Publicat la:
Ianuarie 29, 2021
Creştinul şi obiceiurile sale-hranăcare ţine toată veşnicia, dar care nu ne costă pe noi nimic, ci numai pe El-rastignirea! Căile lui Dumnezeu şi căile lumii… Văd, vreau, iau … Influenţa materialismului…Amăgirile din timpul sfârşitului… Înarmarea pentru biruință… Biruinta asupra forțelor răului…Fapte 4;12. In nimeni altul nu este mantuire: ….. by john Fischer…Faptele Apostolilor 4
Creşterea în Hristos…
Mântuirea, singura solutie… Apocalipsa si Dumnezeul pe care ea Îl descopera… Evenimentele finale– Domnul Isus si cei mantuiti… Viața creștină… Hristos, Domnul Sabatului… Sabatul… Cum suntem mântuiţi? Mântuirea… Duhul Sfânt… Fiul… Tatăl nostru ceresc iubitor etc
Compatrioti- de ce nu doriti anchetarea hotiilor,prin care Burghezia satanista a furat Averea tuturor amarastenilor ?! Procuratura bulgară va ancheta toate privatizările de după căderea comunismului…Din „mormanul de fiare vechi” a apărut un nou tip de businessman. Sunt pentru anchetarea tuturor privatizărilor făcute în România după căderea comunismului…
De aceea a fost ajutat Trump sa piarda alegerile …Pericol planetar major. China și atacul împotriva portavionului american USS Theodore Roosevelt… (Inainte de intronarea dictatura sanatatii,a fost creata )Criza sănătății publice (II)DE DR. VASILE ASTĂRĂSTOAE… Neomarxismul infloreste- Al 46-lea Președinte al Statelor Unite, Joe Robinette Biden: Oricine a votat pentru președintele Trump este rasist, naționalist sau un imbecil care trebuie reprogramat sau reeducat… De ce merită iubită Diaspora Românească… Amicii lui Hayssam şi devalizarea României
Topul marilor ţepari. Devalizarea banului publicAverea lui Flutur. Vile ‘’pe numele copiilor’’, masini de lux primite ca ‘’donatii’’…Procurorii lu’ peste. Dosarul celei mai mari devalizari din Iasi facut in bataie de joc…Afacerea penală Spitalul Covid Lețcani. „Combinatorul PSD” omul de legătură al basarabeanului care a intermediat afacerea…CEO-ul Pfizer susține că vaccinurile actuale pot deveni ineficiente Doi infractori au confiscat o comuna din judetul Iasi. Primarul, un nou dosar penalDNA Iași n-ar prinde hoțul nici dacă i-ar bate la ușă. Primăria iese basma curată dintr-o fraudă uriașa cu fonduri UEÎncrengăturile cu miros de grup infracțional organizat din jurul devalizării patrimoniului tinerilor – episodul I
Compatrioti- de ce nu doriti anchetarea hotiilor,prin care Burghezia satanista a furat Averea tuturor amarastenilor ?! Procuratura bulgară va ancheta toate privatizările de după căderea comunismului
Din „mormanul de fiare vechi” a apărut un nou tip de businessman. Sunt pentru anchetarea tuturor privatizărilor făcute în România după căderea comunismului
Foto: Wikipedia
În Bulgaria s-a inițiat o operațiune fără precedent, anchetarea tuturor privatizărilor făcute după căderea comunismului. De obicei avem senzația că noi suntem cumva mai grozavi decât ei, însă se pare că și de data asta ne-au luat-o înainte. Ideea e bună și ar trebui să o preluăm fără să mai ținem la orgoliile naționale gonflate păgubos.
Pornind de la celebra replică a lui Petre Roman că industria românescă e un morman de fier vechi și ar trebui să o vindem pe un dolar, în România s-a inițiat catastrofa națională, privatizarea. Cu toate că s-a discutat despre rentabilizarea afacerilor, dezvoltarea lor, adaptarea investițiilor din comunism la cerințele pieții din capitalism, în realitatea în urmă a rămas praf și pulbere. În timp ce marea majoritate a populației a continuat să aprecieze statutul de angajat la stat, au continuat să meargă disciplinat la serviciu, au ascultat și au crezut toate minciunile propagandei, un grup de bișnițari, pleșcari, combinatori, au distrus totul, locuri de muncă, investiții, viitorul acestei țări. În mare parte din cauza acestor jefuitori, care să luăm bine seama, sunt români de-ai noștri, astăzi peste patru milioane de conaționali și-au luat lumea-n cap și muncesc pe unde i-a dus soarta.
Rețeta a fost de o simplitate primitivă, cumpărătorul fără nici un ban, doar cu garanția unei bănci sau nici măcar, prelua de la statul român active colosale, fabrici, uzine, combinate. În felul ăsta oameni fără nicio istorie, fără nicio carieră, fără nume, deveneau stăpâni într-o noapte peste mii de locuri de muncă, terenuri, active, vieți și destine. Au fost orașe care depindeau de câteva fabrici sau chiar de câte o singură fabrică. Pentru că pe noii oameni de afaceri nu-i ducea mintea, nu aveau pregătire, nu aveau de unde, singura soluție pe care au cunoscut-o a fost concedierea salariaților, tăierea activelor pentru fier vechi și vânzarea terenurilor, într-un cuvânt lichidarea totală. Abia acum plăteau prețul afacerii către statul român după care rămâneau cu o mică avere în conturile personale. Așa au apărut milionarii de carton a tranziției. În urma lor a rămas o țară devastată, orașe părăsite, familii distruse, dar mai ales un viitor sumbru. Astăzi putem să evaluăm în toată splendoarea ei privatizarea.
După această perioada ne-am pricopsit cu un nou tip de bussineman, tipul incult, necivilizat, arogant, tupeist, lipsit de scrupule. Într-o societate fără valori morale indivizii ăștia acționează nestingheriți dând, fără să știe de cele mai multe ori, orientarea. Faptul că s-au îmbogățit îi face să creadă că sunt inteligenți. Sunt doar escroci. Sunt implicați în continuare în cele mai dubioase afaceri, corupție, evaziune, spălare de bani. Dosarele lor, atunci când ajung în instanța, se clasează pe motiv de lipsa de probe sau prescripția faptelor. Toți înțelegem că pe lanțul de musamalizare se găsesc politicieni, procurori, judecători și în general toate autoritățile statului implicate. Corupție, despre asta e vorba, corupție în cel mai nerușinat mod. Corupție pe față. Noi, toți ceilalți, înțelegem asta, doar efectele faptelor sunt evidente. Ei sunt din ce în ce mai bogați în timp ce restul oamenilor se descurcă din ce în ce mai greu. Pentru că sunt lipsiți de orice urmă de educație își afișează bogăția cu fiecare ocazie sfidând pe toată lumea. Genul de oameni de afaceri care nu au creat niciodată bussinesuri profitabile în urma unor idei inovatoare, nu au adus plus-valoare în societate, nu au inovat ceva. Ei au fost doar paraziți. Dispariția lor nu va face decât să insanatoaseasca mediul de afaceri din România, dispariția lor ar trebui să se traducă în ani grei de închisoare și confiscarea întregii averi.
Din păcate s-a proliferat un tip de afacerist autohton gata pentru orice combinație, dispus să-și riște inclusiv libertatea pentru că miza e mare. Dacă e prins, și asta foarte greu, rămâne cu prăduiala din celelalte tunuri. Pozează în victimă și apare la televizor spășit acuzând statul de abuz. Dintr-o dată are familie, e bolnav și e un mare filantrop. Toată lumea e de acord că se fură excesiv însă când hoțîi sunt prinși pe oameni îi apucă mila. Pedeapsa e mică, anii de pușcărie sunt diminuați, prejudicial nu e recuperat, iar la sfârșit o ia de la capăt. Ce să mai înțelegem din tot acest spectacol absurd? Ce scară de valori există la noi când majoritatea clasei politice e implicată cu dosare grele în tot felul de escrocherii? Ce e bine și ce e rău?
Am crezut la un moment dat că am depășit perioada comunistă și nu mai are sens să discutăm despre ea, toată lumea a înțeles. Din acest motiv am considerat că nu are rost să-i mai pedepsim pe cei care ori au murit, ori sunt foarte bătrâni. M-am înșelat și recunosc. Nu este vorba de pedepsirea unor oameni sau a unor fapte, e vorba de o opțiune morală, de o alegere clară și fermă. În caz contrar se vor găsi întotdeauna unii care să profite de acesta slăbiciune și să considere că în fapt comunismul a fost ceva bun. Totul trebuie scos la suprafață. În același fel trebuie procedat și cu această hoție națională care s-a numit privatizarea. Dacă atunci când s-a petrecut nu aveam o imagine pentru că procesul era în desfășurare acum putem să ne dăm seama ce s-a întâmplat. Iar verificarea, anchetarea, condamnarea celor vinovați, indiferent că sunt bătrâni, morți, răniți sau dispăruți trebuie să aibă un puternic caracter de exemplu.
Altfel, cum spune un bard contemporan nostalgic, totul a fost degeaba.
Topul marilor ţepari. Devalizarea banului public
Metodele de prăduire a banului public sunt diverse, iar sumele, de ordinul miliardelor de euro. Nimeni nu le știe socoteala exactă. Administrația coruptă lucrând în favoarea pușculiței de partid este explicația. Lista marilor țepari este, evident, incompletă. Sunt doar primii 12, selectați în funcție de sume, arareori recuperate de stat. Bancorex, Patriciu, Vântu, Mazăre, Năstase… prea mulți pentru paginile unui ziar.
I. 2 miliarde de dolari. Devalizarea Bancorex fără responsabili
Bancorex a produs statului român pierderi estimate la două miliarde de dolari, dar nu a dat niciodată faliment. În 1999, statul a scos din vistierie 5.000 de miliarde de lei vechi (580 milioane de dolari) pentru a acoperi pierderile Bancorex şi a preluat un portofoliu de credite neperformante estimat la 1,7 miliarde de dolari, prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB). În plus, înainte de fuziunea prin absorbţie a Bancorex cu Banca Comercială Română (BCR), statul a garantat aranjamente financiare până la 900 de milioane de dolari. Fostul preşedinte al Bancorex, Răzvan Temeşan, considerat responsabil pentru colapsul băncii, a fost cercetat în 33 de dosare și arestat în două reprize scurte, în 1997 şi în 1999. În afacerea Sanca, unde prejudiciul provocat Bancorex a fost în valoare de 57,95 milioane de dolari, a mai fost arestat şi Cătălin Botezatu. În devalizarea Bancorex au fost implicate mai toate numele de frunte ale politicii vremii. Între timp, eventualele fapte penale au fost prescrise. Statul a reușit să recupereze din toate creanțele neperformante făcute de defuncta bancă la 647 firme doar 725.882 de dolari.
II. 150 milioane de euro. Tunul FNI-SOV, garantat de stat
Colapsul Fondului Naţional de Investiţii (FNI), un joc piramidal garantat de CEC, a scos din buzunarul statului peste 150 de milioane de euro. Sorin Ovidiu Vântu, considerat principalul vinovat, este judecat pentru spălare de bani, dar nu are încă un verdict. Fostul director al Sovinvest, firma care gestiona FNI, Nicolae Popa, adus recent în țară, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru fraudă, în anul 2006, alături de Ioana Maria Vlas. Sumele plătite de stat tot cresc, păgubiţii câştigând recent în instanţe despăgubiri din partea arbitrului pieţei de capital, fosta Comisie Naţională a Valorilor Mobiliare. CNVM a încercat să evite plata şi a urmat un asalt al păgubiţilor împotriva tuturor actorilor pieţei de capital care aveau obligaţia de a plăti comisioane şi taxe către arbitrul pieţei, brokeri, Bursa de Valori din Bucureşti şi, într-un final, Fondul Proprietatea. Acum, povara plăţii s-a mutat tot la Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS, fosta AVAS) care nu poate evalua încă valoarea despăgubirilor, deoarece, deocamdată, 5.000 dintre cei 130.000 de păgubiţi au depus plângeri în instanţe.
III. 114 milioane de euro. Radu Mazăre și retrocedările ilegale
În dosarul ajuns în instanță în 2008, primarul Constanței, Radu Mazăre, este acuzat că ar fi coordonat un grup de 37 de persoane, din care face parte și președintele Consiliului Județean, Nicușor Constantinescu, care au instrumentat retrocedarea ilegală a unor terenuri de circa 1 milion m.p. Foștii moștenitori îndreptățiți la acele terenuri, după ani de aștepare, și-au vândut drepturile litigioase pe sume ce reprezentau mai puțin de 1% din valoarea terenurilor unor persoane din rândul membrilor Comisiei de aplicare a Legii 10/2001 sau din anturajul acestora. Astfel, patrimoniul public a fost deposedat de mari suprafețe de teren intravilan, prejudiciul fiind de 77,77 milioane de euro în dauna statului și 36,16 milioane de euro în dauna Municipiului Constanța. Între aceste terenuri se numără 27.000 m.p. pe care s-a construit Aqua Magic de către firma Aqualand, la care acționar principal este vărul lui Mazăre, terenul de 8.307 m.p. din zona Capităniei Vila Marina, aflat în proprietatea familiei Mazăre, un alt teren de 52.271 m.p. din Parcul Tăbăcăriei, ajuns indirect tot în zona de afaceri a lui Mazăre, prin firma Holland Development Group.
IV. 85 milioane de euro. Dinu Patriciu, un milionar cu probleme
Trimis în judecată în 2006 sub șapte capete de acuzare, printre care spălare de bani, manipularea pieței de capital și delapidare, omul de afaceri Dinu Patriciu este scos acum din topul milionarilor. Potrivit anchetatorilor, în calitatea sa de administrator la SC Rompetrol SA, Patriciu și-a însușit, în mod repetat, în perioada septembrie 1999–noiembrie 2001, suma de 85 milioane de dolari, izvorâtă din Acordul EPSA și cuvenită, conform prevederilor legale în vigoare, bugetului de stat. Patriciu ar fi încercat să piardă urma banilor respectivi prin încheierea de contracte de cesiune de creanțe, împrumut și novație între firmele din cadrul grupului Rompetrol. În același dosar, Patriciu mai este acuzat de manipularea pieței de capital, prin organizarea și coordonarea operațiunilor de tranzacționare a acțiunilor emise de grupul Rompetrol, prin intermediul unor conturi aparținând unor persoane controlate de grupul de firme Rompetrol, în scopul menținerii unui nivel artificial al prețului. În dosar mai sunt implicați Sorin Roșca Stănescu și fostul ministru Sorin Pantiș, care au primit informații confidențiale despre tranzacționarea acțiunilor.
V. 70 milioane de euro. Evaziune cu carne sub protecție politică
Dosarul evaziunii cu carne este unul extrem de amplu, prejudiciul fiind de peste 70 milioane de euro. Sunt implicate peste 100 de firme, multe cu patroni libanezi, oficiali din ANAF, Direcția Finanțelor Publice, senatorul Eugen Bădălan, procurorul șef Angela Nicolae. Procurorii DNA au reținut 29 de persoane, 14 fiind cercetate în stare de arest, printre care Angela Nicolae și fiul ei, acuzați că cereau mită pentru a interveni în diferite dosare de la Parchet. Din interceptări reiese că implicat ar mai fi un prim-procuror din Parchetul General, asa-zisul „doctor“, la care apela Angela Nicolae. Mecanismul evazionist presupunea utilizarea unor societăți tip „fantomă“, banii rezultați ajugând în Liban. Sub cercetare penală se află și milionarul Iustin Paraschiv. Potrivit procurorilor, senatorul Bădălan era protectorul politic al unora dintre patronii societăților avicole, în schimb acesta primind sute de kilograme de pulpe de pui și ficat pentru restaurantul fiului său. În urma dezvăluirilor făcute de procurori, sute de tone de carne de pui stricată au fost retrase din magazine sub suspiciunea contaminării cu Salmonella.
VI. 60 milioane de euro. Voiculescu a fugit degeaba de dosaru ICA
Condamnat de Tribunalul București la cinci ani de închisoare cu executare (sentința nu este definitivă), Dan Voiculescu este acuzat că și-a utilizat poziția politică pentru a cumpăra, prin Grivco SA, firmă care îi aparține, la un preț mult mai mic decât cel real, pachetul majoritar de acțiuni de la Institutul pentru Cercetări Alimentare (ICA). Procesul de privatizare a fost declanșat în 2003, fără acordul statului român, iar la licitația trucată a participat doar firma Grivco, acțiunile fiind subevaluate de 94,5 ori, prejudiciul adus statului ridicându-se la 60 milioane euro. În joc era și un teren de 3,6 ha din zona Băneasa, cumpărat de Voiculescu la un preț de 75 de ori mai mic decât cel real. În dosar au mai fost condamnați la șase ani de închisoare Gheorghe Mencinicopschi – director general și membru al AGA la ICA SA, Corneliu Popa – director general și președinte al Consiliului de Administrație al Agenției Domeniilor Statului, Sorin Pantiș – director general executiv Grivco SA. Din 2008, dosarul s-a plimbat între Înalta Curte și Tribunalul București, iar Voiculescu și-a dat de două ori demisia din Senat pentru a tergiversa procesul.
VII. 58,2 milioane de euro. Cristian Poteraș, retrocedări ilegale
Fostul primar al Sectorului 6 Cristian Poteraș, împreună cu alți funcționari publici din Primărie au fost trimiși în judecată pentru retrocedarea ilegală a 12 ha de teren. Persoanele care revendicaseră terenurile și-au vândut drepturile litigioase către grupul de interese din Primărie sau conex cu acesta pentru sume între 417.000 de euro și 40.000 de lei, în scurt timp reconstituindu-se dreptul de proprietate în favoarea grupului. Cum terenurile respective nu erau disponibile pentru retrocedarea în natură, s-au oferit terenuri în alte zone mult mai bine cotate imobiliar din Sectorul 6. Procurorii arată că valoarea terenurilor, la prețul de atunci, era de 56 miliarde de euro, iar după retrocedare terenurile au fost vândute cu 82 milioane de euro. Printre beneficiari s-a aflat și un văr al soției lui Poteraș. Paguba creată Clubului Sportiv Rapid, Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Chimie și Petrochimie ICECHIM și Academiei Române – Institutul de Biologie a fost estimată la 58,2 milioane de euro. Procesul a început în martie 2011, Cristian Poteraș fiind acuzat de abuz contra intereselor publice cu consecințe deosebit de grave.
VIII. 35 milioane de euro. Marcel Păvăleanu, evaziune marca PSD
Arestat preventiv pentru 29 de zile, Marcel Păvăleanu, fost consilier, în 2013, la Secretariatul General al Guvernului (SGG), este acuzat de evaziune fiscală și spălare de bani. În perioada 2012-2013, Păvăleanu și ceilalți cinci inculpați s-au folosit de un lanț comercial fictiv, în care erau incluse aproximativ 60 de societăți comerciale de pe raza județului Prahova și a Municipiului București, din care o parte aveau comportament tip „fantomă“, simulând operațiuni comerciale de achiziție/livrare mărfuri și servicii ce au avut ca rezultat diminuarea bazelor impozabile fiscale. Ulterior, sumele de bani rezultate din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală au fost retrase în numerar din conturile bancare ale societăților comerciale, prin simularea unor operațiuni contabile nereale de creditare a propriilor firme, prejudiciul fiind estimat, până în prezent, la 35 milioane de euro. Păvăleanu este președinte PSD Plopeni și membru în CA al unei companii deținute de Consiliul Județean Prahova. Este un apropiat al fiului lui Mircea Cosma, președinte CJ, pe filiera unui interlop, și a mai fost trimis în judecată, în 2011, tot pentru evaziune fiscală.
IX. 18 milioane de euro. Devalizarea CFR și Mihai Necolaiciuc
Fugit din țară în 2205, prins de autorități patru ani mai târziu pe teritoriul SUA și extrădat în aprilie 2011, fostul director general al CFR Mihai Necolaiciuc a fost trimis în judecată în dosarul „achizițiilor de lux“, fiind acuzat de un prejudiciu de peste 18 milioane de euro. Concret, Necolaiciuc a angajat și ordonat contracte nelegale și fără aprobarea Adunării Acționarilor sau a Consiliului de Administrație cu firme care nu aveau autorizație de furnizor feroviar, firme paravan, ai căror administratori aveau antecedente penale, sau fantomă pentru diferite servicii, bunuri sau produse care fie nu au fost livrate, fie s-au dovedit necorespunzătoare calitativ. Este vorba de panouri de afișaj în stațiile CFR, de sisteme de monitorizare, cuplaje electrice, schimbătoare de cale ferată, motorină sau soluții de ignifugare. Procurorii arată că o parte din suma de 18 milioane de euro, respectiv 4.525.570 euro, provenea dintr-un credit de la BEI, destinat exclusiv refacerii infrastructurii feroviare în caz de calamități. În prezent, Necolaiciuc este judecat în libertate, dosarul fiind la Judecătoria Sectorului 1.
X. 7 milioane de euro. Marinică Cazacu, terenuri pentru apropiați
Procesul fostului prefect PD al județului Ialomița, Marinică Cazacu, a început în 2008, procurorii acuzându-l că a pus bazele unui mecanism prin care retroceda ilegal terenuri în beneficiul unor apropiați. Folosindu-și poziția, Cazacu a atribuit un teren de 225 de ha din zona Urziceni, cu deschidere la autostradă, aparținând Administrației Domeniilor Statului, unor persoane neîndreptățite. Pe o schemă uzitată, acestea și-au cesionat drepturile de proprietate unui grup de cinci persoane aflate în relații cu Marinică Cazacu și alți inculpați în dosar, aceștia devenind în final proprietarii terenurilor cu valoare, în timp ce adevărații proprietari au primit la schimb terenuri fără valoare. Prejudiciul adus ADS și proprietarilor se ridică la 7 milioane de euro. Marinică Cazacu a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, determinarea la săvârșirea fără vinovăție a infracțiunii de fals intelectual, în scopul ascunderii activității infracționale și realizării obținerii de avantaje patrimoniale pentru alte persoane.
XI. 1,75 milioane de euro. Năstase, campanie din Trofeul Calității
Condamnat la doi ani de închisoare cu executare în dosarul Trofeul Calității, fostul premier Adrian Năstase a fost acuzat că, în 2004, a strâns bani pentru campania sa electorală prin intermediul unui simpozion organizat de Inspectoratul de Stat în Construcții. Taxele de participare au fost de 125 de euro pentru persoanele fizice și 400 de euro pentru cele juridice, suma încasată a depășit 1,75 milioane de euro. Banii au ajuns la patru firme controlate de apropiați ai familiei Năstase, de unde au plecat spre o altă firmă care presta servicii pentru campania prezidențială a acestuia, Eurografica SRL. Organizarea simpozionului, cât și transferul banilor spre campania lui Năstase au fost coordonate și comandate de Irina Jianu, la vremea aceea inspector general la ISC, căreia fostul premier i-a promis menținerea în funcție. Potrivit legii, acești bani ar fi trebuit să devină venituri la bugetul ISC, instituție publică. Năstase a fost condamnat pentru „folosirea influenței sau autorității funcției de președinte al unui partid, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, în forma continuată“.
XII. 1 milion de euro. Dosarul Loteria și George Copos
Milionarul George Copos a fost deja condamnat în prima instanță la 4 ani de închisoare cu executare în afacerea Loteria. Anchetatorii susțin că suma încasată oficial a fost mult mai mică decât cea primită în mod real, statul fiind tras pe sfoară cu circa un milion de euro. Ana Electronic, compania în care Copos este acționar majoritar și președinte al CA, a vândut, în 2004, mai multe spații comerciale deținute de propria firma către Loteria Română. Tranzacția s-a făcut prin firme și persoane fizice folosite ca interpuși, iar prețul trecut în scripte pentru cele 38 de spații comerciale vândute de Ana Electronic către Loterie a fost de circa patru ori mai mic decât cel primit în realitate. Bugetul de stat a fost păgubit cu peste 1 milion de euro, susțin procurorii. Începând din 2006, dosarul s-a plimbat între mai multe instanțe, Înalta Curte în perioada în care Copos era vicepriministru, judecătorie și, acum, Tribunalul București. Condamnarea a fost pronunțată de Judecătoria Sectorului 2.
Încrengăturile cu miros de grup infracțional organizat din jurul devalizării patrimoniului tinerilor – episodul I
În decembrie 2019, lansam în cadrul conferinței de final a proiectului EnlargEUrope o radiografie a fondurilor și politicilor de tineret pe care autoritățile publice locale din România le-au pus la dispoziție în ultimii 5 ani.
Raportul îl aveți aici și analizează situația de la nivelul a 82 de autorități locale (CJ și primării reședință de județ) din perspectiva a patru indicatori, unul dintre aceștia fiind existența unor centre de tineret, spații dedicate activităților, proiectelor, nevoilor tinerilor.
La lansare, am atins foarte pe scurt și problema patrimoniului de tineret din ograda fundațiilor județene pentru tineret (FJT) și am promis că vom începe o campanie prin care să luăm urma acestor spații care, din păcate, în multe județe din țară au fost de-a dreptul devalizate de o mână de băieți deștepți.
În anul 2006, Victor Ponta afirma că „trebuie să oprim jaful de la fundațiile pentru tineret”. Suntem în anul 2020, oare acest jaf a fost oprit? Știm că în acest moment DNA anchetează devalizarea acestui patrimoniu în București, dar despre acel dosar vom vorbi în episodul doi. Până atunci, să trecem în revistă parcursul acestei probleme a tranziției și câteva dintre încrengăturile care au patronat-o.
Cum s-a ajuns aici?
Pe scurt, după 1990, statul român și-a însușit patrimoniul fostei Uniuni a Tineretului Comunist (UTC) și a distribuit acest patrimoniu în diferite surse. Printr-un decret-lege în 1990, au fost înființate mai multe fundații pentru tineret care să preia în proprietate de la stat terenurile și clădirile astfel încât acestea să fie folosite în folosul tinerilor. Ulterior, a fost adoptată o lege în anul 2002 care reglementa în detaliu organizarea și funcționarea acestor fundații, ca urmare a unor nereguli sesizate.
Ce a urmat?
Un jaf generalizat care a fost documentat și de către mass-media, fără ca decidenții politici să facă ceva, ba dimpotrivă, mulți au fost complici direcți la aceste jafuri prin acțiunile și inacțiunile lor.
În baza legii toate organizaţiile de tineret nou înfiinţate, sub forma unor fundaţii sau asociaţii, sub forma unor cooperative meşteşugăreşti, agricole, întreprinderi socialiste, unităţi de învăţământ liceal-universitar puteau să revendice întregul patrimoniu: case de cultură, hoteluri la munte, la mare. A fost prima prăduială de după ’90, pentru că toate acestea s-au evaporat apoi, şi banii, şi activele. A fost un fel de privatizare pe model rusesc. – declara Remus Borza într-un articol
Fundația pentru Tineret a Municipiului București (FTMB) este un prim exemplu al acestor jafuri. Să ne înțelegem, nu fundația fură, ci ea este furată de anumiți indivizi care au ajuns din mijloace obscure să semneze în numele acestei fundații. Aceste fapte sunt investigate de către procurorii DNA, care au cerut redeschiderea unui dosar penal mai vechi, conform unor surse apropiate anchetei.
De asemenea, procurorii DNA mai anchetează modul în care patrimoniul Fundației pentru Tineret a Municipiului București a ajuns să fie controlat de către Ticu Plăcintă și TIN MANAGEMENT GROUP SA. În prezent, este începută urmărirea penală față de Ticu Plăcintă, președinte al FTMB, în vârstă de 63 de ani. Mai multe despre această poveste puteți afla urmărind acest material realizat de În premieră:
Acest dosar a fost gestionat și de către DIICOT, în cauză fiind audiat și Paul Ionescu, la acel moment consilier al lui Liviu Dragnea.
Legăturile lui Paul Ionescu, atât cu Dragnea, cât și cu Ticu Plăcintă sunt foarte interesante. Să le luăm pe rând. Paul Ionescu a lucrat pentru Nicolae Vasilescu, fost deputat PRM și PSD apropiat de Liviu Dragnea, unul dintre “părinții” acestor fundații pentru tineret și condamnat penal pentru fapte de corupție. Paul Ionescu a fost ulterior promovat în conducerea Fundației pentru Tineret a Municipiului București. Mai mult, a fost susținut și promovat mai departe în conducerea Consiliului Tineretului din România (CTR).
Liviu Dragnea, unul dintre cei mai importanți lideri politici în perioada 2015-2019, a fost premiat de către Fundația Județeană pentru Tineret Teleorman cu “Oscarul pentru excelență 2003”, în perioada Liviu Dragnea era președintele Consiliului Județean Teleorman, și, potrivit Legii nr. 146/2002, avea datoria de a veghea la buna funcționare a acestei fundații.
Cum arată tabloul în acest moment
Ticu Plăcintă a avut acces la facil la Liviu Dragnea, atât prin intermediul lui Paul Ionescu, dar și prin Nicolae Vasilescu. De ce e acest lucru relevant? Conform informațiilor noastre, Ticu Plăcintă a fost ajutat cât se poate de clar în activitatea sa de oficiali din Ministerul Tineretului și Sportului, cel puțin sub guvernarea PSD-Dragnea.
În guvernarea PSD-Dragnea, Ministerul Tineretului și Sportului a fost condus de către Marius Dunca, Ioana Bran și Bogdan Matei.
Marius Dunca este un apropiat al lui Mohammad Murad, fiind văzut, conform surselor noastre, foarte des în hotelurile acestuia din Mamaia și București. Acesta a participat la inaugurarea unui hotel în iulie 2017 în calitate de ministru al tineretului și sportului, deci fără a avea vreo atribuție în raport cu turismul.
Și totuși, ce treabă are asta cu Ticu Plăcintă și Fundația pentru Tineret a Municipiului București? Ticu Plăcintă a fost angajatul lui Mohammad Murad, în calitate de director general al lanțului SpringTime. Și mai mult, Murad a făcut afaceri cu Ticu Plăcintă, în calitatea acestuia de președinte al Fundației pentru Tineret a Municipiului București.
O investigație Hotnews a arătat că: “Doua blocuri care gazduiesc apartamente si un hotel (Hotel Phoenicia Apartments Unirii), dar si un salon de nunti de lux au aparut pe terenul Titan Club din spatele bulevardului Unirii, un fost club pentru tineret. Dupa 1989, fostele cluburi pentru tineret ale UTC (Uniunea Tineretului Comunist) au fost date Fundatiei pentru Tineret a Municipiului Bucuresti. In 2005, fundatia s-a asociat cu firma Triumf Construct, controlata de omul de afaceri Mohammad Murad, si astfel au aparut cele doua blocuri. In fosta cladire a clubului, in baza unui contract de inchiriere a aparut un salon de evenimente de lux – Le Chateau”.
O altă investigație arată că Ticu Plăcintă ar fi fost protejat și de către conducătorii organizației PSD Sector 2: “Patrimoniu UTC, la dispoziția libanezilor. Ar fi fost vorba despre un parteneriat între Fundația pentru Tineret și Școala Libaneză. În cele din urmă, Nassar s-a dat la o parte, iar înțelegerea a fost parafată doar între Fundația pentru Tineret și Samer Melhem, reprezentant al SC Universal Construct SRL. Interesant este faptul că denumirea firmei lui Melhem este preluată de la vechiul club al tineterului, Universal. Aici, Melhem, prieten al soțului Rodicăi Nassar, a preluat locația clubului tineretului din sectorul 2 și l-a transformat în școală libaneză, sub denumirea de Bucharest Beirut International School”
Și, totuși, ce dacă Dunca e prieten cu Murad, care e prieten cu Placintă?
Marius Dunca în mod direct l-a ajutat pe Ticu Plăcintă să se mențină ilegal în funcția de președinte al Fundației pentru Tineret a Municipiului București prin refuzul de a promova o hotărâre de guvern referitoare la regulamentul de aplicare a legii care reglementează aceste fundații. Or, conform legii, din componența conducerii acestor fundații trebuie să facă parte 3/5 reprezentanți ai Consiliului General al Municipiului București / consiliilor județene.
Conform unui răspuns primit de noi de la Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, ministerul condus de Marius Dunca nu a întreprins niciun demers în vederea aprobării acestui regulament.
Bineînțeles că Ticu Plăcintă nu a fost ajutat doar către Dunca sau/și ceilalți miniștri. El a beneficiat și de sprijinul lui Ștefan Sandulache, directorul executiv al Direcției pentru Tineret a Municipiului București, cu care a semnat chiar un “protocol”.
Ștefan Sandulache despre activitatea lui Ticu Plăcintă: “De asemenea profit de această ocazie să-i mulțumesc domnului președinte al FTMB, Ticu Plăcintă pentru profesionalismul de care a dat dovadă de-a lungul timpului privind mișcarea de și pentru tineret”. În mod evident, Sandulache cunoaște activitatea lui Ticu Plăcintă din moment ce a avut atâtea cuvinte de laudă. Tot în mod evident, Sandulache nu a dispus niciun control la fundația condusă de Ticu Plăcintă, în baza legii nr. 146/2002.
În concluzie, schema prin care patrimoniul UTC în București a fost devalizat a inclus numeroși oameni politici, unii care deja au mai multe condamnări penale la activ, cu complicitatea conducătorilor din cadrul Ministerului Tineretului din Sportului.
Soluția pentru oprirea jafului este aprobarea Regulamentului de aplicare a legii, care va conduce automat la izgonirea acestor “băieți deștepți ai tranziției”, dar care momentan pare a fi blocat în chinurile facerii între funcționarii de la MTS și de la ministerul Dezvoltării.
Actualii oficiali de la cârma Ministerului Tineretului și Sportului au obligația de a-și îndeplini atribuțiile în acest sens, altfel e posibil să intre și ei în galeria celor care vor da socoteală pentru inacțiunile ce au pavat drumul către jafurile comise la fundațiile de tineret. România Curată va sprijini orice demers menit să ia din mâinile unor băieți deștepți patrimoniul de tineret și să îl pună la dispoziția tinerilor în toate colțurile țării (cum există exemple de bună practică la Timiș, de exemplu, așa cum am arătat și la evenimentul din decembrie).
Update: redăm dreptul la replică transmis de Fundația pentru Tineret a Municipiului București (FTMB), prin executor judecătoresc Dobranici Doina Crenguța.
Averea lui Flutur. Vile ‘’pe numele copiilor’’, masini de lux primite ca ‘’donatii’’…
@ Gheorghe Flutur, baronul PNL de Suceava a fost toata viata lui un bugetar si cu toate acestea in declaratiile de avere ale familiei numeri cateva vile, cateva masini @ In Gura Humorului, familia lui Gheorghe Flutur detine o ditamai vila (foto) dar ‘’casa’’ este trecuta pe numele baiatului desi fiul sau Cristian avea vreo 10 anisori cand familia a construit imobilul @ Fiica lui Flutur, Cristina acum angajata la ANCOM a avut si ea o casa in Gura Humorului pe care a cumparat-o tot pe cand era copila dar intre timp a vandut-o cu 3 miliarde lei vechi @ In plus, toate masinile pe care le-a avut Gheorghe Flutur au fost primite ‘’ca donatie de la cumnat din Germania’’
Suceava sangereaza, zeci de suceveni au murit pana acum de coronavirus din cauza incompetentei administratiei locale dar Gheorghe Flutur seful lor este bine. Gheorghe Flutur, presedinte al Consiliului Judetean Suceava a fost intotdeauna bine. Toata viata lui a fost un bugetar cu functii de conducere (director de directie silvica, sef peste muntii si dealurile acum plesuve alta data pline de paduri ale Sucevei), presedinte de Consiliu Judetean, senator, ministru al Agriculturii etc. Flutur a realizat ca bugetar suficiente venituri pentru a scapa de conditia modesta pe care o avea inainte de a intra in politica, insa cand citesti declaratiile sale de avere ai senzatia ca vrea sa ascunda ceva. De altfel, pe site-urile institutiilor la care a activat si pe care le-a condus Gheorghe Flutur gasesti postate numai cateva din declaratiile din ultimii zece ani, cea mai veche este din 2010 iar pe site-ul Consiliului Judetean Suceava cea mai recenta este din 2018.
Anul 2010: doua vile amandoua trecute pe copii
In anul 2010, Gheorghe Flutur era presedinte al Consiliului Judetean Suceava si nu avea nici o locuinta pe numele sau. Avea trecute pe numele sau doar niste terenuri din intravilanul orasului Gura Humorului, 7 terenuri cu suprafete cuprinse intre 800 si 8.600 metri patrati. In schimb in respectiva declarative, Flutur precizeaza doua case pe numele copiilor. O casa in suprafata de 150 care era trecuta pe numele fiului sau si despre care Flutur sustine ca familia construit-o in anul in anul 1992 cand fiul sau avea doar 10 ani. Casa se afla si acum in proprietatea familiei. Dupa cum se poate vedea si in fotografiile publicate de Dezvaluirea.ro, casa, care se afla pe strada Sfanta Maria din Gura Humorului, nu mai arata ca un imobil din 1992 si este greu de crezut ca mai are o suprafata locuibila de 150 mp si, nu este ceva mai mare. In toate declaratiile date de Flutur in ultimii 10 ani acesta arata ca vila din Gura Humorului este proprietatea fiului sau. Cu toate acestea in declaratia din 2018, Gheorghe Flutur precizeaza ca a donat el in 2017, casa din Gura Humorului catre fiul sau Cristian. Dupa cum spuneam in declaratia de avere din 2010, Flutur mai trece ca fiica sa care pe atunci avea vreo 20 ani si era inca la studii detinea o casa de 100 mp tot in Gura Humorului. Casa a fost cumparata de fiica sa in anul 1999 cand ‘’fata’’ avea vreo 19 ani. Cativa ani mai tarziu fetita a vandut casa cu aproape 3 miliarde lei vechi. Fiul lui Flutur este specialist si cadru didactic la Facultatea de Politehnica iar fiica sa, cu ajutorul relatiilor lui taticu a devenit acum 10 ani consilier al minstrului Comunicatiilor iar acum este angajata la ANCOM unde castiga leafa de la stat de 2.000 euro pe luna.
Flutur mai are o vila in Suceava
Casa din Gura Humorului trecuta pe numele fiului a ramas in proprietatea familiei dar intre timp, incepand cu anul 2018, Gheorghe Flutur si-a mai construit o casa in localitatea Capu Campului (intre Suceava si Gura Humorului). In ultima declaratie de avere Flutur sustine ca are conturi economii de 120.000 lei dar a si contractat un credit de 50.000 lei de BCR Gura Humorului.
Toate masinile sunt primite ca ”donatii”
Un alt aspect foarte ciudat din declaratiile de avere ale lui Flutur se refera la capitolul autoturisme. Asta deoarece, toate masinile pe care le-a avut le-a primit ca donatie de la un cumnat din Germania. Astfel, acesta sustine ca a obtinut de la cumnatul sau din Germania doua masini Audi fabricate in anul 2002. Acelasi Flutur mai sustine ca acelasi cumnat din Germania i-a mai donat si un BMW fabricat in anul 2012. In concluzie, Flutur a reusit sa arate lumii cat este de cinstit casele din proprietatea familiei au fost ridicate ce copilasi cu banii lor din alocatie iar masinile de lux sunt dar de la Dumnezeu, de la ‘’cumnatul din Germania’’ iar noi, romanii de rand suntem invitati sa credem totul.
Constantin MAZILU
DNA Iași n-ar prinde hoțul nici dacă i-ar bate la ușă. Primăria iese basma curată dintr-o fraudă uriașa cu fonduri UE
@ DNA Iași i-a trimis in judecata pe reprezentantii unei firme de constructii din Botosani, Victor Construct pentru că au fraudat un proiect de 4 milioane de euro finantat din fonduri UE si derulat de Primaria Iasi @ Este vorba despre proiectul ‘’ Modernizarea legăturii rutiere Centrul Intermodal de Transport – Gara Iași” @ Firma Victor Construct a depus la documentatia pentru decontarea banilor documente care atestau preturi mai mari decat cele reale pentru materialele consumate iar actele au fost folosite de reprezentantii Primariei Iasi in vederea deblocarii sumelor @ Cu toate acestea nici un reprezentant al Primariei Iasi nu fost trimis in judecata iar DNA Iasi motiveaza ca acestia erau in ‘’ în necunoștință de cauză’’
Averile funcționarilor și șefilor din Primăria Iași cresc in fiecare an, acesti bugetari starnesc invidia celor mai prosperi afaceristi din Iasi iar cand ‘’la municipiu’’ iese la lumină o fraudă uriașă care poate fi demonstrată, acuzatiile DNA Iasi ricoșează ca mingea de tenis din rama rachetei si nici un smecher din Palatul Roznovanu nu ajunge in fata Justiției. Astfel, DNA Iasi a finalizat recent un dosar de frauda cu fonduri europene ce priveste un proiect cu finantare europeana in valoare de 18.225.379 lei (aproape 4 milioane euro) derulat de Primaria Iasi. Este vorba despre proiectul denumit „Modernizarea legăturii rutiere Centrul Intermodal de Transport – Gara Iași”. Este vorba despre proiectul de reabilitare a splaiului stang al râului Bahlui, pe porţiunea podul Sf. Ioan – bulevardul Metalurgiei – bulevardul Tudor Vladimirescu – Podu Roş – Podul de Piatră şi o parte din bulevardul Mangeron. Pentru derularea acestui proiect Primaria Iasi a incheiat contractul de finantare la data de 15 iunie 2015 cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, prin Agenția pentru Dezvoltare Regională Nord-Est. Licitația pentru realizarea lucrărilor a fost adjudecata de firma Eky Sam din Targu Frumos si de Victor Construct din Botosani. In cadrul acestui proiect firma Victor Construct a ‘’umflat prețurile’’ adică a depus la documentatia pentru decontarea banilor documente care atestau preturi mai mari decat cele reale pentru materialele consumate. ‘’În cursul anului 2015, inculpatul persoană fizică (Ioan Chideșa-director Victor Construct), reprezentant al societății menționate, ar fi depus la UAT Municipiul Iași documente inexacte referitoare la prețul real de achiziție a unor materiale folosite în cadrul contractului menționat, astfel încât beneficiarul, în necunoștință de cauză, ar fi solicitat și obținut, pe nedrept, de la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, suma totală de 2.187.411 lei, sumă care ulterior a fost virată în contul inculpatei SC Victor Construct SRL’’, se arata intr-un comunicat al DNA (vezi aici).
Gaura de aproape 500.000 euro
Prejudiciul calculat in dosar este de 2.187.411 lei fiind trimisi in judecata (vezi aici) doar Ioan Chideșa, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de participație improprie, sub forma instigării, la folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri europene, în formă continuată si Victor Construct, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de participație improprie, sub forma instigării, la folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri europene, în formă continuată. Functionarii si sefii primariei care au folosit documentele pentru decontarea banilor au scapat deoarece erau in ’’necunostinta de cauza’’.
Doi infractori au confiscat o comuna din judetul Iasi. Primarul, un nou dosar penal
@ In loc sa respecte Legea si sa intocmeasca referatul de demitere a primarului, secretarul comunei Siretel, Liviu Gheorghita Vasilica face dimpotriva totul pentru a-l mentine in functie pe Gheorghe Ancuta, nasul sau de cununie @ Vasilica a mers pana acolo incat a solicitat la Tribunal dizolvarea Consiliului Local Siretel @ ‘’Nu exista nici un temei pentru dizolvarea Consiliului Local la Siretel. Dimpotriva, noi am depus o noua plangere penala impotriva primarului’’, a spus prefectul Marian Serbescu
Comuna Siretel din judetul Iasi a fost confiscata definitiv de doi infractori, nas si fin, primarul Gheorghe Ancuta si finul sau Liviu Gheorghita Vasilica care intruneste functia de secretar numai cand trebuie sa-si apere nasul. Astfel, in loc sa intocmeasca referatul de demitere a lui Ancuta care trebuie sa plece din functie deoarece a suferit o condamnare pentru coruptie, Liviu Gheorghita Vasilica a deschis recent o actiune la Tribunal in care solicita dizolvarea Consiliului Local Siretel pe motivul ca nu a adoptat nici o hotarere in ultimele trei luni. Cand a deschis aceasta actiune Vasilica a vrut sa fie secretar dar cand i s-a cerut de catre prefect sa intocmeasca referatul de demitere a primaruluim, finul lui Ancuta, acelasi Vasilica, si-a dat demisia. De altfel, in editiile anterioare (vezi aici) am aratat ca Vasilica a fost trimis in judecata pentru savarsirea infractiunii de abuz in serviciu de catre procurorii Parchetului de pe langa Tribunalul Iasi si asta deoarece cand era secretar a refuzat sa intocmeasca referatul pentru demiterea lui Ancuta. Conform Legii, prefectul nu-l poate demite pe Ancuta fara acest referat. Vasilica este judecat pentru abuz in serviciu la Judecatoria Pascani in dosarul nr. 690/866/2019.
‘’Nu exista temei pentru dizolvarea Consiliului Local’’
Cererea lui Vasilica de dizolvare a Consiliului Local a fost inregistrata la Tribunal cu numarul 1093/99/2019 iar zilele trecute pe 11 iulie a inceput efectiv judecarea acestei solicitari. In acest dosar a facut insa o cerere de interventie si institutia prefectului judetului Iasi care a aratat ca nu exista temei pentru dizolvarea Consiliului Local Siretel. ‘’Nu exista nici un temei pentru dizolvarea Consiliului Local Siretel. Nu sunt intrunite conditiile si de aceea am facut cerere de interventie in dosar’’, a spus prefectul.
Un nou dosar penal pentru Ancuta
Mai mult decat atat, prefectul a depus si o noua plangere penala impotriva primarului Gheorghe Ancuta. Astfel, cand i s-a cerut sa intocmeasca referatul pentru demiterea lui Ancuta, Vasilica a renuntat la functia de secretar. Dupa aceea insa, Ancuta a refuzat sa delege atributiile de secretar altcuiva. ‘’Am formulat impotriva primarului din Siretel o plangere penala pentru abuz in serviciu si asta deoarece refuza sa numeasca un nou secretar. Se intelege ca nu vrea sa numeasca un nou secretar pentru ca noi sa nu solicitam referatul pentru demiterea lui’’, a mai spus prefectul.
Reamintim ca, Ancuta a fost condamnat intr-un dosar de coruptie instrumentat de DNA Iasi. Acesta a fost acuzat ca a luat spaga un microbuz de la firma Aprodex SRL din Pascani a facilita acestei societati comerciale incheierea unui contract de realizarea a unor poduri si podete pe un drum comunal. Valoarea microbuzului primit spaga era de circa 150.000 lei. La data de 23.19.2017, Ancuta a fost condamnat definitiv la 3 ani de inchisoare cu suspendare si interzicerea unor drepturi printre care acela de a ocupa in continuare functia de primar.
Procurorii lu’ peste. Dosarul celei mai mari devalizari din Iasi facut in bataie de joc…
@ Dosarul devalizarii Lactis a fost restituit procurorilor DIICOT pentru a fi refacut @ Asta in conditiile in dosarul a fost trimis la instanta cu propunere de trimitere in judecata dupa 10 ani de ”cercetari” dosarul avand numarul 139D/P/2009 @ Mai mult decat atat faptele penale ar fi fost savarsite in urma cu 15 ani deci exista sanse foarte mari ca respectivele infractiuni sa se prescrie iar autorii sa scape nevinovati @ Devalizarea Lactis s-a facut prin vanzarea marfurilor, cladirilor, terenurilor si utilajelor la preturi foarte mici catre firmelor patronate de cei care au ochestrat acest jaf @ Papusarul sef al devalizarii, a fost un afacerist din Galati pe nume Petrica Herascu, patronul Galmopan
In urma cu mai bine de o luna pe data de 14.04.2020 cand Romania era in stare de urgenta, magistratii Curtii de Apel Iasi au decis ca dosarul devalizarii Lactis sa se intoarca la DIICOT pentru refacerea cercetarilor (vezi aici). Asta in conditiile in care ”cercetarile” in acest dosar au durat 10 ani dosarul penal avand numarul 139D/P/2009 iar unele dintre faptele penale au fost savarsite in urma cu mai bine de 15 ani. Altfel, spus un dosar facut de DIICOT in 10 ani nu este bun de nimic. „Constată neregularitatea Rechizitoriului nr. 139D/P/2009 din data de 31.05.2018 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Iaşi constând în neconcordanţa dintre faptele pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpaţii Gâlcă Constantin, Herăscu Petrică, Irimia Petrişor Gabriel, Burlacu Gheorghiţă şi Micu Maria şi faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestora”, au constatat magistratii Curtii de Apel.
In concluzie dosarul a fost retrimis la DIICOT pentru refacerea cercetarilor. Asta deoarece s-a constatat ca, in acest dosar procurorii au inceput urmarirea penala pentru unele fapte iar in final ”inculpatii” au fost trimisi in judecata pentru alte fapte. In acest ritm, adica in conditiile in care nici macar poate incepe judecata celor considerati a fi vinovati de devalizarea Lactis, exista sanse mari ca faptele sa se prescrie deoarece dupa cum am mai aratat presupusele infractiuni au fost savarsite in urma cu mai bine de 15 ani. Prin urmare cei care au facut averi pe cadavrul Lactis pot scapa nepedepsiti pentru ca sunt sanse mari ca infractiunile sa se prescrie. Judecata lor poate reincepe numai dupa ce DIICOT va reface rechizitoriul si-l va retrimite la instanta.
Radiografia unui jaf
Detalii din ancheta procurorilor DIICOT am prezentat in articolul cu titlul ‘‘Exclusiv. Radiografia completa a unui jaf urias. Devalizarea celei mai iubite fabrici din Iasi, pas cu pas. Documente”, publicat de Dezvaluirea.ro in data de 13 ianuarie 2019. Am aratat printre altele ca devalizarea Lactis, fabrica edificata de regimul comunist lider zonal in productia laptelui si a produselor lactate, cu mii de muncitori si zeci de bunuri imobile (spatii, terenuri, hale de productie) a fost devalizata prin vanzarea activelor la preturi de nimic. Papusarul sef a fost Petrica Herascu, un afacerist din Galati care a ”privatizat” Lactis prin intermediul firmei sale, Galmopan. Pentru ca i-au fost complici alaturi de Herascu au mai fost trimisi in judecata fosti directori de la Lactis si anume Constantin Galca, Maria Micu si Gheorghita Burlacu. ”Petrica Herascu, in calitate de actionar al SC Galmopan SA Galati la Euro-Lact SRL Iasi si in nume propriu a actionat pe mai multe linii, in interes personal precum si in interesul grupului infractional organizat pe care l-a constituit impreuna cu Galca Constantin, presedinte CA al SC Lactis SA Iasi si actionar si administrator a SC Euro- Lact SRL Iasi si alti reprezentanti ai grupului de firme Galmopan, actiuni care au dus la fraudarea patrimoniului SC Lactis SA incepand cu 6 decembrie 2004 (data numirii unei noi administratii la SC Lactis SA si data emiterii primei facturi de livrare catre SC Galmopan SA Galati ) si pana in anul 2007, sub presiunea Notificarii AVAS (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) din data de 17.01.2005 de incetare a contractului de privatizare a SC Lactis SA Iasi prin instrainarea activelor, disponibilitatilor precum si a fondului de marfa si personal ale SC Lactis SA”, au aratat procurorii in actele de urmarire penala.
Constantin MAZILU
Afacerea penală Spitalul Covid Lețcani. „Combinatorul PSD” omul de legătură al basarabeanului care a intermediat afacerea
@ Datele sunt următoarele: Neamțul și Iasul au cumparat un spital Covid de 13,4 milioane euro care, daca ar fi fost functional ar fi putut salva viata celor 10 pacienti care au murit in incendiu noaptea trecuta @ Mai adaugam la aceasta faptul ca acest spital a fost cumparat din Turcia printr-un intermediar cu origini rusesti (prezentam un document in exclusivitate in acest sens) pe numele sau Vladimir Evtodiev pe care presedintele PSD Iasi, Marius Ostaficiuc il cunoaște foarte bine @ Soția lui Evtodiev lucreaza la Directia Regională de Drumuri și Poduri in subordinea directorului Ostaficiuc @ La rândul său Ostaficiuc recunoaste ca inainte de licitatia pentru cumpararea spitalului a avut o discutie cu Evtodiev @ Intr-o editie anterioara am aratat ca acest Evtodiev facuse o oferta de 10,2 milioane euro dar pana la urma CJ Iasi, condus de Maricel Popa si CJ Neamt condus de Ionel Arsene si-au asumat sa plateasca 13,4 milioane euro @ In cadrul unei conferinte de presa Maricel Popa l-a numit pe Ostaficiu, ”combinator” @ Acum, Popa sustine ca nu stia de legaturile dintre Ostaficiuc si familia Evtodiev
Zece oameni au murit carbonizați în supragalomerata sectie de Terapie Intensiva de la Spitalul din Piatra Neamt in conditiile in care Consiliul Judetean Neamt a investit partea sa de 3,2 milioane euro pentru achizitionarea unui spital nou-nouț, Spitalului Covid de la Letcani – Iasi. Acest spital a costat in total 13,4 milioane euro (diferenta a fost asigurata de CJ Iasi) dar pacientii de la Neamt nu au putut fi adusi pana acum la Iasi deoarece unitatea de la Letcani nu putea fi pusa in functiune la capacitate maxima de (250 de paturi din care cel putin 100 pentru Terapie Intensiva). Increngaturile acestei afaceri dubioasă prin suma uriașă cheltuita (13,4 milioane euro) raportat la acest rezultat catastrofal vizibil, duc spre capii PSD din Iasi și din Neamț.
Intermediarul și legătura cu Ostaficiuc, șeful PSD Iași
La începutul lunii aprilie a.c la inceputul pandemiei, Maricel Popa presedintele PSD Iasi si al Consiliului Judetean si Ionel Arsene liderul PSD din Neamt si de asemenea presedinte al CJ se pun de acord sa cumpere prin Asociatia Euronest un spital modular care urma sa fe amplasat pe șes la Letcani. Ceea ce nu ne-au spus cei doi la vremea respectiva este că inițial se facuse o oferta de 10,2 milioane euro pentru ca in final sa se bata palma pentru 13,4 milioane euro (vezi aici mai multe detalii). Mai mult, ceea ce nu ne-au spus Popa si Arsene este ca turcii si-au vandut spitalul printr-un intermediar cu origini transnistrene pe care Marius Ostaficiuc, presedintele organizatiei municipale a PSD si consilier judetean, in prezent candidat la Camera Deputatilor, îl cunoaște foarte bine. Sotia lui Evtodiev este in directa subordine a lui Ostaficiuc la Directia Regionala de Drumuri si Poduri Iasi. Astfel, Luminita Evtodiev este șefă de tură la Agenția de Control și Încasare a DRDP Iași (încasare rovinete, taxe garbarit etc de la vehiculele care intra in tara) de la Vama Albita. Prezentam in exclusivitate un document care arata ca turcii si-au vandut spitalul exclusiv prin intermediul lui Evtodiev.
Ancheta DNA si colectorii de spaga
Tot in urma cu mai bine de o lună, Marius Ostaficiuc spunea cunoscuților săi ca a fost chemat la DNA București intr-un dosar deschis ca urmare a unei plangeri depuse de Maricel Popa impotriva patronului unui trus de presa din Iasi iar in discutia cu politistii si procurorii s-ar fi atins si chestiunea spitalului de la Letcani. In aceiasi perioada, Maricel Popa organiza conferinta de presa si sustinea ca niste cetateni romani au fost la Ankara la sediul firmei Global LLC, firma care a furnizat spitalul, si au cerut spaga in numele Consiliului Judetean Iasi. Popa sustinea ca nu are nici o legatura cu cei care au cerut spaga si ca a depus la randul sau o plangere la DNA. Cert este ca achizitia acestui spital face obiectul unei cercetari penale. Intr-o editie anterioara (vezi aici) am aratat ca procurorii au cerut deja actele cu privire la achizitionarea acestui spital.
Ostaficiuc s-a razgandit, îl cunoaște pe Evtodiev
Initial Ostaficiuc ne-a spus la telefon ca nu-l cunoaste pe Evtodiev ci numai faptul ca sotia lui lucreaza la DRDP. Dupa vreo ora, Ostaficiuc a revenit cu un telefon si a admis ca il stie pe Evtodiev si mai mult decat atat a vorbit cu acesta despre licitatia privind achizitionarea spitalului de la Letcani, inainte de organizarea procedurii. „M-am intalnit o data sau de doua ori cu domnul Evtodiev. Stiu ca sotia lui lucreaza la noi la DRDP. Este adevarat, inainte de licitatie domnul Evtodiev m-a intrebat de achizitionarea acestui spital, stia ca sunt consilier judetean dar eu i-am spus ca nu mă bag. I-am spus sa aiba grija ca o asemenea afacere este strict supravegheata. Chiar cred ca sunt unele dedesubturi in legatura cu achizitionarea acestui spital dar eu nu am nici o legatura. Daca cei de la DNA ma vor intreba de spital, le voi spune adevarul”, a spus Marius Ostaficiuc.
Popa: „Nu stiam de legatura dintre Ostaficiuc si Evtodiev”
In timpul campaniei pentru alegerile locale, Maricel Popa spunea despre Marius Ostaficiuc ca este un ”combinator” (vezi aici). ” A venit sa-i dau parterul de la Teatrul Luceafarul, mai avea niste interese imobiliare prin Copou, pe la Casa Calaului sa concesionez un teren. Voia si terenul de pe Sararie unde se va face Biblioteca Judetean Gheorghe Asachi. De aceea i se spune Ostaficiuc combinatorul”, a mai spus Maricel Popa.
Acum, Maricel Popa sustine ca nu stia de lagaturile dintre Ostaficiuc si Evtodiev. „Sincer nu am stiut ca sotia domnului Evtodiev lucreaza in DRDP in subordinea lui Ostaficiuc si ca se cunosc. Eu am stat departe de licitatia pentru spital, in comisie au fost specialistii din spitale. Sincer nu vad cum domnul Ostaficiuc ar fi putut influenta ceva la aceasta achizitie. Daca asi fi facut ceva dubios i-asi mai fi penalizat pe turci cu 2,7 milioane euro pentru intarziere? Le-am platit numai vreo 10 milioane euro din 13,4 milioane si asta pentru ca i-am penalizat”, a spus Maricel Popa.
Au mai deschis cu chiu cu vai un salon
Un număr de 6 pacienți care au putut fi salvați din incendiul de la Spitalul din Neamț au fost adusi astazi la Spitalul de la Letcani care cu chiu cu vai a mai reusit sa deschida azi inca un salon pentru Terapia Intensiva. Asta deoarece, dupa cum am aratat in editiile anterioare din momentul in care a fost receptionat acest spital au aparut tot felul de disfunctionalitati, ba nu mergeau statiile de oxigen, ba nu merge instalatia pentru caldura etc. „Am mai dat in folosinta inca 6 paturi la Terapie Intensiva pentru cei de la Neamt. Acum avem, 18 paturi si sunt ocupate 16. Mai mult de 18 paturi nu putem folosi fara o rezerva de oxigen, fara stocator. Avem nevoie de un stocator de 15.000 de litri”, a spus Carmen Dorobat.
Cu toate acestea Maricel Popa a precizat astazi ca spitalul a functionat intotdeauna cum trebuie si ca nu a fost folosit la capacitate maxima din motive electorale.
Constantin MAZILU
CEO-ul Pfizer susține că vaccinurile actuale pot deveni ineficiente
Vorbind la Forumul Economic Mondial Davos din 2021, Albert Bourla, CEO-ul Pfizer, a declarat că există „o mare posibilitate” ca vaccinurile să nu mai fie eficiente în viitor, deși acest lucru nu s-a întâmplat încă, relatează Business Insider.
„Este foarte probabil ca într-o zi să se întâmple asta”, a spus Albert Bourla.
Pfizer lucrează pentru a accelera cercetarea și dezvoltarea vaccinului în cazul în care s-ar întâmpla.
Bourla propune reducerea timpului de la recunoașterea unei amenințări cu boli infecțioase la scară pandemică până la obținerea unui vaccin autorizat la 100 de zile sau mai puțin. Acesta ar fi un interval chiar mai scurt decât obiectivul de 300 de zile propus anul trecut de Operațiunea Warp Speed a administrației Trump.
Albert Bourla a mai spus și că Pfizer intenționează să mențină eficacitatea de 95% a vaccinului în fața noilor tulpini de coronavirus.
De aceea a fost ajutat Trump sa piarda alegerile …Pericol planetar major. China și atacul împotriva portavionului american USS Theodore Roosevelt
Incidentul a avut loc pe fondul incursiunilor chineze raportate în spațiul aerian al Taiwanului vecin.
O sursă din cadrul serviciilor de informații ale SUA a declarat că un avion chinez stătea în permanență la mai mult de 250 de mile marine de portavionul american.
Avioanele militare chineze au simulat atacuri cu rachete asupra portavionului american, în timpul unei incursiuni în zona de apărare antiaeriană a Taiwanului.
China a simulat un atac împotriva portavionului USS Theodore Roosevelt (FOTO). Temerile unui război deschis între Statele Unite și China au explodat. Avioanele de luptă chineze au efectuat simulări de lovituri cu rachete asupra unui portavion american.
Beijingul consideră Taiwan ca parte integrantă a teritoriului său. Pe de altă parte, insula este un aliat american și și-a consolidat legăturile cu Statele Unite în ultimii ani.
Avioanele de luptă chineze au făcut două incursiuni recente pe teritoriul taiwanez, în 23 și 24 ianuarie.
Analiștii sugerează că măsurile, care au avut loc la doar câteva zile după învestirea lui Joe Biden, au fost concepute pentru a-l testa pe noul președinte american, scrie Express.
Piloții chinezi au „folosit” rachete ant-navă
Prima incursiune s-a făcut cu 11 avioane de luptă, în timp ce 15 avioane au participat la a doua. Un grup aeronaval format în jurul portavionului USS Theodore Roosevelt se află și el în zonă.
În timpul unei incursiuni, au fost interceptate conversații între piloții chinezi în cadrul cărora au simulat tragerea de rachete anti-navă asupra portavionului.
În urma incursiunii, Departamentul de Stat al SUA a spus: „Cerem Beijingului să pună capăt presiunii sale militare, diplomatice și economice împotriva Taiwanului”.
Competiția militară intensă dintre cele două superputeri din jurul Taiwanului și a Mării Chinei de Sud nu s-a diminuat.
Punând sub semnul întrebării orice încercare pe care administrația Biden o poate face pentru a îmbunătăți relațiile SUA–China.
Anthony Blinken, noul secretar de Stat al SUA, a acuzat Beijingul de „genocid” împotriva minorității musulmane uigure din vestul Chinei. Beijingul neagă acest lucru.
China: Independența Taiwanului înseamnă război
Purtătorul de cuvânt al ministerului chinez al Apărării, Wu Qian, a avertizat, joi, că o declarație oficială taiwaneză de independență va duce la „război”.
„Avertizăm aceste forțe ale independenței Taiwanului. Cei care se joacă cu focul se vor arde iar independența Taiwanului înseamnă război”.
China este, de asemenea, blocată într-o dispută cu mai mulți vecini cu privire la controlul Mării Chinei de Sud.
Forțele chineze au construit baze pe insule, atât naturale, cât și artificiale, pe cea mai aglomerată cale de transport maritim din lume.
Ca răspuns, Statele Unite și alte puteri occidentale au trimis nave de război să patruleze pentru „libertatea de navigație” în regiune.
Beijingul mai este, de asemenea, blocat într-o acută dispută la frontieră cu India, în care 20 de soldați indieni au fost uciși într-o ciocnire brutală, în iunie 2020
Din cele 6.900 de companii înființate în 1990, primul an de capitalism, doar 49 mai sunt active în momentul de față. Câteva cifre despre maturitatea mediului de afaceri românesc
(Foto: Guliver/Getty Images)În ultimele patru articole am fost preocupat să înțeleg dinamica vârstei acționarilor și a companiilor care înregistrează venituri peste 1 milion de EUR. Aceste firme reprezintă o pondere numerică de 4% din totalul mediului de afaceri și concentrează 84% din totalul veniturilor înregistrate de toate companiile active în România. Printre multe altele, am conchis că strategia prin care companiile generează randamente pentru acționarii acestora este influențată semnificativ de vârsta acționarilor și momentul înființării firmei.
În acest articol mi-am propus să analizez evoluția maturității mediului de afaceri activ în România în ultimii zece ani, prin evidențierea fenomenului distrugerii creative și a ratei reale de antreprenoriat. Într-o economie de piață capitalistă cu o istorie de aproape trei decenii, mediul de afaceri românesc pare să fie într-o continuă încercare și decalaj din ce în ce mai mare comparativ cu economiile dezvoltate. Deși avem o economie de piață de aproape trei decenii, durata medie de viață a unei companii active în România este de aproximativ zece ani. Analizând distribuția companiilor active în România în funcție de anul înființării (vezi ilustrarea din graficul următor), constat că avem un mediu de afaceri embrionar, în condițiile în care aproape jumătate dintre acestea sunt înființate începând cu anul 2009. Practic, una din două firme active în România este înființată după impactul pe plan local al crizei financiare globale din perioada 2007-2008, fiind astfel predispusă la un comportament emoțional în următoarea perioadă de recesiune și ajustare economică. La capătul celălalt, doar două din zece companii active în România sunt înființate înainte de anul 2000 (nucleul companiilor mature). Spre exemplu, din cele 6.900 de companii înființate în 1990, primul an de capitalism, doar 49 mai sunt active în momentul de față, dintre acestea 13 nu înregistrează venituri și doar 14 firme au raportat o cifră de afaceri peste 1 milion de EUR (majoritatea acestora fiind predispuse la activități și prestări de servicii către stat, având în vedere obiectul de activitate, respectiv lucrări de construcții a drumurilor și autostrăzilor).
Grafic 1: Distribuția companiilor active în funcție de anul înregistrării
(clic pe imagine pentru a o mări)
Mergând mai departe, observăm că structura de finanțare și eficiența companiilor active în România este puternic corelată cu experiența acumulată în timp. Astfel, după cum se observă în cifrele ilustrate în tabelul următor, companiile înființate înainte de anul 2000 reprezintă doar 21% din totalul firmelor active în România, dar generează 44% din totalul activelor deținute de companiile locale, 61% din capitalurile proprii, cel mai ridicat grad de capitalizare (aproximativ 40%) și cel mai ridicat nivel al profiturilor nete (aproape 5%).
(clic pe imagine pentru a o mări)
Graficul următor exprimă și mai clar această concluzie, unde observăm cele două variabile, gradul de capitalizare și rata profitului net, în funcție de anul înregistrării companiilor active. Devine evident faptul că experiența acumulată în timp se reflectă asupra creșterii solvabilității și performanței companiilor active în România. Păcat că doar 20% din companiile active în momentul de față se regăsesc în acest segment.
(clic pe imagine pentru a mări)
REGENERAREA DISTRUCTIVĂ VS DISTRUGEREA CREATIVĂ
Unul din motivele principale care limitează maturizarea mediului de afaceri activ în România este acela că foarte multe companii își încetează activitatea prea repede, iar numărul înmatriculărilor de firme noi nu este suficient pentru a compensa ieșirile din sistem. Astfel, în loc să observăm un fenomen al distrugerii creative, vedem o regenerare distructivă a mediului de afaceri. În perioada de boom, imediat după aderarea în UE, mediul de afaceri românesc înregistra o medie de două SRL-uri nou înregistrate la fiecare companie care își întrerupea activitatea. Impactul crizei financiare pe plan local a fost masiv, și a inversat acest raport, astfel încât în perioada 2009-2017 mediul de afaceri românesc a înregistrat o medie de 2,05 companii care își întrerup activitatea pentru fiecare SRL nou înregistrat.
(clic pe imagine pentru a o mări)
Chiar dacă acest raport a scăzut la 1,34 pe parcursul anului 2017, comparativ cu nivelul de 2,21 înregistrat în 2016, primele cinci luni ale anului curent reflectă o nouă creștere. Astfel, întreruperile de activitate au crescut cu 18% în perioada Ianuarie-Mai din anul curent, comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior, în timp ce înmatriculările de SRL-uri au scăzut cu 6%, raportul dintre întreruperi și înmatriculări crescând la 2,15, peste media ultimilor zece ani.
(clic pe imagine pentru a o mări)
Pe lângă provocarea raportului cantitativ, o altă presiune asupra mediului de afaceri cauzată de procesul distrugerii creative este diferență de calibru: companiile care își întrerup activitatea au o durată medie de viață de 10 ani, o cifră de afaceri medie de aproape 4 mil RON și 20 de salariați. Teoretic, o companie nou înregistrată începe de la zero. Procesul regenerării distructive, cuplat cu durata redusă de viață a unei companii, explică antreprenoriatul modest din România. După Serbia, România înregistrează cel mai scăzut raport din Europa Centrală și de Est al numărului de companii la 1.000 de locuitori, respectiv 23. Totuși, aceasta nu înseamnă că “rata de antreprenoriat” din România este doar de 2,3%. Prin “rata de antreprenoriat” înțelegem numărul de persoane fizice care au fost acționari la cel puțin o companie, raportat la numărul populației din România. Astfel, conform înregistrărilor oficiale la Registrul Comerțului, aproximativ 3,22 mil persoane fizice au deținut, în calitate de acționar direct, cel puțin o companie în România. Dintre aceștia, aproximativ 8% sunt persoane fizice din străinătate. Astfel, înseamnă că rămân 2,96 mil români care au deținut cel puțin o companie în România, ceea ce implică o rată de acționariat de aproape 15%, una dintre cele mai ridicate din Europa Centrală și de Est.
Cum se explică acest paradox: România înregistrează una dintre cele mai ridicate rate de antreprenoriat, dar, în același timp, și cel mai scăzut raport al numărului de companii raportat la populația totală. Cred că fenomenul este explicat de următorii factori:
- Antreprenorul român este unul dintre cei mai “combinativi” din regiune, media numărului de acționari implicați într-o companie din mediul de afaceri românesc fiind de 2,5 persoane fizice;
- Structura demografică: numărul de persoane apte efectiv să fie implicate într-o companie a scăzut semnificativ în ultimii 20 de ani. Astfel, conform cifrelor publicate de INS, totalul populației din grupa de vârstă 20-60 de ani din România era de 12,3 mil în anul 1990, în timp ce numărul acestora a scăzut la 11,6 mil în anul 2011 (conform ultimului recensământ), dar probabil nivelul real al celor care sunt în România astăzi este de maxim 9 mil;
- Practica transferului de activitate de la o companie la alta: 6 din 10 companii nou înregistrate sunt deținute de acționari care au mai avut alte companii în trecut, sau sunt implicați direct / indirect într-un grup de companii care activează în paralel cu firma subiect. Astfel, nu vorbim de companii noi, ci de același persoane care desfășoară relativ aceeași activitate pe o companie diferită;
- Durata de viață foarte scurtă a companiilor noi: jumătate din companiile nou înființate își întrerup activitatea între 5-10 ani de la momentul înregistrării
Articol preluat de pe blogul autorului
(Inainte de intronarea dictatura sanatatii,a fost creata )Criza sănătății publice (II)
Foto: economictimes.indiatimes.com. Nota red: Material scris de dl. Profesor înainte de tragedia de la Matei Balș Criza sănătății publice s-a manifestat mai ales în modul în care s-a gestionat pandemia COVID-19.
Încă de la publicare, în 1958, cartea lui George Rosen „A History of Public Health” (Istoria sănătății publice) a fost considerată drept o contribuție esențială în domeniu și a devenit un punct de referință. Rosen, scriind în anii 1950, avea o viziune optimistă și considera că bolile infecțioase vor fi în curând învinse. De altfel, toți experții în sănătate publică clamau la acea vreme că „secolul XX va fi secolul sfârșitului pandemiilor”. Din păcate, realitatea este cu totul alta. În ultimii 20 de ani, am fost martori la patru pandemii, iar bolile infecțioase rămân în continuare o amenințare gravă. Globalizarea, rezistența la antibiotice, apariția de noi agenți patogeni și reapariția celor vechi au arătat incapacitatea științei și, în special, a sănătății publice de a răspunde la noile provocări.
Epidemiile fac parte din istoria omenirii și dintotdeauna au înfricoșat populația. Au fost considerate pedepse ale Divinității pentru păcatele omenirii. Mitologia egipteană are și o zeiță a ciumei – Sekhmet – o zeiță luptătoare descrisă ca având trăsături de leu (cel mai crud prădător cunoscut de către egipteni), care cu respirația ei a creat deșertul și care era ușor de stârnit, dar greu de calmat.
Hippocrate a fost cel care a început să clasifice bolile în acute, cronice, endemice și epidemice. Scrierile hipocratice arată o conștientizare clară că bolile nu afectează doar corpul uman individual, ci pot să atingă comunități (endemic) sau să lovească brusc populații întregi (epidemii). Corpusul Hipocratic conține capitole precum Despre aere, ape și locuri; Instrumente de reducere; Despre boala sacră; Epidemii. Bolile, care produc epidemii, sunt descrise în mod dramatic, în majoritatea lor urmând un curs spre moarte. Hipocraticii au clasificat bolile în nevindecabile și de moarte – kat’anánken și în susceptibile de a fi gestionate medical – katà tykhen și au plasat bolile, care determină epidemii, în prima categorie.
Hippocrate sugera că epidemiile se datorează unor factori externi. Peste secole, ideea este reluată de Thomas Sydenham (1624 – 1689). În lucrarea Methodus curandi febres (1666) și în Epistolae responsoriae (1680), el vorbește despre o „constituție epidemică” atmosferică, la a cărei origine erau emanații de pe pământ, miasmele. Teoria atmosferică – miasmatică a supraviețuit până în secolul al XIX-lea, completată de ideea unor particule auto-propagabile și transmisibile, pe care Fracastoro, în secolul al XVI-lea, le-a considerat a fi o sămânță sau seminaria și care au fost demonstrate în cele din urmă de Pasteur și Koch ca fiind microbi. Această scurtă relatare ilustrează, de fapt, interconectarea problemelor de sănătate publică cu evoluția cunoașterii.
Cum a progresat sănătatea publică?
În A Journal of the Plague Year (Jurnal din anul ciumei) publicat în martie 1722, Daniel Defoe relatează experiențele unui om în anul 1665, an în care Marea Ciumă (ciuma bubonică) a lovit orașul Londra. Sunt descrise și măsurile luate de autorități: oficiali care dictează măsuri stricte de profilaxie defensivă (în timp ce observă cu neputință cursul evenimentelor), izolare drastică (dacă boala era suspectată la un individ, întreaga gospodărie era închisă, încarcerându-i pe toți locuitorii săi, inclusiv pe cei care nu erau încă afectați), case sigilate, fuga din oraș și izolarea la țară (măsură profilactică, rezervată în cea mai mare măsură celor bogați), purtatul măștii (de către medici și ciocli) etc. Măsurile nu au avut un efect notabil și ciuma a evoluat după voința ei.
Tabloul vi se pare cunoscut? Da, e vorba de aceleași măsuri pe care le recomandă și astazi (la peste trei secole) autoritățile și experții în sănătate publică. Și, la fel ca atunci, virusul SARS-CoV-2 circulă fără să se sinchisească de apelurile propagandei oficiale. De fapt, e vorba mai degrabă de o profilaxie defensivă decât de o prevenție, ceea ce dovedește că sănătate publică s-a limitat doar la stabilirea barierelor pentru izolarea bolnavilor și, astfel, consideră că îi protejează pe cei sănătoși. Paradoxul constă în faptul că sănătatea publică, deși afirmă că există factori determinanți ai stării de sănătate (implicit de boală), a rămas blocată în teoria monocauzală a bolii (microb sau virus). Abordarea monocauzală a bolilor este inadecvată, deoarece a devenit evident faptul că sunt implicați mulți factori socioeconomici și de mediu. S-a crezut inițial că multicauzalitatea este structurată într-o secvență ordonată cauză-efect, dar, pe măsură ce a fost recunoscută relația complexă și aleatorie a factorilor menționați, oamenii de știință au fost forțați să-și modifice limbajul riguros cauză-efect și să apeleze la estimări statistice ale probabilității. Factorii de mediu naturali și sociali au devenit recunoscuți ca fiind puternic patogeni. Complexitatea subdeterminării și a incertitudinii a lipsit medicina de sugestii precise și convingătoare pentru prevenirea bolilor și promovarea unor măsuri robuste de asistență medicală, refuzând astfel sănătății publice justificarea etică pentru recrutarea resurselor și transformarea cunoștințelor incerte în intervenții eficente. Riscul este probabilitatea de a suferi un efect negativ sau dăunător. Factorii de risc socio-economici și de mediu sunt însă externi indivizilor și rezistenți la modificări, așa cum se sugerează prin numirea lor mai degrabă determinanți decât condițonali. Sănătatea publică este frustrant de neajutorată în a evalua riscurile, dincolo de confirmarea faptului că săracii sunt deosebit de vulnerabili la boli și sunt mai puțin capabili să-și îngrijească sănătatea. Prin urmare, aprecierea gravității unei pandemii trebuie făcută prin aprecierea tuturor riscurilor, nu numai a celor medicali.
Singura măsură preventivă propusă de sănătatea publică a fost imunizarea.
Imunizarea este o intervenție tipică de sănătate publică și constă în special în programe de vaccinare a indivizilor. Dar și aici au apărut probleme. Pare curios, deoarece boli grave (poliomelita, difteria) au fost diminuate prin această metodă. Fenomenul anti-vax are însă explicația mai ales în comportamentul autoritar și mărginit, caracteristic sănătății publice, dar mai ales experților aroganți. Un program de vaccinare poate avea succes doar dacă se bucură de încrederea populației. Încrederea se dobândește prin transparență, informare corectă – nu propagandă și bună organizare a sistemului de vaccinare. Vaccinarea (mai ales producerea vaccinului) are reguli tehnice și etice riguroase. De dragul retoricii, de tip „salvarea de vieți”; „siguranța populației”; „urgența intervenției” etc. ele nu pot fi eludate. În ultimul timp, reticența la vaccinare a crescut deoarece: a. s-a pierdut încrederea în onestitatea medicinei, în general, și a sănătății publice, în particular; b. mulți nu mai cred în beneficiile așteptate sau se tem de consecințele dăunătoare; c. neîncrederea în firmele producatoare – se afirmă că în goana după profit acestea renunță deseori la standardele etice.
Există și o neîncredere în informațiile oficiale – uneori justificată. De exemplu, cum poți să afirmi la un vaccin cu autorizare condiționată (faza 3 de studiu) și creat prin tehnologie nouă, genetică că nu apar reacții adverse pe termen mediu sau lung când însăși firma producătoare declară că efectele nu au fost studiate? Sau că reacțiile imediate nu sunt grave când abia a început evaluarea? Astfel de predicții de tip Nostradamus erodează încrederea publicului. La întrebări justificate și raționale, oficialii și expertii răspund în forță, impunând cenzura și obligativitatea măsurilor prin acte normative. De aici percepția unei dictaturi politico-sanitare și identificarea sănătății publice cu o Poliție Sanitară și nu cu o disciplină științifică. Acesta este un rezultat așteptat atunci când încerci să controlezi o epidemie cu dosare penale și amenzi. Punerea în aplicare a măsurilor de sănătate publică considerate esențiale prin impuneri și sancțiuni, constrâng autonomia individuală până la un punct în care mulți cetățeni s-ar putea să nu mai suporte și să reacționeze.
(va urma)
P.S.1: Există toate premizele ca pandemia să fie învinsă în România: doi adolescenți au fost amendați deoarece se sărutau în parc, bineînțeles, scoțându-și masca. Mai bine fumau, pentru că atunci puteau să scoata masca fără să fie sancționați. Bine că nu li s-a făcut dosar penal.
P.S.2: În cadrul festivalului Cântarea vaccinarii, a apărut o mică problemă – lipsa dozelor de vaccin comandate. Propun o soluție: să se vaccineze 12 persoane în loc de 5/6 dintr-o fiolă ca să ajungă la toata lumea.
Nota red: Material scris înainte de tragedia de la Matei Balș
Neomarxismul infloreste- Al 46-lea Președinte al Statelor Unite, Joe Robinette Biden: Oricine a votat pentru președintele Trump este rasist, naționalist sau un imbecil care trebuie reprogramat sau reeducat
ARTICOLE RELAȚIONATE
„Scrisoarea” lui TRUMP către BIDEN: „JOE, YOU KNOW I WON!” – „Joe, știi că am câștigat!”
ARTICOLE RELAȚIONATE
De ce merită iubită Diaspora Românească
Ca student la Paris (acum mulți ani) m-am plimbat adesea prin cimitirul Montparnasse, unde își au locul de veci mulți români celebri (Eugen Ionescu, Constantin Brâncuși și Emil Cioran sunt trei dintre ei). Mergeam in Montparnasse nu doar o singura data, ci de mai multe ori, caci nu exista loc mai bun de reculegere, dupa biserici, decat cimitirele. Acolo, orice grija lumeasca inutila piere ca prin farmec, si sufletul distinge cu claritate ceea ce este bine sau rau si ceea ce este folositor sau inutil.
Undeva, inspre o margine a cimitirului Montparnasse, se afla mormantul unui alt roman, nu la fel de celebru, insa cel putin la fel de iubitor de tara: Mitropolitul Visarion Puiu, refugiat in strainatate in timp ce in tara era condamnat la moarte pentru ca pastorise pe romanii din Transnistria si pentru ca fusese virulent anticomunist.
Mitropolitul a dus o viata grea in exil, plina de privatiuni si de tristete, insa acest lucru nu l-a impiedicat sa isi pastreze credinta si mai ales sa ii pastorasca, pana la moartea sa (1964) pe romanii din Franta. Despre viata lui in suferinta, puteti citi aici un exceptional material documentat inclusiv cu scrisori si fotografii.
Pe mormantul sau scrie un lucru simplu: “La raul Vavilonului, acolo am sezut si am plans“. Insa acest citat biblic a reprezentat, pentru mine, de atunci, chintesenta tuturor framantarilor sufletesti ale oricarui roman plecat in Diaspora.
Plansul amar, dupa o tara parasita si unde, poate, nu vei mai veni nici macar pentru a fi ingropat (Mitropolitul Visarion este ingropat in Paris, spre deosebire de urmasul sau oficial, Mitropolitul Adrian Hritcu – pe care l-am cunoscut personal, si l-am vizitat de mai multe ori, ca student – care isi are mormantul in tara natala, in satul Poglet), acest plans amar este ceea ce uneste pe toti romanii din Diaspora.
Indiferent unde ar trai si cum ar trai romanii din Diaspora, indiferent cat de des sau rar se mai intorc in tara acestia, cu totii au plans macar odata cu acelasi amar despre care citim pe piatra de mormant a Mitropolitului Visarion.
E amarul celui care lasa naibii intelepciunea populara (fie painea cat de rea…) si se duce in lume, cat vede cu ochii, pentru a-si gasi painea, de care este lipsit in tara lui. E amarul celui care isi vede copiii crescand si uitand incet-incet romaneste, si nu poate sa se bucure pe deplin de integrarea lor in societate, caci incepe sa simta ca urmatoarele generatii de urmasi nu vor mai fi la fel de romani si il vor mai inntelege cand se bucura, cand plange sau cand injura. E amarul celui care pleaca in necunoscut, alegand necunoscutul cu orice risc, pentru ca “acasa” a devenit un loc blestemat. Nu de Dumnezeu, ci de oameni, de dihanii cu doua picioare si fara inima, insa cu maini hraparete si guri spurcate.
Pentru tot amarul indurat in suferinta si lacrimile scurse pe ascuns pe obrajii romanilor din Diaspora, pentru toata suferinta lor indurata “ca la raul Babilonului”, intreaga Diaspora merita iubita si respectata.
Va iubim, Romani! Bine ati revenit, fie si pentru catusi de putin, in tara natala, voi, cea mai bun a parte a neamului
!
Amicii lui Hayssam şi devalizarea României
Nu trebuie sa incercam sa reproducem biografia criminalului Omar Hayssam, dar sper sa aducem in cele 3 – 4 articole urmatoare niste date mai putin 
cunoscute despre acest criminal condamnat. Date despre “istoria” lui in Romania si in special date despre partenerii lui la jaful organizat de mafia din care facea parte.
Unchiul lui Omar Hayssam, Mohamed Farzat, a locuit și el în România, în perioada comunistă. Cu ajutorul unei firme siriene, Farzat exporta tractoare românești în țara sa de origine prin ICE Dunărea, firmă ce aparținea fostei Securități. După cum presa a relatat în repetate rânduri, de aceste afaceri nu era strain nici liderul Partidului Conservator (fost Partidul Umanist), Dan Voiculescu, prin firma Crescent. Mohamed Farzat a fost deconspirat în 1988 ca ofițer al Serviciilor de Informații Siriene.
Relatiile arabo-pesediste se invirt in jurul a doua nume “grele”: Ion Iliescu si Viorel Hrebenciuc. Cei doi au avut in preajma lor mai multe personaje controversate din comunitatea araba, de la Zaher Iskandarani la Kamel Kader, Mohammad Murad, Fathi Taher si pina la Omar Hayssam. Unele contributii ale arabilor la bunastarea financiara a PSD au fost recunoscute oficial de reprezentantii partidului. La Iasi, PSD a facut publica sponsorizarea primita de la comunitatea araba in campania electorala din toamna. Din datele furnizate Monitorului Oficial, rezulta ca PSD Iasi a primit donatii de 2,28 miliarde lei (in banii din 2004) . SURSA.
Omar Hayssam a venit în România în urmă cu 24 de ani. El a reuşit să acumuleze în Romania o avere estimată la cifre intre 100-300 de milioane de dolari. Se pare însă că mare parte a acesteia a fost trecută pe numele doctorului Yassin, un apropiat al său, imediat după ce jurnaliştii români au fost răpiţi în Irak. Cunoscut din perioada ziaristilor rapiti sub numele cu care la botezat Traian Basescu “Yassin ce cinstit”.
Intre 2001-2004, Hayssam prelua active ale statului cu sprijinul pesedistului Ovidiu Muşetescu (decedat); returnările ilegale de TVA le-ar fi primit şi cu ajutorul lui Ristea Priboi (fost consilier al ex-premierului Adrian Năstase), care era membru şi în Consiliul de Administraţie al unei firme unde Omar era acţionar, după cum însuşi Hayssam a confirmat într-un interviu din noiembrie 2004.
Garda Financiară şi Direcţia Finanţelor Publice erau la picioarele lui Omar, după cum ne-a declarat un fost şef de la filiala Sectorului 1 al Capitalei, unde era sediul principal al grupului de firme patronate de sirian.
Nici serviciile secrete nu s-au lăsat mai prejos, şefii lor de atunci, respectiv Gheorghe Fulga – SIE – şi Radu Timofte (decedat) – SRI, asigurându-i lui Hayssam protecţia şi oferindu-i, prin transmitere de informaţii clasificate, oportunităţi de afaceri. La fel a procedat şi MApN, care a şi importat păcură (obţinută prin contrabandă) prin intermediarul Hayssam. Hayssam nu a dus-o prost nici cu Poliţia. Unul dintre fraţii lui Hayssam Omar era partener de afaceri cu fiul şefului Poliţiei Române de atunci, Dumitru Sorescu.
Între 1991 şi 2004, inclusiv, fraţii Omar au avut sute de firme în România, multe dintre ele fantome. Le foloseau pentru contrabandă şi evaziune şi apoi le vindeau unor arabi, care poate nici nu existau în realitate, pentru a li se pierde urma.
Ca să aibă bani pentru a-i plăti pe toţi cei care îi sprijineau afacerile ilegale, Hayssam făcea evaziune, contrabandă, nu-şi plătea taxele şi impozitele şi îşi înşela partenerii de afaceri. Între cei înşelaţi şi care ne-au oferit documente şi informaţii despre afacerile ilegale ale lui Hayssam Omar s-au aflat Elena Adobriţei, Mihai Istrate, Gh Crihana şi alţii.
În 2003, Hayssam ne declara că cei care îl acuză de înşelăciune sunt escroci pentru că, dacă ar fi fost vinovat că i-a plătit cu cecuri false, Poliţia şi Parchetul l-ar fi cercetat, or, el n-a fost cercetat de nimeni. Era şi greu, având în vedere relaţiile acestuia cu şefii instituţiilor statului, după cum s-a adeverit ulterior. SURSA
Despre cei care l-au facut scapat pe Hayssam, adica Dr. Beuran, Dr Tănăsescu, fostul procuror general adjunct al României Marcel Sâmpetru si procurorul de caz Ciprian Nastasiu, in articolul urmator
.
Influenţa materialismului
Textul de memorat: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:2)
Dumnezeu îi îndeamnă pe copiii Săi să nu se potrivească „chipului veacului acestuia” (Romani 12:2), însă atracţia materialismului, dorinţa exagerată după bogăţii şi după ceea ce credem că ne pot aduce ele, este puternică. Foarte puţini oameni, atât dintre cei bogaţi, cât şi dintre cei săraci, au rămas neatinşi de materialism. Creştinii nu fac excepţie.
Nu este nimic rău în a fi bogat sau în a depune eforturi pentru a prospera, pentru a-ţi asigura ţie şi celor dragi cele necesare. Însă, atunci când banii sau dorinţa de a avea bani ajung pe primul loc, cădem în capcana Diavolului şi ne potrivim „chipului veacului acestuia”.
„Veacul acesta” ne transmite ideea că o viaţa bună, abundentă este posibilă doar dacă ai bani. Dar banii sunt o mască după care se ascunde Satana ca să ne câştige loialitatea. Materialismul este una dintre armele lui preferate împotriva creştinilor. În definitiv, cui nu-i plac banii şi tot ce ne pot aduce ei aici şi acum? Marea lor tentaţie este satisfacţia instantanee, însă ei nu pot răspunde celor mai adânci nevoi ale noastre.
Duminică, 31 decembrie – Dumnezeul lumii acesteia
Banii au devenit dumnezeul lumii acesteia, iar materialismul, religia ei. Materialismul este un sistem sofisticat şi perfid care oferă siguranţă doar temporar, nu definitiv.
1. Ce lucru contează cu adevărat în viaţă? 1 Ioan 2:15-17
Materialismul înseamnă să acorzi dorinţei după bogăţie şi posesiuni o mai mare importanţă şi valoare decât realităţilor spirituale. Poate că posesiunile au valoare, însă ele nu trebuie să ne posede pe noi: „Cine iubeşte argintul nu se satură niciodată de argint şi cine iubeşte bogăţia multă nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune!” (Eclesiastul 5:10). Aceasta este problema cu dorinţa după lucrurile lumii acesteia: oricât am avea de mult, nu avem niciodată destul; ne străduim să câştigăm tot mai mult din lucrurile care nu ne satisfac. O capcană cu adevărat perfidă!
2. Care este lucrul cel mai important pentru creştini? Luca 14:26-33
Ideea ar putea fi exprimată astfel: cei pentru care banii sau dorinţa de a avea bani devine o realitate primordială au de plătit un preţ. „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8:36)
„Când a venit Hristos pe pământ, omenirea părea că va atinge rapid fundul prăpastiei morale. Era subminată însăşi temelia societăţii. Viaţa devenise falsă şi artificială. […] În toată lumea, sistemele religioase îşi pierdeau influenţa asupra minţii şi a sufletului. Dezgustaţi de poveşti şi minciuni, căutând să înăbuşe glasul raţiunii, oamenii se întorceau către necredinţă şi materialism. Lăsând veşnicia în afara calculelor lor, trăiau pentru prezent.” – Ellen G. White, Educaţie, pp. 74–75
„Oamenii se întorceau către necredinţă şi materialism.” Sună cunoscut?
Cui nu-i place să deţină lucruri? Întrebarea este: Cum ştim că lucrurile pe care le deţinem, chiar dacă sunt puţine, nu ne stăpânesc ele pe noi? Cui ar trebui să-I aparţinem şi care sunt dovezile că suntem într-adevăr ai Lui?
Luni, 1 ianuarie – Umplerea hambarelor
3. Ce mesaj transmite Luca pentru noi, personal? Cum se aplică acest îndemn persoanelor sărace? Luca 12:15-21
Fie că suntem bogaţi, fie că suntem săraci, dorinţa de a avea ne poate abate atenţia de la ce contează în mod real şi ne-o poate îndrepta către ce este trecător şi fără valoare în comparaţie cu viaţa veşnică.
Poate că noi nu ne vom înclina niciodată în faţa vreunei statui de aur sau de argint, dar suntem tentaţi să ne închinăm la aur şi argint, doar că într-o altă formă.
Pilda aceasta este valabilă în multe zone ale lumii, unde oamenii îşi dedică viaţa aproape exclusiv câştigării de bunuri. Vânzătorii au transformat publicitatea la produsele lor într-o formă de artă la scară globală. Întreaga lor strategie de marketing este clădită pe ideea că fericirea sau satisfacţia depinde de obţinerea unui produs. O companie de mare succes a creat un produs, ne-a determinat să credem că avem nevoie de el şi apoi ni l-a vândut. Şi realitatea este că metoda a funcţionat! Nici chiar creştinii, ale căror speranţe nu sunt legate de lumea aceasta, nu sunt imuni la această înşelătorie.
4. Care este pericolul semnalat de Moise? Cum este posibil ca şi credincioşii să fie expuşi acestui pericol? Deuteronomul 8:10-14
Ce exemple poţi da, din Biblie sau din lumea contemporană, de situaţii în care acumularea de averi şi de posesiuni materiale a dus la creşterea spiritualităţii, a iubirii de Dumnezeu şi a dorinţei după lucrurile cereşti şi spirituale? Prezintă-ţi răspunsul în cadrul dezbaterii pe grupe.
Marţi, 2 ianuarie – Tentaţia materialismului
Publicitatea exercită o mare influenţă. Companiile cheltuiesc miliarde pentru a ne prezenta imagini cu produsele lor. Cel mai adesea, ele apelează la persoane frumoase şi atrăgătoare care să le promoveze. Privim o reclamă şi ne vedem nu doar posesori ai produsului, ci şi asemănători cu cei care îl recomandă.
Materialismul nu ar fi nici pe departe atât de eficient dacă senzualitatea nu s-ar întreţese subtil (sau mai puţin subtil) cu publicitatea. Strategia aceasta de publicitate are cea mai mare eficienţă, dar are un efect dăunător asupra creştinilor care se luptă cu pericolele materialismului, deci asupra celor mai mulţi dintre noi.
5. Ce reprezintă ochiul în gândirea creştină? Care ar trebui să fie reacţia creştinilor faţă de imaginile subtile care ne invită să cumpărăm lucruri care nu ne sunt cu adevărat necesare? Matei 6:22-24
Publicitatea care asociază senzualitatea cu diversele produse poate avea un impact puternic. Vânzătorii îşi vând produsele creând în mintea consumatorilor o stare de fascinaţie. Experienţa este fantezie pură, dar funcţionează. Ea poate fi la limita misticului, transportându-i pe oameni, chiar şi pentru o secundă, pe ceea ce pare a fi un alt tărâm al existenţei. Ea devine o iluzie care nu oferă cunoaştere sau adevăr spiritual, dar care este atât de atrăgătoare şi de tentantă pe moment, încât mulţi oameni nu îi rezistă. O vrem şi considerăm că o merităm, aşa că de ce să nu o obţinem? Numai Dumnezeu ştie ce sume exorbitante au fost şi sunt cheltuite pe lucruri de care reclamele ne-au convins că avem nevoie!
6. Ce vicii se includ în „poftele firii pământeşti”? Galateni 5:16
Miercuri, 3 ianuarie – Iubirea de sine
7. Care este elementul de legătură al textelor de mai jos? Ezechiel 28:17; Romani 12:3
Lucifer a ajuns să se creadă mai important decât era în realitate. Când şi-a spus în sinea lui: „Voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:14), el şi-a manifestat dorinţa de înălţare, revendicând nişte drepturi pe care nu le avea. Amăgirea de sine şi dorinţa de înălţare de sine au fost cele două trăsături definitorii pentru el.
Textele acestea despre căderea lui Lucifer ar trebui să ne transmită ideea că păcatul originar îl constituie narcisismul, definit într-un dicţionar drept „atenţie excesivă faţă de propria persoană; dragoste de sine, vanitate”. Ce alte manifestări ale fiinţelor umane decăzute indică mai clar de atât amăgirea de sine?
Trăsăturile acestea sunt totuşi mai frecvente decât ne gândim. Arogantul Nebucadneţar s-a considerat mai însemnat decât era în realitate (Daniel 4:30). Fariseii au ajuns să creadă acelaşi lucru despre ei înşişi (vezi Luca 18:11,12). Bogăţia, faima academică, sportivă sau multe alte lucruri ne pot conduce şi pe noi la această amăgire dacă nu suntem atenţi!
8. Cu privire la ce pericol ne avertizează Pavel? 1 Timotei 6:10
Pavel îl instruieşte pe Timotei să se depărteze de mai multe tipuri de oameni răi (2 Timotei 3:1-5), printre care şi de „iubitorii de bani”. Iubirea de bani poate alimenta încrederea exagerată în sine şi atitudinea de grandomanie. Aceasta deoarece materialismul le imprimă oamenilor foarte avuţi o importanţă de sine exacerbată. Ei tind să aibă o părere mai înaltă decât se cuvine despre ei înşişi. Toţi vor să fie bogaţi, spun ei, dar numai câţiva reuşesc! Bogaţii tind să fie extrem de preocupaţi de sine, aroganţi şi lăudăroşi.
9. Ce idei din Filipeni 2:3 ne ajută să înţelegem de ce materialismul şi atitudinile pe care el le poate alimenta sunt contrare idealului creştin?
Joi, 4 ianuarie – Materialismul şi identitatea noastră
Sunt mulţi oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu. Ei sunt atât delegaţi de El, încât materialismul nu poate rupe această relaţie.
10. Ce înseamnă să fim ai lui Dumnezeu? În ce eroare existenţială ne poate duce materialismul? Deuteronomul 7:6; 1 Petru 2:9; 1 Timotei 6:17,18.
Domnul Isus spune: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele… Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Relaţia este directă şi clară. „Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Şi, dacă noi consimţim, El Se va identifica în aşa măsură cu gândurile şi cu ţintele noastre, încât va lega inima şi mintea noastră cu voinţa Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 575.
Materialismul ne determină să ne definim pe noi înşine prin ceea ce deţinem şi ce putem cumpăra. Iacov ne avertizează: „Aurul şi argintul vostru au ruginit şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră; ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă!” (Iacov 5:3). Cuvântul „a strânge” de aici are sensul de a acumula, de a agonisi. Mulţi îşi găsesc identitatea în comorile pe care le agonisesc, fie ele multe ori puţine (Luca 12:19-21).
Materialismul este o formă de confuzie de identitate. Aceasta înseamnă că, pentru mulţi dintre noi, identitatea se contopeşte cu posesiunile noastre. Posesiunile ne acaparează inima, gândurile (Matei 6:21). Unii spun: „Fără lucrurile mele, nu sunt nimic.” Ce trist să ne identificăm doar prin averile noastre pământeşti! Ce mod superficial, efemer şi, în ultimă instanţă, inutil de a ne trăi viaţa, mai ales dacă pretindem că suntem creştini! Prin cine sau prin ce ne identificăm: prin faptul că suntem ai lui Dumnezeu sau prin posesiunile noastre?
În ce măsură este legat respectul faţă de tine însuţi de lucrurile pe care le deţii?
Vineri, 5 ianuarie – Un gând de încheiere
„Astăzi, vrăjmaşul cumpără suflete foarte ieftin. «Fără plată v-aţi vândut», spune Scriptura [trad. din KJV]. Unul îşi vinde sufletul pentru aplauzele lumii, altul, pentru bani; unul, pentru a-şi satisface pasiunile josnice, altul, pentru distracţiile lumeşti. Astfel de târguri se fac zilnic. Satana se oferă să-i cumpere pe cei care au fost cumpăraţi cu sângele lui Hristos şi îi cumpără ieftin, în ciuda preţului infinit care a fost plătit pentru răscumpărarea lor.” – Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 5, ed. 2016, p. 115
Materialismul este mijlocul prin care Satana urmăreşte să cumpere sufletele, îmbrăcându-l în ambalaje atrăgătoare. Materialismul nu are gură, dar vorbeşte pe limba tuturor. Ştie cum să le promită şi bogaţilor, şi săracilor plăcere şi satisfacţie şi să-i determine să spună: „Am aici tot ce-mi trebuie; de ce să mă mai intereseze altceva?” Materialismul corupe astfel gândirea; îi determină pe oameni să-şi pună încrederea în averile lor şi nu în Dumnezeu. Dar iată care este antidotul: „«Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu», zice Domnul oştirilor!” (Zaharia 4:6). Materialismul nu rezistă în faţa lucrării Duhului Sfânt, dacă ne încredem în Dumnezeu şi ne decidem, prin harul Său, să-L primim ca Domn al vieţii noastre.
BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND
Biblia: Mica 2 – Naum 1
1. Cui îi sunt prielnice cuvintele Domnului?
2. Cum va fi rămăşiţa lui Iacov în mijlocul multor popoare?
3. Ce anume îl îndeamnă Domnul pe poporul Său să-şi aducă aminte?
4. Despre cine spune Domnul că a fost aflat prea uşor?
Profeţi şi regi, capitolul 53
5. Cum erau nădejdea, energia, entuziasmul şi hotărârea lui Neemia?
Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Menţionare! Materialele: prezentare PowerPoint, rezumat şi imaginea textului de memorat sunt preluate de la http://www.fustero.es/index_ro.php. (Mulţumiri!)
Coperta ciclului de Studii biblice şi Veştile misionare ale fiecărui trimestru le veţi găsi doar la pagina primei lecţii!
Văd, vreau, iau
Iubirea de bani şi de bunuri materiale poate lua mai multe forme. Ellen G. White ne dezvăluie planul Diavolului de a ne momi prin materialism: „Duceţi-vă şi împovăraţi-i cu grijile acestei vieţi pe cei care deţin terenuri şi bani. Înfăţişaţi-le lumea în cea mai atrăgătoare lumină, ca să-şi strângă comoara aici şi să se ataşeze de lucrurile pământeşti. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să-i împiedicăm pe cei care lucrează pentru cauza lui Dumnezeu să obţină mijloace care ar putea fi folosite împotriva noastră. Să păstrăm banii la noi. Cu cât vor strânge mai mulţi bani, cu atât mai multe pagube vor produce împărăţiei noastre, îndepărtându-i de la noi pe supuşii noştri. Determinaţi-i să le pese mai mult de bani decât de zidirea împărăţiei lui Hristos şi de răspândirea adevărului pe care noi îl urâm. Atunci nu va trebui să ne mai fie teamă de influenţa lor, căci ştim că fiecare persoană egoistă şi lacomă va cădea sub puterea noastră şi, în final, se va despărţi de poporul lui Dumnezeu.” – Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, p. 121
Din nefericire, planul lui pare să dea roade. Să analizăm aceste pericole şi să vedem ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu să facem pentru a evita această capcană pentru viaţa spirituală.
Duminică, 7 ianuarie – Evanghelia prosperităţii
Unii predicatori populari de televiziune afirmă că Dumnezeu vrea să te binecuvânteze, iar dovada binecuvântării Sale este abundenţa de posesiuni materiale. Cu alte cuvinte, dacă eşti credincios, Dumnezeu te va îmbogăţi.
Ideea aceasta (sau variante ale ei) a căpătat denumirea de „evanghelia prosperităţii”: Urmează-L pe Dumnezeu şi El te va face bogat în bunuri pământeşti. Ea nu este altceva decât falsa justificare teologică a materialismului, fiindcă ea spune în esenţă: Vrei să fii materialist şi să nu ai mustrări de conştiinţă? Atunci, avem o „evanghelie” pentru tine!
Asocierea Evangheliei cu îmbogăţirea garantată este o diversiune. Ea este contrară Scripturii şi reflectă o teologie egocentrică, o jumătate de adevăr îmbrăcată în termeni biblici. În miezul acestei minciuni se găseşte însuşi germenele păcatului: eul şi dorinţa de a face ce-mi place mie.
Teologia „evangheliei prosperităţii” susţine că, atunci când îi aducem daruri lui Dumnezeu, obţinem în schimb garanţia îmbogăţirii materiale. Ea îl transformă pe Dumnezeu într-un fel de automat, în care pui banii şi îţi dă produsul solicitat, iar relaţia noastră cu El, într-una de afaceri: Eu fac pentru Tine ceva, iar Tu promiţi să faci pentru mine ceva.
Aceasta este „evanghelia prosperităţii”.
1. Ce situaţie descrie Pavel şi cum combate aceasta aşa-numita „evanghelie a prosperităţii”? 2 Corinteni 8:1-5
Oamenii aceştia trăiau într-o sărăcie „lucie” (2 Corinteni 8:2) şi, cu toate acestea, erau foarte generoşi, dăruind chiar peste puterile lor. Textele acestea ne ajută să respingem falsa teologie a „evangheliei prosperităţii” care susţine că, dacă viaţa ta este după voia lui Dumnezeu, vei avea parte de abundenţă materială ca dovadă a acestui lucru.
Ce exemple poţi da de oameni credincioşi lui Dumnezeu care nu sunt bogaţi din punct de vedere material şi de oameni necredincioşi care sunt totuşi bogaţi din punct de vedere material? Ce ne spune aceasta despre interpretarea bogăţiei ca semn al binecuvântărilor lui Dumnezeu?
Luni, 8 ianuarie – Orbire spirituală
Biblia, şi nu numai ea, ne învaţă că grijile vieţii şi bogăţiile sunt trecătoare. Nimic din ce există aici nu durează veşnic. Cum spune Pavel: „Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4:18). Creştinii care au ochii fixaţi pe grijile vieţii şi nu pe cărarea către cer şi-au pierdut vederea spirituală. Şi puţine lucruri reuşesc să ne orbească în mai mare măsură decât bogăţiile. Helen Keller, care a fost oarbă, spunea: „Cea mai vrednică de plâns persoană din lume este cea care are ochi sănătoşi şi care totuşi nu vede.” Biblia este plină de exemple de oameni orbi spiritual.
„Unii iubesc lumea aceasta atât de mult, încât ea le eclipsează dragostea pentru adevăr. Pe măsură ce comorile lor de aici se înmulţesc, interesul lor pentru comoara cerească scade. Cu cât au mai multe în lumea aceasta, cu atât se ataşează mai strâns de ele, de teama de a nu le fi luată comoara râvnită. Cu cât deţin mai multe, cu atât au mai puţin de oferit altora, deoarece, cu cât au mai mult, cu atât se simt mai săraci. O, înşelăciunea bogăţiilor! Ei nu vor vedea şi nu vor simţi nevoile cauzei lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Spiritual Gifts, vol. 2, p. 267
Pierderea vederii spirituale este un risc pentru viaţa veşnică. Nu este suficient să-L zărim pe Isus vag, de la distanţă; trebuie să privim „ţintă” la El, să-L avem în centrul atenţiei.
2. Care este unul dintre pericolele cu privire la care ne avertizează Isus? De ce ne vizează aceste lucruri pe toţi, fie bogaţi, fie săraci? Matei 13:7,22
Isus ştie că toţi avem îngrijorări, inclusiv financiare. Săracii se gândesc că nu au destul, bogaţii se gândesc cum să-şi împlinească dorinţele. Avem nevoie să ne asigurăm că îngrijorările nu „îneacă acest Cuvânt” în viaţa noastră. El ne avertizează cu privire la „înşelăciunea bogăţiilor”. Bogăţiile nu sunt un rău în sine, dar au puterea de a ne amăgi să apucăm pe calea către ruină veşnică.
Ce dovezi ale înşelăciunii bogăţiilor vezi în viaţa ta? Ce decizii concrete poţi lua pentru a te proteja de această înşelăciune?
Marţi, 9 ianuarie – Paşii lăcomiei
Ca toate păcatele, lăcomia ia naştere în inimă. Ea porneşte din interior şi se manifestă prin anumite fapte.
3. Ce a făcut Satana pentru a o amăgi pe Eva să păcătuiască? Cum s-a folosit el de aceste metode de-a lungul secolelor pentru a-i amăgi pe oameni? Geneza 3:1-6
Industria publicitară pare a-şi fi luat modelul de comercializare a produselor din cele întâmplate în Eden. Diavolul a prezentat fructul pomului interzis de aşa manieră, încât să nască în Eva dorinţa de a avea mai mult decât avea deja şi să o convingă că avea nevoie de un lucru în realitate nenecesar. Ingenios! Căderea ei ilustrează cei trei paşi pe care îi facem cu toţii atunci când cădem pradă lăcomiei: văd, vreau, iau (fac).
Lăcomia poate fi, desigur, un păcat latent. Asemenea poftei, ea stă ascunsă în natura noastră pământească. Dar, în cele din urmă, când aduce rod, poate fi devastatoare. Poate strica relaţiile, îi poate răni pe cei dragi şi ne poate chinui mai târziu cu sentimentul de vinovăţie.
În clipa în care iese la suprafaţă, ea calcă în picioare orice principiu. Regele Ahab a văzut via lui Nabot, şi-a dorit-o şi n-a mai vrut să mănânce până când regina i-a obţinut-o prin uciderea lui Nabot (1 împăraţi 21). Acan nu a rezistat când a văzut mantaua şi argintul, le-a râvnit şi le-a luat (Iosua 7:20-22). Lăcomia este, în ultimă instanţă, o altă formă de egoism.
„Dacă egoismul ar fi forma prevalentă a păcatului, atunci lăcomia ar putea fi considerată forma prevalentă a egoismului. Ideea aceasta […] ne-o sugerează Pavel, când vorbeşte despre acele «vremuri grele» [2 Timotei 3:1] ale apostaziei finale, arătând că egoismul este rădăcina prolifică a tuturor relelor prevalente la momentul acela, iar lăcomia, primul lui rod. «Căci oamenii vor fi iubitori de sine, lacomi» [2 Timotei 3:2, trad. din engl.].” – John Harris, Mammon, p. 52
Cum putem să identificăm anumite tendinţe către lăcomie în viaţa noastră?
Miercuri, 10 ianuarie – Lăcomia, căutarea folosului propriu
4. Cu privire la ce păcat suntem avertizaţi? Isaia 56:11
Pentru noi, fiinţele umane căzute, lăcomia poate fi un lucru la fel de normal ca respiraţia. Un lucru natural. Însă cu greu putem găsi ceva care să fie atât de mult în discordanţă cu caracterul lui Hristos. „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9).
Numai Domnul ştie cu adevărat care au fost consecinţele lăcomiei de-a lungul istoriei. Ea a declanşat războaie. Ea i-a determinat pe oameni să comită crime care i-au dus la ruină pe ei şi familiile lor. Ea se aseamănă cu un virus care îşi face cuib în gazda sa şi care consumă tot ce este bun în ea până o acaparează cu totul. Este maladia celui care vrea să aibă totul: pasiunea, puterea şi bunurile. Aceleaşi: văd, vreau, iau.
5. Ce aflăm despre puterea lăcomiei din trista relatare consemnată de Matei? Matei 26:14-16
Observă ce spune Iuda: „Ce vreţi să-mi daţi, şi-L voi da în mâinile voastre?” Iată ce se întâmplă atunci când lăcomia neutralizează tot ce mai este bun în om! Iuda a fost unul dintre cei mai privilegiaţi oameni din câţi au trăit vreodată: s-a aflat în preajma Fiului lui Dumnezeu întrupat, a fost martor la minunile săvârşite de El şi L-a auzit rostind cuvintele vieţii. Şi, cu toate acestea, unde l-au dus lăcomia şi avariţia!
„Cât de delicat S-a purtat Mântuitorul cu acela care avea să fie trădătorul Lui! în învăţăturile Sale, Isus stăruia asupra principiilor binefacerii, care loveau direct la rădăcina lăcomiei. El a făcut să treacă prin faţa lui Iuda înfăţişarea urâtă pe care o are lăcomia şi, de multe ori, acest ucenic şi-a dat seama că i se descrie caracterul şi se arată păcatul lui, dar nu voia să-şi recunoască şi să-şi părăsească nelegiuirea.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 248
Dacă nu suntem atenţi, şi noi putem cădea pradă lăcomiei. Cum putem ţine sub control această tendinţă naturală?
Joi, 11 ianuarie – Autocontrolul
6. Potrivit pasajelor de mai jos, cum se pot proteja creştinii, fie ei bogaţi sau săraci, de pericolele lăcomiei, avariţiei, iubirii de bani şi de lucruri materiale? Faptele 24:24-26; Galateni 5:22-25; 2 Petru 1:5-9
Textele acestea abundă în învăţături legate de modul în care ar trebui să trăim. Dar observă o idee comună: autocontrolul, stăpânirea de sine, sau, cum spune Scriptura, înfrânarea poftelor. Însuşirea acesta poate fi deosebit de dificil de dobândit de către cei lacomi, avari şi dornici să deţină lucruri. Doar autocontrolul (mai întâi stăpânirea gândurilor şi apoi a faptelor) ne poate proteja de pericolele amintite mai sus.
Şi putem exercita autocontrol doar în măsura în care ne supunem puterii Domnului. Singur, niciunul dintre noi nu-şi poate învinge defectele, mai ales pe cele cultivate vreme îndelungată. Dacă vrem să obţinem victoria asupra acestor înşelăciuni puternice, avem nevoie de Duhul Sfânt care să lucreze în noi. „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).
Vineri, 12 ianuarie – Un gând de încheiere
Ţelul suprem al omului este să fie fericit şi satisfăcut. Însă împlinirea de sine prin materialism duce la ratarea acestui ţel. Deşi sunt convinşi de acest lucru în sufletul lor, oamenii trăiesc mai departe cu obsesia acaparării, după principiul „văd, vreau, iau”. Şi adventiştii de ziua a şaptea se confruntă cu ispita subscrierii la valorile materialismului. Dar acumularea continuă de bunuri nu poate genera fericire, satisfacţie sau mulţumire. Generează în schimb probleme, după cum observăm în experienţa tânărului bogat care a plecat de la Isus nefericit, deznădăjduit şi abătut pentru că nu auzise sau nu obţinuse ce-şi dorise. „Valorile materialiste sunt asociate cu o subminare generalizată a bunăstării oamenilor, de la un grad redus de satisfacţie şi fericire, la depresie şi anxietate, la probleme fizice, precum durerile de cap, şi la tulburări de personalitate, precum narcisismul şi comportamentul antisocial.” – Tim Kasser, The High Price of Materialism, 2002, p. 22
Metaforic vorbind, creştinii materialişti beau cu aroganţă din fântâna bogăţiei, dar sunt deshidrataţi spiritual. Dacă vom bea însă din apa pe care ne-o oferă Isus, nu vom înseta niciodată (Ioan 4:14).
BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND
Biblia: Naum 2 – Ţefania 2
1. Despre a cui rană se scrie că era fără leac?
2. Ce spune profetul Habacuc despre scopul pentru care Domnul i-a ridicat pe haldei?
3. În ciuda căror lipsuri spune profetul că tot se va bucura în Domnul?
4. Ce anume spune Ţefania că nu va putea să-i izbăvească pe oameni în ziua mâniei Domnului?
Profeţi şi regi, capitolul 54
5. Ce anume corupe credinţa multora, distrugându-le spiritualitatea?
Căile lui Dumnezeu şi căile lumii
Isus nu a fost învins niciodată de Satana, dar cel rău a reuşit să-i învingă pe toţi oamenii. Şi va continua să ne învingă dacă nu ne împotrivim lui îmbrăcaţi în armura lui Dumnezeu şi prin puterea Sa. Numai Domnul ne poate elibera din vraja lumii.
De aceea, ochii noştri să fie îndreptaţi către El. David era conştient de valoarea acestui mod de a trăi atunci când a scris: „Puii de leu duc lipsă şi li-i foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine” (Psalmii 34:10). Solomon a recunoscut că înţelepciunea şi priceperea sunt mai preţioase decât argintul şi aurul (Proverbele 3:13,14). Fericirea adevărată şi viaţa dreaptă sunt partea celor care îşi ridică privirea de la posesiunile lor la Hristos cel viu, Proprietarul lor.
Singura cale de a scăpa de tentaţiile lumii este o relaţie vie cu Isus. Săptămâna aceasta vom studia câteva aspecte ale acestei relaţii şi vom vedea cât de importantă este ea pentru biruinţa noastră spirituală, ca să recunoaştem puterea camuflată sub masca lumii şi să înţelegem că Hristos este singurul motiv real pentru a trăi.
Duminică, 21 ianuarie – Relaţia cu Hristos
Iubirea pentru posesiunile pământeşti îl poate înrobi pe om, chiar şi pe cel sărac, legându-l de lume şi nu de Hristos. Indiferent de situaţia noastră economică, patima dobândirii de bunuri materiale se poate transforma într-o cursă teribilă şi, dacă nu este supusă Domnului, poate duce la pierderea mântuirii. Satana ştie lucrul acesta şi se foloseşte de el pentru a-i prinde în capcana lui pe cât mai mulţi. Cum ne putem proteja?
1. Cum împlinim sfatul dat de apostolul Pavel în Coloseni 3:2?; Psalmii 119:11; Efeseni 6:18
2. Ce alte texte ne vorbesc despre lucrurile cu care ar trebui să se preocupe mintea noastră? Vezi, de exemplu, Filipeni 4:8
Singurul „tratament” pentru spiritul lumesc, în toate formele lui, este să ne consacrăm lui Hristos în toate circumstanţele vieţii, fie ele plăcute sau neplăcute (Psalmii 34:1). Moise a socotit „ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului” (Evrei 11:26). Hristos trebuie să ocupe primul loc în viaţa noastră. El aşteaptă din partea noastră un angajament izvorât din convingere, nu din comoditate; altfel spus, aşteaptă să ne dedicăm Lui pentru că ştim cine este El şi ce a făcut pentru noi, nu de dragul avantajelor imediate de care am putea beneficia ca urmare a credinţei în El şi a consacrării faţă de El.
Viaţa noastră să fie ascunsă în Isus şi planurile Sale să fie planurile noastre. Să ne consacrăm Lui cu adevărat, înseamnă să punem mâna pe plug şi să nu ne mai uităm înapoi (Luca 9:62). Când ne consacrăm Lui cu totul, El ne ridică la potenţialul nostru maxim. Când ne predăm Lui, El ne scoate de sub stăpânirea lumii. Viaţa noastră să-L aibă în centru pe Hristos şi nu bunurile pământeşti; numai El poate umple golul din suflet.
Gândeşte-te la o ocazie în care ai achiziţionat un bun material, un lucru pe care ţi l-ai dorit foarte mult. Cât a durat bucuria şi satisfacţia achiziţionării lui?
Luni, 22 ianuarie – Dumnezeu descoperit în Scriptură
Peste şase miliarde de Biblii au fost distribuite pe glob, dar câte sunt privite ca fiind Cuvântul Dumnezeului celui viu şi citite cu sinceritate şi sete de adevăr?
Studiul Bibliei menţine drept acul „busolei” spirituale şi ne ajută să navigăm în această lume a contrafacerilor şi confuziei. Biblia este un document viu, de origine divină (Evrei 4:12), care ne îndreaptă atenţia către nişte adevăruri pe care nu le putem găsi în altă parte. Ea este harta concepută de Hristos pentru viaţa cotidiană; ea ne educă prin dezvoltarea intelectului şi prin rafinarea caracterului.
3. Biblia, şi în special evangheliile, ne oferă informaţiile cele mai demne de încredere despre Isus. Ce ne spun textele următoare despre El şi despre importanţa Lui pentru viaţa noastră şi pentru toate convingerile noastre? Ioan 5:39; Ioan 14:6; Ioan 20:31
Noi studiem Biblia pentru că ea este sursa supremă de adevăr. Isus este Adevărul şi Îl putem cunoaşte cercetând Scriptura. În Cuvântul lui Dumnezeu, în Vechiul şi în Noul Testament, ni se spune cine este El şi ce a făcut El pentru noi. Aşa ajungem să-L iubim şi să ne consacrăm Lui viaţa şi sufletul pentru veşnicie. Urmându-L şi ascultând de cuvintele Sale, ne eliberăm din cătuşele păcatului şi ale lumii. „Deci, dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36).
4. Ce realitate este descrisă în Romani 8:5,6?
Iubirea de lume şi, mai ales, iubirea pentru posesiunile pământeşti ne pot îndepărta de Dumnezeu cu uşurinţă dacă nu suntem atenţi. De aceea este necesar să păstrăm Biblia aproape, fiindcă ea ne îndreaptă gândurile către realităţile eterne şi spirituale atât de vitale pentru orice creştin.
Iubirea pentru lucrurile pământeşti nu ne înalţă niciodată gândurile la moralitate; ea aşează în locul principiilor biblice lăcomia, egoismul şi pofta. Dragostea prezentată în Biblie consolidează relaţiile, fiindcă ne învaţă despre importanţa dăruirii personale. Însă spiritul lumesc ne învaţă să agonisim pentru noi – exact opusul caracterului Domnului Isus.
Marţi, 23 ianuarie – Rugăciunea
Orice credincios consideră că religia lui este de fapt relaţia sa cu Dumnezeu. Dacă viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci viaţa veşnică poate fi găsită prin relaţia cu El. Şi, ca în orice relaţie, este necesară comunicarea. Dumnezeu ne vorbe şte prin Cuvântul Său divin. Deci putem avea comuniune cu El prin studierea Cuvântului Său, dar şi prin rugăciune.
Dacă vrem ca inima şi gândurile noastre să fie la lucrurile cereşti şi nu la lucrurile de pe pământ, atunci rugăciunea este esenţială. Prin însăşi natura ei, rugăciunea ne îndreaptă atenţia către lumea de sus.
Dar şi în acest domeniu este necesară vigilenţa, întrucât rugăciunile pot ajunge doar o expresie a naturii noastre egoiste. Când ne rugăm, noi trebuie să ne supunem voinţei lui Dumnezeu.
Cu ani în urmă, un cântec spunea: „O, Doamne, vrei să-mi cumperi un Mercedes-Benz?”, criticând astfel materialismul credincioşilor cu numele. Să avem grijă ca, atunci când ne rugăm, exprimându-ne astfel supunerea faţă de Dumnezeu şi moartea faţă de lume, să cerem să se facă voia Sa, nu a noastră.
5. Ce element esenţial trebuie să se împletească cu toate rugăciunile noastre? Ce înseamnă să ne apropiem de Dumnezeu cu credinţă şi să ne rugăm cu credinţă? Evrei 11:1-6
Dacă nu sunt însoţite de credinţă, rugăciunile noastre sunt caracterizate de încumetare – o credinţă contrafăcută de Satana. „Rugăciunea şi credinţa sunt strâns legate şi trebuie să fie studiate împreună. În rugăciunea credinţei există ştiinţă divină, o ştiinţă pe care trebuie s-o înţeleagă orice om care vrea să trăiască o viaţă de succes. Domnul Hristos spune: «De aceea vă spun că orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea» (Marcu 11:24). El ne spune clar că lucrurile pe care le cerem trebuie să fie în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Noi trebuie să cerem lucrurile pe care ni le-a făgăduit, iar tot ce primim trebuie să fie folosit pentru a împlini voia Sa. Când sunt împlinite condiţiile, făgăduinţa este sigură.” – Ellen G. White, Rugăciunea, ed. 2009, p. 55
Analizează-ţi viaţa de rugăciune. Pentru ce te rogi? Ce îţi spun aceste subiecte despre priorităţile tale? Ce subiecte ar trebui să adaugi?
Miercuri, 24 ianuarie – Înţelepciune sau deşertăciune?
Una dintre cele mai frumoase rugăciuni din Biblie este cea făcută de Solomon: „Dă dar robului Tău o inimă pricepută ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr?” (1 Împăraţi 3:9).
6. Ce atitudine recomandată de Dumnezeu lui Solomon l-ar fi putut feri de ruină? Ce relevanţă au pentru noi aceste cuvintele ale lui Dumnezeu? 1 Împăraţi 3:14; 1 Ioan 5:3; 1 Petru 4:17
Solomon a avut multă înţelepciune, însă înţelepciunea în sine, dacă nu este pusă la lucru şi trăită, nu este altceva decât o bună informare. Înţelepciunea, în sensul biblic al cuvântului, trebuie să fie aplicată ca să fie autentică. Mulţi au informaţii corecte despre Dumnezeu şi despre cerinţele Sale şi totuşi vor fi pierduţi. Pe Solomon, neascultarea l-a abătut de la calea Domnului. Abia spre finalul vieţii şi-a venit în fire şi a notat cu umilinţă: „Căci înţelepciunea preţuieşte mai mult decât mărgăritarele şi niciun lucru de preţ nu se poate asemui cu ea” (Proverbele 8:11).
Înţelepciunea înseamnă punerea în practică a cunoştinţelor şi a înţelegerii. Cunoştinţele sunt informaţiile; înţelegerea, discernământul; iar înţelepciunea se manifestă în procesul de transpunere în viaţă a înţelegerii şi cunoaşterii. Un om înţelept nu are nevoie doar de cunoaştere şi de înţelegere, ci mai ales de experienţa obţinută prin aplicarea lor.
Exemplul lui Solomon ne arată că, dacă nu trăiesc ceea ce cunosc, până şi oamenii cei mai înţelepţi şi cei mai inteligenţi pot fi luaţi de valul deşertăciunii stilului de viaţă materialist.
Compară 1 Corinteni 3:19 cu Proverbele 24:13,14. Ce diferenţe există între cele două tipuri de înţelepciune prezentate? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul în cadrul dezbaterii studiului pe grupe.
Joi, 25 ianuarie – Ajutor de la Duhul Sfânt
Marea luptă este reală: în bătălia pentru suflete, există două tabere. Una ne atrage spre Hristos (Ioan 6:44), iar cealaltă, spre deşertăciunea lucrurilor din lume (1 Ioan 2:16). Dacă ne vom supune Duhului Sfânt, puterea Sa ne va atrage în direcţia cea bună.
7. Ce a spus Domnul Isus despre lucrarea Duhului Sfânt? Ioan 16:13
Duhul Sfânt ne dă puterea să trăim după principii şi prin credinţă, nu după emoţii sau toane, aşa cum face lumea în general. Caracterul pentru cer se formează prin trăirea cu credincioşie în viaţa de aici, sub îndrumarea Duhului Sfânt.
8. Ce îndemn ne dă Pavel în 1 Corinteni 2:5?
Seducţia lumii, exercitată adesea prin intermediul posesiunilor materiale, ne îndepărtează de Dumnezeu. Dar puterea Duhului Sfânt ne atrage către Hristos.
9. Ce va face Dumnezeu pentru cei care acceptă ca Duhul Sfânt să îi ia în stăpânire, ca să ajungă la biruinţa spirituală? Ezechiel 36:26,27; Ioan 14:26; Efeseni 3:16,17
„Satana ajunge să stăpânească mintea oamenilor prin teorii şi prin tradiţii mincinoase. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbeşte minţii prin Scripturi şi întipăreşte adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea şi o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos Îşi supune poporul Său ales.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 578
Ce decizii poţi lua acum pentru a te supune Duhului Sfânt, singurul în stare să te ajute să te opui ispitelor lumii?
Vineri, 26 ianuarie – Un gând de încheiere
Copiii lui Dumnezeu sunt animaţi de două principii gemene. „Nu uitaţi că Datoria are o soră geamănă, Dragostea. Împreună, acestea pot realiza aproape orice, dar, separat, niciuna nu este capabilă să facă bine.” – Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 4, ed. 2015, p. 58. Datoria este dragostea în acţiune. Noi avem nevoie să privim la jertfa lui Hristos pentru ca dragostea să ne conştientizeze de datoria noastră.
Dar principiile lumii sunt ura şi răzvrătirea, tot două surori gemene. Răzvrătirea poate fi ura în acţiune. Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (Ezechiel 28:16,17) şi va continua să se răzvrătească până când va fi distrus. El a transformat autoritatea iubirii în iubire pentru autoritate. Conducătorii religioşi ai lui Israel au detestat autoritatea şi puterea pe care le avea Isus (Matei 22:29). Şi nu şi-au schimbat modul de a fi nici chiar după ce au fugit din templu sau după ce şi-au întors ruşinaţi faţa, sub privirea Sa cercetătoare.
BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND
Biblia: Zaharia 5–11
1. Despre cine s-a spus că va zidi templul, va stăpâni şi va fi preot pe scaun de domnie?
2. De ce poporul şi preoţii şi-au făcut inima „ca diamantul de tare”?
3. Pe cine considera Domnul „pietrele cununii împărăteşti”?
4. Asupra cui a fost rostit blestemul uscării braţului drept și stingerii ochiului drept?
Profeţi şi regi, capitolul 56
5. Ce anume aduce orice întoarcere adevărată la Domnul?
Creştinul şi obiceiurile sale-hrana care ţine toată veşnicia, dar care nu ne costă pe noi nimic, ci numai pe El!
STUDIUL 12 » 17 MARTIE – 23 MARTIE
Textul de memorat: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după cuvântul Tău. Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale. Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmii 119:9-11)
Obiceiurile tale arată care este ţelul tău în viaţă şi în ce direcţie te îndrepţi. Daniel obişnuia să se roage de trei ori pe zi (Daniel 6:10). Pavel avea obiceiul să meargă la sinagogă (Faptele 17:1,2). Tot el ne avertizează: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1 Corinteni 15:33). Dacă vrem să scăpăm de obiceiurile rele, atunci să cultivăm obiceiuri bune!
„Pentru aici şi pentru veşnicie, fiecare dintre noi devine ceea ce fac din el obiceiurile. Viaţa celor care îşi formează obiceiuri bune şi care sunt credincioşi în îndeplinirea fiecărei datorii va fi ca o lumină strălucitoare, răspândind raze sclipitoare pe cărarea altora.” – Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 4, ed. 2015, p. 393
Cărarea creată de un obicei este drumul cel mai scurt până la recompensa pe care o doreşti. Obişnuinţa este a doua natură, este decizia înrădăcinată în suflet. Ea poate fi rea sau bună. Săptămâna aceasta vom studia despre câteva obiceiuri bune care ne vor ajuta să administrăm corespunzător ce ne-a încredinţat Dumnezeu.
Duminică, 18 martie – Mai întâi, Dumnezeu!
Cu toţii avem obiceiuri. Dar ce fel de obiceiuri avem? Bune ori rele? Dintre toate obiceiurile pe care ar trebui să le aibă un creştin, cel mai important este obiceiul de a-L căuta pe Dumnezeu mai înainte de orice.
„În fiecare dimineaţă, consacraţi întreaga voastră fiinţă, sufletul, trupul şi spiritul, lui Dumnezeu. Deprindeţi obiceiul de a petrece timp în meditaţie şi încredeţi-vă din ce în ce mai mult în Mântuitorul vostru.” – Ellen G. White, Minte, caracter, personalitate, ed. 2015, p. 25. Este o deprindere pe care ar trebui să o aibă oricine vrea să intre pe poarta strâmtă „care duce la viaţă” (Matei 7:14).
Dumnezeu a spus: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exodul 20:3). Iar Isus ne-a îndemnat să căutăm „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Matei 6:33). De asemenea, Domnul spune: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).
1. Ce înseamnă să-L căutăm mai întâi pe Dumnezeu? Matei 22:37,38; Coloseni 3:23
Isus L-a pus pe Dumnezeu pe primul loc. Lucrul aceasta se poate observa încă de când a mers prima dată la Ierusalim, la doisprezece ani. Când Maria L-a găsit în Templu şi L-a certat, El a răspuns: „Trebuie să fiu în casa tatălui Meu” (Luca 2:49).
De-a lungul vieţii, Isus a tânjit după comuniunea cu Tatăl Său, după cum vedem din obiceiul Său de a Se ruga. Ucenicii nu puteau înţelege de ce Se ruga atât. Nici chiar toate puterile întunericului nu-L puteau despărţi de Tatăl, pentru că îşi formase obiceiul de a rămâne în contact permanent cu El.
Noi putem urma exemplul Său dacă luăm decizia de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul. Ne putem forma obiceiul de a-L căuta mai întâi pe Dumnezeu rugându-ne, studiind Cuvântul Său şi căutând să imităm caracterul lui Isus în tot ce facem. Şi există oare deprindere mai importantă pentru un creştin?
Ocupă într-adevăr Dumnezeu primul loc în viaţa mea? De unde ştiu?
Luni, 19 martie – Domnul vine curând
2. Ce atitudine ar trebui să avem faţă de a doua venire a lui Isus? De ce trebuie să ţinem cont de ea în tot ce facem? Luca 12:35-48
Administrarea bunurilor lui Dumnezeu ar trebui practicată din perspectiva revenirii lui Isus. Adevăratul caracter al unui creştin va ieşi la iveală din faptele lui. Un ispravnic credincios îşi îndeplineşte responsabilităţile veghind şi lucrând ca şi cum stăpânul ar fi de faţă. El trăieşte pentru viitor şi lucrează cu devotament zi de zi. „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos” (Filipeni 3:20).
Avraam aştepta „cetatea cu temelii tari” (Evrei 11:10), iar Pavel aştepta revenirea lui Hristos (Evrei 10:25). Ei se gândeau la viitor, anticipau, făceau planuri şi se pregăteau să-L întâmpine pe Isus dintr-o clipă în alta. Şi noi trebuie să ne formăm această deprindere de a ne fixa privirea asupra apogeului Evangheliei (Tit 2:13). În loc să aruncăm din când în când o privire la profeţii, să ne uităm la ele tot timpul, veghind şi lucrând, mereu conştienţi de veşnicia care ne aşteaptă la revenirea lui Hristos. Totodată, să evităm să facem speculaţii cu privire la evenimentele din timpul sfârşitului. Făgăduinţa revenirii dă direcţie vieţii noastre, ne oferă perspectiva corectă asupra prezentului şi ne ajută să nu uităm ce contează în viaţă. Aşteptarea revenirii lui Isus ne dă identitate şi un scop în viaţă.
„Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4:18).
Da, moartea şi realitatea mereu prezentă a morţii ar trebui să ne facă mereu conştienţi de scurtimea şi de efemeritatea vieţii noastre aici. Dar făgăduinţa revenirii ar trebui să ne arate că moartea însăşi este trecătoare. Să trăim în lumina acestei făgăduinţe, care ar trebui să influenţeze viaţa fiecărui creştin. Să ne formăm obiceiul de a trăi mereu în aşteptarea revenirii Sale. Chiar numele pe care îl purtăm vorbeşte despre această realitate.
Marţi, 20 martie – Timp folosit sau irosit?
Poţi opri în loc ceasul, dar nu şi timpul. Timpul nu aşteaptă; el merge înainte, chiar şi atunci când noi stăm şi nu facem nimic.
3. Ce ne spun textele următoare despre valoarea timpului şi despre viaţa noastră pe acest pământ? Iov 8:9 Psalmii 39:4,5; Psalmii 90:10,12; Eclesiastul 3:6-8; Iacov 4:14
Timpul este limitat şi irepetabil, şi creştinii trebuie să-l gestioneze bine. Trebuie să ne deprindem să-l folosim înţelept, concentrându-ne atenţia pe lucrurile care contează în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Să-l gestionăm ţinând cont de ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu că este important şi de realitatea că timpul, odată trecut, nu se mai întoarce. Dacă pierdem bani, s-ar putea să-i recuperăm, înmulţiţi chiar. Însă, dacă pierdem timp, este pierdut pentru totdeauna. Este mai uşor să pui la loc în coajă un ou decât să aduci înapoi o clipă din trecut. Timpul este unul dintre cele mai preţioase bunuri pe care le-am primit de la Dumnezeu. De aceea trebuie să ne formăm obiceiul de a fructifica la maximum fiecare moment din viaţă! „Timpul nostru îi aparţine lui Dumnezeu. Fiecare clipă este a Sa, iar noi avem obligaţia solemnă de a o folosi spre slava Lui. Cu privire la niciun alt talant pe care ni l-a încredinţat, Dumnezeu nu va cere o socoteală mai strictă decât cu privire la timpul nostru. Valoarea timpului este mai presus de orice evaluare. Domnul Hristos a considerat fiecare clipă ca fiind preţioasă şi aşa ar trebui să o considerăm şi noi. Viaţa este prea scurtă pentru a fi risipită fără rost. Nu avem decât câteva zile de probă, în care trebuie să ne pregătim pentru veşnicie. Nu avem niciun timp de pierdut, niciun timp pe care să-l dedicăm plăcerii egoiste, niciun timp pentru a ne îngădui să păcătuim.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, p. 255
Ce sfat ne dă Pavel în Efeseni 5:15,16 şi cum îl putem aplica noi?
Miercuri, 21 martie – Sănătatea minţii, a trupului şi a sufletului
Când a fost creat, omul era desăvârşit din punct de vedere mintal, fizic şi spiritual. Însă păcatul a distrus această desăvârşire. Dar vestea cea bună a Evangheliei este că Dumnezeu vrea să ne readucă la starea de la început.
4. Ce speranţă ne este dată în următoarele pasaje biblice? Cum să trăim în timp ce aşteptăm această restaurare finală? Faptele 3:21; Apocalipsa 21:1-5
Când a fost pe pământ, Hristos a depus eforturi neobosite pentru înălţarea omului din punct de vedere spiritual, mintal şi fizic, anticipând restaurarea finală de la sfârşit. Vindecările pe care le-a făcut ne dovedesc că Dumnezeu vrea să fim sănătoşi. De aceea, trebuie să ne formăm obiceiuri care să promoveze un stil de viaţă sănătos pe toate planurile.
În primul rând, mintea se dezvoltă dacă este pusă la lucru. Umple-ţi mintea cu „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, vrednic de primit” (Filipeni 4:8). Gândurile de felul acesta aduc pace (Isaia 26:3), iar „o inimă liniştită este viaţa trupului” (Proverbele 14:30). Obiceiurile sănătoase în ce priveşte activitatea minţii îi permit „centrului de comandă” al organismului să funcţioneze în condiţii optime.
În al doilea rând, obiceiurile fizice bune, precum exerciţiul şi alimentaţia adecvată, sunt indicii că avem grijă de noi înşine. Mişcarea reduce stresul şi tensiunea arterială, îmbunătăţeşte dispoziţia şi este un remediu contra îmbătrânirii mai eficient decât orice produs farmaceutic sau cosmetic.
În al treilea rând, creştinul îşi va forma deprinderi care să dea vigoare sufletului. Înalţă-ţi sufletul la Dumnezeu şi încrede-te în El (Psalmii 62:5). Sufletul tău va prospera când „umbli în adevăr” (3 Ioan 3) şi va fi păzit întreg, „fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23).
Gândeşte-te la obiceiurile tale şi la efectul lor asupra sănătăţii tale spirituale, fizice şi psihice. Ce schimbări ar trebui să faci? Ce decizii poţi lua şi ce făgăduinţe biblice poţi revendica pentru a-ţi spori calitatea vieţii în timp ce aştepţi restaurarea finală?
Joi, 22 martie – Autodisciplina
Autodisciplina, stăpânirea de sine sau înfrânarea, este una dintre cele mai valoroase trăsături de caracter pe care le poate avea un administrator creştin. Autodisciplina ne ajută să deosebim binele de rău (Evrei 5:14), să recunoaştem problemele imediate şi să suportăm totuşi cu calm şi smerenie presiunea şi lucrurile de importanţă secundară, să facem ce este corect, indiferent de consecinţe. Daniel a rămas de partea binelui şi în groapa leilor, spre deosebire de Samson, care a dus o viaţă de plăceri şi nu a dat dovadă decât rareori de stăpânire de sine ori de judecată sănătoasă. Iosif a rămas de partea binelui în casa lui Potifar, spre deosebire de Solomon, care s-a închinat la idoli (1 împăraţi 11:4,5).
5. Ce ne spune Pavel despre înfrânare? De ce se autodisciplina el? 1 Corinteni 9:24-27
„Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile şi minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru a pierde suflete s-au înmulţit. Toţi aceia care vor să-şi desăvârşească sfinţenia în temere de Dumnezeu trebuie să înveţe cumpătarea şi stăpânirea de sine. Apetitul şi patimile trebuie puse sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minţii. Stăpânirea de sine este absolut necesară, ca să avem acea forţă intelectuală şi acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să înţelegem şi să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, pp. 75-76
Autodisciplina se perfecţionează prin exersare zilnică. Dumnezeu te-a chemat să fii sfânt în toată purtarea ta (1 Petru 1:15) şi să te străduieşti să fii evlavios (1 Timotei 4:7). Creştinii trebuie să exerseze autodisciplina cum exersează muzicienii şi să se antreneze să fie disciplinaţi cum se antrenează sportivii. Să ne disciplinăm, prin puterea lui Dumnezeu şi prin eforturi serioase, în lucrurile care contează cu adevărat!
Cum ne putem deprinde să ne supunem lui Dumnezeu, singurul care ne poate da disciplina necesară pentru a fi administratori credincioşi şi evlavioşi în această lume căzută şi coruptă?
Vineri, 23 martie – Un gând de încheiere
De-a lungul istoriei, au existat oameni care au umblat cu Dumnezeu la fel ca Enoh şi ca Noe. De exemplu, Daniel şi prietenii lui „şi-au dat seama că, pentru a sta ca reprezentanţi ai religiei adevărate în mijlocul religiilor false ale păgânismului, trebuie să aibă o minte clară şi să-şi desăvârşească un caracter creştin. Şi Dumnezeu însuşi le era învăţător. Rugându-se continuu, studiind cu conştiinciozitate, păstrând legătura cu Cel Nevăzut, umblau cu Dumnezeu aşa cum făcuse Enoh.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, ed. 2011, p. 336
„Umblarea cu Dumnezeu” defineşte activitatea administratorului creştin, aceea de a trăi zi de zi în legătură cu Dumnezeu. Un om înţelept îşi va forma obiceiul de a umbla cu Dumnezeu în această lume coruptă, fiindcă numai în acest fel va fi protejat de relele care domnesc în ea.
Administrarea creştină este o activitate de-o viaţă întreagă şi are ca punct de plecare încheierea legământului cu Dumnezeu (Amos 3:3). Cerinţele ei sunt să umblăm în Hristos (Coloseni 2:6), să trăim o viaţă nouă (Romani 6:4), să trăim în dragoste (Efeseni 5:2), să ne purtăm cu înţelepciune (Coloseni 4:5), să umblăm în adevăr (Psalmii 86:11), să umblăm în lumină (1 Ioan 1:7), să umblăm în neprihănire (Proverbele 19:1), să umblăm după Legea lui Dumnezeu (Exodul 16:4), să umblăm în fapte bune (Efeseni 2:10) şi să umblăm pe calea cea dreaptă (Proverbele 4:26).
BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND
Biblia: Marcu 15 – Luca 5
1. În ce situaţie a fost pus tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf?
2. Cum anume păzeau Zaharia şi Elisaveta poruncile şi rânduielile Domnului?
3. Ce dată calendaristică şi ce nume istorice menţionează Luca în evanghelia sa?
4. În urma cărui eveniment au declarat oamenii că au văzut lucruri nemaipomenite?
Istoria mântuirii, capitolul 4
5. Ce efect a avut pentru cer vestea căderii omului?
Caracteristicile creştinului
STUDIUL 6 » 3 FEBRUARIE – 9 FEBRUARIE
Textul de memorat: „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui.” (1 Corinteni 4:1,2)
Un creştin adevărat este uşor de recunoscut, la fel cum produsele sau firmele sunt recunoscute imediat după logoul sau marca lor. De altfel, mulţi oameni au devenit celebri prin transformarea numelui lor într-o marcă comercială.
„Sigla” sau „marca”, semnul distinctiv al unui bun creştin este reflectarea iubirii lui Hristos, prin relaţia pe care o are cu El. Când trăim ca Hristos şi ne însuşim caracterul Său, viaţa noastră va purta o siglă – frumuseţea caracterului Său; identitatea noastră se va împleti cu a Sa (1 Corinteni 6:17).
Săptămâna aceasta vom studia trăsăturile de caracter definitorii ale administratorilor lui Dumnezeu care constituie „marca” lor. Ele ne încurajează să aşteptăm revenirea lui Isus şi să împlinim ca nişte administratori credincioşi ai adevărului Său lucrarea pe care El ne-a încredinţat-o. Fiecare trăsătură arată relaţia mereu mai profundă pe care o putem avea cu Acela care a venit să-i caute şi să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Cu cât vom studia mai profund aceste calităţi, cu atât se vor înrădăcina mai adânc în sufletul nostru. Caracterul lui Dumnezeu plin de dragoste va deveni modelul nostru şi deviza noastră şi va avea impact asupra tuturor aspectelor vieţii noastre, astăzi şi pentru veşnicie.
Duminică, 4 februarie – Credinţa şi consecvenţa
„încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios” (1 Corinteni 4:2). Consecvenţa este o caracteristică a lui Dumnezeu, dar noi putem deveni ca El, prin lucrarea Sa în noi. A fi credincios înseamnă a rămâne statornic la ceea ce ştii că este bine, mai ales în focul bătăliilor spirituale. Conflictele spirituale dintre bine şi rău, dintre o atitudine corectă şi una greşită vor apărea cu siguranţă. Ele fac parte din lupta credinţei. Dar un creştin adevărat alege să fie credincios în orice situaţie. Dacă iubeşti bogăţiile, ai grijă să-I rămâi credincios lui Dumnezeu şi ia seama la avertizările Sale cu privire la pericolele iubirii de bani! Dacă îţi doreşti să ajungi celebru, rămâi credincios învăţăturilor despre smerenie din Cuvântul lui Dumnezeu! Dacă te lupţi cu poftele păcătoase, rămâi credincios făgăduinţelor despre sfinţenie! Dacă îţi doreşti putere, rămâi credincios învăţăturilor lui Dumnezeu despre slujirea tuturor! Decizia de a te încrede necondiţionat în Dumnezeu şi cuvântul Său şi de a-I fi credincios este luată de multe ori într-o fracţiune de secundă, dar consecinţele sunt eterne.
1. Ce învăţăm din textele următoare despre credinţă? Evrei 11:8-12, 17-19; Romani 4:13,18-21
În ebraică, a fi credincios înseamnă a avea încredere. (În română înseamnă şi a crede în Dumnezeu, şi a fi loial.) Din rădăcina acestui cuvânt provine şi cuvântul „amin”, care înseamnă a fi ferm, solid. Credincioşi suntem atunci când am fost puşi la încercare şi am rămas fermi de partea planului lui Dumnezeu.
Când s-a pregătit să apară înaintea împăratului, reformatorul Martin Luther „s-a apropiat de Sfintele Scripturi şi, cu emoţie, şi-a aşezat mâna stângă pe cartea sacră şi, ridicând mâna dreaptă către cer, a jurat să rămână credincios Evangheliei şi să-şi mărturisească credinţa neîngrădit, chiar dacă va trebui să-şi pecetluiască mărturia cu sângele său.” – J. H. M. d’Aubigne, History of Reformation, 1846, vol. 2, cartea 7, p. 260
Citeşte Apocalipsa 2:10. Ce înseamnă pentru umblarea noastră zi de zi cu Domnul să rămânem credincioşi „până la moarte”?
Luni, 5 februarie – Loialitatea
2. Ce ne învaţă Biblia despre credincioşia faţă de Dumnezeu? Matei 6:24
Faptul că Dumnezeu „Se numeşte gelos” (Exodul 34:14) ar trebui să fie pentru noi un apel răsunător la loialitate. A-I fi credincioşi înseamnă a-L iubi din toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea noastră. În lupta credinţei, credincioşia faţă de El ne defineşte identitatea şi ne dă curaj să perseverăm.
Dumnezeu doreşte să-I fim credincioşi (1 împăraţi 8:61). Această cerinţă a Sa nu este un contract care încearcă să prevină toate riscurile posibile şi nici o simplă listă cu reguli. Credincioşia faţă de El este mai degrabă expresia vizibilă a convingerilor, a credinţei şi consacrării personale.
3. Ce ne spune textul următor despre credincioşie? 1 Cronici 28:9
Dacă este posibilă loialitatea, este posibilă şi trădarea. Loialitatea, ca şi dragostea, trebuie să se manifeste de la sine, nu forţat, altminteri nu este veritabilă. În război, soldaţii din linia întâi tentaţi să dezerteze sunt uneori ameninţaţi cu moartea prin împuşcare. În aceste condiţii, ei rămân la datorie, dar nu din loialitate. Dumnezeu nu aşteaptă de la noi ceva de felul acesta.
Priveşte la Iov! El şi-a pierdut familia, bunurile şi sănătatea în urma unor calamităţi. Ar fi putut să-şi piardă încrederea, dragostea şi devotamentul, dar loialitatea faţă de Dumnezeu era pentru el o obligaţie morală fermă. Sincer şi fără să se teamă să-I dea slavă lui Dumnezeu în mod public, a rostit cunoscutele cuvinte: „Chiar dacă mă va ucide, tot mă voi încrede în El” (Iov 13:15; trad. din engl.). Consecvenţa sa în faţa dezastrului constituie esenţa loialităţii şi întruchipează idealul administrării spirituale.
Întreabă-te: Cât de credincios Îi sunt Domnului, care Şi-a dat viaţa pentru mine? Cum îmi pot manifesta mai bine ataşamentul meu necondiţionat?
Marţi, 6 februarie – O conştiinţă curată
Există multe lucruri valoroase pe care le putem avea: sănătatea, dragostea, prietenii, o familie mare. Toate acestea sunt binecuvântări. Dar probabil că cea mai preţioasă dintre toate este o conştiinţă curată.
4. Ce înseamnă să ai un cuget rău sau să fii „însemnat cu fierul roşu în cuget”? Evrei 10:19-22; 1 Timotei 4:1,2
Conştiinţa are rolul de for interior care ne evaluează faptele. Ea are nevoie să adere la un standard înalt şi desăvârşit: Legea lui Dumnezeu. Legea aceasta a fost scrisă de Dumnezeu în inima lui Adam, însă păcatul a şters-o aproape în totalitate din sufletul descendenţilor lui. Nu au mai rămas decât unele frânturi din ea. „[Neamurile] dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor” (Romani 2:15). Însă Legea aceasta era „în fundul inimii” lui Isus (Psalmii 40:8) şi, datorită acestui fapt, El a reuşit acolo unde Adam a dat greş.
5. Care este, potrivit apostolului Pavel, singurul remediu pentru o conştiinţă rea? Evrei 9:14
„Cercetaţi-vă labirintul conştiinţei! închideţi ferestrele sufletului faţă de cele lumeşti şi deschideţi-le larg spre cer, pentru ca razele luminoase ale Soarelui Neprihănirii să poată pătrunde nestăvilite. […] Mintea trebuie păstrată curată, pentru a reuşi să distingă binele şi răul.” – Ellen G. White, Minte, caracter, personalitate, ed. 2015, p. 271
Când Legea lui Dumnezeu este înscrisă în inima credinciosului (Evrei 8:10) şi credinciosul se străduieşte, prin credinţă, să o respecte, rezultatul aşteptat este pacea sufletească.
Dacă ai avut vreodată probleme cu conştiinţa vinovată, ştii cât de teribil este sentimentul şi cum te urmăreşte pretutindeni. Cum poţi ieşi din această situaţie?
Miercuri, 7 februarie – Ascultarea
Abel a venit ascultător în faţa altarului pe care îl ridicase şi a adus ca jertfă un miel, aşa cum îi ceruse Dumnezeu. Dar Cain a adus o jertfă din roadele pământului. Amândoi au adus jertfe, dar numai unul dintre ei a respectat porunca lui Dumnezeu. Mielul înjunghiat a fost acceptat, iar roadele pământului au fost respinse. Cei doi fraţi cunoşteau la fel de bine semnificaţia şi instrucţiunile cu privire la aducerea jertfelor, dar numai unul a ascultat porunca Domnului (Geneza 4:1-5).
„Abel a murit ca o consecinţă a respingerii de către Cain a planului lui Dumnezeu în şcoala ascultării, de a fi mântuit prin credinţa în Isus Hristos, simbolizat prin darurile de jertfă care arătau către El. Cain a refuzat vărsarea de sânge, care reprezenta sângele lui Hristos ce avea să se verse pentru omenire.” – Comentariile lui Ellen G. White, Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1109
Ascultarea începe la nivelul minţii, prin asumarea răspunderii de a îndeplini ordinele unei autorităţi superioare. Ea izvorăşte din relaţia cu această autoritate şi din dispoziţia de a ne supune ei. În relaţia cu Dumnezeu, ascultarea este un act voluntar, bazat pe dragoste, care ne aduce comportamentul în concordanţă cu obligaţiile morale. Ascultarea de Dumnezeu trebuie să fie exact aşa cum o cere El, nu doar cum credem sau ne dorim noi să fie. Cain ilustrează perfect tipul de om care face ce îi place lui şi nu ce îi cere Dumnezeu.
6. Ce spun textele următoare despre ce înseamnă ascultarea? 1 Samuel 15:22; 1 Ioan 5:2,3
Ascultarea este dovada palpabilă a credinţei.
Ce înseamnă pentru tine „ascultarea face mai mult decât jertfele”? Ce îţi spune aceasta despre „Evanghelia” harului ieftin?
Joi, 8 februarie – Om de încredere
7. Ce înseamnă să fii „om de încredere”? De ce este trăsătura aceasta extrem de importantă pentru un creştin? Luca 16:10-12
Calitatea de a fi demn de încredere se regăseşte pretutindeni în Biblie. Un exemplu din Vechiul Testament sunt cei patru leviţi uşieri însărcinaţi să păzească sanctuarul pe timpul nopţii (1 Cronici 9:26,27). Le-a fost încredinţată această sarcină pentru că au fost consideraţi oameni de nădejde.
Administratorul este bun dacă este un om pe care te poţi baza. El îşi înţelege foarte bine rolul. Ştie că Dumnezeu este demn de încredere şi va năzui să fie asemenea Lui (Deuteronomul 32:4; 1 împăraţi 8:56).
A fi demn de încredere presupune anumite trăsături de caracter. Este treapta cea mai înaltă a caracterului şi a competenţei la care poate ajunge cineva. Să reflecţi caracterul lui Dumnezeu înseamnă să faci ce ai promis, chiar dacă îţi stau împotrivă anumite circumstanţe sau persoane (2 împăraţi 12:15).
Daniel a fost considerat demn de încredere de monarhii a două imperii mondiale. Ca sfetnic credibil şi înţelept, care le spunea împăraţilor adevărul fără teamă, era în opoziţie directă cu prezicătorii şi magicienii de la curte. Calitatea aceasta este încoronarea eticii. Nimeni nu o poate căpăta peste noapte, ci ea se formează în timp, dacă omul este credincios şi în lucrurile mici.
Cei din jur observă dacă suntem demni de încredere. Ei ne respectă când văd că rămânem consecvenţi în faţa unor opinii diferite, a tendinţelor la modă şi măgulirilor. Acesta este semnul unei înalte probităţi morale în orice responsabilitate pe care o avem pe pământ, dovada pregătirii pentru cer. „Noi trebuie să fim supuşi loiali, demni de încredere, ai împărăţiei lui Hristos, pentru ca toţi aceia care sunt înţelepţi în felul lumii să poată avea o demonstraţie autentică a bogăţiilor, a bunătăţii, a harului, a delicateţii şi a politeţii cetăţenilor împărăţiei lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 6, ed. 2017, p. 156
Gândeşte-te la un cunoscut al tău care este demn de încredere. Ce mod al lui de a se comporta poţi adopta şi tu pentru a fi o persoană mai de încredere?
Vineri, 9 februarie – Un gând de încheiere
O caracteristică a unui bun administrator spiritual este şi asumarea responsabilităţii individuale.
„Scopul dintotdeauna al lui Satana a fost acela de a întoarce mintea oamenilor de la Isus către om şi de a nimici responsabilitatea individuală. Satana nu a reuşit să-şi atingă acest scop când L-a ispitit pe Fiul lui Dumnezeu, dar a avut mai mult succes atunci când s-a îndreptat către oamenii căzuţi. Creştinismul a devenit corupt.” – Ellen G. White, Scrieri timpurii, ed. 2015, p. 242
Când Hristos ocupă primul loc în viaţa noastră, suntem receptivi la îndrumările Sale. Atunci vom fi credincioşi, loiali, ascultători, vom avea o conştiinţă curată, vom fi demni de încredere şi responsabili. În felul acesta vom deveni desăvârşiţi, cu ajutorul lui Dumnezeu (Psalmii 139:23,24).
Responsabilitatea individuală este un principiu biblic. Cât a trăit pe pământ, Isus a dat socoteală personal înaintea Tatălui (Ioan 8:28). Noi suntem răspunzători de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl rostim (Matei 12:36). „Cui i s-a dat mult i se va cere mult” (Luca 12:48). Dar cel mai mare obstacol în calea responsabilităţii individuale îl constituie tendinţa de a transfera responsabilitatea asupra altuia. „Să nu uităm că nu este proprietatea noastră ceea ne-a fost încredinţat ca să investim. Dacă ar fi aşa, am putea pretinde putere fără limite, am putea să transferăm responsabilitatea noastră asupra altora şi să lăsăm în seama lor obligaţiile noastre de administratori. Dar lucrul acesta nu se poate face, deoarece Domnul ne-a făcut în mod individual administratori ai bunurilor Sale.” – Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 7, ed. 2017, p. 143
Onestitatea faţă de Dumnezeu
Textul de memorat: „Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac rod în răbdare.” (Luca 8:15)
Ce înseamnă să avem o inimă curată şi cum se manifestă omul cu o astfel de inimă? în societatea contemporană, onestitatea este o regulă etică vagă şi relativă; majoritatea oamenilor dau dovadă de incorectitudine din când în când, dar o consideră acceptabilă, atâta timp cât nu este vorba despre ceva foarte grav. Iar în anumite situaţii, o consideră justificată.
Adevărul şi onestitatea merg întotdeauna mână în mână. Problema este însă că noi nu ne-am născut cu înclinaţia să fim sinceri; însuşirea aceasta morală trebuie învăţată şi constituie esenţa caracterului unui creştin.
Dacă suntem oneşti, ne bucurăm de nişte avantaje. De exemplu, nu avem de ce să ne facem griji că vom fi prinşi cu minciuna şi nici nu suntem nevoiţi să o ascundem. Onestitatea este o trăsătură de caracter valoroasă, mai ales în situaţiile dificile în care pare a fi mai simplu să minţi.
În studiul de săptămâna aceasta, vom analiza conceptul de onestitate din unghiul practicii returnării zecimii şi vom vedea de ce este aceasta importantă pentru creştin.
Duminică, 11 februarie – O chestiune de cinste
Un lucru pe care îl avem cu toţii în comun este acela că nu ne place nesinceritatea. Şi nu ne place mai ales când o vedem la alţii. La noi înşine o observăm mai greu, iar când o observăm, tindem să ne scuzăm acţiunile, să ne justificăm faptele, să diminuăm importanţa lor: „A, nu e chiar atât de grav; este un lucru minor, nu contează.” Poate că pe noi reuşim să ne păcălim cu aceste cuvinte, dar nu şi pe Dumnezeu.
„Necinstea este practicată peste tot în rândurile noastre şi aceasta este cauza stării de căldicel în care se află mulţi dintre cei care mărturisesc a crede adevărul. Ei nu sunt în legătură cu Hristos şi îşi înşală propriul suflet.” – Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 4, ed. 2015, pp. 270-271
1. Ce principiu important prezentat de Isus ne ajută să înţelegem de ce trebuie să fim cinstiţi chiar şi în „lucrurile mici”? Luca 16:10
Dumnezeu ştie cât de înclinaţi suntem spre incorectitudine, mai ales când este vorba despre lucrurile pe care le deţinem. De aceea, El ne-a pus la dispoziţie un antidot puternic împotriva incorectitudinii şi egoismului, cel puţin în ce priveşte posesiunile materiale – principiul aducerii zecimii şi darurilor.
2. Ce învăţături ne transmit textele următoare şi cum ne pot ajuta aceste învăţături să rămânem oneşti? Leviticul 27:30; Maleahi 3:8
„Nu se face niciun apel la recunoştinţă sau generozitate. Este o chestiune de cinste. Zecimea este a Domnului, iar El ne cere să îi dăm înapoi ce este al Său. […] Dacă cinstea este un principiu esenţial în viaţa de afaceri, nu ar trebui oare să ne recunoaştem obligaţia faţă de Dumnezeu, obligaţie care stă la baza tuturor celorlalte?” – Ellen G. White, Educaţie, ed. 2012, p. 120
În ce fel te ajută returnarea zecimii să-ţi aduci aminte cine este Proprietarul tuturor lucrurilor pe care le ai? De ce este important să nu uiţi cine este Proprietarul?
Luni, 12 februarie – Viaţa de credinţă
3. Ce ne spune relatarea următoare despre veridicitatea credinţei lui Avraam? Geneza 22:1-12
Credinţa nu este un eveniment unic în viaţă. Nu este suficient să o exprimăm într-un mod convingător o singură dată pentru a demonstra că suntem creştini loiali şi credincioşi, care trăim prin har, acoperiţi de sângele lui Hristos.
De exemplu, actul de credinţă al lui Avraam de pe muntele Moria (Geneza 22) stârneşte uimirea lumii religioase de mii de ani încoace. Însă, la Avraam, credinţa nu a apărut ca prin minune atunci când a avut nevoie de ea. Viaţa lui anterioară de credincioşie şi ascultare a făcut posibil acest mare act de credinţă. Dacă anterior acestui eveniment ar fi fost necredincios în mod frecvent, nu ar fi trecut testul. Şi nu încape îndoială că el a continuat şi după acest eveniment să aibă o viaţă de credinţă.
Ideea este că nici credinţa celui care este conştient că este doar un administrator, nu proprietar, nu este un act ocazional. Cu timpul, ea devine fie mai profundă şi mai puternică, fie mai superficială şi mai firavă, după cum este exercitată sau nu.
4. Care este sursa credinţei şi cum putem avea credinţă? Evrei 12:2
Singura noastră opţiune ca administratori credincioşi este „să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus…” (Evrei 12:2). Cuvântul „Desăvârşirea” apare doar aici în tot Noul Testament şi poate fi tradus şi prin „Desăvârşitorul”. Aceasta înseamnă că Isus doreşte să ne desăvârşească credinţa, s-o aducă la maturitate (Evrei 6:1,2). De aceea, viaţa de credinţă este o experienţă dinamică: credinţa creşte, se dezvoltă şi se maturizează.
Marţi, 13 februarie – O declaraţie de credinţă
După cum am văzut, credinţa este un proces, o experienţă dinamică de dezvoltare şi maturizare. O cale prin care Dumnezeu ne testează credinţa şi ne-o întregeşte este actul returnării zecimii. Dacă este corect înţeleasă, returnarea zecimii nu este nici legalism, nici un mijloc prin care încercăm să ne câştigăm mântuirea. Ea este o declaraţie de credinţă. Este o dovadă exterioară, vizibilă, personală a autenticităţii credinţei noastre.
La urma urmei, oricine poate pretinde că el crede în Dumnezeu şi în Isus. După cum ştim, chiar „şi dracii cred” (Iacov 2:19). Însă a lua zece procente din venitul tău şi a le returna lui Dumnezeu este un act de credinţă!
5. Ce idee ne transmite Isus când declară că înapoierea zecimii nu trebuie „lăsată nefăcută”? Ce relaţie există între zecime şi aspectele mai importante ale Legii? Luca 11:42
Înapoierea zecimii reprezintă exprimarea smerită a dependenţei de Dumnezeu şi un act de încredere că Isus este Răscumpărătorul nostru. Ea este recunoaşterea faptului că am fost deja binecuvântaţi „cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti” (Efeseni 1:3) şi că avem promisiunea binecuvântării pe mai departe.
6. Care a fost reacţia lui Iacov faţă de făgăduinţa lui Dumnezeu? Geneza 28:14-22
„Planul lui Dumnezeu cu privire la zecime este frumos în simplitatea şi echitatea lui. Toţi îl pot accepta cu credinţă şi curaj, pentru că are origine divină. În el sunt îmbinate simplitatea şi utilitatea şi nu necesită cunoştinţe profunde pentru a-l înţelege şi pentru a-l pune în aplicare. Toţi pot contribui în acest fel la înaintarea importantei lucrări de mântuire. Oricine, bărbat, femeie sau tânăr poate deveni un trezorier pentru Domnul şi un agent care trebuie să împlinească nevoile trezoreriei.” – Ellen G. White, Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, p. 57
De care binecuvântări spirituale te-ai bucurat ca urmare a returnării zecimii? Ce aport a avut returnarea zecimii la creşterea credinţei tale?
Miercuri, 14 februarie – Zecimea este închinată Domnului
7. Care sunt cele două idei importante referitoare la zecime pe care le putem desprinde din Leviticul 27:30?
„Zecimea este a Domnului şi, de aceea, este sfântă. Ea nu devine sfântă în urma unei convenţii sau a unui act de consacrare. Ea este sfântă prin natura ei; ea este a Domnului. În afară de El, nimeni nu are drept asupra ei. Ea nu poate fi închinată Domnului de vreun om, pentru că nu este proprietatea omului.” – Ángel Manuel Rodriguez, Stewardship Roots, p. 52
Nu noi „închinăm” zecimea, ci Dumnezeu, numind-o sfântă. El are acest drept. Noi doar I-o returnăm, ca administratori. Zecimea este dedicată Domnului pentru un scop anume. Reţinerea ei pentru orice alt scop este un lucru necinstit. Practica înapoierii zecimii sfinte nu trebuie abandonată în nicio circumstanţă.
8. Care este, potrivit afirmaţiilor lui Pavel, semnificaţia faptului că Avraam i-a dat zecime lui Melhisedec? Evrei 7:2-10
Zecimea este sfântă la fel cum Sabatul este sfânt. „Sfânt” înseamnă „pus deoparte pentru un scop sacru”. Sfinţenia este trăsătura comună a Sabatului şi a zecimii. Noi punem deoparte Sabatul zilei a şaptea pentru că el este sacru şi punem deoparte zecimea pentru că ea este proprietatea sacră a lui Dumnezeu.
„Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea. Acest interval de timp specificat, pus deoparte de Dumnezeu însuşi pentru închinare, continuă să rămână la fel de sacru astăzi ca şi atunci când a fost sfinţit de Creatorul nostru.
Tot la fel, zecimea din venitul nostru este «un lucru închinat Domnului». Noul Testament nu mai precizează legea zecimii, la fel cum nu mai aminteşte nici de cea a Sabatului, întrucât se porneşte de la premisa că ambele sunt valide, iar importanţa lor spirituală profundă este explicată. […] Dacă noi, ca popor, căutăm să îi oferim cu fidelitate lui Dumnezeu timpul pe care l-a pus deoparte pentru El, să nu îi restituim oare acea parte din banii noştri asupra căreia are dreptul?” – Ellen G. White, Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, p. 51
Ce poţi face pentru a nu pierde niciodată din vedere faptul ca zecimea este sfântă?
Joi, 15 februarie – Redeşteptarea, reforma şi returnarea zecimii
Lunga domnie a lui Ezechia a fost o perioadă de prosperitate pentru Iuda. Israeliţii nu se mai bucuraseră de atâtea binecuvântări divine din vremea lui David şi a lui Solomon. În 2 Cronici 29-31 găsim următorul raport cu privire la redeşteptarea şi reforma lui Ezechia: „El a făcut ce este bine înaintea Domnului” (2 Cronici 29:2); „A fost aşezată din nou slujba Casei Domnului” (vers. 35); a fost sărbătorit Paştele (30:5); „A fost mare veselie la Ierusalim” (vers. 26); chipurile, altarele şi înălţimile păgâne au fost distruse (31:1); revigorarea sufletească şi reformarea practicilor au condus la un belşug de zecimi şi daruri (vers. 4,5,12).
9. În ce a constat reînviorarea din vremea lui Neemia? Ce a adus tot Iuda la Casa Domnului? Neemia 9:2,3; Neemia 13:12
„Reînviorarea şi reforma sunt două lucruri diferite. Reînviorarea semnifică o înnoire a vieţii spirituale, o readucere la viaţă a puterilor minţii şi ale inimii, o înviere din moartea spirituală. Reforma semnifică o reorganizare, o schimbare a ideilor şi a teoriilor, a obiceiurilor şi a practicilor.” – Ellen G. White, Sfaturi pentru o slujire creştină eficientă, ed. 2004, pp. 45-46
Redeşteptarea, reforma şi returnarea zecimii sunt legate automat între ele. În lipsa returnării zecimii, redeşteptarea şi reforma sunt incomplete, aceasta în cazul în care există. De prea multe ori alegem să rămânem pe margine când ar trebui să ne implicăm activ de partea Domnului. Redeşteptarea şi reforma impun un angajament, iar înapoierea zecimii este o parte a acestui angajament. Dacă nu-I înapoiem Domnului ce cere de la noi, nu ne putem aştepta ca El să răspundă la cererile pe care I le facem.
Reînviorarea şi reforma au loc în biserică, nu în afara ei (Psalmii 85:6). Trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu pentru reînviorare (Psalmii 80:19) şi pentru întoarcerea „la faptele dintâi” (Apocalipsa 2:5). Reforma trebuie să fie făcută în ce priveşte ce păstrăm şi ce îi înapoiem Domnului.
Ceea ce contează nu este doar actul, ci şi decizia de la nivelul minţii şi al emoţiilor, care dezvăluie intenţia şi dedicarea. Urmările vor fi creşterea în credinţă, îmbunătăţirea vederii spirituale şi înnoirea onestităţii.
Vineri, 16 februarie – Un gând de încheiere
Legământul cu Dumnezeu are mai multe elemente: Dumnezeu, beneficiarul, condiţiile, angajamentul ambelor părţi de a respecta condiţiile, sancţiunile prevăzute pentru nerespectarea condiţiilor şi rezultatele scontate. Vedem toate acestea în Maleahi 3:9,10. Pasajul acesta reiterează legământul special dintre Dumnezeu şi administratorii Săi cu privire la zecime. Când intrăm în acest legământ, arătăm că ne opunem principiilor materialiste ale consumismului (dorinţei de a cumpăra mai mult decât e necesar) şi dovedim că poate ieşi ceva bun dintr-o inimă păcătoasă, dar convertită.
„S-ar părea că spiritul zgârcit şi egoist este cel care îi împiedică pe oameni să îi dea lui Dumnezeu ceea ce îi aparţine. Domnul a încheiat cu oamenii un legământ special, care prevedea că ei vor pune deoparte cu regularitate o sumă destinată înaintării împărăţiei lui Hristos, iar El urma să-i binecuvânteze din belşug, până acolo încât să nu mai rămână loc pentru alte daruri. Dar, dacă omul păstrează pentru el ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu, Domnul declară limpede: «Sunteţi blestemaţi.»” – Ellen G. White, Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, p. 60
Legământul cu Dumnezeu prevede anumite îndatoriri. Noi ne bucurăm de făgăduinţe, dar adesea ne displac poruncile şi responsabilităţile. Totuşi legământul este o înţelegere între două părţi, iar înapoierea zecimii este una dintre îndatoririle pe care ni le asumăm în cadrul lui.
Administrarea creştină a vieţii şi sfinţirea
Administrarea creştină este un subiect atât de amplu şi de profund, încât se poate întâmpla să nu mai vedem imaginea de ansamblu din cauza numeroaselor detalii. Ea este şi simplă, şi complexă şi, de aceea, poate fi uşor răstălmăcită. Fără ea, nici creştinul şi nici biserica nu ar putea exista ori funcţiona. A fi creştin înseamnă şi a fi un bun administrator al bunurilor lui Dumnezeu.
„Ea nu este nici o teorie, nici o filosofie, ci este un program de activitate. Practic, este legea creştină a vieţii. […] Ea este necesară pentru o concepţie adecvată asupra vieţii şi este esenţială pentru o experienţă religioasă autentică, activă. Nu este doar o chestiune de consimţământ mental, ci un act de voinţă şi un acord clar şi hotărât, cu implicaţii asupra întregului perimetru al vieţii.” – LeRoy E. Froom, Stewardship in Its Larger Aspects, p. 5
Care sunt componentele esenţiale ale administrării creştine? Săptămâna aceasta, ne vom ocupa mai pe larg de câteva aspecte ale responsabilităţii creştinului.
Duminică, 4 martie – Hristos înainte de orice
Biblia întreagă vorbeşte despre Isus (Ioan 5:39), iar noi trebuie să ne raportăm mereu la El. Isus a suferit pedeapsa pentru păcat şi Şi-a dat viaţa ca „răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45). El are toată puterea în cer şi pe pământ (Matei 28:18) şi ţine toate lucrurile în mâinile Sale (Ioan 13:3). Numele Său este mai presus de orice nume şi, într-o zi, orice genunchi se va pleca înaintea Sa (Filipeni 2:9-11).
Hristos este sursa puterii noastre. Datorită Lui, ducem o viaţă demnă de a fi trăită, dovedindu-le tuturor că întreaga noastră atenţie şi energie se concentrează asupra Lui. El a fost unica prioritate a vieţii lui Pavel, oriunde şi oricând, indiferent prin ce trecea: „Pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:21).
1. Ce loc ar trebui să ocupe Isus în tot ce facem, potrivit textelor următoare? Coloseni 1:16-18; Romani 8:21; 2 Corinteni 5:17
Nu putem fi nişte buni creştini dacă nu îl avem pe Hristos în centrul vieţii noastre (Galateni 2:20). El este esenţa speranţei pe care o avem (Tit 2:13). „El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El” (Coloseni 1:17). La fel ca osia care se află în centrul roţii şi susţine greutatea carului, El este axul în jurul căruia gravitează viaţa noastră ca administratori ai lui Dumnezeu. La fel ca osia solidă care oferă stabilitate, permiţându-le roţilor să se învârtă, El este centrul fix şi stabil al existenţei noastre creştine (Evrei 13:8). El ar trebui să influenţeze tot ce gândim şi facem. Toate aspectele vieţii noastre gravitează în jurul Său şi îşi găsesc centrul în Hristos.
„Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Hristos lucrează în noi ca să ne formeze caracterul pentru viaţa aceasta şi pentru viaţa veşnică.
Una este să declari că Isus este totul pentru tine şi cu totul alta este să dovedeşti acest lucru prin modul în care trăieşti. Ce dovezi ai că El locuieşte într-adevăr în inima ta?
Luni, 5 martie – Doctrina despre sanctuar
Doctrina despre sanctuar nu este abordată în mod obişnuit în cadrul discuţiilor despre administrarea creştină. Există totuşi o legătură între ele, fiindcă ambele intră în alcătuirea sistemului nostru de convingeri. Sanctuarul este o parte esenţială a acestui sistem: „înţelegerea corectă a lucrării de slujire [a lui Hristos] din sanctuarul ceresc este temelia credinţei noastre” – Ellen G. White, Evanghelizare, ed. 2008, p. 176
Lucrarea desfăşurată de Hristos în sanctuar (Evrei 6:19,20), pe baza morţii şi învierii Sale (2 Timotei 1:10), conferă stabilitate credinţei noastre. El slujeşte acum în favoarea noastră în sanctuar (vezi Evrei 8:1,2).
2. Ce ne spun textele următoare despre slujirea Domnului Isus în sanctuar? 1 Ioan 2:1; Evrei 4:14-16; Apocalipsa 14:7
Doctrina despre sanctuar contribuie la clarificarea marelui adevăr despre mântuire şi răscumpărare, esenţa teologiei creştine. Când privim la sanctuar, vedem nu doar moartea lui Hristos pentru noi, ci şi slujirea Sa din sanctuarul ceresc. De asemenea, când privim la Locul Preasfânt, înţelegem importanţa Legii lui Dumnezeu şi realitatea judecăţii finale. În centrul tuturor acestora se află făgăduinţa răscumpărării, făcută posibilă prin jertfa lui Isus.
Viaţa creştinului reflectă marele adevăr al mântuirii, aşa cum este el descoperit de doctrina despre sanctuar. Cu cât avansăm mai mult în înţelegerea lucrurilor pe care le-a făcut Hristos pentru noi şi a lucrării pe care o împlineşte în noi în prezent, cu atât ne apropiem mai mult de El, de slujirea şi de misiunea Sa, de învăţătura Sa.
Ce realităţi amintite în Evrei 4:14-16 ne susţin în lupta noastră cu păcatul şi cu eul? Ce speranţă ne inspiră ele?
Marţi, 6 martie – Doctrine centrate pe Hristos
Sanctuarul este esenţial pentru că în el este ilustrat atât de impresionant marele adevăr despre mântuire, pentru că în el ni se descoperă semnificaţia crucii. Şi toate doctrinele noastre trebuie să aibă legătură cu promisiunea Evangheliei şi cu mântuirea. Toate se trag, ca spiţele unei roţi, din marele adevăr al mântuirii prin credinţa în Isus.
„Jertfa lui Hristos pentru ispăşirea păcatului este marele adevăr în jurul cărora se adună toate celelalte adevăruri. […] Cei care studiază jertfa minunată a Răscumpărătorului cresc în har şi în cunoştinţă.” – Comentariile lui Ellen G. White, Comentariul biblic AZŞ, vol. 5, p. 1137
3. Ce a vrut să spună Isus atunci când S-a numit pe Sine „Adevărul”? Ce ni se cere să facem cu adevărul? Ioan 14:6; Ioan 17:17; 3 Ioan 3
Doctrinele credinţei pe care o avem determină cine suntem şi încotro ne îndreptăm. Ele nu sunt doar nişte idei teologice abstracte; toate învăţăturile adevărate sunt ancorate în Hristos şi toate ar trebui să ne influenţeze viaţa într-un fel sau altul. Identitatea noastră ca adventişti de ziua a şaptea este dată preponderent de ele. Învăţăturile pe care le desprindem din Biblie ne fac ceea ce suntem.
Creştinul trebuie să trăiască adevărul aşa cum este el în Isus şi să îl trăiască în aşa fel încât să-i influenţeze pozitiv calitatea vieţii. „Dacă, cel puţin, L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi o sfinţenie pe care le dă adevărul” (Efeseni 4:21-24).
În pasajul acesta, descoperim ce înseamnă să cunoaştem adevărul şi, mai mult, ce înseamnă să-l trăim. A fi creştin nu înseamnă doar a crede nişte doctrine, oricât de adevărate ar fi ele, ci a le transpune în viaţă şi în relaţia cu ceilalţi.
Miercuri, 7 martie – Soliile celor trei îngeri
Dumnezeu a avertizat lumea cu privire la o catastrofă iminentă doar în două ocazii: prima dată, în timpul lui Noe (Geneza 6:13-18; Matei 24:37), iar a doua oară, prin soliile celor trei îngeri (Apocalipsa 14:6-12). Soliile acestea dau vălul la o parte şi ne prezintă evenimentelor mondiale viitoare dintr-o perspectivă unică. Înţelegerea noastră cu privire la aceste solii s-a maturizat cu timpul. De exemplu, abia mai târziu s-a înţeles că îndreptăţirea prin credinţa în Hristos este adevărul central al soliei îngerului al treilea (vezi Ellen G. White, Evanghelizare, ed. 2008, p. 152). Cu alte cuvinte, esenţa mesajului nostru prezent, pe care am fost chemaţi să-l proclamăm în lume, o constituie Isus şi marea Sa jertfă pentru noi.
4. Care este ideea principală a celor trei solii? Ce le transmit ele locuitorilor planetei? Ce responsabilitate avem noi cu privire la mesajul lor şi o viaţă corespunzătoare cu ceea ce credem? Apocalipsa 14:6-12
Misiunea noastră, ca adventişti de ziua a şaptea, în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos, este să prezentăm adevărul soliilor celor trei îngeri. Oamenii trebuie să aibă ocazia să ia o decizie cu privire la veşnicie. Rolul creştinului este să conlucreze cu Dumnezeu în această misiune (2 Corinteni 5:20; 6:1-4).
„Într-un anumit sens, adventiştii de ziua a şaptea au fost trimişi în lume ca veghetori şi purtători de lumină. Lor le-a fost încredinţată ultima avertizare pentru o lume care piere. Asupra lor străluceşte lumina minunată din Cuvântul lui Dumnezeu. Lor li s-a dat de îndeplinit o lucrare de cea mai mare importanţă – proclamarea primei, a celei de-a doua şi a celei de-a treia solii îngereşti. Nu există nicio altă lucrare de o asemenea importanţă. Ei nu trebuie să îngăduie ca altceva să le absoarbă atenţia.” – Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 9, ed. 2010, p. 20
De regulă, când vine vorba despre evenimentele ultimelor zile, gândul ne zboară în primul rând la date şi scheme. Şi acestea sunt importante, dar ce să facem ca să-L păstrăm în centrul mesajului nostru pe Isus şi jertfa Sa pentru noi?
Joi, 8 martie – Administrarea creştină
5. Ce înseamnă cuvintele „sfinţire” şi „sfinţi” în următoarele pasaje? Ce relaţie există între sfinţire şi administrarea creştină? 1 Petru 1:15,16; Evrei 12:14
Hristos doreşte să ducem o viaţă sfântă (Evrei 9:14). Cât a trăit pe pământ, El ne-a arătat ce înseamnă să fii sfânt şi să-I slujeşti lui Dumnezeu. Tot ce facem cu viaţa noastră şi cu ce ne-a fost lăsat în grijă trebuie să fie după voia lui Dumnezeu. Deci sfinţenia poate fi definită şi prin administrarea corectă a acestor daruri.
Romanii au descoperit că roata unui car era mai rezistentă dacă aplicau pe obadă un cerc de metal. Meşterul încălzea metalul ca să-l poată trece uşor peste obadă. Apa rece îl contracta, fixându-l. Şina intra apoi în contact cu pământul când roata se învârtea.
Şina de pe obada roţii poate simboliza conceptul de administrare creştină. Acesta este momentul adevărului, confruntarea vieţii spirituale cu realitatea. Este locul unde credinţa trece prin suişurile şi coborâşurile vieţii, dă piept cu reuşitele şi eşecurile. Este locul unde convingerile noastre se materializează în vâltoarea şi frecuşul vieţii. Administrarea creştină este învelişul exterior al identităţii şi acţiunilor noastre. O viaţă bine gestionată se vede în conduită. Faptele noastre zilnice care îl descoperă pe Hristos sunt ca metalul roţii care atinge pământul.
Faptele exercită o influenţă şi ele trebuie să se afle sub controlul angajamentului nostru faţă de Hristos. Deviza vieţii noastre să fie această asigurare şi făgăduinţă: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).
„Sfinţirea sufletului prin lucrarea Duhului Sfânt este sădirea naturii Domnului Hristos în natura umană. Religia Evangheliei înseamnă prezenţa Domnului Hristos în viaţă, ca un principiu viu şi lucrător. Ea înseamnă harul lui Hristos descoperit în caracter şi exprimat prin fapte bune. Principiile Evangheliei nu pot fi separate de niciun domeniu al vieţii practice. Fiecare ramură a experienţei şi a lucrării creştine trebuie să constituie o reprezentare a vieţii Domnului Hristos.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, p. 291
Ce dovezi ai ca Hristos locuieşte în inima ta, ca lucrează în tine şi te transformă? În ce domenii mai e de lucru pentru a reflecta sfinţenia Sa?
Vineri, 9 martie – Un gând de încheiere
Uneori, din cauză că la contactul cu solul se lărgea, era necesar ca şina metalică să fie pusă din nou pe roată. Refixarea se făcea prin ciocănire. Aceasta este o ilustrare pentru administrarea creştină ca sfinţire practică. Ea înseamnă să ai gândul lui Hristos când te raportezi la toate aspectele vieţii, chiar dacă te doare şi e greu. Fie că este vorba despre întrebuinţarea banilor, despre relaţiile de familie sau despre locul de muncă, la toate trebuie să ne raportăm potrivit cu voinţa lui Hristos. Totuşi, câteodată, nu ne însuşim lecţia decât prin experienţe dificile.
Nu este uşor să fixezi din nou metalul şi nici să îţi corectezi caracterul. Gândeşte-te la experienţa lui Petru. El îl urmase pe Isus peste tot şi nu se aştepta să audă de la El aceste cuvinte: „Eu M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:32). Mai târziu, după ce L-a tăgăduit pe Isus, Petru s-a schimbat, dar numai în urma unei experienţe dureroase şi dificile. Într-un anumit sens, experienţa lui ca administrator al lui Dumnezeu a fost ca o repunere pe traiectorie. Iar Pavel s-a convertit şi viaţa lui a luat o nouă direcţie, dar numai după o „ciocănire” serioasă.
Amăgirile din timpul sfârşitului
Textul de memorat: „Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică.” (Iuda 20,21)
Satana şi-a început eforturile de a-i înşela pe îngeri încă de când era în cer, înainte de alungarea lui de acolo. „Plecând din prezenţa lui Dumnezeu, Lucifer s-a dus să răspândească spiritul de nemulţumire printre îngeri. Cu o discreţie misterioasă, ascunzându-şi pentru un timp adevăratul scop sub aparenţa respectului pentru Dumnezeu, s-a străduit să trezească nemulţumire faţă de legile care guvernau fiinţele cereşti, sugerând că ele impuneau restricţii inutile.” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, pp. 407- 408)
Mai departe, în Eden, s-a deghizat în şarpe şi a prins-o pe Eva în cursă prin vicleşug. De atunci şi până astăzi şi chiar după încheierea mileniului, el se va folosi de înşelătorii (Apocalipsa 20:8) ca să-şi atingă scopurile.
Din nefericire, el este mult mai isteţ, mai puternic şi mai abil decât noi. Ca să fim protejaţi de stratagemele lui, avem nevoie să ne prindem de Isus şi de Cuvântul Său. „Iar voi, care v-aţi alipit de Domnul, Dumnezeul vostru, sunteţi toţi vii astăzi” (Deuteronomul 4:4). Principiul prezentat aici este valabil şi pentru noi.
Săptămâna aceasta vom vedea care sunt cele mai periculoase amăgiri ale Diavolului şi cum ne putem proteja de ele.
Duminică, 27 mai – O mare amăgire
Primul studiu din acest trimestru a tratat despre conflictul izbucnit în cer şi coborât pe pământul nostru.
Dar nu toţi oamenii şi nu toţi creştinii cred în existenţa acestei mari lupte, fiindcă nu cred că Satana este o fiinţă reală. Pentru ei, referirile făcute în textele biblice la Satana, ori la Diavol, nu sunt decât formulări specifice epocii preştiinţifice prin care se încerca explicarea răului şi a suferinţei din lume. Pentru mulţi, ideea existenţei unei fiinţe supranaturale care are planuri rele cu omenirea ţine de domeniul ficţiunii.
1. Ce ne spun următoarele texte din Apocalipsa despre realitatea existenţei lui Satana şi despre rolul pe care îl va avea el în cadrul evenimentelor finale? Apocalipsa 2:13,24; 12:3,7-9,12,17; 13:2; 20:2,7,10
Apocalipsa ne arată că Satana va exercita către sfârşitul timpului o putere extraordinară asupra multor pământeni şi că va reuşi să-i ţină la distanţă de mântuire şi să-i împingă la persecutarea celor credincioşi lui Isus.
Unul dintre „planurile” – traducerea grecescului noemata (gând) – lui Satana este să-i convingă pe oameni că el nu există. Dacă el este un inamic imaginar, cine va mai căuta să se apere de el? Este uimitor cât de mulţi pretind că sunt creştini şi totuşi nu iau în serios existenţa lui! Ei ignoră sau reinterpretează în mod liberal numeroasele texte din Cuvântul lui Dumnezeu care dezvăluie metodele lui de lucru şi planurile lui, în special pe cele din timpul sfârşitului. Faptul că mulţi refuză să creadă că Satana este o fiinţă reală, în ciuda numărului impresionant de dovezi biblice, ar trebui să ne aducă aminte că este extrem de important să înţelegem foarte bine învăţăturile Bibliei.
În Apocalipsa ni se dezvăluie amăgirile pregătite de Satana, îndeosebi pentru zilele din urmă, dar ni se oferă şi încurajare (Apocalipsa 12:11). Care este sursa noastră de putere în faţa Diavolului?
Luni, 28 mai – Două mari erezii
2. Ce ne spun textele următoare despre puterea lui Satana de a amăgi? 2 Corinteni 11:13-15; 2 Tesaloniceni 2:9,10; Apocalipsa 12:9; Apocalipsa 20:10;
Domnul Isus i-a avertizat pe urmaşii Lui cu privire la amăgirile din timpul sfârşitului. Şi a subliniat în mod special una dintre ele: hristoşii mincinoşi şi prorocii mincinoşi care îi „vor înşela pe mulţi” (Matei 24:5).
Însă aceasta nu este singura amăgire din timpul sfârşitului la care trebuie să fim atenţi. Inamicul nostru are multe metode de a-i înşela pe cât mai mulţi posibil. Avem nevoie permanent de călăuzirea Duhului Sfânt ca să putem să discernem stratagemele lui şi vom putea face aceasta doar dacă cunoaştem Biblia şi dacă ascultăm de învăţăturile ei.
Ellen G. White arată care sunt aceste două mari amăgiri: „Satana îi va atrage pe oameni sub influenţa amăgirilor lui prin cele două mari erezii: nemurirea sufletului şi sfinţenia duminicii. În timp ce prima pune temeliile spiritismului, a doua creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite vor fi primii care îşi vor întinde mâinile peste prăpastie ca să prindă mâna spiritismului. De asemenea, ei vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea Romei şi, sub influenţa acestei triple alianţe, această ţară va merge pe urmele Romei, călcând în picioare libertatea de conştiinţă.” (Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 484)
Cât de interesant este să observăm că, după atâţia ani de când au fost scrise aceste cuvinte, „cele două mari erezii” sunt prevalente în lumea creştină!
De ce cunoaşterea adevărului Bibliei şi dispoziţia de a asculta de el sunt cea mai puternică armă a noastră împotriva amăgirilor Diavolului, în special în zilele finale?
Marţi, 29 mai – Nemurirea sufletului
3. Ce ne învaţă textele următoare despre „starea morţilor”? Cum ne protejează ele de această erezie? Eclesiastul 9:5,6,10; Psalmii 115:17; Psalmii 146:4; 1 Corinteni 15:16-18; Daniel 12:2
În ultimele decade, atenţia publică a fost acaparată de mărturiile unor oameni care au „murit” – li s-au oprit bătăile inimii şi respiraţia -, dar au fost resuscitaţi. Ei au povestit experienţe extraordinare despre o existenţă conştientă avută după ce „au murit”. Unii au povestit că au plutit în aer şi că şi-au văzut trupul de sus. Alţii, că au ieşit din trup şi s-au întâlnit cu o fiinţă minunată, plină de lumină şi de căldură, care le-a vorbit despre bunătate şi dragoste. Alţii şi-au amintit că s-au întâlnit cu rude decedate şi au vorbit cu ele. Fenomenul a devenit atât de comun, încât a căpătat un nume ştiinţific: experienţe din apropierea morţii. Ele rămân controversate, dar mulţi creştini le aduc ca argument în favoarea ideii că sufletul ar fi nemuritor şi că, la moarte, s-ar muta pe un alt tărâm al existenţei conştiente.
Însă experienţele din apropierea morţii sunt doar o altă manifestare a ereziei despre nemurirea sufletului. Cine crede că la moarte sufletul continuă să existe într-o formă sau alta este expus la amăgirile spiritiste, care promovează direct sau indirect ideea că nu am avea nevoie de Isus. În general, cei care au avut astfel de experienţe au spus că fiinţele spirituale sau rudele moarte cu care s-au întâlnit le-au vorbit despre dragoste, pace şi bunătate, dar nu şi despre mântuirea prin Hristos, despre păcat sau despre judecata viitoare – concepţii biblice fundamentale. Ar fi de aşteptat ca presupusa pregustare a vieţii viitoare să fie însoţită de învăţăturile creştine de bază, însă ce aud aceşti oameni seamănă mai mult cu dogmele New Age. Urmarea este scăderea interesului pentru creştinism.
De ce trebuie sa ne bazam pe Cuvântul lui Dumnezeu chiar şi atunci când simţurile ne spun ceva diferit?
Miercuri, 30 mai – Sabatul şi teoria evoluţiei
Un alt lucru cu care Satana înşală lumea, în afară de cel al nemuririi sufletului, este cel al înlocuirii Sabatului biblic cu duminica (vezi studiile 6 şi 8) şi a reuşit s-o înşele într-o bună parte a istoriei creştine. Pentru vremea sfârşitului, a născocit o nouă amăgire care să şteargă din mintea oamenilor importanţa Sabatului zilei a şaptea: teoria evoluţiei.
4. Ce ne spune Geneza 1 – 2:3 despre cum a creat Dumnezeu lumea şi în cât timp?
Chiar şi în urma citirii superficiale a acestei relatări biblice, reies clar două idei. Prima este că totul a fost planificat şi calculat, că nimic nu a fost accidental sau arbitrar. Scriptura nu lasă loc hazardului în procesul creării lumii. A doua idee este că Dumnezeu a făcut toate vieţuitoarele după soiul lor, a creat fiecare soi separat şi distinct de celelalte. Biblia nu spune nimic despre un strămoş natural comun (precum celula elementară) al tuturor formelor de viaţă de pe pământ.
Aceste două idei, că nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării în actul creaţiei şi că nu a existat un strămoş natural comun al tuturor speciilor, pot fi observate clar şi de cei care nu interpretează Geneza literal.
La polul opus se află evoluţionismul darwinian care, în diferitele lui variante, susţine două lucruri: hazardul şi strămoşul natural comun al tuturor speciilor.
De ce interpretează totuşi atât de mulţi oameni Geneza prin prisma acestei teorii care, în esenţă, o contrazice clar? Erezia evoluţionismului a atras milioane de oameni nereligioşi, dar şi mulţi creştini declaraţi, care cred că o pot armoniza cu credinţa creştină, în ciuda contradicţiilor bătătoare la ochi.
Implicaţiile evoluţionismului în contextul evenimentelor finale fac amăgirea şi mai periculoasă. De ce să mai respectăm Sabatul zilei a şaptea, dacă lumea nu a fost creată în şase zile, ci în trei miliarde de ani (cea mai recentă dată probabilă pentru apariţia vieţii pe pământ)? Evoluţionismul îi răpeşte zilei a şaptea valoarea pentru că transformă crearea lumii în şase zile într-o legendă de genul celei cu Romulus şi Remus, alăptaţi de o lupoaică. Şi care dintre adepţii Sabatului ar fi dispuşi să înfrunte persecuţia şi moartea de dragul păzirii lui?
Joi, 31 mai – Falsa trinitate
Conceptul manifestării trinitare a lui Dumnezeu se regăseşte pretutindeni în Biblie. Cartea Apocalipsa ne vorbeşte însă, în capitolul 13, în contextul amăgirilor şi persecuţiei din timpul sfârşitului, şi despre o coaliţie între balaur, fiara ieşită din mare şi fiara ieşită din pământ, un fel de „falsă trinitate”.
5. Despre cine este vorba în Apocalipsa 12:17 şi 13:1,2?
Balaurul menţionat aici a fost interpretat ca fiind contrafacerea Tatălui, pentru că el deţine controlul. Tot el îi dă putere, stăpânire şi un scaun de domnie fiarei care se ridică din mare, interpretată ca o contrafacere a lui Hristos.
6. Care sunt caracteristicile fiarei ridicate din mare? Apocalipsa 13:2-5
Fiara îşi primeşte autoritatea de la balaur, aşa cum Isus a primit putere de la Tatăl (Matei 28:18); fiara ridicată din mare a primit o rană de moarte, care apoi s-a vindecat – trimitere la moartea şi învierea lui Isus. De asemenea, ea urma să exercite autoritate, adică „să-şi facă lucrarea” patruzeci şi două de luni, adică exact trei ani şi jumătate profetici (pe baza principiului an-zi), asemănare cu cei trei ani şi jumătate literali cât a lucrat Hristos pe pământ.
7. Cum este descrisă fiara care s-a ridicat din pământ? Vers. 11-17
Fiara aceasta promovează interesele fiarei ieşite din mare, Duhul Sfânt Îl proslăveşte pe Isus (Ioan 16:13,14). Duhul Sfânt a coborât sub forma unor „limbi ca de foc” (Faptele 2:3), fiara aceasta coboară foc din cer (Apocalipsa 13:13).
„La sfârşit, fiara ridicată din pământ realizează o falsă Cincizecime! Cu ce scop? Pentru a dovedi lumii că falsa trinitate este Dumnezeul adevărat.” (Jon Paulien, What the Bible Says About the End-Time, 1998, p. 111)
De ce alte amăgiri din timpul sfârşitului trebuie să fim conştienţi şi cum le putem recunoaşte ca atare?
Vineri, 1 iunie – Un gând de încheiere
Să medităm puţin la implicaţiile evoluţionismului asupra evenimentelor finale şi, în mod deosebit, asupra rolului Sabatului. Charles Darwin, iniţiatorul lui, a promovat această teorie din cauză că, neînţelegând marea luptă, i-a fost dificil să împace răul şi suferinţa cu ideea că Dumnezeu este bun şi iubitor. El a căutat atunci răspunsurile în altă parte. Nu este o coincidenţă faptul că, în a doua parte a secolului al XIX-lea, în timp ce el îşi revizuia şi reformula teoria, Dumnezeu a adus la existenţă o mişcare, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, cu o concepţie exact opusă faţă de cea a lui Darwin. Biserica aceasta, a cărei concepţie creaţionistă este dezvăluită chiar de numele ei, a început să se dezvolte şi să se extindă cam în aceeaşi perioadă în care a început să se răspândească teoria lui Darwin.
Iată însă un citat care îi poate fi de folos oricui se luptă cu întrebările cu care s-au confruntat oamenii adesea, după căderea în păcat: „Cu toate că pământul era lovit de blestem, natura rămânea încă manualul omului. Acum nu mai putea ilustra doar bunătatea, căci răul era prezent pretutindeni, întinând pământul, aerul şi marea cu atingerea lui murdară. Acolo unde, cândva, nu era înscris decât caracterul lui Dumnezeu – cunoaşterea binelui -, acum era gravat şi caracterul lui Satana – cunoaşterea răului. Natura, care descoperea acum cunoştinţa binelui şi a răului, trebuia să fie continuu o avertizare pentru om cu privire la urmările păcatului.” (Educaţie, ed. 2012, p. 23)
Legea și Evanghelia
Text de memorat: „Si prin aceasta stim ca Îl cunoastem, daca pazim poruncile Lui. Cine zice: «Îl cunosc» si nu pazeste poruncile Lui, este un mincinos si adevarul nu este în el.” (1 Ioan 2:3,4)
Gândul central: Legea morala a lui Dumnezeu ne descopera pacatul nostru si nevoia noastra dupa un Mântuitor. De aceea, Legea si Evanghelia sunt inseparabile.
Legea si caracterul lui Dumnezeu se afla în centrul marii lupte si, în
final, înaintea întregului univers, care urmareste acest conflict cu mare
interes, se va recunoaste dreptatea Legii si a caracterului lui Dumnezeu.
Pâna atunci însa, lupta continua si oamenii trec de o parte sau de alta,
hotarând astfel cui vor sluji. Cei care aleg sa Îi slujeasca Domnului, vor
lua aceasta decizie din dragoste si recunostinta pentru ceea ce li s-a oferit
prin Hristos. Ei stiu ca, dupa ce au fost îngropati împreuna cu Hristos în
moartea Sa prin botez, pacatul lor a fost nimicit pentru ca ei sa nu-i mai
slujeasca fostului lor stapân (adica pacatului), ci sa primeasca libertatea
de a asculta de Dumnezeu si de Legea Sa.
În studiul din saptamâna aceasta, vom discuta despre natura Legii,
despre scopul ei si despre relatia ei cu vestea buna a harului mântuitor.
Daca e corect înteleasa, Legea ne ajuta sa întelegem ce ne-a pus la dispo-
zitie harul lui Dumnezeu prin Hristos.
Legile si rânduielile lui Dumnezeu
Cuvântul ebraic torah este des folosit în Vechiul Testament si este tra-
dus frecvent prin „lege”. Noul Testament foloseste cuvântul grecesc no-
mos (lege) ca echivalent pentru torah. Torah înseamna „îndrumare” sau
„calauzire”. Întrucât Biblia este consemnarea relatiei lui Dumnezeu cu
oamenii, legea amintita în ea se refera în general la toate instructiunile
date de El poporului Sau. Dat fiind faptul ca Dumnezeu este bun si drept
si îi îndruma pe copiii Sai cu bunatate si dreptate, putem trage concluzia
ca Legea Sa descopera bunatatea si dreptatea Sa. Cu alte cuvinte, Legea
este o reflectare a caracterului Sau.
1. Ce ne spun textele urmatoare despre Lege si, în mod indirect, despre Dumnezeu. Psalmii 19:7,8; 119:151,152,172; Romani 7:12.
Dumnezeu S-a descoperit omenirii în mod clar prin intermediul Bibli-
ei. Când citim textele ei sfinte, întâlnim o multitudine de pasaje care sunt,
în esenta, îndrumari sau învataturi cu privire la multe aspecte ale vietii
noastre: moralitate, etica, sanatate, sexualitate, dieta, munca etc. Unele
dintre ele sunt general valabile, dar altele par a fi limitate la un timp si la o
sfera anumite. Cu toate acestea, toate sunt învataturile lui Dumnezeu (to-
rah) si este nevoie sa fim foarte atenti în formularea criteriilor de separare
a învataturilor cu valabilitate universala de cele cu valabilitate limitata.
Adventistii de ziua a saptea si multe alte grupari crestine fac o distinctie
generala între legile „ceremoniale” (rânduielile care prezinta Planul de
Mântuire prin intermediul simbolurilor si al ritualurilor), legile „civile”
(instructiuni cu privire la viata de comunitate a vechiului popor Israel)
si legile „morale” (standardul de conduita al lui Dumnezeu pentru om).
Cartea Leviticul contine o mare parte a legilor ceremoniale, în spe-
cial cele legate de slujirea din Sanctuar si de sistemul de ritualuri. Natura
legilor civile si principiul dreptatii care sta la baza lor pot fi observate, de
exemplu, în Exodul 23:1-9. Mai exista apoi Legea morala, Cele Zece Po-
runci, considerate de majoritatea crestinatatii (în teorie cel putin) a fi înca
valabile pentru întreaga omenire.
2. Studiaza Exodul 23:1-9. Ce principii morale universal valabile putem desprinde din învataturile date în mod specific vechiului Israel.
Legea morala astazi
Cei mai multi crestini declara ca Decalogul este codul moral universal
al lui Dumnezeu. De exemplu, putem observa conceptia aceasta la cresti-
nii din Statele Unite care doresc sa obtina în instanta dreptul de a expune
Cele Zece Porunci în locurile publice, în special în scolile de stat. Cu ani în
urma, în statul Alabama a existat un proces legat de decizia unui judecator
de a refuza sa îndeparteze din sala de judecata un monument dedicat Ce-
lor Zece Porunci, cu toate ca primise acest ordin din partea unui tribunal
superior. În viziunea multora, Cele Zece Porunci nu au fost desfiintate si
ramân pâna astazi standardul moralitatii dat de Dumnezeu.
Si pe buna dreptate. În primul rând, cu toate ca Decalogul a fost for-
mulat la Sinai, cartea Geneza ne lasa sa întelegem ca majoritatea porun-
cilor erau cunoscute înainte de acest moment.
3. Ce ne spun urmatoarele texte despre existenta Legii înainte de Sinai. Geneza 35:1-4; 2:3; 4:8-11; 39:7-9; 44:8; 12:18.
Daca ne gândim logic, nu are niciun sens ca Decalogul sa fie o institu-
tie pur evreiasca, o lege destinata în mod exclusiv unui popor care a trait
într-un anumit timp si loc. Oare furtul, crima, adulterul si idolatria, nu
sunt la fel de gresite oriunde ne-am afla pe planeta aceasta si indiferent
de cultura în care traim. Pe de alta parte, Biblia defineste pacatul din
perspectiva Legii (Romani 7:7) si, prin urmare, pentru orice crestin care
crede în Biblie, argumentul ca Legea ar fi fost desfiintata sau înlocuita cu
altceva nu sta în picioare.
4. Cum ne ajuta Iacov 2:11 sa întelegem perpetuitatea Legii lui Dumnezeu (valabilitatea ei vesnica).
1 Ioan 5:3 spune ca ascultarea de poruncile lui Dumnezeu este dovada ca Îl iubim. Ce înseamna aceasta. De ce este ascultarea de porunci o dovada a dragostei fata de El.
Legea si Evanghelia
Multi sunt de acord ca Cele Zece Porunci sunt valabile pentru crestini,
dar nu înteleg foarte bine care este rolul acestora în Planul de Mântuire.
Daca nu suntem mântuiti prin pazirea Legii, atunci care este scopul ei.
5. Ce ne spun urmatoarele pasaje despre rolul Legii în viata celor mântuiti prin har.
Romani 3:19,20
Psalmii 119:5,6
Romani 7:7
Legea nu a fost conceputa pentru a fi un mijloc de mântuire. Ea îl con-
stientizeaza pe pacatos, prin lucrarea Duhului Sfânt, de nevoia lui dupa
harul (Evanghelia) lui Hristos. Ea ne arata ce este drept, ce este bun si ce
este adevarat, iar noi, întelegând ca nu corespundem acestui standard, ne
dam seama ca avem nevoie de o cale de scapare. Astfel, Legea ne îndru-
ma spre Evanghelie, spre har. Harul acesta este oferit numai prin Isus.
Functia Legii, chiar si în Vechiul Testament, era aceea de a arata ca omul
are nevoie de mântuire; ea nu a fost niciodata un mijloc de dobândire a
acestei mântuiri.
„Întrebarea daca Legea poate oferi mântuire este gresita din perspec-
tiva Scripturii – atât din perspectiva Vechiului, cât si a Noului Testament!
Niciunul dintre Testamente nu afirma, nu sugereaza si nici nu lasa sa se
înteleaga ca ea ar fi avut vreodata acest rol …
O greseala si mai mare este declaratia ca scriitorul cartii Evrei (10:1-4)
ar fi corectat Legea, de parca ea ar învata ca «sângele taurilor si al tapilor
[ar putea] sa stearga pacatele» … Jertfele erau imagini, simboluri si mo-
dele ale jertfei desavârsite care urma sa vina.” (Walter C. Kaiser, Five
Views on Law and Gospel, pag. 394, 395)
Observa în lumea din jurul tau efectele încalcarii Legii lui Dumnezeu. Cum
a fost afectata viata ta de încalcarea Legii. Ce îti spune raspunsul la aceasta
întrebare despre valabilitatea Legii în prezent.
Sabatul si Legea
Dupa cum am vazut în sectiunea de luni, multi crestini mai cred înca
în valabilitatea prezenta a Legii lui Dumnezeu. Si, daca admitem realita-
tea pacatului, nici nu avem motive sa credem ca Legea nu ar mai trebui
respectata.
Totusi, dupa cum stim foarte bine, subiectul obligatiei crestinilor de
a pazi Legea devine foarte tulbure când se ridica problema ascultarii de
porunca a patra si în special problema respectarii zilei a saptea. Ironia este
ca judecatorul statului Alabama, care a insistat sa se instaleze un monu-
ment dedicat Celor Zece Porunci, încalca el însusi Legea, întrucât, oricât
de strict ar fi pazit el duminica, nu pazea în fapt porunca biblica de a se
odihni în ziua a saptea. Daca luam Biblia ca atare, atunci, pe baza textului
„cine pazeste toata Legea si greseste într-o singura porunca se face vino-
vat de toate”, judecatorul se facea vinovat tocmai de încalcarea acelei Legi
pe care o dorea pastrata în sala de judecata!
Exodul 20:9,10 explica porunca Sabatului. Textul arata când este Sabat
(în ziua a saptea) si cum trebuie pazit (toti cei ce locuiesc în casa trebuie
sa-si înceteze activitatile obisnuite), pentru ca sfintenia lui sa fie pastrata.
„Sabatul nu este prezentat ca o zi de recuperare pentru cei care nu au pu-
terea de a munci zi dupa zi fara odihna. Dimpotriva, el este prezentat ca
un popas bun pentru toata lumea, cu scopul reîndreptarii atentiei noastre
spre sfintenie (spre tot ceea ce tine de apartenenta noastra de Dumnezeu,
întrucât în aceasta consta sfintenia) pentru a ne bucura de binecuvântarile
acestei zile si de potentialul ei.” (Douglas K. Stuart, The New American
Commentary, Exodus, vol. 2, pag. 460)
6. Potentialul spiritual al Sabatului reiese din ceea ce simbolizeaza el. Ce ne spun textele urmatoare despre semnificatia spirituala a Sabatului. În ce fel te ajuta experienta personala a pazirii Sabatului sa întelegi mai bine ce ne învata aceste texte.
Exodul 20:11
Deuteronomul 5:15
Exodul 31:13
Ezechiel 20:20
Evrei 4:3-9
Sabatul si Evanghelia
La ultima întrebare de la sectiunea de ieri, am studiat pasajele din Exo-
dul 20:11 si Deuteronomul 5:15. Observam ca Sabatul ne îndrepta atentia
spre doua evenimente: spre crearea lumii si spre rascumparare. Acestea
sunt doua concepte strâns legate în Biblie. Dumnezeu este Creatorul si,
totodata, Rascumparatorul nostru. Aceste doua adevaruri biblice impor-
tante ne sunt întiparite în minte în fiecare saptamâna, în fiecare a saptea
zi, când ne odihnim „dupa Lege” (Luca 23:56), la fel ca femeile care „ve-
nisera cu Isus din Galileea” (Luca 23:55).
7. Citeste Coloseni 1:14-16 si Ioan 1:1-14. Ce legatura fac aceste versete între calitatea de Creator si cea de Rascumparator a lui Isus.
„Întrucât legea divina este la fel de sfânta ca si Dumnezeu Însusi, nu-
mai unul egal cu Dumnezeu putea face ispasire pentru încalcarea ei. Nu-
mai Hristos îl putea rascumpara din blestemul legii pe omul cazut si îl
putea readuce în armonie cu Cerul.” (Ellen G.White, Harul uimitor al lui
Dumnezeu, pag. 42)
Isus a putut fi Rascumparatorul omenirii cazute doar în baza faptului
ca El era Creatorul, Cel egal cu Dumnezeu, Cel care a facut toate lucrurile
(Ioan 1:3).
Sabatul este un frumos simbol al Evangheliei harului fiindca ne în-
dreapta privirea spre Hristos Creatorul si Rascumparatorul nostru. Când
ne odihnim în Sabat, aratam, de fapt, ca nu suntem mântuiti prin faptele
Legii, ci prin ceea ce a facut Hristos pentru noi. Astfel, odihna Sabatului
devine un simbol al odihnei pe care o avem în Isus (vezi Evrei 4:3-9).
Si mântuirea înseamna refacere, re-creare; procesul acesta începe în
momentul în care Îl primim pe Isus (2 Corinteni 5:17, Galateni 6:15) si
culmineaza cu re-crearea cerului si a pamântului (vezi Isaia 65:17, Apoca-
lipsa 21:5). Versetele acestea ne arata si mai clar legatura dintre crearea
lumii si a omului si rascumparare si, totodata, reflectarea acestor doua
adevaruri cruciale în porunca Sabatului, una dintre poruncile Decalogului.
Una este sa declari ca esti pazitor al Sabatului si chiar sa te odihnesti în Sabat (fariseii si carturarii se odihneau în Sabat!), si cu totul alta este sa te bucuri de Sabat pe deplin. Ce poti spune despre experienta personala a pazirii Sabatului. Ce poti face pentru a beneficia de binecuvântarile spirituale si fizice pe care Dumnezeu ni le pune la dispozitie în ziua a saptea.
Studiu suplimentar
Citeste Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. 25.
„Dumnezeu vrea sa întelegem ca El are dreptul asupra mintii, sufletu-
lui, trupului si duhului nostru – asupra a tot ce avem. Noi suntem ai Sai
prin faptul ca ne-a creat si ne-a rascumparat. În calitate de Creator al nos-
tru, El ne cere slujirea întreaga. În calitate de Rascumparator, El pretinde
dragostea noastra si are dreptul la ea – la o dragoste fara seaman … Tru-
pul nostru, sufletul nostru, viata noastra sunt ale Lui nu numai pentru ca
El ni le-a dat fara plata, ci si pentru ca ne ofera necontenit beneficiile Sale
si ne da puterea de a ne întrebuinta capacitatile …” (Ellen G. White, Ha-
rul uimitor al lui Dumnezeu, pag. 245)
„Dupa cum spune Domnul: «Daca îti vei opri piciorul în ziua Sabatu-
lui ca sa nu-ti faci gusturile tale în ziua Mea cea sfânta, daca Sabatul va fi
desfatarea ta ca sa sfintesti pe Domnul, slavindu-L, si daca-l vei cinsti …,
atunci te vei putea desfata în Domnul» (Isaia 58:13,14). Pentru toti cei
care îl primesc ca pe un semn al puterii creatoare si rascumparatoare a lui
Hristos, Sabatul va fi o desfatare. Ei Îl vad în el pe Hristos si se desfata
în El. Sabatul le îndreapta privirea spre lucrarile mâinilor lui Dumnezeu
ca o dovada a puterii Sale de a ne rascumpara. El ne reaminteste de pa-
cea pierduta a Edenului si, totodata, ne vorbeste despre pacea refacuta
prin Mântuitorul. Si fiecare lucru din natura repeta invitatia Sa: «Veniti
la Mine, toti cei truditi si împovarati, si Eu va voi da odihna.»” (Ellen G.
White, Hristos, Lumina lumii, pag. 289)
Întrebari pentru discutie
1. Ieremia 31:33 spune: „Ci iata legamântul pe care-l voi face cu casa lui
Israel dupa zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înauntrul
lor, o voi scrie în inima lor si Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi
poporul Meu.” Unii aduc acest text drept argument ca Legea (sau,
mai degraba, Sabatul zilei a saptea) a fost desfiintata în cadrul noului
legamânt. Ce este gresit în aceasta argumentatie. Cum sprijina textul
acesta pozitia adventistilor de ziua a saptea cu privire la Lege (inclusiv
la Sabat).
2. Noi credem ca Legea (inclusiv Sabatul) trebuie pazita. Ce trebuie
sa facem pentru a ne feri de capcana legalismului. În cadrul grupei,
aratati ce este legalismul si cum îl putem evita.
3. Gândeste-te la rolul Legii în marea lupta. De ce îsi îndreapta Satana
atacul în principal asupra poruncii Sabatului. Ce anume urmareste el.
Înarmarea pentru biruință
Text de memorat: „De aceea luati toata armura lui Dumnezeu ca sa va puteti împotrivi în ziua cea rea si sa ramâneti în picioare dupa ce veti fi biruit totul.” (Efeseni 6:13)
Gândul central: Fiecare credincios trebuie sa poarte personal armura, fiindca fiecare dintre noi este angajat individual în marea lupta.
Scopul final al lui Satana este sa obtina pentru sine loialitatea pe care
credinciosii adevarati o au fata de Hristos. Înainte de convertire, oamenii
erau supusii lui, iar el era stapânul lor. Prin convertirea la Hristos, cre-
dinciosul iese de sub stapânirea Diavolului, dar puterea acestuia nu este
zdrobita complet. Satana îsi intensifica eforturile pentru a ne distruge cre-
dinta si pentru a ne recâstiga de partea lui. El are o multime de strategii
amagitoare; Scriptura le numeste „uneltirile Diavolului” (Efeseni 6:11).
Totusi, în ciuda tuturor amagirilor, strategiilor si uneltirilor lui, vrajmasul
nu îl poate desparti de Hristos pe cel care este hotarât sa-I ramâna cre-
dincios (Satana ne poate face viata un calvar, dar aceasta este o cu totul
alta problema).
Studiul din saptamâna aceasta se ocupa de armura pe care crestinul
trebuie sa o poarte în aceasta lupta. Nu putem fi protejati decât daca pur-
tam toata armura lui Dumnezeu. Avem nevoie sa întelegem ce este aceas-
ta armura, întrucât, fara ea, suntem o prada usoara pentru dusman, dar,
cu ea, biruinta ne este asigurata.
Nevoia de a purta armura personal
În Efeseni 6:12, Pavel spune ca viata crestina este o lupta, afirmând ca
„noi … avem de luptat”. Sa observam ca el foloseste pluralul, incluzându-i
aici pe toti crestinii. În versetul 13, îi îndeamna pe cititorii sai sa ia toata
armura lui Dumnezeu. Interesant este ca armura aceasta este a lui Dum-
nezeu, pentru ca El ne-a pus-o la dispozitie. Pavel începe versetul cu ex-
presia de aceea pentru a sublinia necesitatea echiparii cu aceasta armura,
în vederea luptei în care suntem angajati. De la versetul 14 în continuare,
el descrie elementele componente ale armurii crestinului, plecând de la
echipamentul pe care îl purta un soldat roman când pornea la lupta.
1. Ce elemente din descrierea armurii îti transmit ideea ca lupta este a tuturor crestinilor si ca ea presupune totodata implicarea individuala a fiecaruia în parte. Ce înseamna pentru tine faptul ca ai de dus personal o lupta. Efeseni 6:14-17
Cuvântul tradus cu „luptat” se referea la data aceea la lupta corp la
corp, iar mai târziu a fost extins si la alte tipuri de lupta. În contextul din
Efeseni, desi nu se are în vedere o lupta reala corp la corp cu demonii,
cuvântul sugereaza ideea de individualizare a luptei.
Parabola celor zece fecioare din Matei 25:1-13, desi apare într-un con-
text diferit de cel luat în considerare aici, face totusi referire la implicarea
personala în problemele spirituale. Ellen White aplica starea spirituala a
celor cinci fecioare la descrierea unei categorii de oameni din timpul sfâr-
sitului care, potrivit lui Pavel, au o forma de evlavie, dar carora le lipseste
puterea ei (2 Timotei 3:1-5). „Aceasta este categoria de oameni care, în
timp de primejdie, striga: «Pace si liniste!» Ei îsi linistesc inima, spunând
ca sunt în siguranta si nici macar nu viseaza la pericol. Când sunt treziti
din starea de letargie, îsi dau seama de nevoia lor si îi roaga pe altii sa le
dea ce le lipseste, dar, în lucrurile spirituale, nimeni nu poate suplini lipsa
altuia.” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pag. 411, 412)
Care sunt lucrurile din viata de zi cu zi pe care nimeni altcineva nu le poate
face în locul tau. (De exemplu, nimeni nu poate mânca în locul tau.) Cum
aplicam acest principiu la îmbracarea cu armura spirituala pentru lupta în
care suntem implicati personal.
Cingatoarea adevarului si platosa neprihanirii
2. Ce îndemn da Pavel în Efeseni 6:14.
Desi este destul de dificil sa ne dam seama despre ce fel de cingatoa-
re vorbeste Pavel aici, se pare ca se refera la aparatoarea din piele care
proteja într-o oarecare masura partea inferioara a trunchiului, dar care
oferea, totodata, libertate de miscare si actiune. Prin urmare, cingatoarea
face parte din echipamentul de baza, iar Pavel spune ca partea aceasta
este adevarul.
Dupa cingatoarea adevarului, urmeaza platosa neprihanirii. Pavel le
prezinta împreuna, facând astfel legatura între notiunile de adevar si de
neprihanire.
3. Cum ne pot ajuta textele urmatoare sa întelegem legatura dintre adevar si neprihanire. De ce sunt ele atât de importante pentru protectia noastra spirituala în marea lupta. 1 Împarati 3:6; Psalmii 15:2; 96:13; Proverbele 12:17; Isaia 48:1; 2 Corinteni 6:7; Efeseni 5:9.
Când asociaza neprihanirea cu platosa, vorbind despre lupta spiritua-
la, Pavel se gândeste la problemele de ordin moral. Pentru crestinul care
se lupta cu puterile raului, facerea binelui si practicarea neprihanirii (sau,
altfel spus, trairea adevarului) sunt la fel de vitale ca si platosa pentru
ostasul care merge la batalie. Când neglijam sa facem binele, când întoar-
cem spatele adevarului cu buna-stiinta, suntem o tinta usoara pentru
Satana, pentru ca pieptul nostru este dezgolit complet.
Pe de alta parte, desi neprihanirea include trairea unei vieti sfinte,
trebuie sa tinem cont si de celalalt aspect ale neprihanirii, si anume de
neprihanirea lui Hristos care îl acopera pe credincios si care este singura
sa speranta de mântuire. Atâta timp cât ramânem alipiti de adevarul ca
mântuirea este posibila numai prin Domnul Isus, suntem protejati de des-
curajare, unul dintre cele mai eficiente atacuri spirituale ale lui Satana.
Ai fost vreodata ispitit sa renunti la umblarea ta cu Isus pentru ca erai
descurajat din cauza vietii tale, a caracterului tau sau a faptelor tale. Daca
da, de ce este atât de vital sa întelegi ca neprihanirea lui Hristos este o aparare
puternica împotriva atacurilor lui Satana.
Râvna Evangheliei si scutul credintei
Ostasii romanii se echipau cu armura pentru ca înaintarea lor nu fie în-
cetinita pe un teren neprielnic. De multe ori, încaltamintea lor avea batute
în talpa cuie ascutite pentru a le usura înaintarea pe orice tip de drum.
Încaltamintea aceasta le asigura o buna aderenta, iar Pavel o aseamana cu
„râvna” Evangheliei pacii (Efeseni 6:15).
4. Citeste Isaia 52:7, Romani 10:15 si Efeseni 6:15. În ce sens putem afirma ca Evanghelia pacii îi ofera crestinului „tarie” în lupta spirituala.
Cuvântul-cheie în Efeseni 6:15 este „râvna”. Termenul grecesc poate
avea sensul de „pregatire de baza”. Astfel, Evanghelia pacii ca „pregatire
de baza” este pacea pe care o are crestinul ca urmare a faptului ca a fost
împacat cu Dumnezeu prin sângele lui Hristos. Împacarea aceasta îi da
crestinului o baza sigura de pe care sa se avânte în lupta spirituala.
5. Care este urmatoarea piesa din armura. Cu ce o asociaza Pavel. Cum o prezinta. Ce vrea sa spuna. Efeseni 6:16
Cuvântul tradus cu „scut” provine din cuvântul grecesc care înseamna
„usa”. La data aceea, scutul avea circa 1,20 m lungime si 0,75 m latime, era
facut din doua placi de lemn lipite una peste alta si semana foarte bine cu
o usa. Întrucât vârful sagetilor era înmuiat în smoala si aprins, scutul era
acoperit cu un strat de piele pentru a stinge sagetile arzatoare si pentru
a le toci vârful. Scutul era, asadar, cea mai importanta arma de aparare.
Analogia spirituala este evidenta: „sagetile arzatoare” ale lui Satana
sunt pofta trupeasca, îndoiala, lacomia, vanitatea si multe altele. „Dar cre-
dinta în Dumnezeu, tinuta sus ca un scut, le opreste, le stinge si le face sa
cada la pamânt inofensive.” (Comentariul biblic AZS, vol. 6, pag. 1045)
Acest tip de credinta este, în primul rând, o credinta activa, o credinta
care nu se multumeste cu simpla acceptare a adevarului, ci trece la trairea
lui. Este o credinta manifestata prin apararea activa fata de asalturile vraj-
masului. Este adevarat ca nu ne putem mântui singuri si ca nu putem lupta
singuri cu Diavolul; dar lupta noastra este sa Îl alegem pe Domnul si caile
Sale în fiecare zi si sa refuzam orice ne-ar oferi Satana.
Coiful si sabia
Coiful mântuirii din Efeseni 6:17 este preluat, probabil, din Isaia 59:17,
doar ca aplicatia este diferita. În Isaia 59, Dumnezeu este cel care poarta
coiful mântuirii; în Efeseni, crestinul este chemat sa îl ia.
6. Cu ce asociaza Pavel coiful în 1 Tesaloniceni 5:8. Dar în Efeseni 6:17. Cum ne ajuta aceasta schimbare de accent sa întelegem modul în care mântuirea poate actiona ca o arma de aparare.
În Noul Testament, mântuirea este o experienta prezenta care va cul-
mina în vesnicie prin eliberarea de orice tip de rau. Coiful biruintei purtat
de Dumnezeu (Isaia 59:17) îi este oferit credinciosului pentru protectie.
Întrucât scopul principal al atacului Diavolului este acela de a-l determina
pe crestin sa-si piarda mântuirea, asigurarea prezenta a mântuirii (oferita
crestinului fara sa se tina cont de faptele lui) devine o arma puternica,
utila în supravietuire. În orice conflict spiritual, credinciosul poate excla-
ma împreuna cu psalmistul: „Doamne Dumnezeule, taria mântuirii mele!
Tu-mi acoperi capul în ziua luptei!” (Psalmii 140,7)
7. Dupa ce aminteste de coiful mântuirii, despre ce vorbeste Pavel. Compara cu Evrei 4:12. Ce adevar important descoperim aici despre lupta crestinului.
Ispitirea Domnului Hristos, asa cum este consemnata în Matei 4:1-10,
este o frumoasa ilustrare a modului în care Cuvântul lui Dumnezeu actio-
neaza ca o arma eficienta. Pasajul acesta ar trebui sa-i încurajeze pe cres-
tini sa îsi însuseasca adevarurile descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu.
Fortele care încearca sa ne slabeasca încrederea în Biblie sunt atât de nu-
meroase! Ce exemple de astfel de forte poti da. Cum te poti apara de ele si de
încercarile lor (atât de subtile uneori) de a-ti diminua încrederea în Cuvântul
lui Dumnezeu.
„Rugati-va neîncetat”
În Efeseni 6:18, Pavel ne îndeamna sa facem rugaciuni si cereri „în
toata vremea”. Ideea este ca, pentru a se echipa cu toata armura ceru-
lui, crestinul trebuie sa se bizuie pe Dumnezeu. Prin urmare, „rugaciunea
nu este o alta arma, ci, dimpotriva, este spiritul, maniera în care trebuie
purtata întreaga armura si în care trebuie sa fie dusa lupta. Pavel o reco-
manda aici ca pe o stare neîntrerupta a mintii, ca pe o atitudine continua
de comuniune cu Dumnezeu.” (Comentariul biblic AZS, vol. 6, pag. 1046)
8. Studiaza cu atentie Efeseni 6:18. Ce cuvinte si expresii ne trimit cu gândul la starea de alerta si de disciplina personala.
Biblia îi îndeamna frecvent pe oameni sa se roage neîncetat (Luca
18:1, Romani 12:12, Filipeni 4:6, Coloseni 4:2, 1 Tesaloniceni 5:17). Însa,
vorbind despre lupta cu fortele raului (Efeseni 6), Pavel insista asupra
faptului ca fiecare situatie din viata trebuie întâmpinata cu multa rugaciu-
ne. O astfel de atitudine fata de rugaciune nu este o cerinta usoara pentru
crestini, deoarece, în momentele dificile, prima noastra tendinta este sa
apelam la prieteni si la colegi, lucru care nu este gresit si are importanta
lui. Însa rugaciunea ar trebui sa fie prima linie de aparare. Noi trebuie sa
ne rugam „în toata vremea”.
9. Ce îndemnuri da Pavel în Efeseni 6:18. La ce sa veghem si de ce.
Când Se afla în Ghetsimani, Isus le-a spus ucenicilor, pe care i-a gasit
dormind, sa vegheze si sa se roage (Marcu 14:38). Înainte de aceasta, El
Si-a luat în mod special timp sa îi îndemne la veghere (Marcu 13:33-37).
Din perspectiva lui Luca, vegherea este legata de rugaciune, amândoua
împreuna dându-i crestinului putere spirituala. În Efeseni 6:18, accentul
cade pe rugaciunea pentru altii. Si, într-adevar, atunci când ne rugam pen-
tru altii, noi însine suntem întariti spiritual si suntem mai bine pregatiti
pentru conflictul iminent, indiferent ce forma va lua el.
De ce este mai important pentru cresterea noastra spirituala sa ne rugam
personal pentru noi decât sa le cerem altora sa se roage pentru noi. Ce anume
reuseste sa faca pentru tine rugaciunea personala, spre deosebire de rugaciunea
altora pentru tine.
Studiu suplimentar
Citeste Ellen G. White, Marturii, vol. 8, cap. „Importanta cautarii ade-
varatei cunostinte”, pag. 312-314; Marturii, vol. 9, cap. „Problema rasiala”,
pag. 219, 220; Faptele apostolilor, cap. „Chemarea la o treapta mai înalta”.
„În fiecare suflet, doua puteri se lupta cu îndârjire pentru biruinta. Ne-
credinta îsi pregateste de lupta fortele sub conducerea lui Satana, pentru
a ne desprinde de Sursa de putere. Credinta îsi organizeaza fortele pen-
tru lupta, sub conducerea lui Hristos, Capetenia si Desavârsirea credintei
noastre. Conflictul se da, ceas dupa ceas, sub privirile universului ceresc.
Este o lupta corp la corp, iar marea întrebare este: Cine va câstiga. La în-
trebarea aceasta fiecare trebuie sa decida personal. Toti trebuie sa ia par-
te la batalia aceasta si sa treaca de o parte sau de cealalta. Din conflictul
acesta nu exista eliberare … Noi suntem îndemnati sa ne pregatim pentru
conflict. «Încolo, fratilor, întariti-va în Domnul si în puterea tariei Lui. Îm-
bracati-va cu toata armura lui Dumnezeu, ca sa puteti tine piept împotriva
uneltirilor Diavolului.» Avertizarea este repetata.” (Ellen G. White, Fii si
fiice ale lui Dumnezeu, pag. 328)
„Este necesar sa luam fiecare piesa din armura si apoi sa stam neclintiti.
Domnul ne-a onorat prin faptul ca ne-a ales ca ostasi ai Sai. Sa luptam cu vite-
jie pentru El, ramânând de partea binelui în orice tranzactie. Corectitudinea
în toate lucrurile este esentiala pentru bunastarea sufletului. Pe masura ce te
vei stradui sa obtii biruinta asupra înclinatiilor tale, El te va ajuta prin Duhul
Sau cel Sfânt sa fii precaut în orice actiune, pentru ca sa nu-i dai vrajmasului
ocazia sa vorbeasca de rau adevarul. Ia ca platosa neprihanirea aceea protejata
de Dumnezeu pe care toti au privilegiul sa o poarte. Aceasta îti va proteja via-
ta spirituala.” (Idem, Comentariul biblic AZS, vol. 6, pag. 1119)
Întrebari pentru discutie
1. Studiul acesta a subliniat aspectul personal al luptei în care suntem
cu totii implicati, dar sa nu uitam ca formam o comunitate crestina
mai mare. Cum ne putem sprijini unii pe altii în luptele personale.
Ce poate face comunitatea în mod practic pentru cei care au o nevoie
spirituala.
2. Cum reusesc simbolurile din domeniul militar utilizate de Pavel sa
evidentieze realitatea marii lupte. De ce este important sa nu pierdem
niciodata din vedere realitatea aceasta. I se poate întâmpla vreodata
unui soldat aflat pe câmpul de lupta sa uite ca e razboi. Cu cât mai
important este pentru noi sa nu uitam acest lucru!
Fapte 4;12. In nimeni altul nu este mantuire: …..
Fapte 4;12. In nimeni altul nu este mantuire: caci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti.”
Cuvantul lui Dumnezeu este destul de clar In privinta mantuiri. Sunt unii care vor sa induca In eroare pe cei ce se strang laolalta prin Invatatura lor.Fie ca sunt inconstienti sau constienti.Acestia aduc In atentie citate din Vechiul Testament dar care nu au sprijin prin armonizarea cu Intreaga scriptura. Mai ales ca traim In perioada Harului.Am stat de vorba cu o persoana si mi-aspus ca,si In iad mai este o sansa sa se pocaiasca omul.Asa ceva nu am gasit In Cuvant.Acestea Indraznesc sa le numesc aberatii. Atat timp cat Scriptura nu valideaza ceia ce sustinem, suntem niste proroci mincinosi.Dumnezeu a gasit cu cale ca mantuirea sa fie Infaptuita de Fiul Sau.Poate sunt unii care Isi pun Intrebarea dece a trebuit sa vina aici Fiul lui Dumnezeu si sa moara.
Apoi, sa Invieze si sa mearga din nou la Tatal Lui de unde venise pe pamant.Cei mai multi spuneam cu alta ocazie nici nu stiu dece a venit Domnul Isus pe pamant. Spuneam atunci; Ce l-a determinat pe Domnul Isus sa vina, sa sufere, sa aiba confruntare cu satan,dar la urma din aceasta confruntare sa iasa biruitor. Chiar daca ma repet voi spune ce l-a determinat sa vina aici pe Fiul lui Dumnezeu. Avem un loc specific care ne da raspunsul;Efeseni 5;25….cum a iubit si Hristos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea,Scriptura ne arata ca,Dumnezeu, v-a face o nunta pentru Fiul Sau. In nimeni altul nu este mantuire:Astazi as spune, In decursul istoriei crestine sau gasit multi care suptil au Incercat sa aduca alternative la acest plan de mantuire stabilit de Dumnezeu. Adica, depinde de om daca vrea sa fie mantuit sau nu. Mai apoi, spun ca, atunci cand vor ei. Iata deci ca acestia dicteaza cum si In ce fel se poate ajunge la “mantuire”.O astfel de mantuire nu are nimic, dar apsolut nimic cu Fiul lui Dumnezeu.E o “mantuire pe care o face omul si asta da,se poate pierde.
Dar atentie! Cuvantul ne arata ca nu e nimeni care sa poata Infaptui aceasta mantuire. Sau as Indrazni sa spun ca;Mantuirea este echivalentul Impacari cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul mantuit ajunge sa aibe o relatie de partasie cu Dumnezeu. Relatie pe care nu a putut sa o aiba Inainte de a fi adus la viata. Retinem ca, omul, ca sa intre In legatura cu Dumnezeu trebuie mai Intai sa fie Inviat din starea de mort spiritual.Asa citim In;Efeseni 2;1. Voi erati morti in greselile si in pacatele voastreApoi, mantuirea mai are de aface cu stergerea definitiva a tuturor pacatelor.Sufletul mantuit sau Inviat din morti sa folosesc o expresie a Scripturi, este scos desupt vinovatia care apasa asupra lui In trecut.Si ca sa stim care este mantuirea autentica, este necesar sa platim atentie la aceste cuvinte pe care Cuvantul ni le aduce Infata noastra. In nimeni altul……
Iata dece Scriptura care e Cuvantul lui Dumnezeu, ne aduce Inainte aceste cuvinte; la care am spus ca trebuie sa platim atentie anume; In nimeni altul nu este mantuire:Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a avut Invedere pe Fiul Sau caruia sa-I Incredinteze aceasta lucrare divina.Divina? Da divina, ca nu este un altul care sa o poata face In termeni divini. Oameniii orcare ar fi ei In decursul istoriei umane toti au avut In ei acest germen al pacatului.Cu ceva timp In urma am avut o discutie la usa cu doi tineri dela martori lui ehova.Si erau foarte agresivi. Cand le-am spus sa-mi dea voie au fost destul de politicosi. Ei la Inceput mi-au pus o Intrebare daca cred In Moise.Si le-am spus ca nu, si ca eu cred In Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru mine.Atunci au devenit agitati. Le-am explicat ca daca nu a murit Domnul Isus si pentru ei sunt pierduti pe veci. S-au uitat lung la mine si ne-am despartit frumos.
Apoi, Cuvantul continua si da explicatia cuvenita anume;caci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti.”As Indrazni sa spun ca nici In cer nu s-a gasit. Dece Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu a fost gata sa vina aici pe pamant si sa Indure chiar si moartea? Era dragostea care la determinat sa vina pentru iubita Lui Mireasa.Din nou pun versetul de mai sus;Efeseni 5;25.Dar pentru ce a venit? Cei mai multi care vor putea sa spuna ca sa mantuiasca lumea. Parere care e contrara Cuvantului.Am spus cu alta ocazie ca; Domnul Isus In Ioan 17;9. nu se roaga pentru lume;Sau, poate unii vor spune ca asa citesc In Ioan 3;16.si la prima vedere se pare ca au dreptate.Am spus cu alta ocazie din acest verset din Ioan 3;16, mai pe larg cum Il Inteleg personal In armonizarea cu alte locuri din Cuvant care trareaza acest subiect al mantuiri.Este un cuvant cheie care trebuie luat In considerare anume; -Celor ce cred-Ei bine,aceste cuvinte care scoate In evidenta credinta trebuie sa stim ca nu este vorba de credinta pe care o afisaza cei mai multi.
Scriptura ne arata spuneam atunci ca, Credinta este darul lui Dumnezeu care vine dela El..Efeseni 2;8.Celor mai multi nu le plac sa auda asa ceva. Dece? Tocmai pentuca vor sa apara ca au facut ei ceva ca sa fie”mantuiti” Dar aceste cuvinte se gasesc scrise In Cuvant.Apoi, spuneam cu alta ocazie ca; Aceasta credinta trebuie sa vina. Deunde sa vina? Dela Dumnezeu care o trimite ca dar.Iata un loc care arata, credinta vine.Romani 10;17. Astfel, credinta vine in urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvantul lui Hristos.Iata deci cum este implicat Domnul Isus In planul de mantuire al lui Dumnezeu.Cuvantul pe care Il avem scris este Cuvantul Domnului Hristos.Intelegem; caci nu este sub cer niciun alt Nume?Avem In cartea Apocalipsei un loc In care vedem o alta Incredintare pe care i-a dat-o Tatl Fiului sa rupa pecetile acelei carti. Ne descrie aceste versete valoarea si competenta Fiului lui Dumnezeu care l-a Infrant pe satan la crucea Golgotei.
Fara aceast biruinta nu era cu putinta mantuirea noastra.Apoi, din nou In Apocalipsa vedem valoarea si competenta Mantuitorului care a rupt pecetile. Apocalipsa 5;3. Si nu se gasea nimeni, nici in cer, nici pe pamant, nici sub pamant, care sa poata deschide cartea, nici sa se uite in ea.Asa cum nu a fost nimeni vrednic sa i se Incredinteze acest plan de mantuire, tot asa nu a fost vrednic sa rupa acele sapte peceti. Dar In final a fost Leul din semintia lui Iuda care e Insusi Domnul Isus.5 “Nu plange; iata ca Leul din semintia lui Iuda, Radacina lui David, a biruit ca sa deschida cartea si cele sapte peceti ale ei.Intelegem acum dece nu a fost dat omului acesta lucrare de mantuire? Era incompatent si nu putea sta In lupta cu satan cum a stat Mantuitorul nostru.Apoi, era rezervata as spune In exclusivitate pentru Mirele Isus.Acum, prin El sunt si cei mantuiti mai mult decat biruitori. Cate-va ganduri pe care doresc sa la Impartasesc cu Fratii si Surorile mele sinceri de pretutinderi si care iubesc Cuvantul lui Dumnezeu Intradevar.
John Balarie
Los Angeles California!
Faptele Apostolilor 4
1 Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi saducheii,
Pe când vorbeau. La data acesta, şi fără încetare după aceea, activităţile apostolilor au devenit o chestiune de interes pentru autorităţile iudaice. Pe cât se pare, veştile despre vindecarea ologului se răspândiseră repede prin cetate şi pentru prima dată de la crucificare, conducerea Sinedriului care condamnase pe Domnul, venise din nou în contact cu creştinismul. În decursul acestui timp, conducătorii fără îndoială se felicitaseră între ei că scăpaseră de Isus pentru bunul mers al naţiunii, aşa cum sfătuise Caiafa (Ioan 11,49.50). Ei ştiau că mormântul lui Isus fusese găsit gol şi, refuzând să creadă în înviere, răspândiseră vestea că ucenicii furaseră trupul Lui (Matei 28,13-15). Nu se ştie dacă unii din conducătorii iudei fuseseră de faţă la experienţa zilei Cincizecimii, dar cu siguranţă ei trebuie să fi auzit de întâmplările zilei aceleia şi de creşterea bisericii. Acum, doi purtători de cuvânt ai creştinilor au fost găsiţi învăţând pe faţă chiar în porţile templului.
Au venit. Adică, pentru a-i aresta.
Preoţii. Ca o categorie de oameni cu răspunderea serviciilor templului (vezi 1Cron.24,1-19) şi natural cei dintâi care să se simtă ofensaţi de faptul că mulţimile fuseseră de faţă la vindecarea ologului.
Căpitanul. Pare unul dintre aceiaşi slujbaşi de faţă la arestarea lui Isus (vezi Luca 22,52). VT aminteşte un slujbaş al cărui titlu era mai marele Casei lui Dumnezeu (1 Cronici 9,11; 2 Cronici 31,13; Neemia 11,11). Un beniamit e menţionat în 2 Macabei 3,4 ca fiind guvernatorul templului. Luca menţionează de repetate ori pe căpitanul templului (Luca 22,52; Fapte 5,24.26), şi Iosif la fel se referă la acest slujbaş (War ii.17.2 [409]; Antiquities xx.9.3). Slujbaşul menţionat de Iosif e evident cel menţionat de Luca, şi poate fi identic cu cel menţionat în VT şi 2 Macabei. În scrierile iudaice ulterioare sunt menţionaţi diferiţi slujbaşi care ar putea corespunde cu căpitanul templului din pasajul de faţă. Unul din aceştia era `ish har habbayith, slujbaş al muntelui templului (Mişna Middoth 1.2, ed. Soncio a Talmudului, p.1). Omul acesta nu făcea parte dintre ostaşi, dar avea supravegherea gărzii de preoţi şi leviţi care avea custodia templului, mai ales noaptea. Ca inspector, el îşi făcea rondurile, vizitând toate porţile şi trezind pe somnoroşi. Pare să fi avut în deosebi răspunderea porţii externe, aria în care Petru îşi ţinuse puţin mai înainte cuvântarea. Un alt slujbaş care probabil urmează să fie identificat cu căpitanul din pasajul prezent, era segan hakkohanim, prefectul preoţilor. El venea în rang imediat după marele preot, îl asista în funcţiunile oficiale şi avea răspundere generală pentru serviciile templului şi păstrarea ordinii pretutindeni în aria templului.
Saducheii. Vezi Vol. V, p.52,53. Saducheii nu sunt pomeniţi frecvent în raportul Evangheliei. În cap. 23,8 ei sunt descrişi ca zicând că nu este înviere, nici înger, nici duh. Tocmai când doctrina învierii şi a vieţii viitoare era scoasă în evidenţă de Isus şi de apostolii Săi, saducheii au apărut ca adversari, ca în Matei 22,23-33 şi în cazul de faţă.
Când au descoperit că ucenicii Lui predicau învierea, saducheii au reacţionat faţă de ei aşa cum o făcuseră faţă de Domnul Însuşi şi au devenit persecutori ai bisericii. Nu este nici o relatare în NT cu privire la vreun saducheu care să fi acceptat Evanghelia. Nu aşa stau lucrurile cu fariseii, dintre care unii se făceau credincioşi (vezi Fapte 15,5; cf. cap. 23,6).
2 foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morţi.
Foarte necăjiţi. [Fiind întristaţi, KJV; Foarte îngrijoraţi, Nitz]. Sau, fiind deranjaţi, fiind provocaţi. Verbul acesta e folosit pentru a descrie sentimentul lui Pavel când femeia tânără se ţinea după el în Filipi (cap. 16,18). Conducătorii iudei erau necăjiţi nu numai pentru că ucenicii învăţau doctrina învierii, atât de opusă cu gândirea preoţilor de seamă, care erau saduchei, dar şi pentru că ei învăţau când nu erau instruiţi sau autorizaţi să facă lucrul acesta, tot aşa cum făcuse Isus (Ioan 7,14.15). Nu era un lucru rar ca oamenii din autoritate eclesiastică să se opună lucrării celor care nu fuseseră delegaţi de ei. Oameni, având oarecare putere în mâinile lor pot uşor să-şi imagineze că numai ei pot învăţa pe alţii cum să lucreze în public.
Că învăţau. Una din obiecţiunile pe care autorităţile le ridicau împotriva apostolilor era fără îndoială aceea că ei erau necărturari şi de rând (vers.13) şi deci nepregătiţi pentru a învăţa pe oameni.
Vesteau în Isus învierea din morţi. Mai de grabă, proclamau în Isus învierea. Apostolii predicau doctrina învierii în Isus, adică, în termeni ai învierii Sale, care servea ca dovadă a învierii generale a celor morţi, o doctrină pe care saducheii o respingeau. Vezi cap. 23,8. Pavel mai târziu socotea în evidenţă că învierea lui Hristos era o chezăşie că toţi vor învia din morţi (1 Cor. 15,16-23; Fil. 3,10.11).
3 Au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi; căci se înserase.
În temniţă. [La detenţie, KJV; În pază, Nitz]. Sau, în custodie. Această experienţă face pregătirea pentru prima persecuţie a apostolilor.
Se înserase. [Seara, KJV; Nitz]. Se va reţine că naraţiunea vindecării ologului începe pe la ora 3 d.m. (vezi cap. 3,1). După vindecarea acestui om, Petru ţine cuvântarea, şi apoi el şi Ioan sunt arestaţi. La vremea aceea se înserase, lucru care fără îndoială începea la apusul soarelui sau la ceasul al 12-lea. Întrucât era oprit la iudei de a pronunţa Judecata într-o şedinţă de noapte, iar ziua lor se sfârşise o dată cu ceasul al 12-lea, acum era prea târziu pentru o procedură judecătorească (vezi Note Adiţionale la Matei 26, Nota 2). Rabinii stabiliseră această restricţie judecăţilor nocturne din cauza celor din Ier. 21,12: Casă a lui David! Aşa vorbeşte Domnul: Faceţi dreptate dis-de-dimineaţă. [Executaţi judecata dimineaţa, KJV; Judecaţi drept dimineaţa, Nitz]. Ei aplicau aceasta chiar şi la deliberările cu privire la declararea sărbătoririi lunii noi (Mişnah Rosh Hashnah 3.1, ed. Soncio a Talmudului, p.113).
4 Însă mulţi din cei ce auziseră cuvântarea au crezut; şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii.
Însă. [Totuşi, KJV]. Sau, dar. Noii credincioşi nu au şovăit din cauza arestării apostolilor.
Mulţi… au crezut. Adică, în Isus, pe care Petru îl prezentare ca profet cu privire la care Moise vorbise. Fiecare persoană care credea, întărea oastea în creştere a convertiţilor care îşi făceau intrarea în biserică.
Bărbaţilor. Gr. aner, un bărbat, o persoană de parte bărbătească, în contrast cu o femeie. Pare că numai bărbaţii erau puşi la socoteală (vezi Matei 14,21).
S-a ridicat la aproape cinci mii. [Era de aproape cinci mii, KJV]. Sau, a ajuns aproape la cinci mii. Luca probabil înţelege aici că acesta era numărul total al ucenicilor, nu chiar al celor convertiţi în ziua vindecării ologului. Trei mii fuseseră convertiţi în Ziua Cincizecimii şi de atunci noi credincioşi fuseseră adăugaţi zilnic la trupul bisericii (cap.2,47).
5 A doua zi, mai marii norodului, bătrânii şi cărturarii s-au adunat împreună la Ierusalim,
A doua zi. Aceasta era cea prima ocazie pentru conducătorii iudei de a ţine şedinţa judecătorească de cercetare (vezi vers.3). Mai marii. Aceasta era probabil o referire la preoţi sau mari preoţi, menţionaţi în vers.1. Bătrânii. Grupul aici menţionat era format fără îndoială din cei cunoscuţi în ebraică sub numele de zeqenim. Ei reprezentau elementul laic al Sinedriului, în contrast cu cărturarii şi preoţii.
Cărturarii. A treia grupă constituentă a Sinedriului era alcătuită din cărturari, care erau jurişti profesionişti, interpreţi recunoscuţi ai legii (vezi Vol. V, p.55,56). E de la sine înţeles că ei urmau să fie indignaţi de noua învăţătură prezentată de oameni, aparent necalificaţi (cf. Mat. 7,29).
S-au adunat. Evident adunarea fusese convocată ca aceea din Matei 26,3.4, pentru a cerceta ce cale să se urmeze în vederea noii crize. Adunarea fără îndoială cuprindea atât farisei, cât şi saduchei, dar saducheii stăpâneau Sinedriul la data aceea.
6 cu marele preot Ana, Caiafa, Ioan, Alexandru şi toţi cei ce se trăgeau din neamul marilor preoţi.
Ana. Omul acesta (numit Ananus de Iosif), fiu al lui Set, a devenit mare preot pe la anul 6 d.Hr., prin numirea lui de către guvernatorul roman Quirinus (Cireniu), şi a fost demis cam pe la anul 14 d.Hr. (Iosef, Antiquities xviii.2.1,2). Hristos fusese adus mai întâi înaintea lui Ana (Ioan 18,13) şi a fost după aceea trimis la marele preot actual, Caiafa. Lucrul acesta arăta că, deşi pe atunci nu era de fapt mare preot, Ana deţinea un loc de mare influenţă printre iudei. Lucrul acesta e de înţeles, având în vedere faptul că marele preot Caiafa era ginerele lui Ana. E imposibil să se precizeze acum exact funcţiile celor doi bărbaţi: Ana şi Caiafa. Aparent era ceva obişnuit ca aceia care odată deţinuseră funcţia de mare preot să continue să mai aibă titlul după ce încetaseră de a sluji. La data morţii lui Ana cinci din fiii săi fuseseră mari preoţi (ibid., xx.9.1). Dar vârsta lui înaintată a fost întunecată de atrocităţile săvârşite în templu în timpul războiului din anii 66-78 d.Hr. (vezi Iosif, War, IV.3.78 [151-157].
Caiafa. Caiafa fusese numit cam prin anul 18 sau 19 d.Hr., şi a fost demis prin anul 36 d.Hr. El este descris în Evanghelii ca un om diplomat şi oportunist (Ioan 18,14. Vezi mai sus la Ana).
Ioan. Acesta s-ar putea să fie Johanan (adică Ioan) ben Zakkai, un conducător iudeu despre care se spune că ar fi fost la culmea influenţei sale cu 40 de ani înainte de distrugerea templului în anul 70 d.Hr. După războiul iudeo-roman a fost fondatorul şi preşedintele Consiliului din Iamnia (vezi Vol. V, p.78). Totuşi identificarea este foarte incertă. O altă posibilitate este sugerată de un manuscris vechi care zice: Ionatan era fiul lui Ana, Ionatan care a devenit mare preot pentru un scurt timp după Caiafa, şi din nou în zilele lui Felia (c. anii 52 – c. 60 d.Hr.).
Alexandru. Nu e cu putinţă nici o identificare sigură a acestui om.
Se trăgea din neamul marilor preoţi. [Înrudiţi cu marele preot, KJV]. Talmudul (Pesahim 57a, ed. Soncio, p.285) menţionează mai multe familii proeminente din care erau de obicei luaţi marii preoţi pe vremea aceea. Marele preot curent, Caiafa, avea mai multe rude care erau sus puse (vezi mai sus la Ana) şi probabil unii din bărbaţii aceştia erau prezenţi la judecarea lui Petru şi a lui Ioan relatată aici. Vezi Matei 2,4.
7 Au pus pe Petru şi pe Ioan în mijlocul lor şi i-au întrebat: „Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi lucrul acesta?”
În mijlocul lor. Sinedriul era aşezat în semicerc (vezi Mişna Sanhedrin, 4.3, ed. Soncio al Talmudului, p.230). Pare că Petru şi Ioan au fost aşezaţi în centru.
Cu ce putere? Gr. en poia dunamei, în ce fel de putere? Cuvântul dunamis, putere folosit aici, e adesea aplicat la minunile lui Hristos, şi adesea e redat lucrări mari puteri, minuni (vezi Matei 11,20; Marcu 6,14; Luca 19,37). Conducătorii iudei admiteau că ologul fusese vindecat de o uimitoare manifestare de putere; lucrul acesta era prea evident pentru a fi tăgăduit (vezi Fapte 4,16). Dar întrebarea lor implica o bănuială că ea era rezultatul unei puteri de jos, o implicaţie asemănătoare cu acuzaţia cândva îndreptată contra lui Isus (vezi Luca 11,15; cf. Ioan 8,48).
În numele cui? [Prin ce nume?, KJV; În al cui nume?, Nitz]. Sau, În ce fel de nume? Vezi cap.3,16. Mai marii iudei fără îndoială ştiau că în numele lui Isus Petru şi Ioan vindecaseră pe olog. Pentru ei, Isus era un om care fusese crucificat de curând ca răufăcător. De unde şi întrebarea lor dispreţuitoare.
8 Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: „Mai mari ai norodului şi bătrâni ai lui Israel!
Petru. Cu câteva săptămâni mai înainte de întâmplarea aceasta, Petru tremurase înaintea slujitorilor şi ostaşilor în curtea casei marelui preot şi tăgăduise pe Domnul său. Dar după aceea Duhul lui Dumnezeu venise asupra lui şi îl schimbase în alt om (vezi 1 Samuel 10,6; cf. Matei 10,19.20). Stând acum în faţa celui mai înalt tribunal al iudeilor, el vorbeşte, e adevărat, respectuos, dar şi cu îndrăzneală neclintită. Cu plâns amar, Petru se pocăise de tăgăduirea Domnului său (Luca 22,34-62). O dovadă a adevăratei pocăinţe este de a căuta să îndreptăm răul care a rezultat de pe urma ofensei pentru care se face pocăinţă. Petru adusese dezonoare asupra Domnului său şi asupra cauzei Lui în faţa iudeilor. Acum, în aceeaşi cetate, în prezenţa aceloraşi oameni care fuseseră amestecaţi în condamnarea lui Isus, Petru aduce cu bucurie mărturia sa cu privire la misiunea divină a Mântuitorului pe care cândva Îl tăgăduise. Aici el a demonstrat valabilitatea îndemnului său de mai târziu: Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă (1 Petru 3,15).
Mai mari ai norodului. Compară această salutare respectuoasă cu acea mai familiară a lui Pavel: Bărbaţi şi fraţi (cap. 23,1.6). Fără îndoială Petru cunoştea personal pe mai mulţi membri ai curţii, şi stătea deci înaintea lor stăpânit de mai puţină teamă (vezi cap. 9,1). Creştinii au fost învăţaţi să acorde respect reprezentanţilor autorităţii (Matei 22,21; Rom. 13,7; 1 Petru 2,13-17).
Bătrâni ai lui Israel. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimarea aceasta şi aceea simplă de bătrâni. Vezi vers.5.
9 Fiindcă suntem traşi astăzi la răspundere pentru o facere de bine făcută unui om bolnav şi suntem întrebaţi cum a fost vindecat,
Traşi la răspundere. [Examinaţi, KJV; Judecaţi, Nitz]. Gr. anakrino. Cuvântul acesta are adesea sensul tehnic de cercetare judiciară, ca în Luca 23,14. El e folosit în NT numai de Pavel şi de Luca (Fapte 12,19; 24,8; 1 Cor. 2,14.15; 4,3.4).
Facere de bine. [Fapta bună, KJV]. Pasajul acesta poate fi citit: o faptă bună făcută unui slăbănog. Ambele substantive sunt nearticulate. Petru scotea în evidenţă netăgăduita facere de bine pe care Domnul o săvârşise prin el şi Ioan. El face să fie evidentă lipsa de raţiune a judecăţii la care erau supuşi, el şi Ioan. Cuvintele lui poate că lasă să se înţeleagă că el anticipa posibilitatea ca şi alte acuzaţii să fie aduse împotriva lor, pornind de la predica sa (cap. 3,12-20), ca şi în cazul lui Ştefan, care a fost acuzat de hulă împotriva acestui locaş sfânt şi împotriva Legii (cap.6,13).
[El, KJV; Acesta, Nitz]. Sau, acest [om]. Formularea lasă să se înţeleagă că omul care fusese vindecat era şi el prezent în faţa Sinedriului (vezi vers.14).
Vindecat. [Scăpat, Nitz]. Gr. sozo, a mântui, a izbăvi, fie fizic, fie spiritual. Cuvântul acesta are un puternic sens subînţeles, sugerând refacere atât spirituală, cât şi corporală (vezi Marcu 10,52; Luca 7,50).
10 s-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi.
Tot norodul. [Întregul popor, KJV; La tot poporul, Nitz]. Petru ar fi vrut ca toţi oamenii să cunoască importanta mărturie pe care el era gata să o prezinte atât conducătorilor, cât şi poporului (vezi cap. 2,14).
În numele. [Prin numele, KJV]. Vezi cap.3,16).
Pe care voi L-aţi răstignit. Este o impresionantă îndrăzneală în declaraţia aceasta. Petru nu ezită să imprime faptul că deşi Pilat dăduse sentinţa oficială, tocmai ei, oamenii care îl cercetau pe el, erau cei care răstigniseră pe Împăratul lor. El nu se dă acum înapoi de la mărturisirea Nazarineanului ca Mesia. Petru proclamă că Hristos fusese înviat dintre morţi şi continuă să vindece aşa cum făcuse când era pe pământ.
11 El este „Piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.”
Piatra. Versetul acesta este un citat liber din Psalmi 118,22. Unii dintre membrii sinedriului, cărora Petru le vorbea, auziseră pe Hristos citind şi aplicând aceste cuvinte la iudeii lipsiţi de credinţă (Matei 21,42-44). În orbirea lor crezuseră atunci că puteau sfida somaţia şi avertizarea lui Hristos. Deşi prin chemarea lor erau ziditori ai bisericii lui Israel (vezi Fapte 7,38), ei au lepădat piatra pe care Dumnezeu o alesese să fie Piatra din capul unghiului (vezi Ef. 2,20). Aceeaşi idee este o notă dominantă într-una din epistolele lui Petru, că biserica este clădită din pietre vii pe temelia lui Isus Hristos ca piatră din capul unghiului (1 Petru 2,6-8).
12 În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”
Nu este mântuire. Petru sugerează că vindecarea fizică a ologului este o dovadă a puterii de mântuire lui Isus pentru suflet, pe care de asemenea o primise ologul. Martorii oculari trebuiau să tragă concluzia din rezultatele produse prin porunca: Ridică-te şi umblă, că aceeaşi putere ar fi fost în stare tot pe atât de sigur să aducă binecuvântarea aceea mai mare a mântuirii spirituale (vezi Matei 9,5). Mântuirea despre care vorbea Petru era exact lucrul acela pe care mai marii ziceau că îl caută. Pretenţia lui Petru că Hristos este singurul Mântuitor este exact în conformitate cu pretenţiile pe care Isus Însuşi le ridica în ce priveşte unicitatea Sa (vezi Ioan 3,16; 14,6).
Nu este… alt nume. Vezi cap. 3,16, Petru se deprinsese să ataşeze la ideea de nume deplina personalitate şi putere a posesorului numelui. Pentru aceia care-L cunoscuseră şi-L primiseră, numele lui Isus Hristos din Nazaret era unica sursă adevărată pentru eliberare şi mântuire.
Trebuie să fim mântuiţi. Hristos este singura cale prin care trebuie, în mod obligatoriu, să căutăm mântuirea dacă vrem să fim mântuiţi (vezi Ioan 14,6; 17,3). Planul mântuirii oferit prin Isus Hristos 1) proslăveşte pe Dumnezeu ca domnitor moral, 2) susţine legea lui Dumnezeu ca lege de guvernământ, 3) arată sursa revelaţiei divine, 4) face faţă prin ispăşirea locţiitoare, nevoilor oamenilor ca păcătoşi, care altminteri sunt sub osândirea lui Dumnezeu . Hristos este unicul mijlocitor între om şi Dumnezeu (1 Tim. 2,5).
13 Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan, s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus.
Când au văzut ei. Versiunea greacă implică considerare ca şi privire.
Îndrăzneala. Gr. parresia, dar pan, tot, şi rhesis, vorbirea; astfel cuvintele însemnează libertate de vorbire, deci îndrăzneală. Cuvântul implică o libertate şi uşurinţă de exprimare aşa cum nu ar fi fost de aşteptat de la cineva care nu era educat în ce priveşte învăţarea. Parresia fusese caracteristică pentru învăţătura Domnului, care fusese făcută pe faţă (Marcu 8,32). De acum înainte trebuia de asemenea să fie o trăsătură caracteristică a lucrării apostolilor (vezi Fapte 28,31; 2 Cor. 7,4). Parresia era o caracteristică a lui Ioan în încrederea pe care el o arăta în apropierea de Dumnezeu (1 Ioan 4,17; 5,14).
Petru şi… Ioan. În măsura în care este relatat, Ioan nu a vorbit, dar fără îndoială prin privire şi purtare şi poate prin cuvinte nerelatate, el evident a dat pe faţă un curaj similar.
Necărturari. [Neînvăţaţi, KJV; Fără carte, Nitz]. Gr. agramatos, analfabeţi, adică, inculţi, din punct de vedere al literaturii şi tradiţiilor iudeilor. Cărturarii, pe de altă parte, erau cunoscuţi ca grammateis, literaţi. Conducătorii iudei, notând că Petru şi Ioan nu fuseseră şcoliţi, ar fi tras în mod natural concluzia că astfel de oameni ignoranţi nu erau calificaţi să fie învăţători religioşi.
De rând. [Ignoranţi, KJV; Din lumea de jos, Nitz]. Gr. idiotes, de la idiot, al său propriu. Cuvântul se referă aici la o persoană de rând, o persoană particulară, în contrast cu cineva dintr-o poziţie oficială. Ucenicii nu deţineau un rang recunoscut ca învăţători religioşi. Ei erau lipsiţi de o slujbă sau chemare anumită, de cultura care se cerea pentru o asemenea profesiune. Cuvântul idiotes are o istorie ulterioară curioasă. Latina l-a reprodus aproape fără schimbare în ortografie, ca idiota. De aici a trecut în limbile europene moderne ca un termen care descrie ignoranţa şi incapacitatea legată de ea. De unde cuvântul nostru actual idiot. Aşa cum era folosit de Luca, cuvântul acesta nu vrea să spună că Petru şi Ioan erau oameni lipsiţi de inteligenţă, ci mai de grabă că nu erau oameni cu răspundere publică. Acesta era motivul pentru care membrii sinedriului se simţeau ofensaţi de faptul că apostolii încercau să facă lucrarea de învăţători religioşi.
Au cunoscut. [Au luat cunoştinţă, KJV; Cunoşteau, Nitz]. Mai de grabă, au recunoscut, Au început să-şi dea semne. Petru deja lămurise sinedriul că puterea lui venea de le Isus din Nazaret. Acum, când conducătorii iudei căutau să explice îndrăzneala apostolilor de a învăţa în ciuda lipsei lor de instruire formală, au ajuns să-şi dea seama că felul lui Petru de a vorbi era ca al lui Isus. Nu numai puterea lui de a vindeca, dar şi solia lui şi modul lui de prezentare erau toate derivate de la Hristos. Pentru sinedriu trebuie să fi fost ca şi cum Isus stătea din nou viu înaintea ochilor lor, în persoana celor doi ucenici ai Lui. Aşa ar trebui să fie cu toţi aceia care cu adevărat urmează pe Hristos. Pentru creştinul care vorbeşte pentru Domnul său astăzi, convingerea şi forţa cea mai influentă vine de la faptul că a fost cu Isus în rugăciune, la meditaţie şi în tovărăşie în toate lucrurile vieţii. Acest fel de tovărăşie cu Domnul divin aduce un privilegiu inestimabil, o putere transformatoare şi o solemnă răspundere în serviciul lui Hristos.
14 Dar, fiindcă vedeau lângă ei pe omul care fusese vindecat, nu puteau zice nimic împotrivă.
Nu puteau să zică nimic. Literal, ei nu aveau nimic de contrazis. Dovada nu putea să fie combătută. Mai marii iudeilor nu puteau aduce acuzaţia de înşelăciune, aşa cum încercaseră să o facă în chestiunea învierii Domnului, deoarece chiar omul în chestiune stătea înaintea lor vindecat (vezi v. 16). Judecând din evenimentele următoare, probabil erau bărbaţi în acea mare adunare care într-adevăr gândeau că Dumnezeu lucra prin apostoli. Nu multă vreme după aceea Gamaliel a sugerat posibilitatea aceea (vezi cap. 5,34-39). Nu este exclus că erau alţii care, deşi tăceau, se temeau ca nu cumva să fie găsiţi că luptau împotriva lui Dumnezeu (v. 39; cf. v. 40).
15 Le-au poruncit doar să iasă afară din sobor, s-au sfătuit între ei
Sinedriu. [Consiliu, KJV]. Cei doi ucenici şi, probabil, ologul au fost scoşi din sala de consiliu în timp ce membrii Sinedriului au discutat ce trebuiau să facă.
16 şi au zis: „Ce vom face oamenilor acestora? Căci este ştiut de toţi locuitorii Ierusalimului că prin ei s-a făcut o minune vădită pe care n-o putem tăgădui.
Ce vom face? [Ce să facem?, KJV]. Întrebarea n-ar fi trebuit să fie dezbătută. Sinedriul ţinea şedinţa ca o curte de justiţie şi verdictul ar fi trebuit să fie dat fie pentru, fie contra acuzaţiilor, potrivit cu probele. Ologul fusese vindecat. Ei îl văzuseră. Cei doi bărbaţi care fuseseră uneltele omeneşti la vindecare stătuseră înaintea lor şi aşteptau decizia. Membrii sinedriului şi-au părăsit slujba lor judecătorească şi au început să discute ce era de făcut în această situaţie. Procedura aceasta este caracteristică pentru Caiafa (vezi Ioan 11,49.50).
Minune. Gr. semeion, semn, şi prin extindere, minune (vezi Vol. V, p. 208; vezi Isaia 7,14). Autorităţile iudaice admiteau că un semn remarcabil apăruse în mijlocul lor.
Vădită. [Manifestă pentru toţi, KJV; Cunoscută, Nitz]. Deoarece schilodul de la poarta templului era foarte cunoscut, ar fi putut fi numai două motive pe care apostolii ar fi putut fi socotiţi vrednici de a fi pedepsiţi: 1) dacă minunea ar fi fost o înşelătorie, dar lucrul acesta nu-l credeau sau nu îndrăzneau să-l insinueze; sau 2) dacă minunea ar fi fost săvârşită prin vreun fel de magie sau prin alte mijloace nelegale (Deuteronom 13,1-5). Întrebarea sinedriului: Cu ce putere… aţi făcut lucrul acesta? ar fi putut sugera ultimul. Dar chiar de la început (Fapte 3,13) Petru atribuise ceea ce se petrecuse Dumnezeului lui Avraam, Isac şi Iacov şi insistaseră că Dumnezeu prin Isus Hristos vindecase pe acest om. În consecinţă, nu putea fi adusă împotriva lor nici o acuzaţie.
N-o putem tăgădui. Chiar forma afirmaţiei trădează nu numai dorinţa de a tăgădui, dar şi admiterea lipsei oricărei puteri din împrejurările de faţă de a face aşa ceva. Ei aveau dovada, dar refuzau de a o duce până la concluzia ei logică şi să accepte pe Hristosul care manifestase puterea. Un atare refuz e mai rău decât de a nu fi cunoscut niciodată adevărul.
17 Dar, ca să nu se lăţească vestea aceasta mai departe în norod, să-i ameninţăm şi să le poruncim ca de acum încolo să nu mai vorbească nimănui în Numele acesta.”
Ca să nu se lăţească. [Să nu se răspândească, Nitz]. Mai marii iudei se temeau că istorisirea minunii are să se răspândească prin tot oraşul şi pe la ţară, cu rezultatul că oamenii ar putea primi pe Isus Hristos ca Mesia şi ca Fiul divin al lui Dumnezeu. Acesta urma să fie rezultatul logic, şi fără îndoială mulţi aveau să fie aduşi prin aceasta la credinţa în Isus.
Să-i ameninţăm şi să le poruncim. [Să-i ameninţăm deschis, KJV]. Dovezile textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru omiterea cuvântului deschis.
În numele acesta. Sau, despre numele acesta, sau pe temeiul acestui nume (vezi cap.3,16). Ucenicilor li se interzicea să mai predice despre Isus sau pe temeiul autorităţii Lui.
18 Şi după ce i-au chemat, le-au poruncit să nu mai vorbească cu niciun chip, nici să mai înveţe pe oameni în Numele lui Isus.
I-au chemat. Petru şi Ioan au fost din nou convocaţi în camera de consiliu pentru a afla rezultatele dezbaterii. Să nu mai vorbească cu nici un chip. Sau, să nu mai vorbească absolut de loc. Nici numele lui Isus nu mai trebuia să treacă de pragul buzelor lor. În numele. Vezi vers.17.
19 Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu;
Petru şi Ioan. Amândoi apostoli s-au unit acum la exprimarea hotărârii lor de a vesti cuvântul vieţii lui Hristos şi învierea. E posibil să se fi apelat personal la fiecare să renunţe, şi fiecare a expus hotărârea sa de a continua în ciuda îndemnului consiliului. Pentru o fermitate asemănătoare compară experienţa iudeilor credincioşi din Macabei 7,30.
Judecaţi voi. În faţa unor dovezi atât de neîndoielnice ale nevinovăţiei lor, apostolii au somat plini de îndrăzneală pe mai marii iudei să recunoască faptele. Faptul că sinedriul a eliberat pe Petru şi pe Ioan fără a-i pedepsi a fost o recunoaştere tacită că ei erau nevinovaţi.
Dacă este drept. Aici este sugerat un principiu important. Cuvintele acestea introduc o afirmare a dreptului conştiinţei de a rezista autorităţii omeneşti când vine în conflict cu autoritatea divină. Apelul apostolilor: Judecaţi voi, arată că ei pretindeau dreptul acesta ca axiomatic. În practică apare adesea o dificultate în stabilirea faptului dacă un om care pretinde o atare autoritate divină o are într-adevăr. În cazuri de felul celui prezent, unde chestiunea este de a da mărturie cu privire la fapte, dacă oamenii se cred însărcinaţi de Dumnezeu să declare faptele acelea, ei nu îndrăznesc să falsifice adevărul, chiar cu riscul de a jigni pe oameni.
Într-o dispută cu autoritatea civilă omul cu convingeri religioase trebuie să accepte că dovezile convingerilor sale vin de la o autoritate divină. Dacă doreşte ca să reziste cazul său, trebuie să convingă pe ascultătorii săi că ideile sale sunt temeinice. Petru şi Ioan ştiau că aveau autoritatea Duhului Sfânt, deja demonstrată prin minuni şi prin convertiri; iar convingerea lor era dăinuitoare cu privire la adevăr, demonstrată în predica lor şi rezultatele ei. În situaţia aceasta ei nu puteau consimţi să asculte de om mai multe decât de Dumnezeu (vezi cap. 5,29). Apostolii aveau o poruncă de a predica, o poruncă de la Hristos care le dădea putere. Nici o altă consideraţie nu putea fi valabilă într-o astfel de situaţie. Vezi AA 68,69.
Ori de câte ori un om întâmpină o astfel de alegere între convingerea sa sinceră cu privire la voia lui Dumnezeu şi încearcă să servească la doi stăpâni va izbuti să nu satisfacă pe nici unul şi îşi va vinde sufletul de dragul oportunităţii. Dar, dacă recunoaşte în mod hotărât prioritatea de ascultare deplină faţă de Dumnezeu, nimeni nu poate să-l declare neonest, şi sufletul lui e în siguranţă.
20 căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit.”
Nu putem să nu vorbim. [Nu putem decât să vorbim, KJV]. Versiunea greacă accentuează pronumele noi. Ei, ca apostoli ai lui Isus, fuseseră însărcinaţi în mod special să mărturisească despre El (Matei 28,19.20; Fapte 1,8).
Ce am văzut şi auzit. Mărturia apostolilor era întemeiată pe experienţele lor personală cu Isus. Mulţi ani mai târziu în epistolele lor atât Petru, cât şi Ioan au scos în evidenţă importanţa faptului că fuseseră martori oculari la adevărurile pe care le învăţau (2 Petru1,16-18; 1 Ioan 1,1-3). Pentru creştinul de astăzi experienţa personală constituie una din cele mai convingătoare dovezi cu privire la realitatea practică a adevărului.
21 I-au ameninţat din nou şi i-au lăsat să plece, căci nu ştiau cum să-i pedepsească, din pricina norodului; fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate.
Ameninţaţi din nou. Mai mult decât atât, sinedriul nu a îndrăznit să se aventureze, deoarece oricine cunoştea că ologul fusese vindecat şi că nu se putea aduce împotriva apostolilor nici o acuzaţie vrednică de pedeapsă. Cu omul vindecat cunoscut de toţi în faţă, ei nu puteau susţine că relatarea cu privire la minune nu era adevărată. Şi întrucât era o faptă bună, atestată în mod cert, nu putea fi pedepsită. Iarăşi nu puteau pedepsi în chip îndreptăţit pe apostoli pentru că pretindeau că vindecarea lor era făcută în numele lui Isus.
Cum să-i pedepsească. [Cum îi puteau pedepsi, KJV]. Deşi unii din conducătorii iudei erau fără îndoială înclinaţi să favorizeze pe apostoli (vezi vers.14), în general sentimentul era de dezamăgire că nu putuseră găsi vreun pretext de a aplica pedeapsă fără a înfuria poporul. Aici din nou oportunitatea pare să fi fost un factor important în raţionamentul şi decizia lor (vezi Ioan 11,49.50).
Slăveau pe Dumnezeu. Sau, stăruiau în a proslăvi pe Dumnezeu, zugrăvind reacţia curentă a oamenilor faţă de miracol. Vorbirea lui Petru în templu clarificase sursa puterii prin care omul fusese vindecat (cap.3,12-16).
22 Căci omul cu care se făcuse această minune de vindecare avea mai bine de patruzeci de ani.
Omul cu care se făcuse această minune de vindecare. [Fusese arătată, KJV]. Mai de grabă, acest sens (semeion) de vindecare se petrecuse. Pentru înţelesul lui semeion, tradus ca un semn folosind cuvântul arătată.
Mai bine de patruzeci de ani. [În vârstă de peste patruzeci de ani, KJV]. Comparaţia cu cap. 3,2 arată că omul fusese infirm în tot timpul acesta. O incapacitate de aşa lungă durată a făcut minunea cu atât mai remarcabilă. De repetate ori Luca notează durata unei boli sau a unei maladii producătoare de infirmitate vindecate pe cale miraculoasă (vezi Luca 8,42.43; 13,11; Fapte 9,33; 14,8). E prea mult de a spune că toate aceste aluzii sunt atribuite faptului că el era medic (Col. 4,14), deşi unele au fost, deoarece aceeaşi practică era obişnuită şi de alţi scriitori, nemedicali, când relatau vindecări miraculoase (Marcu 5,25; 9,21; Ioan 5,5; 9,1). Probabil scriitorii NT au dat informaţia acesta mai ales pentru a arăta măreţia minunii săvârşite.
23 După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor şi le-au istorisit tot ce le spuseseră preoţii cei mai de seamă şi bătrânii.
La ai lor. [La propria lor grupă, KJV]. Gr. hoi idioi, ai lor, autorii iudei scriind în greceşte folosesc expresia aceasta pentru camarazi ostaşi şi compatrioţi; Pavel îl foloseşte cu privire la rude (vezi 1Tim. 5,8; cf. Fapte 24,23), folosirea care e atestată şi de papirusuri; şi Ioan foloseşte expresia acesta cu privire la ucenicii lui Isus (Ioan 13,1). În pasajul de faţă, ai lor fără îndoială se referă la fraţii de credinţă ai apostolilor. Pe cât se pare ei nu aveau loc permanent de adunare; la Ziua Cincizecimii ei au fost probabil în odaia de sus (vezi Fapte 1,13; 2,1). Când biserica a crescut, ei s-au adunat în templu şi de asemenea în casele unora (cap. 2,46; 12,12). În felul acesta nu era dificil pentru Petru şi Ioan de a găsi pe apostoli şi credincioşii adunaţi.
Le-au istorisit tot. [Le-ai relatat tot, KJV]. Relatarea a fost făcută pentru slava lui Dumnezeu şi nu pentru aceea a apostolilor care prezentau raportul (vezi cap.15,3.4).
Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii. Vezi vers.1.
24 Când au auzit ei aceste lucruri, şi-au ridicat glasul toţi împreună către Dumnezeu şi au zis: „Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele!
Şi-au ridicat glasul. Auzind relatarea apostolilor creştinii adunaţi, ei şi-au înălţat glasul în laudă şi adorare la adresa lui Dumnezeu care intervenise atât de remarcabil. Expresiile care urmează sugerează o psalmodiere de laudă, diferită de vorbirea obişnuită. Acesta era probabil un imn, şi se poate să fi fost rostit de Petru în timp ce ceilalţi se alăturau zicând Amin, sau se poate să-l fi repetat expresie cu expresie după el. Pare îndoielnic că comunitatea creştină să fi compus deja şi să fi memorizat un astfel de imn ca acesta ca parte din liturghia lor. Pasajul acesta are distincţia de a fi prima exprimare relatată de exerciţiu cult colectiv din istoria creştină.
Stăpâne, Domane. Gr. desoptes, stăpâne, în contrast cu slugă. Cuvântul acesta este folosit numai rareori cu privire la Domnul în NT, apărând cu o astfel de referire numai de şase ori. E interesant de a nota că două din acestea sunt în scrierile lui Petru şi Ioan (2 Petru 2,1; Apoc. 6,10), ucenicii care fără îndoială au condus la prezentul act de laudă şi de cult.
[Eşti Dumnezeu, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor nume. Totuşi ideea pasajului rămâne aceeaşi. Faptul că Dumnezeu este Creator este un temei veşnic de laudă şi ascultare din partea făpturilor Sale (vezi Isa.44,23-27; Evr.1,1-5).
Cerul, pământul, marea. Aşa cum fac mulţi din psalmi, această laudă începe scoţând în evidenţă slava Dumnezeului Creator.
25 Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşarte?
Prin gura. Manuscrisele cele mai timpurii ale pasajului acestuia prezintă un text grecesc dificil care pare să fi fost denaturat. Manuscrisele ulterioare conţin un număr de variante care pare să fi fost încercări din parte cărturarilor de a îndrepta textul. Textul existent cel mai timpuriu este probabil cel mai bine tradus: Care prin gura părintelui nostru David, servul Tău, prin Duhul Sfânt zicea…, sau poate: Care prin părintele nostru David, gura Duhului Sfânt, zicea….
Se întărâtă neamurile. [păgânii turbează, KJV; S-au întărâtat neamuri, Nitz]. Citatul din v. 25,26 este din Psalmi 2,1.2 care fără îndoială şi-a avut aplicaţia sa primară la vreo revoltă contra regelui lui Israel. În timpul domniei lui David se menţionează astfel de conflicte cu Sirienii, Moabiţii, Amoniţii şi alţii care se angajau în revoltă zadarnică (2 Samuel 8). Aici psalmul e prezentat ca o paralelă la lupta conducătorilor iudei împotriva Domnului bisericii. O aplicaţie veche iudaică a Psalmului 2,1, probabil cel mai curând din secolul al 2-lea d.Hr., interpretează pe păgâni ca Gog şi Magog, care în gândirea iudaică urma să se opună lui Mesia când va fi venit (Talmud ‘Abodah Zarah 3b, ed. Soncio, p.8,9). Dacă o astfel de aplicaţie a acestui verset era curentă pe vremea apostolilor, aşa cum s-ar fi prea putut să fie, e de înţeles că Psalmi 2,1 ar putea să fie corespunzător aplicat de apostoli la aceia care deja se opuneau lui Mesia.
26 Împăraţii pământului s-au răsculat şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său.”
Împăraţii. În cazul acesta romanii (vezi vers.27).
Unsului. [Hristosului, KJV]. Gr. Christos, corespunzător, unsului. LXX folosea cuvântul acesta pentru a traduce ebr. mashiach, unsul, care era aplicat în VT la regi (Psalmi 18,50; Isaia 45,1), Preoţi (Lev. 4,3) şi mai ales Mântuitorului care trebuia să vină. În consecinţă, El este cunoscut în forma adaptată de Mesia. Aceia care Îi urmau pe Isus Îl recunoşteau a fi acest Mântuitor şi în consecinţă Îl urmau pe Christos, Hristos. Întrucât pasajul prezent e un citat din LXX, Christos de aici e probabil cel mai bine tradus în sensul VT, unsul.
În aplicaţia lui primară din Psalmi 2,2, mashiach, fără îndoială se referă la regele lui Israel. Dar faptul că acest cuvânt se putea folosi şi cu privire la Mesia a făcut pasajul acesta un pasaj impresionant pentru apostoli spre a-l aplica la Hristos. Că ei au făcut aplicaţia aceasta în mod conştient e arătat de Fapte 4,27 unde ei vorbesc despre Hristos ca Cel pe care Tu l-ai uns.
27 În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel,
În adevăr. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) adăugarea cuvintelor în cetatea aceasta. O atare afirmare ar fi cât se poate de naturală, întrucât apostolul aplică aici vorbirea psalmistului la evenimentele precedând crucificarea.
Robului. [Copil, KJV]. Gr. pais, un cuvânt care poate însemna copil sau servitor (vezi cap. 3,13). Cuvântul este acelaşi cu cel folosit de David în v. 25 şi are fără îndoială sensul de serv, care pare a fi cel mai adecvat în acest loc. Astfel că acest cuvânt ne aduce aminte de Robul Domnului din Isaia 52,13.
Irod. Cei doi cârmuitori civili în faţa cărora a fost judecat Isus, regele Irod şi guvernatorul Pilat, sunt pomeniţi ca exemple vrednice de notat de regi şi domnitorii din v. 26 (din Psalmi 2,2). În ce priveşte o tratare mai departe a lui Irod Antipa vezi Vol. V, p. 64,65. E interesant de notat că Luca, autorul relatării prezente, este şi singurul scriitor evanghelist care să relateze rolul lui Irod în judecarea lui Isus (Luca 23,7-15).
Ponţiu Pilat. Pentru o discutare a acestui guvernator roman vezi Vol. V, p.67,68. Neamurile. Aceasta fără îndoială se referă la romani cari au împărţit cu iudeii povara vinovăţiei, prin crima crucificării.
Noroadele lui Israel. Succesiunea Irod, Ponţiu Pilat, neamurile, Israel, completează un paralelism cu succesiunea anterioară de neamuri, noroade, împăraţi şi domnitori (v. 25,26). Acesta este un paralelism inversat, o formă ebraică poetică caracteristică (vezi Vol. III, p.23-27).
28 ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.
Tot ce… mâna Ta. Apostolii citaseră din psalmul al doilea şi îl aplicaseră la crucificarea lui Hristos. Acum apostolii recunoşteau că iudeii şi romanii prin păcatul lor împotriva Fiului lui Dumnezeu ajutaseră la împlinirea scopului lui Dumnezeu cu Hristos în lucrarea de mântuire. O voinţă divină se manifestă în cârmuirea lumii şi mântuirea sufletelor individuale. Lucrul acesta nu desfiinţează libera voinţă a omului. Istoria, mai ales istoria sacră, mărturiseşte că voinţa fiecărui om este liberă, şi că fiecare stă sau cade prin atitudinea sa faţă de planul de răscumpărare în desfăşurare. Vezi Dan. 4,17.
Omul care e supus voii lui Dumnezeu se străduieşte să împlinească voia divină. Acela care nu e predat în felul acesta lucrează împotriva lui Dumnezeu care, în ciuda neascultării omului, Îşi împlineşte până la urmă propria Sa voinţă. Oamenii rebeli, răi şi neascultători acţionează sub mâna lui Dumnezeu. Omul Te laudă chiar şi în mânia lui. [Cu siguranţă mâna omului Te va lăuda, KJV; Căci furia omului Te laudă, Nitz].
29 Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala
Doamne, uită-Te. Contextul arată că rugăciunea bisericii este adresată lui Dumnezeu Tatăl. Sub ameninţările mai marilor iudeilor, apostolii nu au fost descurajaţi şi s-au strâns tot mai aproape de Dumnezeu care putea să-i ajute în orice primejdie ce-i ameninţa. Ameninţările iudeilor erau îndreptate în cele din urmă împotriva lui Dumnezeu (vezi cap. 9,4.5).
Robilor. [Slujitorilor, KJV]. Gr. douloi, sclavi.
Să vestească Cuvântul Tău. Nu e de ajuns ca viaţa evlavioasă să fie trăită de creştin, ca o mărturie a puterii lui Hristos, ci şi doctrina mântuirii în Isus Hristos de asemenea trebuie să fie exprimată (vezi Rom. 10,13).
Îndrăzneală. Gr. parresia (vezi vers.13). Apostolii dovediseră îndrăzneală în vorbire înaintea Sinedriului (vers.13), şi acum rugăciunea lor, exprimând slăbiciunea firească, cere mai departe înzestrare cu darul curajului (vezi Luca 21,15). Ei îşi dădeau seama că îndrăzneala era o necesitate acum mai mult ca oricând, atât pentru ei, cât şi pentru întreaga biserică.
30 şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui sfânt, Isus.”
Şi întinde-Ţi mâna. [Întinzând mâna, KJV; Nitz]. Mai de grabă, în timp ce Tu întinzi mâna. Dumnezeu era Cel care făcuse marile lucrări pentru care minunea prezentă era un caz. Nicodim, el însuşi membru al Sinedriului, spusese că nimeni nu ar fi putut face astfel de lucrări decât dacă este Dumnezeu cu el. (Ioan 3,2).
Minuni şi semne. [Semne şi minuni, KJV]. În ce priveşte o tratare a acestor cuvinte vezi Vol. V, p. 208; vezi Fapte 4,16; 2Cor.12,12.
Prin numele. Vezi cap. 3,16.
Robului. [Copilului, KJV]. Mai de grabă, servului. Vezi cap.3,13; 4,27.
31 După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.
S-au rugat. [Se rugaseră, KJV]. Un exerciţiu mereu repetat în biserică (vezi cap. 1,14.24; 2,42; 6,4).
S-a cutremurat locul. Având în vedere manifestările următoare ale prezenţei Duhului lui Dumnezeu, se poate trage concluzia că acest cutremur nu a fost o zguduire seismică, ci o experienţă supranaturală. Era o înnoire a minunii din Ziua Cincizecimii, dar pe cât se pare fără arătarea limbilor de foc. În felul acesta, creştinii au ştiut că Dumnezeul întregii naturi la care apelaseră (vers.24) era între ei. Având în vedere nevoia lor directă, Dumnezeu le-a dat un răspuns imediat, ca semn că le ascultase rugăciunea.
Toţi s-au umplut. Vezi cap.2,4. Ca în Ziua Cincizecimii, ucenicii au avut parte din nou de o umplere cu puterea Duhului. Aceasta le dădea asigurarea că puteau vorbi cu îndrăzneală cuvintele ce fuseseră însărcinaţi să le vestească. Faptul că ucenicii primiseră Duhul în Ziua Cincizecimii nu însemna că nu s-ar mai fi putut oferi noi ungeri în vremuri de nevoie. De fapt, prima revărsare a Duhului îi pregătise pentru astfel de noi revărsări. La fel se întâmplă şi cu creştinul de astăzi; viaţa începută în Duhul, aşa cum e marcată prin botez, e dependentă în ce priveşte continuarea ei de neîntreruptă comuniune şi continua reînnoire a harului spiritual.
Vesteau cuvântul… cu îndrăzneală. Înzestraţi cu îndrăzneală de puterea Duhului, pentru care se rugaseră, de aici înainte apostolii au proclamat Evanghelia oricând şi ori de câte ori găseau prilejul, refuzând de a fi opriţi de ameninţări de orice fel.
32 Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte.
O inimă. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p.10) pentru adăugirea interesantă: Şi nu era nici discriminare de nici un fel între ei. Ca şi în cazul expresiilor pereche similare, inimă şi suflet adesea se suprapun în înţeles şi trebuie să fie luate aici ca exprimând o totalitate de caracter şi nu oarecare deosebiri în ce priveşte detaliile. Unitatea de inimă în gândirea ebraică arăta acordul deplin (vezi Ier. 32,39; cf. 1 Cron. 12,38). Nu numai Petru şi Ioan şi ceilalţi apostoli, dar şi întreaga mulţime a credincioşilor, participaseră la acest acord.
Nici unul nu zicea. Fiecare persoană considera că averile sale erau încredinţate lui de Dumnezeu, şi că trebuiau să fie predate la cerere. Aceasta nu putea să fie decât rezultatul unei adânci iubiri a unuia pentru altul, prezisă de Hristos ca semn distinctiv al ucenicilor Săi (Ioan 13,35). Idealişti care s-au străduit să zugrăvească în teorie o societate desăvârşită, ca Plato în Republica sa şi Sir Thomas Moore în Utopia sa, au propus ca o condiţie a asociaţiei lor perfecte, o comunitate de bunuri similară cu aceea practicată în biserica primară. Pentru a acea succes o asemenea asociaţie e nevoie de desăvârşire la participanţii ei. Fără îndoială, aşteptarea din partea credincioşilor a apropiatei reveniri a Domnului lor, împreună cu unitatea lor de gândire şi de sentiment, îi făcea bucuroşi să se despartă de averile lor materiale. Totuşi, aşa cum e arătat în cazul lui Anania (vezi Fapte 5,4), ei nu aveau nici o obligaţie de a face aşa ceva.
Aveau toate de obşte. Această afirmaţie e paralelă cu cap. 2,44, întrucât într-adevăr v. 32-35 ale capitolului prezent reafirmă în general ce se relatase în cap. 2,43-45. Această reafirmare e probabil făcută de Luca pentru a oferi un cadru pentru istorisirea din partea lui a dărniciei lui Barnaba (v. 36.37) şi a egoismului lui Anania (cap. 5,1-11). Lui Luca îi făcea plăcere să stăruie asupra acestor averi în comun ca o exprimare a egalităţii şi fraternităţii manifestate în biserica primară. Drepturile de proprietate erau voluntar suspendate prin punerea spontană a membrilor comunităţii creştine sub influenţa legii iubirii. Binefacerea lor era liberă şi deplină, fără nădejde de răsplătire materială. Ei se priveau pe sine nu ca posesori pentru sine, ci ca pe nişte ispravnici pentru binele altora.
33 Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi.
Mărturiseau. [Dădeau mărturie, KJV]. Gr. apodidomi, a preda [ceea ce era datorat]. Forma verbului folosit aici poate fi înţeleasă ca însemnând că apostolii continuau să dea mărturisirea pe care deja o dăduseră la Ziua Cincizecimii şi în templu. Apostolii se simţeau sub o constrângere lăuntrică de a da mărturie. Ei văzuseră faptele minunate ale lui Isus. Ei Îl văzuseră murind. Ei văzuseră ceea ce nu crezuseră că s-ar putea întâmpla – Domnul înviase dintre morţi. Această minune constituia punctul culminant al predicii apostolilor. Ei puteau descrie întâmplarea ca martori oculari ai unui Domn înviat şi o spuneau cu multă putere.
Multă putere. [Cu mare putere, KJV]. Mărturia apostolilor era prezentată nu în propria lor putere, ci într-o putere căreia ei niciodată nu i-ar fi putut da naştere în ei înşişi. Puterea lor era o înzestrare de la Duhul Divin.
Har. Gr. charis (vezi Rom. 3,24). Charis aici poate fi luat în sensul de favoare (ca în Luca 2,52), şi aşa să arate că favoarea poporului faţă de creştinii încă mai continua. Totuşi, având în vedere contextul care scoate în evidenţă darul spiritual al puterii pe care ei au primit-o e probabil mai bine de a înţelege pe charis în sensul lui mai tehnic al harului divin (ca în Luca 2,40).
34 Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute
Să ducă lipsă. [În lipsă, Nitz]. Mai de grabă, care să fi fost în lipsă. Versiunea greacă pare să lege versetul acesta cu cel precedent prin conjuncţia gar, căci, care nu e tradusă în KJV. Gar sugerează strânsa legătură care exista între libertatea creştină şi harul de care se bucurau (vezi v. 33).
Ce aveau ogoare. [Erau posesori de pământuri, KJV]. Unii din creştini cei noi erau persoane bogate. Autenticitatea iubirii lor frăţeşti se dădea pe faţă în sacrificare de sine pentru binele fraţilor lor mai puţin fericiţi.
Vindeau, aducea. Formele verbelor folosite aici sugerează că lucrul acesta era o întâmplare care se repeta continuu, când unul după altul creştinii s-au despărţit de averile lor pentru binele comun al bisericii. Făcând lucrul acesta, motivele lor erau iubirea şi îndemnul la facerea de bine. Deşi Luca nu pomeneşte lucrul acesta, există şi posibilitatea ca creştinii să fi fost impresionaţi de avertizările Domnului lor că averile pământeşti sunt nestatornice. Anumite ogoare şi proprietăţi din Palestina trebuie să fi fost adesea fără valoare atunci când necazurile profetizate de Domnul au devenit fapte. La fel cum Ieremia şi-a arătat credinţa în restatornicirea viitoare a poporului său în Palestina prin cumpărarea unui ogor la Anatot (Ier. 32,6-15), tot aşa creştinii au dat, printr-un proces invers de vânzare a proprietăţii lor, o dovadă a credinţei lor în certitudinea soliei pentru care mărturiseau.
35 şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie.
Puneau. [Le depuneau, KJV] Punerea sumelor la dispoziţia ucenicilor era un act plin de însemnătate, arătând că apostolii aveau un control deplin asupra veniturilor membrilor. În ce priveşte o întrebuinţare similară a acestei expresii vezi Psalmi 8,6. Cicero foloseşte aceeaşi expresie când vorbeşte despre daruri aşezate înaintea picioarelor preotului (Pro Flacco xxvii.68). Cuvintele par să reflecte obiceiul ca atunci când se aduceau daruri sau jertfe unui rege, sau preot, sau învăţător, ele nu erau puse în mâinile lui, ci la picioarele lui.
După cum avea nevoie. Sau, cum avea oricare nevoie. Fără îndoială mulţi creştini nu aveau nevoie şi se îngrijau singuri de sine. Beneficiarii ar fi fost cei care nu erau în stare să-şi câştige cele trebuincioase pentru viaţă, din cauză bolii şi poate din cauza pierderii serviciului datorită schimbării credinţei lor religioase (vezi Ioan 3,22, unde aceia care primeau pe Hristos erau ameninţaţi cu excomunicarea, văduve, şi nou-veniţi care încă nu se stabiliseră în cetate. S-ar mai fi putut să fie unii cărora apostolii se simţeau îndreptăţiţi să le dea ajutor material, din cauza activităţii lor spirituale în propagarea credinţei, deşi Luca nu face o menţionare specifică a lucrului acestuia. Aici era o servire înţeleaptă, plănuită, a nevoilor materiale fizice, care a fost totdeauna o onoare pentru biserică ori de câte ori a fost săvârşită în felul acesta (vezi 1Tim.5,5-16,21).
36 Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, adică, în tălmăcire, fiul mângâierii, un levit, de neam din Cipru,
Iosif. [Jioses, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru exprimarea Iosif.
Barnaba. Aceasta este prima referire la Barnaba, omul care avea să călătorească cu apostolul Pavel în prima lui călătorie misionară. Numele Barnaba e interpretat de Luca ca însemnând în greceşte huios parakleseos, care poate fi tradus fiul mângâierii, sau fiu al îndemnării. Învăţaţii nu sunt de acord cu privire la cuvintele ebraice sau aramaice reprezentate prin numele acesta. S-ar putea ca ele să fi fost bar nebu’ah, fiu al profeţiei. În orice caz supranumele lui ar lăsa a se înţelege că Barnaba era caracterizat prin darul lui de îndemnare (vezi cap. 11,23). Nu se ştie când a devenit Barnaba creştin. Întrucât era levit, s-ar putea să fi luat parte la serviciul templului şi s-ar putea să fi auzit pe Domnul sau pe apostoli predicând acolo: el era rudă cu Ioan Marcu (Col. 4,10), care locuia la Ierusalim (Fapte 12,12). O tradiţie relatată de Clement din Alexandria (Stromata II.20) înscrie pe Barnaba în rândul celor şaptezeci trimişi de Isus (Luca 10,1; vezi şi Fapte 9,27).
Există o epistolă purtând numele de Barnaba, pe care scriitorii creştini din secolul al 3-lea, Clement din Alexandria şi Origen, o credeau că e scrisă de către acest apostol. Totuşi, conţinutul epistolei arată că lucrul acesta nu e adevărat. Ea constă din interpretări alegorice anti-iudaistice ale naraţiunilor VT. Epistola ia poziţie contra Sabatului zilei a şaptea şi în favoarea ţinerii zilei a opta, duminica. A fost scrisă probabil de o mână necunoscută pe la mijlocul secolului al doilea d.Hr.
Cipru. Insula încă numită aşa, în partea de est a Mării Mediterane. Iudeii erau colonizaţi acolo cel puţin din perioada macabeică (1 Macabei 15,23). Învăţători creştini fuseseră alungaţi acolo din Ierusalim de persecuţia care a însoţit moartea lui Ştefan (Fapte 11,19). În prima lor călătorie misionară, Pavel şi Barnaba au vizitat Ciprul, probabil la cererea lui Barnaba.
37 a vândut un ogor pe care-l avea, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor.
Ogor. [Teren, KJV]. Sau, un câmp. În sistemul ebraic timpuriu leviţii nu deţineau proprietăţi particulare, ci locuiau în cetăţi şi pe teren deţinut în comun şi erau întreţinuţi din zecimea adusă de popor (Num. 18,20.21). Dar cazul lui Ieremia (Ier. 32,7-12) arată că nu era nimic care să împiedice un preot sau un levit de a achiziţiona teren prin cumpărare sau moştenire. Iarăşi se poate ca Barnaba să fi deţinut pământ, prin căsătorie. Nu suntem informaţi cu privire la amplasarea terenului pe care l-a vândut Barnaba. Mătuşa lui Barnaba de asemenea avea o proprietate şi deşi nu şi-a vândut casa, a pus-o la dispoziţie pentru a fi folosită de către comunitatea creştină (Fapte 12,12).
Barnaba după aceea pare să fi lucrat pentru întreţinerea sa, aşa cum a făcut şi Pavel (1 Cor. 9,6). Barnaba se poate să fi fost ales ca un exemplu de dărnicie a grupării creştine timpurii din cauza a ceva extraordinar în felul darului sau în natura sacrificiului pe care el l-a făcut.
COMENTARII ELLEN G. WHIT 1, 2AA 60 1–3 SR 250 1–37 AA 60–71; SR 250–253 3AA 61 3–6 EW 193 5, 6 AA 62 5–7 SR 250 7AA 63 8SR 251 10–12 AA 63; EW 193; SR 251 11AA 64 12AA 594; COL 264; CT 62; DA 175, 806; GC 74; MB 149; MH 179; PP 73, 431; SC 19
13AA 45, 64, 208, 579; COL 130; CT 478, 509; DA 250, 354; Ed 95; EW 194; FE 242, 456, 514; MB 28; MH 512; SC 75; IT 132; 2T 343; 4T 378, 634; 5T 225, 487; 6T 47, 70, 401, 421; 8T 174, 191; 9T 146
13–16 SR 252
16EW 194
18–20 SL 61; 5T 713
18–21 SR 253
19AA 68, 69
19, 20AA 66; EW 194; 6T 395
21AA 67
22AA 57
24–30AA 67
29–31 EW 24
31AA 71
31, 32GC 379; 6T 140
32AA 45, 70; Ed 95; Ev 698; WM 271
32, 33COL 121; 8T 20
32–34 DA 551; MB 137
33AA 48, 68; ML 61; TM 67
34, 35AA 70
Biruinta asupra forțelor răului
Text de memorat: „Totusi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8:37)
Gândul central: Prin Hristos, noi suntem biruitori asupra tuturor fortelor care vor sa ne asupreasca.
În unele zone ale lumii, religia este considerata în principal o sursa de putere si o cale de a face fata problemelor vietii cotidiene. Ideea crestina de mântuire din pacat, de exemplu, este straina multor religii traditionale. În aceste locuri, crestinismul nu este decât un mijloc prin care pot fi rezolvate problemele vietii de zi cu zi.
Este adevarat ca stilul de viata crestin prezinta multe avantaje practice, totusi nu trebuie sa uitam ca religia crestina arata spre lumea de dincolo.Crestinismul vede o alta dimensiune a realitatii, dincolo de lumea materiala. Ambele tarâmuri sunt importante si ambele gazduiesc forte rivale una alteia. Cât de recunoscatori ar trebui sa fim pentru fagaduinta biruintei pe care o putem avea atât în problemele vietii de zi cu zi, cât si în plan spiritual.
Subliniem si aici ca tema cuprinzatoare a marii lupte dintre Hristos si Satana trebuie sa constituie cadrul general al conceptiei noastre despre lume si despre locul nostru în ea, în calitate de crestini. În aceasta lupta, crestinismul nu îi lasa pe adeptii lui sa se lupte singuri cu fortele raului. Dimpotriva, prin Hristos, noi am primit fagaduinta ca le vom birui.
Cadrul pregatit pentru biruinta
Crestinul nu ar avea nicio speranta sa obtina biruinta asupra fortelor raului daca nu ar fi fost pregatit deja cadrul pentru biruinta lui. În studiul din saptamâna trecuta, s-a subliniat faptul ca Hristos a obtinut biruinta asupra tuturor tipurilor de puteri rele si ostile binelui. Într-un sens foarte real, faptul ca au fost demascate si dezarmate le-a impus niste limite. Su-
punând aceste puteri, Hristos a pregatit cadrul pentru biruinta crestinului.
1. Pavel se roaga pentru iluminarea ochilor crestinilor din Efes. Cum întelegem cuvintele lui în contextul marii lupte. Ce a realizat Domnul Hristos pentru noi. Ce fagaduinte ne sunt date aici. Cum putem aplica aceste fagaduinte la experienta noastra. Efeseni 1:18-22
Pavel se roaga pentru credinciosi ca ochii lor sa fie iluminati, astfel încât viata lor sa fie plina de speranta crestina, sa-si cunoasca privilegiul de mostenitori ai lui Dumnezeu si sa cunoasca din proprie experienta puterea Sa, o putere la fel de mare ca puterea care L-a înviat pe Isus din morti.
2. Reciteste Efeseni 1:20-22. Ce anume din aceste fagaduinte putem cere sa se împlineasca în dreptul nostru, în lupta cu niste forte mai puternice decât noi.
Ca urmare a rastignirii si învierii lui Hristos, toate lucrurile, inclusiv domniile si stapânirile, îi sunt supuse Lui. Cadrul este într-adevar pregatit pentru ca biruinta noastra, a fiecaruia personal, asupra tuturor fortelor care ne oprima din punct de vedere spiritual, sa fie posibila.
Reciteste textele indicate în sectiunea de astazi. Ce idei îti pot fi de folos în luptele pe care le porti în acest moment. Gândeste-te la afirmatiile care se fac în ele si la fagaduintele pe care le avem prin Hristos. Cum putem transpune în practica aceste învataturi.
Nadejdea biruintei
Cadrul este pregatit pentru ca noi sa putem obtine biruinta asupra fortelor raului si, mai mult decât atât, Biblia ne ofera în mod clar speranta ca biruinta este deja a noastra.
3. Ce idee vrea sa transmita Pavel în Romani 8:26-39. Ce motive avem sa privim viitorul cu încredere. Noteaza toate fagaduintele si cuvintele de încurajare din acest pasaj. Cum le putem transforma în realitate si cum putem trai potrivit acestor învataturi din Cuvântul lui Dumnezeu.
Pasajul din Romani 8:29,30 este de multa vreme terenul dezbaterilor pe tema predestinarii. Totusi el apare în cadrul unei mari fagaduinte.Pavel prezinta cel putin doua motive pentru care crestinul poate avea încredere în Domnul. În primul rând, Duhul ne ajuta în încercari si „suspina” pentru noi. În al doilea rând, potrivit planului vesnic al lui Dumnezeu, toate lucrurile, inclusiv încercarile, contribuie la binele final al crestinului (chiar daca lucrul acesta nu este foarte vizibil în momentul de fata). Manifestarea încrederii în Dumnezeu în vremurile grele este un aspect esential al trairii prin credinta, si nu prin vedere. În versetele 29 si 30, Pavel justifica încrederea exprimata în versetul 28. El arata aici ca planul lui Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc este amplu, incluzând toate procesele mântuirii.
4. Argumentul adus de Pavel în sprijinul încrederii crestinului atinge punctul culminant în versetele 31-34. Ce ne spune el aici. Ce învataturi practice putem desprinde de aici.
5. Care sunt lucrurile asupra carora putem câstiga biruinta si care nu ne pot desparti de dragostea lui Dumnezeu. Romani 8:35-39
Observa ca în aceasta lista apar si stapânirile si puterile. Faptul ca lista lui Pavel este atât de lunga ne lasa sa întelegem ca în universul acesta nu exista nimic asupra caruia crestinul sa nu poata fi biruitor prin Hristos.
Crestinii în lupta cu Diavolul
6. Ce fagaduinta le este oferita în Iacov 4:7 celor care se împotrivesc Diavolului. Cum ne putem împotrivi unei forte cu mult mai puternice decât noi. Vezi si Deuteronomul 4:4.
Crestinul nu este o victima neajutorata, lasata în voia Diavolului (observa si în acest context cât de important este sa întelegem ca Satana si îngerii rai sunt fiinte reale!). Totusi crestinul nu este chemat în primul rând sa se ridice împotriva Diavolului, cât sa îi opuna rezistenta. Cuvântul grecesc tradus cu „a se împotrivi” este anthistemi si înseamna „a opune re-
zistenta fata de ceva”. Este vorba de o anumita atitudine care îl determina pe Diavol sa plece. Este atitudinea de supunere completa a crestinului fata de Isus, singurul care are puterea de a-l alunga pe Satana de la noi.
7. Ce fagaduinte îi sunt date crestinului în fata unui dusman care este asemanat cu „un leu care racneste si cauta pe cine sa înghita”. Cum ne ajuta aceste versete sa explicam ideea exprimata de Iacov. 1 Petru 5:6-10. Vezi si Efeseni 4:27; 6:11.
Petru a scris aceste cuvinte pentru a-i încuraja pe crestinii persecutati. El stia clar ca în spatele persecutiei se afla arhivrajmasul, Satana. La fel ca Iacov, apostolul i-a îndemnat pe crestini sa i se împotriveasca, apelând la acelasi cuvânt grecesc anthistemi, dar adaugând un cuvânt care arata modul în care sa ne împotrivim: stereoi („tare”, „ferm”). Astfel, el su gereaza ca Diavolul va fugi de la aceia care ramân tari si neclintiti ca stânca în fata atacurilor lui. Atitudinea de lasitate nu va avea succes. Petru stie însa ca, în ciuda unei pozitii ferme, suferinta poate dura o vreme, dar ca Dumnezeu îl va desavârsi pe crestin, îl va întari, îi va da putere si îl va face neclintit (1 Petru 5:10).
Avem foarte multe fagaduinte pentru umblarea crestina, dar niciuna nu ne spune ca vom fi scutiti de suferinta. Exista vreun crestin care sa nu fi cunoscut personal realitatea suferintei. Pe acest pamânt, omul pare a fi destinat suferintei. Totusi cum ne ajuta credinta sa trecem cu bine prin dureri si necazuri.
Exemple de biruitori (1)
Pâna acum, Biblia ne-a vorbit despre speranta si fagaduintele biruintei pe care crestinul o poate avea. Pe lânga acestea, ea ne ofera si câteva exemple reale de oameni care au câstigat biruinta asupra fortelor raului. Sa începem cu exemplul lucrarii primilor ucenici ai Domnului Isus.
8. Ce misiune le-a fost încredintata ucenicilor. Cum putem întelege aceasta misiune în legatura cu marea lupta. Ce ne spune noua, celor care suntem chemati astazi sa le vorbim oamenilor despre Isus. Matei 10:1-8; Marcu 6:7,12,13; Luca 9:1,2; 10:1-20.
Este destul de interesant faptul ca, atunci când i-a trimis pe ucenici sa proclame Evanghelia venirii Împaratiei lui Dumnezeu, Domnul Isus a considerat ca era important sa le dea putere peste demoni si peste duhurile necurate. Lucrul acesta nu este surprinzator, întrucât predicarea corespunzatoare a Evangheliei atrage dupa sine demascarea acestor puteri.
Din moment ce era de asteptat ca aceste puteri sa se manifeste în timpul proclamarii Evangheliei, era necesar ca ucenicii sa aiba putere peste ele. Asa cum s-a anticipat, fortele raului au început sa se manifeste în timp ce ucenicii mergeau din loc în loc si predicau; multi demoni si multe forte ale raului au fost scoase din cei pe care îi posedau.
Se pare ca Domnul Isus nu le-a încredintat celor saptezeci de ucenici sarcina expresa de a scoate demoni (Luca 10:9). Totusi acesta este aspectul misiunii care i-a entuziasmat cel mai mult (Luca 10:17). Cei saptezeci i-au dat bucurosi lui Isus vestea ca, în timp ce mergeau din loc în loc si predicau Evanghelia Împaratiei, demonii le erau supusi. Ei si-au dat seama în mod sigur ca lucrul acesta a fost posibil prin puterea lui Isus, care lucra prin ei.
Se pot spune multe lucruri despre aceste texte si despre modul în care ar trebui întelese astazi, dar ideea principala este aceea ca noi, crestinii, am fost chemati sa ducem Evanghelia în lume si ca avem, prin Hristos, puterea de a o proclama.
Ce aplicatie personala ar trebui sa desprindem din cuvintele lui Isus consemnate în Luca 10:20. Ce este cu adevarat important în viata. Ce putem face pentru a ne asigura ca ne mentinem atentia îndreptata spre lucrurile care sunt într-adevar importante.
Exemple de biruitori (2)
Exemplele de biruinta asupra fortelor demonice pe care le-am studiat ieri sunt preluate din timpul vietii Domnului pe pamânt. Dar în cartea Faptele apostolilor descoperim noi biruinte ale urmasilor lui Isus asupra fortelor demonice.
Bineînteles ca lucrul acesta nu ne surprinde, deoarece cunoastem fagaduintele pe care li le-a facut Domnul Isus ucenicilor în legatura cu prezenta Duhului Sfânt care avea sa-i însoteasca dupa Înaltarea Sa (vezi Ioan 14:16).
De asemenea, stim prea bine ca marea lupta dintre Hristos si Satana va continua pâna la sfârsitul timpului, cu toate ca deznodamântul ei a fost hotarât deja la cruce. În aceasta situatie, urmasii lui Hristos aveau sa fie angajati în acest conflict chiar si dupa Înaltarea Sa, în mod deosebit în timp ce aduceau la îndeplinire misiunea Evangheliei.
9. Ce lectii putem desprinde din urmatoarele exemple de biruinta asupra fortelor raului. Cum le putem aplica la situatiile cu care ne confruntam astazi în lucrarea de evanghelizare si de marturisire.
Faptele 5:12-16
Faptele 3:1-11
Faptele 16:16-18
În Faptele 16:16-18, este prezentat un caz neobisnuit. Cuvintele sclavei exprimau un mare adevar. Totusi Pavel nu a mai suportat sa o auda,pentru ca si-a dat seama ce se petrecea. Puterile supranaturale pe care ea dovedea ca le are si care le aduceau bani stapânilor ei nu veneau de la Domnul si Pavel a înteles lucrul acesta. Când spunea ca „oamenii acestia sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt”, ea nu se referea la Dumnezeul adevarat, ci, foarte probabil, la un zeu canaanit care era cunoscut sub nu-
mele de Elyon (Cel Preaînalt). Observa cât de usor putea o asemenea confuzie sa compromita adevarul, chiar si prin simpla utilizare a unor cuvinte obisnuite.
Reciteste Faptele 5:12-16 si gândeste-te la faptul ca oamenii sperau ca „macar umbra” lui Petru sa treaca peste ei. Ce avertizare trebuie sa gaseasca aici crestinul care lucreaza pentru Domnul, mai ales în cazul în care se considera ca lucrarea lui este „de succes”.
Studiu suplimentar
Citeste Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, cap. 7, Credinta si faptele, cap. „Însusirea neprihanirii lui Hristos”.
„Isus a câstigat biruinta prin supunere si credinta în Dumnezeu, iar prin apostolul ne spune: «Supuneti-va dar lui Dumnezeu, împotriviti-va Diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-va de Dumnezeu si El Se va apropia de voi» (Iacov 4:7,8). Noi nu ne putem salva singuri din puterea ispititorului. El a biruit omenirea si, atunci când încercam sa-i stam împotriva prin puterile noastre, ajungem cu siguranta o prada a vicleniei lui; dar «Numele Domnului este un turn; cel neprihanit fuge în el si sta la adapost» (Proverbele 18:10). Satana tremura si fuge din fata celei mai slabe fiinte care gaseste adapost în Numele acesta puternic.” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 130, 131)
„Puterea nemarginita a Duhului Sfânt este apararea oricarui suflet zdrobit. Hristos nu va îngadui ca vreunul dintre cei care, prin pocainta si credinta, au cerut protectia Sa, sa treaca sub puterea vrajmasului. Mântuitorul este alaturi de cei ispititi si încercati. La El nu poate fi insucces, pierdere, imposibilitate sau înfrângere; noi putem totul prin Acela care ne întareste. Când vin ispitele si încercarile, nu astepta sa rezolvi toate dificultatile, ci priveste la Isus, ajutorul tau. Exista crestini care gândesc si vorbesc prea mult despre puterea lui Satana. Ei se gândesc la vrajmasul lor, se roaga în privinta lui, vorbesc despre el si, în închipuirea lor, el creste fara încetare. Este adevarat ca Satana este o fiinta puternica, dar, multumim lui Dumnezeu, avem un Mântuitor puternic, care l-a izgonit pe cel rau din cer. Satana simte placere când îi preamarim puterea. De ce sa nu vorbim de Isus. De ce sa nu preamarim puterea si iubirea Lui.” (Ibidem, pag. 490, 493)
Întrebari pentru discutie
1. Gândeste-te la exemplele de biruinta prezentate în studiu. Se mai întâmpla astazi asemenea lucruri.
2. Ce înseamna sa ne apropiem de Dumnezeu. Discutati în cadrul grupei ce înseamna aceste cuvinte, cum ne putem apropia de Dumnezeu în mod concret si care sunt efectele acestei apropieri.
3. Imagineaza-ti ca esti Petru si ca oamenii vor ca macar umbra ta sa treaca peste ei. Gândeste-te ce efect poate avea acest lucru asupra vietii tale spirituale. Care este singura masura de siguranta pe care o poti lua într-o astfel de situatie.
Creşterea în Hristos
Text de memorat: „A dezbracat domniile si stapânirile si le-a facut de ocara înaintea lumii, dupa ce a iesit biruitor asupra lor prin cruce.” (Coloseni 2:15)
Gândul central: Biruinta obtinuta de Domnul Hristos pe cruce ne arata cât de mare poate fi biruinta crestinului.
Adaugirea adusa punctelor fundamentale de credinta ale bisericii si votata cu ocazia Sesiunii Conferintei Generale din 2005, poarta titlul „Cresterea în Hristos”. Din aceasta denumire putem desprinde urmatoarele idei semnificative: Domnul Isus a înfrânt puterile demonice si fortele raului; prin El, este posibila biruinta asupra acestor puteri si asupra manifestarilor lor din trecutul unui om; exista câteva conditii necesare pentru ca omul sa dobândeasca aceasta biruinta.
Vom studia aceste idei pe parcursul urmatoarelor trei studii. Saptamâna aceasta, vom studia despre natura biruintei câstigate de Hristos la cruce. Prin aceasta biruinta asupra pacatului si asupra tuturor fortelor care lupta împotriva omului si împotriva lumii create de Dumnezeu, Domnul Hristos a dobândit mântuirea noastra.
Pe masura ce întelegem mai bine ce a facut Hristos pentru noi, suntem mai bine pregatiti sa întelegem binecuvântarile de care ne putem bucura chiar si în viata aceasta. Biruinta Sa poate fi si a noastra daca o cerem personal, deoarece trebuie sa ne însusim tot ce a facut Isus pentru noi. Biruinta nu îi este oferita nimanui în mod automat.
Rascumpararea
Crestinismul este religia rascumpararii. El sustine ca omul este salvat de degradarea adusa de pacat prin ceea ce a facut pentru el altcineva, adica Domnul Isus. Religia crestina nu este o religie a legii, în care omul poate scapa de condamnare prin eforturile sale de a face fapte bune. Este o religie a rascumpararii, întrucât, potrivit Bibliei, fara Hristos, noi suntem robi ai pacatului (Ioan 8:34) si ne aflam sub condamnarea la moarte (Romani 6:23). Noi nu putem iesi singuri din aceasta stare. Situatia în care se afla pacatosul impune o interventie din exterior, iar interventia aceasta presupune platirea unui pret. Potrivit învataturii clare a Noului Testament, pretul acesta a fost moartea lui Isus pe cruce.
1. Ce ne spun despre rascumparare pasajele urmatoare.
Isaia 35:10 ____________________________________________________
Marcu 10:45 ____________________________________________________
Galateni 4:4,5 _________________________________________________
Tit 2:14 _______________________________________________________
Evrei 9:12 _____________________________________________________
1 Petru 1:18,19 ________________________________________________
Din perspectiva Noului Testament, moartea rascumparatoare a lui Isus Hristos este sacrificiala si înlocuitoare. El S-a asezat în locul nostru, S-a jertfit în locul nostru si a suferit de dragul nostru soarta noastra, pentru ca noi sa nu mai avem parte de ea. Unii resping ideea aceasta fiindca nu pot accepta gândul ca un om sa sufere în locul altui om (în special în locul unuia care este vinovat), dar ea este esenta mesajului Evangheliei.
„Asadar, când vorbeste despre rascumparare, Noul Testament vrea sa spuna ca Hristos a platit pretul de rascumparare … În masura în care pretul platit trebuie sa corespunda achizitiei facute, lucrul acesta indica o echivalenta, o substituire.” (Leon Morris, The Apostolic Preaching of the Cross, pag. 61)Gândeste-te la câteva lucruri din viata ta pe care le consideri imposibil de schimbat, în dreptul carora esti convins(a) ca nu poti face nimic.
Gândeste-te acum ca nu putem face absolut nimic pentru a ne salva singuri. Cum ne ajuta gândul acesta sa întelegem ce a facut Domnul Hristos pentru noi pe cruce. Ce impact ar trebui sa aiba asupra vietii noastre constientizarea acestui fapt.
Sclavi eliberati
Când întelegem ca rascumpararea este eliberarea dintr-o forma de sclavie care necesita o interventie exterioara, tragem concluzia ca omul pacatos este tinut ostatic de o forta sau de o putere mai mare decât el. Dar trebuie mai întâi sa raspundem la întrebarea urmatoare: Ce putere îl tine rob pe omul pacatos.
2. Studiaza Romani 6:12-23. Observa ca în versetele 18, 20 si 22, Pavel vorbeste despre libertate („slobozenie”). În ce context. Ce vrea sa spuna el aici.
Gândeste-te ce spune Pavel în acest pasaj si în Romani 6:1-11. La început, el arata ce se întâmpla cu ocazia botezului crestin si apoi prezinta câteva lucruri care trebuie sa moara împreuna cu Hristos la botez. Dupa aceea, îl îndeamna pe crestinul care a devenit una cu Hristos sa dea dovada ca acum este robul lui Hristos, Cel care l-a eliberat de sub puterea pacatului.
Ideea principala transmisa aici de Pavel este aceea ca, prin Hristos, putem fi eliberati de puterea înrobitoare a pacatului, oricât de mult a fost corupta de pacat firea noastra. Exista oare vreun om care sa nu fi vazut cât de distrugatoare poate fi aceasta robie, care sa nu fi vazut oameni ruinati de pacat, exista vreun om care sa nu se fi luptat cu puterea pacatului manifestata în viata lui. Pacatul este, cu siguranta, cel mai mare dusman cu care avem de luptat.
Dar si mai rau este faptul ca robia aceasta nu a fost impusa în mod exclusiv din exterior, ci vine si din interiorul nostru. Cum putem fi eliberati de o robie care vine dinauntrul nostru, din însasi natura noastra.
Dupa cum se afirma în versetele de mai sus, solutia se gaseste numai în puterea lui Isus care a obtinut biruinta pentru noi si care ne ofera puterea de a birui. Prin Hristos, noi suntem iertati de pacate si, mai mult decât atât, murim fata de ele si suntem eliberati de ele. Ele nu ne mai domina. Fagaduintele acestea sunt uimitoare, sunt impresionante si fiecare om care marturiseste Numele lui Hristos trebuie sa ceara împlinirea lor în dreptul lui.
Care a fost experienta ta cu puterea înrobitoare si brutala a pacatului. Cum te poti deprinde sa te prinzi de fagaduintele minunate ale eliberarii prin Isus.
Domniile si stapânirile(1)
Biblia arata ca omenirea se afla sub stapânirea fortelor raului care cauta sa ne înrobeasca si sa ne distruga. Marea lupta este urmarea interventiei Domnului împotriva lor. Vestea buna este ca, dupa jertfa Sa, biruinta îm-potriva lor este asigurata, chiar daca lupta continua. Conflictul este dra-matic, este universal si este aprig, dar biruinta este a lui Dumnezeu, iar noi putem avea parte de ea, prin credinta.
3. Ce ne spun urmatoarele versete despre realitatea acestei lupte. Ce speranta si ce fagaduinte gasim în ele. 1 Ioan 3:8; 5:19; Ioan 12:31; 16:11; Efeseni 6:12; Coloseni 1:16; 2:15; Romani 8:38,39.
Multi oameni din secolul al XXI-lea nu cred decât în ceea ce sustine stiinta. Ei privesc lucrurile dintr-o perspectiva strict naturalista, singura pe care o considera valida. Ideea ca lumea ar fi populata de forte ale raului si ca ar fi dominata de puteri demonice ostile este considerata de ei o ramasita a unei epoci a superstitiilor si a ignorantei. Totusi Biblia asaza sub denumirea de „domnii” si „stapâniri” o varietate de forte ostile, incluzându-le în realitatea lumii noastre. Conceptia biblica încorporeaza concepte naturaliste si stiintifice, dar nu le asaza la temelia tuturor cunostintelor despre realitate. Viziunea Bibliei asupra lumii este suficient de larga pen-tru a cuprinde si conceptul de supranatural.
Spre exemplu, în Romani 8:38, cuvântul grecesc tradus cu „stapâniri” este archai, care poate avea sensul atât de „autoritati civile”, cât si de „puteri supranaturale rele care încearca sa îi ia pe oameni în stapânire”. În Efeseni 6:12, expresia „stapânitorilor întunericului acestui veac” poate fi tradusa si prin „conducatorilor acestei lumi întunecate”.
„Este clar ca Pavel se refera la spiritele rele care exercita un anumit grad de autoritate asupra lumii. Compara cu expresia «stapânitorul lumii acesteia», care îl descrie pe Satana, în Ioan 12:31; 14:30; 16:11. Faptul ca Diavolul este o fiinta era un fapt la fel de clar si pentru Ioan (Apocalipsa 2:10; 12:10).” (Comentariul biblic AZS, vol. 6, pag. 1044)
Ce forme de manifestare ia realitatea marii lupte în viata ta. În ce as-pecte simti intensitatea acestei lupte. Care este singura cale prin care poti fi înfrânt(a) în aceasta lupta, desi ai promisiunea biruintei obtinute de Domnul Hristos în dreptul tau.
Domniile si stapânirile(2)
Cuvântul archai tradus cu „stapâniri” poate avea sensul de „autoritati civile”, dar si de „puteri supranaturale care încearca sa ia în stapânire via-ta oamenilor”. Un alt cuvânt este stoicheia – „elemente” sau „substante elementare ori principiu elementar”. Contextele ne dezvaluie alte aspecte ale lumii cazute din care am fost rascumparati prin biruinta de la cruce.
4. De ce alte lucruri am fost eliberati prin Isus, în afara de eliberarea de puterile rele. Coloseni 2:8,14,20; Galateni 4:1-11, în special versetele 3 si 9.
Termenul „puteri” utilizat de Pavel, pare a adauga lânga sensul de „fiinte spirituale” si pe cel de „forte, sau puteri care stapânesc peste viata oamenilor, dar nu sunt divine”: puterea politica sau sociala, puterea traditiei si chiar puterea religioasa. Cuvântul stoicheia („învataturi începatoare”) din Galateni 4:3,9 se refera la sistemul de învataturi pagâne din care fu-sesera scosi crestinii galateni. Este utilizat si cu referire la unele aspectele ale sistemului de legi iudaice antice, iar în Coloseni 2:8,20, se refera meta-foric la principiile filosofice ale lumii.
„În Isaia 24:21, expresia «pe pamânt, pe împaratii pamântului» ne lasa sa întelegem ca «în cer, ostirea de sus» se refera la Satana si la îngerii rai. Pavel îl numeste pe Satana «domnul puterii vazduhului» (Efeseni 2:2), iar pe conducatorii nevazuti ai raului îi numeste «stapânitorii întunericului acestui veac … care sunt în locurile ceresti» (Efeseni 6:12). În 1 Corinteni 15:24,25, Pavel vorbeste despre faptul ca Hristos a supus toate aceste puteri. Isaia prevede timpul în care îngerii rai si oamenii rai vor suferi cu totii pedeapsa – vezi Matei 25:41; 2 Petru 2:4,9; Apocalipsa 20:10-15.” (Comentariul biblic AZS, vol. 4, pag. 198, 199)
Biblia ne învata ca viata este stapânita de o varietate de puteri, atât personale, cât si impersonale. Fara Hristos, omul ramâne la discretia lor, indiferent de forma pe care o au. Presiunile momentului, frica de viitor si exigentele vietii, ale societatii, ale traditiei si ale ideologiei pot exercita o influenta care sa ne desparta de Domnul. Însa, prin Hristos, noi am fost eliberati de pacate si de robia fata de aceste „puteri”. Avem nevoie sa întelegem în ce consta biruinta Sa si sa o cerem si în dreptul nostru.
Pe lânga realitatile supranaturale din lumea noastra, cu ce alte forte si influente te lupti, cu ce forte si puteri ostile tie si credintei tale te confrunti. Mai întâi, e nevoie sa identifici care sunt ele si apoi sa ceri împlinirea fagaduintelor pe care le ai prin Isus ca sa poti câstiga biruinta asupra lor.
Descoperirea ucigasului
Hristos a venit în lume ca sa nimiceasca lucrarile Diavolului (Evrei 2:14) si a facut acest lucru la cruce. Dar, daca El l-a înfrânt pe Diavol si a înfrânt domniile si stapânirile, atunci noi de ce ne mai luptam cu ele. De ce mai are Diavolul libertatea de a da târcoale ca un leu care racneste si cauta pe cine sa înghita.
5. Care sunt cele trei verbe folosite de Pavel în Coloseni 2:15 pentru a des-crie ce s-a întâmplat la cruce. Ce întelegem de aici.
Hristos „a dezbracat domniile” („a dezbracat de putere domniile” – NTR) Cuvântul apekduomai are sensul propriu de „a dezbraca pe cineva de haine”. Putem întelege ca Hristos a luat armele domniilor, adica le-a dezarmat. Despre ce fel de arme este vorba aici. „Viata de biruinta a lui Hristos, al carei punct culminant a fost Calvarul, a rostit condamnarea în dreptul Diavolului. Masca lui a fost data la o parte. Metodele lui de lucru au fost dezvaluite înaintea îngerilor si înaintea întregului univers. El a dat în vileag adevaratul caracter al acestuia … Prin crucea Sa, Isus Hristos a dezbracat domniile si puterile întunericului de haina pozitiei si autoritatii lor ca domni ai acestei lumi si de armura puterii lor în lupta împotriva binelui.” (Comentariul biblic AZS, vol. 7, pag. 205)
6. Cum au fost facute de ocara „puterile” la cruce. Ce realitate a fost des-coperita. Ioan 8:44
Pavel foloseste expresia thriambeuo, „sarbatoare”. Isus era pe cruce, suferind în aparenta o mare înfrângere, dar Biblia o numeste biruinta! Biruinta aceasta a dovedit ca Satana este un ucigas, asa cum afirmase Isus. Datorita crucii, în curând stapânirea puterilor se va încheia complet si definitiv, când Hristos va nimici „orice domnie, orice stapânire si orice putere” (1 Corinteni 15:24), iar ultimul vrajmas care va fi distrus va fi moartea (vers. 26). Pâna atunci, trebuie sa rezistam, sa ducem lupta credintei prin puterea lui Dumnezeu, care este oferita tuturor celor care o cer.
Dupa moartea lui Hristos, „Satana a vazut ca masca sa a fost smulsa. Gu-vernarea sa fusese descoperita înaintea îngerilor necazuti si înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigas. Varsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el s-a detasat singur de simpatia fiintelor ceresti … Si, pentru binele omului, existenta lui Satana trebuie sa continue. Omul, ca si îngerii, trebuie sa vada contrastul dintre Printul luminii si printul întunericului. El trebuie sa aleaga cui vrea sa slujeasca.” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 761)
Studiu suplimentar
Citeste Ellen G. White, Principiile fundamentale ale educatiei crestine, cap. „Cartea cartilor”; Istoria mântuirii, cap. „Spiritismul”; Tragedia veacurilor, cap. 31.„Se da o lupta nevazuta de ochii omului. Ostirea Domnului este pe teren, cautând sa salveze suflete. Dar si Satana si oastea lui sunt la lucru, încercând orice cale cu putinta sa însele si sa nimiceasca. […] Zi dupa zi, lupta merge înainte. Daca ochii nostri s-ar putea deschide sa-i vada la lucru pe agentii binelui si pe cei ai raului, atunci n-ar mai fi flecareala, usuratate, glume si zeflemea. Daca toti s-ar îmbraca cu toata armura lui Dumnezeu si ar purta barbateste bataliile Domnului, s-ar câstiga biru-inta care ar face sa tremure împaratia întunericului.” (Ellen G. White, Marturii, vol. 6, pag. 41)„Când cauta sa ajunga în armonie cu Dumnezeu, oamenii constata ca vrajmasia împotriva crucii lui Hristos nu a încetat. Domniile si stapânirile spiritelor nelegiuite din locurile nevazute sunt gata de lupta contra tu-turor acelora care doresc sa respecte Legea cerului. Asadar, în loc sa se întristeze din cauza persecutiei, ucenicii lui Hristos ar trebui sa se bucure, deoarece persecutia constituie o dovada ca merg pe urmele Domnului lor.” (Ellen G. White, Cugetari de pe Muntele Fericirilor, pag. 29, 30)
Întrebari pentru discutie
1. Citeste cu mai multa atentie Evrei 2:14,15. Moartea este descrisa aici ca mijloc de înrobire. Observa, de asemenea, si accentul pus pe frica noastra de moarte. De ce ne este atât de frica de moarte. În ce sens suntem robii mortii. Ce este moartea pentru crestinul liber în Hristos.
2. Pentru unii oameni, ideea existentei fortelor demonice este doar o superstitie; altii însa traiesc toata viata lor cu frica de aceste forte. Cum pot crestinii sa aiba o conceptie echilibrata despre puterile demonice si totodata sa înteleaga ce a facut Hristos pentru noi în lupta împotriva lor.
3. Ce exemple poti sa dai despre modul în care fortele raului controleaza si influenteaza diferite puteri ale lumii.
4. Cum ne ajuta aceasta conceptie despre marea lupta sa întelegem existenta neîntrerupta a raului, chiar si dupa biruinta obtinuta de Hristos pe cruce.
Mântuirea, singura solutie
Text de memorat: „Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” (Ioan 3:16)
Gândul central: Problema pacatului este foarte mare; cât de recunoscatori ar trebui sa fim ca solutia a fost suficient de mare pentru a o rezolva definitiv!
„Problema pacatului” se refera la criza produsa de caderea în pacat a lui Adam si a Evei în Gradina Edenului, cadere care a adus pe pamânt marea lupta dintre bine si rau. Dumnezeu S-a implicat în aceasta lup-ta pentru a pune capat pacatului si, în cele din urma, pentru a înlatura efectele sale distrugatoare de pe Pamânt si din univers. Actiunea Sa de salvare de consecintele distructive ale pacatului formeaza doctrina mân-tuirii. Desi lupta dintre bine si rau se desfasoara aici, pe planeta Pamânt (întrucât oamenii au nevoie de mântuire), tema marii lupte ne-a dovedit ca problemele sunt, de fapt, universale.
Doctrina mântuirii se refera în primul rând la lucrarea pe care o face Dumnezeu pentru a ne mântui. Totusi omul are si el un rol important. Da, este adevarat ca Dumnezeu a oferit o solutie uimitoare pentru salvarea rasei umane. Dar rolul nostru crucial reiese din raspunsul la urmatoarea întrebare: Care va fi raspunsul nostru la solutia oferita de El. Destinul vesnic al oamenilor depinde de acest raspuns.
Amploarea problemei
Dat fiind faptul ca mântuirea este solutia lui Dumnezeu la problema generata de pacat, extinderea daunelor produse de pacat determina am-ploarea solutiei. Daca solutia nu rezolva problema, înseamna ca, de fapt, nu este o solutie.
1. Ce ne spun urmatoarele versete despre amploarea problemei pacatului. Ai avut experiente prin care ai cunoscut personal realitatea acestor texte.
Ioan 2:25
Psalmii 59:2
Ieremia 17:9
Romani 5:12
Iacov 5:1-7
Isaia 5:23
2 Tesaloniceni 2:10
Exista oare vreun om care sa nu fi cunoscut personal cât de rau si de dureros este pacatul. Fiecare dintre noi se confrunta clipa de clipa cu realitatea pacatului si cu efectele lui. Fiecare aspect al existentei umane pe planeta aceasta este afectat într-o mare masura de realitatea pacatului. Pacatul s-a raspândit ca o boala contagioasa în toate domeniile vietii, de la politica si pâna la cele mai ascunse unghere ale inimii omenesti. Daca Dumnezeu nu ar fi oferit o solutie, noi nu am fi avut nicio cale de scapare. Cât de recunoscatori ar trebui sa fim ca El ne-a oferit o solutie! Solutia aceasta se numeste „Planul de Mântuire”, iar scopul lui este rezolvarea problemei pacatului.
Masurile luate de Dumnezeu(1)
Efectele pacatului nu au aparut dupa o „perioada de gratie”, ci s-au manifestat imediat si era nevoie de atentie imediata. De aceea, a fost necesar sa se ia masuri imediate, înca din momentul aparitiei lui. Ellen White afirma urmatoarele: „Imediat ce a aparut pacatul, a existat si un Mântuitor. Desi a stiut ca trebuia sa sufere, Hristos S-a facut înlocuitorul omului. Imediat ce Adam a pacatuit, Fiul lui Dumnezeu S-a înfatisat înaintea lui Dumnezeu ca garant al rasei umane, cu o putere exact la fel de mare de a înlatura condamnarea pronuntata în dreptul celor vinovati ca si atunci când a murit pe crucea de pe Calvar.” (Comentariile Ellen G. White în Comentariul biblic AZS, vol. 1, pag. 1084)
2. Ce ne spun textele urmatoare despre Planul de Mântuire si despre mo-mentul conceperii lui. Ce speranta si ce fagaduinta putem desprinde de aici pentru viata noastra.
Tit 1:1,2
Efeseni 1:3-5
2 Tesaloniceni 2:13,14
Apocalipsa 13:8
Gândeste-te la implicatiile acestor versete. Ce ne spun ele. În principiu, ne spun ca Dumnezeu a luat masuri din vesnicie pentru problema pacatului. El nu a prestabilit aparitia pacatului (daca ar fi prestabilit aparitia lui, atunci El ar fi raspunzator pentru pacat, o idee oribila si defaimatoare), dar a stiut ca va aparea si a luat masuri din vesnicie pentru eradicarea lui.
Aceasta este predestinarea biblica. Ea este radical diferita de modul în care oamenii înteleg în general „predestinarea”. Planul lui Dumnezeu din vesnicie este ca toti oamenii sa primeasca mântuirea prin Isus. Faptul ca cineva respinge mântuirea nu anuleaza puterea sau amploarea solutiei, ci îi sporeste durerea de a fi pierdut-o în conditiile în care a avut totul la dispozitie.
Mediteaza la adevarul uimitor ca Dumnezeu a conceput Planul de Mân-tuire din vesnicie pentru ca tu sa ai mântuirea. Gândeste-te la semnificatia acestui fapt. Ce efecte ar trebui sa aiba acest adevar asupra vietii tale.
Masurile luate de Dumnezeu(2)
Istoria mântuirii, începând cu marea fagaduinta a Evangheliei (Gene-za 3:15) si cu primul sistem de jertfe (Geneza 4:4) si continuând cu legamântul lui Avraam (Geneza 12:1-3) si cu slujbele din sanctuarul israelit (Exodul 25:8), trebuia sa prefigureze viata, moartea, învierea si slujirea din cer a Domnului Isus Hristos, masura finala luata de Dumnezeu pentru rezolvarea problemei pacatului.
Putem întelege cel mai bine gravitatea problemei pacatului numai atunci când întelegem care a fost pretul (crucea) necesar pentru rezolvarea ei. Crucea este dovada ca omul nu poate rezolva singur aceasta problema. Situatia extrema în care el a ajuns a impus gasirea unei solutii extreme. Moartea lui Hristos, faptul ca Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa pacatele noastre, este o masura cu adevarat extrema.
3. Scriptura ne arata ca Hristos a facut ispasire pentru pacat prin moartea Sa; altfel spus, moartea Sa este mijlocul prin care problema pacatului, în toate aspectele ei, a fost rezolvata complet. Cum rezolva moartea lui Hristos nevoia omului de a fi mântuit. Studiaza aceasta întrebare din urmatoarele perspective:
a. Îndreptatire/Împacare (starea dupa voia lui Dumnezeu): Vezi Luca 18:9-14; Isaia 53:4-7; Romani 3:19-24,28; Zaharia 3:14.
b. Sfintire/Regenerare (o viata dupa voia lui Dumnezeu): Vezi 1 Co-rinteni 6:8-11, Romani 6:18.
c. Glorificare (asigurarea vietii vesnice): Vezi Ioan 5:24,25; 1 Ioan 5:9-13; 1 Tesaloniceni 4:16,17.
Mediteaza mai mult la ideea ca pacatul este atât de rau, încât a fost necesa-ra crucea pentru a ne mântui de consecintele finale, de moartea vesnica. Cum reuseste crucea sa ne descurajeze sa pacatuim.
Experienta mântuirii (1)
Pacatosul este îndreptatit si împacat cu Dumnezeu pe baza jertfei ispasitoare aduse de Hristos pentru toti (Romani 5:6-10). Totusi credinciosul trebuie sa îsi însuseasca masurile luate de Dumnezeu prin aceasta jertfa pentru îndreptatirea si împacarea omenirii cu Sine. Nu este suficient sa avem o cunoastere teoretica despre îndreptatire. Trebuie sa avem personal aceasta experienta.
4. Ce ni se arata în Faptele 2:36-38 si 3:19 despre pocainta. Cum ne ajuta pocainta (definita ca regret pentru pacat) sa facem legatura între experienta îndreptatirii (iertarea si curatirea) si moartea lui Hristos.
Mediteaza la urmatorul comentariu: „Nimic nu misca sufletul pâna în strafundurile lui mai mult decât gândul la dragostea iertatoare a lui Hristos. Atunci când contempla dragostea Sa divina nemasurata, manifes-tata la cruce, pacatosii primesc cea mai puternica motivatie posibila de a se pocai. Aceasta este bunatatea lui Dumnezeu care îndeamna la pocainta (Romani 2:4).” (Adventistii de ziua a saptea cred …, pag. 135, 136)
5. Citeste Romani 3:23-25 si Efeseni 2:8. Care este rolul credintei în experienta îndreptatirii.
Potrivit Bibliei, credinta vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10:17). Pe de alta parte, dupa cum am vazut deja, contemplarea dragostei lui Hristos ne motiveaza sa ne pocaim. Rezulta de aici ca pocainta nu este un bun acordat în mod exclusiv câtorva persoane privilegiate. De aceea, studiul si meditatia la Cuvântul lui Dumnezeu au o importanta deosebita în cadrul experientei îndreptatirii.
Bunatatea lui Dumnezeu este cea care îndeamna la pocainta si la în-dreptatire. Astfel, daca ma pocaiesc de pacat si primesc îndreptatirea, Dumnezeu este cel care merita lauda. Mântuirea este darul harului Sau, fiindca noi suntem mântuiti prin har, prin credinta (Efeseni 2:8).
Care sunt metodele concrete si practice prin care îti poti umple sufletul cu bunatatea lui Dumnezeu, în special când te gândesti la ceea ce a facut El pen-tru tine si la lucrurile de care te-a ferit.
Experienta mântuirii(2)
Prin experienta îndreptatirii, credinciosul are parte de niste realitati spirituale care genereaza schimbarea în viata lui. În procesul îndreptatirii, pacatosul este iertat (Luca 7:47, Efeseni 1:7, Romani 4:7), este achitat de acuzatiile de pacat si confirmat ca fiind neprihanit (Romani 5:16,18; Ro-mani 8:1) si i se ofera darul unei vieti noi (Efeseni 2:1-5, 2 Corinteni 5:17).
Fundamentul acestei noi experiente este realitatea ca putem sta înain-tea lui Dumnezeu iertati, spalati si curatati, indiferent de trecutul nostru, de pacatele noastre, indiferent cât de gresiti si de rai am fost.
Gândeste-te ce înseamna aceasta! Moartea lui Hristos acopera orice pacat, chiar si cele mai rele pacate; oricât te-ar condamna inima ta (1 Ioan 3:20), în momentul în care te predai lui Hristos prin credinta si primesti viata Sa desavârsita în locul hainei tale „mânjite” (Isaia 64:6), esti îmbracat cu neprihanirea lui Hristos. Viata Sa desavârsita este pusa în dreptul tau ca si cum ar fi a ta.
Se pune întrebarea: Cum e posibil ca persoana care primeste un astfel de dar sa nu se schimbe radical în urma acestei experiente. Schimbarea (numita si „nasterea din nou”) face parte integranta din experienta mântuirii.
6. Citeste textele amintite în paragrafele de mai sus si noteaza expresiile folosite pentru a prezenta învatatura despre îndreptatire si despre modul în care putem beneficia de aceasta experienta.
Experienta iertarii îl scapa pe pacatos de condamnarea lui Dumnezeu si înlatura barierele din calea împacarii si a partasiei dintre Dumnezeu si oameni. Pacatosul începe o viata noua si are privilegiul de a trai în partasie cu Hristos sub îndrumarea si calauzirea Duhului Sfânt.
Pocainta este conditia necesara pentru intrarea în experienta iertarii si a îndreptatirii si este însotita de marturisirea pacatelor si de botez (Fapte 2:38; 1 Ioan 1:9). Asa se explica faptul ca, desi iertarea este la dispozitia tuturor, nu toti vor fi iertati.
Unde ai fi acum daca nu ai putea sa te încrezi în fiecare clipa din viata în fagaduinta ca Dumnezeu te primeste pe baza a ceea ce a facut Isus pentru tine si nu pe performantele tale sau pe pazirea Legii.
Studiu suplimentar
Citeste Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, cap. 1.
„Planul pentru rascumpararea noastra nu a fost o completare sau un plan conceput dupa caderea lui Adam. A fost descoperirea „tainei care a fost tinuta ascunsa timp de veacuri” (Romani 16:25). A fost dezvaluirea principiilor care sunt din veacurile nesfârsite temelia tronului lui Dumnezeu … Dumnezeu nu a rânduit existenta pacatului, ci i-a prevazut existenta si a luat masuri pentru a iesi în întâmpinarea situatiei teribile. Dragostea Sa pentru lume a fost atât de mare, încât a promis sa-L dea pe singurul Sau Fiu «pentru ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica».” (Ellen G. White, Harul uimitor al lui Dumnezeu, pag. 23)
Întrebari pentru discutie
1. Gândeste-te cât de rau este pacatul daca a fost necesara moartea Creatorului Însusi pentru a-i pune capat. Ce ne descopera crucea despre incapacitatea totala a omului de a se salva singur. Mai putem noi adauga ceva la ceea ce s-a facut pentru noi.
2. Unii cred în asa-numita „ispasire subiectiva”, adica sustin ideea ca starea noastra înaintea lui Dumnezeu nu s-a schimbat cu nimic prin cruce. Ei cred ca scopul crucii a fost acela de a ne schimba atitudinea fata de Dumnezeu si nimic mai mult. Care sunt lipsurile acestei conceptii. Ce întelegem aici despre problema pacatului, daca tot ce era necesar pentru rezolvarea ei era schimbarea atitudinii noastre.
3. Este posibil sa avem multe cunostinte despre mântuire, dar sa nu ne-o însusim prin experienta personala. Cum întelegem comentariul urmator al lui Ellen White: „Consacrarea fata de Dumnezeu trebuie sa fie un subiect viu si practic, nu o teorie demna de discutie, ci un principiu întretesut în toata experienta noastra.” (Our High Calling, pag. 243) Cum putem trai zilnic si la nivel practic experienta mântuirii.4. Mediteaza la rolul mântuirii în cadrul marii lupte. De ce vrea Satana sa-i împiedice pe cât mai multi sa piarda mântuirea pe care o pot avea prin Isus. Prin ce mijloace vrea el sa ne împiedice si cum ne putem apara de el.
Apocalipsa si Dumnezeul pe care ea Îl descopera
Text de memorat: „Dupa ce a vorbit în vechime parintilor nostri prin proroci, în multe rânduri si în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor si prin care a facut si veacurile. (Evrei 1:1,2)
Gândul central: Este important sa întelegem cum functioneaza inspi-ratia biblica, dar mai important este sa Îl cunoastem pe Dumnezeul descoperit prin intermediul acestei inspiratii.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu si întinderea lor vesteste lucrarea mâinilor Lui” (Psalmii 19:1). Cât de adevarate sunt aceste cuvinte! Totusi ceea ce nu spun ele este ca Dumnezeu ne iubeste, ca Fiul Sau a murit pentru noi si ca lucreaza activ pentru a ne salva de consecintele alegerilor noastre pacatoase.
Ideea centrala este aceea ca, desi Îl putem cunoaste pe Dumnezeu si din alte surse, sursa principala este Biblia. Exista câteva adevaruri mari, în special cele legate de natura lui Dumnezeu si de activitatea Sa în lumea noastra, despre care nu am sti nimic daca nu ne-ar fi fost descoperite. Dupa cum am vazut deja, cu toate ca oamenii sunt într-o anumita masura constienti de lupta dintre bine si rau, ei nu ar avea o conceptie clara des-pre ea daca nu ar fi prezentata în Scriptura!
Saptamâna aceasta, ne vom îndrepta atentia spre doua subiecte: mai întâi, vom studia ce spune Biblia despre ea însasi si despre felul în care a fost inspirata; apoi, vom vedea ce ne învata ea despre Dumnezeul care a inspirat-o.
Doctrina Scripturii
1. Ce credeau despre Scripturi scriitorii Noului Testament. 2 Petru 1:19-21
Petru declara ca profetiile din Vechiul Testament nu au fost aduse prin voia omului. Argumentul sau este acela ca profetii au vorbit pentru ca au fost „mânati de Duhul Sfânt”. Expresia „mânati de Duhul Sfânt” înseam-na ca imboldul care a determinat scrierea Scripturilor era de la Duhul Sfânt. Scriitorii Bibliei au fost inspirati de Domnul Însusi.
2. Citeste 2 Timotei 3:16,17. Ce ne spun aceste versete despre Biblie si despre utilitatea ei.
Este foarte clar ca Pavel dorea ca Timotei sa înteleaga ca Scriptura este de provenienta divina si, de aceea, este demna de încredere si valo-roasa pentru zidirea credinciosului. Pavel nu lasa nicio urma de îndoiala cu privire la veridicitatea, autoritatea si originea Scripturii. Un alt lucru pe care îl observam este acela ca el face referire la „toata Scriptura”. Pavel nu ne lasa optiunea de a alege care parti ale ei sunt inspirate si care nu sunt. Nu toate rânduielile ei sunt valabile astazi (cum ar fi, bunaoara, le-gile ceremoniale), dar aceasta nu înseamna ca unele parti ale Bibliei sunt inspirate si altele nu sunt sau ca unele parti nu sunt tot atât de inspirate ca altele.
3. Ce adevar crucial despre Scriptura si despre autoritatea ei putem desprinde din urmatoarele pasaje. Matei 4:4,7,10; 22:41-46; Ioan 10:34,35.
Pentru a crede ceva, avem nevoie de o baza, de un fundament pe care sa ne întemeiem convingerea respectiva. Pentru crestinii adventisti de ziua a saptea, fundamentul acesta este Biblia – standardul sigur si arbitrul ade-varului.
Cât timp petreci studiind Cuvântul. În ce masura traiesti în conformitate cu învataturile lui. Gândeste-te ce ai facut ultimele 24 de ore. Care dintre faptele tale se bazeaza pe autoritatea Scripturii si care nu se bazeaza pe aceasta autoritate.
Natura inspiratiei
„Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii sunt inspirati. Inspiratia nu actioneaza asupra cuvintelor sau a expresiilor omului, ci asupra omului însusi, care, sub influenta Duhului Sfânt, primeste gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta mintii omului. Gândirea divina este împarta4. Compara Faptele 1:18 cu Matei 27:5. Ce deosebiri exista între aceste doua relatari ale mortii lui Iuda.sita. Mintea si vointa divina sunt combinate cu mintea si cu vointa omului si, prin urmare, cuvintele omului sunt cuvintele lui Dumnezeu.” (Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, pag. 21)
Cum ne ajuta acest paragraf sa întelegem cum functioneaza inspiratia biblica.
Când vine vorba despre inspiratie, oamenii insista sa evidentieze texte-le pe care le considera problematice. Sa luam, de exemplu, cuvintele scrise deasupra capului lui Isus, pe cruce. Potrivit cu Matei 27:37, inscriptia era: „Acesta este Isus, Împaratul iudeilor”; potrivit cu Marcu 15:26, „Împaratul iudeilor”; potrivit cu Luca 23:38, „Acesta este Împaratul iudeilor”. Cum explicam aceste diferente.
Dupa cum Biblia însasi afirma, „toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu” si este demna de încredere; totusi relatarile despre inscriptia de pe crucea lui Isus sunt diferite. Aceasta ne arata ca inspiratia permite exprimari diferite ale unei idei sau ale unui eveniment, în masura în care descrierea este adecvata. Acolo unde o aproximare generala este o exprimare adecvata (cum se întâmpla si cu inscriptia de pe cruce), inspiratia o accepta. Pe de alta parte, atunci când este necesara exactitatea (de exemplu, în 1 Împarati 6:1), inspiratia ofera informatia exacta si ar trebui sa fie acceptata ca atare.
4. Compara Faptele 1:18 cu Matei 27:5. Ce deosebiri exista între aceste doua relatari ale mortii lui Iuda.
Criticii Bibliei sustin de multa vreme ca versetele acestea ofera relatari diferite despre moartea lui Iuda. Totusi cercetarile recente au demonstrat ca termenul tradus cu „a cazut cu capul în jos”, din Faptele 1:18, înseamna si „a se umfla”. Prin urmare, probabil ca dupa ce s-a spânzurat, Iuda nu a fost descoperit decât în momentul când corpul lui s-a umflat si i s-au varsat intestinele.
Ceea ce la început pare a fi o contradictie se dovedeste, în final, a nu fi deloc asa.Cea mai mare parte a Bibliei nu pune probleme. Unde exista unele în-trebari legate de aparentele „erori” sau „contradictii”, atitudinea pruden-ta recomandata este cea de smerenie. Cine stie câti oameni si-au pierdut credinta din cauza ca si-au concentrat atentia asupra „textelor-problema”! Noi nu suntem chemati sa judecam Cuvântul, ci sa ascultam de el!
Taina Dumnezeirii
„Apoi Dumnezeu a zis: «Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa ase-ma narea Noastra»” (Geneza 1:26).
Întelegerea modului în care functioneaza inspiratia este importanta, dar ea este doar un mijloc catre un scop, iar scopul este cunoasterea lui Dumnezeu. Întelegerea profunda a modului în care a fost scrisa Biblia si chiar întelegerea profunda a adevarurilor revelate în ea nu au niciun sens daca nu Îl cunoastem pe Domnul personal (Ioan 17:3).
Unul dintre adevarurile pe care Biblia îl afirma explicit este unicitatea lui Dumnezeu.
5. Ce adevar crucial gasim în Deuteronomul 6:4 si Marcu 12:29.
Expresia utilizata în Biblie cu referire la unicitatea lui Dumnezeu exclude orice idee a existentei mai multor dumnezei. Exista un singur Dumnezeu. Totusi tabloul complet pe care îl desprindem din Biblie este acela ca exista trei Persoane ale Dumnezeirii.
6. Citeste Geneza 1:26, 3:22, 11:7; Ioan 1:1-3,18; 20:28; 2 Corinteni 13:14; Matei 28:19. Cum ne ajuta aceste texte sa clarificam adevarul despre Dumnezeu.
Ideea pluralitatii din Vechiul Testament ne ofera câteva indicii despre natura fiintei interioare a lui Dumnezeu. Daca o unim cu declaratia Nou-lui Testament despre Isus Hristos si despre Duhul Sfânt, ne dam seama ca sunt multe lucruri despre natura lui Dumnezeu pe care nu le întelegem complet si pe care, probabil, ca nu le vom întelege niciodata. Dimensiunea triunica a lui Dumnezeu este una dintre multele taine pe care va trebui sa le acceptam ca atare.
Informatiile din Biblie cu privire la Dumnezeu si la natura Sa trinunica nu ne sunt oferite pentru a intra pe terenul filosofiei speculative, ci pentru a ne adânci cunoasterea despre lucrarile Sale si, în special, despre lucrarea Sa rascumparatoare în favoarea noastra, împlinita pe masura ce marea lupta se deruleaza si ia sfârsit.
Cine nu are o multime de întrebari la care numai Dumnezeu poate sa raspunda. Cum ne putem deprinde sa avem încredere în El pâna când va veni timpul ca toate întrebarile sa primeasca raspuns.
Atributele Creatorului nostru
Biblia ne descopera niste adevaruri despre Dumnezeu pe care nu le putem gasi în alta parte. Printre acestea, se numara si adevarul ca El este Creatorul. De fapt, acesta este primul lucru pe care Biblia ni-l spune: El a creat „cerurile si pamântul” (Geneza 1:1).
Un lucru fascinant este faptul ca Biblia, pur si simplu, accepta existenta lui Dumnezeu fara a încerca sa o dovedeasca sau sa o argumenteze. Ea îsi ia mult timp pentru a arata cum este Dumnezeu, care este caracterul Sau, manifestat în mod special prin relatia Sa cu omenirea cazuta. Dar nu îsi ia deloc timp pentru a dovedi ca El exista. Ea doar accepta existenta Sa.
7. Citeste Evrei 11:6 si Romani 10:17. Ce ne spun aceste versete despre Dumnezeu si despre rolul pe care îl îndeplineste Cuvântul Lui pentru a ne constientiza de existenta Sa.
Convingerea ca Dumnezeu exista nu poate fi capatata doar prin argu-mente de ordin rational. Biblia ne învata ca omul este convins de existenta Sa prin experienta personala cu El, în timp ce Duhul Sfânt imprima în inima si în mintea noastra adevarul existentei Sale. În multe cazuri, oamenii ajung sa creada mai întâi în Dumnezeu, pentru ca abia apoi sa înceapa sa construiasca un fundament logic si intelectual al credintei lor într-un Dumnezeu pe care nu Îl vad.
8. Citeste Maleahi 3:6; Iacov 1:17; 1 Ioan 4:8,16; 2 Cronici 6:18. Ce ne spun textele acestea despre atributele lui Dumnezeu. Ce alte atribute ale Sale sunt descoperite în Biblie.
Mediteaza la atributele lui Dumnezeu descoperite în Scriptura. Pe câte din-tre ele le poti cunoaste din alte surse (din natura sau din experienta personala). Ce îti spune aceasta despre cât de mult ne ajuta Scriptura sa întelegem cum este Dumnezeu cu adevarat.
Dumnezeu si omul
Chiar si la o citire superficiala a Bibliei, descoperim ca Dumnezeu este implicat în mod activ în existenta omenirii si în evenimentele derulate pe pamânt. El nu este distant, detasat, îndepartat, cum sustineau unele conceptii grecesti din Antichitate sau cum încearca sa-L descrie unii teologi crestini de astazi. Desi lumea de astazi este radical diferita de lumea pe care a creat-o Dumnezeu, El este strâns legat de creatia Sa.
9. Dupa cum am vazut în sectiunea de ieri, Biblia arata ca Domnul este Creatorul nostru, fapt care demonstreaza ca El este strâns legat de lumea aceasta. Ce ne spun textele urmatoare despre celelalte lucrari ale lui Dumnezeu desfasurate aici, pe pamânt, în special în cadrul marii lupte.
Geneza 11:9
Geneza 19:24
Exodul 3:1-14
Ioan 3:16
1 Tesaloniceni 4:17
Biblia vorbeste despre un Dumnezeu foarte implicat în existenta ome-nirii. În esenta, întregul plan al marii lupte înseamna ceea ce face Domnul pentru a salva omenirea din pacat si din mâna lui Satana. De la crearea Pamântului (Geneza 1:1) pâna la cruce (Ioan 19:18) si pâna la recrearea Pamântului (2 Petru 3:12,13), Biblia ne descrie în mod clar relatia apropi-ata a lui Dumnezeu cu omenirea.Cum ai cunoscut personal implicarea lui Dumnezeu în viata ta.
Cum L-ai vazut la lucru în viata ta si în viata altora. Ce sentimente îti inspira gândul ca El este apropiat de noi si profund implicat în viata noastra.
Studiu suplimentar
Citeste Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Primejdia reprezentata de cunoasterea speculativa”; Marturii, vol. 5, cap. „Si Cuvântul S-a facut trup”; Tragedia veacurilor, „Introducere”.
„Lui Dumnezeu I-a facut placere sa îi transmita lumii adevarul Sau prin intermediul oamenilor si El Însusi, prin Duhul Sau cel Sfânt, i-a pregatit si i-a înzestrat sa faca aceasta lucrare. El le-a îndrumat mintea sa aleaga ce sa vorbeasca si ce sa scrie. Desi le-a fost încredintata unor vase de lut, comoara îsi are originea în ceruri. Desi este transmisa prin exprimarea imperfecta a limbii omenesti, marturia este a lui Dumnezeu, iar copilul ascultator si credincios al lui Dumnezeu vede în ea slava unei puteri divine pline de har si de adevar.
Dumnezeu, în Cuvântul Sau, le-a încredintat oamenilor cunostintele necesare pentru mântuire. Sfintele Scripturi trebuie sa fie acceptate ca o revelatie infailibila, autorizata, a vointei Sale. Ele reprezinta standardul pentru caracter, descoperitorul doctrinelor si testul experientei. «Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa învete, sa mustre, sa îndrepte, sa dea întelepciune în neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavârsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna» – 2 Timotei 3:16,17.” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, pag. 8, 9)
Întrebari pentru discutie
1. Cât de demne de încredere sunt concluziile despre caracterul si natura lui Dumnezeu pe care le desprindem din alte surse, în afara de Biblie. În ce masura putem apela si la alte surse pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu. La ce surse putem apela. De unde putem sti ca informatiile pe care ele ni le ofera sunt corecte.
2. Stiinta si tehnologia sunt în mare parte o binecuvântare pentru omenire. De asemenea, stiinta ne-a ajutat sa întelegem mai bine puterea lui Dumnezeu (de exemplu, ne-a ajutat sa întelegem complexitatea vietii). Care sunt limitele evidente ale stiintei din perspectiva a ceea ce ne poate învata ea despre Dumnezeu. În ce situatii ne împiedica stiinta sa Îl cunoastem pe Dumnezeu cu adevarat.
3. De ce doctrina despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii este atât de importanta pentru adventistii de ziua a saptea. Gândeste-te ce ar în-semna, de exemplu, daca Hristos nu ar fi Dumnezeu pe deplin.
Viața creștină
Text de memorat: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea ca El Si-a dat viata pentru noi; si noi deci trebuie sa ne dam viata pentru frati.” (1 Ioan 3:16
Gândul central: Oricine poate pretinde ca este crestin. Dar ce înseamna practic sa fii crestin.
„Fratii mei, ce-i foloseste cuiva sa spuna ca are credinta daca n-are
fapte. Poate oare credinta aceasta sa-l mântuiasca.” (Iacov 2:14)
Biblia pune accent pe „învatatura sanatoasa” în contextul trairii unei
vieti sfinte (1 Timotei 1:10, Tit 2:1-5), pentru a arata ca adevaratul scop
al învataturii biblice este viata morala manifestata prin împlinirea îndato-
ririlor fata de semeni. Daca studiem cu atentie textele din Timotei si Tit,
observam ca ele leaga atât de strâns învatatura sanatoasa de o viata traita
dupa voia lui Dumnezeu, încât o astfel de viata pare a se confunda cu
învatatura sanatoasa!
Crestinul este mântuit pentru a fi instrumentul lui Dumnezeu pentru
mântuirea si binele altora, în marea lupta dintre bine si rau. El nu trebuie
sa devina atât de „absorbit” de cer, încât sa nu mai poata duce o viata
normala pe pamânt. Este adevarat ca cerul este casa noastra finala, dar,
deocamdata, suntem pe pamânt si trebuie sa stim cum sa traim aici.
Saptamâna aceasta, vom aborda câteva aspecte practice ale vietii cres-
tine.
Ispravnicia
Când ne gândim la slujirea practica a semenilor, nu putem evita no-
tiunea crestina de „ispravnicie”. The Seventh-day Adventist Encyclopedia
defineste „ispravnicia” astfel: „Responsabilitatea membrilor poporului
lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care Dumnezeu li le-a încredin-
tat si felul în care folosesc aceste daruri – viata, trupul, timpul, talentele
si capacitatile, posesiunile materiale, oportunitatile de a le sluji altora si
cunostintele lor despre adevar.”
1. Studiaza urmatoarele pasaje. Pune-ti urmatoarele întrebari în dreptul fiecaruia: Cum pot manifesta în viata mea, în conditiile în care traiesc eu, principiile prezentate aici. Cum ar trebui sa-mi influenteze aceste adevaruri viata si relatia mea cu semenii, cu Dumnezeu. Ce ar trebui sa fac cu darurile pe care El mi le-a dat.
Deuteronomul 8:11-17
Psalmii 24:1
Filipeni 2:3-4
1 Ioan 3:16
Biblia arata ca scopul fundamental a tot ce a creat Dumnezeu este
acela de a-L lauda pe El. Pacatul a compromis în mare masura acest plan,
dar Dumnezeu a intervenit pentru a ne readuce la starea initiala, ca sa Îl
putem preamari împreuna cu tot ce a creat El. Hristos ne-a rascumparat
pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1:11-14). Când recunoastem prin cu-
vintele si faptele noastre ca Hristos este Domnul vietii noastre, Îi aducem
slava lui Dumnezeu. Iar semnul ca Hristos e Domnul vietii noastre este
slujirea altora prin întrebuintarea timpului, a talentelor, a capacitatilor si
a bunurilor noastre materiale.
Reciteste textele amintite mai sus. Care dintre ele te impresioneaza cel mai mult si de ce. Ce anume te motiveaza sa urmaresti binele semenilor tai la fel cum urmaresti si binele personal. De ce este important pentru tine, din punct de vedere spiritual, sa traiesti pentru altii.
Zecimea – o suma infima
2. Ce hotarâre a fost luata la întoarcerea din robia babiloniana. Neemia 10:38,39
Gândeste-te la viata ta; gândeste-te cât de scurta este viata; gândeste-te
la faptul ca nu poti evita moartea (decât daca Domnul Hristos va reveni
în timpul vietii tale). Gândeste-te ce ar însemna ca mormântul sa fie, asa
cum cred unii, finalul calatoriei noastre pe pamânt. Esti aici pentru o vre-
me, îndurând deseori durerea, greutatile si teama si apoi totul ia sfârsit;
mai devreme sau mai târziu, toti mergem pe aceeasi cale.
Soarta noastra într-un univers atât de mare, pe o planeta atât de ne-
însemnata, pare a nu fi altceva decât o gluma cruda pe care majoritatea
dintre noi nu o gasim amuzanta.
Dar gândeste-te apoi la ceea ce ne-a fost oferit prin Hristos. Priveste la
ce am primit prin El. Gândeste-te ce ne spune Planul de Mântuire despre
valoarea noastra si ce s-a realizat pentru noi ca sa nu avem parte de soarta
descrisa mai sus.
3. Ce ne-a fost oferit prin Hristos. Ce înseamna toate acestea pentru noi. Ce impact ar trebui sa aiba fagaduintele acestea asupra fiecarui aspect al existentei noastre.
1 Corinteni 15:51,52
Apocalipsa 21:4
Galateni 3:13
Efeseni 1:6,7
Apocalipsa 22:1-5
„Eu vorbesc despre sistemul zecimii, dar cât de saracacios se arata el
mintii mele! Ce suma mica! Cât de zadarnica este stradania de a masura
cu reguli matematice timpul, banii si iubirea când le compari cu o iubire si
un sacrificiu care nu pot fi masurate si calculate! Zecimi pentru Hristos!
O, ce suma infima, ce recompensa rusinoasa pentru ceea ce costa atât de
mult! De pe crucea Golgotei, Hristos cheama la o predare neconditiona-
ta.” (Ellen G. White, Marturii, vol. 4, pag. 119, 120)
Stiind ce a facut Domnul Hristos pentru tine, îti poti exercita acum credinta ca sa-I înapoiezi o suma infima din ceea ce ai primit.
Datoria fata de noi însine
3. Citeste Matei 22:39. Textul acesta este interesant daca ne gândim ca iu- birea de sine este considerata, în general, a fi total opusa crestinismului si preocuparii altruiste, complet dezinteresate pe care ar trebui sa o manifeste crestinul fata de semenii lui. Ce a vrut sa spuna Isus prin aceste cuvinte. Cum întelegem cuvintele Sale si cum le aplicam la viata noastra în asa fel încât sa reflectam corect adevaratul crestinism.
Iubirea de sine, în sensul crestin, nu este egoism, nu înseamna sa te
asezi pe tine înaintea tuturor. Dimpotriva, ea înseamna sa îti cunosti va-
loarea în ochii lui Dumnezeu, sa cauti sa duci o viata cât mai buna posibil,
stiind ca o astfel de viata va fi o binecuvântare nu numai pentru tine, ci, în
primul rând, pentru cei cu care vii în contact.
4. Ce legaturi poti face între Matei 22:39 si textele urmatoare.
Filipeni 2:5,8
2 Corinteni 5:14,15
1 Corinteni 10:31-33
1 Petru 1:13-16
Rascumpararea pe care o obtine prin Hristos îl aduce pe pacatos în-
tr-o unire atât de strânsa cu El (Galateni 2:20), încât va dori sa traiasca în
ascultare de voia Sa. Pacatosul îsi doreste sa aiba gândul lui Hristos, sa nu
mai traiasca pentru el însusi, ci pentru Domnul, si sa asculte chemarea Sa
la sfintenie (sa renunte la patimile sale, la tendintele pacatoase din socie-
tatea în care traieste si la necuratia morala). Daca ne iubim pe noi însine,
ne dorim pentru noi ce e mai bun si ce altceva este mai bun decât o viata
consacrata lui Dumnezeu, o viata care sa reflecte caracterul si dragostea
Lui, o viata traita nu pentru noi însine, ci pentru binele altora. Cea mai
sigura cale spre o existenta nefericita este aceea de a trai doar pentru noi
însine, fara sa ne gândim vreodata la binele altora.
Gândeste-te mai mult ce înseamna, în sens crestin, sa te iubesti pe tine însuti. Cât de usor poate degenera iubirea de sine în egoism. Care este singura cale de a ne proteja de aceasta capcana.
Casatoria crestina
Oamenii sunt fiinte sociale. Ei sunt angajati în tot felul de relatii în fa-
milie, la locul de munca, în locurile publice. Comportamentul crestin res-
ponsabil trebuie sa se manifeste în toate aceste relatii, iar Biblia contine
câteva principii calauzitoare relevante în acest sens.
5. Studiaza urmatoarele pasaje biblice si, pe baza lor, încearca sa dai o definitie casatoriei. Geneza 2:21-25; Maleahi 2:14; Efeseni 5:28.
A da o definitie înseamna a explica sensul unui cuvânt. În prezent, se
afirma ca este dificil sa definim casatoria, întrucât ea are sensuri diferite
pentru oameni diferiti, în epoci diferite si la popoare diferite. Cu toate
acestea, în Biblie nu gasim o conceptie atât de flexibila despre casatorie.
Potrivit ei, casatoria este o institutie stabilita de Dumnezeu, în care doi
adulti de sex opus se angajeaza sa aiba o relatie personala apropiata si
de durata. Casatoria biblica este caracterizata de recunoasterea egalitatii
dintre barbat si femeie, de unitatea profunda în care obiectivele amân-
durora se întrepatrund cu sentimentul permanentei, cu fidelitatea si cu
încrederea. Relatia dintre sot si sotie trebuie ocrotita cu sfintenie, la fel ca
relatia cu Dumnezeu.
Dupa cum stim prea bine, casatoria a ajuns sa nu mai fie tratata cu toa-
ta seriozitatea nici în biserica. Oamenii intra în aceasta unire cu credinta
ca Dumnezeu a creat-o, dar apoi, când situatia se complica, se înfatiseaza
înaintea unui judecator omenesc care, în baza unor legi si reguli facute de
om, desparte ceea ce Dumnezeu a unit. Cu totii avem convingerea ca ceea
ce se întâmpla astazi este gresit si totusi, la nivel de biserica, ne straduim
sa întelegem ce putem face în astfel de situatii.
6. Ce probleme legate de sexualitate poti identifica în societate (pe lânga poligamie, concubinaj, divort, recasatorire si practica homosexua litatii). Ce sfaturi biblice poti oferi în aceasta privinta.
Adulterul, desfrâul si pornografia abunda în societatea noastra si ele
sunt numai câteva dintre relele care se petrec astazi în lumea noastra.
Dumnezeu nu înceteaza sa priveasca slabiciunile omenesti cu compasiune
si cu mila duioasa. Totusi practicile acestea sunt niste pacate care pot fi
biruite prin harul lui Hristos. De aceea lucrarea de salvare a sufletelor
trebuie sa aiba teluri înalte, pentru a atinge idealurile lui Dumnezeu; ea
nu încearca nicidecum sa justifice si sa scuze pacatul.
Comportamentul crestin
7. Dincolo de relatiile de familie, crestinul este angajat si în alte relatii sociale si profesionale. Ce ne spune Domnul Isus. Ioan 17:14-18
Discutati în grupa urmatoarele trei tipuri de relatii umane si responsa-
bilitatile pe care le avem, în calitate de crestini în cadrul lor:
1. Relatia angajator/angajat (Iacov 5:4-6; Efeseni 6:5-9). Angajatorul
crestin trebuie sa-i priveasca pe angajati ca pe egalii sai în Hristos si sa res-
pecte principiul compensarii corespunzatoare a muncii depuse de angajat.
De cealalta parte, angajatii crestini trebuie sa se împotriveasca tentatiei de
a lenevi la locul de munca.
„Parintii nu pot comite un pacat mai mare decât acela de a-i lasa pe
copiii lor fara nicio ocupatie. În scurt timp, copiii vor învata sa le placa sa
fie lenesi si, când vor creste, vor ajunge niste oameni nefolositori si lipsiti
de initiativa. Când vor deveni suficient de mari pentru a-si câstiga singuri
existenta si îsi vor gasi un loc de munca, ei vor lucra fara tragere de inima
si ineficient, totusi se vor astepta sa fie platiti ca si când ar fi fost constiin-
ciosi.” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pag. 345)
2. Îndatoririle cetatenesti (Romani 13:1-7). Crestinul Îl asaza totdea-
una pe Dumnezeu pe primul loc în toate si îsi evalueaza toate actiunile si
responsabilitatile din aceasta perspectiva. De aceea el se va opune discri-
minarii de orice tip, chiar daca este sustinuta de societate. Dar „loialitatea
suprema fata de Dumnezeu nu îi da dreptul nimanui sa devina autonom
si sa produca disensiuni sociale sau haos. Crestinii platesc taxele, se achita
de îndatoririle cetatenesti, respecta legile circulatiei si reglementarile cu
privire la proprietate si coopereaza cu autoritatile civile la combaterea
sau stoparea infractionalitatii si a violentei.” (Handbook of Seventh-day
Adventist Theology , pag. 701)
3. Responsabilitatea sociala (Isaia 61:1-3; Matei 25:31-46). Discutati
urmatoarea declaratie în lumina Bibliei: „Crestinul îsi poate exercita che-
marea de a cauta Împaratia lui Dumnezeu daca, fiind motivat de dragos-
tea fata de aproapele, îsi îndeplineste activitatea … la nivelul vietii de fa-
milie si în viata economica, nationala si politica … Numai prin implicarea
sa în activitatea sociala în numele binelui comun, prin credinciosia fata de
chemarea sa sociala, este posibil sa urmeze exact exemplul lui Hristos.”
(H. Rochard Niebuhr, Christ and Culture, pag. 97)
Au observat pâna acum oamenii cu care intri în contact valorile crestine la care
aderi. Fii onest (chiar daca te doare)! Care aspecte ale vietii tale îi atrag pe oameni
la credinta ta. Ce îti spune raspunsul la aceasta întrebare despre viata ta.
Studiu suplimentar
Citeste Adventistii de ziua a saptea cred …, capitolele 22 si 23.
„Dumnezeu a intentionat ca actele de generozitate si de bunavointa sa
pastreze inimile copiilor oamenilor delicate si simtitoare si sa le trezeasca
interesul si afectiunea reciproca, imitându-L pe Învatatorul care S-a facut
sarac de dragul nostru, pentru ca noi, prin saracia Sa, sa putem fi îmboga-
titi. Legea zecimii s-a întemeiat pe un principiu solid si a fost conceputa
pentru a fi o binecuvântare pentru om.
Sistemul darurilor a fost rânduit pentru a preveni acel mare rau numit
lacomie. Hristos a vazut ca, în desfasurarea afacerilor, iubirea de boga-
tii avea sa fie cauza cea mai mare a îndepartarii din inima a adevaratei
evlavii. A vazut ca iubirea de bani avea sa se stabileasca în mod definitiv
în sufletele oamenilor, oprindu-i sa dea curs imboldurilor de a fi generosi
si închizându-le inima fata de nevoile celor suferinzi si napastuiti.” (Ellen
G. White, Marturii, vol. 3, pag. 547)
„Daca cineva are sanatate si putere, acestea reprezinta capitalul lui,
pe care trebuie sa-l foloseasca în mod corect. Daca îsi iroseste orele în
trândavie, facând vizite inutile si angajându-se în discutii fara rost, atunci
este lenes în lucrul sau, ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu dezaproba. Un
astfel de om are o lucrare de facut ca sa-si sustina familia si sa puna de-
oparte si o rezerva pentru scopuri caritabile, pe masura binecuvântarii pri-
mite din partea lui Dumnezeu.
Noi nu suntem în aceasta lume ca sa avem grija doar de noi, ci ni se
cere sa contribuim la marea lucrare a mântuirii, imitând exemplul vietii
folositoare, de tagaduire de sine si de sacrificiu de sine, a Domnului
Hristos.” (Idem, Marturii, vol. 1, pag. 325)
Întrebari pentru discutie
1. Cum aplicam învatatura clara a Bibliei despre casatorie si divort. Daca
am aplica învataturile Domnului Isus cu mai multa strictete, ar fi oa-
menii mai putin înclinati sa divorteze.
2. Unii sustin ca ar trebui sa aiba libertatea de a da zecimea cui doresc,
în loc sa foloseasca sistemul pus la dispozitia lor de biserica ai caror
membri sunt. Ce pericol prezinta aceasta atitudine.
3. Ca biserica, nu putem ignora îndemnurile biblice de a avea grija de cei
saraci si nevoiasi dintre noi. Care sunt capcanele în care putem cadea
daca facem din grija fata de saraci obiectivul principal si nu mijlocul
spre un obiectiv mai mare. Discutati.
Evenimentele finale – Domnul Isus si cei mantuiti
Text de memorat: „Pocaiti-va dar si întoarceti-va la Dumnezeu, ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremurile de înviorare si sa trimita pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hris- tos, pe care cerul trebuie sa-L primeasca pâna la vremurile asezarii din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfintilor Sai proroci din vechime.” (Faptele apostolilor 3:19-21)
Gândul central: Învatatura biblica despre lucrarea de Mare-Preot a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc, despre a doua Sa venire si despre învierea mortilor alcatuiesc împreuna mesajul sperantei pentru cei care si-au pus încrederea în El.
Istoria marii lupte dintre bine si rau a avut multe momente decisive,
dar punctul culminant a fost crucea, prin care a fost asigurata înfrângerea
si distrugerea finala a lui Satana. De asemenea, profetia biblica vorbeste
despre „vremea sfârsitului” (Daniel 12:4,9), o perioada din istoria mântu-
irii cu o semnificatie deosebita din punctul de vedere al relatiei Domnului
cu poporul Sau. Evenimentele care vor avea loc în „vremea sfârsitului”
sunt numite escatologice, adica evenimente „finale”.
În studiul din saptamâna aceasta, ne vom opri asupra a trei evenimente
speciale din timpul sfârsitului care au implicatii spirituale uriase: slujirea
Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc, a doua Sa venire si învierea celor
care au murit în credinta adevarata.
Sanctuarul ceresc (1)
Punctul fundamental de doctrina numarul 24 afirma în introducere:
„În ceruri, exista un sanctuar – adevaratul cort ridicat nu de om, ci de
Domnul” (vezi Evrei 8:2). Una dintre premisele biblice fundamentale este
existenta unui sanctuar ceresc (Psalmii 11:4).
1. Citeste Evrei 8:1-5. Care este ideea principala a acestui pasaj.
Aflam de aici ca Sanctuarul pamântesc este o copie sau o reproducere
a Sanctuarului ceresc; aceasta înseamna ca între cele doua exista cel pu-
tin o anumita corespondenta functionala. Sanctuarul pamântesc ne învata
foarte multe lucruri despre cel ceresc; de aceea, indiferent ce însemna el
pentru poporul Israel, adevarata lui semnificatie se gasea în Sanctuarul
ceresc si în ce urma sa se întâmple acolo. Modelul pamântesc ne învata
despre realitatile din Sanctuarul ceresc prin eficacitatea jertfelor si a slu-
jirii preotesti. Slujbele din Sanctuarul pamântesc erau mijlocul prin care
Dumnezeu le prezenta copiilor Sai principiile mântuirii, fiind o prefigura-
re a slujirii Domnului Hristos în Sanctuar (Evrei 9:9-15), atât prin moar-
tea Sa, cât si, ulterior, prin mijlocirea din Sanctuarul ceresc.
Slujirea din Sanctuarul pamântesc arata ca, desi varsarea de sânge era
necesara (Evrei 9:22) pentru ispasirea pacatului, mai era totusi nevoie de
un Preot care sa mijloceasca între pacatosi si un Dumnezeu sfânt, dupa
aducerea acestui sânge. Slujirea preotului în Sfânta Sfintelor curata Sanc-
tuarul de pacat si cerea din partea poporului întristare si pocainta. În acest
mod era ilustrata judecata ca parte integranta a lucrarii complete de mân-
tuire.
Un alt aspect fascinant este ceea ce se afirma în Evrei 8:1,2, si anume
ca scopul pentru care au fost scrise primele 7 capitole din Evrei a fost
acela de a îndrepta atentia cititorului spre realitatea Sanctuarului ceresc si
spre pozitia lui Hristos de Mare-Preot al nostru. Este greu de înteles cum
ar putea cineva sa nu observe importanta pe care o acorda cartea Evrei
slujirii lui Hristos în Sanctuarul ceresc, ca parte a Planului de Mântuire.
Nu avem în acest pasaj niciun indiciu ca Sanctuarul din cer si, cu atât mai
putin, slujirea Domnului nostru ar trebui întelese metaforic sau simbolic.
De altfel, versetul 5 arata clar ca Sanctuarul pamântesc – o cladire reala
cu preoti reali si jertfe reale – era numai o „umbra” a realitatii mijlocirii
Domnului în Sanctuarul ceresc.
Sanctuarul ceresc (2)
Serviciile din sanctuarul pamântesc descopereau cele trei etape ale
Planului de Mântuire: jertfa înlocuitoare, mijlocirea preoteasca si jude-
cata. Biblia ne arata ca toate aceste trei etape sunt prezente slujirea
Domnului Hristos în favoarea pacatosilor.
2. Citeste Isaia 53:6; Romani 3:24,25; 2 Corinteni 5:21. În ce masura corespunde moartea lui Hristos pe cruce primei etape a Planului de Mântuire (jertfa înlocuitoare).
3. Ce spun textele urmatoare despre Hristos si despre mijlocirea Sa în fa- voarea pacatosilor. 1 Timotei 2:5; Evrei 7:25.
Dupa cum jertfele aratau spre moartea lui Hristos, tot la fel slujirea
preoteasca prefigura adevarata slujire a lui Hristos din Sanctuarul ceresc.
Mai exact, slujirea neîntrerupta sau zilnica a preotilor în Sfânta simboliza
accesul permanent la Dumnezeu de care beneficiaza pacatosul prin sluji-
rea lui Hristos ca Mijlocitor în Sanctuarul ceresc (Evrei 4:14-16).
4. Ce legatura are curatirea lucrurilor din ceruri cu lucrarea preotilor din Sanctuarul pamântesc în Ziua Ispasirii. Evrei 9:23
Pe fundalul serviciilor din Sanctuarul pamântesc, Evrei 9:23 arata în
mod clar spre lucrarea de curatire realizata de Hristos în cer. Textul acesta
i-a pus în încurcatura pe cercetatorii din toate secolele, deoarece afirma
ca lucrurile ceresti au fost întinate si aveau nevoie de curatire. Pentru noi,
ca adventisti de ziua a saptea, care credem ca lucrarea cereasca a lui Hristos
în favoarea noastra este alcatuita din doua etape, curatirea aceasta este
modelul curatirii anuale a Sanctuarului pamântesc în Ziua Ispasirii.
Gândeste-te la ispasire – la semnificatia ei, la modul în care este realizata si la singura Persoana care a putut face ispasire pentru noi. De ce este o veste buna faptul ca traim în „Ziua Ispasirii”.
A doua venire a Domnului Hristos
5. Ce legatura este între stergerea pacatelor amintita în Faptele 3:19-21 si curatirea Sanctuarului despre care am studiat ieri.
Desi poate ca nu cunostea „vremurile sau soroacele” (Faptele 1:7), Pe-
tru aminteste în Faptele 2:14-21 despre profetia lui Ioel, aratând ca ea s-a
împlinit în vremea lui. În conceptia sa despre profetie, pare evident faptul
ca „vorbind sub inspiratie si, exprimând, de aceea, idei care depasesc în-
telegerea sa limitata, Petru face o scurta referire la doua mari evenimente
care vor avea loc în ultimele zile ale pamântului – (1) revarsarea puternica
a Duhului lui Dumnezeu si (2) stergerea definitiva a pacatelor celor ne-
prihaniti – si care sunt legate de un al treilea eveniment culminant, a doua
venire a lui Hristos.” (Comentariul biblic AZS, vol. 6, pag. 160)
Biserica primara era convinsa atât de a doua venire a lui Hristos, cât
si de fagaduinta unui cer si a unui pamânt nou (2 Petru 3:13). Prima Sa
venire oferea ratiunea teologica pentru cea de a doua venire. În ceea ce
ne priveste, prima venire ar fi fost inutila daca nu ar exista a doua venire.
Procesul de rezolvare a problemei pacatului a început cu jertfa Sa pe cru-
ce, a continuat prin curatirea Sanctuarului si se va încheia atunci când El
Se va arata „a doua oara … ca sa aduca mântuirea” (Evrei 9:26,28). Fara a
doua venire si învierea care o însoteste, ce valoare ar mai avea mântuirea
pentru noi. (Vezi 1 Tesaloniceni 4:16-18.) Niciuna!
Din punctul de vedere al destinului muritorilor, a doua venire a lui
Hristos va marca încheierea marii lupte. Stiind ca i se apropie sfârsitul,
Satana se straduieste sa-i amageasca pe oameni, sa-i duca în ratacire pe
cât mai multi. Stim ca, „pe masura ce a doua venire a Domnului nostru
Isus Hristos se apropie, agentii satanici sunt pusi în miscare. Satana va
aparea nu numai ca fiinta omeneasca, ci Îl va imita si pe Isus Hristos,
iar lumea care a respins adevarul îl va primi ca pe Domnul domnilor si
Împaratul împaratilor.” (Ellen G. White, Evenimentele ultimelor zile, pag.
168, 169) De asemenea, noi stim ca venirea lui Hristos va fi un eveniment
literal, personal si vizibil care va afecta întreaga planeta, punând capat
pacatului, suferintei, nefericirii, dezamagirii si mortii.
Priveste la planeta noastra. În ce masura am reusit noi, oamenii, sa facem din ea o lume mai buna. Este adevarat ca suntem datori sa îi ajutam pe cei mai putin privilegiati decât noi si pe cei suferinzi si nevoiasi. Dar de ce nu trebuie sa uitam niciodata ca exista o singura cale de rezolvare definitiva a problemelor lumii noastre.
Asteptarea revenirii
6. Ce mesaj descoperim în 1 Tesaloniceni 5:1-11. De ce este el relevant pentru noi astazi, în timpul pe care îl traim. Cum putem aplica acest pasaj la viata noastra de zi cu zi.
O idee care reiese clar din acest pasaj este speranta pe care ar trebui sa
o aiba fiecare crestin asteptator al revenirii Domnului Hristos. Noi trebuie
sa fim treji si sa veghem pentru ca ziua aceea sa nu fie pentru noi ca veni-
rea unui hot noaptea. În acelasi timp însa, trebuie sa fim plini de credinta,
de dragoste si de speranta, fiindca „fie ca veghem, fie ca dormim” (adica
fie ca murim înaintea de revenirea Sa, fie ca suntem în viata la revenirea
Sa), avem fagaduinta vietii vesnice împreuna cu El.
În timpul nostru, când sunt semne pretutindeni, trebuie sa fim atenti
cum le interpretam si cum le întelegem. Prea adesea atentia noastra este
absorbita de evenimente care produc agitatie, ne zguduie si ne dau un
simtamânt de anticipare, pentru ca apoi sa se dovedeasca a nu fi fost nimic
deosebit. Dupa astfel de evenimente, membrii sunt iritati, dezamagiti si
chiar plini de îndoieli. Trebuie sa fim vigilenti, dar trebuie sa fim si preca-
uti, întelepti si smeriti atunci când încercam sa întelegem si sa interpretam
semnele timpului (vezi Matei 16:1-4).
7. Care este scopul „semnelor timpului”, potrivit cu Ioan 13:19 si 14:29.
Profetiile despre timpul sfârsitului nu au fost facute pentru a satisfa-
ce curiozitatea credinciosilor, ci pentru a-i încuraja sa vegheze neîncetat
(Matei 24:32-44). În asteptarea revenirii Domnului, trebuie sa tinem ochii
larg deschisi, trebuie sa stim ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre eve-
nimentele finale; lucrul acesta este deosebit de important, fiindca exista
în sânul crestinismului foarte multe conceptii gresite despre semnele tim-
pului.
Cum putem mentine echilibrul între asteptarea cu nerabdare a reveni-
rii Domnului si refuzul de a vedea în fiecare stire un semn al sfârsitului.
Cum putem evita atitudinea de banalizare pe de o parte, iar pe de alta,
fanatismul.
Moartea si învierea
În Noul Testament, unul dintre evenimentele legate de a doua venire
a Domnului Hristos este învierea celor care au murit cu credinta în El.
Din punctul de vedere al credinciosilor, învierea este evenimentul cel mai
important al revenirii, întrucât la momentul acela cei mai multi urmasi ai
lui Hristos se vor afla în mormânt.
8. Ce ne spun textele urmatoare despre învierea mortilor care va avea loc la revenirea Domnului Hristos.
1 Tesaloniceni 4:13-16
1 Corinteni 15:13-25
Romani 8:11
Filipeni 3:20,21
Biblia ne învata ca la înviere „trupul” este readus la viata. Cu alte cu-
vinte, învierea biblica este o înviere trupeasca. Adevarul acesta devine si
mai clar daca ne gândim la faptul ca mormântul în care a fost asezat trupul
lui Hristos a ramas gol dupa învierea Sa. Trupul Sau mort nu a ramas aco-
lo. Învierea noastra este un fapt tot atât de cert ca si învierea Sa.
9. Daca învierea înseamna distrugerea puterii mortii, atunci cum explicam pe baza acestui fapt motivul pentru care nu putem avea parte de înviere decât daca suntem „în Hristos”. 2 Timotei 1:8-10
Secretul nemuririi nu va fi descoperit prin intermediul cercetarilor sti-
intifice. Puterea mortii a fost deja distrusa prin moartea si învierea lui
Hristos (Romani 6:9); în baza acestui fapt, El poate sa le ofere nemuri-
rea celor care devin partasi prin botez la moartea si învierea Sa (Romani
6:23). De asemenea, Biblia ne arata clar ca darul nemuririi nu le este ofe-
rit credinciosilor la moarte, ci cu ocazia revenirii lui Isus, „la cea din urma
trâmbita” (1 Corinteni 15:51-54).
„Eu sunt Învierea si Viata. Cine crede în Mine, chiar daca ar fi murit, va trai” (Ioan 11:25). Ce poti face pentru a te bucura mai mult de speranta pe care ne-o transmit aceste cuvinte rostite de Isus. Ce ne-am face fara aceasta speranta.
Studiu suplimentar
„Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, în Sanctuarul de sus, este
tot atât de importanta pentru Planul de Mântuire ca moartea Sa pe cru-
ce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare pe care, dupa înviere, S-a
înaltat sa o încheie în ceruri. Trebuie sa intram prin credinta dincolo de
perdea «unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergator» (Evrei 6:20).
Acolo se reflecta lumina de la crucea de pe Calvar. Acolo putem avea o
întelegere mai clara a tainelor mântuirii. Mântuirea omului a fost adusa
la îndeplinire cu un pret infinit pentru Cer.” (Ellen G. White, Tragedia
veacurilor, pag. 489)
„Pentru cel credincios, Hristos este Învierea si Viata. Prin Mântuitorul
nostru, s-a recâstigat viata care se pierduse prin pacat, deoarece El are
viata în Sine pentru a-l învia pe acela pe care El voieste. El este învestit
cu dreptul de a da nemurire. Viata pe care Si-a dat-o în trup omenesc, o
ia din nou si o da omenirii.” (Idem, Hristos, Lumina lumii, pag. 786, 787)
Întrebari pentru discutie
1. S-a afirmat ca „existenta unui sanctuar în cer era teologia standard
printre teologii puritani”. Este usor de înteles motivul pentru care lu-
crarea de mijlocire a lui Hristos trebuie considerata o doctrina foarte
importanta. În definitiv, o mare parte a Vechiului Testament are în
centru Sanctuarul. Aceeasi situatie o întâlnim si în Noul Testament!
Ce întelegem de aici despre importanta acestei doctrine.
2. Mediteaza la Evrei 9:23, un text care i-a pus în încurcatura pe cerceta-
torii Bibliei din toate secolele, pentru ca nu puteau întelege cum este
posibil ca lucrurile ceresti sa aiba nevoie de curatire. Si noi, adventistii
de ziua a saptea, avem înca multe de învatat. Cum ne ajuta Daniel 8:14
sa întelegem mai bine acest concept important.
3. Învierea lui Hristos este absolut esentiala pentru credinta crestina.
Fara ea nu am avea nimic. Citeste 1 Corinteni 15:1-6. Observa cum
încearca Pavel sa îi convinga pe cititorii sai ca învierea lui Hristos este
o realitate. Observa în special versetul 6. Ce ne spune el aici. De ce
subliniaza el faptul ca multi oameni carora li S-a aratat Hristos erau
înca în viata în momentul acela. Cu alte cuvinte, el spune: „Nu e ne-
voie sa ma credeti pe mine. Puteti sa întrebati sutele de oameni care
L-au vazut cu ochii lor!” O persoana nesigura de învataturile pe care
le prezinta nu ar putea folosi un astfel de argument. Ce alte dovezi
biblice ne pot întari convingerea ca învierea lui Hristos a fost reala.
Hristos, Domnul Sabatului
Textul de memorat: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.” (Marcu 2:27,28)
Este semnificativ faptul că, deşi li s-a adresat neamurilor, Luca face referire atât de frecvent la Sabat. Din totalul de cincizeci şi patru de referiri la Sabat din evanghelii şi din cartea Faptele apostolilor, şaptesprezece se găsesc în Luca, nouă în Faptele apostolilor, nouă în Evanghelia după Matei, zece în Evanghelia după Marcu şi nouă în Evanghelia după Ioan. Deşi era un convertit dintre neamuri, Luca a crezut în mod neîndoielnic în valabilitatea Sabatului Zilei a şaptea pentru evrei şi, deopotrivă, pentru neamuri. Domnul Hristos nu a adus nicio modificare în privinţa respectării Zilei de odihnă.
Într-adevăr, „în decursul lucrării Sale pe pământ, Hristos a subliniat cerinţele obligatorii ale Sabatului; în toată învăţătura Sa, a arătat un profund respect faţă de instituţia pe care El Însuşi o dăduse. Pe vremea Sa, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai degrabă caracterul oamenilor egoişti şi arbitrari decât caracterul lui Dumnezeu. Hristos a înlăturat învăţătura falsă prin care cei ce pretindeau că Îl cunosc pe Dumnezeu Îl reprezentau greşit.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 183
Tema propusă pentru studiu în această săptămână este Isus ca Domn al Sabatului: cum a respectat El ziua de odihnă şi ce exemplu ne-a lăsat în această privinţă. Practica păzirii primei zile a săptămânii ca zi de odihnă nu este susţinută nici de Domnul Hristos, nici de vreunul dintre scriitorii Noului Testament.
Obiceiul lui Isus
Sinagoga îndeplinea un rol foarte important în viaţa religioasă a iudeilor. Ea a fost adusă la existenţă în timpul exilului (când templul era distrus) în scopul închinării, dar şi în scopul educării copiilor. Oriunde existau cel puţin zece familii de evrei putea fi ridicată o sinagogă. Crescând în Nazaret, Isus a urmat „obiceiul” de a merge la sinagogă în fiecare Sabat şi nici când S-a întors prima dată în cetatea Sa nu a făcut excepţie.
1. Care a fost atitudinea lui Isus faţă de Sabat? Există vreun indiciu că El ar fi desfiinţat obligativitatea de a-l păzi sau că ar fi arătat spre altă zi în locul lui?
Marcu 1:21
Marcu 6:2
Luca 4:16-30
Luca 6:6-11
Luca 13:10-16
Luca 14:1-5
„După obiceiul Său” (Luca 4:16). Numai Luca foloseşte acest mod de exprimare: în Luca 4:16, unde notează că Isus a mers la sinagoga din Nazaret, şi în Luca 22:39, unde menţionează că Isus, ştiind că nu mai era mult până la răstignire, „S-a dus, ca de obicei, în Muntele Măslinilor”. În ambele ocazii, „obiceiul” era legat de închinare şi de rugăciune.
De ce ar trebui să ne facem un obicei din a merge la biserică în Sabat, la fel cum a făcut Isus? În primul rând, pentru că, deşi Dumnezeu este pretutindeni şi ne putem închina Lui oriunde, când ne strângem împreună, în acelaşi loc, în ziua stabilită de El la crearea lumii şi prin porunca sfântă, avem o experienţă deosebită. În al doilea rând, pentru că astfel putem să afirmăm public că Dumnezeu este Creatorul şi Răscumpărătorul nostru. În al treilea rând, avem astfel ocazia să relaţionăm cu alţii şi să ne împărtăşim unii altora bucuriile şi îngrijorările.
Cei care ne acuză de legalism sau spun că noi suntem „în robie”, fiindcă păzim Sabatul, pierd din vedere binecuvântarea pe care o aduce Sabatul. Cum ai simţit personal câtă eliberare îţi poate aduce păzirea Sabatului?
Sabatul – mesajul şi semnificaţia lui
La sinagogă, Isus a citit din cartea profetului Isaia (Luca 4:17). Sabatul era nu doar pentru mersul la biserică în vederea închinării, ci şi pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. O viaţă fără Cuvântul Său nu este departe de capcana păcatului: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmii 119:11).
2. Citeşte Luca 4:17-19. Cum înţelegem aceste cuvinte astăzi, ţinând seama de tot ce ştim despre Domnul Isus, despre persoana şi lucrarea Sa? Cum s-a împlinit această profeţie mesianică în experienţa ta cu Domnul?
După ce a citit din Isaia 61:1,2, Isus a spus: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4:21). Să ne oprim puţin asupra cuvântului „astăzi”. Evreii se gândeau că Împărăţia lui Dumnezeu avea să vină cândva, în viitor, într-un mod spectaculos şi agresiv, desfiinţând regimul străin din Iudeea şi instaurând domnia lui David. Însă, în acel Sabat, L-au auzit pe Domnul Isus declarând că Împărăţia venise deja prin El şi că misiunea Sa era să sfărâme puterea păcatului, să-l zdrobească pe Satana şi să-i elibereze pe captivii aflaţi sub stăpânirea lui.
Gândeşte-te, de asemenea, la relaţia strânsă dintre Sabat şi declaraţiile Sale mesianice. Sabatul este ziua de odihnă în Hristos (Evrei 4:1-4); Sabatul este un simbol al libertăţii, al eliberării pe care o avem prin Hristos (Romani 6:6,7); Sabatul ne aminteşte de crearea lumii şi, în acelaşi timp, de făgăduinţa re-creării ei prin Hristos (2 Corinteni 5:17; 1 Corinteni 15:51-53). Isus nu a ales întâmplător Sabatul ca zi în care să vindece, să-i elibereze pe cei asupriţi şi ţinuţi captivi de boală.
Sabatul este ziua săptămânală în care comemorăm ce am primit de la Isus, comemorare gravată în ceva mai durabil decât piatra – gravată în timp!
Cum te-a ajutat păzirea Sabatului să înţelegi mai bine mântuirea numai prin credinţă?
Vindecări la Capernaum, în ziua Sabatului
După ce a fost respins în Nazaret, Domnul Isus S-a întors în Capernaum unde lucrase până atunci (Matei 4:13). Acest oraş important a devenit centrul lucrării Sale în Galileea. Acolo exista o sinagogă (construită, din câte se pare, de un ofiţer roman – Luca 7:5) şi Isus, potrivit obiceiului Său, în Sabat mergea la sinagogă.
În Sabatul consemnat de Luca, Isus a făcut foarte multe lucruri – a dat învăţătură, a făcut vindecări şi a predicat. Nu se precizează despre ce a predicat, însă este notat faptul că oamenii erau uimiţi „pentru că vorbea cu putere” (Luca 4:32). Învăţătura Lui era total diferită de cea a rabinilor. El nu oferea soluţii de moment. El vorbea cu autoritate, bazat pe Scripturi, cu putere de la Duhul Sfânt, spunând păcatului pe nume şi îndemnând la pocăinţă.
3. Ce adevăruri ne sunt descoperite în Luca 4:31-37 în legătură cu (1) marea luptă, (2) realitatea existenţei demonilor, (3) scopul Sabatului şi (4) puterea lui Dumnezeu asupra răului? Ce altceva mai descoperi aici?
În pasajul din Luca 4:31-41, apare prima vindecare făcută în Sabat dintre cele cinci menţionate de Luca (Luca 4:38,39; 6:6-11; 13:10-16; 14:1-16). În predica de la Nazaret, Domnul Isus anunţase că misiunea Sa era să-i vindece pe cei cu inima zdrobită şi să-i elibereze pe cei apăsaţi. În acest Sabat, când Se afla în Capernaum, în sinagoga plină cu închinători, un om posedat de demoni I s-a opus spunând: „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret?… Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” (Luca 4:34). Demonul, făcând parte din oştirea lui Satana şi fiind o fiinţă supranaturală, L-a recunoscut repede pe Mântuitorul întrupat. În relatarea aceasta, vălul dintre lumea văzută şi cea nevăzută a fost dat la o parte.
Cât de clar a putut fi observată aici marea luptă! Există totuşi ocazii în care ochii noştri nu o pot vedea. În ce situaţii din viaţă ai observat-o? Care este singura ta speranţă de a ieşi biruitor? Vezi şi 1 Corinteni 15:2.
Isus, Domnul Sabatului
În pasajul din Luca 6:1-11, sunt prezentate două situaţii în care Domnul Isus intră în conflict cu fariseii pe tema Sabatului.
4. Cum a răspuns Isus la acuzaţia că El şi ucenicii Săi nu ar respecta Legea şi Sabatul? Luca 6:1-5
Trecând prin lanurile de grâu, ucenicii au smuls spice, le-au frecat în palme şi au mâncat boabele. Fariseii, dornici să-i acuze de călcarea Sabatului, au înfăţişat deformat fapta lor. În răspunsul Său, Domnul Isus le-a luat apărarea ucenicilor, dându-l ca exemplu pe regele David care, într-o ocazie când i-a fost foame, a intrat în Casa Domnului împreună cu ostaşii lui şi a mâncat pâinea sfântă din care nu aveau voie să mănânce decât preoţii. Astfel, Isus a arătat că fariseii, în legalismul lor vechi de secole, adunaseră regulă peste regulă, tradiţie peste tradiţie şi transformaseră Sabatul dintr-o zi de bucurie în una de chin.
5. Ce lecţii despre Sabat se pot desprinde din Luca 6:6-11?
Toate evangheliile sinoptice menţionează vindecarea omului cu mâna uscată, însă numai Luca precizează că mâna uscată era cea dreaptă (Luca 6:9-11). Detaliul notat de doctorul Luca ne ajută să înţelegem că omul acesta nu putea duce o viaţă normală din cauza deficienţei lui. Cazul său a stârnit două reacţii. Pe de o parte, reacţia fariseilor care au „pândit” clipa ca Isus să-l vindece pentru a-L acuza de încălcarea Sabatului. De cealaltă parte, este reacţia lui Isus care le ştia gândurile şi le-a arătat că El este Domnul Sabatului, Creatorul Sabatului şi că nu Îşi va trăda misiunea de a-l elibera pe omul acela din lanţurile infirmităţii. El a aşezat astfel Sabatul într-o perspectivă divină: este permis ca în ziua Sabatului să facem bine şi să salvăm o viaţă (Luca 6:9-11).
Cât de orbiţi erau aceşti conducători de propriile reguli, despre care credeau că veneau de la Dumnezeu! Ce putem face pentru a nu cădea în această capcană a tradiţiilor si învăţăturilor omeneşti, care pot să ne orbească faţă de adevărurile divine?
Sabatul şi valoarea omului
Dintre evangheliile sinoptice, numai Evanghelia după Luca menţionează aceste două vindecări făcute de Domnul Isus în Sabat (Luca 13:10-16; 14:1-15). Prima a stârnit indignarea conducătorului sinagogii, iar a doua i-a redus la tăcere pe farisei. În ambele situaţii, din cauza modului lor greşit de a înţelege Legea, adversarii L-au acuzat pe Isus de călcarea Sabatului.
6. Ce învăţături importante ne sunt descoperite în Luca 13:10-16 şi 14:1-6 cu privire la uşurinţa cu care pot fi pervertite adevărurile biblice fundamentale?
Gândeşte-te la femeia gârbovă. Ca femeie, era dispreţuită de farisei; în plus, purta această cocoaşă de optsprezece ani, timp suficient ca să îşi piardă răbdarea şi să-şi întărească părerea că viaţa nu are sens, iar lucrul cel mai deranjant era că nu avea nicio putere să iasă din această situaţie.
În întâmpinarea ei vine harul divin personificat. Isus a văzut-o, a chemat-o la El, i-a zis că este vindecată, Şi-a întins mâinile peste ea, iar ea „îndată s-a îndreptat” (Luca 13:13). Chinul în care trăise timp de optsprezece ani s-a risipit deodată şi în locul lui a venit o bucurie deplină – „slăvea pe Dumnezeu” (vers. 13). Prin fiecare verb folosit sub inspiraţie, Luca recunoaşte valoarea şi demnitatea femeii şi, desigur, valoarea şi demnitatea fiecărei fiinţe dispreţuite, indiferent de situaţia în care se află.
În cea de-a doua minune (Luca 14:1-6), Domnul Isus îl vindecă pe un om bolnav de dropică (hidropizie – acumulare patologică de lichid în cavităţile naturale ale corpului sau în ţesuturi – n. red.). Anticipând obiecţiile conducătorilor care-L urmăreau la fiecare pas, El a pus două întrebări. Prima era legată de scopul Legii („Oare este îngăduit a vindeca în ziua Sabatului sau nu?” [vers. 3]), iar a doua era legată de valoarea fiinţei umane („Cine dintre voi, dacă-i cade copilul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară, în ziua Sabatului?” [vers. 5]). Răspunsul era evident, întrucât, potrivit lui Luca, toţi au rămas fără replică. Ipocrizia lor, demascată aici de Isus, este de cea mai joasă speţă – ei îşi ascundeau adevăratele intenţii în spatele unei aparente evlavii şi a indignării sfinte pentru o presupusă încălcare „revoltătoare” a Legii lui Dumnezeu.
Studiu suplimentar
„Dumnezeu nu ar putea să-Şi oprească mâna nici măcar pentru o clipă, fiindcă omul ar cădea şi ar muri. Iar omul are şi el de îndeplinit o lucrare în această zi [în Sabat]. Trebuie avute în vedere cele necesare vieţii, bolnavii trebuie îngrijiţi, nevoile celor lipsiţi trebuie împlinite. Nu va fi socotit nevinovat acela care neglijează să aline suferinţa în Sabat. Ziua sfântă de odihnă a lui Dumnezeu a fost făcută pentru om, iar faptele de milă sunt în armonie perfectă cu menirea ei. Dumnezeu nu doreşte ca făpturile Sale să sufere nici măcar o oră durerea care ar putea fi alinată în Sabat sau în oricare altă zi.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 207
„Nicio altă instituţie încredinţată evreilor nu a tins să îi distingă de popoarele învecinate atât de bine ca Sabatul. Dumnezeu a plănuit ca respectarea lui să îi identifice ca fiind cei care I se închină Lui. Sabatul trebuia să fie un semn al separării lor de idolatrie şi al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Însă, pentru a-l sfinţi, oamenii înşişi trebuie să fie sfinţi. Prin credinţă, ei trebuie să devină părtaşi la neprihănirea lui Hristos.” – Ibidem, p. 283
Întrebări pentru discuţie
1. Ce avea Isus obiceiul să facă în ziua Sabatului şi ce lecţie ne transmite lucrul acesta?
2. Care sunt binecuvântările de care ne bucurăm când venim la adunare, în Sabat?
3. Ce texte biblice poţi aduce ca argument că Isus nu a schimbat ziua Sabatului?
4. Ce importanţă are devotamentul faţă de păzirea Sabatului din perspectiva marii controverse dintre Hristos şi Satana?
5. Care este scopul Sabatului, prin prisma vindecărilor pe care Isus le-a făcut în această zi?
6. Cum înţelegi expresia: „Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului”?
7. Ce tradiţii şi obiceiuri legate de păzirea Sabatului ne orbesc faţă de adevărata închinare şi faţă de nevoile semenilor noştri?
8. Cum a folosit Isus ziua Sabatului pentru a sublinia valoarea fiinţei umane? Ce lecţie învăţăm din exemplul Său?
Sabatul
Textul de memorat: „Apoi le-a zis: «Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.»” (Marcu 2:27,28)
Când a fost acuzat de conducătorii religioşi din vremea Sa de nerespectarea zilei de odihnă, Isus Hristos a subliniat de fiecare dată autoritatea Sa ca Domn al Sabatului (Matei 12:8; Marcu 2:28; Luca 6:5) şi a arătat cum ar trebui păzit Sabatul.
Şi noi ne confruntăm în prezent cu această problemă a păzirii „corecte” a Sabatului şi, în plus, cu credinţa larg răspândită că duminica ar fi ziua de odihnă adevărată. Susţinătorii duminicii nu găsesc însă niciun argument în Evanghelii în favoarea păzirii primei zile a săptămânii. Controversele din Evanghelii pe tema Sabatului nu aveau nicio legătură cu ziuaîn care ar trebui să ne odihnim, ci, mai degrabă, cu modul în care ar trebui să păzim ziua de odihnă. Faptul că sâmbăta rămâne în continuare ziua de odihnă a lui Dumnezeu nu a fost pus la îndoială de Domnul Isus nici în timpul vieţii Sale şi nici chiar după înviere.
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine
„Dacă ne dăm seama de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu faţă de noi, nu vom fi găsiţi judecându-i sau acuzându-i pe alţii. Când Hristos a trăit pe pământ, cât de surprinşi ar fi fost cei cu care stătuse de vorbă dacă, după ce L-ar fi cunoscut, L-ar fi auzit rostind un singur cuvânt acuzator, defăimător sau nerăbdător!” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 463
Meditează, roagă-te şi acţionează!
Hristos, Creatorul Sabatului
1. Ce ne spun următoarele texte despre rolul îndeplinit de Domnul Isus la crearea lumii? De ce este faptul acesta atât de important, îndeosebi în ce priveşte originea Sabatului? Ioan 1:1-3; Coloseni 1:16; Evrei 1:1,2.
Apostolul Ioan îşi începe Evanghelia cu bine cunoscuta afirmaţie: „La început era Cuvântul… Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3). La fel ca el, apostolul Pavel afirmă clar că Dumnezeu Fiul, Isus Hristos, a creat toate lucrurile: „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute… Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16,17). Prin El a fost adus la existenţă universul, inclusiv sistemul nostru solar, pământul şi tot ce este pe el.
La sfârşitul săptămânii în care a fost creată lumea, Domnul Hristos ne-a dăruit ziua de odihnă: „Sabatul a fost făcut pentru om, este ziua Domnului. Ea Îi aparţine lui Hristos. (…) Din moment ce El a făcut toate lucrurile, înseamnă că El a făcut şi Sabatul. Prin El, Sabatul a fost pus deoparte ca memorial al creării lumii.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 288
Dumnezeu a pus în noi nevoia de a ne odihni şi ne-a oferit totodată mijlocul de a ne satisface această nevoie: ne-a dat o zi pe săptămână în care să lăsăm deoparte truda şi necazurile şi să ne odihnim în El. La încheierea lucrării de creare a pământului, El Însuşi S-a odihnit în ziua a şaptea, dar nu pentru că ar fi fost obosit, ci pentru a binecuvânta şi a sfinţi Sabatul şi pentru a ne lăsa un exemplu de urmat. De asemenea, la încheierea lucrării de răscumpărare pe cruce, El S-a odihnit în Sabat, confirmând astfel caracterul lui perpetuu. Domnul Hristos îi invită pe toţi oamenii trudiţi şi împovăraţi să se odihnească în El (Matei 11:28,29) şi să se odihnească în ziua Sa specială, o dată pe săptămână, în Sabat.
Sabatul ne aminteşte de originile noastre, ca oameni, şi ne oferă astfel ocazia de a medita asupra întrebării: Ce vreau să fac cu viaţa pe care mi-a oferit-o Dumnezeu în dar?
Hristos, Domnul Sabatului
2. Citeşte Matei 12:1,2. Care a fost problema în această situaţie? De ce au socotit fariseii că ucenicii au făcut un lucru neîngăduit în Sabat?
În Deuteronomul 23:25 se găseşte următoarea regulă: „Dacă intri în holdele aproapelui tău, vei putea să culegi spice cu mâna, dar secera, în holdele aproapelui tău, să n-o pui.” Prin urmare, nu era o problemă că ucenicii smulgeau spice de grâu din lanul altcuiva, ci faptul că le smulgeau şi le mâncau în Sabat! Regulile rabinilor interziceau în mod punctual multe tipuri de activităţi în Sabat, printre care şi culesul, treieratul şi vânturatul cerealelor. De aceea, când i-au văzut pe ucenici cum rupeau spicele şi le frecau în palme pentru a curăţa boabele, fariseii i-au socotit vinovaţi de faptul că au cules, treierat şi vânturat, lucrări nepermise în Sabat.
3. Ce însemnătate au exemplele date de Domnul Isus ca răspuns la acuzaţia fariseilor? Matei 12:3-5
Prin primul exemplu, cu David şi oamenii lui care au mâncat din pâinile sfinte (1 Samuel 21:1-6), Domnul Hristos a arătat că, în unele situaţii, când viaţa este ameninţată, încălcarea unei reguli ceremoniale este permisă. Al doilea exemplu (Matei 12:5) aduce în discuţie faptul că, în serviciile din Sabat, preoţii aduc de două ori mai multe jertfe şi daruri decât în celelalte zile ale săptămânii (Numeri 28:9,10). Evreii înşişi recunoşteau că serviciile de la templu erau prioritare faţă de Sabat.
În continuare, Domnul Isus a făcut două afirmaţii prin care Îşi revendică autoritatea de a redefini modul greşit în care fariseii păzeau Sabatul: (1) „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2:27). Prin aceasta, El reafirmă originea edenică a Sabatului şi redefineşte priorităţile: omul nu a fost creat în folosul Sabatului, ci, invers, Sabatul a fost adus la existenţă în folosul omului, pentru a-i servi omului. (2) „Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului” (Marcu 2:28). Hristos a confirmat aici statutul Său de Creator şi Legiuitor – El era cel care dăduse porunca cu privire la Sabat. În această calitate, El are dreptul de a elibera Sabatul de legile împovărătoare născocite de oameni.
Conducătorii spirituali ai poporului lui Dumnezeu L-au acuzat pe Domnul Sabatului de încălcarea zilei pe care El Însuşi a creat-o şi a sfinţit-o. Cum au ajuns ei în această stare de orbire spirituală?
Exemplul Domnului Isus
4. Ce ne spune Luca 4:16 că făcea de obicei Domnul Isus în Sabat? De ce este important lucrul acesta pentru noi? Ioan 14:15; 1 Petru 2:21.
Cuvântul folosit de Luca în versetul 16, „obiceiul”, provine dintr-un cuvânt grecesc care denumeşte o acţiune care a intrat în obişnuinţa cuiva şi care e făcută în mod regulat. Înţelegem aşadar că Domnul Isus mergea regulat la sinagogă în Sabat. Practica aceasta a contat mult pentru Luca, întrucât în Evanghelia Sa a consemnat de patru ori că Isus mergea la sinagogă în Sabat (Luca 4:16; 4:31; 6:6; 13:10). Tot el a arătat că Sabatul este ziua a şaptea a săptămânii (Luca 23:54 – 24:1). Faptul că Isus Hristos S-a odihnit sâmbăta, la fel ca toţi evreii, este o dovadă că ciclul săptămânal a continuat neîntrerupt de la darea Legii pe Sinai şi deci încă de la crearea lumii. Domnul Isus ne-a lăsat tuturor creştinilor un bun exemplu atât în ce priveşte respectarea zilei a şaptea, cât şi în ce priveşte modul de păzire a acestei zile.
5. Ce pasaj biblic a citit Domnul Isus în ocazia consemnată în Luca 4:16-21? De ce este semnificativ acest pasaj?
Nu era prima ocazie în care Domnul Isus citea şi spunea câteva cuvinte în sinagogă. Trecuse deja un an de la botezul Său şi era prima dată când revenea la Nazaret după ce plecase din atelierul de tâmplărie. Primii treizeci de ani din viaţă Şi-i petrecuse în această localitate şi în sinagoga de aici. În tinereţe, „era solicitat deseori să citească învăţătura din proroci în ziua Sabatului în sinagogă şi inimile ascultătorilor erau atinse, în timp ce o lumină nouă strălucea dinspre cuvintele familiare ale textului sacru.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 74
De data aceasta însă, situaţia a fost alta. Isus a ales un anumit pasaj, Isaia 61:1,2, un text care descrie lucrarea pe care avea să o facă Mesia şi arată că El va veni să vestească „anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:19), anul jubiliar sau anul sabatic, un timp de odihnă. El a ales în mod potrivit ziua de odihnă pentru a-Şi anunţa lucrarea de răscumpărare, eliberare şi vindecare. În El găsim adevărata odihnă spirituală, o odihnă pe care o putem simţi în mod efectiv în fiecare Sabat.
Minunile făcute în ziua Sabatului
Evangheliile consemnează numeroase vindecări pe care Domnul Isus le-a făcut în ziua Sabatului. În majoritatea cazurilor, au avut loc la iniţiativa Sa, deşi El ar fi putut să aleagă oricare altă zi pentru a le face. Scopul Său a fost să demonstreze că vindecarea bolnavilor e permisă în Sabat şi că e o activitate mai legitimă decât ceea ce făceau în Sabat mulţi farisei şi conducători religioşi.
6. Ce argumente a adus Domnul Isus pentru a justifica vindecările pe care le-a făcut în ziua Sabatului? Matei 12:10-12; Luca 13:15,16; Ioan 5:16,17.
Este adevărat că în Sabat trebuie să lăsăm deoparte munca şi treburile noastre (Exodul 20:9; Isaia 58:13), dar aceasta nu înseamnă să petrecem ziua lenevind. În discuţiile Sale cu fariseii, Domnul Hristos a arătat că „este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12:12). Potrivit tradiţiei rabinice, un bolnav putea fi tratat în Sabat dacă viaţa lui era în pericol. De asemenea, dacă o oaie sau un bou cădea într-o groapă, era permis ca animalul să fie scos de acolo în Sabat pentru a-i salva viaţa. Nu este viaţa unui om mai de preţ decât viaţa unui animal? Din nefericire, criticii Săi arătau mai multă compasiune pentru un animal decât pentru oamenii suferinzi. Ei erau de acord să fie adăpat un animal, dar nu şi să fie vindecat un om.
În altă ocazie, Domnul Isus a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17), făcând referire la lucrarea lui Dumnezeu în favoarea fiinţelor pe care le-a creat. El ne dă viaţă şi ne susţine neîntrerupt, în toate zilele săptămânii, inclusiv în Sabat (Evrei 1:2,3).
Domnul ne-a învăţat astfel să nu fim legalişti în păzirea Sabatului. A păzi Sabatul înseamnă a ne odihni de lucrările noastre (Evrei 4:10) şi, mai mult de atât, înseamnă a pune capăt eforturilor de a ne câştiga mântuirea, conştienţi fiind că, oricum, este imposibil să o „câştigăm” pe această cale. Satana vrea să ne convingă să păzim Sabatul în mod egoist. Dacă vede că nu ne poate determina să negăm ziua de odihnă, atunci se străduieşte să ne împingă în cealaltă extremă, a legalismului.
Cum putem avea o atitudine echilibrată în păzirea Sabatului? De ce este important să nu judecăm modul în care ţin alţii Sabatul (păstrând mereu în minte atitudinea greşită a fariseilor faţă de modul în care păzea Domnul Hristos Sabatul)?
Sabatul după învierea Domnului
Mulţi creştini ţin duminica în locul Sabatului şi aduc o serie de argumente, dintre care cel mai însemnat este învierea Domnului. Totuşi în Noul Testament nu există nicăieri, nici chiar în pasajele legate de înviere, vreun îndemn de a păzi această zi în locul Sabatului. Dimpotrivă, există învăţături ale Domnului Isus care ne arată că Sabatul trebuia să fie păzit şi după ce El a înviat.
7. Ce ne spune Matei 24:20 despre păzirea Sabatului în perioada de după învierea Domnului Isus?
Aceste cuvinte ale Domnului ne arată că în anul 70 (la circa patruzeci de ani după răstignirea Sa), Sabatul trebuia să fie privit ca fiind la fel de sacru ca întotdeauna. Fuga din Ierusalim nu era o activitate potrivită pentru această zi.
8. Ce alte texte din Noul Testament ne arată că Sabatul a fost respectat şi după învierea Domnului? Faptele 13:14,42; 14:1; 17:1,2; 18:4.
Pentru noi, mersul la biserică ar trebui să fie ce era pentru ucenici mersul la sinagogă: un mod de a păzi Sabatul. Apostolul Pavel era în mod obişnuit prezent la serviciile divine desfăşurate în Sabat, la sinagogă. El avea acest obicei, la fel ca Domnul Isus (Faptele 17:2). Deşi era apostolul neamurilor şi apărătorul îndreptăţirii prin credinţă, el mergea la sinagogă în Sabat pentru a le vesti iudeilor Evanghelia şi pentru a sfinţi ziua de odihnă a Domnului.
Odată, la încheierea serviciului divin, neamurile l-au rugat pe Pavel să le vorbească despre Evanghelie şi Sabatul următor. El ar fi putut să organizeze o adunare chiar a doua zi, duminica, dar a aşteptat totuşi o săptămână: „În Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu” (Faptele 13:44). Avem, aşadar, dovezi concludente că biserica primară nu a respectat prima zi a săptămânii ca zi de odihnă în locul zilei a şaptea.
Ştim că sâmbăta este ziua a şaptea şi ziua de odihnă a Domnului. Lucrul acesta este important, desigur, dar cum putem deveni nişte creştini mai buni şi mai iubitori prin păzirea Sabatului?
Studiu suplimentar
Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, capitolul „Sabatul”, p. 281-289.
„«Aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.» Cuvintele acestea sunt încărcate de învăţăminte şi de mângâiere. (…) El [Sabatul] arată spre Acela care ne-a creat şi care ne sfinţeşte. El declară că Acela care a creat tot ce există în cer şi pe pământ şi prin care toate se ţin laolaltă este Capul bisericii şi că, prin puterea Sa, noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Căci, cu privire la Israel, El a spus: «Le-am dat şi Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc» (Ezechiel 20:12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinţi. Şi este dat tuturor celor pe care Hristos îi sfinţeşte. Ca semn al puterii Sale de a sfinţi, Sabatul este dat tuturor celor care devin prin Hristos o parte a Israelului lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 288
Întrebări pentru discuţie
1. Noi suntem ai Domnului Hristos, atât prin faptul că El ne-a creat, cât şi prin faptul că ne-a răscumpărat. Cum ne aminteşte Sabatul de aceste două mari evenimente?
2. De ce este greşită respectarea legalistă a poruncii a patra? Care este atunci soluţia? Ce element-cheie transformă respectarea Sabatului într-o binecuvântare reală?
3. În cel fel ne aduce aminte Sabatul despre adevărul că suntem mântuiţi prin meritele Domnului Hristos, şi nu prin faptele noastre?
4. Ce putem face pentru ca experienţa noastră cu Domnul în Sabat să fie mai profundă şi mai plină de sens?
5. Ce putem învăţa despre păzirea Sabatului din vindecările făcute de Domnul Hristos în Sabat? Ce ne spun ele despre adevărata semnificaţie a Sabatului?
6. Am primit porunca de a „sfinţi” Sabatul. Gândeşte-te la câteva dintre lucrurile pe care le faci în ziua de odihnă. Cât de sfinte sunt ele?
Cum suntem mântuiţi?
Textul de memorat: „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:14,15)
La un moment dat în timpul călătoriei lor prin pustie, israeliţii au început să fie atacaţi de şerpi. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă un şarpe din aramă şi să-l atârne într-o prăjină, astfel încât cei care erau muşcaţi de şerpi să privească la el şi să scape cu viaţă.
Ce puteri sau proprietăţi vindecătoare putea să aibă un şarpe de aramă? Niciuna, bineînţeles. Vindecarea vine doar de la Dumnezeu. Cu toate acestea, când priveau la el, israeliţii îşi manifestau credinţa în Dumnezeu ca singura lor speranţă de a trăi şi de a fi salvaţi.
Domnul a dorit să-i înveţe prin aceasta o lecţie spirituală. El a transformat un simbol al morţii într-un simbol al vieţii. Şarpele de aramă era un simbol al lui Hristos, Cel care ne-a purtat păcatele ca să fim mântuiţi. Noi putem să privim prin credinţă la Domnul înălţat pe cruce şi să fim vindecaţi de muşcătura mortală a lui Satana, şarpele cel vechi. Sau putem să refuzăm soluţia aceasta şi atunci soarta noastră este să murim în păcatele noastre. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că suntem păcătoşi şi că avem nevoie de harul care ne-a fost pus la dispoziţie prin Hristos Isus.
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine
„Când ţi se spun cuvinte descurajatoare, mai bine nu răspunde dacă nu poţi da un răspuns plăcut. Când eşti încercată şi ispitită prin cuvinte lipsite de bunătate, nu plăti cu aceeaşi monedă.” – Ellen G. White, Mărturii cu privire la comportamentul sexual, adulter şi divorţ, p. 42
Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________
Recunoaşte-ţi nevoia!
1. Citeşte Luca 5:27-32. Cum poţi să ştii din ce categorie faci parte?
Mulţi oameni au un organism sănătos şi „nu au trebuinţă de doctor”. Însă cine poate spune că este perfect sănătos din punct de vedere spiritual? Sunt atâţia oameni pe pământ, dar „nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Psalmii 14:3); nu este niciun om neprihănit (Romani 3:10). Puţinele fapte bune pe care le facem din când în când nu ne fac neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu. Având în vedere aceste lucruri, înţelegem că, prin afirmaţia: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi” (Luca 5:32), Domnul Isus S-a referit la fariseii care se credeau neprihăniţi, dar în realitate nu erau. Ei trăiau cu impresia că stăteau bine cu Dumnezeu, dar erau orbi din punct de vedere spiritual (Ioan 9:40,41).
De aceea, primul pas pentru acceptarea tratamentului împotriva păcatului este recunoaşterea păcătoşeniei noastre şi a neputinţei de a ne vindeca singuri. Dar, dacă suntem orbi, cum putem să vedem starea în care ne găsim? Cum putem să recunoaştem că suntem păcătoşi când tocmai păcatele sunt cele care ne împiedică să ne dăm seama de starea noastră?
2. Cine ne poate deschide ochii pentru a recunoaşte că avem nevoie disperată de un Mântuitor? Ioan 16:8
Duhul Sfânt ne ajută să ne vedem starea spirituală reală. Primul lucru pe care Îl face pentru noi este să ne dovedească vinovaţi de păcat. El apelează stăruitor la conştiinţa noastră cu scopul de a ne face sensibili la abaterile de la Lege şi de a ne da un simţământ profund de vinovăţie care să ne determine să strigăm după un Mântuitor. Când auzim chemarea Sa, ar trebui să o ascultăm şi să răspundem pentru ca nu cumva, mai târziu, să fim atât de insensibili, încât nimic şi nimeni să nu mai izbutească să ne trezească la realitate!
De regulă, învinovăţirea are efecte negative. Ce direcţie îi dă Duhul Sfânt simţământului de vinovăţie pentru ca efectele să fie benefice?
Pocăieşte-te!
Recunoaşterea păcatelor trebuie să fie însoţită de pocăinţă. În sens biblic, pocăinţa cuprinde trei aspecte: mărturisirea păcatelor, regretul pentru săvârşirea lor şi dorinţa de a nu le mai săvârşi. Dacă lipseşte unul dintre aceste trei elemente, pocăinţa nu este autentică. Exemplu: cazul lui Iuda, care şi-a mărturisit fapta, dar nu cu mâhnirea că şi-a trădat Învăţătorul (Matei 27:3,4), nu cu un regret real pentru păcat, nu pentru că Îl iubea pe Hristos, ci pentru că era copleşit de remuşcări şi de teama de consecinţe.
Putem înţelege importanţa pocăinţei dacă ne gândim că atât Ioan Botezătorul, cât şi Domnul Isus şi-au început lucrarea cu apelul: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2; 4:17). Şi cei doisprezece, când au pornit în prima lor călătorie misionară, „au propovăduit pocăinţa” (Marcu 6:12). Iar după Cincizecime, Petru a îndemnat mulţimile să se pocăiască (Faptele 2:38; 3:19).
3. Cum exprimă Domnul Isus necesitatea ca toţi oamenii să se pocăiască pentru a fi mântuiţi? Ce mesaj ne transmite El aici? Luca 13:1-5
Domnul Isus a susţinut că toţi oamenii sunt păcătoşi şi, de aceea, le-a dat ascultătorilor Săi următoarea avertizare: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (versetul 5). Fără pocăinţă, răscumpărarea este imposibilă, întrucât lipsa pocăinţei este semnul că omul refuză să I se supună Domnului. Este de remarcat faptul că ceea ce ne îndeamnă la pocăinţă este bunătatea lui Dumnezeu (Romani 2:4). După cum un sloi de gheaţă nu se topeşte sub lovituri de ciocan, ci prin apropiere de o sursă de căldură, tot la fel, orgoliul nostru se înmoaie numai dacă este „expus” la căldura bunătăţii şi a iubirii lui Dumnezeu. Iată de ce este atât de important să medităm cât mai des la dovezile iubirii Sale.
„Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne iubească, ci El ne descoperă dragostea Sa pentru ca noi să ne pocăim.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 189
Ce lucruri pe care le-ai văzut cu ochii, le-ai trăit şi le-ai învăţat personal te determină să ai încredere în bunătatea Sa? Enumeră câteva dovezi ale iubirii lui Dumnezeu. De ce este important să nu le uiţi, mai ales când treci prin necazuri?
Crede în Domnul Isus!
Pocăinţa adevărată merge mână în mână cu credinţa că Domnul Isus este singurul nostru Mântuitor. El a arătat adeseori că, pentru a primi binecuvântările Sale, trebuie să credem în El. „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede”, a spus El (Marcu 9:23). Credinţa este esenţială dacă vrem să fim mântuiţi. Satana ştie lucrul acesta şi face tot ce îi stă în putinţă ca să ne bareze calea spre mântuire (Luca 8:12).
Dar ce înseamnă să crezi? Nu înseamnă doar să ai sentimentul că un anumit lucru se va întâmpla sau doar să accepţi la nivelul minţii că un lucru este adevărat sau posibil. Credinţa nu este credulitate, deoarece ea Îl are ca temelie pe Isus Hristos Însuşi. Ea nu este clădită pe un anumit adevăr, ci pe o Persoană care întruchipează adevărul. A crede înseamnă a avea încredere în Isus şi în jertfa Sa. A crede înseamnă a-L cunoaşte pe Isus, a înţelege cine este El (Ioan 6:69) şi a-L accepta în viaţa noastră (Ioan 1:12).
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede cu adevărat în El să aibă viaţa veşnică! Dumnezeu a iubit întreaga lume, dar aceasta nu înseamnă că toţi vor avea parte de viaţa veşnică. Numai cei care acceptă să fie acoperiţi cu neprihănirea Sa vor fi mântuiţi. Când credem în El, avem neprihănirea Sa, avem siguranţă şi avem speranţa că El ne va învia în ziua de apoi (Ioan 6:40).
4. Ce i-a spus Domnul Isus femeii păcătoase? De fapt, cine ne mântuieşte: Hristos sau credinţa în El? Luca 7:48,50
În Evanghelii, vedem că Isus le spunea adesea celor pe care îi vindeca: „Credinţa ta te-a mântuit” (Marcu 10:52; Luca 17:19) sau: „Credinţa ta te-a tămăduit” (Matei 9:22). Prin aceasta, El nu îi atribuia credinţei vreo putere de vindecare sau de mântuire. Credinţa era o încredere deplină în puterea Sa de a vindeca. Puterea credinţei nu izvorăşte din omul care crede, ci din Dumnezeul în care crede.
De ce este important să înţelegem corect rolul credinţei şi, îndeosebi, rolul ei în rugăciunea pentru vindecare? De ce este greşit să tragem concluzia că, dacă ne-am rugat şi vindecarea nu vine, înseamnă că nu avem suficientă credinţă?
Îmbracă haina de nuntă!
Când Domnul Isus a spus: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 5:20), probabil că ascultătorii au fost uimiţi, întrucât nimeni nu îi întrecea pe farisei în scrupulozitatea cu care păzeau Legea! Problema era însă motivaţia greşită, dorinţa de a atrage atenţia asupra lor, şi nu aceea de a fi pe placul lui Dumnezeu. Din acest motiv ne-a avertizat Domnul Isus să nu facem ca ei (Matei 6:1). Dar cum putem fi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu? Parabola ospăţului de nuntă ne arată unde putem găsi neprihănirea adevărată.
5. De ce a vrut împăratul să se asigure că toţi oaspeţii aveau haina de nuntă? Ce reprezintă această haină de nuntă? Matei 22:2-14; Isaia 61:10; Zaharia 3:1-5.
Împăratul a pus la dispoziţia oaspeţilor haine de nuntă gratuit – ei veneau direct de pe stradă, într-o îmbrăcăminte nepotrivită pentru un astfel de eveniment şi, probabil, fără bani ca să-şi cumpere. El le-a oferit în dar atât invitaţia, cât şi haina de nuntă. Singura condiţie pentru a participa era acceptarea darurilor Sale generoase.
De la căderea în păcat şi până astăzi, omul a fost dintotdeauna gol din punct de vedere spiritual. Adam şi Eva s-au simţit goi după actul lor de neascultare şi, ca să se acopere, au cusut laolaltă frunze de smochin, veşmânt care trebuie să fi fost pe cât de incomod, pe atât de ineficient (Geneza 3:7). În plan spiritual, neprihănirea pe care ne-o putem „confecţiona” singuri arată ca „o haină mânjită” (Isaia 64:6).
Dar Dumnezeu ne oferă haina de care avem nevoie. În Eden, El le-a făcut lui Adam şi Evei haine din piele şi i-a îmbrăcat cu ele (Geneza 3:21), un simbol al neprihănirii Sale care îl acoperă pe păcătos. Astăzi, El le oferă credincioşilor Săi veşmântul neprihănirii lui Hristos ca să fie îmbrăcaţi „cu in subţire, strălucitor şi curat” (Apocalipsa 19:8), „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). Haina aceasta „este neprihănirea lui Hristos, caracterul Său nepătat, care, prin credinţă, le este împărtăşit tuturor acelora care Îl primesc ca Mântuitor personal.” – E. G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 310
De ce este atât de important să înţelegem şi să reţinem că mântuirea este darul pe care Îl primim prin Domnul Hristos?
Urmează-L pe Isus!
După ce ne recunoaştem nevoia, ne pocăim, ne mărturisim păcatele şi cerem prin credinţă neprihănirea Domnului Hristos, devenim ucenicii Săi. Când a fost pe pământ, Domnul i-a chemat la Sine pe mulţi ca să-I fie ucenici, iar cei care au primit chemarea Sa au lăsat totul şi L-au urmat (Matei 4:20,22; Marcu 10:28; Luca 5:28).
6. Care sunt cele două condiţii esenţiale pe care trebuie să le îndeplinim pentru a fi ucenicii lui Isus? Ioan 8:30,31
Unii încearcă să separe credinţa în Isus de aderarea la învăţăturile Sale şi să o înfăţişeze pe cea dintâi ca fiind mai importantă decât acestea din urmă. Totuşi, după cum observăm în acest pasaj, Domnul Isus le-a aşezat într-o relaţie strânsă, arătând că ambele sunt fundamentale pentru ucenicia adevărată. Ucenic este cel care Îi este devotat persoanei Lui şi, în egală măsură, cuvintelor Sale. Avem nevoie să evităm ambele extreme: să nu ne lăsăm atât de absorbiţi de dogme şi de formele de manifestare a credinţei, încât să Îl pierdem din vedere pe Isus, dar nici să nu ajungem să considerăm că tot ce contează este să credem în Isus, neglijând învăţăturile Sale.
7. La ce trebuie să renunţăm pentru a fi ucenicii lui Isus? Luca 14:25-27
Domnul Isus nu a folosit cuvântul „a urî” în sensul lui propriu de „a-i purta cuiva duşmănie”, ci în sensul de „a iubi mai puţin”. Pasajul paralel din Matei clarifică acest lucru: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Ideea pe care o desprindem de aici este aceea că Domnul Isus trebuie să ocupe primul loc în viaţa noastră dacă vrem să fim ucenicii Săi.
La ce ai renunţat pentru a fi ucenicul lui Isus? Ce îţi spune aceasta despre autenticitatea vieţii tale de creştin?
Studiu suplimentar
Ellen G. White, Calea către Hristos, capitolul „Pocăinţa”, p. 23-32.
„După cum nu putem fi iertaţi fără Hristos, tot aşa nu ne putem pocăi fără Duhul lui Hristos, care ne trezeşte conştiinţa. – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 26
„Pe măsură ce privim la Mielul lui Dumnezeu de pe crucea Golgotei, taina răscumpărării începe să se descopere minţii noastre şi bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăinţă. Când a murit pentru păcătoşi, Hristos a manifestat o dragoste imposibil de cuprins cu mintea; iar pe măsură ce păcătosul contemplă această dragoste, ea îi înmoaie inima, îi impresionează mintea şi îl îndeamnă să-şi smerească sufletul.” – Ibidem, p. 26, 27
„Inima smerită şi zdrobită, supusă într-o pocăinţă adevărată, va aprecia dragostea lui Dumnezeu şi preţul plătit pe Calvar; şi, după cum un fiu îşi mărturiseşte greşeala înaintea unui tată iubitor, tot la fel cel care se căieşte cu adevărat îşi va aduce toate păcatele înaintea lui Dumnezeu. Şi este scris: «Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire» (1 Ioan 1:9)”. – Ibidem, p. 41
Întrebări pentru discuţie
1. Mulţi încearcă să-şi înăbuşe sentimentul de vinovăţie prin consumul de alcool, droguri, distracţii sau ocupându-şi timpul cu cât mai multe activităţi. De ce nu funcţionează aceste metode? Cum ai putea ajuta pe cineva aflat într-o astfel de situaţie să găsească metoda care funcţionează?
2. Unii îşi recunosc păcatele, însă nu aduc roade vrednice de pocăinţa lor. De ce nu este reală pocăinţa lor? De ce sunt importante aceste roade? Reuşim să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu prin ele? Explică.
3. Meditează asupra faptului că neprihănirea Domnului Hristos este fără plată, dar nu ieftină. Nouă nu ni se cere să plătim nimic, dar Domnul a trebuit să plătească pentru ea un preţ infinit, pe cruce. Gândeşte-te cât de decăzuţi suntem şi cât de grav este păcatul, dacă a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să moară pentru a ne mântui.
Mântuirea
Textul de memorat: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)
Se spune că moartea ar face parte din viaţă. Însă, dacă moartea înseamnă încetarea vieţii, cum poate fi totuşi o parte a ei? Ne-am obişnuit atât de mult cu gândul acesta, încât am ajuns să înţelegem moartea cu totul greşit! Totuşi, indiferent de concepţia pe care o avem despre moarte, realitatea este că, dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu, soarta noastră, a tuturor, ar fi fost moartea veşnică.
Iar Dumnezeu a intervenit într-adevăr! În dragostea Sa infinită, El ne-a oferit mântuirea prin Domnul Hristos. Când a anunţat naşterea Sa, îngerul a spus că numele Lui va fi „Isus” (nume provenit dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă mântuire), „pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21).
Biblia ne arată cât se poate de clar că avem la dispoziţie numai două posibilităţi: fie de a ispăşi singuri pedeapsa pentru păcatele noastre în iazul de foc, fie de a accepta jertfa de ispăşire adusă de Domnul Hristos pe cruce, în locul nostru. Săptămâna aceasta, în timp ce este readusă în atenţia noastră tema mântuirii prin harul lui Dumnezeu, să ne reînnoim credinţa în Domnul Isus ca Mântuitor personal!
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine
„Până acum nimeni n-a fost întors de la părerile lui greşite prin ceartă şi reproşuri, ci dimpotrivă, în felul acesta mulţi au fost alungaţi şi mai departe de calea cea dreaptă. (…) O stare de suflet prietenoasă, o purtare răbdătoare şi politicoasă îl pot salva pe cel greşit şi pot să acopere o mulţime de păcate.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 454, 455
Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________
Mântuirea – darul lui Dumnezeu
1. În Ioan 3:16 sunt folosite două verbe care arată ce a făcut Dumnezeu pentru noi: „a iubit” şi „a dat”. Ce legătură există între ele? Ce ne spun despre motivul lucrării de mântuire?
Verbul din limba greacă tradus aici cu „a iubit” este agapaō şi exprimă preocuparea profundă, plină de abnegaţie, şi nu simplul simţământ de ataşament faţă de cineva. În Noul Testament, termenul acesta şi substantivul înrudit cu el, agapē („iubire, dragoste”), descriu dragostea adâncă şi necurmată manifestată de Dumnezeu faţă de fiinţele pe care le-a creat, în ciuda faptului că ele sunt cu totul nedemne de iubirea Sa. Dragostea este cea dintâi trăsătură a caracterului Său. El ne iubeşte şi, mai mult decât atât, El Însuşi este dragoste (1 Ioan 4:8).
Dragostea Sa nu este un impuls determinat de anumite simţăminte sau preferinţe. Ea nu este selectivă şi nu depinde de ce facem noi. El „a iubit lumea”, adică a iubit fiecare făptură omenească, inclusiv pe cei cărora nu le păsa de El.
Dragostea autentică se cunoaşte după acţiunile pe care le generează. Uneori, spunem că iubim pe cineva, iar faptele noastre dovedesc contrariul (1 Ioan 3:17,18). Dar la Dumnezeu nu este aşa. Acţiunile Sale reflectă dragostea Sa. El L-a dat pe Fiul Său pentru mântuirea noastră, S-a dăruit pe Sine pentru noi, a dat tot ce a avut.
2. Citeşte Luca 18:9-14. Care este atitudinea potrivită faţă de Dumnezeu şi faţă de harul Său?
Probabil că am citit pilda aceasta de atâtea ori, încât verdictul dat de Domnul Isus aici nu ne mai surprinde deloc: „Vă spun că mai degrabă omul acesta [vameşul] s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt” (Luca 18:14). Totuşi cei care au auzit-o atunci trebuie să fi fost uluiţi, întrucât verdictul acesta li s-a părut nedrept.
Da, este adevărat că vameşul nu merita să fie socotit neprihănit. Însă nici nu avea cum să fie socotit neprihănit altfel, întrucât mântuirea nu este pe merite, ci este un dar pe care putem să-l acceptăm ori să-l refuzăm. Domnul Isus ne-a învăţat că mântuirea este prin har, iar harul înseamnă să primeşti ceva fără să meriţi.
Dacă Dumnezeu ţi-ar da ce meriţi, ce crezi că ţi-ar da? De ce?
Mântuirea – iniţiativa lui Dumnezeu
Ideea că mântuirea se datorează în întregime lui Dumnezeu se desprinde clar din Evanghelii. Domnul Isus nu a venit în lumea noastră pentru că noi I-am fi adresat o invitaţie, ci pentru că Tatăl L-a trimis din iubire faţă de noi. Faptul că iniţiativa a fost a Tatălui este confirmat de întrebuinţarea frecventă de către Domnul Isus a expresiilor „Cel ce M-a trimis” şi „Tatăl, care M-a trimis” (vezi Ioan 7:28; 8:29; 12:49).
3. Ce altceva mai face Tatăl pentru mântuirea noastră? Ioan 6:44
Deşi noi eram păcătoşi şi nu Îl iubeam, Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a pus la dispoziţie mijloacele pentru iertarea păcatelor noastre prin Fiul Său (1 Ioan 4:10). Dragostea aceasta extraordinară ne atrage la El.
În lucrarea de mântuire sunt implicaţi atât Tatăl, cât şi Fiul. Domnul Isus a venit pe pământ cu o misiune precisă: „Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Iar misiunea aceasta Şi-o împlineşte atrăgându-ne la El prin jertfa Sa de la cruce (Ioan 12:32).
4. Ce eforturi este dispus Domnul să facă pentru a ne mântui? Luca 15:3-10
Aceste două parabole ne arată că Dumnezeu nu aşteaptă cu mâinile încrucişate să venim la El, ci ne caută efectiv. Fie că ne-am rătăcit şi am ajuns în vreun loc periculos, fie că ne-am pierdut în casă, El ne caută neobosit până ne găseşte.
„Nici nu ajunge oaia să se piardă, că păstorul se şi umple de durere şi de nelinişte. El numără o dată şi încă o dată turma. Şi, când e sigur că îi lipseşte o oaie, nu mai poate găsi odihnă. Le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în staul şi porneşte în căutarea celei rătăcite. Cu cât este noaptea mai întunecată şi mai vijelioasă şi cu cât este calea mai primejdioasă, cu atât este mai mare neliniştea lui şi cu atât mai aprigă este căutarea. El face tot ce-i stă în putinţă pentru a găsi acea singură oaie pierdută.
Şi cât de uşurat răsuflă atunci când aude în depărtare pentru prima dată strigătul ei slab! Mergând după strigătul ei, se caţără pe crestele cele mai abrupte, ajunge până pe muchia prăpastiei, punându-şi viaţa în pericol. Astfel îşi continuă căutările, în vreme ce strigătul tot mai slab al oii îi spune că aceasta e pe moarte. În cele din urmă, eforturile sale sunt răsplătite: cel pierdut este găsit.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 188
Moartea necesară
Ioan Botezătorul a declarat public despre Domnul Isus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Pentru un evreu obişnuit cu jertfele de la templu şi cunoscător al istoriei sacre consemnate în Vechiul Testament, aceste cuvinte nu erau greu de înţeles. El ştia că Avraam a avut încredere că „Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot” şi că Domnul i-a oferit într-adevăr un animal de jertfă în locul lui Isaac. Ştia şi că, în Egipt, evreii au înjunghiat un miel ca semn al eliberării lor din robie şi, mai târziu, în cadrul serviciilor de la sanctuar, trebuiau aduşi zilnic pe altar doi miei: unul dimineaţă, iar altul seara. Toate aceste jertfe Îl simbolizau pe Mesia care avea să vină şi să Se dea ca jertfă, fiindcă „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”, şi care avea să suporte chinul şi suferinţa „ca un miel pe care-l duci la măcelărie” (Isaia 53:6,7). Aşadar, când a făcut acea afirmaţie, Ioan Botezătorul a făcut referire la jertfa înlocuitoare şi ispăşitoare a Domnului Hristos.
În timpul slujirii Sale, Domnul Isus a făcut în mod repetat referire la moartea Sa. Ideea aceasta nu a putut să încapă nicicum în mintea ucenicilor (Matei 16:22), dar El a insistat şi, treptat, i-a ajutat să înţeleagă care era marele scop al morţii Sale.
5. Ce ilustraţii a folosit Domnul Isus pentru a arăta că avea să moară ca Înlocuitor al nostru? Matei 20:28; Ioan 10:11.
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13), chiar dacă prietenii nu înţeleg şi nu acceptă acest sacrificiu! Pe cruce, Domnul Isus Şi-a vărsat sângele „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28). El a ales să-Şi dea viaţa. După cum Tatăl L-a dat pe singurul Său Fiu, tot la fel Fiul S-a dat pe Sine pentru răscumpărarea omenirii. Nimeni nu L-a constrâns să facă acest sacrificiu – El a afirmat: „Nimeni nu Mi-o ia cu sila [viaţa], ci o dau Eu de la Mine” (Ioan 10:18). Până şi Caiafa, care L-a respins pe Isus în mod făţiş şi care a pus la cale complotul pentru prinderea Lui, a recunoscut, fără să-şi dea seama, că moartea Sa era înlocuitoare (Ioan 11:49-51)!
Cât de nerecunoscători suntem noi faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ce ne-a oferit prin Domnul Hristos! Cum ne putem schimba această atitudine? De ce ne este atât de uşor să uităm ce a făcut El pentru noi, mai ales când trecem prin greutăţi?
Liberi de păcat
Fără Domnul Hristos, am fi rămas robi ai păcatului, sclavi ai imboldurilor rele ale naturii noastre decăzute. Am fi rămas nişte egoişti, interesaţi doar de plăcerile noastre, şi nu de o viaţă care să-I dea slavă lui Dumnezeu. Urmarea inevitabilă a acestei sclavii spirituale ar fi fost moartea, fiindcă plata păcatului este moartea. Dar El a venit să propovăduiască „robilor de război slobozirea” şi să le dea drumul „celor apăsaţi” (Luca 4:18)! El a venit să-i elibereze pe cei pe care Satana îi ţinea prizonieri (vezi Marcu 5:1-20; Luca 8:1,2). El nu l-a scos pe Ioan Botezătorul din închisoarea lui Irod, dar i-a eliberat pe păcătoşi din lanţurile care îi ţineau captivi şi i-a scăpat de sub povara grea a păcatului şi a condamnării veşnice.
6. Ce făgăduinţă extraordinară găsim în Ioan 8:34-36?
Expresia „cu adevărat” sugerează că există şi o falsă libertate care îi ţine pe oameni în continuare robi ai neascultării de Dumnezeu. Evreii îşi legau speranţa eliberării de descendenţa lor din Avraam. Şi noi suntem tentaţi să ne bizuim pe orice altceva, doar pe Hristos, Singurul în care avem mântuirea, nu. Dar să nu uităm că nici cunoştinţele din Biblie, nici evlavia, nici slujirea adusă lui Dumnezeu şi nimic altceva nu ne poate elibera de păcat şi de condamnare. Singurul Eliberator este Fiul lui Dumnezeu care nu a fost niciodată rob al păcatului.
Citind Evangheliile, vedem că Domnul Isus a iertat păcatul cu bucurie. Odată, când a fost adus înaintea Sa un om paralizat, El a ştiut că boala se datora vieţii pe care o dusese acel om, însă a ştiut şi că acesta se pocăise. A văzut în ochii lui dorinţa sinceră de a fi iertat şi credinţa că numai El îl putea ajuta. De aceea, i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (Marcu 2:5). Cât de scumpe au fost cuvintele acestea pentru bărbatul paralizat! Gândurile de disperare au dispărut şi pacea i-a umplut sufletul. A găsit în Hristos vindecarea spiritului şi a trupului!
Altă dată, când Domnul Isus Se afla în casa unui fariseu, o femeie păcătoasă a venit la El, I-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi I le-a uns cu parfum. Observând că fariseul dezaproba gestul ei, El i-a dat următoarea explicaţie: „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate.” Apoi, întorcându-Se spre femeie, i-a spus: „Iertate îţi sunt păcatele!” (Luca 7:37-48).
Ce înseamnă pentru tine cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate”? Ce efect au asupra ta?
Hristos ne dă viaţa veşnică
Noi merităm să murim, fiindcă am păcătuit. Dar Domnul Hristos S-a aşezat în locul nostru şi a suferit consecinţele faptelor noastre, deşi El era nevinovat. El a luat vina noastră asupra Sa şi a primit pedeapsa noastră astfel încât noi, nişte fiinţe păcătoase, să putem fi declaraţi nevinovaţi. Prin El, nu mai suntem pierduţi, ci primim viaţa veşnică. El a făcut toate acestea pentru ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:15,16).
Unii cred că făgăduinţa aceasta se va împlini abia după a doua venire a Domnului Isus. Totuşi, dacă o citim cu atenţie, observăm că ea este făcută la timpul prezent, la fel ca făgăduinţa din Ioan 3:36: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică.” Nu se spune o va avea, ci o are, acum. De asemenea, în Ioan 5:24 făgăduinţa aceasta este repetată şi este adăugat faptul că acela care crede în Hristos „nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”. Aşadar, chiar dacă murim, ştim că ne odihnim în ţărâna pământului doar pentru un timp, până vom fi chemaţi din nou la viaţă, pentru a intra în Împărăţia Sa veşnică.
Când Îl primim pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, viaţa noastră capătă un sens nou şi ne putem bucura de ea mai mult şi deplin. „Eu am venit”, afirma Isus, „ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10). În locul plăcerilor trecătoare şi sărace ale acestei lumi, El ne oferă o viaţă care să ne aducă satisfacţie reală şi de durată, o viaţă abundentă care include întreaga fiinţă. Când a trăit pe pământ, Domnul Isus a făcut multe minuni de vindecare a bolnavilor. Totuşi dorinţa Sa cea mai mare a fost să îi vindece spiritual, să le cureţe sufletul de păcat, să le dăruiască credinţă în El şi asigurarea mântuirii.
7. Ce simbol a folosit Domnul Isus pentru a arăta ce se întâmplă când Îl primim în viaţa noastră? Ce înseamnă aceasta în mod concret pentru viaţa noastră zilnică? Ioan 6:35,47-51
Viaţa veşnică nu înseamnă numai o existenţă fără sfârşit, ci, mai presus de toate, o existenţă fericită şi împlinită pe Noul Pământ, în comuniune cu Dumnezeu. Ce putem face pentru a ne bucura încă de pe acum, chiar dacă numai parţial, de această viaţă?
Studiu suplimentar
Ellen G. White, Calea către Hristos, capitolul „Păcătosul are nevoie de Hristos”, p. 17-22; Solii alese, cartea 1, capitolul „Subiectul prezentat în 1883”, p. 350-354.
„Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înţelegem mai bine măreţia şi însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră şi gândul despre Golgota trezeşte în inima noastră emoţii vii şi sfinte. În inimile şi pe buzele noastre vor fi laude pentru Dumnezeu şi pentru Miel; mândria şi adorarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute la Golgota.
Acela care priveşte iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi înălţat în gând, curăţit în inimă şi transformat în caracter. El va merge în lume pentru a fi o lumină, pentru a reflecta într-o anumită măsură această tainică iubire. Cu cât contemplăm mai mult crucea lui Hristos, cu atât mai mult ne vom însuşi cuvintele apostolului: «Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume!» (Galateni 6:14).” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 661
Întrebări pentru discuţie
1. Mântuirea este un dar, adică e fără plată. Însă ea nu costă nimic? Ce ne costă să acceptăm acest dar? Merită să plătim acest preţ?
2. Mântuirea a fost iniţiativa lui Dumnezeu şi El face tot ce este necesar pentru a ne salva. Însă Domnul Isus a spus că şi noi trebuie să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa (Matei 6:33). Cuvintele Sale: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă” (Luca 13:24), ne sugerează că este necesar să căutăm mântuirea. Cum împăcăm aceste două idei?
3. Ce ne spune moartea Domnului Hristos pe cruce despre dreptatea lui Dumnezeu? Dar despre îndurarea Sa?
4. Cât de grav ni s-ar mai părea păcatul, dacă am putea câştiga viaţa veşnică prin eforturile proprii, prin faptele noastre bune sau prin păzirea Legii? De fapt, cât de grav este păcatul dacă numai moartea Domnului Isus a putut să facă ispăşire?
5. Evreii religioşi consideră că Sabatul este o pregustare a vieţii veşnice. În ce sens este adevărat lucrul acesta?
Duhul Sfânt
Textul de memorat: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac.” (Ioan 14:16)
Dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii, Duhul Sfânt este cel mai puţin înţeles, deşi El este cel mai aproape de noi, este Fiinţa care generează naşterea din nou, care locuieşte în noi şi ne transformă.
Cum se explică această înţelegere limitată? În primul rând, trebuie să ţinem cont de faptul că Biblia este mai puţin explicită în ce priveşte Persoana Duhului Sfânt decât în privinţa Tatălui şi a Fiului. Multele ei referiri la Spiritul Sfânt sunt în majoritatea lor metaforice sau simbolice şi ne spun prea puţin despre natura Sa.
O altă explicaţie ţine de caracteristicile slujirii Duhului Sfânt. El depune eforturi deosebite pentru a ne îndrepta atenţia spre Domnul Hristos şi nu spre Sine. În planul de mântuire, Duhul joacă un rol subordonat, servind Tatălui şi Fiului, însă funcţia aceasta nu implică inferioritate în esenţă.
Săptămâna aceasta, vom lua în considerare învăţăturile Domnului Isus despre Duhul Sfânt. Să ne rugăm fierbinte să primim în viaţa noastră prezenţa Sa transformatoare.
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine
„Îţi merge bine? Binecuvântează pe Dumnezeu, şi binele rămâne. Îţi merge rău? Binecuvântează pe Dumnezeu, şi răul se duce.” – Ioan Gură de Aur
Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________
Reprezentantul Domnului Hristos
Când L-au auzit pe Domnul vorbind despre moartea Sa apropiată, ucenicii şi-au simţit sufletul plin de teamă şi de întristare. Cine avea să le mai fie Învăţător, Prieten şi Sfătuitor după plecarea Sa? Cunoscând aceste frământări ale lor, Hristos a promis să le trimită un reprezentant al Său care să fie cu ei întotdeauna.
1. Cum L-a numit Domnul Hristos pe acest reprezentant al Său? De ce crezi că I se potriveşte acest nume? Ioan 14:16-18,26.
După cum se arată şi în nota de subsol a versiunii Cornilescu, cuvântul tradus cu Mângâietor este grecescul paraklētos, care mai înseamnă şi „apărător”, „ajutor”, „sfătuitor” şi care este un termen compus din prepoziţia para („lângă, alături de”) şi adjectivul klētos („chemat”). Deci sensul lui literal este „cel chemat lângă, alături de” şi transmite ideea de persoană „chemată în ajutorul cuiva”. Se poate referi la un mediator, un intermediar, un ajutor, un consilier sau chiar la un apărător legal.
În Noul Testament, numai apostolul Ioan întrebuinţează termenul paraklētos. Un alt fapt interesant este acela că el Îl foloseşte şi în dreptul lui Isus (1 Ioan 2:1; în versiunea Cornilescu este tradus cu „Mijlocitor”).
În timpul slujirii Sale pământeşti, Domnul Hristos a fost un Sfătuitor, un Ajutor şi un Mângâietor pentru ucenici. De aceea, este potrivit ca Acela care avea să-I ţină locul să poarte acelaşi Nume. Duhul Sfânt este trimis de Tatăl la cererea Fiului şi în Numele Fiului (Ioan 14:16,26) ca să continue lucrarea începută de El pe pământ.
Ucenicii s-au bucurat de prezenţa Domnului Isus prin Duhul Sfânt. Când le-a spus: „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi” (Ioan 14:18), Domnul nu a vrut să le spună că avea să mai vină din când în când la ei, ci, mai degrabă, se referea la o relaţie permanentă, apropiată: „Eu sunt în voi” (Ioan 14:20). Prezenţa Sa în ei avea să fie posibilă numai prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt.
Domnul Hristos era împiedicat de natura umană să fie prezent peste tot în acelaşi timp. Duhul Sfânt însă este omniprezent (Psalmii 139:7). Prin El, Mântuitorul nostru avea să fie la îndemâna tuturor, oriunde s-ar fi aflat ei şi oricât de mare ar fi fost distanţa fizică ce îi despărţea de El.
Cum ai experimentat realitatea prezenţei Duhului Sfânt, chiar dacă nu ne este uşor să înţelegem natura Sa şi modul în care El acţionează în viaţa noastră?
Duhul Sfânt este o Persoană
Ellen G. White scria că „natura Duhului Sfânt este o taină. Oamenii nu o pot explica, fiindcă Domnul nu le-a descoperit-o. (…) În privinţa acestui fel de taine, care sunt prea adânci ca omul să le înţeleagă, tăcerea este de aur.” – Faptele apostolilor, p. 52
În altă parte, ea scria totuşi că „Duhul Sfânt este o persoană, fiindcă El adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. (…) El trebuie să fie totodată o Persoană divină, altminteri nu ar putea cerceta tainele ţinute ascunse în gândul lui Dumnezeu.” – Evanghelizare, p. 616, 617. Declaraţia aceasta se bazează pe Biblie (Romani 8:16 şi 1 Corinteni 2:10,11). Astfel, în ciuda limitării naturii noastre omeneşti, putem cunoaşte, prin intermediul Scripturii, cel puţin aceste două lucruri despre Duhul Sfânt: că este o Persoană şi că este Dumnezeu. Afirmaţiile Domnului Isus despre Spiritul Sfânt confirmă această concluzie.
2. Ce acţiuni ale Duhului Sfânt ne demonstrează că El este o Persoană? Ioan 14:26; 15:26; 16:7-14.
Domnul Isus aminteşte câteva lucruri pe care le îndeplineşte Duhul Sfânt şi care nu pot fi realizate decât de o persoană inteligentă. Astfel, El ne învaţă şi ne aduce aminte tot ce a spus Hristos (Ioan 14:26), mărturiseşte despre El (Ioan 15:26), dovedeşte lumea vinovată de păcat (Ioan 16:8), ne călăuzeşte în tot adevărul, vorbeşte şi aude (Ioan 16:13) şi Îl proslăveşte pe Hristos.
Respectând învăţătura Sa, scriitorii Noului Testament au arătat că Duhul Sfânt are însuşirile esenţiale ale unei persoane: voinţă proprie (1 Corinteni 12:11), inteligenţă (Faptele 15:28; Romani 8:27) şi emoţii (Romani 15:30; Efeseni 4:30).
Odată ce am înţeles că Spiritul Sfânt este o Persoană divină, se cuvine să ne supunem cu smerenie voinţei şi călăuzirii Sale, să Îl invităm să locuiască în inimile noastre (Romani 8:9), să ne înnoiască viaţa (Tit 3:5) şi să aducă roade în caracterul nostru (Galateni 5:22,23). Singuri nu putem face aceste lucruri, ci numai prin puterea Sa care lucrează în noi putem deveni ce ne-a fost promis prin Isus.
Duhul Sfânt este un dar şi, ca orice dar, poate fi refuzat. Cum ne putem asigura zi de zi că nu respingem lucrarea Sa în viaţa noastră?
Duhul Sfânt este Dumnezeu
Când le-a vorbit ucenicilor despre Duhul Sfânt, Domnul Isus L-a numit „alt Mângâietor” (Ioan 14:16). Cuvântul grecesc pentru „alt” este allos şi înseamnă „altul de acelaşi tip”, spre deosebire de heteros care înseamnă „altul de tip diferit sau de calitate diferită”. Aceeaşi asemănare ca natură, care Îl leagă pe Tatăl de Fiul, este descoperită şi în relaţia dintre Fiul şi Duhul Sfânt.
Isus a spus că Duhul Sfânt „vă va descoperi lucrurile viitoare” (Ioan 16:13). Numai o fiinţă divină poate descoperi viitorul (Isaia 46:9,10).
Divinitatea Duhului Sfânt este confirmată şi de rolul Său în inspiraţia Scripturilor, funcţie recunoscută în mod explicit de Isus. El a afirmat că „însuşi David, fiind insuflat de Duhul Sfânt, a zis” (Marcu 12:36) ceea ce a zis în Psalmii 110:1.
Cât a fost pe pământ, Domnul Isus S-a aflat mereu sub călăuzirea Duhului Sfânt. După ce a fost uns cu Duhul la botez (Matei 3:16,17), El a fost „dus de Duhul în pustie” (Luca 4:1). Apoi, după ce a ieşit biruitor asupra lui Satana, „plin de puterea Duhului, S-a întors în Galileea” pentru a-Şi face lucrarea (Luca 4:14). Minunile Sale au fost săvârşite prin Duhul Sfânt (Matei 12:28). Faptul că Fiul lui Dumnezeu depindea de Spiritul Sfânt este o altă dovadă a caracterului divin al Acestuia.
Alte dovezi ale divinităţii Duhului Sfânt se găsesc în asocierea numelui Său cu numele Tatălui şi al Fiului în texte în care se arată că cele trei Persoane sunt egale. Astfel, Domnul Isus le-a încredinţat ucenicilor misiunea de a-i boteza pe noii ucenici „în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” (Matei 28:19).
3. Ce afirmaţie din Matei 12:31,32 ne ajută să înţelegem divinitatea Duhului Sfânt?
Din afirmaţia că „oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat”, reiese faptul că Duhul Sfânt nu este o fiinţă oarecare. Blasfemia înseamnă defăimarea Divinităţii. Prin urmare, putem trage concluzia că Duhul Sfânt este una dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. S-a scris mult pe tema „păcatului de neiertat”, însă contextul imediat ne arată că acest păcat este săvârşit atunci când oamenii ajung să fie atât de împietriţi faţă de Duhul Sfânt şi faţă de rolul Său în planul de mântuire, încât să pună lucrarea Sa pe seama Diavolului.
Lucrarea Duhului Sfânt
4. Ce lucrare indispensabilă îndeplineşte Duhul Sfânt în noi în vederea pregătirii noastre pentru a-L primi pe Mântuitorul? Ioan 16:8.
După cum nimeni nu ia medicamente dacă nu recunoaşte că e bolnav, tot aşa nimeni nu poate fi mântuit dacă nu recunoaşte că e păcătos. Duhul Sfânt lucrează cu blândeţe la inimile noastre pentru a ne convinge că am păcătuit, că suntem vinovaţi şi merităm pedeapsa lui Dumnezeu. Apoi, El ne călăuzeşte la Hristos, dând mărturie despre El (Ioan 15:26), singurul nostru Mântuitor. Isus este adevărul (Ioan 14:6) şi, de aceea, când ne îndreaptă spre El, Duhul Sfânt ne călăuzeşte „în tot adevărul” (Ioan 16:13), confirmându-Şi astfel numele de „Duh al adevărului” (vers. 16).
Odată ce suntem convinşi de păcat (convingerea implică pocăinţa) şi ne lăsăm îndrumaţi spre Isus şi spre adevărul Său, suntem pregătiţi pentru cea mai importantă lucrare a Duhului Sfânt în noi.
5. De ce este atât de important să ne naştem „din Duh”? Ioan 3:5-8.
Cine a încercat să-şi schimbe singur viaţa ştie cât de inutile sunt aceste eforturi şi a înţeles că noi nu suntem în stare să ne schimbăm fără o intervenţie divină, din afara noastră. Pentru ca un păcătos să fie născut din nou este nevoie de puterea creatoare pe care o are numai Dumnezeu. Noi suntem mântuiţi „prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Duhul nu Îşi propune să modifice sau să îmbunătăţească vechea viaţă, ci o transformă din temelii, generează o viaţă nouă. Iar efectele acestei minuni sunt o dovadă palpabilă şi incontestabilă în favoarea Evangheliei.
Lucrarea Duhului Sfânt este necesară nu numai la începutul vieţii creştine, ci pe tot parcursul ei. El ne ajută să creştem spiritual, învăţându-ne şi aducându-ne aminte tot ce a spus Domnul Isus (Ioan 14:26). Dacă Îi permitem, El rămâne cu noi întotdeauna ca Ajutor, Mângâietor şi Sfătuitor al nostru (Ioan 14:26).
Este greu să-ţi schimbi obiceiurile rele. Dacă nu eşti vigilent, te doboară iarăşi! Ce ne spune această slăbiciune a noastră, această înclinaţie a noastră spre păcat, despre nevoia de a ne supune tot timpul lucrării Duhului Sfânt?
Plini de Duhul Sfânt
Este important să ştim cine este Duhul Sfânt, dar cunoaşterea aceasta nu are nicio valoare dacă nu ne conduce la decizia de a ne lăsa stăpâniţi de El. Domnul Isus a arătat că, dacă nu Îl invităm zi de zi pe Mângâietorul să rămână în noi, sufletul nostru rămas gol riscă să fie invadat de un alt duh, a cărui ţintă este ruina noastră spirituală (Matei 12:43-45). Isus Însuşi a fost „plin de Duhul Sfânt” (Luca 4:1). „El a primit zilnic un nou botez cu Duhul Sfânt.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 139
6. Cum putem primi Duhul Sfânt? Luca 11:9-13. Ce ne spun aceste versete despre dorinţa Tatălui nostru de a ne oferi acest dar?
La ultima cină de Paşte, Isus le-a promis ucenicilor că le va trimite Duhul Sfânt pentru a-i învăţa şi a-i mângâia, lucruri de care aveau mare nevoie atunci. După învierea Sa, situaţia s-a schimbat totuşi şi ucenicii s-au confruntat cu noi probleme.
7. Ce rol avea să împlinească umplerea cu Duhul Sfânt după învierea Domnului Isus? Faptele 1:4-8.
Faptele apostolilor 1:5 este singurul verset în care Domnul Hristos aminteşte despre botezul cu Duhul Sfânt. Ioan a prevestit acest botez special (Matei 3:11; Ioan 1:33), dar el nu avea să se producă decât după înălţarea lui Hristos. Ce înseamnă în mod concret acest botez cu Duhul Sfânt?
Domnul Isus foloseşte în Faptele 1:8 o expresie paralelă pentru a le explica ucenicilor ce înseamnă acest botez. Astfel, El le spune că aveau să fie „botezaţi cu Duhul Sfânt” (Faptele 1:5), „când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi”. Dacă a fi botezat cu apă înseamnă a fi scufundat în apă complet, întreaga fiinţă, în mod similar, a fi botezat cu Duhul Sfânt înseamnă a te afla cu totul sub influenţa Duhului, a fi „plin de Duh” (Efeseni 5:18). Experienţa aceasta nu este trăită o singură dată în viaţă, ci trebuie reînnoită constant.
Să spunem că cineva ar veni la tine şi te-ar întreba dacă ai fost vreodată umplut cu Duhul Sfânt. Ce i-ai răspunde? De ce?
Studiu suplimentar
Ellen G. White, Mărturii, vol. 8, capitolul „Puterea făgăduită”, p. 19-23; Faptele apostolilor, capitolul „Darul Duhului”, p. 47-56.
„Oricând şi oriunde, în toate întristările şi în toate necazurile, când perspectiva este sumbră şi viitorul încurcat, când ne simţim fără putere şi singuri, Mângâietorul va fi trimis ca răspuns la rugăciunea credinţei. Împrejurările ne pot despărţi de orice prieten pământesc, dar nici împrejurarea, nici depărtarea nu ne pot despărţi de Mângâietorul ceresc. Oriunde am fi, oriunde am merge, El Se află întotdeauna la dreapta noastră ca să ne sprijine, să ne ajute, să ne ridice şi să ne îmbărbăteze.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 669, 670
„Duhul Sfânt era cel mai de seamă dar pe care-l putea cere de la Tatăl pentru înălţarea poporului Său. Duhul trebuia să fie dat ca mijloc de regenerare, căci, fără El, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor, puterea răului se întărise, iar supunerea oamenilor la această robie satanică era uluitoare. Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu energie diminuată, ci în plinătatea puterii divine. Doar Duhul face să aibă efect cele săvârşite de Mântuitorul lumii.” – Ibidem, p. 671
Întrebări pentru discuţie
1. Ce putem învăţa din acţiunea smerită şi supusă a Duhului Sfânt, noi, care suntem atât de înclinaţi spre înălţare de sine?
2. În discuţia cu Nicodim, Domnul Isus a asemănat Duhul Sfânt cu vântul. Ce lecţii spirituale putem desprinde din această analogie?
3. Unii declară că dovada umplerii cu Duhul Sfânt este vorbirea în limbi. Ce avem de spus în această privinţă?
4. De obicei, când vorbim despre Duhul Sfânt, ne referim la nevoia fiecăruia dintre noi de a avea o experienţă personală a umplerii cu Duh Sfânt. Cum putem totuşi cunoaşte realitatea prezenţei Sale la nivel colectiv, în biserica noastră?
Fiul
Textul de memorat: „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:45)
După mai bine de doi ani de lucrare publică, Domnul Isus i-a întrebat pe ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Matei 16:13). Ucenicilor nu le-a fost greu să spună ce auziseră de la alţii. Mai greu însă le-a fost să răspundă la următoarea Sa întrebare: „Dar voi… cine ziceţi că sunt?” (Matei 16:15). Domnul Isus aştepta acum un răspuns personal, o exprimare a convingerii şi a credinţei lor personale. De asemenea, nu aştepta o opinie despre trăsăturile Sale fizice sau sufleteşti, ci un răspuns cu privire la însăşi esenţa fiinţei Sale.
Mai devreme sau mai târziu, fiecare om trebuie să se confrunte cu această întrebare, fiecare trebuie să decidă cine este Isus pentru el, personal. Iar atunci nu ne va fi de folos să repetăm ce spun şi cred alţii, ci vom fi nevoiţi să dăm un răspuns autentic despre convingerea noastră personală. De răspunsul acesta va depinde destinul fiecăruia dintre noi.
Săptămâna aceasta, vom încerca să găsim un răspuns la această întrebare pe baza a ceea ce a spus şi a făcut Domnul Isus Însuşi. Scopul nostru va fi să ajungem, prin credinţă, la concluzia lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (versetul 16).
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine
„Domnul Isus pretinde ca noi să recunoaştem drepturile fiecărui om. Trebuie luate în consideraţie drepturile sociale ale oamenilor şi drepturile lor de creştini. Toţi trebuie să fie trataţi cu rafinament şi delicateţe, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 463
Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________
Fiul omului
Titlul „Fiul omului” a fost numele preferat de Domnul Isus. În Evanghelii găsim de mai bine de optzeci de ori că El S-a referit la Sine ca „Fiu al omului”. Oamenii nu I s-au adresat în acest mod niciodată, dar El a urmărit cu siguranţă un scop precis când l-a folosit în dreptul Său.
Expresia „Fiul omului” este des întâlnită în Vechiul Testament şi este întrebuinţată întotdeauna (cu o singură excepţie) cu referire la un om. Înţelegem de aici că Domnul Isus a folosit-o pentru a scoate în evidenţă natura Sa umană.
Scriptura Îl înfăţişează pe Isus ca fiind om adevărat. El S-a născut ca un prunc, a crescut ca un copil (Luca 2:40,52) şi a avut surori şi fraţi (Matei 13:55,56). El a mâncat (Matei 9:11), a dormit (Luca 8:23), a obosit (Ioan 4:6) şi a suferit de foame şi de sete (Matei 4:2; Ioan 19:28). De asemenea, S-a întristat şi S-a mâhnit (Matei 26:37).
Pentru contemporanii Săi, El a fost un simplu om, cu nimic diferit de alţii, un om ca oricare altul (Ioan 7:46), asemănător cu ei în toate privinţele. Ei şi-au bătut joc de El (Luca 8:53), L-au criticat (Matei 11:19), L-au insultat şi L-au bătut (Luca 22:63). Pentru ei, El nu era decât un om obişnuit.
Din nefericire, ei nu au observat că titlul acesta însemna cu mult mai mult. În Daniel 7:13,14, se arată că „Unul ca un Fiu al omului” a venit pe norii cerurilor, a înaintat spre „Cel Îmbătrânit de zile” şi a primit stăpânire, slavă şi putere împărătească. Evreii socoteau că acest Fiu al omului era Mesia. Prin urmare, când a întrebuinţat acest nume, Domnul Isus a dorit să arate cumva că El era Mesia cel promis, Hristosul întrupat.
1. Citeşte Matei 24:30; 25:31; 26:64. Ce cuvinte folosite de Domnul Isus aici ne trimit cu gândul la Daniel 7:13,14?
De ce este important să ştim că Domnul Isus a fost pe deplin om, în mod real? Ce înseamnă acest fapt pentru mântuirea noastră? Dar pentru viaţa noastră zilnică, pentru luptele noastre cu ispita şi cu păcatul?
Fiul lui Dumnezeu
Titlul „Fiul lui Dumnezeu” a fost folosit cu referire la Domnul Isus de îngerul Gabriel (Luca 1:35), dar şi de câţiva oameni (Matei 14:33; Marcu 15:39; Ioan 1:49; 11:27). În aceste ocazii din urmă, El a acceptat titlul, dar a fost prudent pentru a nu-l aplica direct la Sine şi a Se expune astfel riscului de a fi omorât cu pietre.
Biblia vorbeşte totuşi în alte moduri despre relaţia Sa specială cu Tatăl şi putem aminti aici ocazia botezului (Matei 3:17) şi ocazia schimbării la faţă (Matei 17:5), când Tatăl L-a recunoscut ca Fiu al Său.
Relaţia Tatălui cu Fiul este unică. Domnul Hristos este singura Fiinţă din univers aflată în această relaţie cu Tatăl, deoarece numai El are aceeaşi natură ca Tatăl. Noi, cei care credem în El, avem privilegiul de a deveni fiii şi fiicele lui Dumnezeu, însă Isus a fost, este şi va fi întotdeauna Fiul lui Dumnezeu.
2. Ce ne spun următoarele texte despre unitatea desăvârşită dintre Tatăl şi Fiul? Matei 11:27; Ioan 3:35; 5:17; 10:30.
Unitatea absolută dintre Domnul Isus şi Tatăl cuprinde şi cunoaşterea reciprocă deplină: Ei sunt una în voinţă, în scopuri şi în obiective. Ea cuprinde totodată şi o unitate în ceea ce priveşte natura. Fiul şi Tatăl sunt două persoane („Eu şi Tatăl”), dar au aceeaşi natură („una suntem”).
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că, prin venirea Sa pe pământ şi prin întruparea Sa ca om, Domnul Hristos S-a supus de bunăvoie Tatălui (Filipeni 2:6-8). Limitarea aceasta a avut un rol funcţional (în sensul că a avut un anumit scop, a urmărit un anumit obiectiv), dar nu era o parte a naturii Sale.
Când ţinem cont de acest aspect, reuşim să înţelegem unele afirmaţii ale Sale: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând” (Ioan 5:19); sau „[Eu] nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5:30). Din acest punct de vedere funcţional, El a putut să declare: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28).
Domnul Isus a fost Dumnezeu deplin şi om deplin. Ce ne spune acest adevăr despre legătura strânsă dintre cer şi pământ? Ce încurajare găsim aici pentru noi, personal?
Natura divină a Domnului Hristos (1)
Divinitatea Domnului Hristos este fundamentul credinţei noastre. Un om, oricât de excepţional, nu ar fi avut cum să ne mântuiască.
Studiind învăţăturile lui Hristos despre divinitatea Sa, putem observa că nu I-a fost uşor să explice cine era. Misiunea Îi cerea să le spună oamenilor că El era Mesia, Dumnezeul întrupat, dar nu găsim nicăieri că El ar fi făcut vreodată în public afirmaţia: „Eu sunt Dumnezeu” sau: „Eu sunt Mesia”, deşi nu a negat când alţii au afirmat acest lucru. El ştia că viaţa I-ar fi fost curmată imediat ce ar fi rostit aceste cuvinte şi, de aceea, a ales să facă aluzii la natura Sa divină şi să îi ajute în mod indirect pe ascultători să recunoască divinitatea Sa. Pe măsură ce le descoperea natura Sa divină, majoritatea ascultătorilor Îl înţelegeau, dar refuzau să accepte acest adevăr, fiindcă nu se potrivea cu ideile lor despre Mesia. Lucrul acesta este evident în întrebarea: „Până când ne tot ţii sufletele în încordare? Dacă eşti Hristosul, spune-ne-o desluşit” (Ioan 10:24). Însă contextul arată că întrebarea nu era sinceră.
Isus a făcut multe referiri la relaţia Sa specială cu Tatăl. Era un mod de a-Şi descoperi divinitatea. Mulţi au înţeles clar că Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu când spunea că Dumnezeu era Tatăl Său (Ioan 5:18).
3. Cum Şi-a descoperit Domnul Isus divinitatea, fără a o afirma în mod direct? Luca 5:17-26
„A fost nevoie de nimic mai puţin decât de putere creatoare pentru a reda sănătatea acelui trup aflat în degradare. Acelaşi glas care i-a dat viaţă omului creat din ţărâna pământului, i-a dat viaţă şi slăbănogului muribund.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 269, 270
Domnul Isus a afirmat că poseda o prerogativă divină: puterea de a ierta păcatele. De asemenea, El a mai spus că „va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale” (Matei 25:31) pentru a judeca toate neamurile şi a stabili soarta veşnică a fiecăruia, lucru pe care numai Dumnezeu are autoritatea să-l facă. Ce altceva ar mai fi putut face pentru a arăta cine era în realitate?
Cât de cruzi au fost conducătorii religioşi cu Mântuitorul, ei, care ar fi trebuit să fie păzitorii spirituali ai poporului! Ce putem face ca să nu devenim împietriţi şi nemiloşi ca ei?
Natura divină a Domnului Hristos (2)
Domnul Isus a declarat şi a demonstrat că avea aceeaşi putere ca Tatăl de a birui moartea: „În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:21). Numai Dumnezeu poate spune despre Sine: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11:25).
Un alt indiciu clar al divinităţii Sale se găseşte în afirmaţia despre preexistenţa Sa: El „S-a pogorât din cer” (Ioan 3:13), pentru că Tatăl L-a trimis (Ioan 5:23). La finalul lucrării Sale, El Şi-a reafirmat preexistenţa: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5).
4. Din ce motiv considerăm că Ioan 8:58 este cea mai directă şi mai profundă afirmaţie despre divinitatea Sa? Vezi şi Exodul 3:13,14.
Spre deosebire de Avraam, care a venit la existenţă (acesta este sensul literal al rădăcinii greceşti gínomai, traduse aici cu „să se nască”), Isus a declarat că El există prin Sine. El exista înainte de a se naşte Avraam şi, mai mult, a existat dintotdeauna. Expresia „Eu sunt” sugerează existenţa neîntreruptă. Mai mult decât atât, „Eu sunt” este titlul Lui Yahweh Însuşi (Exodul 3:14). În acea ocazie, conducătorii au înţeles clar că Isus pretindea a fi acea Fiinţă care i S-a descoperit lui Moise în rugul aprins şi care a declarat că Numele Său era „EU SUNT”. Lucrul acesta Îl făcea, în opinia lor, vinovat de blasfemie şi de aceea „au luat pietre ca să arunce în El” (Ioan 8:59).
De asemenea, Evangheliile ne arată că Domnul Isus a acceptat închinarea din partea oamenilor fără să dezaprobe gestul lor. El ştia foarte bine că numai Dumnezeu merită să primească închinare, întrucât i-a spus lui Satana: „Este scris: «Domnului, Dumnezeului tău, să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»” (Matei 4:10). Prin urmare, când a acceptat închinarea, El Şi-a dezvăluit divinitatea. Ucenicii în corabie (Matei 14:33), orbul pe care l-a vindecat (Ioan 9:38), femeile de la mormântul Său (Matei 28:9) şi ucenicii în Galileea (Matei 28:17), toţi I s-au închinat deschis, recunoscând divinitatea Sa. Apostolul Toma, evreu fiind, nu ar fi exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28) dacă nu ar fi înţeles clar că I se adresa lui Dumnezeu.
Citeşte Ioan 20:29. Ce lucruri ai crezut deşi nu le-ai văzut? Ce implicaţii are răspunsul tău asupra subiectului credinţei, în general?
Misiunea Domnului Hristos
Acum, după ce am studiat cine este Domnul Isus, suntem în măsură să înţelegem mai bine de ce a venit El pe pământ.
El a venit pentru a respinge multele acuzaţii aduse de Satana împotriva lui Dumnezeu. El a venit să reprezinte caracterul Tatălui şi să corecteze imaginea greşită pe care o aveau mulţi oameni cu privire la Dumnezeire. El a venit ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu, deoarece, ca să avem viaţa veşnică, trebuie să-L cunoaştem pe El (Ioan 17:3).
Totuşi cunoaşterea nu este suficientă pentru a fi mântuiţi, ci este nevoie de un Mântuitor, iar numele „Isus” are tocmai această semnificaţie: „Yahweh este mântuire” (Matei 1:21). Domnul Isus Şi-a descris misiunea în cuvinte lămurite: „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). În Eden, oamenii au pierdut relaţia cu Dumnezeu, şi-au pierdut sfinţenia, şi-au pierdut căminul şi au pierdut viaţa veşnică. Isus a venit să le redea toate acestea: El reface relaţia noastră cu Tatăl (Ioan 1:51), ne iartă păcatele (Matei 26:28), ne oferă un exemplu de viaţă (1 Petru 2:21) şi, bineînţeles, ne dă viaţa veşnică (Ioan 3:16).
5. Cum a definit Domnul Isus esenţa misiunii Sale? Ioan 10:11; Matei 20:28.
De ce a trebuit să moară Domnul Isus? Pentru că S-a aşezat de bunăvoie în locul nostru şi a luat asupra Sa pedeapsa păcatului nostru. Noi toţi suntem păcătoşi (Romani 3:10-12) şi merităm moartea veşnică (Romani 6:23). Preţul mântuirii noastre a fost atât de mare, încât nu putea fi achitat decât prin viaţa Fiului lui Dumnezeu.
„Legea încălcată a lui Dumnezeu pretindea viaţa păcătosului. În întregul univers nu era decât Unul singur care putea satisface cerinţele ei în locul omului. Din moment ce Legea divină este la fel de sacră ca Dumnezeu Însuşi, numai unul egal cu Dumnezeu putea să facă ispăşire pentru încălcarea ei. Numai Hristos putea să-l răscumpere din blestemul Legii pe omul căzut şi să-l aducă din nou în armonie cu Cerul.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 63
Priveşte în jur şi observă care este soarta omului pe pământ. Dacă tot ce facem şi suntem s-ar sfârşi la mormânt, ce rost ar mai avea viaţa? Nu ar avea niciun rost dacă nu ar exista planul de mântuire. Cum putem să ne arătăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru tot ce a făcut pentru noi prin Domnul Hristos?
Studiu suplimentar
„Deşi vorbeşte despre natura omenească a lui Hristos cât a fost pe acest pământ, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte categoric şi despre preexistenţa Sa. Cuvântul a existat ca fiinţă divină, ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu, în unire şi în unitate cu Tatăl Său. (…) Lumea a fost făcută de El «şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El» (Ioan 1:3). Dacă Hristos a făcut toate lucrurile, înseamnă că El a existat înainte de toate lucrurile. Cuvintele spuse cu privire la faptul acesta sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu trebuie să aibă îndoieli. Hristos a fost Dumnezeu ca esenţă şi în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veşnicie, Dumnezeu peste toate lucrurile, binecuvântat pentru veşnicie. Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veşnicie ca persoană distinctă, şi totuşi una cu Tatăl.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, p. 247
„În Hristos este viaţa originară, neîmprumutată, nederivată. «Cine are pe Fiul, are viaţa.» Divinitatea lui Hristos este asigurarea vieţii veşnice pentru cel credincios.” – Idem, Hristos, Lumina lumii, p. 530
Întrebări pentru discuţie
1. Demonii au ştiut şi au mărturisit că Isus era „Sfântul lui Dumnezeu” (Marcu 1:24), „Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 3:11), „Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt” (Marcu 5:7). Vezi şi Iacov 2:19. De ce nu e de ajuns să facem astfel de mărturisiri pentru a primi mântuirea? Cum putem evita capcana de a-L primi pe Domnul doar la nivelul minţii?
2. Când a văzut cum a murit Domnul Isus, centurionul a declarat: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu.” Cel mai bun loc unde Îl putem cunoaşte pe Isus este la cruce. Cât de des mergi acolo? Când ai fost ultima oară acolo? Ce-ar fi să-ţi iei chiar acum timp pentru a medita la jertfa infinită care a fost adusă spre mântuirea noastră?
3. Majoritatea contemporanilor Domnului Isus L-au respins fiindcă îşi formaseră o altă părere despre cum trebuia să fie Mesia. Din nefericire, mulţi oameni din vremea noastră refuză să îşi predea viaţa lui Isus, din cauza prejudecăţilor sau a unei imagini greşite despre El. Cum îi putem ajuta să Îl cunoască aşa cum e în realitate? Ce avem deosebit noi, ca adventişti de ziua a şaptea, care îi poate ajuta să îşi formeze o imagine mai clară despre persoana Domnului Isus?
Tatăl nostru ceresc iubitor
Textul de memorat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” (1 Ioan 3:1)
Dacă judecăm după numărul de o sută treizeci de menţionări ale acestui apelativ în cuvântările Sale din Evanghelii, putem trage concluzia că Domnul Isus a avut o deosebită bucurie să-L numească „Tată” pe Dumnezeu. În unele ocazii, El a adăugat la acest nume o calitate a lui Dumnezeu care ne apropie de El într-un mod special: „Tatăl vostru cel ceresc” (Matei 6:14), „Tatăl care este viu” (Ioan 6:57), „sfinte Tată” (Ioan 17:11) şi „neprihănitule Tată” (Ioan 17:25).
În mod obişnuit, când rostim numele „tată”, ne gândim la o persoană care ne iubeşte, ne ocroteşte şi ne susţine şi care dă identitate familiei. Întreaga familie poartă numele tatălui şi este unită prin acest nume. De toate aceste lucruri şi de multe altele, putem beneficia atunci când Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Părinte al nostru ceresc.
Marea noastră nevoie este să-L cunoaştem pe Tatăl nostru. Trebuie să ştim însă că această cunoaştere nu are loc doar la nivel intelectual şi teoretic, ci şi la nivel practic, printr-o relaţie apropiată cu El, aşa cum ne îndeamnă Biblia.
Săptămâna aceasta, vom studia învăţăturile Domnului Isus despre Dumnezeu Tatăl şi despre dragostea Sa nemărginită faţă de noi. De asemenea, vom sublinia relaţia strânsă dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine
„Când oamenii răi se unesc, cei buni trebuie să se asocieze, căci altfel vor cădea unul câte unul sacrificaţi cu cruzime într-o luptă vrednică de milă.” – Edmund Burke
Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________
Tatăl nostru din ceruri
Numele de „Tată” nu este întrebuinţat în premieră de Domnul Isus, ci este preluat din Vechiul Testament, unde apare de câteva ori (vezi Isaia 63:16; 64:8; Ieremia 3:4,19; Psalmii 103:13). Totuşi nu acesta era cel mai utilizat titlu al lui Dumnezeu în Vechiul Testament, ci YHWH(pronunţat probabil Yahweh), care apare de peste 6 800 de ori. Domnul Isus nu a venit însă ca să ne descopere un alt Dumnezeu, diferit de Yahweh, ci ca să ni-L descopere în mod desăvârşit pe acest Dumnezeu, arătând că El este Tatăl nostru ceresc.
De la Domnul Isus am aflat că Tatăl nostru este „în ceruri”. Este important să reţinem acest adevăr pentru a ne raporta corect la El. Pe de o parte, El este un părinte iubitor care are grijă de nevoile copiilor Săi. Pe de altă parte, El este „în ceruri”, unde primeşte închinare din partea a milioane de îngeri, fiindcă El este Suveranul acestui univers, Sfântul şi Atotputernicul Dumnezeu. Ştim că El este Tatăl nostru de care ne putem apropia cu încredere, ca nişte copii, dar, în acelaşi timp, ştim că El este „în ceruri”, lucru care ne vorbeşte despre transcendenţa Sa şi despre faptul că trebuie să ne închinăm Lui cu respect. Dacă subliniem numai unul dintre aceste aspecte, imaginea noastră despre El este distorsionată şi însăşi viaţa noastră este afectată profund.
1. Citeşte Matei 7:9-11. Ce trăsături ale taţilor pământeşti reflectă caracterul Tatălui nostru ceresc?
Nu toţi am avut parte de taţi iubitori, care să ne poarte de grijă. Ba mai mult, unii dintre noi nu ne-am cunoscut taţii niciodată. De aceea, nu toţi suntem câştigaţi de ideea de a ne adresa lui Dumnezeu cu numele de „Tată”. Cu toate acestea, toţi ştim cum ar trebui să fie un părinte bun şi poate că am şi întâlnit bărbaţi care au fost taţi buni şi devotaţi.
Niciun tată nu este desăvârşit, dar, oricâte defecte ar avea, în general, toţi taţii îşi iubesc copiii şi îşi doresc să le ofere tot ce e mai bun. Şi Tatăl nostru ceresc are cu prisosinţă aceste două calităţi.
Ce înseamnă pentru tine faptul că Îl putem numi pe Dumnezeu „Tatăl nostru ceresc”? Ce ar trebui să însemne acest lucru pentru tine?
Făcut cunoscut de Fiul
Când vorbeşte despre Tatăl, apostolul Ioan spune: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (Ioan 1:18). După căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, păcatul ne-a împiedicat să Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Într-o ocazie, Moise şi-a exprimat dorinţa de a-L vedea, dar Domnul i-a răspuns: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exodul 33:20). Deşi acum nu putem să-L vedem faţă în faţă, prioritatea noastră este să-L cunoaştem, întrucât viaţa veşnică este să-L cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat (Ioan 17:3).
2. Ce trăsături ale lui Dumnezeu ar trebui să cunoaştem în mod special? Ieremia 9:23,24. De ce este atât de important să-I cunoaştem adevăratul caracter?
În cadrul marii lupte, Satana şi-a îndreptat atacul în principal împotriva caracterului lui Dumnezeu. El a depus eforturi neobosite pentru a-i convinge pe toţi că Dumnezeu este egoist, aspru şi despotic. Pentru a respinge aceste false învinuiri, Dumnezeu a ales cea mai bună cale posibilă: să vină pe acest pământ şi să ne arate cum este El în realitate. Domnul Isus a venit să ni-L descopere pe Tatăl şi să corecteze imaginea distorsionată pe care ne-am format-o despre El: „Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).
3. Cât de puţin Îl cunoşteau ucenicii pe Tatăl, deşi Isus fusese cu ei mai bine de trei ani! Ce lecţie putem învăţa de aici? Ioan 14:8-10
Când a auzit cererea lui Filip, Domnul Isus a fost surprins şi mâhnit, dar nu i-a dojenit cu asprime, ci, pe un ton blând, cu răbdare şi cu iubire. Reacţia Sa ar putea fi parafrazată astfel: Este posibil ca, după ce aţi umblat alături de Mine, aţi auzit cuvintele Mele, aţi văzut cum am hrănit mulţimile în mod miraculos, cum i-am vindecat pe bolnavi şi i-am readus la viaţă pe cei morţi, să spuneţi că tot nu Mă cunoaşteţi? Este cu putinţă să nu Îl recunoaşteţi pe Tatăl în lucrările pe care le face prin Mine?
Dacă ucenicii nu reuşiseră să-L cunoască pe Tatăl prin Învăţătorul lor, lucrul acesta nu s-a întâmplat din cauză că Domnul Isus L-ar fi reprezentat în mod defectuos, întrucât El a declarat cu convingere că L-a făcut cunoscut pe Tatăl mai bine decât oricine şi orice altceva: „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu… Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:7,9).
Dragostea Tatălui nostru ceresc
Domnul Isus a venit pe pământ cu scopul de a sublinia ceea ce Vechiul Testament afirmase deja: că Tatăl ne poartă o dragoste veşnică (Ieremia 31:3; Psalmii 103:13).
„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Este impresionant faptul că Dumnezeul Atotputernic, Conducătorul acestui univers imens, acceptă ca noi, nişte sărmani păcătoşi, locuitori ai unei mici planete dintr-una dintre miliardele de galaxii existente, să Îl numim Tată! Numai marea Sa iubire Îl determină să facă acest lucru pentru noi.
4. Care este dovada supremă de dragoste pe care ne-a oferit-o Tatăl? Ioan 3:16,17
Domnul Hristos nu a fost ţintuit pe cruce pentru a stârni compasiune şi dragoste faţă de oameni în inima Tatălui. El nu a urmărit ca, prin jertfa Sa ispăşitoare, să-L convingă pe Tatăl să ne iubească. Dimpotrivă, jertfa a fost semnul că Tatăl ne iubea deja, mai înainte de întemeierea lumii. Ce altă dovadă mai mare decât aceasta ar fi putut să ne dea?
„Tatăl ne iubeşte, dar nu din cauza marii jertfe de ispăşire, ci El a oferit jertfa de ispăşire din cauză că ne iubeşte.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 13
Unii nu sunt convinşi că Tatăl ne iubeşte, deoarece, spun ei, dacă El ne-ar iubi, ce rost ar mai avea ca Domnul Isus să mijlocească înaintea Sa? Dar scopul slujirii Sale ca Mijlocitor nu este acela de a-L îndupleca pe Tatăl să ne iubească. Domnul Isus a combătut această idee greşită când a spus: „Tatăl Însuşi vă iubeşte” (Ioan 16:27).
5. Citeşte Luca 15:11-24 şi meditează la dragostea tatălui din parabolă pentru fiul său risipitor. Întocmeşte o listă cu dovezile pe care le-a avut fiul cu privire la faptul că tatăl lui îl iubea.
Prin ce ne asemănăm noi cu fiul risipitor? Prin ce se aseamănă experienţa convertirii noastre cu experienţa întoarcerii acestui fiu la tatăl său?
Grija Tatălui nostru ceresc
Când oamenii ne tratează cu indiferenţă şi nepăsare, contează foarte mult să ştim că avem pe cineva căruia îi pasă de noi. Domnul Isus ne-a învăţat că Tatăl nostru ceresc are grijă de noi în orice privinţă şi în orice clipă. Îndurarea şi bunătatea Sa nu sunt schimbătoare, ci statornice şi nepieritoare, indiferent de împrejurări.
6. Citeşte Matei 6:25-34. Ce cuvinte de încurajare găsim aici? Cum ne putem forma obiceiul de a avea încredere că Dumnezeu ne poartă de grijă?
„În experienţa noastră nu există niciun capitol prea întunecat pe care El să nu-l poată citi, nu există niciun lucru prea încurcat pe care El să nu-l poată descâlci. Nicio calamitate nu se poate abate asupra celor mai neînsemnaţi copii ai Săi, nicio nelinişte nu le poate necăji sufletul, nicio bucurie nu îi poate înveseli, nicio rugăciune nu poate ieşi de pe buzele lor fără ca Tatăl nostru ceresc să o observe sau faţă de care să nu arate imediat interes. El «tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile» (Psalmii 147:3). Relaţiile dintre Dumnezeu şi fiecare suflet sunt atât de distincte şi depline, ca şi cum nu ar mai exista pe pământ un alt suflet care să aibă parte de grija şi de vegherea Sa, ca şi cum nu ar mai exista un alt suflet pentru care L-a dăruit pe Fiul Său Preaiubit.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 100
Cuvintele acestea sunt încurajatoare, dar nu putem ignora faptul că suntem loviţi de tragedii şi de necazuri. Chiar şi Domnul Isus a spus: „Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6:34), sugerând că viaţa nu va fi întotdeauna liniştită. Trebuie să trăim cu răul şi cu consecinţele lui dureroase. Ideea este însă că, în ciuda problemelor inevitabile ale vieţii, avem asigurarea iubirii Tatălui nostru care a fost demonstrată în atât de multe feluri şi în mod suprem la cruce. Aşadar, este important să ţinem seama întotdeauna de darurile şi de binecuvântările Tatălui nostru, ca să nu ne descurajăm atunci când suntem loviţi de cel rău.
Cum ai procedat în momentele critice din viaţa ta pentru a rămâne conştient de dragostea lui Dumnezeu faţă de tine? Ce lecţie pe care ţi-ai însuşit-o în ocazia aceea poţi împărtăşi celor care au probleme şi care se îndoiesc de dragostea Sa?
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
Domnul Isus i-a învăţat pe oameni că Dumnezeirea este alcătuită din trei Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Noi nu putem explica raţional acest adevăr, dar îl putem accepta prin credinţă (la fel ca multe alte adevăruri revelate în Scriptură) şi, aidoma apostolului Pavel, ne putem strădui să cunoaştem „taina lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 2:2). Aşadar, noi recunoaştem că nu putem înţelege multe lucruri, dar căutăm ca, prin credinţă, ascultare, rugăciune şi studiu, să Îl cunoaştem pe Dumnezeu din ce în ce mai bine.
7. Cele trei Persoane ale Dumnezeirii au lucrat împreună în momentele-cheie din viaţa Domnului Isus pe pământ. Notează ce rol a îndeplinit fiecare în următoarele ocazii:
La naştere: Luca 1:26-35
La botez: Luca 3:21,22
La răstignire: Evrei 9:14
Spre finalul lucrării Sale pe pământ, Domnul Isus le-a promis ucenicilor întristaţi darul Duhului Sfânt. Aceasta este o altă ocazie în care cele trei Persoane au lucrat împreună. „Şi Eu voi ruga pe Tatăl”, le-a spus Mântuitorul, „şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului” (Ioan 14:16,17; vezi şi versetul 26).
Isus a arătat că între cele trei Persoane ale Divinităţii există o perfectă armonie şi cooperare în vederea împlinirii planului de mântuire. Astfel, după cum Fiul L-a proslăvit pe Tatăl, demonstrând dragostea Sa (Ioan 17:4), tot la fel Duhul Sfânt Îl proslăveşte pe Fiul, dezvăluind harul Său şi iubirea Sa pentru omenire (Ioan 16:14).
Ce alte adevăruri revelate sunt dificil de explicat în mod exclusiv pe cale raţională? Ce mistere din natură sunt deopotrivă de dificil de explicat pe această cale? Ce înţelegem de aici despre limitele gândirii raţionale şi despre nevoia de a accepta aceste taine prin credinţă? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul la aceste întrebări în cadrul grupei.
Studiu suplimentar
Ellen G. White, Mărturii, vol. 8, capitolul „Un Dumnezeu personal”, p. 263-278.
„Pentru a ne întări încrederea în Dumnezeu, Hristos ne învaţă să ne adresăm Lui cu un nume nou, un nume întreţesut cu legăturile cele mai dragi inimii omeneşti. El ne dă privilegiul de a-L numi pe Dumnezeul infinit Tatăl nostru. Numele acesta, folosit când ne adresăm Lui şi când vorbim despre El, este semnul iubirii şi al încrederii noastre în El şi este garanţia atenţiei şi a relaţiei Sale cu noi. Atunci când este rostit pentru a cere favoarea şi binecuvântarea Sa, acest nume este ca o melodie pentru urechile Sale. El l-a repetat iar şi iar ca să nu credem că ar fi o încumetare să-L numim aşa. El vrea să ne familiarizăm cu acest apelativ.
Dumnezeu ne socoteşte copiii Săi. El ne-a răscumpărat din lumea nepăsătoare şi ne-a ales să devenim membri ai familiei regale, fii şi fiice ale Împăratului ceresc. El ne invită să ne punem încrederea în El, o încredere mai adâncă şi mai puternică decât cea a unui copil în tatăl lui pământesc. Părinţii îşi iubesc copiii, însă dragostea lui Dumnezeu este mai mare, mai vastă, mai adâncă decât poate fi dragostea omenească. Ea este nemăsurată.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 141, 142
„Tatăl nostru ceresc Şi-a exprimat dragostea pentru fiecare dintre noi în parte, prin crucea de pe Calvar. Tatăl ne iubeşte, El este plin de compasiune şi de îndurare duioasă.” – Ellen G. White, The Signs of the Times, 30 septembrie 1889
Întrebări pentru discuţie
1. Cum ai putea ajuta pe cineva care a avut experienţe nefericite cu tatăl său să Îl iubească pe Tatăl ceresc şi să aibă încredere în El?
2. Noi ştim că Dumnezeu ne iubeşte. Atunci de ce există suferinţă?
3. Recapitulaţi răspunsurile de la întrebarea finală de joi.
4. Gândeşte-te la dimensiunile uriaşe ale universului nostru. Gândeşte-te şi la faptul că Acela care l-a creat este una şi aceeaşi Persoană cu Acela care a murit pentru noi pe cruce. Cum putem cuprinde cu mintea această veste extraordinar de bună? Cum ne putem deprinde să ne bucurăm clipă de clipă de această descoperire extraordinară a dragostei lui Dumnezeu?
O viaţă ca a lui Hristos
Textul de memorat: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” (Ioan 13:34)
Porunca aceasta de a ne iubi unii pe alţii nu este consemnată pentru prima dată în Noul Testament, ci în Vechiul Testament. Dumnezeu le-a poruncit evreilor să îl iubească pe aproapele lor şi chiar pe străinii din mijlocul lor aşa cum se iubeau pe ei înşişi (vezi Leviticul 19:18,34).
Atunci de ce declară Domnul Isus că porunca Sa este nouă? Pentru că ne oferă un nou etalon: „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Înainte de întruparea Sa, oamenii nu cunoşteau dragostea lui Dumnezeu decât parţial, pe când, după venirea Sa în lume, au cunoscut-o în mod real şi complet.
„Dragostea era mediul în care Hristos Se mişca, umbla şi lucra. El a venit ca să cuprindă lumea în braţele iubirii Sale. (…) Noi trebuie să urmăm exemplul lăsat de Hristos şi să Îl luăm ca model până când vom avea unii pentru alţii aceeaşi dragoste pe care a arătat-o El faţă de noi.” – Ellen G. White, Our Father Cares, p. 27
Săptămâna aceasta, pe măsură ce vom studia viaţa plină de bunătate, de tact şi de compasiune a Domnului Hristos, inimile noastre vor fi atinse şi modelate de acest principiu al dragostei, care este semnul distinctiv al creştinismului autentic.
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine
„Hristos a fost amabil chiar faţă de persecutorii Săi; şi urmaşii Săi vor manifesta acelaşi spirit. Priviţi-l pe Pavel (…). Cuvântarea sa ţinută înaintea lui Agripa este atât o ilustrare a adevăratei politeţi, cât şi o lecţie de elocvenţă.” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 463
Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________
Cum a trăit Domnul Isus?
Deşi S-a aflat în permanenţă sub atacurile furibunde ale lui Satana, Domnul Isus a dus o viaţă de slujire dezinteresată şi plină de iubire. Prioritatea Sa a fost întotdeauna omul. Din copilărie şi până la cruce, El S-a arătat mereu dispus să le slujească altora şi să le aline suferinţa. El le-a arătat consideraţie şi dragoste celor care erau socotiţi neimportanţi, precum copiii, femeile, străinii, leproşii şi vameşii. „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28) şi, de aceea, El „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavolul” (Faptele 10:38). El a aşezat preocuparea pentru bunăstarea altora mai presus de nevoia Sa de a mânca sau de a avea un adăpost. Chiar şi pe cruce, a avut mai multă grijă de mama Sa decât de propriile suferinţe (Ioan 19:25-27).
1. Ce atitudine a avut Domnul Isus faţă de oameni? Matei 9:36; 14:14; 15:32.
Domnul Isus a fost sensibil la nevoile oamenilor şi a fost preocupat în mod real de ei. El a dat dovadă de compasiune faţă de gloatele „necăjite şi risipite”. Lui I S-a făcut milă de cei doi orbi de lângă Ierihon (Matei 20:34), de leprosul care I-a cerut să-l vindece (Marcu 1:40,41) şi de văduva care îşi conducea singurul fiu la mormânt (Luca 7:12,13).
2. Care era principiul călăuzitor pentru Domnul Isus în relaţiile Sale cu oamenii? Marcu 10:21; Ioan 11:5.
Fiecare gest de compasiune, fiecare minune, fiecare cuvânt al Său – toate erau motivate de o iubire infinită, neschimbătoare şi nepieritoare. El i-a iubit pe oameni „până la capăt” (Ioan 13:1), dându-Şi viaţa pentru ei. Prin moartea Sa pe cruce, a demonstrat înaintea universului întreg că dragostea este mai tare decât egoismul. În lumina crucii Sale, înţelegem că principiul iubirii care renunţă la sine este unicul fundament valabil al vieţii pe pământ şi în cer.
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13). Ce înseamnă aceasta pentru viaţa ta zilnică? Cum îţi poţi „da” viaţa pentru prietenii tăi?
„Să iubeşti pe aproapele tău…”
A trăi cum a trăit Isus înseamnă a da dovadă de o dragoste ca a Lui. El a ilustrat acest tip de iubire prin pilda bunului samaritean (Luca 10:30-37), în cadrul discuţiei pe care a purtat-o cu un învăţător al Legii. Acesta prezentase cât se poate de corect datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lui: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27), dovedindu-se un bun cunoscător al Scripturilor (a citat din memorie Deuteronomul 6:5 şi Leviticul 19:18). Dar probabil că se simţea mustrat de conştiinţă pentru că el nu dovedea iubire faţă de aproapele şi, ca să se justifice, a întrebat: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10:29).
3. Cum a răspuns Domnul Isus la întrebarea aceasta? Luca 10:30-37. Cum aplicăm practic învăţătura Sa la viaţa noastră? Ce legătură există între porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” şi regula de aur (Matei 7:12)?
La întrebarea învăţătorului Legii, Domnul Isus a răspuns că, în principiu, aproapele este orice om care are nevoie de ajutor. Aşadar, preocuparea noastră nu trebuie să fie: „Ce poate semenul meu să facă pentru mine?”, ci: „Ce pot eu să fac pentru semenul meu?”.
Domnul Isus a dat o formă pozitivă zicalei: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, punând accent, în primul rând, pe ceea ce suntem datori să facem, şi nu pe ceea ce trebuie evitat. De asemenea, este demn de subliniat faptul că îndemnul nu este să îi tratăm pe alţii aşa cum ne tratează ei, căci nu e greu să fii amabil cu cei care sunt amabili cu tine şi să fii răutăcios cu cei care sunt răutăcioşi cu tine. Din contră, creştinul este îndemnat să îi trateze pe toţi cu dragoste, indiferent de atitudinea lor faţă de el.
Gândeşte-te la o persoană care s-a purtat urât cu tine. Care a fost reacţia ta? Ce învăţăm din exemplul Domnului Hristos despre modul în care ar trebui să ne raportăm la cei care ne tratează urât?
Slujire din iubire
4. Care este ideea principală transmisă în Matei 25:31-46?
La revenirea lui Isus, cei care vor sta la dreapta Sa se vor arăta surprinşi de faptul că gesturile lor de iubire dezinteresată au fost atât de hotărâtoare pentru soarta lor. Domnul Hristos nu îi va lăuda pentru predicile lor elocvente sau pentru darurile lor generoase, ci pentru lucrurile mărunte prin care au arătat că le pasă de cei mai neînsemnaţi fraţi ai Săi.
Pe de altă parte, cei de la stânga Lui vor fi cel puţin la fel de surprinşi de verdictul Său, ba vor fi chiar revoltaţi şi vor spune: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” (Matei 7:22). Toate acestea sunt lucruri bune şi de dorit, dar, dacă nu sunt făcute din iubire, nu au nicio valoare. Oamenii aceştia s-au dat drept slujitori ai lui Hristos, dar Domnul nu i-a cunoscut niciodată (Matei 7:23), fiindcă nu L-au iubit nici pe El şi nici pe fraţii Săi. Ei nu au transpus în viaţa lor principiul religiei adevărate (vezi Iacov 1:27).
Însă întrebarea este: La cine se referă Isus atunci când vorbeşte despre „aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei” (Matei 25:40)? Este important să înţelegem cine sunt aceşti „fraţi” pentru a cunoaşte dimensiunile responsabilităţii noastre creştine. Unii comentatori susţin că din această categorie fac parte apostolii şi misionarii. Ei aduc ca argument pasajul din Matei 10:40-42 şi conchid că soarta tuturor oamenilor depinde de modul în care îi tratează pe misionarii creştini. Alţi cercetători susţin, pe baza pasajului din Matei 12:48-50, că din această categorie fac parte urmaşii lui Isus, în general. Este adevărat că ucenicii sunt fraţii lui Isus, dar, dacă luăm în considerare Matei 25, înţelegem că fraţii lui Isus sunt toţi oamenii. Hristos „Se identifică pe Sine Însuşi cu fiecare copil al omenirii. (…) El este Fiul omului şi, de aceea, este frate cu fiecare fiu şi cu fiecare fiică a lui Adam.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 638
Gândeşte-te la o situaţie în care aveai nevoie disperată de ajutor şi cineva te-a ajutat. Ce a însemnat gestul său pentru tine? Ce ai învăţat atunci despre dispoziţia de a-i ajuta pe cei în nevoie?
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”
Dovada supremă a creştinismului autentic este dragostea faţă de duşmani. Domnul Isus a stabilit acest standard înalt în condiţiile în care lumea în care trăia era dominată de ură. Unii chiar îşi justificau ura cu texte din Scriptură, susţinând că porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” nu le interzicea să-şi urască duşmanii, ci se referea doar la atitudinea faţă de cei apropiaţi!
5. Ce modalităţi practice de manifestare a iubirii faţă de duşmani a amintit Domnul Hristos în Luca 6:27,28?
În general, duşmanii se manifestă în trei feluri: au o atitudine ostilă („vă urăsc”), rostesc cuvinte urâte („vă blestemă”) şi recurg la abuzuri („vă asupresc şi vă prigonesc” [Matei 5:44]). Domnul Hristos ne învaţă să răspundem la fiecare dintre acestea cu dragoste: să ne purtăm bine cu ei („faceţi bine”), să le vorbim frumos şi să le dorim binele („binecuvântaţi”) şi să mijlocim înaintea lui Dumnezeu pentru ei („rugaţi-vă”). Reacţia creştinului în faţa urii şi a împotrivirii este biruirea răului prin bine.
Vedem că Isus ne cere mai întâi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi apoi să le arătăm că îi iubim prin fapte bune, prin cuvinte amabile şi prin rugăciune de mijlocire. Dacă nu sunt caracterizate de dragoste cerească, toate aceste lucruri nu sunt decât o falsificare a creştinismului adevărat.
6. Cum a motivat Domnul Isus porunca de a ne iubi vrăjmaşii? Luca 6:32-35
Pentru a ne ajuta să înţelegem importanţa acestei porunci, Domnul ne-a dat trei argumente. Trebuie să-i iubim pe duşmanii noştri mai întâi fiindcă noi, în calitate de creştini, trebuie să ne ridicăm deasupra standardelor acestei lumi. În definitiv, şi păcătoşii se iubesc unii pe alţii, şi răufăcătorii se ajută unii pe alţii. Şi ce valoare ar mai avea viaţa creştină dacă nu ar fi cu nimic superioară modului de viaţă obişnuit? Al doilea argument este faptul că Dumnezeu ne va răsplăti pentru că îi iubim pe vrăjmaşii noştri (noi nu îi iubim totuşi din interes, ca să primim această răsplată). Cel din urmă argument, dar nu şi cel mai puţin important, este acela că dragostea faţă de duşmani este o dovadă a relaţiei strânse cu Tatăl ceresc care „este bun şi cu cei nemulţumitori, şi cu cei răi”.
Cum să trăim ca Isus?
Probabil că cei mai mulţi dintre noi ne simţim covârşiţi şi descurajaţi de acest ideal înalt al iubirii dezinteresate. Cum e posibil ca noi, nişte fiinţe egoiste din fire, să ne iubim semenii în mod neegoist? Cum e posibil să ne iubim duşmanii? Omeneşte vorbind, lucrurile acestea sunt cu neputinţă.
Dar să nu uităm că Domnul Isus ne oferă, împreună cu porunca de a-i iubi pe toţi oamenii, şi puterea de a împlini porunca Sa. „Standardul acesta nu este unul pe care nu putem să-l atingem. În fiecare poruncă şi cerinţă a lui Dumnezeu, există o făgăduinţă, cea mai încurajatoare, care stă la baza acelei porunci. Dumnezeu a luat toate măsurile necesare ca să putem deveni asemenea Lui şi Îşi va împlini făgăduinţa în dreptul tuturor celor care nu se opun printr-o voinţă rea, împiedicând astfel harul Său.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 76
Ce făgăduinţă stă la baza poruncii de a ne iubi vrăjmaşii? Asigurarea că Dumnezeu este bun şi milos şi cu cei nerecunoscători şi răi (Luca 6:35,36), adică şi cu noi! Noi putem să ne iubim vrăjmaşii deoarece Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, pe când eram vrăjmaşii Săi (Romani 5:10). Când ne reafirmăm zilnic dorinţa de a accepta personal jertfa Sa pe cruce, dragostea Sa pătrunde în viaţa noastră şi, pe măsură ce o înţelegem şi o simţim, ajungem să o şi manifestăm faţă de cei din jurul nostru şi chiar faţă de duşmanii noştri.
7. Care este legătura dintre a rămâne în Hristos şi a-i iubi pe vrăjmaşi? Ioan 15:4-12
Avem nevoie în fiecare zi să acceptăm jertfa Domnului Hristos şi să rămânem în El. Şi, după cum El nu a căutat să facă voia Lui, ci voia Tatălui (Ioan 5:30), tot la fel şi noi ne supunem lui Isus şi voinţei Sale. Fiindcă, despărţiţi de El, nu putem face nimic.
Pe măsură ce alegem zi de zi să ne supunem Lui, Domnul trăieşte în şi prin noi. Atunci putem spune împreună cu apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Atunci, prin harul Său, atitudinile egoiste sunt înlocuite cu gesturi şi fapte pline de iubire.
Reciteşte Ioan 15:4-12. Despre ce bucurie vorbeşte Domnul Isus aici? Cum se manifestă ea?
Studiu suplimentar
Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, capitolele „Samariteanul milos”, p. 497-505, şi „Aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”, p. 637-641.
„Pretutindeni în jurul nostru sunt suflete sărmane şi încercate care au nevoie de cuvinte de simpatie şi de fapte de ajutor. Sunt văduve care au nevoie de înţelegere şi de sprijin. Sunt orfani cu privire la care Hristos le-a făcut urmaşilor Săi invitaţia de a-i primi ca pe o responsabilitate din partea lui Dumnezeu. (…) Ei sunt membri ai marii familii a lui Dumnezeu, iar creştinii, în calitate de ispravnici ai Săi, sunt răspunzători pentru ei. «Voi cere din mâna ta», spune El, «sufletele lor.»” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 386, 387
„Ceea ce câştigă aprobarea din partea Mântuitorului nostru nu este măreţia lucrării pe care o împlinim, ci dragostea şi fidelitatea cu care o împlinim.” – Ellen G. White, In Heavenly Places, p. 325
Întrebări pentru discuţie
1. La prima vedere, parabola despre oi şi capre pare a susţine mântuirea prin fapte. Totuşi reacţia de surprindere a celor mântuiţi este un semn că ei nu i-au iubit pe alţii ca să obţină merite. Domnul Isus a arătat clar că viaţa veşnică este urmarea credinţei în El (Ioan 3:15; 6:40,47; 11:25,26). Faptele adevărate de iubire izvorăsc tocmai din credinţa şi din iubirea faţă de Dumnezeu (Galateni 5:6). Ele sunt dovada că suntem mântuiţi şi nu motivul pentru care suntem mântuiţi. Ce putem face ca să nu cădem pradă ideii că am putea să ne câştigăm intrarea în Împărăţia cerului prin fapte bune? De ce trebuie să facem distincţie între roadele mântuirii şi mijlocul prin care suntem mântuiţi?
2. Una este să îţi iubeşti duşmanii când este vorba de nişte persoane mai antipatice (colegi de muncă dificili, cunoştinţe cu o purtare insolentă sau vecini arţăgoşi) şi e cu totul altceva să-i iubeşti pe duşmani, pe cei care îţi fac rău sau care intenţionează să-ţi facă rău ţie ori familiei tale. Cum poţi să iubeşti astfel de oameni? Ce consolare găsim în faptul că nu ni s-a poruncit să îi iubim ca pe noi înşine?
3. Oamenii ne pot contesta teologia, doctrina, stilul de viaţă, aproape totul. Dar cine poate tăgădui dovezile iubirii dezinteresate? Ea este mai puternică decât orice argument raţional. Cum putem să iubim aşa?