
1948 – Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor
1950 – Un val de mari treziri spirituale în Africa și America Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor Evanghelice (pentecostali și baptiști).
1962 – Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism. Biblia și Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor in traburile Bisericii, liber acces la Biblie, inbunatatirea relatiei cu evreii, cu celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult în după 1962 decât în cei două sute de ani dinainte.
1985 – Mihail Gorbacev declanșează perestroica, urmată de căderea comunismului în țările Europei de Est.
1990-2000 – Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus, populația acestor țări preferă întoarcerea la identitatea Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de emigrare și liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est să se stabilească în țările Europei Occidentale.
1992 – 7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând ci 1 Noiembrie, 1993
1999 – Finalul de secol este marcat de generalizarea Postmodernismului. Termenul a fost folosit în că din 1914-1917 de alții, termenul este împământenit în 1939 de Arnold J. Toynbee (“Our own Post-Modern Age has been inaugurated by the general war of 1914-1918). Nimic nu mai e clar pentru nimeni. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale, credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa industrială la cea serviciilor. Foarte pițini oameni produc foarte mult, iar restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte puternic.
Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate … O biserică de miopi spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zzgura tuturor necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni. O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se mai vadă rușinea goliciunii ei.
Pro -feti, -fetie, -bleme
CARTILE PROFETICE
Profetii Vechiului Testament au fost oameni ridicati de Dumnezeu din popor in vremuri grele de apostazie si de decadere morala. In esenta lor, acesti oameni au fost, in vorba si fapta, “constiinta activa” a natiunii.
Biblia prezinta trei categorii de oameni care trebuiau “unsi” ca reprezentanti ai lui Dumnezeu in mijlocul poporului:
a. preotii
b. imparatii
c. profetii
Primele doua categorii au avut un caracter permanent in structura sociala si religioasa. Cea de a treia insa, profetii, au aparut doar sporadic, in vremuri de decadere, cand preotii si imparatii nu-si implineau datoria cum se cuvenea.
Profetii ar putea fi numiti “trupe speciale” ale lui Dumnezeu, trimisi in fata natiunii pentru a o readuce la matca ei prestabilita. Aparitia profetilor nu a fost niciodata semn de sanatate spirituala.
In general, mesajul profetic are doua caractere:
(1) Local si contemporan cu vremea in care a fost rostit.
(2) De vestire a unor impliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Adeseori, aceasta prevestire a viitorului izvoraste tot din niste circumstante locale contemporane (vezi Isaia 7:11 care da nastere mesajului din v.12-14).
Este absolut necesar sa pastram caracterul evreiesc al profetilor din Vechiul Testament. Acesti oameni s-au adresat in special Israelului, criticandu-i decaderea, vestindu-i disciplinarea prin pedeapsa, indemnandu-l la pocainta si vestindu-i slava viitoare pe care le-o pastreaza Dumnezeu in istorie.
Celelalte natiuni ale lumii sunt si ele amintite in textul profetic, dar numai in legatura pe care o au cu destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsa pentru neascultarea lui Israel.
Biserica crestina ca atare nu este amintita nicaieri in mesajul profetic al Vechiului Testament, ea ramanand o taina pastrata pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6).
DEFINITIA PROFETIEI
Primul profet pomenit in Biblie este … Avraam (Gen. 20:7). Faptul pare surprinzator, daca nu intelegem care este esenta slujbei profetice. Ea este descrisa cel mai bine in pasajul din Exodul 7:1 si 4:15-16 in care Dumnezeu ii spune lui Moise:
“Iata ca te fac Dumnezeu pentru Faraon; si fratele tau Aaron va fi proorocul tau. Tu vei spune tot ce-ti voi porunci Eu, iar fratele tau Aaron va vorbi lui Faraon”. “Tu ii vei vorbi si vei pune cuvinte in gura lui; … El va vorbi poporului pentru tine, iti va sluji drept gura, si tu vei tinea pentru el locul lui Dumnezeu”.
In text ni se vorbeste despre doi profeti: Moise care va vorbi pentru Dumnezeu si Aaron care va vorbi pentru Moise.
Din descrierea de mai sus desprindem cu usu-rinta definitia unui profet: “purtatorul de cuvant al lui Dumnezeu in mijlocul generatiei sale”.
Fie ca vorbeste despre trecut, fie ca vorbeste despre prezent sau viitor, oricine a primit un mesaj din partea Domnului ca sa-l raspandeasca in mijlocul oamenilor a fost numit si considerat “profet”. Iata de ce spune Biblia despre Avraam ca era un prooroc si iata de ce este scris despre Biserica ca ea are astazi slujba profetiei (“Caci marturia lui Isus este duhul profetiei” – Apoc. 19:10).
PROFETIA CA O VESTIRE A VIITORULUI
Viitorul glorios al Israelului pe care-l vom intalni pretutindeni in cartile profetice este bazat pe legamintele:
Avraamic (Gen 12:1-3),
Palestinian (Deut. 28:1-30:9)
Davidic (2 Sam. 7:4-17).
Aceste trei legaminte dau profetiilor evreiesti un caracter optimist si “mesianic”. Dumnezeu le-a promis evreilor ca ii va intoarce in tara lor si le va restaura imparatia, asezand pe tronul Ierusalimului un urmas al lui David. Dar “Mesia” acesta pe care l-au vestit profetii trebuie sa fie deasemenea si un fiu al lui Avraam (Mat. 1:1) care va inlesni rascumpararea prin intermediul jertfei. Rezulta de aici un caracter dublu al implinirilor mesianice: unul de suferinta si jertfire pentru rascumpararea poporului si unul de triumf pentru instaurarea imparatiei (Zah.9:9 in contrast cu Zah. 14:1-9). Acest caracter dublu i-a incurcat foarte mult pe invatatii poporului evreu (Luca 24:26-27; 1 Petru 1:10-12).
Biserica crestina stie insa astazi ca aceasta este natura lucrarii lui Christos. El a venit prima data ca Mesia care trebuie sa moara pentru pacatele lumii si va reveni ca Mesia triumfator pentru a-Si lua in stapanire Imparatia.
Daca am vrea sa rezumam mesajul profetiilor intr-o singura fraza ar trebui sa spunem ca: el vesteste inaltarea natiunii evreiesti, caderea ei prin neascultare, risipirea ei printre neamurile lumii, binecuvantarea lumii intregi prin lucrarea lui Mesia, Isus Christos, pocainta natiunii evreiesti, reintoarcerea evreilor in propria lor tara, revenirea Domnului Isus in slava, instaurarea Imparatiei prin convertirea lui Israel la Domnul Isus si judecata tuturor impotrivitorilor Imparatiei.
(Dati un click pe imagine si apoi inca unul ca sa o vedeti in marime normala).
Cartile profetice pot fi impartite in:
(1) pre-exilice: Isaia, Ieremia, Plangerile lui Ie-remia, Osea, Ioel, Amos, Iona, Mica, Naum, Habacuc, si tefania,
(2) exilice: Ezechiel, Daniel, si Obadia, si
(3) post exilice: Hagai, Zaharia si Maleahi.
Impartirea in “profeti mari” si “profeti mici”, dupa volumul pe care il au aceste carti profetice nu este nici istorica si este mai bine sa fie evitata.
Cheia calendarului implinirilor profetice este cartea profetului Daniel. Ei ii vom acorda si un spatiu mai mare.
IMPORTANTA PROFETIILOR IMPLINITE
Sunt nenumarate exemple de profetii care s-au implinit intocmai: profetii despre evenimente prin care a trecut Israelul, profetii despre anumite locuri, tari sau orase, profetii despre imperii.
Exista trei concluzii importante pe care le putem trage din implinirea acestor profetii:
1. Dumnezeu exista si El este stapanul absolut al istoriei
Isaia indeamna Israelul sa inteleaga bine aceasta realitate:
“Aduceti-va aminte de cele petrecute in vremurile strabune; caci Eu sunt Dumnezeu si nu este altul, Eu sunt Dumnezeu si nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la inceput ce are sa se intample si cu mult inainte ce nu este inca implinit. Eu zic: “Hotararile Mele vor ramane in picioare si Imi voi aduce la indeplinire toata voia Mea” (Isaia 46:9-10).
Numai unul care este Dumnezeu poate declara cu atata certitudine:
“Da, Eu am spus si Eu voi implini; Eu am planuit si Eu voi infaptui” (Isaia 46:11).
2. Putem avea o incredere desavarsita in Biblie
Aceasta carte se declara a fi Cuvant venit la noi din partea lui Dumnezeu. Ea este plina de cunostinte si adevaruri pe care nici un om nu ni le-ar fi putut pune la dispozitie. Petru le aminteste cititorilor sai ca:
“V-am facut cunoscut puterea si venirea Domnului nostru Isus Christos, nu intemeindu-ne pe niste basme mestesugit alcatuite” (2 Petru 1:16).
Nu era nevoie de asa ceva caci:
“Avem cuvantul proorociei facut si mai tare; la care bine faceti ca luati seama ca la o lumina care straluceste intr-un loc intunecos” (2 Petru 1:19).
Este evident ca, asa cum spune Petru: “nici o profetie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant” (2 Petru 1:21).
3. Profetiile deja implinite sunt o garantie a celorlalte
Ele stabilesc un anumit tipar de implinire. Vedem de exemplu ca profetiile s-au implinit literal, in sensul ca evenimentele istorice au putut fi recunoscute din felul in care fusesera deja descrise.
Isaia nu putea sa-si dea seama atunci de tot ce a profetit el despre viata lui Mesia. Acum insa, dupa ce toate acestea s-au petrecut, noi ne putem da seama ca el descrisese niste fapte care aveau sa se petreaca intocmai.
DESPRE DIFICULTATILE DE INTERPRETARE A PROFETIILOR
Multi dintre noi ne entuziasmam observand cum se implineste Scriptura sub ochii nostri. Aceste impliniri dovedesc inca o data ca Dumnezeu este la carma lumii, conducand-o spre implinirea planurilor Sale. Profetiile ne ajuta sa ne linistim sub asaltul evenimentelor amenintatoare si aparent haotice din lumea in care traim. Totusi, este bine sa fim prudenti in interpretarile noastre profetice si sa nu fim prea dogmatici in alcatuirea unor sisteme escatologice prea rigide. Dumnezeu nu ne-a dat tot planul istoriei, ci ne-a lasat doar sa intrevedem “anumite” evenimente care sa ne ajute sa intelegem ca istoria se afla pe drumul prestabilit si sa ne avertizeze ca “vremea se apropie” (Apoc. 1:3; 22:10). Este ca si cum te-ai afla in drum spre Constanta si, din loc in loc, vezi marcaje de circulatie care te anunta ca esti pe drumul cel bun si ca pana la destinatie mai ai 200 de km, 125 km, 35 km, 5 km, …
Continutul profetiilor nu este usor de inteles inainte de intamplarea evenimentelor. Si este inca si mai greu sa asezam toate aceste evenimente profetice intr-o schema cronologica infailibila.Exista cel putin cateva probleme:
Problema numarul unu: literatura apocaliptica
Multe din textele profetice se ocupa de evenimentele din finalul istoriei omenirii. Continutul acestor pasaje este plin de expresii si imagini aflate intre simbol si realitate. In viziune dumnezeiasca, profetul a fost catapultat printr-un veritabil tunel al timpului si s-a trezit martor al unor scene pe care nu le-a putut intelege deplin din cauza barierelor de timp si civilizatie. Totusi el ne-a transmis descrierea tuturor celor vazute, dar a facut-o folosindu-se de vocabularul izvorat din suma experientelor lui personale.
Imaginati-va ca ar fi posibil ca un stra-stra-strabunic de al dumneavoastra sa fie readus la viata in tumultul tehnologic al secolului XX. Imaginati-va ca l-ati aseza in fata televizorului, sa fie martor la revenirea navetei spatiale sau ca l-ati lua la un tur cu masina pe marile artere de circulatie ale orasului. Cum ar putea el intelege ceea ce-l inconjoara si cu ce cuvinte si comparatii ar incerca sa descrie el toate lucrurile de azi?
O asemenea problema a avut de intampinat apostolul Ioan cand a fost pe insula Patmos. El a fost catapultat “in Duhul” devenind martor al evenimentelor ce vor marca vremea sfarsitului. El isi face datoria si ne spune tot ceea ce vede, dar ne descrie realitatea in cuvintele vocabularului lui de om din secolul I. Iata ce scrie el in Apoc. 9:2-10:
” … si a deschis fantana Adancului. Din fantana s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Si soarele si vazduhul s-au intunecat de fumul fantanii. Din fum au iesit niste lacuste pe pamant. Li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pamantului. Li s-a zis sa nu vateme iarba pamantului, nici vreo verdeata, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu sa-i omoare, ci sa-i chinuiasca cinci luni; si chinul lor era cum e chinul scorpiei, cand inteapa pe un om. … Lacustele acelea semanau cu niste cai pregatiti de lupta. Pe capete aveau niste cununi, care pareau de aur. Fetele lor semanau cu niste fete de oameni. Aveau parul ca parul de femeie si dintii lor erau ca dintii de lei. etc”
Este foarte lesne sa cazi in ispita de a identifica aceste “lacuste” cu niste elicoptere de lupta foarte sofisticate trimise sa raspandeasca gaze de lupta. Cine stie daca aceasta interpretare a noastra nu ar fi insa nimic altceva decat o alta “contemporaneizare” a unor realitati pe care nici noi nu le intelegem inca?
Intr-o buna zi profetia lui Ioan se va intampla intocmai si atunci, abia atunci, vom vedea cu totii ca vestirea a fost exact conforma cu realitatea. Pana la acea vreme insa este bine sa nu fim categorici in presupunerile noastre.
Problema numarul doi: timp uniform si timp in secvente
Aduceti-va aminte de o intamplare petrecuta in Nazaret. Cel mai renumit “fiu” al locului tocmai se intorsese acasa si cei din sinagoga i-au dat cinstea sa citeasca textul pentru Sabatul respectiv, care s-a “nimerit” sa fie tocmai din cartea profetului Isaia. Domnul a luat sulul si a inceput sa citeasca:
“Duhul Domnului este peste Mine, pentru ca M-a uns sa vestesc saracilor Evanghelia; M-a trimis sa tamaduiesc pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc robilor de razboi slobozenia, si orbilor capatarea vederii; sa dau drumul celor apasati, si sa vestesc anul de indurare al Domnului” (Luca 4:18-19).
Dand sulul inapoi, El a adaugat numai acest scurt comentariu: “Astazi s-au implinit cuvintele acestea din Scriptura, pe care le-ati auzit” (Luca 4:21). Surprinzator in aceasta scena este ca Domnul Isus n-a citat in intregime profetia lui Isaia. Nu este de mirare ca ascultatorii Lui de atunci s-au scandalizat. Mantuitorul isi luase libertatea sa interpreteze textul, desfacandu-l in fragmente profetice. Daca vom citi Isaia 61:1-2, vom vedea ca textul continua spunand: ” … si o zi de razbunare a Dumnezeului nostru”.
Astazi intelegem de ce s-a oprit Domnul Isus. El venise prima data numai ca sa moara pentru pacatul lumii, facand astfel posibila mantuirea tuturor celor care vor crede. Prima parte a misiunii Lui a fost o oferta a harului. El va veni insa a doua oara: “Intr-o flacara de foc, ca sa pedepseasca pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu si pe cei ce nu asculta de Evanghelia Domnului nostru” (2 Tesal. 1:8-9). Aceasta a doua venire, care este inca in viitor, este asociata cu judecata pe care o va aduce Dumnezeu asupra tuturor oamenilor.
Oamenii care-L ascultau pe Domnul Isus in Nazaret nu stiau insa aceasta. De fapt, nici Isaia insusi nu a stiut aceasta ordine a desfasurarii evenimentelor. Versetul sau profetic ascundea intre cuvintele lui o perioada de peste doua mii de ani! Pasajele profetice nu sunt grozav de clare atunci cand este vorba despre timpul sau ordinea in care se vor intampla evenimentele. Ele ne spun ca anumite lucruri se vor intampla, dar amanuntele desfasurarii vor putea fi intelese numai atunci cand vom fi martorii implinirilor.
Apostolul Petru, care a inteles aceasta limitare a oamenilor scrie:
“Proorocii, care au proorocit despre harul care va era pastrat voua, au facut din mantuirea aceasta tinta cercetarilor si cautarii lor staruitoare. Ei cercetau sa vada ce vreme si ce imprejurari avea in vedere Duhul lui Christos, care era in ei, cand vestea mai dinainte patimile lui Christos si slava de care aveau sa fie urmate” (1 Petru 1:10-11).
Acest lucru trebuie tinut minte ori de cate ori incercam sa talmacim profetiile. Da, exista profetii in care numerele joaca o importanta deosebita, totusi, majoritatea mesajelor profetice nu ne dau mare ajutor in intocmirea unor “scheme profetice” si n-ar trebui sa ne luam libertatea sa-L limitam pe Dumnezeu la intelegerea noastra aproximativa.
Problema numarul trei: impliniri partiale sau multiple
Cand poporul Ierusalimului a trimis o delegatie la Ioan Botezatorul sa-l intrebe: “Esti Tu Ilie?” el si-a clatinat capul si a raspuns: “Nu sunt” (Ioan 1:21).
Problema era foarte serioasa, caci cu 400 de ani inainte profetul Maleahi declarase: “Iata, voi trimite pe proorocul Ilie, inainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare si infricosata” (Mal. 4:5). Poporul dorea sa stie daca sosise vremea cand trebuia sa apara Mesia. Daca acest Ioan nu era “Ilie”, Cel nascut in Nazaret nu putea fi proclamat Mesia. Cum se impaca mesajul Domnului Isus cu raspunsul dat de Ioan celor trimisi de popor?
In Matei 17:11-13 Domnul explica: “Este adevarat ca trebuie sa vie intai Ilie, si sa aseze din nou toate lucrurile. Dar va spun ca Ilie a si venit, si ei nu l-au cunoscut, ci au facut cu el ce au vrut”. “Ucenicii au inteles atunci ca le vorbise despre Ioan Botezatorul”.
Situatia aceasta este plina de confuzie daca nu recunoastem o alta caracteristica a profetiilor si anume: anumite mesaje profetice au impliniri multiple in situatii de armonii simetrice ale istoriei. Fiecare din aceste impliniri este in sine o implinire partiala a profetiei. Ioan Botezatorul venise: “in duhul si puterea lui Ilie” (Luca 1:17) caci Dumnezeu stia ca inca nu sosise vremea prezisa de Maleahi. Daca Israelul L-ar fi primit pe Domnul Isus, misiunea lui Ioan ar fi fost suficienta. Dar Dumnezeu stia ca nu va fi asa. Ilie despre care vorbeste Maleahi va trebui sa vina inainte de cea de a doua venire a Domnului. Multi comentatori ai Scripturilor sunt de parere ca el va fi unul dintre cei “doi martori” despre care ne vorbeste cartea Apocalipsei (Apoc 11:3-12).
Un alt exemplu este in cartea Deuteronomul. In capitolul 28 ni se spune ca atunci cand Israel Il va parasi pe Domnul, El ii va imprastia printre Neamuri (vezi 28:64-68). In capitolul 30 li se face promisiunea ca daca se vor pocai si se vor intoarce la Domnul in inimile lor, atunci si Dumnezeu ii va readuce in tara mostenirii lor (30:1-10).
Multi alti profeti au reluat apoi aceasta tema prevestind ambele evenimente. Situatia s-a intamplat intocmai pe vremea cand Nebucadnetar a dus tara in robie, iar dupa 70 de ani de pedeapsa poporul a fost readus in tara sub decretul dat de Cir persanul.
Interesant este insa ca alti profeti, post-exilici, reiau mesajul din Deuteronom si dupa ce poporul se afla deja intors in tara. Sa se fi referit Moise la o alta implinire, post-Babiloneana? Cea mai mare dislocare a evreilor din tara lor s-a produs pe vremea imparatului roman Titus, dupa anul 70 al erei noastre. Sa se fi referit ceea ce este scris in Deuteronom la o re’ntoarcere a evreilor care a inceput dupa 1948 cand s-a re’nfiintat Israelul? Si acest exemplu ne arata ca exista profetii cu impliniri partiale si multiple. Cine ne poate spune cu si-guranta care sunt ele?
Raspunsul la aceasta intrebare trebuie sa ne lipeasca si mai mult de Domnul. Numai El stie “vremurile si soroacele” (Fapte 1:7).
O lecţie de iubire (Osea)
Textul de memorat: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie şi vei cunoaşte pe Domnul.” (Osea 2:19,20)
Gândul central: Chiar când poporul lui Dumnezeu comite adulter spiritual şi este pedepsit, Domnul nu încetează să-L iubească.
Osea a slujit ca profet la sfârşitul unei perioade foarte prospere din istoria poporului Israel, chiar înainte de cucerirea lui de către asirieni în anul 722 î.Hr. La data aceea, poporul ales nu I se mai închina doar lui Dumnezeu, ci şi lui Baal, un dumnezeu canaanit.
Aşezată în fruntea cărţilor „profeţilor mici”, cartea lui Osea se ocupă de întrebările centrale ridicate de apelul profetic transmis în această perioadă de apostazie: Îl mai iubeşte Domnul pe Israel în condiţiile în care acesta comite adulter spiritual? Mai are El un plan cu poporul Său în ciuda păcatelor lui şi a pedepsei anunţate?
În această carte, istoria vieţii lui Osea este strâns împletită cu profeţia. Profetul a iertat-o pe soţia lui infidelă şi era dispus să o primească înapoi; tot aşa procedează şi Dumnezeu cu poporul Său.
Ce putem învăţa din experienţa lui Osea şi din modul în care a procedat Domnul cu poporul Său îndărătnic?
O poruncă ciudată
1. Ce poruncă i-a dat Domnul lui Osea? Osea 1:2,3
Cercetătorii Bibliei încearcă de câteva secole să răspundă la o întrebare pe care o ridică această poruncă: Era Gomera o prostituată sau doar o soţie necredincioasă? Comportamentul ei era imoral dinainte de a se căsători cu Osea sau a devenit infidelă după aceea?
Nu avem un răspuns clar în această privinţă. Totuşi un lucru este sigur: intenţia lui Dumnezeu era ca, prin relaţia lui Osea cu Gomera, să le atragă atenţia israeliţilor asupra relaţiei Sale cu ei. Gomera era israelită, iar istoria căsătoriei ei cu profetul este strâns legată de istoria legământului lui Dumnezeu cu Israel.
Există câteva asemănări importante între aceste două istorii. În plan omenesc, Gomera îi era infidelă lui Osea; în plan spiritual, Israel îi era necredincios lui Dumnezeu. Prin adulter, Gomera îi producea multă suferinţă soţului ei; tot la fel, prin idolatrie, Israel Îl mâhnea profund pe Dumnezeu. Osea a fost chemat să suporte durerea aceasta şi o căsnicie distrusă. Nu este exclus să fi fost ţinta indignării şi a dispreţului public din acest motiv. Pe de altă parte însă, el a înţeles foarte bine, din proprie experienţă, durerea şi frustrarea pe care le-a simţit Dumnezeu în relaţia cu poporul Său.
2. Nu este prima dată când Dumnezeu îi cere unui profet să ilustreze ceva prin viaţa sa, pe lângă predicare. Citeşte pasajele următoare şi explică ce simbolizau acţiunile profeţilor În fiecare situaţie. Isaia 20:1-6; Ieremia 27:1-7; Ezechiel 4:1-6.
Ce fel de mărturie dai tu despre Dumnezeu prin cuvintele, dar mai ales prin acţiunile tale? Ce lucruri din viaţa ta arată că eşti nu doar un om bun, ci un urmaş al Domnului Isus?
Adulter spiritual
Când Gomera a comis adulter, Osea s-a simţit trădat, umilit şi făcut de ruşine. Vecinii şi prietenii lui i-au văzut durerea, dar el le-a transmis, prin cuvânt şi faptă, o solie din partea lui Dumnezeu: Israel, „soţia” lui Dumnezeu, făcea exact ce făcuse Gomera; poporul ales comitea adulter spiritual.
Profetul Ieremia l-a comparat pe poporul lui Dumnezeu cu o desfrânată care avea mulţi iubiţi, deşi Domnul îi purtase de grijă (Ieremia 3:1). Ezechiel îl aseamănă pe Israelul idolatru cu o femeie desfrânată care s-a despărţit de adevăratul ei soţ (Ezechiel 16:32). Din acest motiv, în Biblie, idolatria este considerată adulter spiritual.
3. Ce avertizare îi este dată lui Israel în Osea 2:8,13? În ce privinţe suntem şi noi, adventiştii de ziua a şaptea, în acelaşi pericol?
Expresia „grâul, mustul şi untdelemnul” apare şi în Deuteronomul 7:12-14, unde sunt descrise binecuvântările îmbelşugate de care avea să se bucure poporul ales, în virtutea făgăduinţei lui Dumnezeu transmise prin Moise. Pe timpul lui Osea, poporul devenise atât de nerecunoscător faţă de Dumnezeu, atât de absorbit de lumea din jur, încât aducea aceste daruri, primite de la EI, drept ofrandă pentru idoli. Avertizarea aceasta este valabilă pentru fiecare dintre noi: să folosim darurile pe care le-am primit de la Domnul în slujba Sa şi nu altfel decât a intenţionat EI (Matei 6:24).
„Ce crede Dumnezeu despre nerecunoştinţa noastră şi despre lipsa de apreciere a binecuvântărilor Sale? Când vedem pe cineva că priveşte cu uşurătate sau că abuzează de darurile noastre, inimile şi mâinile noastre se închid faţă de el. Totuşi aceia care primesc darurile îndurării lui Dumnezeu zi după zi şi an după an folosesc greşit bunătăţile Sale şi neglijează sufletele pentru care Hristos Şi-a dat viaţa. Mijloacele pe cale El li le-a încredinţat pentru a susţine cauza Sa şi pentru a clădi Împărăţia Sa sunt investite în case şi terenuri, sunt irosite pentru satisfacerea mândriei şi a îngăduinţei de sine, iar Dătătorul este uitat.” – Ellen G. White, Advent Review and Sabbath Herald, 7 decembrie 1886.
Este atât de uşor să luăm darurile pe care ni le oferă Dumnezeu şi să le utilizăm în mod egoist sau, mai mult, în mod idolatru! Ce putem face concret pentru a preîntâmpina săvârşirea acestui păcat în viaţa noastră?
Făgăduinţa refacerii legământului
4. Care este mesajul principal pe care îl transmite Dumnezeu în Osea 2? Ce referiri la Evanghelie se fac în acest pasaj?
Mesajul lui Osea transmite adevărul profund al dragostei neschimbătoare a lui Dumnezeu faţă de poporul nevrednic de o aşa dragoste. Osea 2 este un discurs în care Domnul îi vorbeşte lui Israel despre apostazia lui, pe care o aşează apoi în contrast cu dragostea Sa devotată. După pedeapsă, soţul o duce pe soţia lui într-o călătorie într-un loc pustiu, unde se recăsătoresc.
Astfel, capitolul se încheie cu descrierea unui moment viitor, dincolo de pedeapsă, în care Dumnezeu îl va face pe Israel să-L iubească aşa cum L-a iubit la început (Osea 2:12-15). Animalele sălbatice nu vor mai distruge viţa-de-vie şi smochinii, ci Domnul va face şi cu ele legământ (Osea 2:18). Mai mult decât atât, Dumnezeu le va da un alt nume tuturor copiilor, fapt ce subliniază din nou dispoziţia Sa de a vindeca şi de a ierta greşelile poporului Său.
5. Dumnezeu este dispus să ne ierte păcatele. Cât a dat Osea pentru a-şi cumpăra soţia? Cât l-a costat pe Dumnezeu iertarea pe care ne-o oferă? Osea 3:1,2
Ca bărbat născut şi crescut în poporul Israel, lui Osea îi era rezervat un statut privilegiat în societatea patriarhală din vremea aceea. Dar privilegiul acesta era însoţit de o mare responsabilitate. Pentru un bărbat din vechiul Israel, era foarte greu să-şi ierte soţia necredincioasă şi să o primească înapoi, ca să nu mai punem la socoteală trecerea pe numele lui a copiilor altui bărbat. Decizia de a rămâne alături de soţie şi de copii, cu preţul repudierii sociale, trebuie să fi fost o experienţă deosebit de grea.
Cu toate acestea, Osea îşi (ras)cumpără soţia. Într-un anumit sens, Dumnezeu a făcut acelaşi lucru pentru familia omenească, numai că preţul pentru răscumpărarea noastră a fost moartea Domnului Isus pe cruce. Doar când privim la Golgota putem înţelege mai clar cât L-a costat pe El ca să ne răscumpere din starea de degradare în care ne-a adus păcatul.
O acuzaţie împotriva lui Israel
În Osea 4:1-3, se afirmă că Dumnezeu are „0 judecată” sau o acuzaţie (în ebr., rîb) de adus împotriva lui Israel. Locuitorii ţării se făceau vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, pentru că nu respectaseră condiţiile legământului. Adevărul, milă şi cunoaşterea de Dumnezeu ar fi trebuit să caracterizeze relaţia lor cu El şi acestea sunt darurile pe care El le oferă cu generozitate poporului Său cu ocazia reînnoirii legământului (Osea 2:18-20).
Însă, din cauza păcatului, Israel nu a cunoscut aceste daruri ale harului. Relele enumerate de Osea aduseseră poporul la un pas de anarhie. Conducătorii religioşi, preoţi şi profeţi deopotrivă, erau răspunzători pentru decăderea poporului şi li se cerea socoteală pentru aportul lor. Vinovăţia lor era mare. Dacă nu se împotriveau abuzurilor şi nu condamnau actele de nedreptate, ei înşişi aveau să fie condamnaţi de Dumnezeu.
În Vechiul Testament, închinarea la idoli era considerată cel mai grav păcat, întrucât ea nega poziţia lui Dumnezeu în viaţa poporului în ansamblu şi în viaţa fiecărui individ în parte. Regatul era situat într-un climat uscat şi ploile erau esenţiale pentru desfăşurarea normală a vieţii. Israeliţii ajunseseră să creadă că binecuvântările, ca de exemplu ploaia dătătoare de viaţă, veneau de la Baal. Ca urmare, ei au construit altare pentru zeii străini şi au început să introducă practici imorale în închinare.
În acelaşi timp, clasele înstărite îi exploatau pe ţărani ca să poată plăti tributul cerut de Asiria. Mulţi săvârşeau fraude şi înşelăciuni (Osea 12:7,8). Astfel, tulburările politice şi sociale au luat locul păcii şi al prosperităţii de odinioară. Ţara se afla la un pas de haosul total.
„Sărmanii oameni bogaţi, care susţin că-I slujesc lui Dumnezeu, sunt vrednici de milă. Ei pretind că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar prin faptele lor Îl tăgăduiesc. Cât de mare este întunericul unora ca aceştia! Ei mărturisesc a avea credinţă în adevăr, dar faptele le contrazic mărturisirea. Dragostea pentru bogăţie îi face pe oameni egoişti, pretenţioşi şi aroganţi. Bogăţia înseamnă putere şi, adesea, ataşamentul faţă de ea perverteşte şi paralizează tot ce este nobil şi evlavios în om.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 2, p. 682
6. Ce relaţie există între Iacov 5:1-7 şi adevărul prezent, aşa cum este el exprimat de soliile celor trei îngeri din Apocalipsa 14:6-12?
Indiferent de situaţia noastră financiară, ce putem face pentru a ne feri de pericolele iubirii de bogăţii?
O chemare la pocăinţă
7. Ce Înseamnă viaţa veşnică? Ioan 17:3
În ebraică, numele Osea înseamnă „Domnul mântuieşte” şi este înrudit cu numele Iosua, Isaia şi Isus. Profetul îi îndeamnă pe oameni să înlăture păcatul din viaţa lor şi să găsească adăpost în Domnul, Dumnezeul lor, fiindcă El este Creatorul şi Răscumpărătorul lor. Scopul judecăţii divine era acela de a le aminti păcătoşilor că viaţa şi puterea lor veneau numai de la Domnul, la care trebuiau să se întoarcă. Pe lângă avertizările şi hotărârile de a-i pedepsi, cartea lui Osea abordează şi tema pocăinţei şi a iertării divine. Poporul pierea în păcat „din lipsă de cunoştinţă” (Osea 4:6) şi profetul îl îndeamnă să-L cunoască pe Dumnezeu cu perseverentă şi să trăiască în armonie cu principiile Sale. Din cauză că nu-L cunoştea pe Dumnezeu, ajunsese să se răzvrătească, iar urmarea era pedeapsa.
Israeliţii puteau să-L cunoască personal pe Domnul prin credinţă şi ascultare. Cunoaşterea aceasta poate fi amănunţită şi aprofundată. Tocmai pentru acest motiv este utilizat în repetate rânduri simbolul căsătoriei în dreptul tipului de relaţie pe care Domnul vrea să o aibă cu noi.
Din acelaşi motiv, viaţa creştinului înseamnă în primul rând o relaţie cu Dumnezeul cel viu. De aceea, Domnul îi cheamă pe israeliţi să Îl cunoască şi să împlinească voia Sa pentru viaţa lor.
Păcatul a produs o separare dureroasă între Dumnezeu şi omenire. Totuşi, prin moartea Domnului Isus pe cruce, a fost deschisă o cale pentru ca fiecare dintre noi să poată avea o relaţie strânsă cu El. Şi noi Îl putem cunoaşte personal.
8. Care este deosebirea dintre a avea cunoştinţe despre Dumnezeu şi a-L cunoaşte personal? Cum este reflectată această deosebire în viaţa noastră de zi cu zi? Dacă cineva te-ar întreba: „Cum pot să-L cunosc pe Dumnezeu?”, ce i-ai răspunde? Ce ne spun următoarele pasaje despre cât de important este să-L cunoaştem pe Domnul?
Exodul 33:12,13;
Ieremia 9:23,24;
Daniel 11:32;
1 Ioan 2:4.
Studiu suplimentar
„Cu trecerea timpului, Osea şi-a dat seama că soarta lui era o oglindire a suferinţei divine, că durerea lui era un ecou al durerii lui Dumnezeu. În această suferinţă comună, ca act de împreună-simţire cu suferinţa divină, profetul a înţeles, probabil, sensul căsătoriei în care intrase la porunca lui Dumnezeu. […]
Profetul a fost capabil să simtă ce simţea Dumnezeu numai când a experimentat în viaţa lui ceea ce trăia Soţul lui Israel. Căsătoria aceasta era mai degrabă o lecţie sau o ilustraţie decât un simbol sau un sacrament.” – Abraham J. Heschel, The Prophets (Mass.: Prince Press, 2011), p. 56.
„Într-un limbaj simbolic, Osea a pus înaintea celor zece seminţii planul lui Dumnezeu de a restatornici, pentru fiecare suflet pocăit care se va uni cu biserica Sa de pe pământ, binecuvântările oferite lui Israel în zilele credincioşiei lui faţă de Domnul în Ţara Făgăduinţei. Referindu-se la Israel ca la o persoană căreia dorea să-i arate milă, Domnul a zis: «O voi ademeni şi o voi duce în pustie şi-i voi vorbi pe placul inimii ei. Acolo, îi voi da iarăşi viile şi valea Acor i-o voi preface într-o uşă de nădejde şi acolo, va cânta ca în vremea tinereţii ei şi ca în ziua când s-a suit din ţara Egiptului.»” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 298.
Întrebări pentru discuţie
1. Când vorbim despre idolatrie, prima imagine care ne vine în minte este aceea a închinării la icoane sau statui. Ce alte sensuri mai subtile şi mai amăgitoare poate avea idolatria?
2. În grupă, studiaţi în profunzime tema cunoaşterii lui Dumnezeu. Când spunem că Îl cunoaştem pe Domnul, la ce ne referim mai exact? Cum dobândim această cunoaştere a lui Dumnezeu?
3. Unii teologi antici au afirmat că Dumnezeu este impasibil, că nu simte durere sau plăcere ca urmare a acţiunilor altor fiinţe (ca, de exemplu, oamenii). Ce i-a determinat să ajungă la această concluzie? De ce nu putem accepta această idee?
4. Meditează la preţul infinit care a fost dat pentru răscumpărarea noastră. Ce ne spune aceasta despre valoarea pe care o avem înaintea lui Dumnezeu?
Un Dumnezeu drept şi plin de iubire (Osea)
Textul de memorat: „Tu dar întoarce-te la Dumnezeul tău, păstrează bunătatea şi iubirea şi nădăjduieşte totdeauna în Dumnezeul tău.” (Osea 12:6)
Gândul central: Osea ne descoperă mai multe despre dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său îndărătnic.
Pentru a vorbi despre relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său, scriitorii biblici au utilizat metaforele. Prin intermediul unor imagini cunoscute sau familiare, metafora transmite un înţeles profund al unui subiect mai puţin cunoscut. Metafora este un simbol şi este utilizată pentru a explica un obiect distinct de ea însăşi.
Cele mai întâlnite metafore biblice pentru relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său sunt metaforele soţ-soţie şi părinte-copil. Săptămâna trecută, am studiat metafora soţ-soţie. Săptămâna aceasta, ne vom ocupa de alte câteva metafore întrebuinţate de Osea, dintre care cea mai însemnată este, desigur, metafora părinte-copil.
Osea a apelat la metafore din acelaşi motiv pentru care Isus Şi-a prezentat învăţăturile prin intermediul parabolelor: în primul rând, pentru a explica adevăruri despre Dumnezeu prin lucrurile obişnuite ale vieţii; în al doilea rând, pentru a imprima în mintea oamenilor principii spirituale importante care ar putea fi aplicate în viaţa cotidiană.
Ca o turturică fără pricepere
1. Ce avertizare este dată în Osea 7:11.12? Ce principii de viaţă putem desprinde din aceste versete?
Efraim era numele fiului mai mic al lui Iosif, copilul preferat al lui Iacov. Ulterior, numele de Efraim a ajuns să fie purtat de cea mai mare seminţie din Regatul de Nord şi desemna, uneori, întregul regat, la fel cum s-a întâmplat cu Iuda, nume care desemna Regatul de Sud. În versetele amintite mai sus, Israel este comparat cu o pasăre fără pricepere (compară cu Ieremia 5:21), care este o pradă uşoară pentru plasa vânătorului. În acest context, faptul că Israel conta pe ajutorul altor naţiuni era un act de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
Dar de ce? Pentru că alianţa cu puternicul Imperiu Asirian sau cu ambiţiosul Egipt presupunea ca Israel să recunoască supremaţia zeilor la care se închinau aceste două superputeri (vezi şi Isaia 52:4, Plângeri 5:1-6). Solicitarea sprijinului lor însemna, în mod automat, renunţarea la ajutorul oferit de Domnul. Era necesar ca ei să se întoarcă la Domnul, să se pocăiască, să asculte de poruncile Sale şi să scoată din mijlocul lor zeii falşi. Aceasta era unica lor speranţă şi nu alianţa cu păgânii.
„Însăşi poziţia Palestinei o expunea la invazii din partea acestor două imperii antice. [ … ] Marele trofeu pentru care se luptau aceste două imperii puternice era tocmai drumul comercial care făcea legătura între bazinul Nilului şi cel al Eufratului. Regatul lui Israel şi cel al lui Iuda erau prinse în acest conflict internaţional şi presate între cei doi rivali. În disperare, lipsit de încredere spirituală în Dumnezeul lui, Israel a apelat în mod nesăbuit mai întâi la primul şi apoi la celălalt pentru a primi un sprijin ce nu putea fi decât o capcană pentru bunăstarea lui naţională.” – Ellen G. White, Comentariul biblic AZŞ, vol. 4, p. 908
Este foarte tentant să apelăm la oameni atunci când avem probleme, în loc să-L căutăm pe Domnul. Este adevărat că Domnul poate lucra prin intermediul oamenilor ca răspuns la rugăciunile noastre. Ce măsuri de siguranţă putem lua pentru ca, atunci când ajungem în situaţii disperate şi avem nevoie de ajutor, să nu comitem aceeaşi greşeală ca Israel? Cum putem apela la oameni, dar fără să-I întoarcem spatele Domnului?
Ca o mânzată neîmblânzită
2. Ce mesaj transmite Domnul în Osea 10:11-13? Ce înseamnă expresia „să vă plouă mântuire”?
În Osea 10, Efraim, copilul lui Dumnezeu, este asemănat cu o mânzată (sau juncă) învăţată la jug căreia îi place să treiere ovăzul, pentru că poate mânca din el în timp ce treieră. Astfel, în loc să fie productiv, Israel devenise egoist. Când Dumnezeu îl pune la jug pentru a lucra pe câmp aşa cum se cuvenea, încep să crească neprihănirea şi îndurarea.
În vremurile biblice, jugul era un instrument al slujirii. Animalele tinere de povară învăţau treptat să se supună: mai întâi erau învăţate cu jugul, apoi să tragă la jug şi abia mai târziu puteau fi folosite pentru a trage brazde cu plugul. Dumnezeu intenţiona să folosească aceeaşi metodă cu Israel – avea să pună jugul pe gâtul frumos al lui Efraim ca să-l facă să tragă la plug şi să desţelenească ogorul.
În Osea 10:12, profetul arată ce poate deveni Israel prin ascultarea de Cuvântul Domnului. Neprihănirea şi dragostea statornică sunt darurile pe care Dumnezeu le-a promis soţiei Sale la înnoirea legământului (Osea 2:19). Dacă semăna neprihănire, poporul avea să secere îndurare. Avea să fie cruţat de pedeapsa anunţată numai dacă Îl căuta pe Domnul şi voinţa Sa. Uşa milei este încă deschisă pentru o eventuală pocăinţă din partea poporului ales al lui Dumnezeu.
Îndemnul de a semăna neprihănirea se referă la relaţia dintre oameni; îndemnul de a-L căuta pe Domnul priveşte relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său. Desţelenirea ogorului reprezintă reforma şi reînnoirea spirituală şi socială. Domnul va lucra împreună cu poporul Său pentru ca ţara să se bucure iarăşi de binecuvântări. Urmarea va fi o viaţă înfloritoare (Osea 14:5-7).
3. Citeşte invitaţia pe care ne-o adresează Domnul Hristos de a lua jugul Său – Matei 11:28-30. Cum ne ajută însuşirea blândeţii şi a smereniei Sale să găsim odihnă pentru sufletele noastre?
Un copil care învaţă să meargă
4. Cu ce este comparată purtarea Domnului cu Israel? Osea 11:1.3
Osea arată că Domnul S-a purtat cu Israel cu duioşia unui părinte. Aşa cum un părinte îl învaţă pe copilul lui cum să meargă, îndrumându-l cu delicateţe şi cu răbdare, ţinându-l de mânuţe ca să nu cadă, tot la fel Domnul a avut grijă de Israel încă de la început. În inima cărţii lui Osea găsim chipul iubitor şi iertător al lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când dă o pedeapsă, El este plin de compasiune. Mânia lui poate fi înfricoşătoare, dar îndurarea Sa întrece capacitatea noastră de a o înţelege.
5. Care este ideea din următoarele texte? Deuteronomul 8:5, Proverbele 13:24, Evrei 12:6 şi Apocalipsa 3:19. Ce încurajare găsim aici?
Dumnezeu l-a trimis pe Moise la faraon pentru a-i aduce la cunoştinţă faptul că Israel era fiul Său iubit (Exodul 4:22,23). Toate popoarele de pe pământ, inclusiv Egiptul, erau fiii şi fiicele Sale, dar poporul evreu a fost ales ca întâi născut al Său, ca fiu care se bucura de privilegii speciale. Privilegiile acestea erau însoţite totuşi de anumite obligaţii.
În pustie, Domnul l-a purtat pe poporul Său „cum poartă un om pe fiul său” (Deuteronomul1:31). În alte ocazii, l-a mustrat „cum mustră un om pe copilul lui” (Deuteronomul 8:5).
„Toţi cei care aduc în această lume o slujire sinceră lui Dumnezeu sau oamenilor primesc o instruire pregătitoare în şcoala întristării. Cu cât este mai mare sarcina încredinţată şi cu cât este mai înalt serviciul adus, cu atât este mai grea punerea la probă şi mai severă disciplinarea.” – Ellen G. White, Educaţie, p. 151
Nu încape nicio îndoială că părintele care îşi iubeşte copiii îi va disciplina şi va face acest lucru întotdeauna spre binele lor, Dacă oamenii greşiţi şi căzuţi fac acest lucru, cu cât mai mult îl va face Dumnezeu ca să avem încredere că ne iubeşte, chiar şi atunci când trecem prin încercări!
Pentru mulţi dintre noi, problema nu este că nu am avea încredere în disciplinarea aplicată de Dumnezeu. Din contră, lupta noastră este să ştim cum să interpretăm încercările prin care trecem. Cum putem şti dacă o anumită încercare este într-adevăr o lecţie pe care Dumnezeu ne-o dă în „şcoala întristării” sau dacă este altceva? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul la această întrebare în cadrul Şcolii de Sabat.
Mila mai puternică decât mânia
6. Ce declară Domnul despre mila şi dragostea Sa faţă de Israel? Osea11:8,9
Pasajul acesta este ca o fereastră deschisă spre inima lui Dumnezeu: va permite ca acest copil al Său răzvrătit să fie omorât cu pietre, aşa cum cerea Legea (DeuteronomuI21:18-21; vezi şi Geneza 19:17-23)?
Avem aici o perspectivă uimitoare asupra suferinţei pe care a îndurat-o Dumnezeu din cauza păcatului omului şi asupra dorinţei Sale de a ne mântui. Pentru păcatul său, Israel merita să fie distrus complet, dar Domnul, în mila şi îndurarea Sa, îl iubeşte mai departe şi face totul ca el să se pocăiască.
Pe vremea lui Avraam, în Valea Iordanului, la sud-est de Marea Moartă, existau cinci cetăţi (Geneza 14:8) cunoscute sub numele de „cetăţile din câmpie”: Sodoma, Gomora, Adma, Ţeboim şi Ţoar. Dintre acestea cinci, numai Ţoarul nu a fost distrus. Numele celorlalte patru au devenit proverbiale pentru distrugerea completă pe care au suferit-o din cauza nelegiuirii lor şi a refuzului de a se pocăi (Deuteronomul 29:23). La aceste cetăţi se referă Osea în versetele de mai sus.
Osea 11 ne arată că Dumnezeu nu Se poartă ca omul păcătos. El nu lasă ca mânia să Îi controleze deciziile. Dragostea Sa caută să-i aducă poporului Său vindecare, sănătate şi restaurare. Scopul disciplinei divine este corecţia, îndreptarea şi reconcilierea, nu distrugerea şi răzbunarea. Mulţi oameni, chiar creştini declaraţi, nu înţeleg acest aspect al caracterului lui Dumnezeu şi Îl consideră răzbunător, furios, gata să caute greşeli pentru a-i pedepsi pentru păcatele lor. Ba mai mult, unii cred că îi va arde în iad pe cei răi toată veşnicia. Totuşi Osea ne prezintă aici o altă imagine despre Dumnezeu.
7. Citeşte Romani 5:8, 1 Petru 2:24 şi Galateni 3:13. Ce ne spun aceste versete (în plus faţă de Osea) despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii?
Vindecat, iubit şi hrănit
8. Unii cercetători considerau că Dumnezeul descoperit în Vechiul Testament era aspru şi necruţător, în opoziţie totală cu Isus, Cel descoperit în Noul Testament. De ce este greşită această concluzie? Cum ne ajută mesajul din Osea 14 să demonstrăm că această concluzie este greşită? Ce ne descoperă acest capitol despre caracterul lui Dumnezeu şi despre dragostea pentru poporul Său?
Ultimul capitol din Osea este punctul culminant al mesajului proclamat de profet. Osea reia aici făgăduinţa că mântuirea lui Dumnezeu va avea ultimul cuvânt. La începutul capitolului, el îi cheamă din nou pe israeliţi să se lase de nelegiuire şi să se întoarcă la Dumnezeu. În îndemnul său, profetul le arată practic ce cuvinte ar trebui să rostească atunci când vin înaintea Domnului. Ei ar fi trebuit să Îl roage pe Dumnezeu să îndepărteze de la ei vinovăţia nelegiuirii. De asemenea, el le recomandă să renunţe la dependenţa de alte naţiuni şi să înlăture idolatria în întregime. În vremurile biblice, nimeni nu trebuia să se înfăţişeze înaintea Domnului cu mâna goală (Exodul 23:15). Poporul este îndemnat să nu aducă animale ca jertfă, ci cuvinte de căinţă reală ca dar de mulţumire.
Apoi, după această mărturisire a regretului, Dumnezeu avea să le răspundă cu o serie de făgăduinţe. Cea mai notabilă dintre ele este cea cu privire la vindecarea rănilor lor. Relaţia lui Dumnezeu cu Israel este asemănată cu roua, singura sursă de umiditate pentru flori şi pomi pe tot parcursul verii lungi şi uscate din Palestina. Şi este asemănată cu măslinul, un pom deosebit de preţios, un fel de rege al pomilor fructiferi. Frunzişul lui oferă umbră şi răcoare, iar uleiul este folosit drept aliment, loţiune pentru piele şi combustibil pentru candele. Cedrul falnic din Liban este cel mai util dintre arborii de talie înaltă din ţinuturile biblice. Lemnul lui foarte apreciat, era utilizat la construirea templelor şi a palatelor regale (1 Împăraţi 6:9,10). Din rădăcinile răsădite de Dumnezeu aveau să iasă plante tinere care să aducă atât de multe roade, încât Israel avea să ajungă ca o grădină plină de binecuvântări pentru întreaga lume.
Citeşte ultimul verset din capitolul 14. Ce condiţii erau necesare pentru împlinirea acestor făgăduinţe? De ce trebuie să îndeplinim aceste condiţii şi noi, astăzi, ca adventişti de ziua a şaptea?
Studiu suplimentar
Compară următoarele două citate cu mesajul prezentat în Osea 7-14.
„Prin natură, prin ceremonii şi simboluri, prin patriarhi şi profeţi, Dumnezeu vorbise lumii. Trebuia ca învăţăturile să le fie date oamenilor în limbaj omenesc. [ … ] Principiile guvernării lui Dumnezeu şi Planul de Mântuire trebuiau să fie clar lămurite. Învăţăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în faţa oamenilor.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 34
„De-a lungul anilor lungi şi întunecaţi, când conducător după conducător s-a ridicat sfidând cu îndrăzneală Cerul şi l-a condus pe Israel din ce în ce mai adânc în idolatrie, Dumnezeu a trimis solie după solie către poporul Său care se abătuse. Prin prorocii Săi, i-a dat toate ocaziile să oprească valul de apostazie şi să se întoarcă la El. [ … ] Niciodată împărăţia lui Israel n-a fost lăsată fără mărturia nobilă a puterii extraordinare a lui Dumnezeu de a salva din păcat. Chiar şi în ceasurile cele mai sumbre, unii aveau să-I rămână credincioşi Conducătorului lor divin şi, în mijlocul idolatriei, aveau să trăiască fără pată înaintea unui Dumnezeu sfânt. Aceşti credincioşi erau socotiţi ca făcând parte din rămăşiţa evlavioasă prin care planul cel veşnic al lui Iehova avea să fie, în cele din urmă, adus la îndeplinire.” – Idem, Profeţi şi regi, p. 108
Întrebări pentru discuţie
1. S-a afirmat că, prin viaţa şi slujirea lui Osea, cuvântul lui Dumnezeu pentru Israel „s-a făcut trup”, într-un anumit sens, desigur. De ce este această „întrupare” o mică reflectare a marelui adevăr al întrupării Domnului Isus? (Vezi Ioan 1:14.)
2. Îndepărtarea lui Israel de Dumnezeu nu s-a produs peste noapte, ci în urma unui proces gradat. Pregăteşte-te să le împărtăşeşti membrilor grupei câteva lucruri practice pe care le putem face pentru a rămâne credincioşi principiilor eterne ale lui Dumnezeu în această lume aflată mereu în schimbare.
3. Unii oameni sunt de părere că vestea bună despre dragostea şi mântuirea lui Dumnezeu este prezentată clar numai în Noul Testament, nu şi în Vechiul Testament. De ce este greşită ideea aceasta?
4. Prezintă răspunsul pregătit la întrebarea de la finalul secţiunii de marţi.
5. Vechiul Testament este Biblia pe care o citeau Isus Hristos şi apostolul Pavel. Identifică citatele din cartea lui Osea care apar în Noul Testament, în Matei 9:13 şi Romani 9:25,26. Cum au utilizat Isus şi Pavel mesajul „evangheliei” lui Osea pentru a proclama adevărul Domnului?
Un Dumnezeu sfânt şi drept (Ioel)
Textul de memorat: „Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată! Cine o poate suferi?” (Ioel 2:11 u.p.)
Gândul central: Dumnezeu Se foloseşte de perioadele de criză pentru a-i conştientiza pe copiii Săi de dependenţa lor de El şi de nevoia lor de înnoire şi reformă spirituală.
Pentru Ioel – un profet contemporan cu Amos şi Osea – invazia masivă a lăcustelor şi seceta cumplită care au devastat Regatul de Sud, al lui Iuda, erau un semn al zilei Domnului, „ziua aceea mare şi înfricoşată” (Ioel 2:31). În faţa unei crize de asemenea intensitate şi proporţii, ei îi cheamă pe toţi locuitorii lui Iuda să renunţe la păcat şi să se întoarcă la Dumnezeu. Roiul imens de lăcuste este asemănat cu o armată a Domnului care invadează ţara, pedepsindu-i pe locuitorii ei.
Ioel spune că invazia de lăcuste din vremea lui este nimic în comparaţie cu judecăţile viitoare ale lui Dumnezeu. Totuşi judecăţile acestea aveau să le aducă binecuvântări extraordinare celor care erau credincioşi Domnului şi ascultau de învăţăturile Sale. Aşadar, deşi severă, pedeapsa îi poate duce la mântuire şi la răscumpărare pe cei care au inimile deschise şi se lasă călăuziţi de Domnul.
O calamitate naţională
1. Citeşte Ioel 1:1-12. Ce calamitate s-a abătut peste ţara lui Iuda?
Într-o societate agrară, profetul îi îndeamnă pe oameni să se teamă de pierderea recoltelor de cereale şi de fructe. Devastarea terenurilor agricole putea paraliza economia ţării pe o perioadă de mai mulţi ani. Pe lângă pierderea resurselor de hrană şi a copacilor care ofereau umbră şi lemn, exista şi pericolul eroziunii solului. Unii pomi fructiferi din Palestina au nevoie de douăzeci de ani pentru a aduce rod. Distrugerea terenurilor agricole şi despăduririle erau două tactici utilizate de armatele invadatoare pentru a-i pedepsi pe cei învinşi, provocându-le pagube din care să le fie imposibil să-şi revină rapid.
2. Citeşte Deuteronomul 28:38. Cum ne ajută acest text să înţelegem catastrofa care s-a abătut asupra lui Iuda?
Ioel utilizează patru denumiri distincte pentru lăcuste (Ioel 1:4) pentru a sublinia gravitatea şi extinderea calamităţii. Distrugerile produse de lăcuste au fost agravate şi de secetă. Toate recoltele s-au uscat, iar agricultorii erau disperaţi – nu mai aveau ce să mănânce sau să vândă, nu mai aveau nici măcar seminţe pentru semănături. O catastrofă de asemenea proporţii nu mai fusese până atunci şi era un eveniment despre care puteau să le povestească generaţiilor următoare. Faptul că nu mai avusese loc până atunci un dezastru de acest gen ne arată cât de gravă era situaţia.
Profetul anunţă şi distrugerea produselor specifice ţării: strugurii, grâul şi untdelemnul (DeuteronomuI14:23; 18:4). Grâul şi orzul sunt cerealele cele mai importante în Palestina. În Biblie, viţa-de-vie şi smochinii sunt simbolul vieţii paşnice, pline de binecuvântările lui Dumnezeu în Ţara Promisă (1 Împăraţi 4:25; Mica 4:4; Zaharia 3:10). Imaginea idilică a păcii şi a prosperităţii era aceea în care omul putea să stea liniştit sub viţa şi sub smochinul lui. Însă acum, pacea naţiunii era ameninţată de pedeapsa divină care avea să se abată asupra ei din cauza păcatelor.
Secerişul era o adevărată sărbătoare la israeliţi (Psalmii 4:7; Isaia 9:3). Ei primiseră pământul în dar de la Domnul, dar Stăpânul de drept era tot Dumnezeu. Îndatorirea lui Israel era să administreze cu credincioşie pământul. O altă îndatorire şi mai importantă era aceea de a i se închina lui Dumnezeu şi a asculta de El, fiindcă El le dăduse ţara în stăpânire.
Sunaţi din trâmbiţă!
Atunci când au loc catastrofe, oamenii se întreabă: „De ce a permis Dumnezeu să se întâmple un asemenea lucru?”, „De ce unii au murit, iar alţii au rămas în viaţă?” şi „Ce lecţie putem învăţa de aici?”. Ioel avea convingerea că invazia de lăcuste îi putea determina pe locuitorii lui Iuda să înţeleagă mai bine planul general al lui Dumnezeu. În capitolul 1, sub inspiraţie divină, profetul leagă calamitatea naţională de criza lor spirituală. Lăcustele devoraseră totul, iar ei nu mai aveau ce să aducă înaintea Domnului ca jertfă. Darul de mâncare şi darul de băutură trebuiau aduse zilnic în templu, potrivit cu îndrumările din Exodul 29:40 şi Numeri 28:58. Sistarea serviciilor din templu era un lucru grav, dar ea atrăgea atenţia poporului asupra situaţiei serioase în care se afla. Pierderea posibilităţii de a aduce jertfe era o ilustrare a ruperii legământului dintre Dumnezeu şi Israel. Cu toate acestea, spre deosebire de mulţi alţi profeţi, Ioel nu şi-a luat foarte mult timp pentru a face o analiză a păcatelor poporului. Preocuparea lui majoră era aceea de a pune accentul pe remediul prescris de Medicul divin.
3. Citeşte Ioel 1:13-20. Ce îndemnuri le dă Ioel oamenilor? La ce alte îndemnuri asemănătoare din Vechiul şi din Noul Testament ne duc cu gândul cuvintele lui?
Profetul îi îndeamnă pe conducătorii spirituali să stabilească o zi naţională de rugăciune şi de post, ocazie în care oamenii să-şi cerceteze inimile în profunzime, să renunţe la păcate şi să se întoarcă la Dumnezeul lor. Prin această experienţă, încrederea lor în dragostea şi dreptatea Sa avea să fie reînnoită. În cele din urmă, dezastrul acesta putea duce la o adâncire a relaţiei lor cu Domnul.
În toată Scriptura se afirmă că Dumnezeu este Stăpânul naturii: El a creat-o, o susţine şi Îşi îndeplineşte prin ea planurile. În cazul acestei catastrofe naturale, profetul Ioel îi îndeamnă pe oameni să-şi rupă nu hainele, ci inimile şi să le deschidă înaintea harului şi a mii ei lui Dumnezeu.
Dezastrele se pot abate asupra noastră în multe forme. Dar, atunci când suferim şi nu înţelegem care este cauza, ce făgăduinţe biblice ne pot da speranţă şi puterea de a le depăşi? Ce făgăduinţe îţi sunt aproape de suflet?
Darul Duhului Sfânt
4. Citeşte Ioel 2:28,29 şi Faptele 2:1-21. Cum interpretează Petru profeţia lui Ioel?
În Ziua Cincizecimii, apostolul Petru a declarat că Domnul Îşi împlinise făgăduinţa dată prin Ioel, referitoare la revărsarea Duhului Sfânt. Pe lângă revărsare a Duhului şi ca semn vizibil al intervenţiei Sale supranaturale în istoria omenirii, Dumnezeu avea să producă în natură, atât pe pământ, cât şi în cer, fenomene extraordinare.
„În legătură directă cu scenele marii zile a lui Dumnezeu, El a promis, prin profetul Ioel, o manifestare specială a Duhului Său (Ioel 2:28). Această profeţie s-a împlinit parţial prin revărsarea Duhului în Ziua Cincizecimii, dar va ajunge la împlinirea completă prin manifestarea harului divin care va însoţi încheierea lucrării Evangheliei.” – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 11
În contextul imediat din Ioel, pocăinţa avea să fie urmată de o mare revărsare a Duhului lui Dumnezeu. Aceasta avea să determine o redeşteptare extraordinară. Binecuvântările aveau să ia locul calamităţilor. Domnul îi asigură pe copiii Săi că va reface ţara şi că îi va elibera de asupritorii lor.
Duhul este revărsat peste popor aşa cum era turnat untdelemnul pe capul celor aleşi de Dumnezeu pentru o lucrare specială. Duhul este şi un dar al puterii, oferit credincioşilor pentru ca ei să fie capabili să îndeplinească o anumită lucrare pentru Domnul (Exodul 31:2-5; Judecătorii 6:34). De data aceasta însă, manifestarea Duhului ia proporţii uriaşe. În acel moment important din istorie, mântuirea va fi la dispoziţia tuturor celor care Îl caută pe Dumnezeu. Duhul Sfânt Se va revărsa asupra tuturor credincioşilor – indiferent de vârstă, sex sau statut social. Astfel se va împlini cererea lui Moise ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din profeţi şi ca Domnul să pună Duhul Său peste ei (Numeri 11:29).
Ce poţi face în mod practic pentru a fi mai receptiv la revărsarea Duhului Sfânt?
Proclamarea Numelui lui Dumnezeu
5. Care aveau să fie semnele apropierii zilei Domnului? Ioel 2:31,32
Întunecarea soarelui şi schimbarea lunii în sânge nu trebuie luate drept dezastre naturale, ci drept semne supranaturale care indică faptul că ziua Domnul se apropie. În vremurile biblice, multe naţiuni păgâne se închinau înaintea corpurilor cereşti, făcându-şi din ele idoli, lucru care le fusese interzis israeliţilor prin Moise (Deuteronomul 4:19). În acest sens, profeţia lui Ioel arată că lumina idolilor popoarelor va fi estompată la venirea Domnului, în ziua judecăţii. Ioel 3:15 adaugă faptul că stelele îşi vor pierde strălucirea şi nu vor mai lumina, deoarece slava Domnului va străluci mai puternic.
6. Oamenii nepocăiţi se vor îngrozi de venirea Domnului, dar cum Îl vor întâmpina pe Domnul cei neprihăniţi? Care este deosebirea crucială dintre aceste două categorii de oameni? Isaia 25:9; Ioel 2:32; Faptele 2:21; Romani 10:13.
În Scriptură, expresia „a chema Numele Domnului” nu înseamnă doar a te declara urmaş al Său şi a revendica făgăduinţele Sale. Ea poate însemna şi a proclama Numele lui Dumnezeu, în sensul de a da mărturie despre El şi despre ceea ce a făcut El pentru oameni. Astfel, Avraam a construit altare şi a proclamat Numele Domnului în Canaan (Geneza 12:8). Pe Sinai, Dumnezeu a proclamat bunătatea şi harul Său înaintea lui Moise (Exodul 33:19; 34:5). Psalmistul îi îndeamnă pe credincioşi să-I aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi să cheme Numele Său, vestind printre popoare lucrările Lui (Psalmii 105:1). Aceste cuvinte se regăsesc şi într-o cântare a mântuirii compusă de profetul Isaia (Isaia 12:4).
În concluzie, a chema Numele Domnului înseamnă a transmite vestea bună că Dumnezeu este la conducerea lumii şi, totodată, a-i îndemna pe oameni să privească totul din perspectiva lucrărilor şi a caracterului lui Dumnezeu. De asemenea, a chema Numele Domnului înseamnă a le spune tuturor oamenilor despre darul mântuirii pe care Dumnezeu li-l oferă cu generozitate.
Ce înseamnă pentru tine „a chema Numele Domnului”? Cum poţi chema Numele Său? Ce se întâmplă atunci când chemi Numele Său?
Un adăpost în vreme de necaz
Profeţii biblici compară venirea judecăţii Domnului cu răgetul unui leu, la auzirea căruia toţi tremură (Ioel 3:16; Amos 1:2; 3:8). În Biblie, Sionul este locul unde se află tronul lui Dumnezeu de pe pământ. Din acest loc, Dumnezeu îi va pedepsi pe duşmani şi îi va repune în drepturi pe copiii Săi care aşteaptă cu răbdare biruinţa Sa. Ei se vor bucura de ea când El va face ceruri noi şi un pământ nou.
Unii nu pot să înţeleagă judecata finală a lui Dumnezeu, aşa cum este ea descrisă în Scriptură. Să nu uităm totuşi că răul şi păcatul sunt cât se poate de reale, că sunt nişte forţe care I se opun lui Dumnezeu cu putere şi încearcă să distrugă orice formă de viaţă. Dumnezeu este duşmanul răului. De aceea, cuvintele lui Ioel ne invită să ne analizăm viaţa pentru a ne asigura că suntem de partea lui Dumnezeu şi pentru ca, în ziua judecăţii, să găsim adăpost în El.
7. Ce gânduri încurajatoare ne oferă Domnul Isus în Matei 10:28-31?
Domnul îi susţine pe cei care îşi păstrează credinţa. El trimite nenorociri pe pământ (Ioel 3:1-15), dar copiii Săi nu au de ce să se teamă de judecăţile Sale, întrucât El a promis că îi va ocroti (vers. 16). El le oferă cuvinte de încurajare. Faptele Sale suverane şi pline de îndurare arată că El este un Dumnezeu credincios legământului, care nu va mai îngădui ca poporul Său să fie făcut de ruşine (Ioel 2:27).
Cartea lui Ioel se încheie cu o viziune despre lumea transformată, despre Noul Ierusalim prin mijlocul căruia curge un izvor, ca simbol al prezenţei Dumnezeului celui veşnic în mijlocul poporului Său iertat (Ioel 3:18-21).
Mesajul profetic al lui Ioel ne cheamă să umblăm călăuziţi de Duhul, să ne trăim viaţa de credinţă cu toată inima şi să mergem cu vestea bună la cei care nu au chemat încă Numele lui Hristos. În acest mod, cerem împlinirea făgăduinţei divine ca Hristos să fie prezent neîntrerupt în inimile noastre prin Duhul Sfânt.
„Dacă nu cunoaştem adevărata noastră stare, nu vom simţi nevoia după ajutorul lui Hristos. Trebuie să înţelegem pericolul în care ne aflăm, altfel nu vom alerga spre locul de refugiu. Pentru a dori să fim vindecaţi, trebuie să simţim durerile provocate de rănile noastre.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 158
În ce măsură eşti conştient de starea ta spirituală? Ce răni îţi provoacă durere? Ştii ce înseamnă să găseşti adăpost în Hristos?
Studiu suplimentar
Numele Ioel era foarte răspândit în vremurile biblice şi înseamnă „Domnul este Dumnezeu”. Numele acesta se potriveşte cu tema generală a cărţii: Numai Dumnezeu este cu totul sfânt şi drept, iar lucrarea Sa pe pământ este suverană. Istoria poporului Său, dar şi istoria celorlalte popoare, se află în mâinile Lui. Viaţa fiecărui om se află în mâinile Lui.
„Problemele capitale ale veşniciei ne cer ceva mai mult decât o religie imaginară, o religie a cuvintelor şi a formelor, unde adevărul este ţinut în curtea de afară. Dumnezeu cheamă la redeşteptare şi reformă. Cuvintele Bibliei, şi numai ale Bibliei, să fie auzite de la amvon. Dar Biblia a fost jefuită de puterea ei, iar urmarea se vede în scăderea nivelului vieţii spirituale. În multe predici de astăzi nu se mai vede acea manifestare divină, care trezeşte conştiinţa şi care aduce viaţă sufletului. Ascultătorii nu pot zice: «Nu ne ardea inima în noi când vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?» (Luca 24:32). Sunt mulţi aceia care strigă după Dumnezeul cel viu, tânjind după prezenţa divină. Lăsaţi Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească inimii. Faceţi ca aceia care au auzit numai tradiţie, teorii şi maxime omeneşti să audă glasul Aceluia care poate înnoi sufletul spre viaţă veşnică.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 626
Întrebări pentru discuţie:
1. În ce privinţe este valabil mesajul lui Ioel şi în dreptul nostru, al celor care trăim în acest timp al sfârşitului, când urmează să aibă loc evenimente grave care ne vor trezi la realitate?
2. Citeşte cartea lui Ioel în întregime şi răspunde la următoarea întrebare: În ce măsură se aplică mesajul lui Ioel generaţiei sale şi în ce măsură are o aplicaţie viitoare?
3. Cartea lui Ioel descrie binecuvântările care aveau să fie revărsate peste poporul lui Dumnezeu. Se face aici o distincţie între binecuvântările materiale şi cele spirituale? Dacă da, care?
4. Cum ne ajută tema marii lupte să înţelegem nenorocirile şi calamităţile cu care se confruntă lumea noastră?
5. Citatul din Ellen White de la secţiunea de vineri a studiului aminteşte despre o „religie imaginară”. Ce ar putea să însemne o religie imaginară? Cum ştim dacă religia noastră este reală sau imaginară?
Dumnezeul tuturor popoarelor (Amos şi Obadia)
Textul de memorat: „Domnul Dumnezeu vorbeşte; cine nu va proroci?” (Amos 3:8 u.p.)
Gândul central: Faptele de neomenie sunt păcate clare împotriva lui Dumnezeu şi vor fi judecate ca atare.
În Scriptură, leul este considerat în multe cazuri regele animalelor. Înfăţişarea lui vorbeşte despre puterea lui irezistibilă şi despre maiestatea lui, dar şi despre ferocitatea şi forţa lui distructivă. Chiar şi atunci când nu vânează, răgetul leului se poate auzi de la o distanţă de mai mulţi kilometri.
Păstorul Amos a fost trimis de Dumnezeu la copiii lui Israel pentru a-i anunţa că a auzit răgetul unui leu şi că leul acela nu era nimeni altul decât Domnul! Sub inspiraţia Duhului Sfânt, el compară cu răgetul unui leu modul în care Dumnezeu le vorbeşte tuturor popoarelor, dar şi poporului Său (vezi Amos 1:2).
Amos a fost chemat să profetizeze despre popoarele care au comis crime împotriva umanităţii. De asemenea, a fost trimis la un popor privilegiat şi religios care trăia în pace şi prosperitate, dar care îi asuprea pe săraci, îngăduia afacerile necinstite şi accepta mita în curtea de judecată. Săptămâna aceasta, vom asculta ce are Domnul de spus despre aceste fapte mârşave.
Crime împotriva umanităţii
1. Citeşte Amos 1 şi 2. De ce trimite Dumnezeu o avertizare înainte de a pedepsi?
Primele două capitole din cartea lui Amos conţin şapte profeţii împotriva popoarelor învecinate cu Israel şi, la sfârşit, o profeţie împotriva lui Israel. Popoarele străine nu sunt chemate la judecată pur şi simplu pentru faptul că sunt duşmanii lui Israel, ci din cauză că au încălcat principiile universale ale drepturilor omului. Remarcăm în mod deosebit două motive de condamnare: lipsa de loialitate şi lipsa de milă.
Spre exemplu, Tirul era o mare cetate comercială situată la nord de Israel. Această cetate insulară se mândrea cu fortificaţiile ei de neînvins Mai mult, conducătorii ei încheiaseră acorduri de pace cu mai multe naţiuni vecine (cu filistenii, de pildă). Tirul se aliase cu Israelul printr-un „legământ frăţesc” în timpul domniei împăraţilor David şi Solomon (1 Împăraţi 5:1,12) şi chiar în timpul domniei regelui Ahab (1 Împăraţi 16:30,31). De aceea, nu ne surprinde faptul că în 1 Împăraţi 9:13, Hiram, regele Tirului, îl numeşte pe Solomon „frate”.
Ulterior, locuitorii Tirului au încălcat .legământul frăţesc”. Ei nu au fost condamnaţi pentru faptul că au luat prizonieri de război din Israel, ci pentru că i-au dat pe mâna edomiţilor, duşmanii israeliţilor. Locuitorii Tirului se făceau vinovaţi de cruzimile la care îi supuseseră edomiţii pe aceşti prizonieri. Din perspectiva lui Dumnezeu, cel care asistă la un delict şi îl aprobă este tot atât de vinovat ca şi cel care îl comite.
Dumnezeu este Stăpânul întregului pământ şi destinul tuturor oamenilor se află în mâinile Sale. Planurile şi preocupările Sale trec dincolo de graniţele Israelului. Dumnezeu este Domnul tuturor popoarelor; El este preocupat de evenimentele din întreaga lume. El este Creatorul care le dă viaţă tuturor, de aceea toţi oamenii sunt chemaţi să dea socoteală înaintea Sa.
Cine nu se cutremură de durere când vede ce nedreptăţi strigătoare la cer se petrec în lume? Dacă nu ar exista Dumnezeu, am mai avea speranţa că se va face dreptate într-o zi? Ce înseamnă pentru tine făgăduinţa că Dumnezeu va aduce lumea la judecată şi va face dreptate? Ce putem face pentru a ne întări credinţa în această făgăduinţă, în ciuda tuturor nedreptăţilor din jurul nostru?
Dreptate pentru cei asupriţi
Una dintre învăţăturile principale transmise de cartea lui Amos este cea a judecăţii universale a lui Dumnezeu. La începutul cărţii sale, profetul anunţă judecata lui Dumnezeu împotriva popoarelor învecinate cu Israel din cauza crimelor lor împotriva umanităţii. După aceea, el declară plin de curaj că şi Israel va fi judecat. Mânia Domnului se îndrepta împotriva acestor popoare, dar şi împotriva poporului Său ales. Locuitorii lui Iuda respinseseră Cuvântul Domnului şi nu respectaseră învăţăturile Sale.
Amos îşi îndreaptă atenţia mai mult asupra lui Israel decât asupra lui Iuda, fiindcă Israel încălcase legământul cu Dumnezeu şi săvârşise multe păcate. Prosperitatea economică şi stabilitatea politică îl dusese la decădere spirituală, iar această decădere spirituală se manifesta prin nedreptate socială. Cei înstăriţi îi exploatau pe cei lipsiţi, cei puternici îi exploatau pe cei slabi. Bogaţii erau interesaţi doar de ei înşişi şi de câştigul personal, chiar dacă săracii aveau de suferit de pe urma înavuţirii lor. (De atunci încoace, starea de lucruri din societate nu s-a schimbat prea mult.)
În cuvântările sale, Amos le arăta oamenilor că Dumnezeu este viu şi că El vede cum ne purtăm cu semenii noştri. Dreptatea nu este doar o idee sau o normă abstractă. Dumnezeu Însuşi este preocupat de dreptate. Profetul i-a avertizat că toate lucrurile cu care se mândreau – casele de piatră, mobila acoperită cu fildeş, mâncarea şi băutura de cea mai bună calitate, loţiunile de corp cele mai bune – aveau să fie distruse.
2. Citeşte Isaia 58. Ce aspecte ale adevărului prezent sunt prezentate în acest capitol? Ce alte aspecte cuprinde mesajul pe care îl transmite biserica noastră lumii?
Biblia arată clar că dreptatea socială trebuie să fie rodul natural al Evangheliei. Pe măsură ce Duhul Sfânt ne transformă după chipul Domnului Isus, devenim preocupaţi de aceleaşi lucruri care Îl preocupă pe El. Cărţile lui Moise pun accent pe felul în care trebuie să fie trataţi străinii, văduvele şi orfanii (Exodul 22:21-24). Profeţii vorbesc despre interesul lui Dumnezeu ca oamenii mai puţin privilegiaţi să fie trataţi cu dreptate şi milă (Isaia 58:6,7). Psalmistul declară că Dumnezeul care locuieşte în locaşul Său cel sfânt este „Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor” (Psalmii 68:5). Domnul Hristos a fost preocupat de cei marginalizaţi de societate (Marcu 7:24-30; Ioan 4:7-26). Iacov, fratele Domnului, ne îndeamnă să ne arătăm credinţa prin faptele noastre şi să-i ajutăm pe cei nevoiaşi (Iacov 2:14-26). Creştinii nu pot să facă mai puţin de-atât!
Pericolul prosperităţii
Profeţia lui Amos nu se referea doar la contextul istoric restrâns în care se aflau Israel şi Iuda. Poporul Israel din Vechiul Testament avea o relaţie specială, dar nu exclusivă cu Dumnezeu.
Verbul ebraic yada din Amos 3:2, tradus în versiunea Cornilescu prin „v-am ales”, are sensul particular de cunoaştere intimă şi unele versiuni îl redau prin „a cunoaşte”: „Numai pe voi vă cunosc…” (NTR). În alte părţi din Biblie, ca de exemplu în Ieremia 1:5, Dumnezeu spune că îl cunoştea pe profet şi că l-a pus deoparte înainte ca acesta să se fi născut. La fel era şi cu poporul Israel: el nu era doar un popor între alte popoare, ci era pus deoparte pentru un scop sfânt. Israeliţii aveau o relaţie specială cu El.
Dumnezeu Însuşi l-a ales pe Israel şi l-a eliberat din robie. Ieşirea din Egipt a fost un important punct de cotitură care a marcat începutul istoriei sale ca naţiune. Ea a precedat lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare şi cucerirea ţării Canaan. În pofida acestui fapt, forţa şi autoritatea l-au dus pe Israel la mândrie şi mulţumire de sine şi nu la responsabilitate pentru statutul privilegiat de popor ales al lui Dumnezeu.
3. Citeşte declaraţia lui Isus din Luca 12:47.48. Cum să înţelegem principiul enunţat aici (marile privilegii de care se abuzează sunt înlocuite cu mari sancţiuni)?
Sub inspiraţie divină, profetul le atrage atenţia israeliţilor că vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor cu atât mai mult, cu cât sunt poporul Domnului. Relaţia lor deosebită cu Dumnezeu presupunea anumite obligaţii, iar neîndeplinirea lor atrăgea anumite pedepse. Ca popor al Său, ei deveneau pasibili de pedeapsă, întrucât privilegiile de care se bucurau aduceau şi o anumită responsabilitate. Calitatea de popor ales nu era doar un statut privilegiat; israeliţii erau chemaţi să fie între celelalte popoare martori pentru Domnul, care îi binecuvântase atât de mult.
„În această generaţie, bisericile care pretind că sunt ale lui Hristos beneficiază de privilegiile cele mai înalte. Domnul ne-a descoperit o lumină mereu crescândă. Privilegiile noastre sunt cu mult mai mari decât au fost privilegiile poporului lui Dumnezeu din vechime.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 317
Gândeşte-te la multele binecuvântări pe care le-am primit ca adventişti de ziua a şaptea. De ce ar trebui să ne cutremurăm la gândul că privilegiile acestea sunt însoţite de anumite responsabilităţi? Ne mai mişcă oare acest gând sau ne-am obişnuit cu el? Am ajuns oare să ne complăcem în această situaţie? Dacă da, cum ne putem schimba?
Întâlnirea lui Israel cu Dumnezeu
4. Ce avertizare îi dă Amos poporului? Amos 4:12
Capitolul 4 din Amos începe cu descrierea păcatelor poporului Israel şi se încheie cu anunţarea venirii zilei socotelilor. Dumnezeu îi consideră pe copiii Săi răspunzători într-o măsură mai mare pentru modul în care trăiesc şi se poartă cu cei din jur.
Amos expune pe rând dezastrele naturale care s-au abătut asupra lui Israel, arătând că fiecare dintre ele ar fi trebuit să fie suficient pentru ca poporul să se întoarcă la Dumnezeu. El alcătuieşte o listă cu şapte dezastre, măsura deplină a pedepselor pentru nesocotirea legământului cu Dumnezeu (potrivit cuvintelor lui Moise din Leviticul 26). Unele dintre aceste dezastre ne duc cu gândul la plăgile trimise peste Egipt, iar descrierea ultimei calamităţi aminteşte în mod explicit de distrugerea completă a Sodomei şi a Gomorei.
5. Potrivit rugăciunii lui Solomon de dedicare a templului, ce reacţie ar fi trebuit să aibă poporul în urma dezastrelor suferite? 1 Împăraţi 8:37-40
Israeliţii nu se mai comportau ca un popor normal, iar Dumnezeu constată că Ii era imposibil să le mai atragă atenţia cu ceva. Judecăţile Sale le împietriseră inimile şi ei nu doreau să se întoarcă la El. În condiţiile acestea, Amos îi anunţă că mai au o singură şansă de a se pocăi. El le spune că judecata finală este la un pas, dar nu le dezvăluie în ce va consta ea. Această umbră de incertitudine face ca judecata să pară şi mai ameninţătoare. Israel a ales să nu-L caute pe Dumnezeu şi, de aceea, Dumnezeu îl cheamă la o întrevedere personală. Dacă pedeapsa nu a avut niciun rezultat, va avea atunci vreun rezultat întâlnirea cu El?
Amos 4:12 începe prin cuvintele: „De aceea, îţi voi face astfel…”, o formulare asemănătoare cu cea întâlnită în jurăminte. Practic, această declaraţie solemnă este un apel ca Israel să se pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeul lui, la fel cum se pregătise odinioară, înainte ca Domnul să i Se arate pe Sinai (Exodul 19:11,15).
6. Citeşte cu atenţie Amos 4:12.13. Ce reacţie ai avea dacă ai auzi rostite în dreptul tău cuvintele: „Pregăteşte-te să te întâlneşti cu Dumnezeul tău”? Care este singura ta speranţă? Romani 3:19-28
Mândria care duce la cădere
7. Citeşte cartea lui Obadia. Ce adevăruri morale şi spirituale importante putem desprinde din această carte?
Obadia este cea mai scurtă carte din Vechiul Testament şi conţine viziunea profetică despre pedeapsa trimisă de Dumnezeu asupra Edomului. Cartea abordează trei teme: aroganţa Edomului (vers. 1-4), umilirea lui iminentă (vers. 5-9) şi cruzimea cu care edomiţii s-au purtat faţă de Iuda (vers. 10-14).
Edomiţii erau descendenţii lui Esau, fratele geamăn al lui Iacov (numit mai târziu Israel). Ostilităţile dintre israeliţi şi edomiţi au pornit de la cearta dintre strămoşii lor, Iacov şi Esau. Totuşi în Geneza 33 se aminteşte faptul că ei s-au împăcat în cele din urmă. În plus, Dumnezeu le-a dat israeliţilor următoarea poruncă: „Să nu urăşti pe edomit căci este fratele tău” (Deuteronomul 23:7).
Cu toate acestea, ostilităţile dintre cele două naţiuni au continuat mai multe secole. Când Imperiul Babilonian a distrus Ierusalimul şi i-a luat pe locuitorii lui în captivitate, edomiţii nu numai că au tresăltat de bucurie, ci s-au aruncat asupra fugarilor şi au contribuit la jefuirea Ierusalimului (Psalmii 137:7). De aceea, profetul Obadia avertizează că Edomul va fi judecat aşa cum a judecat el: „Cum ai făcut, aşa ţi se va face” (vers. 15). În ceasul acela de criză, edomiţii nu s-au purtat ca fraţii cu locuitorii din Iuda, ci s-au aliat cu forţele inamice (Plângerile 4:21,22).
Regiunea locuită de Edom este situată la sud-est de Marea Moartă. Relieful ei este predominant muntos, cu piscuri înalte, stânci ascuţite, peşteri şi crăpături în care armatele se puteau ascunde cu uşurinţă. Câteva dintre cetăţile Edomului au fost construite în aceste locuri aproape inaccesibile. Sela (cunoscută şi sub numele de Petra) era capitala Edomului. Aroganţa şi încrederea în sine pe care le nutreau edomiţii sunt foarte bine rezumate de întrebarea: „Cine mă va arunca la pământ?” (vers. 3).
Dumnezeu îi consideră vinovaţi pe cei care profită de alţii în clipele lor de necaz. Obadia îi avertizează pe locuitorii trufaşi ai Edomului că Dumnezeu avea să-i acopere cu ruşine. Nu există loc în care să ne ascundem de Domnul (Amos 9:2,3). Ziua Domnului avea să vină repede şi avea să aducă şi pedeapsă, şi mântuire. Edomul avea să bea din paharul mâniei Domnului, dar Israel avea să prospere iarăşi sub binecuvântarea Sa.
Studiu suplimentar
Citiţi în cadrul grupei paragrafele de mai jos şi discutaţi despre clarificările pe care ele ni le aduc referitor la mesajele din Amos 1-4 şi Obadia.
„Încă de la începuturile religiei israelite, convingerea că Dumnezeu alesese acest popor pentru a îndeplini o misiune a fost piatra de temelie a credinţei evreieşti şi un refugiu în clipele de nenorocire. Şi totuşi, profeţii simţeau că, pentru mulţi dintre contemporanii lor, această piatră de temelie era o piatră de poticnire, iar refugiul, un mijloc de eschivare. Ei au trebuit să le aducă aminte faptul că statutul de popor ales nu trebuia confundat cu favoritismul divin sau cu imunitatea faţă de mustrare ci din contră, el presupunea o expunere mai serioasă la Judecata şi pedeapsa divină. […]
Statutul de popor ales înseamnă că Dumnezeu este preocupat în mod exclusiv de Israel? Exodul din Egipt implică ideea că Dumnezeu intervine numai în istoria lui Israel şi că face abstracţie totală de soarta altor naţiuni?” – Abraham J. Heschel, The Prophets, p. 32, 33
„Cu zidurile de apărare ale sufletului dărâmate, închinătorii călăuziţi greşit n-au mai avut nicio barieră împotriva păcatului şi s-au supus patimilor păcătoase ale inimii omeneşti.
Prorocii şi-au ridicat glasul împotriva asupririi vădite şi a nedreptăţii flagrante, a luxului ieşit din comun şi a extravaganţei, a petreceri lor şi a beţiei neruşinate, a destrăbălării şi a desfrânării josnice din vremea lor, dar protestele lor, precum şi mustrarea păcatelor erau zadarnice.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 282
Întrebări pentru discuţie
1. Este uşor să fii prieten cu cel care are ce să-ţi dea. Dar ce facem cu oamenii care sunt în necaz şi care nu au nimic de oferit ci dimpotrivă au nevoie să le oferim noi ceva? Ce atitudine trebuie să avem faţă de aceşti oameni? Care este atitudinea ta?
2. Gândeşte-te la tot ce am primit ca biserică. Cei mai mulţi creştini nu au nicio idee despre binecuvântările Sabatului (şi cu atât mai puţin despre valoarea lui în timpul sfârşitului); cei mai mulţi cred că morţii se duc imediat în cer sau în chinurile iadului. Mulţi nu cred că Isus a înviat în trup şi nu cred nici că revenirea Sa va fi un eveniment propriu-zis. Ce alte adevăruri importante pe care le deţinem nu sunt cunoscute de alţii? Ce responsabilităţi ne revin pentru că noi avem aceste adevăruri?
Căutaţi pe Domnul şi veţi trăi! (Amos)
Textul de memorat: „Căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi şi ca, astfel, Domnul, Dumnezeul oştirilor, să fie cu voi, cum spuneţi voi!” (Amos 5:14)
Gândul central: Amos ne aduce aminte că vom trăi numai dacă Îl vom căuta pe Domnul.
„Dacă israeliţii ar fi fost credincioşi faţă de Dumnezeu, El ar fi împlinit planul Său, onorându-i şi înălţându-i. Dacă ar fi umblat în căile ascultării, El le-ar fi dat, «asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut, întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie». «Toate popoarele vor vedea», zicea Moise, «că tu porţi Numele Domnului şi se vor teme de tine». «Popoarele care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi vor zice: Acest neam mare e un popor cu totul înţelept şi priceput» (Deuteronomul 26:19; 28:10; 4:6). Dar, din cauza necredinţei lor, planul lui Dumnezeu a putut fi adus la îndeplinire numai prin necontenite situaţii de restrişte şi de umilire.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 28
Săptămâna aceasta, vom continua studiul asupra cărţii lui Amos, insistând asupra metodelor pe care le-a folosit Domnul pentru a-i chema pe israeliţi să renunţe la păcatele lor şi să se întoarcă la El, singura şi adevărata Sursă de viaţă. Fiecare om poate alege Între două posibilităţi: viaţa sau moartea. Nu există o a treia opţiune. Amos ne dezvăluie alte câteva aspecte ale acestei opoziţii izbitoare dintre viaţă şi moarte.
Urâţi răul şi iubiţi binele
În Israel, situaţia era critică: asuprirea, corupţia şi păcatul erau prezente la tot pasul. Însăşi supravieţuirea lui ca popor era ameninţată. Mâhnit, Amos a compus un cântec de jale pentru a-i deplânge moartea iminentă (Amos 5:1-15). De multe ori, în cărţile profetice nu se face distincţie între cuvântul profetului şi cuvântul Domnului. Astfel, cântecul de jale al lui Amos este deopotrivă cântecul de jale al lui Dumnezeu.
Bocetul din Amos 5:1-15 urmăreşte să-i scoată pe israeliţi din starea lor şi să-i pună în faţa realităţii. Dacă rămâneau în păcatele lor, viaţa lor avea să fie curmată. Dar, dacă respingeau răul şi se întorceau la Dumnezeu, aveau să trăiască. Domnul aşteaptă să ne conformăm voinţei Sale.
1. Citeşte Amos 5:14.15. Cum putem învăţa să urâm răul şi să iubim binele? Vezi şi Evrei 5:14; Romani 12:9; Proverbele 8:36.
Amos îi îndeamnă pe israeliţi mai întâi să nu mai caute răul şi apoi să urască răul şi să iubească binele. Observăm aici o trecere gradată de la respingerea răului la îmbrăţişarea binelui. În Biblie, înţelesul verbelor a iubi (ebr. ’ahav) şi a urî (ebr. śane’) cuprinde sentimente şi atitudini, dar şi decizii şi acţiuni. Astfel, schimbarea de atitudine duce la o schimbare de comportament.
2. Ce avertizare găsim în acest sens în Isaia 5:20?
„Toţi aceia care în ziua cea rea Îi vor sluji lui Dumnezeu neînfricaţi, după cum le dictează conştiinţa, vor avea nevoie de curaj, de statornicie şi de o cunoaştere a lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său, fiindcă aceia care sunt credincioşi lui Dumnezeu vor fi prigoniţi, motivele lor vor fi contestate, strădaniile lor cele mai bune vor fi interpretate greşit, iar numele lor, lepădate ca un lucru rău. Satana va lucra cu toată puterea lui amăgitoare pentru a influenţa inima şi a Întuneca priceperea, pentru a face ca răul să pară bine şi binele, rău.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 431
Cum putem învăţa să iubim binele şi să urâm răul, dacă ajungem să confundăm răul cu binele şi binele cu răul? Care este singurul mod în care ne putem feri de această capcană?
Religia obişnuită
3. Citeşte Amos 5:23.24; Osea 6:6; Matei 9:13; Psalmii 51:17. Ce principiu putem desprinde din aceste texte? Cum îl putem aplica la viaţa noastră spirituală? Ne facem şi noi vinovaţi de nerespectarea lui? (Ţine cont că omul este înclinat să se autoamăgească în această privinţă.)
Cartea lui Amos îndreaptă atenţia asupra nedreptăţii, a cruzimii şi a neomeniei mai mult decât majoritatea cărţilor Bibliei. Totodată, ea ne dezvăluie şi perspectiva divină asupra acestor practici. Amos le spunea oamenilor că Dumnezeu dispreţuieşte ritualurile goale, îndeplinite cu un formalism rece, şi îi îndemna să se schimbe. Domnul nu era satisfăcut de formele de Închinare exterioară, lipsite de substanţă şi venite din partea unor oameni care îi asupreau pe semenii lor de dragul câştigului personal. Viaţa lor arăta că în realitate ei nu înţelegeau ce înseamnă să fii un urmaş al lui Iehova; ei interpretau complet greşit sensul profund al Legii Sale.
Dumnezeu a respins ritualurile lor religioase, pentru că ele nu izvorau dintr-o viaţă de credinţă. Punctul culminant al mesajului lui Amos este porunca de a-L căuta pe Domnul şi a trăi. Nevoia de a-L căuta pe Domnul este aşezată în opoziţie cu pelerinajele la centrele religioase renumite din Betel, Ghilgal şi Beer-Şeba (Amos 5:5), trei cetăţi în care existau temple ce urmau să fie distruse.
Ceea ce aştepta Dumnezeu de la israeliţi era ca în ţară să existe dreptate şi neprihănire. Porunca de a-L căuta pe Domnul este similară cu porunca de a căuta binele. Dumnezeu îi chema pe israeliţi să se distanţeze de practicile rele şi de formalismul religios şi să lase ca dreptatea să se reverse ca o apă curgătoare şi neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată. Dreptatea se referă la stabilirea a ceea ce este corect înaintea lui Dumnezeu, iar neprihănirea, la calitatea vieţii trăite în relaţie cu El şi cu semenii. În aceste versete ne este înfăţişat un popor din a cărui religie nu mai rămăseseră decât formele şi ritualurile, fără acea schimbare a inimii care trebuie să însoţească religia adevărată (vezi Deuteronomul 10:16).
Chemat să fie profet
Amos locuia în localitatea Tecoa din Iuda, dar Dumnezeu l-a trimis să fie profet în Israel. El s-a dus în Regatul de Nord şi a predicat acolo cu atâta putere, încât ţara nu mai putea „să sufere toate cuvintele lui!” (Amos 7:10). Probabil că mulţi israeliţi îl priveau cu suspiciune şi nu credeau că el era trimis de Dumnezeu. În ciuda faptului că era respins, Amos şi-a continuat cu credincioşie lucrarea de profet.
4. Citeşte Amos 7:10-17. Ce situaţie este descrisă aici? În ce alte locuri din Biblie sunt descrise situaţii asemănătoare? Ce putem învăţa din aceste exemple?
Printre cei cărora nu le-a plăcut mesajul lui Amos a fost şi Amaţia, preotul din Betel. El l-a acuzat de complot împotriva regelui lui Israel. În Betel se găsea unul dintre cele două temple regale, centrele religiei apostate. Amos făcuse în public profeţia că, dacă Israel nu se pocăia, regele lui avea să moară ucis de sabie, iar poporul avea să fie dus în robie. Amaţia i-a poruncit să plece înapoi, în ţara lui Iuda, unde profeţiile sale împotriva lui Israel aveau să fie mai bine primite.
În replică, Amos a declarat că Dumnezeu îi adresase chemarea de a fi profet. El nu era plătit de nimeni. Prin aceste cuvinte, Amos se distanţează de profeţii care slujeau pentru bani.
Rostirea adevărului nu îi garantează profetului că va fi acceptat, pentru că adevărul poate fi incomod uneori şi, dacă îi deranjează pe cei aflaţi la putere, poate stârni împotriviri serioase. Chemarea pe care i-o adresase Dumnezeu l-a determinat pe Amos să vorbească împotriva păcatelor împăratului şi ale nobililor din Regatul de Nord atât de direct şi cu atâta îndrăzneală, încât aceştia l-au acuzat de trădare.
Ce atitudine ai atunci când ţi se spune că faptele sau/şi stilul tău de viaţă este păcătos şi că vei fi pedepsit? Ce îţi spune acest răspuns despre tine însuţi şi, poate, despre nevoia de a-ţi schimba inima şi atitudinea?
Foamete după Cuvânt
5. Cum înţelegem Amos 8:11,12?
În Amos 8, profetul descrie consecinţele teribile ale pedepsei trimise de Dumnezeu asupra Israelului nepocăit. Pentru păcatele lui, poporul avea să fie pedepsit cu foamete. Însă, în versetele 11 şi 12, profetul precizează că este vorba despre foame şi sete după Cuvântul lui Dumnezeu. Cea mai mare nenorocire dintre toate câte se abătuseră vreodată asupra lui Israel era foamea după Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu avea să tacă. Acesta este cel mai rău tip de foame.
Până atunci, când treceau printr-un timp de mare restrişte, israeliţii mergeau la Domnul în speranţa de a primi un sfat inspirat. De data aceea însă, Domnul avea să tacă. O parte a pedepsei Sale avea să constea în suspendarea comunicării cu ei prin profeţii Săi.
Dacă stăruiau în neascultare, aveau să ajungă, în final, în situaţia în care să-şi dorească să mai audă un cuvânt din partea Domnului, dar să nu-L audă, întrucât era prea târziu pentru a mai scăpa de pedeapsă. Aceasta a fost consecinţa refuzului lor persistent de a asculta chemarea transmisă de Dumnezeu prin Amos. La fel ca Saul înainte de ultima sa bătălie (1 Samuel 28:6), poporul avea să-şi dea seama într-o zi de marea lui nevoie după Cuvântul lui Dumnezeu.
Poporul întreg avea să caute cu disperare Cuvântul lui Dumnezeu, pe care, în timpul vieţii profetului, îl ignorase. Cel mai mult aveau să fie afectaţi tinerii. Generaţiile anterioare auziseră Cuvântul Domnului şi îl respinseseră, dar tinerii nu avuseseră niciodată ocazia de a-l auzi.
6. Ce ne spun următoarele texte despre efectele cumplite ale tăcerii lui Dumnezeu? 1 Samuel 14:37; Psalmii 74:9; Proverbele 1:28; Plângeri le 2:9; Osea 5:6; Mica 3:5-7.
În ce fel reducem la tăcere vocea lui Dumnezeu în viaţa noastră? Meditează la implicaţiile acestui fapt, oricât de cutremurător este el. Cum ne putem asigura că nu ni se va întâmpla un astfel de lucru?
Rezidirea ruinelor lui Iuda
Profetul îşi întoarce privirea dinspre tabloul întunecat al păcatului poporului şi al pedepselor trimise asupra lui spre făgăduinţele măreţe ale restaurării viitoare (Amos 9:11-15). Ziua Domnului, care până acum era descrisă ca o zi a pedepsei (Amos 5:18), devine o zi a mântuirii, întrucât Dumnezeu urmăreşte mântuirea, şi nu pedepsirea poporului Său. Totuşi mântuirea avea să vină după pedeapsă şi nu în locul ei.
În ciuda tonului general sumbru, Amos încheie cu un mesaj de speranţă. Dinastia lui David se afla în faţa distrugerii şi a exilului din cauza decăderii ei adânci. Dar împărăţia lui David avea să fie refăcută şi reunificată sub un singur conducător. Popoarele dimprejur aveau să cheme Numele Domnului şi să se bucure de binecuvântările Sale împreună cu poporul ales. Cartea se încheie pe un ton încrezător şi plin de speranţă.
Profeţii biblici nu au susţinut ideea că Dumnezeu pedepseşte de dragul pedepsei. Majoritatea avertizărilor Sale sunt motivate de dorinţa de a răscumpăra. Israeliţii aveau să fie duşi în curând în robie, dar El i-a dat rămăşiţei făgăduinţa încurajatoare a restaurării ţării şi a reînnoirii legământului. Cei care aveau să sufere pedeapsa Sa, aveau să Îl vadă pe Domnul lucrând pentru mântuirea lor şi pentru readucerea lor în ţară.
7. Care este împlinirea finală a făgăduinţelor lui Amos cu privire la refacerea poporului lui Dumnezeu? Luca 1:32.33; Faptele 15:13-18.
Mulţi învăţători iudei vedeau în Amos 9:11 făgăduinţa mesianică dată mai întâi lui Avram, confirmată faţă de David şi repetată apoi în tot Vechiul Testament. Noul împărat, descendent în linie directă din David, va domni peste multe naţiuni, ca împlinire a făgăduinţei date de Dumnezeu lui Avram (Geneza 12:1-3). Mesia avea să domnească şi peste duşmani, ca de exemplu, peste Edom. Cetăţile rezidite ale poporului lui Dumnezeu nu aveau să mai fie distruse niciodată.
Dumnezeu Şi-a împlinit făgăduinţa prin venirea lui Isus Hristos, Fiul lui David. Iacov a citat acest pasaj pentru a arăta că uşa mântuirii le era deschisă şi neamurilor, care se puteau bucura de toate privilegiile legământului oferite bisericii. Şi iudeii, şi neamurile primiseră binecuvântările mântuirii prin Mesia cel făgăduit, Odrasla lui Avram şi a lui David.
Împlinirea finală a acestor făgăduinţe va avea loc la a doua Sa venire. Cum putem păstra vie această speranţă în mijlocul multelor solicitări ale vieţii?
Studiu suplimentar
„Starea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de mărimea luminii pe care am primit-o, ci de felul în care ne folosim de ea. De aceea, până şi păgânii care aleg să facă binele, în măsura în care îl cunosc, sunt într-o stare mai favorabilă decât aceia care au avut o lumină mai mare şi care pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar care, de fapt, dispreţuiesc lumina şi, prin viaţa lor de toate zilele, îşi contrazic mărturisirea.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 239
Întrebări pentru discuţie
1. În cadrul grupei, prezentaţi răspunsul la întrebarea de la finalul secţiunii de duminică. De ce suntem expuşi mai mult pericolului de a nu deosebi binele de rău într-o cultură şi o societate care îşi schimbă valorile pentru a accepta comportamente, stiluri de viaţă şi atitudini condamnate clar în Biblie?
2. Gândiţi-vă la schimbările care s-au produs de-a lungul anilor în societatea în care trăiţi. Ce lucruri, care altă dată erau socotite a fi ruşinoase sau interzise, sunt acum exprimate şi practicate făţiş, ba mai mult, se afirmă că sunt bune sau, cel puţin, că nu sunt greşite? În ce mod au influenţat schimbările din societate atitudinea bisericii faţă de aceste lucruri? Ce putem face pentru a ne proteja pe noi şi biserica de pericolul de a confunda răul cu binele? Ce schimbări pozitive din societate au avut un efect pozitiv asupra bisericii, ajutând-o să reflecte cu mai mare fidelitate principiile dragostei şi ale acceptării descoperite prin viaţa Domnului Isus?
3. Meditaţi asupra ideii de „foame după Cuvântul lui Dumnezeu”. Cum se poate ajunge într-o astfel de situaţie? Ascunde Domnul adevărul de oameni în mod intenţionat sau atitudinile lor îi fac total nereceptivi la Cuvântul Său? Sunt valabile ambele explicaţii sau poate că explicaţia este cu totul alta? Discutaţi.
4. Ca adventişti de ziua a şaptea, care beneficiem de atâta lumină şi avem atâtea motive să credem adevărurile primite, suntem şi noi tentaţi să considerăm că simpla cunoaştere a acestor adevăruri minunate ne este suficientă? Ce influenţă ar trebui să aibă aceste adevăruri asupra modului în care trăim şi interacţionăm cu ceilalţi oameni, nu numai din biserică ci şi din societate? Cum putem trăi practic adevărurile primite? De ce este important acest lucru?
Un Dumnezeu gata să ierte (Iona)
Textul de memorat: „Eu însă Îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de mulţumire, voi împlini juruinţele pe care le-am făcut. Mântuirea vine de la Domnul.” (Iona 2:9)
Gândul central: Unul dintre lucrurile pe care ni le dezvăluie cartea lui Iona este acela că Dumnezeu este mai dispus să ierte decât suntem noi, oamenii.
Istoria lui Iona este una dintre cele mai cunoscute istorii biblice. Iona, un profet destul de neobişnuit, este trimis de Dumnezeu să avertizeze cetatea Ninive de distrugerea ei iminentă. El intuieşte că locuitorii acestei cetăţi se vor pocăi de păcatele lor şi că Dumnezeu îi va ierta. Fiind un profet adevărat, el ştia că dorinţa lui Dumnezeu era să-i salveze, nu să-i distrugă. Poate că tocmai din acest motiv a încercat, la început, să fugă. Totuşi, ulterior, revine asupra hotărârii şi se supune poruncii Domnului.
La auzul avertizării, toată cetatea crede şi se pocăieşte, dar, din nefericire, cei din Israel şi Iuda nu s-au pocăit atunci când au fost ameninţaţi cu distrugerea. Pe de altă parte, şi Iona a avut câteva lecţii importante de învăţat din această experienţă. Dumnezeu i-a arătat cu răbdare ce înseamnă harul, mila şi iertarea, chemându-l să îşi lărgească perspectiva şi să renunţe la încăpăţânare.
Un profet nesupus
1. Ce ştim despre Iona? Iona 1
Nu avem multe date despre Iona şi despre familia din care provine. În 2 Împăraţi 14:25 se spune că el locuia în Nord, că a slujit ca profet în secolul al VIII-lea î.Hr. şi că a prezis extinderea teritorială a regatului Israel.
Ninive era una dintre cele trei mari cetăţi din Asiria. Era o cetate păgână, dar Dumnezeu este Stăpânul tuturor popoarelor şi toate popoarele trebuie să dea socoteală înaintea Sa (Amos 1 şi 2). De aceea, El l-a trimis pe slujitorul Său Iona pentru a-i avertiza pe locuitorii cetăţii de distrugerea ei iminentă. Porunca lui Dumnezeu: „Strigă împotriva ei” (Iona 1:2) este reluată în capitolul 3:1 sub forma: „Vesteşte… strigarea”, arătând că mesajul nu era de condamnare, ci de avertizare.
Cruzimea asirienilor era foarte cunoscută. Un secol mai târziu, profetul Naum descria cetatea Ninive ca fiind „cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună, plină de silnicie şi care nu încetează să se dedea la răpire!” (Naum 3:1). Iar Domnul l-a trimis pe Iona tocmai la acest popor crud. Mai întâi, profetul a refuzat chemarea şi a încercat să fugă spre vest, urcându-se într-o corabie care mergea la Tars. Probabil că fuga lui a fost motivată, printre altele, şi de frica de asirieni.
La început, călătoria pe mare a fost fără probleme, dar Domnul a făcut să sufle un vânt puternic pentru a-l învăţa pe Iona că nimeni nu se poate ascunde de El.
Iona a fugit de Dumnezeu, pentru că nu a vrut să facă voia Sa. Oamenii fug şi astăzi de Dumnezeu din diverse motive. Unii fug pentru că nu vor să-L cunoască personal. Alţii resping chiar şi ideea de Dumnezeu şi de mesaj din partea Sa. Motivele sunt variate, dar majoritatea fug de El ca să nu se mai simtă vinovaţi pentru viaţa pe care o trăiesc. Dacă tot nu există o Fiinţă Supremă în faţa căreia să fiu tras la răspundere, îşi spun ei, atunci de ce să nu fac tot ce-mi place? Chiar şi unii creştini refuză să răspundă atunci când Dumnezeu îi cheamă să facă un lucru pe care ei nu-l doresc, un lucru care este împotriva firii lor egoiste şi păcătoase.
2. Citeşte Psalmii 139:1-12. Care este mesajul?
Suntem noi conştienţi că Dumnezeu vede tot ce facem şi ne cunoaşte şi gândurile sau încercăm să alungăm din mintea noastră acest gând? Ne-am obişnuit cumva atât de mult cu ideea aceasta, încât nu-i mai dăm importanţă? Cum ar fi viaţa ta dacă ai fi permanent conştient că Dumnezeu îţi ştie toate gândurile?
Un martor îndărătnic
Domnul îl opreşte pe Iona din fuga lui prin intermediul unei furtuni violente care ameninţă să distrugă corabia (Iona 1). În acest moment critic, corăbierii încep să strige după ajutor la zeii lor, înţelegând că furtuna nu putea fi decât un semn că unul dintre ei le stârnise mânia. Pentru a-l descoperi pe vinovat şi a-l determina să-şi mărturisească fapta, hotărăsc să tragă la sorţi. Fiecare dintre ei pune într-un vas o piatră sau o bucată de lemn după care să poată fi identificat. Apoi, vasul este scuturat până când sare afară din el o piatră. Sorţul cade pe Iona, iar el îşi mărturiseşte păcatele şi le cere corăbierilor să îl arunce în mare.
Ce ne surprinde aici este că personajele pozitive sunt corăbierii, nişte păgâni, şi personajul negativ este Iona. Deşi se închinau la mulţi zei, corăbierii manifestă o mare teamă faţă de Domnul şi se roagă Lui. De asemenea, manifestă compasiune faţă de slujitorul Domnului, străduindu-se din răsputeri să vâslească pentru a ajunge pe uscat. În cele din urmă, se resemnează şi îl aruncă pe Iona în mare, aşa cum le ceruse el. Apoi, furtuna încetează, iar corăbierii Îi aduc Domnului o jertfă şi Îi fac juruinţe.
3. Ce spune Iona despre Domnul de care pretinde că se teme? De ce este semnificativ modul în care Îl descrie pe Dumnezeu aici? Iona 1:9. (Vezi şi Apocalipsa 14:7; Isaia 42:5; Apocalipsa 10:6.)
Mărturisirea de credinţă a lui Iona în Domnul, Dumnezeul care a creat marea şi uscatul, scoate în evidenţă inutilitatea tentativei profetului de a fugi de El. Încetarea imediată a furtunii după ce Iona a fost aruncat în mare este pentru corăbieri dovada că Domnul, în calitatea Sa de Creator, are stăpânire asupra mării. La această dovadă, ei Îi aduc închinare cu şi mai multă teamă. Nu ni se spune cât a durat această nouă teamă şi veneraţie faţă de Creator. Însă nu ne îndoim că au aflat ceva despre El din această experienţă!
Mintea omenească poate cu greu să înţeleagă minunile din lumea înconjurătoare şi cu atât mai puţin tot ce se află dincolo de simţurile noastre şi de imaginaţia noastră. Ce îţi descoperă Creatorul prin intermediul lucrurilor pe care le-a creat?
Psalmul lui Iona
După ce a fost aruncat în mare, Iona a fost înghiţit de un peste mare trimis de Dumnezeu. În clipa aceea s-a gândit, probabil, că singura cale de a scăpa de misiunea pentru Ninive era moartea. Dar peştele (nu se spune că era o balenă) nu avea să-i aducă moartea, ci avea să-i scape viaţa. Spre deosebire de Iona, peştele a răspuns cu promptitudine şi supunere la poruncile Domnului (Iona 1:17; 2:10).
Providenţa lui Dumnezeu a acţionat aici într-un mod uluitor şi, orice ar spune oamenii, Domnul Isus a făcut referire la experienţa lui Iona, confirmând astfel autenticitatea ei, atunci când a vorbit despre moartea şi învierea Sa (Matei 12:40).
4. Citeşte Iona 2 – capitol numit şi „Psalmul lui Iona”. Despre ce vorbeşte el aici? Ce a învăţat din această experienţă? Ce principii spirituale putem desprinde din acest capitol?
Psalmul lui Iona este un psalm de laudă la adresa lui Dumnezeu pentru că l-a scăpat din adâncurile mării. Este singurul fragment poetic din carte. Iona rememorează rugăciunea după ajutor pe care a înălţat-o în timp ce se afunda în apa mării, ştiind că se afla în faţa morţii. Odată salvat şi conştient de intervenţia lui Dumnezeu, el Îi aduce mulţumiri. Imnul acesta ne arată că Iona era familiarizat cu imnurile biblice de laudă şi mulţumire.
Angajamentul pe care şi l-a luat Iona în urma experienţei a constat, probabil, din aducerea unei jertfe de mulţumire. El şi-a exprimat recunoştinţa pentru faptul că, deşi merita moartea, Domnul S-a purtat cu el cu o milă extraordinară. Deşi fusese neascultător, Iona se considera încă loial lui Dumnezeu, pentru că nu ajunsese să se închine înaintea altor dumnezei. Oricât de multe defecte de caracter ar fi avut, acum era hotărât să asculte chemarea şi să fie credincios.
Uneori este nevoie de o experienţă grea ca să ne deschidem inima înaintea Domnului şi să recunoaştem că El este singura noastră speranţă, singura noastră mântuire. Gândeşte-te la o experienţă în care ai văzut în mod clar intervenţia Domnului în viaţa ta. De ce uităm atât de uşor modul, poate chiar miraculos, în care Domnul ne-a condus în viaţă?
Misiune încheiată cu succes
După această experienţă extraordinară, Dumnezeu îi porunceşte iarăşi lui Iona să meargă la Ninive şi să vestească acolo cuvântul Său. De data aceasta, el ascultă imediat. În mesajul de avertizare (Iona 3:1-4), el foloseşte unele cuvinte care ne aduc aminte de distrugerea Sodomei şi a Gomorei (Geneza 19). Insă, în textul original ebraic, cuvântul „nimicită” (vezi Geneza 19:21,29; Iona 3:4) din avertizarea lui Iona poate avea şi sensul de „prefăcută în altceva sau transformată” (Exodul 7:17,20; 1 Samuel 10:6). Avertizarea divină nu a rămas fără rod.
Cea mai mare realizare din toată lucrarea profetică a lui Iona este pocăinţa cetăţii Ninive. După corăbieri, locuitorii din Ninive, oameni care nu fac parte din poporul lui Dumnezeu, se întorc la Dumnezeu în urma interacţiunii cu mesagerul Său nedesăvârşit. Rezultatele sunt uimitoare. Locuitorii din Ninive se smeresc înaintea Domnului, se acoperă cu saci, îşi pun cenuşă pe cap şi postesc, semne ale pocăinţei şi ale întristării.
5. Citeşte Matei 12:39-41 şi 2 Cronici 36:15-17. Ce ne spun aceste versete despre importanţa pocăinţei?
Imaginea frapantă a puternicului monarh asirian acoperit cu sac şi cenuşă în semn de smerire înaintea lui Dumnezeu este o mustrare puternică pentru mulţi dintre regii mândri din Israel şi, totodată, pentru locuitorii lui care au respins în mod repetat chemările profeţilor la pocăinţă. Datorită accentului pe care îl pune pe harul şi pe iertarea lui Dumnezeu, cartea lui Iona era citită de poporul evreu în fiecare an în momentul culminant al Zilei Ispăşirii, ocazie în care se sărbătorea iertarea păcatelor.
„Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al milei. El Se poartă cu îndelungă răbdare şi cu multă îndurare cu aceia care calcă Legea Sa. Şi totuşi, în vremea noastră, când oamenii au atât de multe ocazii de a se familiariza cu Legea divină, aşa cum este ea descoperită în Scrierile Sfinte, marele Conducător al universului nu poate privi cu vreo urmă de satisfacţie spre oraşele nelegiuite în care domnesc violenţa şi crima. Dacă oamenii din aceste oraşe s-ar pocăi aşa cum s-au pocăit locuitorii din Ninive, ar fi vestite mult mai multe solii precum cele date de Iona.” – Ellen G. White, The Advent Review and Sabbath Herald, 18 octombrie 1906
6. Citeşte Iona 3:5-10. Ce ne spun aceste versete despre principiile pocăinţei adevărate? Cum putem aplica aceste principii la viaţa noastră?
Un om iertat, dar neiertător
7. Citeşte Iona 4. Ce lecţii importante trebuia să înveţe Iona? Cum îşi manifestă el ipocrizia în această situaţie?
În capitolul 4, descoperim câteva lucruri la care nu ne-am aştepta din partea unui profet. Iona preferă să moară decât să accepte ca Dumnezeu să manifeste har şi milă faţă de Ninive. Când a fost scăpat de la moarte, s-a bucurat foarte mult (Iona 2:7-9), dar acum, când locuitorii cetăţii Ninive sunt iertaţi, preferă să moară (Ioan 4:2,3).
Biblia aşează caracterul lui Dumnezeu în opoziţie cu caracterul lui Iona, afirmând că El nu doreşte moartea păcătosului (Ezechiel 33:11). Iona şi compatrioţii săi se bucuraseră de îndurarea lui Dumnezeu faţă de poporul Israel, dar ar fi vrut ca duşmanii lor să aibă parte numai de mânia Sa. În cartea lui Iona, această împietrire a inimii este mustrată aspru.
8. Ce lecţii ne putem însuşi din greşelile lui Iona? Cum este afectată mărturia noastră de prejudecăţile pe care le nutrim?
Cartea lui Iona este într-adevăr, aşa cum s-a afirmat, un ghid despre cum să nu fii profet. Iona a fost un profet cu un spirit răzvrătit care inversase priorităţile. El nu şi-a putut controla dorinţa de răzbunare. Era îngust la minte şi mânios. În loc să se bucure de harul lui Dumnezeu faţă de Ninive, Iona, pentru că era egoist şi mândru, s-a supărat.
În ultima sa replică din carte, Iona îşi exprimă dorinţa de a muri (Iona 4:8,9). Dar ultimele cuvinte ale lui Dumnezeu sunt o afirmare a harului Său nemăsurat, o afirmare a vieţii.
Cartea lui Iona are un final deschis. În ultimele versete, cititorului îi este adresată o întrebare importantă, la care autorul nu oferă răspuns: Schimbarea miraculoasă a atitudinii locuitorilor cetăţii Ninive a fost oare urmată de o schimbare radicală de caracter?
În istoria lui Iona există multe lucruri dificil de înţeles cum ar fi de exemplu, comportamentul lui. Totuşi lecţia cea mai clară pe care ea o transmite este aceea că harul şi iertarea lui Dumnezeu sunt mult mai mari decât harul şi iertarea omului. Ce putem face pentru a fi mai îndurători şi mai iertători cu cei care nu merită milă şi iertare?
Studiu suplimentar
Citiţi paragrafele de mai jos şi discutaţi despre clarificările pe care ele le aduc mesajului transmis de cartea lui Iona.
„Oricând sunt în nevoie, copiii lui Dumnezeu au privilegiul preţios de a apela la ajutorul Său. Nu contează dacă locul unde se află este nepotrivit, căci urechea milei lui Dumnezeu este deschisă la strigătul lor. Oricât de pustiu şi de întunecat ar fi locul acela, el va fi transformat într-un adevărat templu de către copilul lui Dumnezeu aflat în rugăciune.” – Ellen G. White, Comentariul biblic AZŞ, vol. 4, p. 1003
„Tulburat şi umilit, neînstare să înţeleagă planul lui Dumnezeu în cruţarea cetăţii Ninive, Iona adusese totuşi la îndeplinire însărcinarea dată de a avertiza cetatea cea mare. Şi, cu toate că evenimentul prezis nu a avut loc, solia de avertizare era întru totul venită de la Dumnezeu. Ea a adus la îndeplinire scopul pe care Dumnezeu l-a avut în plan. Slava harului Său a fost descoperită printre păgâni.” – Idem, Profeţi şi regi, p. 272, 273
Întrebări pentru discuţie
1. Cartea lui Iona ne învaţă că Dumnezeu are stăpânire deplină asupra naturii. Imaginează-ţi că un prieten de-al tău a pierdut un membru al familiei în urma unui dezastru natural. Cum îi poţi explica faptul că Dumnezeu este încă la cârma lumii noastre, în ciuda dezastrelor naturale care produc atâtea pagube şi care curmă atâtea vieţi omeneşti?
2. Citeşte ultimul verset din Iona. Ce ne spune el despre responsabilitatea noastră de a duce Evanghelia în toate colţurile lumii?
3. În parabola robului nemilostiv (Matei 18:21-35), Isus Îl compară pe Dumnezeu cu un împărat care şi-a anulat hotărârea de a-l ierta de datorie pe un sclav şi l-a aruncat în închisoare. Îşi anulează vreodată Dumnezeu iertarea? Unii creştini susţin cu tărie că El nu-Şi anulează iertarea. Ce poziţie are biserica noastră faţă de acest subiect? Care sunt argumentele?
4. Pentru mulţi oameni din societatea secularizată, ideea ca un om să fie înghiţit de viu şi să trăiască într-un „peşte mare” pare să fie greu de luat în serios. Totuşi, după cum menţionam mai devreme, Isus a depus o mărturie clară despre veridicitatea acestei istorii. Cum ne ajută istoria lui Iona să înţelegem cât de îngustă şi de limitată este, de fapt, concepţia că nu există supranatural în realitate?
Poporul deosebit al lui Dumnezeu (Mica)
Textul de memorat: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8)
Gândul central: Domnul era dispus să-l ierte pe poporul Său şi să-l vindece, în ciuda gravei sale apostazii.
Profetul Mica a slujit într-una dintre cele mai negre perioade din istoria lui Israel. De mai mulţi ani, ţara era divizată în două regate. Regatul de Nord (Israel) fusese deja cucerit de Asiria, iar în Regatul de Sud (Iuda) se strecuraseră treptat răul şi violenţa. Observând aceste lucruri, Mica a predicat împotriva păcatelor fatale ale necinstei, nedreptăţii, mitei şi suspiciunii. El a fost primul proroc biblic care a profetizat distrugerea Ierusalimului (Mica 3:12).
Totuşi, prin inspiraţie profetică, el a văzut o licărire de speranţă în acea epocă întunecată. A privit, cu ajutorul lui Dumnezeu, dincolo de pedeapsa iminentă. El a transmis cuvinte de încurajare şi a anunţat că Acela care avea să stăpânească peste Israel avea să vină din Betleem. Mesia avea să-l mântuiască pe Israel şi avea să facă pace între naţiuni, învăţându-le să îşi facă din suliţe cosoare (Mica 4:3). Mustrarea Domnului avea să fie calea de refacere şi de binecuvântare.
Agonia sufletească a profetului
1. Ce invitaţie este adresată în Mica 1:1-9?
Aici, profetul invită întreg pământul să fie martor la pedeapsa pe care Dumnezeu avea să o trimită împotriva poporului Său care păcătuise. El aminteşte în mod special Samaria şi Ierusalimul, întrucât conducătorii lor nu au fost pentru popor un model de ascultare deplină de voinţa Domnului. De aceea, aveau să fie primele cetăţi distruse.
Gândul distrugerii ţării sale a produs în sufletul lui Mica o tensiune profundă. Prin chemarea profetică, el se identifica total cu planurile lui Dumnezeu şi era nevoit să anunţe ce avea să se întâmple în viitorul apropiat. Pe de altă parte însă, el îşi iubea poporul şi gândul că va fi dus în robie îl făcea să plângă. De multe ori, profetul simţea cel mai viu impactul devastator al unei veşti rele.
2. Ce ne spun următoarele texte despre misiunea dificilă a profeţilor?
Numeri 11:10-15
1 Împăraţi 19:14
Ieremia 8:21 – 9:2
Ezechiel 24:15-18
2 Corinteni 11:23-27
Profeţii lui Dumnezeu erau afectaţi într-o măsură foarte mare de mesajele pe care le transmiteau. Lor nu le făcea plăcere să vorbească despre lucrurile teribile care aveau să se întâmple. Adeseori, făceau cântece de jale pentru a-şi exprima reacţia faţă de dezastrele iminente. Durerea lor era reală. Mesajul ajungea la ascultătorii lor atât prin cuvintele profetice, cât şi prin semne exterioare care adeseori exprimau o durere interioară profundă. Reacţia lui Mica faţă de judecata anunţată ne aminteşte de Isaia, care a umblat trei ani la rând desculţ şi pe jumătate dezbrăcat, ca semn vizibil al ruşinii pe care avea să o aducă robia. De asemenea, putem citi despre marea suferinţă pe care a îndurat-o Ellen G. White în timpul slujirii ei. Vom înţelege astfel mai bine situaţiile prin care au trecut slujitorii Domnului.
Citeşte 1 Petru 4:14-16 şi apoi priveşte la tine şi la încercările prin care treci. În ce măsură se datorează suferinţa aceasta credincioşiei tale faţă de Dumnezeu? În ce măsură este ea o urmare a necredincioşiei tale?
Vai de cei ce cugetă nelegiuirea!
3. Ce păcate ale poporului sunt condamnate în Mica 2:1-11 şi Mica 3?
„Venirea lui Ahaz la tron i-a adus pe Isaia şi pe tovarăşii lui în faţa unei situaţii mai rele decât oricare alta care existase vreodată în ţara lui Iuda. Mulţi dintre cei care se împotriviseră cândva influenţei seducătoare a practicilor idolatre au fost convinşi acum să se închine zeităţilor păgâne. Prinţii din Iuda s-au dovedit necredincioşi însărcinării lor; s-au ridicat proroci mincinoşi cu solii ca să-i rătăcească şi chiar unii dintre preoţi, pentru plată, dădeau învăţături greşite. Totuşi fruntaşii în această apostazie păstrau formele închinării la adevăratul Dumnezeu şi pretindeau să fie socotiţi ca făcând parte din poporul lui Dumnezeu.
Prorocul Mica, cel care a dat mărturie în acele vremuri tulburi, spunea că păcătoşii din Sion în timp ce susţineau că «se sprijină pe Domnul» şi huleau, fălindu-se: «Nu este oare Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nicio nenorocire», continuau să clădească «Sionul cu sânge şi Ierusalimul cu nelegiuire» (Mica 3:11,10).” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 322
Una dintre problemele constante ale poporului evreu deriva din ideea greşită că statutul lor special de popor al lui Dumnezeu – care se bucura de cunoaşterea Dumnezeului adevărat în contrast cu nebunia idolatriei păgâne (vezi Psalmii 115:4-9) – le oferea imunitate faţă de pedeapsa divină. Însă adevărul era că ei aveau să fie socotiţi vinovaţi de păcatele lor cu atât mai mult, cu cât aveau acest statut special. Domnul i-a avertizat în repetate rânduri că toate binecuvântările pe care le primeau, ocrotirea şi prosperitatea lor depindeau de ascultarea de poruncile Sale: „Numai ia seama asupra ta şi veghează cu luare-aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscute copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi” (Deuteronomul 4:9).
Suntem şi noi adventiştii, expuşi pericolului de a ne înşela cu gândul că, având atât de multă Lumină, nu vom fi traşi la răspundere pentru faptele noastre?
Un nou conducător născut în Betleem
În cartea lui Mica, trecerea de la pasajele sumbre la cele pline de speranţă se face adeseori brusc. Şi tot în ea găsim una dintre cele mai cunoscute profeţii mesianice.
4. Citeşte Mica 5:2. Despre cine este vorba aici? Ce ni se descoperă despre El? Vezi şi Ioan 1:1-3; 8:58; Coloseni 1:16,17.
Cel a cărui origine este din zilele veşniciei şi care avea să stăpânească peste Israel urma să vină dintr-un orăşel din Iudeea. Mica 5:2 este unul dintre cele mai preţioase versete biblice. El a fost scris pentru a-i încuraja pe aceia care L-au aşteptat cu nerăbdare pe Împăratul promis de profeţi. Domnia Lui avea să fie caracterizată de putere, dreptate şi pace (Mica 5:4-6).
David s-a născut în Betleem, orăşel cunoscut şi sub numele de Efrata (Geneza 35:19). Menţionarea acestui orăşel subliniază originea modestă a lui David, dar şi a Urmaşului său care avea să fie Adevăratul Păstor al poporului Său („va păstori poporul în puterea Domnului” – Mica 5:4, NTR). În Betleem, profetul Samuel l-a uns ca împărat peste Israel pe David, fiul cel mai mic al lui Isai (1 Samuel 16:1-13; 17:12). Când magii au venit să-l caute pe „Împăratul de curând născut al iudeilor”, regele Irod i-a întrebat pe cunoscătorii Scripturilor unde trebuia să se nască acesta (Matei 2:4-6), iar ei au deschis la pasajul din Mica, unde era prezis că Mesia avea să Se nască în micul oraş Betleem.
Deşi mintea noastră limitată şi decăzută nu poate cuprinde acest gând, Pruncul născut în Betleem era Dumnezeul veşnic, Creatorul cerurilor şi ai pământului. „Din zilele veşniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 19. Oricât de dificil ar fi de crezut, adevărul acesta este un adevăr fundamental în creştinism: Dumnezeul Creator a luat asupra Sa natura umană şi, în această natură umană, S-a oferit ca jertfă pentru păcatele noastre. Dacă îţi vei lua timp să meditezi la concluziile pe care le putem trage de aici despre valoarea vieţii noastre şi despre valoarea noastră personală înaintea lui Dumnezeu, viaţa ta se va schimba radical. Oamenii se luptă să descopere sensul şi scopul existenţei lor, dar noi avem temelia crucii care ne ancorează în semnificaţia reală a vieţii şi ne oferă speranţa că există ceva mult mai frumos dincolo de tot ce ne poate oferi lumea aceasta.
Ce este bine
În deschiderea capitolului 6 din Mica, Dumnezeu intră în dialog cu poporul Său şi enumeră toate lucrurile pe care le-a făcut pentru el. În replică, închinătorul intră în templu şi întreabă ce poate face pentru a fi pe placul lui Dumnezeu. Cu ce dar se poate înfăţişa înaintea Sa: cu viţei de un an, cu mii de berbeci, cu zeci de mii de râuri de untdelemn sau cu întâiul lui născut? Observăm aici că mărimea şi valoarea darului creşte treptat.
5. Ce adevăr crucial, de o importanţă deosebită pentru noi, adventiştii de ziua a şaptea, este prezentat în Mica 6:1-8? Ce concluzie tragem de aici cu privire la faptul că adevărul înseamnă mai mult decât o doctrină adevărată şi înţelegerea în detaliu a profeţiei? (Vezi şi Matei 23:23.)
Profetul declară că Dumnezeu a arătat deja ce aşteaptă din partea închinătorilor. Israeliţii ştiau din învăţăturile lui Moise ce făcuse Dumnezeu pentru ei (Deuteronomul 10:12,13). Răspunsul dat de Mica nu era o descoperire nouă, nu era o cerinţă nouă din partea Domnului. Se ştia deja foarte bine că jertfele şi slujbele preoţeşti nu erau cea dintâi preocupare a Sa. Dorinţa Lui supremă era ca ei să fie drepţi cu semenii lor şi să dea dovadă de devotament şi de dragoste faţă de El. Cel mai scump şi mai mare dar pe care I-l puteau aduce era ascultarea!
Mica 6:8 este declaraţia cea mai succintă despre voia lui Dumnezeu pentru poporul Său. Ea sintetizează toate învăţăturile profeţilor despre religia adevărată: o viaţă în care să se dea dovadă de dreptate, de milă şi de o umblare smerită cu Domnul. Dreptatea este împlinită la îndemnul Duhului lui Dumnezeu. Ea are de-a face cu egalitatea între oameni şi cu corectitudinea faţă de toţi, în special faţă de cei slabi şi neputincioşi care sunt exploataţi de alţii. Mila înseamnă îndurare manifestată din dragoste şi din devotament faţă de alţii. Umblarea smerită cu Dumnezeu se referă la punerea lui Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră şi la trăirea în ascultare de voinţa Sa.
De ce este mai uşor să păzim Sabatul cu stricteţe decât să facem dreptate, să iubim mila şi să umblăm smeriţi cu Dumnezeu?
În adâncul mării
Cartea lui Mica începe cu descrierea pedepselor, dar se încheie prin cuvinte de speranţă. Unii oameni încearcă să înlăture sau să nege realitatea pedepselor lui Dumnezeu. Însă prin aceasta ei cad în aceeaşi capcană în care au căzut şi contemporanii lui Mica, cei care credeau că Dumnezeu nu va pedepsi niciodată poporul ales.
Dar dreptatea este reversul dragostei şi al preocupării lui Dumnezeu pentru noi. Vestea bună anunţată de Mica este aceea că pedeapsa nu e niciodată ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. În Scriptură, Domnul trece mereu de la judecată la iertare, de la pedeapsă la har şi de la suferinţă la speranţă.
6. Ce referiri la Evanghelie se fac în Mica 7:18-20? Ce speranţă găsim aici? De ce avem o nevoie disperată de ea?
Ultimele versete din cartea lui Mica conţin cuvintele de laudă şi de speranţă ale profetului. Întrebarea: „Care Dumnezeu este ca Tine…?” ne trimite cu gândul la semnificaţia numelui Mica – „Cine este ca Dumnezeu?”. Prin această întrebare se subliniază unicitatea lui Dumnezeu şi adevărul că nu mai este nimeni ca El. De fapt, cine poate fi ca El? Numai El este Creatorul. Toate celelalte fiinţe sunt create. Dar ceea ce contează în primul rând este caracterul Său: Dumnezeu este plin de har, dispus să ierte, gata să facă tot ce ţine de El pentru a ne scăpa de pedeapsa eternă pe care o merităm din plin. El a fost dispus să facă toate aceste lucruri pentru poporul evreu şi este dispus să le facă şi pentru noi.
Poate că astăzi ne aflăm într-o situaţie dificilă sau trecem printr-o experienţă dureroasă care ne determină să ne întrebăm de ce îngăduie Dumnezeu să ni se întâmple astfel de lucruri. Uneori e prea greu să înţelegem de ce trebuie să trecem prin asemenea încercări. În aceste momente, speranţa noastră se îndreaptă spre Domnul care promite că va arunca păcatele noastre în adâncurile mării. Când ne aducem aminte ce a făcut El pentru noi în trecut, viitorul nostru se luminează de speranţă.
Cercetează-te bine pe tine însuţi. De ce singura ta speranţă este în făgăduinţa că Dumnezeu va arunca păcatele tale în adâncurile mării?
Studiu suplimentar
„Dacă ar fi cunoscut tot ce avusese privilegiul să cunoască şi ar fi luat seama la lumina pe care i-o trimisese Cerul, cetatea [Ierusalim] ar fi putut să rămână în picioare în mândria prosperităţii, împărăteasa naţiunilor, liberă în puterea dată de Dumnezeu. La porţile sale, n-ar fi stat ostaşi înarmaţi. […] Soarta fericită care ar fi binecuvântat Ierusalimul, dacă L-ar fi primit pe Răscumpărătorul lui, s-a înfăţişat înaintea Fiului lui Dumnezeu. El a văzut că, prin El, cetatea ar fi putut să fie vindecată de dureroasa ei boală, ar fi fost eliberată din sclavie şi ar fi fost întărită ca o puternică metropolă a pământului. De pe zidurile ei, porumbelul păcii ar fi zburat la toate naţiunile. Ea ar fi fost diadema plină de slavă a lumii.” Ellen G. White, Hristos, lumina lumii, p. 577
Întrebări pentru discuţie
1. Dacă vrei să afli mai multe despre suferinţa profeţilor lui Dumnezeu, citeşte din cartea Schiţe din viaţa mea de Ellen G. White. Ce ai descoperit despre încercările şi truda cu care se confruntă mesagerii credincioşi ai lui Dumnezeu?
2. Este atât de uşor să ne lăsăm absorbiţi de formele religiei, de tradiţiile şi de ceremoniile ei! În ele însele, nu sunt rele, dar ce se întâmplă atunci când ele devin un scop în sine şi nu un mijloc care ne arată ce înseamnă să fii în mod real un copil al lui Dumnezeu?
3. Meditează mai mult la ideea întrupării, la ideea că Dumnezeul Creator a luat asupra Sa trupul uman. Un teolog medieval scria: „Păstrând tot ce era, Hristos a luat asupra Sa ceea ce nu era”, adică natura noastră umană. Gândeşte-te ce ne descoperă acest adevăr uimitor despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Ce sentimente ar trebui să ne inspire acest gând?
Încredere în bunătatea lui Dumnezeu (Habacuc)
Textul de memorat: „Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă.” (Habacuc 2:14)
Gândul central: Poate că nu înţelegem întotdeauna de ce au loc tragedii în viaţa noastră, dar putem avea încredere în Dumnezeu, orice s-ar întâmpla.
La sfârşitul unei predici despre prezenţa lui Dumnezeu alături de noi în mijlocul adversităţilor vieţii, o doamnă se duce la predicator şi îl întreabă cu lacrimi în ochi:
– Pastore, unde era Dumnezeu în ziua în care mi-a murit singurul băiat?
Citind pe chipul ei durerea adâncă, pastorul a păstrat câteva secunde de tăcere şi apoi i-a răspuns:
– În ziua aceea, Dumnezeu era tot acolo unde Se afla atunci când Fiul Său a murit ca să ne scape de moartea veşnică!
La fel ca noi, Habacuc a fost martor la acte de nedreptate şi de violenţă şi la multe rele. În plus, Dumnezeu părea a nu spune nimic despre toate acestea, ci i-a cerut doar să aibă încredere în făgăduinţele Sale.
Profetul nu a trăit să vadă împlinirea acestor făgăduinţe şi totuşi a învăţat să aibă încredere în ele. Cartea lui începe cu o plângere pe care o aduce înaintea lui Dumnezeu, dar se încheie cu unul dintre cele mai frumoase imnuri din Biblie.
Asemenea lui Habacuc, şi noi trebuie să aşteptăm cu credinţă până când pământul „va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”.
Nedumerirea profetului
1. Ce întrebări îi adresează Habacuc lui Dumnezeu? Deşi situaţia noastră este diferită de situaţia sa, cât de des ne punem şi noi astfel de întrebări? Habacuc 1
Habacuc se distinge de ceilalţi profeţi printr-o trăsătură unică: el nu i-a vorbit poporului din partea lui Dumnezeu, ci I-a vorbit lui Dumnezeu despre popor. Efortul său de a înţelege planurile divine începe cu un strigăt de nedumerire: „Până când, Doamne?” În Biblie, întrebarea aceasta introduce, de obicei, o lamentaţie (Psalmii 13:1; Ieremia 12:4), iar cel care o pune se află într-o situaţie critică din care caută să scape.
Criza în care Habacuc strigă după ajutor este cauzată de violenţa ce caracteriza societatea în care trăia. Cuvântul din originalul ebraic tradus aici cu „silnicie” sau „violenţă” este hamas şi este utilizat de şase ori în cartea lui Habacuc. El transmite ideea de prejudiciu, atât de ordin fizic, cât şi moral, adus altora (Geneza 6:11).
Fiind profet, Habacuc ştie cât de mult iubeşte Dumnezeu dreptatea şi cât de mult urăşte asuprirea şi se întreabă de ce permite El să mai existe nedreptate. Pretutindeni în jur, vede acte de violenţă şi de încălcare a legii şi, aparent, cei răi reuşesc să-i înfrângă pe cei neprihăniţi. Dreptatea este pervertită de cei puternici, la fel cum s-a întâmplat în vremea lui Amos (Amos 2:6-8) şi cum se întâmplă şi în zilele noastre.
În răspunsul Său, Dumnezeu Îşi dezvăluie planurile de viitor: El va folosi armata Babilonului pentru a-l pedepsi pe poporul Său. Vestea aceasta îl surprinde pe profet. El nu se aştepta ca Domnul să-i disciplineze pe iudei printr-o armată păgână. În versetul 8, cavaleria babiloniană este comparată cu leopardul, cu lupul şi cu vulturul, trei animale de pradă cunoscute pentru viteza şi forţa lor, care îi aduc victimei o moarte violentă.
În aroganţa şi cruzimea lui, Babilonul nu dă socoteală nimănui, nu dă semne de remuşcare şi nici nu oferă compensaţii. El încalcă ordinea elementară a vieţii create. Habacuc află că armata Babilonului va fi „toiagul” sau „nuiaua” prin care Dumnezeu Îşi va manifesta urgia (Isaia 10:5). Pedeapsa avea să vină în timpul vieţii lui (Habacuc 1:5). Toată această situaţie ridică noi întrebări legate de dreptatea divină.
Ce putem face pentru a învăţa să ne încredem în bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu, chiar dacă lumea pare a fi plină de răutate şi nedreptate? Care este singurul nostru loc de adăpost?
Cel neprihănit va trăi prin credinţă
În Habacuc 1:12-17, răspunsul pe care Dumnezeu i-l dă profetului ridică o întrebare şi mai tulburătoare: Lucrează Dumnezeu prin cei răi pentru a-i pedepsi pe cei care sunt mai neprihăniţi decât ei?
În versetul 17, Habacuc pune o întrebare cu privire la dreptatea divină. Nedumerirea lui este legată nu numai de starea de decădere a propriului popor, ci şi de faptul că patria sa avea să fie pedepsită prin intermediul unui alt popor mai rău. Păcatele lui Iuda îi erau cunoscute, dar, în pofida lor, poporul său şi, îndeosebi, oamenii neprihăniţi din mijlocul lui nu erau atât de răi ca păgânii din Babilon.
2. Ce speranţă ne este prezentată în Habacuc 2:2-4?
Acesta este unul dintre cele mai importante pasaje din Scriptură. Versetul 4, în special, exprimă esenţa Evangheliei şi este textul fundamental care se pare că a declanşat Reforma protestantă. Noi primim neprihănirea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos; neprihănirea lui Dumnezeu Însuşi este aşezată în dreptul nostru. Neprihănirea Sa devine neprihănirea noastră. Acest act poartă denumirea de îndreptăţire prin credinţă.
3. Cum au utilizat scriitorii Noului Testament Habacuc 2:4? Romani 1:17; Galateni 3:11; Evrei 10:38.
Frământat de aceste întrebări despre rău, neprihănire şi mântuire, Habacuc arată contrastul dintre cei credincioşi şi cei îngâmfaţi (vers. 4). Destinul acestor două categorii de oameni este determinat de purtarea lor: cei mândri vor cădea, pe când cei neprihăniţi vor trăi prin credinţă. În original, cuvântul ebraic pentru credinţă (’emuna) are sensul de „credincioşie”, „statornicie” şi „verticalitate”. Cel care trăieşte prin credinţă nu este mântuit prin faptele sale, dar faptele sale arată că el trăieşte prin credinţă. Credinţa sa este descoperită în fapte şi, astfel, el are făgăduinţa vieţii veşnice.
Pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului
4. Ce răspuns dă Dumnezeu la întrebarea profetului? Ce vaiuri şi ce făgăduinţe sunt rostite? Habacuc 2
Răspunsul pe care îl dă Dumnezeu la întrebarea lui Habacuc din capitolul 1:17 apare în capitolul 2 şi se continuă sub forma unui imn în care cel mândru este luat în derâdere. Prin cele cinci vaiuri (Habacuc 2:6,9,12,15,19) se subliniază ideea că soarta Babilonului este hotărâtă. Pedepsirea duşmanului va respecta principiul „măsură pentru măsură”. În final, ceea ce a făcut aceea i se va face. Duşmanul va lua locul victimei şi va culege ce a semănat, pentru că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit de fiinţele omeneşti îngâmfare (Galateni 6:7).
Spre deosebire de asupritor, care îşi primeşte în final pedeapsa de la Dumnezeu, cel neprihănit are făgăduinţa vieţii veşnice prin Hristos, indiferent de întâmplările prin care trece în această viaţă. Când descrie rămăşiţa credincioasă din timpul sfârşitului, cartea Apocalipsa foloseşte expresia „răbdarea sfinţilor” (Apocalipsa 14:12). Într-adevăr, cei neprihăniţi aşteaptă cu răbdare intervenţia divină, chiar dacă aceasta are loc abia la revenirea lui Isus.
5. Ce răspuns oferă Evrei 11:1-13 la întrebările noastre legate de providenţa şi dreptatea divină?
În esenţă, răspunsul lui Dumnezeu la întrebările lui Habacuc este o confirmare a prezenţei Sale statornice. Mesajul cărţii lui Habacuc şi, totodată, mesajul întregii revelaţii biblice este încrederea în prezenţa lui Dumnezeu şi bizuirea pe judecata Sa, în ciuda tuturor aparenţelor contrare. Credinţa în cărţile profeţilor înseamnă încredere în Domnul şi în caracterul Său neschimbător.
„Credinţa care i-a întărit pe Habacuc şi pe toţi cei sfinţi şi drepţi din zilele acelea de grea încercare era aceeaşi credinţă care îl susţine pe poporul lui Dumnezeu din zilele noastre. În ceasurile cele mai întunecate, în împrejurările cele mai descurajatoare, credinciosul creştin îşi poate ţine sufletul legat de Izvorul a toată lumina şi puterea. Zi de zi, prin credinţa în Dumnezeu, nădejdea şi curajul lui pot fi reînnoite.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 386, 387
Rememorarea dovezilor puterii lui Dumnezeu
6. Citeşte Habacuc 3. Ce face Habacuc? De ce este lucrul acesta important, date fiind circumstanţele grele şi întrebările dificile cu care se confruntă profetul?
Printr-o rugăciune cântată (Habacuc 3:19 u.p.), profetul mărturiseşte că acceptă căile lui Dumnezeu. El este pe deplin conştient de puterea Domnului şi Îi cere să Îşi aducă aminte de îndurările Sale atunci când pedepseşte. Cu reverenţă, profetul rememorează marile Sale lucrări din trecut şi îi cere izbăvirea. Habacuc pare să privească atât spre evenimentul exodului, cât şi spre ziua Domnului. Dorinţa sa cea mai mare este ca Domnul să-Şi manifeste puterea în situaţia în care el se găseşte.
Imnul din capitolul 3 descrie în imagini poetice eliberarea lui Israel din robia egipteană. Ceea ce s-a întâmplat în vremea exodului este o prefigurare a marii zile a judecăţii. Oamenii evlavioşi nu au de ce să se teamă de ziua Domnului, dar trebuie să aştepte, să persevereze şi să se bucure de speranţa pe care o au. De asemenea, imnul preamăreşte puterea, slava şi triumful lui Dumnezeu. Domnul este descris ca fiind suveranul întregului pământ. Descoperirea slavei Sale se aseamănă cu splendoarea răsăritului de soare (Habacuc 3:4).
Dumnezeu judecă popoarele asupritoare şi, în acelaşi timp, îi aduce poporului Său mântuire; El vine în carul Său de biruinţă (Habacuc 3:8). Puterea Sa nu lucrează întotdeauna în mod vizibil, dar omul credinţei ştie că Dumnezeu este cu el, orice s-ar întâmpla.
Habacuc ne invită să aşteptăm cu răbdare ziua Domnului, ziua mântuirii în care El îi va aşeza pe cei neprihăniţi pe pământ şi va umple pământul cu slava Sa. Prin cântece de laudă la adresa Domnului, cei credincioşi se încurajează unii pe alţii (Efeseni 5:19,20; Coloseni 3:16) să mediteze la lucrările lui Dumnezeu din trecut şi să spere într-un viitor glorios. Prin exemplul său, Habacuc ne arată cum putem rămâne tari, trăind cu această viziune.
Gândeşte-te la modul în care te-a condus Dumnezeu în trecut. Cum te ajută această meditaţie să îţi formezi obiceiul de a avea încredere în El şi în bunătatea Sa, indiferent ce îţi rezervă viitorul apropiat? De ce este important să privim spre viaţa veşnică viitoare?
Dumnezeu este tăria noastră
7. Ce manifestări ale puterii şi ale măreţiei lui Dumnezeu sunt prezentate la încheierea cărţii? Care este atitudinea profetului? Habacuc 3:17-19, vezi şi Filipeni 4:11. Cum putem avea şi noi o astfel de atitudine?
În încheierea cărţii sale (Habacuc 3:16-19), profetul descrie reacţia pe care a avut-o la descoperirea puterii şi a bunătăţii lui Dumnezeu. Rememorarea modului în care a intervenit Dumnezeu îi inspiră curaj în faţa atacurilor duşmanului. Sufletul îi este cuprins de teamă în timp ce aşteaptă ca pedeapsa lui Dumnezeu să cadă asupra poporului. Probabil că, în urma invaziei, smochinii şi măslinii, atât de valoroşi în Palestina vor fi distruşi; la fel, viţa-de-vie, grâul, oile şi vitele. Cu toate acestea, el îşi păstrează credinţa neştirbită, fiindcă L-a văzut pe Domnul în viziune.
Habacuc ştia din experienţele sale anterioare că Dumnezeu este întotdeauna credincios şi de aceea se încredinţează voii Sale (Habacuc 3:16-19). Circumstanţele nu îi sunt favorabile, însă el ia decizia de a-şi pune încrederea în Domnul şi în bunătatea Sa, oricât de disperată i s-ar părea situaţia.
Profetul aşteaptă cu credinţă, chiar dacă nu are niciun semn imediat al intervenţiei divine. Prin dialog, prin luarea în derâdere a duşmanului şi printr-un imn de laudă, el i-a învăţat pe credincioşii din toate secolele să îşi dezvolte o credinţă vie în Eliberator. I-a încurajat prin exemplul său să dialogheze cu Dumnezeu, să îşi verifice loialitatea faţă de El în vremuri de restrişte, să îşi întărească speranţa în El şi, totodată, să Îl laude.
Habacuc îşi încheie cartea cu o frumoasă atitudine de credinţă: oricât de grea ar fi viaţa, ne putem găsi bucuria şi tăria în Domnul. Mesajul subliniat iar şi iar este că trebuie să aşteptăm cu răbdare intervenţia divină atunci când trecem printr-o strâmtorare care pare să nu aibă sfârşit. Cât de relevantă este această temă pentru noi adventiştii de ziua a şaptea dat fiind că însuşi numele nostru exprimă credinţa în revenirea lui Isus?
Studiu suplimentar
Citiţi comentariile de mai jos şi discutaţi clarificările pe care le aduc mesajului cărţii lui Habacuc.
„Există un răspuns la întrebarea lui Habacuc. Este un răspuns exprimat nu în planul ideilor, ci în planul evenimentelor. Dumnezeu răspunde prin fapte, prin evenimente care vor avea loc, dar răspunsul nu poate fi exprimat în cuvinte. Răspunsul va veni cu certitudine – «dacă zăboveşte aşteaptă-[l]». Este adevărat, perioada aceasta de timp este greu de suportat; cel neprihănit este îngrozit de ceea ce vede. Dar la aceasta este dat marele răspuns: «Cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.» Şi de data aceasta, este un răspuns exprimat nu în planul ideilor, ci în planul existenţei. Pentru profet, credinţa înseamnă încredere în Acela în a cărui prezenţă calmul este o formă de cunoaştere.” – Abraham J. Heschel, The Prophets, p. 143
„Trebuie să cultivăm şi să încurajăm credinţa despre care au mărturisit prorocii şi apostolii – acea credinţă care se sprijină pe făgăduinţele lui Dumnezeu şi aşteaptă mântuirea la timpul şi în felul hotărâte de El. Cuvântul sigur al prorociei îşi va găsi împlinirea finală în arătarea glorioasă a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Timpul de aşteptare poate părea lung, sufletul poate fi apăsat de împrejurări descurajatoare, mulţi în care ne-am pus încrederea pot cădea pe cale, dar, împreună cu prorocul care s-a străduit să-l încurajeze pe Iuda într-o vreme de decădere fără egal, să spunem cu încredere: «Domnul este însă în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!» (Habacuc 2:20).” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 387, 388
Întrebări pentru discuţie
1. Prezintă pe scurt dialogul lui Habacuc cu Dumnezeu. Care era principala lui nemulţumire? Care a fost reacţia sa la răspunsurile date de Dumnezeu?
2. Este oare posibil ca, în ochii lui Dumnezeu, întrebările oneste şi chiar îndoielile să fie o atitudine religioasă mai plăcută decât o credinţă de suprafaţă? Argumentează-ţi răspunsul.
3. Toţi adventiştii de ziua a şaptea din generaţiile trecute au crezut că Hristos va reveni în timpul vieţii lor şi că vor vedea împlinirea finală a acestor frumoase făgăduinţe. Cum putem învăţa să ne păstrăm credinţa în timp ce aşteptăm revenirea Sa?
Ziua Domnului (Ţefania şi Naum)
Textul de memorat: „Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.” (Ţefania 2:3)
Gândul central: Judecata vine în mod sigur, dar harul şi mila se mai află încă la dispoziţia celor care le caută cu sinceritate.
Dacă am aşeza cărţile profeţilor în ordine cronologică, atunci cartea lui Ţefania ar trebui să apară între cărţile lui Isaia şi Ieremia. Ţefania a slujit în timpul domniei lui Manase, cel mai rău dintre regii lui Iuda, sprijinind lucrarea lui Ieremia, iar mai târziu, în timpul domniei lui Iosia, nepotul lui Manase, a contribuit alături de Ieremia la declanşarea unei redeşteptări.
În cuvântările sale, Ţefania condamna corupţia din societatea iudaică şi arăta spre nevoia de pocăinţă, bizuindu-se pe faptul că Dumnezeu, în dragostea Sa, încă îl mai chema pe poporul Său la smerenie şi credincioşie. Mesajul său conţinea două aspecte: un aspect îl constituia avertizarea cu privire la judecata iminentă şi universală (era inclus aici chiar şi poporul lui Dumnezeu), iar celălalt aspect era făgăduinţa că oamenii mântuiţi din toate naţiunile se vor alătura rămăşiţei lui Israel pentru a-I sluji Domnului şi pentru a se bucura de binecuvântările Sale. Studiul din săptămâna aceasta va arăta că mesajul lui Ţefania mai este relevant şi astăzi pentru cei care proclamă vestea speranţei în această lume căzută.
O zi de întuneric
Punctul central al mesajului lui Ţefania îl constituie venirea „zilei Domnului” (Ţefania 1:7). Pentru profeţii biblici, ziua Domnului desemnează momentul în care Dumnezeu intervine în activităţile omeneşti pentru a salva şi, în acelaşi timp, pentru a pedepsi. Majoritatea israeliţilor din vechime credeau că, în această zi, Domnul îl va elibera şi înălţa pe Israel şi va nimici naţiunile duşmane pentru totdeauna. Spre marea surprindere a ascultătorilor săi, profetul a declarat că ziua Domnului avea să fie o zi nefastă chiar şi pentru poporul lui Dumnezeu (Ţefania 1:1-5), din cauză că a păcătuit împotriva Lui (Ţefania 1: 17).
1. Compară Ţefania 1:14-18 cu Ioel 2:1-11 şi Amos 5:18-20. Ce tablou al „zilei Domnului” putem zugrăvi pe baza acestor pasaje?
Ţefania compară judecata iminentă cu ştergerea vieţii de pe faţa pământului din zilele potopului (Geneza 6-8). În Ţefania 1:2,3, ordinea în care sunt enumerate fiinţele care urmează să fie nimicite este inversă faţă de ordinea în care au fost create: oamenii, vitele, păsările cerului şi peştii mării (compară cu Geneza 1:20-27).
Profetul îi avertizează pe locuitorii ţării că nu vor putea să dea mită pentru a scăpa de judecată. Nici argintul, nici aurul nu îi va putea scăpa de mânia Domnului. Locuitorii Ierusalimului se complăceau în starea lor şi pretindeau că Dumnezeu nu va face nici bine, nici rău. Ei credeau că El nu va interveni cu nimic (Ţefania 1:12). Totuşi judecăţile divine au demonstrat că Dumnezeu intervine în mod activ pentru a-i asigura un viitor poporului Său credincios.
Din cartea lui Ţefania reiese clar că judecata lui Dumnezeu are atât un rol punitiv, cât şi unul corectiv. Domnul promite că îi va cruţa pe cei care Îl caută (Ţefania 2:3). Ziua Domnului înseamnă mai mult decât sfârşitul lumii; înseamnă aşezarea Împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu, care va dura veşnic.
Citeşte Ţefania 1:18. În ce situaţii din viaţă ai constat cât de adevărat este principiul exprimat aici? Din ce dificultăţi nu te-ar fi putut scăpa nici chiar toţi banii din lume?
Cei smeriţi din ţară
Ţefania 2:1-3 este un apel la pocăinţă. Distrugerea se află la un pas, dar, dacă se pocăieşte, poporul mai are încă timp să se ferească din calea nenorocirii. În ziua judecăţii, cei răi care nu se pocăiesc vor fi mistuiţi ca pleava. Şi în Psalmii 1:4, cei răi sunt asemănaţi cu pleava care piere.
Prin cuvintele: „Căutaţi pe Domnul”, Ţefania îi încurajează pe cei ce se smeresc înaintea lui Dumnezeu să rămână tari în credinţă. Profetul ne arată aici că a-L căuta pe Domnul este acelaşi lucru cu a căuta dreptatea şi smerenia. Atitudinea aceasta de pocăinţă este esenţială pentru a scăpa de pedeapsa iminentă.
2. Ţefania foloseşte pentru oamenii pocăiţi expresia „cei smeriţi din ţară” (Ţefania 2:3). Ce clarificări ale acestei expresii (tradusă în alte părţi prin „cei săraci/nenorociţi din ţară”) găsim în Matei 5:3; Psalmii 76:9; Isaia 11:4; Amos 8:4?
Cei smeriţi sunt cei care I-au rămas credincioşi lui Dumnezeu şi care sunt conduşi şi învăţaţi de El. Psalmistul declară: „Domnul este bun şi drept, de aceea arată El păcătoşilor calea. El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” (Psalmii 25:8,9). Cei smeriţi sunt îndemnaţi să se pregătească pentru judecata iminentă, căutându-L pe Domnul şi căutând dreptatea şi smerenia.
Cuvântul „poate” arată că exista posibilitatea ca oamenii smeriţi şi credincioşi să supravieţuiască. Supravieţuirea depinde în întregime de harul divin iar harul nu ar trebui luat niciodată ca un lucru care ni se cuvine. În faţa nenorocirii iminente, speranţa noastră de viaţă vine de la Dumnezeu, care e plin de îndurare. Domnul le-a promis un loc de scăpare tuturor celor care se încred în El (Ioel 3:16; Naum 1:7). În credinţa aceasta nu există nicio urmă de încredere în sine, de şiretenie sau de amăgire.
Nu există suflet în aparentă mai neputincios, dar în realitate mai de neînvins decât acela care îşi simte nimicnicia şi se bizuie cu totul pe meritele Mântuitorului. Prin rugăciune, prin studierea Cuvântului Său, prin credinţa în prezenţa Sa constantă, cea mai slabă fiinţă omenească poate trăi în legătură cu Hristos cel viu, iar El o va ţine cu o mână care nu-i va da drumul niciodată.” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 182
Ce experienţă ai avut până acum cu această făgăduinţă extraordinară? Cum poţi învăţa să ai această legătură strânsă cu Domnul?
O cetate coruptă
Un proverb chinezesc spune că locul cel mai întunecat din cameră este chiar cel de lângă lampă. Proverbul acesta descrie foarte bine starea morală a oraşului Ierusalim din vremea lui Ţefania.
Profetul anunţă sentinţa divină în dreptul popoarelor vecine cu Iuda (vezi Ţefania 2): la vest – Filistia, la est – Moab şi Amon, la sud – Cuş şi la nord-est – Asiria. Dar el nu se opreşte aici, ci trece la Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, pentru a arăta păcatele locuitorilor ei.
3. Citeşte Ţefania 3:1-5. Cine sunt cei condamnaţi aici? De ce? Cum a fost posibil ca poporul lui Dumnezeu, care a primit atâta lumină şi adevăr, să ajungă atât de corupt? Cum ne putem feri să ajungem în această stare?
În centrul preocupărilor lui Ţefania se află cetatea Ierusalim, capitala ţării. Vinovaţi de starea de degradare morală a cetăţii sunt chiar conducătorii ei. Corupţia este urmarea directă a faptului că ei nu şi-au îndeplinit rolul şi obligaţiile încredinţate (compară cu Ieremia 18:18; Ezechiel 22:23-30). Demnitarii din curţile regale sunt asemănaţi cu nişte „lei care răcnesc”, iar judecătorii ei, cu nişte „lupi de seară”. Nici situaţia din templu nu este mai bună, pentru că preoţii nu învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, iar profeţii nu spun adevărul.
„În timpul domniei lui Iosia, cuvântul Domnului a venit la Ţefania arătând lămurit urmările stăruirii în apostazie şi atrăgându-i atenţia bisericii adevărate la perspectiva glorioasă viitoare. Profeţiile lui cu privire la judecata care urma să vină asupra lui Iuda se aplică în aceeaşi măsură şi judecăţilor care vor cădea asupra lumii nepocăite la vremea celei de a doua veniri a lui Hristos.” – Ellen G. White Profeţi şi regi p. 389
Priveşte în jurul tău. Lumea noastră, oricât de ademenitoare, este sortită distrugerii. Nu trebuie neapărat să crezi în Biblie ca să îţi dai seama că lucrul acesta poate avea loc foarte uşor. De ce este Domnul singura noastră speranţă? Cum putem învăţa să ne bizuim mai mult pe El şi să nu ne încredem în lucrurile zadarnice şi efemere din lumea aceasta?
Cea mai mare bucurie a lui Dumnezeu
4. Ce afirmaţie găsim în Ţefania 3:17?
În ultima parte a cărţii sale (Ţefania 3:9-20), Ţefania trece de la tema mâniei la tema restaurării. Pedeapsa nu este ţelul ultim al lui Dumnezeu. Popoarele vor fi disciplinate, dar, după aceea, Îl vor chema pe Domnul împreună şi Îi vor sluji într-un gând. Buzele popoarelor vor fi curăţite pentru ca toţi să I se poată închina şi să Îl laude. Din Iuda va supravieţui un popor mic, dar smerit şi credincios, care va lua locul căpeteniilor mândre.
Lucrul cel mai important dintre toate este că Dumnezeu va locui în mijlocul poporului Său şi va îndrepta greşelile trecutului. Atunci, copiii Săi nu vor mai avea de ce să se teamă, pentru că Domnul va fi cu ei, va locui între ei. El va fi Eliberatorul şi Mântuitorul lor. „Vor paşte şi se vor odihni şi nimeni nu-i va tulbura” (Ţefania 3:13).
În mod normal, binecuvântările acestea ar trebui să stârnească bucuria copiilor lui Dumnezeu, dar profetul declară că Dumnezeu Se va bucura de ei. Dumnezeu, în dragostea Sa, strigă de veselie. Expresia „va tăcea în dragostea lui” din versiunea Cornilescu este redată în alte versiuni (NTR, NTV) astfel: „… te va linişti cu dragostea Lui.”
5. Cum descrie profetul Isaia bucuria lui Dumnezeu pentru poporul Său mântuit? Isaia 62:5; 65:19.
Marele Împărat, Războinicul divin Îşi va ocroti poporul şi îl va răzbuna. Îl va face părtaş la toate binecuvântările biruinţei Sale, biruinţă pe care a câştigat-o la cruce. Îi va înălţa pe cei smeriţi, iar în locul ruşinii, al suferinţei şi al înstrăinării le va da cinste, binecuvântare şi prezenţa Sa. Celor şchiopi şi izgoniţi li se va da întâietate, o temă care se află în centrul mesajului proclamat de Domnul Isus Hristos.
Domnul i-a oferit poporului Său o speranţă, chiar şi în acele circumstanţe dificile. Cum putem noi, adventiştii de ziua a şaptea, care credem în făgăduinţa celei de-a doua veniri a lui Isus, să învăţăm să trăim zi de zi cu această speranţă? Cum o putem păstra vie în sufletele noastre, în special în vreme de necaz, când tot ce ne oferă viaţa este numai suferinţă?
Răspunsul lui Dumnezeu la nedreptate
6. Citeşte cartea lui Naum. Ce versete ne vorbesc în mod special despre caracterul lui Dumnezeu? Cum putem aplica învăţăturile din Naum la evenimentele din timpul sfârşitului?
Profeţia lui Naum conţine Cuvântul lui Dumnezeu împotriva împărăţiilor lumii acesteia, simbolizate de cetatea Ninive. Privind la starea lumii, profetul a văzut mâna lui Dumnezeu lucrând împotriva Imperiului Asirian. El a anunţat că în curând Ninive, capitala lui, avea să fie distrusă, fără a-şi mai recăpăta vreodată faima de odinioară. Naum vorbea cu o încredere deplină fiindcă Îl cunoştea pe Dumnezeu şi, prin darul profeţiei (Naum 1:1), îi fusese arătat ce avea să se întâmple. Domnul nu avea să-i lase nepedepsiţi pe cei vinovaţi (Naum 1:3; Exodul 34:6,7).
Asirienii prădaseră multe popoare şi aveau o sete nepotolită după putere. Cruzimea lor era renumită. Ca un „brici” al Domnului (Isaia 7:20), ei răseseră de pe faţa pământului popoarele Învecinate. Dar, venise vremea ca briciul să fie rupt. Instrumentele prin care Dumnezeu Îşi aduce la îndeplinire judecăţile nu sunt scutite de judecată. Ninive nu mai există, dar mărturia profetică rămâne în picioare până astăzi. Ea ne aduce aminte că judecata divină, chiar dacă pare a zăbovi, nu poate fi oprită de nimic şi de nimeni.
Cu vreo sută de ani înainte de Naum, locuitorii cetăţii Ninive primiseră avertizarea lui Iona şi se pocăiseră, iar Dumnezeu le cruţase cetatea. Totuşi pocăinţa lor nu a fost de durată – au revenit repede la vechile practici. Multe ţări asuprite de ei au primit cu bucurie vestea căderii cetăţii Ninive. Un sol avea să aducă vestea bună (Isaia 52:7) că puterea Asiriei a fost nimicită împreună cu idolii ei. Poporul lui Dumnezeu putea să se închine iarăşi în pace (Naum 1:15).
Mânia Domnului este mare, dar mila Sa este şi mai mare. El îi ocroteşte pe cei care aşteaptă revărsarea îmbelşugată a bunătăţii Sale. Naum ne învaţă că Dumnezeu le poartă de grijă celor care au încredere în El, dar că îi va urmări pe vrăjmaşii Săi „până în întuneric”, „ca nişte valuri ce se varsă peste mal” (Naum 1:8). Aceste evenimente au fost conduse de o mână divină, Domnul hotărâse o zi de judecată şi pentru Ninive.
Profetul ne arată că Dumnezeu are o putere extraordinară. Toată lumea creată tremură înaintea Sa. El nu tolerează păcatul la nesfârşit. Pe de altă parte, El îi salvează pe cei care au încredere în El. Nu există teren neutru. Suntem fie de o parte, fie de cealaltă parte. „Cine nu este cu Mine”, spunea Isus, „este împotriva Mea” (Matei 12:30).
Studiu suplimentar
„Cu o precizie fără greş, Cel Infinit păstrează şi astăzi un raport al purtării popoarelor. În timp ce le oferă milă, prin chemări la pocăinţă, acest raport rămâne deschis, dar, atunci când cifrele ating un anumit nivel stabilit de Dumnezeu, începe lucrarea mâniei Sale. Raportul se închide. Răbdarea divină ajunge la capăt. Mila nu mai mijloceşte în favoarea lor.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 364 .
„Sub privirea lumilor necăzute şi a întregului univers, lumea va trebui să dea socoteală înaintea Judecătorului, chiar înaintea Aceluia pe care L-a condamnat şi răstignit! Ce zi a socotelilor va fi atunci! Va fi marea zi a răzbunării lui Dumnezeu. Atunci, Domnul Hristos nu va mai sta la bara de judecată a lui Pilat. Atunci, Pilat, Irod şi toţi cei care L-au batjocorit, L-au osândit, L-au respins şi L-au răstignit vor înţelege ce înseamnă să simţi mânia Mielului. Ei îşi vor vedea propriile fapte în adevăratul lor caracter.” – Idem, Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, p. 132
Întrebări pentru discuţie
1. Unii dintre concetăţenii lui Ţefania săvârşiseră fapte teribile împotriva Domnului şi împotriva semenilor lor, iar alţii se complăcea, în această situaţie. Care dintre aceste două păcate este mai grav în ochii lui Dumnezeu? Argumentează.
2. Revezi întrebarea de la finalul secţiunii de luni a studiului, unde apare acest citat: „Nu există suflet în aparenţă mai neputincios, dar, în realitate, mai de neînvins decât acela care îşi simte nimicnicia şi se bizuie cu totul pe meritele Mântuitorului.” Ce înseamnă „a te bizui cu totul pe meritele Mântuitorului”? Ce ne spun aceste cuvinte despre marele adevăr al mântuirii numai prin credinţa în Hristos? De ce considerăm că adevărul acesta este esenţa convingerilor noastre? Dacă nu ne bizuim pe meritele Sale, atunci pe meritele cui ne putem bizui?
3. De ce uităm atât de uşor cât de dependenţi suntem de Dumnezeu pentru tot ce avem? Cum ne putem feri de amăgirea că nu am fi dependenţi de El?
4. Meditează mai mult la ideea că Domnul strigă de veselie pentru poporul Său. De regulă, ne imaginăm pe noi cântând şi săltând de bucurie pentru Dumnezeu şi pentru ceea ce am primit de la El. Ce înseamnă faptul că El strigă de bucurie pentru noi? Cum e posibil aşa ceva, având în vedere starea jalnică în care ne găsim?
Dumnezeu pe primul loc (Hagai)
Textul de memorat: „Al Meu este argintul şi al Meu este aurul, zice Domnul oştirilor.” (Hagai 2:8)
Gândul central: Mesajul lui Hagai este simplu: Care sunt priorităţile tale şi de ce este atât de important să avem o ordine adecvată a priorităţilor?
Cartea lui Hagai este una dintre cele mai scurte cărţi din Biblie şi a fost scrisă într-o perioadă deosebit de grea din istoria lui Iuda. Exilaţii se întorseseră din Babilon de aproape douăzeci de ani, dar se părea că uitaseră motivul pentru care reveniseră în ţară. Templul lui Dumnezeu zăcea în ruine, în timp ce ei îşi dedicau toate energiile construirii propriilor case.
În aceste condiţii, profetul i-a îndemnat să se uite cu atenţie la căile lor. Mesajul lui era simplu şi logic: deşi munceau din greu, nu câştigau mai nimic şi totul se datora unei ordini greşite a priorităţilor. Era necesar să-L aşeze pe Dumnezeu pe primul loc în tot ce făceau. Isus Însuşi a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).
Şi noi riscăm să ne lăsăm atât de prinşi în lupta pentru supravieţuire, încât să uităm că prioritatea noastră numărul unu trebuie să fie împlinirea voinţei lui Dumnezeu.
Semănaţi mult şi strângeţi puţin
1. Ce problemă este descrisă în Hagai.1:1-11? Care erau cauzele? Cum putem aplica acest principiu la situaţia noastră? Ne facem şi noi vinovaţi de neglijenţă?
„Timp de peste un an, templul a fost neglijat şi aproape uitat. Oamenii stăteau la casele lor şi se luptau să-şi asigure prosperitatea vremelnică, dar situaţia lor era de plâns. Cu toate că au lucrat cu toată puterea, n-au prosperat. Chiar şi elementele naturii păreau să comploteze împotriva lor. Deoarece lăsaseră templul în paragină, Domnul le-a trimis o secetă distrugătoare peste ogoare. Dumnezeu le dăruise din belşug roade pe câmp şi în grădini, grâu, must şi untdelemn, ca dovadă a bunăvoinţei Sale dar din cauză că ei folosiseră în mod egoist aceste daruri bogate, binecuvântările le-au fost retrase.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 573
Hagai le-a arătat iudeilor situaţia în care se găseau. Munca în zadar era unul dintre blestemele care veniseră ca urmare a încălcării legământului cu Dumnezeu (Leviticul 26:16,20). Atâta timp cât nu acordau atenţie acestei priorităţi, ei nu se puteau bucura de prosperitate.
Hagai avea un mare zel pentru Templul Domnului şi visul lui era ca poporul să termine cât mai repede reconstruirea. Însă visul lui venea în conflict direct cu starea de mulţumire a celor cărora le păsa mai mult de confortul personal decât de templu. Marea preocupare a lui Hagai era Templul Domnului, dar oamenii erau mai preocupaţi de casele lor.
Prin lucrarea lui Hagai, Domnul dorea să îi facă pe copiii Săi sensibili la preocupările Sale. Dumnezeu nu putea fi onorat aşa cum se cuvenea, atâta vreme cât casa Lui era în paragină. Templul din Ierusalim era simbolul prezenţei divine în mijlocul omenirii căzute. Era semnul vizibil care îi arăta lumii întregi că numai Domnul este Dumnezeul cerului şi al pământului. Cum mai puteau copiii lui Israel să dea mărturie despre El, atâta timp cât casa care Îl reprezenta pe El (vezi Ioan 2:19; Matei 26:61) şi întregul Plan de Mântuire era lăsată în paragină? Atitudinea lor faţă de templu era, de fapt, semnul unei probleme spirituale mai profunde: şi nu mai erau conştienţi de misiunea care le revenea în calitate de popor al Domnului.
Există aici o avertizare şi pentru noi?
Cea mai mare făgăduinţă a lui Dumnezeu
2. Cum a răspuns poporul la solia lui Hagai? De ce era importantă unitatea pentru a duce la bun sfârşit lucrările? Hagai 1:12-14
De data acesta, conducătorii şi poporul primesc imediat cuvântul din partea Domnului. Ei fac pregătiri, strâng materialele necesare şi reiau lucrul la templu după numai trei săptămâni. Pe parcursul săptămânii următoare, ridică altarul şi restabilesc serviciile de închinare (Ezra 3:1-6). În mai puţin de cinci ani, templul este refăcut.
Împărăţia lui Dumnezeu nu înseamnă doar lucruri materiale, dar cartea lui Hagai ne arată că Dumnezeu Se foloseşte de lucrurile materiale (de exemplu, de clădiri) în scopuri spirituale.
Dacă succesul unui profet ar fi dat de promptitudinea cu care este primită solia sa, atunci Hagai este unul dintre profeţii cu cel mai mare succes. Cuvântările sale îi pun pe oameni în mişcare. În numai o lună, lucrările la templu sunt reluate, iar poporul primeşte asigurarea că Domnul Însuşi va ajuta.
Hagai 1:12-14 descrie reacţia conducătorilor şi a poporului la solia profetului. Cu toţii au ascultat glasul Domnului, recunoscând că El vorbea prin Hagai. Ei „s-au temut de Domnul” (vers. 12) şi au dovedit acest lucru prin faptul că I-au adus închinare şi I-au acordat atenţia cuvenită. În aceste noi condiţii, Hagai le-a transmis un alt cuvânt din partea Domnului: „Eu sunt cu voi” (vers. 13). În clipa în care poporul a luat hotărârea de a asculta de Domnul, în locul cuvintelor de mustrare au venit cuvinte de încurajare. Prezenţa Sa în mijlocul lor îi asigura că aveau să primească toate celelalte binecuvântări. Afirmaţia: „Eu sunt cu tine” ne trimite cu gândul la făgăduinţele legământului pe care Dumnezeu le făcuse pe vremea patriarhilor şi pe vremea lui Moise (Geneza 26:3; Exodul 3:12; Numeri 14:9).
Cea mai mare împlinire a făgăduinţei „Eu voi fi cu voi” este întruparea Domnului Isus (vezi Isaia 7:14; Matei 1:23; 28:20). Meditează la ideea că Isus, Creatorul şi Susţinătorul acestui univers, a trăit în mijlocul nostru. Ce ne spune acest fapt despre valoarea noastră, deşi suntem nişte fiinţe atât de mici într-un univers atât de mare? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul în cadrul Şcolii de Sabat.
Nu vă temeţi!
3. Ce evenimente sunt prezentate în Hagai 2:1-5?
La circa o lună după începerea lucrărilor la templu, Dumnezeu i-a trimis un cuvânt de încurajare rămăşiţei care, deşi nu avea resurse corespunzătoare, luase hotărârea de a reconstrui Casa Domnului potrivit îndemnului profeţilor. Hagai i-a întrebat mai întâi pe bătrânii din popor cum li se părea templul reconstruit de ei faţă de templul care existase înaintea exilului. Răspunsul era evident: templul al doilea nu se ridica la splendoarea celui dintâi. Probabil că poporul era descurajat că nu putea construi un templu la fel de frumos ca al lui Solomon, dar profetul i-a încurajat pe cei ce formau rămăşiţa să continue lucrările, pentru că Duhul lui Dumnezeu era cu ei. El i-a chemat să fie tari şi să lucreze mai departe, fiindcă Domnul oștirilor era în mijlocul lor. Îndemnurile sale se aseamănă cu cele date lui Iosua după moartea lui Moise (Iosua 1:5-9). Nevoia lor de credinţă era cu atât mai mare, cu cât resursele lor erau mai puţine şi mai neînsemnate. Hagai a declarat că, în final, slava celui de-a doilea templu avea să o întreacă pe a celui dintâi. Făgăduinţa aceasta s-a împlinit atunci când a venit Acela care era mai mare decât templul (Matei 12:6).
Prezenţa Duhului Sfânt în mijlocul lor era o confirmare a continuităţii domniei lui Dumnezeu peste Israel. Acelaşi Duh care îi călăuzise pe Moise şi pe bătrâni şi care trimisese prin profeţi solii inspirate Se afla în mijlocul rămăşiţei. Evlavia cu care au răspuns conducătorii şi poporul era o dovadă a reformei spirituale care avusese loc. Duhul realiza lucrarea de reînnoire şi de apropiere a lor de Dumnezeu. De asemenea, prezenţa Sa garanta primirea unor binecuvântări îmbelşugate. Profetul i-a încurajat să aştepte împlinirea deplină a făgăduinţelor divine.
Hagai a vestit Cuvântul Domnului unui popor care a cunoscut vicisitudinile vieţii şi dezamăgirea dată de neîmplinirea speranţei. El îndreaptă atenţia oamenilor spre Dumnezeu, care, este credincios şi care are încredere că ei vor fi cetăţeni responsabili ai Împărăţiei Sale, stăruind în fapte bune şi găsind, astfel, adevăratul scop şi sens al vieţii.
Un tânăr de 35 de ani, care nu mai credea în Dumnezeu, a scris o scrisoare de adio de 1 900 de pagini înainte de a-şi pune capăt vieţii. Printre altele, el spunea: „Fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare emoţie revine la o singură problemă fundamentală: viaţa nu are niciun sens.” Cum reuşesc credinţa noastră şi dispoziţia noastră de a asculta de Dumnezeu să dea sens vieţii noastre?
Dorinţa tuturor popoarelor
4. Citeşte Hagai 2:6-9. Ce făgăduinţă este dată aici? Cum s-a împlinit ea?
„«Încă puţină vreme şi voi clătina încă o dată cerurile şi pământul, marea şi uscatul; voi clătina toate neamurile; comorile tuturor neamurilor (Dorinţa tuturor popoarelor – NIV; KJV) vor veni, şi voi umple de slavă Casa aceasta», zice Domnul oştirilor” (Hagai 2:6,7).
Prin Hagai, Dumnezeu a anunţat că urma să aibă loc o mare zguduire a popoarelor în ziua Domnului, când templul avea să se umple de prezenţa divină. Profetul i-a chemat pe contemporanii lui să nu mai privească la adversităţile prin care treceau şi la sărăcia lor, ci la strălucirea Împărăției lui Dumnezeu spre care arăta templul.
Motivul principal pentru care poporul îşi dorea ca noul templu din Ierusalim să fie deosebit de frumos era acela de a-l face vrednic de prezenta lui Dumnezeu. Totuși, potrivit acestui pasaj, Domnul era dispus să locuiască şi într-un templu mai puţin frumos, pe care să-l înfrumuseţeze prin însăşi prezenţa Sa. Poporul nu avea de ce să se frământe cu gândul că nu va avea resursele necesare pentru a susţine reconstruirea lui. Toate comorile sunt ale lui Dumnezeu, iar El promisese să locuiască în templul cel nou. Domnul Însuşi avea să îi dea frumuseţe.
„Când poporul se străduia să-şi facă partea şi căuta o reînnoire a harului lui Dumnezeu în inimă şi viaţă, solii după solii au fost date prin Hagai şi Zaharia, cu asigurarea că această credinţă avea să fie răsplătită bogat, iar cuvântul lui Dumnezeu cu privire la slava viitoare a templului, ale cărui ziduri se înălţau nu avea să rămână neîmplinit. Chiar în această clădire urma să Se arate, la împlinirea vremii, Dorinţa tuturor popoarelor, ca Învăţător şi Mântuitor al omenirii.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 577.
Dumnezeu a făgăduit că slava celui de-al doilea templu avea să fie mai mare decât slava celui dintâi. Dar slava aceasta nu se referea la frumuseţea lui, ci la faptul că Isus Însuşi avea să-l onoreze cu prezenţa Sa. În acest sens, templul lor avea să fie mai important decât Templul lui Solomon.
Citeşte Evrei 8:1-5. Templul pământesc, oricât de frumos, nu era decât o „umbră”, o ilustrare a Planului de Mântuire. Gândeşte-te că Domnul Isus slujeşte chiar acum în favoarea noastră în „adevăratul cort”, ridicat de Dumnezeu, nu de om. Cum putem învăţa să apreciem mat mult importanţa sanctuarului în Planul de Mântuire?
O pecete a Domnului
5. Ce făgăduinţă este dată în Hagai 2:23?
Ultimele două solii din partea Domnului sunt primite de Hagai într-o singură zi, cea de-a doua venind în completarea celei dintâi (Hagai 2:22,23). Aici Domnul avertizează asupra distrugerii împărăţiilor şi popoarelor în ziua judecăţii Sale. Însă tot în ziua judecăţii, Robul Domnului avea să îndeplinească lucrarea Sa de mântuire: „… te voi lua şi te voi păstra [te voi face – NTR] ca pe o pecete.” Făgăduinţa aceasta se va împlini în mod plenar abia la a doua Sa venire.
Zorobabel, conducătorul politic al ţării, este asociat aici cu împăratul David. El era descendentul lui, fiind nepotul regelui Ioiachin şi moştenitorul legitim al tronului după robia babiloniană. În timpul împăratului persan Darius cel Mare, a ocupat funcţia de guvernator al lui Iuda şi a fost forţa conducătoare din spatele activităţii de reconstruire a Templului din Ierusalim. Iosua, marele-preot din această perioadă, a avut şi el o contribuţie importantă la reconstruirea templului.
Profetul a declarat că Zorobabel avea să fie făcut o „pecete”, un obiect care reprezenta dovada autorităţii regale, dar şi a calităţii de proprietar. Aşa cum regele imprima pe un act oficial însemnul său cu ajutorul unui inel cu sigiliu, tot la fel Domnul avea să imprime pe întreaga lume însemnul Său prin intermediul lucrării Robului Său. Fără îndoială că Zorobabel a avut un rol esenţial în reconstruirea templului, dar nu el a fost cel care a împlinit toate făgăduinţele făcute de Dumnezeu prin Hagai. Scriitorii inspiraţi ai Evangheliilor arată către persoana şi lucrarea lui Isus Hristos, fiul lui David şi al lui Zorobabel, ca împlinire desăvârşită a tuturor făgăduinţelor mesianice din Biblie.
6. Citeşte Luca 24:13-17, insistând în mod special asupra cuvintelor adresate de Domnul Hristos celor doi ucenici. Ce mesaj important le transmite El aici? Ce ne spun cuvintele Sale despre importanţa cunoaşterii profeţiilor din Vechiul Testament? De ce sunt ele relevante şi pentru creştinii de astăzi?
Studiu suplimentar
„Dar chiar şi acest ceas întunecat nu era fără nădejde pentru aceia care îşi puseseră încrederea în Dumnezeu. Hagai şi Zaharia au fost ridicaţi ca profeţi pentru a face faţă crizei. Prin mărturii mişcătoare, aceşti soli rânduiţi de Domnul i-au descoperit poporului cauza necazurilor lui. Lipsa prosperităţii vremelnice era urmarea faptului că ei nu puseseră interesele lui Dumnezeu pe primul plan, au declarat profeţii. Dacă israeliţii L-ar fi onorat pe Dumnezeu, dacă I-ar fi arătat respectul şi cinstea cuvenită, făcând din construirea casei Sale prima lor preocupare, ei ar fi chemat prin aceasta prezenţa şi binecuvântarea Sa.” – Profeţi şi regi, p. 573, 574
„Templul al doilea nu era onorat cu norul slavei lui Iehova, ci cu prezenţa vie a Aceluia în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii, care este Dumnezeu Însuşi manifestat în trup. «Dorinţa tuturor popoarelor» venise fără îndoială în templul Său atunci când Omul din Nazaret învăţa şi vindeca în curţile sfinte. Prin prezenţa lui Hristos, şi numai prin aceasta, cel de-al doilea templu îl întrecea în slavă pe primul.” – Tragedia veacurilor, p. 24
Întrebări pentru discuţie
1. Prezentaţi răspunsul la întrebarea de la secţiunea de marţi. Meditaţi la implicaţiile venirii lui Isus şi ale jertfei Sale. Ce înseamnă aceste evenimente pentru valoarea noastră personală? Ce deosebiri există între concepţia despre om bazată pe aceste adevăruri şi concepţia evoluţionismului ateist, atât de răspândită în multe părţi ale lumii?
2. Isaia vorbeşte despre împăratul mândru al Babilonului care, prin puterea sa, făcea „să se cutremure pământul şi zguduia împărăţiile”. Prin ce diferă acestea de clătinarea pământului şi de răsturnarea împărăţiilor care va avea loc în ziua Domnului, potrivit profetului Hagai?
3. De multe ori israeliţii de odinioară nu au ascultat cuvântul trimis de Dumnezeu prin profeţii Săi. Pregătiţi-vă să le împărtăşiţi membrilor grupei câteva moduri prin care poporul lui Dumnezeu de astăzi se împotriveşte cuvântului trimis de Domnul.
4. Biblia arată clar că vechiul templu şi sistemul lui de jertfe şi-au pierdut valoarea o dată pentru totdeauna după moartea Domnului Isus. În comparaţie cu sanctuarul pământesc, ce aspecte în plus ne descoperă Evrei 8 şi 9 referitor la lucrarea Domnului Hristos?
Viziunile speranţei (Zaharia)
Textul de memorat: „În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, vă veţi pofti unii pe alţii sub viţă şi sub smochin.” (Zaharia 3:10)
Gândul central: Israel îşi primise pedeapsa pentru păcatele lui, dar venise timpul să se întoarcă din nou la Dumnezeu, să refacă relaţia cu El, potrivit făgăduinţelor Sale.
Pe zidul unui vechi castel din Europa centrală se poate vedea următoarea inscripţie în limba latină: Dum spiro, spero! Ea înseamnă: „Cât timp respir, sper!” Expresia aceasta redă în numai câteva cuvinte solia transmisă de Zaharia. La aproape douăzeci de ani după întoarcerea poporului lui Dumnezeu din robia babiloniană, entuziasmul de la început a dispărut şi s-a instalat descurajarea. Oamenii au început să se întrebe dacă Dumnezeu mai era prezent în mijlocul lor.
Zaharia, al cărui nume înseamnă „Domnul Îşi aduce aminte”, şi-a început activitatea de profet la câteva luni după Hagai (Hagai 1:1; Zaharia 1:1). El a aflat despre planurile divine pentru vremea aceea şi pentru vremea viitoare prin intermediul mai multor viziuni. Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu avea să vină în curând, dar apelul profetului era ca poporul să Îi slujească Domnului atunci. O bună parte a cărţii sale este dedicată tocmai acestui subiect. În studiul pentru săptămâna aceasta şi în cel al săptămânii viitoare, ne vom îndrepta atenţia spre ceea ce ne-a descoperit Domnul prin Zaharia.
Cuvinte de mângâiere
1. Care este mesajul principal din Zaharia 1? Opreşte-te în mod special asupra versetului 3. Ce îndemn este dat aici?
Sfârşitul exilului babilonian şi întoarcerea în patrie le-au adus iudeilor multă bucurie, dar şi multă îngrijorare. Aveau ei să ajungă cu bine în ţara lor sau aveau să fie hărţuiţi din nou de duşmani? Le iertase Dumnezeu necredincioşia sau aveau să fie pedepsiţi în continuare din cauza ei? Ce avea Dumnezeu în plan cu ei şi cu celelalte popoare?
În viziunea lui Zaharia, îngerul Domnului vine să mijlocească pentru Iuda şi pune în versetul 12 întrebarea: „Până când?” În Biblie, această întrebare este adresată de obicei de popor atunci când trece printr-un necaz şi cere ajutorul Domnului (Psalmii 74:10; Isaia 6:11; Daniel 8:13). În acest context, răspunsul conţine vorbe bune şi de mângâiere şi este oferit îngerului interpret care, la rândul său, îl transmite profetului.
Îngerul îi spune apoi lui Zaharia să vestească faptul că Domnul era „plin de o mare gelozie” pentru Ierusalim (Zaharia 1:14). Cuvântul „gelozie” poate avea conotaţii negative, dar în Biblie poate face referire şi la dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu Îşi iubea poporul şi Se aştepta la credincioşie din partea lui.
Pe de altă parte, îngerul îi spune că Domnul era „plin de o mare mânie” faţă de popoarele care s-au purtat cu atâta barbarie faţă de poporul Său. În esenţă, acuzaţia adusă popoarelor este aceea că au depăşit limitele disciplinei pe care El a vrut să o aplice poporului Său şi i-au tratat cu o cruzime exagerată pe prizonierii de război.
Dumnezeu a fost într-adevăr mânios pe iudei, dar le promite că îi va mângâia. Zaharia este trimis să le dea vestea că intenţia Sa era să Se întoarcă spre Ierusalim cu milă, să mângâie poporul (vezi Isaia 40:1) şi să-Şi verse mânia asupra duşmanilor Săi. Ierusalimul avea să fie rezidit şi avea să fie iarăşi cetatea Domnului.
Reciteşte Zaharia 1:3. Cum putem „să ne întoarcem” la Domnul?
Domnul vine
2. Ce viziune şi ce făgăduinţă sunt prezentate în Zaharia 2:4.5.8.10?
Aici este consemnată o viziune despre Ierusalimul rezidit, care avea să fie atât de plin de oameni, încât porţile lui aveau să rămână deschise tot timpul. El avea să atragă popoare fără număr, făgăduinţă care la data aceea părea aproape incredibilă. În versetul 10, locuitorii Ierusalimului sunt îndemnaţi să strige de veselie şi este prezentat şi motivul: Domnul avea să vină şi să locuiască în mijlocul lor.
Întoarcerea Domnului în casa Sa reconstruită este un motiv de recunoştinţă pentru cei veniţi din exil. Ierusalimului, locaşul marelui Împărat, îi este dat aici un nume de alint: „fiica Sionului”. În lumina viitorului său glorios, Ierusalimul este îndemnat să se bucure, pentru că Domnul Însuşi va avea grijă de locuitorii lui. Oricine s-ar fi atins de ei, se atingea de lumina ochilor Săi (vers. 8).
Apoi, profetul declară că, în ziua Domnului, multe popoare se vor alătura poporului Său şi vor intra în legământ cu El. Planul Său iniţial a fost ca popoarele învecinate să observe binecuvântările şi prosperitatea lui Israel, urmare a faptului că I se închină Dumnezeului adevărat, şi să se alipească şi ele de Domnul. Acest plan avea să se împlinească atunci când rămăşiţa lui Israel şi popoarele credincioase aveau să alcătuiască un singur popor şi Domnul Însuşi să locuiască în mijlocul lui. Evenimentul acesta avea să fie o împlinire a făgăduinţei primite de Avram şi Sara că toate popoarele pământului aveau să fie binecuvântate prin urmaşii lor (Geneza 12:1-3).
3. Când şi cum s-a împlinit această profeţie? Romani 15:9-18; Efeseni 3:1-8.
Prin profeţia lui Zaharia, Dumnezeu nu anunţă distrugerea popoarelor, ci includerea lor în poporul ales. Evenimentul acesta viitor avea să aibă loc ca urmare a iniţiativei Sale. Spre el au privit cu nerăbdare mulţi profeţi biblici.
Isus Hristos i-a încredinţat bisericii misiunea de a duce în toată lumea vestea bună a mântuirii, care poate fi găsită în Isus de oricine Îl primeşte ca Mântuitor. Pavel numeşte acest plan al Domnului „taina ţinută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:25).
Ce impact ar trebui să aibă concepţia noastră că Evanghelia este pentru toţi oamenii asupra modului în care trăim? Cât din viaţa noastră, din timpul nostru şi din gândurile noastre ar trebui dedicate misiunii de a duce în lume adevărurile minunate pe care le-am primit?
Dispoziţia Domnului de a ierta
4. Citeşte Zaharia 3. Ce referiri se fac aici la Evanghelie?
Cu excepţia capitolului 53 din Isaia, niciun alt pasaj din Vechiul Testament nu dezvăluie în mai mare măsură ca acesta adevărul că mântuirea este numai prin credinţă. În această viziune, marele-preot Iosua trebuie să dea socoteală pentru acuzaţiile aduse de Satana. Acuzaţiile sunt valabile şi în dreptul întregului popor pe care Iosua îl reprezintă. Numele Iosua înseamnă „Domnul mântuieşte” (Matei 1:21) şi este o altă scriere a numelor proprii Iehoşua, Ieşua sau Iosua, din care provine şi numele Isus.
Textul spune că Satana stă la dreapta lui Iosua. În Biblie, poziţia aceasta exprimă ideea de apărare şi de protecţie. Psalmistul spune: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei. Când este El la dreapta mea, nu mă clatin” (Psalmii 16:8; vezi şi Psalmii 44:3). Însă aici, Satana face exact opusul (Psalmii 109:6). În timp ce Iosua mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru popor, Satana îl acuză, scoţându-i la iveală păcatele.
Domnul respinge acuzaţiile, amintindu-i acuzatorului că El l-a ales deja pe Iosua şi că poporul Său a suferit deja pedeapsa deplină. Iosua şi rămăşiţa poporului au fost scoşi din robia lungă a Babilonului cum este scos un tăciune din jar (vezi Amos 4:11).
La porunca îngerului Domnului, Iosua este dezbrăcat de hainele murdare, simbolul păcatelor poporului, este spălat şi îmbrăcat în haine noi, de sărbătoare, simbol al mântuirii şi al neprihănirii. În final, Iosua primeşte îndemnul de a împlini voia lui Dumnezeu şi de a umbla în căile Sale, pentru a se putea bucura de multele Sale binecuvântări.
„Marele-preot nu se poate apăra nici pe sine şi nici pe Poporul său de acuzaţiile lui Satana. El nu pretinde că Israel este nevinovat. Îmbrăcat în haine murdare, care simbolizează păcatele copiilor lui Israel pe care el le poartă ca reprezentant al lor, Iosua stă înaintea Îngerului, mărturisind vinovăţia lor, dar arătând spre pocăinţa şi umilinţa lor şi încrezându-se în mila unui Răscumpărător care iartă păcatele. Prin credinţă, el cere împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 583, 584.
Între făgăduinţele acestea, este şi cea referitoare la atribuirea neprihănirii Domnului Hristos.
Gândeşte-te cum ar fi să stai înaintea lui Dumnezeu îmbrăcat în haine murdare. Ce mare speranţă găsim în acest pasaj? Cum ne putem însuşi această speranţă şi cum putem demonstra că o avem în sufletul nostru?
Nu prin puterea omului
5. Citeşte Zaharia 4. Ce făgăduinţă îi este dată poporului aici?
Zaharia vede un sfeşnic alimentat cu untdelemnul produs de doi măslini. Imaginea ne duce cu gândul la sfeşnicul de la sanctuarul din pustie (Exodul 25:31-40). Cele şapte candele ale sfeşnicului sunt dispuse de jur împrejurul unui vas mare cu untdelemn.
Vasul acesta este simbolul puterii manifestate de Dumnezeu prin Duhul Său, iar candelele care dau multă lumină sunt un simbol al prezenţei divine neîntrerupte, care alungă întunericul. După cum uleiul se scurge din măslini direct în vasul sfeşnicului, fără ca omul să intervină, tot la fel puterea de la Dumnezeu vine în mod constant şi în măsură suficientă şi nu are nevoie de intervenţia omului.
Mesajul viziunii date de profet este acela că Templul din Ierusalim avea să fie reconstruit în curând. Nu eforturile omului, ci Duhul lui Dumnezeu garantează încheierea lucrării de refacere, în pofida obstacolelor care, în ochii lucrătorilor, păreau a se înălţa ca un „munte mare” (vers. 7).
Poziţia lui Zorobabel nu avea să egaleze niciodată autoritatea şi puterea regală a strămoşilor lui David şi Solomon. Din punct de vedere omenesc, eforturile şi resursele de care dispuneau lucrătorii erau cu totul insuficiente. Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune că Împăratul nu este salvat prin mărimea armatei lui, nici viteazul nu este izbăvit prin mărimea puterii lui (Psalmii 33:16). Domnul le spune conducătorilor că fiecare aspect al slujirii lor Îi poate da slavă numai când sunt conduşi de Duhul Său.
În acest pasaj profetic, ne este descoperit un principiu important care merită ţinut minte: Dumnezeu ne încredinţează anumite misiuni care pot să ni se pară grele, dar El Îşi va împlini planul prin lucrarea Duhului Său (vezi Filipeni 2:13; 4:13). Prin Duhul Său, El ne dă puterea de a face tot ce ne-a cerut. Succesul nu este dat de puterea sau de tăria omului, ci de lucrarea Domnului prin cei care se lasă folosiţi de El.
Citeşte cu atenţie Zaharia 4:6. De ce este important să nu uităm că suntem total dependenţi de Dumnezeu? Ce se întâmplă atunci când uităm că tot ce avem şi tot ce putem face se datorează Domnului şi puterii Sale care Lucrează în şi prin noi?
Desfiinţarea postului din luna a cincia
În cel de-al doilea al an al slujirii lui Zaharia, a venit la Ierusalim o delegaţie din Betel pentru a le pune preoţilor şi profeţilor o întrebare (Zaharia 7:1-3) legată de un obicei împământenit în perioada robiei babiloniene: un post în luna a cincia pentru a deplânge distrugerea templului (2 Împăraţi 25:8,9). Alte posturi importante erau ţinute în luna a patra, în luna a şaptea şi în luna a zecea (Zaharia 8:19). În luna a patra era comemorată străpungerea zidului Ierusalimului (Ieremia 39:2). Postul din luna a şaptea, în care se sărbătorea Ziua Ispăşirii, era singurul post poruncit de Dumnezeu prin Moise (vezi Leviticul 16). În luna a zecea, poporul deplângea asedierea Ierusalimului (Ieremia 39:1). Totuşi, în momentul acela, exilul se încheiase, templul era aproape reconstruit şi oamenii se întrebau dacă mai era necesar să postească în luna a cincia.
6. Care este răspunsul pe care îl dă Domnul? În ce privinţe sunt valabile cuvintele acestea şi în dreptul nostru? Zaharia 7:8-14
Răspunsul dat de Dumnezeu prin Zaharia cuprinde două aspecte. În primul rând, poporul să nu uite trecutul ca să nu-l repete. Domnul îi avertizase pe strămoşii lor că aştepta din partea lor o viaţă de credinţă şi de ascultare. Exilul a fost pedeapsa pentru răzvrătirea lor persistentă. De aceea, poporul este chemat să înveţe din greşelile trecutului. În al doilea rând, Domnului nu-I place să-i vadă pe oameni suferind de foame. Atunci când ţin post şi se smeresc înaintea Sa, trebuie să dea dovadă de pocăinţă şi de smerenie în tot ce fac. A posti pentru a te autocompătimi este o pierdere de timp şi de energie. Postul ar trebui să însemne, printre altele, înlăturarea eului din calea slujirii semenilor. „Adevăratul spirit al postului şi al rugăciunii este spiritul în care mintea, inima şi voinţa Îi sunt predate lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Dietă şi hrană, p. 189
Prin ce atitudini şi obiceiuri ajungem să transformăm unele practici religioase bune (de exemplu, postul şi rugăciunea) în înlocuitori pentru viaţa creştină autentică? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul în cadrul grupei.
Studiu suplimentar
„Satana ştie că aceia care cer de la Dumnezeu iertare şi har le vor primi. De aceea, el le pune păcatele înainte ca să-i descurajeze. El caută mereu ocazii să se plângă împotriva acelora care încearcă să asculte de Dumnezeu. El caută să facă să pară coruptă chiar slujirea lor cea mai bună şi cea mai vrednică de primit. Prin planuri nenumărate, foarte subtile şi nemiloase, se străduieşte să obţină condamnarea lor.
În propria putere, omul nu poate face faţă acuzaţiilor vrăjmaşului. El stă înaintea lui Dumnezeu în haine mânjite de păcat, mărturisindu-şi vinovăţia. Dar Isus, Apărătorul nostru, prezintă o rugăciune eficientă în favoarea tuturor acelora care, prin credinţă şi pocăinţă, şi-au predat Domnului viaţa pentru a fi păzită. El le susţine cauza şi, prin argumentele puternice ale Calvarului, îl biruie pe învinuitorul lor. Ascultarea Sa desăvârşită de Legea lui Dumnezeu I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, iar El cere de la Tatăl Său milă şi împăcare pentru omul vinovat. El Îi spune învinuitorului poporului Său: «Domnul să te mustre, Satano! Aceştia sunt răscumpăraţi cu sângele Meu, tăciuni scoşi din foc.» Iar acelora care se încred în El cu tărie le dă asigurarea: «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare» (Zaharia 3:4).” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 586, 587
Întrebări pentru discuţie
1. Citiţi fragmentul din Ellen G. White notat mai sus. Cum lămureşte el marele adevăr al mântuirii prin credinţă? Cum putem găsi speranţă şi mângâiere în aceste cuvinte, în clipele noastre de mare descurajare din cauza defectelor şi a neajunsurilor personale? Cum putem învăţa să facem din acest mare adevăr o sursă de putere, care să ne ajute să nu-L părăsim pe Domnul din cauza simţământului de nevrednicie? Cum putem face din acest adevăr minunat o sursă de putere pentru a continua să-L iubim pe Domnul şi să păzim toate poruncile Sale?
2. În cadrul grupei, revedeţi întrebarea finală de la secţiunea de joi. De ce cădem atât de uşor în această capcană? La ce pericole ne expunem atunci când transformăm religia într-un fel de „serviciu de asistenţă socială”? Cum putem menţine o atitudine echilibrată?
3. Unele părţi din cartea lui Zaharia sunt dificile, dar putem desprinde din ea mai multe lecţii despre vieţuirea creştină. Care sunt lecţiile acestea?
Cel mai bun dar al Cerului (Zaharia)
Textul de memorat: „Domnul, Dumnezeul lor, îi va scăpa în ziua aceea ca pe turma poporului Său, căci ei sunt pietrele cununii împărăteşti, care vor străluci în ţara Sa.” (Zaharia 9:16)
Gândul central: În cartea lui Zaharia se găsesc câteva profeţii care ne vorbesc despre Isus şi ne întăresc credinţa în El.
În centrul mesajului biblic se află cea mai frumoasă poveste care s-a spus vreodată, şi anume aceea a Dumnezeului Creator care, în persoana Fiului Său, a părăsit gloria cerului pentru a salva omenirea din păcat şi de la moarte. În a doua parte a cărţii lui Zaharia, există câteva profeţii mesianice – făgăduinţe din Vechiul Testament cu privire la Domnul Isus – Cel care a împlinit toate aceste lucruri pentru noi.
Aceste făgăduinţe le-au fost date mai întâi copiilor lui Dumnezeu din vremea lui Zaharia cu scopul ca ei să păstreze în atenţie făgăduinţa răscumpărării. De aceea, trebuie să ţinem seama de contextul în care au fost date aceste profeţii. Pe de altă parte însă, nu le putem limita la acest context şi la împlinirea lor din momentul acela, ci este necesar să observăm cum s-au împlinit ele prin Isus. Făgăduinţele acestea au o valoare locală, pentru că au influenţat soarta poporului ales din vechime, dar şi o valoare universală, pentru că influenţează destinul întregii lumi.
„Vrem să mergem cu voi”
De la capitolul 8, cartea lui Zaharia ia o nouă turnură. Găsim aici o succesiune de solii din partea Domnului care vorbesc despre viitorul lumii şi despre rolul poporului lui Dumnezeu. Unele pasaje sunt mai greu de înţeles, dar este clar că viitorul e luminos.
1. Ce principii putem desprinde din Zaharia 8 în ceea ce priveşte chemarea pe care am primit-o de la Dumnezeu ca adventişti de ziua a şaptea?
Planul lui Dumnezeu era ca Ierusalimul să redevină o cetate sigură, în care bătrânii să stea liniştiţi în pieţe, iar băieţii şi fetele să se joace pe uliţele pline de copii (Zaharia 8:4,5). Pentru locuitorii acestei cetăţi cotropite făgăduinţa că străzile aveau să fie sigure pentru tineri şi pentru bătrâni suna ca un vis.
Mai mult, poporul lui Dumnezeu nu avea să rămână pentru totdeauna o naţiune subordonată, ci avea să fie ca un magnet pentru alte popoare, care aveau să i se alăture în închinarea înaintea Domnului, Împăratului întregului pământ (Zaharia 14:9). Expresia „din toate limbile” din Zaharia 8:23 indică faptul că profeţia anticipa o mişcare universală.
La fel ca Isaia (Isaia 2) şi ca Mica, un contemporan al lui Isaia (Mica 4), Zaharia a văzut în viziune că avea să vină o zi în care o mulţime de oameni din multe oraşe şi din multe popoare aveau să vină la Ierusalim ca să se roage şi să-L caute pe Domnul. Prezenţa lui Dumnezeu în Sion avea să fie recunoscută de toţi în aceeaşi măsură ca şi binecuvântările pe care El le dă celor care I se închină.
Evangheliile ne spun că aceste făgăduinţe mesianice au început să se împlinească prin lucrarea Domnului Isus Hristos. De altfel, într-o ocazie, Isus a spus că, după ce va fi înălţat de pe pământ, va atrage la El pe toţi oamenii (Ioan 12:32).
Biserica lui Hristos, numită şi „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6:16), are privilegiul de a lua parte la această misiune. Noi avem misiunea de a duce lumina mântuirii până la capătul pământului. În acest fel, poporul lui Dumnezeu devine o mare binecuvântare pentru întreaga lume.
2. Acum când biserica noastră caută redeşteptarea şi reforma, cum putem să ne ferim de lucrurile despre care Dumnezeu spune că le urăşte? Zaharia 8:16,17
Împăratul păcii
3. Citeşte Zaharia 9:9. Cum aplică Noul Testament acest verset la Isus? Vezi Matei 21:9; Marcu 11:9,10; Luca 19:38; Ioan 12:13-15.
„Intrarea triumfală” a Domnului Isus a însemnat intrarea Sa în Ierusalim călare pe un măgăruş, în aclamaţiile mulţimii. În Biblie manifestările de bucurie apar de obicei când Dumnezeu este preamărit ca împărat (Psalmii 47, 96, 98). Despre acest Conducător smerit se spusese că va aduce neprihănire, mântuire şi o pace de durată, iar stăpânirea Sa se va întinde până la marginile pământului.
Înainte de răstignire cu numai câteva zile, Isus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş şi o mare mulţime de oameni L-au întâmpinat cu bucurie. Unii sperau ca Hristos să înlăture puterea Romei şi să întemeieze Împărăţia lui Dumnezeu în Ierusalim. Totuşi Domnul Isus nu a acceptat să fie împăratul lui Israel, ci Şi-a dat viaţa pe cruce şi apoi a înviat. Fără îndoială că i-a dezamăgit pe mulţi dintre urmaşii Săi care căutau un conducător mai războinic. Ei nu-şi dădeau seama că ambiţiile lor erau nimic în comparaţie cu ceea ce aveau să obţină prin moartea Sa.
„Hristos a urmat obiceiul iudeilor în ce priveşte intrarea împărătească. Animalul pe care călărea era acela pe care călăreau regii lui Israel, iar profeţia prevestise că în felul acesta trebuia să vină şi Mesia în Împărăţia Sa. De-abia S-a aşezat pe mânz şi un puternic strigăt de triumf a umplut aerul. Cei din mulţime Îl onorau ca pe Mesia, Împăratul lor. De această dată, Isus a primit omagiul care nu îngăduise să-I fie adus niciodată mai înainte, iar ucenicii au văzut în aceasta o dovadă că fericita lor nădejde urma să se împlinească şi că Il vor vedea aşezat pe tron. Oamenii din mulţime erau convinşi că ceasul eliberării lor este aproape.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 570
Mulţimea L-a primit pe Isus cu entuziasm când circumstanţele erau prielnice, însă, când lucrurile nu au mai decurs potrivit aşteptărilor lor, mulţi L-au părăsit sau chiar I s-au opus pe faţă. Ce putem învăţa de aici despre pericolul falselor aşteptări? De exemplu, ceri împlinirea unei făgăduinţe pentru vindecare sau pentru biruinţă asupra unui păcat, dar nu se întâmplă aşa cum te-ai aşteptat. Cum ne putem forma o credinţă tare, care să nu ezite atunci când lucrurile nu se petrec aşa cum am sperat, am aşteptat sau ne-am rugat?
Cel pe care L-au străpuns
Capitolele 12-14 din Zaharia prezintă o serie de evenimente care ar fi putut avea loc dacă Israel I-ar fi rămas credincios lui Dumnezeu. În primul rând, Domnul i-ar fi oferit biruinţa totală asupra puterilor răului şi asupra popoarelor ostile care încercau să se opună Planului Său de Mântuire (Zaharia 12:1-9). Chiar dacă Ierusalimul ar fi trebuit să fie mijlocul prin care să fie obţinută această biruinţă, meritul Îi aparţinea Domnului. În final, duşmanii urmau să fie înfrânţi şi distruşi complet.
Zaharia 12:10 marchează trecerea de la eliberarea „fizică”, lucru care s-ar fi întâmplat dacă Israel ar fi rămas credincios, la eliberarea spirituală a poporului Său credincios. După biruinţă, poporul lui Dumnezeu avea să se întoarcă la El din toată inima. Peste conducători şi peste popor avea să fie revărsat „un duh de îndurare şi de rugăciune”. Această lucrare a Duhului Sfânt, de convingere de păcat, urma să ducă la pocăinţă şi la o mare redeşteptare spirituală, eveniment pe care îl caută şi biserica noastră.
Când Dumnezeu revarsă Duhul Său, locuitorii Ierusalimului îşi întorc privirile spre Cel pe care L-au străpuns şi plâng pentru El „cum plânge cineva pe singurul său fiu”. Cuvântul ebraic pentru „străpuns” se referă întotdeauna la un tip de agresiune fizică ce este urmată de moarte (Numeri 25:8; 1 Samuel 31:4). Durerea credincioşilor este cu atât mai amară, cu cât îşi dau seama că păcatele lor au provocat moartea lui Isus Hristos.
4. Ce legătură face apostolul Ioan în Zaharia 12:10, între răstignirea Domnului Hristos şi a doua Sa venire? Ioan 19:37; Apocalipsa 1:7.
O interpretare evreiască tradiţională susţine că versetul acesta arată spre experienţa lui Mesia şi interpretarea aceasta este justificată: textul vorbeşte despre Domnul Isus şi despre moartea Sa pe cruce (compară cu Isaia 53).
„Scenele Calvarului cheamă la cea mai profundă emoţie. În legătură cu acest subiect îţi este îngăduit să manifeşti entuziasm. Gândurile şi imaginaţia noastră nu vor putea niciodată să cuprindă pe deplin faptul că Hristos, Cel atât de minunat, de nevinovat, a suferit o moarte atât de dureroasă, purtând povara păcatelor lumii.” – Ellen G. White, Marturii, vol. 2, p. 213
Ce poţi face pentru a aprecia mai mult moartea Sa şi ceea ce El ţi-a oferit prin această moarte?
Păstorul cel bun
Secole la rând, evreii şi creştinii care au citit Biblia au găsit în cartea lui Zaharia numeroase referiri la Mesia şi la evenimentele din timpul Său. Creştinii consideră că aceste pasaje vizează viaţa şi lucrarea Domnului Isus Hristos: Împăratul biruitor, dar smerit (Zaharia 9:9), Cel străpuns (Zaharia 12:10), Păstorul lovit (Zaharia 13:7).
În Zaharia 13:7-9, profetului îi este arătată o scenă în care Domnul trimite sabia judecăţii să-L lovească pe Păstorul cel bun. Într-o ocazie anterioară, profetul a văzut sabia ridicându-se împotriva „păstorului de nimic” (Zaharia 11:17). Însă, în acest pasaj, cel lovit este Păstorul cel bun, iar turma Sa se risipeşte. Moartea Sa aduce peste poporul lui Dumnezeu o perioadă de mare încercare şi punere la probă, în care unii mor; totuşi, toţi cei credincioşi vor fi curăţiţi.
5. Cum a aplicat Isus această profeţie la evenimentele care urmau să aibă loc în noaptea de după Cină? Matei 26:31; Marcu 14:27. Ce învăţăm din fuga ucenicilor (Matei 26:56; Marcu 14:50) despre credincioşia lui Dumnezeu în contrast cu credincioşia omului?
Imaginea lui Dumnezeu ca păstor apare în multe locuri din Biblie, din Geneza (Geneza 48:15) şi până în Apocalipsa (Apocalipsa 7:17). Prin Ezechiel, Dumnezeu îi mustră pe păstorii iresponsabili ai poporului şi promite să caute oile pierdute şi să aibă grijă de ele. Isus a aplicat aceste cuvinte la Sine, declarând că El este Păstorul cel bun care Îşi dă viaţa pentru oile Sale (Ioan 10:11).
Gândeşte-te la situaţiile în care ai fost necredincios Domnului. Cum a continuat El să-ţi arate milă şi har? Cum ar trebui să răspunzi la mila şi harul Său?
Împăratul întregii lumi
6. Citeşte Zaharia 14. Cum înţelegem ce se spune aici?
În ultimul capitol, Zaharia descrie o zi în care toate popoarele nepocăite se vor aduna împotriva Ierusalimului. Domnul va interveni în ultimul moment şi va întemeia Împărăţia Sa veşnică pe pământ. Toţi cei care I se opun sunt distruşi şi toate popoarele se vor închina înaintea singurului Dumnezeu adevărat. Domnul va fi împărat peste întregul pământ. El va fi Domn, iar Numele Său va fi înălţat mai presus de orice nume. Marele EU SUNT exprimă esenţa a ceea ce El este şi va fi. Toate aceste lucruri ar fi avut loc în condiţiile în care Israel ar fi rămas credincios, dar ele se vor împlini totuşi, la scară mai mare, cu ocazia răscumpărării finale a oamenilor de pretutindeni.
Când anunţă venirea lui Mesia, Zaharia nu trage o linie de demarcaţie între prima şi a doua Sa venire. La fel ca şi în cazul altor profeţi, el percepe venirea împărăţiei lui Mesia ca pe un eveniment glorios. În prezent, noi putem face această distincţie numai în lumina primei Sale veniri. De asemenea, putem fi recunoscători pentru tot ce s-a realizat la Calvar pentru mântuirea noastră. Şi, astfel, putem privi cu bucurie şi cu dor spre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu (Daniel 7:14).
Partea finală a acestei cărţi profetice conţine descrierea Ierusalimului glorios, plin de oameni care trăiesc în pace. Cei mântuiţi din toate naţiunile se vor închina Împăratului veşnic. Toată cetatea Ierusalim va fi plină de sfinţenia templului.
Dacă studiem aceste făgăduinţe măreţe în contextul învăţăturii generale a Bibliei, ajungem la concluzia că împlinirea finală a acestor profeţii va avea loc după a doua venire a lui Isus, în Noul Ierusalim, locul unde se va aduna şi se va închina poporul lui Dumnezeu de pretutindeni. Temele cântări lor de laudă ale credincioşilor vor fi mântuirea, bunătatea şi puterea lui Dumnezeu, la fel ca în imnul celebru cântat pe ţărmul Mării Roşii: „Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci” (Exodul 15:18). Profeţii din vechime şi credincioşii din toate veacurile au aşteptat cu nerăbdare acest eveniment măreţ.
Meditează la răscumpărarea finală care ne-a fost promisă – un cer nou şi un pământ nou, unde nu există păcat, moarte, suferinţă sau pierdere. Ce motive ai să crezi această făgăduinţă? Ce poţi face pentru a o păstra mereu în suflet, în mod special atunci când suferi, când îţi este frică sau când eşti mâhnit?
Studiu suplimentar
„În zilele cele mai întunecate ale luptei îndelungate cu răul, bisericii lui Dumnezeu i-au fost date descoperiri cu privire la planul cel veşnic al lui Iehova. Poporului Său i-a fost îngăduit să privească dincolo de încercările prezentului, la biruinţele viitorului, când lupta va fi sfârşită şi cei răscumpăraţi vor intra în stăpânirea ţării făgăduite. Aceste viziuni ale slavei viitoare, scene descrise de mâna lui Dumnezeu, să fie scumpe bisericii Sale de astăzi, când lupta veacurilor se apropie cu repeziciune de încheiere, iar binecuvântările făgăduite sunt gata să se împlinească în curând în toată plinătatea lor. […]
Popoarele celor mântuiţi nu vor cunoaşte altă lege decât legea cerului. Toţi vor fi o familie fericită, unită, îmbrăcată cu veşminte de laudă şi de mulţumire. Stelele dimineţii vor cânta privind scena, iar fiii lui Dumnezeu vor striga de bucurie, în timp ce Dumnezeu şi Hristos Se vor uni în proclamaţia: «Nu va mai fi păcat şi moarte nu va mai fi.»„ – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 722, 732, 733
Întrebări pentru discuţie
1. Oricâte eforturi au depus oamenii pentru a face lumea mai bună, starea lumii continuă să se înrăutăţească. Potrivit Bibliei, paradisul pe care îl dorim cu toţii va exista numai când Hristos va reveni şi va face un cer nou şi un pământ nou. În acest caz, de ce mai suntem chemaţi să îi aducem omenirii mângâiere, vindecare şi consolare?
2. Secţiunea de joi a studiului a subliniat faptul că multe profeţii din Vechiul Testament par să nu facă distincţie între prima şi a doua venire a lui Isus. Ce ne spune aceasta despre relaţia strânsă dintre cele două veniri, din punctul de vedere al Planului de Mântuire? De ce depind ele una de cealaltă, de ce a doua venire nu ar putea exista fără prima, iar prima nu ar avea niciun rost dacă nu ar exista a doua?
3. În căutarea redeşteptării şi a reformei în biserica noastră, ce lucruri putem învăţa din cartea lui Zaharia în ceea ce priveşte pregătirea individuală şi colectivă pentru revărsarea Duhului Sfânt, eveniment esenţial pentru redeşteptarea şi reforma de care avem atâta nevoie?
(Dumnezeu a ingaduit casatoria,dupa ce Adam si Eva s-au facut una cu satan…dar Hristos ne-a invatat Famenia in Mat.19/8-12- Is.56/3-5,iar Pavel a pus bomboana pe coliva casatoriei in 1 Cor.cap.7)………Sa ma casatoresc sau nu???? Ce e mai bine? Ce spune Biblia? Credință vie: devine o creație nouă! O creaţie nouă… Slujba împăcării… Oferta împăcării… Împăcarea… Împăcaţi într-un trup … Industria icoanelor va falimenta, căci”… Cartea profetului Ţefania; Cât de periculoasă este apostazia? Pilda drojdiilor; Chemare la pocainta pentru pocaiti; (Hristos cel necasatorit a fost rastignit in pielea goala,ca sa vada toata lumea ca a avut tot o punguta cu 2 bani,dar…) Casatorit sau necasatorit????
//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
(Hristos cel necasatorit a fost rastignit in pielea goala,ca sa vada toata lumea ca a avut tot o punguta cu 2 bani,dar…) Casatorit sau necasatorit????
Stiu ca la subiectul acesta primesc de obicei mustrari din cele mai aprige, dar pentru ca nu am nimic de pierdut o sa ma arunc inainte si o sa spun adevarul fie ca place sau nu, cineva trebuie sa il spuna si vad ca mai nimeni nu face asta.
De-a lungul multor ani a trebuit sa incurajez, sa stau si sa ascult, sa incerc sa ajut nu mai stiu cate prietene sau persoane necunoscute care aveau probleme in casatorie. Prietenele mele din adolescenta o parte au divortat, altele au rezistat si isi duc crucea. Eu nu m-am maritat si nu stiu exact cum sa ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Odata casatorit, nu mai poti sa faci nimic, cale de intors inapoi nu exista din punctul de vederea a lui Dumnezeu. Si faza aia cu divortul din pricina de curvie, e discutabil. Daca e sa luam tehnic ce inseamna casatoria, e de fapt un legamant pe care nu il mai rupi si gata, indiferent ce se intampla. Ce se intampla pe parcurs e bine cunoscut daca vrei sa deschizi ochii larg si sa vezi si daca nu vrei sa traiesti in iluziile telenovelelor si aparentelor de pe la televizor sau din societate.
Biblia ne vorbeste clar despre casatorie, desi nu foarte mult, dar extrem de clar. La inceput Adam era singurul pamantean, Dumnezeu vede ca nu e bine sa fie singur pe pamant, o face pe Eva. Totul bine si frumos, oamenii erau in gradina Eden, o duceau bine, nu tu cearta, nu tu hartuiala, nu tu probleme, inca nu cazusera in pacat, nu tu adulter, erau dezbracati dar nu erau macinati de pofte. Cei care nu vad decat pofte inaintea ochilor ar fi surprinsi sa vada ca abia dupa ce au fost alungati din gradina Eden, Biblia spune ca Adam s-a impreunat cu Eva. In gradina Eden, casatoria lui Adam cu Eva era perfecta, dar in momentul in care Eva a mancat din fructul interzis, s-a dus totul pe apa sambetei, a disparut perfectiunea, din momentul ala casatorie perfecta fara probleme nu a mai existat decat in filme, romane si iluziile temporare ale oamenilor, pentru ca fiinta umana a fost pervertita si conceptul de dragoste s-a alterat pana sa ajunga aproape sinonim cu egoismul.
Casatoria a devenit o comuniune intre oameni imperfecti, pe care in mare ii intereseaza de propria persoana si nu de persoana de langa, a devenit un legamant pe care nu ai voie sa il rupi si tre sa duci pan la moarte o legatura cu bune si rele.
Societatea in care traim este modelata in foarte mare masura de televizor, oamenii isi cladesc conceptiile despre casatorie din filme, de la televizor, isi doresc un partener ca x-lescu, isi doresc sa aiba o casatorie ca Andreea Marin si Stefan Banica, sunt invidiosi ca nu sunt in pielea lor, sunt fascinati de cat de minunata e legatura dintre ei, suspina, plang, sunt frustrati ca ei nu au asa ceva si nu mai conteaza ca totul e o aparenta la televizor, si nu mai conteaza ca dupa 3 ani cei doi divorteaza, oamenii raman in iluziile pe care imaginea inselatoare a televizorului le-a format-o.
Si atunci ea, domnisoara fiind se uita dupa unu ca Stefan Banica, si pan la urma il gasesti daca tot cauti, si are asteptari ca el va fi un fel de Jose Armando combinat cu Banica si io mai stiu care, si el ii va rezolva nevoia de dragoste, si el va fi atent, si el o va tine in puf, si el va fi sensibil la sensibilitatile ei, si el va lasa totul pentur ea, el chiar se va schimba pentru ea, vor umbla de mana non stop pe campii, va fi ca in rai, adica la fel ca in telenovelele pe care ea le-a urmarit de mica si dupa care si-a cladit asteptarile. Si se marita, iar dupa o perioada desi vede ca ceva nu e in regula, i se pare ca nu vede bine, mai trece ceva timp si semnalele ca nu e cum se astepta sa fie devin din ce in ce mai clare si incepe chinul. El nu e atent, el nu baga in seama sensibilitatile ei ba mai mult il enerveaza, el e preocupat de latura fizica a relatiei si ea poate trai o mie de ani linistita si fara asta, vrea altceva. Si se deprima, cand e singura acasa plange, cand vine el acasa, incearca sa mai destinda atmosfera si mai incearca doar doar romantismul visat va iesi la iveala. Si dupa o vreme, ea cedeaza, ca nu mai poate, si iese scandal. Si atunci se plange prietenei cele mai bune, sau prietenelor cu rusinea maxima cum ca ea o duce mizerabil si in conceptia ei la restu e raiul pe pamant. Si din pacate va da de prietene care intentionat o sa o faca sa se simta si mai mizerabil, si sa mai continui?….Vor aparea copiii, si surpriza nici asta nu e numa cu bucurii, e si cu multe multe multe si nenumarate probleme, cu frici, cu ingrijorari, cu neajunsuri si el nu intelege ca ea e cu nervii la pamant din cauza copiilor, el nu o consoleaza, si e greu, enorm de greu.
Dupa o vreme unii nu mai rezista si probabil va interveni divortul cu ideea total gresita ca ea il va intalni totusi pe el ala scos din telenovele, nu a avut sansa de prima data, dar a doua oara sigur o sa il intalneasca, sau daca va aparea un copil, isi va da seama ca tre sa renunte la asteptari, ca nu are rost sa inebuneasca din cauza ca el nu vine in intampinarea asteptarilor si lasa de la ea cat se poate ca sa se poata convietui si copiii sa nu ramana pe drumuri, si se ajunge cu timpul la o intelegere tacita pana la adanci batraneti.
In mare asta e povestea, o spun din perspectiva femeii pentru ca am vb in special cu femei casatorite care aveau probleme si cam asta e traseul.
Acuma, ce ma dispera pe mine e ca desi realitatea e cum e, si doar daca nu esti sincer cu tine o sa ma contrazici, ma dispera ca nimeni nu vorbeste despre alternativa
Incredibil dar adevarat atat Isus cat si Pavel au spus intr-un mod foarte evident ca e mai bine sa ramai singur decat sa te casatoresti. Daca ar sti predicatorii cate vieti ar salva daca ar predica adevarul despre asta, daca ar sti cate destine naruite ar fi salvate daca s-ar citi ce spune Biblia si s-ar oferi alternativa. Am auzit de multe ori oameni spunand ca predicatorii vor fi trasi la raspundere ca nu au spus adevarul, si sunt de acord, multi vor fi trasi la raspundere pentru ca nici la subiectul asta nu au predicat tot adevarul, nu au prezentat alternativele, nu au insistat pe un subiect extrem de important. Nu am citit niciodata o carte, o brosura acolo cu cateva idei de baza, care sa spuna ce spune Biblia, si anume ca e mai bine sa ramai necasatorit decat sa te casatoresti. Nu am auzit nici o predica in viata mea despre subiectul asta. Se asteapta ca oamenii sa se casatoreasca cu gramada, sa divorteze cu gramada, sa chinuie cu gramada, sa ramana copii pe drumuri, si uite asa, nu ne pasa. Cel mult ii bagam consiliere pana nu mai putem, ca acuma am inceput sa ne pricepem la consiliere.
Adevarul e ca am traume, pentru ca am suferit nu odata sa vad cum oameni pentru care Dumnezeu avea un destin minunat,si puteau sa ramana singuri, s-au casatorit pentru ca nu li s-a spus ca se poate si altfel, si faza e ca pe mine si pe sfaturile mele nu au dat nici doi lei, au ajuns in impas, unii au divortat, altii sunt pe muchie de cutit, altii regreta dar nu mai au ce face. Multi din cei care ar fi dus-o regeste singuri, s-au casatorit pentru ca nimeni nu le-a prezentat alternativa. In mentalitatea colectiva a ramane singur e moarte curata, cand de fapt si asta e o minciuna inoculata de habar nu am cine, de cultura, societate, etc, dar nu de Biblie.
Eu sunt singura, am 36 ani, si nu sufar de singuratate, asta e o binecuvantare pentru mine. Habar nu am cum m-am prins dar m-am prins ca mi-e mult mai bine asa. Stiu bine, mi-e clar ca lumina zilei ca nici un om nu poate sa imi dea dragostea pe care o vreau, si cum nu ma multumesc cu jumatati de masura, nu vreau jumatati de masura. Si mai cunosc persoane singure care nu au treaba cu singuratatea. Sufar din alte cauze, dar nu din cauza singuratatii, sufar ca lumea in care traiesc e dusa cu pluta, ca oamenii nu gandesc si se lasa dusi de instinctul de turma, sufar ca nu pot sa am incredere mai in nimeni chiar si pentru lucruri marunte, sufar chestii inerente existentei pe pamant, dar nu sufar de singuratate.
Stiu ca o sa primesc critici, mustrari etc, poate daca ar mai fi unii care sa vb despre asta, as tacea, dar nu pot, nimeni nu vorbeste despre asta. Oare de ce? Frati si surori in varsta, dumneavoastra stiti adevarul, spuneti-l tinerilor, nu va fie rusine de adevar, o sa aveti o satisfactie extraordinara daca veti scoate oameni dintr-un eventual dezastru. O parte dintre oameni trebuie sa se casatoreasca cu problemele de rigoare, dar o parte ar putea sa scape de greutatile inerente casatoriei.
Oare ma aude cineva? Cineva cu autoritate caruia ii pasa de tineri, cineva care stie ca pofta nu se rezolva prin casatorie ci prin transformarea facuta de Hristos, oare ma aude cineva , un pastor, doi, cineva care sa predice in biserica asta??? Eu pot sa spun aici pana nu mai pot ca nu stiu cati ma baga in seama, dar unii dintre dumneavoastra puteti sa salvati suflete de la distrugere. Trebuie doar sa predicati si alternativa, si omul sa hotarasca, dar predicati tot adevarul.
https://isusedomnul.wordpress.com/2013/11/24/casatorit-sau-necasatorit/
///////////////////////////////////////
(Dumnezeu a ingaduit casatoria,dupa ce Adam si Eva s-au facut una cu satan…dar Hristos ne-a invatat Famenia in Mat.19/8-12- Is.56/3-5,iar Pavel a pus bomboana pe coliva casatoriei in 1 Cor.cap.7)………Sa ma casatoresc sau nu???? Ce e mai bine? Ce spune Biblia?
Daca l-ai intreba pe Pavel: “Pavele tu ce crezi, e mai bine sa ma casatoresc sau mai bine sa nu ma casatoresc?” Pavel iti va da un raspuns clar, nu are indoieli, si raspunsul lui e: “mai bine sa nu te casatoresti”. 1 Corinteni 7:1-40
Daca l-ai intreba pe Isus, si i-ai spune: “Isuse, am auzit ca nu e chiar usor sa fi insurat, maritat, vad ca tu nu accepti divortul, nici recasatorirea, ce zici sa ma casatoresc sau nu?” Isus iti va spune: “nu toata lumea poate sa faca asta, dar daca poti…. ai scapat de problemele de care auzi ca ar aparea in cazul casatoriei.” Matei 19:3-12
Pavel explica bine de tot cum stau lucrurile. Nu cred ca cineva din vremea noastra se ridica la autoritatea si intelegerea pe care o avea Pavel despre lume, despre relatia cu Dumnezeu si viata in general, asa ca nu putem sa punem la indoiala judecata lui, omul a scris o mare parte din Noul Testament. Si daca suntem incantati de invataturile lui ar trebui sa stam sa meditam si ce a spus despre casatorie.
Pavel dorea ca toti sa fie la fel ca el, si anume necasatoriti. Pavel a vorbit despre subiect, nu l-a lasat la sertar, nu s-a rusinat, nu s-a lasat intimidat de trendul societatii, a spus clar: “as vrea ca voi toti sa fiti ca mine, lipsiti de griji si concentrati total pe Dumnezeu, vreau sa nu aveti probleme lumesti, vreau sa o duceti bine, dar daca nu va puteti infrana pofta, atunci exista o solutie, va casatoriti. 1 Cor 7:8. Celor neinsurati si vaduvelor le spun ca este bine pentru ei sa ramana ca mine.9. Dar, daca nu se pot infrana, sa se casatoreasca; pentru ca este mai bine sa se casatoreasca decat sa arda.
Pavel nu spune doar unuia dintr-o mie: sti e mai bine daca poti sa ramai necasatorit. Pavel se adreseaza multimilor, si se asteapta ca un numar mare de oameni sa ii urmeze sfatul. . 1 Cor 7:8. Celor neinsurati si vaduvelor le spun ca este bine pentru ei sa ramana ca mine.
Pavel da acest sfat multimii, si le spune: e mai bine sa ramaneti necasatoriti dar in cazul in care nu va puteti infrana atunci casatoriti-va. Pavel se astepta ca oamenii sa marseje la mesajul lui, pentru ca le dorea binele, nu se adresa unei minoritati, le spune tuturor.
In conceptia lui Pavel, neputinta de ati infrana pofta era cam singurul argument care inclina spre casatorie. Pavel era complet in Isus, nu cauta sa fie completat de o femeie sau sa completeze o femeie, stia ca nu poate sa faca asta. Isus a spus la fel, cei care pot sa isi infraneze poftele, e foarte bine, sa nu se casatoreasca, o sa scape de momentele in care ar vrea sa divorteze ceea ce nu e bine, o sa scape de momentele de regrete care sunt regrete tardive ca nu se mai poate schimba nimic, daca ai darul asta sau prin vointa statornica si exercitiu spiritual reusesti sa dobandesti asta, dupa conceptia lui Isus si a lui Pavel nu exista motiv sa te casatoresti.
Stiu ca sunteti socati, stiu ca sunteti tentati sa imi spuneti ca vorbesc aiurea, dar nu am facut decat sa iau ce a spus Isus si Pavel despre casatorie. Pavel a stiut ca vor fi oameni care vor protesta si le-a spus 1 Cor 7:35. Va spun lucrul acesta pentru binele vostru, nu ca sa va prind intr-un lat, ci pentru ceea ce este frumos si ca sa puteti sluji Domnului fara piedici.
Am auzit destui care se casatoresc pentru ca sunt disperati dupa relatia sexuala, si au senzatia ca obsesia lor cladita de ani de zile, pervertirea mintii pe care au alimentat-o iar ani de zile, se va rezolva prin casatorie. Asta iar e o iluzie si o minciuna nu stiu de unde. Eventual se trece de la curvie la adulter, pentru ca pacatul nu se trateaza prin casatorie, pacatul, pofta se trateaza prin inoirea facuta de Duhul Sfant. O sa te insori si acuma o sa sti si mai bine cum stau lucrurile si o sa ajungi si mai rau la nivelul mintii sau a faptelor, daca Dumnezeu nu rezolva problema din inima ta.
Una din cele mai mari minciuni pe care diavolul le-a inoculat in mintea omului este ca omul poate fi implinit prin alt om. Asta e motorul care conduce lumea asta, si de aici cele mai mari suferinte si dezastre in vietile oamenilor. E o capcana grozava de tot la mijloc. El sau ea nici macar nu au capacitatea sa rezolve problemele partenerului, barbatii parca nu au neuronii necesari sa inteleaga ce e in inima femeilor, si femeile la fel. Parca cineva a facut cu intentie asta. Si a facut-o. Si stiu si cine. Chiar Dumnezeu. Dumnezeu a creat omul sa fie implinit prin El si orice altceva pentru El e idolatrie, ii starneste gelozia. Dumnezeu a creat omul sa fie satisfacut pe deplin cu dragostea Lui, doar cu dragostea Lui, acele ascunzisuri ale inimii pe care barbatii si femeile nu le detecteaza unii altora si de acolo scandaluri peste scandaluri, nici macar nu sunt facute sa fie detectate de oameni, sunt facute sa fie rezolvate doar de Dumnezeu. Casatoria ideala ar fi cea in care el si ea sunt completi in Isus, sunt saturati de dragostea lui Dumnezeu si dragostea lui Dumnezeu din ei da peste si ajung sa se iubeasca unii pe altii cumva cu surplusul dragostei lui Dumnezeu din ei. Asta ar fi casatoria ideala, daca tot e sa ii dam o definitie sau sa o caracterizam. Poate ati vazut voi asa ceva, eu nu am vazut pana acuma nici macar o exceptie de felul asta in viata reala.
Am zis si in articolul precedent: daca vreun pastor sau cineva cu autoritate in biserica citeste randurile astea, va rog din suflet, oferiti alternativa tinerilor, explicati-le adevarul, fratii si surorile mai in varsta, dumneavoastra stiti adevarul, nu il mai ascundeti, spuneti-l tinerilor, nu ii lasati sa se arunce orbi inainte in ceva ce dumneavoastra v-a adus suferinta si probleme peste probleme. Explicati tot ce spune Biblia, oferiti ambele variante si spune-ti ce e mai bine, ce spune Biblia ca e mai bine. Ajutati generatia tanara, ajutati fetele care nu inteleg nimic din viata asta decat ce le spun telenovelele, ajutat-i sa nu isi distruga vietile.
De ce in trecut casatoriile durau mai mult si divortul nu era asa frecvent ca acuma? Bine, lumea nu era atat de nebuna ca acuma, dar unul dintre motive e ca nu exista televizorul, revistele, vedetele de muzica si tot ce tine de industria mediatica. Pe vremuri fetele stiau ca e obligatoriu sa te mariti, nu aveai cum sa scapi, asa era mentalitatea, dar nu li se bagau in cap asteptari cu Jose Armando si Catalin Botezatu. Multe casatorii erau planificate de parinti, era un legamant pe care nu il rupi, ca nu ai voie, femeia stia ca a te casatori inseamna anumite responsabilitati nu usoare, si ca barbatul poate ca o sa o cadoriseasca uneori cu o palma peste cap, dar trebuie sa indure sa se supuna, sa isi duca casatoria la capat, si sunt sigura ca femeia nu era surprinsa foarte tare cand lucrurile incepeau sa nu mai fie tocmai roz, pentru ca societatea nu i-a cladit asteptari aiurea si garantez ca femeia era mai echilibrata si mai linistita pentru ca nu isi consuma nervii ca el nu se ridica la asteptarile pe care ea si le-a dezvoltat din filmele de dragoste.
Acuma asteptarile sunt ceva de groaza si realitatea dupa o vreme se dovedeste ca nu se potriveste cu asteptarile.
Sa vorbesc despre viata sexuala? Sunt nemaritata asa ca poate ar trebui sa nu vorbesc, dar daca cei casatoriti nu pot, nu au curajul sa spuna public ce traiesc in particular, o sa zic eu. Toate femeile care mi-au povestit situatiile grele din casatoria lor, mi-au spus ca pot sa traiasca fara sex linistite, si ca nu e ceea ce pare, ba unele ar fi incantate daca nu ar mai trebui sa isi faca datoria de sotie la capitolul asta. Mai demult am crezut ca nu aud bine, nu intelegeam nici eu de ce spun asta, din moment ce exista o asteptare uriasa la acest capitol, dar dupa ce tot am auzit din nou si din nou si din nou si o sa mai aud, nu mi-a ramas decat sa fac un exercitiu de logica si sa imi dau seama ca asa e. Vorbesc din perspectiva femeilor, cu barbatii o fi poate altfel dar nu cu mult. Daca asta ar fi secretul fericirii, lumea acuma ar fi un fel de rai, problema e ca nu e deloc asa, iar o logica elementara ma face sa inteleg niste lucruri simple.
Daca generatiile mai in varsta ar prezenta adevarul cap coada despre casatorie, dar asa fara teama de adevar, ceea ce e foarte greu stiu, si s-ar interesa cu compasiune de tineri sa ii faca sa inteleaga ce inseamna casatoria pe sleau, daca parintii nostri ar fi sinceri si ne-ar spune de cate ori au regretat ca s-au cunoscut, de cate ori au planuit sa se desparta, si cum doar existenta noastra a copiilor a facut ca asta sa nu se intample, daca ar spune limpede care sunt provocarile, ce e bine ce e rau, care sunt avantajele si care sunt dezavantajele, asta ar salva o gramada de destine, cei care s-ar casatorii nu ar mai visa cai verzi pe pereti si ar sti la ce trebuie sa se astepte, si cei care nu pot sa suporte greutatile si provocarile casatoriei nu s-ar mai casatorii si nu ar fi obligati dupa o vreme sa divorteze. Nu e nici o rusine sa spuneti adevarul, toata lumea a trecut prin naruirea iluziilor initiale, eventual pentru mine sunteti niste oameni foarte puternici ca ati ramas impreuna in ciuda tavalugului de probleme. E atat de important sa se spuna adevarul, adevarul aduce libertatea, te face sa umbli pe un teren sigur, iluziile te mint, te fac sa te duci direct in groapa.
Inca astept sa aud prima predica despre faptul ca Biblia spune ca e mai bine sa fi necasatorit, inca astept sa citesc prima carte despre subiectul asta, prima brosura, prima dezbatere. E dubios de ciudat ca nimeni nu trateaza subiectul, e scris in Biblie si pe cateva pagini, Pavel, dragul de Pavel pe care il citam toata ziua, a spus lamurit cum stau lucrurile. Oare toata lumea sa fuga de adevar???
Nu sunt impotriva casatoriei sunt doar impotriva iluziilor nerealiste cu privire la asta, si a faptului ca nu se prezinta adevarul, tot adevarul
https://isusedomnul.wordpress.com/2013/11/25/sa-ma-casatoresc-sau-nu/#comment-61
////////////////////////////////////////
Chemare la pocainta pentru pocaiti, de John Mulinde
http://isusedomnul.wordpress.com/pocainta/
Pocainta
Chemare la pocainta pentru pocaiti
Mai jos aveti traducerea unei predici a lui John Mulinde din Uganda in care vorbeste despre o intalnire soc cu Dumnezeu in care acesta din urma i-a spus ca desi era un lucrator respectat cu rezultate remarcabile in lucrare inclusiv semne si minuni, nu ar fi fost rapit daca Isus ar fi venit dupa Mireasa Lui in acel moment. Va recomand sa o cititi pentru ca fiecare dintre noi are nevoie de mesajul acesta, va indemn sa distribuiti pagina la prieteni, rude, vecini, la toti pocaitii pe care ii cunoasteti, e un mesaj vital, e o chestie de viata si de moarte, un mesaj care poate salva oameni de la iad, si aici ma refer la pocaiti. AICI aveti documentul Pdf cu intreaga traducere pe care il puteti descarca, iar la finalul textului puteti gasi si video-ul in engleza.
Mike Bickle: El e din Kampala, din Uganda, în Africa, și înainte ca el să vă spună povestea pe care l-am rugat să vi-o spună – pentru că unii dintre voi nu veți ști ce se întâmpla în Uganda la vremea în care el a fost vizitat de Domnul… Domnul a venit la el. Chiar am avut șansa să fiu în Uganda la acea vreme și era o zonă de război acolo, era ca niște câmpuri de ucidere – o parte din ceea ce se întâmpla – devastare mai presus de tot ce vă puteți imagina. Iar el era cunoscut ca fiind unul dintre oamenii cei mai dedicați și abandonați lui Dumnezeu. Dar Domnul i-a zis: „John, noi nu împărtășim chiar aceeași părere. Asta e ceea ce cred oamenii despre tine. Și te iubesc și văd sinceritatea ta, dar tu nu ești atât de mult în acord cu Mine precum crezi. Chiar dacă ești înconjurat din toate părțile de devastare și de situații disperate, există mai mult din ceea ce Eu vreau să îți spun ție și ce vreau să spun prin tine.” Apoi Domnu i-a vorbit în timpul acestei vizitări și i-a spus: „Ziua Domnului este aproape. Sunt pe cale să zgudui națiunile în așa fel, încât până și cei care cred că Dumnezeu e pe cale să zguduie națiunile, nu înțeleg cu adevărat acest lucru.”
Vreau ca el să detalieze acest lucru, ca frica Domnului să vină peste noi. Noi credem asta, că urmează o mare trezire și o mare zguduire, dar felul în care Dumnezeu i-a spus lui acest lucru este mai puternic și mai urgent decât felul în care cred eu că înțelegem noi. Așa că vreau să accentueze și acest lucru. Tată, îți mulțumesc pentru slujitorul Tău, îți mulțumesc pentru felul în care, în dragostea Ta, i-ai devastat inima, pentru că L-ai iubit, prin cuvintele pe care i le-ai dat în cele două sau trei ocazii. Și îți cer, Tată, ca mila pe care i-ai dat-o lui John, să ne-o dai și nouă prin cuvintele lui. Îți cerem acea măsură deplină pe care i-ai dat-o lui. Fiindcă, Doamne, vrem ceva mai mult, vrem să mergem dincolo. Tu ne iubești și noi suntem sinceri. Vrem să-L cunoaștem mai mult pe Domnul. Așa că îți cerem, fiindcă ne iubești, nu ne menaja nici acum. În Numele lui Isus. Amin.
*
John Mulinde: Mulțumesc, pastore Mike. Salutări în Numele lui Isus. Eu provin din Africa. Îmi place să vă aud vocile. Aleluia! Amin. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oportunitatea aceasta, după cum a explicat pastorul Mike Bickle, nu a fost planificată. Dar a trebuit să spun: Dacă aceasta e dorința Lui, facă-se voia Lui! Aș vrea să vă rog ca toți să avem un moment în care să vorbim cu El, Mântuitorul nostru personal. Voiam doar să vă spun să vă simțiți liberi să vă ridicați mâna și să o puneți în mâna lui Isus Cristos. Închideți-vă ochii și vorbiți cu El și spuneți-I: „Te rog, Doamne, vorbește-mi într-un fel în care duhul meu să poată primi, într-un fel în care să pot absorbi și să aduc roade.” Vorbește cu El, gândindu-te că El e Păstorul tău, El e Prietenul tău. Haideți să spunem: „Doamne, sunt aici. Vreau să te întâlnești cu mine și să te întâlnești cu inima mea.”
Tată ceresc, vrem să-ți mulțumim. Știm că Tu lucrezi în fiecare dintre noi și vei aduce la îndeplinire. De aceea ne rugăm – deschide-ne inimile chiar acum. Doamne, îți cerem să te întâlnești cu noi chiar acolo unde suntem, întâlnește-te cu fiecare dintre noi unde se află fiecare, el sau ea, și ne rugăm ca darul revelației, darul înțelepciunii și al priceperii să vină peste fiecare dintre noi. Doamne, Cuvântul Tău să aducă viață și să curgă prin toată ființa noastră. Ne smerim în prezența Ta și spunem: Doamne, facă-Se voia Ta! Cerem acest lucru în Numele lui Isus. Amin!
Voi începe prin a vă descrie puțin contextul. Eu vin din Uganda. Uganda se află în Africa, Africa de Est, între Kenya și Kongo. Kenya e la est, Kongo la vest, Sudan la nord, iar Tanzania la sud. Națiunea noastră a trecut prin multă agitație și dezordine în ultimii câțiva ani, cel puțin de la independență încoace. Am câștigat independența în 1962 și până în 1966, a avut loc o răsturnare rapidă a guvernului, ceea ce a condus la alte lucruri. Apoi a venit Idi Amin în 1971 și a fost unul dintre cei mai mari lideri dictatori și tirani din Africa. Apoi în 1979 am avut un alt lider, pe nume Milton Obote. El a condus în timpul unui război civil care se desfășura în țară. Idi Amin avea camere de tortură, îi lua pe toți cei care erau educați, bogați și renumiți și a încercat să ucidă pe toată lumea. Așa că cei care au supraviețuit, au trebuit să fugă din țară. Dar când a venit Milton Obote a fost o insurecție, a fost o răscoală populară împotriva lui, așa că el a încercat ceea ce se numea o politică de „năpăstuire”, ceea ce însemna uciderea unei populații dintr-o anumită zonă, golirea acesteia și aducerea altor oameni care să o ocupe. Așa că a fost mult sânge, multă vărsare de sânge în țară. Oamenii erau mutați în lagăre în interiorul propriei lor țări. A fost multă durere și suferință. Eu am crescut sub acești doi lideri. Îmi amintesc când Idi Amin a venit la putere – încă îmi aduc aminte de acea zi – era în 1971, iar eu aveam doar 9 ani. Așa că de-a lungul acelor ani – opt ani de domniei ai lui – eu eram în perioada de adolescență. El a fost răsturnat de la putere în 1979, iar în 1980, a venit la putere Milton Obote și a început războiul civil care a continuat în următorii cinci ani. Așa că în toată perioada adolescenței mele, acesta a fost tipul de împrejurări în care creșteam. Mai târziu, Milton Obote a fost răsturnat de la putere, iar apoi am avut un guvern care a început să aducă vindecare țării. Și în acel timp, tocmai intrasem în slujire. Slujeam ca evanghelist într-o lucrare și am fost desemnat să plec într-o zonă numită Luwero Triangle. Era o combinație de trei mari districte unde se desfășurase războiul. Și în acea perioadă, în timp ce slujeam, erau schelete, cranii și oase, oase de om peste tot. În unele locuri erau îngrămădite pe marginea drumului ca pentru o expoziție, iar în alte locuri, când intrai în junglă sau printre tufișuri, te împiedicai pur și simplu de oase, oase și oase. Locul pe care l-am folosit ca biserică era un cămin cultural neterminat și pentru a-l folosi trebuia să cărăm în jur de 80 de cranii, cranii de om, să le mutăm și să le punem într-o cameră, iar oasele le-am pus într-o altă cameră, ca să putem să evacuăm sala. Iar apoi am folosit locul ca biserică. Acesta a fost genul de context în care slujeam noi.
Dar aș dori să vă descriu puțin contextul dinainte de vizitarea Domnului. În 1987, când mi-am dedicat viața slujirii, am renunțat la slujba mea pentru a intra în slujire cu normă întreagă și simțeam adânc în inima mea că Domnul mă cheamă să predic Evanghelia. Aveam oarecum sentimentul că trebuie să merg la națiuni și să predic Cuvântul lui Dumnezeu națiunilor. Dar în timp ce eram încă angajat – lucram într-o companie de import-export – Domnul a început să-mi vorbească și să-mi spună: „Vreau să trăiești și să umbli prin credință. Aș vrea să nu te încrezi în nimic și să nu depinzi de nimic, nici măcar de propria ta putere, de propria ta înțelepciune sau de propria ta pricepere. Vreau să-Mi dai totul Mie și să trăiești prin credință.” Însă felul în care înțelegeam ce înseamnă să trăiești prin credință era foarte îngust. Eu credeam ca El vrea să renunț la jobul meu și că El va avea grijă de mine financiar, ceea ce am și făcut. Am plecat și mi-am dat demisia. Lucram în postul de director executiv al companiei. Am renunțat la job și m-am lansat în lucrarea de păstorire. Dar El continua să-mi spună: „Vreau să trăiești prin credință, ceea ce înseamnă că trebuie să-Mi dai Mie totul și să iei tot ce îți dau Eu.” Dar eu nu cunoșteam conceptul credinței. Voi reveni la aceasta mai târziu.
Eu păstoream această biserică – era o biserică nouă pe care tocmai o începusem și am rămas acolo ca păstor în jur de opt luni. Îi iubeam pe oamenii de acolo. Era o adunare mică de aproximativ patruzeci de oameni. Trebuia să facem rost de o nouă fâșie de teren, să găsim piloni și să facem un adăpost și făceam totul împreună cu ei. Mi-a plăcut foarte mult. Deveneam atât de atașat de fiecare dintre ei. Și într-o noapte, în timp ce dormeam, am avut un vis. Iar acest vis a revenit pentru a doua oară și pentru a treia oară. Iar în acel vis, cineva îmi spunea: „Trebuie să te întorci.” Era în afara orașului nostru, Kampala. Iar el a spus: „Trebuie să te întorci în Kampala, fiindcă Domnul va lucra pentru tine.” Iar prima dată când am avut acel vis, m-am trezit și am simțit că acesta nu poate fi Dumnezeu. El mă adusese aici. Tocmai începusem această lucrare și credeam că voi dezvolta această lucrare, iar biserica va crește. Luasem un angajament și trebuia să fiu aici. Dar visul a venit din nou a doua oară, iar apoi a treia oară. Era o noapte de sâmbătă. Așa că duminică dimineața am mers la biserică și un frate din biserica de unde am fost trimis în acel loc, vine în vizită. Și se roagă cu noi, luăm prânzul cu el, iar el spune: „John, am avut un vis. Și l-am spus unui păstor, iar el mi-a zis să vin și să ți-l spun ție. Dar te rog, nu mă înțelege greșit. Nu e dorința mea, doar vreau să-ți spun ce am primit.” I-am zis: „Spune-mi.”
El a zis: „Am avut un vis și cineva îmi spunea: Te rog, nu mă înțelege greșit. E doar…” Eu am spus: „Știu, înțeleg ce spui. Am avut și eu un vis asemănător.”
I-am spus despre visul meu, iar apoi am mers împreună în Kampala și i-am spus și păstorului nostru și am zis: „Pastore, dă-ne trei luni, ca să-i pregătim pe oameni și să predăm ștafeta.” Ceea ce a și făcut. Dar când am mers înapoi la Kampala, Domnul mi-a vorbit din nou într-un vis și a spus: „Când mergi la Kampala, nu deveni ocupat. Vreau să petreci timp în Cuvânt, citind Biblia, în rugăciune și în închinare. Asta e tot ce vreau să faci. Nici măcar să nu înveți, să nu predici și să nu te devii ocupat cu alte lucruri.” Am spus: „Bine, Doamne.” I-am spus pastorului. Și de multe ori a acceptat, dar de multe ori uita și îmi spunea: „John, mergem împreună să facem evanghelizare.” Iar eu îi spuneam: „Pastore, adu-ți aminte, Domnul a spus asta.” Și el zicea: „Ok, atunci poți să rămâi și să conduci serviciile în timp ce noi suntem plecați.” Și eu ziceam: „Dar Domnul mi-a spus nici măcar să nu predic.”
Uneori aveam neînțelegeri precum acestea. Dar el era un om bun. Este un om bun. Așa că „m-a închiriat” pe timpul turneelor.
Și Domnul mi-a zis: „Voi aduce oameni în jurul tău. Ia-i, iubește-i și dă-le tot ce urmează să te învăț. Fiindcă te pregătesc pentru o mare lucrare pe care o am pentru tine.”
Nu știam la acea vreme ce fel de lucrare urma să fie aceasta. Credeam că avea să fie o sarcină, să merg, să fac, să duc la bun-sfârșit și să vin înapoi. Nu mă gândeam că mă pregătea pentru lucrarea la care mă chema. A adus în jurul meu opt oameni și am început să ne rugăm. Nu făceam nimic altceva, decât ne trezeam dimineața, ne rugam cam două ore, apoi stăteam în Cuvântul lui Dumnezeu, apoi mergeam, luam o pauză de cam două ore, veneam înapoi, stăteam în Cuvântul lui Dumnezeu, petreceam cam trei ore în închinare. Și asta era ziua noastră. Așa făceam de dimineața până seara, până târziu în noapte sau până la miezul nopții și apoi mergeam la culcare. Am făcut asta timp de două luni. Într-o zi, a venit o doamnă la pastorul meu. Ea provenea dintr-un sat din această zonă sfâșiată de război. Și i-a spus pastorului meu: „Am avut o biserică plantată acum un an în zona mea. Trei sute de oameni au fost mântuiți și au devenit parte a bisericii. Dar acum, toți s-au întors în lume și s-au lepădat de credință. Mai este doar pastorul, soția lui și un membru. Trei oameni. Poți să vii și să ne ajuți să plantăm din nou, să restaurăm biserica?”
Și pastorul m-a chemat și mi-a zis: „John, vrei să mergi cu ea și să afli mai exact ce se întâmplă la fața locului?”
Iar eu i-am spus: „Dar pastore, Domnul mi-a spus…”
Iar el a spus: „Ok, ok, ok, o să găsesc pe altcineva care să meargă.”
Dar când am mers la echipa mea, în timp ce mă rugam, Duhul lui Dumnezeu mi-a spus: „Pentru asta te-am pregătit până acum. Vreau să mergi înapoi la pastor și să-i spui că tu vei merge.”
Așa că m-am dus înapoi. Nu știam despre ce era vorba. El m-a trimis. Am plecat în acel loc, am ajuns acolo. Era un sat ca oricare altul. Nimic anormal, nimic extraordinar. Însă ce m-a intrigat era faptul acesta: cum poate o biserică să fie începută cu trei sute de oameni și după un an să mai aibă trei oameni rămași?
Iar acești oameni nu emigraseră în altă parte. Ei se aflau tot în acea zonă, doar că se întorseseră în lume. Erau peste tot. Îi puteai găsi în sat. Așa că am mers de jur împrejurul satului. Iar noaptea m-am rugat pe genunchi și am spus: „Doamne, care e lucrul responsabil pentru căderea acestei biserici? Nu are rost să începem o altă biserică, dacă problema nu a fost rezolvată. Ce a determinat această biserică să cadă?”
M-am rugat și după aceea am dormit – dormeam în aceeași cameră cu pastorul. Noaptea am avut o viziune. Și nu voi intra în detaliile acelei viziuni. Dar Domnul mi-a arătat biserica, unde se afla și erau oameni care lăudau pe Domnul, se închinau și se simțeau foarte bine. Apoi am văzut puterile întunericului ridicându-se dintr-o pădure mare, începând să se învârtească ca un vârtej și apoi a venit și a lovit biserica. Și am văzut trupurile oamenilor tăiate, zburând în toate direcțiile. Și Duhul lui Dumnezeu mi-a spus: „Puterea, căpetenia care domnește în această zonă este responsabilă pentru ce ai văzut că s-a întâmplat cu biserica.” Biserica nu avea nicio înțelegere asupra puterilor spirituale cu care se lupta. Și nici nu erau înrădăcinați în Cuvânt. Aveau o laudă și închinare minunate, dar nu aveau rădăcinile în Cuvânt și nu au putut sta împotriva puterilor întunericului. Iar Domnul mi-a spus: „Am văzut pe mulți din oamenii Mei lucrând fără rod pe câmp, fiindcă nu se ridică pentru a folosi autoritatea pe care o au pentru a birui puterile întunericului pe teritoriul lor. Eu te-am adus aici. Te voi învăța cum să câștigi teritorii deschise, cum să rupi dominația întunericului, pentru ca Împărăția să poată prospera în regiune. Dar trebuie să te smerești și să înveți pas cu pas.”
M-am trezit și le-am spus prietenilor mei și am început să ne rugăm chiar mai adânc, mai mult, mai concentrat. Dumnezeu a început să ne deschidă ochii, am început să vedem lucruri din domeniul spiritual, am început să vedem puterile întunericului și pe măsură ce aveam de-a face cu ele, am văzut oameni primind vindecare, primind eliberare. L-am văzut marele preot al întunericului care controla puterile întunericului în acea zonă. Domnul ni l-a arătat și am început să-l punem pe altar înaintea Domnului în rugăciune și în aproximativ o săptămână și-a predat viața Domnului Isus. Domnul să fie lăudat!
Iar el s-a deschis ca o cutie a Pandorei, fiindcă el controla atât de multă putere spirituală în regiune. Așa că, atunci când s-a întors la Domnul, a rupt puterea multor vrăjitori și vrăjitoare! Unii dintre ei au trebuit să emigreze și să plece, alții și-au predat viața Domnului Isus Cristos. Și întreg locul a fost deschis, o nouă biserică a fost plantată și a început cu mai mult de 200 de oameni. Apoi Domnul ne-a trimis în următorul oraș, unde, din nou, am avut o mulțime de experiențe. Nu voi intra în detalii. S-a tras cu arma în noi de la distanță scurtă și Domnul ne-a protejat. Cineva a tras în noi de la mai puțin de 10 metri. Doar între 8-10 metri. A doua zi am fost arestați și duși la poliție și au spus: „Aveți arme”. Și Domnul ne avertizase că urma să fim arestați, așa că eram pregătiți pentru asta. Ne-au închis, am predicat prizonierilor, și-au predat viața Domnului Isus Cristos. Apoi am ieșit și a venit armata să investigheze și au descoperit gloanțele. Și au spus: „Nu, acesta nu e un glonț tras dinăuntrul casei, a fost tras în casă.” Așa că ne-au eliberat, am predicat Evanghelia, am plantat biserica, iar apoi ne-am mutat în următorul oraș. Trebuia să plantăm trei biserici.
Acum, următorul oraș a fost locul în care lucrurile au început să se miște. Era stilul nostru de a ne face tema dinainte: să ne rugăm mult, să trasăm harta spirituală, să ne confruntăm cu puterile întunericului. Apoi pregăteam cruciada. Și pastorul nostru venea apoi și făcea cruciada împreună cu noi și planta biserica. După cum spuneam, din cauza acestor noi lecții, prin care Domnul ne învăța să ne confruntăm cu puterile care dețineau teritoriile în captivitate, pe măsură ce ne confruntam cu ele, am văzut teritoriile deschise, captivii puși în libertate, am văzut oameni eliberați și vindecați, chiar și fără ca noi să ne rugăm pentru ei. Domnul îi vizita pe oameni acasă la ei noaptea, erau vindecați și veneau dimineața și spuneau: „Vreau să-mi predau viața Domnului.” Și vedeam atât de multe lucruri de genul acesta. Și eram foarte entuziasmat. Oamenii veneau și spuneau: „Știi, am mers la cutare păstor, am mers la cutare cruciadă, am mers și nu am fost vindecat. Dar imediat cum ați venit voi, am fost vindecat.” Ne simțeam așa de bine. Apoi am mers într-un nou loc și ne pregăteam pentru cruciadă. Și am primit o viziune care ne arăta puterile întunericului cu care ne confruntam. Aceasta era una dintre cele mai grave regiuni, fiindcă aici a trebuit să mutăm craniile și scheletele. Auzeam voci vorbind în timpul nopții sau chiar și în sala unde țineam întâlnirile… voci ciudate. Și a trebuit să intrăm în război spiritual, să legăm și să continuăm întâlnirile. Și lucrurile decurgeau minunat. Și apoi am început să… De fiecare dată când ne puneam să ne rugăm, era câte o persoană care spunea: „Am primit acest verset, am primit această viziune. Am primit cuvântul acesta. Am primit asta.” Și de fiecare dată toate acestea ne vorbeau să ne pocăim și să umblăm drept cu Domnul, să renunțăm la ipocrizia noastră, să renunțăm la lipsa noastră de sinceritate. Și eu eram tulburam. Am spus: „Trebuie să fie cineva aici care nu umblă drept, fiindcă Dumnezeu umblă cu noi minunat, merge mai departe și totuși, ne tot aduce acest cuvânt.” Așa că i-am pus pe toți să se așeze – aveam în acea vreme cam 12 oameni – și le-am spus: „Vă rog, fiecare dintre voi să vă cercetați.” Asta a durat cam o săptămână.
Apoi, într-o zi – era o zi de luni – eram plecat în vizită la câțiva noi credincioși. Când m-am întors, una dintre surori m-a sunat și mi-a zis: „John, mă rugam și am avut o viziune. M-am văzut pe mine umblând pe o cărare lungă, dreaptă. Și eram așa de obosită, că voiam să mă întorc înapoi. Apoi am văzut pe cineva îmbrăcat într-o haină albă, strălucitoare. Și el a zis: ” Și i-a dat un plic. Și în viziunea ei, l-a întors și s-a uitat la plic, cum te-ai uita la un nume pe plic. Și în loc de nume erau un verset. Și apoi viziunea s-a sfârșit. A venit și mi-a adus mesajul acesta. Și versetul era din Ieremia, capitolul 7. Aș vrea să-l citim împreună. Ieremia versetul 2 până la 11. Îl voi citi încet și sper să mă urmăriți. Spune:
„Stai la poarta Casei Domnului şi vesteşte acolo următorul mesaj: «Ascultaţi Cuvântul Domnului toţi locuitorii lui Iuda, care intraţi pe aceste porţi ca să vă închinaţi Domnului. Aşa vorbeşte Domnul Oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ‘Îndreptaţi-vă căile şi faptele şi vă voi lăsa să locuiţi în acest loc. Nu vă încredeţi în cuvinte înşelătoare, spunând: ‘Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!’ Numai dacă vă îndreptaţi căile şi faptele şi dacă vă veţi face dreptate unul altuia, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră, numai atunci vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o strămoşilor voştri din veşnicie în veşnicie. Totuşi voi vă încredeţi în cuvinte înşelătoare care nu vă aduc nici un câştig.
Furaţi şi ucideţi, comiteţi adulter şi juraţi strâmb, ardeţi tămâie lui Baal şi mergeţi după alţi dumnezei, pe care nu-i cunoaşteţi, iar apoi veniţi şi staţi înaintea Mea, în Casa aceasta, peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: ‘Suntem izbăviţi.’ Dar izbăviţi pentru a săvârşi iarăşi aceste urâciuni? A devenit Casa aceasta, peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari în ochii voştri? Eu Însumi am văzut lucrul acesta, zice Domnul.”
Acuma una este să găsești un pasaj biblic bun și să-l citești și alta e când Domnul îți trimite cuvântul Lui. Am simțit convingerea Duhului foarte intens. Dar spuneam: „Ce am făcut diferit?” Nu am putut găsi niciun lucru pe care-l făcusem în viața mea sau îl permisesem în viața mea care să fie diferit sau contradictioriu cu viața mea normală. Și eram convins că în viața mea normală eu umblam drept cu Domnul. Așa că am chemat echipa și am spus: „Chiar trebuie neapărat să ne ocupăm de lucrul acesta azi. Trebuie să ne cercetăm inimile. Trebuie să ne deschidem și dacă e posibil, să mărturisim unii altora, fiindcă Domnul ne vorbește în mod categoric.” Acum, nu puteam pune lucrările semnelor și minunilor pe care Domnul le făcea prin mâinile noastre și viziunile și revelațiile pe care ni le dădea în concordanță cu genul acesta de cuvânt și mesaj care ne cerea constant să ne pocăim și să ne întoarcem la El. Oarecum nu vedeam cum se leagă. Așa că am folosit un limbaj mai dur decât de obicei și am încercat să clarific lucrurile: „Chiar nu mai putem continua așa, trebuie să reveniți la realitate.” Așa că toată lumea tremura.
Am mers la culcare în noaptea aceea. Obișnuiam să mă trezesc în jurul orei 4 dimineața să mă rog. M-am trezit, am încercat să mă rog și nu am putut să mă rog. Inima mea părea închisă. Era rece, tare și închisă. Nu am putut să scot rugăciunea din inima mea, indiferent cât de mult am încercat. Chiar și stunci când persistam, simțeam că ușa este închisă înaintea mea. Simțeam că există o ușă închisă înaintea mea și nu puteam intra în prezența Domnului. Am încercat să mă închin: nu a funcționat. La ora 5 toată lumea s-a trezit și ne-am adunat împreună. Ei au intrat în închinare, închinare adâncă și intensă. Și eu stăteam acolo rece – nu puteam să mă închin. Nici măcar nu puteam găsi bucurie. Și am fost așa pentru următoarele două ore. Ei nu păreau să aibă vreo problemă. Dar eu aveam o problemă. Când s-a terminat, mă gândeam: „Oare Dumneeu mă dă afară din prezența Lui? Ce înseamnă asta?”
Am sunat-o pe sora care îmi adusese pasajul biblic și i-am spus: „Uite, de când mi-ai adus pasajul, nu am mai avut pace și acum nu mă pot ruga. Poți să-mi explici mai mult despre cum ai primit pasajul acela?” Dar nu avea nimic mai mult de explicat. Așa că i-am lăsat pe ei să pregătească micul dejun. Am plecat și am încercat să mă plimb și să mă rog, am încercat totul. M-am întors și nu am primit nimic. Așa că am luat micul-dejun și apoi trebuia să mergem să predicăm Evanghelia din casă în casă. Le-am spus: „Mergeți voi, eu voi rămâne.” În mod normal, eu conduceam echipa, dar am rămas în urmă. Și am spus: „Mergeți voi. Astăzi eu voi fi cel care rămâne în urmă să mă rog.” Așa că am rămas, chipurile ca să mă rog, deși nu mă puteam ruga. Așa că, după ce au plecat, mi-am luat Bibliile – patru-cinci Biblii diferite – și dicționarul de termeni și am stat pe veranda unei case care era foarte aproape de a noastră. Și am stat acolo și am început să spun: „Doamne, sunt flămând după Tine. Te rog, lasă-Mă să mă conectez cu Tine. Primește-mă la Tine. De ce mă lepezi? Care e problema? Am făcut ceva greșit? Nu mă pot gândi la nimic. Nu înțeleg ce s-a întâmplat greșit. Te rog.”
Și Îl imploram așa, apoi deodată, s-a întâmplat ceva. Ceva a venit peste mine și întreg corpul meu a început să se înfioare. Am simțit ca și cum cineva a venit și a stat la stânga mea. Îi puteam simți hainele atingându-se de mine. Dar nu era nimeni. Apoi o constrângere puternică a venit peste inima mea de a-mi deschide Biblia. Era ceva de genul: „Repede! Trebuie să-ți deschizi Biblia acum la cartea Romani, capitolul 1.”
Și vreau să vă împărtășesc cât de clar pot. Dar nu pot descrie, pentru că era ca și cum cineva era acolo și spunea: „Vrei să poți înțelege? Deschide-ți Biblia. Fă-o acuma!” Și mi-am deschis Biblia la Romani capitolul 1, versetul 18, unde spune:
„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei lipse de evlavie şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nedreptate. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci Dumnezeu le-a arătat. De la crearea lumii, însuşirile Lui invizibile – puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui – au fost percepute clar, fiind înţelese din ceea ce a fost creat, pentru ca ei să fie fără scuză, fiindcă, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici nu I-au mulţumit, şi astfel gândirea lor a devenit fără folos, iar mintea lor nesăbuită s-a întunecat. Pretinzând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o imagine făcută după asemănarea omului muritor, a păsărilor, a patrupedelor şi a animalelor care se târăsc.”
Acuma eu eram complet confuz și ziceam: „Doamne, mie îmi spui toate astea? Sau îmi dai un mesaj de predicat? Ce e asta?” Am simțit ca era ceva foarte serios în legătură cu aceste lucruri și Dumnezeu încerca serios să comunice aceste lucruri, dar cui încerca să i le comunice? „Încerci să mi le spui mie sau îmi dai ceva ce trebuie să dau mai departe sau să predic?”
Mai întâi, permiteți-mi să vă spun că în vremea aceea începusem această biserică, dar oamenii din sat erau foarte, foarte blasfemiatori. Predicam constant Evanghelia. Mergeam în fiecare zi la ei, dar ei ne insultau, luau numele lui Dumnezeu și îl foloseau împreună cu cuvinte inutile. Mergeam în aer deschis, la întâlniri unde luam cu noi o tobă și cântam. Și oamenii se adunau în jurul nostru ca pentru a asculta. Dar aruncau insulte împotriva Numelui Domnului și ne ridiculizau. Așa că era foarte greu să ieșim afară, dar mergeam prin credință și spuneam: „Doamne, noi mergem.” Omenește vorbind, am fi ales să rămânem acasă. Așa că atunci când a venit acest cuvânt, mă gândeam: „Ok, Doamne, îmi dai un cuvânt pe care să i-l spun lor? Ce încerci să faci?” Dar adânc înlăuntrul meu, conștiința îmi spunea: „Cuvântul e pentru tine. Pentru tine, personal.”
Dar am spus: „Doamne, dacă mie îmi vorbești, fă-mă să înțeleg. Clarifică-mi.” Și din nou a venit acel val peste mine și am știut: „Deschide-ți Biblia, capitolul 1, versetul 28 până la 32.” Și pasajul spune așa:
“Şi fiindcă n-au încuviinţat să-L aibă pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat pradă minţii lor corupte, ca să facă lucruri ce nu se cuvin. Sunt plini de orice fel de nedreptate, de nelegiuire, de lăcomie, de răutate; sunt plini de invidie, ucidere, ceartă, înşelătorie, sunt duşmănoşi, şoptitori, bârfitori, Îl urăsc pe Dumnezeu, sunt obraznici, aroganţi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, necugetaţi, nu-şi ţin promisiunile, sunt fără afecţiune, nemiloşi. Şi, deşi cunosc hotărârea lui Dumnezeu, potrivit căreia cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri sunt vrednici de moarte, ei nu numai că le fac, ci îi şi încuviinţează pe cei ce le înfăptuiesc.”
Acuma, uitați ce mi s-a întâmplat. Mă uitam pe lista aceea și nu puteam spune că niciunul din acele lucruri nu exista în viața mea. Puteam identifica câteva lucruri: „Ok, știu că asta, asta, asta este viața mea.” Dar apoi spuneam: „Dar în fiecare zi, înainte să merg la culcare, mă pun pe genunchi și mărturisesc aceste păcate. Le mărturisesc și îți cer să mă ierți. Nu pot crede că tu ești un Dumnezeu care m-ar mustra pentru așa ceva, pentru că Tu spui că dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios ca să ne ierte.” Acum menționez aceste lucruri dar aș vrea să faceți legătura cu alte lucruri pe care le-am menționat mai înainte, când El mi-a spus: „Vreau să trăiești prin credință.” Și voi face această legătură din nou, mai târziu. Dar spuneam: „Doamne, dacă Tu chiar îmi spui mie toate astea, te rog, fii specific. Ce am făcut anormal? Ce am făcut? Poate că nici nu mi-am dat seama.” Puteam simți mânia Domnului. Puteam simți nemulțumirea Domnului. Toată ființa îmi tremura. Dar nu știam pentru ce să mă pocăiesc. Așa că pe când încercam să mă lămuresc, a venit din nou acel val peste mine și mi-a venit în minte un alt pasaj: Romani, capitolul 2, versetul 1 până la 5, care spune:
„De aceea, tu, omule, care-i judeci pe alţii, n-ai nici o scuză, căci prin faptul că-l judeci pe altul te condamni pe tine însuţi, pentru că tu, care-l judeci, înfăptuieşti aceleaşi lucruri! Ştim că judecata lui Dumnezeu faţă de cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri este bazată pe adevăr. Şi crezi tu, omule, care-i judeci pe cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri, dar pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări şi nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, din cauza încăpăţânării tale şi a inimii tale care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu care „va răsplăti fiecăruia după faptele lui””.
Trebuie să vă mărturisesc că în acel moment întreaga mea ființă a fost cuprinsă de frică. Am simțit că: „Doamne, oricare ar fi lucrul care nu e în regulă, e grav. Dar nici nu știu ce e. Știu că ești foarte, foarte nemulțumit de mine, dar nu înțeleg.” Am citit mai departe, de la versetul 6:
“Care „va răsplăti fiecăruia după faptele lui: celor ce, prin perseverenţa în fapte bune, urmăresc glorie, onoare şi nemurire, le va da viaţă veşnică; dar celor ce, din ambiţie egoistă, resping adevărul şi ascultă de nedreptate, le va da urgie şi mânie. Va fi necaz şi strâmtorare peste orice suflet omenesc care săvârşeşte răul, – întâi peste iudeu şi apoi peste grec –, dar va fi glorie, onoare şi pace peste oricine înfăptuieşte binele, – întâi peste iudeu şi apoi peste grec –, căci înaintea lui Dumnezeu nu este părtinire.”
Stăteam acolo și mă gândeam: „Doamne, nu știu ce să fac acuma. Nu știu cum să mă rog. Nu înțeleg ce am făcut. Știu că ceva nu-i în regulă, dar nu știu ce anume.” Și am stat acolo, gândindu-mă: „Mi-aș dori să-mi spui ceva. Mi-aș dori să-mi explici mai clar.” Și în timp ce spuneam asta, acel val a venit peste mine din nou și spunea: Romani capitolul 2, versetul 17 până la 24, care spune:
“Dar dacă tu, care te numeşti iudeu şi îţi pui încrederea în Lege, care te lauzi cu Dumnezeu, cunoşti voia Lui şi îţi dai seama de ceea ce este bine pentru că eşti instruit în Lege, care eşti convins că eşti călăuză pentru orbi, lumină pentru cei din întuneric, sfătuitor al celor fără minte, învăţător al celor neştiutori, pentru că tu ai în Lege trăsăturile esenţiale ale cunoştinţei şi adevărului, tu deci care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care predici să nu furi, furi? Tu, care interzici adulterul, comiţi adulter? Ţie, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele? Tu, care te lauzi cu Legea, Îl dezonorezi pe Dumnezeu prin neascultarea de Lege? Căci, aşa cum este scris: „Numele lui Dumnezeu este blasfemiat printre neamuri din cauza voastră.“”
Acum, sunt sigur că nu puteți face legătura cu inima mea, ce s-a întâmplat înăuntrul meu când am citit ultima propoziție. V-am spus că oamenii erau blasfemiatori, spuneau lucruri de care te înfiorai, împotriva numelui Domnului. Dar când am citit asta: „Tu, care predici altora, nu poți să-ți predici ție? Tu, care înveți pe alții, nu te poți învăța pe tine însuți? Tu, care spui altora să nu fure, furi? Nu fă asta, și tu o faci?” Și ultimul vers: „Numele lui Dumnezeu este blasfemiat din cauza voastră.“ Și a fost ceva atât de personal, a fost ceva de genul: „Tot ceea ce vezi acolo, tot ceea ce fac ei, ce spun ei împotriva Numelui Domnului este din cauza ta! E din cauza felului în care tu trăiești. E din cauza felului în care umbli, și nu doar asta, ci este scris despre tine.” Simțeam că vreau să zbier din toată ființa. Și îmi venea să plec și să închid Biblia. Și am spus: „Doamne, nu știu ce să fac.” Dar în acel moment, s-a întors echipa de la evanghelizare. Și am sunat-o pe sora care a stârnit toată această situație. I-am spus: „Vino cu mine.” Ea a venit și am coborât pe plantația de banane. I-am spus: „Ajută-mă. De dimineață nu mă mai pot ruga. Când încerc să-L întreb pe Domnul, asta e ceea ce… Adică, El îmi arată că e foarte nemulțumit de Mine. Nici măcar nu știu cum să mă pocăiesc. Nu știu cum să aduc pocăința. Poți să mă ajuți? Vino și roagă-te cu mine.” Ea a spus: „Ok, dar ce ai făcut? Ce a merg greșit?” I-am spus: „Nu știu.” Ea a spus: „Dar cum putem să ne pocăim de ceva ce nu știi?” Eu am spus: „Dar Dumnezeu e foarte nemulțumit de mine.” Apoi a spus: „Spune-mi, cum știi că e nemulțumit? Cum ai aflat? Ce anume s-a întâmplat?” Așa că a trebuit să-i povestesc totul, exact așa cum mi s-a întâmplat. Și în timp ce îi vorbeam ei, am văzut frică venind peste fața ei. Ochii i s-au mărit și tremura. Și pe măsură ce povesteam și am ajuns la ultima propoziție, a țipat și a început să strige către Dumnezeu: „Ai milă de mine, ai milă de mine! Sunt o păcătoasă! Ai milă!” Nu se ruga pentru mine, se ruga pentru ea.
Mai târziu mi-a spus: „Am crezut că încerci să-mi spui mie ceva, dar pe o cale ocolită. Tot ce spuneai îmi străpungea inima. Și mă gândeam că nu puteai să-mi vorbești direct. Așa că m-am gândit că ai încercat să o faci pe ocolite.” Ceea ce nu era adevărat, într-un fel. Dar când a țipat așa, ceva a cedat în inima mea și deodată am simțit că mă puteam ruga. Așa că am intrat în rugăciune și am plâns și m-am pocăit de toate lucrurile care îmi veneau în minte. Am spus: „Doamne, mă pocăiesc de asta, mă pocăiesc de asta.” Și cred că a durat cam o oră. Și apoi am început să simt ceva: Biblia spune că El e drept. Când ne mărturisim păcatele, El e drept ca să ne ierte. Și am început să mulțumesc lui Dumnezeu: „Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc! Mulțumesc!”
Dar nu simțeam pace. Și nu simțeam nimic ridicându-se de peste mine. Nu simțeam că am rezolvat o problemă. Acum dați-mi voie să vă spun ceva. Încercam să mă ocup de o faptă. Iar El încerca să se ocupe de căile mele. El nu se referea la ceva ce am făcut, ci se referea la felul în care umblam. Iar eu credeam că umblarea mea era ok. Așa că El nu încerca să-mi spună: „Ai făcut asta, pocăiește-te de asta.” Să vă dau un exemplu. Saul și David – amândoi aveau același trecut: erau îngrijitori de animale. Amândoi erau chemați să fie împărați și profeți. Amândoi au fost unși de același profet, Samuel. Amândoi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Amândoi și-au mărturisit păcatul. David a fost iertat. Saul a fost respins. Care a fost diferența dintre acești doi bărbați? Dacă te uiți la viața lui Saul, prima dată când Domnul i-a spus prin prooroc: „Pregătește o jertfă. Voi veni mâine să aduc jertfa”, proorocul a amânat puțin, dar din cauza că oamenii se împrăștiau, de dragul oamenilor, Saul și-a îmbărbătat inima și a adus jertfa, deși nu trebuia să facă asta. Și imediat după ce a terminat, a sosit proorocul Samuel. Și i-a spus: „Ce ai făcut? Domnul ar fi întărit împărăția pentru urmașii tăi, dar acum… i-o dă unui al om.” Care a fost problema lui? „Oamenii… se împrăștiau și începeau să mă părăsească. Așa că m-am îmbărbătat și am adus jertfa.” Oamenii. Următoarea dată când Domnul îl trimite într-o misiune e ca să-i ucidă pe amaleciți. Și a mers în misiune. Nu a fost neascultător. Apoi s-a întors. Dar Domnul i-a spus lui Samuel: „Îmi pare rău că l-am trimis. Îmi pare rău și pentru faptul că l-am făcut împărat. Uite ce a făcut!” Când Samuel vine la Saul, Saul spune: „Am făcut ce mi-a spus Domnul.” Dar Samuel spune: „Dar ce e cu mugetul vitelor și behăitul oilor pe care îl aud?” El zice: „Oh, oamenii… oamenii au vrut să le aducă aici, așa că le-am dat voie.” Samuel zice: „Sunt jertfele mai bune decât ascultarea?” Pentru că aveau de gând să aducă jertfe lui Dumnezeu. Sunt jertfele mai bune decât ascultarea? Ulterior, Saul spune: „Nu i-am dat lui Dumnezeu ce i se cuvenea. Mi-a fost teamă de oameni.” De oameni. Vă dați seama că Saul și-a trăit viața înaintea oamenilor? Făcea lucruri din cauza oamenilor. Și a mărturisit și a spus: „Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Am greșit. Te rog, vino cu mine acum ca să mă închin Domnului.” Și Samuel a spus: „Nu voi merge cu tine.” Și Samuel s-a întors să plece, iar Saul l-a apucat de marginea hainei și a rupt-o. Când a rupt-o, Samuel s-a întors și i-a spus: „Exact cum a fost ruptă haina, Împărăția a fost ruptă din mâinile tale.” Ce a spus Saul? A spus: „Hei, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și am păcătuit împotriva ta. Dar! Respectă-mă în fața poporului. Onorează-mă în fața poporului.” Chiar și în acel moment de zdrobire, inima lui era mai preocupată de imaginea lui în fața oamenilor. Samuel a mers cu el, dar din acea zi, nu s-a mai întors. S-a rugat pentru el zilnic, până în ziua în care Dumnezeu i-a zis: „Până când te vei mai ruga pentru omul pe care l-am lepădat?”
Dar David a păcătuit și el. A comis adulter, apoi l-a ucis pe bărbat și a ascuns totul, iar Natan a venit și l-a confruntat. Și David a rostit sentința, spunând: „Omul acela trebuie să moară!” Și Natan spune: „Tu ești omul acela!” Și el spune: „Oh, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu!” Și Natan spune: „Domnul te-a iertat.” Care a fost diferența? Nu a fost atât de mult vorba de actul în sine, ci de felul…
Biblia spune că David avea inima după inima lui Dumnezeu. Căile lui îl urmau pe Domnul. El a căzut cum ar fi putut cădea orice alt om, dar căile lui erau concentrate cu totul înspre Domnul. Asta e o mare diferență. De aceea mă confrunta Domnul. El nu confrunta un act, ci confrunta căile mele. Mă chema să părăsesc căile mele și să merg pe ale Lui. Mă gândeam la noastră, la faptul că vedeam oameni mântuiți, biserici plantate, vedeam oameni vindecați și eliberați… Dar Dumnezeu mi-a spus: „Vreau să renunți la căile tale și să vii pe calea Mea.” Asta înseamnă să trăiești prin credință. Vă aduceți aminte când oamenii i-au spus lui Isus: „Ce să facem ca să împlinim lucrările Domnului?” Isus a răspuns: „Aceasta este lucrarea pe care o cere Dumnezeu: să credeți în Cel pe care El L-a trimis.” Când credem în Isus, ce se întâmplă? Credem că viețile noastre sunt inutile, sunt fără speranță, fără sens. Suntem condamnați la moarte. Renunțăm la viața noastră și o dăm Lui, ca să primim viața Lui. Și din acel moment, vorbim ca Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu. Iar viața pe care o trăiesc nu mai este a mea. Viața pe care o trăiesc este din Cristos. Și o trăiesc în credința în Isus.” Acest lucru îmi cerea Dumnezeu mie să fac: „Nu mai trăi în căile tale omenești. Nu mai trăi prin înțelepciunea ta omenească, prin eforturile tale omenești, prin voința ta omenească. Renunță la toate acestea. Mori față de ele, ca să poți trăi pentru Mine. Îmbracă-te cu viața Mea. Lasă mintea ta să fie convinsă, renunță la viața ta veche, nu mai poți trăi pentru tine însuți.” Știți ce spune Biblia: „Că Duhul Domnului ne strânge: dacă Unul a murit pentru toți, toți deci au murit. Și pentru că toți au murit, nu mai pot trăi pentru ei înșiși, ci numai pentru Cel care a murit și a înviat pentru ei.” Și spune: „Acum, oricine e în Isus Cristos, e o nouă făptură. Cele vechi s-au dus. Iată, toate lucrurile s-au făcut noi. Și această nouă identitate este de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El însuși și ne-a dat slujba împăcării. Şi Tatăl era în Isus Hristos, împăcând lumea cu Sine şi ne-a încredinţat cuvintele împăcării. De aceea, noi suntem ambasadorii lui Cristos. Și, ca şi cum Dumnezeu ar implora lumea prin noi, să ne împăcăm cu El.” El mă chema la o schimbare de identitate, să las căile mele omenești, identitatea mea, abilitatea mea, efortul meu, înțelepciunea mea… să pun jos toate aceste lucruri și să vin să iau acea viață care a venit din cer, a venit în lume, a avut o misiune. Nu a venit să facă bani, nu a venit să-Și facă un nume, nu a venit să facă impact prin faima sau prestigiul uman. A venit pentru o misiune. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. El nu L-a trimis în lume ca să condamne lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” El mă chema să trăiesc viața Lui, identitatea Lui, cauza Lui, misiunea Lui. Să renunț la ambițiile mele, la visurile mele, la dorințele mele, la drepturile mele, ca să le pot lua pe ale Lui. Și să pot revendica moștenirea care este în Numele LUI, identitatea care este în Numele Lui. La asta se referea El când zicea: „Credeți în Acela pe care El L-a trimis. Asta este lucrarea Domnului.” Iar eu niciodată nu am făcut legătură între cele două.
Și în acea zi, Domnul mi-a vorbit. În timp ce ne rugam, m-am rugat și am simțit că m-am rugat destul. Și cu siguranță, El mi-a auzit rugăciunea. Deja m-a iertat. Dar nu am simțit pace, nu am simțit eliberare. Simțeam încă aceeași vinovăție asupra mea. Și am spus: „Doamne, dă-mi un cuvânt ca să-mi mângâi inima. Dă-mi un cuvânt care să aducă din nou bucuria în inima mea. Te rog.” Sora mea încă plângea și suferea înaintea lui Dumnezeu. Dar eu simțeam că m-am rugat destul. Și fiindcă nu primeam niciun cuvânt pentru mine, am spus așa: „Hai să fac un lucru. Să pun Biblia așa și o voi deschide oriunde îmi cade privirea. Și cuvântul acela voi considera că e cuvântul Lui pentru mine.” Și aici mi-a căzut privirea, de îndată ce am deschis Bibia. Era în Ieremia, capitolul 6, de la versetul 14, până la 15:
“Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicînd: ,Pace! Pace!` Şi totuşi nu este pace!
Sunt daţi de ruşine, căci săvârşesc urâciuni; şi totuşi nu roşesc, şi nu ştiu de ruşine. De aceea vor cădea împreună cu cei ce cad, vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi, zice Domnul.`”
Acesta e cuvântul pe care l-am primit. Acesta e cuvântul pe care l-am căutat. Acesta e cuvântul pe care mi-a căzut privirea. Am fost atât de frustrat, încât mi-am luat Biblia și am aruncat-o. Și am început să spun: „Doamne, sunt un păcătos mai mare decât pot înțelege. Nici nu știu cum să mă pocăiesc.” Și am început să strig: „Ai milă de mine! Dă-mi harul pocăinței! Dă-mi harul pocăinței!” În timp ce strigam în felul acesta, am simțit prezența lui Dumnezeu venind asupra mea.
Acuma, când ești predicator, există momente în timpul predicii în care simți că prezența Lui vine peste ta. Exact așa m-am simțit. Și am simțit că… ah, El vine la mine! Dar apoi s-a intensificat, s-a intensificat la nivele pe care nu le-am experimentat niciodată înainte. Și curând inima mea a fost plină de teamă. Simțeam ca o pătură grea de tot care vine peste mine. Apoi a început să-mi tremure tot trupul, să transpir. Apoi am simțit cum mi se umflă limba în gură. Nu mai îmi puteam folosi limba ca să vorbesc. Parcă era blocată. Am încercat să-mi mișc trupul. Nu-mi puteam mișca nicio parte din trup. Simțeam că eram înăuntrul trupului meu, dar trupul meu nu mai era al meu. Apoi, dintr-odată, o lumină puternică mi-a lovit ochii. Aveam ochii închiși. Eram pe genunchi, cu capul la pământ, dar o lumină puternică m-a lovit. Și mi-am ridicat ochii să încerc să văd ce era acel lucru. Mi-am deschis ochii, dar nu puteam să mă uit în lumină. Era prea strălucitoare, chiar și când mi-am închis ochii. Mi-a străpuns ochii. Mi-am plecat ochii din nou, tremuram și mă gândeam: „Ce se întâmplă???” Apoi am auzit o voce, adâncă și calmă și mi-a rostit numele de trei ori. Nu puteam să răspund. Nu aveam nicio putere să răspund. Dar înăuntrul meu spuneam: „Sunt aici.” M-a strigat pe nume – John – de trei ori. Și apoi mi-a spus: „Te-am cunoscut înainte de crearea lumii și te-a ales și te-am pus deoparte ca să-mi slujești ca martor în aceste zile din urmă. Dar vreau să-ți spun că dacă aș fi venit azi să-mi iau Mireasa, tu nu ai fi fost parte din ea. Nu te-aș lua.”
Nu pot descrie șocul care a venit peste mine. Cred că eram în așa un șoc, că nici nu am răspuns. M-a lovit. Și a repetat: „Nu te-aș lua. Fiindcă este scris: El se va arăta celor care îl așteaptă. Tu nu-ți trăiești viața ca o așteptare personală după Mine. Tu permiți să vină în viața ta tot felul de gunoaie. Trăiești ca un om căruia nu-i pasă.”
În acel moment, în inima mea – după cum spuneam, nu puteam vorbi cu gura mea – simțeam că nu mi se poate întâmpla mie una ca asta. Mă gândeam: „Am renunțat la slujba mea, ca să-L slujesc pe Domnul, am renunțat la casa mea, pe care mi-o dăruise tatăl meu, fiindcă am vrut să merg pe câmpul de misiune, am renunțat la asta, am renunțat la aia și… acesta nu poate fi Dumnezeu care-mi spune… că nu m-ar lua.” Toată teologia mea și toate învățăturile mele nu putea accepta așa ceva. Și apoi mi-a spus cuvintele Lui, scrise în cartea 1 Corinteni, capitolul 6. Le-a citat și le-am găsit mai târziu. Nici nu îmi puteam aminti locul exact, dar mai apoi le-am găsit în Biblie. Și spune în versetul 9:
„Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”
Și a continuat, spunându-mi: „Viața ta e atât de plină de mizerie. Tu umbli cu o înfățișare exterioară și acoperi alte lucruri în inima ta. Uiți că Eu sunt Domnul care cercetează inima. Și tu nu ești pregătit. Nu ești pregătit să te întâlnești cu Mine.” Și a început să-mi spună: „Dacă viața ta e plină de astea și astea și astea și astea, atunci ești tu gata de venirea Mea?” Și în timp ce menționa acele lucruri, eu am putut să spun: „Ok, Doamne, ai milă.” Apoi a menționat un lucru pe care inima mea l-a respins, fiindcă, după înțelegerea mea, eu niciodată nu am ajuns la așa ceva. El a spus: „Dacă viața ta e plină de preacurvie…” Oh, nu! Am spus asta în inima mea. Iar vocea s-a oprit. Și preț de o clipă a fost tăcere. Și apoi mi-a zis: „Niciun cuvânt strâmb nu iese din gura Mea. Mă faci mincinos? Dar fiindcă nici măcar nu-ți cunoști propria ta inimă, o să ți-o arat Eu. Adu-ți aminte de locul acesta, de ziua aceasta, de ora aceasta.” Și frate și soră, chiar mi-am adus aminte. Practic m-am văzut pe mine înapoi în acel moment, nu ca o amintire, ci ca o realitate. Am fost înapoi în acel moment. M-am văzut stând în taxi, așteptând ca mașina să se umple și apoi m-am uitat afară la o femeie, cu tot felul de gânduri murdare în imaginația mea. Și în momentul în care acele gânduri au venit din nou în mintea mea, am zis: „Oh, Doamne! Am păcătuit împotriva Ta.”
El a spus: „Nu, nu ai păcătuit. Trăiești în păcat. Tu trăiești în asta. Trăiești de dimineața până seara cu astfel de gânduri. Chiar și noaptea, în patul tău, te dedai la acest păcat. Cunosc fiecare moment din viața ta privată. Cunosc gândurile tale. Nici măcar nu te temi. Chiar și în biserică, când stai în biserică, cineva urcă pe scenă să Îmi slujească și le dezbraci în pielea goală în imaginația ta. Și îți imaginezi tot felul de lucruri. Eu sunt Domnul care cercetează inima. Nu ai citit că chiar acela care se uită la o femeie ca să o poftească a comis deja adulter cu ea?” Și prin fața mea au început să treacă imagini din mintea mea. Și nu era ceva despre care aș fi putut spune: „Doamne, am căzut în păcat, Doamne, am fost slab.” Era stilul meu de viață. Era un mod de viață constant. Eram confortabil cu el. Eram confortabil că nimeni altcineva nu putea vedea. Dar Dumnezeu spunea: „Eu văd. Eu sunt Domnul care cercetează inima.” Mi-a fost așa de rușine. Dar apoi a spus: „Și asta nu-i cel mai rău dintre toate. Încă mai trăiești în astea.” Și a început să-mi prezinte lucruri care apar nesemnificative din punct de vedere uman: invidia, manipularea, vorbirea pe la spate ca tu să apari că ești cel mai bun, tu faci cel mai bine, tu predici mai bine, tu faci mai multe miracole, tu ai mai mare ungere. Și toată manipularea și autopromovarea. Toate dușmăniile pe care le păstrăm în inima noastră atunci când altcineva e promovat sau e reunoscut înaintea noastră. Dar felul în care Domnul mi le-a arătat le făcea să pară atât de mizerabile. Atât de mizerabile! Și am plâns și am plâns și la un moment dat eram așa de absorbit în durerea mea, încât El Și-a ridicat vocea și mi-a zis: „Taci și ascultă!” Și am tăcut. Și a continuat, a continuat, a continuat, descoperind tot mai multe lucruri. Până și lucrurile care păreau mici, în acel moment au apărut atât de putrezite. Și mă simțeam de parcă stăteam în fața scaunului judecății. Totul era scos afară. Și a trebuit să spun: „Oprește-Te! Oprește-Te! Accept totul!” Dar El nu Se oprea. De fapt, la un moment dat, am spus: „Îmi pare rău! Îmi pare rău! Îmi pare rău!” Și El a spus: „Taci!” Și nu vorbeam tare, vorbeam în inima mea. El mi-a zis: „Taci și ascultă!”
Și pe măsură ce continua, mă gândeam: „Cu siguranță că am fost înșelat! Toată vremea asta credeam că Îi slujesc lui Dumnezeu și eram așa de mizerabil pe dinăuntru. Cu siguranță că am fost înșelat. Diavolul m-a făcut prizonier cu mult timp în urmă.” Și în acel moment, m-am gândit la miracolele la care eram martori. M-am gândit la vindecări. M-am gândit la toate acele lucruri minunate. Și dintr-odată, inima mea s-a prăbușit. M-am gândit: „Diavolul m-a înșelat în așa hal, încât m-a folosit să facă minuni falsificate, să facă lucruri despre care credeam că Dumnezeu le face. Și totuși, în tot acest timp, era diavolul.” Și vocea a tăcut un moment. Și apoi mi-a spus: „De ce îți imaginezi așa ceva?” Și apoi mi-a zis: „Eu nu fac minuni pentru că tu ești vrednic. Fac minuni pentru că Îmi iubesc poporul, înaintea căruia tu stai ca să predici. Dar n-ai citit niciodată că vor veni la Mine în acea zi și vor spune: <În Numele Tău noi am făcut minuni, am scos afară draci și am proorocit.> Și Eu le voi spune: Să nu depinzi de miracole ca să-ți evaluezi vrednicia. Vrednicia ta nu stă în semne și minuni și în slujire. Eu fac minuni pentru că îi iubesc pe oameni. Și Numele Meu nu va fi lăsat niciodată fără o mărturie pe Pământ.” El mi-a zis: „Nu ai citit niciodată că fără sfințenie, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu?” Nu e vorba de miracole. E vorba de sfințenia care vine de la Dumnezeu. Apoi mi-a spus un pasaj din cartea Evrei. După ce tocmai fusesem mântuit, după două zile după ce m-am întors la Dumnezeu, El mi-a dat acest pasaj: Evrei 1:9.
Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te -a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi.“
Iar eu erau proaspăt creștin și am avut un vis în care cineva îmi spunea: „Acesta este un dar de la Domnul.” Și mi-a dat o bucată de hârtie pe care era acest verset – în vis. Apoi Domnul Mi-a vorbit în acea vizitare și mi-a zis: „Ai început bine. De ce te-ai întors? Ai început cu ochii la Mine, dar pe măsură ce ai devenit mai familiar, ți-ai mutat privirea la oameni. Nu ai mai căutat aprobarea Mea. Ai început să cauți aprobarea oamenilor. Pentru că oamenii nu cunosc secretele inimii tale, ei te tot aprobau și îți arătau cât erau de uimiți de viața ta. Dar ție nu ți-a păsat de Mine. Eu îți cunoșteam inima. Ai început bine. Ce te-a făcut să te întorci? De ce ți-ai luat ochii de la Mine? Vreau să știi că oamenii nu dețin raiul, ci doar Tatăl Meu deține raiul. Iar El va judeca drept ca un Judecător drept. Și va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” Mi-a dat un pasaj din Apocalipsa 3. În versetul 1 spune:
“,,Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: ,,Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.
Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.
Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.”
El mi-a spus: „M-am uitat la tine de la început până la sfârșit și nu am găsit nimic acceptabil înaintea Tatălui Meu. Îți dau un sfat: Pocăiește-te. Uită de tot ce ți se părea valorors. Renunță la visele tale, renunță la drepturile tale, renunță la tot ce ți se pare valoros și caută Fața Mea. Smerește-te. Vino fără nicio pretenție. Vino fără nimic și smerește-te. Îți spun că este vrednic de laudă să moștenești mântuirea, viața veșnică. E de ajuns. E mai presus de orice alt lucru cu care ai putea să o compari.” Mi-a vorbit despre acel om care a găsit o comoară pe câmp și a mers și a vândut totul și a venit și a cumpărat terenul. Și apoi a spus: „La asta te chem. Renunță! Renunță! Renunță la tot ce credeai că e prețios! Și apoi vino, ca să pot avea milă de tine. Dacă te pocăiești cu adevărat, te voi aduce înapoi, te voi restaura și te voi face purtătorul meu de cuvânt.” Iar apoi a spus: „Dar ascultă… Prietenii tăi… Am ceva împotriva fiecăruia dintre ei. Spune-le să se pocăiască.” Apoi a zis: „Du-te și spune persoanei acesteia: asta e ceea ce văd în viața ei.” Și mi-a dat detalii. Apoi a zis: „Du-te spune persoanei acesteia: asta e ceea ce văd.” Nu vreau să fac aceste lucruri publice, pentru că ele aparțin unor persoane specifice, dar mi-a vorbit despre opt parteneri și mi-a dat câte un mesaj pentru fiecare, inclusiv pentru sora care era acolo cu mine. Și m-am întors și i-am chemat pe toți. Era timpul pentru cină. Fuseserăm acolo toată după-amiaza. Ochii îmi erau umflați de la plâns. Toată fața îmi era umflată. I-am chemat pe toți și le-am spus: „Uitați ce mi s-a întâmplat.” Le-am spus totul referitor la mine. Și apoi am început să le vorbesc la fiecare dintre ei și părea că izbucnise iadul. A fost tânguire, tânguire, tânguire…
Au ieșit la iveală secrete despre care ei credeau că nimeni nu mai știe. Și dintr-odată erau confruntați cu probleme despre care credeau că nimeni nu va afla niciodată. Erau ascunse bine înlăuntrul vieților lor și Dumnezeu le-a pus înaintea lor. Nimeni nu a luat cina în acea zi. Nimeni nu a avut poftă să mănânce. Nimeni nu a dormit în acea noapte. În acea noapte părea că lumea devenise prea îngustă, prea mică… căutai un loc în care să te rogi și ziceai: „Nu am pace aici.” Mergeai în alt loc și simțeai: „O, Doamne!” Plângeau tare la un moment dat, altădată gemeau, altădată șopteau. Nimeni nu voia să fie în preajma altcuiva. Dacă cineva venea lângă tine, voiai să pleci de acolo. Simțeai că totul era respingător. Pentru prima dată în viața mea am simțit că nu există nimic pe pământul acesta care să fie demn de atenție. Nimic! Nimic! Și plângeam și ziceam: „Doamne, dacă mi-ai mai da încă o șansă, promit să trăiesc pentru Tine și doar pentru Tine.” Dimineața mi-am luat Bilbia și un mic bidon de apă și am zis: „Mă duc în munți. Dacă vrea cineva să vină cu mine, să vină, dar nu vă așteptați să vă slujesc. Eu o să-L caut pe Domnul pentru mine însumi. Dacă vreți să veniți, mergeți să-L cautați pe Dumnezeu pentru voi înșivă.” Așa că câțiva au venit cu mine. Două persoane au rămas cu o sora a noastră care era bolnavă. Așa că am urcat… era un lanț muntos… am urcat cât de sus am putut și am intrat în junglă. Nici măcar nu știam cine deținea terenul. Și am mers pur și simplu acolo. Ne-am găsit un loc și ne-am așezat acolo. Nu aveam nici acoperiș, nici adăpost. Am început să ne rugăm. De dimineața până seara. Și iarăși de dimineața până seara. Ne adunam numai dimineața și întrebam: „A primit cineva un mesaj de la Dumnezeu?” „Nu.” „Ok. Mergeți înapoi și căutați-L pe Domnul.” Îmi aduc aminte că după două zile de rugăciune non-stop – zi și noapte – eram așa de obosit, eram epuizat. Mi-am pus Biblia ca pernă sub cap ca să dorm și cred că am stat acolo întins timp de cinci minute. Și-i puteam auzi pe ceilalți gemând, alții implorând. Și am zis: „Cine sunt eu să dorm, când alții gem și caută Fața Ta?” A trebuit să mă ridic și să continui să umblu și să zic: „Doamne, ai milă de noi!” În acea zi ne-am adunat toți fără să trebuiască să facem semn nimănui. Ne rugam și a început să plouă. A trebuit să ne ascundem Bibliile și toți plângeam. Plângeam ca niște copii mici, fără cuvinte, numai plâns, plâns, plâns. Și după ce s-a oprit ploaia, Duhul lui Dumnezeu a venit peste noi. Și Domnul a început să vorbească prin unul din noi. Și El se adresa tuturor, dar în același timp se adresa fiecăruia în parte și a vorbit despre lucruri foarte adânci, legate de chemarea și destinul fiecăruia dintre noi, aducându-le aminte oamenilor de lucruri care li s-au întâmplat când încă erau copii micuți. „Aduceți-vă aminte când vi s-a întâmplat aceste lucruri. Eu eram. Aduceți-vă aminte când vi s-a întâmplat acest lucru. Eu eram.” Și dintr-odată am realizat că probabil am fost mântuiți când eram adulți, dar Dumnezeu ne arăta: „Eu eram cu voi, chiar și atunci când erați copii și creșteați. Aduceți-vă aminte de asta. Eu eram. Aduceți-vă aminte aici. Eu te-am protejat de asta. De ce te-ai întoarce de la Mine?” Și în acea zi, în lacrimi, ne-am rededicat Domnului și am simțit pacea Domnului venind peste noi și bucuria Domnului întorcându-se la noi. Și am început și Îl lăudăm pe Domnul și să strigăm către Domnul și să simțim bucuria Domnului cum ne acoperă. Dar Domnul mi-a vorbit și mi-a zis: „Nu te opri din postit. Stai în starea asta. Urmează să-ți vorbesc despre biserica Mea.”
Cam cinci zile mai târziu – obișnuiam să petrec cam șase ore singur pe plantația de banane – într-una din acele zile – eram singur și era în jur de ora 3 după-amiaza – mă rugam și stăruiam, mai ales în legătură cu viața mea, fiindcă acel șoc era încă în viața mea. Și în timp ce continuam, dintr-odată am simțit că acea prezență a venit din nou peste mine. Așa cum se întâmplase cu o săptămână în urmă. Și am început să tremur. Eram așa de speriat. Fiindcă nu știam la ce să mă aștept. A continuat să crească și să fi din ce în ce mai intensă și continuam să tremur. Curând nu mai puteam să-mi mișc corpul. Nu mai puteam vorbi. Parcă tot trupul îmi era paralizat. De data aceasta nu am văzut lumina. Dar stăteam acolo și tremuram și în duhul meu mă închinam și mă închinam și ziceam: „Doamne, ai milă de mine.” Apoi… am simțit că cineva aproape de mine a scos un suspin foarte, foarte adânc. Apoi a vorbit. Și a început cu Isaia 1:2.
Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: ,,Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea.
Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine.“
Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele…
Așa a început. Când a sfârșit acele cuvinte, s-a oprit. Nu eram sigur la început, dar am simțit că cineva plângea. Și apoi a început să vobească, spunând: „Îți voi spune despre poporul Meu, despre biserica Mea.” Și a început să vorbească despre Biserică. Și vorbea despre cum El a plătit prețul întreg, cum El a fost jertfa noastră de ispășire, cum a plătit totul și cum noi suntem eliberați, cum ar trebui să trăim o viață complet liberă, răscumpărată și împlinită. „Dar poporul Meu… poporul Meu s-a întors de la asta. Poporul Meu a ales să meargă înapoi și să trăiască din nou viețile lor omenești, prin efort omenesc, dorințe omenești, înțelepciune omenească și voință omenească.” Și a continuat să descrie lucrurile pe care noi le facem în Numele Lui, dar după căile noastre și prin eforturile noastre. Și a spus: „Slujitorii Mei, predicatorii Cuvântului și-au vândut sufletul pentru lucruri lumești, așa că ei vorbesc dintr-un duh lumesc și îi consolează pe oameni în pacatul lor, în loc să cheme pe poporul Meu înapoi la Mine. Ei le spun: ” Și mi-a spus: „Mulți dintre oamenii Mei nu cunosc bucuria iertării, fiindcă nu au fost conduși niciodată cu adevărat într-o pocăință adâncă și predare completă Mie. Li s-a spus că e ok să trăiască după voia lor proprie și să facă tot ce vor. Și inima Mea suferă, pentru că văd ce face dușmanul cu ei.” A citat din Isaia 1:5, care spune:
“Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav, şi toată inima sufere de moarte!
Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate, şi nealinate cu untdelemn”
Mi-a zis: „Poporul Meu trăiește într-o rană deschisă. Sunt atât de multe răni, atâta amărăciune și de aceea recurg la tertipuri unii împotriva altora. Oamenii trăiesc în egoism, din cauza durerii din viețile lor. Și Mă doare, pentru că vindecarea Mea e completă, rănile Mele sunt în stare să vindece. Dar poporul Meu s-au mulțumit să trăiască în rănile lor, în amărăciunea lor, în lipsa lor de speranță și li s-a spus că asta e totul. La asta se reduce mântuirea. Vezi, Eu am plătit pentru tot. E o lucrare terminată. Dar ei au ales să trăiască sub nivelul ei.” Și a continuat să spună: „Dar inima Mea e îndurerată, fiindcă ziua Domnului e aproape. Vine ziua!” Și a început să descrie ziua: „E o zi de agonie. E o zi de tânguire. E o zi pe care nu o poate suporta niciun om.” De dragul timpului vreau să folosesc niște versete și să definesc acea zi. Când Domnul a început să vorbească despre acea zi – nici nu știu cum să descriu asta – auzeam vocea cuiva care vorbește, dar apoi auzeam o voce care câteodată vorbea și altădată plângea. Și zicea: „Vine ziua și inima Mea plânge pentru poporul Meu. Fiindcă poporul Meu nu e gata. Poporul Meu nu e nici măcar e aproape de a fi gata. Și Mi se rupe inima pentru ei. Eu am făcut totul ca să-i eliberez. Eu am făcut totul. Nu au nevoie de nimic altceva, decât de ceea ce a fost făcut deja.”
Vă rog întoarceți cu mine la Țefania 1:10-18:
„În ziua aceea, zice Domnul, se vor auzi strigăte de jale la poarta peştilor, urlete în cealaltă mahala a cetăţii, şi un mare prăpăd de dealuri.
Văitaţi-vă locuitori din Macteş. Căci toţi cei ce fac negoţ sînt nimiciţi, toţi cei încărcaţi cu argint sînt nimiciţi cu desăvîrşire.
În vremea aceea, voi scormoni Ierusalimul cu felinare, şi voi pedepsi pe toţi oamenii cari se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: ,Domnul nu va face nici bine nici rău!`
Averile lor vor fi de jaf, şi casele lor vor fi pustiite; vor zidi case şi nu le vor locui, vor sădi vii, şi nu vor bea vin din ele.“
Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar.
Ziua aceea este o zi de mînie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întunerec şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trîmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte.
Atunci voi pune pe oameni la strîmtoare, şi vor bîjbăi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sîngele ca praful, şi carnea ca gunoiul!
Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să -i izbăvească, în ziua mîniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării.”
Aceasta este doar una dintre descrierile Zilei Domnului. Când El îmi descria, câteodată aveam viziuni. Vocea îmi vorbea, dar vedeam și viziuni. Am văzut o persoană care spunea că timpul e aproape. Când Domnul vorbește despre Ziua Domnului, vorbește despre acea zi finală de judecată, de reglare a conturilor, în care îi va răsplăti fiecăruia după ce a făcut. Dar ziua Domnului nu se limitează la asta. Ziua Domnului este, în același timp, chiar ziua cea din urmă după care vine sfârșitul. Și nu știu cât poate dura acea perioadă: ar putea fi ani, ar putea fi câteva decenii. Dar El spunea: „Vremurile de pe urmă, acele zile de pe urmă vor veni cu multe încercări, majoritatea dintre ele vor veni urmând problema banilor, urmând materialismul, și întreaga chestiune a supraviețuirii.” Și a spus: „Dacă poporul Meu nu își va pune întreaga lor încredere în Mine, dacă nu se vor abandona complet Mie, nu vor putea suporta încercările din zilele de pe urmă. Se vor compromite, vor ceda presiunilor, în special presiunilor financiare. Va fi multă trădare, atât în lume, cât și în biserică și în familii. Și va fi foarte multă presiune la care nu va putea rezista nicio ființă umană. De aceea sufăr și Mă doare pe dinăuntru. Sunt poporul Meu și îi iubesc. Și nu pot să stau numai pe margine și să Mă uit cum dușmanul îi asediază în felul acesta.” Și a continuat descriind – dacă citiți 1 Tesaloniceni 5, unde spune din nou în Noul Testament: „Când vor zice: ,,Pace şi linişte!“ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei; şi nu va fi chip de scăpare.” Dar apoi spune: „Dar voi nu sunteți copii ai întunericului, voi ați fost chemați la viața veșnică și ați fost chemați la o speranță veșnică.” Și a spus: „Totul a fost făcut. Totul a fost plătit. De ce te-ai pune într-o poziție în care să te compromiți, în care să fii stăpânit?” Vă aduceți aminte ce scrie în Biblie. Isus Cristos a venit la Ioan Apostolul, în Apocalipsa capitolul 2 și 3 și i-a dat mesaje către biserici și în fiecare dintre acele mesaje spune: „Celui care va birui îi voi da asta…” Și Domnul mi-a zis: „Biruința trebuie obținută, trebuie să stai tare pe poziții. Și când totul a trecut, tu să rămâi în picioare. Oamenii au nevoie să se trezească.” Treziți-vă și pășiți în moștenirea deplină a ceea ce a fost făcut la cruce. Există putere în cruce. Există putere în sânge, în Numele Lui ca să ne ajute să biruim. Nu e nevoie să stăm în picioare prin propriile noastre puteri, înțelepciune și efort. Dar atâta timp cât încerci să trăiești viața asta prin înțelepciunea ta, puterea și eforturile tale, prin căile tale omenești, vei fi stors. Ne vom compromite, vom fi apucați de frică. Unul dintre duhurile timpurilor din urmă de care vorbea Isus Însuși… Oamenii vor leșina de frică, frică și confuzie. Și continuă și spune: „În acea zi toate lucrurile ascunse din inima oamenilor vor fi descoperite.”
Și apoi mi-a spus: „Ai văzut cum au ieșit la iveală secretele vieților lor? Exact asta se va întâmpla. Orice lucru secret va fi scos la iveală.” Și mi-a spus: „De aceea M-am arătat ție, ca să te fac un martor și o voce pentru națiuni. Du-te la națiuni, la poporul Meu, care sunt chemați după numele Meu și spune-le: ”
El a vorbit atunci ceva ce ne-a vorbit din nou în ultimele câteva luni: despre a fi roditor și a nu fi roditor. Atât de multe lucruri se fac în biserică în Numele Domnului care sunt lipsite de roade. Atât de mult efort, atât de multă investiție și foarte puține roade. Asta e doar fiindcă toate se fac prin eforturi omenești și după căi omenești. El a zis: „Puterea mea e suficientă. Duhul Meu e suficient. Cel mai mare păcat pe care l-au făcut poporul Meu, cel mai dureros dintre toate e că L-au respins pe Duhul Meu și și-au creat propriile lor experiențe pe care le-au numit Duhul Sfânt. Și-au creat propriile senzații și și-au creat impresii pe care le numesc Duhul Meu.” Și a spus: „Aceasta e cea mai mare durere a vieții Mele. Știu că în puterea ta nu poți umbla pe acestă cale, de aceea ți-am trimis un ajutor, Darul Tatălui. Când Îi întorci spatele, întorci spatele speranței.” Ieremia, capitolul 2, versetul 13:
,Este Israel un rob cumpărat, sau fiu de rob născut în casă?` ,Atunci pentru ce a ajuns de pradă?`
,Căci poporul Meu a săvîrşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, cari nu ţin apă.`
Practic, asta e ceea ce spune Domnul Bisericii. E normal ca Biserica să fie sclava puterilor lumii, a puterilor diavolului, a puterilor păcatului și ale firii pământești? Nu am fost noi răscumpărați? Nu a plătit El prețul? Nu ne-a dat El puterea Duhului Sfânt, ca să ne ajute să biruim? Atunci de ce am ajuns de jaf? Tot ce ne cheamă Dumnezeu să facem nu se referă neapărat să ne pocăim de fapte sau de actele greșite. Ci El spune: „Lasă căile tale omenești și vino la Mine. Ia viața Mea. E gratuită. Trăiește în căile Mele. Trăiește ca unul care a încetat să mai trăiască pentru el însuși și acum trăiește pentru Cel care a murit și a înviat pentru El. Adoptă viața care a fost trimisă din cer pe pământ cu o misiune.” E a spus: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” Și spune clar: „Nu mai putem trăi pentru noi înșine, ci să trăim pentru Cel care a murit și a înviat pentru noi.” Frate și sora, nu există niciun efort uman care va putea vreodată îndeplini standardele Domnului. Nu. Nici măcar cel mai sincer efort. Și când ne predăm și umblăm în acea dragoste de legământ a lui Dumnezeu, El face în noi nespus și negrăit de mult, cu mult mai mult decât ce putem noi cere sau chiar imagina. El ne face să biruim dincolo de imaginația noastră. Acolo unde am eșua și ne-am întoarce înapoi – dacă inima e dedicată și spui: „Doamne, sunt complet al tău, viața mea nu mai e a mea, viața mea îi aparține lui Cristos. Nu voi trăi pentru niciun alt scop decât pentru scopurile lui Dumnezeu. Și nu voi trăi după nicio altă lege în afară de legea dragostei, a dragostei necondiționate” – dacă ne dedicăm la așa ceva și murim față de orice alt considerent, Dumnezeu ne susține chiar și în slăbiciunile noastre. Acolo unde inima noastră ar da greș, acolo unde speranța noastră în noi înșine ar da greș, unde credem că nu putem reuși, harul ne înfășoară și cumva ajungem să fim reenergizați, credința noastră reînnoită. Ne uităm înapoi și știm: „Dacă ar fi fost propria mea putere, decizia mea, știu că aș fi căzut acolo, dar într-un anume fel, mâinile Lui m-au susținut și m-au scos de acolo cu bine. M-au susținut.”
Domnul mi-a spus: „Una dintre cele mai mari, cele mai mari ispite din zilele din urmă va fi duhul imoralității.” Dușmanul știe asta. Orice alt păcat – puteți citi asta în 1 Corinteni 6 – orice alt păcat făcut de oameni este în afara trupului lor, dar păcatul curviei și al adulterului este înăuntrul corpului. Te face una cu cel cu care comiți adulterul și distruige, corupe și murdărește templul Domnului. Dar în zilele din urmă, acest păcat va pătrunde ca o furtună, va trece prin toate națiunile și va deveni din ce în ce mai acceptat până și în biserică. Imoralitatea, perversiunile și tot felul de păcate sexuale. El mi-a spus: „Avertizează poporul Meu. Avertizează poporul Meu: fugiți de rău, fugiți de răutate.”
Voi citi acest ultim pasaj – Țefania capitolul 2:1-3:
„Veniţi-vă în fire, şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea-ca pleava trece vremea-până nu vine peste voi mînia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului! Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.„
Preaiubiților, timpul este scurt. Cel care vine, vine curând și ne cheamă la El. Îmi aduc aminte că El mi-a spus că ziua aceea nu e o zi de bucurie nici măcar pentru El. El zicea: „Inima Mi se rupe când Mă gândesc la poporul Meu care va fi smuls în acea zi. De aceea strig: <Întoarceți-vă la Mine.> De aceea te trimit pe tine. Nu judeca poporul Meu. Nu-i condamna. Spune-i că nu-i condamn, ci îi chem să se întoarcă la Mine.” Fugiți de mânia care vine în ziua Domnului. Fugiți de puterile întunericului, care caută să pună stăpânire pe voi. Fugiți de voi înșivă. Fugiți! Este refugiu în Numele Domnului. Numele Domnului este un turn tare. Cei neprihăniți fug la el și sunt scăpați.
Vreau să mă rog ca Dumnezeu să aducă revelație în inimile voastre. Preiubiților, există o responsabilitate de a birui. El spune: „Celui ce va birui îi voi da să șadă pe tronul Meu, la fel cum Eu am biruit și am șezut pe tronul Tatălui Meu.” Vreau să vă rog un lucru. Nu știu ce ați luat din această mărturie. Dar știu un lucru: că există un destin în viața voastră. Nu sunteți un accident pe pământ. Nu sunteți aici doar ca să mergeți împreună cu mulțimea. Există un destin dinainte ca tu să te naști. Înainte să fii în pântecele mamei tale, El te cunoștea. Dinainte de a te naște, El te-a pus deoparte. Există un destin, există un scop de îndeplinit în anii care rămân în viața voastră. Dacă puteți spune ca Pavel: „Tot ce era de preț pentru mine am considerat o pierdere și le-am considerat o pierdere, ca să-L urmez pe El, ca să-L câștig pe El, ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă aseamăn cu El până la moarte.”
Când vii în acel loc al abandonării de sine, când spui: „Doamne, restul vieții mele este pentru un singur lucru: să apuc ceea ce m-a apucat pe mine. Vreau să apuc ceea ce m-a apucat pe mine. Iartă-mă pentru trecut. Îți mulțumesc că nu mă condamni. Dar astăzi mă întorc. Renunț la viața mea omenească, la înțelepciunea mea omenească, la strădaniile mele omenești, la eforturile mele. Aleg să trăiesc în viața lui Cristos. Aleg să trăiesc în credința că eu sunt mort, iar El e viu.” Dacă vă simțiți așa astăzi, vă rog să vă ridicați în picioare. Vă rog să veniți înaintea Domnului cu umilință și spuneți-I: „Doamne, Îți mulțumesc că mi-ai dat oportunitatea ca urechile mele să audă astăzi. Îți mulțumesc că Îți pasă să ajungi până la mine, indiferent care ar fi circumstanțele.” Și vă rog să vă ridicați mâinile spre Tatăl și vărsați-vă inima înaintea Lui. Vorbiți cu El cum ar vorbi un copil cu tatăl lui. Deschideți-vă inima și spuneți-I: „Doamne, sunt aici, eu sunt copilul Tău, răscumpărat cu sângele, cu mila Răscumpărătorului meu Isus Cristos. Vin pentru că Tu mă iubești. Vin pentru că Ție Îți pasă de Mine. Eu nu Te cunoașteam, dar tu mă cunoașteai. Eu nu Te căutam, dar Tu m-ai căutat. Când eu eram încă un dușman, Tu Ți-ai dat viața, Doamne Isuse. Tu ai murit pentru mine pe când încă nici nu știam că Tu mă iubești.” Ridicați-vă mâinile și inimile spre Tatăl și începeți să Îl chemați pe Cel care vă iubește, chemați-L pe Cel Căruia Îi pasă de voi, chemați-L pe Cel care spune: „Nu-Mi pasă de ce s-a întâmplat în trecut, poți fi schimbat, poți fi răscumpărat, poți fi restaurat, poți fi reînnoit în Numele Lui Isus.” Doamne, Tată, în puterea Duhului Sfânt, chemăm Numele Tău sfânt chiar acum, chemăm Numele Tău în Numele lui Isus Cristos. Lasă ca sângele Fiului Tău să curgă peste noi și adu curățire, adu curățire, adu curățire peste noi. Biblia spune că ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin mărturisirea gurii lor. Doamne, Tată, fă ca fiecare jug al dușmanului, orice plan rău prin care dușmanul a încercat să ne facă să trăim după căile noastre, să ne împiedice de la a fi roditori, roditori la maxim, să fie rupt azi, în Numele lui Isus, în Numele lui Isus, Amin. Vărsați-vă inimile, vărsați-vă inimile și începeți să-L chemați. Doar începeți să-L chemați. Eu cred că harul este aici ca să rupă orice jug pe care dușmanul l-a adăugat peste viața voastră, orice poveri, orice voal pe care l-a adus. Este har și este har suficient să ne elibereze. În Numele lui Isus. Îți mulțumesc, Doamne. Dragă Duhule Sfinte, ne rugăm chiar acum pentru puterea de restaurare care vine de la Tine, Doamne. Tu ești ajutorul nostru, Tu ești Învățătorul nostru, Avocatul nostru. Fără Tine nu putem face nimic. Iartă-ne că ne-am întors de la Tine, ne-am întors de la izvorul apelor vii, ne-am întors la puțuri care nu pot ține apă. Iartă-ne, Împărat al Împăraților, o, Doamne, că am creat experiențe și le-am numit Duhul lui Dumnezeu. Tată, când Tu ne-ai dat Duhul Tău, El e disponibil chiar și acum. Mă rog, în Numele lui Isus, să vii. Vino, Duhule Sfinte. Vino, Duhule Sfinte. Vino cu puterea Ta de restaurare.”
https://www.resursecrestine.ro/marturii/115400/chemare-la-pocainta-pentru-pocaiti
//////////////////////////////////////
Pilda drojdiilor
Meditez în ultimele zile la această pildă a drojdiilor. E vorba de drojdia (reziduul, partea apoasă) de la stoarcerea măslinelor, o zeamă care se strânge sub ulei după presare:
Dumnezeu ne-a vorbit în vechime ”prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri,…”. Evrei 1:1
Cum a vorbit?
Prin pilde, a spus pilde prin prooroci: Osea 12:10 ”Eu am vorbit proorocilor, am dat o mulţime de vedenii, şi am spus pilde prin prooroci.”
Ce este o pildă? O pildă este o asemănare; se ia un obiect sau ceva din cele create, văzute și înțelese(sămânța, ușa, potopul, oaie, jertfa, etc) și i se arată tâlcul, ce învață acele lucruri create.
Pentru că de la creație pleacă totul, de la lucrurile create, evanghelia începe cu Geneza. Lucrurile create acum 6000 de ani, forma și istoria lor, felul cum se întâmplă, poartă cu ele o înțelepciune și un tâlc.
Înțelepciunea din lucrurile create vorbește oamenilor despre Creator așa că ei nu se pot dezvinovăți.
Tâlcul lucrurilor create este explicat de pildele profeților, de pildele Domnului Isus și ale apostolilor. Dar ne rămân și nouă o grămadă de explicat pentru că tot Universul mare și mic, atomul și galaxia, furnica și elefantul, putrezirea și înflorirea, seara și dimineața, înghețul și dezghețul, moartea și renașterea, toate, toate au fost făcute cu un plan, ca să poarte un tâlc, ca să ne învețe.
Înțelepciune este în lucruri(creație) destulă ca să nu se poată dezvinovăți omul.
Tâlcul pildelor ce le reprezintă lucrurile însă nu poate fi înțeles fără cheia Scripturilor.
Tot tâlcul Bibliei este Domnul Isus Cristos și planul Său veșnic. De la început, toate lucrurile sunt ”din El, prin El și pentru El”.
Dumnezeu când a scris, a prevăzut (”Iar Scriptura, care a prevăzut că Dumnezeu va îndreptăţi neamurile prin credinţă, i-a vestit mai dinainte” Galateni 3:8). Apoi a adus la îndeplinire, ”ca să se împlinească Scriptura.” La El a fost Planul mai dinainte și creația ulterioară a fost realizarea planului.
Omul, când vede creația, natura, pe sine, nu prevede nimic, ignoră faptul că aceste lucruri văzute au o anumită funcție de învățare. Chiar au dat oamenii alte explicații, și au falsificat istoria de tot, încât nici nu-și mai pun întrebări bune. Ar trebui să înțelegem că cele văzute sunt pilde și de la pilde să plecăm la tâlc. Domnul Isus vorbea ca nimeni altul și avea putere(autoritate) pentru că ”nu le vorbea deloc fără pildă”.
Să ne întoarcem la Pilda drojdiilor(am mai scris ieri despre asta).
Urmăriți acest filmuleț:
După zdrobire se formează o pastă amorfă care se presează și apoi lichidul se separă încet într-o parte apoasă și una uleioasă. Partea apoasă nu e bună, soluția se lasă să se separe și apoi se toarnă cu grijă uleiul în alt vas și se mai așteaptă. Iar se lasă și iar se toarnă până rămâne ulei curat.
Ce este drojdia, partea apoasă de jos?
În Țefania se lasă de înțeles ce este? ”….pe toţi oamenii cari se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: «Domnul nu va face nici bine nici rău!” Averile lor vor fi de jaf, şi casele lor vor fi pustiite; vor zidi case şi nu le vor locui, vor sădi vii, şi nu vor bea vin din ele.“ Deci drojdiile reprezintă preocupările cu lucrurile de jos, averile pe care se bizuie oamenii, școlile, afacerile, meseriile, banii, poziția socială.
Uleiul reprezintă partea care aduce slavă lui Dumnezeu (”untdelemnul meu, care îmi aduce laude din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor” Judecători 9:10) am putea numi roada Duhului.
La început aceste părți sunt amestecate. Să luăm un om obișnuit care trăiește condus de gândurile cărnii, nu vede mai mult decât salariu, serviciu, meserie, afacere, copii, familie, școală, toate le socotește ”bune” pentru că le face oricine. Dar în aceste preocupări este și un tâlc.
Avem tată pe pământ, avem tată și în ceruri.
Este o muncă pe pământ, ”Dumnezeu lucrează până acum.”
Este avere pe pământ, este avere și în cer.
Se face economisire pe pământ, se face și în cer.
Avem copii trupești, avem și copii spirituali.
Învățăm meserii la școli pământești, există și școala în care învățăm să muncim pentru Domnul.
Și așa mai departe.
Chiar mai mult.
Avem un tată pământesc tocmai ca să învățăm că avem mai dinainte unul ceresc,
Avem o muncă pământească tocmai ca să învățăm prin ea despre Cel ce lucrează.
Avem proprietăți pe pământ ca să învățăm să strângem cele de sus.
Economisim pe pământ ca să învățăm să acumulăm, nu mânie, ci răsplată.
Avem copii pe pământ ca să învățăm ce simte Tatăl de sus când copiii nu-l ascultă. Și tot așa.
Sunt amestecate pilda și tâlcul ca uleiul cu apa. Aceasta este pilda drojdiei, pilda așteptării ca să se ridice uleiul deasupra, să trăim în trup ca să învățăm tâlcul trupescului, să ajungă duhovnicescul să comande trupescul. Să se ridice uleiul deasupra drojdiei. Ne lasă Dumnezeu o vreme, mai ales la începutul vieții amestecați ca uleiul cu drojdia, să ne zbatem cu lucrurile lumii, ne dă apoi vremi de liniștire, ca să avem timp să cugetăm la cele duhovnicești, la El, la cer, la cunoștința Lui, la Scripturi și tâlcul lor, vremi în care să se ridice uleiul deasupra, înțelegerea deasupra lecției, tâlcul deasupra pildei. Să pricepem că viața ne e dată nu pentru drojdie (muncă, școli, averi), ci pentru ulei( cunoaștere de Dumnezeu, roada Duhului). Să nu ne bizuim pe drojdie deși trebuie să facem lucrurile pământești cu credincioșie. Ele sunt pentru o vreme, o vreme de învățare. Chiar suntem o pildă prin felul cum ne raportăm la lumea aceasta.
Am mai scris: a fost Domnul Isus un tâmplar slab(rog pastorii plătiți să nu citească mai departe, nu e pentru ei ce scriu aici, e vorba de Stăpânul nostru care a fost tâmplar, despre al lor am scris aici)? Nici pomeneală, în mod sigur a făcut bine ce a făcut. Și nouă ni se cere să fim o pildă în toate. Este o binecuvântare să cunoști bine meseria ta, și mai mare dacă cunoști bine mai multe meserii, dacă știi limbi străine. Nimeni nu-ți poate nega cunoștințele, îți vor cere sfatul, te vor asculta atenți. Într-un grup de străini vei fi traducătorul, lângă o mașinărie stricată vei pune diagnosticul, lângă un produs slab vei face corectare rețetei, etc.
Unde e uleiul în toată drojdia asta?
Cristos în toate lucrurile să aibă întâietatea!
Dacă-l învăț pe colegul meu de breaslă o taină a meseriei noastre, el ce va face? Va pleca fericit și va face bani cu taina asta. Cu banii câștigați astfel va păcătui mai mult decât ca înainte de a-l lumina eu. Ce să fac? Să nu-l mai învăț. Ba da, dar pe urmă. Mai întâi îi scotocesc cugetul, îi pun evanghelia în fața ochilor, ”îl zugrăvesc pe Cristos” cel pentru care și cel înainte de meseria noastră cu multe taine. El mă va asculta cu evlavie, căci vrea taina meseriei. Voi face un sacrilegiu dacă îi dau drojdia și nu-i dau uleiul. Dacă îi dau pilda și nu-i dau tâlcul. Mai întâi tâlcul de la Rusalii încoace, ”să pun în lumină” zice Pavel, să explic, să tâlcuiesc, să îl învăț pe Cristos. Să-L duc pe om la Cuvânt.
Cuvântul e uleiul, preocupările lumii sunt drojdia de dedesubt. Să le socotim bine și pe unele și pe altele, și lucrurile lumii și mărturia noastră, ele merg împreună dar pentru noi, deasupra stă mărturia.
Lucrând cu mâinile, spune Pavel, ”v-am dat o pildă”. S-a dat pe sine pildă, nu a vorbit despre muncitori în schițe de predici pe puncte. (Clericii, popii plătiți n-au cum să proclame evanghelia a căror adevăruri le neagă chiar prin faptul că sunt pilde ale hoțului din Ioan 10.) Nu poate fi ulei fără drojdie, ele se formează împreună dar se aleg apoi.
Să înțelegem bine drojdia vieții noastre, să dăm timp uleiului să se aleagă deasupra în fiecare zi, să nu ne lăudăm cu drojdia(preocupările vieții), ci cu uleiul. Când ne vizităm să ne servim prima dată cu ulei, nu drojdia să ne fie pasiunea, ci uleiul. Să nu ne bizuim pe drojdii, într-o zi Dumnezeu ne toarnă de pe ele. Zice: ”ați privit cu bucurie răpirea averilor voastre”. Ceea ce facem pe pământ, legat de lucruri, obiecte, etc. să nu facem cu pasiunea nebună a celui care-și face din năvod Dumnezeu, ci cu cumpătare, înțelegând că ne sunt dată să le folosim și să ne învețe doar, nu să le slujim, ci să ne slujească.
Mărit să fie Domnul!
https://vesteabuna.wordpress.com/2014/11/20/pilda-drojdiilor/
/////////////////////////////////////
Cât de periculoasă este apostazia?
Așa cum am explicat într-un articol precedent: “Să ne ferim de apostazie”, apostazia este: îndepărtarea de la Adevăratul Dumnezeu, termenul grecesc: „apostasía” vine din verbul „aphístemi” care înseamnă „a se îndepărta”. Substantivul are sensul de: lepădare, dezertare, abandonare, răzvrătire.
Pasajul din 2Tesaloniceni 2:3, tradus de unii cu: „depărtarea” (N.T. Smirna 1857); „răzvrătirea” (Noua Traducere Românească 2007), „lepădarea de credinţă” (versiunea D. Cornilescu), În versiunea: Scripturile Calea Creştină: „apostazia”.
În versiunea greacă: Septuaginta a Scripturilor ebraice, apare cuvântul „apostasía”, în diferite forme gramaticale, în Numeri 14:9; 2Cronici 28:19; 2Cronici 33:19 și Ieremia 2:19, haideți să le analizăm.
Încă din pustie Israel nu a avut credință în promisiunea lui Iehova de a-i duce în țara promisă, și necredința lor, a constituit o apostazie așa cum se spune în Numeri 14:9, haideți să analizăm textul și contextul:
Numeri 14:1-11, GBV 2001: “Şi toată adunarea şi-a ridicat glasul şi a strigat; şi poporul a plâns în noaptea aceea. Şi toţi fiii lui Israel au murmurat împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron şi toată adunarea le-a zis: „De am fi murit în ţara Egiptului! Sau de am fi murit în acest pustiu! Şi pentru ce ne-a adus Domnul în ţara aceasta, ca să cădem prin sabie, ca soţiile noastre şi copilaşii noştri să fie de pradă? N-ar fi mai bine pentru noi să ne întoarcem în Egipt?“
Şi au zis unul către altul: „Să punem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt“. Atunci Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ înaintea întregii mulţimi a adunării fiilor lui Israel. Şi Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, care erau dintre cei care cercetaseră ţara, şi-au sfâşiat hainele. Şi au vorbit către toată adunarea fiilor lui Israel, zicând: „Ţara pe care am străbătut-o ca s-o cercetăm este o ţară foarte, foarte bună. Dacă Domnul va avea plăcere de noi, ne va aduce în ţara aceasta şi ne-o va da, ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi [apostaziați] împotriva Domnului şi nu vă temeţi de poporul ţării, pentru că ei vor fi hrana noastră; ocrotirea lor s-a depărtat de la ei şi Domnul este cu noi; nu vă temeţi de ei“. Şi toată adunarea a vorbit să-i ucidă cu pietre. Şi gloria Domnului s-a arătat în cortul întâlnirii tuturor fiilor lui Israel. Și Domnul a zis lui Moise: „Până când Mă va dispreţui poporul acesta? Şi până când nu vor crede ei în Mine, după toate semnele pe care le-am făcut între ei?…”.
Observăm din acest episod din pustie, cum Israelul s-a răzvrătit sau apostaziat contra lui Dumnezeu și a conducătorilor rânduiți de El, dorind chiar să se întoarcă în Egipt de unde Dumnezeu i-a scos, motivul: teama de uriașii din țara Canaan, necredința, nu L-au prețuit suficient pe Dumnezeu și puterea Lui.
Și în zilele noastre unii oamenii apostaziază, și părăsesc calea lui Dumnezeu, ba chiar se răzvrătesc contra conducerii adunării, fie datorită faptului că este greu în pustie, că nu au credință, se întorc înapoi în Egipt (lume), părăsind calea îngustă și mergând înapoi în Egipt, pe calea lată în părtășie cu oameni lepădați, doar pentru a avea cât mai mulți prieteni. Ei spun că merg în misiune, dar lucrarea lor este o apostazie, căci Domnul nu i-a trimis.
Unii nici nu mai cred în țara promisă, fie uriașii (demonii), fie necredința lor, îi opresc să mai creadă, chiar după ce au avut descoperiri despre țara promise și Domnul le-a vorbit despre țara promisă, ei acum o neagă! Așa cum Dumnezeu spune “până când nu vor crede ei în Mine, după toate semnele pe care le-am făcut între ei?”
Știm ce s-a întâmplat cu aceea generație necredincioasă, Scriptura este clară în Deuteronom 1:35, GBV 2001: “Nici unul din oamenii aceştia, din această generație rea, nu va vedea ţara cea bună pe care am jurat s-o dau părinţilor voştri”.
Necredința, încrederea în sine, a merge din nou în Egipt, însemnă a-L huli astfel pe Dumnezeu, și nu duce decât la moarte, dacă nu intervine harul și căința!
Un alt caz de apostazie este în 2Cronici 28:1-27, GBV 2001: “Şi Domnul a smerit pe Iuda, din cauza lui Ahaz, împăratul lui Israel, pentru că el îl făcuse pe Iuda fără frâu şi lucrase cu foarte mare necredincioşie [apostazie] faţă de Domnul. Şi Tilgat-Pilneser, împăratul Asiriei, a venit la el şi l-a strâmtorat şi nu l-a ajutat. Pentru că Ahaz a jefuit casa Domnului şi casa împăratului şi a căpeteniilor şi a dat împăratului Asiriei; dar nu i-a fost de nici un ajutor. Şi, în timpul strâmtorării sale, a lucrat cu şi mai multă necredincioşie [apostazie] împotriva Domnului acest împărat Ahaz. Şi a jertfit dumnezeilor din Damasc care-l bătuseră; şi a zis: „Pentru că dumnezeii împăraţilor Siriei îi ajută, le voi jertfi şi ei mă vor ajuta“. Dar ei au fost căderea lui şi a întregului Israel. Și Ahaz a strâns uneltele casei lui Dumnezeu, a tăiat în bucăţi uneltele casei lui Dumnezeu şi a închis uşile casei Domnului şi şi-a făcut altare în fiecare colţ al Ierusalimului. Şi în fiecare cetate a lui Iuda a făcut înălţimi, ca să ardă tămâie altor dumnezei; şi a întărâtat mânia Domnului Dumnezeului părinţilor săi. Și celelalte fapte ale lui şi toate căile lui, cele dintâi şi cele de pe urmă, iată, sunt scrise în Cartea Împăraţilor lui Iuda şi ai lui Israel. Şi Ahaz a adormit cu părinţii săi şi l-au înmormântat în cetate, în Ierusalim; dar nu l-au adus în mormintele împăraţilor lui Israel. Şi Ezechia, fiul său, a împărăţit în locul său”.
Iată apostazia lui Ahaz și a lui Iuda, idolatria, necredința, atunci când cineva nu are credință în Iehova Dumnezeul Bibliei, încearcă cu tot felul de metode pământești, încearcă tot felul de zei care nu pot salva, în timpul lui Ahazia: zeii siriei, azi acei zei pot fi: îngăduința față de păcat, părtășia cu oameni neascultători de Cuvânt, lucrări firești de la ei putere, nu trimiși de Domnul etc.
Dar toate aceste amăgiri nu duc la bine, decât la nimicire!
Mai târziu în vremea profetului Ieremia, Dumnezeu prin acest profet arată cum este apostazia și care sunt consecințele ei:
Ieremia 2:1-37, GBV 2001: “Răutatea ta te va corecta şi necredinţa [apostazia] ta te va mustra. Recunoaşte deci şi vezi că este rău şi amar că L-ai părăsit pe Domnul Dumnezeul tău şi că nu este în tine temerea de Mine“, zice Domnul Dumnezeul oştirilor. „Pentru că de demult ţi-ai sfărâmat jugul, ţi-ai rupt legăturile şi ai zis: «Nu voi sluji!» Pentru că pe orice deal înalt şi sub orice copac verde te pleci, curvind. Şi Eu, Eu te plantasem viţă aleasă, sămânţă cu totul bună. Cum deci te-ai schimbat faţă de Mine în mlădiţele stricate ale unei viţe străine? Căci chiar dacă te-ai spăla cu leşie şi ai folosi mult săpun, totuşi nelegiuirea ta rămâne înaintea Mea“, zice Domnul Dumnezeu. „Cum zici: «Nu sunt întinată, nu m-am dus după baali»? Priveşte-ţi calea în vale, recunoaşte ce ai făcut, dromaderă iute, care-şi încrucişează căile. Măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustiul, care în dorinţa sufletului ei trage vântul pe nas: cine o abate în aprinderea ei? Toţi câţi o caută nu se vor obosi: o vor găsi în luna ei. Fereşte-ţi piciorul să nu fie desculţ; şi gâtul tău, de la sete! Dar tu ai zis: «În zadar; nu, pentru că îi iubesc pe străini şi voi merge după ei». Cum se ruşinează hoţul când este prins, aşa se va ruşina casa lui Israel, ei, împăraţii lor, căpeteniile lor şi preoţii lor şi profeţii lor, care zic lemnului: «Tu eşti tatăl meu!» şi pietrei: «Tu m-ai născut!» Pentru că ei şi-au întors spre Mine spatele, şi nu faţa; dar în timpul necazului lor vor zice: «Ridică-Te şi salvează-ne!» Dar unde sunt dumnezeii tăi pe care ţi i-ai făcut? Să se ridice ei, dacă pot să te salveze în timpul necazului tău! Căci ca numărul cetăţilor tale sunt dumnezeii tăi, Iuda! Pentru ce vă certaţi cu Mine? Toţi v-aţi răzvrătit împotriva Mea“, zice Domnul. „În zadar i-am lovit pe fiii voştri; n-au primit nici o învăţătură. Sabia voastră i-a mâncat pe profeţii voştri ca un leu nimicitor“. Voi, generaţia aceasta, vedeţi cuvântul Domnului! „Am fost Eu un pustiu pentru Israel sau o ţară a întunericului gros? De ce zice poporul Meu: «Noi înşine ne suntem stăpâni, nu vom mai veni la Tine»? Îşi uită fecioara podoabele ei? mireasa, găteala ei? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr. Ce bine ştii să-ţi întocmeşti calea ca să cauţi dragoste! De aceea, ţi-ai şi obişnuit căile cu cele rele. Da, în poalele tale s-a găsit sângele sufletelor săracilor nevinovaţi, pe care nu i-ai prins spărgând; dar s-a găsit pe toate acestea. Şi tu zici: «Pentru că sunt nevinovată, desigur mânia Lui se va întoarce de la mine!» Iată, voi intra la judecată cu tine, pentru că zici: «N-am păcătuit!» De ce umbli atât de mult încoace şi încolo ca să-ţi schimbi calea? Te vei ruşina şi de Egipt, cum te-ai ruşinat de Asiria! Vei ieşi şi de acolo şi mâinile tale vor fi pe capul tău; pentru că Domnul i-a lepădat pe cei în care te încrezi şi nu vei prospera prin ei”.
Aici se descrie apostazia, apucăturile ei, și consecințele ei.
Apostazia este definită în această relatare ca fiind: necredință, părăsirea lui Iehova, a numai avea teamă de El, și a rupe jugul Lui (restricțiile și cerințele Lui) și a nu-L mai servi.
Apostați iubesc curvia, alianțele cu străinii, în ei se încred nu în Dumnezeu, încep să numească ca dumnezeu: lemenele și pieterele, creaturile, demonii înșelători care se prezintă în a fi: „Iisus Hristos”, să se ridice aceștia însă dacă vă pot salva în zaiua necazului!
Ei umblă încoacea și încolo să își schimbe calea, ei nu doresc calea îngustă, ci calea curviei, calea compromisului, de a fi mai mulți prin îngăduința păcatului, de a umbla pe o cale aușoară, firească, carnală, unde nu avem nevoie de credință!
Însă această calea falsă nu va prospera, și famiilile lor vor suferi după cum este scris: “i-am lovit pe fiii voştri; n-au primit nici o învăţătură. Sabia voastră i-a mâncat pe profeţii voştri ca un leu nimicitor“. Va veni tăvălugul încercărilor peste ei, pentru că s-au abătut de la calea lui Dumnezeu!
Există vreo salvare pentru cineva care este apostat și își dă seama de păcatul lui grav, comis contra lui Dumnezeu, nu doar față de conducători umani ai adunării?
În 2Cronici 33:12-19, GBV 2001, vedem un alt exemplu de apostazie și de îndreptare: “Şi, când era în strâmtorare, s-a rugat Domnului Dumnezeului său şi s-a smerit mult înaintea Dumnezeului părinţilor săi. Şi s-a rugat Lui. Şi El a fost înduplecat de el şi a auzit cererea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia sa. Şi Manase a cunoscut că Domnul, El este Dumnezeu. Şi după aceasta a reconstruit zidul de afară al cetăţii lui David, pe partea dinspre apus, spre Ghihon, în vale, până la intrarea Porţii Peştilor, şi l-a dus împrejurul Ofelului şi l-a făcut foarte înalt. Şi a pus căpetenii de război în toate cetăţile întărite ale lui Iuda. Şi a îndepărtat pe dumnezeii străini, şi idolul din casa Domnului, şi toate altarele pe care le construise pe muntele casei Domnului şi în Ierusalim, şi le-a aruncat afară din cetate. Şi a refăcut altarul Domnului şi a adus pe el jertfe de pace şi de mulţumire şi a poruncit lui Iuda să slujească Domnului Dumnezeului lui Israel. Totuşi, poporul încă jertfea pe înălţimi, dar numai Domnului Dumnezeului lor. Şi celelalte fapte ale lui Manase şi rugăciunea sa către Dumnezeul său şi cuvintele văzătorilor care i-au vorbit în Numele Domnului Dumnezeului lui Israel, iată, sunt scrise în faptele împăraţilor lui Israel. Şi rugăciunea sa, şi cum Dumnezeu a fost înduplecat de el, şi toate păcatele sale, şi necredincioşiile [apostaziile] sale, şi locurile în care a construit înălţimi şi a aşezat aşere şi chipuri cioplite, înainte de a fi smerit, iată, sunt scrise în cuvintele lui Hozai”.
Iată cazul: Manase, regele lui Iuda, a făcut multe păcate, printre care cel mai grav: apostazia prin idolatrie, prin facerea unor locuri noi de închinare după o altă rânduială și nu după legea lui Moise.
Mai târziu fiind dus în exil în robie, în Babilon, fiind în strâmtorare și-a adus aminte de Iehova Dumnezeul părinților lui și s-a rugat Lui, s-a smerit MULT în fața lui Dumnezeu, căci apostazia are de a face cu mândria, din încredere în sine, căci el încrezându-se în sine a creat o altă cale, o altă închinare, dar acum în necaz el s-a smerit mult, și cine se merește va fi înălțat, astfel l-a timpul potrivit Manase a fost înălțat din nou ca rege peste Iuda, ce fapte a făcut arătând că s-a căit de apostazie și s-a îndreptat?
A reconstruit zidul Ierusalimului, a îndepărtat idolii și dumnezeii străini, a refăcut altarul lui Iehova, a adus pe el jertfe de pace și mulțumire, și a poruncit lui Iuda să-i servească lui Iehova Dumnezeul lui Israel.
Tot la fel în prezent când cineva renunță la apostazie trebuie să facă fapte vrednice de căință, cum ar fi: smerenie multă, îndepărtarea tuturor lucrurilor legate de apostazia lui, restabilirea închinării adevărate, și chiar supunerea față de conducătorii credincioși ai adunare (Evrei 13:7,Evrei 1:17).
https://www.caleacrestina.ro/index.php/invatatura-crestina/1293-cat-de-periculoasa-este-apostazia
//////////////////////////////////////
Cartea profetului Ţefania
Recapitulare:
Data trecută am studiat cartea profetului Naum („mângâiere”). Naum ne aminteşte prin profeţia lui că Dumnezeu este la fel de credincios ameninţărilor Sale precum este şi promisiunilor Sale. Dacă cel ce-l sfidează nu le primeşte pe acestea, va avea parte oricum de primele.
Profeţia lui Naum asemenea celei a lui Iona priveşte un singur subiect: soarta cetăţii Ninive. Este oferită sub forma unui poem de o excelentă calitate.
Deşi s-au pocăit la propovăduirea lui Iona totuşi după nu mai puţin de un secol cei din Ninive devin mai răi şi mai cruzi şi necruţători, şi cad sub pedeapsa divină prezisă de Naum. Acesta le mustră aspru mândria, oprimarea, idolatria, brutalitatea şi cruzimea, pronunţând distrugerea lor finală sigură. În acelaşi timp profeţia sa aduce mângâiere Iudei asediată şi ameninţată de aceştia.
Revelaţiile cuprinse în cartea lui Naum întregesc tabloul revelaţiei caracterului lui Dumnezeu. Cele două atribute mila şi mânia lui Dumnezeu sunt prezentate echilibrat. Bunătatea şi asprimea Lui ies la iveală în ambele. Astfel, Dumnezeu este milos faţă de cel ce se pocăieşte, dar neîndurător şi aprins în mânia Lui în faţa răutăţii trufaşe.
Ninive a fost luată de babilonieni aşa cum a prezis Naum. Printr-o viitură. O profeţie de un detaliu deosebit. Până şi culoarea uniformelor şi scuturilor babilonienilor este prezisă.
Acesta este caracterul integru, necompromiţător al lui Dumnezeu: El face ce spune. Dreptatea Lui nu este păcălită de strâmbătatea pocăinţei închipuite a omului.
A spus că va judeca Ninive dacă nu se pocăieşte. N-a adus roade vrednice de pocăinţa ei, şi a judecat-o în cele din urmă.
O scurtă ştire paralelă cu subiectul nostru : marţi 05.09.2000 la Jurnalul de ştiri de la ora 14,00 s-a anunţat că oraşul românesc Baia Mare s-a înfrăţit cu nimeni altul decât oraşul Mosul din Irak, fosta cetate biblică Ninive. Am văzut că această iniţiativă a fost foarte salutată de presă?
Astăzi ne apropiem de cartea profetului Ţefania. Se găseşte după cartea lui Habacuc şi înainte de cea a lui Hagai. Găsiţi-le pe acestea şi o să o găsiţi şi pe cea a lui Ţefania. Vă îndemn în modul cel mai serios să o şi citiţi.
„Cântecul de lebădă”, „profetul celui de-al 11-lea ceas”
Fiindcă vremea scrierii profeţiei este situată exact înaintea robiei babiloniene profeţia lui a fost numită de unii, „cântecul de lebădă” al împărăţiei lui David, iar el „profetul celui de-al 11-lea ceas”. După aranjamentul Scripturilor evreieşti, Ţefania este chiar ultimul dintre profeţii dinaintea luării în robia babiloniană. Ne mai rămâne Ieremia de studiat.
Ţefania este un profet urban care-şi concentrează mesajul pe Iudea şi capitala ei, Ierusalimul.
Cine este cel ce-a scris-o?
Profetul „mic” care urmează în ordine cronologică lui Naum este Ţefania.
1:1 Cuvântul Domnului, care fost spus lui Ţefania, fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia, pe vremea lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda.
Numele lui Ţefania dacă este tradus înseamnă „Iehova/Domnul a ascuns”, sau „Domnul ascunde, tăinuieşte” (ocroteşte).
Se presupune că Ţefania şi-a dobândit numele pe vremea când Amon şi Manase, fiul său, au fost regi în Iudea, moment în care tânăr fiind credinţa lui în Dumnezeul lui Iacov a fost pusă la grea încercare. Dar Domnul l-a ferit şi l-a ocrotit de persecuţia regilor răi ai Iudeii şi l-a ridicat să le proorocească. De aceea, lui i-a fost dat acest nume.
Genealogia lui
Ţefania ne demonstrează că beneficiază de o genealogie impresionantă, în acest fel identificându-se pentru noi mai bine decât oricare alt profet.
Profetul Ţefania este cel căruia i se poate atribui trezirea din timpul regelui Iosia
De ce ne-a înşiruit o asemenea „carte a neamului” său? Cred că un motiv pentru care a înşiruit patru generaţii (fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia, v.1) este ca să vedem că el vrea să calce pe urmele unuia dintre cei mai buni împăraţi ai Iudei: stră-străbunicul său, împăratul Ezechia. Unul care a iniţiat nişte reforme spirituale în Iudea şi care a căutat să-l asculte pe Domnul. (în felul acesta fiind posibil să fie rudă şi cu Iosia, împăratul din vremea lui)
Este evident că legătura de rudenie cu familia împărătească l-a făcut să fie ascultat la curte. Dumnezeu îşi plasează copiii acolo unde se găsesc cei mai tari de urechi la auzul cuvintelor Sale.
Este adevărat că Ţefania este un profet de spiţă împărătească („un sânge albastru”, cum se spune) dar să observăm că referirea nu o face la orice împărat al Iudeii ci la unul dintre cei mai evlavioşi cu un scop. Şi anume, că el va milita să influenţeze casa regală din vremea lui în a sluji şi urma pe Domnul aşa cum a făcut-o stră-străbunicul lui, regele Ezechia. Este ca şi cum le aduce aminte contemporanilor, nu de cine este el, ci de cine este Cel căruia se cuveneau să-i slujească: Domnul Dumnezeul lui Ezechia, un rege bun care a introdus multe reforme în Iudea. Una a fost aceea de a curăţi altarul de aramă înlăturat de Ahaz şi înlocuit cu copia unuia idolatru din Damasc, întâmplare la care se pare profetul Mica a fost martor.
Alţi „Ţefania”.
În Scriptură sunt menţionaţi mai mulţi Ţefania. Unul a fost un profet pe vremea lui Ieremia (Ier.21:1). Un altul este menţionat în 1Cronici 6:36 şi o menţiune interesantă face profetul Zaharia în profeţia lui când îl numeşte pe Iosia, „fiul lui Ţefania” (Zaharia 6:10). Să fie vorba de „fiul lui spiritual” deoarece el l-a încurajat să fie un împărat evlavios?
Locul de unde a scris-o nu mai este deloc misterios devreme ce se trage din familie împărătească. Este Ierusalim, cetatea sfântă.
Vremea profeţiei
Din primul verset Ţefania precizează timpul în care a proorocit şi anume, în timpul domniei lui Iosia (640-609), al 16-lea rege al Iudeii şi unul dintre puţinii regi buni care au condus regatul de sud.
Ţefania 1:1 Cuvântul Domnului, care fost spus lui Ţefania, fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia, pe vremea lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda.
Scrisă când Iudea se complăcea încă în idolatrie şi răutate — înainte de reforme
Nu se ştie precis în ce moment în timpul domniei lui Iosia Ţefania şi-a scris cartea profeţiei sale. Din moment ce se menţionează nişte practici păgâne (idolatre) (1:4-9) mulţi sugerează o dată anterioară anului 621, debutul reformelor religioase ale lui Iosia prin care a îndemnat poporul să revină la o închinare adevărată lui Dumnezeu. Un lucru este clar: Ţefania a proorocit înainte cu câţiva ani de venirea Zilei de judecată a Iudeii, invazia şi robia babiloniană. („Manualul Biblic” al lui Halley o aproximează la vreo 20 de ani după, alţii la vreo 50)
În acelaşi timp este perfect posibil ca profeţiile lui Ţefania să fi intervenit mai târziu în timpul domniei lui Iosia, în răstimpul dintre momentul declanşării reformelor lui Iosia şi momentul în care tot poporul le-a răspuns.
Conform notiţelor lui MacArthur, în anul 628 în. de H. Iosia a dărâmat toate altarele Baalilor, a ars oasele profeţilor falşi şi a sfărâmat idolii sculptaţi, iar în anul 622 a fost găsită Cartea Legii. Aşadar este foarte probabil ca Ţefania să fi profeţit între 635 şi 625, date care-l fac contemporan şi cu Ieremia.1
Să vedem ce ne spun cărţile istorice despre Împăratul Iosia.
1 Împăraţi 22
1 Iosia avea opt ani când s-a făcut împărat, şi a domnit treizeci şi unu de ani la Ierusalim. Mamă-sa se chema Iedida, fata lui Adaia, din Boţcat.
2 El a făcut ce este bine înaintea Domnului, şi a umblat în toată calea tatălui său David; nu s-a abătut de la ea nici la dreapta, nici la stânga.
3 În anul al optsprezecelea al împăratului Iosia, împăratul a trimis în Casa Domnului pe Şafan, logofătul, fiul lui Aţalia, fiul lui Meşulam. El i-a zis:
4 ,,Suie-te la marele preot Hilchia, şi spune-i să strângă argintul adus în Casa Domnului, pe care l-au primit de la popor cei ce păzesc pragul.
5 Să se dea argintul acesta în mâinile meşterilor însărcinaţi cu lucrarea în Casa Domnului. Şi să-l dea celor ce lucrează la dregerea stricăciunilor Casei Domnului,
6 anume: dulgherilor, zidarilor şi pietrarilor, pentru cumpărăturile de lemn şi de pietre cioplite, trebuitoare pentru dregerea stricăciunilor casei.
7 Dar să nu li se ceară socoteala de argintul dat în mâinile lor, căci ei lucrează cinstit. „
8 Atunci marele preot Hilchia a zis lui Şafan, logofătul: ,,Am găsit cartea legii în Casa Domnului.” Şi Hilchia a dat cartea lui Şafan, şi Şafan a citit-o.
9 Apoi logofătul Şafan s-a dus să dea socoteală împăratului, şi a zis: ,,Slujitorii tăi au strâns argintul care se afla în casă, şi l-au dat în mâinile meşterilor însărcinaţi cu facerea lucrării în Casa Domnului.”
10 Şafan, logofătul, a mai spus împăratului: ,,Preotul Hilchia mi-a dat o carte.” Şi Şafan a citit-o înaintea împăratului.
11 Când a auzit împăratul cuvintele din cartea legii, şi-a sfâşiat hainele.
12 Şi împăratul a dat porunca aceasta preotului Hilchia, lui Ahicam, fiul lui Şafan, lui Acbor, fiul lui Mica, lui Şafan, logofătul, şi lui Asaia, slujitorul împăratului:
13 ,,Duceţi-vă şi întrebaţi pe Domnul pentru mine, pentru popor şi pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărţii acesteia care s-a găsit; căci mare este mânia Domnului, care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinţii noştri n-au ascultat de cuvintele cărţii acesteia, şi n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea.”
I s-a mişcat inima.
2 Regi 22:19 Pentru că ţi s-a mişcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, cari vor ajunge de spaimă şi de blestem, şi pentru că ţi-ai sfâşiat hainele, şi ai plâns înaintea Mea, şi Eu am auzit, – zice Domnul. –
Cronici 34
1 Iosia avea opt ani când a ajuns împărat, şi a domnit treizeci şi unu de ani la Ierusalim.
2 El a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în căile tatălui său David: nu s-a abătut de la ele nici la dreapta nici la stânga.
3 În al optulea an al domniei lui, pe când era încă tânăr, a început să caute pe Dumnezeul tatălui său David. Şi în doisprezecelea an, a început să cureţe Iuda şi Ierusalimul de înălţimi, de idolii Astarteei, de chipuri cioplite şi de chipuri turnate.
4 Au dărâmat înaintea lui altarele Baalilor, şi au tăiat stâlpii închinaţi soarelui, cari erau deasupra lor; a sfărâmat idolii Astarteei, chipurile cioplite şi chipurile turnate, le-a făcut praf, a presărat praful pe mormintele celor ce le aduseseră jertfe,
5 şi a ars oasele preoţilor pe altarele lor. Astfel a curăţit Iuda şi Ierusalimul.
6 În cetăţile lui Manase, lui Efraim, lui Simeon, şi chiar lui Neftali, pretutindeni, în mijlocul dărâmăturilor lor,
7 a dărâmat altarele, a făcut bucăţi idolii Astarteei şi chipurile cioplite, le-a făcut praf, şi a tăiat toţi stâlpii închinaţi soarelui în toată ţara lui Israel. Apoi s-a întors la Ierusalim.
8 În al optsprezecelea an al domniei lui, după ce a curăţit ţara şi casa, a trimis pe Şafan, fiul lui Aţalia, pe Maaseia, căpetenia cetăţii şi pe Ioah, fiul lui Ioahaz, arhivarul, să dreagă casa Domnului, Dumnezeului său. …
…
29 Împăratul a strâns pe toţi bătrânii din Iuda şi din Ierusalim.
30 Apoi s-a suit la Casa Domnului, cu toţi oamenii lui Iuda şi cu locuitorii Ierusalimului, cu preoţii şi Leviţii, şi cu tot poporul, de la cel mai mare până la cel mai mic. A citit înaintea lor toate cuvintele cărţii legământului, care se găsise în casa Domnului.
31 Împăratul stătea pe scaunul lui împărătesc, şi a încheiat legământ înaintea Domnului, îndatorindu-se să urmeze pe Domnul şi să păzească poruncile Lui, învăţăturile Lui, şi legile Lui, din toată inima şi din tot sufletul lui, şi să împlinească cuvintele legământului, scrise în cartea aceasta.
32 Şi a făcut să intre în legământ toţi cei ce se aflau la Ierusalim şi în Beniamin. Şi locuitorii Ierusalimului au lucrat după legământul lui Dumnezeu, legământul Dumnezeului părinţilor lor.
33 Iosia a îndepărtat toate urâciunile din toate ţările copiilor lui Israel, şi a făcut ca toţi cei ce se aflau în Israel să slujească Domnului, Dumnezeului lor. În tot timpul vieţii lui, nu s-au abătut de la Domnul, Dumnezeul părinţilor lor.
Toate acestea este foarte posibil să fi fost îndemnat să le facă de către profetul Ţefania.
El se poate credita cu impulsul iniţial al trezirii spirituale care s-a înfiripat pe vremea acestui împărat. Dar ceea ce este mai lăudabil la Iosia este faptul că nu numai că a luat măsuri drastice pentru a înlătura idolatria (oare, a reuşit să o facă şi în inimile oamenilor? Se pare că, nu.), dar mai important decât orice, lui Iosia i s-a mişcat inima faţă de Domnul Dumnezeu şi a influenţat poporul să facă la fel şi să se întoarcă la El, încheind un legământ în această privinţă cu el în Casa Domnului.
Reţeta sigură a tuturor trezirilor spirituale adevărate
Unde vă amintiţi că s-a întâmplat ceva asemănător? Vedem în Scripturi că de fiecare dată la „găsirea” Cărţii Legii, la citirea şi interpretarea ei, se produc treziri spirituale veritabile:
Neemia 8:1-6 Când a venit luna a şaptea, copiii lui Israel erau în cetăţile lor. Atunci tot poporul s-a strâns ca un singur om pe locul deschis dinaintea porţii apelor. Au zis cărturarului Ezra să se ducă să ia cartea Legii lui Moise, dată de Domnul lui Israel. Şi preotul Ezra a adus Legea înaintea adunării, alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei ce erau în stare s-o înţeleagă. Era întâia zi a lunii a şaptea. Ezra a citit în carte de dimineaţă până la amiază, pe locul deschis dinaintea porţii apelor, în faţa bărbaţilor şi femeilor şi în faţa celor ce erau în stare s-o înţeleagă. Tot poporul a fost cu luare aminte la cetirea cărţii Legii. Cărturarul Ezra stătea pe un scaun de lemn, ridicat cu prilejul acesta. Lângă el, la dreapta, stăteau Matitia, Şema, Anaia, Urie, Hilchia şi Maaseia, şi la stânga: Pedaia, Mişael, Malchia, Haşum, Haşbadana, Zaharia şi Meşulam. Ezra a deschis cartea înaintea întregului popor, căci stătea mai sus de cât tot poporul. Şi când a deschis-o, tot poporul s-a sculat. Ezra a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare, şi tot poporul a răspuns ridicând mâinile: ,,Amin! Amin!” Şi s-au plecat şi s-au închinat înaintea Domnului, cu faţa la pământ.
Neemia 8:8-9 Ei citeau desluşit în cartea Legii lui Dumnezeu, şi-i arătau înţelesul, ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră. Dregătorul Neemia, preotul şi cărturarul Ezra, şi Leviţii cari învăţau pe popor, au zis întregului popor: ,,Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru; să nu vă bociţi şi să nu plângeţi.” Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii.
După care au repus ordine în închinarea Israelului.
La fel i-a binecuvântat cu trezire în vremea lui Iosia. Preotul Hilchia a găsit „o carte”. Logofătul Şafan i-a citit-o împăratului şi împăratul…
2 Regi 22:11 Când a auzit împăratul cuvintele din cartea legii, şi-a sfâşiat hainele.
2 Regi 22:19 ,Pentru că ţi s-a mişcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, cari vor ajunge de spaimă şi de blestem, şi pentru că ţi-ai sfâşiat hainele, şi ai plâns înaintea Mea, şi Eu am auzit, – zice Domnul. –
Ori de câte ori „se regăseşte” această Carte se produce revitalizarea spirituală a copiilor lui Dumnezeu, mult căutata „trezire” despre care scriem, vorbim şi ne rugăm, dar n-o avem.
Context politic internaţional
Din punct de vedere extern balanţa puterii începea să se încline în favoarea Babilonului. Slăbirea influenţei Ninive-ului asupra Iudei, pentru prima dată în 50 de ani i-a adus un element de independenţă. Din acest motiv dorinţa regelui Iosia de a rămâne liber şi de a se scăpa de bir l-a forţat să intre în conflict cu Faraonul Neco al Egiptului, conflict care i-a şi adus moartea.
2 Regi 23:29 Pe vremea sa, Faraon Neco, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva împăratului Asiriei, la râul Eufratului. Împăratul Iosia i-a ieşit înainte; şi Faraon l-a omorât la Meghido, cum l-a văzut.
2 Cronici 35:21-22 Şi Neco i-a trimis soli să-i spună: ,,Ce am eu cu tine, împăratul lui Iuda? Nu împotriva ta vin astăzi; ci împotriva unei case cu care sunt în război. Şi Dumnezeu mi-a spus să mă grăbesc. Nu te împotrivi lui Dumnezeu, care este cu mine, ca să nu te nimicească.” Dar Iosia nu s-a întors de la el, ci şi-a schimbat hainele, ca să lupte împotriva lui, fără să asculte cuvintele lui Neco, cari veneau din gura lui Dumnezeu. A înaintat la luptă în valea Meghido.
Se pare că Iosia nu prea l-a ascultat pe Dumnezeu în întâmplarea de mai sus şi nu prea a dat dovadă de înţelepciune.
Context intern (să facem o analiză şi din punct de vedere intern)
Din punct de vedere intern, domniile de circa 50 de ani a fiului lui Ezechia, Manase, şi a nepotului său, Amon (de 2 ani) au lăsat urme atât de adânci încât nici chiar reformele radicale ale lui Iosia nu le-au putut şterge. Răul făcut de aceşti regi răi de dinaintea lui Iosia a fost atât de profund încât reformele nu i-au ajutat pe locuitorii Iudei şi Ierusalimului să se schimbe fundamental, în cele din urmă au atras judecata lui Dumnezeu asupra naţiunii lor.
„Too late”
Din păcate, reformele acestea au intervenit prea târziu şi se pare că înlăturarea exterioară, fizică, a idolatriei (prin distrugerea la ordinul împăratului a stâlpilor idoleşti, a altarelor şi a chipurilor cioplite şi zugrăvite) nu a condus şi la înlăturarea ei din inimile oamenilor. Nu este ceva pentru care împăratul poate fi învinuit, ci trebuie observată încăpăţânarea şi rebeliunea spirituală a Ierusalimului pe care o descrie profetul:
3:2 ,,Vai de cetatea îndărătnică şi spurcată, vai de cetatea plină de asuprire. Ea n-ascultă de nici un glas, nu ţine seama de mustrare, nu se încrede în Domnul, nu se apropie de Dumnezeul său.
Iată un început „ţâfnos” la acest profet pe nume Ţefania.
1:2-3 ,,Voi nimici totul de pe faţa pământului, zice Domnul.” ,,Voi nimici oamenii şi vitele, păsările cerului şi peştii mării, pietrele de poticnire, şi pe cei răi împreună cu ele; voi nimici cu desăvârşire pe oameni de pe faţa pământului, zice Domnul.”
„Ăsta-i un început bun.” Aceasta a fost prima mea reacţie când am citit prima dată cartea. Oare de ce este atât de brutal Domnul Dumnezeu? De ce este atât de „supărat” pe creaţia Lui?
Înlăturarea „pietrelor de poticnire”, a celor „răi”
Profeţia lui Ţefania debutează prin a descrie împlinirea îndepărtată a Zilei Domnului (un concept complex) când toată creaţia va suferi consecinţele mâniei Sale descoperite împotriva păcatului şi va simţi efectele judecăţii Sale drepte pe Pământ. Nimeni nu va mai întreba în aceea zi „unde este dreptatea?” pentru că Dumnezeu o va face vizibilă pentru tot Universul.
Ceea ce este cel mai interesant din acest debut al profeţiei lui Ţefania sunt expresiile „voi nimici…pietrele de poticnire şi pe cei răi împreună cu ele” – O idolatrie disimulată.
Aşa cum am văzut înlăturarea externă a statuilor şi chipurilor cioplite şi zugrăvite nu constituie neapărat soluţia infailibilă pentru idolatria existentă în inima omului. Iată ce spune profetul Ezechiel căruia Domnul i-a descoperit problema mult mai profundă a idolatriei omului:
Ezechiel 14
2 Şi Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
3 ,,Fiul omului, oamenii aceştia (liderii Israelului) îşi poartă idolii în inimă, şi îşi pironesc privirile spre ceea ce i-a făcut să cadă în nelegiuire. Să Mă las Eu să fiu întrebat de ei?
4 De aceea vorbeşte-le, şi spune-le: ,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Orice om din casa lui Israel, care îşi poartă idolii în inimă, şi care îşi pironeşte privirile spre ceea ce l-a făcut să cadă în nelegiuirea lui-dacă va veni să vorbească proorocului, – Eu, Domnul, îi voi răspunde, în ciuda mulţimii idolilor lui,
5 ca să prind în chiar inima lor pe aceia din casa lui Israel, cari s-au depărtat de Mine din pricina tuturor idolilor.’
6 De aceea, spune casei lui Israel: ,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Întoarceţi-vă, şi abateţi-vă de la idolii voştri, întoarceţi-vă privirile de la toate urâciunile voastre.
7 Căci orice om din casa lui Israel, sau din străinii cari locuiesc pentru o vreme în Israel, care s-a depărtat de Mine, care îşi poartă idolii în inima lui, şi nu-şi ia privirile de la ceea ce l-a făcut să cadă în nelegiuirea lui, – dacă va veni să vorbească unui prooroc, ca să Mă întrebe prin el, -Eu, Domnul, prin Mine însumi îi voi răspunde.
8 Îmi voi întorce Faţa împotriva omului acestuia, îl voi face un semn şi de pomină, şi-l îl voi nimici cu desăvârşire din mijlocul poporului Meu. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul.
De trei ori se pomeneşte de purtatul idolilor în inimă. Eu văd un proces al decadenţei operând aici. Idolatria trebuie să fie mai profundă decât pare.
Aşadar pare destul de evident că una dintre principalele cauze ale asprei judecăţi a lui Dumnezeu asupra lor este idolatria (existentă sub mai multe forme, după cum bine observăm acum.) a acestui popor al Iudeii şi a locuitorilor Ierusalimului. Copiii lui Dumnezeu se închinau dumnezeilor Canaanului, Asiriei şi Amonului şi-l neglijau pe Dumnezeul lor, dovedindu-se vinovaţi de infidelitate spirituală. Ca şi lui Solomon, idolii popoarelor le-au abătut inima de la relaţia cu Domnul Dumnezeu lor.
„Malcam” — este străvechiul Moloh (Milcom) a cărui închinare a fost cea mai abominabilă dintre toate. Acesta era un idol al canaaniţilor a cărui închinare au preluat-o şi copiii lui Israel la intrarea în ţara lor. Traducerea directă a numelui este „rege”. Aici Moloh este numit „împăratul lor” (v.5).
Ştiţi ce fel de jertfe i se aduceau lui Moloh?
Cauze ale pronunţării judecăţii
O consecinţă a „purtatului idolilor în inimă” este letargia şi apatia în relaţia cu singurul Dumnezeu Adevărat. Pentru că iată cum îi descrie Ţefania pe cei ce suferă de ea.
Ţefania 1
4 ,,Îmi voi întinde mâna împotriva lui Iuda, şi împotriva tuturor locuitorilor Ierusalimului; voi nimici cu desăvârşire din locul acesta rămăşiţele lui Baal, numele slujitorilor săi şi preoţii împreună cu ei,
5 pe cei ce se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor, pe cei ce se închină jurând pe Domnul, dar cari jură şi pe împăratul lor Malcam,
6 pe cei ce s-au abătut de la Domnul, şi pe cei ce nu caută pe Domnul, nici nu întreabă de El.
„S-au abătut de la Domnul, nu caută pe Domnul şi nici nu întreabă de El.”
Acestea sunt acuzaţii grave care denotă apostazia religioasă în care se complace Ierusalimul. Apostazie manifestată prin închinarea la idoli (rămăşite ale lui Baal), astrologie (cei ce se închină pe acoperişurile caselor; la urma urmei unde se montează telescoapele? Fără să se înţeleagă că nu sunt de acord cu privitul la stele prin intermediul acelui instrument.) şi la Moloh.
Ba mai mult ajung să susţină o enormitate fără pereche, ca unii care-l cunosc pe Dumnezeul Viu şi Adevărat. Parcă-i aud pe unii dintre cei ce odată frecventau de zor biserica noastră, ridicau mâinile în închinare şi ne acopereau pe toţi cu vocea, iar acum bat bulevardul plictisiţi.
1:12 În vremea aceea, voi scormoni Ierusalimul cu felinare, şi voi pedepsi pe toţi oamenii cari se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: ,Domnul nu va face nici bine nici rău.’
Dacă ei sunt aşa, sunt aşa fiindcă Domnul nu mai lucrează în viaţa lor, spun ei, dând vina pe El.
Domnul nu mai este activ în viaţa şi istoria lor, spun ei. Ţefania le vorbeşte acestor oameni şi le demonstrează opusul — aceasta este „liniştea” dinaintea furtunii. — Domnul va lucra în judecată.
Această atitudine a constituit o insultă supremă adusă Dumnezeului lor (pentru care îi va judeca) care i-a ridicat ca şi naţiune şi care a acţionat în toată istoria lor în favoarea lor. Chiar şi aproape irevenţioasele întrebări ale lui Iov sunt preferabile acestei religii glaciare, plictisite a copiilor lui Iacov. Aşa cum multe căsătorii se destramă din lipsa de interes reciproc a partenerilor, care adesea duce şi la infidelitate, tot aşa şi ei au ieşit din relaţia lor cu Dumnezeu şi i-au întors spatele.
„Se bizuiesc pe drojdiile lor” (v.12)
Observaţi şi mai atent cum îi descrie Ţefania, prin inspiraţie divină, pe astfel de oameni (nu pot să nu mă gândesc la cei abătuţi în inimă de la Domnul şi care sunt despărţiţi de noi în părtăşia creştină şi despre care toţi ne întrebă „ce fac?”.) .
„Drojdii” provine de la un cuvânt evreiesc care înseamnă a păstra sau a conserva. Era folosit pentru drojdiile vinului (sedimentele) de la obiceiul de a lăsa vinul pe drojdii pentru a fi astfel mai bine păstrat.
Ieremia 48:11 Moabul, era netulburat din tinereţea lui, şi se odihnea fără teamă pe drojdiile lui, nu era turnat dintr-un vas în altul, şi nu era dus în robie. De aceea i s-a păstrat gustul, şi nu i s-a schimbat mirosul.
Ideea este preluată de profet şi folosită pentru a-i descrie pe oamenii care prin a se „aşeza pe drojdiile” lor se mulţumesc cu experienţele lor vechi, cu cunoştinţa lor religioasă acumulată, cu credinţa lor veche, cu starea lor spirituală învechită, care îşi creează un sentiment fals de siguranţă şi posedă o spiritualitate amăgitoare care cred că-i va feri de mânia lui Dumnezeu (nota mea) căci observaţi că spun, „Domnul nu va face nici bine nici rău.”
Se ştie că uneori drojdiile formau o crustă sau o pătură pe fundul vasului prin aceasta indicându-se şi împietrirea şi întărirea inimii celor ce se bizuie pe bogăţiile lor, trăiesc fără nici o grijă în mijlocul adunării sfinţilor (Amos 6:1) şi nu vor să se schimbe — să crească în sfinţenie (Ps.55:19).
De partea cealaltă, a bea drojdiile este un semn al unei suferinţe cumplite.
Teodor Macavei
…………………
(cont.)
Ca o încununare a tuturor acestor probleme stă apatia spirituală a celor mulţi. Aşa cum stă vinul pe drojdiile lui şi stagnează tot aşa nemişcaţi şi letargici sunt unii în credinţa lor. Aceştia nu neagă existenţa lui Dumnezeu prin cuvinte, dar o fac prin fapte (ateism practic), crezând că este lipsit de putere, sau cel puţin, inactiv.
Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă ferească de blestemul unei inimi împietrite. spune Andrew Bonar.2
Ţefania continuă să prevestească judecata asupra locuitorilor Ierusalimului şi Iudeii:
7 ,,Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu. Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii.
8 În ziua jertfei Domnului voi pedepsi pe voivozii şi fiii împăratului, şi pe toţi cei ce poartă haine străine.
9 În ziua aceea, voi pedepsi şi pe toţi cei ce sar peste prag, pe cei ce umplu de silnicie şi de înşelăciune casa stăpânului lor.
10 În ziua aceea, zice Domnul, se vor auzi strigăte de jale la poarta peştilor, urlete în cealaltă mahala a cetăţii, şi un mare prăpăd de dealuri.
11 Văitaţi-vă locuitori din Macteş. Căci toţi cei ce fac negoţ sunt nimiciţi, toţi cei încărcaţi cu argint sunt nimiciţi cu desăvârşire.
„Pragul” (casei Domnului, stăpânul lor) se credea că posedă puteri supranaturale datorită prăbuşirii asupra lui în trecut a unui idol filistean numit Dagon.
Găsim explicaţia acestei superstiţii în,
1 Samuel 5:1-5 Filistenii au luat chivotul lui Dumnezeu, şi l-au dus din Eben-Ezer la Asdod. După ce au pus mâna pe chivotul lui Dumnezeu, Filistenii l-au dus în casa lui Dagon (Zeul peşte) şi l-au aşezat lângă Dagon. A doua zi, Asdodenii, cari se sculaseră dis de dimineaţă, au găsit pe Dagon întins cu faţa la pământ, înaintea chivotului Domnului. Au luat pe Dagon, şi l-au pus înapoi la locul lui. Şi a doua zi, sculându-se dis de dimineaţă, au găsit pe Dagon întins cu faţa la pământ, înaintea chivotului Domnului; capul lui Dagon şi cele două mâini ale lui erau tăiate pe prag, şi nu-i rămăsese decât trunchiul. De aceea, până în ziua de azi, preoţii lui Dagon şi toţi cei ce intră în casa lui Dagon, la Asdod, nu calcă pe prag.
„Macteş” (1:11) probabil era o celebră piaţă de afaceri a Ierusalimului. Un loc asemănător burselor din zilele noastre. Ce spune profetul aici seamănă cu a prevesti nenorocire afaceriştilor (crah financiar) de pe Wall Street-ul din New York. Precis mesajul său nu a provocat prea mare plăcere bogătaşilor şi comercianţilor din Ierusalim.
Ţefania continuă prin a deplânge lipsa de integritate a conducătorilor civili şi religioşi care se folosesc de poziţiile lor în folosul intereselor lor personale:
3:3-4 Căpeteniile ei în mijlocul ei sunt nişte lei cari răcnesc; judecătorii ei sunt nişte lupi de seară cari nu mai lasă nici un os până dimineaţa. Proorocii ei sunt uşuratici şi înşelători; preoţii ei pângăresc lucrurile sfinte, calcă Legea.
Datorită acestor atitudini şi a multor alte cauze, Dumnezeu se ridică să-şi judece poporul Său.
„Domnul” utilizat de Ţefania este Numele lui Dumnezeu
Ce merită observat este şi faptul că numele lui Dumnezeu Iehova este cel folosit de Ţefania de la început la sfârşit în profeţia sa. Apare nu numai în frazele de deschidere ale cărţii, ci şi la sfârşit. Într-adevăr, în lumina acestui nume trebuie privite şi înţelese toate profeţiile sale.
Acesta este numele Său de legământ prin care s-a făcut cunoscut pe Sine poporului pe care şi l-a întemeiat, şi nu numele universal de „Dumnezeu”, fapt care ne confirmă că este un nume restrâns doar la cei ce-i sunt apropiaţi personali.
Faptul acesta are o dublă semnificaţie într-o profeţie a judecăţii şi speranţei. Judecata urmează sfidării unei relaţii personale întemeiate în mod voluntar de ambele părţi: trădarea legământului. Judecătorul lor nu este un necunoscut ci este un apropiat personal intim lor, pe care l-au trădat. În ciuda pedepsei binemeritate Domnul se descoperă lor ca şi Iehova, care deşi trebuie să-şi judece poporul totuşi nu-l părăseşte. El nu-i poate lăsa, şi nici nu rupe legământul cu ei pentru că este credincios.
Pe locuitorii Ierusalimului şi Iudei îi va judeca pentru idolatrie. Să mai zăbovim puţin asupra subiectului.
Într-o epocă tehnologică şi informaţională ca a noastră ar părea inutil să mai condamnăm idolatria. Şi totuşi este foarte oportun să ne oprim puţin asupra idolatriei. Ea este prezentă în mijlocul nostru, în jurul nostru, în afara noastră, este predominantă în marile religii creştine şi este sufletul religiilor păgâne ale lumii.
Definiţie: Idolatria este un devotament al inimii în care cinstea cuvenită numai şi numai Dumnezeului Bibliei este acordată unora dintre creaturile Sale, sau unor invenţii ale lor. O definiţie oferită de J.C. Ryle ce a trăit la sfârşitul sec. al XIX-lea, dar care este atât de actuală. Fie în adorarea statuilor fecioarei Maria, a icoanelor sfinţilor, sau a statuilor lui Buda, principiul fundamental al idolatriei este la lucru. În fiecare dintre aceste cazuri cinstea datorată lui Dumnezeu este deviată de la El şi îndreptată spre ceea ce nu este Dumnezeu. Oriunde se face lucrul acesta, în bisericile creştine declarate sau la altarele păgâne, înseamnă idolatrie.
Observaţia lui Ţefania este universal valabilă: nu este necesar ca omul să-l nege pe Dumnezeul adevărat şi pe Domnul Isus Hristos pentru a fi idolatru. Nici un pic.
De fapt respectul declarat pentru Biblie şi idolatria sunt perfect compatibile (şi din păcate, în inima împărţită a omului se găseşte loc pentru amândouă). Adesea se manifestă umăr la umăr. Iată de pildă cum în timp ce, într-adevăr cu indiferenţă, poporul Iudeii i se închina Dumnezeului lor, se închina la idoli, la zei falşi, la constelaţii cereşti, la plăceri şi la bani (la „macteş”).
Ţefania 1:4 ,,Îmi voi întinde mâna împotriva lui Iuda, şi împotriva tuturor locuitorilor Ierusalimului; voi nimici cu desăvârşire din locul acesta rămăşiţele lui Baal, numele slujitorilor săi şi preoţii împreună cu ei,
5 pe cei ce se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor, pe cei ce se închină jurând pe Domnul, dar cari jură şi pe împăratul lor Malcam,
6 pe cei ce s-au abătut de la Domnul, şi pe cei ce nu caută pe Domnul, nici nu întreabă de El.”
„Inima omului este cea mai productivă fabrică de idoli”, a spus un mare reformator.
Evreii s-au remarcat de-a lungul istoriei lor pentru această dublă venerare, atât a Dumnezeului lor (de fapt singurul adevărat) cât şi a unei mulţimi de idoli păgâni.
Ex.32:4-5 El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: ,,Israele iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului.” Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui, şi a strigat: ,,Mâine, va fi o sărbătoare în cinstea Domnului.”
În aceea situaţie, istorică dealtfel, copiilor lui Israel nu le-a trecut deloc prin cap să-l renege pe Dumnezeul care tocmai i-a scos din Egipt atunci când l-au înduplecat pe Aaron să le construiască un viţel de aur. Aaron punctează atitudinea lor declarând ocazia ca însemnând, „o sărbătoare în cinstea Domnului”. Cum? Făcând exact ce-i displace Domnului?
La fel au făcut şi pe vremea împăratului Ieroboam care nu a cerut celor 10 triburi din regatul de nord să renunţe la supunerea faţă de Domnul, ci atunci când le-a făcut viţeii de aur le-a zis:
1 Regi 12:28-29 După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur, şi a zis poporului: ,,Destul v-aţi suit la Ierusalim; Israele. Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.” A aşezat unul din aceşti viţei la Betel, iar pe celălalt l-a pus în Dan.
De fapt, din teama de a vedea poporul respectându-l pe David, ca rege în Ierusalim, le-a făcut „lăcaş de cult” în Betel şi Dan, în regatul Israelului.
Nu sunt rivalii lui Iehova Dumnezeu.
În ambele cazuri vedem că idolii nu au fost ridicaţi ca rivali ai lui Iehova, ci sub pretenţia de a fi de folos în închinarea adusă Acestuia, o punte de legătură cu Dumnezeul adevărat, exact aşa cum sunt interpretate icoanele în unele biserici şi mijlocirea sfinţilor la care se roagă unii. Însă în ambele cazuri, s-a săvârşit un mare păcat. Cinstea (onoarea) datorată doar lui Dumnezeu a fost atribuită unor opere a mâinilor noastre. Maiestatea lui Iehova a fost ofensată. A doua poruncă a fost încălcată, un act flagrant de idolatrie.
Ţefania vine şi declară că, din nou, a venit vremea ca Domnul Dumnezeul lor să-i judece pentru aceasta (cum a mai făcut-o în istoria lor) trimiţându-i în robia babiloniană. Principiul evident care operează în viaţa acestui popor şi care trebuie să-l reţinem noi este că, odată cu privilegiul dat şi descoperirea făcută sporesc răspunderea şi judecata de care copiii lui Dumnezeu au parte.
Aplicaţie: La câţi dumnezei le dăm noi cinstea şi devotamentul nostru unic? Pe câţi îi mai iubim în paralel cu Domnul? Noii „dumnezei” ai acestui veac, spun nişte buni predicatori, sunt confortul şi plăcerea. La aceştia doi, putem vedea clar că creştinii de azi nu ar renunţa nici în ruptul capului ca să mai facă un ucenic, să mai câştige un suflet.
Nu, noi nu ne închinăm la idoli… dar avem totuşi idoli. Mai rafinaţi, mai ascunşi, mai disimulaţi, dar totuşi nişte idoli.
J.C. Ryle comentează măiestru: „Să luăm notă de următorul fapt: este timpul să renunţăm în mintea noastră la acele concepţii generale despre idolatrie, atât de populare în zilele noastre. Noi nu trebuie să credem, cum o fac mulţi, că există doar două categorii de idolatrie. Idolatria spirituală în care omul îşi iubeşte mai mult soţia, copilul, banii, decât pe Dumnezeu, şi cea publică, grosolană, în care omul se pleacă înaintea unui chip de lemn, piatră sau metal fiindcă numai atâta ştie. Putem să fim siguri că idolatria este un păcat care ocupă un domeniu mult mai vast decât acestea. Ea nu este o caracteristică a ţărilor necreştine despre care am auzit şi care o deplângem la întâlnirile misionarilor noştri, şi nici nu este un aspect limitat la inimile noastre pe care-l mărturisim la scaunul îndurării… Dimpotrivă este o ciumă care bântuie în biserica Viului Isus Hristos mai acut decât îşi imaginează unii. Este răul, care asemenea omului păcatului (fărădelegii) se „înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, se aşează în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”.
2Tes. 2:4 potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte ,,Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.
Este păcatul împotriva căruia trebuie să punem strajă permanentă inimilor noastre şi împotrivă căruia Isaia a spus:
Is.66:3 Cine junghie un bou ca jertfă, nu este mai bun decât cel ce ucide un om; cine jertfeşte un miel este ca cel ce ar rupe gâtul unui câne, cine aduce un dar de mâncare, este ca cel ce ar vărsa sânge de porc, cine arde tămâie, este ca cel ce s-ar închina la idoli; toţi aceştia îşi aleg căile lor…
Acesta este păcatul care a atras unele dintre cele mai severe judecăţii asupra bisericii vizibile. A adus asupra Israelului armatele Egiptului, Asiriei, şi Babilonului. A cauzat risipirea celor zece seminţii, a incendiat Ierusalimul, a dus Iuda şi Israelul în robie. A atras asupra bisericii toate relele proferate de Domnul în cele şapte scrisori către biserici ale Apocalipsei şi explică letargia şi apatia de care suferă astăzi.
Este ceea ce decretează Domnul prin intermediul lui Ţefania:
Ţefania 2:11 Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţi dumnezeii pământului; şi fiecare se va închina înaintea Lui în ţara lui, în toate ostroavele neamurilor.”
Apoi, mai târziu, prin Zaharia:
Zaharia 13:2 În ziua aceea-zice Domnul oştirilor-voi stârpi din ţară numele idolilor, ca nimeni să nu-şi mai aducă aminte de ei; voi scoate de asemenea din ţară pe proorocii mincinoşi şi duhul necurat.
Printre temele care se ies în evidenţă în cartea lui Ţefania avem:
- Ce fel de zi va fi Ziua Domnului?
Ţefania abundă în descrieri ale acestei zile:
Ţefania 1:7-18
7…
14 Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare. Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar.
15 Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime,
16 o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte.
17 Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare, şi vor bâjbâi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful, şi carnea ca gunoiul.
Cu câteva zeci de ani mai târziu multe din ameninţările prevestite de Ziua Domnului s-au împlinit odată cu invazia babiloniană şi ducerea în robie a Iudeii. Totuşi multe aspecte ale acesteia nu s-au împlinit, de aceea se aşteaptă o împlinire deplină a ei la sfârşitul vremurilor.
- O prevestire a judecării tuturor neamurilor pământului
Ziua Domnului are şi o dimensiune mondială, nu doar una locală Ţefania arătându-ne că Dumnezeu va judeca şi alte naţiuni printre care el enumeră:
Filistenii:
2:4-7 ,,Căci Gaza va fi părăsită, Ascalonul va fi pustiit, poporul din Asdod va fi izgonit ziua namiaza mare, şi Ecronul va fi smuls din rădăcini. Vai de locuitorii de pe malurile mării, vai de neamul Cheretiţilor. Aşa a vorbit Domnul împotriva ta, Canaane, ţara Filistenilor: ,Te voi nimici şi nu vei mai avea locuitori. Malurile mării vor ajunge izlazuri de păşunat, locuinţe pentru păstori, şi târle de oi. Malurile acestea vor fi pentru rămăşiţele casei lui Iuda; acolo vor paşte; se vor odihni seara în casele Ascalonului; căci Domnul, Dumnezeul lor, nu-i va uita, şi va aduce înapoi pe prinşii lor de război.’
Moabiţii, amoniţii:
2:8 ,,Am auzit ocările Moabului şi batjocurile copiilor lui Amon, când defăimau pe poporul Meu, şi se ridicau cu trufie împotriva hotarelor lor. De aceea, pe viaţa Mea, zice Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel, că Moabul va fi ca Sodoma, şi copiii lui Amon ca Gomora: un loc acoperit cu mărăcini, o groapă de sare, un pustiu veşnic; rămăşiţa poporului Meu îi va jefui, rămăşiţa neamului Meu îi va stăpâni. Lucrul acesta li se va întâmpla pentru mândria lor, pentru că au batjocorit şi au fost semeţi cu poporul Domnului oştirilor. Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţi dumnezeii pământului; şi fiecare se va închina înaintea Lui în ţara lui, în toate ostroavele neamurilor.”
Etiopieni:
2:12 ,,Chiar şi voi, Etiopienilor, veţi fi străpunşi cu sabia Mea.
Asirieni:
2:13 El Îşi va întinde mâna şi spre miazănoapte, va nimici Asiria, şi va preface Ninive într-o pustietate, într-un pământ fără apă ca pustia. În mijlocul cetăţii se vor culca turme de vite de tot felul; pelicanul şi ariciul vor rămânea noaptea pe coperişurile stâlpilor ei. La ferestre se vor auzi ţipetele lor, pustiirea va fi în prag, căci căptuşeala de cedru va fi scoasă. Iată dar cetatea aceea veselă, care stătea plină de încredere, şi zicea în inima ei: ,Eu şi nici una afară de mine.’ Vai. Cum s-a prefăcut în pustiu şi în culcuş de fiare. Toţi cei ce trec pe lângă ea fluieră şi arată cu mâna.”
Ceea s-a şi întâmplat.
Asupra tuturor neamurilor, în general:
3:6-8 Am nimicit neamuri, le-am dărâmat turnurile, le-am pustiit uliţele şi nu mai trece nimeni pe ele. Cetăţile lor sunt pustiite, nu mai au nici un om în ele, şi nimeni nu mai locuieşte în ele. Ziceam: ,Dacă ai voi măcar să te temi de Mine, şi să ţii seama de mustrare. Nu ţi-ar fi nimicită locuinţa, şi n-ar veni peste tine toate pedepsele cu cari te-am ameninţat.’ Dar ei s-au grăbit să-şi strice toate faptele. ,,De aceea aşteptaţi numai, zice Domnul, până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng neamurile, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs urgia peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Mele.”
- Un îndemn oportun la pocăinţă
Ţefania oferă un îndemn (extrem de potrivit — Ziua Domnului bate la uşă) de a-l căuta pe Domnul cât mai este vreme:
Ţefania 2:1-3 Veniţi-vă în fire, şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea-ca pleava trece vremea-până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului. Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, cari împliniţi poruncile Lui. Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia. Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.”
„Ziua Domnului” este soluţia aleasă de Dumnezeu şi comunicată profetului pentru a o face cunoscută poporului acesta vinovat de o perfidie nemaiîntâlnită.
Dacă vă amintiţi profetul Amos vorbeşte de răspunderea ce o poartă cei ce-i aparţin Lui. Tocmai de aceea Domnul va pune capăt acestor abateri. Nu ar fi fost drept ca Israelul să beneficieze doar de relaţia lor stabilită cu Dumnezeu prin legământ şi să fie poporul legământului Său fără să aibe parte de o judecată mai aspră ca Neamurile. Binecuvântarea Sa depindea de ascultarea lor, şi nu de legătura istorică şi ereditară.
- Perspectiva optimistă a Zilei Domnului
Totuşi aceea zi nu este doar una de judecată, ci şi una de speranţă şi răsplătire. De aceea, pe lângă avertismentele severe de judecată Ţefania oferă şi promisiunile restaurări şi binecuvântării.
Ţefania 3:18-20 ,,Voi strânge pe cei întristaţi, cari sunt departe de adunarea sfântă, pe cei ieşiţi din sânul tău, asupra cărora acum apasă ocara. Iată, în vremea aceea, voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi; voi izbăvi pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost izgoniţi, şi îi voi face o pricină de laudă şi de slavă în toate ţările unde sunt de ocară acum. În vremea aceea, vă voi aduce înapoi; în vremea aceea, vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război supt ochii voştri, zice Domnul.”
Dumnezeu este atât un Dumnezeu al dreptăţii şi al sfinţeniei, judecându-i pe aceia care-i strâmbă căile, cât şi Unul al dragostei şi milei binecuvântându-i pe aceia care i se dovedesc credincioşi.
Din nou revine în atenţia noastră „teologia” rămăşiţei (vezi, ce se spune de un alt profet despre ea)
În ciuda perspectivei întâi deznădăjduite asupra Zilei Domnului prin judecata Sa, Domnul va păstra şi va salva o rămăşiţă, un grup mic de oameni care-i vor sluji cu credincioşie. Această nădejde este ca un adăpost în mijlocul furtunii mâniei lui Dumnezeu încurajând credincioşia celor aleşi.
Ţefania înseamnă „ascunsul Domnului” şi profetul vorbeşte ca şi cum ar fi fost un reprezentant al rămăşiţei credincioşilor – acei câţiva oameni care vor rămâne fideli lui Dumnezeu şi credincioşi Cuvântului său în timpul necazului care urma să vină pe pământ. Ei vor fi ascunşi, cum au fost, de Dumnezeu însuşi între popoarele pământului şi, Dumnezeu va veghea asupra lor pentru a-i păstra în credinţă în tot acest timp. Cartea profetului Ţefania scrie despre aceşti oameni, şi în special despre acea zi care vine, ziua Domnului, care este viu descrisă de către profet.
Ultimul capitol conţine două părţi distincte ale zilei Domnului: o zi de judecată cât şi una de restaurare. Este clar că Israelul beneficiază de binecuvântările conţinute în legământ.
Cei 5 „Eu voi” ai restaurării
- Eu voi strânge
3:18 ,,Voi strânge pe cei întristaţi, cari sunt departe de adunarea sfântă, pe cei ieşiţi din sânul tău, asupra cărora acum apasă ocara.
- Eu voi lucra
3:19 Iată, în vremea aceea, voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi…
- Eu voi izbăvi (mântui)
3:19 … voi izbăvi pe cei şchiopi…
- Eu voi rândui la laudă
3:19 …şi voi strânge pe cei ce au fost izgoniţi, şi îi voi face o pricină de laudă şi de slavă în toate ţările unde sunt de ocară acum.
3:20 …căci vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pământului
- Eu voi aduce înapoi
3:20 În vremea aceea, vă voi aduce înapoi; …când voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război supt ochii voştri, zice Domnul.”
Această judecată ca şi descoperire a mâniei lui Dumnezeu asupra răutăţii lumii nu reprezintă unicul subiect al Zilei lui Dumnezeu şi nici al mesajului acestui profet. Domnul îşi va vărsa mânia asupra tuturor naţiunilor exact cu scopul de a-şi curăţi un popor al Său extras dintre toate neamurile Pământului şi care să-i cheme Numele. Acesta este conceptul „rămăşiţei”. Lucru care a fost prevăzut şi de ap. Petru:
1 Petru 2:9-10 Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.
De aceea, judecata nu vedem că este tratată de Ţefania ca fiind un scop în sine. Ceva de felul, „Domnu’ distruge tot că-i mânios, asta e … n-avem cum să ne opunem” trasând astfel o perspectivă pesimistă, chiar disperată asupra existenţei, ci judecata este chiar mijlocul prin care îşi va purifica o „rămăşiţă” şi va inaugura Împărăţia Sa dreaptă în lume.
Această judecată de purificare (sau, curăţire), de care au vorbit şi alţi profeţi, vedem că în cartea lui Ţefania ocupă un loc central.
„Fiecare judecată teribilă a lui Dumnezeu din istoria lumii a fost un act sfânt de păstrare (conservare) a ei.” A.W. Tozer
Instituirea unui grai curat.
Acesta este calmul instituit după furtună. De trei ori profetul vorbeşte de o rămăşiţă care va fi mântuită (2:3,7; 3:12-13), şi de două ori despre întoarcerea lor din robie (2:7; 3:20) toate încununate de instituirea unui grai curat şi unitate în închinarea adusă lui Dumnezeu, două aspecte care lipsesc în zilele noastre mai ceva ca ploile în vara asta.
3:9 ,,Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând.
Ieri am jucat un pic de fotbal între blocuri, lângă parc. Am fost uluit de cât de murdar poate fi limbajul unor adolescenţi ai căror părinţi precis susţin că sunt creştini ortodocşi şi că ei îl respectă pe Dumnezeu.
Auzim astăzi un grai curat? Avem noi unitate în creştinism? Nu. Nu. Poate Papa de la Roma să le instituie înainte de vreme? Nu. Este o treabă pe care doar Domnul o va face şi numai după judecată.
Marea „omisiune” cu motiv a lui Isus.
Comparând cu textul citit de Isus în sinagogă în Nazaret vedem că Domnul nu a citit o porţiune conţinută în profeţia lui Isaia, pasajul paralel celui din ev. după Luca, cap.4.
A uitat oare (lapsus)? Sau, l-a omis cu voie?
6A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, 17şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: 18,,Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, 19şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” 20În urmă, a închis cartea, a dat -o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. 21Atunci a început să le spună: ,,Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe cari le-aţi auzit.”
Isaia 61:1-2 ,,Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi;
Putem să vedem clar că Isus nu a mai inclus intenţionat şi ultima parte a promisiunii lui Dumnezeu pentru vremurile din urmă şi care privea o „zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”. Nu a proclamat venirea acelei zile pentru că în momentul citirii şi împlinirii de către El a profeţiei lui Isaia El inaugura un „astăzi” care era ziua mântuirii şi nu a răzbunării lui Dumnezeu, „astăzi” care mai e valabil şi astăzi.
Cineva a spus că Dumnezeu nu judecă niciodată fără ca mai întâi să ofere şansa evitării mâniei Sale — cu alte cuvinte, Dumnezeu este fair-play. Este ceea ce El a făcut în Nazaret în aceea zi şi ceea ce face şi astăzi. Dar când va expira timpul harul, va inaugura ziua răzbunării.
Ţefania este cel rânduit de Dumnezeu să reia această temă a Zilei de răzbunare a Dumnezeului nostru, chiar Isus Hristos Însuşi a vorbit pe larg de ea descriind mai mult iadul decât cerul în lucrarea Sa pământească şi ambii prevăd venirea ei sigură.
Totuşi între timp, Dumnezeu să le deschidă mintea şi inima la cât mai mulţi ca să fugă de mânia acesta ce vine. Acum, pentru fiecare din noi se pot împlini prematur aceste cuvinte ale profetului care privesc soarta viitoare a Ierusalimului:
Ţefania 3:14-17 Strigă de bucurie, fiica Sionului. Strigă de veselie, Israele. Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului. Domnul a abătut de la tine pedepsele tale, a îndepărtat pe vrăjmaşul tău; Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău; nu trebuie să te mai temi de nici o nenorocire. În ziua aceea, se va zice Ierusalimului: ,,Nu te teme de nimic. Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile. Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.
Reţinând versetele cheie ale cărţii puteţi avea o imagine fidelă a cărţii profetului Ţefania:
Ţefania 1:14-18
14 Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare. Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar.
15 Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime,
16 o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte.
17 Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare, şi vor bâjbâi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful, şi carnea ca gunoiul.
Ţefania 2:1-3 Veniţi-vă în fire, şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea-ca pleava trece vremea-până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului. Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, cari împliniţi poruncile Lui. Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia. Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.”
Ţefania 3:14-17 Strigă de bucurie, fiica Sionului. Strigă de veselie, Israele. Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului. Domnul a abătut de la tine pedepsele tale, a îndepărtat pe vrăjmaşul tău; Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău; nu trebuie să te mai temi de nici o nenorocire. În ziua aceea, se va zice Ierusalimului: ,,Nu te teme de nimic. Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile. Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.
- John F. MacArthur, Jr., The MacArthur Study Bible, (Dallas: Word Publishing) 1997.
- Bonar, Andrew A., Memoirs of McCheyne, (Escondido, CA: Ephesians Four Group) 1999.
Teodor Macavei
https://www.rcrwebsite.com/zephania1.htm
https://www.rcrwebsite.com/zephania2.htm
///////////////////////////////////////
Industria icoanelor va falimenta, căci” toate chipurile ei cioplite vor fi sfărâmate, toate plăţile ei de curva vor fi arse în foc, şi-i voi pustii toţi idolii: căci din plăţi de curvă i-a adunat, şi în plăţi de curvă se vor preface…” (Mica 1/7)
Românie, Românie, de câte ori nu ţi-a vorbit Dumnezeu, de când tot bate Isus la porţile sufletului tău şi se roagă de tine! Românie Românie care alungi tinerimea de la sânul tău şi avortez anual milioane de suflete…, care păcăleşti pe pensionari şi minţi pe truditori, care crezi în picturi iconate, aurite şi “unse” cu apă de ploaie, dar nu crezi în Făcătorul tău, în Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor, care nu pot fi cuprinse în icoane statuilimitate, deformate de minţi păcătoase, Idolatre. Nici acum nu n e mustră conştiinţa pentru nedreptăţile întronate şi împăunate la pupitrele puterilor de comandă şi control…?
Nu ne deranjează noroiul împroşcat asupra martirilor acestei ţări? Cum putem noi pune liniştiţi capul pe pernă, când ştim că am îngropat de vii oameni nevinovaţi, şi ca alte milioaneam avortat, alte milioane şi-au luat casă în spate şi în lumea largă au plecat. Şi asta de ce? Invităm Poporul Român la Marea Pocăinţă Naţională, singura în măsură că să ne întoarcă de pe calea greşită, spre Liman, spre Calea-Isus.
“De aceea plâng, mă bocesc, umblu desculţ şi gol, strig ca şacalul şi gem ca struţul” (Mica 1/8), că te închini la oase şi picturi iconate?
Cuvântul POCAINTA-ponegrit de PREOŢI, sângeră… “Căci rana ei este fără leac;… De aceea… Îţi voi aduce un nou stăpân… care să îţi vină de hac… Tot iei în derâdere pocăinţa şi cuvântul pocăit?” Radeţi, taie-ţi părul, din pricina copiilor tăi iubiţi; lărgeşte-ţi pleşuvia ca vulturul, căci ei se duc în robie, departe de tine!” (Mica 1/1-16). Nu mai rătăci. Nu mai pune la spate Cuvântul Domnului. Nu mai adunaţi averi din lumânări de întunecat şi îndepărtaţi oamenii. Lăsaţi oamenii să aprindă lumina, să se lumineze de la Lumina cea mare sfântă şi adevărată Căci Isus a zis: “Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8/12). Fraţi Slujbaşi, nu mai înlocuiţi Învăţătura Dumnezeiască din Biblie cu datini şi învăţătura omenească. Nu mai faceţi din fabricile de icoane şi lumânări o afacere “CREŞTINĂ.”
http://informatii-agrorurale.ro/industria-icoanelor-va-falimenta-caci-toate-chipurile-ei-cioplite-vor-fi-sfaramate-toate-platile-ei-de-curva-vor-fi-arse-in-foc-si-i-voi-pustii-toti-idolii-caci-din-plati-de-curva-i-a-adu/
////////////////////////////////////
Împăcaţi într-un trup
Efeseni 2.11-22
SoundWords
© SoundWotds, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat
Efeseni 2.11-22: De aceea aduceţi-vă aminte că odinioară eraţi păgâni din naştere, numiţi necircumcişi de aceia care se numesc circumcişi, în carne, de mâna omului; că în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei,fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţirii şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea poruncilor în rânduielile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape, căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh. Aşadar voi nu mai sunteţi nici străini, nici locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul.
Citim aici că noi „am fost apropiaţi prin sângele lui Hristos”, apropiaţi de Dumnezeu şi apropiaţi unii de alţii. Noi, iudeii şi naţiunile (păgânii), am devenit o unitate, prin aceea că noi am devenit creştini. Legea, care a pricinuit vrăjmăşia între iudei şi naţiuni, a fost făcută fără efect pentru ei în moartea lui Hristos. Dumnezeu a creat ceva cu totul nou. Acum întrebarea nu mai este, dacă cineva este iudeu sau este dintre naţiuni, ci acum întrebarea este, dacă cineva este o creaţie nouă. Era o diferenţă mare, parţial cu vrăjmăşie mare între poporul pământesc al lui Dumnezeu, care avea Legea sa, şi naţiuni, care erau fără Dumnezeu şi fără făgăduinţe. Însă indiferent de faptul dacă credincioşii erau mai înainte dintre iudei sau dintre naţiuni – dacă ei sunt o creaţie nouă, între ei nu mai este nimic care să-i despartă. Ambele sisteme, atât al iudeilor cât şi al naţiunilor au fost înlăturate. În trupul lui Hristos nu mai este nici o vrăjmăşie între iudei şi naţiuni. Acum este pace, nu numai pace cu Dumnezeu, ci şi pace între ei.
În Efeseni 2 găsim un alt aspect al împăcării, pe care nu-l găsim aşa de clar în celelalte epistole: noi am fost împăcaţi într-un singur trup: „… a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce” (Efeseni 2.16). Aici se accentuează aspectul colectiv al împăcării. Împăcarea creează relaţii noi nu numai între om şi Dumnezeu, ci şi între oameni. În acest un singur trup sunt numai relaţii minunate, ordonate de Dumnezeu. În acest un singur trup devine de asemenea vizibil, că nu numai naţiunile au nevoie de împăcare, care în mod deosebit erau departe de Dumnezeu, deoarece ele erau şi străine de făgăduinţele lui Israel. Şi iudeii aveau de asemenea nevoie de împăcare, şi anume de o împăcare permanentă, de durată. Ziua împăcării (Levitic 16) trebuia repetată în fiecare an. Prin aceasta a devenit clar, că prin Lege nu s-a adus o împăcare de durată.
În Efeseni 2.22 se spune: „Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. Vedem aici cum împăcarea ne duce la cele mai înalte gânduri ale lui Dumnezeu, la piatra de încheiere a Cuvântului Său (Coloseni 1.25), la marea taină „Hristos şi Adunarea Sa”. Creştinii dintre iudei şi creştinii dintre păgâni sunt puşi împreună într-un singur trup, ca să fie o cu totul nouă „locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul”. În acest trup totul este dependent de Hristos ca şi Cap aflat în cer. Toate mădularele sunt legate unele cu altele în modul cel mai apropiat şi Duhul acţionează pentru o comportare armonioasă a mădularelor între ele. Aici totul este ordonat conform gândurilor lui Dumnezeu: toate relaţiile cu El, toate relaţiile între ele.
Toate acestea sunt rezultate minunate ale împăcării, care desigur stă foarte strâns în legătură cu ceea ce a avut loc la cruce. Căci acolo omul a ajuns sub judecata lui Dumnezeu şi primul om a fost înlăturat dinaintea lui Dumnezeu. Acum atât iudeul cât şi păgânul au dispărut dinaintea lui Dumnezeu, acum este numai „omul nou” (Efeseni 2.15) în Hristos. Nu mai poate fi nici o vrăjmăşie. Până astăzi! Dacă noi avem relaţii unii cu alţii ca credincioşi, nu mai contează ce am fost şi ce ne-a despărţit odinioară. Noi toţi am murit cu Hristos. Acum este valabil numai ceea ce este valabil în creaţia nouă. De aceea relaţiile vechi în nici un caz nu ar mai trebui să se practice. Numai relaţiile noi în Hristos ar trebui să ne influenţeze şi să ne pună în mişcare. Şi aici vedem iarăşi că împăcarea ne aduce în apropierea lui Dumnezeu: „Căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh” (Efeseni 2.18).
Desigur creştinii din zilele noastre (altfel decât credincioşii din Efes) aproape că nu mai au a face cu diferenţele dintre iudei şi cei care nu sunt iudei. Dar sunt alte diferenţe: sărac şi bogat, cu pregătire profesională şi fără pregătire, recunoscut în societate şi dispreţuit, cu reflecţii carismatice şi retras, şi aşa mai departe. Dacă în comportarea şi acţiunile noastre nu ţinem seama că noi am devenit o creaţie nouă, în care aceste diferenţe nu au nici o importanţă, aceasta poate conduce la tensiuni mari, din care pot rezulta conflicte. Aceste conflicte fac necesară o împăcare reciprocă, care între creştinii credincioşi necondiţionat trebuie practicată!
Să recapitulăm: De ce a fost înlăturată vrăjmăşia dintre iudei şi naţiuni? Pe de o parte, deoarece elementul despărţitor, Legea, a fost înlăturată, şi pe de altă parte, pentru că a fost creat „un om nou”, „creat după chipul lui Dumnezeu, de o dreptate şi sfinţenie a adevărului” (Efeseni 4.24). Viaţa acestui om nou nu permite nici o ceartă şi nici o vrăjmăşie între credincioşi. (S-ar putea compara cu imaginea unui om sănătos, care nu se mutilează singur. Aceasta o fac numai oamenii care stau sub influenţe rele.)
Cont aici= https://www.soundwords.de/ro/impacati-intr-un-trup-a11141.html
//////////////////////////////////////
Împăcarea
SoundWords
© SoundWords, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat
Cuprins
Ispăşirea şi împăcarea
Două slujbe ale apostolului Pavel
Îndreptăţirea şi împăcarea
Împăcat în trupul Său de carne
De ce a devenit necesară împăcarea
În articolele anterioare ne-am ocupat cu partea negativă a împăcării, aceasta înseamnă, cu întrebarea: ce se întâmplă, dacă oamenii merg în veşnicie neîmpăcaţi? Am învăţat, că gândul referitor la o împăcare a tuturor oamenilor – oricât ar fi aceasta de dorit – nu este în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Însă noi vrem să ne gândim nu numai la consecinţele care decurg, dacă împăcarea este extinsă prea mult (aşa cum face învăţătura împăcării tuturor oamenilor), ci vrem să studiem şi partea pozitivă a împăcării: Ce este împăcarea în natura ei? Este foarte regretabil, dacă nu cunoaştem dimensiunea împăcării şi cât de mult ne-a ieşit Dumnezeu în întâmpinare în vrăjmăşia noastră faţă de El şi înstrăinarea noastră de El.
Ispăşirea şi împăcarea
Ispăşirea (hilasmos) şi împăcarea (katallagē) nu sunt acelaşi lucru. Atât în germană cât şi în greacă este vorba de două cuvinte total diferite, care au şi un înţeles diferit. În cadrul ispăşirii este vorba de satisfacţia lui Dumnezeu cu privire la păcat (singular) precum şi de îndepărtarea păcatelor (plural) credincioşilor. S-ar putea probabil aduce la acest numitor comun: oamenii devin împăcaţi, aceasta înseamnă, ei sunt aduşi înapoi din înstrăinare şi vrăjmăşie; păcatele devin ispăşite, aceasta înseamnă înainte de toate, că ele au fost îndepărtate (1 Ioan 3.5; „El S-a arătat ca să înlăture păcatele noastre”). Pentru ca oamenii să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu, trebuia să se aducă o jertfă de ispăşire. Jertfa de ispăşire serveşte pe de o parte să satisfacă pe Dumnezeu cu privire la păcatul în sine şi într-un anumit sens şi cu privire la toate păcatele (gândul acesta îl găsim şi la ispăşirea făcută pentru lumea întreagă; 1 Ioan 2.2); pe de altă parte jertfa de ispăşire este spre suplinire cu privire la oameni, prin faptul că Hristos a purtat suplinitor pedeapsa pentru păcatele credincioşilor – nu ale tuturor oamenilor.
În mod deosebit Pavel ne prezintă natura şi urmările ispăşirii.
Două slujbe ale apostolului Pavel
În 2 Corinteni capitolele 2-5 apostolul Pavel descrie două slujbe: slujba noului legământ şi slujba împăcării.
Aspectul principal al slujbei noului legământ se referă la atitudinea lui Dumnezeu faţă de om: cum Dumnezeu acordă favoare oamenilor. El dăruieşte omului iertarea păcatelor şi scrie gândurile Sale în inima acestuia. Prin aceasta omul este în stare să cunoască pe Dumnezeu.
Aspectul principal al slujbei împăcării se referă la atitudinea omului faţă de Dumnezeu: aşa cum El printr-o schimbare a acestei atitudini a produs ceva pentru sine însuşi:
Dumnezeu voia
„să prezinte înaintea Lui” oameni (Coloseni 1.22)
„să împace toate lucrurile cu Sine” (Coloseni 1.20) şi „să ne împace cu Sine Însuşi” (2 Corinteni 5.18), respectiv
ca noi „să fim împăcaţi cu Dumnezeu” (Romani 5.10)
ca noi să fim aduşi „aproape” de El (Efeseni 2.14)
ca noi să avem „acces la Tatăl” (Efeseni 2.18).
Că oamenii să poată fi aproape de El, aceasta şi-a dorit Dumnezeu deja de la poporul Israel în pustie. Lucrarea Sa, pe care El a făcut-o pentru Israel, El o rezumă în felul următor: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Exod 19.4). Deci lucrarea de salvare a avut ţelul acesta, să aducă poporul la Dumnezeu.
Gândul, că noi prin împăcare suntem aduşi aproape la Dumnezeu, îl găsim nu numai la Pavel, ci şi la Petru: „Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi [aceasta este ispăşirea], ca să ne aducă la Dumnezeu [aceasta este împăcarea]” (1 Petru 3.18). Împăcarea (aceasta înseamnă, că noi suntem aduşi la Dumnezeu) pare să fie punctul cel mai înalt la care lucrarea Domnului ne poate aduce.
Rezumând putem spune: slujba noului legământ ne arată ce este Dumnezeu pentru om; slujba împăcării ne arată ce este omul pentru Dumnezeu.
Îndreptăţirea şi împăcarea
Este remarcabil că în Coloseni 1.22 nu se spune: „El v-a împăcat …, ca să vă facă sfinţi şi curaţi şi fără vină”, sau „… să vă prezinte înaintea lumii ca sfinţi şi prin aceasta fără vină”, ci se spune „… ca să vă prezinte înaintea Lui sfinţi şi curaţi şi fără vină”. Dumnezeu doreşte să aibă oameni, care erau vrăjmaşii Lui şi înstrăinaţi de El, acum înaintea Lui sfinţi (= puşi deoparte pentru Dumnezeu). El doreşte să aibă înaintea Lui oameni, care erau denaturaţi prin păcate şi murdărie şi pete, acum „sfinţi şi curaţi”, şi aceia care au meritat numai pedeapsă şi judecată, să-i „prezinte înaintea Lui Însuşi fără vină”. Deoarece aici nu este vorba de satan, lume şi îngeri, nici tema nu este aici îndreptăţirea noastră. Nu, este vorba de Dumnezeu Însuşi şi de ceea ce El poate avea bucurie. – În cadrul îndreptăţirii avem a face cu vina omului şi cu poziţie lui între creaturile de seama lui; în cadrul împăcări dimpotrivă, avem a face cu starea stricată a omului şi poziţia lui înaintea lui Dumnezeu. Prin îndreptăţire credinciosul este adus într-o stare, ca şi cum el niciodată nu ar fi păcătuit. Împăcarea, dimpotrivă, reface relaţiile omului cu Dumnezeu. Simţămintele lui, gândurile lui, dorinţele lui sunt aduse într-o stare de care Dumnezeu are plăcere şi în care omul poate întâmpina pe Dumnezeu cu bucurie şi în dragoste.
Ce înseamnă împăcare?
Cuvântul grecesc pentru „împăcare” [katallage] vine iniţial din domeniul comerţului şi înseamnă: între doi parteneri de comerţ este achitată o sumă, aşa că ambii participanţi sunt mulţumiţi cu rezultatul. Aceasta înseamnă că împăcarea omului cu privire la Dumnezeu înseamnă nu numai că atitudinea omului faţă de Dumnezeu se schimbă, aşa că omul nu mai gândeşte în sens negativ despre Dumnezeu. Împăcare înseamnă şi că lucrurile care erau între Dumnezeu şi om, sunt aduse în chip desăvârşit în ordine, aşa că nu mai este nimic în calea unei părtăşii plăcute cu Dumnezeu.
Coloseni 1.21 ne arată despre ce este vorba în cazul împăcării omului cu Dumnezeu: „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândirea voastră prin fapte rele …” Înstrăinarea şi vrăjmăşia omului trebuiau înlăturate. Omul înstrăinat şi pe lângă aceasta cu gândire vrăjmaşă faţă de Dumnezeu trebuia adus din nou aproape (mult mai aproape decât a fost Adam în grădina Eden[1]) şi să devină un om de care Dumnezeu să Se poată bucura, deoarece el iubeşte pe Dumnezeu. Exprimat mai general: în cadrul împăcării este vorba că ceva este adus din nou în concordanţă cu Dumnezeu şi este alcătuit aşa fel că Dumnezeu Se poate bucura de acel ceva – dintr-un duşman devine un prieten.
Când doi oameni se împacă, uneori trebuie ca amândoi să cedeze, amândoi au ceva de condamnat, amândoi au ceva de mărturisit şi amândoi trebuie să biruie înstrăinarea, deoarece greşeala, vrăjmăşia şi înstrăinarea sunt deseori de ambele părţi, chiar dacă nu totdeauna în aceeaşi măsură. Gândul acesta nu avem voie să-l aplicăm la relaţia între Dumnezeu şi oameni. Dacă relaţia între Dumnezeu şi oameni este adusă în ordine, aceasta nu înseamnă că două „grupări” şi-au făcut reciproc concesii şi fiecare cedează la ceva. Dumnezeu nici nu era duşmanul omului şi El nici nu a creat o prăpastie de netrecut între El şi om. Omul s-a făcut duşman al lui Dumnezeu, el s-a întors şi s-a îndepărtat de Dumnezeu. De aceea nu Dumnezeu trebuie împăcat cu omul, aşa cum se spune uneori în mod greşit, ci omul trebuie împăcat cu Dumnezeu.
Iacov, în eforturile lui de a împăca pe Esau (vezi Geneza 21.1-33,11), este o imagine a omului, care (în zilele noastre) face eforturi să realizeze împăcarea cu Dumnezeu prin propria putere. Deoarece omul gândeşte că Dumnezeu trebuie împăcat, el încearcă să obţină această împăcare prin tot felul de eforturi, cadouri (jertfe financiare), slujbe rituale, umilire de sine (până la pedepsire de sine), şi aşa mai departe. Însă omul nu recunoaşte, că nu Dumnezeu trebuie împăcat, ci că el însuşi trebuie împăcat cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi trebuit împăcat, atunci vrăjmăşia ar fi trebuit să fie din partea lui Dumnezeu. Însă vrăjmăşia şi înstrăinarea nu erau de partea lui Dumnezeu, ci de partea omului: nu Dumnezeu S-a îndepărtat de om, ci omul s-a îndepărtat de Dumnezeu.
În ceea ce priveşte situaţia dintre om şi Dumnezeu, trebuie să constatăm că îndepărtarea între cei doi devine cu precădere tot mai mare. Căci s-a arătat, că vrăjmăşia omului faţă de Dumnezeu nu numai nu s-a schimbat, nu, ea a devenit cu atât mai rea cu cât Dumnezeu Şi-a întins mâna mai mult şi mai îndelungat spre om şi i-a dovedit dragoste.
Vedem aceasta în istoria poporului Israel. Mai întâi poporul îşi face o imagine despre Dumnezeul care l-a scos din Egipt. După ce Dumnezeu a pedepsit poporul, El S-a îndurat iarăşi de ei. În pasul următor poporul se îndreaptă spre idolii naţiunilor. Cu toate acestea Dumnezeu le dăruieşte judecători, care îi salvează. Însă ei se îndreaptă tot mai mult spre idoli. Mai târziu Dumnezeu le trimite proroci, ca să-i atenţioneze. Însă aceştia sunt prigoniţi şi unii din ei chiar omorâţi. Când în cele din urmă Dumnezeu trimite pe Fiul Său, Acesta este omorât de ei. Pilda viticultorilor din evanghelia după Marcu 12 face aluzie la aceasta: Dumnezeu trimite (simbolic) de mai multe ori pe robii Săi, ca să câştige pentru Sine pe poporul Său. Când totul a fost în zadar şi oamenii au rămas în vrăjmăşia lor, El a trimis pe Fiul Său preaiubit. Dar oamenii L-au întâmpinat şi pe El cu vrăjmăşie: „Şi au pus mâna pe El, L-au omorât şi L-au aruncat afară din vie” (Marcu 12.8).
Vrăjmăşia omului este justificată prin voia lui, şi această voie este şi rămâne neschimbat orientată împotriva lui Dumnezeu. Deoarece această vrăjmăşie era de neschimbat, acest om (vechi) a trebuit să fie înlăturat dinaintea lui Dumnezeu şi să ia naştere o nouă creaţie, pentru ca vrăjmăşia omului să fie înlăturată. Acest om (vechi) a fost înlăturat dinaintea lui Dumnezeu în moartea lui Hristos. Romani 6.6 exprimă gândul acesta în felul următor: „… omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să nu mai fim robiţi păcatului.” De aceea ni se cere: „daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ” (Coloseni 3.5). Deoarece am primit o natură nouă şi Dumnezeu ne vede acum „în Hristos”, Omul al doilea, vrăjmăşia a fost înlăturată şi în locul ei a păşit prietenia. Şi pentru că noi suntem acum „în Hristos” şi am primit viaţă nouă divină, o natură nouă, suntem pe deplin capabili să iubim pe Dumnezeu şi să ne simţim bine în prezenţa Sa.
S-ar putea ca noi să fi înţeles cu mintea semnificaţia împăcării, însă natura împăcării o vom înţelege numai atunci când vom înţelege cu adevărat cu inima, ce a făcut Dumnezeu: „… că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4.10). Ispăşire nu înseamnă, aşa cum am amintit mai înainte, acelaşi lucru cu împăcare – în textul de bază sunt două cuvinte diferite -, dar prin ispăşire Dumnezeu a pus baza pentru împăcare: ca El să ne aducă din depărtare în apropierea Lui şi din duşmani să facă copii. Păcatele sunt ispăşite (îndepărtate), dar oamenii sunt împăcaţi, aceasta înseamnă, îndepărtarea este înlocuită prin apropiere şi vrăjmăşia prin prietenie, respectiv prin înfiere şi filiaţie.
În cadrul împăcării este vorba de aceste două aspecte: pe de o parte îndepărtarea vrăjmăşiei noastre, dar şi înlăturarea depărtării de Dumnezeu, îndepărtare produsă de păcatele noastre.
Dar dacă numai vrăjmăşia ar fi fost îndepărtată, şi nu şi păcatele noastre, aceasta încă nu ar însemna că Dumnezeu ar trebui să Se bucure de noi. Noi am putea să stăm încă neutral faţă de Dumnezeu. Probabil se va putea cel mult obţine, că Dumnezeu nu mai trebuie să privească cu tristeţe spre noi – deoarece vrăjmăşia a fost îndepărtată. Însă acum noi nu numai că nu mai suntem duşmani, dar şi muntele de păcate, care ne despărţea de Dumnezeu, a fost înlăturat. De aceea noi putem fi în apropierea lui Dumnezeu. Şi pentru că am devenit unii care iubesc pe Dumnezeu, Dumnezeu poate acum să privească cu bucurie la noi.
După ce Dumnezeu a făcut totul, ca să arate că omul nu este reabilitabil, El a îndepărtat pe primul om în moartea lui Hristos pe cruce. Pentru El are acum valoare numai Omul al doilea, care a venit prin Hristos în lume. De aceea omul poate fi plăcut înaintea lui Dumnezeu numai dacă el aparţine Omului al doilea, aceasta înseamnă, dacă el posedă prin naşterea din nou natura Acestuia.
Împăcat în trupul Său de carne
Starea de vrăjmăşie şi înstrăinare de Dumnezeu a trebuit nu numai să fie înlăturată, ci ea trebuia să fie şi judecată. „Împăcat în trupul Lui de carne, prin moarte” (Coloseni 1.22) arată şi spre faptul că nu este vorba de datoria noastră (aceasta a fost plătită cu sânge), ci de starea noastră. Nu numai păcatele noastre sunt o problemă în ochii lui Dumnezeu, ci şi natura noastră păcătoasă, stricată, carnea păcătoasă. De aceea Hristos nu numai Şi-a vărsat sângele pentru mulţi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28), ci şi El Şi-a dat la moarte „trupul Său de carne” sfânt, nepătat, şi anume nu ca să îmbunătăţească carnea noastră, ci ca s-o îndepărteze judiciar şi să ne dăruiască o natură nouă (natura Sa divină) (compară cu 1 Ioan 5.1).
De ce a devenit necesară împăcarea
Omul a fost neascultător de Dumnezeu în Paradis, prin aceea că a încălcat porunca lui Dumnezeu. Astfel prin căderea în păcat a venit păcatul (ca principiu rău) în lume. Însă nu numai aceasta: deoarece păcatul a pătruns în natura umană, omul a produs şi o înstrăinare între el şi Dumnezeu. Desigur părtăşia nu mai era posibilă în continuare. Omul s-a ascuns de Dumnezeu, aşa că Dumnezeu a trebuit să-l strige, respectiv să-l caute: „Unde eşti?” (Geneza 3.9). Prin păcatul său omul nu se mai simţea bine în apropierea lui Dumnezeu şi s-a îndepărtat de Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu a creat a ajuns stricat şi a ajuns înstrăinat de Dumnezeu. De aceea trebuia adus iarăşi într-o stare care corespundea scopului pentru care a fost creat: să slujească la glorificarea lui Dumnezeu.
Deja în capitolul următor (Geneza 4.16) citim despre Cain că s-a îndepărtat de Dumnezeu chiar cu un pas mai mult decât părinţii lui: „Cain a ieşit din prezenţa Domnului”. La Cain s-a arătat vrăjmăşia faţă de Dumnezeu deja atunci când el s-a mâniat pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a primit jertfa lui Abel şi pe a lui nu a primit-o. Vrăjmăşia lui Cain s-a extins apoi asupra fratelui său şi în cele din urmă a mers aşa de departe, că a omorât pe fratele său. Răutatea omului a devenit apoi atât de mare, că L-a durut pe Dumnezeu în inima Sa „că El a făcut pe om” (Geneza 6.6). În cele din urmă Dumnezeu a trimis potopul şi a nimicit pe toţi oamenii, în afară de Noe şi familia lui.
După ce Dumnezeu a dat exercitarea autorităţii în mâinile lui Noe, vedem cum omul a eşuat deja în timpul vieţii lui Noe în exercitarea acesteia şi nu s-a putut stăpâni nici măcar pe sine însuşi. Istoria în continuare a omului este plină de dovezi, cum omul a folosit abuziv autoritatea. Astfel guvernarea şi autoritatea în mâna omului a fost folosită să mărească îndepărtarea de Dumnezeu. Mâinile omului ar trebui de fapt să slujească pentru a face voia lui Dumnezeu, pentru ca omul să fie spre onoarea lui Dumnezeu (Isaia 43.7). Însă în loc de aceasta, vrăjmăşia omului împotriva lui Dumnezeu a devenit tot mai mare. Aceasta s-a arătat de exemplu în felul cum Israel a tratat pe mesagerii lui Dumnezeu, care trebuiau să ducă poporul înapoi la Dumnezeu. În cele din urmă vrăjmăşia omului împotriva lui Dumnezeu a atins punctul culminant atunci când Domnul Isus a venit pe pământ. El Însuşi a trebuit să spună: „M-au urât fără temei” (Ioan 15.25; compară cu Psalm 69.4). Ura lor a ajuns la culme în strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Luca 23.21; Ioan 19.6). Dragostea lui Dumnezeu a făcut să iese mai clar în evidenţă vrăjmăşia omului.
Toate acestea arată, cât de mult era necesar ca vrăjmăşia şi înstrăinarea să fie înlăturate şi onoarea lui Dumnezeu să fie restabilită. Dacă starea de vrăjmăşie şi înstrăinare ar fi rămas aşa, atunci satan ar fi avut motive să se bucure şi să serbeze un triumf. Lui i-ar fi reuşit să smulgă lui Dumnezeu creaţia Sa.
Ce înţelepciune a lui Dumnezeu, să găsească o cale în concordanţă cu dreptatea şi sfinţenia Sa, prin care El să poată aşeza pe omul, care nicidecum nu voia să fie readus înapoi, într-o stare de împăcare! Deci împăcarea face ca lui Dumnezeu să nu-I mai pară rău şi să nu-L mai doară în inimă, atunci când El priveşte la credincioşi. Bucuria inimii Sale este astăzi mult mai mare decât durerea, pe care El a simţit-o cândva.
https://www.soundwords.de/ro/impacarea-a11131.html
////////////////////////////////////////
Oferta împăcării
2 Corinteni 5.14-21
SoundWords
© SoundWords, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat
Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14-21
2 Corinteni 5.14-21: Căci dragostea lui Hristos ne constrânge, întrucât socotim că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei. De aceea, de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni după starea firească; şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării: că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele şi punând în noi cuvântul acestei împăcări. Noi deci suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El.
Atitudinea lui Dumnezeu
Nimic din ce rezultă din natura noastră veche, păcătoasă, oricât de bune ar fi ele, nu are valoare înaintea lui Dumnezeu. Numai ceea ce Dumnezeu a arătat despre Sine Însuşi în Hristos are valoare înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, omul nu are nimic prin care el ar fi putut restabili relaţia lui cu Dumnezeu, da, el nici măcar nu are voinţa să facă aceasta. De aceea se spune în 2 Corinteni 5.18 în legătură cu împăcarea: „Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine …”.
Ca să se cunoască măreţia împăcării, pe care Dumnezeu ne-o oferă, ar trebui să ne amintim încă o dată, că nu Dumnezeu trebuia împăcat cu omul, ci omul trebuia împăcat cu Dumnezeu. S-ar putea gândi, că omul vine la Dumnezeu plângând şi implorând şi roagă pe Dumnezeu pentru această împăcare, dar aceasta nicidecum nu este aşa. Exact opusul este valabil: omul nici măcar nu are dorinţa să se împace cu Dumnezeu! Astfel Dumnezeu vine şi în privinţa aceasta în întâmpinarea omului şi îi oferă împăcarea.
Dacă ne gândim la împăcare, atunci trebuie mai întâi să ne eliberăm de gândul, că împăcarea este în primul rând un rezultat. Împăcarea este în primul rând o atitudine a lui Dumnezeu. Chiar dacă nici măcar un singur om nu ar fi adus înapoi la Dumnezeu prin slujba împăcării, totuşi Dumnezeu ar fi fost pe pământ în Hristos într-un Duh al împăcării („împăcând lumea cu Sine”; 2 Corinteni 5.19). Să ne imaginăm, că relaţia între doi oameni nu este în ordine şi că unul din ei întinde permanent mâna împăciuitoare către celălalt, dar acesta nu o apucă. Şi aici important nu este rezultatul, ci atitudinea împăciuitoare, pe care o ocupă unul faţă de celălalt.
Dumnezeu era în Hristos
Israel s-a stricat aşa de mult, că Dumnezeu a renunţat la locuinţa Lui în mijlocul lui (Ezechiel capitolele 10-11). După aceea poporul a fost alungat din ţară, şi domnia a fost dată succesiv celor patru imperii mondiale (Daniel 2). După ce aceste imperii s-au dovedit a fi total stricate, Dumnezeu începe încă o dată să acţioneze cu omul de pe pământ. Însă de data aceasta Dumnezeu nu acţionează în judecată, ca pe timpul lui Noe, ci El Însuşi vine în Hristos în lume şi oferă omului mâna Sa împăciuitoare. Acum omul nu este condamnat. Domnul Isus nu a venit pe pământ „să judece lumea” (Ioan 12.47). Mai târziu Petru va lega pe Anania şi Safira de păcatele lor şi îi va judeca (Faptele apostolilor 5.1-5), şi Pavel va da pe un altul pe mâna lui satan (1 Corinteni 5.5), însă Domnul Isus nu a făcut nimic de felul acesta, căci El venise în har, „neţinându-le în socoteală păcatele” (2 Corinteni 5.19). De aceea El a putut spune femeii păcătoase: „Nici Eu nu te condamn” (Ioan 8.11). „Neţinându-le în socoteală păcatele” este exprimat de Ioan în felul următor: „Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3.17).
Dumnezeu S-a adresat omului în Hristos şi a spus cam aşa: Eu am venit ca să te aduc din nou la Mine. Eu nu doresc să fie această depărtare între tine şi Mine. Doresc să te am în apropierea Mea. Eu nu doresc ca tu să fi duşmanul Meu, mai degrabă tu să fi prietenul Meu.
Putea dragostea lui Dumnezeu să fie mai mare? Şi care a fost răspunsul omului la oferta de împăcare din partea lui Dumnezeu? „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L” (Ioan 19.15). Cu toate că Dumnezeu a venit în Hristos la oameni în această atitudine de împăcare, răspunsul omului a fost numai: „Răstigneşte-L!” Însă acum vine măreţia: aici s-a arătat că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât ura omului. Dumnezeu foloseşte tocmai răstignirea, pentru ca acolo să facă o lucrare care pune baza legitimă pentru împăcarea omului. Căci tocmai prin moartea lui Hristos la cruce şi în sângele Său vărsat a devenit posibilă împăcarea, pe care noi ca credincioşi o posedăm, şi a fost pusă şi baza împăcării universului. Dumnezeu a folosit tocmai momentul în care omul a dovedit vrăjmăşia lui cea mai mare, ca să realizeze împăcarea. Nu lumea, care nu voia împăcarea, a fost împăcată, aşa cum se spune uneori în mod fals. Însă persoane individuale din lume pot fi acum împăcate. De aceea şi astăzi poate fi vestit „cuvântul împăcării”.
Total independent de starea omului, Dumnezeu S-a arătat omului, şi anume într-un Om, care pe deplin era plăcut lui Dumnezeu, aşa că El Se putea bucura de om. Căci în acest singurul Om Dumnezeu Şi-a găsit bucuria.
Să mai observăm că aici nu se spune: „Dumnezeu era împăcând, atunci când Hristos a venit în lume”, ci: „Dumnezeu era în Hristos împăcând”. Dumnezeu Însuşi S-a arătat într-un Om nou, în Hristos, Omul bunei Sale plăceri, în Hristos, Unsul, despre care El a spus profetic în Psalmul 89.19,20, trecând peste fiul lui Isai: „Am dat ajutorul Meu unui viteaz, am ridicat din mijlocul poporului un ales; am găsit pe slujitorul Meu David și l-am uns cu untdelemnul Meu cel sfânt.”
La sfârşitul acestui pasaj dorim să adăugăm un gând, care se referă la practica creştină. Am văzut mai înainte, că 2 Corinteni 5.19 descrie atitudinea împăciuitoare din partea lui Dumnezeu, pe care El o ia faţă de om. Această atitudine împăciuitoare ar trebui s-o luăm şi noi ca creştini, atunci când alţii se comportă ca vrăjmaşi sau cu răutate faţă de noi. Ca şi copii ai Lui ar trebui să fim asemenea Dumnezeului nostru şi Tatăl şi să practicăm har, ca El.
https://www.soundwords.de/ro/oferta-impacarii-a11132.html
////////////////////////////////////
Slujba împăcării
SoundWords
© SoundWords, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat
Noi trebuie să diferenţiem între slujba împăcării (2 Corinteni 5.18) şi cuvântul împăcării (2 Corinteni 5.19). Slujba împăcării a început atunci când Hristos a venit pe pământ. Cuvântul împăcării a fost propovăduit abia după ce Hristos a murit şi Duhul Sfânt a venit pe pământ.
Slujba împăcării accentuează: Dumnezeu acţiona acum cu omul pe o bază cu totul nouă. El nu S-a mai revelat omului prin judecată şi în mod judecătoresc, ci într-o atitudine binevoitoare. El nu a mai acţionat pe baza Legii, ca în Vechiul Testament. Acum „harul lui Dumnezeu s-a arătat, aducând mântuire pentru toţi oamenii” (Tit 2.11; compară cu Ioan 1.16). Dumnezeu a oferit omului să se pună în ordine cu El în Hristos; ca să zicem aşa, El i-a întins într-o atitudine împăciuitoare mâna şi nu i-a pus la socoteală păcatele (2 Corinteni 5.19: „neţinându-le în socoteală păcatele”). Domnul Isus Însuşi a zis, că El „n-a venit să judece lumea, ci să mântuiască lumea” (Ioan 12.47).
Deci slujba împăcării accentuează prima etapă a împăcării: ea ne arată două lucruri:
În primul rând găsim în Hristos un Om, în care Dumnezeu putea cu adevărat să aibă bucurie şi plăcere, deoarece acest Om „totdeauna a făcut ce-I este plăcut” (Ioan 8.29; compară cu Matei 3.17[1]; Matei 17.5); care nu era duşmanul lui Dumnezeu, ci prietenul Lui; care nu era străin, ci în părtăşie cu Dumnezeu; care era sfânt şi curat şi fără vină înaintea lui Dumnezeu; care nu a fost neascultător, ci „ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2.8).
Pe de altă parte Dumnezeu a arătat, că El era bine intenţionat faţă de oameni şi voia să-i aducă înapoi la Sine.
În etapa a doua a împăcării, în moartea lui Hristos, Dumnezeu a pus baza pentru ca vrăjmăşia şi înstrăinarea (vezi cele spuse anterior) să poată fi înlăturate: prin aceea că prin moarte Dumnezeu a rezolvat problema păcatului şi a înlăturat omul vechi, care a arătat această vrăjmăşie şi înstrăinare.
Spre deosebire de cuvântul împăcării, în cadrul slujbei împăcării este vorba nu numai de prezentarea doctrinară sau de propovăduirea împăcării în sine, ci şi de faptul că acest adevăr ne este de folos şi înseamnă mult pentru noi. Unele pasaje din epistolele apostolilor ilustrează tema împăcării, în mod deosebit din latura explicativă. Însă slujba împăcării se referă, aşa cum am văzut, în mod deosebit la timpul în care Dumnezeu era în Hristos pe pământ. Găsim aceasta în mod deosebit în evanghelii.
Tradus de la: Der Dienst der Versöhnung (8)
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/oferta-impacarii-a11132.html
//////////////////////////////////////
O creaţie nouă
SoundWords
© SoundWords, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat
Etapa a doua în slujba împăcării era, aşa cum am văzut, lucrarea împăcării. Această lucrare are două aspecte:
Lucrarea lui Hristos se preocupă pe de o parte cu ceea ce este vechi, înstrăinat şi duşmănos. Prin moartea Sa Hristos a înlăturat această stare din cel credincios. Cu aceasta ne-am ocupat deja.
Lucrarea lui Dumnezeu, pe de altă parte, aşează înlăuntru ceva cu totul nou: o creaţie nouă, care niciodată nu va avea nevoie de o restabilire.
Astfel în cele mai multe locuri din Scriptură unde se găseşte ceva despre împăcare se vorbeşte şi despre creaţia nouă:
Epistola către Coloseni vorbeşte în capitolul întâi despre împăcare (Coloseni 1.19-23); în capitolul trei citim apoi despre omul nou: „Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu [omul] cel nou, care se înnoiește spre cunoştinţă, după chipul Celui care l-a creat” (Coloseni 3.9,10). Omul vechi îşi are interesele pe pământ. Omul nou are dimpotrivă alte interese decât omul vechi: el gândeşte „la cele de sus” (Coloseni 3.2). Deja Coloseni 1.18 ne arată că Hristos este Începutul unei creaţii cu totul nouă, şi aceasta stă în legătură cu faptul că El este „Cel întâi-născut dintre morţi”.
Şi în epistola către Efeseni 2.16 găsim împăcarea, şi în versetul 15 citim în contextul împăcării despre crearea unui om nou: „… pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou … şi ca să împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce” Efeseni 2.15,16).
Creaţia nouă stă în legătură cu un domeniu de activitate cu totul nou: „Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2.10). Dumnezeu a pregătit lucrări pentru această creaţie nouă, care sunt potrivite ei. Prin „fapte bune” în acest verset se înţelege cu totul altceva decât se înţelege astăzi în general prin această expresie. Este însă nevoie de ochi noi creaţi, ca ele să poată fi recunoscute ca fapte bune. Chiar şi credincioşii nu le pot recunoaşte, dacă nu se folosesc de aceşti ochi noi.
Ungerea Domnului prin Maria (Matei 26.6-13) este un exemplu pentru faptul că un credincios are acest fel de ochi noi şi face „o faptă bună”. „Dar ucenicii s-au indignat când au văzut lucrul acesta şi au zis: ‚Ce rost are risipa aceasta? Parfumul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump şi banii să se dea săracilor.’ Dar Isus, cunoscând aceasta, le-a zis: ‚De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine. Pentru că pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.’” (Matei 26.8-11).
Chiar şi în epistola către Romani, unde noi nu citim nimic despre o creaţie nouă, se vorbeşte totuşi cel puţin în context cu împăcarea despre puterea învierii vieţii noi (Romani 5.10).
În a doua epistolă către Corinteni se vorbeşte în acelaşi capitol atât despre împăcare cât şi despre noua creaţie (2 Corinteni 5). Aici nu găsim aşa de mult relatat despre ce am fost noi eliberaţi prin împăcare – şi anume de vrăjmăşie şi înstrăinare -, ci aici este accentuat mai mult rezultatul împăcării: noua creaţie. De aceea citim nemijlocit în legătură cu împăcarea: „Căci dacă este cineva în Hristos este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5.17). De fapt textual nu se spune: „Dacă este cineva în Hristos, acela este o creaţie nouă”, ci: „Întrucât este o creaţie nouă … noul s-a făcut”. Încă nu este totul nou. Noi am primit într-adevăr viaţă nouă, veşnică, avem o natură nouă, o minte nouă (= gând; compară cu 1 Corinteni 2.16; Romani 12.2), însă trupul nostru nu este încă nou. Şi cu toate acestea se spune, că Dumnezeu deja astăzi „a împăcat cu Sine Însuşi” pe credincios (2 Corinteni 5.18). Deci trupul nou nu este o necesitate pentru a poseda pe deplin împăcarea. Deoarece noi suntem în Hristos şi am primit o natură nouă şi o viaţă nouă, este suficient pentru a fi împăcat cu Dumnezeu.
„Creaţia nouă” se referă nu numai la natura noastră nouă, adică la viaţa nouă, pe care am primit-o, ci şi la relaţiile noi în cadrul trupului lui Hristos, în care am fost puşi: „De aceea, de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni după starea firească” (2 Corinteni 5.16). Să cunoşti pe cineva „după starea firească (= carne)” face parte din ceea ce este vechi. Relaţiile noi nu sunt determinate nici prin diferenţele sau contrastele sociale, culturale şi intelectuale, şi nici prin simpatii şi antipatii. Deoarece noi suntem o „creaţie nouă” şi Dumnezeu a sădit în noi o natură nouă, relaţiile noastre nu se mai formează după aceste lucruri de odinioară. Astfel probabil cineva are cu fraţii şi surorile lui după duh relaţii mult mai strânse decât el a avut vreodată mai înainte cu rudele lui necredincioase. Cine a posedat odinioară o poziţie înaltă în societate, nu se mai simte bine „în cercurile lui” şi are mult mai multă părtăşie cu aceia care au fost salvaţi şi mântuiţi din legăturile lor rele.
Deci creaţia nouă stă în legătură cu
interese cu totul noi (epistola către Coloseni)
câmpuri de activitate cu totul noi (epistola către Efeseni) şi
relaţii cu totul noi ( epistola 2 Corinteni).
https://www.soundwords.de/ro/o-creatie-noua-a11134.html
////////////////////////////////////
Credință vie: devino o creație nouă!
Mulți oameni nu devin niciodată liberi de trecutul lor, dar cu credință vie în Dumnezeu este posibil să nu mai fii împovărat de lucrurile din trecut.
Aksel J. Smith
Credință vie: devino o creație nouă!
„”Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte şi nu vă mai uitaţi la cele vechi! Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustiu şi râuri, în locuri secetoase… ca să adăp pe poporul Meu, pe poporul Meu cel ales, poporul pe care Mi l-am alcătuit ca să vestească laudele Mele.” Isaia 43:18-19, 21.
De la moarte la viață
Mulți oameni nu pot să se elibereze total de trecutul lor. Diavolul, prințul întunericului, care poartă și numele de „acuzatorul fraților noștri”(Apoc. 12:10), mereu încearcă să ne întoarcă ochii spre lucrurile care cauzează descurajare și chiar disperare. Totuși, dacă I-am cerut iertare lui Isus pentru păcatele noastre și ne-am adus viața în ordine, atât cât privește și pe ceilalți oameni (unde aveam un cuget pătat), atunci ne putem întoarce spatele puterilor întunericului o dată pentru totdeauna. Hristos ne-a răscumpărat cu sângele Său prețis de tot păcatul, indiferent că e mic sau mare.
Diavolul va încerca să „pescuiască” ce Isus a aruncat în Marea Uitării, dar noi ne putem împotrivi lui, tari în credință, iar Satan va fugi de la noi. Prin credință noi am fost scoși pentru totdeauna din întuneric și aduși la lumină, din moarte la viață, de la puterea lui Satan, la Dumnezeu.
Cu credință vie în Dumnezeu este posibil să nu mai fii împovărat de lucrurile trecute. Nu trebuie să fim chinuiți de lucrurile care sunt în urmă dacă avem lucrurile în ordine cu Dumnezeu și cu oamenii, acolo unde este necesar. Hristos vrea să ne conducă în lumina Lui minunată, în slava care urmează odată cu lucrurile pe care El le crează în noi și cu noi.
Un viitor al luminii și al vieții
După ce am fost eliberați de păcat, am devenit slujitorii lui Dumnezeu, iar atunci avem ca rod sfințirea, iar ca sfârșit, viață veșnică. Tot ce este nou și bun poate crește prin acest proces de răscumpărare de sub păcat, iar doar când stăm în acest proces vom experimenta roadele. Unde înainte era o viață de deșert, acum curg râuri de apă vie care curg în pământuri fertile. Aceste experiențe vor cauza bucuria și fericirea să răsară în viața noastră, și acest lucru îi va face fericiți și pe cei din jur. Suntem modelați ca să declarăm laudele Domnului! Fie ca tot interesul și toate gândurile noastre să rămână în acestă creație nouă. Noi avem un viitor glorios în fața noastră, împreună cu Hristos; un viitor luminos plin de viață, odihnă, recunoștință, bucurie și pace.
Pavel scrie în Filipeni 3:13-14:
“… dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” Ținta lui Pavel era prețul biruinței și nimeni nu poate exprima pe deplin însemnătatea acestei recompense. (1 Corinteni 2:9) Pavel îndeamnă pe tineri: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” 2 Timotei 2:22.
Nu lăsa nimic din viața veche să te împiedice. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” 2 Corinteni 5:17. Virtuțile lui Hristos cuprind tot ce este nou. Oare nu acum este momentul ca ele să răsară mai mult ca niciodată? Când virtuțile sunt scopul nostru, noi vom fi binecuvântați cu bucurie și pace și nădejde nouă pentru viață. Și, chiar dacă toți din jurul nostru se îngrijorează și sunt neliniștiți, tot cerul este de partea noastră.
„Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” Apocalipsa 3:12-13; 21:2.
Aceasta este o versiune editată al unui articol care a fost prima dată publicat în norvegiană în revista periodică a BCC „Skjulte Skatter” („Comori Ascunse”), sub titlul „Cele noi și cele vechi” în ianuarie 1984.
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag
https://crestinismactiv.ro/credinta-vie-devino-o-creatie-noua
//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Guvernul SUA le spune americanilor să se pregătească de o Apocalipsă Zombi;
///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
DIN ARTICOL
Kit de supravieţuire, plan de urgenţă, loc de adunare cu familia
„Pandemia de coronavirus a schimbat complet modul de gândire al oamenilor”
Te afli pe stradă iar în jurul tău roiesc hoarde de zombi care, cu mişcări greoaie, clefăie cu braţele întinse în căutarea prăzii. Pentru a supravieţui, tot ce trebuie să faci este să urmezi un set de instrucţiuni clare stabilite de către autorităţi. Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din SUA a inițiat o campanie neconvențională care, sub pretextul unei Apocalipse Zombi, oferă sfaturi americanilor referitoare la pregătirea pentru dezastre, în general.
„Puteţi râde acum, dar atunci când se va întâmpla, veţi fi foarte bucuroşi că aţi citit asta. Şi da, poate că în acest fel veţi învăţa ceva despre cum să fiţi cu adevărat pregătiţi într-o situaţie de urgenţă din viaţa reală”, se arată într-un mesaj postat pe pagina Centrului pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CDC), o agenţie federală a Departamentului de Sănătate Publică al Statelor Unite.
La capitolul „Campanii” ale Centrului pentru Pregătire şi Răspuns de pe site-ul instituţiei, există şi o secţiune dedicată special Apocalipsei Zombi, creată încă din anul 2011.
Recent, în plină pandemie de COVID-19, CDC a decis să actualizeze secţiunea de dedicată pregătirilor împotriva acestui „pericol”, informează USA Today.
Kit de supravieţuire, plan de urgenţă, loc de adunare cu familia
CDC precizează că, indiferent dacă vorbim despre o Apocalipsă Zombi, un uragan, cutremur sau o pandemie de coronavirus, cel mai important lucru este ca fiecare cetăţean să aibă un kit de supravieţuire în propria casă.
Trusa de supravieţuire trebuie să conţină apă potabilă (echivalentul a cel puţin 2 litri pe zi pentru fiecare persoană, rezerve de hrană (preferabil neperisabilă), medicamente, articole sanitare, acte, cuţit, bandă adezivă, radio cu baterii etc.
Următorul lucru de pe listă îl reprezintă întocmirea unui plan de urgenţă: locurile în care vă puteţi adăposti, pe cine să sunaţi, unde puteţi pleca la nevoie.
Fă-ţi o trusă de supravieţuire. Fă-ţi un plan. Fii pregătit
Cetăţenii trebuie astfel să identifice, în primul rând, principalele pericole sau dezastre naturale cu care se pot confrunta în zona în care locuiesc: poate fi vorba despre cutremure ori uragane, nu neapărat o invazie zombi. Ei trebuie să stabilească astfel din timp un plan de evacuare şi un loc de adunare al familiei în caz de dezastru.
CDC prezintă inclusiv măsuri de urmat de către profesori în situaţii de urgenţă.
„Pandemia de coronavirus a schimbat complet modul de gândire al oamenilor”
Experţii în supravieţuire dar şi medicii au salutat această campanie a Centrului pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor din SUA.
„Mi se pare o chestie formidabilă”, a declarat medicul John Sellick, profesor al Şcolii de Medicină şi Ştiinţe Biomedicale al Universităţii din Buffalo. „După cum am văzut în cazul pandemiei de coronavirus, pregătirea în caz de dezastre joacă un rol crucial”.
„E ceva genial”, a declarat, pentru Yahoo Life, Cheryl Nelson instructor pentru pregătirea împotriva dezastrelor, certificat de FEMA – Agenţia Federală pentru Managementul Situaţiilor de Urgenţă. „În mod clar, este o campanie care atrage atenţia şi care se foloseşte de umor pentru a-i determina pe oameni să facă din timp pregătiri”.
„Anul 2020 a făcut posibil ceva ce părea imposibil până acum: a schimbat complet modul de gândire al oamenilor şi i-a făcut să se gândească: Uau, dacă trăim acum într-o plină pandemie, ce mai poate urma? Zombi? Poate că ar fi bine să mă pregătesc”, a spus Nelson.
Editor : Mihnea Lazăr
https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/guvernul-sua-le-spune-americanilor-sa-se-pregateasca-de-o-apocalipsa-zombi-1462735







Publicat la:
Februarie 4, 2022











In functie de sensul pe care-l dati acestor doua notiuni, raspunsurile pot fi diverse.
1. Daca prin profeti, profetii intelegeti cei care vestesc voia lui Dumnezeu, atunci profeti sunt toti cei ce depun astazi marturie despre Domnul Isus (Apoc. 19:10). Predicare este deci o forma de profetie.
2. Daca prin profeti si profetie intelegeti vestirea viitoarului sau comunicarea unor informastii de natura generala care sa “completeze” revelatia Bibliei (sa fie la acelasi nivel cu ea), ma indoiesc ca asa ceva exista. Majoritatea cultelor eretice au fost lansate de astfel de oameni care au “adaugaT’ la Cuvant devenind astfel … “anatema” (2 Ioan 9-10; Gal. 1:6-9)
3. Daca prin profeti si profetie intelegeti ca Dumnezeu mai vorbeste si acum prin copiii Lui si “descopere” anumite lucruri despre ceva sai cineva, atunci raspunsul este da, situatii ca acestea se intalnesc in ceea ce noi numim “calauzire” sau “descoperire”. Si in aceasta situatie insa, numele de “profet” nu poate fi aplicat unei anumite persoane ca sa-l aseze langa cei din Vechiul Testament sau al celor care au existat pe vremea cand s-a scris Noul Testament. Unii din cei care se pretind astazi “profeti” sunt departe de a avea o rata a implinirilor de 100% si ar trebui, dupa Scriptura, … omorati cu pietre.
Cele scris mai sus nu vor sa limiteze sau sa anuleze posibilitatea lui Dumnezeu de a face proce, oricand si oricum vrea El. Ce am scris este convingerea mea pentru “vremea de acum”, in lumina revelatiei pe care o avem prin Cuvant. Tot acest Cuvant insa ne spune ca “in vremurile din urma”, care ar fi putut incepe la Rusalii daca evreii s-ar fi pocait ca neam, fenomenul profetic va fi iarasi predominant, aducand o revelatie proaspata adecvata vremurilor acelea: Atunci “fetele si feciorii” (departamentul de tineret ) vor prooroci (bine ca astazi suntem condusi de “batranii” presbiteri!). Chiar si “robii si roabele” vor prooroci! (Expresii sau simbolice pentru cei foarte saraci si nebagati in seama sau reale pentru o vreme cu asezari sociale inexistente azi).