CAPITOLUL DOISPREZECE

IMORALITATEA PAPALĂ

Istoria nelegiuită a slujbei papale. Vizita lui Luther la Roma. Papa de sex feminin

PE LÂNGĂ dovezile clare care au fost aduse, însuşi caracterul şi moralitatea multor papi tind să-i identifice mai degrabă ca succesori ai preoţilor păgâni decât ca reprezentanţi ai lui Hristos sau ai lui Petru. Unii papi au fost atât de corupţi şi ticăloşi în acţiunile lor, încât şi oamenilor care nu aderau la nici o religie le era ruşine de ei. Păcate cum ar fi adulterul, sodomia (homosexualitatea), simonia (cumpărarea şi vânzarea de funcţii bisericeşti), violul, crima şi beţia sunt printre păcatele care au fost comise de papi. Să legi păcate ca acestea de nişte bărbaţi care au susţinut că sunt „Sfântul Părinte”, „Vicarul lui Hristos” şi „Episcopul episcopilor” poate să fie ceva şocant, dar cei familiarizaţi cu istoria papalităţii ştiu bine că nu toţi papii au fost nişte sfinţi.

Papa Sergiu III (904-911) a dobândit funcţia papală prin crimă. Analele bisericii Romei vorbesc despre viaţa lui trăită în păcat public cu Marozia care i-a născut mai mulţi copii nelegitimi.¹ El a fost descris de Baronius ca un „monstru”, iar de Gregorovius ca un „criminal terorizant”. Un istoric spune: „Timp de şapte ani, acest om… a ocupat scaunul Sf. Petru, în timp ce concubina lui şi mama ei asemenea Semiramidei au ţinut curtea într-un fast şi o voluptate care aminteau de cea mai rea perioadă a imperiului antic.”²Această femeie – Teodora – care a fost asemănată cu Semiramida (datorită moralităţii ei stricate), împreună cu Marozia, concubina papei, „au umplut scaunul papal cu amanţii şi cu copiii lor nelegitimi şi au transformat palatul papal într-o peşteră de tâlhari”.³ Domnia papei Sergiu III a fost începutul perioadei cunoscută ca „domnia prostituatelor” (904-963).

Papa Ioan X (914-928) fusese trimis la început la Ravenna ca arhiepiscop, dar Teodora a cerut să fie readus la Roma şi să fie numit în funcţia papală. Potrivit celor spuse de episcopul Liutprand din Cremona, care a scris o istorie la aproape cincizeci de ani după aceste evenimente, „Teodora a sprijinit alegerea lui Ioan pentru a-şi ascunde mai uşor relaţiile ei ilicite cu acesta”.⁴ Domnia lui însă a avut un sfârşit brusc atunci când Marozia l-a sugrumat! Ea a vrut să-l înlăture din drum, astfel ca Leo VI (928-929) să poată deveni papă. Totuşi, domnia lui Leo a durat puţin, căci a fost asasinat de Marozia când a aflat că el şi-a „dat inima unei femei mai degradată decât ea”!⁵

Nu după mult timp, fiul adolescent al Maroziei – sub numele de Ioan XI – a devenit papă. The Catholic Encyclopedia spune: „Unii, luând drept autoritate pe Liutprand şi colecţia ,Liber Pontificalis’, susţin că el a fost fiul natural al lui Sergius III (un fost papă). Prin uneltirile mamei sale, care domnea în acea vreme la Roma, el a fost înălţat în Scaunul lui Petru”.⁶ Dar certându-se cu câţiva duşmani ai mamei lui, a fost bătut şi băgat în închisoare, unde a murit otrăvit.

În anul 955, nepotul Maroziei, la vârsta de optsprezece ani, a devenit papă sub numele de Ioan XII. The Catholic Encyclopedia îl descrie ca pe „un om bădăran şi imoral, care a dus o asemenea viaţă, încât se vorbea de Lateran ca despre un bordel, iar corupţia morală în Roma a devenit subiect de dispreţ general… Pe 6 noiembrie, un sinod alcătuit din cincizeci de episcopi italieni şi germani s-a întrunit în catedrala Sf. Petru; Ioan a fost acuzat de sacrilegiu, simonie, sperjur, crimă, adulter şi incest, şi a fost convocat în scris să se apere. Refuzând să recunoască acest sinod, Ioan i-a ameninţat cu excomunicarea pe toţi participanţii la întrunire dacă vor alege un alt papă în locul lui… Ioan XII s-a răzbunat sângeros pe conducătorii partidului de opoziţie. Diaconului-cardinal Ioan i s-a tăiat mâna dreaptă, episcopul Otgar de Speyer a fost biciuit, un înalt demnitar palatin şi-a pierdut nasul şi urechile… Ioan a murit în 14 mai 964, la opt zile după ce a fost, potrivit zvonurilor, lovit de paralizie în actul de adulter”.⁷

Cunoscutul episcop catolic din Cremona, Luitprand, care a trăit în această perioadă, a scris: „Nici o doamnă cinstită nu îndrăznea să apară în public, deoarece papa Ioan nu avea respect nici faţă de fetele necăsătorite, nici faţă de femeile căsătorite ori faţă de văduve – pentru ele era sigură soarta de a fi necinstite de el, chiar şi pe mormintele sfinţilor apostoli, Petru şi Pavel”. Colecţia Catolică a vieţilor papilor, „Liber Pontificalis”, a spus: „Şi-a petrecut întreaga viaţă în adulter”.⁸

Papa Bonifaciu VII (984-985) şi-a menţinut poziţia printr-o distribuire generoasă de bani furaţi. Episcopul de Orleans s-a referit la el (precum şi la Ioan XII şi Leo VIII) ca la nişte „monştri ai vinovăţiei, duhnind de sânge şi murdărie” şi nişte „Anticrişti care stau în templul lui Dumnezeu”. The Catholic Encyclopedia spune că el „l-a învins pe Ioan XIV (aprilie, 984), l-a aruncat în închisoarea Sant’ Angelo, unde nenorocitul a murit după patru luni…Timp de mai bine de un an Roma l-a suferit pe acest monstru cufundat în sângele predecesorilor lui. Dar răzbunarea a fost teribilă. După moartea sa fulgerătoare din iulie 985, datorată după toate probabilităţile violenţei, trupul lui Bonifaciu a fost expus insultelor populaţiei, târât pe străzile oraşului şi în cele din urmă, gol şi plin de răni, a fost aruncat sub statuia lui Marcus Aurelius… În dimineaţa următoare, nişte clerici miloşi i-au luat cadavrul şi i-au oficiat o înmormântare creştină”.⁹

Următorul a fost papa Ioan XV (985-996) care a împărţit veniturile bisericii printre rudele sale şi şi-a câştigat reputaţia de „lacom de câştig murdar şi stricat în toate faptele lui”.

Benedict VIII (1012-1024) „a cumpărat funcţia de papă prin mită dată în mod public”. Următorul papă, Ioan XIX, a cumpărat şi el funcţia papală. Laic fiind, a fost necesar să fie trecut prin toate ordinele clericale într-o singură zi! După aceea, Benedict IX (1033-1045) a fost făcut papă ca tânăr de doisprezece ani (după alte relatări de douăzeci de ani) printr-un târg bănesc făcut cu familiile puternice care conduceau Roma! El „a comis crime şi adultere în plină zi, a jefuit pelerini pe mormintele martirilor, un criminal oribil, oamenii 1-au scos din Roma.¹⁰The Catholic Encyclopedia spune: „A fost o ruşine pentru Scaunul lui Petru”.

„Simonia” – cumpărarea şi vânzarea funcţiilor bisericeşti – a devenit atât de obişnuită, şi corupţia atât de pronunţată, încât au intervenit conducătorii seculari. Regele Henry III l-a numit pe Clement II (1046-1047) în funcţia de papă, „pentru că nu se găsea nici un cleric roman care să nu fie întinat de simonie şi fornicaţie (curvie)”!”

Mai mulţi papi au comis crime, dar Inocenţiu III (1198-1216) i-a întrecut la ucis pe toţi predecesorii lui. Deşi nu el personal a fost ucigaşul, a favorizat cel mai diabolic lucru din istoria omenească – Inchiziţia. Estimări ale numărului de „eretici” pe care i-a ucis Inocenţiu (nu prea inocent) se ridică până la un milion de oameni!Timp de peste cinci sute de ani, papii s-au folosit de Inchiziţie ca să-şi păstreze puterea faţă de cei care nu erau de acord cu învăţăturile bisericii romano-catolice.

Fiind în conflicte cu cardinali şi regi, numeroase acuzaţii au fost aduse împotriva papei Bonifaciu VIII (1294-1303). The Catholic Encyclopedia spune: „Nu se ştie dacă a omis săvârşirea vreunei nelegiuiri – infidelitate, erezie, simonie, imoralitate grosolană şi nefirească, idolatrie, magie, pierderea Ţării Sfinte, moartea Celestinei V, etc… Istoricii protestanţi, în general, şi chiar unii scriitori catolici moderni… îl clasează printre papii ticăloşi, descriindu-l ca pe un om ambiţios, arogant şi de neîmblânzit, precum şi înşelător şi trădător, întregul său pontificat fiind o înşiruire de fapte rele”.¹²Nu e necesar să insistăm asupra faptului că nu toate acuzaţiile care i s-au adus au fost adevărate, dar nici nu pot fi toate respinse. In timpul domniei lui, poetul Dante a vizitat Roma şi a descris Vaticanul ca pe un „canal colector al corupţiei”. El a spus despre Bonifaciu (precum şi despre papii Nicolae III şi Clement V) că le sunt destinate „cele mai adânci locuri ale iadului”.

Deşi au căutat să sublinieze anumite trăsături bune ale lui Bonifaciu, „istoricii catolici… admit totuşi violenţa explozivă şi frazeologia jignitoare a câtorva din documentele sale publice”.¹³ Un exemplu al acestei „frazeologii jignitoare” este afirmaţia lui: „Să te distrezi şi să ai relaţii cu femei sau cu băieţi nu este cu nimic mai mult un păcat decât să-ţi freci mâinile una de alta”.¹⁴ Cu alte ocazii, se pare că în acele momente „explozive” L-a numit pe Hristos „ipocrit” şi a mărturisit că este ateu.

Cu toate acestea – şi lucrul acesta pare să fie aproape de necrezut! – acest papă a fost cel care, în 1302, a publicat binecunoscutul „Unam Sanctum” care declara în mod oficial că biserica romano-catolică este singura biserică adevărată, în afara căreia nimeni nu poate să fie mântuit. Mai mult: „Noi deci afirmăm, definim şi declarăm că este necesar pentru mântuire să crezi că fiecare fiinţă omenească este supusă Pontifului Romei”!

Datorită faptului că au existat papi păcătoşi, a fi „supus” papei a ridicat o problemă. Mai trebuia oare să asculţi de un papă păcătos? Răspunsul catolic e acesta: „Un papă păcătos… rămâne un membru al bisericii (vizibile) şi trebuie tratat ca un conducător păcătos şi nedrept pentru care trebuie să ne rugăm, dar de la care nu ne putem retrage ascultarea”.¹⁵

Din 1305 până în 1377, palatul papal s-a aflat la Avignon, în Franţa. În acest timp, Petrarca a acuzat casa papală de „viol, adulter şi tot felul de forme de fornicaţie (curvie)”. În multe parohii, oamenii insistau ca preoţii să aibă concubine „ca protecţie pentru propriile lor familii”!¹⁶

În timpul Conciliului din Constanţa (Elveţia), trei papi, şi câteodată patru, se blestemau unul pe altul în fiecare dimineaţă şi îşi numeau oponenţii anticrişti, demoni, adulteri, sodomiţi, duşmani ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor. Unul dintre aceşti „papi”, Ioan XXIII (1410-1415) – a nu se confunda cu papa din secolul 20 care şi-a luat acelaşi nume şi număr – „a fost acuzat de treizeci şi şapte de martori (majoritatea episcopi şi preoţi) de fornicaţie, adulter, incest, sodomie, simonie, hoţie şi crimă! S-a dovedit printr-un număr foarte mare de martori că a sedus şi a violat trei sute de maici. Secretara lui, Niem, a spus că avusese la Boulogne un harem, unde nu mai puţin de două sute de fete au fost victimele sexualităţii lui perverse”.¹⁷ În total, Conciliul l-a acuzat de cincizeci şi patru de fărădelegi dintre cele mai rele.¹⁸

Un document de la Vatican oferă această informaţie privitoare la imorala lui domnie: „Excelenţa Sa, papa Ioan, a comis perversitate cu soţia fratelui său, cu maici sfinte, relaţii amoroase cu fecioare, adultere cu cele măritate şi tot felul de fărădelegi sexuale… cu totul dedat somnului şi altor dorinţe carnale, contrazicând total viaţa şi învăţătura lui Hristos… el a fost numit în mod public Diavolul întrupat”.¹⁹

Pentru a-şi mări bogăţia, papa Ioan a impozitat aproape orice lucru – inclusiv prostituţia, jocul de noroc şi specula. El a fost numit „cel mai depravat criminal care a stat vreodată pe tronul papal”.²⁰

Despre papa Pius II (1458-1464) s-a spus că ar fi fost tatăl multor copii nelegitimi. El „a vorbit pe faţă despre metodele pe care le folosea să seducă femei. El i-a încurajat pe cei tineri să facă lucrul acesta şi chiar s-a oferit să-i înveţe să folosească metode de autosatisfacere sexuală”.²¹  Pius a fost urmat de Paul II (1464-1471) care şi-a păstrat o casă plină de concubine. Tiara sa papală întrecea valoarea unui palat.

Apoi a urmat papa Sixtus IV (1471-1484) care şi-a finanţat războaiele prin vânzarea de funcţii bisericeşti celui care oferea preţul cel mai mare” şi „s-a folosit de papalitate pentru a se îmbogăţi pe sine şi rudele sale. Pe opt nepoţi ai săi i-a făcut cardinali, cu toate că unii din ei erau încă băieţi. I-a rivalizat pe Cezari în petreceri luxuoase şi risipitoare. El împreună cu rudele lui au întrecut în bogăţie şi fast vechile familii romane”.²³

Papa Inocenţiu VIII (1484-1492) a fost tatăl a şaisprezece copii de la diferite femei. Câţiva din copiii lui şi-au sărbătorit nunţile la Vatican.²⁴ The Catholic Encyclopedia menţionează doar „doi copii nelegitimi, Franceschetto şi Teodorina” avuţi în anii „tinereţii sale destrăbălate”.²⁵ Asemenea multor altor papi, el a înmulţit funcţiile bisericeşti şi le-a vândut pentru mari sume de bani. El a permis să aibă loc în piaţa catedralei Sf. Petru lupte cu tauri.

Următorul a fost Rodergio Borgia, care şi-a luat numele de Alexandru VI (1492-1503), câştigându-şi numirea sa ca papă prin mituirea cardinalilor. Înainte de a deveni papă, în

timp ce era cardinal şi arhiepiscop, a trăit în păcat cu o doamnă din Roma, Vanozza dei Catanei; şi după aceea, cu fiica ei Rosa, cu care a avut cinci copii. În ziua încoronării sale, şi-a numit fiul – un tânăr cu un caracter rău şi cu obiceiuri josnice – ca arhiepiscop de Valencia.²⁶ Mulţi îl consideră pe Alexandru VI ca cel mai stricat papă din perioada Renaşterii. A trăit în incest public cu cele două surori ale sale şi cu propria-i fiică, Lucreţia, de la care, se spune, a avut un copil.²⁷
În 31 octombrie 1501, a condus o orgie sexuală la Vatican – un banchet la care au luat parte cincizeci de fete goale care au dansat şi i-au servit pe musafiri – şi a oferit premii bărbatului care era în stare să copuleze de cele mai multe ori.²⁸

Conform revistei Life, papa Paul III (1534-1549) pe când era cardinal avusese trei fii şi o fiică. În ziua încoronării sale a celebrat botezul celor doi strănepoţi ai lui. I-a numit cardinali pe doi din nepoţii săi adolescenţi, a sponsorizat festivaluri de cântăreţi, dansatori şi comici, şi a căutat sfatul astrologilor.²⁹

 Papa Leo X (1513-1521) s-a născut în 11 decembrie 1475. A primit tonsura la vârsta de 7 ani, a fost făcut abate la 8 ani şi cardinal la 13! The Catholic Encyclopedia spune că „s-a dedat fără reţinere unor petreceri ce s-au desfăşurat într-o abundenţă risipitoare. Era posedat de o dragoste de plăceri nesăţioasă… Îi plăcea să dea banchete şi petreceri foarte scumpe, însoţite de chefuri şi beţii”.³⁰ Desenul de mai jos prezintă bula papei Leo X. Pe o parte a sigiliului de plumb apar apostolii Petru şi Pavel, pe cealaltă numele şi titlul papei. Cuvântul „bulă” (de la un cuvânt latinesc legat de ceva rotund) a fost mai întâi folosit pentru sigilii care autentificau documente papale, iar mai târziu au desemnat înseşi documentele. Astăzi folosim în mod obişnuit cuvântul „buletin” care provine din aceeaşi sursă.

 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU

 

TAINA  AMESTECULUI

Un scurt rezumat al amestecului- cum a fost ascuns – compararea amestecurilor în Vechiul Testament. Mântuirea numai prin Isus Hristos

AM VĂZUT – printr-o mulţime de exemple – că un amestec de păgânism şi creştinism a dat naştere bisericii romano-catolice. Păgâni s-au închinat şi s-au rugat unei zeiţe-mamă, astfel că biserica decăzută a adoptat sub numele de „Maria” închinarea adusă mamei. Păgânii aveau zei şi zeiţe asociate cu diferite zile, ocupaţii şi evenimente din viaţă. Acest sistem a fost adoptat, şi „zeii” au fost numiţi „sfinţi”. Păgânii foloseau în închinarea lor statui sau idoli ai zeităţilor lor păgâne, şi aşa a făcut şi biserica decăzută, dându-le pur şi simplu alte nume.

Din vremuri străvechi, crucile în diversele lor forme erau privite în moduri superstiţioase. O parte din aceste idei au fost puse în legătură cu crucea lui Hristos. Crucea ca imagine era onorată în exterior, însă adevărata jertfă “îndeplinită” pe cruce a fost umbrită, chiar eclipsată prin ritualurile liturghiei cu transsubstanţierea ei, drama tainelor şi rugăciunile pentru cei morţi!

Rugăciunile repetate, mătăniile şi relicvele au fost toate adoptate din păgânism, dându-li-se o aparenţă creştină. Funcţia şi titlul păgân de Pontifex Maximus a fost aplicat episcopului Romei. Acesta a ajuns să fie cunoscut ca papă, Părintele părinţilor, chiar dacă Isus a spus să nu numim pe nici un om părinte! Literalmente în sute de moduri, ritualuri păgâne s-au unit şi contopit în Roma cu creştinismul.

Învăţaţii catolici recunosc faptul că biserica lor s-a dezvoltat dintr-un astfel de amestec. Dar, din punctul lor de vedere, aceste lucruri au fost triumfuri pentru creştinism, deoarece Biserica a fost în stare să creştinizeze practici păgâne. The Catholic Encyclopedia face aceste afirmaţii: „Nu e nevoie să trecem sub tăcere faptul că lumânările, ca şi tămâia şi apa sfinţită, au fost folosite în mod obişnuit în închinarea păgână şi în ritualurile făcute în interesul celor morţi. Biserica însă, dintr-o perioadă foarte timpurie, le-a luat în slujbă, la fel cum a adoptat multe alte lucruri… precum muzica, luminile, parfumurile, spălările, decorările florale, baldachinele, evantaiele, paravanele, clopotele, veşmintele, etc., care n-au fost identificate cu vreo anumită sectă idolatră; ele erau comune aproape tuturor sectelor”.¹ „Apă, ulei, lumină, tămâie, cântat, procesiune, proşternare, decorarea altarelor, veşmintele preoţilor, se află în mod firesc în slujba instinctului religios universal… Chiar şi sărbători păgâne pot fi ,botezate’: cu siguranţă că procesiunile noastre din 25 aprilie sunt Robigalia; zilele de rugăciuni sau litanii ar putea înlocui Ambarualia; data zilei de Crăciun s-ar putea datora aceluiaşi instinct care a plasat în 25 decembrie pe Natalis Invicti din cultul soarelui”.²

Teologia catolică explică folosirea statuilor, precum şi a unor obiceiuri cum ar fi aplecarea înaintea unei imagini, ca fiind dezvoltate din vechea închinare adusă împăratului! „Eticheta curţii bizantine s-a dezvoltat treptat în forme complicate de respect, nu numai faţă de persoana Cezarului, ci şi faţă de statuile şi simbolurile acestuia. Philostorgius… spune că în secolul 4 cetăţenii romani creştini din Răsărit aduceau ca jertfă daruri, tămâie, chiar şi rugăciuni (!) statuilor împăratului. (Hist. Eccl.II, 17). Este ceva natural ca cei ce se proşternau, sărutau, tămâiau vulturii imperiali şi imaginile Cezarului (fără vreo suspiciune de ceva idolatru)… să facă la fel faţă de cruce, faţă de imaginile lui Hristos şi faţă de altar… Primii creştini erau obişnuiţi să vadă statui ale împăraţilor, ale zeilor şi eroilor păgâni, precum şi picturi murale păgâne. Aşa că şi-au făcut picturi ale religiei lor şi, cât de curând şi-au putut permite, statui ale Domnului lor şi ale eroilor lor”.³

Ar trebui notat faptul că în toate aceste argumente nimeni nu s-a referit la vreo poruncă biblică. Se afirmă limpede că aceste obiceiuri s-au dezvoltat din păgânism.

Uneori diferite picturi murale din primele secole, ca acelea din catacombele romane, sunt luate ca exemple concludente pentru credinţa primilor creştini. Noi nu credem că aşa stau lucrurile, pentru că există dovezi clare că şi acolo era deja un amestec. Cu toate că unele din aceste picturi conţin scene cu Hristos care hrăneşte mulţimile cu pâini şi peşti, cu Iona şi balena (chitul) sau cu jertfirea lui Isaac, alte picturi au fost neîndoios reprezentări plastice păgâne. Unii cred că acest amestec a fost o deghizare, o mascare pentru evitarea persecuţiei. Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că erau deja vizibile rădăcinile amestecului. The Catholic Encyclopedia spune: „Bunul Păstor ducând oaia pe umăr apare frecvent, şi această preferinţă se poate datora foarte bine asemănării ei cu figurile păgâne ale lui Hermes Kriophorus sau Aristaeus, care în acea perioadă erau foarte mult la modă… Chiar şi legenda lui Orfeu a fost reprezentată plastic şi atribuită lui Hristos. În mod similar, povestea lui Eros şi Psyche a fost renăscută şi creştinizată, ca să le reamintească credincioşilor învierea trupului… Grupul celor doisprezece apostoli nu a atras probabil prea mult atenţia, deoarece cei doisprezece Dii Majores (zei principali – n.tr.) au fost şi ei deseori grupaţi laolaltă. La fel figura lui Orans, femeia cu braţele ridicate în rugăciune, era destul de familiară antichităţii clasice… În mod similar, simbolul peştelui, reprezentându-L pe Hristos, ancora speranţei, palmierul victoriei, erau toate suficient de familiare ca simboluri sau semne distinctive printre păgâni pentru a mai atrage vreo atenţie deosebită”.⁴

În Vechiul Testament, apostazia în care au căzut israeliţii în mod repetat a fost cea a unui amestec. De obicei ei n-au respins total închinarea înaintea adevăratului Dumnezeu, ci au amestecat-o cu ritualuri păgâne! Aşa au stat lucrurile chiar şi atunci când s-au închinat viţelului de aur (Ex.32). Noi ne dăm seama cu toţii că o astfel de închinare era greşită, păgână şi o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Totuşi – şi lucrul acesta dorim să-l subliniem – s-a pretins că este o „sărbătoare în cinstea Domnului” (v.5) – o sărbătoare în cinstea lui Iehova (sau mai corect Iahve), adevăratul Dumnezeu! Ei s-au aşezat să mănânce şi să bea, şi s-au sculat ca să danseze. Au practicat ritualuri prin care s-au dezgolit (v.25), probabil similare celor practicate de preoţi babilonieni în pielea goală.⁵

În timpul celor patruzeci de ani în pustie, israeliţii au purtat cortul (tabernacolul) lui Dumnezeu. Totuşi, unii dintre ei nu s-au mulţumit cu aceasta, aşa că au adăugat ceva. Şi-au făcut un tabernacol babilonian care a fost purtat şi el! „Dar voi aţi purtat tabernacolul lui Moloh şi Chiun ai voştri, imaginile voastre idolatre” (Am.5:26; Fap.7:42,43). Acestea nu erau altceva decât alte nume pentru Baal, zeul-soare, şi pentru Astarteea, zeiţa-mamă. Datorită acestui amestec, cântările lor de închinare, jertfele şi darurile aduse au fost respinse de Dumnezeu.

Într-o altă perioadă, israeliţii au celebrat ritualuri secrete, au construit înălţimi, au folosit ghicirea, şi-au trecut copiii prin foc şi s-au închinat soarelui, lunii şi stelelor (2.Re.l7:9-17). Ca rezultat, au fost deportaţi din ţara lor. Împăratul Asiriei a adus oameni din diferite naţiuni, inclusiv din Babilon, ca să locuiască în ţara din care fuseseră luaţi israeliţii. Şi aceştia au practicat ritualuri păgâne, iar Dumnezeu a trimis lei printre ei. Recunoscând aceasta ca o judecată a lui Dumnezeu, au trimis după un om al lui Dumnezeu care să-i înveţe cum să se teamă de Domnul. „După cum fiecare naţiune şi-a făcut zeii ei” (v.29-31), încercând să se închine acelor zei, precum şi Domnului – un amestec: „Aşa”- în felul acesta – „s-au temut de Domnul, şi şi-au făcut preoţi ai înălţimilor… ei s-au temut de Domnul, şi au slujit dumnezeilor lor” (v.32,33)!

Amestecul era vizibil şi pe vremea judecătorilor, când un preot levit, care pretindea că vorbeşte cuvântul Domnului, a slujit într-o „casă cu zei” şi a fost numit cu titlul de „tată” (Jud.17:5-13).

Pe vremea lui Ezechiel, un idol fusese pus chiar la intrarea templului din Ierusalim. Preoţii aduceau tămâie în cinstea dumnezeilor falşi care erau pictaţi pe pereţi. Femeile îl plângeau pe Tamuz, iar bărbaţii se închinau soarelui în zorii zilei în incinta templului (Ez.8). Unii chiar şi-au jertfit copiii, şi „după ce şi-au jertfit copiii înaintea idolilor lor”, Dumnezeu a spus: „Apoi au venit în aceeaşi zi în sanctuarul Meu” (Ez.23: 38,39).

Mesajul lui Ieremia era îndreptat spre nişte oameni care pretindeau că „se închină Domnului” (Ier.7:2), dar care au amestecat cu aceasta nişte ritualuri păgâne. „Iată”, a spus Dumnezeu, „voi vă încredeţi în cuvinte mincinoase care nu aduc folos. Voi… ardeţi tămâie lui Baal, şi umblaţi cu alţi dumnezei şi… faceţi turte reginei cerului… şi apoi veniţi şi staţi înaintea Mea în această casă” (v.8-18).

Luând în considerare aceste numeroase exemple biblice, este clar că lui Dumnezeu nu-I place închinarea care este un amestec. Aşa cum a predicat Samuel: „Dacă vă întoarceţi într-adevăr la Domnul cu toată inima voastră, atunci descotorosiţi-vă de dumnezeii ciudaţi şi de Aştarot (închinarea păgână înaintea mamei), şi pregătiţi-vă inimile pentru Domnul, şi slujiţi-I numai Lui: şi El vă va izbăvi” (l.Sam.7:3).

Să nu uităm că Satan nu apare ca un monstru cu coarne, cu o coadă lungă şi cu o furcă. În loc de aceasta, el apare ca un înger de lumină (2.Cor.11:14). Aşa cum a avertizat Isus referitor la „lupi în haine de oi” (Mt.7:15), păgânismul deghizat în hainele exterioare ale creştinismului a devenit de nenumărate ori o religie amestecată care a înşelat milioane de oameni. Este ca şi cum am înlătura eticheta de avertizare de pe o sticlă cu otravă şi am înlocui-o cu o etichetă pe care scrie: suc de fructe – conţinutul ar rămâne la fel de mortal. Oricât de frumos 1-am îmbrăca pe dinafară, păgânismul este mortal. Adevărata închinare trebuie să fie “în duh şi în adevăr  (Io.4:24) – nu o rătăcire păgână.

Din cauza modurilor iscusite în care păgânismul a fost amestecat cu creştinismul, influenţa babiloniană a putut să rămână ascunsă – o taină – „taina Babilonului”. Dar aşa cum un detectiv adună indicii şi date pentru a dezlega o enigmă, tot aşa am prezentat şi noi în această carte multe indicii biblice şi istorice ca dovezi. Poate că unele din aceste indicii au părut nesemnificative la prima privire sau atunci când sunt privite individual. Dar când se vede imaginea de ansamblu, ele se potrivesc perfect şi dezleagă în mod concludent taina Babilonului – cea antică şi cea modernă! De-a lungul secolelor, Dumnezeu Şi-a chemat poporul din sclavia Babilonului. Şi astăzi, vocea Lui mai spune: „Ieşi afară din el, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele lui” (Ap.l8:4).

Este o misiune delicată să scrii cu privire la subiecte religioase despre care nişte oameni serioşi şi sinceri au păreri foarte diferite. Ai dori să vorbeşti suficient de deschis pentru ca să clarifici chestiunea, dar să păstrezi totuşi un echilibru convenabil, pentru a nu-i provoca inutil pe ceilalţi prin critică la contracritică. Aşa cum se întâmplă în cazul fiecărei cărţi – desigur că nici Biblia nu face excepţie -, este inevitabilă apariţia vreunei înţelegeri greşite sau deosebiri de păreri. Unii vor gândi că s-a spus prea mult, alţii că nu s-a spus destul. Cu toate acestea, aş vrea să folosesc cuvintele lui Pilat: „Ce am scris, am scris”. Dacă biserica romano-catolică, deşi afirmă că nu se schimbă niciodată, renunţă treptat la nişte practici nescripturale, atunci ne putem bucura, căci aceasta înseamnă un progres făcut pe calea adevărului. Dacă această carte a contribuit într-o măsură oarecare în această direcţie, atunci mă pot socoti fericit.

Noi credem că adevăratul scop creştin nu este o religie bazată pe amestec, ci o reîntoarcere la credinţa originară, simplă, plină de putere şi spirituală care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Dacă nu ne mai încurcăm într-un labirint de ritualuri şi tradiţii lipsite de putere, putem să aflăm „simplitatea care este în Hristos” şi să ne bucurăm de „libertatea cu care ne-a eliberat Hristos” din „sclavie” (2.Cor.11:3; Gal. 5:1).

Mântuirea nu depinde de un preot om, de Maria, de sfinţi sau de papă. Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa: nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). „Nu este mântuire în nimeni altul: căci nu există sub cer nici un alt nume dat oamenilor prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fap.4:12). Să ne uităm la El care este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, Mielul lui Dumnezeu, Căpetenia mântuirii noastre, Pâinea din Cer, Apa vieţii, Păstorul cel Bun, Prinţul Păcii, Regele regilor şi Domnul domnilor – Isus Hristos.

 

Cărți despre Putin și Rusia – ca să înțelegem cum s-a ajuns la războiul din Ucraina; Cum conduce spectrul comunismului lumea: Introducere… Prefață…Cuprins…1. Comunismul este un demon hotărât să distrugă omenirea: Concluzie… Capitolul 1: Strategiile diavolului pentru distrugerea umanităţii; Capitolul 2: Începuturile europene ale comunismului (1. Lucrările satanice ale lui Karl Marx); Capitolul 3: Uciderea în masă în Est; Capitolul 4: Exportul Revoluţiei; Capitolul 5 (I): Infiltrarea în Occident;  Capitolul 5 (II): Infiltrarea în Occident; Capitolul 6: Revolta împotriva lui Dumnezeu; Capitolul 7 (I), (II): Cum a distrus diavolul familia; Capitolul 8 (I) ,(II): Cum seamănă comunismul haos în politică; Capitolul 9 (I),  (II): Capcana economică a comunismului; Capitolul 10: Folosirea Legii pentru consfinţirea nelegiuirilor; Cum conduce spectrul comunismului lumea: Concluzie…„Mongolii, ungurii, turcii, nemții, rusii nu au făcut românilor atât rău cât au făcut politicienii noștri în două decenii”- un adevăr dureros rostit de un academician roman; Prof. Ioan Aurel Pop: „Indobitocirea generațiilor viitoare prin eliminarea culturii naționale și generale din educație: Nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Harry Potter, de Războiul Stelelor”; Lech Walesa: Securitatea globală ar putea fi asigurată printr-o „revoltă a popoarelor anexate de către Rusia”; Papa Francisc, mesaj către Patriarhul Chiril al Moscovei: „Patriarhul nu se poate transforma în băiatul de altar al lui Putin”; RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA  

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Papa Francisc, mesaj către Patriarhul Chiril al Moscovei: „Patriarhul nu se poate transforma în băiatul de altar al lui Putin”

Papa Francisc a transmis un mesaj liderului Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Chiril. Acesta i-a spus să aibă grijă să nu devină ”băiatul de altar al lui Putin”, deoarece ei ”vorbesc limbajul lui Iisus”, scrie CNN.

Author: Laura Macovei 

Papa Francisc, mesaj către Patriarhul Chiril al Moscovei: „Patriarhul nu se poate transforma în băiatul de altar al lui Putin”

Papa Francisc, mesaj către Patriarhul Chiril al Moscovei: „Patriarhul nu se poate transforma în băiatul de altar al lui Putin” 

In articol:

Patriarhul Chiril a justificat motivele Rusiei pentru invazia din Ucraina

Patriarhul Chiril a spus că războiul a pornit de la paradele gay

Patriarhul Chiril a justificat motivele Rusiei pentru invazia din Ucraina

Papa Francisc l-a criticat pe Patriarhul Chiril al Moscovei pentru că a susţinut motivele declarate ale Rusiei pentru invadarea Ucrainei.

” Am vorbit cu el timp de 40 de minute prin Zoom. În primele 20 de minute mi-a citit, cu un cartonaş în mână, toate justificările războiului ”,

a declarat Suveranul Pontif pentru cotidianul italian Corriere della Sera într-un interviu publicat marţi.

Citeste si: Răsturnare de situație în cazul băiatului care provocat incendiul de la blocul din Constanţa. Adolescentul de 15 ani a fost trimis în judecată pentru 4 acuzaţii

” L-am ascultat şi i-am spus: nu înţeleg nimic. Frate, noi nu suntem clerici ai statului, nu putem folosi limbajul politicii, ci pe cel al lui Iisus. Patriarhul nu se poate transforma în băiatul de altar al lui Putin ”, a subliniat papa Francisc.

Conferinţa telefonică cu Kirill a avut loc pe 16 martie şi atât el, cât şi Patriarhul au convenit să amâne o întâlnire planificată pe 14 iunie la Ierusalim, a mai spus papa Francisc.

” Ar fi a doua noastră întâlnire faţă în faţă, nu are nicio legătură cu războiul. Însă acum, şi el este de acord: să ne oprim, ar putea fi un semnal ambiguu ”, a argumentat liderul Bisericii Catolice.

Patriarhul Chiril a spus că războiul a pornit de la paradele gay

În martie, Patriarhul Chiril a invocat că războiul Rusiei în Ucraina este o prelungire a unei ciocniri culturale fundamentale între poporul rus şi valorile liberale occidentale, exemplificate prin paradele comunităţii gay.

Citeste si: Klaus Iohannis cere noi sancțiuni pentru Rusia. „Presiunea trebuie să se intensifice pentru ca să înceteze invazia”

Poziţia patriarhului rus afectează relaţiile din cadrul religiei ortodoxe. În martie, Biserica Ortodoxă Rusă din Amsterdam a anunţat că rupe legăturile cu liderul rus, alăturându-se unui număr tot mai mare de preoţi şi biserici care abandonează Moscova din cauza războiului din Ucraina.

De asemenea, Comisia Europeană propune sancţionarea liderului Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Chiril, în cadrul celui de-al şaselea pachet de sancţiuni pe care le-a impus Rusiei ca răspuns la războiul din Ucraina, potrivit unui document consultat miercuri de AFP.

https://www.stirilekanald.ro/papa-francisc-mesaj-catre-patriarhul-chiril-al-moscovei-patriarhul-nu-se-poate-transforma-in-baiatul-de-altar-al-lui-putin-20220000

//////////////////////////////////////////

Lech Walesa: Securitatea globală ar putea fi asigurată printr-o „revoltă a popoarelor anexate de către Rusia”

HotNews.ro

Fostul preşedinte al Poloniei, Lech Walesa, sugerează „o revoltă a popoarelor din această Rusia și „a popoarelor anexate de către Rusia”, în timp ce populaţia Rusiei să fie redusă la ”mai puţin de 50 de milioane de locuitori!”

Într-un interviu acordat postului francez de televiziune LCI (La Chaine Info), Lech Walesa, fostul preşedinte al Poloniei şi fondator al Solidarităţii, a declarat că securitatea globală ar putea fi asigurată printr-o”revoltă a popoarelor anexate de către Rusia”, relatează News.ro.

Walesa îndeamnă Occidentul să meargă mai departe decât să elibereze Ucraina, el cere ca inclusiv Rusia să fie eliberată: ”Chiar dacă Ucraina va câştiga acest război, este posibil ca peste cinci ani să ne aflăm în aceeaşi situaţie, iar în zece ani să vedem un alt Putin ridicându-se”, a avertizat Lech Walesa.

El este de părere că pentru ca acest scenariu să poată fi evitat, trebuie forţată o schimbare a sistemului politic intern din Rusia, şi sugerează ”să organizăm o revoltă a popoarelor din această ţară”.

Pentru Walesa un singur lucru poate asigura securitatea mondială: dezmembrarea Rusiei actuale, pe care el o vede ca fiind o mare putere imperială: ”Sunt 60 de popoare care au fost anexate, aşa cum sunt astăzi o parte dintre ucraineni. Ar trebui ca aceste popoare să se ridice la luptă pentru că sunt doar două variante: ori se schimbă complet sistemul politic rusesc, ori Rusia trebuie să fie redusă la o populaţie mai mică de 50 de milioane de locuitori”, a mai declarat Lech Walesa.

Populaţia actuală a Federaţiei Ruse este în jur de 144 milioane de locuitori.

https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25670842-lech-walesa-securitatea-globala-putea-asigurata-printr-revolta-popoarelor-anexate-catre-rusia.htm

//////////////////////////////////////

Prof. Ioan Aurel Pop: „Indobitocirea generațiilor viitoare prin eliminarea culturii naționale și generale din educație: Nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Harry Potter, de Războiul Stelelor”

Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, (ex)rectorul Universității Babeș-Bolyai a susținut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.

În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.

„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.

De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.

Rectorul Universității Babeș-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din învățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi”.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.

Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile personalități ale istoriei naționale.

„Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.

Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop. Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se rușinează de Eminescu sau de cultura națională.

„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.

Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special”, a concluzionat Ioan Aurel Pop.

Iată discursul integral:

La inceputul anului 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?

S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.

De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.

Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.

Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea.

Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?

Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.

Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.

Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.

Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.

Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?

Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.

Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.

Sursa: poatenustiai.ro

/////////////////////////////////////////////

„Mongolii, ungurii, turcii, nemții, rusii nu au făcut românilor atât rău cât au făcut politicienii noștri în două decenii”- un adevăr dureros rostit de un academician roman

de ExtraNews

Un renumit istoric roman pune punctul pe „i” si analizeaza ce s-a intamplat cu Romania dupa 1989. De 24 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi: „Istorie, istoriee…”. De atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de dezvoltare.

De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat „visătorii” potriviţi. Nimeni n-a „visat” pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, în ultimii 24 de ani, România aproape că a fost scoasă din istorie.

Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi, împreună cu latina – limba întemeietoare a românilor. În faţa acestui „holocaust” aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: „Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi”.

„Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural”

Domnule profesor, toată lumea ştie că Istoria este dispreţuită şi ignorată în ţara noastră. Cât de greşită este această atitudine din partea guvernanţilor ultimilor 24 de ani?

Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în învăţământul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a necesităţilor de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan. Noile forţe economice globale îşi propun nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel, globalismul întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor, întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte şi din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria pentru a slăbi conştiinţa naţională.

În al doilea rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii 24 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de dăunător, pe atât de condamnabil.

Şcoala românească, o şcoală cu excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la pământ de coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii isterizaţi de odraslele nemulţumite că trebuie „să-şi facă temele acasă”, şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi copiind mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe analitice. De 24 de ani se fac reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în realitate, subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii.

Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie – şi nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: „Să nu încărcăm mintea elevilor cu date”. Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp? Nu se doreşte ca elevii să aibă o pregătire temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care am amintit preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul „mişto” şi „naşpa”. Cu astfel de cetăţeni, viitorul României este sumbru.

În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nici o legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane de la Roşia Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de cercetarea arheologică?

Deşi se vorbeşte de conservarea „patrimoniului naţional”, nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la „licitaţia Brâncuşi”, pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire.

Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit, pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor – vezi şi cazul Roşia Montană – ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.

„Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români”

Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi România?

– Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii. Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn.

Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura „opera” nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democraţiei – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.: câţi dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut împrejurările creării României Mari? „Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”

Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?

– Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condiţiile istorice care îi conferă unicitate. Soluţiile, deci, nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, şi guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plăţii lefurilor, reduceri de salarii („curbele de sacrificiu”). A fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegaţii de agricultori, veniţi la Mangalia, unde el îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care se aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuşi: „Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e «desperat», i-am spus, glumind: «Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e marea; dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai»”.

Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare. Exasperat de „măsurile de austeritate”, un colonel, şef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat: „Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”. Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins că şi acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu Carada şi Vintilă Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari competenţe financiare, capabile de elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi vădesc o gândire rudimentară: „să taie”, să reducă salariile şi să sporească taxele. Un mare plan de investiţii, de relansare a economiei, nu există. Să aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.

Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?

Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O forţă de creaţie politică, un devotament pentru interesul naţional, un dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta şi, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecţie de manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă, pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le „încărcăm mintea” cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în învăţământ?

Ce vă doriţi în viitor ?

Ce-mi doresc ? Să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor.

Ce urare le adresaţi românilor, domnule profesor?

Urez poporului român, să se revitalizeze şi să fie capabil să reînnoiască, în condiţiile secolului al XXI-lea, performanţele strămoşilor din timpul lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi al luptătorilor paşoptişti.

https://extranews.ro/mongolii-ungurii-turcii-nemtii-rusii-nu-au-facut-romanilor-atat-rau-cat-au-facut-politicienii-nostri-in-doua-decenii-un-adevar-dureros-rostit-de-un-academician-roman/

/////////////////////////////////////////////

Cum conduce spectrul comunismului lumea: Concluzie

De-a lungul istoriei, omenirea a avut parte de splendoare și glorie, dar a suferit și nenumărate episoade tragice și dezastruoase. Privind înapoi, constatăm că rectitudinea morală determină guvernarea curată, puterea economică, strălucirea culturală și prosperitatea națională; degenerarea morală conduce la căderea națiunilor și la dispariția întregii civilizații.

Astăzi, omenirea a atins apogeul bogăției materiale, dar se confruntă cu provocări fără precedent cauzate de dezastrul adus de comunism. Scopul final al comunismului nu este acela de a stabili un paradis pe pământ, ci de a distruge omenirea. Natura comunismului este aceea a unui spectru malefic, deformat de ură, degenerare și alte forțe elementare din univers. Din ură, a sacrificat peste 100 de milioane de oameni, a călcat în picioare câteva mii de ani de civilizație extraordinară și a corupt moralitatea umană.

Spectrul comunist a făcut aranjamente atât pentru Est, cât și pentru Occident, adoptând diferite strategii în diferite țări. În Est, el a sacrificat nemilos oamenii și i-a forțat să devină atei. În Occident, comunismul a ales un traseu alternativ. S-a infiltrat în societate sub o forma secretă, seducând oamenii să-și abandoneze credința și valorile morale tradiționale.

Folosind regimuri comuniste, organizații, tovarăși de drum, complici și agenți dubli, comunismul a adunat elemente negative prezente în lumea umană pentru a acumula o putere colosală. Cu această putere, el a subminat și și-a stabilit controlul în toate sferele sociale, inclusiv în politică, economie, drept, educație, media, artă și cultură. Omenirea de azi se află într-o situație critică.

Privind retrospectiv la ultimele două secole ale dezvoltării sociale, se pot observa, cu claritate, motivele care au contribuit la triumful comunismului. Când oamenii se complac în plăcerile materiale aduse de progresul tehnologic și permit răspândirea ateismului, ei resping mila divină și se predau maleficului. După ce o mare parte a omenirii s-a îndepărtat de tradițiile stabilite de divinitate, ea este ușor de înșelat de către comunism și de numeroasele sale permutări ideologice, precum socialismul, liberalismul și progresivismul.

Cultura tradițională este singurul mijloc pentru omenire de a-și menține moralitatea și a-și câștiga mântuirea, în ultimele momente ale epocii finale. Aceasta este singura garanție. Cu toate acestea, odată cu atacarea constantă a culturii tradiționale și respingerea adevărurilor morale de bază, legătura dintre om și divinitate s-a întrerupt. Omul nu mai poate înțelege învătătura divină, iar răul și-a instaurat supremația provocând dezastru în lume. Când moralitatea umană cade sub standardele de bază cerute ființelor umane, Divinitatea, cu mare părere de rău, trebuie să abandoneze omenirea. Diavolul îi va conduce, apoi, pe oameni în abisul damnării.

Dar, ajungând la extrem, situația trebuie să se schimbe. Este un principiu etern în tărâmul uman că răul nu poate înfrânge niciodată binele. Victoria de moment a comunismului este un fenomen temporar, provocat de diavol, care a intimidat oamenii prin puterea lui iluzorie și ispitele înșelătoare. Cu toate că omul este imperfect, el poartă în natura sa bunătatea, virtutea și curajul moral care au fost cultivate și moștenite de secole și milenii. În aceasta se află speranța lui.

Evenimentele globale se dezvoltă într-un ritm incredibil. Neprihănirea este în ascensiune, iar oamenii lumii se trezesc.

În China, milioane de oameni s-au opus, în mod pașnic, conducerii tiranice a Partidului Comunist Chinez, rămânând statornici în credința și moralitatea lor. Inspirați de seria editorială Nouă Comentarii Despre Partidul Comunist, mai mult de 300 de milioane de chinezi au renunțat, cu curaj, la legăturile lor cu PCC și organizațiile sale afiliate, prin actul “tui dang” sau “părăsirea partidului”. Tot mai multe persoane decid sincer, din inimă, să se elibereze de cătușele comunismului. Astfel, dezintegrarea Partidului Comunist Chinez se desfășoară deja.

Sfârșitul Partidului Comunist este un aranjament divin. Dacă liderii Chinei vor lua măsuri pentru a dezmembra Partidul, li se vor oferi toate condițiile pentru o tranziție curată. În viitor, ei vor câștiga autoritatea adevărată – cea acordată de divinitate. În cazul în care refuză, cu încăpățânare, să facă această alegere, ei vor avea aceeași soartă ca partidul, alăturându-i-se în căderea sa definitivă.

Lumea trăiește o renaștere a culturii tradiționale și a moralității prin alinierea la valorile universale ale adevărului, compasiunii și toleranței. În prim plan în această renaștere este compania Shen Yun Performing Arts, ale cărei turnee se pot vedea pe cinci continente. Prin intermediul dansului chinezesc clasic, Shen Yun aduce aceste valori audiențelor din întreaga lume.

Occidentul a început să recunoască infiltrarea comunistă și subminarea culturii tradiționale care a avut loc în ultimul secol. Curățirea elementelor comuniste și a culturii moderne degenerate a început în multe domenii, printre care cel juridic, legislativ, educație și relații diplomatice. Guvernele multor țări  devin din ce în ce mai vigilente împotriva regimurilor comuniste și a factorilor lor de decizie, stăvilind, în mare măsură, influența comunismului pe scena globală.

Comunismul nu este un dușman care poate fi învins de forța militară. Pentru a elibera lumea de el, trebuie să începem prin purificarea noastră, din interior. Li Hongzhi, fondatorul Falun Dafa, a scris în articolul său “Liniștiți exteriorul prin cultivarea interiorului”:

“Dacă oamenii nu apreciază virtutea, lumea va fi în mare haos și va fi scăpată de sub control; fiecare va deveni dușmanul celuilalt și vor trăi fără fericire. Trăind fără fericire, ei nu se vor teme de moarte. Lao Zi a spus; “Dacă populația nu se teme de moarte, la ce bun să-i ameninți cu moartea?” Acesta este un mare, iminent pericol. O lume pașnică este ceea ce oamenii nădăjduiesc. Dacă în acest moment un număr excesiv de legi și decrete sunt create pentru a asigura stabilitatea, vor sfârși prin a avea efectul opus. Pentru a rezolva această problemă, virtutea trebuie să fie cultivată peste tot în lume – numai în felul acesta poate fi problema rezolvată în mod fundamental. Dacă oficialii sunt altruiști, statul nu va fi corupt. Dacă populația prețuiește cultivarea sinelui și creșterea virtuților și dacă atât oficialii cât și civilii exercită stăpânirea de sine în mințile lor, întreaga națiune va fi stabilă și susținută de popor. Fiind solidă și stabilă, națiunea va intimida, în mod natural, dușmanii din afară și pacea va domni, astfel, sub ceruri. Aceasta este munca unui înțelept”.

Creatorul milostiv a vegheat mereu asupra omenirii. Dezastrele apar atunci când omul trădează divinitatea, iar umanitatea poate fi salvată numai prin revenirea la moștenirea divină. Atâta timp cât rămânem nemișcați și vedem prin lucrurile de fațadă, păstrăm adevărata compasiune în inimi, respectăm standardele divine pentru a fi umani, reînviem valorile tradiționale și ne întoarcem la cultura tradițională, Divinitatea va elibera omenirea de malefic. Tentativele comunismului de a corupe și distruge omenirea se vor termina în eșec.

Ar trebui să avem recunoștință față de Creator. Divinitatea ne-a dat mijloacele de a ne elibera de capcanele maleficului, stabilind pentru noi calea de întoarcere la tradiție și la Divin. La acest moment, dacă omenirea va merge pe această cale sau nu, este ceva ce ne privește pe noi toți.

//////////////////////////////////////////////

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 10: Folosirea Legii pentru consfinţirea nelegiuirilor

Cuprins

1. Legea şi credinţa

2. Legea: Un instrument al tiraniei în regimurile comuniste

1. Politici extralegale ale terorii de stat

1. Schimbarea continuă a standardelor de corectitudine şi greşeală

1. Partidul Comunist Chinez: Desconsiderare oficială a legii

3. Cum periclitează comunismul legea în Occident

1. Subminarea fundamentelor morale ale legii

1. Preluarea puterilor legislative şi executive

1. Ratificarea legilor maleficului

1. Restricţionarea aplicării legii

1. Folosirea legilor străine pentru a slăbi suveranitatea SUA

4. Restaurarea spiritului legii

Referinţe

*****

1. Legea şi credinţa

Legea este braţul de fier al corectitudinii şi dreptăţii care susţine binele şi pedepseşte răul. Ceea ce este bun şi ce este rău trebuie determinat de cei care fac legile. Din perspectiva credinţei, aceste criterii provin de la divinitate. Scripturile religioase au constituit baza pentru legile care guvernează societatea umană.

Codul lui Hammurabi din vechiul Babilon este prima lege scrisă din istoria omenirii. Gravată în piatră, deasupra codului în sine se înfăţişează o scenă puternică: Shamash, zeul soarelui şi dreptăţii, îi dăruieşte legile Regelui Hammurabi. Aceasta este reprezentarea unui zeu care acordă suveranului uman autoritatea de a-şi conduce poporul prin intermediul statului de drept.

Pentru evrei, Cele Zece Porunci din Vechiul Testament au fost considerate atât lege divină cât şi seculară – o tradiţie care a devenit temelia culturii juridice occidentale. Începând cu împăraţii romani din secolul al IV-lea, cu Iustinian I, conducătorul Imperiului Roman de Răsărit şi cu succesorii săi şi continuând cu Alfred cel Mare, primul dintre regii anglo-saxoni ai Marii Britanii, sistemul juridic s-a inspirat din cele zece porunci ale lui Moise şi doctrina creştină. [1]

În ochii credincioşilor, dispoziţiile specifice ale legii trebuie să respecte standardele divine ale binelui şi răului, precum şi învăţăturile religioase, pentru a avea legitimitate. Mişcările non-violente de nesupunere civilă din Statele Unite își au rădăcina în doctrina creştină timpurie. Împăratul roman a poruncit creştinilor să se închine zeilor romani şi să fie ridicate statui ale împăratului în fața sinagogilor evreieşti. Deoarece aceasta însemna încălcarea directă a primelor două porunci, creştinii au refuzat şi au ales răstignirea sau arderea pe rug, mai degrabă decât să le urmeze. Cu alte cuvinte, legea seculară trebuie să fie subordonată poruncii divine, care este sacră şi inviolabilă.

În general, cele Zece Porunci pot fi împărţite în două categorii. Primele patru descriu relaţia dintre om şi Dumnezeu, adică ceea ce constituie respectul potrivit pentru Dumnezeu. Celelalte şase guvernează relaţiile dintre oameni şi în esenţă reflectă învăţătura lui Isus de a-i iubi pe alţii, așa cum te iubeşti pe tine însuţi. Reverenţa față de divinitate este un imperativ care permite umanităţii să menţină neschimbate principiile corectitudinii şi justiţiei.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru China, unde din punct de vedere istoric legea a fost promulgată prin decret imperial. Împăratul sau Fiul Cerului trebuia să urmeze providenţa şi principiile Cerului şi ale pământului. Aceasta este “Tao” sau “Calea” împărtăşită de Lao Tse şi Împăratul Galben. Marele învăţat al dinastiei Han, Dong Zhongshu, a spus: “Măreţia Tao provine din Cer. Cerul nu se schimbă niciodată şi nici Tao”. [2] În concepția antică chineză, “Cerul” nu este o abstractizare a forţelor naturale, ci o divinitate supremă. Credinţa în Tao a Cerului formează fundamentul moral al culturii chinezeşti. Sistemul legislativ chinez derivat din această credinţă a influenţat China de mii de ani.

Cercetătorul juridic american Harold J. Berman a crezut că rolul legii coexistă cu respectarea principiilor generale ale moralităţii sociale şi ale credinţei. Chiar şi în separarea bisericii de stat, ambele sunt reciproc dependente. În orice societate, conceptele de dreptate şi de legalitate trebuie să-şi aibă rădăcinile în ceea ce este considerat sfânt şi sacru. [3]

Spus altfel, legea trebuie să aibă autoritate, care vine din corectitudinea şi justiţia lăsate moştenire de divinitate. Nu numai că legea este dreaptă şi corectă, ci şi sfântă. Sistemul juridic modern păstrează multe faţete ale etichetei religioase care îi întăresc puterea.

2. Legea: Un instrument al tiraniei în regimurile comuniste

Partidele comuniste sunt un cult antiteist. Ele nu vor urma niciodata învăţăturile divine în principiile lor legislative şi îsi propun să taie legăturile societăţilor cu cultura lor ancestrală şi cu valorile tradiţionale. De la bun început, nu a existat nicio șansă ca partidele comuniste să menţină corectitudinea sau justiţia.

1. Politici extralegale ale terorii de stat

În societatea tradiţională, creştinismul spune să-i iubeşti pe ceilalţi ca pe tine însuţi. Învățătura confucianistă spune că omul binevoitor îi iubeşte pe ceilalţi. Aici, dragostea nu se limitează la conceptul îngust al iubirii dintre bărbat şi femeie sau la dragostea care există între membrii familiei sau prieteni. Dragostea cuprinde, de asemenea, bunăvoinţa, mila, dreptatea, altruismul şi alte virtuţi. Cu această bază culturală, legea nu este numai sacră, ci întruchipează spiritul iubirii în societatea umană.

Niciun sistem juridic nu poate spera să răspundă pentru toate formele posibile de conflict şi să ofere judecăţi pentru fiecare dintre ele. Astfel, legile nu sunt doar reglementări specifice, ci trebuie să ia în calcul şi subiectivitatea tuturor părţilor. Judecătorul trebuie să urmeze spiritul legii şi să dea un verdict care respectă principiul bunăvoinţei.

În Templul Ierusalimului, Isus i-a admonestat pe Farisei pentru ipocrizia lor, pentru că, în ciuda faptului că au aderat cu stricteţe la cuvintele lui Moise, au ignorat virtuţile cerute de cod, cum ar fi dreptatea, mila, adevărul şi altele. Văzând dincolo de sensul literal, Isus făcea vindecări de Sabat şi a stat cu ne-evreii (arienii), pentru că el respecta spiritul bunătăţii în doctrine.

În contrast, comunismul își are rădăcinile în ură. Nu numai că îl urăşte pe Dumnezeu, ci şi cultura, stilul de viaţă şi toate tradiţiile pe care le-a creat Divinitatea pentru omenire. Marx nu a fost vag exprimându-şi dorinţa de a se distruge pe sine pentru a ruina şi a trage lumea în jos cu el. El a spus: “Cu dispreţ îmi arunc mănuşa în faţa lumii, Şi, dând cuvintelor mele o forţă activă, Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul!” [4]

Serghei Ghenadievici Neceaev, revoluţionarul nebun al Rusiei ţariste, a scris în broşura sa “Catehismul revoluționar” că revoluţionarul “a rupt toate legăturile care îl legau de ordinea socială şi lumea civilizată, cu toate legile, moralităţile şi obiceiurile sale şi cu toate convenţiile acceptate […] El este duşmanul lor implacabil şi, dacă continuă să trăiască cu ele, este doar pentru a le distruge mai repede”. [5]

Neceaev manifesta resentimentul clar al revoluţionarului împotriva lumii şi se credea dincolo de autoritatea legii. El a folosit termenul cleric “catehism” pentru a descrie viziunea sa asupra unui cult care dispreţuieşte lumea. “El nu este un revoluţionar dacă are milă pentru această lume”, a spus Neceaev.

Lenin a exprimat o viziune similară: “Dictatura este puterea bazată direct pe forţă şi şi nu este supusă nici unui fel de restricţii legale. Dictatura revoluţionară a proletariatului este o putere câştigată şi menţinută prin folosirea violenţei împotriva burgheziei, o conducere ce este nerestricţionată de vreo lege”. [6]

Folosirea puterii politice pentru a ucide, a tortura şi măsura pedeapsa colectivă fără a avea restricţii legale nu este altceva decât terorism de stat. Brutalitatea cu sânge rece este primul pas făcut sub conducerea regimurilor comuniste clasice.

În prima lună după ce bolşevicii au venit la putere în 1917, sute de mii de oameni au fost ucişi în lupta politică. Bolşevicii au înfiinţat Comitetul Extraordinar al Tuturor Ruşilor, numit “Ceka”, și i-au dat autoritatea de a ucide oamenii fără proces. Din 1918 până în 1922, Ceka a ucis nu mai puţin de două milioane de oameni fără proces. [7]

Alexandr Nikolaevici Iakovlev, fost ministru de propagandă al Comitetului Central, membru al Biroului Politic sovietic şi secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), a scris în prefaţa cărţii sale “Cupa amară: Bolşevismul rus şi Mişcarea de reformă”: “Numai în acest secol, 60 de milioane de oameni din Rusia au murit ca rezultat al războiului, al foametei şi al represiunii”. Folosind arhivele publice, Iakovlev a estimat numărul persoanelor ucise în campaniile sovietice de persecuţie între douăzeci de milioane şi treizeci de milioane.

În 1987, Comitetul Central al Uniunii Sovietice a înfiinţat un comitet, al cărui membru a fost Iakovlev, pentru a examina erorile spontane ale justiţiei în timpul regimului sovietic. După revizuirea a mii de dosare, Iakovlev a scris: “Am o senzație de care nu am putut să scap. Se pare că făptaşii acestor atrocităţi sunt un grup de oameni care sunt deranjaţi din punct de vedere mental, dar mă tem că o astfel de explicaţie riscă să simplifice prea mult problema.”[8]

Pentru a explica mai clar, Iakovlev a văzut că atrocităţile comise în era comunistă nu au provenit din gândirea sau impulsurile umane obişnuite – mai degrabă, ele au fost atent planificate. Aceste crime nu au fost comise pentru binele mai mare al lumii, ci din ura profundă pentru viaţă. Conducătorii comunismului nu comit atrocităţi din ignoranţă, ci din răutate.

După înfiinţarea Uniunii Sovietice, teroarea de stat a fost impusă de regimurile comuniste ulterioare, cum ar fi China, Coreea de Nord şi Cambodgia.

Aşa cum este descris în “Comentariul 7: Istoria omorurilor în Partidul Comunist” din Nouă comentarii despre Partidul Comunist, Partidul Comunist Chinez (PCC) a cauzat între 60 şi 80 de milioane de decese înaintea perioadei de reformă şi deschidere – cifră care ar putea să depăşească numărul total al celor ucişi în ambele războaie mondiale. [9]

1. Schimbarea continuă a standardelor de corectitudine şi greşeală

În timp ce comunismul ignoră orice sens al legalităţii în practicarea terorismului de stat pentru atingerea scopurilor sale interne, el pretinde în faţa ţărilor occidentale că este angajat în aplicarea statului de drept. El face acest lucru astfel încât să se poată implica, infiltra şi submina societăţile libere în numele parteneriatului economic şi comercial, al schimburilor culturale şi al cooperării geopolitice.

De exemplu, la începutul reformei şi deschiderii din 1979, PCC a adoptat o “lege a procedurii penale”, pentru a demonstra ostentativ întărirea instituţiei judiciare. Dar această lege nu a fost respectată în mod serios.

Potrivit lui Marx, legea este un produs al contradicţiei de clasă şi un instrument care întruchipează voinţa clasei conducătoare. Legile unui partid comunist nu provin nici de la Dumnezeu, nici dintr-o iubire autentică faţă de popor, nici din dorinţa de a menţine o societate echitabilă şi dreaptă. Interesele grupului de guvernământ, adică ale partidului comunist sunt tot ceea ce contează. Pe măsură ce obiectivele şi interesele partidului se schimbă, legile sale se schimbă şi ele.

În mod firesc, odată ce PCC a preluat puterea, a adoptat lupta de clasă ca şi ideologie şi a procedat la jefuirea tuturor cetăţenilor. A promulgat legi împotriva infracţiunii de “activitate contrarevoluţionară”, care se aplică tuturor celor care s-au opus politicii de furt a partidului. Toţi cei clasificaţi drept “contrarevoluţionari” au fost închişi sau chiar împuşcaţi de PCC.

După ce a terminat jaful în numele “proprietăţii publice”, PCC avea nevoie de o modalitate de a păstra ceea ce a furat. Acesta şi-a schimbat priorităţile și a pus accentul pe construcția economică, punând în aplicare legi care au protejat proprietatea privată.

În esenţă, aceasta înseamnă protejarea intereselor partidului, întrucât proprietatea care aparţine chinezilor obişnuiţi nu se bucură, în practică, de aceleaşi protecţii. Demolările nesfârşite obligatorii ale locuinţelor oamenilor pentru a face loc dezvoltării ilustrează continuarea aplicării regimului de violenţă prin încălcarea dreptului de proprietate privată.

La începutul anului 1999, Partidul Comunist a anunţat necesitatea de a “conduce ţara conform legii”. [10] Câteva luni mai târziu, a început persecuţia la nivel naţional a practicanţilor Falun Gong care respectă principiile adevărului, compasiunii şi toleranţei. Partidul a înfiinţat Biroul 610 de tip Gestapo pentru a desfăşura campania anti-Falun Gong. Pentru a-şi îndeplini misiunea, Biroul 610 are autoritatea de a ocoli toate legile şi procedurile judiciare. Aceasta manipulează securitatea publică şi birocraţia judiciară pentru a suprima Falun Gong.

Partidul trebuie să invoce continuu noi duşmani pentru a intimida poporul, pentru a-şi ascunde crimele monstruoase şi pentru a-şi atinge scopul represiunii brutale. Modurile şi ţintele persecuţiei se schimbă mereu şi includ campaniile împotriva proprietarilor şi capitaliştilor, masacrarea studenţilor din Piaţa Tiananmen, persecuția practicanţilor Falun Gong şi suprimarea avocaţilor pentru drepturile omului.

În consecinţă, legea trebuie să se schimbe şi ea. În peste 60 de ani de guvernare, Partidul a promulgat patru constituţii, dintre care ultima a trecut prin patru revizuiri de la introducerea sa în 1982. Câştigând experienţă din mai multe campanii politice, PCC a folosit legea pentru a-şi adapta şi a ascunde motivele şi acţiunile. Uneori nu se deranjează nici măcar să aplice acest camuflaj.

1. Partidul Comunist Chinez: Desconsiderare oficială a legii

PCC şi-a scris constituţia cu un limbaj pompos, în încercarea de a arăta că este dedicată supremaţiei legii şi normelor internaţionale civilizate. În practică, însă, constituţia nu este niciodată strict urmată, iar drepturile precum libertatea de exprimare, de credinţă şi de asociere nu sunt protejate.

Potrivit teoriei marxiste, legea reflectă voinţa clasei conducătoare şi este un instrument în guvernarea sa. Atunci, un partid comunist, cu siguranţă va adopta şi modifica legi pentru a-şi suprima duşmanii.

Sub acest tip de sistem, oricine îndrăzneşte să conteste “voinţa clasei conducătoare” – adică oricine se opune intereselor partidului comunist – poate fi supus persecuţiei legale ca duşman de clasă, indiferent dacă sunt şomeri, soldaţi demobilizaţi, fermieri al căror pământ a fost expropriat, avocaţi pentru drepturile omului sau pur şi simplu cei care se luptă pentru a supravieţui.

Pentru avocaţii care profesează în ţările comuniste, legile din cărţi lasă întotdeauna loc preocupărilor practice. Dacă un avocat încearcă să citeze legea şi să argumenteze în favoarea dreptăţii, judecătorul şi procuratura îl vor reduce la tăcere vorbind despre presupusul spirit al legii. Ei chiar spun în mod flagrant că instanţa este condusă de partidul comunist şi trebuie să urmeze ordinele sale. Indiferent care ar fi gândurile acestor angajaţi ai instanţelor, ceea ce spun ei într-adevăr reflectă spiritul legii care există în regimurile comuniste.

În sistemul judecătorilor chinezi, în timpul audierilor care implică practicanţi Falun Gong persecutaţi în China, judecătorii pot spune astfel de lucruri: De ce invocaţi legea? Îmi pasă doar de politică. Partidul nu permite apărarea. Cuvintele liderilor sunt legea. Partidul Comunist conduce instanţa, aşa că trebuie să urmăm linia de partid. Nu este necesară nicio procedură legală pentru problemele Falun Gong. Nu vorbiţi cu mine despre conştiinţă. [11]

Filozoful englez Francis Bacon a scris odată: “O senţinţă viciată face mai mult rău decât mai multe inechităţi. Pentru că aceasta corupe pârâul, celelalte corup fântâna”. [12]

Legile Partidului Comunist, care sunt mereu schimbate şi practicate numai selectiv, nu au nicio sacralitate din care să obţină o autoritate legitimă. De-a lungul secolului trecut, “spiritul de drept” care guvernează sistemul juridic al partidului a adus nenumărate nedreptăţi şi a supervizat moartea a 100 de milioane de oameni nevinovaţi – o datorie de sânge pe care niciun reprezentant al cauzei comuniste nu o va putea ispăşi vreodată.

“Un ucigaş trebuie să plătească cu viaţa, la fel precum un datornic plăteşte cu bani”, spune un proverb. Dacă Partidul Comunist ar aplica cu adevărat legea, ar deveni răspunzător pentru istoria sa sângeroasă.

3. Cum periclitează comunismul legea în Occident

În ţările comuniste diavolul manipulează legea ca instrument de menţinere a puterii, întărirea ideologiei sale şi suprimarea poporului. În ţările libere, scopul său este de a submina credinţa tradiţională şi fundamentele morale ale legii, să distorsioneze standardele binelui şi răului, să profite de puterile legislative şi de aplicare a legii, punând astfel în practică normele demonice.

Legea este strâns legată de politică, religie, educaţie şi alte domenii. Statele Unite au fost mult timp statul de drept. Dar astăzi, odată ce comunismul se extinde în orice colţ al lumii, legea occidentală nu poate scăpa de acţiunile de infiltrare şi subversiune. Această secţiune examinează eroziunea multilaterală a instituţiilor juridice americane.

1. Subminarea fundamentelor morale ale legii

Legea bazată pe religie şi credinţă este sacră. Dar, deoarece partidele comuniste şi diverşii lor adepţi din întreaga lume au promovat ateismul şi teoria evoluţiei, legătura dintre lege şi Dumnezeu a fost întreruptă. Legea a fost în mare măsură redusă la un instrument de răzbunare, arbitraj, negociere şi alocare de beneficii. Cu natura sa divină sub asediu, spiritul legii a început să treacă de la rolul său de a menţine corectitudinea şi dreptatea la a fi expresia noţiunilor şi dorinţelor populare. Aceasta a deschis calea spectrului comunist, lucrând prin agenţii săi muritori, pentru a promova legi alese de el cu scopul de a submina societatea şi a se apropia de scopurile sale distructive.

În Statele Unite, influenţa comunistă în justiţia socială şi liberalismul modern şi-au însuşit conceptele de libertate, progres şi toleranţă pentru a modifica starea morală a societăţii şi, împreună cu aceasta, fundamentele morale ale legii. Folosirea acestor cauze pentru respingerea şi distrugerea fundamentului moral şi religios al legii afectează ce fel de legi pot fi adoptate şi cum vor fi interpretate de către judecători.

Căsătoria, de exemplu, este considerată de credinţele tradiţionale ca fiind o instituţie sfântă care cuprinde unirea soţului şi a soţiei. Căsătoria de acelaşi sex, prin definiţie, încalcă aceste învăţături, iar introducerea ei în societate necesită o schimbare în definirea şi interpretarea juridică a legilor care guvernează căsătoria. Pe de altă parte, dacă poporul se supune poruncii divine şi respectă standardele stabilite de credinţa lor, starea morală a societăţii nu se va schimba şi legea seculară va rămâne stabilă, deoarece se bazează pe principiile lăsate de divinitate. Dacă un anumit comportament ar fi fost considerat imoral potrivit poruncii lui Dumnezeu acum două mii de ani şi azi ar trebui să fie considerat tot imoral.

Liberalismul însă respinge credinţa tradiţională şi judecata morală. El priveşte moralitatea ca un acord laic care se schimbă în funcţie de evoluţia societăţii. Căsătoria, prin urmare, este privită ca un simplu contract între două persoane care sunt dispuse să-şi exprime angajamentul unul faţă de celălalt. Recunoaşterea căsătoriei homosexuale se bazează pe premisa aparentă a libertăţii şi a progresului, însă această premisă este maleabilă şi va duce în mod inevitabil la coruperea legii.

Liberalismul şi progresismul au dus la separarea moralităţii tradiţionale de justiţie. Acest lucru a fost reflectat într-un caz de avort care a ajuns la Curtea Supremă în 1992. Trei judecători au declarat: “Unii dintre noi, ca indivizi, găsesc avortul ofensator faţă de principiile noastre cele mai de bază ale moralităţii, dar acest lucru nu ne poate controla decizia. Obligaţia noastră este de a defini libertatea tuturor, nu de a ne impune propriul cod moral “[13].

Cu alte cuvinte, ceea ce au vrut spună judecătorii este că legea acordă prioritate libertăţii în detrimentul moralităţii şi că valorile libertăţii şi moralităţii sunt separate. Dar libertatea, aşa cum a fost stabilită de părinţii fondatori americani, este un principiu “evident”, adică este atribuit de Dumnezeu – sau, aşa cum o exprimă Constituţia Statelor Unite, de Creator. Respingerea standardelor universale stabilite de Creator în scopul creşterii gamei aşa-numitelor libertăţi este o metodă pe care diavolul o foloseşte pentru a distorsiona legea şi a conduce omenirea la pieire.

1. Preluarea puterilor legislative şi executive

Înainte de intrarea în vigoare a unei noi legi, ea trece printr-o varietate de măsuri, inclusiv redactarea, aprobarea politică, hotărârile judecătoreşti privind legalitatea acesteia sau punerea în aplicare de către organele de drept. În timpul acestui proces, indivizi sau grupuri din mediul academic, media, cercuri juridice şi chiar industria de divertisment exercită influenţă asupra legislaţiei şi a adoptării legii.

Spectrul comunist şi-a găsit reprezentanţi în întreaga societate pentru a prelua controlul asupra procesului legislativ. Diverse lobby-uri politice au depus toate eforturile pentru a umple agenţiile guvernamentale cu cei cu convingeri de stânga. În domeniul judiciar, ei au devenit judecători, procurori sau alţi oficiali responsabili de aplicarea sistemul juridic.

Un preşedinte liberal va face tot ce-i stă în putinţă pentru a numi judecători de aceeaşi orientare la Curtea Supremă, unde îşi vor folosi influenţa pentru a distruge legea sau vor folosi puterile executive pentru a eluda sistemul juridic. Din punct de vedere istoric, preşedinţii liberali americani au avut tendinţa de a acorda mai multe graţieri. Într-o administraţie prezidenţială recentă, preşedintele a schimbat sentinţele a 1385 de condamnaţi şi a acordat un total de 212 de graţieri, cel mai mare număr de la administraţia preşedintelui Harry Truman încoace. [14] Într-unul din actele sale finale, înainte de a părăsi Casa Albă, preşedintele a schimbat sentinţele a 209 persoane şi le-a acordat clemenţă altor 64 de persoane. Majoritatea celor care au primit graţieri au fost infractori non-violenţi. O excepţie a fost un om care a fost acuzat şi găsit vinovat de scurgeri masive de informaţii: şapte sute de mii de documente militare secrete. Cu clemenţa prezidenţială, sentinţa sa a fost redusă şi el a executat doar patru ani de condamnare din treizeci şi cinci de ani. [15]

În timp ce preşedintele are puterea constituţională de a acorda graţieri, suprasolicitarea acestei puteri funcţionează împotriva funcţiei şi scopului legii, şi anume acela de a pedepsi greşelile şi de a sprijini cetăţenii oneşti.

În 1954, senatorul Lyndon B. Johnson din Texas, care mai târziu a devenit cel de-al 36 preşedinte al Statelor Unite, a introdus amendamentul Johnson, care interzice organizaţiilor non-profit, inclusiv bisericilor, să se angajeze în anumite activităţi. Celor care încălcau legea li s-ar fi putut revoca anumite scutiri de impozite. Datorită acestui fapt, unele biserici creştine îi instruiesc pe preoţii lor să evite anumite subiecte politice atunci când vorbesc din amvon, inclusiv aspecte sociale controversate, cum ar fi avortul, homosexualitatea, eutanasia, cercetarea cu celule stem şi aşa mai departe.

Spectrul comunist a manipulat, de asemenea, toate grupurile politice în încercarea de a schimba aplicarea legii de către procurori în mod aleatoriu. Ajuns în poziţia de procuror districtual datorită sponsorilor progresiști şi anumitor grupuri politice, acesta a concediat 31 de procurori în prima săptămână de lucru. Cerând suspendarea “încarcerării în masă”, el a ordonat, de asemenea, celorlalţi membri ai biroului său să înceteze urmărirea penală pentru posesia de marijuana. Există situaţii similare în alte state. Preşedintele sindicatului procurorilor a spus că efectul a fost acela de a solicita procurorilor să aleagă legile pe care le-ar aplica. În opinia sa, a fost un fenomen foarte riscant atunci când oficialii aleşi au fost avertizaţi să ignore legile pe care au jurat să le susţină. [16]

De asemenea, judecătorii au competenţa de a anula deciziile departamentelor administrative. De exemplu, legea americană privind imigraţia conferă preşedintelui dreptul de a refuza străinilor să intre în ţară în situaţii de urgenţă. Cu toate acestea, unii judecători influenţaţi de liberalism au considerat că o interdicţie recentă de călătorie emisă de preşedinte este o discriminare religioasă. Hotărârile lor au întârziat interdicţia timp de peste patru luni, până când acţiunea executivă a fost confirmată de Curtea Supremă.

Avocaţii au o mare influenţă asupra hotărârilor judecătoreşti. Înclinaţiile politice ale unei asociaţii juridice pot avea un impact direct asupra executării voinţei legii. Într-o asociaţie de avocaţi care este reprezentată la nivel naţional, fondatorul este un socialist convins care crede în proprietatea publică şi afirmă că scopul său final este instaurarea comunismului. [17] Asociaţia are zeci de mii de membri în întreaga ţară şi un buget anual de sute de milioane. Depune dosare pentru a susţine cauze precum căsătoria între persoane de acelaşi sex, dreptul homosexualilor de a adopta copii şi drepturile de avort şi de a combate discriminarea împotriva homosexualităţii, bisexualităţii şi altele.

Liberalismul şi progresismul ocupă poziţii politice cheie în Statele Unite şi domină mediul academic, mass-media şi mişcările sociale. Acest lucru a permis diavolului să aibă putere fără precedent asupra proceselor legislative şi judiciare.

1. Ratificarea legilor maleficului

Interzicerea slăvirii divinității

Dumnezeu este pretutindeni în viaţa americană. Motto-ul ţării este “În Dumnezeu avem încredere”. Acest lucru nu apare numai în versurile imnului naţional al Statelor Unite, ci şi pe bancnotele dolarului folosite în fiecare zi. Declaraţia de Independenţă a SUA l-a descris pe Dumnezeu ca pe Creator şi afirmă că drepturile omului sunt ceea ce ne-a dat Creatorul. Toţi oficialii guvernamentali americani, inclusiv preşedintele şi judecătorii, spun “Aşa să mă ajute Dumnezeu” atunci când îşi depun jurământul. Sfârşitul cel mai comun al discursurilor prezidenţiale este “Dumnezeu să binecuvânteze America”. Angajamentul de loialitate recitat în şcolile publice descrie Statele Unite ca pe “o naţiune a lui Dumnezeu”.

Unele dintre aceste tradiţii au durat peste două sute de ani, având o istorie aproape la fel de lungă ca cea a Statelor Unite de la înfiinţarea sa. Dar, în ultimii şaizeci de ani, acestea au fost constant contestate de adepţii comunisti.

Astfel, o asociaţie naţională de avocaţi îşi propune să elimine expunerea publică a Celor Zece Porunci din Statele Unite. Cel mai celebru caz a avut loc în Montgomery, Alabama. În 2001, asociaţia a cerut înlăturarea unei plăci cu Cele Zece Porunci, care se afla în rotonda instanţei de stat. Au găsit un judecător desemnat de preşedintele democrat de la momentul audierii cazului. Într-un verdict de şaptezeci şi şase de pagini, judecătorul a decis în favoarea asociaţiei de avocaţi. Specificul hotărârii poate părea ridicol. De exemplu, judecătorul a susţinut că “atmosfera solemnă a rotondei”, frescele din spatele plăcii şi atmosfera creată de un tablou care conţine o cascadă constituiau un motiv suficient pentru a elimina cele zece porunci. Judecătorul a mai spus că “vârful înclinat” al plăcii seamănă cu o Biblie deschisă şi îi făcea pe cei care treceau “să se simtă ca şi cum statul Alabama avansează, susţine, favorizează sau preferă, creştinismul”. [18]

Acesta nu este nici începutul, nici sfârşitul în ceea ce priveşte această problemă. Încă din 1980, Curtea Supremă a interzis afişarea Celor Zece Porunci în şcolile publice. Această decizie a catalizat o mişcare generală în întreaga ţară de a elimina expunerea Celor Zece Porunci în public. În Utah, ACLU a oferit chiar şi o recompensă oricărei persoane dispuse să semnaleze plăcile care nu fuseseră încă scoase. [19]

O Curte a Circumscripţiei Statelor Unite a hotărât la 26 iunie 2002 că şcolile publice nu au dreptul să deţină “jurământul solemn” deoarece includ cuvintele “sub Dumnezeu”. Această decizie a fost ulterior anulată de Curtea Supremă pe 14 iunie 2004. [20]

Această bătălie legală se desfăşoară încă. Imnul naţional american, motto-ul naţional, angajamentul Pledge of Allegiance, rugăciunile şcolare etc. sunt asediate de atei şi de activiştii de stânga.

Aici este necesară o scurtă explicaţie pentru a clarifica faptul că “Dumnezeu”, aşa cum este folosit mai sus, a fost o referire generală la divin sau la “Creator” menţionat în Declaraţia de Independenţă. Fiecare religie are propria înţelegere şi recunoaştere a Creatorului. Prin urmare, cuvântul “Dumnezeu” în sine nu promovează o anumită religie sau nu încalcă amendamentele constituţionale ale Statelor Unite. Într-o naţiune de credinţă profundă, apariţia unei mişcări extreme care încearcă să interzică slava publică a lui Dumnezeu reflectă măsura în care diavolul a pătruns în domeniul dreptului.

Modificarea spiritului Constituţiei: interpretarea şi jurisprudenţa

În redactarea Constituţiei Statelor Unite, Părinţii Fondatori au stabilit separarea puterilor, structura judecătorească având iniţial cea mai mică putere. Congresul (ramura legislativă) este responsabil de adoptarea legilor, Preşedintele (ramura executivă) este responsabil de guvernare în conformitate cu legile de executare şi aplicare, iar Curtea Supremă (instanţa judiciară) nu are nici puterea de a promova legi şi nici de a guverna.

În timp ce Curtea Supremă audia un caz referitor la angajamentul Pledge of Allegiance, sondajele au arătat că 90% dintre americani au susţinut păstrarea expresiei “sub Dumnezeu”. În Camera Reprezentanţilor, au fost 416 voturi pentru şi doar trei voturi împotrivă. [21] În Senat, rezultatul a fost 99 de voturi la zero. [22] Decizia Congresului a reflectat opinia veritabilă a publicului american.

În calitate de reprezentanţi aleşi ai poporului, membrii Congresului şi preşedintele au mandate care variază de la doi la şase ani înainte de efectuarea altor alegeri. Atâta timp cât societatea publică şi majoritară este ghidată de standardele divine de moralitate, măsura în care preşedintele şi membrii Congresului pot aluneca spre stânga este limitată. De exemplu, dacă societatea mainstream este împotriva căsătoriei între persoane de acelaşi sex, va fi dificil pentru un congresman sau senator să o susţină. Dacă aceşti politicieni se opun opiniei publice, riscă să fie scoşi din funcţie.

Pe de altă parte, judecătorii Curţii Supreme nu trebuie să ţină seama de opinia publică, deoarece mandatele pe care le deţin sunt pe viaţă. Odată numiţi, aceştia pot lucra timp de decenii. În plus, există doar nouă judecători. Este relativ mai uşor să influenţeze deciziile acestor nouă persoane decât să modifice întreaga opinie publică predominantă.

Judecătorii se pronunţă în conformitate cu legea, iar legile sunt adoptate sau abrogate în baza Constituţiei. Astfel, pentru a schimba societatea prin legislaţie, este imperativ să se schimbe Constituţia. În Statele Unite, modificarea Constituţiei necesită sprijin de la două treimi din Congres şi a cel puțin trei sferturi din state. Aceste măsuri stricte fac dificilă modificarea definitivă a Constituţiei.

Strategia progresistă nu este aceea de a modifica Constituţia, ci de a schimba sensul original al cuvintelor din Constituţie prin reinterpretarea lor. Ei consideră Constituţia ca fiind un document “viu” şi “în continuă evoluţie” şi merg pe precedentul stabilit de Curtea Supremă, codifică opiniile Stângii în lege. În acest fel, ei îşi exercită în mod secret voinţa în pofida Constituţiei, ceea ce echivalează cu subminarea ei.

Comanda divină nu mai este principiul cel mai înalt. Constituţia a primit o lovitură dură sub ciocănelele judecătorilor liberali ai Curţii Supreme. Deoarece hotărârile Curţii Supreme sunt definitive şi trebuie respectate chiar de către preşedinte, ramura judiciară are o parte tot mai mare de autoritate printre cele trei ramuri stabilite de părinţii fondatori. În practică, judecătorii Curţii Supreme au dobândit puteri legislative parţiale şi chiar executive.

Acţiunile judecătorilor liberali ai Curţii Supreme au condus societatea americană la o serie de consecinţe grave şi dificil de remediat. În situaţia actuală, Curtea Supremă poate, prin audierile de caz, să dispună îndepărtarea Celor Zece Porunci din şcolile şi spaţiile publice, să rescrie procedurile penale, să crească impozitele, să recunoască dreptul la avort şi căsătoria între persoane de acelaşi sex, să permită publicarea şi afişarea pornografiei şi aşa mai departe.

Supremaţia în creştere a sistemului judiciar, combinată cu hotărârile judecătorilor liberali, i-a dat spectrului comunist un instrument important pentru realizarea planurilor sale.

Promovarea conţinutului obscen în numele libertăţii

Perioada anilor ’60 a fost o epocă de transformare profundă în întreaga societate americană. Studenţii de stânga au condus mişcarea anti-război, rock-and-roll, cultura hippie, mişcarea feministă, eliberarea sexuală şi alte curente anti-tradiţionale, aducând haosul în întreaga ţară.

În această perioadă, judecătorul şef al Curţii Supreme a SUA a fost liberalul Earl Warren. În timpul mandatului lui Warren în funcţia de şef al justiţiei, Curtea Supremă a pronunţat hotărâri foarte importante şi profunde. Aceasta a inclus interzicerea rugăciunilor în şcoala publică [23] şi a permis publicaţiile care conţin materiale sexuale explicite. [24]

În cartea sa “Susţinătorii supremaţiei: Tirania judecătorilor şi cum să o oprim”, cercetătorul Phyllis Schlafly a furnizat statistici care arată că între 1966 şi 1970 Curtea Supremă a adoptat treizeci şi patru de hotărâri care au anulat deciziile instanţelor inferioare ce interziceau conţinutul obscen. [25] Hotărârile Curţii Supreme nu au fost semnate, iar majoritatea lor a constat în doar unul sau două rânduri. Spus altfel, nici măcar judecătorii nu s-au deranjat să-şi raţionalizeze deciziile.

În 1966, Hollywood a ridicat restricţiile privind manifestarea conţinutului obscen în film. În curând a urmat o mulţime de tipuri de lucrări pornografice, iar astăzi ele au saturat fiecare domeniu al societăţii.

Primul amendament al Constituţiei americane garantează libertatea de exprimare. Intenţia era să consfinţească dreptul de a exprima opiniile politice, nu de a produce şi de a difuza pornografie.

Legalizarea abuzului de droguri

Pe măsură ce lumea se pregătea să întâmpine noul an la 31 decembrie 2017, CNN a difuzat un film cu mai multe fotografii ale unei femei reporter care fuma marijuana. Fiind vizibil sub influenţa drogului, ea părea dezorientată şi nu-și dădea seama de împrejurări. Difuzarea filmului a stârnit o critică generală. [26]

În 1996, California a devenit primul stat american care a legalizat marijuana pe bază de prescripţie medicală şi multe state i-au urmat exemplul. Până în 2012, Colorado şi Washington au legalizat marijuana pentru “uz recreaţional”, adică au legalizat abuzul de droguri. În aceste două state, plantarea, fabricarea şi vânzarea marijuanei de către adulţi este complet legală. De asemenea, a fost legalizată în California. În iunie 2018, guvernul canadian a anunţat că utilizarea de marijuana va deveni legală la nivel naţional în viitorul apropiat.

În afară de a provoca daune grave organismului uman, drogurile dau dependenţă psihologică. Odată dependenţi, oamenii pot renunţa la toate constrângerile morale pentru a obţine mai multe droguri. Pe de altă parte, cei care susţin legalizarea marijuanei cred că atâta timp cât poate fi obţinută legal, aceasta ar fi o modalitate eficientă de a reduce traficul de droguri. Ei spun că legalizarea permite o reglementare mai strictă a drogurilor şi, prin urmare, o reducere a criminalităţii legate de droguri.

Prin legalizarea drogurilor, multe guverne anticipează economisirea de venituri de miliarde de dolari. Dar nu este dificil de văzut că, pe măsură ce un număr mai mare de oameni devin dependenţi, îşi pierd dorinţa de a munci şi suferă de o sănătate precară, productivitatea va scădea, iar avuţia creată de societate se va micşora. Este evident că legalizarea drogurilor nu poate creşte veniturile guvernamentale pe termen lung.

Mai mult, aprecierea binelui sau a răului nu ar trebui să se bazeze pe profitul economic, ci pe standardele divine. Moralitatea tradiţională vede corpul uman ca fiind sacru şi creat după asemănare divină. Religiile occidentale cred că trupul este “templul Duhului Sfânt”, în timp ce în Orient s-a crezut că trupul se poate îmbunătăţi prin cultivare pentru a deveni un Buddha sau un Tao. În acest caz abuzul de droguri este un act de profanare.

Potrivit unei relatări a Los Angeles Times, una dintre personalităţile importante care se ocupă de legalizarea marijuanei în Statele Unite este un progresist bogat.[27] În martie 2017, şase senatori au scris scrisori către Departamentul de Stat american solicitând ca acest individ să fie cercetat pentru că se foloseşte de funcția sa pentru a promova progresismul în străinătate şi pentru a submina guvernele conservatoare. [28]

Legalizarea drogurilor este un pas suplimentar în a face oamenii să-şi piardă constrângerile morale şi să le fie întreruptă legătura cu Divinul. Pe măsură ce societatea se confruntă cu mişcări violente şi cu încetinirea creşterii economice, apar condiţiile pentru comunişti de a-şi stabili puterea politică.

Legalizarea căsătoriei de acelaşi sex

Cartea Genezei descrie distrugerea Sodomei. Una dintre crimele comise de locuitorii oraşului condamnat a fost homosexualitatea. Aceasta este originea termenului “sodomie”, ceea ce înseamnă relaţii sexuale între bărbaţi. Cei care au cunoştinţe de bază despre Biblie ştiu că homosexualitatea merge împotriva voinţei lui Dumnezeu.

În iunie 2015, Curtea Supremă a hotărât printr-o decizie cu cinci voturi pentru şi patru împotrivă că actul căsătoriei între persoane de acelaşi sex este un drept garantat de Constituţie.[29] Atunci când hotărârea a fost adoptată, preşedintele american a schimbat bannerul de pe contul oficial de Twitter al Casei Albe cu steagul curcubeu în sprijinul drepturilor LGBT. Hotărârea Curţii Supreme a interzis celor paisprezece state care au oprit căsătoria între homosexuali să-şi aplice aceste legi proprii.

În august 2015, un funcţionar judeţean din Rowan a refuzat să elibereze certificate de căsătorie unor cupluri de acelaşi sex din cauza convingerilor sale. Mai târziu, ea a fost arestată timp de cinci zile deoarece a respins o hotărâre judecătorească federală americană care prevedea emiterea documentelor. [30] De fapt, instanţa i-a încălcat dreptul constituţional la libertatea de credinţă.

Atunci când Curtea Supremă a hotărât în ​​favoarea legalizării căsătoriei homosexuale, fostul guvernator al Arkansasului şi fostul candidat republican Mike Huckabee a numit hotărârea “tirania judiciară”. [31]

Avocatul constituţional şi cercetătorul Phyllis Schlafly a enumerat nouă modalităţi pe care judecătorii le folosesc pentru a submina moralitatea socială. Ei rescriu Constituţia, cenzurează recunoaşterea lui Dumnezeu, redefinesc căsătoria, subminează suveranitatea SUA, promovează pornografia, sprijină feminismul, aplică legea pentru handicapaţi, intervin în alegeri şi impun impozite. [32]

Începând cu anul 2017, douăzeci şi cinci de ţări şi teritorii au recunoscut oficial sau au acceptat căsătoriile între persoane de acelaşi sex, inclusiv ţările occidentale dezvoltate, precum Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Germania, Spania, Norvegia, Belgia, Australia, Noua Zeelandă şi Canada. Aceasta este o situaţie deranjantă. Legea are puterea de a întări moralitatea sau de a influenţa mişcarea ei într-o nouă direcţie. Legalizarea comportamentului care se abate de la valorile morale tradiţionale echivalează cu faptul că guvernul şi legile instruiesc oamenii să trădeze moralitatea şi să nu se supună poruncilor lui Dumnezeu.

Sub influenţa corectitudinii politice, critica haosului în care se află societatea noastră – fie din partea oamenilor, a asociaţiilor civile sau a grupurilor religioase în particular – poate fi uşor escaladată la nivelul politicului sau al justiţiei şi are drept rezultat restricţii asupra libertăţii de exprimare sau alte pedepse. În urma legalizării comportamentului imoral, orice comentarii sau critici asupra unor chestiuni conexe sunt adesea acuzate drept încălcarea legilor, cum ar fi cele referitoare la discriminarea de gen. Legea a fost transformată într-un mijloc de a strangula capacitatea oamenilor de a gândi moral. În mod esenţial, promovează homosexualitatea şi încurajează oamenii să se dedice dorinţelor nesfârşite şi degenerării.

Eliminarea responsabilităţii personale

Religiile tradiţionale subliniază importanţa responsabilităţii personale. În Biblie, cartea lui Ezechiel foloseşte tatăl şi fiul ca o pildă pentru a descrie exemple bune şi rele. Deşi sunt tată şi fiu, ei suportă consecinţele comportamentului lor şi nu sunt responsabili personal pentru acţiunile celorlalţi. Aşa cum spune Biblia: “Ce semeni, aceea vei culege.” Chinezii cred că bunătatea dă naştere bunătăţii şi că răul va fi pedepsit, ceea ce stipulează acelaşi principiu.

Libertatea înseamnă responsabilitate. O persoană are dreptul şi libertatea de a-şi alege ideile, exprimarea şi acţiunile. El trebuie, de asemenea, să fie responsabil pentru propriile alegeri. Odată ce o persoană a comis o infracţiune, ar trebui să fie pedepsită în consecinţă. Acesta este principiul justiţiei. Cu toate acestea, judecătorii liberali îi încurajează pe oameni să-şi micşoreze responsabilităţile şi să transfere răspunderea condiţiilor sociale predominante, cum ar fi mediul economic sau rasial, sănătatea fizică şi psihică, educaţia şi alţi parametri demografici, permiţând infractorilor să scape de pedeapsa legală.

1. Restricţionarea aplicării legii

Sub influenţa liberală, mulţi judecători sau agenţii legislative reduc în mod deliberat puterea legitimă a organelor de drept, închizând ochii în mod efectiv la crime. Scopul Spectrului comunist în acest sens este acela de a paraliza aparatul de stat pentru a provoca mişcări sociale, ceea ce apoi creează pretexte fie pentru extinderea guvernului, fie pentru condiţiile necesare unei lovituri de stat sau a unei revoluţii.

Multe state au adoptat legi de stânga, un exemplu tipic fiind legea “statului-sanctuar”. Printre alte prevederi, un stat-sanctuar interzice oficialilor federali să aresteze imigranţi ilegali în închisorile locale, inclusiv pe cei pentru care au mandate de arestare. Poliţia locală nu are dreptul să coopereze cu agenţii federali pentru a pune în aplicare legile privind imigraţia.

Acest lucru reprezintă un risc grav de securitate pentru public. În iulie 2015, imigrantul ilegal Jose Ines Garcia Zarate a împuşcat şi a ucis o tânără care mergea pe Fisherman’s Wharf din San Francisco. Zarate avea deja antecedente: el a fost acuzat de şapte infracţiuni care implicau droguri şi jaf, deţinerea de arme şi fusese deportat de cinci ori. Când San Francisco a adoptat legea privind “oraşul-sanctuar”, Zarate a fost eliberat din custodie şi a evitat autorităţile federale de imigrare care solicitau cea de-a şasea deportare.

Atunci când un criminal este judecat, procurorul se confruntă cu standarde extrem de stricte. Acest lucru este evident pentru a proteja drepturile legitime ale suspectului, dar adesea rezultatul este că infractorii sunt capabili să profite de lacunele din lege. Persoanele viclene sau cei care se bucură de un statut sau de privilegii, cei care înţeleg legea şi reglementările sau cei care angajează avocaţi capabili pot prelungi procesul judiciar, ceea ce implică costuri mari pentru sistemul judiciar. Chiar suspecţii vinovaţi pot fi foarte greu aduși în faţa justiţiei.

Influenţaţi de răspândirea “eliberării sexuale”, verdictele în cazurile care implică infracţiuni sexuale citează adesea constatările din cercetările recente pentru a susţine că prejudiciile cauzate de abuz sunt puţine sau inexistente. Multe cazuri au fost rezolvate prin reducerea condamnărilor celor cu “comportament de prădător sexual”.[33]

Multor criminali obişnuiţi li s-au redus pedepsele iniţiale, din cauza deficitului bugetar sau a drepturilor prizonierilor. Motivaţia reală, totuşi, este corectitudinea politică – ca să slăbească puterea legii, să perturbe ordinea socială şi să deschidă drumul spre extinderea guvernului.

Pentru ca legea să fie corectă, ea trebuie să administreze o pedeapsă strictă acelora care comit crime de neiertat. Din antichitate, crima a fost pedepsită cu moartea. Dar astăzi, unele ţări şi teritorii au abolit pedeapsa capitală pe motive de umanitate, toleranţă sau un presupus respect faţă de viaţă.

Sub influenţa liberalismului deviat şi progresismului, unii oameni dau greutate inutilă drepturilor prizonierilor – indiferent de gravitatea crimei – rămânând însă suspect de tăcuţi faţă de victime. Dacă un criminal este hrănit şi adăpostit din banii contribuabililor, pierderea libertăţii lui nu este o retribuţie echitabilă pentru moartea victimei şi trauma pe care o cauzează celor dragi.

Mulţi cercetători din Statele Unite au constatat că pedeapsa capitală este eficientă pentru descurajarea criminalităţii. David Muhlhausen, analist senior al Fundaţiei Heritage, a mărturisit în faţa Comitetului Judiciar al Senatului în 2007 că pedeapsa capitală are un efect disuasiv şi poate salva vieţi.

În anii 1990, trei profesori, printre care Paul Rubin de la Universitatea Emory, au examinat statistici privind criminalitatea pe o perioadă de douăzeci de ani în trei mii de oraşe din Statele Unite şi au concluzionat că “fiecare execuţie are drept rezultat, în medie, optsprezece crime mai puţin”.

Chiar şi cercetătorii care sunt împotriva pedepsei capitale trebuie să admită că are un efect disuasiv.

Împingând conceptele de libertate şi legalitate la extrem, diavolul a distorsionat legea şi i-a furat sacralitatea.

1. Folosirea legilor străine pentru a slăbi suveranitatea SUA

Atunci când judecătorii liberali nu pot găsi formulări în Constituţia SUA pentru a-şi susţine opiniile personale, ei folosesc legi adoptate în alte ţări pentru a-şi susţine argumentele.

De exemplu, în speța Lawrence împotriva statului Texas (2003), un judecător dorea să abroge un statut din Texas care “interzicea adulţilor homosexuali să se angajeze în acte sexuale”, dar nu a putut găsi nimic în Constituţie pentru a-şi susţine cazul. El a citat apoi o “agenţie cu autoritate” dinafara Statelor Unite spunând că homosexualitatea era “o parte integrantă a libertăţii umane în multe alte ţări” şi a abrogat cu succes legea. Acest caz a dus la abrogarea unor statute similare în alte treizeci de state.

Gândirea comunistă s-a răspândit în jurul lumii în diferite forme. Tendinţa socialistă din Asia şi Europa este evidentă şi are o mare influenţă şi în Africa şi în America Latină. Ţări precum Zimbabwe şi Venezuela sunt ţări socialiste. Chiar şi Canada este influenţată de acesta.

Comerţul şi globalizarea au făcut ca Statele Unite să aibă relaţii mai strânse cu alte ţări. Pentru a introduce elemente ale socialismului pe plan intern, judecătorii liberali folosesc scuza potrivit căreia se conformează convenţiei internaţionale şi apoi folosesc jurisprudenţa pentru a modifica spiritul Constituţiei. Ca lider al lumii libere, dacă Statele Unite nu pot menţine standardele tradiţionale de bază, întregul glob va fi pierdut din cauza comunismului.

4. Restaurarea spiritului legii

Astăzi, legea a fost îndreptată împotriva învăţăturilor divine care au inspirat-o iniţial. Legalitatea a devenit metoda pe care diavolul o foloseşte pentru a călca în picioare fundamentul moral al societăţii umane, aducându-l la marginea distrugerii.

Legislaţia anti-tradiţională şi imorală a slăbit capabilitatea legii de a menţine ordinea socială, lăsând extinderea puterii de stat ca singura “soluţie” când e rău.

Gânditorul francez Tocqueville a avertizat că dictatura era singurul mijloc de guvernare care poate aduce oamenii într-o societate lipsită de credinţă. Perversiunea legii în prezent erodează credinţele tradiţionale şi conduce societatea spre tiranie.

Dacă diavolul va reuşi să obţină controlul deplin asupra legii, aceasta ar deveni o armă puternică în corupţia umanităţii. În astfel de circumstanţe, oamenii ar avea la dispoziţie doar două opţiuni: fie să refuze să urmeze autorităţile, fie să-şi trădeze moralitatea pentru a se conforma legilor degenerate. Prima ar însemna distrugerea dreptului în practică, aşa cum a spus juristul Harold Berman: “Legea trebuie să fie credibilă; altfel, există doar în nume”. Această ultimă opţiune implică o pantă alunecoasă a declinului moral, creând un ciclu descendent în care legea şi starea societăţii concurează într-o cursă pentru a ajunge la fund. În ambele cazuri, societatea în ansamblu nu ar avea nicio cale de ieşire din acest vortex demonic.

Cartea din 1958, The Naked Communist, cuprinde patruzeci şi cinci de obiective urmărite de Partidul Comunist pentru a se infiltra şi a submina Statele Unite. Şapte dintre ele se referă la sistemul juridic. [37]

Cel de-al 16-lea obiectiv constă în folosirea deciziilor tehnice ale instanţei pentru a slăbi instituţiile importante din SUA, susţinând că comportamentul lor încalcă drepturile publice.

Obiectivul 24-lea se referă la eliminarea tuturor legilor care restricţionează conţinutul indecent, portretizându-le drept cenzură care încalcă libertatea de exprimare şi exprimarea.

Cel de-al 29-lea este de a contesta Constituţia ca fiind defectuoasă, depăşită sau incompatibilă cu practica internaţională.

Obiectivul 33 este de a elimina toate legile şi legislaţiile care interferează cu operaţiunile Partidului Comunist.

Al 38-lea obiectiv este de a face legal ca agenţii ce nu fac parte din poliţie să poată să efectueze arestări. Toate problemele comportamentale trebuie să fie delegate lucrătorilor din domeniul sănătăţii mintale.

Cel de-al 39-lea obiectiv este de a elimina controlul asupra domeniului psihiatriei şi de a impune legi referitoare la sănătatea mintală pentru a controla persoanele care nu acceptă scopuri comuniste.

Obiectivul 45 este eliminarea Connally Reservation, cunoscută şi sub numele de Amendamentul Connally. Această reglementare conferă Statelor Unite dreptul de a favoriza jurisdicția națională asupra hotărârilor instanţelor internaţionale. Scopul acestui obiectiv este de a împiedica Statele Unite să-şi protejeze suveranitatea internă şi, în schimb, să dea putere organismelor internaţionale, cum ar fi Curtea Mondială, să prevaleze asupra sistemului judiciar american.

Comparând obiectivele enumerate mai sus cu ceea ce a fost deja implementat, este evident că comunismul s-a plasat bine pentru a continua să submineze legea şi justiţia americană.

Fie că este vorba de politici publice de ură în ţările controlate de regimurile comuniste, fie de reglementări în ţările vestice în care ideologia comunistă a erodat instituţiile legislative şi judiciare, în ambele cazuri, ţinta este spiritul legii – adică respectul pentru divin şi moralitatea tradiţională.

Dacă nu suntem capabili să menţinem standardele morale stabilite de porunca divină ca fiind criteriul nostru pentru a discerne binele de rău, atunci suntem sortiţi să ne pierdem independenţa judiciară în faţa spectrului comunist. Agenţii sub influenţa comunismului vor folosi legea pentru a-i suprima pe cei drepţi şi pentru a-i promova pe cei răi – executând involuntar planurile spectrului de a extermina omenirea. Nu este prea mult timp rămas la dispoziţie pentru a inversa această tendinţă.

Capitolul 9 (II)

Capitolul 11

Referinţe

[1] Harold J. Berman, “Interacţiunea dintre Drept şi Religie” (Nashville: Abingdon Press, 1974), 51-55.

[2] Ban Gu, “Cartea Han: Cronica lui Dong Zhongshu” [班固, “漢書 · 董κτό舒 傳”]

[3] Berman, “Interacţiunea dintre Drept şi Religie“

[4] W. Cleon Skousen, “The Naked Communist” (Salt Lake City: Izzard Ink Publishing, 1958, 2014).

[5] Serghei Nechayev, “Catehismul Revoluţionar”, 1869, https://www.marxists.org/subject/anarchism/nechayev/catechism.htm

[6] Vladimir Lenin, “Revoluţia Proletară şi Renegada Kautsky“, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1918/prrk/common_liberal.htm

[7] Li Yuzhen, “Lucrarea de insurrecţie: istoria rusă a secolului XX” , (Yanhuang Chunqiu , ediţia a Xa din 2010) [李玉貞, <一部 顛覆性 著作: “二十 世紀 俄國 史”> “炎黃 春秋” 2010 年第十期.]

[8] O Yakovlev, “Pentru cititorii chinezi (Prefaţă la ediţia chineză)“, “Cupa amară: Bolşevismul rus şi mişcarea reformată”, trad. Xu Kui et. al., (Beijing: Xinhua chubanshe, 1999), 10.

[9] “Comentariul 7: Istoria uciderii Partidului Comunist“, ” Nouă Comentarii despre Partidul Comunist“,  https://ro.tuidang.org/noua-comentarii/7-despre-istoria-omorurilor-in-partidul-comunist-chinez.html

[10] La 15 martie 1999, “Modificarea Constituţiei Republicii Populare Chineze” adoptată la a doua sesiune a celui de-al IX-lea Congres Naţional al Poporului; a introdus la articolul 5 în Constituţie: “Republica Populară Chineză pune în aplicare regula legii şi construieşte o ţară socialistă condusă de lege“. A se vedea Linxian,”Principiile constituţionale şi guvernarea ţării prin lege“, www.people.com.cn, 2 noiembrie 2006, http://legal.people.com.cn/GB/43027/73487/73490/4990833.html

[11] Ouyang Fei, “Nonsens roşu“, Minghui.org, 8 ianuarie 2015 [ 歐陽 非 : < 红色 荒唐 言论 > , 明慧網, 2015 年 1 月 8 日, http://www.minghui.org/mh/articles/2015/1/8/302850.html ]

[12] Francis Bacon, “Of Judicature”, Eseuri, civile şi morale”, http://www.notable-quotes.com/b/bacon_francis_viii.html

[13] “Parenthood Planned din Pennsylvania de Sud-Est împotriva lui Casey (nr. 91-744, 91-902)”. Citat în “Curtea Supremă de Justiţie; Extrase din decizia judecătorilor în cazul Pennsylvania, The New York Times , 30 iunie 1992, https://www.nytimes.com/1992/06/30/us/the-supreme-court-excerpts-from-the-justices-decision-in-the-pennsylvania-case.html

[14] Tom Murse, “Numărul graţierilor preşedintelui” , ThoughtCo , 09 martie 2018, https://www.thoughtco.com/number-of-pardons-by-president-3367600

[15] Gregory Korte, “Obama schimbă sentinţa lui Chelsea Manning în ultimul moment“, SUA TODAY, 17 ianuarie 2017, https://www.usatoday.com/story/news/politics/2017/01/17/obama-comutes-teză-chelsea-manning/96678814

[16] Paige St. John şi Abbie Vansickle, “Iată de ce George Soros, grupurile liberale cheltuiesc sume mari pentru a ajuta să decideţi cine este următorul dvs. D.A“, Los Angeles Times , 23 mai 2018, https://www.latimes.com/local/california/la-me-prosecutor-campaign-20180523-story.html

[17] Declaraţia lui Roger N. Baldwin, 31 decembrie 1938, “Investigarea activităţilor de propagandă neamericană în Statele Unite“. Audierile în faţa unui Comitet Special pentru Activităţi Neamericane, Camera Reprezentanţilor, Congresul 75-78, 3081-3082.

[18] Phyllis Schlafly, “Susţinătorii supremaţiei: Tirania judecătorilor şi cum să o oprim” (Minneapolis, MN : Richard Vigilante Books, 2006), 26-27.

[19] Phyllis Schlafly, “Ghivece de aur în spatele cruciilor şi Celor Zece Porunci“, Raportul Forumului Eagle, 4 iunie 2004, http://eagleforum.org/column/2004/june04/04-06-23.html

[20] “Angajamentul american al acuzaţiei: decizia Curţii de Circuit, reacţiile etc.“, Toleranţa religioasă, http://www.religioustolerance.org/nat_pled3.htm

[21] Aprobare în Camera Reprezentanților: privind propunerea de suspendare a regulilor şi acordul cu privire la rezoluţia convenită de către Yeas and Nays: (2/3 obligatoriu): 416 – 3, 11 Prezent (Rol nr.273), https://www.congress.gov/bill/107th-congress/house-resolution/459

[22] Prezentat în Senat, considerat şi aprobat fără modificări de către Yea-Nay, 99-0, 26 iunie 2002, https://www.congress.gov/bill/107th-congress/senate-resolution/292

[23] Schlafly, “Susţinătorii supremaţiei: Tirania judecătorilor şi cum s-o stopăm“, 30.

[24] Ibid., 58.

[25] Ibid., 60-61.

[26] “CNN se distrează cu marihuana în timpul transmisiunii de Revelion din Denver”, Fox News, 1 ianuarie 2018, http://www.foxnews.com/entertainment/2018/01/01/cnn-revels-in-pot-smoke-during-new-years-eve-report-from-denver.html

[27] Patrick McGreevy, “Miliardari activişti ca Sean Parker şi George Soros finanţează campania de legalizare a marihuana“, Los Angeles Times , 2 noiembrie 2016, http://www.latimes.com/politics/la-pol-ca-proposition64-cash-snap-20161102-story.html

[28] Adam Shaw, “Senatorii republicani îi cer lui Tillerson să examineze finanţarea americană a grupurilor Soros din străinătate“, Fox News , 15 martie 2017, http://www.foxnews.com/politics/2017/03/15/gop-senators-ask-tillerson-to-probe-us-funding-soros-groups-abroad.html

[29] Ariane de Vogue şi Jeremy Diamond, “Reglementările Curţii Supreme în favoarea căsătoriei de acelaşi sex la nivel naţional“, CNN News , 27 iunie 2015, https://www.cnn.com/2015/06/26/politics/supreme-court-same-sex-marriage-ruling/index.html

[30] Todd Starnes, “Clerk Kentucky: “Aceasta este o luptă ce merită dusă“, Fox News , 3 septembrie 2015, http://www.foxnews.com/opinion/2015/09/03/kentucky-clerk-am-prepared-to-go-to-jail.html

[31] “Procurorul lui Kim Davis vorbeşte, Huckabee acuză ‘suprapunere judiciară’ în caz“, Fox News, 8 septembrie 2015, http://www.foxnews.com/transcript/2015/09/08/attorney-for-kim-davis-speaks-out-huckabee-blasts-judicial-overreach-in-case.html

[32] Schlafly, “Susţinătorii supremaţiei: Tirania judecătorilor şi cum să o stopăm” (Minneapolis, MN : Richard Vigilante Books, 2006).

[33] Coaliţia Stop the Kinsey Institute, “Kinsey a ajutat la subminarea legilor care protejează femeile şi copiii“, http://stopthekinseyinstitute.org/more/undermining-laws/

[34] Cao Changqing, “Pedeapsa capitală nu trebuie abolită în mod absolut“, China Report Weekly , 7 iunie 2015, 中文 絕 廢 廢 廢 刑 , http://www.china-week.com/html/6405.htm ]

[35] Schlafly, “Susţinătorii supremaţiei: Tirania judecătorilor şi cum să o stopăm“, 49.

[36] Berman, “Interacţiunea dintre Drept şi Religie“

[37] Skousen, “The Naked Communist“

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 9 (II) : Capcana economică a comunismului

Cuprins (continuare)

4. Proprietatea publică şi economia planificată: sisteme de sclavie
5. Proprietatea publică: un jug totalitar
6. Planificarea economică: sortită eşecului

5. Teoria exploatării a lui Marx: o inversare înșelătoare a binelui şi a răului

6. Originile egalitarismului absolut: ura şi invidia
7. Promovarea egalităţii economice: o piatră de temelie a comunismului
8. Utilizarea sindicatelor de către comunism pentru a submina societăţile libere

7. “Idealurile” comuniste: ispitirea omului spre distrugerea proprie

Concluzie: prosperitatea şi pacea pot fi obţinute numai prin moralitate

Referinţe

*****

4. Proprietatea publică şi economia planificată: sisteme de sclavie

Dumnezeu a creat omul, l-a înzestrat cu înţelepciune şi putere şi a lăsat ca viaţa lui să fie una în care el să culeagă răsplata muncii sale – pentru a putea obţine suficient cât să-şi ducă traiul. După cum afirmă Declaraţia de Independenţă a SUA, “considerăm că aceste adevăruri sunt evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, printre care Viaţa, Libertatea şi căutarea fericirii”. [1]

Fireşte, în mod natural, aceste drepturi includ şi proprietatea şi controlul asupra proprietăţii.

Dimpotrivă, Marx a declarat în Manifestul Comunist : “În acest sens, teoria comuniştilor poate fi rezumată într-o singură propoziţie: eliminarea proprietăţii private”. [2] Aceasta se referă la proprietatea publică –  impunerea economiei planificate fiind un aspect obligatoriu al acesteia. Esenţa acestui sistem încalcă principiile Cerului, contravine naturii umane şi este o formă de sclavie.

1. Proprietatea publică: un jug totalitar

Autorul  anticomunist american, Fred Schwartz, a spus următoarea glumă în cartea sa “Puteţi avea încredere în comunişti … să fie comunişti” în legătură cu două interviuri efectuate de un reporter la o fabrică sovietică de automobile, şi apoi la o fabrică americană: [3]

“Cine deţine această fabrică?” “Noi”, au răspuns ei.

“Cine deţine terenul pe care este construit?”

“Noi.”

“Cine deţine produsele fabricii după ce sunt fabricate?” “Noi.”

Afară, într-un colţ al unei parcări mari, erau trei maşini vechi. Vizitatorul a întrebat: “Cine deţine rablele de acolo?”

Ei au răspuns: “Noi le deţinem, dar una dintre ele este folosită de managerul fabricii, una este folosită de comisarul politic, iar cealaltă este folosită de poliţia secretă”.

Acelaşi reporter a venit la o fabrică din America şi i-a întrebat pe lucrători: “Cine deţine această fabrică?”

“Henry Ford”, au răspuns ei.

“Cine deţine terenul pe care este construit?”

“Henry Ford.”

“Cine deţine produsele fabricii atunci când sunt fabricate”. “Henry Ford.”

În curtea fabricii era o parcare mare plină cu toate modelele de automobile americane moderne. El a întrebat: “Cine deţine toate maşinile de acolo?”

Ei au răspuns: “Oh, noi.”

Această poveste prezintă, cu exactitate, consecinţele şi diferenţele dintre sistemele de proprietate privată şi publică. În cadrul sistemului de proprietate publică, resursele şi câştigurile din muncă sunt naţionalizate. Au dispărut mecanismele care motivează entuziasmul individual, străduinţa şi inovaţia, ca şi simţul responsabilităţii transmise de drepturile de proprietate personală. Nominal, proprietatea publică înseamnă că bogăţia unei ţări este împărtăşită de toţi cetăţenii dar, în practică, înseamnă că o clasă privilegiată monopolizează resursele şi are grijă, mai întâi, de ea însăşi.

Cel mai important factor al creşterii economice îl reprezintă oamenii. Proprietatea publică împiedică vitalitatea şi motivaţia oamenilor de a fi productivi. Aceasta subminează moralul, promovează ineficienţa şi provoacă risipa. De la gospodăriile colective sovietice la colectivizarea din China – inclusiv eşuarea colectivizării în Cambodgia şi Coreea de Nord – sistemul de proprietate publică aduce foamete oriunde ajunge. Zeci de milioane de oameni din China au murit din cauza foametei provocate de om.

Proprietatea privată respectă principiul potrivit căruia omul lucrează ca să-şi procure hrana. Dimpotrivă, proprietatea colectivă încalcă acest principiu. În oameni există atât răutatea cât și bunătatea. Proprietatea privată permite omului să-şi dezvolte bunătatea din natura umană şi încurajează munca şi chibzuinţa. Proprietatea colectivă, încurajează răul din natura umană, promovând invidia şi lenea.

Friedrich Hayek a spus că dezvoltarea civilizaţiei se bazează pe tradiţiile sociale care au plasat proprietatea privată în centru. Astfel de tradiţii au dat naştere sistemului modern capitalist şi creşterii economice aferente. Aceasta este o ordine organică, de autogenerare, care nu are nevoie de un guvern pentru a acţiona. Cu toate acestea, mişcările comuniste şi socialiste încearcă să exercite controlul asupra acestei apariții spontane a ordinii – ceea ce Hayek a numit “vanitate fatală”. [4]

Dacă proprietatea privată şi libertatea sunt inseparabile, atunci, aceleaşi lucruri se aplică şi proprietăţii colective, care este inseparabilă de coerciţie şi de totalitarism. Sistemul de proprietate colectivă naţionalizează resursele, degradează productivitatea economică şi transformă oamenii în slujitori şi sclavi ai ţării. Toţi oamenii trebuie să se supună poruncilor partidului central, iar ideile şi vocile incompatibile cu regimul pot fi suprimate prin pedepse economice. Oamenii devin apoi neputincioşi în a se împotrivi intervenţiei statului.

Astfel, eliminarea proprietăţii private şi stabilirea proprietăţii colective conduc, în mod inevitabil, la rezultate totalitare. Colectivismul este un jug fixat pe gâtul omului de către un stat totalitar. Libertatea este furată – inclusiv libertatea de a fi bun – şi toată lumea este forţată să urmeze ordinele regimului comunist.

Unii oameni au spus că puterea nu trebuie să fie privatizată, proprietatea nu trebuie colectivizată, pentru că, altfel, omenirea va ajunge să fie distrusă. Acest lucru este într-adevăr real.

1. Planificarea economică: sortită eşecului

În cadrul economiei planificate, producţia întregii societăţi, alocarea resurselor şi distribuţia produselor se bazează pe un plan stabilit de stat. Acest lucru este complet diferit de planificarea normală a companiilor şi a persoanelor fizice.

Economia planificată are dezavantaje naturale şi evidente. În primul rând, aceasta necesită colectarea unei cantități enorme de date pentru a face aranjamente rezonabile pentru producţie. Pentru o ţară, mai ales pentru o ţară modernă cu o populaţie mare, volumul de informaţii relevante este inimaginabil de mare. De exemplu, fostul birou de preţuri sovietic a trebuit să stabilească preţuri pentru 24 de milioane de tipuri diferite de bunuri. [5] Astfel de calcule sunt imposibile.

Complexitatea şi schimbarea societăţii şi a oamenilor nu pot fi rezolvate printr-o economie planificată unificată. [6] Chiar şi cu utilizarea datelor moderne şi a inteligenţei artificiale, gândurile umane nu pot fi introduse ca elemente variabile şi, astfel, sistemul va fi întotdeauna incomplet.

Economistul Ludwig von Mises a discutat despre relaţia dintre socialism şi piaţă în articolul său “Calculul economic în Comunitatea Socialistă“. [7] El observă că, fără o piaţă reală, o societate socialistă nu va putea să facă calcule economice rezonabile. Astfel, distribuţia resurselor nu poate fi raţionalizată, iar economia planificată va eşua inevitabil.

În al doilea rând, planificarea economică necesită controlul coercitiv al statului asupra resurselor. Acest lucru necesită, în cele din urmă, putere absolută, cote şi comenzi. Mai mult, o economie planificată este mai degrabă o viziune a politicii, decât a nevoilor oamenilor. Atunci când cerinţele lumii reale nu se conformează planificării de stat, puterea de stat se loveşte de tendinţele economice naturale, ducând, astfel, la o alocare greşită a capitalului şi la toate problemele sale. Economia planificată foloseşte puterea şi înţelepciunea limitate ale guvernării pentru a juca rolul Divinității. Acest fapt este sortit eşecului.

Economia planificată şi presiunea politică ridicată sunt inseparabile. Deoarece planurile naţionale sunt inevitabil eronate, atunci când există probleme, planurile vor fi contestate atât în interiorul, cât şi în afara guvernării. Cei aflaţi la putere, simt atunci că autoritatea lor este contestată şi se vor lupta, astfel că “presiunile politice” şi “epurările politice” devin inevitabile. Mao Zedong, de exemplu, a ignorat legile economiei şi a planificat cu forţa “Marele Salt Înainte”, având ca rezultat o foamete de trei ani care a cauzat zeci de milioane de decese.

Acest lucru a condus la contestarea puterii sale, devenind astfel motivul principal pentru care Mao a lansat Revoluţia culturală.

Efectele dezastruoase ale economiei planificate şi ale proprietăţii colective s-au reflectat pe deplin în status quo-ul întreprinderilor chineze de stat. În ultimii ani, un număr mare de întreprinderi de stat din China şi-au oprit sau încetinit producţia, au suferit pierderi în fiecare an sau au devenit insolvabile. Ele se bazează pe subvenţii guvernamentale şi pe credite bancare pentru a-şi menţine operaţiunile. Astfel au devenit, în esenţă, paraziţi ai economiei naţionale, iar multe sunt cunoscute ca “întreprinderi zombie”. [8]

Dintre cele 150.000 de întreprinderi de stat din China, cu excepţia monopolurilor de stat, precum petrolul şi telecomunicaţiile, profiturile altor întreprinderi de stat sunt neglijabile, iar pierderile lor sunt grave. Până la sfârşitul anului 2015, activele totale ale acestora reprezentau 176 % din PIB, datoria lor era de 127 %, iar câştigurile au reprezentat doar 3,4 %. Unii economişti cred că întreprinderile zombie au deturnat economia Chinei. [9]

În acelaşi timp, economia planificată privează oamenii de libertate şi forţează statul să aibă grijă de ei. Esenţa este aceea de a transforma oamenii în sclavi şi roboți. Toate aspectele vieţii oamenilor intră sub controlul statului, care închide oamenii într-o închisoare invizibilă, caută să desfiinţeze liberul arbitru şi să modifice modul de viaţă stabilit de Dumnezeu. Aceasta este o altă manifestare a revoltei comuniste împotriva Divinității şi a dreptului natural.

5. Teoria exploatării a lui Marx: o inversare înșelătoare a binelui şi a răului

Marx a spus că numai munca creează valoare. Dacă un proprietar de companie investeşte 10 milioane de dolari în acest an, iar venitul companiei este de 11 milioane de dolari, atunci acest profit de 1 milion de dolari a fost creat de angajaţi. Potrivit teoriei marxiste, capitalul – care include magazinele, bunurile şi alte mijloace de producţie ale companiei – nu creează valoare, ci doar transferă o parte din costul bunurilor. Valoarea creată de angajaţii companiei (11 milioane dolari) este mai mare decât costurile companiei (inclusiv salariile angajaţilor, care reprezintă costul muncii lor). În teoria marxistă, profitul de 1 milion de dolari, este “o valoare surplus” creată de angajaţii care au fost expropriaţi, în mod incorrect, de către capitalişti.

Prin urmare, Marx a pretins că a găsit secretul în ceea ce priveşte modul în care capitaliştii fac bani şi că acesta este păcatul originar al burgheziei – exploatarea. Investiţia capitalistă la înfiinţarea fabricilor şi companiilor urmăreşte evident profitul astfel încât, potrivit lui Marx, cei care muncesc vor fi în mod inevitabil exploatați. Acest păcat originar al exploatării este inerent sistemului capitalist și aparţine întregii burghezii. Marx a ajuns la concluzia astfel că, pentru a elimina acest păcat, întreaga societate capitalistă trebuie să fie distrusă – adică burghezia trebuie să fie eliminată şi bunurile ei confiscate, în timp ce avangarda partidului trebuie să colectivizeze proprietatea şi să instaureze comunismul.

Absurditatea teoriei exploatării lui Marx se reflectă în principal în două aspecte. În primul rând, ea divizează oamenii în două clase opuse: burghezia care deţine capital şi proletariatul care nu are capital. De fapt, din moment ce societăţile industrializate au ajuns în prim plan, mobilitatea socială a crescut rapid. De exemplu, mobilitatea socială în epoca lui Marx (începutul anilor 1800 până în anii 1850) a fost similară cu cea din anii “70, atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite. [10] Schimbul social între clase este un proces dinamic. Un presupus membru al proletariatului nu mai este printre proletari dacă achiziționează capital public într-o companie. Dacă schimbarea de clasă poate fi făcută atât de uşor, încercările de a împărţi oamenii în grupuri ca acesta nu au alt scop decât să incite ura de clasă.

Pe de altă parte, printr-un set de “teorii” elaborate în mod detaliat, marxismul înşeală oamenii să înlocuiască standardele morale tradiţionale cu standardele sale deviate, care inversează binele şi răul. În opinia marxistă, dacă un individ este bun sau rău, nu este judecat pe baza moralităţii şi acţiunilor sale, ci pe baza locului său în ierarhia (inversată) a capitalului. Unul care aparţine clasei capitaliste este vinovat de exploatarea clasei muncitoare, iar din moment ce aceasta este  exploatată, membrii ei sunt, pe cale de consecință, considerați baza morală. Nu le este ruşine indiferent de modul în care îi tratează pe capitaliştii. Aceasta a transformat posesiunea de proprietate într-o crimă, a transformat furtul bogăţiei în justiţie iar exproprierea violentă a fost legalizată şi justificată. Această inversare a moralităţii cu imoralitatea, a binelui cu răului, a încurajat abuzurile.

În China, fosta Uniune Sovietică şi în statele comuniste din Europa de Est, partidele comuniste au furat terenuri și au linşat şi jefuit proprietarii de fabricile lor. Mai rău, partidul chiar a ucis “duşmani de clasă”, au incendiat, au confiscat averea moștenită de generaţii, au distrus natura umană şi au desfăşurat o campanie generală de terorism de stat împotriva oamenilor. Toate aceste răutăți au fost rezultatul acestor teorii. Între timp, standardele morale tradiţionale, precum şi credinţa în divin, sfinţi şi încrederea în oamenii de ştiinţă şi personalităţi proeminente au fost marcate ca aparţinând “clasei exploatatoare” şi, drept urmare trebuiau atacate şi răsturnate.

Teoriile lui Marx au fost criticate pe scară largă în cercurile economice şi filosofice. [11] Iată doar câteva exemple care ilustrează absurditatea teoriei exploatării, a lui Marx.

Marx argumentează că munca generează valoare, iar această valoare este determinată de timpul de muncă necesar pentru producţie. Aceasta este o teorie ridicolă. Valoarea unei mărfi nu este una dintre proprietăţile sale intrinseci. De cele mai multe ori, oamenii adaugă un element subiectiv la fiecare marfă – cererea şi oferta. Mulţi economişti au explorat procesul de evaluare şi, spre deosebire de monismul îngust al lui Marx, majoritatea economiştilor consideră că numeroşi factori sunt implicaţi în crearea de valori – inclusiv terenurile, capitalul, forţa de muncă, ştiinţa şi tehnologia, managementul, riscul de investiţii și mulți alții. Activităţile economice sunt un sistem complex, care implică legături diferite în lanţul de producţie. Diferiţii factori de producţie au anumite cerinţe manageriale, iar diferite persoane joacă roluri diferite, fiind indispensabile întregului lanţ şi contribuind la crearea unei “valori reziduale”.

De exemplu, un capitalist intenţionează să cheltuiască 1 milion de dolari angajând doi ingineri pentru a proiecta şi produce o anumită jucărie nouă. De asemenea, este angajat un specialist de marketing care promovează noua jucărie. Doi ani mai târziu, jucăria câştigă popularitate şi aduce un profit de 50 de milioane de dolari. Este munca inginerilor şi a comerciantului care au creat valoarea reziduală de 50 de milioane de dolari? Desigur că nu. Motivul pentru care noua jucărie a câştigat milioane este că oamenii o doreau. Viziunea capitalistului asupra pieţei, capacitatea de organizare şi curajul de a-şi asuma un risc au contribuit la valoarea jucăriei.

Să presupunem că ingeniozitatea jucăriei a venit de la unul dintre ingineri – atunci, valoarea reziduală a celor 50 de milioane de dolari provine din exploatarea creativității inginerului fără a da nimic în schimb? Desigur că nu. Dacă inginerul ar fi considerat că creativitatea lui nu a fost remunerată în mod adecvat, atunci ar fi putut să găsească o companie care să ofere un salariu mai bun.

Într-o piaţă liberă va fi atins un echilibru în cele din urmă prin echilibrarea abilităților și a ambițiilor cu capitalul.  Capitaliştii care solicită profituri nerezonabile vor pierde în faţa competiţiei sau nu vor putea atrage talente. În plus, din moment ce ei așteaptă o rentabilitate a capitalului investit, aceasta întârzie cheltuielile sau alte plăți din acest capital, deci profiturile se datorează și eforturilor investitorului. Prin urmare, este normal ca o sumă suplimentară să fie câștigată în schimb. Principiul nu se deosebeşte de obţinerea dobânzii la împrumuturile acordate.

Există, de asemenea, mulţi factori “accidentali” implicaţi în stabilirea valorii unui produs. Astfel de factori accidentali pot fi explicaţi, în mod rezonabil, doar printr-un cadru de referinţă bazat pe credinţele şi cultura tradiţională.

În anumite situaţii, crearea și distrugerea valorii pot fi, în totalitate, independente de orice muncă. Un diamant care, acum, valorează 10 milioane de dolari, poate să nu fi avut nicio valoare acum cinci mii de ani, pentru că nimeni nu l-a vrut. O bucată de pământ moştenită de la un bunic ar putea fi de o sută de ori mai valoroasă din cauza prosperităţii unui oraş din apropiere sau a descoperirii în subteran a metalelor rare. Aici, creşterea valorii nu implică forţa de muncă. O asemenea bogăţie neaşteptată este, pur şi simplu, numită “avuţie”. Atât tradiţiile culturale occidentale cât şi cele orientale recunosc că avuţia este o binecuvântare dată de Cer omului.

Pentru a demonstra “raţionalitatea” şi “necesitatea” proprietăţii publice, Marx a formulat teoria exploatării bazate pe surplusul de valoare, ceea ce a transformat activităţile economice în care oamenii sunt implicaţi ca parte din viață, în comportamente negative şi lipsite de etică. Teoria lui a insuflat ură şi dispreţ faţă de ordinea economică existentă în încercarea de a o submina şi de a o răsturna.

Capitaliştii şi muncitorii, proprietarii şi ţăranii formează, de fapt, o comunitate de interese mutuale. Relaţia lor ar trebui să fie una de cooperare şi interdependenţă pentru că fiecare îl susţine pe celălalt ca să supravieţuiască. Marx a prezentat, în mod deliberat, opoziția dintre ei ca fiind absolută, extremă şi absurd de exagerată – ca şi cum ar avea o relaţie ostilă, de viaţă şi de moarte. De fapt, există oameni buni şi răi printre capitalişti, la fel ca şi printre muncitori. În schimbul economic, ceea ce ar trebui să fie cu adevărat expus şi sancţionat nu sunt nici capitaliştii, nici lucrătorii, ci oricine subminează activităţile economice normale. Baza judecăţii ar trebui să fie calitatea morală şi comportamentul, nu bogăţia.

Oamenii îşi pot schimba statutul economic şi social prin propriile eforturi. Muncitorii pot deveni investitori prin acumularea de avere. Investitorii pot deveni muncitori din cauza unor eşecuri ale investiţiilor lor. Societatea se schimbă în mod constant şi curge ca un râu. Rolul forţei de muncă şi al investitorilor în societatea modernă se schimbă adesea. Cei mai mulţi oameni joacă, de asemenea, ambele roluri – punând profiturile pe care le-au făcut în capacitatea de producţie viitoare, creând astfel locuri de muncă, sporind bogăţia socială de care beneficiază publicul larg. Chiar şi un fondator al mişcării sindicale din SUA a spus: “Cea mai gravă crimă împotriva oamenilor muncii este o companie care nu funcţionează cu profit”. [12]

Teoria absurdă a “valorii excedentului” pune eticheta “exploatării”, pe activitățile normale ale proprietarilor de terenuri şi ale capitaliştilor. Ea a incitat la ură viscerală, la gândire deviată şi la luptă şi a distrus viaţa a milioane de oameni.

6. Originile egalitarismului absolut: ura şi invidia

Comunismul susţine egalitarismul absolut. În mod superficial, acest lucru poate părea un termen pompos, ceea ce îi determină pe mulţi să creadă orbeşte în corectitudinea sa. Cu toate acestea, el evocă, de asemenea, ură şi invidie. O consecinţă a egalitarismului este că oamenii nu pot tolera succesul altora, alţii fiind mai bogaţi, având o viaţă mai bună, o muncă mai uşoară şi condiţii de viaţă mai luxoase. Toată lumea trebuie să fie egală în aceasta formulă: ar trebui să am ceea ce ai şi pot primi ceea ce primeşti. Într-un astfel de univers, toată lumea este egală şi lumea este la fel.

Egalitarismul absolut se reflectă în cel puţin două moduri. În primul rând, atunci când oamenii nu sunt încă egali, ei devin nemulţumiţi de statutul lor economic, ceea ce este o cale rapidă pentru cei rău intenţionaţi de a instiga la invidie şi la ură. Oamenii râvnesc la ceea ce au alţii şi chiar caută să obţină acele lucruri prin mijloace nepotrivite sau violente. În cazuri extreme, ei distrug proprietatea altora şi chiar îi ucid pentru a deveni bogaţi. Cea mai gravă manifestare a acestor tendinţe este revoluţia violentă.

Pentru a provoca nemulţumire, Marx împarte societatea în două clase opuse: cei care deţin mijloacele de producţie şi cei care nu le dețin. În mediul rural, identifică proprietarul şi ţăranul iar în mediul urban, capitalistul şi muncitorul. Rezultatul este instigarea la ura de clasă şi folosirea presupusului defavorizat pentru a declanșa o revoluţie violentă. Proprietarii sunt bogaţi şi ţăranii sunt săraci – puneți mâna pe bogăţia lor! De ce sunt proprietarii bogaţi? Toată lumea ar trebui să fie bogată.

Astfel, Partidul Comunist Chinez a cerut ţăranilor să se angajeze în “reforma agrară” – adică atacarea proprietarilor şi împărţirea pământului. Dacă proprietarii refuzau să coopereze cu ei, trebuiau ucişi. Partidul Comunist i-a instigat, mai întâi, pe huligani să creeze probleme, apoi a încurajat ţărănimea să se ridice şi să atace clasa proprietarilor de pământ. Milioane de latifundiari au fost omorâţi.

În al doilea rând, egalitarismul absolut se manifestă, de asemenea, în cadrul unor grupuri care au obţinut, în esenţă, o stare de “egalitate”: dacă există beneficii, toată lumea ia o parte egală. Oricine se evidenţiază este cenzurat. Toată lumea este tratată la fel dacă lucrează mai mult, mai puţin sau chiar dacă nu lucrează deloc.

Oamenii apar la fel, dar personalitatea, intelectul, forţa fizică, moralitatea, ocupaţia, rolul, educaţia, condiţiile de trai, măsura în care pot să îndure greutăţi şi perseverenţa, spiritul inovativ şi aşa mai departe sunt diferite şi, cu ce contribuie fiecare la societate este, de asemenea, diferit. De aceea, de ce ar trebui ca acelaşi rezultat să fie cerut de toţi? Privită astfel, inegalitatea este, de fapt, văzută drept egalitate, în timp ce egalitatea promovată de comunism este adevărata inegalitate şi adevărata nedreptate. Anticii din China spun că Cerul îi va răsplăti pe cei care muncesc din greu şi că va răsplăti pe cineva în funcţie de efortul pe care îl depune. Egalitarismul absolut este imposibil, în lumea reală.

Sub egalitarismul absolut, cineva obţine acelaşi rezultat, fie că face lucruri bune sau nu, fie că este harnic sau leneş. Sub acoperirea egalitarismului, leneşii beneficiază, iar cei care muncesc din greu şi sunt capabili sunt penalizaţi şi chiar respinşi şi priviţi cu ură. Toată lumea îşi încetineşte ritmul pentru a se potrivi vitezei celui mai lent. În realitate, aceasta face ca toţi să devină leneşi, să aştepte ca altcineva să contribuie, astfel încât să poată profita de acel lucru, câştigând ceva pentru nimic sau luând de la cineva ceva ce îi lipsește, ducând la răspândirea declinului moral pe scară largă.

Ura şi invidia care motivează egalitarismul absolut sunt rădăcinile otrăvitoare ale perspectivei economice a comunismului. Natura umană are, în ea, atât bine cât şi rău. Credinţele occidentale fac referire la cele şapte păcate capitale, în timp ce cultura estică învaţă că omul are atât natură de Buddha cât şi natură demonică. Natura de Buddha se manifestă prin bunătate, abilitatea de a îndura greutăţi şi de a avea consideraţie pentru ceilalţii. Natura demonică se manifestă prin  egoism, lene, invidie, răutate, jaf, ură, furie, pofte, tiranie, ignorarea vieţii, incitarea la discordie şi crearea de probleme, crearea şi răspândirea zvonurilor, obţinerea de ceva pentru nimic ș.a.m.d. Perspectiva economică adoptată de comunism stimulează, în mod deliberat, natura demonică, amplificând invidia, lăcomia, lenea şi alţi factori răi, ducând la pierderea caracterului uman şi abandonarea valorilor tradiţionale deţinute de mii de ani de oameni. El amplifică ce este cel mai rău în natura umană şi transformă oamenii în revoluţionari comunişti.

În “Teoria morală a sentimentelor“, Adam Smith a spus că moralitatea este fundamentul prosperităţii omenirii. Respectarea acestor reguli generale de moralitate “este o cerință pentru însăşi existenţa societăţii umane, care s-ar prăbuşi total, dacă omenirea nu ar fi avut, în general, un respect faţă de acele reguli importante de conduită”. [13]

Lawrence Kudlow, directorul Consiliului Economic al SUA, consideră că prosperitatea economică trebuie să existe alături de moralitate. El a scris că, dacă Statele Unite pot să respecte “principiul cel mai important” – să adere la valorile morale pe care a fost întemeiată America – dezvoltarea Statelor Unite va fi nelimitată. [14]

Consecinţele negative cauzate de egalitarismul absolut în ţările din întreaga lume nu sunt surprinzătoare. Egalitarismul comunist foloseşte autoritatea statului pentru a jefui proprietatea privată şi bogăţia altora. Pe de o parte, aceasta întăreşte autoritatea şi puterea ideologiei comuniste şi, pe de altă parte, convinge oamenii că este dreptul lor de a obţine ceva ce, în mod normal, nu merită. Acesta este modul în care comunismul înşeală oamenii.

1. Promovarea egalitarismului economic: o piatră de temelie a comunismului

Sub influenţa egalitarismului absolut, în Occident există apeluri viguroase pentru “justiţia socială”, precum şi legile privind salariul minim, acţiunea afirmativă, remunerarea egală pentru muncă egală şi alte cereri. Ceea ce se află în spatele acestor cerinţe este dorinţa de egalitate în ceea ce priveşte rezultatele; în spatele lor sunt elemente ale comunismului. Dacă nu înțelege esența acestor lucruri, omul poate cădea cu uşurinţă într-o capcană.

Din perspectiva comunistă, nu contează dacă aceste grupuri vulnerabile obţin egalitate sau dacă statutul lor social se îmbunătăţeşte. Ei sunt doar pioni pentru incitarea resentimentelor. Dacă comuniştii obţin ceea ce cer, atunci ei vor face pur şi simplu noi cereri pentru egalitate şi acest lucru se va repeta la nesfârşit. Dacă nu li se îndeplinesc cerinţele, ei vor purta un război al opiniei publice, vor stimula resentimentele, vor surescita noţiunile oamenilor cu privire la justiţia egalităţii şi vor transforma aceste noţiuni într-o platformă majoră cu care să influenţeze opinia publică.

Deoarece comunismul provoacă resentimente în mai multe domenii şi prin intermediul atâtor mijloace diferite, odată ce toate resentimentele explodează în acelaşi timp, vor genera tulburări sociale şi poate chiar revoluţie. Comuniştii vor găsi mereu grupuri vulnerabile şi apoi vor solicita egalitate financiară pentru ei, repetând procesul până când se va atinge egalitatea absolută. Aceste cereri pentru aşa-numita justiţie socială devin o cale spre comunism. Ţările libere din Occident au fost erodate de ideologia comunistă – aceasta este realitatea, pur şi simplu.

În realitate, implementarea acestor politici duce adesea la obținerea contrariului. Cei care ar trebui să fie protejaţi de aceste politici sunt, în schimb, discriminaţi şi atacaţi. Să luăm, de exemplu, legea salariului minim. La suprafaţă, scopul său este de a proteja drepturile lucrătorilor, dar efectul este că multe fabrici pur şi simplu nu mai angajează, deoarece nu este sustenabil economic să facă acest lucru. Ca urmare, chiar mai mulţi lucrători îşi pierd locul de muncă.

Abilităţile nu sunt obţinute dintr-odată. Există un proces continuu de progres şi de îmbunătăţire a abilităţilor, a capacităţii şi a eticii muncii. Rezultatul aplicării unui salariu minim este că oamenii nu primesc cursuri de formare şi specializare la locurile de muncă cu salarii mai mici şi pleacă la locuri de muncă mai bine plătite. O abordare unică pentru toţi încalcă şi teoria economică şi duce şi la intervenţia excesivă a guvernului în economie.

Oamenii folosesc, de asemenea, scuza de “salarizare egală pentru muncă egală” pentru a cere revoluţia socială. Ei citează statisticile şi susţin că salariul mediu al bărbaţilor de culoare este mai mic decât salariul mediu al bărbaţilor albi, că salariul mediu al femeilor este mai mic decât salariul mediu al bărbaţilor şi că aceste discrepanţe sunt rezultatul rasismului şi al sexismului. În realitate, astfel de comparaţii nu sunt adecvate.

Când se compară mere cu pere, rezultatele sunt diferite. Anumite cercetări efectuate de cercetători au descoperit că, pentru familiile de culoare în care atât soţul cât şi soţia au absolvit un colegiu sau o formă de învăţământ superioară, venitul lor este, de fapt, mai mare decât cel al familiilor albe cu o situaţie similară. [15] Pentru că familiile de culoare de acest tip sunt relativ mai puţine, există discrepanţe în ceea ce priveşte veniturile. Efectuarea unor comparaţii semnificative şi corecte este de bun simţ, dar, atunci când elementele comuniste instigă la discordie şi la luptă, oamenii par a avea o pierdere selectivă a înţelegerii.

Comunismul nu are grijă de bunăstarea grupurilor vulnerabile. Este pur şi simplu interesat de sloganuri care atrag oamenii pe drumul spre comunism şi, astfel, către distrugere.

1. Utilizarea sindicatelor de către comunism pentru a submina societăţile libere

Pierderea locurilor de muncă în sectorul de producţie este un fenomen bine cunoscut. Dar mulţi oameni nu realizează că sindicatele sunt unul dintre principalii vinovaţi. Sindicatele pretind că ajută la obţinerea de beneficii pentru clasa muncitoare, dar fac contrariul. Cum? Acest lucru devine clar urmărind istoriei sindicatelor şi transformarea misiunii lor.

Sindicatele au fost, iniţial, înfiinţate de membrii clasei muncitoare ale căror abilităţi erau puţine sau chiar inexistente, în scopul negocierii cu conducerea. Într-o anumită măsură, un sindicat este capabil să intervină şi să rezolve conflictele dintre muncitori şi patroni. Dar elementele comuniste au transformat sindicatul într-un instrument de promovare a mişcărilor şi a politicilor comuniste.

Friedrich Engels a scris pe această temă: “De asemenea, se apropie, rapid, timpul când clasa muncitoare va înţelege că lupta pentru salarii mari şi mai puține ore de lucru şi întreaga acţiune a sindicatelor, aşa cum se desfăşoară acum, nu este un scop în sine, ci un mijloc, un mijloc foarte necesar şi eficient, dar este numai unul dintre mijloacele către un scop superior: eliminarea totală a sistemului de salarizare”.[16]

Lenin credea că formarea şi legalizarea sindicatelor reprezintă un mijloc important al clasei muncitoare pentru preluarea conducerii revoluţiei democratice, de la clasa capitalistă. În acelaşi timp, el credea că sindicatul va deveni pilonul partidului comunist şi o forţă cheie în lupta de clasă. În discursul său, Lenin a propus ca sindicatele să devină “o şcoală a comunismului” şi o legătură între partidul comunist şi mase. Sarcina zilnică a sindicatului era aceea de a convinge masele şi de a le aduce pe calea tranziției de la capitalism la comunism. “Sindicatele sunt un ‘rezervor’ al puterii de stat”. [17]

La mijlocul secolului al XIX-lea, forţele comuniste şi de stânga au folosit sindicatele pentru a incita angajaţii la greve pe scară largă, să ceară capital în mod brutal şi chiar să ia măsuri violente pentru a distruge maşinile şi fabricile. Sindicatele au devenit o armă puternică în arsenalul comunismului pentru a combate capitalismul şi pentru a continua lupta politică creând haos în lume, astfel încât să îşi poată îndeplini obiectivele.

În octombrie 1905, peste 1,7 milioane de muncitori din Rusia au participat la o grevă politică la nivel naţional şi au paralizat economia ţării. În acest timp, s-a format Sovietul Petrograd, o organizaţie sindicală chiar mai agresivă. Lenin a numit-o “înmugurirea unui guvern revoluţionar” şi a crezut că va deveni centrul politic al Rusiei. Cu alte cuvinte, regimul sovietic, format în timpul Revoluţiei din octombrie 1917, a provenit din sindicat. [18]

Sindicatele din ţările occidentale şi cele dezvoltate sunt, de asemenea, infiltrate pe scară largă şi utilizate de elementele comuniste. Muncitorii şi patronii ar trebui să fie simbiotici, dar comuniştii încearcă să provoace, să extindă şi să intensifice conflictul dintre ei. Unul dintre instrumentele cele mai importante ale comunismului este sindicatul. Sindicatele sunt folosite pentru a escalada procesul de negociere dintre conducere şi lucrători la nivelul unei lupte între clase. Ei raţionalizează şi intensifică partea conflictuală a relaţiei şi o folosesc pentru a-şi legitimiza propria existenţă. De atunci, sindicatele intensifică nemulţumirea muncitorilor, dau vina pe patroni pentru orice problemă şi provoacă conflicte între cele două clase. Aceasta a fost una dintre cheile de supravieţuire a sindicatelor.

Sindicatele ar putea să aducă muncitorilor profit pe termen scurt dar, din punct de vedere economic pe termen lung, cea mai mare victimă a mişcărilor sindicale conduse de comunişti este clasa muncitoare. Acest lucru se datorează faptului că atunci când întreprinderile capitaliste se destramă, cei care au cel mai mult de pierdut sunt muncitorii care îşi pierd locul de muncă şi mijloacele de trai. La suprafaţă, sindicatele luptă pentru interesele angajaților dar, de fapt, ele subminează competitivitatea industrială. Există două motive pentru aceasta.

În primul rând, sub pretextul protejării drepturilor şi intereselor muncitorilor, sindicatele fac dificil ca întreprinderile să concedieze angajaţii care nu au performanţe. Acest lucru dă naştere unei culturi de lene. Nu numai că acest lucru este inechitabil faţă de angajaţii care lucrează cu sârguinţă, dar îi face şi mai puţin proactivi. Cel mai important factor al creşterii unei societăţi sunt oamenii, care produc, dar cu umbrela de protecţie a sindicatului faţă de angajaţii care nu reuşesc să facă faţă, întreprinderile îşi pierd competitivitatea.

În al doilea rând, sub pretextul de a proteja beneficiile sociale ale angajaţilor (pensiile, asigurările de sănătate etc.), sindicatele cresc, în mod constant, costurile întreprinderii. În cele din urmă, obligă companiile să-şi reducă investiţiile în cercetare şi dezvoltare, reducând, de asemenea, competitivitatea acestora. De asemenea, companiile trebuie să crească preţurile produselor, ceea ce dăunează şi intereselor consumatorilor. Studiile arată că acesta este motivul pentru care societăţile fără sindicate, cum ar fi Toyota şi Honda, au reuşit să producă maşini de înaltă calitate la costuri mai mici şi de ce fabricile de automobile americane împreună cu sindicatele din Detroit au devenit mai puţin competitive. [19]

Edwin Feulner, fondatorul Fundaţiei American Heritage, a spus despre sindicate: “Ele funcţionează ca o piatră de moară de gâtul companiei – făcând-o mai puţin flexibilă, mai puţin capabilă să reacţioneze cu înţelepciune la cerinţele unei pieţe în schimbare”. [20]

Toate acestea sunt agravate de monopolurile sindicale de pe piaţa muncii. Acestea exercită apoi o influenţă dăunătoare asupra deciziilor companiilor având ca rezultat numeroase cereri nerezonabile, unele dintre acestea fiind extreme. Întreprinderile care nu reuşesc să îndeplinească aceste cerinţe sindicale sunt, mai apoi, ţinta disputelor, inclusiv a grevelor şi protestelor, care le slăbesc și mai mult.

United Auto Workers (UAW) este uniunea sindicală care reprezintă muncitorii din industria de automobile din Detroit. UAW intră, foarte des, în grevă. Înaintea crizei financiare din 2008, Uniunea a cerut 70 de dolari pe oră pentru salarii şi beneficii și, în consecinţă, industria auto din SUA se afla aproape la marginea falimentului. [21]

Pierderea oportunităţilor de angajare în industria prelucrătoare din SUA este acum cunoscută tuturor, dar mulţi oameni nu ştiu că sindicatele reprezintă un factor cheie al pierderii locurilor de muncă. Numărul locurilor de muncă sindicalizate din industria prelucrătoare a scăzut cu 75% între 1977 şi 2008, în timp ce cele care nu sunt afiliate unui  sindicat din industria prelucrătoare a crescut cu 6% în acea perioadă, potrivit Fundaţiei Heritage.

Situaţia din afara industriei prelucrătoare este similară. Să luăm ca exemplu industria construcţiilor. “Spre deosebire de sectorul de producţie, industria construcţiilor a crescut considerabil începând cu sfârşitul anilor ’70. Cu toate acestea, în ansamblu, această creştere a apărut exclusiv în locurile de muncă neafiliate unor sindicate, în creştere cu 159% din 1977”. [22]

În plus, sindicatele sunt instrumentele folosite de elementele comuniste pentru a promova egalitarismul în întreprinderi. Fundaţia Heritage notează că sindicatele solicită companiilor să plătească salarii în funcţie de vechimea angajatului (echivalentul anilor de serviciu în ţările socialiste), indiferent de performanţă sau de contribuţia angajatului la companie. Acest lucru are efectul previzibil al scăderii salariilor muncitorilor mai productivi şi al creşterii salariilor celor mai puţin competenţi”. [23]

Ideea care se aplică aici este similară egalitarismului absolut în timpul comunismului, care înseamnă, efectiv, redistribuirea bogăţiei în rândul angajaţilor din cadrul întreprinderii. Interferenţa cu procesul decizional intern al întreprinderilor şi monopolul pieţei muncii reprezintă o erodare a pieţei libere.

Susţinerea agresivă de către sindicate a ceea ce ei descriu drept asigurări sociale ale muncitorilor sfârșește prin a favoriza o parte dintre muncitori faţă de ceilalţi şi devine o piedică pentru companiile individuale şi economie, în ansamblu. Un sondaj efectuat în 2005 a arătat că “cele mai multe gospodării ai căror membrii sunt sindicalişti dezaprobă uniunile sindicale americane” şi că “principalul motiv al dezaprobării nu este niciodată discutat în mod deschis în sindicate sau abordat la convenţiile sindicale”. [24]

În toate privinţele, acei muncitori care sunt cu adevărat harnici au devenit victime, iar comunismul a devenit cel mai mare câştigător. În mod fundamental, comuniştii folosesc sindicatele pentru a distruge economia capitalistă liberă, pentru a submina sistemul capitalist şi pentru a submina pas cu pas viaţa normală a omului.

Sindicatele infiltrate de comunism, sub îndrumarea mişcării progresiste au evoluat într-un grup special de interes, asemănător cu o corporaţie de mari proporţii, pentru profit. Conducerea sindicatelor are interese personale uriaşe în întreprindere, iar corupţia este ceva obişnuit. [25]

În ţările democratice, sindicatele au devenit, în mare măsură, un instrument pentru lupta stângii împotriva capitalismului. Aceştia solicită la unison “justiţie socială” şi “corectitudine”, creând o povară uriaşă pentru societate şi industrie, devenind un obstacol în calea reformelor şi a încercărilor de îmbunătăţire a eficienţei în industriile de producţie, servicii şi educaţie, precum şi în administraţia guvernamentală. Până când nu vine momentul pentru acțiune, ei stau ascunși, dar atunci când condiţiile sunt favorabile, ei ies şi mobilizează o mişcare socială pentru a-şi promova scopurile. Sindicatele s-au transformat, astfel, într-o unealtă pe care comunismul o foloseşte pentru a diviza societăţile libere.

7. “Idealurile” comuniste: ispitirea omului spre distrugerea proprie

În ciuda teoriei comuniste pline de lacune şi contradicţii, mulţi sunt încă înşelaţi de ea. Acest lucru se datorează faptului că Marx a descris un paradis comunist de care oamenii din întreaga lume se vor bucura. Aceasta este fantezia centrală şi amăgirea. Descrierea lui include “abundență materială copleşitoare”, standarde morale mult mai înalte şi “de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”. Nu ar exista nicio proprietate privată, nici un decalaj între bogaţi şi săraci, nici0 clasă conducătoare, nici exploatare, ci libertate şi egalitate pentru toţi şi fiecare persoană ar putea să-şi dezvolte talentele deosebite. Viaţa ar fi minunată.

Acest set de argumente înşelătoare i-a atras pe mulţi să lupte pentru el. Mulţi occidentali nu au avut niciodată experienţa tragică de a trăi într-un stat totalitar comunist. Ei continuă să nutrească speranţa iluzorie a unui paradis comunist şi, astfel, țin aprinsă flacăra pledând pentru ideile comuniste şi socialiste.

De fapt, toate ideile prezentate de Marx sunt pur şi simplu iluzii.

Marxismul susţine că o societate comunistă se va bucura de o superabundanţă a bunurilor materiale. Cu toate acestea, dorinţele omului şi nevoile lui sunt interminabile. În condiţiile constrângerilor legate de faptul că cunoaşterea umană este limitată, timpul de lucru este limitat şi resursele sunt limitate, lipsurile şi privaţiunile sunt inevitabile. Acesta este punctul de plecare al tuturor studiilor economice. Fără aceste constrângeri, oamenii nu trebuie să caute ce fel de metodă de producţie este cea mai eficientă, deoarece presupusa superabundență va asigura totul şi poate fi risipită după voinţă.

Marxismul susţine că standardele morale în societatea comunistă s-ar îmbunătăţi foarte mult. Cu toate acestea, binele şi răul coexistă în fiecare persoană, iar îmbunătăţirea standardelor morale necesită îndrumarea oferită de credinţele şi valorile tradiţionale, precum şi eforturile de dezvoltare personală.

Ceea ce predică marxismul este ateismul şi lupta de clasă, care stimulează partea rea a omului. Oamenilor nu li se permite să aibă libertatea de credinţă, iar religia este doar un instrument politic al partidului comunist. Mai mult, în timpul comunismului, instituţiile religioase sunt folosite pentru a proteja tirania, pentru a induce în eroare lumea, pentru a se împotrivi divinității, şi pentru a întoarce oamenii de pe calea credinței. Fără o credinţă dreaptă în Dumnezeu şi fără autodisciplină, moralitatea nu poate decât să fie în declin. În plus, toţi liderii comunişti erau tirani – aroganţi, indecenţi şi complet neetici. Aşteptarea ca urmaşii lor să aibă standarde morale mult îmbunătăţite este contrar raţiunii.

Marxismul proclamă de asemenea egalitatea pentru toţi. Dar, după cum s-a discutat mai devreme, socialismul duce în mod inevitabil la totalitarism. Puterea este baza distribuţiei resurselor, dar distribuţia puterii într-un stat totalitar este cea mai nedreaptă. Prin urmare, distribuţia resurselor în totalitarism va fi, de asemenea, cea mai nedreaptă. În toate ţările în care a guvernat sau guvernează socialismul, oamenii văd o clasă privilegiată, o distanță enormă între bogaţi şi săraci şi suprimarea oamenilor de către stat.

Marxismul înşeală oamenii cu promisiunea “de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”. [26] Cu toate acestea, economiile socialiste sunt subjugate puterii. Oamenii obişnuiţi nu au libertăţi de bază, ca să nu mai vorbim de capacitatea de a acţiona la alegere în funcţie de propriile lor abilităţi. Dat fiind că dorinţele omului se manifestă în mod permanent, chiar şi cea mai bogată persoană de pe pământ nu poate obţine tot ceea ce-şi doreşte, ca să nu mai vorbim de o persoană obişnuită. Este imposibil să se obţină o superabundanţă a bunurilor, în primul rând, din cauza lipsei naturale a resurselor, ca să nu mai vorbim de distribuţia lor celor care au nevoie de ele.

De asemenea, comunismul înşeală oamenii promiţând că fiecare membru al societăţii îşi poate folosi pe deplin abilităţile. Marxismul susţine că diviziunea muncii creează înstrăinarea. Dar, de fapt, diviziunea muncii este necesară pentru orice societate. Adam Smith susţine, în “The Wealth of Nations”, că diviziunea muncii poate creşte în mare măsură productivitatea şi promova prosperitatea. Diferenţele create de diviziunea muncii nu sunt neapărat conflicte, nici nu trebuie să conducă la alienare şi depersonalizare. Oamenii din toate categoriile sociale îşi pot ridica moralul, pot contribui în societate şi pot aduce fericire omenirii.

Perspectiva economică comunistă este imorală. Daunele ei au fost, deja, văzute în ţările socialiste şi comuniste. Diferitele forme deghizate ale economiei comuniste în Occident au adus daune societăţii. Comunismul creează, în mod inevitabil, tiranie, sărăcie şi foamete. El întăreşte neîncetat răul din natura umană şi distruge moralitatea. Este cel mai malefic contracurent din istoria omenirii.

Privind înapoi, la peste un secol de istorie a comunismului, realitatea nemilosă demonstrează permanent că este o istorie de incitare la ură, crime în masă şi malefic. În toate ţările totalitare comuniste au avut loc cele mai crude crime, iar oamenii din aceste ţări au cele mai puține drepturi și libertăți. Resursele sunt epuizate în scopuri militare, averile sunt jefuite pentru a aduce clasei privilegiate putere, în timp ce majoritatea oamenilor trebuie să muncească și să trăiască în sărăcie.

Mişcarea comunistă nu numai că privează oamenii de vieţile lor, ci duce şi la o distrugere enormă a valorilor şi culturii tradiţionale. În special în China comunistă, standardele morale au decăzut deja într-un grad îngrozitor, mult peste ceea ce se poate imagina. Recoltarea de organe de la oameni vii, oameni buni care practică auto-cultivarea, a devenit o industrie sprijinită de stat. Comuniştii au transformat oamenii în monştri. Personalul medical, care ar trebui să-i ajute pe bolnavi, a devenit o unealtă ucigașă. Maleficitatea PCC a ajuns în întreaga lume. Ţările care ar trebui să susţină drepturile omului sunt îndemnate să închidă ochii, din cauza stimulentelor economice.

În ultimul secol, comuniştii au folosit învăţăturile originale comuniste pentru a atrage publicul larg, intelectualii şi generaţiile mai tinere. După prăbuşirea regimurilor comuniste est-europene, regimurile comuniste rămase nu mai promovează imaginile comuniste violente, ci au absorbit sistemul economic capitalist şi s-au transformat în regimuri care promovează impozite ridicate, un nivel ridicat de asistență socială şi redistribuirea bogăţiei. Ei susţin că ridică nivelul general de viaţă şi că toată lumea se va bucura de “zilele bune” ale socialismului. Astfel, ei continuă să înşele.

Comunismul se foloseşte de bunătatea omului, în timp ce îl conduce să devină un fanatic al ideologiei comuniste. Foloseşte dorinţa de bunătate ca unealtă pentru ca oamenii să întoarcă spatele divinității. El contaminează minţile oamenilor, le întăreşte natura malefică şi îi determină să comită tot felul de crime. Oamenii se răsfaţă cu plăceri materiale, abandonând convingerile mai înalte şi mai nobile ale vieţii. Comunismul face ca oamenii să trudească din greu. În schimb oamenii sunt otrăviți și uciși. Dacă oamenii din lume nu se trezesc în cel mai scurt timp, se vor confrunta cu consecinţe şi mai îngrozitoare.

Concluzie: prosperitatea şi pacea pot fi obţinute numai prin moralitate

Căutarea fericirii ţine de natura umană. O economie prosperă poate aduce fericire, dar economia nu există în vid. Atunci când calea dezvoltării economice se abate de la etică şi moralitate, poate urma o criză economică. O societate care este doar bogată nu este numai incapabilă să aducă bucurie şi fericire, dar prosperitatea ei va fi de scurtă durată. Pe măsură ce fundamentul eticii şi moralităţii se prăbuşeşte, se poate aştepta la un rezultat dezastruos.

În 2010, publicaţia Cotidianul Poporului a raportat că, în China, în ciuda dezvoltării economice, indicele brut al fericirii naţionale a înregistrat o scădere an de an. A doua economie a lumii este afectată de corupţie, poluarea mediului şi incidente legate de siguranţa alimentară, făcând poporul chinez extrem de nesigur de viaţa lui. În acest caz, bogăţia a crescut, pe măsură ce moralitatea şi fericirea au scăzut.

Acest lucru reflectă defectul fatal al comunismului: fiinţele umane nu au numai un corp ci mintea şi spiritul lor sunt esențiale. Înainte ca omul să vină în lume, divinitatea a trasat calea vieţii sale. Chinezii spun că “fiecare gură de mâncare şi fiecare strop de apă sunt deja rânduite”, analog cu modul în care occidentalii credincioşi spun o rugăciune înainte de cină pentru a mulţumi divinității pentru providenţa ei. Oamenii care sunt credincioși înţeleg că bogăţia este un har acordat lor de divinitate. Ei au o inimă umilă şi recunoscătoare şi de aceea sunt satisfăcuţi şi mulţumiţi.

Printre cei de pe Titanic, când nava s-a scufundat, s-a aflat şi milionarul John Jacob Astor al IV-lea, a cărui avere ar fi putut construi treizeci de nave Titanic. Cu toate acestea, atunci când s-a confruntat cu moartea, a ales ceea ce credea că este corect din punct de vedere moral şi a protejat femeile şi copii – şi-a cedat locul pentru doi copii îngroziţi. [27] În mod similar, Isidor Straus, coproprietarul magazinului Macy, a spus: “Nu voi merge înaintea celorlalţi bărbaţi”. Soţia lui a refuzat, de asemenea, să ajungă pe o barcă de salvare, dându-i locul doamnei Ellen Bird, noua lor menajeră. Ea a ales să-şi petreacă ultimele momente cu soţul ei. [28]

Aceşti oameni cu averi imense au ales să acționeze conform valorilor tradiţionale şi credinţei, în faţa oportunităţii de a-şi salva bunurile şi vieţile. Alegerea făcută de ei pentru moralitate și pentru justiție manifestă strălucirea civilizației umane și a naturii umane: un caracter nobil valorează mai mult decât viața, care la rândul ei este mai valoroasă decât averea.

Dl. Li Hongzhi, fondatorul Falun Dafa, a scris în “Bogăţie cu virtute”:

“Este datoria conducătorului şi a oficialilor să aducă belşug populaţiei, însă promovarea venerării banului este cea mai rea politică pe care poate s-o adopte cineva. Bogăţia fără virtute va răni toate fiinţele conştiente, pe când bogăţia cu virtute este ceea ce îşi doresc toţi oamenii. De aceea cineva nu poate fi bogat fără să promoveze virtutea.

Virtutea este acumulată în vieţile trecute. Să devii un rege, un oficial, un om bogat sau un nobil, toate vin din virtute. Fără virtute, nu există câştig; pierderea virtuţii înseamnă a pierde totul.

Astfel, aceia care caută putere şi bogăţie trebuie întâi să acumuleze virtute. Suferind greutăţi şi făcând fapte bune se poate acumula virtute în rândul maselor. Pentru a obţine asta, trebuie înţeles principiul cauzei şi efectului. Cunoașterea acestui lucru poate permite oficialilor şi populaţiei să-şi exercite stăpânirea de sine şi, astfel, prosperitatea şi pacea vor triumfa sub cer.”

Dacă omenirea menţine valorile menţionate mai sus pentru bogăţie şi viaţă, provocările economice înrădăcinate în lăcomia, lenea şi invidia fiinţelor umane vor fi reduse considerabil. Odată ce omenirea îşi va suprima dorinţele egoiste, ideologia comunismului nu va mai putea să ademenească inima umană. Atunci Divinitatea va binecuvânta omenirea cu înalte standarde de moralitate. În consecinţă, vom avea economia ideală pentru omenire: bogăţie pentru lume, calmitate în inimile noastre şi pace în societate.

Spectrul comunist a făcut aranjamente complicate pentru a distruge omenirea. Aranjamentele sale economice sunt doar o parte a istoriei. Pentru a ne elibera de controlul “idealurilor” comuniste, trebuie să anihilăm conspiraţia, să identificăm mesajele frauduloase şi să nu ne mai punem speranţa în această ideologie falimentară. Trebuie, de asemenea, să restaurăm valorile tradiţionale şi să recuperăm moralitatea şi virtutea. Astfel, omenirea va putea să aibă parte de prosperitate şi fericire veşnică şi să aibă pace adevărată. Civilizaţia umană va străluci, apoi, cu o nouă vitalitate.

Capitolul 9 (I)

Capitolul 10

Referinţe

[1] “Declaraţia de independenţă a Statelor Unite“, http://www.ushistory.org/declaration/document/

[2] Karl Marx şi Friedrich Engels, “Manifestul Partidului Comunist“, Marx / Engels Selected Works, vol. One (Moscova: Progress Publishers, 1969)

[3] Fred Schwartz şi David A. Noebel, “Puteţi avea încredere în comunişti … să fie comunişti (socialişti şi progresişti)” (Manitou Springs, CO, 2010), 43-45.

[4] Friedrich Hayek, “Vanitatea Fatală: Erori ale socialismului” (Routledge, august 2013).

[5] Thomas Sowell, “Intelectualii şi societatea“, ediţia revizuită şi extinsă (New York: Books of Basic, 2012), Capitolul 2.

[6] FA Hayek “Utilizarea cunoaşterii în societate“, Economic Review American, vol. 35, nr. 4. (septembrie 1945), 519-530.

[7] Ludwig von Mises, “Calculul Economic în Comunitatea Socialistă” Institutul Mises. Accesat la 26 iulie 2018, https://mises.org/library/economic-calculation-socialist-commonwealth

[8] Shi Shan, “Quagmire în reforma întreprinderilor chineze de stat“, Radio Free Asia, 22 septembrie 2015, https://www.rfa.org/mandarin/yataibaodao/jingmao/xql-09222015103826.html

[9] Linette Lopez, “Companiile zombie ţin ostatică economia Chinei“, Business Insider, 24 mai 2016, https://www.businessinsider.com/chinas-economy-is-being-held-hostage-2016-5

[10] Jason Long, “Mobilitatea socială surprinzătoare a Marii Britanii victoriene“, “Revizuirea europeană a istoriei economice“, volumul 17, numărul 1, 1 februarie 2013, 1-23, https://doi.org/10.1093/ereh/hes020

[11] John Kenneth Galbraith, “Societatea bună: Agenda umană” (Boston, MA: Houghton Mifflin Co., 1996), 59-60; Karl Popper, “Societatea Deschisă şi duşmanii ei” (Routledge, 2012).

[12] Michael Rothschild, “Bionomica: Economia ca ecosistem de afaceri” (Washington, DC: BeardBooks, 1990), 115.

[13] Adam Smith, “Teoria sentimentelor morale” (Philadelphia: Anthony Finley, J. Maxwell Printer, 1817).

[14] Lawrence Kudlow, “Abundenţa americană: Noua prosperitate economică şi morală” (New York: Harper Collins Publishers, 1997).

[15] Thomas Sowell, “Fapte şi Sofisme Economice” (New York: Books of Basic, 2008), 174.

[16] Friedrich Engels, “1881: Sindicatele“, Marxists.org, 20 mai 1881, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1881/05/28.htm

[17] Vladimir Lenin, “Sindicatele, situaţia actuală şi greşelile lui Trotsky“, accesat la 8 iulie 2018, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1920/dec/30.htm

[18] Lü Jiamin, “Istoria teoriei leniniste asupra sindicatelor“, Liaoning People’s Press (1987).

[19] James Sherk, “Ce fac uniunile: modul în care sindicatele afectează locurile de muncă şi economia“, site-ul Fundaţiei Heritage, 21 mai 2009, https://www.heritage.org/jobs-and-labor/report/what-unions-do-how-labor-unions-affect-jobs-and-the-economy

[20] Edwin J. Feulner, “Doborârea Twinkies“, Website-ul Fundaţiei Heritage, 19 noiembrie 2012, https://www.heritage.org/jobs-and-labor/commentary/taking-down-twinkies

[21] James Sherk, “Ce fac sindicatele: modul în care sindicatele afectează locurile de muncă şi economia“, site-ul Fundaţiei Heritage, 21 mai 2009, https://www.heritage.org/jobs-and-labor/report/what-unions-do-how-labor-unions-affect-jobs-and-the-economy

[22] Ibid.

[23] Sherk (2009) Ibid.

[24] Steve Inskeep, “Solidaritatea de vânzare: corupţia în sindicate“, “National Public Radio”, 6 februarie 2007, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=5181842

[25] Ibid.

[26] Karl Marx, “Critica Programului Gotha”  https://www.marxists.org/archive/marx/works/1875/gotha/ch01.htm

[27] “Copiii de pe Titanic” (documentar, 2014).

[28] Isidor Straus, Autobiografia lui Isidor Straus (Societatea Istorică Straus, 2011), 168-176.

[29] Li Hongzhi, “Bogăţie cu virtute”, Principii Esențiale pentru  o Avansare Ulterioară, 27 ianuarie 1995, http://ro.falundafa.org/books/Essentiale1/Principii_Esentiale-ptAvansare1_2012-06-09.htm#toc_2

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 9 (I) : Capcana economică a comunismului

https://www.thespecterofcommunism.com/ro/capitolul-9-i-capcana-economica-a-comunismului/

Cuprins

Introducere

1. Ţările occidentale dezvoltate: practicarea comunismului sub un alt nume
2. Taxe mari şi programe de asistenţă socială generoase
3. Intervenţie economică agresivă în ţările occidentale
4. Economia socialistă duce la totalitarismul comunist

2. Modelul Partidului Comunist Chinez: o distopie socialistă
3. Economia chineză: nici o relaxare a controlului comunist
4. Adevărul din spatele creşterii economice a Chinei
5. Consecinţele modelului economic chinez

3. Ravagiile socialismului în ţările în curs de dezvoltare
4. Socialismul continuă să bântuie Europa de Est
5. Economia socialistă a eșuat în naţiunile în curs de dezvoltare

Referinţe

*****

Introducere

Acum 150 de ani, Karl Marx a publicat Das Kapital, susţinând abolirea proprietăţii private şi înlocuirea acesteia cu proprietatea statului. Un secol mai târziu, proprietatea publică comunistă de stat  a fost pusă în aplicare în o treime din naţiunile lumii. După dezintegrarea blocului sovietic, după 1990, multe ţări din Europa de Est au suferit o “terapie de şoc” pentru a reveni la economia de piaţă. Alte ţări, care nu au fost conduse de partidele comuniste, dar care totuşi au îmbrăţişat naţionalizarea socialistă şi au îndurat mizeria şi sărăcia proprietăţii publice, nu aveau de ales decât să reintroducă reformele de piață.

Pentru a realiza dominaţia globală, spectrul comunismului și-a lansat ofensiva în întreaga lume. Uitându-ne la țările care au abandonat comunismul sau modelul economic socialist, s-ar putea crede că spectrul nu a reuşit să-şi atingă obiectivele. Dar realitatea nu este atât de simplă. Spectrul comunist nu urmează un set fix de principii. În schimb, metodele şi formele sale se schimbă în mod constant pentru a se potrivi situaţiei. El poate abandona sau critica acţiunile anterioare în scopul atingerii unui obiectiv mai mare, şi acest lucru se vede, mai ales, în sfera economică.

După o analiză atentă a sistemului nostru economic actual şi a realităţii din spatele acestuia, putem să descoperim că spectrul comunist și-a întins “tentaculele” către fiecare colţ de pe pământ. Pe măsură ce planurile lacome şi venerarea oarbă a guvernului abundă, aproape toate economiile lumii se îndepărtează de principiile pieţei libere. Naţiunile îşi pierd bazele morale şi gravitează spre comunism. Este timpul să ne dăm seama de această realitate şi să luăm măsuri împotriva ei.

1. Ţările occidentale dezvoltate: practicarea comunismului sub un alt nume

În Manifestul Comunist (iniţial Manifestul Partidului Comunist), Marx scria că teoria comunistă poate fi rezumată într-o singură propoziţie: abolirea sistemului de proprietate privată. Pentru indivizi, aceasta presupune “desfiinţarea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze”. Pentru societate, înseamnă că “proletariatul își va folosi supremaţia politică pentru a smulge treptat tot capitalul burgheziei, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mâinile statului, adică ale proletariatului organizat în clasă conducătoare”.[1]

Pentru a atinge acest obiectiv, comuniştii au folosit violenţa şi crimele în masă în ţările comuniste, dar, pe măsură ce comunismului violent și-a fost pierdut atracția, au fost concepute forme nonviolente. Aceste tulpini diferite ale socialismului au invadat în aşa măsură toată societatea, încât sunt greu de identificat.

Ţările occidentale folosesc numeroase politici economice care par să nu aibă nicio legătură cu socialismul, nici cu numele, nici în formă, totuşi ele joacă rolul de a restrânge, a slăbi sau a priva oamenii de dreptul la proprietatea privată. Alţii slăbesc mecanismul liberei inițiative, extind puterea guvernului şi conduc societatea mai departe pe drumul spre socialism. Metodele includ nivelul ridicat al impozitării, programe de asistenţă socială generoase şi intervenţionismul agresiv al statului.

1. Taxe mari şi programe de asistenţă socială generoase

O caracteristică importantă a economiei comuniste sau socialiste din ţările occidentale este asistenţa socială robustă. Politicile actuale de asistenţă socială fac ca oamenii care vin din ţările comuniste să se simtă ca şi cum s-ar fi mutat într-un alt stat socialist.

Socialismul deghizat

Guvernul, în sine, nu generează valori. Mai degrabă procesul seamănă cu tunsul unei oi. Toate ajutoarele sociale sunt plătite de fapt de oameni prin taxe sau datoria națională. În sine, un nivel înalt de asistență socială este o formă alternativă a comunismului, dar fără revoluţia violentă practicată de partidele comuniste.

Impozitarea ridicată este naţionalizarea forţată a activelor private pentru redistribuire pe scară largă. În acelaşi timp, este o cale ascunsă de eliminare progresivă a sistemului de proprietate privată.

Rezultatul final al impozitării ridicate este acelaşi cu impunerea egalitarismului şi proprietăţii publice de către regimurile comuniste, singura diferenţă fiind că naţionalizarea este efectuată înainte sau după producţie. În economiile planificate comuniste, mijloacele de producţie sunt controlate direct de stat. În Occident, producţia este controlată în mod privat, dar venitul este transformat în active de stat prin intermediul impozitelor şi a sistemelor de redistribuire. În orice caz, este echivalent cu furtul bogăţiei altora. În ţările occidentale, în loc să folosească omorul şi violenţa, acest lucru a fost atins în mod legal prin democrație şi legislaţie.

Unele ajutoare guvernamentale precum securitatea socială a victimelor dezastrelor sau accidentelor sunt rezonabile. Dar aspectele pozitive ale ajutorului social îl fac un instrument convenabil de înşelăciune şi astfel devine scuza necesară pentru creşterea impozitelor. În această privinţă, asigurările sociale generoase au atins deja aceleaşi consecinţe distructive asupra oamenilor, a societăţii şi a valorilor morale ca şi economia comunistă. Prin natura sa, economia comunistă stimulează partea întunecată a naturii umane. Acesta este motivul principal pentru care spectrul comunist militează pentru adoptarea valorilor economice comuniste în întreaga lume, atât în societăţile libere, cât și în cele controlate direct de regimurile comuniste.

Impozitare ridicată

Asistenţa socială în ţările occidentale dezvoltate consumă o mare parte din veniturile fiscale, care provin din impozitele transferate din averea privată. Nu există vreo altă modalitate de a menţine acest nivel de generozitate a guvernului.

În Statele Unite, mai mult de jumătate dintre veniturile fiscale sunt cheltuite pentru securitatea socială şi îngrijirea medicală. Mai mult de 80% din aceşti bani provin din impozitele pe venitul personal şi din taxele de securitate socială; 11% sunt din impozitul pe profit al companiilor. [2] Multe ţări occidentale depăşesc Statele Unite, având sisteme de asigurări sociale mai cuprinzătoare.

Conform datelor din 2016, privind 35 de economii de piaţă, publicate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), 27 de ţări au avut o rată a impozitului pe venit de peste 30%. Ţările cu cele mai mari impozite pe venit, situate la 54% şi 49,4%, s-au aflat în Europa. Pe lângă aceasta, mâncarea sau cumpărăturile din multe părţi ale Europei au şi o taxă pe valoarea adăugată (TVA) care poate ajunge până la 20% în unele locuri. [3] Taxele corporative şi alte impozite se adaugă şi ele la rata globală.

Alte date au arătat că, în 1900, numai şapte din cele cincisprezece ţări au impus o taxă pe venit, Italia având o rată de 10%. Australia, Japonia şi Noua Zeelandă au avut cote de impozit pe venit de aproximativ 5%. În 1950, rata medie de impozitare maximă în douăzeci de ţări era de peste 60% iar astăzi, a scăzut progresiv la aproximativ 40%. [4]

O impozitare ridicată îi împovărează nu numai pe cei bogaţi, săracii fiind, de asemenea, penalizaţi în diverse moduri. În timp ce bogaţii au adesea diverse mijloace legale de a se proteja de impozite, serviciile sociale acordate săracilor dispar atunci când venitul lor depășește un anumit prag. Pe scurt, oamenii sunt penalizaţi pentru că lucrează mai mult.

Asistenţă socială crescută

În 1942, economistul britanic William Beveridge a propus înființarea unui “sistem naţional de asistenţă socială” pentru a planifica un “sistem de securitate socială cuprinzător şi universal care să fie în beneficiul tuturor cetăţenilor”. În societatea modernă, sistemul de asigurări sociale ridicat a fost extins pentru a acoperi şomajul, îngrijirea medicală, pensiile, accidentele de muncă, locuinţele, educaţia, îngrijirea copiilor şi altele care depăşesc, cu mult, sfera conceptelor tradiţionale de caritate pentru cei care au nevoie imediată de ajutor.

Un raport al Fundaţiei Heritage a arătat că, în 2013, mai mult de o sută de milioane de oameni din Statele Unite sau aproximativ o treime din populaţie, au beneficiat de ajutoare sociale (cu excepţia serviciilor de securitate socială şi medicale) în valoare de 9.000 USD pe persoană. [5] Potrivit statisticilor colectate de către Biroul de recensământ al SUA, aproximativ12,7% din populaţie trăia sub limita sărăciei în 2016, în timp ce condiţiile lor de viaţă ar putea fi o surpriză pentru mulţi.

Potrivit studiilor guvernamentale, 96% dintre părinţii din gospodăriile sărace au declarat că copiii lor nu au suferit niciodată de foame. Aproape 50% din gospodăriile sărace locuiau în case unifamiliale, iar 40% trăiau în clădiri orășenești. Doar 9% au locuit în case mobile. Optzeci la sută aveau aer condiţionat şi două cincimi aveau televizoare LCD cu diagonală mare. Trei sferturi din gospodăriile sărace dispuneau de maşini. [6] Categorizarea intenționată a unui număr mare de persoane drept demografia “săracă” oferă o scuză amplă pentru extinderea asigurărilor sociale.

Beneficiile furnizate de guvernul SUA sunt sub media ţărilor membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. Majoritatea oamenilor care trăiesc în ţările nordice şi în alte ţări din Europa Occidentală se bucură de o asistenţă socială mult mai amplă decât americanii. În Danemarca, de exemplu, chiar şi cei mai bogaţi cetăţeni se bucură de o reţea de asistenţă socială, care include îngrijire medicală gratuită, învăţământ universitar şi alte beneficii generoase.

Înainte ca economia Greciei să se prăbuşească, elenii au beneficiat de un salariu anual de paisprezece luni, pensionare la vârsta de 61 de ani şi o pensie echivalentă cu peste 90% din salariu. Suedezii au dreptul la 550 de zile de concediu medical continuu şi alte beneficii.

Extinderea serviciilor sociale de la forma lor tradiţională a carităţii de urgenţă la beneficiile constante pentru întreaga populaţie, face parte din sistemul spectrului malefic de a impune o economie comunistă.

Beneficii sociale: răspândirea corupţiei şi intensificarea contradicţiilor dintre bogaţi şi săraci

Din punct de vedere economic, esenţa serviciilor sociale este de a lua bani de la unii oameni şi de a transfera valoarea lor altora. Cu toate acestea, guvernul este responsabil pentru distribuirea averii, astfel fiind erodată înțelegerea că pentru a câștiga trebuie să muncești. Pierderea acestui principiu moral este evidentă, în special în Europa de Nord.

Cercetătorul suedez Nima Sanandaji a demonstrat acest lucru utilizând datele din Studiul valorii mondiale. La începutul anilor 1980, 82% dintre suedezi şi 80% dintre norvegieni erau de acord cu afirmaţia că “este greşit să colectezi beneficii guvernamentale pe care nu ar trebui să le primeşti”. La anchetele realizate în Norvegia şi Suedia în 2005 şi 2008, doar 56% dintre norvegieni şi 61% dintre suedezi erau de acord cu această declaraţie. [7]

În cadrul unui sistem de asistenţă socială generos, cei care muncesc din greu primesc mai puţine venituri, iar cei care sunt mai puţin harnici sunt recompensaţi cu beneficii. De-a lungul timpului, acest lucru distorsionează subtil tradiţiile morale, în timp ce, pentru generaţiile care au crescut în sistemul de protecţie socială, mulţi oameni au pierdut încet spiritul hărniciei, al independenţei, responsabilităţii şi sârguinței părinților lor. Ei cred că acest sistem li se cuvine şi chiar îl consideră un drept al omului. Ei și-au format obiceiul de a se baza pe guvern şi chiar să-l ţină ostatic pentru a primi ajutor permanent. Valorile sociale s-au schimbat aproape ireversibil. Folosirea de către comunism a unui volum mare de asistenţă socială erodează înţelepciunea morală ca în cazul broaştelor fierte încet.

Sistemul guvernamental de asistenţă socială erodează, de asemenea, rolul organizaţiilor caritabile tradiţionale, privând atât donatorii de oportunitatea de a face opere caritabile, cât şi beneficiarii de şansa de a simţi recunoştinţa.

În societatea tradiţională, caritatea era făcută din inițiativă proprie, fie prin ajutarea directă a celor mai puţin norocoşi, fie prin donări către organizaţii caritabile, precum bisericile. Existau donatori şi beneficiari bine definiţi, iar posibilitatea de a primi asistenţă a fost un privilegiu, nu un drept. Beneficiarii s-au simţit recunoscători pentru bunătatea donatorilor şi au fost motivaţi să folosească sprijinul organizaţiei caritabile pentru a completa propriile eforturi de îmbunătăţire a destinului. Este posibil ca cei care au primit ajutoare de caritate şi şi-au îmbunătăţit calitatea vieţii să-i ajute pe alţii, când aceştia s-au confruntat cu aceleaşi provocări pe care ei le-au întâmpinat odată.

Filozoful francez Alexis de Tocqueville a menţionat, despre caritate, că este o combinaţie a virtuţilor generozităţii şi recunoştinţei, care interacţionează reciproc pentru a îmbunătăţi societatea şi pentru a exercita o influenţă morală pozitivă. Între timp, relaţia dintre donatori şi beneficiari diminua conflictele şi antagonismul dintre bogaţi şi săraci, deoarece comportamentul caritabil individual permitea conectarea persoanelor din cele două clase. [8]

Sistemul disproporționat al asistenţei sociale moderne înstrăinează donatorii şi beneficiarii prin birocratizarea procesului de caritate. “Donatorii” de astăzi sunt contribuabili care sunt forţaţi să renunţe la averea lor, mai degrabă decât să o împartă în mod voluntar. Între timp, beneficiarii nu au nicio legătură cu binefăcătorii lor şi nu simt nicio recunoştinţă faţă de sacrificiul acestora.

Tocqueville a subliniat că asistenţa socială a agravat conflictele dintre bogaţi şi săraci. Datorită faptului că o parte din bogăţia lor a fost confiscată, cei bogaţi vor avea resentimente faţă de clasa beneficiarilor de servicii sociale. Tocqueville a spus că şi cei săraci vor continua să simtă nemulţumire, deoarece vor considera că ajutoarele economice li se cuvin: “O clasă vede lumea cu teamă şi dezgust, iar cealaltă priveşte ghinionul ei cu disperare şi invidie”. [9]

Asistența socială excesivă devine, de asemenea, un punct de invidie şi conflict politic pe care comunismul îl foloseşte pentru a distruge armonia morală şi socială a oamenilor. Acest lucru a fost observat în criza economică din Grecia: în loc să fie un conflict între bogaţi şi săraci, lupta este între clasa mijlocie şi cea superioară. În rândul clasei superioare evaziunea fiscală a devenit un “sport naţional”, potrivit oficialilor greci citaţi de The Economist. [10] În acelaşi timp, pentru a nu deranja alegătorii, guvernul grec depindea de împrumuturi pentru a compensa scăderea veniturilor fiscale şi pentru a menţine acelaşi nivel de asitenţă socială ca cel din alte ţări europene.

După criză, guvernul grec a încercat să reducă aistenţa socială, dar a întâmpinat o rezistenţă fermă din partea populaţiei. Oamenii şi-au îndreptat atenţia asupra celor bogaţi şi au cerut să le fie impuse taxe şi mai mari creând, pentru guvern, o problemă care încă nu a fost rezolvată.

Sistemul de protecţie socială erodează etica tradiţională a muncii şi îi face pe oameni să se simtă îndreptăţiţi să aibă ceea ce nu au câştigat. Deoarece munca este pedepsită, întreaga economie suferă.

În 2010, un studiu practic efectuat de Martin Halla, Mario Lackner şi Friedrich G. Schneider a arătat că beneficiile sociale descurajează, pe termen lung, munca, dar rezultatul nu va putea fi văzut decât după o perioadă lungă de timp. Cei trei economişti au concluzionat că dinamica sistemului naţional de asigurări sociale este defavorabilă bazei economice a unei naţiuni. [11]

Cultura sărăciei

În 2012, New York Times a publicat un articol cu titlul “Profitând de analfabetismul unui copil“, în care a descris impactul politicii de asigurări sociale asupra familiilor cu venituri mici care trăiesc de-a lungul Munţilor Appalachieni din partea estică a Statelor Unite ale Americii.

Articolul a menţionat câte familii sărace au renunţat să-şi trimită copii la şcoală pentru a se încadra să primească ajutor: “Mamele şi taţii se tem că, dacă copiii īnvaţă să citească, au mai puţine şanse să se încadreze în categoria celor care primesc un cec lunar de handicap intelectual”. [12]

“Mulţi oameni care trăiesc în casele mobile de pe deal sunt săraci şi disperaţi, iar un cec lunar de 698 dolari pentru fiecare copil, din programul Venitul suplimentar de siguranţă, ajută mult – şi primesc acele cecuri până când copilul împlineşte 18 ani”.

Acest program de ajutor a început cu aproape 40 de ani în urmă cu scopul de a ajuta familiile să-și crească  copii care aveau deficienţe fizice sau psihice. Până la momentul când New York Times a scris despre acest subiect, peste 55% dintre copiii ce fuseseră admişi în program au fost clasificaţi cu deficienţe mentale, dar aceste deficienţe sunt ambigue şi nu pot fi clar definite ca “retardare mentală”. În Statele Unite, există, acum, un număr total de aproximativ 1,2 milioane de copii cu “deficienţe mentale” pentru a căror îngrijire contribuabilii plătesc 9 miliarde de dolari anual. [13]

Aici, asigurările sociale şi defectele naturii umane se încurajează reciproc într-un ciclu vicios. În ciuda bunelor intenţii ale celor care susţin şi formulează politica de asigurări sociale, ea a ajutat indirect spectrul comunist să distrugă omenirea.

Cu un secol în urmă, Tocqueville a făcut observaţia că programele de asistenţă socială nu fac discriminare între indivizi, ci doar între pragurile sărăciei. Acest lucru face dificilă alocarea eficientă a ajutorului, deoarece este imposibil să se ştie dacă persoanele calificate suferă, de fapt, din circumstanţe care nu sunt sub controlul lor sau dacă nenorocul e din cauza lor. [14]

Din punct de vedere economic, abuzul de servicii sociale creează o povară financiară suplimentară și afectează viitorul copiilor care cresc sub acest sistem. Cercetarea efectuată în 2009 a constatat că două treimi dintre persoanele care au beneficiat de asistenţă socială la vârsta copilăriei au continuat să primească ajutoarele și la vârsta adultă şi este posibil să rămână în aceste programe pentru tot restul vieţii. [15]

Ca strategie electorală, termenul “handicap” este rafinat în permanenţă, pentru a include o parte tot mai mare a populaţiei în rândurile celor eligibili pentru asigurări sociale. Criteriile care determină cine are dreptul la asistenţă socială creează o atmosferă de stimulare negativă care încurajează utilizarea incorectă a acestor beneficii. Regresia rezultată în moralitatea societății şi starea economică precară ajută spectrul comunist să-şi atingă obiectivele.

Sistemul de asigurări sociale este o măsură de urgenţă pentru a ajuta persoanele care au nevoi reale, în împrejurări precum cele care implică accidente de muncă, epidemii, dezastre naturale şi aşa mai departe. Nu ar trebui să devină o formă implicită de subzistenţă, deoarece este incapabil să rezolve problema sărăciei. În cei 50 de ani de la lansarea războiului împotriva sărăciei de către preşedintele Johnson, contribuabilii americani au cheltuit 2,2 trilioane de dolari pentru asistenţa socială. [16] Cu toate acestea, după cum arată statisticile Biroului de recensământ al SUA, rata sărăciei a rămas constantă în ultimii 40 de ani. [17]

Potrivit economistului american William Arthur Niskanen, sistemul de protecţie socială a dat naştere unei culturi a sărăciei care, la rândul ei, creează un ciclu vicios de dependenţă de ajutorul guvernamental, copiii extraconjugali, crime violente, şomaj şi avort. Analiza sa privind datele de pe întreg teritoriul SUA pentru anul 1992 a produs estimări cu privire la efectele care ar putea fi aşteptate de la majorarea beneficiilor Ajutorului pentru Familiile cu Copii Dependenţi (AFCD) cu 1% din venitul mediu pe cap de locuitor: beneficiarii AFCD ar creşte cu aproximativ 3% , numărul persoanelor în sărăcie ar creşte cu aproximativ 0,8%, rata natalităţii copiilor născuţi în afara căsătoriei va creşte cu 2,1%, numărul adulţilor şomeri ar creşte cu aproximativ 0,5%, iar avorturile şi crimele violente ar deveni şi mai frecvente. [18]

Constatările lui Niskanen sugerează că un sistem robust de asistenţă socială favorizează dependenţa de sistem şi descurajează responsabilitatea personală.

Dezintegrarea familiilor este un ingredient principal în cultura sărăciei. Într-un studiu al sărăciei istorice şi contemporane a populaţiei de culoare, economistul Walter E. Williams a constatat că 85% dintre copiii săraci au trăit în familia monoparentală (mame singure adolescente). Sistemul de protecţie socială promovează acest fenomen, deoarece încurajează mamele singure să trăiască fără a-şi asuma responsabilitatea pentru acţiunile lor. Ele pot obţine subvenţii, subvenţii pentru locuinţe, bonuri de mâncare etc. de la guvern. Asigurările sociale au jucat un rol esenţial în creşterea numărului părinţilor necăsătoriţi, cauzând mai multă sărăcie. [19]

În ciuda faptului că asistenţa socială s-a extins în ultimele decenii, decalajul dintre bogaţi şi săraci a crescut în mod constant: salariul mediu, ajustat în funcţie de inflaţie, creşte în ritmul melcului, în timp ce avuția intră în buzunarele celor bogaţi. A apărut o clasă muncitoare săracă. Înarmată cu aceste chestiuni sociale, aripa stângă promovează un guvern mai mare, impozitare mai mare şi mai multă asistenţă socială pentru combaterea sărăciei prin… intensificarea acesteia.

Folosirea de către stânga a politicii de asistenţă socială pentru a obţine voturi

Politicienii de stânga promovează, adesea, asistenţă socială mai consistentă şi taxe mai mari. Folosind o varietate de sloganuri electorale pentru a convinge alegătorii de intenţia lor nobilă, ei se prezintă ca fiind cei care au un fundament moral ridicat, chiar dacă aceşti politicieni nu sunt cei care vor oferi asistenţa socială. Ei contribuie doar cu redistribuirea bogăţiei claselor superioare şi mijlocii către săraci. Deoarece sistemul întrerupe relaţia directă dintre donator şi beneficiar, politicienii pretind că au jucat un rol crucial în acest proces. Ei primesc recunoştinţa beneficiarilor sub formă de voturi.

1. Intervenţie economică agresivă în ţările occidentale

În prezent, guvernele din lumea liberă practică, deja, intervenţionism masiv în sistemele lor economice naţionale. O cauză a acestui lucru a fost politica de asistenţă socială, dezvoltată sub influenţa socialistă, care a lărgit rolul statului în distribuirea bogăţiei. Un alt impuls pentru această tendinţă a fost Marea Depresiune din anii 1930. În urma crizei, societatea occidentală a fost profund influenţată de teoriile economiei keynesiene, care susţin intervenţia activă a statului şi reglementarea economiei prin utilizarea politicilor financiare.

Într-o societate normală, rolul guvernului este limitat. Numai în situaţii excepţionale ar trebui ca statul să intervină în economie, cum ar fi în dezastre naturale sau în circumstanţe speciale. Cu toate acestea, teoria keynesiană (keynesianismul este un curent în gândirea economică – n.t.) a luat amploare în jurul lumii, iar guvernele se luptă să aibă un control mai mare asupra economiilor țărilor lor.

Atunci când guvernul joacă un rol activ în economie, fiecare acţiune are un efect masiv asupra pieţei. Politicile şi legile noi pot determina, în mod direct, succesul sau eşecul unei industrii, astfel încât un număr mare de companii şi investitori se bazeză pe deciziile guvernului. Statul, care în mod tradiţional doar adoptă şi aplică legi, a devenit acum un participant de frunte în arena economică. Ca un arbitru al unui meci de fotbal care intră pe teren, statul a devenit responsabil pentru controlul şi reglementarea capitalului în economia “privată”, înlocuind “mâna invizibilă” cu “mâna sa vizibilă”.

Controlul financiar activ, combinat cu politicile de asistenţă socială au determinat multe guverne să îşi asume datorii enorme. Potrivit datelor OCDE, mai mult de jumătate dintre statele sale membre au datorii guvernamentale aproape de 100% din PIB sau chiar mai mari. Datoriile anumitor ţări au depăşit 200% din producţia lor economică. [20] Acest deficit fiscal imens prezintă o vulnerabilitate majoră pentru viitorul social şi economic al multor ţări.

Economistul Ronald Coase, laureat al premiului Nobel, a scris mai multe lucrări de cercetare privind impactul intervenţiei guvernamentale şi a constatat că politica intervenţionistă produce, aproape întotdeauna, rezultate negative. El consideră că intervenţia guvernelor este atât de mare încât s-a ajuns la ceea ce economiştii numesc “diminuare a randamentelor marginale”. [21]

În ciuda acestui fapt, guvernele tuturor ţărilor au devenit din ce în ce mai active în manipularea economiei, aducând-o tot mai mult sub controlul statului.

Consecinţele şi realitatea intervenţionismului

Există, cel puţin, două consecinţe majore ale intervenţiei de stat extinse. În primul rând, puterea statului se extinde în ceea ce priveşte rolul şi amploarea acestuia. Oficialii guvernamentali îşi cresc aroganţa în ce priveşte capacitatea lor de a interveni în economie şi lasă statul să joace rolul de salvator. După ce a gestionat o criză, adesea, guvernul îşi va păstra puterile şi funcţiile extinse.

În al doilea rând, intervenţionismul creează mai multă dependenţă de guvern. Atunci când oamenii se confruntă cu provocări sau când piaţa liberă nu poate oferi avantajele pe care le doresc, ei vor face lobby în favoarea mai multor intervenţii ale statului pentru a-şi satisface cerinţele.

Pe măsură ce puterea statului crește, companiile private pierd putere, iar piața liberă are mai puțin spațiu pentru a se desfășura. Cei care au beneficiat, şi-au crescut dependenţa de politicieni şi vor cere, din ce în ce mai mult, ca guvernul să-şi asume responsabilitatea pentru alocarea bogăţiei şi pentru adoptarea legilor pentru a pune în aplicare acest lucru.

În Occident, există un puternic curent politic care împinge societatea spre stânga. Aceasta includea iniţial adepţii aripei stângi, inclusiv socialiştii şi comuniştii, precum şi pe cei care nu sunt în mod tradiţional asociaţi cu aripa stângă, dar care au fost cooptaţi de ei. Convergenţa acestor forţe disparate încurajează guvernul să ia mai multe măsuri de intervenţie în economie şi să interfereze cu funcţionarea companiilor private. Această eroziune a activităţii economice normale pare să fie provocată de diverse mişcări sociale dar, de fapt, spectrul comunismului este cel care controlează lucrurile.

Se poate vedea că guvernele occidentale îşi exercită autoritatea publică sub steagul egalităţii şi a altor scuze politice, pentru a-și spori intervenţia, şi chiar adoptă legi pentru a-şi permanentiza intervenţiile. Nu există nicio îndoială că acest comportament afectează principalul factor decizional în economia de piață – voinţa liberă a oamenilor. Statul îşi extinde, în mod esenţial, autoritatea asupra pieţei libere pentru a o transforma într-o economie planificată. Implicaţiile pe termen lung sunt acelea că toate aspectele economiei şi mijloacele de trai ale oamenilor vor intra sub control public. Mijloacele economice vor fi folosite pentru consolidarea puterii politice, înrobirea societăţii şi a cetăţenilor ei.

Folosind o politică care pare benignă la suprafaţă, dar care înclină treptat structura economică spre centralizare, spectrul conduce treptat omenirea către comunism.

1. Economia socialistă duce la totalitarismul comunist

Impozitele mari, asistenţa socială crescută şi intervenția răspândită a statului sunt practici socialiste, în cadrul sistemului capitalist occidental, care sunt în concordanţă cu ideea de bază a economiei planificate şi utilizează autoritatea statului pentru a manipula economia. Omnipotenţa guvernului îi permite să se joace de-a Dumnezeu.

În prezent, singura diferenţă dintre intervenţionismul de stat, amplificat, din Occident şi economiile planificate ale ţărilor comuniste este că, în ţările libere, legea şi unele aspecte de bază ale sistemului capitalist protejează drepturile omului de controlul total al guvernului. Friedrich Hayek, proeminent economist şi filosof austriac, a avertizat împotriva planificării controlate de stat şi a redistribuirii bogăţiei, spunând că va influenţeza piaţa inevitabil şi va conduce la creşterea totalitarismului, indiferent dacă sistemul este democratic sau nu.

Hayek credea că, deşi socialismul practicat în Europa şi America de Nord era diferit de proprietatea publică şi de economia planificată, cu toate acestea, va avea acelaşi rezultat. Oamenii îşi vor pierde libertatea şi mijloacele de trai, într-un mod mai lent şi mai indirect. [22] Aşa cum am notat mai devreme în această carte, Marx, Engels şi Lenin au văzut socialismul ca un pas obligatoriu pe calea comunismului.

Călătoria trenului spre destinaţie nu va fi afectată de oprirea acestuia într-o staţie. De asemenea, spectrul comunismului este forţa motrice din spatele unei ţări care se îndreaptă spre socialism. Odată ce umanitatea renunţă la tradiţie, fie în sfera economică sau în alte zone, şi acceptă ideologia comunistă, ritmul dezvoltării este irelevant. Mai devreme sau mai târziu se va ajunge la destinaţie.

Destinaţia la sfârşitul acestei căi nu este paradisul pe pământ, ci distrugerea omenirii. De fapt, diavolul nu este preocupat dacă “paradisul” va fi realizat sau nu, acesta este doar o momeală pentru a atrage oamenii spre pierzanie.

2. Modelul Partidului Comunist Chinez: o distopie socialistă

După ce proprietatea publică şi economia planificată au condus China la sărăcie, PCC a fost obligat să se lanseze într-un proces de “reformă şi deschidere” prin care a introdus elemente ale pieţei libere în societatea chineză. Mulţi cred că partidul a devenit capitalist, dar acest lucru nu este adevărat.

1. Economia chineză: nici o relaxare a controlului comunist

Din oportunism, PCC a liberalizat unele aspecte ale economiei chineze, cum ar fi permiterea afacerilor private. Dar aceasta nu înseamnă slăbirea controlului de către comunişti. Dimpotrivă, reforma economică a fost strategia pe care o folosesc pentru a-şi menţine puterea şi a înşela lumea.

Modelul comunist chinez este o combinaţie monstruoasă de socialism, naţionalism şi economie de piaţă. Deşi există întreprinderi private, PCC nu a promis niciodată oamenilor niciun drept fundamental la proprietatea privată. Toate resursele şi terenurile rămân, în cele din urmă, la dispoziţia partidului. În acelaşi timp, PCC foloseşte statul pentru a impune controale stricte asupra operaţiunilor economice şi încă mai pune în aplicare o planificare naţională la scară largă în ceea ce ar trebui considerată o economie a puterii. Piaţa este doar un mijloc utilizat de stat pentru stimularea producţiei, ea nefiind cu adevărat independentă şi nici nu există instituţii pentru a susţine o piaţă liberă.

Spiritul legii este absent şi nu există un sistem clar de drepturi de proprietate. Cursul de schimb nu este lăsat să se adapteze în mod liber. Fluxul de bani, în şi din ţară este restricționat, iar firmele internaţionale sunt strict controlate. PCC utilizează subvenţii guvernamentale şi reduceri de impozite la export pentru a stimula exporturile în scopul de a învinge competitorii prin preţuri scăzute. Astfel, a fost distrusă ordinea normală a comerţului mondial.

În China, toată activitatea economică este orientată spre îndeplinirea scopurilor politice. Libertăţile economice ale întreprinderilor şi ale persoanelor fizice sunt subordonate capriciilor statului şi pot fi revocate în orice moment. Tocmai din aceste motive, Organizaţia Mondială a Comerţului a refuzat, mult timp, să recunoască China drept o economie de piaţă.

Mulți membri ai guvernelor occidentale au avut speranţa naivă că dezvoltarea economică va aduce libertatea politică şi democraţia în China. În schimb, capitalismul public al Chinei a fost folosit pentru a alimenta socialismul, pentru a revigora conducerea partidului şi pentru a continua pe o cale malefică.

Cu mijloace financiare mai substanţiale, PCC a utilizat forme mai violente şi mai sofisticate de oprimare a poporului. În iulie 1999, regimul a început persecuţia împotriva Falun Gong, vizând cei 100 de milioane de practicanţi. Acest război împotriva principiilor universale de adevăr, compasiune şi toleranţă continuă şi astăzi. Începând cu anul 2009, PCC a cheltuit anual peste 500 de miliarde de yuani (75 de miliarde de dolari USD) pentru a acoperi costurile de “menţinere a stabilităţii”, adică de control a populaţiei chineze.

1. Adevărul din spatele creşterii economice a Chinei

Din cauza creşterii rapide a PIB-ului Chinei în ultimii patruzeci de ani, mulţi au ajuns să creadă în superioritatea economiei socialiste. Asta a făcut ca mulţi occidentali, inclusiv elitele din cercurile politice şi academice, precum şi think-tank-urile occidentale, să preamărească eficienţa sistemului totalitar. De fapt, modelul economic pe care PCC l-a construit este irepetabil. Pe de o parte, motivele ascensiunii sale economice demonstrează instabilitatea internă a sistemului socialist. Pe de altă parte, modelul partidului prefigurează viciile create de economia sa lipsită de scrupule.

Creşterea economică a Chinei din ultimii 40 de ani se bazează, în mare parte, pe următorii factori: în primul rând, relaxarea economiei de stat şi abandonarea planificării centralizate, precum şi revitalizarea sectorului privat. Această abordare a dat economiei chineze un imbold către o productivitate sporită. Chinezii sunt harnici şi inteligenţi dar PCC i-a împiedicat, de zeci de ani, să-şi exercite potenţialul industrial. Dorinţa lor de a scăpa de sărăcie le-a reaprins motivaţia de a face afaceri şi a dezlănţuit puterea economică extraordinară a chinezilor.

Al doilea factor a fost influxul masiv de capital şi tehnologie occidentală în China, în perioada reformei. Sub economia de comandă (cunoscută și ca economie planificată – n.t.), marile suprafeţe de terenuri ale Chinei, forţa de muncă şi pieţele nefolosite erau ca aurul pentru care preţul nu fusese încă stabilit.

Combinaţia investiţiilor de capital şi a resurselor nedezvoltate a provocat avântul creşterii economice a Chinei. Dacă nu ar fi fost guvernarea totalitaristă a partidului, acest avânt ar fi început cu decenii mai devreme şi într-un mod mult mai controlabil şi durabil.

Volumul investiţiilor occidentale în China este imens. Potrivit cifrelor publicate, investiţia directă americană în China a atins aproape 800 de miliarde de dolari între 2000 şi 2016. [23]

Valoarea totală a capitalului străin care a intrat în China între 1979 şi 2015 s-a ridicat la aproximativ 1,64 trilioane de dolari americani. [24]

În al treilea rând, ţările occidentale au acordat regimului chinez chiar statutul de comerţ preferenţial, alături de accesul larg pe piaţă. În mai 2000, guvernul Statelor Unite a decis să acorde Chinei un statut permanent de relaţii comerciale numit “Relaţiile Permanente Comerciale Normale” (RPCN). Pe 11 decembrie 2001, China a intrat, oficial, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) şi s-a alăturat pieţei internaţionale.

În al patrulea rând, PCC şi-a dezvoltat puterea economică folosind metode neetice de dezvoltare. Printre acestea se numără forţa de muncă subterană, exploatarea extremă a muncitorilor şi ţăranilor, demolarea violentă a locuinţelor şi relocarea proprietarilor etc. Fiind preocupat de creşterea pe termen scurt, PCC a ignorat distrugerea mediului şi alte pericole, pentru a stoarce profit maxim din pământ, oameni şi resurse.

Partidul Comunist a profitat de capitalul occidental, de tehnologie, de pieţe, de un statut favorabil al comerţului şi de costurile de producţie interne ieftine pentru a genera rezerve valutare imense. Deficitul comercial dintre Statele Unite şi China a crescut de la aproximativ 80 miliarde USD în 2000 la peste 375 miliarde USD în 2017.

În cele din urmă, PCC a distrus convenţiile comerţului internaţional şi a profitat, din plin, de oportunităţile pe care le are la dispoziţie, indiferent de legitimitatea lor. A adoptat strategia naţională de plagiat a proprietăţii intelectuale în încercarea de a depăşi alte ţări în ceea ce priveşte industria şi tehnologia. Acesta constituie cel mai mare caz de furt intelectual din întreaga istorie.

Raportul din 2017 al Comisiei privind Furtul Proprietăţii Intelectuale Americane a arătat că, mărfurile false ale Chinei, software-ul piratat şi secretele comerciale furate provoacă pierderi Statelor Unite între 225 miliarde şi 600 miliarde USD anual, cifră care nu include pierderile cauzate de furtul de proprietate intelectuală.

Raportul a arătat că, în ultimii trei ani, s-au pierdut 1,2 trilioane USD din cauza furtului intelectual, majoritatea lor fiind făcute de China. [25] [26] Un raport al Biroului Directorului Serviciului Naţional de Informaţii arată că 90% dintre atacurile cibernetice asupra companiilor din SUA sunt conduse de hackerii guvernului chinez, provocând anual o pierdere economică totală de 400 de miliarde de dolari. [27]

Creşterea economică a Chinei a fost alimentată de relaxarea ideologiei socialiste, de investiţiile din ţările occidentale avansate şi de comportamentul imoral al PCC. În niciun caz, acest lucru nu indică superioritatea socialismului, nici faptul că partidul se dezvoltă pe calea capitalistă normală. Observatorii occidentali descriu uneori modelul de afaceri lipsit de scrupule al Chinei comuniste ca fiind “capitalism de stat”. Acest lucru îi aduce partidului laude nejustificate. Sub dominaţia totalitară a PCC, economia este doar un instrument politic. Fațada economiei de piaţă este o camuflare superficială pe care PCC o foloseşte pentru a înşela lumea.

Modelul economic al PCC foloseşte autoritatea statului pentru a induce dezvoltarea economică rapidă, folosindu-se, în schimb, de trucuri imorale pentru a fi competitivă. Un asemenea model a încurajat alte ţări să adopte o politică intervenţionistă mai accentuată a statului. Aceste ţări au făcut grava greşeală de a idolatriza modelul partidului, ignorându-i tragediile umane şi imoralitatea.

1. Consecinţele modelului economic chinez

Modelul economic al PCC a provocat o criză morală teribilă, în conformitate cu scopul spectrului comunist de a distruge omenirea. Puterea economică a partidului merge mână în mână cu eroziunea moralităţii, atrăgând oamenii într-o mare a indulgenţei fără fund şi o eventuală anihilare.

China de astăzi este inundată de bunuri contrafăcute, alimente otrăvitoare, pornografie, droguri, jocuri de noroc şi bande. Corupţia şi prostituţia au devenit realizări cu care se mândresc, în timp ce încrederea socială (măsura în care fiecare dintre noi crede că se poate baza pe ceilalți – n.t.) este practic inexistentă. Mărirea decalajului dintre bogaţi şi săraci este însoţită de conflicte sociale şi abuzul justiţiei. Cetăţenii închid ochii la suferinţa compatrioţilor lor. În economia puterii, oficialii partidului îşi folosesc autoritatea pentru a acumula bogăţie. Gradul corupţiei creşte odată cu rangul. Deturnarea miliardelor este un lucru normal. Nu există niciun guvern mai corupt sau mai degenerat moral decât regimul comunist chinez.

În octombrie 2011, lumea a fost şocată de moartea lui Yueyue, o fetiță de 2 ani din provincia Guangdong, care a fost lovită de un camion. În loc să încerce să ajute, şoferul şi-a dat camionul înapoi pentru a o călca pe Yueyue din nou pentru a se asigura că a murit. În timpul tragediei, 18 persoane au trecut fără să se oprească şi Yueyue a murit, mai târziu, în spital. Mass-media internaţională se întreba dacă nu cumva China şi-a pierdut sufletul. Ar putea fi de înţeles că oamenii sunt reticenţi în a-i ajuta pe alţii atunci când există un pericol, precum un jaf armat, dar Yueyue nu reprezenta nicio ameninţare pentru nimeni când a murit sub roțile camionului unui şofer fără inimă. Societatea chineză a a decăzut teribil.

Creşterea economică fără moralitate este haotică, de scurtă durată şi dezastruoasă. Conform politicilor inumane ale PCC, conflictul social abundă iar mediul este pe punctul de a se prăbuşi. Consecinţele dezintegrării morale sunt fatale. China se autodenumeşte o ţară puternică, dar forţa ei este o iluzie. Prosperitatea sa superficială, construită pe urmărirea nesăbuită a bogăţiei, este sortită prăbuşirii împreună cu convergenţa crizei morale şi a conflictului social.

Nu există un viitor bun pentru China dacă nu poate scăpa de laţul diavolului. Spectrul comunismului nu are intenţia de a implementa o creştere sănătoasă şi durabilă, deoarece scopul său este de a distruge China.

3. Ravagiile socialismului în lumea în curs de dezvoltare
4. Socialismul continuă să bântuie Europa de Est

În zilele noastre, ţările occidentale dezvoltate sunt angajate într-un socialism camuflat, iar Partidul Comunist Chinez a impus o monstruozitate socialistă autoritaristă. În Europa de Est, comunismul continuă să bântuie regiunea, deoarece nu a existat o judecată deplină a crimelor comise de fostele regimuri ale blocului sovietic.

Prezenţa prelungită a comunismului poate fi văzută în diferite faţete ale politicii şi economiei est-europene. De exemplu, Rusia şi Belarus păstrează întreprinderi puternice de stat, o bună asistenţă socială şi politici intervenţioniste agresive. În perioada de tranziţie de la comunism, ţările din Europa de Est s-au confruntat cu o creştere economică lentă şi şomaj ridicat. Toate acestea au încurajat reapariţia comunismului şi a socialismului în forme noi. Fantoma comunismului nu a fost alungată. Partidele de stânga au căpătat o vigoare reînnoită, alimentând nostalgia oamenilor pentru trecutul socialist. [28]

1. Economia socialistă a eșuat în naţiunile în curs de dezvoltare

În ţările în curs de dezvoltare din Asia, Africa şi America Latină, multe ţări noi independente care și-au câștigat de curând independența şi-au exprimat loialitatea, până în anii “60, faţă de socialism. Urmările au fost dezastruoase. Cazurile mai recente includ Venezuela şi Zimbabwe.

Venezuela a fost, odată, cea mai bogată ţară din America Latină dar socialismul a dus la prăbuşirea economiei sale. Acum, Venezuela se confruntă cu sărăcie, crimă şi înfometare.

Similar, Zimbabwe a fost odată cea mai bogată ţară din Africa. Astăzi a ajuns într-un dezastru total, pe măsură ce inflaţia a atins un nivel inimaginabil.

Venezuela: Cum a falimentat socialismul o ţară prosperă

Venezuela este binecuvântată cu rezerve considerabile de petrol. În anii ’70, a avut cea mai rapidă creştere din America Latină, beneficiind de cel mai scăzut nivel de inegalitate a veniturilor şi cel mai mare PIB pe cap de locuitor, din regiune. [29] Economia relativ liberă a Venezuelei a atras imigranţi calificaţi din Italia, Portugalia şi Spania. Împreună cu protecţia drepturilor de proprietate, aceşti factori au permis economiei naţiunii să crească rapid între anii 1940 şi 1970. [30]

După ce noul preşedinte a preluat funcţia, în 1999, el s-a angajat într-un program de naţionalizare de rău augur care, în cele din urmă, a aruncat economia venezueleană în haos. Preşedintele a declarat, în mod public, că va angaja țara în socialismul secolului al XXI-lea. [31]

Pentru a construi socialismul, guvernul venezuelean a rechiziţionat sau naţionalizat multe companii private, inclusiv petrolul, agricultura, finanţele, industria grea, oţelul, telecomunicaţiile, energia, transportul şi turismul. Acest proces a fost intensificat în urma realegerii preşedintelui, în 2007. Guvernul său a expropriat, între 2007 şi 2012, 1147 de companii private, cu efecte catastrofale.

Industriile, odată productive, au fost închise şi înlocuite cu întreprinderi ineficiente de stat, ce au alungat investitorii. Pe măsură ce producția a scăzut, Venezuela a devenit din ce în ce mai dependentă de importuri. Împreună cu o serie de intervenţii guvernamentale precum controlul rezervelor valutare şi cel al preţurilor, s-a ajuns la dezastrul înregistrat atunci când preţul petrolului a scăzut.

Unii au atribuit această tragedie crizei petroliere, dar motivele pentru eşecul dramatic al Venezuelei nu pot fi regăsite aici. Potrivit datelor furnizate de Banca Mondială, şapte ţări care s-au bazat pe exporturile de petrol, într-o măsură chiar mai mare ca Venezuela, au înregistrat o creştere economică între 2013-2017. [32]

Rădăcina problemei constă în sistemul economic socialist. Politica economică a Venezuelei a urmat cele zece cerinţe revoluţionare ale lui Marx din Manifestul Comunist. [33] Soarta economică tragică a Venezuelei s-a datorat spectrului comunist.

Zimbabwe: De la coşul de pâine al Africii până la pământul foametei

După ce Zimbabwe și-a declarat independenţa, în 1980, aceasta a ales să construiască un stat socialist în conformitate cu principiile marxist-leniniste. Primul său preşedinte era un marxist convins încă de când era tânăr. Gherilele sale, ghidate de “Gândirea lui Mao Zedong”, au primit o asistenţă necondiţionată din partea Partidului Comunist Chinez şi au menţinut o relaţie cu China. Spre deosebire de alte ţări africane care au pus în aplicare socialismul, Zimbabwe nu a impus imediat politica de naţionalizare.

Problemele economice ale Zimbabwe au început în anul 2000, ca urmare a demarării reformei agrare. În cadrul programului de reformă, terenurile aparţinând fermierilor albi au fost confiscate şi redistribuite populaţiei de culoare fără pământ, precum şi celor care erau bine conectaţi din punct de vedere politic. Rezultatul a fost o scădere accentuată a productivităţii agricole. În încercarea de a evita criza, Banca Centrală din Zimbabwe a tipărit mai mulţi bani, ceea ce a dus la o hiperinflaţie interminabilă.

Potrivit datelor furnizate de Banca Centrală a Zimbabwe, în iunie 2008, inflaţia anuală a ţării a ajuns la 231 milioane la sută. Până la jumătatea lunii noiembrie 2008, inflaţia a atins un nivel de aproape 80 miliarde la sută, după care autorităţile au renunţat la publicarea statisticilor lunare.

Un an mai târziu, rata de schimb a dolarului din Zimbabwe faţă de dolarul american a ajuns la 35 de trilioane la unu. Zimbabwe a fost, în cele din urmă, forţată să abandoneze utilizarea propriei monede şi să-şi relanseze moneda. [34]

În 2008, o mare foamete a lovit Zimbabwe. Dintre cei 16 milioane de oameni ai ţării, 3,5 milioane au fost supuşi înfometării. Astăzi, malnutriţia este cronică şi răspândită.

Comunismul afectează lumea în moduri care pot fi observate sau prevăzute în toate ţările. Ţările occidentale dezvoltate încep să se confrunte cu crize. Între timp, tragedia socialismului este deja o realitate în lumea în curs de dezvoltare. Trebuie să ne amintim că spectrul comunist foloseşte economia pentru a promova confort şi satisfacţie instantanee, ademenind oamenii spre degradarea morală şi trăgându-i în abis.

Capitolul 8 (II)

Capitolul 9 (II)

Referinţe

[1]. Karl Marx şi Friedrich Engels, “Manifestul Partidului Comunist“, Marx / Engels Selected Works, vol. One (Moscova: Progress Publishers, 1969), 98-137.

[2]. Max Galka, “Istoria cheltuielilor, veniturilor şi a datoriilor guvernului american (1790-2015)“, Metrocosm, 16 februarie 2016, http://metrocosm.com/history-of-us-taxes/ .

[3]. “Ratele de impozitare ale OCDE asupra veniturilor din muncă au continuat să scadă încet în 2016“, raportul OCED,   http://www.oecd.org/newsroom/oecd-tax-rates-on-labour-income-continued-decreasing-slowly-in-2016.htm

[4]. Kenneth Scheve şi David Stasavage, “Impozitarea bogaţilor: o istorie a corectitudinii fiscale în Statele Unite şi Europa” (Kindle 930-931) (Princeton: Princeton University Press, Kindle Edition).

[5]. Rachel Sheffield şi Robert Rector, “Războiul împotriva sărăciei după 50 de ani“, Raportul Fundaţiei Heritage, 15 septembrie 2014, https://www.heritage.org/poverty-and-inequality/report/the-war-poverty-after-50-years

[6]. Ibid.

[7]. Nima Sanandaji, “Non- excepționalismul scandinav: cultura, pieţele şi eşecul celei de-a treia căi a socialismului” (Londra: Institutul pentru afaceri economice, 2015), 132.

[8]. Alexis de Tocqueville, “Memoriu despre pauperism“, trad. Seymour Drescher (Lancing, West Sussex, Marea Britanie: Hartington Fine Arts Ltd, 1997).

[9]. Ibid.

[10]. “Nu mai este un sport naţional“, The Economist, 3 noiembrie 2012, https://www.economist.com/europe/2012/11/03/a-national-sport-no-more .

[11]. Martin Halla, Mario Lackner şi Friedrich G. Schneider, “O analiză empirică a dinamicii statului asistenţei sociale: Cazul moralităţii benefice“, Kyklos , 63: 1 (2010), 55-74.

[12]. Nicolae Kristof, “Profitând de analfabetismul unui copil“, New York Times, 7 decembrie 2012, https://www.nytimes.com/2012/12/09/opinion/sunday/kristof-profiting-from-a-childs-illiteracy.html?mtrref=www.theepochtimes.com&gwh=870680366445F322ECBA8BE9A67B7330&gwt=pay

[13]. Ibid.

[14]. Alexis de Tocqueville, “Memoriu despre pauperism”, trad. Seymour Drescher (Lancing, West Sussex, Marea Britanie: Hartington Fine Arts Ltd, 1997).

[15]. Nicolae Kristof, “Profitând de analfabetismul unui copil“, New York Times, 7 decembrie 2012, https://www.nytimes.com/2012/12/09/opinion/sunday/kristof-profiting-from-a-childs-illiteracy.html?mtrref=www.theepochtimes.com&gwh=870680366445F322ECBA8BE9A67B7330&gwt=pay

[16]. Robert Rector, “Războiul împotriva sărăciei: 50 de ani de eşec“, Raportul Fundaţiei Heritage , 23 septembrie 2014, https://www.heritage.org/marriage-and-family/commentary/the-war-poverty-50-years-failure

[17]. Biroul american de recensământ, “Suplimentele sociale şi economice anuale“, Studiul actual al populaţiei, 1960-2016 .

[18. Niskanen, A., “Asistenţa socială şi cultura sărăciei“, The Journal Cato, 16: 1 (1996).

[19]. Walter E. Williams, “Adevărata tragedia neagră: rata de nelegitimitate de aproape 75%“, cnsnews.com , 19 mai 2015, https://www.cnsnews.com/commentary/walter-e-williams/true-black-tragedy-illegitimacy-rate-nearly-75

[20]. “Datele OCDE“, https://data.oecd.org/gga/general-government-debt.htm

[21]. Thomas Winslow Hazlett, “Căutarea rezultatelor: un interviu cu Ronald Coase“, Motivul, (ianuarie 1997), https://reason.com/archives/1997/01/01/looking-for-results

[22]. FA Hayek, “Calea către servitude” (Londra: Routledge Press, 1944).

[23]. “Poziţia investiţiilor directe a Statelor Unite în China între 2000 şi 2016“, Statistica.com, https://www.statista.com/statistics/188629/united-states-direct-investments-in- china-since-2000/

[24]. “Raportul privind investiţiile străine în China, 2016“, o cronică a investiţiilor străine directe în China , Ministerul Comerţului din China, ” 中国 外商 投资 报告 2016>, 中国 外商 直接 投资 历年 概况”, 中國 商务部 ]

[25]. Liz Peek, “În sfârşit, un preşedinte care doreşte să lupte împotriva furtului chinez“, The Hill , 26 martie 2018, http://thehill.com/opinion/finance/380252-finally-a-president-willing-to-combat-chinese-theft

[26]. Comisia privind furtul proprietăţii intelectuale americane, actualizare la raportul Comisiei privind perioada de anchetă, 2017, http://www.ipcommission.org/report/IP_Commission_Report_Update_2017.pdf

[27]. Chris Strohm, “China nu dă nici un semn că a oprit hackingul companiilor americane, spune un oficial“, Bloomberg News, 18 noiembrie 2015, https://www.bloomberg.com/news/articles/2015-11-18/no-sign-china-has-stopped-hacking-u-s-companies-official-says

[28]. Kurt Biray, “Nostalgia comunistă în Europa de Est: Dorul de trecut“, 10 noiembrie 2015, https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/kurt-biray/communist-nostalgia-in-eastern-europe-longing-for-past

[29]. John Polga-Hecimovich, “Rădăcinile statului neputincios al Venezuelei“, Origins , 10: 9 (iunie 2017), http://origins.osu.edu/article/roots-venezuelas-failing-state

[30]. José Niño, “Venezuela înainte de Chavez: un preludiu la eşecul socialist“, Mises Wire , 04 mai 2017, https://mises.org/wire/venezuela-chavez-prelude-socialist-failure .

[31]. John Bissett, “Hugo Chavez: Reformist socialist revoluţionar sau reformist de stânga?” Standardul socialist nr. 1366 (iunie 2018), https://www.worldsocialism.org/spgb/hugo-chavez-revolutionary-socialist-or-leftwing-reformist

[32]. Julian Adorney, “Socialismul a declanşat focul asupra petrolului din Venezuela“, ” Real Clear World”, 29 august 2017, https://www.realclearworld.com/articles/2017/08/29/socialism_set_fire_to_venezuelas_oil_crisis_112520.html

[33]. José Niño, “John Oliver greşeşte cu privire la Venezuela – ea este o ţară socialistă“, Mises Wire 30 mai 2018, https://mises.org/wire/john-oliver-wrong-about-venezuela-%E2%80%94-its-socialist-country

[34]. “Zece cifre vă spun ce se întâmplă în Zimbabwe“, ediţia BBC chineză (11 noiembrie 2017), http://www.bbc.com/zhongwen/trad/world-42077093

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 8 (II): Cum seamănă comunismul haos în politică

Cuprins (continuare)

4. Violenţa şi minciunile: cele mai importante mijloace de control în politicile comuniste

1. Violenţa şi minciunile sub totalitarismul comunist

1. Cum instigă comunismul la violenţă în Occident

1. Cum aduc minciunile comunismului confuzie Occidentului

5. Totalitarismul: Consecinţa politicii comuniste

1. Totalitarismul elimină liberul arbitru şi suprimă bunătatea

1. Din pruncie şi până în mormânt: Sistemul de asistenţă socială

1. Legiferarea excesivă deschide calea totalitarismului

1. Utilizarea tehnologiei pentru a exercita controlul

6. Războiul total al comunismului împotriva Occidentului

Concluzie

Referinţe

*****

4. Violenţa şi minciunile: cele mai importante mijloace de control în politicile comuniste

În doctrina comunistă, niciun mijloc nu este considerat prea excesiv. Partidele comuniste proclamă, în mod public, că violenţa şi minciunile sunt instrumentele lor pentru cucerirea şi conducerea lumii. De la prima apariţie a regimului comunist în Uniunea Sovietică până în prezent, în decursul doar a unui secol, comunismul a provocat moartea a aproximativ 100 de milioane de oameni. Membrii Partidului Comunist au ucis, au incendiat, au răpit şi au minţit. Au folosit fiecare metodă extremă posibilă. Nivelul răutăţii lor este şocant. În plus, majoritatea participanţilor nu au remușcări.

Minciunile inventate de spectrul malefic al comunismului variază ca mărime, atât în ţările comuniste, cât şi în Occident. O farsă, o ştire falsă sau producerea unor documente falsificate unui adversar politic – acestea sunt minciuni relativ mici. Crearea unei serii de minciuni sistematice, la scară considerabilă, prin operaţiuni complexe, ar putea fi considerate minciuni la scara medie. De exemplu, pentru a incita la ură împotriva Falun Gong, PCC a înscenat incidentul de autoincendiere din Piaţa Tiananmen, o farsă organizată.

De asemenea, se foloseşte Marea Minciună, iar acest lucru este cel mai greu de gestionat deoarece Marea Minciună este aproape echivalentă cu esenţa spectrului malefic. Nivelul său este enorm, operaţiunile au fațete multiple, durata lor este atât de lungă, şi populaţia pe care o afectează este atât de numeroasă – incluzând și persoane care se dedică sincer cauzei – încât se pierde realitatea că face parte dintr-o mare minciună.

Spectrul comunist a inventat minciuna “marii unităţi” ca fiind scopul comunismului. Deoarece afirmaţia nu a putut fi infirmată, cel puţin nu pe termen scurt, acest lucru a constituit Marea Minciună pe care s-a bazat întregul proiect comunist.

Capitolul precedent a analizat noţiunea de progresism uzurpată de comunism, iar aceasta este şi o parte a Marii Minciuni. În ultimele decenii, comunismul și-a atins obiectivele prin deturnarea diverselor mişcări sociale şi a condus oamenii la haos şi revoluţii. Un exemplu este mişcarea ecologistă care va fi discutată în capitolul 16.

1. Violenţa şi minciunile sub totalitarismul comunist

Partidele comuniste încurajează conflictul de clasă – iar acest conflict este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Aşa cum se spune în Manifestul Comunist : “Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă opiniile şi scopurile. Ei declară deschis că scopurile lor pot fi atinse numai prin răsturnarea forţată a tuturor condiţiilor sociale existente”. [1]

Lenin a scris, de asemenea, în “Statul şi Revoluţia”: “Am spus deja mai sus şi vom expune mai pe larg mai târziu, că teoria lui Marx şi Engels despre inevitabilitatea unei revoluţii violente se referă la statul burghez. Acesta nu poate fi înlocuit de statul proletar (dictatura proletariatului) prin procesul de “anihilare”, ci ca o regulă generală, doar printr-o revoluţie violentă”. [2]

În timpul procesului de acaparare a puterii, fie că este vorba de Comuna din Paris, de Revoluţia Rusă, sau de Mişcarea Muncitorilor-Fermierilor instigată de PCC, partidele comuniste folosesc metode extrem de violente şi sângeroase. Indiferent dacă inamicii lor sunt bătrâni sau slabi, agenții comunismului au incendiat, jefuit şi ucis, manifestând o răutate care şochează sufletul. Atât de numeroase sunt crimele comise în regimurile comuniste violente încât sunt aproape imposibil de numărat.

Cultul comunist foloseşte violenţa şi minciunile pentru a-şi menţine puterea. Minciunile sunt lubrifianţii pentru violenţă şi, de asemenea, un mod de înrobire a publicului. Minciuna este necesară pentru a accentua violenţa şi, uneori, violenţa este suspendată, dar minciunile permanente sunt normale. Partidele comuniste sunt dispuse să promită ceva, dar niciodată nu vor lua în considerare îndeplinirea promisiunilor lor. Pentru a-şi satisface nevoile, ele îşi pot schimba poveştile după bunul plac, fără nicio linie morală şi fără niciun sentiment de ruşine.

Comuniştii au pretins că au creat un “paradis pe pământ”, dar aceasta este cea mai Mare Minciună a lor, iar singurul fruct pe care l-a produs a fost iadul pe pământ.

Mao Zedong în China, Ahmed Ben Bella în Algeria şi Fidel Castro în Cuba au pretins că nu vor instaura niciodată regimuri totalitare. Dar, odată ce au pus mâna pe putere, au instaurat imediat totalitarismul, au efectuat epurări în masă în partid şi au persecutat disidenţii şi oamenii.

Partidele comuniste au distorsionat, de asemenea, propria limbă. Manipularea lingvistică este una dintre principalele metode pe care cultul comunist le foloseşte pentru a înşela oamenii – adică modificarea sensului cuvintelor şi chiar transformarea cuvintelor în contrariul lor. Pe măsură ce limbajul modificat este folosit în mod repetat, înţelesurile sale distorsionate devin adânc înrădăcinate în mintea oamenilor. De exemplu, “Dumnezeu” devine egal cu “superstiţia”; “Tradiţie” înseamnă “înapoiere”, “nebunie” şi “feudalism”; “Societatea occidentală” este echivalată cu “forţe ostile” sau “antichineze”; “proletariatul” devine “stăpânul bunurilor de stat”. Deşi în comunism publicul larg nu are putere, comuniştii spun că “toată puterea aparţine poporului”. Semnalarea nedreptăţii constituie “incitarea la subminarea puterii de stat” şi aşa mai departe. Prin urmare, atunci când vorbim cu oameni profund otrăviţi de cultul comunist, oamenii tind să afle că cele două părţi, adesea, nu au o bază comună de comunicare, deoarece sensul cuvintelor a fost atât de alterat.

Cultul comunismului nu numai că îşi declamă propriile minciuni, ci creează şi un mediu pentru a face ca întreaga populaţie să i se alăture în minciună – inclusiv prin studiul politic forţat, prin exprimarea poziţiei politice şi prin examinarea politică. Aceasta este menită să-i forţeze pe oameni să spună lucruri pe care nu le cred şi astfel să îi demoralizeze şi să le degradeze sentimentul de a face ceea ce trebuie. Cele Zece Porunci avertizează că cineva “nu va depune mărturie mincinoasă”. Confucius a spus: “Dacă poporul nu crede în conducătorii lui, statul nu are reputaţie”.

După ce oamenii conştientizează minciunile cultului comunist, ei răspund cu mai multe minciuni. Cultul comunist ştie că oamenii mint, dar acest lucru este acceptabil, deoarece minciuna este parte a jocului. Comuniştii sunt în pericol atunci când oamenii încep să spună adevărul.

Aplicarea unei culturi a falsităţii este un mijloc de degenerare morală, proiectat de comunişti. Această serie de eseuri a remarcat în mod repetat că regimul chinez doreşte nu numai să omoare corpul fizic, ci şi să provoace corupţie morală extremă. În acest sens, regimul şi-a atins parţial obiectivul.

1. Cum instigă comunismul la violenţă în Occident

Spectrul malefic al comunismului este compus din elemente corupte de nivel inferior, cum ar fi “ura”, iar teoriile sale sunt pline de ură. Promovează lupta de clasă şi atribuie rădăcina fiecărei probleme structurilor sociale tradiţionale. Vorbeşte despre bogaţii care îi exploatează pe cei săraci, pentru a incita la invidie şi ură faţă de cei bogaţi şi pentru a incita la revoluţie şi violenţă. Odată cu expansiunea mişcărilor comuniste, manipularea, violenţa şi minciunile spectrului au devenit obişnuite în Occident şi au umplut societatea cu ură şi ranchiună.

Pe lângă promovarea răspândită şi explicită a violenţei de către partidele comuniste, diverşi para-marxişti au susţinut, de asemenea, violenţa, sub controlul spectrului malefic al comunismului. Saul Alinsky, favorizat de partidele de stânga în Statele Unite, făcea parte dintr-o bandă înainte de a se alătura stângii şi de a deveni lider politic. El a negat că este comunist, dar ideologia sa politică şi modul de abordare a conflictelor sunt identice cu cele ale comunismului.

“Regulile pentru Radicali” ale lui Saul Alinsky sunt considerate ca un îndrumar de către partizanii mişcărilor de stradă din SUA. Alinsky a scris că această carte a sa este destinată, în mod special, celor care sunt dezavantajaţi din punct de vedere economic care adoptă o viziune machiavelică asupra lumii dorind să transfere puterea de la bogaţi la săraci şi să transforme Statele Unite într-o ţară comunistă.

Alinsky pare să sublinieze mai degrabă o infiltrare treptată şi nu o revoluţie sângeroasă – dar, de fapt, este un adept al violenţei pe care o foloseşte însă într-un mod mai subtil. Partidul Panterei Negre, un grup revoluţionar violent, a adoptat convingerile maoiste şi a folosit sloganul maoist “Puterea politică creşte din ţeava unei arme”. Alinsky a preferat mai întâi urna de vot, iar armele puteau fi folosite mai târziu. Abordarea sa este astfel similară cu cea adoptată de Partidul Comunist Chinez: menţinerea unui profil scăzut înainte de lovitura finală. Una dintre regulile sale îi îndeamnă pe radicali să folosească abordări agresive pentru a-și intimida oponenţii şi astfel, în final, să-și atingă obiectivul de perturbare și distrugere.

David Horowitz, autor şi fost radical, care are o înţelegere profundă a teoriei lui Alinsky, a spus că Alinsky şi urmaşii lui nu au nicio viziune asupra reformării sistemului actual. Ei ştiu foarte bine că scopul lor este să-l distrugă complet şi să considere procesul drept un război. [3] Prin urmare, vor încerca prin toate mijloacele posibile să-şi atingă scopul, vor decide când să folosească violenţa, ce fel de violenţă să folosească şi ce fel de minciuni să utilizeze.

În societatea americană, pentru a-şi ataca duşmanii, unii politicieni şi partide politice folosesc mijloace lipsite de scrupule precum: înşelăciunea, atacurile personale şi altele. Ca şi comuniştii, de multe ori recurg la violenţă. O societate cu o tendinţă mai accentuată către violenţă va deveni mai instabilă şi mai divizată. În prezent, relaţia dintre partidul majoritar de stânga şi partidul majoritar de dreapta din Statele Unite pare identică cu confruntarea dintre blocul comunist şi lumea liberă din timpul Războiului Rece. Ele sunt la fel de incompatibile ca focul şi apa, din cauza diferenţelor ireconciliabile.

După alegerea noului președinte în 2016, extremiştii de stânga, cunoscuţi sub numele de Antifa, au început să provoace incidente violente. Suporterii Antifa şi-au ales ţinta – susţinătorii noului preşedinte şi alţi conservatori – şi i-au vânat la mitinguri şi cu alte ocazii. Suporterii Antifa i-au oprit pe suporterii lui Trump să facă declaraţii şi chiar i-au atacat direct.

În ultimii ani, un aflux de imigranţi din Orientul Mijlociu şi Africa a creat multe probleme sociale ţărilor europene. Datorită “corectitudinii politice”, elita de stânga din aceste naţiuni a criticat şi a abuzat verbal oponenţii politicii actuale de imigrare. [4]

În iunie 2017, Steve Scalise, membru al Partidului Republican şi “biciul” majorităţii Camerei Reprezentanţilor, a fost împuşcat şi rănit grav la baseball de către un susţinător al unei alte formaţiuni politice. Un politician de stânga chiar a afirmat că era “bucuros” că Scalise a fost împuşcat. În scurt timp, oficialul a fost demis din funcţia de preşedinte al comitetului partidului său, la nivel de stat.

În spatele acestor conflicte violente sunt factori ai spectrului comunist. Nu înseamnă că toată lumea doreşte conflicte – este nevoie doar de câţiva activişti comunişti care joacă un rol central, pentru a stârni agitaţie.

Sub influenţa spectrului comunist, când anumite partide şi anumiți politicieni manifestă slăbiciune, aceștia pretind că vor proteja drepturile oamenilor şi vor urma regulile unei societăţi democratice. Dar, când ajung la putere, folosesc toate metodele pentru a reprima disidenţa şi pentru a-i priva pe cetățeni, în mod deliberat, de drepturile lor democratice. În februarie 2017, în timpul unei sesiuni a Senatului dintr-un stat din Statele Unite, când un senator american de origine vietnameză a criticat laudele acordate lui Tom Hayden – un celebru activist american care a militat împotriva războiului din Vietnam, și care mai apoi a devenit senator – microfonul său a fost brusc dezactivat şi a fost forțat să iasă din sala Senatului. Dacă lucrurile continuă să meargă în această direcţie, în final, se va ajunge la autocraţia totalitară de tip comunist.

1. Cum aduc minciunile comunismului confuzie Occidentului

Comunismul are o reputaţie cutremurătoare în Occident, aşa că minciunile sunt singura modalitate în care îşi poate extinde influenţa.

Grupurile comuniste şi de stânga folosesc sloganuri precum “libertatea”, “progresul” şi “interesul public” ca pretext pentru câştigarea sprijinului public. De fapt, scopul lor este acela de a-şi îndeplini planul de avansare a socialismului. Tacticile lor reflectă promisiunile comuniste de creare a “paradisului pe pământ”. Unele partide promovează politici care sunt practic comuniste, dar sunt ambalate sub un alt nume. De exemplu, înfiinţarea unui sistem social de asistenţă medicală nu este numit socialist, ci “îngrijirea sănătăţii oamenilor”, sau este justificat prin a spune că se bazează pe opinia publică. Atunci când doresc să forţeze angajatorii să plătească un salariu minim, ei îl numesc “salariul minim pe economie”. În tot acest timp, guvernele occidentale devin tot mai puternice şi intervin în viaţa oamenilor din ce în ce mai mult.

Politicienii şi grupurile de interese procomuniste fac promisiuni goale pentru a fi aleşi, ceva foarte asemănător cu ceea ce au făcut partidele comuniste în stadiul lor de început. Aceşti politicieni promiteau un program bun de asistenţă socială sau spuneau că toată lumea va obţine un loc de muncă şi o asigurare medicală. Nimeni nu voia să vorbească despre cine va plăti şi despre consecinţele acestor lucruri pe termen lung. De multe ori, ei nici măcar nu intenţionează să îşi onoreze promisiunile făcute în campania electorală.

Benito Bernal, candidat al Congresului american de pe Coasta de Vest a Statelor Unite, aflat anterior de partea politicii de stânga, a dezvăluit recent că un partid politic a construit odată o organizaţie politică cu membri precum secretari federali departamentali, senatori și congresmeni federali, precum și cu consilieri de stat şi municipali. El a spus că au pregătit un plan pe 25 de ani pentru a manipula diferite nivele de guvernare cu scopul de a face campanie pentru un viitor preşedinte. Bernal a descoperit că organizaţia susținea că îşi dedică resursele pentru a ajuta comunităţile să rezolve probleme precum violenţa în grup, abandonul şcolar, sarcina la vârsta adolescenţei, imigranţii ilegali şi nedreptatea socială. În realitate scopul lor era acela ca toţi aceşti oameni să depindă de guvern. Bernal a descris această abordare ca pe un “sistem de sclavie” [6] şi a declarat:

Când am întrebat oamenii din organizaţie, aceștia mi-au pus, în schimb, trei întrebări. “În primul rând, dacă toate problemele ar fi rezolvate, ce va propune următorul candidat la președinție pentru a ajuta? În al doilea rând, aveţi vreo idee despre cât de mult capital a ajuns în oraşul nostru pentru a rezolva aceste probleme? În al treilea rând, ştiţi câte locuri de muncă sunt create pentru a rezolva aceste probleme?” La vremea respectivă m-am întrebat dacă aceşti oameni mi-au spus în mod clar să profit de pe urma durerii oamenilor, de violenţa bandelor şi de copiii care s-au ucis unul pe altul.

Bernal a spus că, dacă cineva şi-ar rezerva timp să se uite la rezultatele votului partidului, și-ar da seama că partidul dorea ca oamenii să fie dezamăgiţi, suprimaţi şi săraci, pentru a putea profita de nenorocirea lor. Acesta este motivul pentru care, mai târziu, s-a hotărât să părăsească partidul.

La alegerile prezidenţiale din SUA din 2008, s-a constatat că Asociaţia Organizaţiilor Comunitare pentru Reforme Acum (ACORN), un grup liberal cu 40 de ani de istorie, a înregistrat mii de alegători frauduloşi. [7]

În 2009, grupul a fost din nou implicat într-un scandal la nivel naţional. În numele susţinerii justiţiei şi a luptei pentru gospodăriile cu venituri mici, a primit o sumă mare de subvenţii guvernamentale şi asistență financiară federală, care urmau să fie folosite pentru a ajuta familiile cu nevoi medicale și care aveau nevoie de locuință. Doi anchetatori deghizaţi într-o prostituată şi un proxenet au mers la birourile ACORN din mai multe oraşe importante pentru a cere sfaturi despre cum să îşi desfăşoare afacerea, şi au înregistrat în mod secret interviurile. Videoclipurile lor arată că angajaţii ACORN îi sfătuiesc să înființeze un bordel în spatele unei companii cu o identitate falsă şi le arată cum să spele și să ascundă banii, să evite investigaţia, să mintă poliţia şi să evite taxele. [8] Deşi ACORN s-a apărat în repetate rânduri, reputaţia sa a fost distrusă şi finanţarea a fost retrasă, forţând-o să se închidă, un an mai târziu.

Multe angajamente politice par a fi tentante la suprafaţă dar, odată realizate, duc la ruinarea viitorului oamenilor. Acesta este cunoscut sub numele de “Efectul Curley”, aşa cum a fost denumit de doi profesori de la Harvard. [9]

Forbes rezumă efectul Curley astfel: “Un politician sau un partid politic pot atinge dominaţia pe termen lung prin înclinarea echilibrului de voturi în direcţia sa prin implementarea unor politici care strangulează şi înnăbuşesc creşterea economică. Cu toate că este neverosimil, sărăcirea unui oraş conduce la succese politice pentru cei care au proiectat acea sărăcire”. [10]

În mod specific, politicienii folosesc politicile fiscale şi de redistribuire deformate – precum acordarea de stimulente fiscale sindicatelor, programelor guvernamentale şi companiilor cu profit mic – şi, totodată, cresc impozitele companiilor cu profituri mari. Rezultatul este că beneficiarii acestor politici (inclusiv cei săraci, sindicatele etc.) se bazează pe politicienii care îi favorizează şi apoi îi sprijină în alegeri. Aceste politici de tipul “jupuiţi-i pe bogaţi” şi politicile de fiscalitate înaltă sunt folosite pentru a sprijini proiectele guvernamentale care îi împing pe cei bogaţi şi pe antreprenori (care nu doresc ca banii lor să fie luaţi şi risipiţi) să părăsească oraşul, reducând, astfel, oponenţii politicianului sau partidului. Astfel de politicieni au o poziţie stabilă pe termen lung în regiunea respectivă şi îşi pot construi maşinăria politică. În acelaşi timp, oportunităţile de impozitare şi de ocupare a forţei de muncă a oraşului scad în fiecare an și, în cele din urmă, oraşul intră în faliment.

Articolul din Forbes subliniază faptul că influenţa efectului Curley este larg răspândită, afectând zece dintre cele mai sărace oraşe din Statele Unite, cu o populaţie de peste 250.000 de locuitori. Astăzi, un stat bogat de pe Coasta de Vest, controlat în cea mai mare parte de politicieni de stânga, se confruntă cu consecinţele acestor politici. [11]

Stânga schimbă şi semnificația cuvintelor. De exemplu, pentru conservatori “egalitatea” înseamnă, în general, o egalitate de şanse. În acest fel, oamenii vor putea să concureze corect şi se va forma o meritocraţie naturală. În schimb, pentru cei de stânga, termenul înseamnă distribuţia egală a veniturilor – adică, indiferent dacă oamenii muncesc din greu sau nu, aceştia se bucură de rezultate egale.

Conservatorii cred că toleranţa include credinţe şi opinii diferite; atunci când interesele personale sunt afectate, oamenii ar trebui să aibă o minte deschisă şi să fie generoşi. Stânga înţelege adesea toleranţa ca “toleranţa păcatului”. În înţelegerea lor, conceptele  de libertate şi justiţie sunt destul de deosebite de cele tradiţionale. Politicile sociale, precum sărbătorirea homosexualităţii, folosirea toaletelor în comun de către bărbaţi şi a femei, legalizarea marijuanei precum şi altele care subminează etica umană sunt toate numite “progresiste”, ca şi cum ar fi fost progrese morale. În realitate, toate aceste politici subminează legile morale stabilite de divinitate pentru om. Acesta este modul în care politicile din stânga spectrului politic subminează moralitatea. Spectrul malefic al comunismului utilizează acest stil de politică pentru scopurile sale.

În trecut, oamenii au crezut că Statele Unite erau o societate cu adevărat liberă şi ultimul bastion împotriva comunismului. Dar astăzi, oamenii văd, în mod clar, că o impozitare ridicată, un sistem de asigurări sociale extrem de dezvoltat, colectivismul, guvernarea extinsă, social democraţia, “egalitate socială” şi altele – toate derivate într-un fel sau altul din ADN-ul ideologic socialist şi marxist-leninist – sunt păstrate cu sființenie în politică şi puse în practică. În special, generaţia tânără nu este conştientă de istoria brutală a ţărilor comuniste. Ei doresc şi urmează un ideal iluzoriu şi sunt înşelaţi de noul chip pe care îl afișează comunismul. Rezultatul este că ei merg, fără să ştie, pe un drum spre ruină.

5. Totalitarismul: consecinţa politicii comuniste

Este binecunoscut faptul că ţările totalitare comuniste controlează toate aspectele vieţii personale a cetățenilor lor. Formele nonviolente ale comunismului extind treptat şi continuu puterea guvernului, crescând controlul asupra vieţii sociale şi, în cele din urmă, se îndreaptă către un sistem autoritar. În ţările în care puterea totalitară comunistă încă nu s-a instaurat, oamenii sunt, de asemenea, în pericol de a-şi pierde libertăţile aproape în orice moment. Chiar mai înspăimântător este faptul că totalitarismul modern utilizează ştiinţa şi tehnologia pentru a  monitoriza şi controla oamenii, ceva ce nu a mai fost văzut până acum.

1. Totalitarismul elimină liberul arbitru şi suprimă bunătatea

Când fiinţele umane urmează valorile tradiţionale stabilite de divin, Dumnezeu va călăuzi oamenii astfel încât această cultură să continue să se dezvolte. Acest tip de cultură de inspiraţie divină este un canal important pentru ca oamenii să se conecteze cu divinul. Pe baza acestei culturi, derivă o varietate de metode de organizare socială, adică viaţa politică.

Divinitatea dă oamenilor liberul arbitru şi capacitatea de a se autogestiona. Oamenii ar trebui să se conducă prin autodisciplină, prin conduită morală şi prin responsabilitate pentru ei înşişi şi pentru familiile lor. După ce a studiat politica americană în secolul al XIX-lea, politologul francez Alexis de Tocqueville a avut o mare apreciere pentru societate. El a fost impresionat de capacitatea americanilor de introspecţie, de înţelegere a răului, de dorinţa de a rezolva probleme cu răbdare şi de lipsa totală a violenţei, în rezolvarea problemelor sociale. El a crezut că măreţia Statelor Unite stă în capacitatea de a-şi corecta propriile greşeli. [12]

Ceea ce vrea spectrul malefic comunist, pe de altă parte, este o politică totalitară pentru a-i instiga pe oameni să se opună tradiţiei şi moralităţii şi să blocheze calea pe care oamenii se îndreaptă spre bunătate şi spre divinitate. Oamenii din ţările comuniste sunt transformaţi, fără să observe, din a fi poporul lui Dumnezeu în a deveni adepții diavolului. Treptat, ei se supun de bună voie normelor diavolului.

În ţările comuniste, guvernul monopolizează resursele sociale, inclusiv economia, sistemul educaţional şi mass-media. Astfel, totul trebuie să fie împlinit urmând instrucţiunile liderilor partidului comunist, iar metodele lor de guvernare se bazează pe minciuni, răutate şi violenţă. Cei care încearcă să-şi urmeze conştiinţa şi înclină spre bunătate, sfârşesc prin a fi considerați că se opun ideologiei şi regulilor partidului şi sunt considerați duşmani ai partidului. Apoi, ei devin clasa cea mai de jos, sunt forţaţi să se zbată pe ultimele trepte ale societăţii, sau pur şi simplu să moară.

În societăţile libere, guvernul se îndreaptă, de asemenea, spre autoritarism şi, treptat, devine un “guvern mare”, care ajunge să controleze totul. Una dintre caracteristicile politicii autocratice este un guvern central puternic care planifică și direcționează economia. În prezent, guvernele occidentale şi-au întărit, din ce în ce mai mult, capacitatea de a interveni şi de a controla economia  pentru a-și îndeplini planurile guvernamentale; ele utilizează instrumentele finanţării de stat, impozitarea şi finanţarea datoriei.

În acelaşi timp, sfera lor de control a ajuns să cuprindă credinţa, familia, educaţia, economia, cultura, energia şi resursele, transportul, comunicaţiile, călătoriile şi multe altele. De la extinderea puterii administrative centrale la controlul guvernamental local asupra vieţii cetăţenilor, la adoptarea a numeroase legi şi hotărâri, rezultatul a fost o extindere totală a puterii guvernamentale şi un control societal fără precedent. De exemplu, achiziţionarea de asigurări de sănătate este obligatorie, în caz contrar oamenii sunt amendaţi. În numele interesului public, guvernele pot priva oamenii de proprietatea şi de drepturile lor personale.

Un guvern totalitar foloseşte “corectitudinea politică” ca scuză pentru a priva oamenii de libertatea de exprimare şi dictează ceea ce pot şi ceea ce nu pot spune oamenii. Cei care denunţă în mod deschis politicile sinistre sunt considerați ca angajându-se în “discursuri de ură”. Cei care îndrăznesc să se opună “corectitudinii politice” sunt marginalizaţi, izolaţi, în unele cazuri concediaţi şi, în cazuri extreme, ameninţaţi sau atacaţi.

Folosirea standardelor politice deviate pentru a înlocui standardele morale corecte şi pentru a le impune cu forţa legii, a reglementărilor şi atacurilor publice, creează o atmosferă de teroare socială şi de presiune, suprimând liberul arbitru al oamenilor şi libertatea de a urmări bunătatea. Aceasta este esenţa politicii totalitare.

1. Din pruncie şi până în mormânt: Sistemul de asistenţă socială

Astăzi, politicile de asistenţă socială au devenit un fenomen universal. Indiferent de ţară sau partid, fie conservatoare, fie liberale, nu există nicio diferenţă esenţială. Oamenii care au trăit în ţările comuniste şi ajung în Occident sunt cu toţii impresionaţi de beneficii: educaţia gratuită pentru copii, asigurarea medicală şi îngrijirea persoanelor în vârstă. Ei cred că acesta este ceea ce înseamnă “adevăratul comunism”.

Nu este sistemul de asistenţă socială contemporan un set comunist de idei introdus în societatea capitalistă? Diferenţa este că nu a fost făcut prin revoluţie violentă.

Căutarea unei vieţi mai bune nu este o vină în sine, dar există probleme majore ascunse în spatele asistenţei sociale ample a statelor. Nu există nimic gratuit în această lume. Nivelurile ridicate de asistenţă socială se bazează pe impozitarea forţată, iar beneficiile, în sine, creează multe probleme.

Juristul britanic Dicey a notat:

Acum, înainte de 1908, întrebarea dacă un bărbat, bogat sau sărac ar trebui să-şi facă asigurare de sănătate a fost o chestiune care a fost complet lăsată la discreția sau indiscreția fiecărui individ. Alegerea sa nu are nimic de-a face cu statul fiind aceeaşi cu alegerea lui dacă ar trebui să poarte haina neagră sau haina maro. […] Dar Legea asigurărilor naţionale va aduce pe termen lung statului, adică contribuabililor […] asigurarea de şomaj. […] Este, de fapt, recunoaşterea de către stat a datoriei de a asigura un om împotriva răului care decurge din faptul că nu are nicio slujbă. […] Legea asigurărilor naţionale este în concordanţă cu doctrinele socialismului. […] [13]

Modelul nordic al asigurărilor sociale socialiste a fost recunoscut şi adoptat de multe ţări. Odată, a fost considerat un exemplu pozitiv de prosperitate socialistă demn de imitat de Occident. Cu toate acestea, în Europa de Nord, raportul dintre rata impozitului şi PIB este printre cele mai ridicate din lume, multe dintre ratele de impozitare ale ţărilor fiind de circa 50%.

Analiştii au subliniat că există şase probleme fatale ale asistenţei sociale socialiste la care se angajează guvernul: este nesustenabilă, deoarece oamenii doresc să beneficieze mai mult de serviciile gratuite decât să le plătească. Nu există nici recompense pentru performanţă și nici sancţiuni pentru rezultate slabe, iar cei care lucrează în industria medicală nu îşi asumă nicio responsabilitate juridică pentru ceea ce fac, ci sunt plătiţi indiferent de cât de mult lucrează. Aceasta provoacă pierderi uriaşe guvernului: oamenii exploatează lacunele din sistem pentru a fura, abuzează de sistem şi se angajează în economia subterană. Statul decide viaţa şi moartea oamenilor prin intermediul sistemului medical şi este afectat de birocraţie. [14]

În 2010, unui bărbat pe nume Jonas, din nordul Suediei, a avut nevoie să-i fie îngrijite rănile sângerânde într-o cameră de urgenţă. Mai întâi, el a mers la clinica ambulatorie, care în scurt timp, și-a terminat programul. Apoi a aşteptat trei ore în camera de urgenţă. Rana sângera, dar nu a primit ajutor. El nu a avut de ales, și a fost nevoit să încerce să se trateze singur, dar a fost raportat de către personalul spitalului că a încălcat legea prin faptul că a folosit echipamentul spitalicesc fără autorizaţie (el a luat un ac şi un fir de la asistentele medicale). [15] Acesta este doar un mic exemplu, realitatea fiind cu mult mai rea. Pentru că toată lumea doreşte îngrijiri medicale gratuite, se abuzează de resurse. Conflictul dintre resursele limitate şi cererea ca lucrurile să fie gratuite cauzează neconcordanţe între cerere şi ofertă. Lipsurile din aprovizionare generează liste lungi de aşteptare, iar cei care au nevoie de îngrijire sunt afectaţi de medicina socializată.

Nu este doar o chestiune de eficienţă. Pericolul mai mare este că de tot ceea ce are nevoie o persoană începând din pruncie şi până în mormânt este aranjat de guvern. Poate părea un lucru dorit dar, de fapt, dependenţa populaţiei de guvern este calea spre un regim autocratic.

Așa cum scria Tocqueville: “Dacă despotismul ar apare astăzi printre naţiunile democratice ale zilelor noastre, ar putea să-şi asume un caracter diferit; ar fi mai extins şi mai moderat; ar degrada oamenii fără să-i mai chinuie”. [16] Statul asistenţei sociale este cel mai bine descris în acest fel.

1. Legiferarea excesivă deschide calea totalitarismului

Politica totalitară subminează libertatea oamenilor de a-şi exercita compasiunea și a lăsat loc răului. Oamenii doresc să folosească legea pentru a-i împiedica pe alţii să facă rău şi asta este exact ce vrea diavolul. În societatea modernă există numeroase legi şi reglementări complicate. Statele Unite au peste 70.000 de legi fiscale; legea asigurărilor de sănătate se ridică la peste 20.000 de pagini. Chiar şi judecătorii şi avocaţii nu pot înţelege toate legile, ca să nu mai vorbim de o persoană obişnuită. De la nivelul federal, până la stat, judeţ şi oraş, în fiecare an se adoptă o medie de 40.000 de legi noi. O persoană poate încălca o lege fără să știe. Pedepsele variază de la amendă la închisoare.

De la felul cârligelor care pot fi folosite pentru pescuit şi până la faptul că zgomotul sorbitului supei este interzis în public, acestea fac obiectul unui control legal. California permite doar televizoare cu ecran plat care îndeplinesc anumite cerinţe privind consumul de energie iar pungile de plastic sunt interzise. În unele oraşe, construirea unei cabane în curtea din spate a casei necesită aprobarea guvernului.

Folosirea excesivă a legilor atenuează sensul moral. Multe legi, de fapt, încalcă morala bunului simț. Și totuși, proliferarea legilor a creat o tendinţă socială în care oamenii sunt judecaţi conform legii și nu conform standardelor lor morale. Odată cu trecerea timpului, este uşor ca agenţii spectrului malefic să implanteze ideologia diavolului în legile umane.

Oricât de bună este legea, are doar o putere externă şi nu poate schimba mintea oamenilor. Lao Tze a spus: “Cu cât sunt promulgate mai multe legi, cu atât mai mulţi hoţi şi bandiţi vor exista”. Atunci când răul este de necontrolat, legea este neputincioasă. Cu cât există mai multe legi, cu atât mai mare este controlul pe care îl poate exercita marele guvern. Oamenii ignoră faptul că problemele sociale sunt cauzate de diavolul care amplifică partea rea a omului. Ei cred că problema este în lege, aşa că au hotărât să rezolve acest lucru, uitând esenţa chestiunii. Se formează un cerc vicios de rezolvare a problemelor prin lege şi, astfel, împing societatea către totalitarism, pas cu pas.

1. Utilizarea tehnologiei pentru a exercita controlul

Totalitarismul foloseşte aparatul de stat şi poliţia secretă pentru a monitoriza populaţia. Tehnologia modernă a împins supravegherea la extrem, extinzând urmărirea spre fiecare colţ al vieţii.

Un raport al Business Insider a rezumat zece moduri în care Partidul Comunist Chinez monitorizează poporul chinez. [17]

Folosind tehnologia de recunoaştere a feţei pentru a identifica ţinta dintr-o mare de oameni.

Determinând administratorii grupurilor de chat să spioneze oamenii.

Forţând cetăţenii să descarce aplicaţii care permit guvernului să monitorizeze fotografiile şi videoclipurile de pe telefoanele mobile.

Urmărind modul în care oamenii fac cumpărături online.

Cerând ofiţerilor de poliţie să poarte ochelari speciali pentru a identifica oamenii în locuri aglomerate, precum străzile şi gările.

Instalând “poliţia robot” în gări pentru a scana feţele oamenilor şi pentru a le compara cu fețele unor fugari.

Utilizând tehnologie de recunoaştere a feţei pentru a prinde pietonii care traversează prin locuri nepermise.

Oprind pietonii, în mod aleatoriu, pentru a le verifica telefoanele mobile.

Urmărind postările persoanelor din mediul social, care pot fi apoi folosite pentru identificarea familiei şi locaţiei utilizatorului.

Creând un software de predicţie pentru a agrega date despre oameni – fără ca aceştia să ştie – şi a identifica persoanele considerate periculoase de către autorităţi.

Financial Times scoate în evidenţă intenţia sinistră a sistemului de credite sociale al Chinei. “Acest lucru se află în centrul planului Chinei din 2020: metadata nu este folosită doar pentru a măsura punctajul creditului, ci şi pentru a cuantifica tendințele politice ale cetăţenilor săi”, potrivit articolului. “Acelaşi sistem poate fi recalibrat pentru a produce un rating “patriotic”, adică pentru a evalua măsura în care opiniile unei persoane sunt în concordanţă cu valorile partidului comunist aflat la guvernare”. [18]

Având dosarele personale şi datele importante, guvernul poate face ca cetățenii vizați să fie concediați de la locurile lor de muncă şi băncile le pot anula ipotecile. Le poate revoca licența şi se poate asigura că ei nu pot beneficia de tratament în spital.

China de astăzi are cel mai mare sistem de supraveghere din lume. În locurile publice şi pe străzi, camerele de supraveghere se găsesc peste tot. În doar câteva minute, faţa unei persoane care este vizată poate fi găsită dintr-o mare de 1,4 miliarde de oameni. Software-ul de supraveghere încorporat în WeChat pe telefoanele mobile permite o supraveghere deschisă, iar confidenţialitatea lipseşte cu desăvârşire pentru oricine deține un telefon mobil. Nu are, pur şi simplu, unde să se ascundă. Pe măsură ce tehnologia devine din ce în ce mai avansată şi guvernele devin din ce în ce mai mari, o continuare pe calea socialismului în Occident ar avea ca rezultat o soartă asemănătoare, groaznică: de a fi constant monitorizat, presat şi gestionat. Acest scenariu final nu este deloc o exagerare.

6. Războiul total al comunismului împotriva Occidentului

Datorită infiltrării spectrului comunist, astăzi societatea americană este împărţită într-o măsură fără precedent, stânga având toată puterea de a împiedica şi contracara pe cei care deţin opinii tradiţionale în politică. Folosirea termenului “război” pentru a descrie această situaţie nu este o exagerare.

În ultimii ani, în timpul alegerilor din America, deşi putea exista o confruntare acerbă în retorică în timpul alegerilor, odată ce alegerile s-ar fi încheiat, vindecarea ar fi început, fisurile ar fi fost reparate şi politica ar fi revenit la normalitate.

În faza iniţială a alegerilor din 2016, totuşi, unii oficiali de stânga din guvern au început deja să planifice modul în care vor trata, cu standarde diferite, candidaţii din partide. După alegeri, pentru a confisca victoria în alegeri, Stânga a început un proces. După ce noul preşedinte a fost învestit, guvernatorul de stânga al statului Washington a spus că există o “tornadă de sprijin” pentru a se opune total noului preşedinte. Cele mai înalte poziţii din partidul opoziţiei au recunoscut că o armată furioasă de liberali le-a cerut să lanseze un “război total”[19] împotriva noului preşedinte, să-l obstrucţioneze pretutindeni şi, prin aceasta, să câştige sprijinul public.

În present, Stânga recurge la toate metodele pentru a-şi atinge obiectivele. Stânga se opune adesea noilor politici doar de dragul opoziţiei. În circumstanţe normale, diferite părţi pot avea opinii diferite asupra politicilor, dar, în ciuda diviziunii, toate au o dorinţă comună ca ţara să fie în siguranţă. Dar, este de remarcat că, nu numai că propunerea de întărire a frontierei a fost supusă unui atac intens, dar anumite state chiar au adoptat legi cu privire la “oraşul sanctuar”. Aceste legi împiedică oficialii federali care trebuie să aplice legea să ceară oamenilor informaţii despre statutul lor de imigranţi şi interzic agenţiilor locale să le furnizeze informaţii cu privire la imigraţia ilegală.

Înainte de alegeri, mass-media dominată de stânga a susţinut puternic candidatul partidului de stânga, dând impresia că victoria ei era inevitabilă – şi astfel mulţi au fost uimiţi de rezultat. După alegeri, mass-media a complotat cu politicienii de stânga pentru a crea ştiri de senzaţie la toate incidentele, direcţionând atenţia publicului către atacuri şi critici la adresa noului preşedinte, chiar producând ştiri false pentru a înşela publicul. Mass-media mainstream a închis ochii la aproape toate realizările noului preşedinte, fără a se strădui prea mult să vorbească despre problemele enorme ale nominalizării candidatului prezidenţial de stânga.

Într-o societate normală, diferite grupuri sau părţi pot avea opinii diferite, iar conflictele sunt inerente. Dar astfel de conflicte ar trebui să fie temporare şi localizate şi, în cele din urmă, ambele părţi ar trebui să încerce să rezolve problema în mod paşnic. Numai atunci când un grup este posedat de mentalitatea de luptă a claselor spectrului comunist, disputele politice degenerează în război, având convingerea că cooperarea sau reconcilierea paşnică este imposibilă şi că trebuie să-şi înfrângă pe deplin adversarii şi să răstoarne complet sistemul actual.

Acest război cuprinzător se reflectă în confruntarea globală a jocului politic, în formularea politicilor şi în lupta pentru opinia publică, generând rupturi sociale adânci şi un număr din ce în ce mai mare de acte extreme şi violente. Spectrul comunist dorește să vadă exact aceste lucruri.

În anul 2016, potrivit celui mai recent sondaj realizat de The Associated Press şi de Centrul pentru Afaceri Publice de Cercetare, aproximativ 85% dintre respondenţi consideră că ţara este mai divizată în ceea ce priveşte politica decât în trecut; 80% cred că americanii sunt foarte împărţiţi din punct de vedere al valorilor importante. [20]

Unitatea unei ţări necesită un set comun de valori şi o cultură comună. Deşi doctrinele diferitelor religii sunt diferite, standardele pentru bine şi rău sunt similare. Acest lucru permite grupurilor etnice din Statele Unite să trăiască în armonie. Cu toate acestea, atunci când nu există aceleaşi valori, divizarea ţării devine o chestiune la ordinea zilei.

Concluzie

Fiecare om adăpostește în sinele său slăbiciuni şi faţete rele. Urmărirea puterii, a bogăţiei şi a reputaţiei a existat din cele mai vechi timpuri. Diavolul a folosit în mod intenţionat răul naturii umane pentru a crea un sistem de “agenţi” în fiecare ţară. O ţară este ca şi corpul uman şi fiecare entitate din cadrul ei – fie că este vorba de o companie, de guvern etc. este ca un organ uman. Fiecare are propria funcţie şi îşi îndeplineşte îndatoririle. Dacă agenţii diavolului se infiltrează într-o ţară, atunci este ca şi cum o conştiinţă străină înlocuiește sufletul uman – sau cu alte cuvinte, conştiinţa străină controlează direct corpul uman.

Dacă cineva încearcă să trezească o societate de sub controlul diavolului, sistemul va încerca să-i reziste prin toate mijloacele – de exemplu, prin utilizarea mijloacelor de informare în masă pentru a-şi discredita adversarii, prin a se angaja în atacuri personale, prin a folosi informaţii înşelătoare pentru a deruta publicul, prin orchestrarea de antagonisme, prin ignorarea decretelor guvernamentale, deturnarea resurselor pentru a sprijini opoziţia etc, astfel încât societatea să aibă parte de diviziuni şi lupte. Oponenţii au provocat chiar tulburări sociale în încercarea de a aţâţa membrii neinformaţi ai publicului împotriva celor care îndrăznesc să se confrunte cu diavolul. Mulţi oameni sunt atât fondatorii, cât şi victimele acestui sistem. Deşi s-ar putea să fi făcut lucruri rele, ei nu sunt cu adevărat duşmani ai omenirii.

Puterea politică poate fi utilizată pentru a crea realizări în beneficiul tuturor oamenilor prin controlul puterii de stat şi a celei private, accesul fără egal şi capacitatea de a mări resursele economice şi intervenţia pe plan intern şi în întreaga lume, după cum se doreşte. Pe de altă parte, utilizarea abuzivă a puterii politice poate duce la crime enorme. Scopul acestui capitol a fost acela de a dezvălui factorii comuni din spatele politicii actuale a lumii şi, astfel, de a-i ajuta pe oameni să facă distincţie între bine şi rău, să vadă complotările diavolului şi să readucă politica pe calea cea dreaptă.

Fostul preşedinte al SUA, Reagan, a spus odată: “Din când în când, am fost tentaţi să credem că societatea a devenit prea complexă pentru a fi condusă prin autoguvernare, că guvernarea de către un grup de elită este superioară guvernării de către, și, pentru popor. Ei bine, dacă niciunul dintre noi nu este capabil să se guverneze, atunci cine dintre noi are capacitatea de a guverna pe altcineva?”. [21] În mod similar, preşedintele Trump a spus:” În America, nu ne închinăm guvernului, ne închinăm lui Dumnezeu”. [22]

Autoritatea politică trebuie să se întoarcă pe calea cea bună, pe baza valorilor tradiţionale. Numai atunci când omenirea este binecuvântată de divinitate, ea va fi capabilă să se opună manipulării diavolului şi, astfel, să evite calea de înrobire şi distrugere. Numai revenind la tradiţiile şi la virtuţile omului stabilite de divinitate, omenirea va avea o cale de ieşire.

Capitolul 8 (I)

Capitolul 9 (I)

Referinţe

[1] Karl Marx şi Friedrich Engels, “Manifestul comunist“, trad. Samuel Moore în colaborare cu Friedrich Engels, Arhiva de Internet Marx / Engels, https://www.marxists.org/archive/marx/ works/1848/communist-manifesto/ch04.htm

[2] Vladimir Lenin, “Statul şi Revoluţia“, Capitolul I, Arhiva de Internet a lui Lenin, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1917/staterev/ch01.htm

[3] David Horowitz, “Alinsky, Beck, Satan şi eu“, Discoverthenetworks.org, august 2009, http://www.discoverthenetworks.org/Articles/alinskybecksatanandmedh.html

[4] He Qinglian, “Simptomul nou al ţărilor democratice: Împărţirea între elite şi mase“, Voice of America, 5 iulie 2016.

[5] Mike McPhate, “După reducerea la tăcere a legiuitorului, mai multe vociferări“, California Today, 28 februarie 2017, https://www.nytimes.com/2017/02/28/us/california-today-janet-nguyen-ejection.html

[6] Jiang Linda, Liu Fei, “Candidatul californian: De ce am trecut de la din Partidul Democrat la Partidul Republican“, Epoch Times (ediţia chineză). 7 mai 2018, http://www.epochtimes.com/b5/18/5/7/n10367953.htm . Versiunea în limba engleză a unei porţiuni din comentariile sale iniţiale poate fi găsită aici: https://goo.gl/yJijbo

[7] Bill Dolan, “Judeţul respinge numărul mare de înregistrări invalide ale alegătorilor“, Northwest Indiana Times, 2 octombrie 2008, http://www.nwitimes.com/news/local/county-rejects-large-number-of-invalid-voter-registrations/article_6ecf9efd-c716-5872-a2ed-b3dbb95f965b.html

[8] “ACORN concediază mai mulţi oficiali pentru că au ajutat un proxenet și o prostituată în Biroul din Washington“, Fox News, 11 septembrie 2009, https://www.foxnews.com/story/acorn-fires-more-officials-for-helping-pimp-prostitute-in-washington-office

[9] Spencer S. Hsu, “Măsura de a lăsa noncetăţenii să voteze a eșuat, anunţă Colegiul Park“, Washington Post, 16 septembrie 2017, https://www.washingtonpost.com/local/md-politics/measure-to-let-noncitizens-vote-actually-failed-college-park-md-announces-with-considerable-embarrassment/2017/09/16/2f973582-9ae9-11e7-b569-3360011663b4_story.html?noredirect=on&utm_term=.4ef631370d69

[10] Mark Hendrickson, “Obiectivul lui Obama de distrugere a bogăţiei: Aplicarea efectului Curley la nivel naţional“, Forbes, 31 mai 2012,https://www.forbes.com/sites/markhendrickson/ 2012/05/31/president-obamas-wealth-destroying-goal-taking-the-curley-effect-nationwide/#793869d63d75

[11] Ibid.

[12] Alexis de Tocqueville, “Democraţia în America“, volumul 1, trad. Henry Reeve (New Rochelle, New York: Casa Arlington).

[13] AV Dicey, “Dicey privind creşterea colectivismului juridic în secolul XX“, Biblioteca online, https://oll.libertyfund.org/pages/dicey-on-the-rise-of-legal-collectivism-in-the-20thc

[14] Paul B. Skousen, “Socialistul Gol: Socialismul învăţat cu principiile saltului de 5000 de ani” (Izzard Ink), ediţia Kindle.

[15] “Jonas, 32 de ani, şi-a cusut propriul picior după ce a aşteptat în urgenţă“, 2010.Local.se, 3 august 2010, https://www.thelocal.se/20100803/28150

[16] De Tocqueville, Alexis, “Democraţia în America, Alexis De Tocqueville“, accesată la 3 iulie 2018, https://www.marxists.org/reference/archive/de-tocqueville/democracy-america/ch43.htm

[17] Alexandra Ma, “China construieşte o reţea extinsă de supraveghere civilă – cele 10 moduri în care ar putea să-şi hrănească sistemul ei de credit social“, “Business Insider, 29 aprilie 2018, https://www.businessinsider.com/how-china-is-watching-its-citizens-in-a-modern-surveillance-state-2018-4

[18] Gilliam Collinsworth Hamilton, “Sistemul de credit social al Chinei este sortit eşecului“, Financial Times, 16 noiembrie 2015, https://www.ft.com/content/6ba36896-75ad-356a-a768-47c53c652916

[19] Jonathan Martin şi Alexander Burns, “Democraţii slabiți se pleacă în faţa alegătorilor, optând pentru război total împotriva lui Trump“, New York Times, 23 februarie 2017, https:// https://www.nytimes.com/2017/02/23/us/democrats-dnc-chairman-trump-keith-ellison-tom-perez.html

[20] “Studiu arată că marea majoritate a americanilor cred că ţara este divizată din cauza valorilor şi politicii“, Associated Press-NORC, 1 august 2016, http://apnorc.org/PDFs/Divided1/Divided%20America%20%20AP-NORC%20poll%20press%20release%20%20FINAL.pdf

[21] Jonah Goldberg, “Populismul lui Trump nu este populismul lui Reagan“, National Review, 4 aprilie 2018, https://www.nationalreview.com/2018/04/donald-trumpr-ronald-reagan-populism-different/

[22] Paulina Firozi, “Trump: În America nu ne închinăm guvernului, ne închinăm lui Dumnezeu“, The Hill, 13 mai 2017, https://thehill.com/homenews/administration/333252-trump-in-america-we-dont-worship-government-we-worship-god

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 8 (I): Cum seamănă comunismul haos în politică

Cuprins

Introducere

1. Comunismul este politica de distrugere a umanității
2. Regimurile comuniste utilizează puterea de stat pentru a face epurări şi crime în masă
3. Ideologia socialistă predomină în Europa şi în Statele Unite
4. Politica de stânga urmăreşte să controleze partidele politice, parlamentele, guvernele şi Instanțele Supreme
5. Regimurile de stânga au promovat socialismul şi practicile frauduloase

2. Politica este infuzată cu cultul comunismului
3. Convergenţa dintre politică şi religie în cultul PCC
4. Caracterul religios al liberalismului şi progresismului
5. Liberalismul contemporan şi progresismul: noi variante ale comunismului

* Răzvrătirea împotriva liberalismului clasic

* Esenţa Progresismului: Perversiunea morală

* Liberalismul şi curentul socialist al progresismului

3. Incitarea la ură şi promovarea luptei este cursul invariabil al politicii comuniste

Referinţe

*****

Introducere

Aproape totul în lumea modernă este legat, într-un fel, de politică. O singură reglementare, un incident politic şi un scandal politic pot provoca frenezie în rândul publicului. Alegerea unui lider poate atrage atenţia globală.

Majoritatea oamenilor asociază politica comunistă doar cu ţările aflate sub conducerea unui partid comunist şi cred că până şi aceste ţări abandonează deja comunismul. De fapt, comunismul s-a ascuns sub diferite forme, precum socialismul, neoliberalismul şi progresismul. După o examinare mai atentă, se va vedea că spectrul malefic al comunismului guvernează întreaga lume.

Lumea liberă pare să înţeleagă în mod superficial răul provocat de comunism. Cu toate acestea, după 170 de ani de la publicarea Manifestului Comunist, guvernele din întreaga lume au fost influenţate, în mod deschis sau ascuns, de teoriile marxiste. În unele privinţe, lumea liberă a depăşit în mod neaşteptat statele autodeclarate comuniste atunci când vine vorba de punerea în practică a acestor teorii.

America este liderul lumii libere şi un bastion tradiţional al anticomunismului. Cu toate acestea, în alegerile din 2016, un candidat socialist recunoscut a fost la un pas de obţinerea preşedinţiei. În sondaje, mai mult de jumătate dintre tineri au declarat că au susţinut socialismul. [1]

În Europa, socialismul este deja forţa politică dominantă. Un politician european a spus: “Astăzi este o combinaţie a democraţiei, a statului de drept şi a statului ce oferă ajutoare sociale şi aş spune că o mare majoritate a europenilor apără acest lucru – conservatorii britanici nu pot atinge serviciul naţional de sănătate, pentru că ar fi decapitaţi”.[2]

În statele comuniste, spectrul comunist se bucură de o putere politică totală. Foloseşte statul ca instrument de comitere a crimelor în masă, de distrugere a culturii tradiţionale, de exterminare a valorilor morale şi de persecutare a practicanţilor căilor drepte de cultivare – cu scopul final de a distruge omenirea.

Ideologia comunistă persistă, în ciuda căderii regimurilor comuniste din Europa de Est. În urma războiului rece, după decenii de distrugeri cauzate de spionaj şi subversiune, spectrul comunismului se desfăşoară necontrolat pe întregul continent.

Deşi spectrul comunist a eşuat în încercarea de a aduce lumea occidentală sub controlul său direct, a subminat guvernarea naţiunilor occidentale prin susţinerea politicilor socialiste, incitarea la violenţă, subminarea moralităţii tradiţionale şi provocarea tulburărilor sociale. El intenţionează ca să aducă Occindentul pe o cale demonică, scopul final fiind distrugerea omenirii. Având în vedere rolul vital pe care Statele Unite îl joacă în lumea liberă, acest capitol se va concentra pe situaţia americană.

1. Comunismul este politica de distrugere a umanității

Politica comunistă nu se limitează la totalitarismul practicat în statele comuniste. Așa cum am subliniat în repetate rânduri în carte, comunismul este un spectru al puterii supranaturale. El manipulează gândurile răufăcătorilor şi îi înşeală pe cei naivi să acţioneze ca agenţi ai săi în tărâmul uman. Îmbrăcând diverse forme, spectrul malefic al comunismului a deturnat procesul politic al naţiunilor libere din lumea occidentală.

1. Regimurile comuniste utilizează puterea de stat pentru a face epurări şi crime în masă

În multe ţări din est, comunismul a uzurpat direct puterea, aducând sub control său întregul spectru politic. Fie că este vorba de crime în masă, subversiune, luptă internă şi epurări în cadrul Partidului Comunist, scopurile sale politice sunt menţinerea permanentă a puterii şi extinderea perpetuă a influenţei sale. Regimurile comuniste pot centraliza resursele întregii naţiuni, inclusiv armata, poliţia, sistemul judiciar, închisorile, educaţia, mass-media şi altele asemenea, pentru a ucide şi a persecuta propriul popor, distrugându-i moralitatea.

Comuniştii totalitari şi-au menţinut guvernarea violentă prin lansarea unor campanii masive de distrugere a oamenilor. Printre acestea se numără gulagurile – cele mai cunoscute lagăre de concentrare din Uniunea Sovietică, epurările politice şi lupta pentru putere din cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, precum şi aşa-numitele “10 linii politice în lupta internă” ale Partidului Comunist Chinez şi masacrarea poporului chinez în diverse mişcări politice. Acestea includ, cel mai recent, persecuţia împotriva Falun Gong. Pentru această campanie, fostul lider al partidului, Jiang Zemin, a dedicat cel puţin un sfert din resursele financiare ale Chinei pentru a reprima adepţii practicii spirituale Falun Gong.

Susținătorii Partidului Comunist sunt conştienţi că puterea este preocuparea principală a politicii comuniste. Când Marx şi Engels, părinţii fondatori ai comunismului, au elaborat lecţiile învăţate de la Comuna din Paris, au subliniat necesitatea instaurării unei dictaturi a proletariatului. Lenin a luat aceste cuvinte foarte în serios și a folosit violenţa pentru a construi prima dictatură comunistă totalitaristă. Josef Stalin şi Mao Zedong au folosit înşelăciune, arme, propagandă, conspiraţie etc. pentru a uzurpa puterea şi pentru a-şi menţine regimurile violente. Deţinând puterea absolută, a putut să omoare şi să corupă totul.

1. Ideologia socialistă predomină în Europa şi în Statele Unite

Europa este deja controlată de ideologia şi politicile socialiste. Statele Unite sunt o ţară specială. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când mişcarea comunistă a izbucnit în Europa, impactul acesteia asupra Statelor Unite a fost limitat. În 1906, savantul german Werner Sombart a scris o carte pe tema “De ce nu există socialism în Statele Unite?” [3] Însă situaţia s-a schimbat dramatic de atunci.

În 2016, un candidat al unui mare partid politic american a promovat deschis socialismul în campania sa pentru preşedinţia americană. În vocabularul comunist, socialismul este doar “stadiul primar” al comunismului şi a fost dispreţuit de majoritatea americanilor. Candidatul însuşi a recunoscut că există o mulţime de oameni care devin foarte nervoşi când aud cuvântul “socialist”. Acest politician a reuşit să devină unul dintre cei doi candidați principali ai partidului său.

Un sondaj efectuat spre sfârşitul campaniei din 2016 a arătat că, într-unul dintre partidele majore de stânga, 56% dintre persoane au declarat că au avut o opinie pozitivă faţă de socialism, continuând tendinţa sondajelor din 2011 a Centrului de Cercetare Pew. [4] Datele colectate de Pew au arătat că 49% dintre cetăţenii americani sub 30 de ani au privit pozitiv socialismul, dar numai 47% au fost pozitivi faţă de capitalism. [5] Aceasta marchează o schimbare ideologică generală spre stânga şi lipsa de înţelegere a comunismului de către societate.

Fanteziile pe care mulţi din Occident le au în privinţa socialismului sunt foarte asemănătoare cu iluziile nenumăraţilor tineri care au îmbrăţişat comunismul în secolul trecut în Uniunea Sovietică, China şi în alte părţi. Tânăra generaţie nu are o înţelegere profundă a istoriei, a culturii şi a tradiţiilor proprii. Rezistenţa lor faţă de socialism – care pentru ei pare blând şi uman- este inexistentă. Marea amăgire comunistă a secolului al XX-lea pare să se repete în secolul XXI.

Axioma lui Marx “de la fiecare după capacitate, fiecăruia în funcţie de nevoi” este destul de eficientă pentru a înşela tinerii care îşi imaginează o viaţă de asistenţă socialistă generoasă ca în ţările nordice. Aceste sisteme de asistenţă socială din aceste ţări au cauzat numeroase probleme sociale, însă toate încercările de a aduce schimbări fundamentale sistemelor sunt greu de făcut datorită multitudinii de beneficiari ai programelor sociale. Singurii politicieni care sunt aleşi, sunt cei care continuă să extindă impozitarea şi intervenţia guvernamentală prin utilizarea veniturilor anticipate.

După cum a notat economistul Milton Friedman, “O societate care pune egalitatea înaintea libertăţii nu va primi nici una, nici cealaltă. O societate care pune libertatea înaintea egalităţii va obţine un grad ridicat din amândouă”.[6]

Prin socialismul cu asistenţă socială crescută se promovează extinderea continuă a guvernării, iar oamenii îşi folosesc buletinele de vot pentru a renunţa la libertate. Este un pas important în planurile spectrului comunist de a înrobi omenirea. Odată ce toate naţiunile fac tranziţia spre socialism, actualul model nordic al socialismului nu este decât un pas simplu de la democraţie la totalitarism. Odată ce “stadiul socialist primar” este încheiat, liderii politici vor pune imediat în aplicare comunismul. Proprietatea privată şi procesul democratic vor fi abolite. Sistemul de asistenţă socială al statului se va metamorfoza într-un jug de tiranie.

1. Politica de stânga urmăreşte să controleze partidele politice, parlamentele, guvernele şi Instanțele Supreme

Ţările occidentale au tradiţii democratice de lungă durată, cum ar fi separarea puterilor în stat din democrația americană. Preluarea controlului asupra puterii de stat nu este la fel de simplă ca în Est. Pentru a instaura controlul în Occident, spectrul malefic trebuia să adopte diverse mijloace indirecte pentru a comanda instituţiile guvernamentale şi pentru a-şi promova interesele.

Statele Unite sunt un sistem pluripartid, dominat de două partide. Pentru a intra în mainstream-ul politic, comunismul trebuie să se infiltreze într-unul sau în ambele partide şi să le folosească pentru a prelua controlul asupra voturilor din Congres. Între timp, candidaţii săi trebuie să preia funcţii cheie în guvern şi în instanţe judecătoreşti. Gradul în care comunismul a subminat politica americană este destul de sever.

Pentru a-și asigura un bloc electoral stabil, partidele de stânga din SUA au amplificat animozitatea dintre grupurile cu venituri mici şi cele cu venituri ridicate, atrăgând un număr din ce în ce mai mare de imigranţi şi grupuri “vulnerabile”, precum comunitatea LGBT, femeile, minorităţile etc. Politicienii de stânga fac tot ce le stă în putinţă pentru a-și satisface nevoile demografice, susţinând ideile comuniste, ignorând standardele morale fundamentale pe care le-a stabilit Dumnezeu pentru omenire şi chiar protejând imigranţii ilegali, astfel încât să poată îngroşa rândurile stângii.

Un miliardar, susținător de lungă durată al mişcărilor stângii, a finanţat puternic candidaţii de stânga pentru a candida la funcţia de preşedinte al Statelor Unite şi la alte poziţii importante. Printre aceştia se numără secretarii de stat, care sunt responsabili cu chestiunile legate de alegeri şi joacă un rol esenţial în soluţionarea litigiilor electorale. Miliardarul a oferit un mare sprijin financiar în campaniile pentru aceste poziţii. [7]

Chiar şi atunci când imigranţii ilegali au săvârşit crime pe teritoriul Statelor Unite, autorităţile stângii au închis ochii şi au creat sanctuare pentru a-i proteja. În timpul administrării unui fost preşedinte de stânga, acesta a încercat să legalizeze statutul a cinci milioane de imigranţi ilegali, dar proiectul de rezoluţie a fost, în cele din urmă, respins de Curtea Supremă.

Partidele de stânga au luptat pentru drepturile de vot ale imigranţilor ilegali. Desigur, motivul nu este neapărat pentru a favoriza imigranţii ilegali sau populaţia, ci pentru a obţine mai multe voturi pentru partid. Pe 12 septembrie 2017, un oraş dintr-un stat din estul SUA a adoptat un proiect de lege care acordă cetăţenilor care nu au obţinut încă cetăţenia americană sau chiar celor care nu au documentaţia necesară statutului de imigrant legal, dreptul de a vota la alegerile locale. Proiectul a atras pe larg atenţia mass-media datorită efectelor sale potenţiale asupra sistemului electoral din alte părţi ale ţării. [8]

Sub influenţa spectrului malefic comunist, partidele americane de stânga nu au avut scrupule să folosească măsuri necinstite pentru a atrage mai multe voturi şi a avea control politic. Viitorul Americii este îngrijorător.

1. Preşedinţia americană de stânga a promovat socialismul şi practicile frauduloase

Fosta administraţie americană de stânga a fost puternic infiltrată de comunişti şi socialişti. Multe grupuri care l-au sprijinit pe fostul preşedinte au fost legate în mod inextricabil, de organizaţiile socialiste.

Fostul preşedinte este discipol al neomarxistului Saul Alinsky. După ce a preluat mandatul el a numit consilieri din grupurile de extremă stânga. Politica sa universală de sănătate i-a amendat pe cei care au refuzat să se înscrie. El a ratificat legi pentru a legaliza marijuana şi homosexualitatea, a permis transsexualilor să se alăture armatei şi aşa mai departe.

Când Adunarea de Stat din California era controlată de Stânga, unii reprezentanţi au încercat să elimine o lege care împiedică Partidul Comunist să participe la guvernare. Această încercare a eşuat în urma unei puternice opoziţii a comunităţii vietnamezo-americane.

Administrația a fabricat de asemenea politici care au corupt relaţiile umane. În 2016, “directiva privind toaleta” semnată de președintele ședinței a permis persoanelor care se identifică ca transsexuali să intre în orice toaletă, în funcţie de identitatea lor, indiferent de sexul lor fizic – cu alte cuvinte, un bărbat care crede că este o femeie poate intra în toaleta doamnelor. Directiva privind toaleta a fost pusă în aplicare în şcolile publice din întreaga ţară. Şcolile care refuză să pună în aplicare prevederile legale pierd finanţarea acordată de guvernul federal.

2. Politica este infuzată cu cultul comunismului

De mii de ani, principala instituţie a puterii politice a fost monarhia, care a primit autoritatea sa de la Dumnezeu. Cerul l-a înzestrat pe monarh cu dreptul divin al regilor. Împăraţii şi regii au avut un rol sacru ca intermediari între om şi Dumnezeu.

Astăzi, multe naţiuni sunt conduse de guverne alese democratic. În practică, democraţia nu este conducerea poporului, ci mai degrabă conducerea reprezentantului ales de popor. Alegerea unui preşedinte este o procedură democratică. Odată ajuns în funcţie, preşedintele are puteri largi în ceea ce priveşte politica, economia, armata, relaţiile externe şi aşa mai departe.

Democraţia nu poate garanta că vor fi aleşi oameni buni. Pe măsură ce standardul moral general al societăţii se degradează, candidaţii câştigători ar putea fi cei care se specializează într-o retorică goală sau inflamatorie sau sunt predispuşi la clientelism. Daunele aduse societăţii sunt uriaşe atunci când o democraţie nu ia măsuri pentru a menţine standardele morale stabilite de divinitate. Avantajele reprezentării electorale dispar şi sunt incluse în politica gangsterească care aruncă societatea în haos şi în fragmentare.

Ideea nu este de a dezbate meritele unui anumit sistem politic. Pur şi simplu afirmăm că aceste valori morale reprezintă piatra de temelie a stabilităţii şi armoniei sociale. Democraţia şi statul de drept sunt doar formatul prin care funcţionează societatea.

1. Convergenţa dintre politică şi religie în cultul PCC

Conducerea Partidului Comunist Chinez (PCC) este un cult politic care este pe deplin integrat cu puterea statului. Ideologia acestui cult este implementată forţat oamenilor pentru a le distruge moralitatea. În acelaşi timp, acesta guvernează societatea prin metode criminale, ducând oamenii spre ruină.

Guvernarea PCC este deseori descrisă ca o continuare a sistemului imperialist, dar acest lucru este fundamental greşit. Monarhii tradiţionali chinezi nu au pretins că definesc valori morale. În schimb, ei au acţionat în limitele standardelor morale stabilite de Zei sau de Cer. Pe de altă parte, PCC monopolizează însuşi conceptul de moralitate. Indiferent câte lucruri rele face, PCC încă pretinde că este “mare, glorios şi corect”.

Moralitatea este stabilită de Dumnezeu, nu de om. Standardele Binelui şi Răului provin din porunca divină, nu din pretenţiile ideologice ale vreunui partid politic. Monopolizarea dreptului de a defini moralitatea conduce în mod inevitabil la amestecarea bisericii şi a statului, care, în cazul PCC, se manifestă prin trăsăturile tipice ale unui cult malefic:

Partidul Comunist îl consideră pe Marx ca pe “Dumnezeul” său spiritual şi marxismul ca adevăr universal. Promisiunea comunismului de “paradis pe pământ” îi atrage pe adepţi să-și dea viața pentru el. Caracteristicile de cult includ: fabricarea doctrinelor, eliminarea opoziţiei, venerarea conducătorului, autoconsiderarea ca singura sursă a dreptății, utilizarea spălării forţate a creierului și controlului minţii, o organizare strictă la care cineva poate adera dar pe care nu o va putea părăsi niciodată, promovează violenţa şi vărsarea de sânge, încurajează martiriul pentru cauza religioasă etc.;

Liderii comunişti precum Lenin, Stalin, Mao şi Kim Il Sung aveau toţi cultul personalităţii. Ei erau “pontifii” cultului comunist în ţările lor, cu o autoritate indiscutabilă de a determina binele şi răul. Fie că au ucis, fie că au minţit, ei au fost întotdeauna corecţi, ceea ce era justificat prin explicaţii că erau motivaţi de un scop mai înalt sau de strategii pe termen lung. Cetăţenii acestor ţări au fost determinaţi să renunţe la propria înţelegere a moralităţii. Faptul că au fost forţaţi să mintă sau să facă rău sub comanda partidului a adus oamenilor traume psihologice şi spirituale;

Religiile tradiţionale ortodoxe îi învaţă pe oameni să fie buni, dar cultul comunismului, construit pe ură, se îndreaptă exact spre poziţia opusă. Deşi Partidul Comunist a vorbit şi despre dragoste, “dragostea” pe care o susţinea este bazată pe ură. De exemplu, proletarii sunt capabili de prietenie de clasă, deoarece se confruntă cu un duşman comun – capitaliştii. În China, modul de manifestare a patriotismului este să urăști America, să urăști Franţa, să urăști Japonia, să urăști Coreea, să urăști Taiwanul şi să urăști chinezii din străinătate care critică PCC.

1. Caracterul religios al liberalismului şi progresismului

Liberalismul şi progresismul au devenit, acum, standardul “corectitudinii politice” în Occident şi, de fapt, s-a ajuns până în punctul de a deveni o religie seculară.

Persoanele din stânga occidentală au folosit etichete diferite în întreaga istorie, uneori numindu-se liberale şi alteori numindu-se progresiste. Cele două concepte nu diferă semnificativ.

Principalul concept al liberalismului şi progresismului este similar celui al ideologiei comuniste. Susţinătorii săi sprijină “libertatea” şi “progresul” ca un bun moral absolut şi atacă orice opinie diferită, ca erezie.

Similar cu comunismul, ateismul, evoluţia şi ştiinţa, liberalismul şi progresismul înlocuiesc credinţa în Dumnezeu cu raţiunea umanistă şi efectiv privesc omul ca fiind un zeu.

Aceştia împărtăşesc aceiaşi duşmani cu comuniştii şi dau vina pe problemele sociale, pe nedreptăţile sau defectele percepute în sistemul capitalist, pe care intenţionează să îl submineze sau să îl răstoarne.

Metodele lor sunt similare celor ale comuniştilor. Ei cred că această cauză a lor este atât de importantă încât este rezonabil să utilizeze orice mijloc. Prin urmare, violenţa şi minciunile devin mijloacele obişnuite de utilizare “flexibilă” adoptate în situaţii diferite.

Caracteristicile cvasi-religioase ale liberalismului şi progresismului sunt inseparabile de contextul istoric al originii lor.

Progresul ştiinţific rapid, din secolul al XVIII-lea, a întărit foarte mult încrederea omenirii în propriile sale abilităţi şi a alimentat tendinţa intelectuală progresistă. Filosoful francez Marquis de Condorcet, un pionier al gândirii progresiste, a declarat, în lucrarea sa “Schiţă pentru o imagine istorică a progresului minţii umane“, că raţiunea conduce oamenii spre calea fericirii, a moralităţii sau a bunătăţii. După aceasta, progresismul a devenit mai agresiv şi a început să împingă rațiunea pe altarul venerării.

Gândirea progresistă vă permite să vedeţi raţiunea, conştiinţa şi Creatorul ca fiind separate, promovând ideea că omul nu are nevoie de mântuirea Creatorului: el îşi poate folosi raţiunea şi conştiinţa proprie pentru a scăpa de lăcomie, frică, gelozie şi altele asemenea; omul poate să construiască paradisul pe pământ şi să se îndepărteze de Divin.

Aroganţa progresismului este expusă într-o declaraţie a politicianului şi criticului de artă din secolul al XIX-lea, Jules Castagnary: “Pe lângă grădina divină din care am fost expulzat, voi ridica un nou Eden. […] La intrarea lui, voi înălţa Progresul […] şi îi voi pune în mână o sabie în flacări şi el îi va spune lui Dumnezeu: “Nu vei intra aici”. [9]

Odată ce au astfel de gânduri, oamenii vor avea iluzia că pot controla destinul omenirii şi că îşi pot ghida viitorul – adică omenirea vrea să joace rolul lui Dumnezeu – să creeze o utopie fără Dumnezeu, un “paradis pe pământ”, ceea ce este, în esenţă, ideea comunismului. Lupta pentru a atinge acest paradis a provocat un potop de sânge şi de mizerie.

1. Liberalismul contemporan şi progresismul: noi variante ale comunismului

* Răzvrătirea împotriva liberalismului clasic

Liberalismul clasic, care derivă din filosofia drepturilor individuale naturale, a susţinut restricţii constituţionale asupra puterii regalităţii sau guvernării pentru a proteja libertatea individuală. Drepturile individuale sunt dăruite de Divin, în timp ce guvernul este construit de cetăţeni şi are datoria expresă de a-şi proteja poporul. Separarea bisericii şi a statului a fost stabilită pentru a împiedica guvernul să interfereze cu gândurile şi credinţele cetăţenilor.

Liberalismul contemporan nu este altceva decât infiltrarea comunistă şi trădarea liberalismului clasic în numele “libertăţii”. Pe de o parte, el accentuează individualismul absolut, adică indulgenţa extremă a dorinţelor umane şi ignorarea oricărei moralităţi şi restricţii. Pe de altă parte, accentuează necesitatea veniturilor egale în locul egalității de şanse.

De exemplu, atunci când se discută despre distribuţia bogăţiei, liberalii moderni se concentrează asupra nevoilor beneficiarilor şi nu pe drepturile contribuabililor. Când vine vorba de politici menite să abordeze discriminarea, ei se concentrează doar pe aceia care au fost nedreptăţiţi din punct de vedere istoric, ignorând persoanele care devin, în prezent, victime în cadrul acestor politici. În justiție, ei obstrucționează necesitatea de a pedepsi criminalii, aparent, pentru scopul de a-l proteja pe cel nevinovat de condamnări nedrepte. În educaţie, ei ignoră potenţialul elevilor talentaţi, cu pretextul de a-i sprijini şi ajuta pe cei cu nivel scăzut de performanţă din mediul academic şi pe cei din familiile defavorizate. Ei folosesc scuza “libertăţii de exprimare” pentru a elimina restricţiile privind publicarea conţinutului obscen.

Concentrarea liberalismului contemporan a evoluat, în tăcere, de la promovarea libertăţii la promovarea egalităţii. Cu toate acestea, încă nu doreşte să fie numit “egalitarism”, deoarece acest lucru ar face imediat ca acesta să fie o formă de comunism.

Toleranţa liberalismului clasic este într-adevăr o virtute, dar spectrul comunist a profitat de liberalismul contemporan şi a folosit toleranţa ca pe o cale spre corupţia morală. John Locke, cunoscut ca tatăl liberalismului, şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la toleranţa religioasă şi separarea bisericii şi a statului în “Scrisoarea privind toleranţa“. Din scrierea lui Locke reiese că aspectul principal al tolerării este acela că statul, care deţine puterea coercitivă, ar trebui să tolereze credinţele personale. Dacă credinţa în calea spre Cer este corectă sau ridicolă, este o chestiune care ar trebui lăsată judecaţii divine. Sufletul omului ar trebui să fie sub controlul său iar statul nu ar trebui să folosească mijloace coercitive pentru a convinge oamenii să creadă sau să nu creadă.

Liberalismul contemporan a neglijat scopul real al toleranţei şi l-a transformat în absența judecăţii. El a dezvoltat conceptul politic de “fără valoare”, adică să nu facă nicio judecată sau atribuire de valoare în nicio situaţie. În realitate, “fără valoare” înseamnă doar pierderea reperelor morale şi confundarea binelui cu răul şi a păcatului cu virtutea. Aceasta este de fapt o negare şi subminare a valorilor universale. Foloseşte o expresie atrăgătoare pentru a deschide porţile pentru un atac violent al demonilor împotriva moralității şi tradiţiei sub masca libertăţii. Steagul curcubeu, simbol al mişcării LGBT, este o reflectare tipică a conceptului fără valoare. Atunci când autorităţile judiciare încearcă să intervină, liberalii contemporani îi atacă sub pretextul protejării libertăţii şi egalităţii individuale şi combaterii discriminării faţă de cei defavorizaţi.

Liberalismul contemporan a derutat într-un mod ridicol sexele. În 2003, California a semnat un nou proiect de lege (AB 196): Orice societate comercială sau organizaţie non-profit care refuză să angajeze un transgender sau un travestit poate fi amendată cu până la 150.000 dolari. [10] Senatul din California a definit “identitatea de gen” drept “identitatea unei persoane bazată pe ceea ce persoana declară drept identitate de gen, fără a ţine seama de faptul dacă genul autoidentificat corespunde sexului atribuit persoanei la naştere.” [11]

* Esenţa Progresismului: Perversiunea morală

Gândirea progresistă contemporană este aplicarea directă a teoriei evoluţiei lui Darwin în domeniul social, a cărei consecinţă este deviaţia continuă şi pervertirea moralităţii tradiţionale în numele “progresului”.

Ghidat de valorile tradiţionale ale umanităţii, este normal să ne folosim inteligenţa pentru a ne îmbunătăţi condiţiile de viaţă, pentru a creşte bogăţia şi pentru a ajunge la noi culmi ale culturii. În “era progresistă” a istoriei americane, de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea, reformele guvernamentale au corectat diferite practici corupte care au apărut în procesul de dezvoltare economică şi socială.

Dar, după ce comuniştii s-au infiltrat în Statele Unite, ei au deturnat termenii “progres” şi “progresism” şi i-au infuzat cu ideologia lor dăunătoare. Ei au elaborat “Noua Înţelegere care a urmat Marii Depresiuni” şi, ulterior, mişcarea pentru drepturile civile (discutată în Capitolul 5, partea I), mişcarea contracultură, mişcarea feministă, mişcarea ecologică (care urmează să fie discutată în Capitolul 16) etc., provocând schimbări masive în societatea americană, începând cu anii ’60.

Esenţa progresismului modern este negarea ordinii sociale tradiţionale şi valorilor dăruite de Divin. Din perspectiva moralităţii tradiţionale, standardele pentru a diferenția binele de rău şi dreptatea de injustiţie provin de la Dumnezeu. În timpul revoluţiei progresiste, ateii au privit moralitatea tradiţională ca pe un obstacol în calea progresului şi au cerut o reevaluare a tuturor standardelor morale. Ei au negat existenţa unor standarde morale absolute şi au folosit societatea, cultura, istoria şi condiţiile actuale pentru a-şi stabili propriul sistem de moralitate relativă. Odată cu revoluţia progresistă, acest relativism moral a dobândit influenţă în politică, în educaţie, în cultură şi în alte aspecte ale societăţii occidentale.

Marxismul este arhetipul relativismului moral. El susţine că orice este conform intereselor proletariatului (clasa dominantă, în esenţă) este moral, în timp ce ceea ce nu se conformează este imoral. Moralitatea nu este folosită pentru a restrânge acţiunile proletariatului, ci este folosită ca o armă a dictaturii proletariatului împotriva duşmanilor săi.

Este cert că progresismul şi comunismul împărtășesc similarități distinctive. În mod logic, comunismul a deturnat progresismul, chiar dacă majoritatea oamenilor nu a știut acest lucru.

Chiar şi astăzi, comunismul continuă, în mod deschis, să înşele sub stindardul progresismului.

* Liberalismul şi curentul socialist al progresismului

După cum am explicat mai sus, liberalismul şi progresismul s-au îndepărtat de Constituţia Statelor Unite şi de valorile morale tradiţionale pe care a fost fondată America. Tendinţa este de a schimba şi, în esenţă, de a distruge toate credinţele tradiţionale, valorile morale şi instituţiile sociale actuale occidentale.

În Manifestul Comunist, Marx a enumerat cele zece măsuri prin care a distrus capitalismul. El a spus:

“Primul pas în revoluţie al clasei muncitoare este acela de a ridica proletariatul în poziţia de clasă conducătoare pentru a câştiga bătălia democraţiei.

Proletariatul îşi va folosi supremaţia politică pentru a smulge treptat tot capitalul burgheziei; pentru a centraliza toate instrumentele de producţie în mâinile statului, adică a proletariatului organizat ca și clasă conducătoare; şi pentru a crește cât mai rapid posibil forţele productive totale.

Bineînţeles că, la început, acest lucru nu poate fi realizat decât prin intervenţii despotice asupra drepturilor de proprietate şi asupra condiţiilor producţiei burgheze; prin măsuri care, prin urmare, par a fi insuficiente şi nesustenabile din punct de vedere economic, dar care, în cursul mişcării se depăşesc pe ele însele, necesită intervenţii suplimentare asupra vechii ordini sociale şi sunt inevitabile ca mijloc de a revoluţiona integral modul de producţie.

Aceste măsuri vor fi, desigur, diferite în diverse ţări.

Cu toate acestea, în cele mai avansate ţări, următoarele vor fi în general aplicabile:

1. Abolirea proprietăţii funciare şi utilizarea rentei funciare pentru cheltuieli publice
2. Impozitare cu puternic caracter progresiv.
3. Desființarea tuturor drepturilor de moştenire. [Guvernul Statelor Unite a început să colecteze impozitul pe moştenire în 1916].
4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi a rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mâinile statului, prin intermediul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv [Rezerva Federală a Statelor Unite, care funcţionează ca o bancă centrală, a fost înfiinţată în 1913].
6. Centralizarea mijloacelor de comunicare şi de transport în mâinile statului [Statele Unite au agenţii de supraveghere, o companie națională de servicii poștale şi căile ferate operate de stat].
7. Sporirea numărului fabricilor şi a uneltelor de producţie deţinute de stat; desțelenirea şi îmbunătăţirea solului după un plan general.
8. Egala obligativitate a muncii pentru toți. Organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură. [În 1935, Statele Unite au înfiinţat Biroul de Securitate Socială şi Departamentul Muncii. Legea privind Acţiunea Afirmativă impune femeilor să îndeplinească toate funcţiile bărbaţilor, inclusiv pe cele militare].
9. Imbinarea muncii agricole cu cea industrială; măsuri având ca scop înlăturarea treptată a opoziției dintre oraş şi sat printr-o distribuţie mai echitabilă a populaţiei în întreaga țară.
10. Învățământ public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă. Îmbinarea educaţiei cu producţia materială.

Printre cele zece puncte enumerate în Manifest, multe sunt deja puse în aplicare pentru a împinge Statele Unite şi alte ţări în mod progresiv spre stânga şi, în cele din urmă, pentru a instaura controlul politic comunist.

La suprafaţă, comuniştii susţin câteva lucruri pozitive; totuşi, scopul lor nu este bunăstarea unei naţiuni, ci mai degrabă să confiște și să mențină puterea politică.

Nu este greşit ca oamenii să caute fericirea şi progresul, dar când anumite “-isme” devin ideologii politice şi încep să înlocuiască şi să respingă valorile şi credinţele morale tradiţionale, ele se transformă în instrumentele prin care spectrul comunist îi îndrumă pe oameni către degenerare şi distrugere.

3. Incitarea la ură şi promovarea luptei este cursul invariabil al politicii comuniste

Aşa cum am prezentat la începutul acestei cărţi, comunismul este un spectru malefic întemeiat pe ură. Lupta şi ura sunt, astfel, o parte importantă a politicii comuniste. Instigând oamenii la ură şi divizare, comunismul corupe moralitatea umană pentru a uzurpa puterea politică şi pentru a-şi instaura dictatura. Incitarea oamenilor unul împotriva altuia este principalul mijloc prin care face acest lucru.

Primul capitol al “Lucrărilor selectate ale Mao Zedong” este “Analiza claselor în societatea chineză”, scrisă în 1925. Acesta începe cu propoziţia: “Cine sunt duşmanii noştri? Cine sunt prietenii noştri? Această întrebare este întrebarea numărul unu în revoluţie”. [12] Partidul Comunist creează, în mod arbitrar, concepte de clasă care înainte nu existau şi apoi încurajează aceste grupuri împărţite arbitrar să se lupte unele cu celălalte. Aceasta este o armă magică folosită de comunişti în ascensiunea lor la putere.

Pentru a-şi promova cauza, Partidul Comunist selectează şi exagerează anumite probleme care decurg din declinul valorilor morale. Apoi susţine că principala cauză a acestor probleme nu este slăbiciunea morală, ci structura societăţii. Individualizează anumite clase ca opresoare şi promovează lupta maselor împotriva acestor clase ca soluţie la problemele societăţii.

Ura şi lupta politicii comuniste nu se limitează la antagonismul dintre muncitori şi capitalişti. Liderul comunist cubanez Fidel Castro a declarat că inamicul poporului cubanez a fost corupţia lui Fulgencio Batista şi a susţinătorilor lui şi că presupusa opresiune a proprietarilor de plantaţii mari a fost sursa inegalităţii şi nedreptăţii. Prin răsturnarea aşa-numiţilor opresori, Partidul Comunist promite o utopie egalitaristă. Comuniştii au preluat Cuba folosind această promisiune.

În China, inovaţia lui Mao Zedong a fost să promită ţăranilor că vor fi proprietarii pământurilor lor, muncitorilor că vor fi proprietarii fabricilor lor, iar intelectualilor libertatea, pacea şi democraţia. Această promisiune a întors ţăranii împotriva proprietarilor, muncitorii împotriva capitaliştilor şi intelectualii împotriva guvernului, permiţând Partidului Comunist Chinez să confişte puterea.

În Algeria, liderul comunist Ahmed Ben Bella a provocat ură între diferite religii şi grupuri etnice: musulmanii împotriva creştinilor şi arabii împotriva francezilor. Aceasta a devenit rampa de lansare a lui Ben Bella spre conducerea comunistă. [13]

Părinţii fondatori ai Statelor Unite au fondat ţara pe baza principiilor Constituţiei americane, care trebuie să fie cunoscute şi urmate de fiecare cetăţean. Familia, biserica şi comunitatea au format legături puternice în întreaga societate americană. Aceasta a redus conceptele de clasă socială şi a făcut dificilă născocirea luptei de clasă în Statele Unite.

Dar spectrul comunismului foloseşte orice oportunitate pe care o poate avea pentru a semăna discordia. Folosind sindicatele, el a amplificat conflictele dintre angajaţi şi angajatori. A folosit diviziunile rasiale pentru a ralia negrii, musulmanii, asiaticii şi hispanicii pentru a lupta împotriva albilor. Aceasta a provocat o luptă între sexe prin promovarea mişcării drepturilor femeilor împotriva structurii sociale tradiţionale. A creat diviziuni folosind orientarea sexuală şi mişcarea LGBT și chiar a inventat genuri noi pentru a intensifica lupta.

El divizează credincioşii diferitelor religii şi foloseşte “diversitatea culturală” pentru a contesta cultura şi patrimoniul tradiţional occidental. El divizează cetăţenii de diferite naţionalităţi, împingând “drepturile” imigranţilor ilegali şi creând conflicte între străini şi cetăţeni. Încurajează imigranţii şi publicul larg împotriva poliţiştilor. Pe măsură ce societatea devine din ce în ce mai atomizată, o singură greşeală poate declanşa o luptă. Conflictul social a devenit starea implicită a societăţii. Sămânţa urii a fost plantată în inimile maselor largi şi tocmai acesta este scopul sinistru al comunismului.

Comunismul promovează divizarea şi ura simultan. Lenin a scris: “Putem şi trebuie să scriem în limba care seamănă în rândul maselor ură, repulsie, dispreţ etc., faţă de cei care nu sunt de acord cu noi”. [14]

Tactica politică folosită de spectrul comunist din Occident angajează tot felul de probleme de “justiţie socială” pentru a incita la ură şi pentru a intensifica conflictul social.

În 1931, în cazul Băieţilor din Scottsboro, nouă băieţi negri au fost acuzaţi că au violat două femei albe, declanşând o discordie rasială gravă în toată ţara. Partidul Comunist al SUA a trecut la acţiune, a cerut justiţie pentru americanii negri şi a atras mulţi adepţi. Printre aceştia se afla Frank Marshall Davis, viitorul mentor al unui preşedinte de stânga. [15]

Potrivit dr. Paul Kengor, scopul comuniştilor americani în cazul Scottsboro Boys nu a fost doar acela de a-şi atrage simpatizanți din rândul populaţiei afro-americane şi al activiştilor progresişti pentru “justiţie socială”, ci de a defăima America ca fiind o ţară plină de inegalitate şi discriminare rasială. Susţinând că aceste condiţii erau predominante în întreaga ţară, ei promovau comunismul şi ideologia de stânga ca fiind singurul mijloc de eliberare a americanilor de acest sistem presupus patologic şi rău. [16]

În 1935, a izbucnit o revoltă printre comunităţile afro-americane din Harlem, New York, după ce s-a zvonit că un adolescent aparţinând comunităţii a fost bătut până la moarte după ce a fost prins furând. Partidul Comunist din SUA (PCUSA) a organizat proteste în masă, potrivit lui Leonard Patterson, un fost membru al PCUSA care a jucat un rol în incident.

Patterson a descris modul în care comuniştii au fost special instruiţi în tactici leniniste cu privire la modul de instigare şi de inflamare a conflictelor. Ei au învăţat cum să transforme protestele în revolte violente şi în lupte de stradă şi cum să creeze, în mod deliberat, conflicte acolo unde nu existau. [17]

În America contemporană, grupurile comuniste au fost implicate în orice conflict social sau revoltă pe scara largă. În 1992, au fost difuzate la televizor imagini care arătau că Rodney King, un negru din Los Angeles, era bătut de ofiţeri de poliţie albi după ce a fost arestat pentru că a condus sub influenţa alcoolului. După verdict, exact când protestatarii urmau să se disperseze, cineva a aruncat dintr-o dată un panou metalic peste o maşină aflată în trecere, iar protestul a degenerat rapid într-o revoltă violentă, cu incendii, spargeri şi jaf. [18]

Întrebat despre participarea comuniştilor la incident, şeriful Sherman Block din Los Angeles a declarat că nu există nici o îndoială că nu au fost implicaţi în revolte, jafuri şi incendiere. În timpul evenimentelor, pliante răspândite de diferite grupuri comuniste, precum Partidul Comunist Revoluţionar, Partidul Muncitorilor Socialişti, Partidul Muncii Progresist şi Partidul Comunist al SUA puteau fi găsite pe străzi şi peste tot în şcoli. Pe unele pliante scria “Răzbunare pentru verdictul în cazul King! … Întoarceţi armele! Soldaţi uniţi-vă cu muncitorii! … “Potrivit unui ofiţer de poliţie din cadrul Departamentului de Poliţie din Los Angeles, oamenii dădeau deja pliante pe stradă înainte de anunţarea verdictului. [19]

La început, Lenin a instruit comuniştii că “răbufnelile—demonstraţiile—luptele stradale—unităţile unei armate revoluţionare—sunt etapele în care se desfăşoară răscoala populară”. [20]

Indiferent de abundenţa organizaţiilor care încurajează revoltele şi violenţa în societatea occidentală de astăzi ele se pot autodenumi, “Indivizibili”, “Antifascişti”, “Opriţi patriarhia”, “Vieţile negrilor contează” sau “Refuzaţi fascismul” şi toate sunt comuniste sau susţinătoare ale ideilor comuniste. Grupul violent “Antifa” este alcătuit din oameni cu diverse înclinaţii comuniste, cum ar fi anarhiştii, socialiştii, liberalii, social-democraţii şi alţii. “Refuzaţi fascismul” este de fapt un grup radical de stânga fondat de preşedintele Partidului Comunist Revoluţionar din SUA. Acesta a fost în spatele multor proteste pe scară largă care vizau răsturnarea rezultatului alegerilor prezidenţiale din 2016. [21]

Sub masca libertăţii de exprimare, aceste grupuri lucrează neobosit pentru a provoca tot felul de conflicte în societatea occidentală. Pentru a înţelege obiectivul lor real, trebuie doar să aruncăm o privire asupra directivelor Partidului Comunist al SUA trimise membrilor săi, aşa cum sunt descrise în raportul Congresului din 1956:

“Membrii şi organizaţiile obscure trebuie neîncetat să jignească, să discrediteze şi să înjosească criticii noștrii. […] Când obstrucţioniştii devin prea iritanţi, etichetaţi-i ca fiind fascişti sau nazişti sau antisemiţi. […] Asociaţi constant pe cei care ni se opun cu acele nume care deja miros rău. Această asociere, după o repetare suficientă, va deveni “realitate” în mintea publicului.” [22]

Capitolul 7 (II)    Capitolul 8 (II)

Referinţe

[1] Emily Ekins şi Joy Pullmann, “De ce atâţia din generaţia mileniului sunt

socialişti“, The Federalist, 15 februarie 2016, http://thefederalist.com/2016/02/15/why-so-many-millennials-are-socialists/.

[2] Steven Erlanger, “Ce este un socialist?” New York Times, 30 iunie 2012, https://www.nytimes.com/2012/07/01/sunday-review/whats-a-socialist.html

[3] Werner Sombart, premierul Hocking, “De ce nu există socialism în Statele Unite?” Palgrave MacMillan; Ed. 1 (Ediţia din 1976)

[4] Harold Meyerson, “De ce sunt brusc milioane de socialişti în America?“, The Guardian,19 februarie 2016, https://www.theguardian.com/commentisfree/2016/feb/29/why-are-there-suddenly-millions-of-socialists-in-america

[5] Emily Ekins şi Joy Pullmann, “De ce atâţia din generaţia mileniului sunt socialişti“, The Federalist, 15 februarie 2016, http://thefederalist.com/2016/02/15/why-so-many-millennials-are-socialists/.

[6] Milton Friedman, Rose D. Friedman, “Libertatea de a alege: o declaraţie personală”, Mariner Books, ediţia reprint. (26 noiembrie 1990)

[7] Matthew Vadum, “Manevra electorală a lui Soros se prăbuşeşte: moartea proiectului Secretarului de Stat este o victorie pentru conservatori“, revista Frontpage, 30 iulie 2012, https://www.frontpagemag.com/fpm/139026/soros-election-rigging-scheme-collapses-matthew-vadum.

[8] Rachel Chason, “Non-cetăţenii pot vota acum în College Park, MD“, Washington Post, 13 septembrie 2017, https://www.washingtonpost.com/local/md-politics/college-park-decides-to-allow-noncitizens-to-vote-in-local-elections/2017/09/13/2b7adb4a-987b-11e7-87fc-c3f7ee4035c9_story.html?utm_term=.71671372768a.

[9] Luo Bingxiang, “Umanismul occidental şi gândirea creştină“, Cercetarea religioasă Furen

[10] Brad Stetson, Joseph G. Conţi, “Adevărul despre toleranţă: pluralismul, diversitatea şi războaiele culturale” (InterVarsity Press, 2005), 116.

[11] “‘Genul’ înseamnă sexul şi include identitatea de gen a persoanei şi aspectul şi comportamentul în funcţie de sex, indiferent dacă este asociat sau nu stereotipic cu sexul atribuit persoanei la naştere“, California Penal Code 422.56 (c).

[12] Mao Zedong, “Analiza claselor în societatea chineză“, Lucrări selecţionate ale lui Mao Tse- tung: Vol. I, Press Foreign Languages, Beijing, China.

[13] G. Edward Griffin, “Comunismul şi Mişcarea drepturilor civile”, https://www.youtube.com/watch?v=3CHk_iJ8hWk&t=3s

[14] Bilveer Singh, “Căutarea puterii politice: Subversiunea şi combativitatea comunistă în Singapore“, Marshall Cavendish Internaţional (Asia) Pte Ltd, 2015).

[15] G. Edward Griffin, “Comunismul şi Mişcarea drepturilor civile“, https://www.youtube.com/watch?v=3CHk_iJ8hWk&t=3s

[16] Ibid.

[17] Leonard Patterson, “M-am instruit la Moscova pentru revoluţia neagră“, https://www.youtube.com/watch?v=GuXQjk4zhZs&t=1668s

[18] William F. Jasper, “Anarhia din Los Angeles: Cine a aţâţat focul şi de ce?” New American, 15 iunie 1992, https://www.thenewamerican.com/usnews/crime/item/15807-anarchy-in-los-angeles-who-fanned-the-flames-and-why

[19] Chuck Diaz, “Instigarea: implicarea comunistă în revoltele Americii“, Speak up America, http://www.suanews.com/blog/the-watts-riots-ferguson-and-the-communist-party.html

[20] V.I. Lenin, “Armata Revoluţionară şi Guvernul Revoluţionar“, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1905/jul/10.htm

[21] Blake Montgomery, “Iată tot ce trebuie să ştiţi despre reţeaua Antifa care încearcă să solidifice o mişcare nazistă“, buzzfeed News, 7 septembrie 2017, https://www.buzzfeednews.com/article/blakemontgomery/antifa-social-media#.hd4bxVe0B

[22] Raportul din 1956 al Comitetului Camerei Reprezentanţilor pentru Activităţi Antiamericane (volumul 1, 347), citat de John F. McManus, “Povestea din spatele atacului nejustificat al societăţii John Birch“, Buletinul societăţii John Birch (martie 1992 ), https://www.jbs.org/jbs-news/commentary/item/15784-the-story-behind-the-unwarranted-attack-on-the-john-birch-society

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 7 (II): Cum a distrus diavolul familia

Cuprins

5. Cum distruge comunismul familiile occidentale (continuare)
6. Promovarea feminismului şi disprețuirea familiilor tradiţionale (continuare)
7. Pervertirea structurii familiei prin homosexualitate
8. Promovarea divorţului şi a avortului
9. Folosirea sistemului de asistenţă socială pentru încurajarea familiilor monoparentale
10. Promovarea culturii degenerate

6. Cum distruge Partidul Comunist Chinez familiile
7. Distrugerea familiei în numele egalităţii
8. Folosind lupta politică pentru a învrăjbi soţii şi soţiile
9. Utilizarea avortului forţat pentru controlul populaţiei

7. Consecinţele asaltului comunismului asupra familiei

Referințe

*****

5. Cum distruge comunismul familiile occidentale (continuare)
6. Promovarea feminismului şi disprețuirea familiei tradiţionale (continuare)

Consecinţele mişcării feministe: distrugerea familiei, relaţii degenerate, roluri sexuale confuze

Astăzi, conceptul de feminism a fost profund încorporat în toate aspectele societăţii. Potrivit unui studiu public realizat de Harvard în 2016, aproximativ 59% dintre femei şi-au exprimat sprijinul faţă de opiniile feministe.

Un punct major al feminismului contemporan este că, în afară de diferenţele fiziologice ale organelor reproductive masculine şi feminine, toate celelalte diferenţe fizice şi psihologice dintre bărbaţi şi femei, inclusiv divergenţele în comportament şi personalitate, sunt datorate în întregime aspectelor sociale şi culturale. Urmând această logică, bărbaţii şi femeile ar trebui să fie complet egali în toate domeniile vieţii şi societăţii şi toate manifestările de “inegalitate” dintre bărbaţi şi femei sunt rezultatul unei culturi şi al unei societăţi opresive şi sexiste.

De exemplu, numărul bărbaţilor din conducerea corporaţiilor mari, cadre universitare de nivel înalt din universităţile de elită şi oficialii guvernamentali de rang înalt depășește cu mult proporţia femeilor aflate în poziţii similare. Feminismul consideră că acest lucru este cauzat, în principal, de discriminarea de gen, când, de fapt, o comparaţie corectă între sexe poate fi făcută numai atunci când se iau în considerare factori precum capacitatea, timpul petrecut la serviciu, etica muncii şi altele asemenea.

Succesul în poziţiile de nivel înalt necesită, adesea, muncă îndelungată, cu multe ore suplimentare – sacrificarea weekend-urilor şi a serilor, întâlniri de urgenţă, călătorii de afaceri frecvente şi aşa mai departe.

În general, femeile trebuie să-şi întrerupă carierele pentru câțiva ani atunci când dau naştere copiilor pentru a-i crește, sunt mai înclinate să aibă grijă de familiile şi copiii lor şi nu au timpul necesar să se dedice complet activităţilor. În plus, persoanele cu capacitatea de a ocupa poziţii de nivel înalt tind să aibă personalităţi puternice, în timp ce femeile tind să fie mai blânde şi mai plăcute. Acestea sunt principalele motive pentru care femeile ocupă o mică parte din poziţiile de nivel înalt. Cu toate acestea, feministele consideră blândețea femeilor orientată în jurul familiilor şi a copiilor ca pe o trăsătură impusă de o societate sexuală. Potrivit feminismului, aceste diferenţe ar trebui corectate prin servicii precum grădiniţele publice şi alte forme de servicii sociale. [1]

Feminismul contemporan nu poate tolera nicio explicaţie a inegalităţii dintre bărbaţi şi femei când aceasta este atribuită diferenţelor naturale fiziologice şi psihologice dintre bărbaţi şi femei. Toată vina trebuie pusă pe seama condiţionării sociale şi moralităţii tradiţionale.

În 2005, Lawrence Summers, preşedintele Universităţii Harvard, a vorbit, la o conferinţă academică, despre motivele pentru care este mai puţin probabil ca femeile să predea în domeniile ştiinţei şi matematicii în universităţile de top, comparativ cu bărbaţii. În plus faţă de evidențierea celor 80 de ore săptămânale necesare pentru aceste posturi şi pentru programele lor de lucru imprevizibile (timp pe care majoritatea femeilor şi-l rezervă familiilor), Summers a sugerat că bărbaţii şi femeile pot să difere în ceea ce priveşte competenţa atunci când vine vorba de ştiinţa avansată şi de matematică. În ciuda susţinerii declaraţiilor sale cu studii relevante, Summers a devenit ţinta protestelor organizaţiei feministe ANF. Grupul l-a acuzat de sexism şi a cerut eliminarea lui. Summers a fost criticat în mod deschis în presă şi a trebuit să-şi ceară scuze public pentru declaraţiile sale, apoi a alocat 50 de milioane de dolari pentru a spori diversitatea facultăţii Harvard. [2]

În 1980, revista Science a publicat un studiu care a arătat că studenţii de sex masculin şi de sex feminin aveau diferenţe semnificative în capacitatea de gândire matematică, băieţii având performanţe mai bune decât fetele. [3] Un studiu ulterior, care a comparat rezultatele testului matematic SAT pentru bărbaţi şi femei, a constatat că bărbaţii examinaţi aveau o probabilitate de patru ori mai mare să obţină un punctaj mai mare de 600, comparativ cu femeile. Acest decalaj a devenit şi mai evident la pragul de 700 de puncte, unde bărbaţii care au obţinut acest scor au fost de 13 ori mai mulţi decât femeile. [4]

Aceeaşi echipă de cercetare a realizat un alt studiu în anul 2000, constatând că atât candidaţii de sex masculin, cât şi cei de sex feminin, care au demonstrat geniul matematic la examinările SAT, aveau tendinţa de a obţine grade avansate în domeniul ştiinţei şi matematicii şi erau mulţumiţi de realizările lor. Argumentele lui Lawrence Summers au fost susţinute de date ştiinţifice.

Unele rapoarte au remarcat că felul în care a fost tratat Summers după conferinţa din 2005 reflectă politicile de reeducare utilizate de regimurile comuniste pentru a-i suprima pe disidenţi. Chiar dacă nu fuseseră încă determinate cauzele inegalităţii, egalitatea rezultatelor a fost pusă în aplicare prin încurajarea “diversităţii” – adică asigurarea unui număr mai mare de profesori de sex feminin în matematică şi ştiinţă.

Este simplu să vezi legăturile dintre feminism şi socialism. Diplomatul francez din secolul al XIX-lea şi politologul Alexis de Tocqueville a spus: “Democraţia şi socialismul nu au nimic în comun, cu excepţia cuvântului “egalitate”. Dar observaţi diferenţa: în timp ce democraţia caută egalitatea în libertate, socialismul caută egalitatea în restrângere şi servitute. “[5]

Niciunul dintre aceste lucruri nu are menirea să dovedească că bărbaţii sunt superiori femeilor în inteligenţă sau capacitate, deoarece talentele bărbaţilor şi femeilor se manifestă în diferite aspecte. Încercările intenţionate de eliminare a diferenţelor dintre sexe sunt contrare bunului simţ şi împiedică bărbaţii şi femeile să îşi îndeplinească potenţialul.

În timp ce motivele disparităţilor psihologice şi intelectuale dintre bărbaţi şi femei nu sunt atât de intuitive, faptul că feminismul neagă diferenţele fizice şi reproductive dintre bărbaţi şi femei este ridicol. În concepţia tradiţională a Orientului şi a Occidentului, bărbaţii îşi asumă rolul de protectori. Este normal ca majoritatea pompierilor să fie bărbaţi. Cu toate acestea, feministele, crezând în egalitatea absolută a bărbaţilor şi a femeilor, solicită femeilor să-şi asume sarcini atribuite, în mod tradiţional, sexului masculin, cu consecinţe neprevăzute.

În 2005, Departamentul de Pompieri din New York (DPNY) a permis unei femei să devină pompier fără a trece probele fizice care, de obicei, includ îndeplinirea sarcinilor în timp ce poartă rezervoare de oxigen şi alte echipamente care cântăresc circa 23 de kilograme. Alţi pompieri şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu acest lucru, spunând că persoanele ce nu ar putea satisface aceste standarde ar crea inevitabil probleme şi pericole pentru restul echipei şi pentru public.

Departamentul de pompieri a angajat, în cele din urmă, femeia pentru a evita un proces: grupurile feministe învinuiau, de mult timp standardele fizice ridicate ale DPNY pentru numărul scăzut al femeilor care intră în rândul pompierilor. [6] Departamentul de pompieri din Chicago s-a confruntat cu provocări similare şi a fost forţat să coboare standardul pentru a spori numărul femeilor pompieri.

În Australia, multe departamente de pompieri din oraş au implementat cote bazate pe gen. Pentru fiecare solicitant de sex masculin angajat, trebuie angajată şi o femeie. Pentru a îndeplini această cerinţă, s-au stabilit standarde fizice foarte diferite pentru bărbaţi şi femei, în ciuda faptului că au cerut să presteze aceeaşi muncă periculoasă, de mare stres.

Această campanie lipsită de logică pentru egalitatea rezultatelor nu s-a oprit aici. Cotele au creat fricţiuni între pompierii de sex masculin şi de sex feminin, care au raportat că colegii lor de sex masculin le-au învinuit că sunt necalificate şi incompetente. Grupurile feministe au catalogat aceasta ca “agresiune” şi “presiune psihologică”. [7] Situaţia a creat încă un prilej pentru feministe în cruciada lor pentru egalitate.

Dar această absurditate este un pas deliberat în planurile spectrului comunist: prin provocarea presupusei societăţi patriarhale – adică a societăţii tradiţionale – feminismul subminează familia tradiţională în acelaşi mod în care lupta de clasă este folosită pentru a submina sistemul capitalist.

În cultura tradiţională, se consideră că bărbaţii ar trebui să fie masculini şi femeile ar trebui să fie feminine. Bărbaţii îşi asumă responsabilitatea pentru familiile şi comunităţile lor protejând femeile şi copiii – structura societăţii patriarhale pe care o critică feminismul pe motiv că oferă bărbaţilor avantaje neloiale, în timp ce îngrădeşte femeile. Feminismul nu recunoaște spiritul tradiţional al cavalerismului sau comportamentul de gentleman. Într-o lume feministă, bărbaţii de la bordul Titanicului nu şi-ar fi cedat locurile în bărcile de salvare, încât femeile să poată avea mai multe şanse de supravieţuire.

Cruciada feminismului împotriva societăţii patriarhale a ajuns, de asemenea, şi în domeniul educaţiei. În 1975, o hotărâre judecătorească din Pennsylvania într-un proces împotriva federaţiei Pennsylvania Intercollegiate Athletic Federation a ordonat ca şcolile să includă atât studenţi de sex masculin, cât şi de sex feminin în toate activităţile fizice, inclusiv în lupte şi fotbal american. Femeilor nu li s-a permis să absenteze pe motive de gen. [8]

În cartea ei din 2013 cu titlul “Războiul împotriva băieţilor: Cum feminismul ne răneşte tinerii”, cercetătoarea americană Christina Hoff Sommers demonstrează că masculinitatea este atacată. [9] Ea a prezentat exemplul Liceului de Aviaţie din Queens, New York, care acceptă în primul rând studenţii proveniţi din familiile cu venituri mici. Şcoala a ridicat aceşti copii la standarde înalte de performanţă academică şi a fost clasată drept unul dintre cele mai bune licee din America, de către US News and World Report.

Şcoala oferă copiilor o varietate de oportunităţi practice de a face aeronave electrice şi mecanice, şi, fără îndoială, clasele sunt compuse majoritar din băieţi. Fetele, cu toate că sunt într-un procent mai mic, se comportă remarcabil şi câştigă respectul colegilor şi instructorilor lor.

Cu toate acestea, liceul de aviaţie s-a confruntat cu critici şi ameninţări cu procedurile legale din partea organizaţiilor feministe, cerând admiterea mai multor elevi de sex feminin. Vorbind la Casa Albă, în 2010, fondatorul Centrului Naţional pentru Drepturile Femeilor a enumerat, în mod specific, Liceul de Aviaţie ca fiind un caz de “segregare a sexelor” şi a spus: “Nu ne vom găsi niciodată liniştea până când nu avem egalitate absolută, şi nu suntem încă acolo.”

Pentru feminişti, creşterea băieţilor într-un spirit bărbătesc, încurajarea lor de a-şi cultiva trăsăturile masculine de independenţă şi aventură şi încurajarea fetelor să fie blânde, atente şi orientate către familie nu înseamnă nimic mai mult decât oprimarea și inegalitatea sexuală.

Feminismul modern forţează societatea într-un viitor fără sexe prin atacarea particularităților psihologice ale bărbaţilor şi femeilor, specifice sexului lor. Acest lucru are implicaţii deosebit de grave pentru copiii şi tinerii care se află în anii lor de formare şi despre care se preconizează că, din ce în ce mai mulţi vor deveni homosexuali, bisexuali sau transsexuali.

Acest lucru este deja în curs de desfăşurare în unele ţări europene, unde tot mai mulţi copii au sentimentul că s-au născut într-un corp greşit. În 2009, Serviciul de dezvoltare a identităţii de gen (SDIG), cu sediul la Tavistock şi fundaţia “Portman NHS Foundation Trust” din Londra, au primit 97 de cazuri pentru tranziţia către genul în care simt că se încadrează. Până în 2017, SDIG a primit anual peste 2.500 de astfel de cazuri. [10]

Societatea tradiţională priveşte naşterea şi educaţia copiilor ca a fi datoria sacră a femeilor, rânduită de Dumnezeu sau de Cer. În analele Estului şi Vestului, în spatele marilor eroi există o mamă cu un caracter puternic. Feminismul renunţă la această tradiţie ca opresiune patriarhală şi consideră că aşteptarea ca femeile să fie responsabile pentru creşterea copiilor lor este un exemplu clar al acestei opresiuni.

Literatura feministă contemporană este plină de denunțuri ale maternităţii şi ale căsătoriei ca fiind monotone, plictisitoare şi nesatisfăcătoare. Acestei viziuni îi este adus un mare prejudiciu atunci când se ia în considerare viaţa personală a binecunoscuţilor feminişti. Aproape toţi aceştia suferă de relaţii destrămate sau căsătorii nereuşite sau fără copii.

Feminismul a deschis uşa multor noţiuni ridicole. Există aceia care susţin că lucrurile personale au “semnificaţie politică” şi văd conflictele domestice ca războaie de gen. Unii privesc bărbaţii ca pe niște paraziţi care înrobesc minţile şi trupurile femeilor. Alţii descriu copiii ca pe o piedică pentru femeile care doresc să-şi atingă potenţialul maxim şi susţin că rădăcinile opresiunii se află în structura familiei.

Feminismul modern proclamă, în mod deschis, că scopul său este de a distruge familia tradiţională. Declaraţiile tipice includ următoarele: “Premisa pentru eliberarea femeilor este sfârşitul sistemului căsătoriei.” [11] “Opţiunea de a sluji familiei şi de a fi protejată şi de a-și planifica să devină casnică nu ar trebui să existe.” [ 12] “Este imposibil să eliminăm inegalitatea între bărbaţi şi femei fără a distruge căsătoria”. [13]

Mişcările feministe au rezolvat presupusele probleme sociale prin promovarea degenerării morale şi distrugerea relaţiilor umane în numele “eliberării”. Potrivit economistei americane şi specialistei de gen, Sylvia Ann Hewlett, feminismul modern este principalul factor care contribuie la un număr mare de familii alcătuite din mame singure, în timp ce divorţul fără vină oferă, de fapt, un mijloc convenabil pentru bărbaţi de a-şi abandona responsabilităţile. În mod ironic, asaltul feminismului asupra structurii familiale existente funcţionează pentru a distruge echilibrul care asigură fericirea şi securitatea majorităţii femeilor.

Contrar pretenţiilor feministe, divorţul nu aduce femeilor emanciparea pe care o aşteaptă. Studiile au constatat că 27% dintre femeile divorţate trăiesc sub pragul sărăciei, un procent de trei ori mai mare decât cel al bărbaţilor divorţaţi. [14] Spectrului comunismului nu îi pasă de drepturile femeilor. Feminismul este doar instrumentul său de a distruge familiile şi de a corupe omenirea.

1. Pervertirea structurii familiei prin homosexualitate

Mişcarea lesbiană, homosexuală, bisexuală şi transsexuală (LGBT) a fost strâns asociată cu comunismul primilor socialişti utopici care au început să proclame homosexualitatea ca pe un drept al omului. Deoarece mişcarea comunistă pretinde că “eliberează” oamenii din robia moralităţii tradiţionale, în ideologia comunistă se afirmă că eliberarea sexuală, inclusiv “drepturile” homosexuale, aparţin libertăţii pe care ar trebui să o obţină fiinţele umane. Mulţi suporteri ai eliberării sexuale care sprijină cu înverșunare homosexualitatea sunt comunişti sau împărtăşesc opiniile lor.

Prima mişcare mondială a LGBT-ului a fost iniţiată de liderii Partidului Social Democrat (PSD) din Germania, în anii 1890. Condus de Magnus Hirschfeld, acest grup a promovat homosexualitatea ca fiind “naturală” şi “morală”. În 1897, Comitetul ştiinţifico-umanitar, cunoscut în limba germană drept “Wissenschaftlich-humanitäres Komitee” (WhK) a fost fondat de Hirschfeld pentru a promova cauzele LGBT şi a început prima campanie publică în acel an.

În 1895, când autorul britanic Oscar Wilde a fost cercetat pentru relaţia sa sexuală cu un alt bărbat, PSD a fost singurul grup care s-a ridicat în apărarea lui. Liderul PSD, Eduard Bernstein, a propus un proiect de lege pentru abolirea legilor care interzic sodomia.

Unul dintre cele mai radicale exemple de eliberare sexuală ale epocii a venit după Revoluţia din Octombrie a bolşevicilor din Rusia. Politicile sexuale sovietice, discutate mai devreme în acest capitol, au eliminat interdicţiile legale privind relaţiile homosexuale, făcând Uniunea Sovietică cea mai liberală ţară de pe pământ potrivit standardelor Stângii.

În 1997, Congresul Naţional African (CNA) al Africii de Sud a adoptat prima constituţie a lumii care a recunoscut homosexualitatea ca fiind un drept al omului. CNA, membru al Internaţionalei Socialiste (fostă ramură a celei de-a doua Internaţionale), a susţinut, în mod consecvent, homosexualitatea.

Inspirat de WhK lui Hirschfeld, în 1924, Henry Gerber a fondat Societatea pentru Drepturile Omului (SDR), prima organizaţie americană a drepturilor LGBT. Însă, la câteva luni după înfiinţarea organizaţiei, ea a fost dizolvată de poliţie prin arestarea membrilor săi. În 1950, a fost înfiinţată prima organizaţie influentă pentru drepturile homosexualilor, Societatea Mattachine. Organizaţia a fost fondată de membrul Partidului Comunist American Harry Hay în reşedinţa sa din Los Angeles, devenind primul grup influent LGBT din Statele Unite. Acesta s-a extins şi în alte domenii şi a tipărit propriile publicaţii.

În 1957, zoologul Evelyn Hooker a afirmat, în studiul său, că nu există diferenţe psihice între bărbaţii homosexuali şi cei heterosexuali. Lucrarea ei a devenit apoi principala “bază ştiinţifică” folosită pentru a justifica homosexualitatea. Hooker avea legături cu un membru al Societăţii Mattachine, care a convins-o să susţină homosexualitatea. Studiul ei a fost criticat pentru că a ales toţi subiecţii din rândul Societăţii Mattachine. [15]

În anii 1960, însoţind valul de liberalizare sexuală şi mişcarea hippie, cauza homosexuală a devenit publică. În 1971, Organizaţia Naţională pentru Femei (ONF), o mare organizaţie feministă americană, şi-a declarat sprijinul faţă de drepturile homosexuale.

În 1974, Asociaţia Americană de Psihiatrie (AAP) a citat studiul lui Evelyn Hooker ca principala dovadă a excluderii homosexualităţii de pe lista tulburărilor psihice. La vot, 39% dintre membrii APA s-au opus acestei acţiuni. Cu alte cuvinte, studiul este departe de a fi recunoscut în mod unanim de comunitatea ştiinţifică.

Hooker şi cercetătorii care i-au urmat au ales aşa-numitele rezultate ale “testelor de ajustare” ca factori determinanţi pentru starea psihologică a homosexualilor. Pentru a spune mai clar, dacă o persoană se poate adapta la societate, poate menţine respectul de sine şi relaţii interpersonale bune şi nu are bariere psihologice în viaţa socială obişnuită, el sau ea poate fi considerată o persoană normală din punct de vedere psihologic.

În 2015, dr. Robert L. Kinney III a publicat un articol în revista medicală Lincore, care s-a referit la problemele standardului Hooker, folosit pentru a determina prezenţa sau absenţa tulburărilor psihice.

De exemplu, există un tip de boală psihică numită xenomelie, care creează în suferinzi o dorinţă puternică de a-şi tăia propriile membre sănătoase şi funcţionale. Similar cu modul în care unii homosexuali sunt convinşi că s-au născut cu organe sexuale greşite, pacienţii cu xenomelie cred cu tărie că unul sau mai multe părţi ale corpului lor nu le aparţin. Acest tip de pacient este pe deplin capabil să se adapteze societăţii, să menţină respectul de sine şi relaţiile interpersonale bune şi nu are bariere psihologice în societate. Pacienţii obţin un sentiment de satisfacţie atunci când membrul ofensator este amputat şi cred că “şi-au îmbunătăţit calitatea vieţii”. [16]

Raportul lui Kinney citează și alte boli mintale. De exemplu, persoanele cu un anumit tip de tulburare psihologică se bucură să mănânce plastic. Victimele altei boli au o dorinţă puternică de a se răni fizic şi aşa mai departe. Aceşti pacienţi au o “adaptare socială bună”, majoritatea având studii superioare sau universitare, însă acestea sunt anomalii psihologice recunoscute de comunitatea ştiinţifică. [17]

Multe studii confirmă faptul că homosexualii au rate semnificativ mai mari de contractare a SIDA, de sinucidere şi de abuz de droguri decât populaţia generală [18], chiar şi în ţări precum Danemarca, unde căsătoriile între persoane de acelaşi sex au fost mult timp legalizate şi nestigmatizate.[19] Prevalenţa SIDA şi a sifilisului în rândul homosexualilor este de 38 -109 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. [20] Înainte de progresele înregistrate în tratamentul HIV / SIDA din anii 1990, durata medie de viaţă a homosexualilor era cu 8-20 de ani mai mică decât speranţa medie de viaţă a întregii populaţii. [21] Aceste statistici sugerează că homosexualitatea nu este nici normală și nici sănătoasă.

Deoarece mişcarea LGBT continuă să crească, eticheta homofobiei – “corectă din punct de vedere politic” – este folosită pentru a-i ataca pe cei care se opun homosexualităţii, iar experţii care îşi prezintă constatările că homosexualitatea este o boală psihică sunt marginalizaţi. Un număr considerabil de homosexuali au obţinut diplome în psihologie şi psihiatrie şi au devenit “experţi” în psihologia homosexuală.

Dovada ştiinţifică despre care se presupune astăzi că sprijină homosexualitatea ca fiind un comportament “normal” este “Raportul Grupului de Lucru privind Răspunsurile Terapeutice Adecvate Orientării Sexuale”, elaborat de un grup de lucru desemnat de AAP în 2009. Kinney a observat că din totalul celor şapte membri ai grupului de lucru, şase, inclusiv preşedintele, erau homosexuali sau bisexuali, concluzionând că studiul nu poate fi considerat neutru din punct de vedere ştiinţific.

Joseph Nicolosi, fost preşedinte al Institutului Naţional de Studii Gay şi al Lesbienelor, a dezvăluit că la vremea respectivă, nici unuia dintre cei mai calificaţi experţi care au solicitat aderarea la grupul de lucru nu le-a fost permisă participarea datorită faptului că făceau parte din școlile academice care sprijineau folosirea tratamentului pentru corectarea homosexualităţii.[22]

Nicholas Cummings, fost preşedinte al AAP, a condamnat public plasarea politicii deasupra ştiinţei în AAP, şi a apreciat că Asociaţia a fost manipulată de susţinătorii drepturilor homosexuale. [23]

Astăzi, standardul de ajustare susţinut de experţi în studiile queer şi de susţinători ai mişcării homosexuale este, de asemenea, folosit pe scară largă de AAP pentru a măsura alte anomalii sexuale şi psihologice, precum pedofilia. Potrivit AAP, un pedofil este definit ca un adult care se simte intens excitat sau are fantezii sexuale când vede un copil, indiferent dacă acestor impulsuri le sunt date curs sau nu. Dar, atâta timp cât el este capabil să demonstreze “ajustarea”, atunci orientarea sexuală a pedofilului ar trebui considerată “normală”. Numai atunci când pedofilii simt ruşine, conflicte interioare sau alte tipuri de presiune psihologică debilitantă, se consideră ca fiind o tulburare.

Acest standard de diagnosticare este complet contrar valorilor umane normale. Potrivit AAP, o persoană care simte ruşine şi vină pentru că are impulsuri inacceptabile este bolnavă mintal, dar cineva care se simte confortabil având aceste impulsuri se presupune că e sănătoasă. Căsătoria homosexuală a fost legalizată ca urmare a acestei logici, iar legalizarea pedofiliei nu poate fi prea departe.

David Thorstad, troţkiist şi membru al Partidului Comunist American, a fondat Asociaţia Nord Americană pentru Iubire între Bărbaţi şi Băieţi (NAMBLA). O altă figură importantă în mişcarea LGBT americană şi un promotor al pedofiliei este Allen Ginsberg, un comunist şi admirator al lui Fidel Castro. În afară de NAMBLA, o altă organizaţie pedofilă majoră este Cercul Senzualităţii Copilului, fondat în California în 1971 de către discipolii comunistului german şi pionierul eliberării sexuale, Wilhelm Reich.

Cutia Pandorei a fost deja larg deschisă. Potrivit standardului de ajustare al psihologiei de astăzi, diferitele libertăţi sexuale pervertite susţinute de socialistul utopist Charles Fourier, inclusiv incestul, căsătoria în grup şi bestialitatea, pot fi, de asemenea, considerate stări psihologice normale. Unirea divină a soţului şi a soţiei a fost distorsionată pentru a include cupluri de acelaşi sex. Rezultă că familiile incestuoase şi “căsătoria” între oameni şi animale pot fi legalizate.

Diavolul reduce omul la o fiară, fără standarde sau moralitate, astfel încât el va fi în cele din urmă distrus.

Mişcarea LGBT, eliberarea sexuală şi feminismul au pus sub un asediu total structura familiei şi moralitatea umană. Este o trădare a căsătoriei tradiționale pe care Dumnezeu a aranjat-o pentru omenire.

Dorinţa de nediscriminare a homosexualităţii este o idee benevolentă şi bună, dar diavolul manipulează bunătatea umană pentru a înşela şi a distruge oamenii care au uitat că divinitatea a creat bărbaţii şi femeile după chipul şi asemănarea ei şi a stabilit condiţiile pentru a fi umani. Când bărbatul nu mai este bărbat şi femeia nu mai este femeie, atunci când oamenii abandonează codul moral stabilit de Dumnezeu şi trec de partea diavolului datorită dorinţelor lor, atunci nu mai există nici o scăpare din abisul anihilării veşnice.

Putem să spunem cu îngăduință că “respectăm alegerea voastră” celor care s-au rătăcit şi au ajuns la marginea abisului, dar acest lucru serveşte doar pentru a-i împinge mai aproape de pericol. Adevărata compasiune ar trebui să fie aceea de a spune celor care se află pe o cale greşită să facă distincţie între calea cea dreaptă şi calea greşită, a-i conduce înapoi pe calea cea dreaptă și a-i ajuta să evite osânda – chiar dacă asta înseamnă a nu fi înţeles şi blamat.

1. Promovarea divorţului şi a avortului

Înainte de 1969, legile statului privind divorţul din Statele Unite se bazau pe valori religioase tradiţionale. Pentru ca un divorţ să fie luat în considerare, era necesar ca unul sau ambii soţi să aibă o vină legitimă. Potrivit religiei occidentale, căsătoria a fost stabilită de Dumnezeu. O familie stabilă este benefică pentru soţ, soţie, copii şi pentru întreaga societate. Din acest motiv, legile bisericii şi ale Statelor Unite au subliniat importanţa menţinerii căsătoriilor, cu excepţia circumstanţelor atenuante. Dar, în anii ­’60, ideologia şcolii de la Frankfurt s-a răspândit în societate. Căsătoria tradiţională a fost atacată, iar cele mai multe pagube au fost cauzate de liberalism şi feminism.

Liberalismul respinge natura divină a căsătoriei prin reducerea definiţiei sale la un contract social între două persoane, în timp ce feminismul priveşte familia tradiţională ca pe un instrument patriarhal de suprimare a femeii. Divorţul a fost promovat ca o eliberare a femeii de la “oprimarea” unei căsnicii nefericite sau ca o cale a femeii către o viaţă plină de aventură. Această mentalitate a condus la legalizarea divorţului fără vină, permiţând fiecăruia dintre soţi să dizolve o căsătorie ca fiind ireconciliabilă, din orice motiv.

În anii 1970, rata divorţurilor în SUA a crescut rapid. Pentru prima dată în istoria americană, numărul căsătoriilor ce au fost destrămate prin neînțelegere a depăşit numărul celor încheiate (sfârșite) din cauza morţii unui partener. Aproape jumătate dintre familiile americane formate la începutul anilor ’70 s-au terminat prin divorţ.

Divorţul are efecte profunde şi de lungă durată asupra copiilor. Michael Reagan, fiul adoptiv al fostului preşedinte Ronald Reagan, a descris separarea părinţilor săi: “Divorţul este ceea ce îi face pe cei doi adulţi să priveze copilul de tot ce contează pentru el – casa, familia, securitatea şi sentimentul de dragoste şi protecţie – ei le sfărâmă şi le lasă pe podea, apoi ies afara lăsându-l pe copil să cureţe mizeria. “[24]

Promovarea “dreptului la avort” este o altă metodă pe care diavolul o foloseşte pentru a distruge oamenii. Iniţial, dezbaterea legalizării avortului se baza pe circumstanţe speciale, precum violul, incestul sau starea de sănătate a mamei.

Avocaţii libertăţii sexuale consideră că sexul nu trebuie să se restrângă la limitele căsătoriei, dar sarcina nedorită reprezintă un obstacol natural pentru acest tip de stil de viaţă. Contraceptivele pot eşua, astfel încât promotorii sexului nerestricţionat au preluat cauza legalizării avortului. La Conferinţa Internaţională a Naţiunilor Unite privind Populaţia şi Dezvoltarea din Cairo, din 1994, a fost stipulat, în mod deschis, că “drepturile reproductive” reprezintă un drept natural al omului, inclusiv dreptul la o “viaţă sexuală satisfăcătoare şi sigură”, care include avortul la cerere. [25]

În același timp, feminismul a introdus sloganul „Corpul meu, dreptul meu” şi susţine că femeile au dreptul de a decide dacă doresc să nască sau să-şi omoare fătul. În acest fel, dezbaterea s-a extins de la a permite avortul în circumstanţe speciale, până la a oferi femeilor unilateral puterea de a pune capăt vieţii umane.

În timp ce îi ispiteşte pe oameni să dea curs dorinţei lor, diavolul foloseşte feminismul şi libertatea sexuală pentru a promova masacrarea copiilor nenăscuţi. Nu numai că îi conduce pe oameni să comită crime monstruoase, ci îi şi determină să-şi abandoneze înţelegerea tradiţională că viaţa este sacră.

1. Folosirea sistemului de asistenţă socială pentru încurajarea familiilor monoparentale

În 1965, doar 5% dintre copii au fost născuți de mame necăsătorite. [26] În acel moment, a fost considerat normal ca copiii să crească, cunoscându-şi părinţii biologici.

Dar, până în 2010, mamele necăsătorite au ajuns la 40% dintre femeile care au născut. [27] Din 1965 până în 2012, numărul familiilor monoparentale din America a crescut de la 3,3 milioane până la 13 milioane. [28] Deşi unii taţi au rămas în viaţa copiilor, prin convieţuire sau o căsătorie ulterioară, majoritatea copiilor născuţi de aceste mame singure au crescut fără taţii lor.

Taţii sunt modele pentru fiii lor, învăţându-i cum să fie bărbaţi şi arătându-le fiicelor respectul pe care o femeia îl merită.

Absenţa tatălui are un mare impact negativ asupra creşterii copiilor. Cercetările arată că aceşti copii care au crescut fără tată suferă adesea de un respect față de sine scăzut. Este posibil ca aceştia să lipsească de la şcoală şi să renunţe total la şcoală – abandonul şcolar – cu o rată de până la 71%. Mulţi se droghează, se alătură bandelor şi comit crime: 85% dintre tinerii aflaţi în închisoare şi 90% dintre vagabonzi au fost crescuţi în familii fără tată. Experienţa sexuală timpurie, sarcina la vârsta adolescenţei şi promiscuitatea sunt frecvente. Persoanele care au crescut fără taţii lor au de 40 de ori mai multe şanse să comită infracţiuni sexuale în comparaţie cu restul populaţiei. [29]

Grupul de cercetare Brookings Institute a rezumat cele trei puncte-cheie ale reducerii sărăciei: unul este acela de a termina liceul, celălalt este de a găsi un loc de muncă cu normă întreagă, iar al treilea este să nu se căsătorească şi să aibă copii înainte de vârsta de 21 de ani. Din punct de vedere statistic, doar 2% dintre americanii care îndeplinesc aceste condiţii trăiesc în sărăcie, iar 75% sunt consideraţi a fi în clasa de mijloc. Cu alte cuvinte, finalizarea educaţiei, găsirea unui loc de muncă, căsătoria la o vârstă potrivită şi naşterile în limitele căsătoriei reprezintă cea mai fiabilă modalitate de a deveni un adult responsabil care să trăiască o viaţă sănătoasă şi productivă.

Cele mai multe mame singure se bazează pe programele de asistenţă guvernamentală. Un raport publicat de Fundaţia Heritage a folosit date statistice detaliate pentru a arăta că politica de asistenţă socială atât de puternic susţinută de feminism încurajează, de fapt, crearea de gospodării cu o singură mamă, chiar până la penalizarea cuplurilor care se căsătoresc, deoarece vor beneficia de mai puţine scutiri de impozite. [31] Guvernul a înlocuit efectiv tatăl cu asistenţa socială.

Politicile de asistenţă socială nu au ajutat familiile care trăiesc în sărăcie. În schimb, ele au sprijinit, pur şi simplu, numărul tot mai mare de familii monoparentale. Cu copiii unor astfel de familii, ei înşişi predispuşi sărăciei, rezultatul este un ciclu vicios de dependenţă sporită de ajutorul de stat. Acesta este exact scopul pe care îl urmăreşte spectrul comunismului: controlul asupra fiecărui aspect al vieţii individului prin impozitare ridicată şi guvernare omniprezentă.

1. Promovarea culturii degenerate

Wall Street Journal a publicat un raport citând Biroul de Recensământ din S.U.A., care a constatat că, în 2000, 55% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 25 şi 34 de ani erau căsătorite şi 34% nu au fost niciodată căsătorite. Până în 2015, aceste cifre s-au schimbat la 40%, respectiv 53%. Tinerii din Statele Unite evită căsătoria deoarece, în cultura actuală, sexul şi căsătoria sunt complet separate. De ce au nevoie să se căsătorească? [32]

În acest mediu degenerat, tendinţa este spre un cuplu informal, fără restricţii. Sexul nu are nimic de-a face cu afecţiunea, ca să nu mai vorbim de angajament şi responsabilitate. Chiar mai înspăimântător este faptul că sunt nenumăratele orientări sexuale. Opţiunile profilului de utilizator Facebook oferă 60 de tipuri diferite de orientări sexuale. Dacă tinerii chiar nu pot spune dacă sunt bărbaţi sau femei, cum vor vedea căsătoria? Spectrul malefic a folosit legea şi societatea pentru a redefini complet aceste concepte date de Dumnezeu.

Homosexualitatea şi alte comportamente sexuale degenerate au fost iniţial denumite “sodomy” în engleză. Sodomia este o referire biblică la oraşul Sodoma, dispărut sub mânia lui Dumnezeu datorită degenerării sexuale a oamenilor. Cuvântul “sodomie” în sine este o avertizare dată omenirii că vor avea loc consecinţe dezastruoase dacă oamenii se vor abate de la principiile divine.

Mişcarea pentru drepturile homosexualilor a muncit din greu pentru a se apropia de termenul de “Gay” – un cuvânt cu un sens iniţial pozitiv, şi pentru a-i face pe oameni să continue să păcătuiască.

“Adulterul” a fost iniţial un termen negativ referitor la obiceiurile sexuale imorale. Astăzi, el a fost diluat la “relaţii sexuale extramaritale” sau “convieţuire”. În “Scarlet Letter”, scrisă de Nathaniel Hawthorne, protagonistul Hester Prynne a comis adulter şi s-a luptat să se refacă prin pocăinţă, dar în societatea de azi nu mai este necesară pocăinţa: adulterii se pot bucura de viaţă ţinându-şi capetele sus şi fiind mândri. Castitatea a fost o virtute în culturile orientale şi occidentale. Astăzi este o glumă anacronică.

Sub tirania “corectitudinii politice”, homosexualitatea şi moralitatea sexuală sunt subiecte care nu pot fi atinse. Singura opţiune acceptabilă pentru oameni este să respecte “libera alegere” a fiecărei persoane. Acest lucru este valabil nu numai în viaţa de zi cu zi, ci şi în mediul academic, unde moralitatea este separată de realitatea practică. Deviaţiile şi lucrurile degenerate au fost normalizate. Cei care se dedau dorinţelor nu simt vreo presiune sau vină. Complotul diavolului împotriva omenirii este în plină desfăşurare.

În prezent, occidentalii cu vârsta de sub 50 de ani, de abia îşi pot aminti cultura care exista în societate. La acea vreme, aproape toţi copiii au crescut în prezenţa taţilor lor biologici. “Gay” înseamnă “fericit”. Rochiile de mireasă albe reprezentau castitatea. Conţinutul pornografic era interzis la televizor şi radio. Dar toate acestea au fost anulate în doar 60 de ani, în timp ce diavolul a subminat complet modul tradiţional de viaţă.

6. Cum distruge Partidul Comunist Chinez familiile
7. Distrugerea familiei în numele egalităţii

Sloganul lui Mao Zedong, “Femeile deţin jumătate din cer”, a ajuns acum în Occident şi a devenit un slogan la modă al feminismului. Ideologia că bărbaţii şi femeile sunt la fel, promovată sub conducerea Partidului Comunist Chinez, nu se deosebeşte de feminismul occidental. În Occident, “discriminarea de gen” este folosită ca armă pentru a menţine o stare de “corectitudine politică”. În China, deşi diferă în practică, eticheta “Macho” (de la “şovinismul masculin”) este folosită pentru un efect distructiv similar.

Egalitatea de gen, susţinută de feminismul occidental, impune egalitatea de rezultat între bărbaţi şi femei prin măsuri precum cotele de gen, compensaţiile financiare şi standardele reduse. Sub sloganul PCC că femeile deţin jumătate din cer, femeile trebuie să aibă aceleaşi capacităţi în aceeaşi muncă făcută de omologii lor de sex masculin. Cele care au încercat să îndeplinească sarcini pentru care abia erau calificate au fost etichetate ca eroine şi au fost premiate cu titluri precum Titularul bannerului roşu din 8 martie.

Posterele de propagandă din anii ’60 sau ‘70 au reprezentat femeile ca fiind robuste şi puternice din punct de vedere fizic, în timp ce Mao Zedong a cerut, cu entuziasm, femeilor să-şi îndrepte dragostea de la machiaj către uniformele militare. Mineritul, exploatările forestiere, fabricarea oţelului, lupta pe câmpul de luptă – fiecare tip de loc de muncă sau rol erau deschise pentru ele.

Într-un articol publicat pe 1 octombrie 1966, Cotidianul Poporului a publicat un articol intitulat “Şi fetele pot învăţa să ucidă porci”. Articolul descria o fată de 18 ani care a devenit o celebritate locală lucrând ca ucenic la un abator – unde studierea doctrinei gândirii lui Mao Zedong – a ajutat-o să prindă curaj ca să sacrifice porci. Ea a spus: “Dacă nu îndrăzneşti să omori un porc, cum vei putea să-l omori pe inamic?” [33]

Deşi femeile chineze “deţin jumătate din cer”, feministele din Occident încă găseau egalitatea de gen a Chinei deficitară în multe domenii. Comitetul permanent al Biroului Politic al PCC, de exemplu, nu are niciodată membri de sex feminin de teamă că acest lucru ar încuraja o mişcare socială pentru mai multe drepturi politice, precum democraţia, care ar reprezenta o ameninţare la adresa guvernării totalitare a PCC.

Din preocupări similare, Partidul s-a abţinut şi de la susţinerea publică a homosexualităţii, luând în schimb o poziţie neutră în această chestiune. Cu toate acestea, văzând-o ca pe un instrument convenabil pentru distrugerea omenirii, Partidul a încurajat creșterea homosexualității în China prin folosirea influenţei mass-media şi a culturii populare. Din 2001, Societatea Chineză de Psihiatrie nu mai menţionează homosexualitatea ca tulburare mintală. Mass-media a înlocuit, de asemenea, în linişte cuvântul “gay” cu “tovarăşul”, un termen mai “pozitiv”. În 2009, PCC a aprobat primul eveniment LGBT – Săptămâna Shanghai Pride.

Deşi abordările pot varia, peste tot în lume diavolul urmăreşte acelaşi obiectiv: să desfiinţeze idealul tradiţional al unei soţii bune şi al unei mame iubitoare, să forţeze femeile să renunţe la caracterul lor blând şi să distrugă armonia şi grija necesare creării unei familii echilibrate şi a copiilor bine crescuţi.

1. Folosind luptă politică pentru a învrăjbi soţii şi soţiile

Valorile tradiţionale chineze se bazează pe moralitatea familiei. Diavolul ştie că cel mai eficient mod de a submina valorile tradiţionale este de a începe să saboteze relaţiile umane. În luptele politice continue, declanşate de PCC, membrii familiei s-au denunţat reciproc autorităţilor în competiţia nebună pentru un statut politic mai bun. Trădându-i pe cei apropiaţi, ei puteau demonstra că au o poziţie mai fermă şi mai loială doctrinei partidului.

În decembrie 1966, secretarul lui Mao, Hu Qiaomu, a fost dus cu forța la Institutul de Fier şi Oţel din Beijing, unde fiica sa s-a urcat pe scenă şi a strigat: “Zdrobiţi capul câinelui Hu Qiaomu!” Deşi ea nu a zdrobit capul tatălui ei, au fost alţii care au făcut asta. La acea vreme, exista o familie “capitalistă” în subdistrictul Dongsi din Beijing. Gardienii roşii au bătut cuplul în vârstă până când cei doi soți erau în pragul morții şi l-au forţat pe tânărul lor fiu să-i bată. Acesta a folosit haltere pentru a-i zdrobi capul tatălui său şi după aceea a înnebunit. [34]

Adesea, cei condamnaţi de Partid ca “duşmani de clasă” renunţă la familie pentru a nu-i implica pe membrii familiei. Chiar şi “duşmanii de clasă” care se sinucideau trebuiau mai întâi să găsească modalităţi de a se distanţa de familie şi de relaţiile cu aceasta, pentru ca nu cumva PCC să vâneze membrii familiei după ce se sinucideau.

De exemplu, când criticul literar Ye Yiqun a fost persecutat şi determinat să se sinucidă în Revoluţia Culturală, în scrisoarea sa de despărţire nota: “De acum înainte, singurul lucru care vi se cere este să ascultaţi cu hotărâre cuvintele partidului, să staţi ferm pe poziţia partidului, să recunoaşteţi treptat păcatele mele, să treziţi în voi ură împotriva mea şi să distrugeţi fără ezitare legăturile noastre familiale”. [35]

Persecuţia împotriva practicii spirituale Falun Gong, începută în 1999, este cea mai mare mişcare politică lansată de PCC în epoca modernă. O strategie comună pe care autorităţile o folosesc împotriva practicanţilor Falun Gong este de a-i forţa pe membrii familiilor lor să ajute persecuţia. PCC impune hărţuiri administrative, sancţiuni financiare şi alte forme de intimidare asupra membrilor familiei pentru a-i face să folosească orice mijloace care să-i împingă pe practicanţi să renunţe la credinţa lor. PCC dă vina pe victimele persecuţiei pentru că practică Falun Gong, spunându-le că familiile lor sunt implicate deoarece refuză să facă concesii.

Mulţi practicanţi Falun Gong au divorţat sau au fost respinşi de cei dragi din cauza acestei forme de persecuţie. Având în vedere numărul mare de persoane care practică Falun Gong, nenumărate familii au fost distruse de campania partidului.

1. Folosirea avortului forţat pentru controlul populaţiei

La scurt timp după ce feministele occidentale au reuşit să câştige lupta pentru legalizarea avortului, femeilor din Republica Populară Chineză le-a fost impus avortul prin politicile de planificare familială ale PCC. Uciderea în masă a fătului a dus la un dezastru umanitar şi social de o mărime incomensurabilă.

PCC urmează materialismul marxist şi crede că naşterea este o formă de acţiune productivă, care nu diferită de producerea oțelului sau de agricultură. De aici rezultă că filozofia planificării economice este extinsă la planificarea familială. Mao Zedong a spus: “Omenirea trebuie să se controleze şi să implementeze creşterea planificată. Uneori poate să crească un pic, iar alteori poate să se oprească. “[36]

În anii ‘80, regimul chinez a început să pună în aplicare politica unui singur copil cu măsuri extreme şi brutale, aşa cum au fost expuse de sloganurile derulate în întreaga ţară: “Dacă o persoană încalcă legea, întregul sat va fi sterilizat”. Naşteţi-l pe primul copil, legaţi-vă trompele uterine pentru cel de-al doilea, scoateţi-l pe-al treilea şi pe al patrulea! “(O variantă a acestui slogan era pur şi simplu” ucide, ucide, ucide-l pe al treilea şi pe al patrulea”).” Mai degrabă vom vedea un şuvoi de sânge, decât mai mult de o naştere”. “Zece morminte sunt mai bune decât o viaţă în plus”. Astfel de sloganuri crude sunt omniprezente în întreaga China.

Comisia de planificare familială aplică amenzi severe, jaf, rele tratamente, bătăi violente, detenţie ilegală precum şi alte metode pentru a pedepsi încălcările politicii unui singur copil. În unele locuri, oficialii de planificare familială au înecat copiii aruncându-i în câmpuri inundate. Nici gravidele pe cale să nască nu erau scutite. Chiar dacă mai aveau doar câteva zile până la naştere, ele erau forţate să facă avorturi.

Conform statisticilor incomplete, publicate în Anuarul de Sănătate din China, numărul total al avorturilor în China, între 1971 şi 2012, a fost de cel puţin 270 de milioane. Adică, peste un sfert de miliard de copii nenăscuţi au fost ucişi de PCC, în această perioadă.

Una dintre cele mai grave consecinţe ale politicii unui singur copil este numărul disproporţionat de copii abandonaţi sau avortaţi, de gen feminin ceea ce duce la un dezechilibru grav în raportul dintre sexe al chinezilor sub vârsta de 30 de ani. Din cauza lipsei fetelor, se estimează că, până în 2020, vor exista aproximativ 40 de milioane de tineri care nu se pot căsători cu o femeie de vârstă fertilă.

Dezechilibrul sexual în favoarea bărbaţilor din China declanşează probleme sociale grave, precum creşterea abuzului sexual şi a prostituţiei, comercializarea căsătoriei, traficul de femei şi altele asemenea.

7. Consecinţele asaltului comunismului asupra familiei

Marx şi alţi comunişti au susţinut abolirea familiei prin sublinierea şi exagerarea existenţei unor fenomene precum adulterul, prostituţia şi copiii nelegitimi, în ciuda faptului că şi comuniştii înşişi erau vinovaţi de aceste lucruri.

Degenerarea treptată a moralităţii care a avut loc în epoca victoriană a erodat instituţia sacră a căsătoriei şi a condus oamenii departe de învăţăturile divine. Comuniştii au îndemnat femeile să-şi încalce jurămintele maritale pentru presupusul bine personal. Dar rezultatul a fost opus, precum băutul apei de mare ca remediu pentru sete.

Soluţia “comunistă” a spectrului comunist pentru opresiune şi inegalitate nu înseamnă nimic altceva decât tragerea în jos a standardelor moralei umane în abisurile cele mai adânci. A transformat un comportament care fusese odată condamnat în mod universal ca fiind urât şi de neiertat, în noul standard. În “egalitatea” comunismului, toţi mărșăluiesc spre același destin: distrugerea.

Spectrul comunist a creat credinţa eronată că păcatul nu este cauzat de degenerarea moralităţii, ci de opresiunea socială. El a determinat oamenii să găsească o cale de ieşire, întorcând spatele tradiţiilor şi îndepărtându-se de Dumnezeu. Spectrul comunismului a susţinut feminismul, homosexualitatea, eliberarea sexuală şi altele asemenea, folosind retorica frumoasă a libertăţii şi a eliberării. Femeilor li s-a luat demnitatea, bărbaţii au fost deposedați de responsabilitate, iar sacralitatea familiei a fost călcată în picioare, transformând copii zilelor noastre în jucăriile diavolului.

Capitolul 7 (I)

Capitolul 8 (I)

*****

Referinţe

[1] “Dezbaterea lui Jordan Peterson privind diferenţa de remunerare între femei şi bărbaţi, protestele campusului şi postmodernismul“, News Channel 4, (16 ianuarie 2018). https://www.youtube.com/watch?v=aMcjxSThD54&t=781s.

[2] Alan Findermay, “Harvard va cheltui 50 de milioane de dolari pentru a face facultatea mai diversă“, New York Times, (17 mai 2005). https://www.nytimes.com/2005/05/17/education/harvard-will-spend-50-million-to-make-faculty-more-diverse.html

[3] C. P. Benbow şi J. C. Stanley, “Diferenţele de sex în capacitatea matematică: fapte sau artefact?” Science, 210 (1980): 1262-1264.

[4] C. Benbow, “Diferenţele sexuale în abilitatea preadolescenţilor intelectual talentaţi: natura lor, efectele şi cauzele posibile“, Ştiinţe comportamentale şi creierul 11 (2) (1988): 169-183.

[5] Friedrich Hayek, “Drumul către Serfdom”, (Chicago: University of Chicago Press, 1994).

[6] Susan Edelman, “O femeie devine pompier în NY în ciuda faptului că nu a trecut testul crucial de rezistenţă“, New York Post, (3 mai 2015). https://nypost.com/2015/05/03/woman-to-become-ny-firefighter-despite-failing-crucial-fitness-test/.

[7] Una Butorac, “Aceşti pompieri de sex feminin nu doresc un sistem de cotă de gen“, Serviciul special de radiodifuziune (24 mai 2017). https://www.sbs.com.au/news/the-feed/these-female-firefighters-don-t-want-a-gender-quota-system.

[8] “Commonwealth Pennsylvania de Israel Packel v. Pennsylvania Association Interscholastic Athletic” (03/19/75)

[9] Christina Hoff Sommers, “Războiul împotriva băieţilor: Cum feminismul greşit ne îngrădeşte tinerii” (New York: Simon & Schuster, 2013).

[10] Simon Osbone, “Părinţii supăraţi blamează reglementările NHS pentru creşterea numărului copiilor care doresc schimbări de sex“, Daily şi Sunday Express, (30 octombrie 2017). https://www.express.co.uk/news/uk/873072/Teenage-gender-realignment-schoolchildren-sex-change-nhs-tavistock-clinic-camhs.

[11] “Declaraţia feminismului”. Iniţial distribuită în iunie 1971 de Nancy Lehmann şi Helen Sullinger din Post Office Box 7064, Staţia Powderhorn, Minneapolis, Minnesota 55407 (noiembrie 1971).

[12] Vivian Gornick, citată în The Daily Illini (25 aprilie 1981).

[13] Robin Morgan, “Relaţia între surori este puternică: o antologie a scrierilor din Mişcarea de Eliberare a Femeilor” (New York: Vintage, 1970), 537.

[14] Darlena Cunha, “The Divorce Gap“, Atlantic, https://www.theatlantic.com/business/archive/2016/04/the-divorce-gap/480333/.

[15] Hilary White, “Mama Mişcării Homosexuale – Evelyn Hooker, Ph.D.”, Ştiri despre Viaţa Şantierului (16 iulie 2007). https://www.lifesitenews.com/news/the-mother-of-the-homosexual-movement-evelyn-hooker-phd

[16] Robert L. Kinney, III, “Homosexualitatea şi dovezile ştiinţifice: despre anecdotele suspecte, datele perimate şi generalizări largi“, Linacre Quarterly82 (4) (2015): 364-390.

[17] Ibid.

[18] P. Cameron, W. L. Playfair şi S. Wellum, “Longevitatea homosexualilor: înainte şi după epidemia SIDA“, Omega 29 (1994): 249-272.

[19] P. Cameron, K. Cameron, W. L. Playfair, “Activitatea homosexuală scurtează viaţa?” Rapoarte psihologice 83 (3 Pt 1) (1998): 847-66.

[20] David W. Purcell, Christopher H. Johnson, Amy Lansky, Joseph Prejean, Renee Stein, Paul Denning, Zaneta Gau, Hillard Weinstock, John Su şi Nicole Crepaz, “Estimarea populaţiei bărbăteşti care întreține relații sexuale cu bărbaţii în Statele Unite pentru obţinerea ratelor de HIV şi a sifilisului“, The Open AIDS Journal 6 (2012): 98-107.

[21] R. S. Hogg, S. A. Strathdee, K. J. P. Craib, M.V. O’Shaughnessy, J. S. G. Montaner, M. T. Schechter, “Modelarea impactului bolii HIV asupra mortalităţii la bărbaţii homosexuali“, Journal of Epidemiology 26 (3) (1997): 657-61.

[22] Joseph Nicolosi, “Cine au fost membrii “grupului operativ” AAP?” https://www.josephnicolosi.com/collection/2015/6/11/who-were-the-apa-task-force-members

[23] Matthew Hoffman, “Fostul preşedinte al AAP declară că organizaţia este controlată de mişcarea ‘Drepturile homosexuale’”, The Life Site News “(4 iunie 2012). https://www.lifesitenews.com/news/former-president-of-apa-says-organization-controlled-by-gay-rights-movement.

[24] Phyllis Schlafly, “Cine a ucis familia americană?” Carți WND (Nashville, Tenn. (2014).

[25] “Programul de acţiune al Conferinţei internaţionale privind populaţia şi dezvoltarea“, Conferinţa internaţională privind populaţia şi dezvoltarea (ICPD) din Cairo, Egipt (5-13 septembrie 1994).

[26] Personalul vicepreşedintelui Comitetului Economic mixt, la cererea senatorului Mike Lee, “Dragostea, căsătoria şi cărucioarele pentru copii: creşterea în fertilitatea nedorită“, https://www.lee.senate.gov/public/_cache/files/3a6e738b-305b-4553-b03b-3c71382f102c/love-marriage-and-the-baby-carriage.pdf

[28] Robert Rector, “Cum subminează asistenţa socială căsătoria şi ce este de făcut“, Heritage Foundation Report (17 noiembrie 2014). https://www.heritage.org/welfare/report/how-welfare-undermines-marriage-and-what-do-about-it

[29] Schlafly, “Cine a ucis familia americană?”

[30] Ron Haskins, “Trei reguli simple pe care adolescenţii săraci trebuie să le urmeze ca să se alăture clasei mijlocii”, Brookings, (13 martie 2013). https://www.brookings.edu/opinions/three-simple-rules-poor-teens-should-follow-to-join-the-middle-class/

[31] Rectorul, “Cum subminează asistenţa socială căsătoria şi ce este de făcut“.

[32] Mark Regnerus, “Sexul ieftin şi declinul căsătoriei“, The Wall Street Journal (29 septembrie 2017), https://www.wsj.com/articles/cheap-sex-and-the-decline-of-marriage-1506690454

[33] Yang Meiling, “Şi fetele pot să sacrifice porci“, Daily People, (1 octombrie 1966).

[34] Yu Luowen, “Familia mea: Fratele meu Yu Luoke”, Editura Chineză Mondială, (2016).

[35] Ye Zhou, “Ultima Decadă a lui Ye Yiqun“, Wenhui Lunar nr. 12 (1989).

[36] Pang Xianzhi, Jin Chongji, “Biografia lui Mao Zedong” (1949-1976), Press Central Literary Press, (Beijing 2003).

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 7 (I): Cum a distrus diavolul familia

Cuprins

Introducere

1. Familia tradiţională este lăsată de divinitate

2. Comunismul vizează eliminarea familiei

3. Comunismul promovează promiscuitatea

4. Practica comunizării soţiei în regimul comunist
5. Practica comunizării soţiei în Uniunea Sovietică
6. Eliberarea sexuală în Yan’an

5. Cum distruge comunismul familiile occidentale
6. Promovarea eliberării sexuale
7. Promovarea feminismului şi disprețuirea familiilor tradiţionale

Ideologia comunistă din spatele mişcării feministe

Referințe

*****

Introducere

Începând cu anii 1960, diferite mişcări antitradiţionale, precum feminismul modern, libertatea sexuală şi drepturile homosexualilor, au ajuns în prim-plan în Occident. Instituţia familiei a fost lovită cel mai sever. În Statele Unite ale Americii, Actul de reformă a legii familiei din 1969 a dat undă verde divorţului unilateral. Alte ţări au promulgat curând legi similare.

În Statele Unite, raportul divorţ-căsătorie s-a dublat din anii ’60 până în anii ’80. În anii ­­’50, aproximativ 11% dintre copiii născuţi într-o familie căsătorită şi-au văzut părinţii divorţaţi, iar în 1970, raportul a crescut la 50%. [1]Potrivit Centrului pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CCPB) din SUA, peste 40% dintre copiii nou-născuţi în Statele Unite în 2016 s-au născut în afara căsătoriei. În 1956, această cifră era mai mică de 5%.[2]

În societăţile tradiţionale din Orient şi Occident, castitatea în relaţiile dintre bărbaţi şi femei a fost văzută ca o virtute. Astăzi, se consideră că este ciudată şi chiar ridicolă. Mişcarea “drepturilor de căsătorie între persoane de acelaşi sex”, însoţită de mişcarea feministă, încearcă să redefinească legal familia şi căsătoria. Un profesor de drept care este în prezent membru al Comisiei Federale pentru Ocuparea Forţei de Muncă din SUA a iniţiat, în 2006, o declaraţie intitulată “Dincolo de căsătorie între persoane de acelaşi sex: o nouă perspectivă asupra familiilor şi relaţiilor noastre”. A pledat pentru ideea că oamenii pot întemeia orice fel de familie, bazată pe dorinţele lor (inclusiv căsătoriile poligame, familiile homosexuale, heterosexuale etc). [3]

Profesorul a susţinut, de asemenea, că familia şi căsătoria tradiţională nu ar trebui să beneficieze de mai multe drepturi decât orice altă formă de “familie”.

În şcolile publice, sexul premarital şi homosexualitatea, considerate ruşinoase de mii de ani în societatea tradiţională, nu numai că au fost reconsiderate ca fiind normale dar, în unele şcoli, sunt chiar încurajate tacit sau explicit. În acest sens, orientarea sexuală a copilului ar trebui să fie dezvoltată şi aleasă în mod liber, cu rezultatul evident al unei creşteri a homosexualităţii, a bisexualităţii, a persoanelor transgen etc. De exemplu, în 2012, Districtul şcolar din Rhode Island, SUA, a anunţat că interzice o tradiție a şcolilor publice de a organiza dansuri tată-fiică și jocuri de baschet mamă-fiu, spunând că şcolile publice nu au dreptul să insufle copiilor idei precum: fetelor le place să danseze şi băieţilor să joace baseball. [4]

Tendinţa spre distrugerea treptată a familiei tradiţionale este acum evidentă. “Distrugerea familiei” susţinută de comunism va deveni o realitate înainte de eliminarea, mult promisă, a diferenţelor de clasă.

În societăţile occidentale există multe aspecte legate de distrugerea familiei. Acestea nu includ numai impactul feminismului, al eliberării sexuale şi al mişcării homosexuale, ci şi contextul social mai larg al susţinerii stângii, al progresismului şi al altora asemenea, despre care se pretinde că s-ar afla sub stindardele “libertăţii”, “echităţii”, “drepturilor” şi “eliberării”. Aceste idei sunt sprijinite în mod explicit şi implicit de legi, interpretări juridice şi politici economice sprijinite de alţi ideologi. Toate acestea au ca efect să determine oamenii să abandoneze şi să transforme conceptul tradiţional de căsătorie şi familie.

Aceste ideologii de la începutul secolului al XIX-lea sunt profund infuzate de factori comunişti. Spectrul malefic al comunismului excelează în schimbare şi înşelăciunea continuă, ceea ce a dus la o confuzie constantă cu privire la ceea ce susţin oamenii atunci când sprijină aceste politici şi ideologii. Rezultatul este imersiunea într-o viziune asupra lumii ale cărei caracteristici au fost stabilite de ideile comuniste. Situaţia tragică de astăzi – degradarea familiei tradiţionale şi confuzia oamenilor cu privire la adevărata natură a acestei tendinţe – este rezultatul planificării meticuloase şi al implementării treptate a spiritului comunismului în ultimii 200 de ani.

Consecinţa directă a acestei situaţii este că nu numai familia este eliminată ca celulă de bază a stabilităţii sociale, ci și moralitatea tradiţională stabilită de Dumnezeu este distrusă, iar rolul pe care îl joacă familia în transmiterea credinţelor şi valorilor tradiţionale şi creşterea generaţiei următoare în acest cadru s-a pierdut, de asemenea. Astfel, generaţia tânără este neconstrânsă de ideile şi credinţele tradiţionale, dând frâu liber controlului ideologic exercitat de spectrul comunist.

1. Familia tradiţională este lăsată de divinitate

În culturile tradiţionale din Orient şi Occident, căsătoria a fost stabilită de divinitate şi este considerată ca fiind aranjată de către Cer. Odată formată, legătura de căsătorie nu poate fi ruptă. Atât bărbaţii, cât şi femeile au fost creaţi de Dumnezeu după propria Lui imagine şi toţi sunt egali în faţa Lui. În acelaşi timp, Creatorul a făcut, de asemenea, bărbaţii şi femeile diferiţi din punct de vedere fizic, şi au stabilit rolurile fiecăruia. În tradiţia occidentală, femeile sunt os din oasele bărbaţilor şi carne din carnea lor.[5] Un bărbat trebuie să-şi iubească soţia, ca şi cum ar fi parte din trupul său şi, dacă este necesar, să se sacrifice pentru a-şi proteja soţia.

La rândul ei, o femeie ar trebui să coopereze şi să-şi ajute soţul, făcând ca cei doi să devină unul. Bărbaţii au răspunderea de a munci din greu şi a-şi întreţine familia, în timp ce femeile suferă la naştere. Toate acestea decurg din diferitele păcate originare pe care le poartă oamenii.

În mod similar, în cultura tradiţională orientală, bărbaţii sunt asociaţi cu yang-ul din yin şi yang, care este legat simbolic de soare şi de cer. Aceasta cere ca ei să se străduiască continuu să facă progrese şi să-şi asume responsabilitatea de a avea grijă de familie în vremuri grele. Femeile aparţin principiului yin, conectat simbolic cu pământul, ceea ce înseamnă că ele poartă şi îngrijesc totul cu mare virtute. Ele ar trebui să fie supuse şi atente cu ceilalţi şi au datoria de a-şi susţine soţii şi a-şi educa copiii. Numai atunci când bărbaţii şi femeile îşi fac treaba bine în propriile roluri, yin şi yang pot fi armonizate şi copiii cresc şi se dezvoltă într-o manieră sănătoasă.

Familiile tradiţionale joacă rolul de transmitere a credinţelor, a moralităţii şi de menţinere a stabilităţii societăţii. Familia este leagănul credinţei şi conexiunea pentru transmiterea valorilor. Părinţii sunt primii profesori din viaţa copiilor. Dacă copiii pot învăţa virtuţile tradiţionale, precum altruismul, umilinţa, recunoştinţa, tenacitatea şi multe altele din cuvintele şi faptele părinţilor lor, ei vor trage foloase pentru tot restul vieţii.

Viaţa tradiţională de cuplu căsătorit îi ajută deopotrivă pe bărbaţi şi pe femei să se dezvolte împreună, în moralitate. Aceasta impune soţilor şi soţiilor să-şi trateze emoţiile şi dorinţele cu o nouă atitudine şi să fie atenţi şi toleranţi unul faţă de celălalt. Acest lucru este fundamental diferit de ideea de convieţuire. Emoţiile umane sunt nestatornice. Dacă cei doi sunt împreună pentru că le place să fie împreună şi se despart pentru că nu le mai place, relaţia nu este cu mult diferită de o prietenie obişnuită, nelegată prin căsătorie. Marx a sperat ca, în cele din urmă, “contactul sexual lipsit de constrângeri” [6] să devină larg răspândit, ceea ce, desigur, are legătură cu dezintegrarea căsătoriei tradiţionale, eliminând, în final, instituţia familiei.

2. Comunismul vizează eliminarea familiei

Comunismul consideră că familia este o formă de proprietate privată. În consecinţă, pentru a elimina proprietatea privată, ar trebui eliminată şi familia. Principiul iniţial al comunismului priveşte factorii economici ca fiind esenţiali în determinarea tipului de relaţii de familie formate, în timp ce marxism-freudianismul contemporan priveşte sexualitatea umană ca fiind cheia înţelegerii familiei. Caracteristica comună a acestor două ideologii este distrugerea fundamentală a moralităţii umane, venerarea materialismului, dorinţelor şi intereselor pragmatice. Toate acestea transformă oamenii în animale. Este o ideologie pervertită care are ca efect distrugerea familiei prin coruperea gândirii.

Iluzia uriașă care stă la baza comunismului este doctrina eliberării omenirii. Această presupusă eliberare nu este doar eliberarea în sens economic, ci şi “eliberarea” omenirii. Opusul eliberării, desigur, este oprimarea. Şi de unde provine oprimarea căreia trebuie să i se împotrivească? Răspunsul comunismului este că oprimarea provine din noţiunile proprii ale oamenilor, care sunt impuse de moralitatea socială tradiţională: structura patriarhală tradiţională a familiei oprimă femeile, moralitatea sexuală tradiţională oprimă natura umană şi aşa mai departe.

Această teorie a eliberării, de inspiraţie comunistă, a fost moştenită şi apoi dezvoltată de mişcările feministe şi de cele pentru drepturile homosexualilor, ale generaţiilor următoare. Ea conduce la o întreagă serie de concepte opuse căsătoriei şi familiei tradiţionale, la fel ca şi eliberarea sexuală, homosexualitatea şi altele asemenea. Toate aceste idei au devenit instrumente folosite de diavol pentru a submina şi distruge familia. Comunismul se opune şi doreşte să răstoarne toate valorile morale tradiţionale, aşa cum este clar menţionat în Manifestul comunist.

3. Comunismul promovează promiscuitatea

Spectrul comunist malefic se opune familiei tradiţionale, pe care vrea să o distrugă. La începutul secolului al XIX-lea, Robert Owen, un reprezentant al socialismului utopic, a semănat seminţele ideologiei diavolului. Owen, pionierul ideologiei comuniste, a înfiinţat comunitatea utopică Noua Armonie în Indiana (SUA), în 1824 (care a eşuat doi ani mai târziu). În ziua în care comunitatea a fost înfiinţată, el a declarat:

„Acum vă declar, vouă şi lumii, că până în acest ceas, acel Om a fost, în toate colţurile pământului, sclavul “marelui demon monstruos al Trinităţii”, ce poate provoca răul mental şi fizic al întregii rase umane. Mă refer la proprietatea privată sau individuală – sistemele absurde şi iraţionale ale religiei – şi căsătoria, bazată pe proprietatea individuală combinată cu unul dintre aceste sisteme iraţionale de religie.” [7]

După moartea lui Owen, un alt comunist utopic influent a fost francezul Charles Fourier, a cărui gândire l-a influenţat profund pe Marx şi pe marxiști. După moartea sa, discipolii săi i-au implementat conceptele în Revoluţia din 1848 şi în Comuna din Paris, apoi le-au răspândit în Statele Unite. Fourier a inventat, mai întâi, termenul “feminism” (“féminisme” în franceză).

În societatea sa comunistă ideală (numită Phalanx), familia tradiţională era dispreţuită, iar beţiile şi orgiile erau lăudate pentru că eliberau pe deplin pasiunile umane lăuntrice. El a declarat, de asemenea, că o societate echitabilă ar trebui să aibă grijă de cei care sunt respinşi sexual (precum cei în vârstă sau cei neatrăgători) pentru a se asigura că toată lumea are “dreptul” la satisfacţie sexuală. El a crezut că orice formă de satisfacere sexuală, inclusiv abuzul sexual, şi chiar incestul şi sexul cu animale, ar trebui să fie permise, atât timp cât sunt consensuale. Prin urmare, Fourier poate fi considerat pionierul teoriei Queer, o ramură a mişcării homosexuale contemporane (inclusiv LGBTQ şi altele asemenea).

Din cauza influenţei lui Owen şi, mai ales, a lui Fourier, zeci de comunităţi utopice comuniste au fost înfiinţate în Statele Unite în secolul al XIX-lea, deşi majoritatea au fost de scurtă durată şi s-au încheiat cu un eşec. Cea mai durabilă a fost Comunitatea Oneida din New York, înființată pe baza teoriei lui Fourier, care a durat 32 de ani. Comunitatea dispreţuia căsătoriile monogame tradiţionale şi susţinea poligamia şi sexul în grup. Printr-o redistribuire săptămânală, membrii ei aveau posibilitatea sexuală “echitabilă” de a “face sex” cu oricare dintre persoanele preferate. În cele din urmă, fondatorul, John Humphrey Noyes, a fugit de frica unui proces al bisericii. Comunitatea a fost forţată să renunţe la practica comunizării soţiei (soțiile sunt tratate ca bunuri ce pot fi folosite în comun – n.t.), deşi, mai târziu, Noyes a scris cărţi şi a devenit iniţiatorul “comunismului biblic”.

Gena promiscuităţii, a comunismului, este o consecinţă inevitabilă a dezvoltării sale teoretice. De la bun început, demonul comunismului a ispitit oamenii să renunţe la învăţăturile evlavioase, să nege divinul şi să nege păcatul originar.

Conform acestei logici, problemele sociale cauzate iniţial de degenerarea moralităţii umane au fost atribuite proprietăţii private. Comunismul îi determină pe oameni să creadă că, dacă proprietatea privată este distrusă, oamenii nu se vor lupta pentru ea. Cu toate acestea, chiar dacă toată proprietatea este împărţită, oamenii ar putea avea, de asemenea, conflicte cu privire la soţii sau soţiile lor. De aceea, socialiştii utopici folosesc, în mod deschis, “sistemul de comunizare al soţiei” pentru a rezolva astfel de probleme inerente naturii umane.

Aceste “paradisuri” comuniste fie au contestat direct familia tradiţională, fie au susţinut un sistem de comunizare al soţiei, ceea ce a determinat comunităţile locale, bisericile şi guvernele să le vadă ca pe o renegare a moralităţii şi eticii tradiţionale şi să ia măsuri pentru a le suprima.

Scandaloasa împărțire comunistă a averii şi a soţiei a devenit notorie.

Eşecul comunităţilor utopice i-a învăţat pe Marx şi pe Engels o lecţie: nu sosise încă timpul să susţină, în mod deschis, promiscua comunizare a soţiei. Deşi scopul eliminării familiei în Manifestul Comunist nu s-a schimbat, ei au adoptat o abordare mai ascunsă pentru a-şi prezenta teoriile şi pentru a distruge familiile.

După moartea lui Marx, Engels a publicat cartea “Originea familiei, a proprietății private și a statului, în lumina cercetării lui Lewis H. Morgan”, pentru a completa teoria lui Marx asupra familiei şi pentru a expune în continuare viziunea marxistă asupra căsătoriei: “[apariţia monogamiei] se bazează pe supremaţia bărbatului, scopul expres fiind acela de a produce copii cu o paternitate necontestată; o astfel de paternitate este cerută deoarece aceşti copii vor fi, mai târziu, în proprietatea tatălui lor ca moştenitori naturali ai săi. Se deosebeşte de căsătoria pereche prin puterea mult mai mare a căsătoriei, care nu mai poate fi dizolvată la dorinţa unuia dintre parteneri”. [8]

Engels a susţinut că monogamia se bazează pe proprietatea privată şi că odată ce toată proprietatea este împărţită, ar exista un nou model de căsătorie bazat exclusiv pe dragoste. Superficial, sună atât de nobil – dar nu este.

Dacă luăm în considerare transpunerea teoriilor comuniste în practică, toate argumentele apărării lui Marx și a lui Engels par destul de sărace. Sentimentele sunt instabile. Dacă o persoană iubeşte astăzi pe cineva, mâine pe altcineva, nu încurajează promiscuitatea? Promiscuitatea care a avut loc după înfiinţarea fostei Uniuni Sovietice şi a regimului comunist chinez (a se vedea secţiunea următoare) este, de fapt, rezultatul aplicării doctrinei marxiste.

Relaţiile dintre soţi nu vor fi întotdeauna netede. Jurământul “până când moartea ne va despărţi”, din timpul unei nunţi tradiţionale, este un jurământ făcut lui Dumnezeu. De asemenea, reprezintă ideea că ambele părţi sunt pregătite să facă faţă şi să depăşească toate greutăţile împreună. Ceea ce menţine o căsătorie nu sunt doar emoţiile sau sentimentele, ci şi un sentiment de responsabilitate. Tratarea celeilalte jumătăţi, a copiilor şi a familiei cu grijă, transformă soţul într-un bărbat matur şi soţia într-o soție matură, ambii cu un sentiment de responsabilitate morală.

Marx şi Engels se lăudau în „Originea familiei, a proprietății private și a statului” că, într-o societate comunistă, proprietatea privată devine publică, munca domestică devine profesionistă și nu este nevoie să vă faceţi griji cu privire la îngrijirea copiilor, deoarece este responsabilitatea ţării de a avea grijă de copii şi de a-i educa.

Ei au scris: “Aceasta elimină toată anxietatea cu privire la “consecinţele”, care astăzi sunt cel mai esenţial factor social-moral şi economic care împiedică o fată să se dăruiască complet bărbatului pe care îl iubeşte. Nu va fi acest lucru suficient pentru a conduce la sporirea treptată a actului sexual lipsit de constrângeri şi, odată cu asta, la o societate mai tolerantă în privinţa castităţii unei fete şi a ruşinii unei femei?” [9]

Ceea ce au promovat Marx şi Engels, deşi au folosit frazele “libertate”, “eliberare” şi “dragoste” pentru a ascunde acest lucru, nu a fost nimic altceva decât abandonarea completă a responsabilităţii morale personale. Ei au încurajat oamenii să acţioneze numai în funcţie de dorinţele lor. Cu toate acestea, în epoca lui Marx şi cea a lui Fourier, majoritatea oamenilor nu au abandonat în întregime învăţăturile evlavioase şi erau conştienţi de promovarea promiscuităţii de către comunism. Însă, nici măcar Marx nu şi-ar fi putut imagina justificările şi pretextele pe care le vor folosi oamenii, după secolul al XX-lea, pentru a îmbrăţişa haosul sexual al gândirii marxiste şi a pune în aplicare planul de eradicare a familiei.

Demonul roşu a aranjat ca anumiţi indivizi să semene aceste seminţe ale lascivităţii şi ale comportamentelor deviate şi a aranjat sistematic învăţăturile care i-au ispitit pe oameni să-şi urmeze dorinţele şi să se abată de la învăţăturile divine, pentru a-i face să devină treptat depravaţi, atingându-şi în final scopul de a elimina familia. Acest lucru conduce, în cele din urmă, la devierea inimii umane astfel încât oamenii să cadă sub controlul diavolului.

4. Practica comunizării soţiei în regimul comunist

Haosul sexual descris mai sus este o parte intrinsecă a comunismului. Se crede că Marx şi-a violat servitoarea şi că Engels i-a crescut copilul rezultat din acest act. Engels coabita cu două surori. Lenin a avut o amantă numită Inesa timp de zece ani şi, de asemenea, a comis adulter cu o franţuzoaică. El a contractat, de asemenea, sifilis de la prostituate. Stalin a fost la fel de afemeiat şi se ştie că a profitat de soţiile altora.

După ce sovieticii au confiscat puterea, au instituit practica comunizării soţiei. Uniunea Sovietică în acel moment poate fi văzută drept pionierul “eliberării sexuale” occidentale. În cea de-a zecea ediţie a revistei ruseşti Rodina, tipărită în 1990, a fost expus fenomenul comunizării soţiei în timpul dominaţiei timpurii a Partidului Comunist Rus. În articol sunt descrise şi vieţile private ale liderilor sovietici Troţki, Buharin, Antonov, Kollontai şi a altora, precizându-se că, în activităţile lor sexuale, aceştia se împerecheau precum câinii.

1. Practica comunizării soţiei în Uniunea Sovietică

Încă din 1904, Lenin a scris: “Pofta sexuală poate emancipa energia spiritului – nu pentru valorile pseudo-familiale, căci pentru victoria socialismului trebuie să scăpăm de acest cheag de sânge”. [10]

La o întâlnire a Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia, Leon Troţki a propus ca, odată ce bolşevicii confiscă puterea, să fie elaborate noi principii fundamentale ale relaţiilor sexuale.

Teoria comunistă cere distrugerea familiei şi trecerea la o perioadă de satisfacţie necontenită a dorinţei sexuale. Troţki a mai spus că responsabilitatea de a educa copiii se află exclusiv în atribuția statului.

În scrisoarea adresată lui Lenin, în 1911, Troţki a scris: “Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a unei persoane. În timp ce există o astfel de asuprire, nu poate fi vorba despre libertatea reală. Familia, ca o instituţie burgheză, a fost depăşită complet. Este necesar să vorbim mai mult despre acest lucru muncitorilor.”

Lenin a răspuns: “Şi nu numai familia. Toate interdicţiile legate de sexualitate trebuie eliminate… Avem ceva de învăţat de la feministe: Chiar şi interzicerea homosexualităţii trebuie eliminată.”[11]

După ce bolşevicii au preluat puterea, Lenin a introdus o serie de regulamente care aboleau efectiv atât căsătoria cât şi pedepsirea homosexualităţii.

La acea vreme, a existat şi sloganul “Jos cu ruşinea!” Aceasta a fost o parte a încercării bolşevice de a crea “omul nou” al ideologiei socialiste. Uneori adepții pășeau în pielea goală pe străzi, ţipând isteric sloganuri de genul “Ruşinea se află în trecutul burghez al poporului sovietic”.[13]

Pe 19 decembrie 1918, pentru a marca ziua aniversării decretului care abolise efectiv căsătoria, grupurile lesbiene au sărbătorit acest eveniment. Troţki scrie în memoriile sale, că vestea organizării unei parade de către lesbiene, l-a entuziasmat pe Lenin. De asemenea Lenin a încurajat mai mulţi oameni să defileze complet dezbrăcați. [14]

În 1923, romanul sovietic “Iubirile a trei generaţii” a popularizat teoria “paharului cu apă”. Autoarea, Comisar al Poporului pentru Bunăstare Socială, Alexandra Kollontai, a fost o revoluţionară care şi-a croit drum în fracţiunea bolşevică dintr-o familie tradiţională, în căutarea “eliberării femeilor”. Teoria “paharului cu apă” promovată de roman este, de fapt, un sinonim pentru desfrânarea sexuală: în societatea comunistă, satisfacerea dorinţei sexuale este la fel de normală şi uşoară ca şi cum ai bea un pahar cu apă. Teoria “paharului cu apă” a fost larg răspândită în rândul muncitorilor din fabrici şi în special în rândul adolescenţilor.

Binecunoscutul comunist, Smidovici, scria în ziarul Pravda (21 martie 1925) că “Moralitatea actuală a tineretului nostru este rezumată după cum urmează”:

“Fiecare membru, chiar şi minor, al Ligii Tineretului Comunist şi fiecare student din “Rabfak” (şcoala de formare a Partidului Comunist) are dreptul să-şi satisfacă dorinţa sexuală. Acest concept a devenit o axiomă, iar abstinenţa este considerată o noţiune burgheză. Dacă un bărbat își dorește o fată tânără, fie că este studentă, muncitoare sau chiar o fată de vârstă şcolară, atunci fata trebuie să se supună poftei sale, altfel va fi considerată o fiică burgheză, nedemnă să fie numită cu adevărat comunistă…”[15]

Divorţul a devenit de asemenea normalizat şi răspândit. “Rata divorţurilor a explodat spre cote nemaivăzute în istoria omenirii. Pe scurt, părea ca şi cum toată lumea de la Moscova trecuse printr-un divorţ”, a spus Paul Kengor în cartea sa “Doborârea: De la comunişti până la progresişti – cum a sabotat Stânga familia şi căsătoria”. În 1926, influenta revistă americană The Atlantic a publicat un articol despre situaţia uimitoare din URSS, cu titlul “Lupta sovietică pentru eliminarea căsătoriei”.[16]

În timpul acestei eliberări sexuale din fosta Uniune Sovietică, a apărut şi fenomenul “familiei suedeze” – care nu are nimic de-a face cu Suedia, dar se referă la un grup mare de bărbaţi şi femei care trăiesc împreună şi se implică în sex ocazional. Aceasta a deschis uşile promiscuităţii, haosului sexual, homosexualităţii, colapsului moral, distrugerii familiilor, proliferării bolilor cu transmitere sexuală, violului şi multor altora. [17]

După expansiunea sovietelor săteşti aceste “familii suedeze” s-au răspândit în întreaga Uniune Sovietică. Acest fenomen era cunoscut sub numele de “naţionalizare” sau “socializare” a femeilor. Un exemplu trist îl constituie Femeile Socialiste din Ekaterinburg, în martie 1918: după ce bolşevicii au confiscat oraşul, au emis o ordonanţă că femeile tinere, cu vârste cuprinse între 16 şi 25 de ani, trebuie să fie “socializate”. Ordinul a fost pus în aplicare de mai mulţi oficiali ai partidului şi zece femei tinere au fost “socializate”. [18]

Bolşevicii şi-au înăsprit rapid politicile privind sexul la sfârşitul anilor ’20. În timpul unei conversaţii cu activista Clara Zetkin, Lenin a deplâns filozofia “paharului cu apă”, numind-o “antimarxistă” şi “antisocială”. [19] Motivul era că eliberarea sexuală a generat un produs nedorit – o mulţime de nou-născuţi. Mulţi au fost abandonaţi demonstrându-se, din nou, că distrugerea familiei are drept rezultat colapsul societăţii.

1. Eliberarea sexuală în Yan’an

În timpul primilor ani ai Partidului Comunist Chinez, circumstanţele erau similare cu cele ale Uniunii Sovietice. Desigur, aceste partide comuniste sunt toate fructele otrăvitoare ale aceluiaşi copac otrăvitor. Chen Duxiu, un lider comunist timpuriu, a fost cunoscut pentru viaţa sa personală desfrânată. Potrivit memoriilor lui Zheng Chaolin şi Chen Bilan, Qu Qiubai, Cai Hesen, Zhang Tailei, Xiang Jingyu, Peng Shuzhi şi alţii au avut o istorie sexuală destul de confuză, iar atitudinea lor faţă de sex era similară cu filozofia “paharului cu apă” a revoluţionarilor sovietici timpurii.

“Eliberarea sexuală” a fost îmbrăţişată nu numai de liderii intelectuali ai partidului, ci şi de oamenii obişnuiţi care trăiau în “Sovietele chinezeşti” timpurii ale PCC (enclave revoluţionare înfiinţate înainte ca Partidul Naţionalist să fie răsturnat) în Hubei, Henan şi Anhui. Datorită promovării egalităţii femeilor şi a libertăţii absolute a căsătoriei şi a divorţului, munca revoluţionară a fost întreruptă deseori pentru satisfacerea dorinţelor sexuale.

Tinerii din zonele Sovietelor aveau uneori relaţii amoroase în numele conectării cu masele. Nu era un lucru neobişnuit ca femeile tinere să aibă şase sau şapte parteneri sexuali. Potrivit Colecţiei de Documente Istorice Revoluţionare din districtele sovietice Hubei-Henan-Anhui, printre liderii de partid locali din locuri precum Hong’an, Huangma, Huangqi, Guangshan şi din alte părţi, “aproximativ trei sferturi dintre aceştia întreţineau relaţii sexuale cu zeci sau sute de femei”. [20]

La sfârşitul primăverii anului 1931, când Zhang Guotao a preluat conducerea raioanelor sovietice Hubei-Henan-Anhui, el a menţionat că sifilisul era atât de răspândit, încât a fost nevoit să solicite de la Partidul Central medici specializaţi în tratarea bolii. Mulţi ani mai târziu, în memoriile sale, avea încă proaspete în minte poveşti despre femeile din raioanele sovietice hărţuite sexual, inclusiv unele dintre amantele generalilor de rang înalt. [21]

În 1937, Li Kenong era directorul Biroului Armatei celei de-a Opta Rute a PCC din Nanjing, fiind responsabil pentru colectarea materialelor militare, medicamentelor şi proviziilor. Odată, la verificarea listei medicamentelor Armatei celei de-a Opta Rute, personalul guvernului naţional a găsit o cantitate mare de medicamente pentru tratarea bolilor cu transmitere sexuală şi i-a cerut explicaţii lui Li Kenong: “Sunt mulţi oameni în armata ta care suferă de acest tip de boală?” Li nu era sigur ce să răspundă, aşa că a minţit şi a spus că trebuie să trateze localnicii. [22]

Totuşi, până în anii 1930, libertatea sexuală a devenit percepută ca o ameninţare pentru regim. Aceeaşi problemă a dezintegrării sociale apărută în Rusia sovietică era evidentă, iar militarii Armatei Roşii au început să-şi facă griji că soţiile lor ar putea avea relaţii extraconjugale sau că ar fi divorţat odată ce aderau la revoluţie. Acest lucru a afectat eficienţa în luptă a trupelor. Mai mult, tendinţa spre promiscuitate părea să consolideze notorietatea sloganului “proprietate comună, soţii comune”. Astfel, raioanele sovietice au început să pună în aplicare politici care protejau căsătoriile militare, limitând numărul de divorţuri şi multe altele.

5. Cum distruge comunismul familiile occidentale?

Tendinţele ideologice ale spiritului malefic îşi găsesc originile în secolul al XIX-lea. După un secol de transformare şi evoluţie în Occident, acesta a ajuns, în cele din urmă în anii `60 şi în Statele Unite.

În timpul acestor ani, sub influenţa şi încurajarea neomarxismului şi a diferitelor ideologii radicale, în Statele Unite au apărut diverse mişcări sociale şi culturale, precum contracultura hippie, noua stânga radicală, mişcarea feministă şi revoluţia sexuală. Aceste mișcări sociale turbulente nu au fost decât o parte a atacului feroce al comunismului asupra sistemului politic american, al sistemului de valori tradiționale și asupra structurii sociale.

Mişcările s-au răspândit repede în Europa, modificând rapid conceptele sociale occidentale, conceptele familiale, conceptele sexuale şi valorile culturale. În acelaşi timp, mişcarea pentru drepturile homosexualilor a luat amploare. Confluenţa acestor forţe a dus la slăbirea continuă a valorilor tradiţionale ale familiei occidentale şi la declinul instituţiei familiei tradiţionale şi a poziţiei sale centrale în viaţa socială. Concomitent, tulburările sociale au declanşat o serie de probleme, precum proliferarea pornografiei, răspândirea abuzului de droguri, prăbuşirea moralităţii sexuale, creşterea ratei criminalităţii juvenile şi proliferarea grupurilor dependente de asistenţa socială.

1. Promovarea eliberării sexuale

Eliberarea sexuală (cunoscută şi ca revoluţia sexuală) care a apărut în Statele Unite în anii 1960 precum şi răspândirea ei rapidă în întreaga lume a dat o lovitură devastatoare valorilor morale tradiţionale, în special valorilor familiei tradiţionale şi moralităţii sexuale.

Spiritul malefic a făcut pregătiri ample pentru a folosi eliberarea sexuală împotriva societăţilor occidentale. Mişcarea “Libertatea sexuală” a pavat calea erodării şi a dezintegrării valorilor tradiţionale ale familiei. Conceptul de “libertate sexuală” încalcă moralitatea sexuală tradiţională şi susţine că nicio formă de activitate sexuală nu ar trebui să fie constrânsă de reglementările sociale. În acest sens, activităţile sexuale individuale, inclusiv căsătoria, avortul şi adulterul, nu ar trebui să fie restricţionate de către guvern sau de lege şi nici să fie supuse sancţiunilor sociale.

Adepţii lui Fourier şi ai socialistului creştin John Humphrey Noyes au fost cei care au propus, pentru prima dată, conceptul de “libertate sexuală”.

În ultimii ani, principalii promotori ai ideilor “libertăţii sexuale” sunt aproape toţi socialişti sau oameni profund influenţaţi de ideologia socialistă. De exemplu, printre pionierii “libertăţii sexuale” din Marea Britanie a fost şi filosoful socialist Edward Carpenter, care a fost, de asemenea, un activist timpuriu pentru drepturile homosexualilor. Cel mai faimos avocat al mişcării drepturilor homosexualilor, filozoful britanic Bertrand Russell, era socialist şi membru al Societăţii Fabian. El a susţinut că moralitatea nu trebuie să limiteze bucuria instinctului uman şi a pledat pentru sexul premarital şi extramarital.

Principalul precursor al mişcării de iubire liberă în Franţa a fost Émile Armand, la începuturile sale, un anarho-comunist care ulterior a dezvoltat comunismul utopic al lui Fourier, a fondat anarhismul individualist francez (care se încadrează în categoria mai largă a socialismului) şi a pledat pentru promiscuitate, homosexualitate şi bisexualitate. Pionierul “libertăţii sexuale” în Australia a fost Chummy Fleming, un anarhist (un alt oficial socialist).

Mişcarea “libertăţii sexuale” din America a generat un produs important – Playboy, o revistă erotică înfiinţată în 1953. Revista a folosit hârtie lucioasă pentru a crea impresia că nu era sordidă ci artistică. De asemenea, a utilizat o imprimare color costisitoare, astfel încât conţinutul pornografic, considerat de obicei de joasă speţă şi vulgar, a intrat rapid în mainstream, iar Playboy a devenit o revistă de agrement “de primă clasă”. Pentru mai mult de o jumătate de secol, ea a răspândit idea toxică a “libertăţii sexuale” în rândul oamenilor din întreaga lume şi a combătut valorile morale tradiţionale şi percepţiile tradiţionale legate de sex.

La mijlocul secolului al XX-lea, odată cu creşterea popularităţii culturii hippie şi a conceptului de “libertate sexuală”, a debutat oficial revoluţia sexuală (cunoscută şi sub numele de eliberare sexuală). Termenul de “revoluţie sexuală” a fost inventat de Wilhelm Reich, fondatorul psihanalizei comuniste. El combină marxismul cu psihanaliza freudiană, argumentând că primul îi eliberează pe oameni de “opresiune economică”, în timp ce psihanaliza freudiană eliberează oamenii de “represiunea sexuală”.

Un alt fondator al teoriei eliberării sexuale a fost Herbert Marcuse de la Şcoala din Frankfurt. În timpul mişcării de contracultură occidentală din anii 1960, sloganul său “faceţi dragoste, nu război” (“Make love, not war”) a înrădăcinat conceptul de eliberare sexuală adânc în inimile oamenilor.

De atunci, odată cu publicarea cărţii lui Alfred Kinsey “Comportamentul sexual al bărbatului şi Comportamentul sexual al femeii”, şi cu utilizarea pe scară largă a contraceptivelor orale, conceptul de eliberare sexuală a străbătut Occidentul. Este de remarcat faptul că cercetătorii contemporani au descoperit date statistice distorsionate, exagerări, simplificări exagerate şi alte erori în opera lui Kinsey, bazate pe angajamentele sale politice şi ideologice. Kinsey a încercat să demonstreze că sexul extramarital, sexul homosexual şi altele lucruri de acest fel erau comune şi, astfel, să dirijeze societatea să accepte normalizarea acestor fenomene, o sarcină în care a excelat. [22]

Dintr-o dată, “eliberarea sexuală” a devenit la modă. În rândul tinerilor, promiscuitatea a început să fie considerată normală. Dacă o adolescentă îndrăzneşte să recunoască că este virgină, ea va fi ridiculizată de colegii ei. Potrivit datelor, 82% dintre americani care au ajuns la vârsta de 15 ani între 1954 şi 1963 (adică tinerii din anii ´60) au întreţinut relaţii sexuale premaritale înainte de vârsta de 30 de ani. [24] În anii 2010, proaspetele mirese care erau încă virgine înainte de căsătorie reprezentau un cuantum de doar 5% în timp ce 18% dintre mirese avuseseră 10 sau mai mulţi parteneri sexuali înainte de căsătorie. [25] Curentul cultural principal, inclusiv literatura, filmul, publicitatea şi televiziunea, a devenit saturat de sex.

1. Promovarea feminismului şi disprețuirea familiei tradiţionale

Ideologia comunistă din spatele mişcării feministe

Mişcarea feministă este un alt instrument pe care spectrul comunist l-a folosit pentru a distruge familia. Când a apărut în Europa, mişcarea feministă (cunoscută şi sub denumirea de ”primul val” feminist) a militat că femeilor ar trebui să li se acorde acelaşi tratament ca şi bărbaţilor, în educaţie, în ocuparea forţei de muncă şi în politică. La mijlocul secolului al XIX-lea, centrul mişcării feministe s-a mutat din Europa în Statele Unite.

Când a început ”primul val” feminist, conceptul de familie tradiţională avea încă o bază solidă în societate, iar mişcarea feministă nu susţinea direct sfidarea familiei tradiţionale. Feministele cu influenţă semnificativă la vremea respectivă, precum Mary Wollstonecraft din Anglia secolului al XVIII-lea, Margaret Fuller din America secolului al XIX-lea şi John Mill Stuart din Anglia secolului al XIX-lea, toate au susţinut că, în general, femeile ar trebui să acorde prioritate familiei după căsătorie, potenţialul femeilor ar trebui dezvoltat în domeniul familiei şi că femeile ar trebui să se îmbunătăţească de dragul familiei (pentru educarea copiilor, gestionarea familiei etc.). Ele s-au gândit însă, că anumite femei, deosebit de talentate, nu ar trebui să fie constrânse de societate şi ar trebui să fie libere să-şi folosească talentele, chiar şi în măsura în care concurează cu bărbaţii.

După anii ´20, când dreptul femeilor la vot a fost legiferat în multe ţări, primul val de mişcări pentru drepturile femeii a scăzut treptat. În anii următori, odată cu impactul Marii Recesiuni şi al celui de-al Doilea Război Mondial, mişcarea feministă a dispărut.

În acelaşi timp, spectrul comunist a început să semene seminţele de distrugere a căsătoriei tradiţionale şi moralităţii sexuale. Primii socialişti utopişti din secolul al XIX-lea au stabilit direcţia mişcărilor feministe radicale moderne. Francois Marie Charles Fourier, numit “tatăl feminismului”, a declarat despre căsătorie că transformă femeile în proprietate privată. Robert Owen a blestemat căsnicia ca fiind malefică. Ideile acestor socialişti utopici au fost moştenite şi dezvoltate de feministele de mai târziu, inclusiv, de Frances Wright, care în secolul al XIX-lea a moştenit ideile lui Fourier şi a promovat libertatea sexuală pentru femei.

Activista feministă din Marea Britanie, Anna Wheeler, a moştenit ideile lui Owen, condamnând cu fermitate căsătoria, pentru că se presupune că transformă femeile în sclave. Activiştii socialişti feminişti au fost, de asemenea, o parte importantă a mişcării feministe din secolul al XIX-lea. La acea vreme, printre cele mai influente publicaţii feministe din Franţa au fost, La Voix des Femmes – prima publicaţie feministă din Franţa, şi Femeia liberă (La Femme Libre, mai târziu redenumită La Tribune des Femmes), precum şi La Politique des Femmes, etc.

Fondatorii acestor publicaţii au fost fie urmaşii lui Fourier, fie ai lui Henri de Saint-Simon, avocatul modernităţii. Din cauza legăturii strânse dintre feminism şi socialism, autorităţile au investigat atent feminismul.

Când primul val de mişcări ale drepturilor femeilor se afla în plină desfăşurare, diavolul comunismului a făcut, de asemenea, aranjamente pentru a introduce o varietate de ideologii radicale pentru a ataca conceptele tradiţionale de familie şi căsătorie, pavând calea pentru mişcarea feministă mai radicală care a urmat.

Cel de-al doilea val de mişcări feministe a început în Statele Unite la sfârşitul anilor ´60 şi apoi s-a răspândit în Europa de Vest şi de Nord şi s-a extins rapid în întreaga lume occidentală. La sfârşitul anilor `60, societatea americană a fost marcată de turbulenţe: mişcarea pentru drepturile civile, mişcarea de protest împotriva războiului din Vietnam, şi diferite tendinţe sociale radicale. Feminismul, profitând de acest set unic de circumstanţe, a apărut într-o formă mai radicală şi a devenit popular în lume.

Piatra de temelie a acestui val de mişcări feministe a fost cartea “Misterul feminin” de Betty Friedan, publicată în 1963, precum şi Organizaţia Naţională pentru Femei (ONF), pe care a fondat-o Friedan. Folosind perspectiva unei casnice dintr-o familie de clasă mijlocie-suburbană, Friedan a criticat ferm rolul tradiţional al femeilor în familie şi a considerat că imaginea gospodinei tradiţională fericită şi satisfăcută este mitul aşa-numitei “societăţi patriarhale”. Ea a susţinut că familiile suburbane din clasa mijlocie sunt “un lagăr de concentrare confortabil pentru femeile americane” şi că femeile moderne, educate, ar trebui să respingă sentimentul de împlinire obţinut prin sprijinirea soţilor şi educarea copiilor lor, şi să obţină adevărata realizare de sine în afara familiei.[26]

Câţiva ani mai târziu, feminiştii mai radicali au dominat Organizaţia Naţională a Femeilor, moştenind şi dezvoltând ideile lui Friedan. Ei au spus că femeile au fost asuprite din cele mai vechi timpuri de cultura patriarhală şi au atribuit familiei cauza principală a asupririi femeilor. Drept răspuns, au ajuns să susţină transformarea completă a sistemului social, au revoluţionat cultura tradiţională şi au dus o “luptă” în toate aspectele: economie, educaţie, cultură şi familie pentru a obţine “egalitatea” femeilor.

Împărţirea unei societăţi în clase care oprimă şi clase oprimate, pentru a susţine lupta, eliberarea şi egalitatea, constituie principiul central al comunismului. Marxismul tradiţional clasifică oamenii în funcţie de statutul lor economic, în timp ce mişcările neofeministe clasifică oamenii după gen.

De fapt, Betty Friedan, autoarea “Misterului feminin”, nu era, aşa cum se sugerează în carte, o femeie dintr-o familie suburbană din clasa mijlocie, plictisită de treburile casnice. În 1999, Daniel Horowitz, profesor la Smith College, a scris o biografie a lui Friedan numită “Betty Friedan şi realizarea Misterului feminin”. Cercetările sale arată că Friedan, sub numele ei de fată, Betty Goldstein, a fost, începând din anii petrecuţi la universitate şi până în anii 1950, o activistă radicală socialistă. În diverse rânduri, ea a jucat rolul de jurnalist profesionist, sau mai precis de propagandist, pentru mai multe sindicate radicale muncitoreşti, aflate pe orbita Partidului Comunist din SUA.

David Horowitz (nu are legătură cu Daniel Horowitz), un fost stângist, a trecut în revistă articolele publicate de ea pentru a înţelege evoluţia punctelor ei de vedere. [27] Friedan s-a alăturat Ligii Tineretului Comunist în cadrul Universităţii Berkeley din California şi a cerut, de două ori, să devină membru al Partidului Comunist, dar Partidul Comunist din Statele Unite nu a acceptat-o. Judi Danes, biograful ei autorizat, indică de asemenea că era marxistă. [28]

Cercetătoarea americană Kate Weigand a subliniat, în cartea “Feminismul roşu” că, de fapt, feminismul din Statele Unite de la începutul secolului XX până în anii 1960 nu a fost liniştit. În acea perioadă, un mare grup de scriitoare roşii cu trecuturi comuniste au pavat calea celui de-al doilea val de mişcări feministe. Grupul le include pe Susan Anthony, Eleanor Flex, Gerda Lerner, Eve Merriam şi altele. Încă din anul 1946, Susan Anthony a aplicat metoda analitică marxistă pentru a face o analogie între albii care asupresc negrii şi bărbaţii care oprimă femeile. Totuşi, datorită McCarthy-ismului perioadei, astfel de scriitori nu mai vorbeau despre trecutul lor roşu.

În Europa, scriitoarea franceză Simone de Beauvoir a condus al doilea val de feminism cu lucrarea sa emblematică “Al doilea sex”. Beauvoir era socialistă la început. În 1941 a fondat organizaţia socialistă subterană “Socialisme et Liberté” împreună cu comunistul şi filosoful Paul Sartre şi alţi scriitori. Odată cu creşterea feminismului în anii `60, ea a declarat că nu mai credea în socialism şi admitea doar că este feministă.

Ea a spus că “cineva nu se naşte femeie, ci mai degrabă devine una”, susţinând că, deşi sexul este determinat de caracteristicile fiziologice umane, genul este un concept psihologic al percepţiei de sine, format sub influenţa sociabilităţii umane. Ea a argumentat că conceptele psihologice ale obedienţei, supunerii, afecţiunii şi maternităţii sunt toate derivate din “mitul” atent proiectat de “societatea patriarhală” pentru oprimarea femeilor şi pleda ca femeile să se rupă de ideile tradiţionale şi să obţină un sine neobstrucţionat.

Această mentalitate se află, de fapt, în centrul noţiunilor dăunătoare ale homosexualităţii, bisexualităţii, cea de transgen şi altora. De atunci, tot felul de idei feministe au apărut într-un flux constant, toate privind lumea prin prisma femeilor asuprite de “societatea patriarhală” tradiţională. Prin urmare, pentru feminiști, instituţia familiei tradiţionale este principalul obstacol în calea realizării egalităţii pentru femei.

De Beauvoir susţinea că femeile sunt subjugate de către soţii lor ca urmare a căsătoriei şi a clasificat căsătoria ca fiind “la fel de dezgustătoare ca prostituţia”. Ea şi Sartre au menţinut o “relaţie deschisă” de-a lungul vieţii şi au refuzat să se căsătorească, iar Sartre s-a implicat în aventuri sexuale şi cu alte femei. Opinia ei despre căsătorie reprezintă atitudinea standard a feministelor contemporane radicale. De fapt, acest tip de relaţii sexuale complexe şi haotice corespund exact sistemului de comunizare al soţiei conceput de Charles Fourier, predecesorul comunismului utopic în secolul al XIX-lea.

Capitolul 6

Capitolul 7 (II)

Referințe

[1] W. Bradford Wilcox, “Evolutia Divorțului”, National Affairs, Number 35, Spring 2018. https://www.nationalaffairs.com/publications/detail/the-evolution-of-divorce

[2] A se vedea tabelul 1-17. “Numărul și procentul nașterilor la femeile necăsătorite, pe rasă și originea hispanică: Statele Unite, 1940-2000”, CDC, https://www.cdc.gov/nchs/data/statab/t001x17.pdf

[3] “Dincolo de căsătoria între persoane de același sex: O nouă viziune strategică pentru toate familiile și relațiile noastre”, Studii privind genul și sexualitatea, 9:2 (July 1, 2006): 161–171. https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/15240650801935198.

[4] Victoria Cavaliere, “Districtul școlar din Rhode Island interzice evenimentele tată-fiică, mamă-fiu”  http://www.nydailynews.com/news/national/rhode-island-school-district-bans-father-daughter-mother-son-events-article-1.1162289#nt=byline.

[5] Geneza 2:23, http://biblehub.com/genesis/2-23.htm.

[6] Engels, Frederick. n.d., “Originile Familiei. Capitolul 2 (IV)”, accesat la 17 iunie 2018. https://www.marxists.org/archive/marx/works/1884/origin-family/ch02d.htm.

[7] “Robert Owen, Critica Individualismului (1825–1826),” n.d., Indiana University, accesat la 17 iunie 17, 2018. https://web.archive.org/web/20171126034814/http://www.indiana.edu:80/~kdhist/H105-documents-web/week11/Owen1826.html.

[8] Engels, Frederick, n.d. “Originile Familiei. Capitolul II (4.)”, accesat la 17 iunie 17, 2018.  https://www.marxists.org/archive/marx/works/1884/origin-family/ch02d.htm.

[9] Engels, Ibid.

[10] Traducerea este din rusă: Melnichenko, Alexander, 2017. “Великая октябрьская сексуальная революция [The Great October Sexual Revolution].” Russian Folk Line, August 20, 2017, http://ruskline.ru/opp/2017/avgust/21/velikaya_oktyabrskaya_seksualnaya_revolyuciya/. Această și alte surse se bazează pe activitatea fostei menșevice Aleksandra Kollontai.

[11] Ibid.

[12] Ibid.

[13] Ibid.

[14] Ibid.

[15] Наталья Короткая，“Эрос революции: “Комсомолка, не будь мещанкой – помоги мужчине снять напряжение!” https://lady.tut.by/news/sex/319720.html?crnd=68249.

[16] Paul Kengor, “Distrugerea: De la comuniști la progresiști, cum stânga a sabotat familia și căsătoria”, (WND Books, 2015), 54.

[17] A se vedea Melnichenko (2017).

[18] Xia Hou, “Gena promiscuității a comunismului: Eliberarea sexuală”, The Epoch Times (ediția chineză). 9 april 2017, http://www.epochtimes.com/gb/17/4/9/n9018949.htm; The Weekly Review, Volumele 4–5 (National Weekly Corporation, 1921), 232, disponibile la https://goo.gl/QY1gBc; pentru incidentul Armatei Roșii comandantul Karaseev socializează 10 fete, a se vedea Olga Olga Greig (Ольга Грейгъ), Capitolul 7 a “Revoluția Sexelor,” or “Misiunea Secretă a Clarei Zetkin” (Революция полов, или Тайная миссия Клары Цеткин), disponibile la https://rutlib5.com/book/21336/p/8

[19] Clara Zetkin, “Lenin despre întrebarea femeii”, Memorandul meu (transcris din Scrierile lui V.I. Lenin, International Publishers, disponibile la  https://www.marxists.org/archive/zetkin/1920/lenin/zetkin1.htm)

[20] Huang Wenzhi, “‘Ce s-a întâmplat după ce Nora a plecat’: Eliberarea femeilor, Libertatea Căsătoriei, și Revoluția de clasă: Un studiu istoric al districtelor sovietice Hubei-Henan-Anhui  (1922–1932)”, Open Times no. 4 (2013). Chineză: 黃文治：〈 “娜拉走後怎樣”：婦女解放、婚姻自由及階級革命——以鄂豫皖蘇區為中心的歷史考察（1922～1932）〉《開放時代》，2013年第4期.

[21] Huang Wenzhi (2013), Ibid.

[22] “Yang Ning, “De ce armata a opta achiziționează medicamente pentru bolile transmise sexual?” The Epoch Times (În chineză),  http://www.epochtimes.com/gb/18/1/18/n10069025.htm

[23] Judith A. Reisman, Ph.D.; Edward W. Eichel, Kinsey, “Sex și Fraudă: Indoctrinarea oamenilor” (Lafayette, Louisiana: Lochinvar-Huntington House, 1990);  “Dr. Judith A. Reisman și colegii ei demolează fundamentele celor două rapoarte (Kinsey)”; “Really, Dr Kinsey?” The Lancet, Vol. 337 (March 2, 1991): 547.

[24] L. B. Finer, “Tendințe în sexul premarital în Statele Unite, 1954-2003”, Public Health Reports 122(1) (2007): 73–78.

[25] Nicholas H. Wolfinger, “Tendințe contraintuitive despre legătura dintre sexul premarital și stabilitatea civilă”, Institute for Family Studies,  https://ifstudies.org/blog/counterintuitive-trends-in-the-link-between-premarital-sex-and-marital-stability.

[26] Betty Friedan, “Mistica Feminină” (New York: W.W. Norton & Company, 1963).

[27] David Horowitz, “Salon Magazine”, January 1999, http://www.writing.upenn.edu/~afilreis/50s/friedan-per-horowitz.html 

[28] Joanne Boucher, “Betty Friedan ași trecutul radical al feminismului liberal” New Politics 9 (3). http://nova.wpunj.edu/newpolitics/issue35/boucher35.htm.

[29] Kate Weigand, “Feminismul Roșu: Comunismul american și realizarea eliberării femeilor” (Baltimore, Maryland: Johns Hopkins University Press, 2002).

[30] Simone de Beauvoir, “Cel de-al doilea sex”, trad. Constance Borde, Sheila Malovany-Chevallier (New York: Vintage Books, 2011).

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 6: Revolta împotriva lui Dumnezeu

Cuprins

Introducere

1. În Est: o revoltă violentă împotriva lui Dumnezeu
2. Cum a distrus Uniunea Sovietică religiile ortodoxe prin violenţă
3. Distrugerea culturii şi a religiei şi ruperea legăturii dintre om şi divinitate de către Partidul Comunist Chinez

2. În Occident: infiltrarea şi restricţionarea religiilor
3. Infiltrarea în religie
4. Restricţionarea religiei

3. Teologia pervertită a spectrului comunist

4. Haosul religios

Referinţe

*****

Introducere

Aproape toate popoarele lumii au propriile lor mituri şi legende antice care vorbesc despre crearea omului de către divinitățile lor, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, şi care pun bazele moralei şi culturii acelor oameni. Aceste tradiţii lasă o cale de întoarcere în Cer pentru cei care cred în divinitățile lor. În Orient şi în Occident, există documente istorice şi legende despre cum Nüwa şi Iehova şi-au creat propriile popoare.

Dumnezeu îl sfătuieşte pe om să urmeze poruncile divine sau va fi pedepsit de El. În perioadele de decădere morală răspândită, divinitatea distruge omul pentru a păstra puritatea universului. Multe rase din lume au legende despre mari inundaţii care au distrus civilizaţiile. Unele au fost consemnate în detaliu.

Pentru a menţine moralitatea fiinţelor umane, există momente când fiinţele iluminate sau profeţii se reîncarnează în lumea umană pentru a rectifica inimile oamenilor, pentru a împiedica distrugerea lor şi pentru a conduce aceste civilizaţii spre dezvoltare şi maturizare. Astfel de persoane îi includ pe Moise şi Iisus în Occident, Lao-Tse în Est, Sakyamuni din India şi Socrate în Grecia antică.

Istoria şi cultura umană îi ajută pe oameni să înţeleagă ce sunt Buddha, Dao şi Zeii, ce înseamnă să creadă în Dumnezeu, şi cum să practice cultivarea. Învăţăturile diferitelor şcoli de practică arată ce este drept şi ce este rău, cum se poate distinge adevărul de fals şi binele de rău, şi, în cele din urmă îi învaţă pe oameni să aştepte întoarcerea Creatorului pe Pământ, înainte de sfârşitul lumii, pentru a fi mântuiţi şi a se întoarce în Rai.

Odată ce oamenii îşi taie legătura cu Dumnezeul care i-a creat, moralitatea lor se va deteriora rapid. Astfel, unele rase au dispărut, precum civilizaţia legendară a Atlantidei, care s-a scufundat în mare peste noapte.

În Orient, în special în China, credinţele sunt înrădăcinate în inimile oamenilor prin cultura tradiţională. Prin urmare, este greu să-i induci în eroare pe chinezi, cu minciuni simple, ca să accepte ateismul. Pentru a dezrădăcina 5.000 de ani de credinţe şi cultură, spectrul malefic al comunismului a folosit violenţe pe scară largă, măcelărind elitele care au moştenit cultura tradiţională, şi apoi s-a folosit de minciuni pentru a înșela tinerii, generaţie după generaţie.

În Occident şi în alte părţi ale lumii, religiile şi credinţele reprezintă principalele forme de menţinere a contactului dintre om şi Dumnezeu şi reprezintă, de asemenea, pietre de temelie importante pentru menţinerea standardelor morale. Deşi spectrul comunismului nu a reuşit să instituie tirania comunistă în aceste ţări, şi-a atins scopul de distrugere a religiilor ortodoxe şi de corupere a fiinţelor umane prin înşelăciune, deviere şi infiltrare.

1. Est: o revoltă violentă împotriva lui Dumnezeu
2. Cum a distrus Uniunea Sovietică religiile ortodoxe prin violenţă

Manifestul comunist cere distrugerea familiei, a bisericii şi a statului-naţiune. Evident, eliminarea şi subminarea religiilor este unul dintre obiectivele importante ale Partidului Comunist.

Referindu-se la metamorfozarea unui credincios evlavios într-un urmaş al lui Satana, Marx ştia, în mod sigur, despre existenţa Creatorului şi a diavolului. De asemenea, el ştia clar că învăţăturile demonice nevăzute erau greu de acceptat de oameni – în special de cei religioşi. Prin urmare, el a susţinut ateismul de la început, declarând că “religia este opiul poporului”, iar “comunismul începe de la bun început cu ateismul”[1] şi aşa mai departe.

Oamenii nu trebuie să se închine diavolului, dar atâta timp cât oamenii nu mai cred în divinitate, diavolul poate corupe şi ocupa sufletul, şi, în cele din urmă îi poate trage pe oameni în iad. De aceea, partidele comuniste proclamă: “Nu a existat niciodată niciun salvator al lumii, nici zeităţi, nici împăraţi de care să depindem. / Pentru a crea fericirea Omenirii / Trebuie să depindem în întregime de noi înşine!”

Marx a învinuit religiile şi sfinții drepţi la nivel teoretic, în timp ce Lenin a reuşit să folosească mecanismele statului pentru a ataca religia, după ce a preluat puterea în 1917. Lenin a folosit violenţa şi alte tactici de înaltă presiune pentru a asupri religiile ortodoxe şi credinţele drepte pentru a-i forţa pe oameni să se despartă de divinitate.

În 1919, Lenin a început eliminarea pe scară largă a religiei sub numele de “interzicerea răspândirii gândurilor vechi”. În 1922, Lenin a adoptat o rezoluţie secretă care stipulează că însușirea valorilor materiale, în special de la cele mai bogate instituţii religioase, trebuie să se desfăşoare “cu o fermitate nemiloasă, fără niciun dubiu, şi în cel mai scurt timp”. El a declarat că, “cu cât este mai mare numărul reprezentanţilor clerului şi burgheziei reacţionare pe care reuşim să-i împuşcăm cu această ocazie, cu atât mai bine, pentru că această “audienţă” trebuie, acum, să primească o lecţie astfel încât să nu îndrăznească să se gândească la nicio rezistenţă timp de câteva decenii”.[2]

Pentru un timp, o mare parte din proprietatea bisericii a fost jefuită, bisericile şi mănăstirile au fost distruse, un număr mare de clerici au fost arestaţi şi alte mii de clerici ortodocşi au fost executaţi.

După ce a murit Lenin, Stalin a urmat ceea ce începuse acesta şi a dezlănțuit o epurare extrem de crudă, în anii 1930. În afară de membrii Partidului Comunist, au fost incluşi intelectualii şi oamenii din sfera religioasă. Stalin a ordonat întregii ţări să pună în aplicare planul cincinal de ateism. El a declarat că, atunci când va fi finalizat planul, ultima biserică va fi închisă, ultimul preot va fi distrus, Uniunea Sovietică va deveni un teren fertil pentru ateismul comunist şi nimeni nu va mai găsi vreo urmă de religie.

Potrivit estimărilor conservatoare, în timpul campaniei 42.000 de preoţi au fost torturaţi până la moarte. Până în 1939, în întreaga Uniune Sovietică, erau deschise publicului doar puțin peste 100 de biserici ortodoxe, în timp ce înainte ca Uniunea Sovietică să confişte puterea erau peste 40.400. Nouăzeci şi opt la sută dintre bisericile şi mănăstirile ortodoxe din întreaga Uniune Sovietică au fost închise. Bisericile catolice au fost, de asemenea, eradicate. În această perioadă, elitele culturale şi intelectualii au fost trimişi în Gulag sau împuşcaţi.

În timpul celui de-al doilea război mondial, pentru a rezista în faţa Germaniei, dorind să profite de resursele şi forţa de muncă ale bisericii, Stalin părea să facă o pauză în ceea ce priveşte persecuţia bisericilor ortodoxe şi catolice, dând impresia că ar putea reabilita aceste religii. Dar el avea un scop precis în minte: să exercite un control strict asupra Bisericii Ortodoxe şi Bisericii Catolice restaurate, ca instrument de subminare a religiilor tradiţionale.

În 1961, Alexei al II-lea din fosta Uniune Sovietică a fost promovat, ca episcop al Bisericii Ortodoxe şi a devenit arhiepiscop în 1964. În 1990 a devenit Patriarh al Moscovei, chiar înainte de dezintegrarea Uniunii Sovietice. După ce Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, arhivele KGB – care au fost deschise pentru o scurtă perioadă, au dezvăluit că Alexei al II-lea a lucrat pentru KGB (Komitet Gosudarstvennoy Bezopasnosti sau Comitetul pentru Securitate de Stat – poliţia secretă a Uniunii Sovietice).

Mai târziu, Alexei al II-lea a mărturisit că s-a compromis şi că a fost agent al KGB. El s-a căit în mod deschis: “Pentru a apăra un lucru, este necesar să dai în altă parte. Au existat alte organizaţii sau alte persoane printre aceia care trebuiau să-şi asume responsabilitatea nu numai pentru ei înşişi, ci pentru soarta a mii de oameni care, în acei ani, în Uniunea Sovietică, nu erau obligate să acţioneze la fel? Cu toate acestea, în faţa acelor oameni cărora compromisurile, tăcerea, forţa pasivităţii sau expresia de loialitate permisă de liderii bisericii în acei ani le-au provocat durere, în faţa acestor oameni şi nu numai înaintea lui Dumnezeu, cer iertare, înţelegere şi rugăciuni.“[3]

Religia a devenit, astfel, un instrument pentru spălarea creierului şi înşelarea publicului, sub controlul spectrului malefic al comunismului.

Partidul Comunist al Uniunii Sovietice nu a păstrat religia falsă alterată numai pe propriul teritoriu, el şi-a extins sistematic influenţa malignă asupra lumii.

1. b) Distrugerea culturii şi a religiei şi ruperea legăturii dintre om şi divinitate de către Partidul Comunist Chinez

PCC distruge cultura tradiţională chineză

Deşi China nu are o singură religie pentru toţi oamenii, ca şi în alte ţări, poporul chinez are o credinţă fermă în zei şi în Buddha. Viaţa religioasă a Chinei este unică: spre deosebire de alte regiuni pline de conflicte religioase, confucianismul, budismul, taoismul şi chiar religiile occidentale au coexistat paşnic în China. Aceste credinţe reprezintă fundamentul culturii tradiţionale a Chinei.

În pofida marelui potop care a provocat distrugerea omenirii, China a păstrat o civilizaţie completă. De atunci, naţiunea chineză a continuat să se dezvolte. A păstrat o evidenţă continuă a istoriei sale de 5.000 de ani şi a creat o epocă splendidă şi magnifică care a câştigat respectul multor naţiuni. China a fost numită “Imperiul Ceresc”. Cultura sa a influenţat profund întreaga regiune din Asia de Est şi a dus la formarea unei sfere de civilizaţie chinezească. Deschiderea Drumului Mătăsii şi răspândirea celor patru mari invenţii (hârtia, busola, praful de puşcă şi tipărirea) în Occident au promovat civilizaţia globală şi au influenţat dezvoltarea Europei şi chiar a lumii.

Cultura şi credinţele Chinei au fost integrate în esenţa poporului chinez în cursul celor 5.000 de ani, devenind astfel ţinta pe care spectrul malefic al comunismului a vrut să o distrugă. Cu toate acestea, înşelarea şi tentarea poporului chinez de a renunţa la mii de ani de cultură şi credinţe tradiţionale şi de a accepta ideologia occidentală a comunismului a fost pur şi simplu imposibilă. Prin urmare, PCC a folosit tot felul de tactici malefice în timpul zecilor de ani de campanii politice persistente. Începând cu măceluri violente, PCC a subminat esenţa religiei, a persecutat intelectualii şi a distrus cultura tradiţională chineză, inclusiv cultura sa materială (arhitectură, temple, relicve culturale, picturi antice, curiozităţi antice şi altele asemenea). Partidul a căutat să rupă legătura dintre divinitate şi om pentru a-şi atinge scopul de a distruge cultura tradiţională şi fiinţele umane.

În timp ce distrugea cultura tradiţională, Partidul şi-a întemeiat, în mod sistematic, propria cultură malefică pe care a folosit-o pentru a cultiva şi a instrui pe cei care nu au fost ucişi, cu scopul de a-i transforma în instrumente de subminare a culturii tradiţionale. Unii au urmat îndrumările spectrului comunist pentru a-i ucide pe alţii.

PCC înţelege bine cum să folosească interesele economice, spălarea politică a creierului şi alte mijloace pentru a face oamenii să cedeze manipulării. Mişcările politice repetate, suprimarea şi măcelărirea au făcut ca PCC să se familiarizeze mai mult cu aceste tactici şi i-au permis să se pregătească pentru lupta finală dintre cei drepți şi cei răi, în lumea umană.

Distrugerea fundaţiei culturii tradiţionale

Proprietarii şi mica nobilime din zonele rurale, comercianţii şi oamenii de ştiinţă din zonele urbane, au fost elitele culturii tradiţionale ale Chinei. Ei au avut misiunea să moştenească şi să răspândească tradiţiile Chinei. În primele etape ale confiscării puterii de către PCC în 1949, Partidul a folosit o serie de mişcări, precum campania de reformă agrară, campania de suprimare a contrarevoluţionarilor, campania Celor Trei Anti şi campania Celor Cinci Anti pentru a masacra proprietarii şi mica nobilime din zonele rurale şi capitaliştii din oraşe. Prădând avuţia socială în timp ce producea teroare, Partidul a anihilat elitele care au moştenit şi au promulgat cultura tradiţională.

În acelaşi timp, folosind metodele “ajustărilor instituţionale” pentru a “reforma ideologia” savanţilor şi a îi îndoctrina cu materialismul, ateismul şi teoria evoluţiei, PCC a spălat creierul noilor generații de studenți  în mod sistematic, încurajând ura faţă de cultura tradiţională. Prin mişcarea anti-dreapta din anii 1950, toţi intelectualii nesupuși au fost exilaţi şi condamnaţi la reeducare prin muncă forţată, aruncându-i pe treapta cea mai de jos a societăţii. Partidul a făcut din cercetătorii ale căror puncte de vedere fuseseră odată respectate şi călăuziseră societatea, subiectul batjocurii şi ridicolului.

În urma eradicării elitelor tradiţionale, procesul de moştenire şi transmitere a culturii tradiţionale chineze, care dura de generaţii, a fost încheiat. Tinerii de mai târziu nu mai erau încurajaţi, socializaţi şi cultivaţi în această cultură prin intermediul familiei, şcolii, societăţii şi satului – devenind, astfel, o generaţie fără o cultură tradiţională.

După campania „Împotriva Dreptei”, în familie, şcoală sau societate, nu au mai existat voci independente. Cu toate acestea, PCC nu era încă satisfăcut. La urma urmei, persoanele în vârstă păstraseră încă amintirea culturii tradiţionale, iar elementele de cultură tradiţională, inclusiv artefactele şi clădirile vechi, erau peste tot. Mai mult, valorile tradiţionale au continuat să fie transmise prin artă.

În 1966, PCC a iniţiat o campanie cunoscută sub numele de Marea Revoluţie Culturală care a vizat distrugerea culturii tradiţionale la scara mai largă. Folosind studenţii spălaţi pe creier după înfiinţarea Republicii Populare Chineze, ei au provocat agitaţia şi rebeliunea adolescenţilor şi campania de „înlăturare a celor Patru Lucruri Vechi” (ideile vechi, cultura veche, obiceiurile vechi, tradiţiile strămoşeşti) pentru a instaura haosul şi a distruge cultura tradiţională chineză.

După Revoluţia Culturală, focul infernului distrugerii celor Patru Vechi a mistuit pământul Chinei. Mănăstiri, temple, statui şi picturi budiste, artefacte şi sălaşuri culturale au fost distruse complet. Esenţa culturii chineze care fusese moştenită şi conservată de mii de ani a fost distrusă peste noapte, nemaiexistând speranța restaurării.

Înainte de Revoluţia Culturală, în Beijing fuseseră peste 500 de temple şi mănăstiri. Fiecare dintre miile de citadele şi oraşe din China avea ziduri vechi, temple şi mănăstiri. Artefacte antice erau peste tot. La doar 30 de centimetri sub pământ, se puteau găsi artefacte din istoria recentă şi, la jumătate de metru, un metru sau 6 metri, artefactele rămase din dinastiile precedente erau nenumărate. Cu toate acestea, în timpul Revoluţiei Culturale, au fost distruse un număr mare de astfel de obiecte.

Campania de distrugere a celor Patru Vechi nu numai că a ruinat locurile de practică religioasă, de rugăciune şi cultivare – locuri antice care reprezentau armonia dintre om şi Divin – dar a dus şi la eradicarea credinţelor fundamentale din inima omului, precum credinţa în armonia dintre oameni şi cosmos. Mulţi oameni, crezând că astfel de tradiţii sunt irelevante, nu se puteau gândi prea mult la acest lucru, dar când oamenii îşi taie legăturile cu divinitățile, vor pierde protecţia acestora şi se vor apropia de un abis periculos. În acel moment, totul este doar o chestiune de timp.

Mai mult, pentru a întrerupe legătura poporului chinez cu strămoşii şi divinitățile lor, PCC a recurs la hulirea strămoşilor poporului chinez, defăimarea şi pângărirea culturii tradiţionale. Ţările din întreaga lume îşi preţuiesc, de obicei, strămoşii şi regii din trecut precum şi tradiţiile. De asemenea, înţelepţii şi filozofii istoriei chineze au transmis o cultură splendidă. Această cultură este o comoară ce aparţine Chinei şi lumii şi este demnă de respectul generaţiilor viitoare.

Cu toate acestea, în ochii PCC şi ai propagandiştilor ei neruşinaţi, împărații, generalii, oamenii de ştiinţă şi oamenii înzestraţi din China antică nu valorau nimic. O astfel de insultă faţă de strămoşii proprii este într-adevăr rară în istorie. Condus de PCC, poporul chinez a ajuns să se opună lui Dumnezeu, să-şi respingă strămoşii şi să-şi distrugă propria cultură, fiind angajat pe un drum periculos.

Persecuţia religiilor

Credinţa religioasă este o componentă vitală a culturii tradiţionale chineze, iar taoismul, budismul şi confucianismul cunoscute în lume au fost interconectate în măreţia lor şi au durat mii de ani în istoria chineză. Multe religii occidentale au jucat, de asemenea, un rol în istoria Chinei.

După ce PCC a obţinut puterea prin violenţă, în 1949, a călcat pe urmele Uniunii Sovietice. Pe de o parte, PCC a promovat ateismul şi a lansat atacuri ideologice împotriva credinţei în divinitate. Pe de altă parte, prin succesiuni de mişcări politice, a folosit metode de violenţă şi de presiune accentuată pentru a suprima, persecuta şi elimina religiile, inclusiv prin uciderea practicanţilor religioşi. Persecuţia celor ce aveau o credinţă ortodoxă, dreaptă, a devenit din ce în ce mai severă până a atins apogeul, odată cu începerea persecuţiei sângeroase împotriva Falun Gong, în 1999.

După 1949, PCC a început să persecute religiile pe scară largă şi să interzică adunările religioase. PCC a ars numeroase copii ale Bibliei şi ale scripturilor din multe alte religii. De asemenea, a cerut pedepse grele pentru creştini, catolici, taoişti şi budişti, inclusiv pentru membrii ce se înregistraseră la guvern şi se pocăiau pentru presupuse greşeli. Cei care refuzau să se conformeze erau supuşi unor pedepse severe.

În 1951, PCC a declarat, în mod explicit, că cei care continuă să participe la întruniri religioase vor fi executaţi sau întemniţaţi pe viaţă. Numeroşi călugări budişti au fost îndepărtaţi din temple sau au fost forţaţi să trăiască şi să lucreze în locuri seculare. Catolicii şi preoţii occidentali din China au fost închişi şi torturaţi. Preoţii chinezi au fost aruncaţi, de asemenea, în închisoare, iar credincioşii au fost executaţi sau trimişi spre reformare prin muncă forţată. Preoţii şi adepţii creştini au avut aceeaşi soartă ca şi catolicii.

După 1949, peste 5.000 de episcopi şi preoţi catolici chinezi au fost închişi sau executaţi, rămânând doar câteva sute. Unii preoţi străini din China au fost executaţi iar cei rămași au fost expulzaţi. Peste 11.000 de catolici au fost ucişi. Numeroşi adepţi au fost arestaţi arbitrar sau au fost supuşi unor amenzi exorbitante. Potrivit unor statistici incomplete, în primii ani de la venirea la putere a PCC, aproape 3 milioane de adepţi religioşi şi membri ai organizaţiilor religioase au fost arestaţi sau executaţi.

Ca şi Partidul Comunist Sovietic, pentru a întări controlul asupra religiei, PCC a instituit agenţii de reglementare pentru fiecare grup, precum Asociaţia Taoistă Chineză, Asociaţia Budistă Chineză şi altele asemenea. Împotriva catolicilor, PCC a înfiinţat Asociaţia Catolică Patriotică Chineză, pe care o controlează total. Toate asociaţiile religioase au fost făcute să urmeze voinţa partidului, ceea ce a dus la controlarea şi reformarea gândirii membrilor lor. În acelaşi timp, PCC a folosit aceste asociaţii pentru a înfăptui lucruri ce nu puteau fi făcute direct de spectrul malefic: semănarea discordiei şi coruperea religiilor ortodoxe, din interior.

PCC a tratat budismul tibetan în acelaşi mod. După trimiterea armatelor şi ocuparea Tibetului în 1950, PCC a început o persecuţie severă a budismului tibetan. Al 14-lea Dalai Lama a plecat din Tibet, în 1958, şi trăieşte în exil în India, ceea ce a fost considerat de PCC ca rebeliune. În mai 1962, al 10-lea Panchen Lama a trimis Consiliului de Stat al PCC un raport despre sabotarea de către Partid a culturii tibetane, în special a tradiţiilor budiste.

“În ceea ce priveşte distrugerea statuilor budiste, scripturilor budiste şi stupelor budiste, practic vorbind, în afară de un număr foarte mic de mănăstiri, inclusiv cele patru mari mănăstiri protejate, în celelalte mănăstiri din Tibet şi în sate, oraşele şi oraşele mici din zone largi rurale şi ciobăneşti, unele dintre cadrele noastre Han au elaborat un plan, cadrele noastre tibetane s-au mobilizat, iar unii dintre activiştii care nu au înţeles motivele au jucat rolul executanţilor planului. Au uzurpat numele maselor, au impresionat masele şi au provocat o mare furtună pentru a distruge statuile lui Buddha, scripturile Buddhiste şi stupele, le-au aruncat în apă, le-au aruncat pe pământ, le-au distrus şi le-au topit. Ei au condus fără motiv o distrugere sălbatică şi grăbită a mănăstirilor, a sălilor budiste, a zidurilor “mani” şi a stupelor şi au furat numeroase ornamente ale statuilor Buddha şi lucruri preţioase de pe stupele budiste. Deoarece organele de achiziţie guvernamentale nu au fost atente în a face distincţie la achiziţionarea metalelor neferoase, au cumpărat multe statui ale lui Buddha, stupe şi vase din metale neferoase şi au arătat o atitudine de încurajare a distrugerii acestor lucruri. Ca urmare, unele sate şi mănăstiri păreau ca şi cum nu ar fi fost rezultatul acţiunilor deliberate ale omului, ci mai degrabă arătau ca şi cum ar fi fost distruse accidental de bombardament, ca după război, fiind de-a dreptul insuportabil să te uiţi la ele. În plus, au insultat fără scrupule religia, folosind Tripitaka ca material pentru îngrăşăminte, în special prin folosirea imaginilor de Buddha şi a sutrelor budiste pentru a face pantofi. Acest lucru a fost inacceptabil. Pentru că au făcut multe lucruri pe care chiar nebunii nu le-ar fi putut face, oamenii din toate straturile sociale au fost complet şocaţi, au fost extrem de confuzi, descurajaţi şi dezamăgiţi. Ei s-au jelit, cu lacrimile curgându-le pe faţă: “Zona noastră a fost transformată într-o zonă întunecată” precum şi alte tânguieli pline de suferinţă.”[4]

După ce Revoluţia Culturală a început în 1966, mulţi Lama au fost forţaţi să devină laici, iar numeroase scripturi inestimabile au fost arse. Până în 1976, din cele 2.700 de temple originale din Tibet, au rămas doar 8. Templul Jokhang, construit cu mai bine de 1.300 de ani în urmă, înainte de dinastia Tang şi cel mai important templu din Tibet, a fost, de asemenea, jefuit în timpul Revoluţiei Culturale.

În China, cultivarea taoismului are o istorie antică. Cu peste 2.500 de ani în urmă, Lao Tse a lăsat în urmă Dao De Jing, alcătuită din 5.000 de caractere. Este esenţa cultivării taoiste. Răspândirea lui Dao De Jing nu s-a limitat la ţările estice, multe ţări occidentale traducând-o în limbile lor materne. Cu toate acestea, în timpul Revoluţiei Culturale, Lao Tse a fost criticat drept ipocrit, iar Dao De Jing a fost considerată “superstiţie feudală”.

Convingerile principale ale confucianismului au fost bunăvoinţa, dreptatea, tendinţa morală de a face bine, conduită corespunzătoare, înţelepciune şi încredere. Confucius a stabilit standardele morale pentru generaţii. În timpul Revoluţiei Culturale, rebelii de la Beijing au condus Garda Roşie la Qufu, oraşul natal al lui Confucius, unde au sabotat şi au ars cărţi antice şi au distrus mii de pietre de mormânt istorice, inclusiv pe cea a lui Confucius. În 1974, PCC a început o altă mişcare de criticare a lui Lin [Biao], “Criticarea lui Confucius”. PCC a considerat ca lipsită de valoare ideea tradiţională a confucianismului despre modul în care ar trebui să trăiască oamenii şi standardele morale pe care să le susţină.

Cel mai brutal şi mai tragic act a fost persecuţia lansată, în iulie 1999, de către liderul partidului de atunci, Jiang Zemin, împotriva Falun Gong (cunoscut şi sub numele de Falun Dafa) şi practicanții săi, care practică Adevărul, Compasiunea şi Toleranţa. În plus, Partidul recoltează organe de la practicanţii Falun Gong în viaţă, o crimă ce n-a mai existat niciodată pe planetă.

În doar câteva decenii, PCC a distrus complet mii de ani de cultură tradiţională a Chinei, valorile morale şi credinţele în auto-cultivare. Drept urmare, oamenii nu mai cred în divinitate, şi-au întors faţă de la divinitate, şi s-au scufundat într-o golire spirituală şi o corupţie a valorilor morale. Astfel, societatea s-a înrăutăţit de la o zi la alta.

2. În Occident: restricţionarea şi infiltrarea în religii

Demonul comunismului a făcut, de asemenea, aranjamente sistematice pentru atacarea credincioşilor religioşi în ţările necomuniste. Prin intermediul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi PCC, a folosit bani şi spioni pentru a se infiltra în instituţiile religioase din alte ţări, sub pretextul “schimbului religios”, pentru a distruge credinţele drepte sau pentru a le ataca direct şi a introduce ideologii socialiste şi comuniste în religie. Aceasta a făcut ca credincioşii să continue să venereze şi să practice în religii care au fost preschimbate de ideologia comunistă.

1. Infiltrarea în religie

Curtis Bowers, producătorul documentarului Agenda – Grinding America Down (Agenda de zdrobire a Americii), a arătat că a găsit textul unei audieri în Congresul SUA din 1953, a lui Manning Johnson, membru de rang înalt în Partidului Comunist, care a spus:

“Odată ce tactica infiltrării în organizaţiile religioase a fost stabilită de Kremlin, mecanismul actual al implementării “liniei noi” a fost doar o chestiune de a urma experienţele generale ale mişcării bisericeşti din Rusia, unde comuniştii au descoperit că distrugerea religiei ar putea progresa mult mai repede prin infiltrarea în biserică a agenţilor comunişti care operează în cadrul bisericii în sine. […]

În general, ideea a fost aceea de a abate accentul gândirii clerice de la spiritual la material şi politic – prin politic, desigur, se înţelege politica bazată pe doctrina comunistă a cuceririi puterii. În loc de a se pune accentul pe domeniul spiritual și pe chestiunile sufletului, noul accent era pus pe acele chestiuni care au dus în principal la „cerințele imediate”. Aceste cerinţe sociale, desigur, erau de aşa natură încât lupta pentru dobândirea lor conducea la slăbirea societăţii noastre actuale şi la pregătirea ei pentru cucerirea finală de către forţele comuniste”.

Diavolul comunismului a acţionat într-adevăr aşa. De exemplu, unii marxişti s-au deghizat şi s-au infiltrat în bisericile creştine din Statele Unite. Au început să intre în seminarii în anii 1980 şi 1990 şi să predea învăţături strâmbe multor generaţii de preoţi şi pastori, care apoi au influenţat religia în Statele Unite.

Istoricul bulgar Momchil Metodiev, după cercetări ample în arhivele Partidului Comunist Bulgar din epoca războiului rece, a expus faptul că reţeaua de informaţii comuniste est-europene a colaborat strâns cu comitetele religioase ale partidului pentru a influenţa şi a se infiltra în organizaţiile religioase internaţionale.[5]

La scară globală, o organizaţie în care comunismul s-a infiltrat în mod semnificativ în Europa de Est, a fost Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Înfiinţat în 1948, Consiliul este o organizaţie creştină inter-bisericească la nivel mondial şi organul central al mişcării ecumenice. Membrii săi includ bisericile diferitelor forme principale ale creştinismului, reprezentând aproximativ 590 de milioane de oameni din 150 de ţări. Astfel, CMB este o forţă majoră în cercurile religioase mondiale.

Cu toate acestea, CMB a fost prima organizaţie religioasă internaţională care a acceptat ca membri ţările comuniste (inclusiv Uniunea Sovietică şi statele sale subordonate) în timpul Războiului Rece şi care a acceptat sprijinul financiar venit din partea ţărilor comuniste.

Infiltrarea comunistă în CMB a inclus succese importante, precum alegerea episcopului metropolitan ortodox rus din Leningrad, Nikodim, (numele de naștere: Boris Georgievich Rotov), ca preşedinte al CMB în 1975. O altă reuşită a fost rolul jucat timp de decenii de spionul comunist bulgar Todor Sabev, care a ocupat funcţia de secretar general adjunct al CMB între 1979 şi 1993. Istoricul Momchil Metodiev a observat că, sub îndrumarea KGB, în anii 1970 Nikodim a condus infiltrarea în CMB, cu sprijinul episcopilor şi agenţilor din Bulgaria.[6]

Pe baza unui dosar KGB publicat în 1969, istoricul şi profesorul universitar de la Cambridge, Christopher Andrew, scrie că în timpul Războiului Rece reprezentanţi importanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din CMB au lucrat în secret pentru KGB, exercitând o influenţă ascunsă asupra politicilor şi operaţiunilor CMB. Un dosar KGB făcut public în 1989 arată că aceşti reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, controlaţi de KGB, au introdus cu succes agenda lor în comunicările publice ale CMB. [7]

Dacă înţelegem modul în care comuniştii din Europa de Est au infiltrat şi manipulat bisericile, nu este greu de înţeles de ce CMB nu a luat în considerare opoziţia membrilor săi şi a insistat să finanţeze Frontul Patriotic al Uniunii Naționale Africane (ZANU-PF) din Zimbabwe în ianuarie 1980. ZANU-PF a fost un grup notoriu de gherilă comunistă, despre care se ştia că ucide misionari şi doboară zboruri comerciale.

În CMB s-a infiltrat și PCC, prin intermediul Consiliului Chinez Creştin – o unealtă a partidului – cu scopul de a controla religia. Consiliul este singurul reprezentant oficial al Chinei comuniste în CMB, iar datorită influenţelor monetare şi a altor influenţe, CMB s-a aliniat de mulţi ani intereselor PCC.

Secretarul general al CMB a vizitat oficial China la începutul anului 2018 şi s-a întâlnit cu mai multe organizaţii creştine controlate de partid, inclusiv cu Consiliul Creştin Chinez, cu Comitetul Naţional pentru Mişcarea Patriotică Tripartită a Bisericilor Protestante din China şi cu Administraţia de Stat pentru afaceri religioase. În China, numărul membrilor grupurilor creştine neoficiale (bisericile subterane) este cu mult mai mare decât numărul membrilor grupurilor oficiale. Delegaţii CMB nu au organizat întâlniri cu niciun grup creştin neoficial pentru a evita fricţiunile cu Beijingul.

1. Restricţionarea religiei

Infiltrarea spectrului comunist în Occident este omniprezentă, iar religia a fost lovită de ideologiile şi comportamentele care îl defăimează pe Dumnezeu. Idei precum “separarea bisericii şi a statului” şi “corectitudinea politică” provenite din comunism au fost utilizate pentru marginalizarea şi sabotarea religiilor ortodoxe drepte.

Statele Unite au fost construite ca o singură naţiune sub Dumnezeu. Toţi preşedinţii S.U.A., atunci când au depus jurământul, au pus mâna pe Biblie şi l-au rugat pe Dumnezeu să binecuvânteze America. În zilele noastre, atunci când oamenii religioşi critică comportamentele, ideile şi politicile care se îndepărtează de Divinitate sau vorbesc împotriva avortului sau homosexualităţii, care sunt interzise de Dumnezeu, comuniştii din Statele Unite sau Stânga militantă, trec la ofensivă. Ei folosesc “separarea bisericii şi a statului” pentru a spune că religia nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu politica şi astfel încearcă să restrângă voinţa lui Dumnezeu şi avertismentele şi limitările asupra comportamentului uman stabilite de Creator.

De mii de ani, divinitatea s-a arătat celor care au credinţă. Cei care practică o credință dreaptă reprezentau în trecut majoritatea societăţii şi au avut o influenţă extraordinară asupra moralităţii sociale. Astăzi, oamenii pot vorbi doar despre voinţa lui Dumnezeu, în cadrul bisericii. În afara bisericii, ei nu pot critica și nici nu pot rezista încercărilor de a submina criteriile lui Dumnezeu pentru comportamentul uman. Religia aproape şi-a pierdut funcţia de a menţine moralitatea societăţii şi, ca urmare, moralitatea în Statele Unite s-a prăbuşit ca o alunecare de teren.

În ultimii ani, corectitudinea politică a fost promovată pe noi culmi, până în punctul în care oamenii ezită să spună „Crăciun fericit” într-o ţară întemeiată pe creştinism. Acest lucru se întâmplă numai pentru că unii susţin că este incorect din punct de vedere politic şi răneşte sentimentele celor care nu sunt creştini. În mod similar, atunci când oamenii vorbesc în mod deschis despre credinţa lor în Dumnezeu sau se roagă lui Dumnezeu, unii susţin că acest lucru este discriminatoriu faţă de oamenii care au alte credinţe, incluzându-i pe cei necredincioşi. Adevărul este că tuturor oamenilor le este permis să-şi exprime convingerile, inclusiv respectul faţă de divinitățile lor, pe calea aleasă, şi asta nu are legătură cu discriminarea.

În şcolile de acum, nu sunt permise cursuri care implică convingeri drepte şi valori tradiţionale. Profesorii nu trebuie să vorbească despre Creaţie, din cauza faptului că ştiinţa încă nu a dovedit existenţa lui Dumnezeu. Dar nici ştiinţa nu a dovedit ateismul şi evoluţia – dar aceste teorii sunt predate ca adevăr în şcoli. Discursul care atacă, respinge şi defăimează divinitatea, pe de altă parte, este protejat şi glorificat sub steagul libertăţii de exprimare.

Infiltrările spectrului comunist în societate, restrângerea şi manipularea religiei, culturii, educaţiei, artelor şi legii reprezintă o problemă sistemică, extrem de complexă şi pe care o vom discuta detaliat în capitolele viitoare.

3. Teologia pervertită a spectrului comunist

În secolul trecut, diferite teologii distorsionate au câştigat teren, pe măsură ce gândirea comunistă s-a infiltrat în cercurile religioase, subminând clerul şi corupând subtil religiile ortodoxe. Clerul a interpretat fără ruşine scripturile în funcţie de capricii, distorsionând învăţăturile drepte lăsate de fiinţele iluminate din religiile ortodoxe. Mai ales în anii 1960, “teologia revoluţionară”, “teologia speranţei”, “teologia politică” şi alte teorii distorsionate saturate de gândirea marxistă au aruncat în haos lumea religioasă.

Mulţi preoţi din America Latină au fost educaţi în seminarii europene în secolul trecut şi au fost profund influenţaţi de noile teorii teologice care au fost modificate de tendinţele comuniste. “Teologia eliberării” a fost activă în America Latină în secolul al XX-lea, între anii 1960-1980.

Principalul reprezentant a fost preotul peruvian Gustavo Gutierrez.

Această teologie introduce lupta de clasă şi gândirea marxistă direct în religie şi interpretează compasiunea lui Dumnezeu pentru omenire în sensul că sărmanii trebuie eliberaţi – credincioşii religioşi ar trebui să participe la războiul de clasă pentru ca săracii să obţină un statut egal.

Această şcoală de gândire a folosit instrucţiunile Domnului pentru Moise – pentru a conduce evreii afară din Egipt – ca bază teoretică pentru credinţa că creştinismul ar trebui să-i elibereze pe cei săraci.

Această teologie emergentă care pune accentul pe războiul de clasă şi pe instaurarea socialismului a fost mult apreciată de Fidel Castro, liderul Partidului Comunist din Cuba. Deşi biserica catolică tradiţională a rezistat proliferării acestor aşa-numite teologii emergente, noul papă, numit în 2013, l-a invitat pe reprezentantul “teologiei eliberării”, Gutierrez, să participe la o conferinţă de presă la Vatican pe 12 mai 2015, ca oaspete principal, arătând astfel acceptarea tacită de către Biserica Catolică şi susţinerea teologiei eliberării.

Teologia eliberării s-a răspândit mai întâi în America de Sud şi apoi în lume. În diferite zone din lume au apărut numeroase teologii emergente, asemănătoare “teologiei eliberării”, precum “teologia neagră”, “teologia femeilor”, “teologia morţii lui Dumnezeu”, “teologia liberală” şi chiar “teologia ciudată”. Aceste teologii au perturbat foarte mult credinţele catolice, creştine şi alte religii ortodoxe din întreaga lume.

În anii ’70, în Statele Unite, liderul infamului templu “Discipolii lui Hristos” (“Templul Popoarelor” pe scurt), care s-a autoproclamat reîncarnarea lui Lenin, era un credincios marxist şi a instituit învăţăturile originale ale marxism–leninismului şi pe cea a lui Mao Zedong ca doctrină a Templului Popoarelor. El a susţinut că propovăduieşte în Statele Unite pentru a-şi atinge idealurile comuniste.

După uciderea congresmanului american Leo Ryan, care investiga acuzaţiile împotriva cultului, el ştia că ar fi dificil să scape, aşa că i-a forţat pe adepţii lui să se sinucidă în masă. I-a ucis chiar şi pe cei care nu erau dispuşi să se sinucidă cu el. În cele din urmă, peste 900 de persoane s-au sinucis sau au fost ucise. Acest cult a afectat reputaţia religiei şi a afectat negativ credinţa dreaptă a oamenilor în religiile ortodoxe. Astfel, a avut un impact negativ grav asupra oamenilor, în general.

4. Haosul Religios

Cartea „The Naked Communist” publicată în 1958, enumeră 45 de ţinte din Statele Unite care urmează să fie distruse de către comunism. În mod uimitor, majoritatea obiectivelor au fost puse în practică. Punctul nr. 27 din listă spune: “Infiltraţi-vă în biserici şi înlocuiţi religia revelată cu religia “socială “. Discreditați Biblia. …“ [8]

În sectorul religios de astăzi, cele două religii ortodoxe originale – creştinismul şi iudaismul (denumite împreună ca fiind religii bazate pe revelaţia divină) – au fost modificate şi controlate demonic de către spectrul comunist şi au pierdut funcţiile pe care le aveau în formele lor originale. Noi confesiuni întemeiate sau modificate demonic cu principii şi concepte comuniste au devenit promulgatori mai direcți ai ideologiei comuniste. Religiile erau pietre de temelie importante în menţinerea activităţilor normale şi line ale lumii occidentale, totuşi ele au fost deformate dincolo de recunoaştere, de către spectrul comunist.

În bisericile diferitelor religii din zilele noastre, mulţi episcopi şi preoţi promulgă simultan teologii deviate, corupând şi complotând cu adepţii lor într-o serie de scandaluri non-stop. Mulţi credincioşi merg la biserică deoarece cred că este un lucru civilizat de făcut sau chiar o formă de divertisment sau de viaţă socială, dar nu se angajează cu adevărat în cultivarea caracterului lor.

Religiile au fost corupte din interior. Rezultatul este că oamenii îşi pierd încrederea în religii şi credinţele lor drepte în Buddha, Dao şi Zei. Prin urmare, sfârșesc prin a-și abandona propria credință. Dacă omul nu crede în divin, Dumnezeu nu îl va proteja şi, în cele din urmă, omenirea va fi distrusă.

Pe 29 iunie 2017, Departamentul de Poliţie Victoria din Australia a găzduit o scurtă conferinţă de presă pentru a anunţa că “din cauza acuzaţiilor făcute de mai mulţi reclamanţi”, cardinalul australian George Pell se confruntă cu acuzaţii legate de ofense sexuale. Pell a devenit arhiepiscop de Melbourne în 1996 şi cardinal în 2003. În luna iulie 2014, sub mandatul Papei Francis, Pell şi-a asumat responsabilitatea pentru supravegherea tuturor tranzacţiilor financiare din Vatican. El a avut o putere enormă şi a fost cea de-a treia persoană la Vatican.

În 2002, Boston Globe a efectuat o serie de rapoarte despre molestarea sexuală a copiilor de către preoții catolici din Statele Unite. Investigaţia reporterilor a arătat că, în ultimele câteva decenii, au existat aproape 250 de preoţi din Boston care au molestat copii şi că biserica, în încercarea de a ascunde această situație, a mutat clerul dintr-o zonă în alta, în loc să informeze poliţia. Preoţii au continuat să-i molesteze pe copiii din zonele în care au fost mutați, generând în acest fel mai multe victime.

Evenimente similare s-au răspândit repede în Statele Unite. Dezvăluirile s-au extins la preoţii din alte ţări în care se aflau catolici, inclusiv Irlanda, Australia şi altele. Alte grupări religioase au început să denunţe public corupţia bisericii catolice.

În cele din urmă, sub presiunea publică, Papa Ioan Paul al II-lea a fost obligat să organizeze o conferinţă la Vatican pentru cardinalii catolici americani, la care Vaticanul a recunoscut că molestarea sexuală a copiilor este o crimă şi că structura administrativă a bisericii va fi reformată. Mai mult, biserica va expulza preoţi care au molestat sexual copii, iar infractorii vor fi închişi. Biserica a plătit peste 2 miliarde de dolari ca despăgubiri pentru abuzuri.

Solicitarea banilor de la credincioşi în numele religiei a fost, de asemenea, un eveniment comun. De exemplu, în China, diferite religii au delapidat cu frenezie bani, profitând de credinţa oamenilor în Buddha, Dao şi Zei, transformând religia într-o afacere. Se cer bani pentru ceremonii religioase şi pentru venerare prin arderea tămâiei, cu taxe care uneori se ridică la suma de 100.000 de yuani (15.000 de dolari).

Mai multe biserici şi temple au fost construite, arătând splendid la suprafaţă, în timp ce credinţa dreaptă în divinitate se diminuează. Discipolii care cultivă cu adevărat sunt din ce în ce mai puţini. Multe temple şi biserici au devenit locuri de adunare pentru spiritele şi fantomele malefice, iar templele din China s-au transformat în locuri turistice comercializate, unde călugării câştigă salarii, iar abaţii budişti şi daoiști prezidează, având funcţia de director executiv.

În timpul aşa-numitului val de studiere a Raportului celui de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, vicepreşedintele Asociaţiei Budiste Chineze a susţinut un Program de instruire pentru Spiritul Congresului al XIX-lea: “Raportul Congresului al XIX-lea este Scriptura Buddhistă contemporană şi am copiat-o de trei ori”. El a mai spus:” Partidul Comunist Chinez este astăzi Buddha şi Bodhisattva, iar raportul celui de-al XIX-lea Congres este scriptura contemporană budistă din China şi străluceşte cu razele strălucitoare ale credinţei în Partidului Comunist“.

Au existat şi oameni care au cerut credincioşilor budişti să-i urmeze exemplul şi să aplice metoda de copiere manuală a scripturilor pentru a scrie de mână raportul Congresului al XIX-lea cu o inimă devotată, pentru ca ei să poată experimenta iluminarea. Când acest raport de ştiri a fost publicat de Institutul Budhist Nanhai din provincia Hainan, acesta a condus la controverse enorme şi a fost, în cele din urmă, eliminat. Totuşi, raportul s-a răspândit larg pe internet. Acest incident arată că budismul oficial din China este plin de călugări politicieni şi nu este în mod fundamental o comunitate de cultivare. În schimb, budismul oficial al Chinei a devenit un instrument folosit de Partidul Comunist Chinez pentru activitatea Frontului Unic.

De mai bine de o mie de ani, episcopii din întreaga lume au fost numiţi sau recunoscuţi în mod direct de către Vatican. Cei 30 de episcopi recunoscuţi anterior de Vatican în regiunea chineză nu au fost recunoscuţi de PCC. De asemenea, Vaticanul şi catolicii loiali lui din China (în special credincioşii din bisericile subterane) nu au recunoscut episcopii numiţi de Partidul Comunist. Cu toate acestea, sub constrângerea constantă şi sub îndemnul PCC, noul Papă a început recent discuţii cu PCC care par să ofere recunoaşterea de către Vatican a episcopilor numiţi de PCC. Astfel, episcopii numiţi anterior de Vatican vor fi marginalizaţi.

Biserica este o comunitate de credinţă al cărei scop este de a permite credincioșilor să cultive, să-şi înalţe moralitatea şi, în cele din urmă, să se întoarcă în Ceruri. Când se fac negocieri în lumea umană cu un duh malefic revoltat împotriva divinității, unde spectrul comunist are dreptul să aranjeze şi să numească episcopi şi să se ocupe de problemele legate de credinţa a zeci de milioane de catolici în China, cum s-ar uita Dumnezeu la această chestiune? Care va fi viitorul pentru zecile de milioane de catolici din China?

În China, o ţară cu o bogată cultură tradiţională, spectrul comunismului a aranjat, neobosit, un sistem care a distrus violent cultura tradiţională, a distrus religiile ortodoxe şi a anihilat trupurile fizice ale oamenilor, în acelaşi timp demoralizând societatea şi tăind legătura dintre om şi divinitate, cu scopul de a distruge complet oamenii.

În Occident şi în alte părţi ale lumii, spectrul a folosit înşelăciunea şi infiltrarea pentru a demoniza religiile ortodoxe, pentru a deruta şi înşela oamenii şi pentru a-i face să renunţe la credinţele ortodoxe. Astfel, ei se îndepărtează mai mult de divinitate, până când se vor confrunta cu o distrugere totală. Indiferent ce mijloace au fost folosite de spectru, obiectivul final este acelaşi – de a distruge umanitatea.

Capitolul 5 (II)

Capitolul 7 (I)

Referinţe

[1] Pospielovsky, Dimitry V. 1987, “Istoria ateismului marxist-leninist și Sovietului antireligios: istoria ateismului sovietic în teorie și practică și credinciosul”, Springer. p. 80

[2] Scrisoare de la Lenin

[3] Într-un interviu cu Patriarhul Alexei al II-lea, acordat lui Izvestia nr. 137 din 10 iunie 1991, intitulat “Patriarhul Alexei al II-lea: – Îmi asum responsabilitatea pentru tot ce s-a întâmplat“, traducere în engleză a lui Nathaniel Davis, “Lungul drum către Biserică: O istorie contemporană a ortodoxiei ruse”, (Oxford: Westview Press, 1995), p. 89. Vezi și “Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate”, de Sf. Ioan (Maximovici) din Shanghai și San Francisco, 31 decembrie 2007

[4] Din inima lui Panchen Lama, Administrația Centrală a Tibetului, India, 1998

[5] Momchil Metodiev, “Între credință și compromis: Biserica Ortodoxă Bulgară și statul comunist” (1944-1989) (Sofia: Institutul pentru Studierea Istoriei Recente / Ciela, 2010).

[6] Ibid.

[7] Christopher Andrew, “KGB de la Brejnev la lovitura de stat“, în Wesley K. Wark (ed.), Spionaj: trecut, prezent, viitor? (Londra: Routledge, 1994)

[8] W. Cleon Skousen, “The Naked Communist” (Salt Lake City: Izzard Ink Publishing, 1958, 2014), Capitolul 12.

/////////////////////////////////////////////

Capitolul 5 (II): Infiltrarea în Occident

Cuprins

6. Noii marxişti care se închină lui Satana

7. Marşul lung al stângii prin instituţii

8. Corectitudinea politică: Poliţia de gândire a diavolului

9. Răspândirea socialismului în Europa

10. De ce ne înşală trucurile diavolului?

Referințe

*****

6. Noii marxişti care se închină lui Satana

Când revoluţia stradală a tinerilor occidentali se afla în plină desfăşurare, în anii 1960, a existat cineva care a respins naivitatea, sinceritatea şi idealismul lor. “Dacă radicalul adevărat constată că părul lung dă naştere unor bariere psihologice în comunicare şi organizare, atunci el îşi taie părul”, a spus el. Acesta era Saul Alinsky, un activist radical care a publicat cărţi, a predat studenţilor şi a supravegheat personal punerea în aplicare a teoriilor sale devenind, în cele din urmă, agitatorul “para-comunist” cu cea mai nefastă influenţă timp de zeci de ani.

În afară de cultul lui pentru Lenin şi Castro, Alinsky l-a slăvit, de asemenea, în mod categoric, pe diavol. În cartea sa “Reguli pentru radicali”, într-un epigraf menţiona: “Să nu uităm să ne reamintim cel puţin în treacăt de cel care a fost primul radical: din toate legendele noastre, din mitologie şi din istorie (şi cine poate şti unde se sfârşeşte mitologia şi începe istoria, sau cine poate face deosebirea între cele două?); ştim că primul radical ce este cunoscut omului şi care s-a răzvrătit împotriva «Establishmentului» (orânduririi – n.r) şi a făcut-o atât de eficient încât el, cel puţin, şi-a câştigat propriul regat – a fost Lucifer“.

Motivul pentru care numele cel mai potrivit pentru Alinsky ar trebui să fie „para-comunistul” este că, spre deosebire de Stânga Veche (stânga politică) din anii 1930 şi Noua Stângă (stânga culturală) din anii 1960, Alinsky a refuzat să-şi afirme idealurile politice. Viziunea sa asupra lumii consta în conceptele de „posesor”, „cei care au puțin și doresc să aibă mai mult” și „cei care nu nimic”. El a cerut celor care „nu au nimic” să se răzvrătească împotriva „posesorilor” prin orice mijloace şi să acapareze bogăţia şi puterea pentru a realiza o societate absolut “egală”. A căutat să profite de putere prin orice mijloace, distrugând, în acelaşi timp, sistemul social existent. A fost numit Lenin al stângii post-comuniste şi “Sun Tzu-ul” ei [1].

În “Reguli pentru radicali”, publicat în 1971, Alinsky şi-a prezentat în mod sistematic teoria şi metodele de organizare a comunităţii. Aceste reguli includ: “O tactică ce durează prea mult timp devine o piedică.” “Păstraţi presiunea.” “Ameninţarea este, de obicei, mai înspăimântătoare decât lucrul în sine”. “Ridiculizarea este cea mai puternică armă a omului”. “Alege obiectivul, fixează-l, personalizează-l şi polarizează-l”. [2] Esenţa regulilor sale era de a folosi mijloace fără scrupule pentru a-şi atinge obiectivele şi a câştiga putere.

Natura regulilor aparent seci ale lui Alinsky pentru organizarea comunităţii le revelează adevărata natură atunci când sunt aplicate în lume. Când războiul din Vietnam era în curs de desfăşurare, în 1972, George H. W. Bush, ambasadorul SUA la Naţiunile Unite, a ţinut un discurs la Universitatea Tulane. Studenţii anti-război au cerut sfaturi de la Alinsky şi el a spus că formatul standard de protest ar avea drept rezultat pur şi simplu expulzarea lor. Astfel, el a sugerat să poarte veşminte Ku Klux Klan şi, ori de câte ori Bush ar apăra războiul din Vietnam, ei ar protesta cu placarde şi ar spune: “KKK îl sprijină pe Bush.” Studenţii au făcut acest lucru cu rezultate foarte bune, obţinând atenţie.[3]

Alinsky şi urmaşii săi au fost încântaţi de alte două proteste pe care le-a planificat. În 1964, în negocierile cu autorităţile oraşului Chicago, Alinsky a elaborat planul de organizare a 2.500 de activişti pentru a ocupa toaletele din Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago, unul dintre cele mai aglomerate din lume, pentru a-l forța să-și oprească activitatea. Înainte de a-și realiza în mod efectiv planul, l-a divulgat, obligând autorităţile să negocieze.[4]

Pentru a forţa Kodak, cel mai mare angajator din Rochester, New York, să crească proporţia angajaţilor negri faţă de cei albi, Alinsky a venit cu o tactică similară. Profitând de venirea Orchestrei Filarmonice din Rochester, o tradiţie culturală importantă în oraş, Alinsky plănuia să cumpere sute de bilete pentru activiştii săi, hrănindu-i, în prealabil, numai cu fasole. Ei ar fi umplut teatrul şi ar fi distrus spectacolul datorită flatulenţei. Acest episod nu a avut loc, dar noua amenințare, precum şi alte tactici ale lui Alinsky, i-au consolidat poziţia în negocieri.

Cartea lui Alinsky lasă impresia că acesta este un individ sinistru, rece şi calculat. Modul lui de „organizare a comunităţii“ a fost, într-adevăr, o formă de revoluţie treptată. [5]

Erau mai multe diferenţe între Alinsky şi predecesorii lui. În primul rând, atât Stângiştii vechi, cât şi cei noi erau cel puţin idealişti în retorica lor, în timp ce Alinsky a dezbrăcat “revoluţia” de spoiala idealistă şi a expus-o ca pe o luptă de putere neinteresată de binele comunităţii. Când a condus antrenamentul pentru “organizaţiile comunitare”, el îi întreba în mod obişnuit pe cursanţi: De ce vă organizaţi? Unii spuneau că pentru a-i ajuta pe alţii, dar Alinsky răspundea țipând: “Vreţi să vă organizaţi pentru putere!” [6]

În manualul de instruire pe care urmaşii lui Alinsky îl studiau, el indica: “Nu suntem virtuoşi prin faptul că nu ne dorim puterea. […] Suntem cu adevărat laşi pentru că nu dorim putere”; “Puterea este bună”; “Neputinţa este rea”.[7]

În al doilea rând, Alinsky nu se gândea prea mult la tineretul rebel din anii ’60, care erau împotriva guvernului şi a societăţii. El a subliniat că, ori de câte ori este posibil, ar trebui să se intre în sistem şi să aşteptate oportunităţile de a o submina din interior.

În al treilea rând, scopul final al lui Alinsky a fost acela de a submina şi de a distruge, nu în beneficiul vreunui grup – astfel, în punerea în aplicare a planului său, a fost necesar să se ascundă scopul real cu obiective localizate sau etapizate care erau aparent rezonabile sau inofensive în sine, pentru a mobiliza mase mari să acţioneze. Când oamenii erau obişnuiţi să se mobilizeze, era uşor să fie mobilizaţi pentru a acţiona spre obiective mai radicale.

În “Regulile pentru radicali”, Alinsky a notat: “Orice schimbare revoluţionară trebuie să fie precedată de o atitudine pasivă, afirmativă şi non-provocatoare faţă de schimbare în rândul oamenilor noştri. […] Amintiţi-vă: odată ce organizaţi oameni în jurul unui lucru convenit de comun acord ca poluare, atunci o masă organizată de oameni este în mişcare. De aici este un pas mic şi natural către poluarea politică, spre poluarea Pentagonului”.

Un lider de la organizaţia Studenţii Pentru o Societate Democratică care a fost profund influenţat de Alinsky a exprimat bine esenţa protestelor de radicalizare: “Problema nu este niciodată problema, problema este întotdeauna revoluţia”. După anii ’60 radicalii de stânga au fost profund influenţaţi de Alinsky şi întotdeauna au transformat răspunsul la orice problemă socială în nemulţumire față de status quo-ul general, ca o piatră de temelie pentru avansarea cauzei revoluţionare.

În al patrulea rând, Alinsky a transformat politica într-un război de gherilă fără reţinere. În explicarea strategiei sale de organizare comunitară, Alinsky le-a spus studenţilor săi că trebuie să lovească ochii, urechile şi nasul inamicului. El notează în “Regulile pentru Radicali”: “Mai întâi ochii: dacă aţi organizat o asociaţie vastă, bazată pe mase importante de oameni, faceţi parade vizibile în faţa duşmanului şi arătaţi-vă puterea fără ascunzişuri. În al doilea rând, urechile: dacă organizaţia voastră e slabă numeric, atunci faceţi ce a făcut Gideon – ascundeţi-vă membrii în umbră, dar faceţi zgomot şi gălăgie astfel încât cei care ascultă să creadă că sunteţi mult mai mulţi decât în realitate. În al treilea rând, nasul: dacă organizaţia voastră e prea mică chiar şi pentru a face zgomot, atunci împuţiţi locul”.

În al cincilea rând, în acţiunile sale în politică, Alinsky a subliniat folosirea celor mai rele aspecte ale naturii umane, inclusiv indolenţa, lăcomia, invidia şi ura. Uneori, participanţii la campaniile sale obţineau câştiguri minore, însă acest lucru i-a făcut mai cinici şi mai neruşinaţi. Pentru a submina sistemul politic şi ordinea socială a ţărilor libere, Alinsky se simțea fericit să-și conducă adepţii la faliment moral. Din aceasta se poate deduce că, dacă ar câştiga cu adevărat puterea, el nu ar avea nici grijă, nici milă față de foştii săi tovarăşi.

Zeci de ani mai târziu, două figuri proeminente din politica americană, care au fost profund influenţate de Alinsky, au ajutat la inaugurarea revoluţiei tăcute care a subminat civilizaţia, tradiţiile şi valorile americane. În acelaşi timp, protestele gen război de tip guerillă fără restricţii, care au fost susţinute de Alinsky, au devenit populare în America începând cu anii ’70. Acest lucru este clar prin protestul “vomit” din 1999 împotriva Organizaţiei Mondiale a Comerţului din Seattle (unde protestatarii au ingerat un medicament care a provocat vărsături, apoi au vărsat împreună în Plaza şi centrul de conferinţe), prin mişcarea “Occupy Wall Street“, prin mişcarea Antifa şi aşa mai departe.

Este important să menţionăm că într-una dintre paginile introductive ale “Regulilor pentru Radicali”, Alinsky și-a exprimat „recunoștința față de primul radical”, Lucifer. Mai mult, într-un interviu acordat revistei Playboy cu puţin timp înainte de moartea sa, Alinsky a spus că, dacă va muri, el ar “alege fără rezerve să meargă în iad” şi ar începe să organizeze proletarii de acolo pentru că “ei sunt oamenii mei”.[8]       

7. Marşul lung al stângii prin instituţii

Antonio Gramsci, un comunist italian proeminent, a promovat ideea de a se realiza un “marş îndelungat prin instituţii”. El a descoperit că este greu să incite oamenii prin credinţă ca să iniţieze o revoluţie pentru a răsturna un guvern legitim – şi astfel, pentru a face revoluţie, comuniştii se bazează pe un număr mare de soldaţi care împărtăşesc viziunea lor întunecată de moralitate, credinţă şi tradiţii. Atunci, revoluţia proletariatului trebuie să înceapă cu subminarea religiei, a moralităţii şi a civilizaţiei.

După eşecul revoluţiilor stradale din anii 1960, rebelii au început să intre în mediul academic. Ei au obţinut diplome, au devenit învăţători, profesori, oficiali guvernamentali şi jurnalişti şi au intrat în societatea mainstream pentru a duce “marşul îndelungat prin instituţii”. Astfel, ei s-au infiltrat şi au corupt instituţiile societăţii occidentale, care sunt cruciale pentru menţinerea moralităţii în societate. Acestea includ biserica, guvernul, sistemul educaţional, organele legislative şi judiciare, lumea artei, mass-media şi ONG-urile.

După anii 1960 Statele Unite sunt ca un pacient bolnav, care nu poate identifica cauza. Ideile pro-marxiste s-au infiltrat profund în societatea americană şi au intrat în metastază.

Printre numeroasele teorii şi strategii revoluţionare care au fost prezentate, strategia “Cloward-Piven” propusă de doi sociologi de la Universitatea Columbia a devenit printre cele mai cunoscute şi a fost testată cu un anumit grad de succes.

Conceptul central al strategiei Cloward-Piven este de a folosi sistemul de protecţie socială pentru a forţa prăbuşirea guvernului. Conform politicii guvernului american, numărul de persoane eligibile pentru beneficii sociale este cu mult mai mare decât numărul persoanelor care primesc în realitate beneficii. Atâta timp cât aceşti oameni sunt încurajaţi sau organizaţi să beneficieze de avantaje, ei vor folosi în scurt timp toate fondurile guvernului, astfel încât, guvernul nu va putea să le mai satisfacă cererile.

Implementarea specifică a acestei strategii a fost făcută de Organizaţia Naţională a Dreptului de Asistenţă Socială (NWRO). Potrivit statisticilor, între 1965 şi 1974, numărul familiilor monoparentale care beneficiază de beneficii a crescut de la 4,3 milioane la 10,8 milioane, mai mult decât dublu. În 1970, 28% din bugetul anual al oraşului New York a fost alocat pentru cheltuieli sociale. În medie, din fiecare două persoane care au lucrat, o persoană a primit beneficii. Din anii 1960 până în 1970, numărul persoanelor care au primit beneficii în New York a crescut de la 200.000 la 1,1 milioane. În 1975, New York City a fost aproape în faliment.

Strategia Cloward-Piven este menită să ducă la criză. Astfel, poate fi considerată o punere în aplicare a teoriilor lui Alinsky, dintre care una este de a îţi “obliga duşmanul să-şi respecte propriile reguli”.

Începând cu revoluţia bolşevică condusă de Lenin, Partidul Comunist s-a dovedit capabil de intrigă şi de ţesut planuri. Cu un număr foarte mic de oameni, a creat “revoluţii” şi “crize” puternice de care ar putea profita mai apoi.

Asemenea lucruri se întâmplă în politica americană. De exemplu, unele dintre ideile Stângii din Statele Unite sunt atât de radicale, încât par a fi de neînţeles pentru majoritatea oamenilor. De ce, de exemplu, parlamentarii şi oficialii aleşi par să reprezinte doar glasul minorităţilor extreme (cum ar fi oamenii transgender), dar ignoră problemele importante de trai ale majorităţii? Răspunsul este simplu: ei nu reprezintă o opinie publică reală.

Lenin a spus, odată, că sindicatele sunt “curelele de transmisie ale Partidului Comunist la mase” [9]. Comuniştii au constatat că, atâta timp cât controlează sindicatele, ei controlează un număr mare de voturi. Atâta timp cât controlează voturile, aceştia pot face oficialii aleşi şi parlamentarii să le execute comenzile. De aceea, comuniştii caută să obţină controlul asupra sindicatelor, controlând astfel un număr mare de parlamentari şi oficialităţi alese pentru a transforma programul politic subversiv al comuniştilor în programul politic al stângii.

1. Cleon Skousen a scris în cartea sa “The Naked Communist“ că unul dintre cele 45 de scopuri ale comuniştilor constă în “Capturarea unuia sau a ambelor partide politice în Statele Unite”, iar acest lucru se realizează printr-o astfel de operaţiune. Pentru a-şi menţine drepturile şi interesele de bază, muncitorii obişnuiţi trebuie să se alăture sindicatelor şi astfel să devină pionii lor. Un principiu identic este la locul de muncă atunci când se plătesc taxe de protecţie grupurilor de crimă organizată.

Analiza lui Trevor Loudon despre modul în care partidele comuniste deturnează ţările democratice se referă la acest lucru. Loudon împarte procesul în trei etape:

Primul pas – formarea politicilor. În timpul războiului rece, Uniunea Sovietică şi aliaţii săi au formulat politici care vizează ţările democratice. Scopul era de a infiltra şi de a dezintegra aceste ţări şi de a le transforma în mod paşnic din interior.

Pasul al doilea – îndoctrinarea. În timpul războiului rece, mii de comunişti din întreaga lume au fost antrenaţi în fiecare an în Uniunea Sovietică şi în ţările socialiste din est. Formarea s-a concentrat asupra modului de utilizare a mişcărilor forţei de muncă, a mişcărilor de pace, a bisericilor şi a grupurilor neguvernamentale pentru a influenţa partidele de stânga din ţările lor.

Pasul al treilea – implementarea. După Războiul Rece, grupurile socialiste şi comuniste locale din ţările occidentale au început să joace un rol mai dominant.

Un număr mare de americani influenţaţi de ideologia comunistă au intrat în mainstream-ul social. Ei s-au angajat în politică, în educaţie, în cercetare academică, sau au intrat în mass-media sau în organizaţiile neguvernamentale. Ei folosesc experienţa acumulată de-a lungul mai multor generaţii pentru a transforma Statele Unite din interior, iar Statele Unite aproape că au căzut în mâinile lor.

Iniţial, sistemele ţărilor democratice au fost concepute pentru persoane cu un anumit standard și dispoziţie morală. Pentru cei care folosesc toate mijloacele pentru a-şi atinge scopurile rele, acest sistem are multe lacune. Există numeroase modalităţi superficial legitime pentru a submina o societate liberă.

Există o vorbă în China: “Nu ne este frică de hoţi că fură, ne temem de ei numai gândindu-ne la asta”. Comuniştii şi cei care acţionează din ignoranță în numele lor încearcă să submineze sistemul politic şi social al societăţilor libere în orice fel pot. După decenii de planificare şi funcţionare, guvernele şi societăţile din Statele Unite şi ţările occidentale au fost grav erodate, deoarece gândirea şi elementele comuniste au intrat în politica SUA.

8. Corectitudinea politică: Poliţia de gândire a diavolului

Ţările comuniste exercită un control strict asupra discursului şi a gândirii. Cu toate acestea, începând cu anii 1980, o altă formă de control a libertăţii de expresie şi a gândirii a apărut în Occident. Poliţia gândirii foloseşte stindardul “corectitudinii politice” pentru a acţiona necontrolat în mass-media, în societate şi în sistemul educaţional, folosind sloganuri şi critici în masă pentru a restrânge libertatea de expresie şi gândirea. Chiar dacă mulţi au simţit deja puterea malefică a controlului său, ei nu au înţeles originea ideologică.

Expresii precum “corectitudinea politică”, împreună cu “progresul” şi “solidaritatea” sunt toate cuvinte care au fost folosite de mult timp de partidele comuniste. Sensul lor superficial este evitarea utilizării limbajului discriminatoriu faţă de minorităţi, femei, persoane cu handicap şi altele. De exemplu, “oamenii de culoare” urmează să fie numiţi “afro-americani”, indienii vor fi numiţi “americani nativi”, imigranţii ilegali vor fi numiţi “lucrători nedocumentaţi” şi aşa mai departe.

Cu toate acestea, consecința ascunsă a corectitudinii politice este clasificarea persoanelor în grupuri, în funcţie de statutul victimelor. Cei mai oprimaţi ar trebui, prin urmare, să beneficieze de cel mai mare respect şi curtoazie. Indiferent de comportamentul şi talentul individual, această judecată este făcută exclusiv pe identitatea persoanei şi se numeşte astfel “politică de identitate”.

Acest stil de gândire este extrem de popular în Statele Unite şi în alte ţări occidentale. Conform unei astfel de logici, lesbienele de culoare, care sunt asuprite prin prisma unor vectori de rasă, sex şi preferinţă sexuală, se situează în fruntea victimelor. Dimpotrivă, bărbaţii albi, heterosexuali sunt consideraţi cei mai privilegiaţi şi, în logica politicii victimelor, la cel mai jos nivel al polului totem.

Acest tip de clasificare este identic cu ceea ce se întâmpla în ţările comuniste, unde indivizii erau clasificaţi ca aparținând „celor cinci clase de roșu” sau “celor cinci clase de negru”, în funcţie de statutul lor de avere şi de clasă înainte de revoluţie. Partidul Comunist Chinez a eliminat şi a asuprit proprietarii de terenuri şi capitaliştii din cauza statutului lor greşit de clasă, a atacat intelectualii cu apelative precum “Împuțitul bătrân al IX-lea” şi a scandat că “cei săraci sunt cei mai deştepţi, nobilii cei mai proşti”.

Din motive istorice complexe, inclusiv din motive sociale şi individuale, unele grupuri au o poziţie politică şi socio-economică inferioară, care nu poate fi pur şi simplu explicată ca opresiune. Dar corectitudinea politică trasează o limită artificială în mintea oamenilor. Ea stabileşte un binar, afirmând că numai cei care sunt de acord cu pretenţiile de corectitudine politică trebuie să fie consideraţi morali, în timp ce cei care nu sunt de acord sunt acuzaţi că sunt rasişti, sexişti, homofobi, antiislamici şi aşa mai departe. Prin ea ia naștere o gândire în alb și în negru, în baza căreia sunt considerați morali numai aceia, care sunt de acord cu viziunea „corectitudinii politice”. Cei care i se opun sunt considerați rasişti, sexişti, homofobi, antiislamici şi aşa mai departe.

Universităţile, care ar trebui să promoveze o cultură a libertăţii de expresie, au devenit închisori ale minţii. Lumea este tăcută şi nu poate să lupte în mod deschis şi sincer cu o serie de probleme în politică, economie şi cultură. Sub numele de corectitudine politică, unele organizaţii scot, în continuare, religia tradiţională din sfera publică. Mai mult, unele ţări au extins definiţia “discursului de ură”, au pus în aplicare această definiţie extinsă în lege şi, prin urmare, au folosit legea pentru a obliga şcolile, mass-media şi companiile de internet să se conformeze. [10] Acesta este un pas spre aceleaşi restricţii de vorbire, ca și în statele comuniste.

După alegerile din 2016 din SUA, Statele Unite s-au divizat în continuare. Mitinguri de protest au izbucnit în oraşe mari, iar încălcările libertăţii de exprimare au devenit frecvente. În septembrie 2017, apariţia autorului conservator Ben Shapiro, invitat să vorbească la Universitatea din California-Berkeley, a fost deraiată din cauza ameninţărilor Antifa de provocare a unui conflict violent. Poliţia din Berkeley a fost pregătită şi a trimis trei elicoptere de poliţie, iar cheltuielile de securitate au fost estimate la peste 600.000 de dolari. [11]

Un reporter l-a întrebat pe un protestatar tânăr student, cum rămâne cu primul amendament? Studentul a spus că nu mai este un document relevant. În mod ironic, un eveniment care a marcat începutul mişcării studenţeşti, în 1964, la Berkeley, a fost o luptă pentru libertatea de exprimare. În aceste zile, stânga foloseşte dreptul la libertatea de exprimare, încercând să-i priveze pe alţii de a avea un mijloc legitim de a se face auziți.

În martie 2017, omul de ştiinţă american Charles Murray a fost invitat să vorbească la Colegiul Middlebury din Vermont. În timp ce era acolo, el a fost agresat fizic şi un profesor însoţitor la colegiu a fost rănit. În martie 2018, profesorul titular Amy Wax de la Universitatea din Pennsylvania, facultatea de drept, a fost demis din unele funcții didactice, după publicarea unui articol “incorect din punct de vedere politic”.[13] Alte organizaţii, care acţionează sub stindardul „Noi ne opunem discursului de ură”, au etichetat grupuri conservatoare obişnuite drept “grupuri de ură”. În plus, au existat cazuri de autori conservatori şi de cercetători care au fost ameninţaţi cu privire la libertatea de exprimare sau participarea la diverse evenimente. [14]

Intruziunea asupra libertăţii de exprimare de către Stânga nu face parte din dezbaterile normale dintre oameni cu idei diferite. În schimb, este vorba despre spectrul comunismului care foloseşte oameni cu rele intenţii, provocându-i să ascundă adevărul şi să suprime vocile oneste sau cel puţin normale. Corectitudinea politică, în esenţă, se referă la înlocuirea standardelor morale pozitive cu standarde politice deviante, reprezentând poliţia ideologică a diavolului.

9. Răspândirea socialismului în Europa

Internaţionala Socialistă a evoluat din cea de-a Doua Internaţională, fondată de Engels în 1889. La momentul înfiinţării celei de-a Doua Internaţionale, existau peste 100 de partide politice în întreaga lume, fondate pe marxism. Dintre acestea, în ţările respective, 66 erau partide de guvernământ care au aderat la socialism. Numele “Internaţionala Socialistă” îşi are originea în 1951, după cel de-al Doilea Război mondial, şi a constat din partide social-democrate din întreaga lume.

Există partide socialiste descendente ale celei de-a Doua Internaţionale în întreaga Europă, multe dintre ele devenind chiar partide de guvernământ. Socialiştii timpurii i-au inclus pe Lenin, care a încurajat revoluţia violentă şi pe oameni ca Kautsky şi Burns, care au promovat reforme progresiste. În cadrul Internaţionalei Socialiste, democraţia socialistă şi socialismul democratic erau aproape identice. Ambele au promovat ideea că socialismul este noul sistem care va înlocui capitalismul. În prezent, Internaţionala Socialistă include peste 160 de organizaţii și de membrii, fiind cea mai mare organizaţie politică internaţională din lume.

Partidul Socialiștilor Europeni, care activează în Parlamentul European, este, de asemenea, o organizaţie aliată Internaţionalei Socialiste, din care fac parte partidele social-democrate din UE şi din ţările învecinate. Ființează în cadrul Parlamentului European din 1992 iar membrii săi  activează în majoritatea organizaţiilor europene, inclusiv Parlamentul European, Comisia Europeană şi Consiliul European.

În prezent, Partidul Socialiștilor Europeni este format din 32 de membri ai partidelor din 25 de ţări din UE şi Norvegia, opt membri asociaţi şi cinci observatori, în total 45 de membrii. Se angajează într-o gamă imensă de activităţi. Principalele obiective revendicate de Partidul Socialiștilor Europeni, în sine, sunt consolidarea mişcării socialiste şi social-democrate în cadrul UE şi în întreaga Europa şi dezvoltarea unei strânse cooperări între partidele membre, grupurile parlamentare şi altele asemenea. În esenţă, funcţionează pentru a promova energic cauza socialistă.

Partidul Social Democrat Suedez, partidul de guvernământ din Suedia, susţine deschis că foloseşte marxismul ca ghid teoretic. În decursul mai multor decenii în care a condus ţara, a promovat ideologiile socialiste ale egalităţii şi bunăstării sociale. Portretele lui Marx şi Engels încă mai atârnă, astăzi, în sălile Partidului.

Principiile directoare ale Partidului Laburist din Marea Britanie se bazează pe socialismul fabian. După cum s-a discutat mai devreme, socialismul fabian este pur şi simplu o altă versiune a marxismului, dar subliniază folosirea unor metode treptate pentru a realiza tranziţia de la socialism la comunism. De asemenea, susţine impozitele ridicate, beneficii sociale mari şi alte idei socialiste. În ultimele decenii, Partidul Laburist a devenit de multe ori partidul de guvernământ al Angliei şi a pledat mereu pentru ideile fabiane socialiste.

Partidul Comunist Britanic a fost, de asemenea, foarte activ în încercarea de a influenţa politica britanică, editând propria publicaţie The Morning Star. Partidul Comunist Britanic a fost înfiinţat în 1920, iar în perioada apogeului său politic, membrii de partid au fost aleşi în Camera Comunelor. La începutul recentelor alegeri din Anglia, Partidul Comunist Britanic a anunţat brusc că intenţionează să sprijine liderul politic al stângii, Partidul Laburist.

Un membru important al Partidului Laburist a petrecut 40 de ani promovând socialismul și naţionalizarea activelor. În septembrie 2015, el a devenit şeful Partidului Laburist, cu un avans covârşitor de 60%. Acest politician a fost timp de mulți ani un participant proeminent în evenimentele şi activităţile LGBT. Când un reporter al BBC l-a întrebat despre opiniile lui despre Marx, acesta l-a lăudat pe Marx ca fiind un mare economist şi o “figură fascinantă care a observat multe lucruri şi de la care putem învăţa multe lucruri”.

Partidul Socialist din Franţa este cel mai mare partid politic de centru-stânga din Franţa şi membru al Internaţionalei Socialiste (IS) şi al Partidului Socialiştilor Europeni (PSE). Candidatul său nominalizat la preşedinţie a fost ales Preşedinte al Franţei în 2012.

Antonio Gramsci, veteran comunist al Italiei, nu numai că a înfiinţat Partidul Comunist din Italia, în 1921, dar a deţinut și funcţia de secretar general. Până în anii 1990, Partidul Comunist din Italia a fost foarte activ, pentru o lungă perioadă de timp menţinându-şi poziţia de cel de-al doilea mare partid politic. În 1991, partidul a fost redenumit Partidul Democrat al Stângii.

Germania nu face excepţie; este locul de naştere al lui Marx şi Engels, şi locul de obârșie al Școlii de la Frankfurt, o altă expresie a marxismului.

Alte ţări europene, precum Spania, Portugalia, au partide politice foarte active, cu influenţă semnificativă. Toată Europa, nu numai ţările est-europene, este dominată de comunism. Ţările necomuniste din nordul Europei, Europa de Sud şi Europa de Vest adăpostesc și promovează în mod intenţionat sau neintenţionat ideologii şi politici comuniste. A spune că Europa este în “mâinile dușmanului” nu este o exagerare.

10. De ce ne înşală trucurile diavolului?

Sociologul american Paul Hollander, în cartea sa “Politic Pilgrims“, a istorisit poveştile multor intelectuali tineri fermecaţi de comunism care au călătorit în Uniunea Sovietică, în China maoistă şi în Cuba comunistă. În timp ce în acele locuri aveau loc abuzuri îngrozitoare, aceşti tineri pelerini politici nu au văzut nimic din ele şi, la întoarcerea lor, au scris cu entuziasm cărţi care glorificau politicile socialiste.[15]

Ideologia comunistă este o ideologie a diavolului şi, odată cu trecerea timpului, oamenii au văzut din ce în ce mai clar că oriunde ajunge comunismul, este însoţit de violenţă, minciuni, război, foamete şi dictatură. Întrebarea este: “De ce există încă atât de mulţi oameni care ajută din toată inima diavolul să-şi răspândească minciunile, chiar şi să devină instrumentele lui obediente?”

În Statele Unite, de exemplu, persoane din diferite perioade de timp au fost atrase de comunism din diverse motive. Membrii partidelor precursoare ale Partidului Comunist din SUA au fost imigranţi. Starea lor economică era precară şi le era greu să se amestece în comunitate. Astfel, ei s-au alăturat partidului, în principal datorită influenţelor din ţara lor (în primul rând Rusia şi ţările din Europa de Est).

După Marea Depresiune, influenţa marxismului în Vest a crescut dramatic, și aproape întreaga clasă intelectuală din Occident a început o întoarcere spre stânga. Numeroşi intelectuali au mers să viziteze Uniunea Sovietică, și după ce s-au întors, au avut prezentări şi au scris cărţi care promovau ideologia comunistă. Cei implicaţi au inclus mulţi gânditori influenţi, scriitori, artişti şi reporteri.

Generaţia “Baby Boomer” a intrat în colegiu în anii 1960, crescând în timpul afluenţei postbelice, totuşi a fost condusă pe căi greșite de ideologiile comuniste strâmbe, preluând alte poziţii anti-culturale, care au luat forma protestelor anti-război, a feminismului şi a multor lucruri asemănătoare. Următoarea generaţie de elevi a învățat lucruri de stânga direct din manuale, pentru că profesorii lor au fost “radicalii titulari” – astfel “ lungul marș al comunismului prin instituţii”  a reușit în cele din urmă să înceapă un ciclu menit să se reproducă şi să se auto-întreţină permanent.

Într-o carte dedicată expunerii comunismului, “Maeștrii Înșelăciunii“, directorul FBI, J. Edgar Hoover, al cărui mandat a durat 37 de ani, a clasificat activiştii comunişti în cinci grupuri: membrii partidului, membri de partid clandestini, simpatizanţi, oportunişti (sprijinind comuniştii de dragul propriului interes) şi dupes (cei înşelaţi) [16]. În realitate, există foarte puţini activişti comunişti extrem de răi şi înveteraţi; nu demonstrează asta clar că majoritatea membrilor Partidului Comunist au fost pur şi simplu traşi pe sfoară?

Cartea jurnalistului american John Silas Reed “Zece zile care au șocat lumea“, şi cartea lui Edgar Snow “Steaua roșie deasupra Chinei”,  au jucat un rol major în promovarea ideologiei comuniste în întreaga lume. Reed este unul dintre cei trei americani care a fost îngropat în Necropolisul din Zidul Kremlinului, ceea ce înseamnă că el însuşi era un activist comunist. Descrierea pe care a făcut- o Revoluţiei din Octombrie nu a fost o raportare obiectivă a evenimentelor reale, ci o propagandă politică atent elaborată.

Snow a fost un simpatizant al comunismului. În 1936, schema interviului acordat unui membru al PCC a inclus întrebări din zece domenii, incluzând diplomaţia, apărarea împotriva invaziei inamice, opinii privind tratatele inegale, investiţiile străine, opinii asupra naziştilor şi multe altele. Mai târziu, Mao Zedong l-a întâlnit pe Reed într-o peşteră din Shanbei (partea de nord a provinciei Shaanxi) pentru a răspunde unor întrebări, astfel încât să poată fi creată o impresie favorabilă  asupra PCC-ului. Tânărul şi naivul Reed a fost folosit ca un instrument de către perfidul PCC pentru a-şi difuza minciunile atent elaborate lumii.

Iuri Bezmenov, fost spion al KGB, şi-a amintit experienţa de a primi “prieteni” străini atunci când a lucrat ca spion. Programul lor era aranjat parţial de Serviciul de Informaţii Externe al Uniunii Sovietice. Vizitele lor la biserici, şcoli, spitale, grădiniţe, fabrici şi multe altele au fost pre-aranjate. Cei implicaţi erau comunişti sau oameni de încredere din punct de vedere politic şi au fost antrenaţi pentru a se asigura că vor vorbi la unison. El a citat, ca exemplu, momentul în care Look, o revistă americană importantă în anii 1960, a trimis jurnalişti în Uniunea Sovietică şi la sfârşit a printat materiale pregătite de forţele de securitate sovietice, inclusiv fotografii și copii printate.

Astfel, propaganda sovietică a ieşit în public sub numele unei reviste din SUA, înşelând americanii. Iuri Bezmenov a spus că mulţi jurnalişti, actori şi sportivi renumiţi pot fi scuzaţi de faptul că nu au văzut realitatea în timpul vizitei în Uniunea Sovietică, dar comportamentul multor politicieni occidentali a fost de neiertat. Ei au țesut minciuni şi au căutat cooperarea cu comuniştii sovietici pentru propria lor reputaţie şi profit, a spus el, numindu-i corupţi moral. [17] 

În cartea “Puteți încă să vă încredeți în comuniști … să fie comuniști“, dr. Fred Schwartz a analizat de ce unii tineri din familii bogate au fost ademeniţi de comunism. El a enumerat patru motive: în primul rând, dezamăgirea faţă de capitalism; în al doilea rând, credinţa într-o filosofie materialistă a vieţii; al treilea, aroganţa intelectuală; al patrulea, o nevoie religioasă neîmplinită. Aroganţa intelectuală se referă la experienţa tinerilor în vârstă de aproximativ 18-20 de ani care cad uşor pradă propagandei comuniste din cauza înţelegerii lor parţiale a istoriei şi a dorinţei de a se revolta împotriva tradiţiei, autorităţii şi culturii etnice în care au crescut.

“Nevoia religioasă neîmplinită” se referă la faptul că toată lumea are un fel de impuls religios în interiorul lui, care transcende individul. Cu toate acestea, ateismul şi teoria evoluţiei ce le-a fost instilată în şcoală a făcut imposibilă obţinerea satisfacţiei din religia tradiţională. Fantezia comunistă a “eliberării întregii omeniri” profită de această nevoie umană latentă şi joacă rolul unei religii false.[18]

Intelectualii s-au lăsat păcăliţi de ideologiile radicale. Un astfel de fenomen a atras atenţia savanților. În cartea sa, “Opiumul intelectualilor“, Raymond Aron a subliniat că, pe de o parte, intelectualii din secolul al XX-lea au criticat sever sistemul politic tradiţional, dar, pe de altă parte, au tolerat generos sau chiar au privit îngăduitor dictatura şi măcelurile comuniste. El i-a caracterizat pe intelectualii de stânga ce şi-au transformat ideologia într-o religie seculară ca ipocriţi, arbitrari şi fanatici.

În cartea sa, “Intelectuali: de la Marx şi Tolstoi la Sartre şi Chomsky”, Paul Johnson, istoric britanic, a analizat vieţile şi opiniile politice radicale ale lui Rousseau şi ale duzinii de intelectuali care l-au urmat. El a descoperit că împărtăşeau slăbiciunea fatală a aroganţei şi egocentrismului.[19]

În cartea sa, “Intelectualii şi societatea”, cercetătorul american Thomas Sowell a ilustrat în mod amplu aroganţa extraordinară a acestor intelectuali.

Aceşti oameni de ştiinţă şi-au bazat analizarea intelectualilor comunişti pe o judecată şi o analiză atentă, dar dorim să atragem atenţia asupra unui alt motiv, pe care ei nu l-au acoperit, ceea ce explică de ce intelectualii pot fi atât de uşor păcăliţi. Comunismul este o ideologie demonică care nu aparţine niciunei culturi tradiţionale din societatea umană. Deoarece militează împotriva naturii umane, ea nu poate fi niciodată dezvoltată organic de către om, ci trebuie pusă în aplicare şi insuflată din exterior. Sub influenţa ateismului şi materialismului, mediul academic și educațional contemporan au abandonat credinţa în divinitate. Credinţa oarbă în ştiinţă şi venerarea aşa-numitei raţiuni umane face posibil ca oamenii să devină sclavi ai acestei ideologii demonice.

Începând cu anii 1960, comunismul s-a angajat într-o invazie pe scară largă în educația americană. Şi mai rău, mulţi tineri – bombardaţi de mass-media de stânga şi cărora le-a fost acordată o educaţie simplificată – se abandonează televiziunii, jocurilor pe calculator, internetului şi social media. Se transformă în “fulgi de zăpadă”, oameni care nu au cunoştinţe, o perspectivă globală, un sentiment de responsabilitate, un sentiment de istorie şi capacitatea de a face faţă provocărilor. Cu ideologiile comuniste sau derivate din comunism insuflate în ei de generaţia părinţilor, ei devin îndoctrinaţi şi, de acum înainte, folosesc un cadru deformat pentru a evalua faptele la care sunt martori. Adică, minciunile comuniste au format o peliculă în jurul lor, împiedicându-i să aibă o viziune clară a realităţii.

Pentru a înşela oamenii, diavolul a exploatat pe scară largă slăbiciunile umane ale stupidităţii, ignoranţei, egoismului, lăcomiei şi credulităţii. Între timp, s-a profitat şi de idealismul şi fanteziile romantice ale unei vieţi frumoase. Acesta este cel mai trist lucru dintre toate. De fapt, un stat comunist nu este nimic asemănător fanteziilor romantice ale adevăraţilor credincioşi comunişti. De fapt, dacă ar fi trăit într-un regim comunist, în loc să îl viziteze într-un tur plăcut, ei și-ar fi putut dea seama de acest lucru.

*****

Spectrul comunist s-a infiltrat în Occident prin deghizare. Numai când depăşim fenomenele concrete şi ne situăm pe un plan mai înalt, putem vedea, cu adevărat, adevărata imagine şi scopurile spectrului.

Motivul real pentru care spectrul şi-ar putea atinge scopul este că oamenii şi-au abandonat credinţa în divinitate şi şi-au relaxat standardele morale. Numai prin revitalizarea credinţei în divinitate, prin curățarea minţii şi prin ridicarea moralităţii putem să scăpăm de influenţa şi controlul demonic. Dacă toată societatea umană s-ar întoarce la tradiţie, spectrul nu ar avea unde să se ascundă.

Capitolul 5 (I)

Capitolul 6

Referințe

[1] David Horowitz, Regulile lui Barack Obama pentru Revoluție: Modelul Alinsky (Sherman Oaks, CA: David Horowitz Freedom Center, 2009), pp. 6, 16.

[2] Saul Alinsky, “Tactici,” Reguli pentru Radicali: O inițiere practică pentru radicalii realiști (New York: Vintage Books, 1971).

[3] David Horowitz, Regulile lui Barack Obama pentru Revoluție: Modelul Alinsky (Sherman Oaks, CA: David Horowitz Freedom Center, 2009), pp. 42–43.

[4] “Interviul Playboy cu Saul Alinsky”, New English Review,  https://www.newenglishreview.org/Daniel_Mallock/Playboy_Interview_with_Saul_Alinsky/

[5] David Horowitz, Regulile lui Barack Obama pentru Revoluție: Modelul Alinsky (Sherman Oaks, CA: David Horowitz Freedom Center, 2009). https://newrepublic.com/article/61068/the-agitator-barack-obamas-unlikely-political-education

[6] Ibid.

[7] Ibid.

[8] “Interviul Playboy cu Saul Alinsky”, New English Review,  https://www.newenglishreview.org/Daniel_Mallock/Playboy_Interview_with_Saul_Alinsky/

[9] V. I. Lenin, “Proiect de disertație despre rolul și funcțiile sindicatelor în cadrul noii politici economice”, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1921/dec/30b.htm.

[10] Pinkoski, Nathan. 2018. “Jordan Peterson marchează punctul comutatorului de dreapta și stânga al expresiei libere” The Federalist. February 2, 2018. http://thefederalist.com/2018/02/02/jordan-peterson-marks-fulcrum-right-lefts-side-switch-free-expression/

[11] “Protestele Antifa reprezintă costuri de securitate ridicate pentru săptămâna libertății de exprimare de la Berkeley, dar cine plătește factura?” Fox News, September 15, 2017.  http://www.foxnews.com/us/2017/09/15/antifa-protests-mean-high-security-costs-for-berkeley-free-speech-week-but-whos-paying-bill.html.

[12] Chris Pandolfo, “Cine este cu adevărat: Liderul studenților spune că 1A nu se aplică lui Ben Shapiro”, Conservative Review. October 20, 2017. https://www.conservativereview.com/news/true-colors-student-leader-says-1a-doesnt-apply-to-ben-shapiro/.

[13] “Profesorul Penn își pierde dreptul de predare pentru că spune că studenții negri ‘rar’ iau note mari”, New York Daily News , 15 martie 2018” New York Daily News, March 15, 2018, http://www.nydailynews.com/news/national/law-professor-upenn-loses-teaching-duties-article-1.3876057.

[14] “Campusul Haos: Țipete zilnice timp de o săptămână“, National Review, 12 octombrie 2017,, https://www.nationalreview.com/corner/campus-chaos-daily-shout-downs-week-free-speech-charles-murray/.

[15] Paul Hollander, “Pelerini Politici” (New York: Oxford University Press, 1981).

[16] J. Edgar Hoover, “Maeștrii Înșelăciunii”(New York: Henry Holt and Company, 1958), 81-96.

[17] Tomas Schuman (Yuri Bezmenov), “Lipsa ‘Novoste’ este o știre bună”  (Los Angeles: Almanac, 1985), 65–75.

[18] Fred Schwartz și David Noebel, “Puteți încă să vă încredeți în comuniști … să fie comuniști (și socialiști și progresiști)” (Manitou Springs, Colo.: Christian Anti-Communism Crusade, 2010), pp. 44–52.

[19] Paul Johnson, Intelectuali: de la Marx și Tolstoi la Sartre și Chomsky, ediție revizuită 2007 (Harper Perennial), p. 225.

https://www.thespecterofcommunism.com/ro/capitolul-5-ii-infiltrarea-in-occident/

////////////////////////////////////////////

Capitolul 5 (I): Infiltrarea în Occident

Cuprins

Introducere

1. Comunismul prin violenţă şi nonviolenţă

2. Războiul de spionaj şi dezinformare

3. De la Noul Ciclu la ideologia progresistă

4. Revoluţia culturală a Occidentului

5. Mişcările anti-război şi drepturile civile

Referințe

*****

Introducere

Alegerile prezidenţiale americane din 2016 au fost unele dintre cele mai dramatice din ultimele decenii. Deşi participarea la alegeri a fost de 58%, campania electorală a fost plină de răsturnări şi zvârcoliri care au persistat şi după alegeri. Câştigătorul, candidatul Partidului Republican, Donald Trump, a fost asediat de acoperire mediatică negativă şi de proteste în oraşele din întreaga ţară. Demonstranţii au ţinut pancarde cu sloganuri “nu este preşedintele meu”, declarând că Trump este rasist, sexist, xenofob sau nazist. Au existat solicitări pentru o renumărare a voturilor şi ameninţări de punere sub acuzare.

Jurnalismul de investigaţie a dezvăluit că multe dintre aceste proteste au fost iniţiate de anumite grupuri de interese. După cum se arată în “America sub asediu: Război Civil 2017” (America Under Siege: War Civil 2017), un documentar regizat de cercetătorul din Florida, Trevor Loudon, o parte importantă a demonstranţilor erau “revoluţionari profesionişti” cu legături cu regimurile comuniste şi alte state autoritare, precum Coreea de Nord, Iran, Venezuela sau Cuba. Documentarul lui Loudon a evidenţiat, de asemenea, rolul a două organizaţii socialiste americane proeminente, Partidul Mondial Muncitoresc Stalinist şi Organizaţia Socialistă a Partidului Libertăţii Maoiste. [1]

După ce a cercetat mişcarea comunistă din anii 1980, Loudon a ajuns la concluzia că organizaţiile de stânga au făcut ca Statele Unite să fie ţinta principală pentru infiltrare şi subversiune. Domeniile politicilor americane, ale educaţiei, ale mass-media şi ale afacerilor s-au schimbat din ce în ce mai mult spre stânga, sub influenţa indivizilor bine plasaţi. Chiar şi după ce oamenii din întreaga lume au aclamat triumful lumii libere după Războiul Rece, comunismul a preluat pe ascuns instituţiile publice ale societăţii occidentale în pregătirea pentru lupta finală.

America este făclia lumii libere şi îndeplineşte misiunea dată de Dumnezeu de a păzi ordinea lumii. Implicarea Statelor Unite a determinat rezultatele războaielor mondiale. În timpul Războiului Rece, confruntându-se cu ameninţarea holocaustului nuclear, America a strunit blocul sovietic până la dezintegrarea regimurilor comuniste sovietice şi est-europene.

Părinţii fondatori ai Americii şi-au aplicat cunoştinţele despre tradiţiile religioase şi filozofice occidentale pentru a scrie Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Statelor Unite. Aceste documente recunosc drepturile atribuite omului de către Dumnezeu ca fiind de la sine înţelese – începând cu libertăţile religioase şi de exprimare – şi stabilind separarea puterilor pentru a garanta sistemul republican de guvernare. În timp ce Statele Unite au trecut printr-un război civil, acel război a avut ca scop să realizeze pe deplin principiile fondatoare ale Americii prin încheierea instituţiei sclaviei. Timp de peste 200 de ani, aceste principii au făcut posibilă promovarea “liniştii şi apărării comune, pentru a promova bunăstarea generală”, aşa cum promite preambulul Constituţiei.

Libertatea emisferei occidentale este în mod direct contrară scopului spectrului comunist, acela de a înrobi şi distruge omenirea. Mascându-se cu viziunea frumoasă a unei societăţi colective, egalitate, spectrul comunismului şi-a îndrumat trimişii în societatea umană pentru a-şi realiza maşinaţiunile în întreaga lume.

În timp ce comunismul se manifestă în ţările din est, precum Uniunea Sovietică sau China, ca guverne totalitare, uciderea în masă şi distrugerea culturii tradiţionale, a dobândit în mod tactic şi constant controlul asupra Occidentului prin subversiune şi dezinformare. Erodează economia, procesele politice, structurile sociale şi structura morală a omenirii pentru a provoca degenerarea şi distrugerea acesteia.

De vreme ce Partidul Comunist nu are putere asupra ţărilor occidentale, agenţii spectrului se ascund prin infiltrarea în tot felul de organizaţii şi instituţii. Există cel puţin patru forţe majore care conduc subversiunea comunistă în Occident.

Primul agent de subversiune a fost Uniunea Sovietică, care a întemeiat a Treia Internaţională Comunistă (Comintern) pentru a răspândi revoluţia la nivel mondial. Începând cu anii 1980, comuniştii chinezi au implementat reforma economică. PCC a creat schimburi politice, de afaceri şi culturale, care i-au oferit posibilitatea de a se infiltra în Occident.

Al doilea mijloc de subversiune a fost creat de partidele comuniste locale, care au lucrat cu Partidul Comunist Sovietic şi cu Cominternul.

În al treilea rând, criza economică şi revoltele sociale au încurajat multe guverne occidentale să adopte politici sociale în ultimele decenii, ducând la o schimbare constantă spre stânga.

A patra forţă a subversiunii vine de la cei care simpatizează şi susţin Partidul Comunist şi socialismul. Aceşti companioni servesc comunismul ca o a cincea coloană a “idioţilor utili” în cadrul societăţii occidentale, contribuind la distrugerea culturii, la degenerarea morală şi la subminarea guvernării legitime.

Este cu mult în afara sferei acestei lucrări să furnizeze o descriere cuprinzătoare a infiltrării comuniste în Occident, dat fiind caracterul ei opac şi natura ocolită. Cu toate acestea, prin înţelegerea în linii mari, cititorii noştri pot dezvolta o imagine a modului în care funcţionează spectrul malefic şi pot vedea prin straturile sale de înşelăciune. Din motive de concizie, acest capitol oferă o prezentare generală a pătrunderii comunismului în Statele Unite şi Europa de Vest.

1. Comunismul prin violenţă şi nonviolenţă

În accepţiunea populară, Partidul Comunist este sinonim cu violenţa din motive bine întemeiate. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels au spus: “Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă opiniile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopurile lor pot fi atinse numai prin răsturnarea prin forţă a întregii orânduiri sociale de până acum. “[2]

Faptul că regimurile comuniste din Rusia şi China au preluat puterea prin revoluţie violentă şi au folosit violenţa ca instrument de represiune au distras atenţia asupra formelor mai puţin vizibile ale comunismului.

Ramura marxismului care susţine revoluţia violentă este reprezentată de leninism, care a adaptat teoria în două aspecte semnificative. Potrivit lui Marx, revoluţia comunistă ar începe în ţările capitaliste avansate, dar Lenin credea că socialismul ar putea fi construit în Rusia, care era relativ subdezvoltată economic.

A doua contribuţie, şi totodată mai importantă, a lui Lenin la marxism a fost doctrina lui de a construi partidul.

Crearea partidului a constat, în principal, în folosirea tehnicilor de constrângere, înşelăciune şi violenţă adoptate în organizaţiile criminale şi animarea acestora cu teoria socio-economică marxistă. Potrivit lui Lenin, clasa muncitoare este incapabilă să dezvolte conştiinţa de clasă sau revoluţia pe cont propriu şi trebuia pusă în acţiune prin influenţe externe. Agenţii revoluţiei vor fi organizaţi într-o “avangardă” proletară extrem de disciplinată – Partidul Comunist.

Societatea britanică Fabian, fondată în 1884, la un an după moartea lui Marx, a luat o altă cale în lupta pentru impunerea socialismului. Logo-ul Fabian descrie un lup în haine de oaie, iar numele său este o referinţă la Quintus Fabius Maximus Verrucosus, generalul şi dictatorul roman, faimos pentru tacticile sale militare de amânare a luptei.

În Analiza Fabian (Fabian Review), prima broșură produsă de grup, o notă de pe copertă spune: “Pentru momentul potrivit, trebuie să aşteptaţi, aşa cum Fabius a făcut în cel mai răbdător mod, atunci când a luptat împotriva lui Hannibal, deşi mulţi i-au condamnat amânările; dar când va veni timpul, trebuie să loviţi cu sete, aşa cum a făcut Fabius, sau aşteptarea voastră va fi zadarnică şi neputincioasă. “[3]

Pentru a aduce treptat socialismul, Societatea Fabian a inventat politica de “permeaţie” (aşa numita politică a paşilor mărunţi) pentru a profita de deschiderile din politică, afaceri şi societatea civilă. Societatea Fabian nu limitează activităţile membrilor săi, ci îi încurajează să-şi dezvolte obiectivele socialiste prin aderarea la organizaţii potrivite şi prin linguşirea unor personalităţi importante precum miniştrii de cabinet, oficiali de rang înalt ai administraţiei, industriaşi, decani universitari sau lideri ai bisericii. Sidney Webb, preşedintele Societăţii Fabian, a scris:

“Ca societate, am salutat adeziunea bărbaţilor şi a femeilor de orice denominaţie religioasă sau de nici una, insistând cu tărie că socialismul nu era secularism; şi chiar obiectul şi scopul tuturor acţiunilor colective sensibile a fost dezvoltarea sufletului individual, a conştiinţei sau a caracterului. […] Nici nu ne-am limitat propaganda la emergentul Partid Laburist sau la cei care erau pregătiţi să se numească socialişti sau muncitori sau la o anumită clasă. Noi ne avansăm propunerile, una câte una, cât mai convingător posibil, tuturor celor care le-ar asculta – conservatorilor ori de câte ori putem, bisericilor şi capelelor tuturor denominaţiilor, diverselor universităţi, liberalilor şi radicalilor, împreună cu celelalte societăţi socialiste în orice moment. Am numit acest lucru “permeaţie” şi a fost o descoperire importantă”. [4]

Mulţi membri ai Societăţii Fabian erau tineri intelectuali. Ei au ţinut discursuri şi au publicat cărţi, reviste şi broşuri în întreaga societate. În secolul XX, Societatea Fabian s-a mutat pe scena politică. Sidney Webb a devenit reprezentantul Fabian în nou-formatul Comitet de Reprezentare a Muncitorilor al Partidului Laburist.

În Partidul Laburist, Webb a redactat constituţia partidului şi programul de partid. Având un rol principal în formarea politicii, Webb s-a străduit să facă din socialismul Fabian ideologia directoare a partidului. Societatea Fabian a dobândit ulterior influenţă în Statele Unite, unde există mai multe grupuri în facultăţile de arte liberale din multe universităţi.

Fie că este comunismul violent al lui Lenin sau comunismul non-violent al societăţii Fabian, ambele sunt manipulate de spectrul malefic al comunismului şi au acelaşi scop final.

Comunismul violent al lui Lenin nu respinge mijloacele nonviolente. În cartea sa “Stângismul – boala copilăriei comunismului”, Lenin a criticat partidele comuniste din Europa de Vest care au refuzat să coopereze cu ceea ce el numea sindicatele de muncă “reacţionare” sau să se alăture parlamentului naţional “capitalist”.

Lenin a scris în cartea sa: “Arta politicii (şi înţelegerea corectă de către comunişti a sarcinilor) constă în aprecierea corectă a condiţiilor şi a momentului în care avangarda proletariatului poate prelua cu succes puterea, atunci când este capabilă – în timpul şi după capturarea puterii – să câştige un sprijin adecvat al unei pături suficient de largi a clasei muncitoare şi a masei muncitorilor neprofesionişti şi atunci când este capabilă să-şi menţină, să-şi consolideze şi să-şi extindă guvernarea prin educarea, instruirea şi atragerea maselor tot mai largi de oameni ai muncii. “[5]

Lenin a subliniat constant că aceşti comunişti trebuie să-şi ascundă intenţiile reale. Pentru a profita de putere, nu se poate exclude nicio promisiune sau compromis. Cu alte cuvinte, pentru a-şi atinge obiectivele, ei pot fi lipsiţi de scrupule. Pe drumul spre putere, atât Partidul Bolşevic din Rusia, cât şi Partidul Comunist Chinez (PCC) au folosit violenţa şi înşelăciunea la maximum.

Brutalitatea regimurilor comuniste sovietice şi chineze a atras atenţia faţă de comunismul nonviolent din Vest. Bernard Shaw, dramaturg irlandez şi reprezentant al Societăţii Fabian britanice, a scris odată: “De asemenea, am făcut destul de clar că socialismul înseamnă egalitate în venituri sau nimic şi că în socialism nu vi se va permite să fiţi săraci. Veţi fi hrăniţi cu forţa, îmbrăcaţi, cazaţi, învăţaţi şi angajaţi dacă vă place sau nu. Dacă s-ar fi descoperit că nu aveţi destul caracter pentru a merita toate acestea, aţi putea fi executaţi într-un mod amabil. “[6]

Societatea Fabian s-a specializat în camuflare. El l-a ales pe Bernard Shaw, un om de litere, să ascundă adevăratele scopuri ale socialismului nonviolent cu cuvinte frumoase. Dar brutalitatea se află dincolo de aparenţe. Partidele comuniste occidentale şi diferitele organizaţii de front ale acestora încurajează tinerii să creeze o atmosferă de haos. Participă la asalt, vandalism, jaf, incendiere, bombardamente şi asasinate pentru a-şi hărţui şi intimida inamicii.

2. Războiul de spionaj şi dezinformare

Comunismul consideră naţiunea ca fiind o interpretare opresivă a societăţii de clasă şi urmăreşte abolirea naţionalităţii. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels proclamă: “muncitorii nu au nicio ţară”. Manifestul se încheie cu nota “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

Sub conducerea lui Lenin, bolşevicii au fondat prima ţară socialistă în Rusia şi au înfiinţat imediat Cominternul pentru a instiga şi a răspândi revoluţia socialistă în întreaga lume. Scopul Uniunii Sovietice şi al Cominternului a fost acela de a răsturna regimurile legitime ale fiecărei naţiuni de pe pământ şi de a înființa o dictatură socialistă a proletariatului mondial. În 1921, filiala din Orientul Îndepărtat al Cominternului a înfiinţat PCC, care va prelua China în 1949.

În afară de PCC, partidele comuniste din întreaga lume au cerut îndrumări de la Comintern şi i-au acceptat finanţarea şi instruirea. Cu resursele unui vast imperiu la dispoziţie, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a recrutat activişti din întreaga lume şi i-a instruit să efectueze operaţiuni subversive în ţările lor.

Înfiinţat în 1919, Partidul Comunist din SUA (PCSUA) a fost o astfel de organizaţie care a urmat Cominternul şi PCUS. Deşi PCSUA nu a devenit niciodată o forţă politică majoră, influenţa lui asupra Statelor Unite a fost totuşi semnificativă. PCSUA a conspirat cu activişti şi organizaţii activiste pentru a se infiltra în mişcările muncitorilor şi elevilor, în biserică şi guvern.

Dr. Fred Schwartz, unul dintre cei care au pus bazele gândirii anticomuniste americane, a afirmat în 1961: “Orice încercare de a judeca influenţa comuniştilor prin numărul lor este ca şi cum aţi încerca să determinaţi validitatea carenei unei bărci raportând zona găurită a carenei la zona care este bună. O gaură poate să scufunde nava. Comunismul este teoria unei minorități disciplinate care controlează şi conduce restul. O persoană aflată într-o poziţie sensibilă poate controla şi manipula alte mii “[7].

Se ştie că spionii sovietici erau infiltraţi în guvernul american în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda acestui fapt şi a eforturilor anticomuniste ale senatorului Joseph McCarthy, faptele au fost ascunse sau tăinuite publicului larg de către politicienii de stânga, academicieni şi mass-media de stânga.

În anii 1990, guvernul american a declasificat fişierele “Venona” decodificate de serviciile americane de informaţii din perioada anilor 1940 până la sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste documente arată că cel puţin 300 de spioni sovietici lucrau în guvernul S.U.A., inclusiv oficiali de rang înalt din administraţia Roosevelt care aveau acces la informaţii extrem de secrete. Alţi agenţi şi-au folosit poziţiile pentru a influenţa politica şi statul american.

Printre cei care s-au dovedit a fi spioni sovietici au fost Harry Dexter White – unul dintre oficialii Trezoreriei Statelor Unite, Alger Hiss – un oficial al Departamentului de Stat, precum şi Julius şi Ethel Rosenberg, cuplul care a fost executat pe scaunul electric pentru transmiterea de secrete militare şi tehnologii atomice Uniunii Sovietice.

Comunicaţiile interceptate şi decriptate de Proiectul Venona sunt doar vârful aisbergului; dimensiunea totală a infiltrării sovietice în guvernul S.U.A. rămâne necunoscută. În calitate de înalţi oficiali americani, unii dintre ofiţerii sovietici au avut ocazia să influenţeze decizii politice importante.

Alger Hiss, spionul sovietic din cadrul Departamentului de Stat, a jucat un rol-cheie în calitate de consilier al preşedintelui Roosevelt în timpul Conferinţei de la Yalta de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. El a contribuit la stabilirea aranjamentelor teritoriale postbelice, la elaborarea Cartei Naţiunilor Unite, la stabilirea schimburilor de prizonieri şi a altora lucruri similare.

Harry Dexter White, un consilier de încredere al Secretarului Trezoreriei Henry Morgenthau Jr., a contribuit la crearea acordului financiar internaţional Bretton Woods şi a fost una dintre marile personalităţi din spatele creării Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale.

White a încurajat Partidul Naţionalist Chinez (Kuomintang) să-l înroleze pe Yi Zhaoding, membru clandestin al PCC, în cadrul Ministerului de Finanţe al Chinei. Preluând postul în 1941, Yi a fost arhitectul reformelor monetare dezastruoase care au afectat reputaţia Kuomintang şi a ajutat la ascensiunea PCC.

Unii istorici susţin că influenţa spionilor sovietici şi a simpatizanţilor lor de stânga în politica externă americană a determinat Statele Unite să pună capăt ajutorului militar acordat Kuomintang în timpul războiului civil chinez care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. China continentală a căzut, în consecinţă, în mâinile PCC.

Unii experți, precum M. Stanton Evans, susțin că aria în care spionii sovietici au avut cel mai mare succes a fost influențarea politicii. [8] Whittaker Chambers, un informator sovietic şi asociat al PCUS, care mai târziu a fugit şi a depus mărturie împotriva altor spioni, a afirmat: “Agenţii unei puteri inamice au fost în măsură să facă mult mai mult decât să fure documente. Ei au fost în poziţia de a influenţa politica externă a naţiunii în interesul inamicului principal al naţiunii, şi nu numai în ocazii excepţionale, […] ci în ceea ce trebuie să fi fost un număr uluitor de decizii zilnice. “[9]

Iuri Bezmenov, un agent KGB care a fugit în Occident, a discutat despre metodele sovietice de subversiune în scrierile şi interviurile sale. Potrivit lui Bezmenov, spionii culturii populare în stilul lui James Bond, care aruncă poduri în aer sau se furişează să fure documente secrete, nu puteau fi departe de realitatea spionajului. Doar între 10 şi 15 procente din personalul şi resursele KGB au fost alocate operaţiunilor tradiţionale de spionaj, restul mergând la subversiune ideologică.

Bezmenov a spus că subversiunea vine în patru etape: Primul pas este de a încuraja decadenţa culturală şi demoralizarea ţării inamice; al doilea este crearea haosului social; al treilea este să incite o criză care ar putea duce fie la război civil, la revoluţie, sau la invazie externă, culminând cu a patra şi ultima etapă de a aduce ţara sub controlul Partidului Comunist. Aceasta se numeşte normalizare.

Bezmenov, alias Thomas Schumann, enumeră trei domenii ale subversiunii, inclusiv gândirea, puterea şi viaţa socială. Gândirea se referă la religie, educaţie, mass-media şi cultură. Puterea include administraţia guvernamentală, sistemul juridic, forţele de ordine, forţele armate şi diplomaţia. Viaţa socială cuprinde familii şi comunităţi, sănătatea şi relaţiile dintre oamenii de diferite rase şi clase sociale.

De exemplu, Bezmenov a explicat modul în care conceptul de egalitate a fost manipulat pentru a crea nelinişte socială. Agenţii au promovat cauza egalitarismului, făcând oamenii să se simtă nemulţumiţi de circumstanţele lor politice şi economice. Activismul şi tulburările civile ar fi însoţite de o stagnare economică, care ar exacerba relaţiile de muncă şi de capital într-un ciclu de destabilizare ce se deteriorează. Aceasta va culmina cu revoluţia sau cu invazia forţelor comuniste. [10]

Ion Mihai Pacepa, cel mai înalt oficial al serviciilor de informaţii din România comunistă, a fugit în Statele Unite în 1978. El a expus sistematic modul în care fosta Uniune Sovietică şi regimurile comuniste din Europa de Est au adoptat strategii de război psihologic şi de dezinformare împotriva ţărilor occidentale. Potrivit lui Pacepa, scopul dezinformării a fost acela de a modifica cadrul de referinţă al oamenilor. Cu valorile ideologice manipulate, oamenii ar fi incapabili să înţeleagă sau să accepte adevărul chiar şi atunci când le sunt prezentate dovezi directe. [11]

Bezmenov a spus că prima etapă a subversiunii ideologice a durat de obicei 15-20 de ani – adică timpul necesar pentru educaţia unei noi generaţii – a doua etapă între doi până la cinci ani, iar a treia etapă doar trei până la şase luni. Într-un discurs pe care l-a ţinut în 1984, Bezmenov a spus că prima etapă a fost realizată într-o măsură mai mare decât s-ar fi aşteptat iniţial autorităţile sovietice.

Mărturiile multor spioni sovietici şi ofiţeri de contrainformaţii precum şi documente declasificate din Războiul Rece sugerează că tacticile de infiltrare au fost forţa motrice a mişcării de contracultură din anii ’60.

În 1950, senatorul Joseph McCarthy a început să expună amploarea infiltrării comuniste în guvernul şi în societatea americană. Dar după patru ani el a fost dezaprobat public de Senat iar acţiunea guvernamentală de a se scăpa de influenţa comunistă a fost stopată. Acesta este unul dintre principalele motive pentru declinul Statelor Unite.

Ameninţarea infiltrării comuniste nu s-a diminuat odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice şi cu sfârşitul Războiului Rece. De exemplu, Joseph McCarthy a fost demonizat de politicienii de stânga şi de mass-media de-a lungul vremurilor. Astăzi, McCarthyismul este sinonim cu persecuţia politică – o indicaţie că aripa stângă a reușit să domine cu succes lupta ideologică.

Suprimarea şi defăimarea timp de decenii a eroilor americani anticomunişti, precum McCarthy, indică o tendinţă generală. După cum observa un comentator politic american conservator, antiamericanismul este o componentă naturală a mişcării mondiale de stânga. Aripa stângă luptă cu înverşunare pentru a proteja adulterii, criminalii şi comuniştii, sprijinind în acelaşi timp anarhia şi opunându-se civilizaţiei.

3. De la Noul Ciclu la ideologia progresistă

Joi, 24 octombrie 1929, piaţa de capital din New York s-a prăbuşit. Criza s-a răspândit de la sectorul financiar în întreaga economie, neocolind niciuna dintre naţiunile mai dezvoltate din Occident. Şomajul a cuprins peste un sfert din populaţie, iar numărul total al şomerilor a depăşit 30 de milioane. În afară de Uniunea Sovietică, producţia industrială în ţările industriale majore a scăzut cu o medie de 27%. [12]

La începutul anului 1933, în termen de 100 de zile de la învestirea lui Roosevelt, au fost introduse multe legi pentru soluţionarea crizei. Reglementările au sporit intervenţia guvernului în economie şi au adoptat reforme majore: Congresul a adoptat Legea bancară de urgenţă, Legea privind adaptarea agriculturii, Legea privind recuperarea industrială naţională şi Legea privind securitatea socială. Deşi noul curs al lui Roosevelt s-a încheiat în esenţă prin izbucnirea celui de-al doilea război mondial, multe dintre instituţiile şi organizaţiile care au apărut în această perioadă au continuat să modeleze societatea americană până în prezent.

Roosevelt a emis mai multe ordine executive decât numărul total de astfel de decrete eliberate până acum de toţi preşedinţii în secolul XX. Cu toate acestea, rata şomajului american în Statele Unite nu a scăzut sub două cifre până la război. Efectul real al noului acord a fost acela de a pune guvernul S.U.A. pe o traiectorie de impozitare ridicată, guvernare mare şi intervenţionism economic.

În cartea sa “Marea Minciună: Expunerea rădăcinilor naziste a stângii americane”, gânditorul conservator Dinesh D’Souza a susţinut că Legea naţională de redresare, care a constituit elementul central al noului acord al lui Roosevelt, a însemnat, în esenţă, sfârşitul pieţei libere din S.U.A. [13]

Potrivit “FDR’s Folly”, o carte a istoricului Jim Powell din 2003, Noul Ciclu a prelungit Marea Depresiune, mai degrabă decât să o încheie: Legea privind securitatea socială şi legile muncii au încurajat şomajul în continuare, în timp ce taxele mari au afectat afacerile sănătoase şi altele asemenea. [14] Laureatul Premiului Nobel pentru Economie Milton Friedman l-a felicitat pe Powell, spunând: “Powell demonstrează fără nicio îndoială că Noul Ciclu a împiedicat recuperarea din depresie, a prelungit şi a mărit şomajul, şi a setat scena pentru un guvern tot mai intruziv şi costisitor“. [15]

Preşedintele Lyndon Johnson, care a preluat mandatul după asasinarea preşedintelui Kennedy în 1963, a declarat război împotriva sărăciei în discursul său din 1964 privind starea naţiunii şi a lansat programele interne ale “Marii Societăţi”. Într-o perioadă scurtă de timp, Johnson a emis o serie de ordine executive, a înfiinţat noi agenţii guvernamentale, a consolidat asistenţă socială, a ridicat taxele şi a extins drastic autoritatea guvernului.

Este interesant de remarcat asemănările dintre măsurile administrative ale preşedintelui Johnson şi “Un nou program al noii agende a Partidului Comunist American”, publicat în 1966. Gus Hall, secretar general al PCUSA, a declarat: “Atitudinea comunistă faţă de proiectul “Marii Societăţi” poate să fie rezumată într-o veche zicală că doi bărbaţi care dorm în acelaşi pat pot avea vise diferite. Noi, comuniştii, susţinem orice măsură a conceptului “Marii Societăţi”, pentru că visăm la socialism”.

“Acel pat” al lui Hall se referă la politicile proiectului “Marii Societăţi”. [16] Deşi PCUSA a susţinut şi iniţiativa “Marii Societăţi”, intenţia administraţiei Johnson a fost de a îmbunătăţi Statele Unite în cadrul sistemului democratic. Intenţia Partidului Comunist a fost să conducă Statele Unite în socialism pas cu pas.

Consecinţele cele mai grave ale proiectului “Marii Societăţi” şi ale războiului împotriva sărăciei sunt trei: au crescut dependenţa de asistența socială, au descurajat oamenii să muncească, au instituit politici de asistență socială şi au afectat structura familiei. Politicile de asistență socială au favorizat familiile monoparentale, încurajând divorţul şi copiii extraconjugali. Potrivit statisticilor, rata copiilor născuţi în afara căsătoriei în 1940 a fost de 3,8% din totalul nou-născuţilor; până în 1965, această cifră a crescut la 7,7%. În 1990, la 25 de ani de la reforma “Marii Societăţi”, cifra a fost de 28% şi a crescut din nou la 40% în 2012. [17]

Dezintegrarea familiei a adus cu ea o serie de consecinţe pe scară largă, precum o povară financiară crescută pentru guvern, o rată a criminalităţii în creştere, declinul educaţiei familiale, familiile care sunt în sărăcie de generaţii şi o mentalitate a subvențiilor, ceea ce a condus la o rată mai mare a şomajului voluntar.

Un citat atribuit istoricului şi juristului scoţian, Lordul Alexander Fraser, spune: “O democraţie nu poate exista ca o formă permanentă de guvernare. Poate exista doar până când alegătorii descoperă că pot vota pentru generozitatea trezoreriei publice. Din acel moment, majoritatea votează mereu pentru candidatul care promite cele mai multe beneficii din trezoreria publică, rezultând că o democraţie se prăbuşeşte întotdeauna datorită politicii fiscale libere, urmată întotdeauna de o dictatură”[18].

După cum spun chinezii: “Trecerea de la sărăcie la extravaganţă este ușoară, dar opusul este dificil”. După ce oamenii dezvoltă o dependenţă de asistența socială, devine imposibil pentru guvern să reducă amploarea şi tipurile de beneficii. Asistența socială de stat occidentală a devenit o mlaştină politică pentru care politicienii şi oficialii nu au nicio soluţie.

În anii 1970, extrema stânga a renunţat la termenii revoluţionari care au ţinut în gardă poporul american şi i-au înlocuit cu “liberalismul” şi “progresismul” care sună mai neutru. Cititorii care locuiau în ţările comuniste nu sunt străini de termenul progresism căci “progresul” a fost folosit de Partidul Comunist ca un cvasi-sinonim al “comunismului”. De exemplu, termenul “mişcare progresistă” se referea la “mişcarea comunistă” şi la “intelectualii progresişti” referindu-se la “indivizi pro-comunişti” membrii subterani ai Partidului Comunist.

Liberalismul, nu este în mod substanţial diferit de progresism, deoarece are aceleaşi conotaţii de impozite ridicate, de asistență socială extensivă, de guvernare crescută, de respingerea religiei, a moralităţii şi a tradiţiei, de utilizarea “justiţiei sociale” ca armă politică, de “corectitudine politică”; şi de promovarea militantă a feminismului, a homosexualităţii, a perversităţii sexuale şi a altora similare.

Nu intenţionăm să arătăm cu degetul către nici un politician sau individ, deoarece este într-adevăr dificil să se facă analize şi judecăţi corecte în mijlocul unor evoluţii istorice complexe. Este clar că spectrul comunismului a funcţionat atât în est, cât şi în vest de la începutul secolului al XX- lea. Când revoluţia violentă a reuşit în est, ea a răspândit influenţa comunismului asupra guvernelor şi societăţilor din Occident, schimbându-le orientarea spre stânga.

În special după Marea Depresiune şi încheierea primului război mondial, Statele Unite au adoptat politici din ce în ce mai socialiste, precum “asistența socială”, deoarece ateismul şi materialismul au erodat structura morală a societăţii americane. Oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de moralitatea tradiţională, devenind mai slabi faţă de înşelăciunea comunistă a spectrului malefic.

4. Revoluţia culturală a Occidentului

În anii 1960, un moment de răscruce al istoriei moderne, a avut loc o mişcare de contracultură fără precedent, care a migrat dinspre est spre vest. Spre deosebire de Revoluţia Culturală a comuniştilor chinezi, mişcarea de contracultură occidentală pare să aibă focare multiple sau, mai degrabă, să nu aibă niciunul.

De-a lungul deceniului, din anii 1960 până în anii 1970, participanţii, în cea mai mare parte tineri ai mişcării de contracultură au fost motivaţi de diverse acţiuni. Unii s-au opus războiului din Vietnam, unii s-au luptat pentru drepturile civile, unii au susţinut feminismul şi au denunţat patriarhatul, alţii s-au luptat pentru drepturile homosexualilor. Sfârşitul a fost un spectacol orbitor al mişcărilor împotriva tradiţiei şi autorităţii care pledau pentru libertate sexuală, hedonism, narcotice şi muzică rock.

Scopul acestei revoluţii culturale occidentale este de a distruge civilizaţia creştină dreaptă şi cultura ei tradiţională. Deşi aparent dezordonată şi haotică, această schimbare culturală internaţională provine din comunism.

Participanţii tineri ai mişcării de contracultură au venerat trei idoli ca “cei trei M” – Marx, Marcuse şi Mao Zedong.

Herbert Marcuse a fost membru cheie al Şcolii de la Frankfurt, un grup de intelectuali marxişti, asociaţi cu Institutul de Cercetări Sociale de la Universitatea Goethe din Frankfurt. Înfiinţată iniţial în 1923, fondatorii ei au folosit conceptul de teorie critică pentru a ataca civilizaţia occidentală şi a aplica marxismul în sfera culturală.

Unul dintre fondatorii şcolii a fost marxistul maghiar Gyorgy Lukacs. În 1919, el a întrebat concret: “Cine ne poate salva de civilizaţia occidentală?” [20] Elaborând în acest sens, el a spus că Occidentul este vinovat de genocid împotriva oricărei civilizaţii şi culturi pe care le-a întâlnit. Civilizaţia americană şi cea occidentală, potrivit lui Lukacs, sunt cele mai mari depozite ale rasismului, sexismului, nativismului, xenofobiei, antisemitismului, fascismului şi narcisismului.

În 1935, marxiştii din Şcoala de la Frankfurt se relochează în Statele Unite şi devin afiliaţi la Universitatea Columbia din New York. Acest lucru le-a oferit o deschidere spre popularizarea teoriilor lor pe pământ american. Cu ajutorul celorlalţi savanţi de stânga, ei au corupt mai multe generaţii de tineri americani.

Combinând marxismul cu pansexualitatea freudiană, teoriile lui Marcuse au catalizat mişcarea de eliberare sexuală. Marcuse credea că reprimarea naturii proprii în societatea capitalistă împiedică eliberarea și libertatea. De aceea, era necesar să se opună tuturor religiilor tradiţionale, moralităţii, ordinii şi autorităţii, pentru a transforma societatea într-o utopie de plăcere nelimitată, obținută fără efort.

Lucrarea celebră ale lui Marcuse “Eros şi Civilizaţie” ocupă un loc important în numeroasele lucrări ale cercetătorilor de la Frankfurt, din două motive specifice: În primul rând, cartea combină gândurile lui Marx cu Freud şi transformă criticile lui Marx în politică şi economie într-o critică a culturii şi psihologiei. Cartea a creat, de asemenea, punţi între teoreticienii de la Frankfurt şi tinerii cititori, permiţând rebeliunea culturală din anii 1960.

Marcuse a afirmat: “[Mişcarea de contracultură poate fi numită] o revoluţie culturală, deoarece protestul este îndreptat spre întreaga instituţie culturală, inclusiv moralitatea societăţii existente. […] Există un lucru pe care îl putem spune cu siguranţă: ideea tradiţională a revoluţiei şi strategia tradiţională a revoluţiei s-au încheiat. Aceste idei sunt de modă veche. […] Ceea ce trebuie să facem este un tip de dezintegrare difuză şi dispersată a sistemului. “[21]

Puţini dintre tinerii răzvrătiţi au putut să înţeleagă teoriile arcane ale Şcolii de la Frankfurt, dar ideile lui Marcuse erau simple: anti-tradiţie, anti-autoritate şi anti-moralitate. Răsfăţaţi-vă cu sex, droguri şi rock-and-roll fără restricţii. “Faceţi dragoste, nu război”. Atâta timp cât spuneţi “nu” tuturor normelor de autoritate şi societate, sunteţi considerat ca un participant la “cauza revoluţionară nobilă”. A deveni un revoluţionar a fost atât de simplu şi uşor; nu e de mirare că a atras atât de mulţi tineri în acel moment.

Trebuie subliniat faptul că deşi o parte dintre tinerii rebeli au acţionat de la sine, mulţi dintre cei mai radicali lideri studenţi din fruntea mişcării au fost instruiţi şi manipulaţi de comunişti străini. De exemplu, liderii Studenţilor pentru o Societate Democrată (SSD) au fost instruiţi în Cuba.

Protestele studenţilor au fost organizate şi instigate direct de grupurile comuniste. Facţiunea Meteorologică de extremă-stângă s-a despărţit de Studenţii pentru o Societate Democratică şi a anunţat într-o declaraţie din 1969: “Contradicţia dintre popoarele revoluţionare din Asia, Africa şi America Latină şi imperialiştii conduşi de Statele Unite este principala contradicţie în lumea contemporană. Dezvoltarea acestei contradicţii promovează lupta popoarelor din întreaga lume împotriva imperialismului american şi a deţinătorilor lui”. Aceste cuvinte au fost scrise de Lin Biao, al doilea lider în ierarhia puterii comuniste a Chinei şi au fost integrate în seria sa de articole numite “Trăiască Victoria Războiului Poporului!” [22]

Aşa cum Revoluţia Culturală a provocat daune ireversibile culturii tradiţionale chineze, mişcarea de contracultură a provocat o revoluţie de tip titanic în societatea occidentală. În primul rând, a normalizat multe subculturi care aparţineau straturilor inferioare ale societăţii sau erau variaţii deviante ale culturii de masă. Eliberarea sexuală, drogurile şi rock-and-roll-ul au erodat rapid valorile morale ale tinerilor şi le-au transformat într-o forţă corozivă care era împotriva lui Dumnezeu, împotriva tradiţiei şi împotriva societăţii.

În al doilea rând, mişcarea de contracultură a constituit un precedent pentru activismul haotic şi a încurajat o gamă largă de moduri de gândire antisocială şi antiamericană, stabilind arena pentru revoluţia stradală care urma sa apară mai târziu.

În al treilea rând, după ce tinerii din anii 1960 şi-au încheiat stilul de viaţă activist, au intrat în universităţi şi în institute de cercetare, şi-au terminat doctoratele şi masterele şi au intrat în societatea americană. Ei au adus cu ei viziunea marxistă asupra lumii şi acele valori în educaţie, mass-media, politică şi afaceri, susţinând o revoluţie nonviolentă în toată ţara.

Începând cu anii 1980, stânga a preluat, în mare parte, şi a stabilit fortăreţe în mass-media, mediul academic şi Hollywood. Preşedinţia lui Ronald Reagan a inversat pentru scurt timp această tendinţă, doar pentru ca aceasta să se reia în anii 1990 şi să ajungă la un maxim în ultimii ani.

5. Mişcările anti-război şi drepturile civile

În nuvela “1984” a lui George Orwell, unul dintre cele patru ministere principale din suprastatul Oceania este Ministerul Păcii, care supraveghează afacerile militare ale partidului. Înţelesul inversat al denumirii sale conţine, de fapt, un înţeles profund: când puterea ta este inferioară celei a inamicului, cea mai bună strategie este proclamarea dorinţei de pace. Întinderea unei ramuri de măslin este cea mai bună cale de a ascunde războiul iminent. Uniunea Sovietică şi alte ţări comuniste au fost şi continuă să fie adepţi și practicieni ai acestei strategii, care este folosită pentru infiltrarea în Occident.

Consiliul Mondial al Păcii a fost format în 1948, iar primul preşedinte a fost fizicianul francez Joliot-Curie, membru al Partidului Comunist Francez. Al doilea război mondial tocmai se încheiase iar Statele Unite era încă singura țară care produsese şi testase bomba atomică.

După ce a suferit pierderi uriaşe în război, Uniunea Sovietică a promovat agresiv pacea mondială ca pe o strategie de a opri presiunea din partea Occidentului. Consiliul Mondial al Păcii a fost controlat direct de Comisia Sovietică de Pace, o organizaţie afiliată Partidului Comunist Sovietic. Ea a avut un impact la nivel mondial, proclamând Uniunea Sovietică ca fiind o ţară iubitoare de pace şi catalogând Statele Unite drept un aţâţător la război hegemonic.

Oficialul sovietic de rang înalt şi principalul ideolog al partidului Mihail Suslov a promovat “lupta pentru pace”, care a devenit un element al retoricii sovietice.

“Prezenta mişcare anti-război mărturiseşte voinţa şi disponibilitatea celor mai extinse mase ale poporului de a proteja pacea şi de a împiedica agresorii să scufunde omenirea în abisul unui alt măcel”, a scris Suslov într-o broşură de propagandă din 1950. “Sarcina este acum de a transforma această voinţă a maselor în acţiuni eficiente şi concrete, menite să elimine planurile şi măsurile instigatorilor anglo-americani de război”. [23]

Uniunea Sovietică a sponsorizat o mulţime de organizaţii şi grupuri, precum Federaţia Mondială a Sindicatelor, Asociaţia Mondială a Tineretului, Federaţia Internaţională a Femeilor, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, Alianţa Mondială a Tineretului Democrat, Asociaţia Mondială a Oamenilor de Ştiinţă şi altele pentru a susţine afirmaţiile Consiliul Mondial al Păcii. “Pacea mondială” a devenit una dintre primele linii ale războiului comunist de opinie publică împotriva lumii libere.

Vladimir Bukovski, un dizident sovietic proeminent, scria în 1982 că “membrii generaţiei mai în vârstă îşi mai amintesc mersul, mitingurile şi petiţiile din anii 1950. […]Nu este un secret acum că toată campania a fost organizată, condusă şi finanţată de la Moscova, prin aşa-numitul Fondul Păcii şi Consiliului Mondial al Păcii dominat de sovietici. […]“.[24]

Gus Hall, secretarul general al PCSUA a declarat: “Este nevoie să se extindă lupta pentru pace, să se escaladeze, să fie implicați mai mulţi oameni şi să fie subiectul cel mai fierbinte în fiecare comunitate, în fiecare grup de oameni, în fiecare sindicat, în familie, pe fiecare stradă şi în fiecare loc unde se adună oamenii […]“.[25]

Sovieticii au desfășurat mişcarea “luptă pentru pace” în trei valuri pe parcursul războiului rece, primul fiind în anii 1950. Al doilea punct culminant a fost mişcarea anti-război din anii 1960 şi 1970. Potrivit mărturiei lui Stanislav Lunev, fost ofiţer al GRU-ului sovietic (serviciul de contrainformații militare) care a fugit din Rusia în Statele Unite în 1992, suma de bani pe care Uniunea Sovietică a cheltuit-o pentru propaganda anti-război în ţările occidentale era dublă faţă de sprijinul economic oferit Vietnamului de Nord. El a spus că “GRU şi KGB au finanţat aproape toate mişcările şi grupurile anti-război din Statele Unite şi din alte ţări”. [26]

Ronald Radosh, un fost marxist şi activist în timpul mişcării anti-vietnameze de război, a recunoscut că “intenţia noastră nu a fost niciodată aceea de a pune capăt războiului, ci să folosim sentimentul anti-război pentru a crea o nouă mişcare revoluţionară socialistă acasă”.

Cea de-a treia mişcare majoră anti-război a avut loc la începutul anilor 1980, când Statele Unite au desfăşurat rachete nucleare cu rază intermediară de acțiune în Europa. Protestatarii  anti-război au solicitat ca atât Uniunea Sovietică, cât şi Statele Unite să-şi limiteze arsenalele nucleare, dar Uniunea Sovietică nu a respectat niciodată tratatele internaţionale.

Un studiu efectuat de Comitetul Judiciar al SUA în 1955 a constatat că, în cei 38 de ani de la înfiinţarea regimului sovietic, el a semnat aproape 1.000 de tratate bilaterale sau multilaterale cu diferite ţări din întreaga lume, dar a încălcat aproape toate promisiunile şi acordurile făcute. [28] Autorii studiului au remarcat că Uniunea Sovietică era probabil cea mai puţin credibilă naţiune dintre toate naţiunile majore din istorie.

Loudon a spus că, în anii 1980, mişcarea anti-nucleară din Noua Zeelandă a fost sponsorizată de Uniunea Sovietică în mod ascuns folosind agenţi speciali instruiţi. Drept urmare, Noua Zeelandă s-a retras din Tratatul de Securitate dintre Australia, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii (ANZUS sau Tratatul ANZUS), expunând direct această mică ţară cu o populaţie de aproape patru milioane de locuitori ameninţării comunismului. [29]

După atacurile din 11 septembrie, au avut loc o serie de demonstraţii şi proteste anti-război pe scară largă în Statele Unite. În spatele acestor demonstraţii au fost organizaţii strâns legate de comunişti. [30]

Chiar şi foarte apreciata mişcare pentru drepturile civile americane a fost influenţată de spectrul comunismului. Comparând revoluţiile comuniste din China, Cuba şi Algeria, gânditorul american G. Edward Griffin a descoperit că mişcarea drepturilor civile din Statele Unite a urmat acelaşi model general. În prima etapă, oamenii au fost împărţiţi în grupuri diferite şi mutual conflictuale. În a doua etapă, a fost creat un front unit pentru a crea o iluzie de sprijin universal şi s-a opus opoziţiei în a treia etapă. A patra etapă a fost de a încuraja violenţa. Cea de-a cincea etapă a fost să lanseze o lovitură de stat şi să uzurpe puterea sub masca revoluţiei. [31]

Începând cu sfârşitul anilor 1920, Partidul Muncitoresc Comunist a descoperit un mare potenţial de revoluţie în rândul americanilor de culoare. Ei au cerut înfiinţarea unei “Republici Negre” Sovietice în mijlocul Sudului, unde erau mulţi negri. [32] Un manual de propagandă comunist, publicat în 1934, “Negrii într-o Americă Sovietică”, a propus o revoluţie rasială în sud combinată cu revoluţia proletară generală.[33]

Mişcarea drepturilor civile din Statele Unite din anii 1960 a primit sprijin din partea partidelor comuniste ale Uniunii Sovietice şi Chinei. Când Leonard Patterson, un cetățean de culoare, fost membru al Partidului Comunist din SUA, care a fost instruit la Moscova, s-a retras din PCSUA, el a mărturisit că insurecţia şi revoltele în rândul afro-americanilor s-au bucurat de sprijinul puternic al partidului. Atât el, cât şi secretarul general al PCSUA, Gus Hall, au fost la Moscova pentru a fi instruiţi. [34]

Intensificarea mişcării drepturilor civile coincide, de asemenea, cu campania PCC de exportare a revoluţiei. În 1965, PCC a prezentat sloganul “revoluţiei internaţionale”, apelând la “zona rurală largă” din Asia, Africa şi America Latină pentru a înconjura “oraşele internaţionale” din Europa de Vest şi America de Nord, la fel cum PCC a preluat mai întâi mediul rural, apoi a învins Kuomintangul în oraşe în timpul războiului civil din China.

Cele mai violente organizaţii din mişcarea pentru drepturile populației de culoare, cum ar fi Mişcarea de Acţiune Revoluţionară şi Panterele Maoiste Negre, au fost susţinute sau direct influenţate de PCC. Mişcarea de Acţiune Revoluţionară a susţinut revoluţia violentă şi a fost considerată o organizaţie extremistă periculoasă de către societatea mainstream. A fost dizolvată în 1969.

De la forma sa și până la învăţăturile sale, Panterele Negre au privit PCC drept modelul lor, cu sloganuri precum “puterea politică creşte din ţeava armei” şi “toată puterea aparţine poporului”. Citatele preşedintelui Mao Zedong au fost o lectură obligatorie pentru toţi membrii. La fel ca şi PCC, Panterele Negre au susţinut o revoluţie violentă. Unul dintre liderii săi, Eldridge Cleaver, a prezis în 1968 un val de teroare, violenţă şi război de gherilă. La numeroase întâlniri, participanţii fluturau Cartea roşie mică (Citatele preşedintelui Mao). Marea de cărţi roşii avea o asemănare izbitoare cu scenele văzute în China în acelaşi timp. [35]

În ciuda faptului că multe dintre cerințele mișcării drepturilor civile au fost acceptate de cea mai mare parte a societății, ideologia revoluționar-radicală nu a dispărut. Recent, mişcarea “Vieţile Negre Contează” a apărut din nou. [36]

Oamenii din întreaga lume doresc pace, iar pacifismul este un ideal antic. În secolul al XX-lea, oameni cu o mare viziune şi compasiune şi-au dedicat eforturile de a reduce neînţelegerile şi conflictele dintre naţiuni. Datorită circumstanţelor istorice, discriminarea rasială există în Statele Unite şi în alte ţări occidentale. Oamenii încearcă să elimine discriminarea rasială prin educaţie, mass-media şi proteste, toate fiind de înţeles.

Dar spectrul malefic al comunismului profită de tendinţele ideologice şi de conflictele sociale din ţările occidentale. Semănă discordie, incită la ură şi creează violenţă în timp ce înşală şi manipulează masele de oameni care iniţial nu aveau nicio intenţie rea.

Capitolul 4

Capitolul 5 (II)

Referinţe

[1] “Un interviu cu Trevor Loudon”, Capital Research Center, https://capitalresearch.org/article/an-interview-with-trevor-loudon/.

Partidul Mondial al Muncitorilor a fost înfiinţat în 1959 şi este “dedicat organizării şi luptei pentru o revoluţie socialistă în Statele Unite şi în întreaga lume”. Pentru mai multe informaţii, consultaţi următorul link: “Cine este Partidul Mondial al Muncitorilor, grupul care a ajutat la organizarea răsturnării statuetei “Confederaţia Durham”, http://abc11.com/politics/who-are-the-workers-world-party-and-why-durham/2314577/.

[2] Karl Marx, “Manifestul Partidului Comunist” (Arhiva de Internet Marx / Engels), https://www.marxists.org/archive/marx/works/1848/communist-manifesto/ch04.htm.

[3] McBriar, “Socialismul fabian şi politica engleză”, 1884-1918. (Cambridge: Cambridge University Press, 1966), pag. 9.

[4] Mary Agnes Hamilton, “Sidney şi Beatrice Webb Un studiu în biografia contemporană” (Sampson Low, Marston & Co. Ltd.), https://archive.org/stream/in.ernet.dli.2015.81184/2015.81184.Sidney-And-Beatrice-Webb_djvu.txt

[5] Vladimir Ilici Lenin, “Comunismul de stângă: o boală infantilă” (Marxists.org).

[6] Bernard Shaw, “Ghidul femeii inteligente în socialism şi capitalism” (editori Brentanos New York), https://archive.org/details/TheIntelligentWomensGuideToSocialismAndCapitalism

[7] Citat din “Adevărul despre Uniunea Americană a Libertăţilor Civile”, Arhiva Congresului: Procesele şi dezbaterile Congresului, prima sesiune. https://sites.google.com/site/ heavenlybanner/aclu

[8] M. Stanton Evans şi Herbert Romerstein, “Introducere”, “Agenţii secreţi ai lui Stalin: Subversiunea guvernului Roosevelt” (New York: Prag Edition, 2012).

[9] Ibid.

[10] Thomas Schuman, “Scrisoare de dragoste către America” (Los Angeles: W.I.N. Almanac Panorama, 1984), pp. 21-46.

[11] Ion Mihai Pacepa, Ronald J. Rychlak, “Dezinformare” (cărţi WND).

[12] Wang Tseng-tsai, “Istoria lumii moderne” (San Min Book Co., Ltd. Taipei, 1994), pp. 324-329.

[13] Dinesh D’Souza, “Marea Minciună: Expunerea rădăcinilor naziste ale stângii americane” (Chicago: Regnery Publishing, 2017), Capitolul 7.

[14] Jim Powell, “Nebunia FDR: Cum Roosevelt şi noua lui înţelegere au prelungit Marea Depresiune” (New York: Crown Forum, 2003).

[15] Ibid., Copertă din spate.

[16] G. Edward Griffin, ‘Mai mortal decât războiul’, https://www.youtube.com/watch?v=gOa1foc5IXI

[17] Nicholas Eberstadt, “Marea Societate din anii ’50” (American Enterprise Institute), http://www.aei.org/publication/the-great-society-at-50/. O altă referire la consecinţele politicii de asistență socială a Statelor Unite este o carte a aceluiaşi autor: “O naţiune a dobânditorilor: Epidemia privilegiului american” (Templeton Press, 2012).

[18] Elmer T. Peterson, “Acesta este nucleul dur al libertăţii” (The Daily Oklahoman, 1951). Acest citat a fost atribuit şi istoricului francez Alexis de Tocqueville.

[19] William L. Lind, Capitolul VI, “Alte lecturi despre şcoala de la Frankfurt”, în William L. Lind, ed., “Corectitudinea politică: o scurtă istorie a ideologiei” (Free Congress Foundation, 2004) 4-5. Consultaţi textul de la adresa: http://www.nationalists.org/pdf/political_correctness_a_short_history_of_an_ideology.pdf

[20] William S. Lind, “Ce este marxismul cultural?”, http://www.marylandthursdaymeeting.com/Archives/SpecialWebDocuments/Cultural.Marxism.htm

[21] Raymond V. Raehn, Capitolul II, “Rădăcinile istorice ale corectitudinii politice”, în William L. Lind, ed., “Corectitudinea politică: o scurtă istorie a ideologiei” (Free Congress Foundation, 2004) 10.

[22] Shen Han, Huang Feng Zhu, “Generaţia Rebelilor: mişcarea elevilor occidentali în anii 1960” (Vezi textul tradus al lui Lin Biao la https://www.marxists.org/reference/archive/lin-biao/1965/09/peoples_war/ch08.htm.

[23] Mihail Suslov, “Apărarea păcii şi lupta împotriva militariștilor” (Editura New Century, februarie 1950).

[24] Vladimir Bukovsky, “Mişcarea pentru pace şi Uniunea Sovietică” (revista Commentary, 1982). Consultaţi link-ul: https://www.commentarymagazine.com/articles/the-peace-movement-the-soviet-union/

[25] Jeffrey G. Barlow, “Moscova şi Mişcarea pentru Pace”, The Backgrounder (Fundaţia Heritage, 1982), p. 5.

[26] Stanislav Lunev, “Prin ochii inamicului: Autobiografia lui Stanislav Lunev” (Washington DC: Regnery Publishing, 1998), p. 74, p. 170.

[27] Robert Chandler, “Lumea Umbrei: Răsăritul Rusiei, Noua Stânga Globală şi Islamul Radical” (Washington, D.C .: Regnery Publishing, 2008), p. 389.

[28] Anthony C. Sutton, “Concluzii”, “Cel mai bun inamic pe care îl puteţi cumpăra” (publicaţiile Dauphin, 2014).

[29] Trevor Loudon, “Inamicii din cadrul comuniştilor, socialiştilor şi progresiştilor din Congresul SUA” (Las Vegas: Fundaţia Pacific Freedom, 2013), pp. 5-14.

[30] “Raportul AIM: Comuniştii conduc mişcarea anti-război”, Acurateţea în mass-media (19 februarie 2003), https://www.aim.org/aim-report/aim-report-communists-run-anti-war-movement/

[31] G. Edward Griffin, “Anarhia SUA: În numele drepturilor civile (DVD)”, societatea John Birch.

[32] John Pepper (Joseph Pogani), “Problemele negrilor americani” (New York: Workers Library Publishers, 1928), https://www.marxistsfr.org/history/usa/parties/cpusa/1928/nomonth/0000-pepper-negroproblems.pdf

[33] James W. Ford şi James Allen, “Negrii într-o America Sovietică” (New York: Workers Library Publishers, 1934), pp. 24-30.

[34] Leonard Patterson, “Am fost instruit la Moscova pentru revoluţia neagră” https://www.youtube.com/watch?v=GuXQjk4zhZs

[35] G. Louis Heath, ed., “Off the Pigs! Istoria şi literatura partidului Panterele Negre”, p. 61.

[36] Powers Thurston, “Cum organizația ‘Viețile Negrilor Contează’ readuce Marxismul Tradițional”, The Federalist, http://thefederalist.com/2016/09/28/black-lives-matter-bringing-back-traditional-marxism/

///////////////////////////////////////////

Capitolul 4: Exportul Revoluţiei

Cuprins

1. Exportarea Revoluţiei în Asia
2. Războiul coreean
3. Războiul din Vietnam
4. Khmerii Roşii
5. Alte părţi ale Asiei

2. Exportarea revoluţiei în Africa şi America Latină
3. America Latina
4. Africa

3. Exportarea revoluţiei în Europa de Est
4. Albania
5. Reprimarea sovietică în Europa de Est

4. Sfârşitul Războiului Rece
5. Piaţa Roşie este încă roşie
6. Ciuma roşie continuă

Referințe

*****

Cultul comunist răspândit în întreaga lume este alimentat de violenţă şi înşelăciune. Când comunismul este exportat dintr-o ţară puternică într-o ţară mai slabă, violenţa este cea mai rapidă şi mai eficientă cale. Eşecul lumii libere de a recunoaşte caracterul cultic al comunismului o determină să privească cu uşurinţă exportul ideologiei comuniste, inclusiv prin intermediul Programului de extindere a propagandei externe a regimului chinez [1].

Acest capitol se va concentra pe extinderea şi infiltrarea ideologiei comuniste în Asia, Africa, America de Sud şi Europa de Est. Modul în care este infiltrată în Europa de Vest şi în America de Nord este mult mai complex şi va fi expus în capitolul următor.

1. Exportarea Revoluţiei în Asia

Motivul real pentru care Partidul Comunist Chinez a reuşit să uzurpe puterea a fost exportarea revoluţiei din Uniunea Sovietică. În 1919, Uniunea Sovietică a înfiinţat cea de-a Treia Internaţională Comunistă, care urmărea să exporte revoluţii în întreaga lume. În aprilie 1920, Grigori Voitinsky, reprezentantul celei de-a Treia Internaţionale Comuniste, a călătorit în China. În luna mai a fost înfiinţat la Shanghai un birou pentru pregătirea formării Partidului Comunist Chinez.

În următorii aproape 30 de ani, Partidului Comunist Chinez a fost doar o filială a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, iar Mao Zedong a primit o retribuţie lunară de 160-170 de yuani de la ruşi [2], pe când salariul mediu lunar al unui muncitor în Shanghai la acel moment era de aproximativ 20 de yuani.

Capturarea puterii de către PCC a fost, în parte, legată de infiltrarea Partidului Comunist în Statele Unite. Acesta este unul dintre motivele pentru care preşedintele Truman a întrerupt sprijinul dat lui Chiang Kai-shek, în timp ce sovieticii au continuat să sprijine PCC. Truman a luat, de asemenea, decizia de a se retrage din Asia după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1948, armata americană a părăsit Coreea de Sud, iar pe 5 ianuarie 1950, Truman a anunţat că Statele Unite nu se vor mai amesteca în Asia. Aceasta a inclus încetarea asistenţei militare pentru Taiwanul lui Chiang Kai-shek, chiar în situația unui război între China şi Taiwan.

O săptămână mai târziu, secretarul de stat Dean Acheson a reiterat politica lui Truman [3] şi a afirmat că, dacă războiul va izbucni în Peninsula Coreeană, Statele Unite nu vor fi implicate. Aceste politici anti-intervenţioniste au oferit Partidului Comunist posibilitatea de a-şi extinde influenţa în Asia deşi, atunci când Coreea de Nord a invadat Sudul, Organizaţia Naţiunilor Unite a trimis trupe, iar Statele Unite şi-au schimbat politica.

PCC a încercat tot ce-a putut ca să exporte revoluţia. Pe lângă pregătirea luptătorilor de guerilă din diferite ţări, furnizarea de arme şi trimiterea de trupe pentru a lupta împotriva guvernelor legitime, a oferit, de asemenea, un sprijin financiar semnificativ pentru insurecţii. În apogeul Marii Revoluţii Culturale din 1973, cheltuielile PCC “de ajutor extern” au atins punctul culminant: 7% din cheltuielile fiscale naţionale.

Potrivit lui Qian Yaping, un erudit chinez cu acces la documentele secrete ale Ministerului Afacerilor Externe [5], “în 1960 au fost expediate 10.000 de tone de orez în Guineea şi 15.000 de tone de grâu au fost trimise în Albania. Din 1950 până la sfârşitul anului 1964, cheltuielile externe totale de ajutor au fost de 10,8 miliarde de yuani, iar cele mai multe cheltuieli au fost din 1960 până la 1964, în timpul marii foamete din China”.

În timpul foametei din 1958 până în 1962, zeci de milioane de oameni au murit de foame. Cu toate acestea, cheltuielile pentru ajutorul străin au totalizat 2,36 miliarde de yuani [6]. Dacă aceste cheltuieli ar fi fost folosite pentru a cumpăra alimente, ar fi fost salvate 30 de milioane de oameni. Toţi aceşti oameni au murit din cauza mişcării “Marelui Salt Înainte” al PCC. În același timp, ei au căzut victime încercărilor PCC de a exporta revoluţia.

1. Războiul coreean

Comunismul încearcă să cucerească lumea pentru a distruge umanitatea. El exploatează dorința umană pentru faimă şi avere, cu scopul de a induce în eroare oamenii pentru a-i răspândi ideologia malefică. Stalin, Mao, Kim Il Sung şi Ho Chi Minh au fost folosiţi de spectru şi conduşi de astfel de dorinţe.

Când Mao l-a întâlnit pe Stalin în 1949, i-a promis acestuia că va trimite peste un milion de militari şi peste 10 milioane de muncitori pentru a-i ajuta expansiunea în Europa, în schimbul controlului asupra Coreei de Nord [7]. Pe 25 iunie 1950, după o planificare amplă, Coreea de Nord a invadat sudul, iar în trei zile Seulul a căzut. După o lună şi jumătate, întreaga Peninsula Coreeană era ocupată de Coreea de Nord.

Înainte de izbucnirea războiului, în martie 1950, Mao a adunat un număr mare de trupe lângă graniţa coreeană pentru a fi pregătite de război. Detaliile războiului în sine nu fac obiectul acestui capitol, dar pe scurt, războiul se extindea din cauza politicii de conciliere a lui Truman. PCC a trimis o armată de voluntari în peninsulă cu o altă agendă secretă: să scape de cei peste 1 milion de soldaţi Kuomintang care s-au predat în timpul războiului civil [8]. Până la sfârşitul războiului coreean, peste un milion de chinezi au căzut victime.

Rezultatul războiului din Coreea a fost împărţirea peninsulei. De vreme ce PCC şi Partidul Comunist Sovietic au luptat pentru controlul Coreei de Nord, aceasta a beneficiat de pe urma ambelor părţi. De exemplu, în 1966, când Kim Il Sung a vizitat China, el a văzut că în Beijing a fost construit un metrou. Apoi a cerut construirea unui metrou identic în Phenian – gratuit.

Mao a decis imediat să oprească construcţia de la Beijing şi a trimis echipamente şi personal, inclusiv două divizii ale Corpului Feroviar al Armatei de Eliberare a Poporului (AEP) şi numeroşi ingineri – în total câteva zeci de mii de oameni, către Phenian. Nordul nu a cheltuit niciun ban şi nu a folosit nici unul dintre propriii săi oameni în construcţii, dar a cerut ca PCC să garanteze siguranţa metroului în timpul războiului. În cele din urmă, sistemul de metrou din Phenian a devenit unul dintre cele mai adânci din lume la acea vreme, cu o adâncime medie de 90 de metri şi o adâncime maximă de 150 de metri în subteran.

După finalizarea construcţiei, Kim Il Sung a spus publicului că a fost proiectat şi construit de coreeni. În plus, Kim a ocolit de multe ori PCC şi a mers direct în Uniunea Sovietică pentru bani şi materiale. După războiul din Coreea, PCC şi-a lăsat, în mod deliberat, oameni în Coreea de Nord, cu misiunea de a aduce nordul mai aproape de Beijing şi de a-l îndepărta de Moscova. Ei au fost fie ucişi, fie închişi de Kim, iar în final PCC a pierdut pe toate fronturile [9].

După prăbuşirea Partidului Comunist Sovietic, PCC şi-a redus ajutorul destinat Coreei de Nord. În anii 1990, poporul nord-coreean a fost înfometat. În 2007, ONG-ul „Asociaţia dezertorilor nord coreeni” a dezvăluit că, în cei 60 de ani de domnie ai lui Kim, cel puţin 3,5 milioane de oameni au murit de foame sau de boli conexe. [10] Aceasta este o altă datorie sângeroasă a exportului revoluţiei comuniste.

1. Războiul din Vietnam

Înainte de războiul din Vietnam, PCC a sprijinit Partidul Comunist din Vietnam (PCV) să învingă Franţa în 1954, ceea ce a dus la organizarea Conferinţei de la Geneva din 1954 şi confruntarea dintre Vietnamul de Nord şi de Sud. Mai târziu, Franţa s-a retras din Vietnam. Invadarea Vietnamului de Sud de către Nord şi intervenţia Statelor Unite au făcut războiul din Vietnam mai intens, devenind cea mai mare conflagraţie într-un singur teatru de război, după cel de-al doilea război mondial. Armata americană a participat la război între anii 1964 şi 1973.

Încă din 1952, Mao Zedong a trimis grupuri consultative PCV-ului. Şeful grupului consultativ militar a fost generalul Armatei de Eliberare a Poporului, Wei Guoqing. Grupul consultativ pentru reforma agrară, trimis de PCC, a arestat şi a executat zeci de mii de proprietari şi ţărani bogaţi din Vietnam, declanşând revolte şi foamete în nord. PCC şi PCV au suprimat împreună aceste revolte şi au lansat mişcările de rectificare ale partidului şi ale armatei, similare cu mişcarea de rectificare Yan’an lansată de PCC. (Mişcarea de rectificare Yan’an, ce a avut loc din 1942 până în 1944, a fost prima mişcare de masă ideologică – implicând propaganda, detenţia, reforma gândirii şi altele asemenea – iniţiată de PCC).

Pentru a deveni liderul comunismului în Asia, Mao a ajutat Vietnamul pe scară largă, în pofida a zeci de milioane de oameni care mureau de foame în China. În 1962, Liu Shaoqi, vicepreședinte al PCC, a pus capăt politicii furioase a lui Mao, la Adunarea Populară la care participau 7.000 de oameni, pregătindu-se să redreseze economia şi efectiv să-l marginalizeze pe Mao. Dar Mao a refuzat să cedeze puterea, și în mod cinic a implicat China în războiul din Vietnam, în timp ce Liu, care nu beneficia de sprijin în armată, a trebuit să renunțe la planurile de revigorare economică.

În 1963, Mao i-a trimis pe Luo Ruiqing şi Lin Biao în Vietnam, în mod succesiv. Liu i-a promis lui Ho Chi Minh că PCC va suporta costul războiului din Vietnam. El a spus: “Poţi considera China ca pe propriul tău front dacă va exista vreun război”.

Cu instigarea şi sprijinul PCC, în iulie 1964, PCV a atacat o navă de război americană cu torpile în Golful Tonkin, creând incidentul din Golful Tonkin, care a declanşat participarea Statelor Unite la război. Ulterior, pentru a concura cu PCUS pentru influenţa asupra Vietnamului, PCC a cheltuit o avere şi a sacrificat multe vieţi omeneşti.

Istoricul Chen Xianhui a notat în cartea sa “Adevărul despre revoluţie – Cronica secolului al XX-lea  din China”: “Sprijinul lui Mao pentru Vietnam a adus dezastru. A provocat moartea a cinci milioane de civili, a condus la terenuri minate, a ruinat totul şi a provocat prăbuşirea economiei… Sprijinul PCC oferit PCV-ului a inclus; peste 300 de milioane de metri de pânză; peste 30.000 de maşini; sute de kilometri de căi ferate; peste cinci milioane de tone de alimente; peste două milioane de tone de benzină; peste 3.000 de kilometri de conducte de petrol; sute de milioane de dolari SUA. În afară de aceste bunuri şi de bani, PCC a trimis în secret peste 300.000 de militari ai AEP, care apoi au îmbrăcat uniformele militare de camuflaj nord-vietnameze pentru a lupta împotriva militarilor sud-vietnamezi şi americani. Pentru a asigura păstrarea secretului, numeroşi soldaţi chinezi care au murit în război au fost îngropaţi în Vietnam“. [11]

Până în 1978, ajutorul total acordat de PCC Vietnamului a ajuns la 20 de miliarde de dolari, în timp ce PIB-ul Chinei în 1965 era de numai 70,4 miliarde de yuani (aproximativ 28,6 miliarde de dolari).

În 1973, Statele Unite au ajuns la un compromis cu mişcarea anti-război internă, care, de fapt, a fost instigată de comunişti şi şi-a retras trupele din Vietnam.  Pe 30 aprilie 1975, Vietnamul de Nord a ocupat Saigonul şi a cucerit Vietnamul de Sud. Sub directivele PCC, PCV a început să suprime oamenii, similar campaniei PCC de suprimare a contrarevoluţionarilor. Peste 2 milioane de persoane din Vietnamul de Sud au fugit din ţară, dând naștere celui mai mare val de refugiaţi din Asia din timpul Războiului Rece. În 1976, întregul Vietnam a capitulat în faţa comunismului.

1. Khmerii Roşii

PCV a cerut PCC-lui să ofere asistenţă pe scară largă Vietnamului în timpul războiului din Vietnam, dar acesta a devenit, mai târziu, unul dintre motivele pentru care China şi Vietnam au devenit ostile. Pentru a exporta revoluţia, PCC a dat Vietnamului cantităţi uriaşe de ajutoare pentru ca acesta să continue să lupte împotriva Statelor Unite. Vietnamul nu a vrut ca războiul să ţină atât de mult, aşa că s-a alăturat discuţiilor dintre cele patru naţiuni conduse de SUA (care au exclus China), din 1969.

În anii 1970, după incidentul Lin Biao, Mao avea nevoie urgentă de a-şi restabili prestigiul în China. În plus, relaţiile chino-sovietice s-au înrăutăţit după incidentul din Insula Zhenbao, un conflict militar între cele două puteri. Astfel, Mao a cooperat cu Statele Unite pentru a contracara Uniunea Sovietică şi l-a invitat pe Richard Nixon să viziteze China.

Între timp, confruntându-se cu opoziţia internă faţă de războiul din Vietnam, Statele Unite nu au mai vrut să continue luptele. Vietnamul şi Statele Unite au semnat un acord de pace. Astfel, Vietnamul s-a îndepărtat de PCC şi a intrat sub orbita Uniunii Sovietice.

Mao a fost nemulţumit de acest lucru şi a decis să utilizeze Cambodgia pentru a exercita presiuni asupra Vietnamului. Relaţiile dintre Vietnam şi Cambodgia s-au înrăutăţit şi cele două ţări au intrat în război.

Sprijinul PCC acordat Partidului Comunist din Kampuchea (cunoscut în general ca Khmerii Roşii) a început în 1955, când liderii khmeri au fost instruiţi în China. Pol Pot, a fost numit de către Mao lider suprem al regimului khmer în 1965. Mao a oferit bani şi arme khmerilor, şi numai în 1970 i-a furnizat lui Pol Pot arme şi echipament pentru 30.000 de oameni.

După ce Statele Unite s-au retras din Indochina franceză (Vietnam, Cambodgia şi Laos), guvernele locale nu au putut rezista comuniştilor sprijiniţi de PCC, astfel că regimurile laoţiene şi cambogiene au căzut în mâinile lor, în 1975.

Laos a fost înfrânt de Vietnam, în timp ce Cambodgia era controlată de către Khmerii Roşii, susţinuţi de PCC. Pentru a implementa politica PCC şi pentru a da Vietnamului o lecţie, Khmerii Roşii au invadat în mod repetat Vietnamul de sud, care a fost unificat de PCV în 1975. A omorât locuitorii de la frontiera cambodgio-vietnameză şi a încercat să ocupe Delta Mekong din Vietnam. În timp ce relația Vietnamului cu PCC se deteriora, relația cu Uniunea Sovietică era una bună. Cu sprijinul sovieticilor, Vietnamul a început să atace Cambodgia în decembrie 1978.

După ce Pol Pot a preluat puterea, el a condus țara cu o teroare extremă. A anunţat abolirea monedei, a ordonat tuturor locuitorilor din mediul urban să se alăture echipelor colective de muncă forţată din mediul rural şi a omorât intelectuali. În mai puţin de trei ani, mai mult de un sfert din populaţia ţării a fost ucisă sau a murit din cauze nenaturale. Cu toate acestea, Pol Pot a fost lăudat de liderii PCC Zhang Chunqiao şi Deng Yingchao.

După începerea războiului dintre Vietnam şi Cambodgia, poporul cambodgian a început să sprijine armata vietnameză. Într-o lună, Khmerii Roşii s-au prăbuşit, au pierdut capitala Phnom Penh şi au fost forţaţi să fugă în munţi şi să lupte ca gherilă.

În 1997, comportamentul imprevizibil al lui Pol Pot provoca altercații în propria tabără şi a fost arestat de comandantul khmer Ta Mok şi condamnat la închisoare pe viaţă într-un proces public. În 1998 a murit de un atac de cord. În 2014, în ciuda încercărilor repetate ale PCC de a obstrucţiona justiţia, Camerele extraordinare ale tribunalelor din Cambodgia au condamnat doi lideri khmeri, Khieu Samphan şi Nuon Chea, la închisoare pe viaţa.

Războiul din Vietnam cu Cambodgia l-a înfuriat pe Deng Xiaoping. Din acest motiv dar şi din altele, Deng a declanşat război împotriva Vietnamului în 1979, numindu-l un “contraatac pentru auto-apărare”.

1. Alte părţi ale Asiei

Exportarea revoluţiei de către PCC a avut repercusiuni dureroase pentru diaspora chineză. Au izbucnit numeroase incidente anti-chineze şi cel puţin câteva sute de mii de chinezi au fost ucişi, iar dreptul lor de a face afaceri şi de a primi o educaţie a fost limitat.

Un exemplu tipic a fost în Indonezia. În anii 1950 şi 1960, PCC a oferit Indoneziei un sprijin financiar şi militar semnificativ pentru a susţine Partidul Comunist din Indonezia (Partai Komunis Indonesia, PKI). PKI a fost cel mai mare grup politic de atunci, cu 3 milioane de membri direcţi. În plus, organizaţiile sale afiliate au adus afiliaţi şi membri care totalizau 22 de milioane răspândite în sistemul guvernamental, sistemul politic şi militar indonezian, şi includea mulţi apropiaţi ai preşedintelui indonezian Sukarno [12].

Mao critica atunci Uniunea Sovietică pentru sprijinirea “revizionismului” şi a încurajat puternic PKI-ul să ia calea revoluţiei violente. Liderul PKI, Aidit, a fost un admirator al lui Mao Zedong şi pregătea o lovitură de stat militară.

Pe 30 septembrie 1965, liderul militar de dreapta Suharto a zdrobit această încercare de lovitură de stat, a tăiat legăturile cu China şi a eliminat un număr mare de membri ai PKI. Cauza acestei eliminări este legată de Zhou Enlai. În timpul uneia dintre întrunirile internaţionale dintre ţările comuniste, Zhou Enlai a spus Uniunii Sovietice şi reprezentanţilor altor ţări comuniste: “Există atât de mulţi chinezi în străinătate în Asia de Sud-Est, că guvernul chinez are capacitatea de a exporta comunismul prin intermediul acestor chinezi  din străinătate şi să facă Asia de Sud-Est să-şi schimbe culoarea peste noapte”. Din acel moment, mişcările anti-chineze din Indonezia au început pe scară largă[13].

Mişcarea anti-chineză din Birmania a fost similară. În 1967, imediat după începerea Revoluţiei Culturale, Consulatul chinez din Birmania, precum şi sucursala locală a Agenţiei de ştiri Xinhua, au început să promoveze puternic Revoluţia Culturală în rândul chinezilor de peste hotare, încurajând studenţii să poarte insigne cu Mao, Cartea Roşie a comunismului şi să înfrunte guvernul din Birmania.

Junta militară condusă de generalul Ne Win a ordonat interzicerea purtării insignelor cu imaginea lui Mao şi studiul scrierilor lui Mao, şi a dispus închiderea şcolilor chineze.

Pe 26 iunie 1967, în capitala Yangon a avut loc un incident violent anti-chinez, în care zeci de oameni au fost bătuţi până la moarte şi sute au fost răniţi. În iulie 1967, mass-media oficială chineză a solicitat “sprijinirea fermă a poporului din Birmania sub conducerea Partidului Comunist din Birmania (PCB) pentru a începe conflictele armate şi o revoltă majoră împotriva guvernului Ne Win”.

Curând după aceea, PCC a trimis o echipă de consilieri militari care să ajute PCB, împreună cu peste 200 de militari activi ca să se alăture acestora. De asemenea, au ordonat grupurilor mari de membri PCB care locuiau în China de mulţi ani să se întoarcă în Birmania şi să se alăture luptei. Ulterior, un număr mare de gardieni chinezi din gărzile roșii şi forţele PCB au atacat Birmania din Yunnan, învingând forţele guvernului din Birmania şi preluând controlul asupra regiunii Kokang. Peste 1.000 de tineri chinezi trimişi din Yunnan au murit pe câmpul de luptă. [14]

În perioada Revoluţiei Culturale, încercările PCC de a exporta revoluţia au implicat promovarea violenţei, antrenamente de pregătire militară, arme şi finanţare. Când PCC a încetat să mai încerce să exporte revoluția, partidele comuniste din diferite ţări s-au dezintegrat şi nu au putut să-şi mai revină. Partidul Comunist din Indonezia a fost un caz tipic.

În 1961, Partidul Comunist din Malaezia (PCM) a decis să renunţe la conflictul armat şi, în schimb, să obţină putere politică prin alegeri legale. Deng Xiaoping i-a chemat pe liderii PCM Chin Peng şi pe alţii la Beijing, și le-a cerut să-şi continue eforturile de insurecţie violentă, deoarece PCC credea că un val revoluţionar ridicat în jurul câmpului de luptă vietnamez va străbate foarte curând Asia de Sud-Est.

PCM a continuat astfel lupta armată şi incitarea la revoluţie încă 20 de ani. [15] PCC a finanţat PCM să achiziţioneze arme pe piaţa neagră din Tailanda, iar în ianuarie 1969 a înfiinţat postul de radio “Sunetul Revoluţiei din Malaezia” în Yiyang City, provincia Hunan, pentru a difuza emisiuni în limba malaeziană, tailandeză, engleză şi alte limbi. [16]

După revoluţia culturală, în timpul unei întâlniri dintre preşedintele statului Singapore Lee Kuan Yew şi Deng Xiaoping, Lee i-a cerut lui Deng să desfiinţeze staţiile de radio ale PCM şi ale Partidului Comunist din Indonezia care emiteau în China. La vremea respectivă, PCC era înconjurat de duşmani şi era izolat, iar Deng tocmai îşi redobândise puterea şi avea nevoie de sprijin internaţional, aşa că a acceptat recomandarea. Deng s-a întâlnit cu liderul PCM Chin Peng şi a stabilit un termen limită pentru a opri emisiunile care aţâţau la revoluţia comunistă. [17]

Pe lângă ţările menţionate mai sus, PCC a încercat, de asemenea, să exporte revoluţia în Filipine, Nepal, India, Sri Lanka, Japonia şi în alte părţi, oferind în unele cazuri pregătire militară şi, în alte cazuri, răspândirea propagandei. Unele dintre aceste organizaţii comuniste au devenit mai târziu grupuri teroriste recunoscute pe plan internaţional. De exemplu, armata roşie japoneză, care a devenit cunoscută pentru sloganurile revoluţionare anti-monarhiste şi pro-violente, a fost responsabilă de deturnarea avioanelor, de masacrul civililor de la un aeroport şi de o serie de alte incidente teroriste.

2. Exportarea revoluţiei în Africa şi în America Latină

Sloganul marxist pe care PCC l-a citat adesea în timpul Revoluţiei Culturale a fost: “Proletariatul se poate elibera doar prin eliberarea întregii omeniri”. PCC predica revoluţia mondială. În anii 1960, fosta Uniune Sovietică a trecut printr-o perioadă de contracţie economică şi a fost forţată să promoveze o linie ideologică de restrângere a eforturilor de diseminare a revoluţiei în întreaga lumea. Scopul era coexistenţa paşnică cu ţările capitaliste occidentale şi diminuarea sprijinului acordat mişcărilor revoluţionare din lumea a treia.

PCC a numit această politică “revizionism”. La începutul anilor 1960, ambasadorul PCC în Uniunea Sovietică, Wang Jiaxiang, a făcut o propunere similară şi a fost criticat de Mao ca fiind prea prietenos cu imperialiştii, revizioniştii şi reacţionarii şi că oferea sprijin insuficient mişcării revoluţionare mondiale. Prin urmare, pe lângă exportarea revoluţiei în Asia, Mao Zedong a concurat de asemenea cu Uniunea Sovietică în Africa şi America Latină.

În august 1965, Ministrul Apărării Naționale Lin Biao pretindea prin articolul său “Trăiască victoria Războiului Întregului Popor!” că era eminentă atingerea unui punct culminant al revoluției. Potrivit teoriei lui Mao de a “înconjura oraşele pornind din zonele rurale” (acesta fiind modul în care PCC a preluat puterea în China), articolul compara America de Nord şi Europa de Vest cu oraşele, şi îşi imagina Asia, Africa şi America Latină ca zone rurale. Prin urmare, exportul revoluţiei în Asia, Africa şi America Latină a devenit o sarcină politică şi ideologică importantă a PCC.

1. America Latină

Profesorul Cheng Yinghong de la Universitatea din Delaware scrie în articolul său “Exportarea revoluţiei în lume: o analiză exploratorie a influenţei Revoluţiei Culturale în Asia, Africa şi America Latină:

“În America Latină, comuniştii maoişti din mijlocul anilor ’60 au înfiinţat organizaţii în Brazilia, Peru, Bolivia, Columbia, Chile, Venezuela şi Ecuador. Membrii principali au fost tineri şi studenţi. Cu sprijinul Chinei, în 1967 maoiştii din America Latină au înfiinţat două grupări de gherilă. Prima grupare a fost Armata Populară de Eliberare din Columbia, [care] a inclus o companie de sex feminin care a imitat Detaşamentul Roşu al Femeilor şi a fost numită Unitatea María Cano. Cea de-a doua grupare a fost “Guerrila Ñancahuazú” din Bolivia sau Armata Naţională de Eliberare din Bolivia. Unii comunişti din Venezuela au lansat, de asemenea, acţiuni armate violente în aceeaşi perioadă.

În plus, liderul Partidului Comunist Peruvian, Abimael Guzmán, a fost instruit la Beijing la sfârşitul anilor 1960. În afară de studierea explozivilor şi a armelor de foc, mai importantă a fost aprecierea Gândului lui Mao Zedong, în special a ideilor despre “spiritul care se transformă în materie” şi că, pe calea corectă, se poate trece de la “lipsa de personal la a avea personal, de la lipsa armelor la a avea arme“ şi alte mantre ale Revoluţiei Culturale”.

Guzmán a fost liderul Partidului Comunist Peruvian (cunoscut şi sub numele de “Calea Luminoasă”), identificat de Statele Unite, Canada, UE şi guvernele peruviene ca fiind o organizaţie teroristă.

În 1972, când Mexicul şi PCC au stabilit relaţii diplomatice, primul ambasador chinez în Mexic a fost Xiong Xianghui. Xiong a fost spion al PCC trimis pentru a-l monitoriza pe Hu Zongnan (general în Armata Republicii Chineze) în timpul războiului civil din China. Scopul acestei acțiuni a fost acela de a colecta informații (inclusiv despre Statele Unite) și de a interfera cu guvernul mexican. Cu doar o săptămână înainte ca Xiong Xianghui să primească funcţia, Mexicul a anunţat arestarea unui grup de “gherilă instruit în China”. Aceasta este o dovadă suplimentară a încercărilor PCC de a exporta revoluţia. [18]

Cuba a fost prima ţară din America Latină care a stabilit legături diplomatice cu PCC. Pentru a câştiga Cuba şi, în acelaşi timp, pentru a concura cu Uniunea Sovietică pentru conducerea mişcării comuniste internaţionale, PCC i-a acordat lui Che Guevara un împrumut de 60 milioane de dolari în noiembrie 1960, când a vizitat China. Asta se întâmpla într-un moment în care populaţia chineză murea de foame în timpul campaniei Marelui Salt Înainte. Zhou Enlai i-a spus, de asemenea, lui Guevara că împrumutul ar putea fi anulat prin negocieri.

Când Fidel Castro a început să încline spre Uniunea Sovietică, după ce relaţiile chino-sovietice s-au deteriorat, PCC a trimis un număr mare de broşuri de propagandă oficialilor şi civililor cubanezi prin intermediul ambasadei de la Havana, în încercarea de a instiga o lovitură de stat împotriva regimului Castro. [19]

1. Africa

Profesorul Cheng Yinghong a descris, de asemenea, în articolul “Exportarea Revoluţiei în lume” modul în care PCC influenţează independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“Potrivit rapoartelor mass-media occidentală, înainte de mijlocul anilor ’60, unii tineri revoluţionari africani din Algeria, Angola, Mozambic, Guineea, Camerun şi Congo au fost instruiţi la Harbin, Nanjing şi alte oraşe din China. Un membru al Uniunii Naţionale Africane din Zimbabwe (ZANU) s-a referit la un an de pregătire în Shanghai. Pe lângă pregătirea militară, erau în principal studii politice, cum să mobilizeze oamenii din mediul rural şi să lanseze războaie de gherilă cu scopul instigării la răzvrătire a oamenilor. Un membru al unei trupe de gherilă din Oman a descris formarea pe care a primit-o în China în 1968. El a fost trimis de organizaţie mai întâi în Pakistan, apoi a luat un avion al companiei aeriene Pakistan Airlines spre Shanghai şi apoi spre Beijing“.

După ce a vizitat şcoli şi comunităţi model din China, a fost trimis la o tabără de pregătire pentru formare militară şi educaţie ideologică. … Curriculum-ul lucrărilor lui Mao Zedong a fost cel mai important în program. Stagiarii trebuie să memoreze multe citate ale lui Mao… Partea despre disciplină şi modul în care s-a interacţionat cu masele din mediul rural au fost asemănătoare cu “Cele trei discipline majore şi opt elemente de atenţie” folosite în Armata Populară de Eliberare. Stagiarii africani au fost de asemenea martori ai Revoluţiei Culturale din China. De exemplu, în timpul vizitei la o şcoală, când un profesor a întrebat “cum să trateze elementele gangsterești”, elevii au răspuns în mod repetat, în mod unanim, “Ucide. Ucide. Ucide”… La sfârşitul antrenamentului, fiecare stagiar Omani a primit o carte de Mao tradusă în limba arabă”. [20]

Asistenţa acordată Tanzaniei şi Zambiei a fost cel mare proiect al revoluţiei externe ale PCC în Africa, în anii ’60.

PCC a trimis un număr mare de experţi din cadrul Biroului Industriei Textile din Shanghai pentru a ajuta la construirea Fabricii de Textile pentru Prietenie Tanzaniană. Persoana responsabilă a injectat un puternic ton ideologic în aceste proiecte de ajutor. La sosirea în Tanzania, a organizat o echipă rebelă, a arborat steagul roşu cu cinci stele al Chinei pe şantier, a ridicat o statuie a lui Mao, cu citatele lui Mao, a interpretat muzica din timpul Revoluţiei Culturale şi a recitat citate ale lui Mao. Șantierul a devenit un model al Revoluţiei Culturale de peste hotare. El a organizat, de asemenea, o echipă de propagandă a gândirii lui Mao Zedong şi a răspândit în mod activ opiniile rebele în rândul lucrătorilor tanzanieni. Tanzania nu a fost mulţumită de încercările PCC de a exporta revoluţia. [21]

După aceea, Mao a decis să construiască o cale ferată între Tanzania-Zambia care să lege cele două ţări, pentru a conecta Africa de Est cu Africa Centrală şi Africa de Sud. Calea ferată a trecut prin munţi, văi, râuri turbulente şi păduri luxuriante. Multe zone de-a lungul rutei au fost abandonate și sunt populate numai de animale sălbatice. Unele dintre drumurile rutiere, podurile şi tunelurile au fost construite pe fundaţii de nămol şi nisip, ceea ce a făcut munca extrem de dificilă. Au fost construite 320 de poduri şi 22 de tuneluri.

China a trimis 50.000 de muncitori, dintre care 66 au murit, şi a cheltuit aproape 10 miliarde de yuani. A fost nevoie de şase ani pentru a finaliza activitatea, între 1970 şi 1976. Cu toate acestea, din cauza managementului deficitar şi corupt din Tanzania şi Zambia, calea ferată a dat faliment. Costul echivalent al căii ferate de astăzi ar fi sute de miliarde de yuani chinezi sau, exprimat în dolari, este de câteva miliarde până la zeci de miliarde de dolari.

3. Exportarea revoluţiei în Europa de Est
4. Albania

PCC nu numai că a exportat Revoluţia în Africa şi în America Latină, ci a depus eforturi mari pentru a obţine o influenţă asupra Albaniei, o altă ţară comunistă. Încă de pe vremea când Hruşciov şi-a ţinut discursul secret care marca epoca destalinizării, Albania a fost aliniată ideologic cu PCC. Mao era foarte mulţumit şi, astfel, a început programul de “ajutor” pentru Albania, indiferent de cost.

Reporterul de la agenţia de presă Xinhua, Wang Hongqi, a reamintit: “Din 1954 până în 1978, China a acordat asistenţă financiară Partidului Muncii din Albania de 75 de ori; suma din contract a fost de peste 10 miliarde de yuani chinezi”.

În acel moment, Albania avea o populaţie de doar 2 milioane de persoane, ceea ce înseamnă că fiecare albanez a primit echivalentul a 4.000 de yuani, în condițiile în care venitul mediu anual al unui chinez la momentul respectiv nu depăşea 200 de yuani. În această perioadă, China se confrunta, de asemenea, cu Marele Salt Înainte şi foametea rezultată, precum şi cu prăbuşirea economică provocată de Revoluţia Culturală a lui Mao.

În timpul Marii Foamete, China şi-a folosit rezervele valutare extrem de mici pentru a importa alimente. În 1962, Rez Millie, ambasadorul albanez din China, a cerut ajutoare pentru aprovizionarea cu alimente. Sub comanda lui Liu, nava chineză care transporta grâu achiziţionat din Canada în China şi-a schimbat cursul spre Albania şi a descărcat întreaga cantitate de grâu în portul albanez. [22]

Din cauza acestui lucru, între timp, Albania a luat de-a gata ajutorul PCC-ului şi l-a irosit. Cantitatea enormă de oţel, echipamente pentru maşini şi instrumente de precizie trimise din China au fost lăsate să fie expuse vicisitudinilor naturii. Oficialii albanezi arătau desconsiderare: “Este puţin important. Dacă se sparg sau dispar, China ne va oferi mai mult”.

China a ajutat Albania să construiască o fabrica de textile, însă Albania nu avea bumbac, astfel că regimul chinez a folosit rezervele valutare ale Chinei pentru a cumpăra bumbac pentru Albania. Într-o conjunctură, vicepreşedintele Albaniei, Adil Çarçani, i-a cerut lui Di Biao, ambasadorul chinez în Albania, să înlocuiască echipamentul de bază al unei fabrici de îngrăşăminte şi a cerut ca echipamentul să vină din Italia, nu din China. Așa încât China a cumpărat maşini din Italia şi le-a instalat în Albania.

Acest aşa-numit ajutor doar insufla lăcomia şi lenea în destinatari. În octombrie 1974, Albania a cerut un împrumut de 5 miliarde de yuani din China. La acea vreme, era sfârşitul Revoluţiei Culturale, iar economia Chinei se prăbuşise aproape complet. În cele din urmă, China a decis să o împrumute cu 1 miliard de yuani. Cu toate acestea, Albania a fost extrem de nemulţumită şi a iniţiat o mişcare anti-chineză în țară cu sloganuri precum “Nu ne vom apleca niciodată capetele în faţa presiunilor economice dintr-o ţară străină”. De asemenea, a refuzat să sprijine China cu petrol şi asfalt.

1. Reprimarea sovietică în Europa de Est

Sistemul socialist din Europa de Est a fost în întregime un produs al Uniunii Sovietice. După Cel de-al Doilea Război Mondial, conform diviziunii puterii stabilite la Conferinţa de la Yalta, Europa de Est a fost predată Uniunii Sovietice.

În 1956, după discursul secret al lui Hruşciov, Polonia a fost prima ţară în care au izbucnit protestele. După protestele muncitorilor, represiunea şi scuzele din partea guvernului, Polonia l-a ales ca lider comunist pe Władysław Gomułka, care a avut o poziţie fermă împotriva Uniunii Sovietice şi a rezistat intervenţiei lui Hruşciov.

O tentativă de revoluţie în Ungaria a avut loc apoi în octombrie 1956. Un grup de studenţi s-au adunat şi au răsturnat statuia de bonz lui Stalin din Budapesta. Curând după aceea, mulţi s-au alăturat protestului şi s-au ciocnit cu poliţia. Poliţia a deschis focul şi cel puţin 100 de protestatari au fost ucişi.

Uniunea Sovietică dorea inițial să coopereze cu noul partid de opoziţie şi l-a numit pe János Kádár în funcţia de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului şi pe Imre Nagy în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Prim Ministru. După ce Nagy a venit la putere, s-a retras din Pactul de la Varşovia (un tratat de apărare condus de sovietici) şi a forțat liberalizarea. Uniunea Sovietică nu era dispusă să tolereze acest lucru, aşa că a invadat Ungaria, l-a arestat pe Nagy şi l-a executat. [23]

Incidentul maghiar a fost urmat în Cehoslovacia de Primăvara de la Praga în 1968. După raportul secret al lui Hruşciov, politicile din Cehoslovacia au început să se relaxeze. În decursul mai multor ani, s-a format o societate civilă relativ independentă. Una dintre figurile reprezentative a fost Václav Havel care mai târziu a devenit preşedintele Republicii Cehe în 1993.

În acest context social, pe 5 ianuarie 1968, reformistul Alexander Dubček a preluat funcţia de prim-ministru al Partidului Comunist din Cehoslovacia. El a consolidat reformele şi a promovat sloganul “socialismului uman”. Curând după aceea, Dubček a început să reabiliteze pe scară largă indivizi care au fost persecutaţi în mod incorect în timpul perioadei Stalin. Disidenţii au fost eliberaţi, controlul asupra mass-media a fost slăbit, libertatea academică a fost încurajată, cetăţenii puteau călători în străinătate în mod liber, supravegherea religiei a fost redusă, a fost permisă o democraţie limitată în interiorul partidului şi multe altele.

Nu numai că Uniunea Sovietică considera astfel de reforme o trădare a principiului socialismului, dar se temea şi de faptul că şi alte ţări i-ar urma exemplul. Din martie până în august 1968, liderii Uniunii Sovietice, inclusiv Leonid Brejnev, au ţinut cinci şedinţe cu Dubček, făcând presiuni asupra lui ca să abandoneze reformele democratice, dar Dubček a respins solicitările. Ca urmare, în august 1968, peste 6.300 de tancuri sovietice au invadat Cehoslovacia. Primăvara de la Praga, care a durat opt luni, a fost nimicită. [24]

Judecând după incidentul din Ungaria şi după nimicirea “Primăverii de la Praga”, putem vedea că socialismul din Europa de Est a fost impus forţat popoarelor din regiune şi a fost susţinut violent de Uniunea Sovietică. Atunci când Uniunea Sovietică a început să se dezintegreze uşor, socialismul din Europa de Est a început imediat să dispară.

Exemplul clasic este căderea Zidului Berlinului. Pe 6 octombrie 1989, mai multe oraşe din Germania de Est au organizat proteste şi marşuri masive şi s-au ciocnit cu poliţia. În acel moment, Gorbaciov vizita Berlinul şi i-a spus secretarului general al Partidului Unităţii Socialiste din Germania, Erich Honecker, că reforma este singura cale de urmat.

Imediat după aceea, Germania de Est a ridicat restricţiile de călătorie în Ungaria şi în Cehoslovacia. Acest lucru a permis unui număr mare de persoane să fugă în Germania de Vest prin Cehoslovacia, iar Zidul Berlinului nu mai putea opri valurile de cetăţeni fugari. Pe 9 noiembrie, Estul a renunţat la divizare, și zeci de mii de locuitori s-au căţărat pe zid și au trecut în Berlinul de Vest, iar zidul a fost demolat. Simbolul unei cortine de fier comuniste, care stătuse de zeci de ani, a dispărut în istorie. [25]

Anul 1989, când a căzut Zidul Berlinului, s-a caracterizat prin numeroase tulburări. În acelaşi an, Polonia, România, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est şi-au câştigat libertatea, eliberându-se de conducerea socialistă. Acesta a fost şi rezultatul renunţării Uniunii Sovietice la propriile politici de interferenţă. În 1991, Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, marcând sfârşitul Războiului Rece.

În mod similar, în ultimele decenii, Partidul Comunist Chinez a sprijinit 110 de ţări. Unul dintre cele mai importante motive ale partidului pentru acordarea ajutorului a fost exportul ideologiei sale.

Scopul acestui capitol este pur şi simplu de a arăta că transplantarea violenţei este o metodă vitală pe care spectrul malefic o foloseşte pentru a extinde comunismul la nivel internaţional. Cu cât populaţia şi suprafețele pe care le controlează sunt mai mari, cu atât este mai uşor să distrugă umanitatea.

4. Sfârşitul războiului rece

Sfârşitul Războiului Rece a fost o mare uşurare pentru mulţi. Ei au crezut că socialismul, comunismul şi tiraniile similare au luat sfârşit. Dar aceasta a fost pur și simplu o altă cale pentru comunism să câștige. Confruntarea dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a deviat atenţia oamenilor de la Partidul Comunist Chinez şi i-a dat timp să efectueze mai multe scenarii ostile şi mascate.

Masacrul din Tiananmen din 4 iunie 1989 a marcat urcarea la putere a liderului partidului, Jiang Zemin. Ajutat de maşina de suprimare şi de propagandă deja matură, Jiang a continuat să distrugă sistematic cultura tradiţională şi să creeze cultura de partid. Prin distrugerea moralei, Jiang a cultivat o societate de “pui de lupi”, tineri care erau anti-tradiţie şi anti-moralitate, care au deschis calea spre persecuţia pe scară largă a Falun Gong şi eventualei distrugeri a umanității.

Deşi comuniştii au căzut de la putere în fostele ţări comuniste, comunismul nu a fost niciodată judecat pentru crimele pe care le-a comis la nivel global. Rusia, în mod similar, nu a epurat niciodată influenţa sovietică şi nu a eliminat aparatul poliţiei secrete. Un fost agent al KGB-ului, care ulterior a ocupat postul de șef al poliției secrete conduce acum ţara. Ideologiile comuniste şi adepții acestora nu numai că există, ci îşi răspândesc influenţa în Occident şi în lume.

Activiştii anticomunişti din Occident – generația mai in vârstă care are o înţelegere mai profundă a comunismului – dispar treptat, in timp ce membrii noii generaţii nu au o înțelegere suficientă şi voinţa de a înţelege natura malefică, ucigaşă şi înşelătoare a comunismului. În consecinţă, comuniştii au reuşit să-şi continue mişcările radicale sau progresiste pentru a distruge ideologiile şi structurile sociale existente şi chiar să preia puterea prin violenţă.

1. Piaţa Roşie este încă roşie

Pe măsură ce alte foste ţări comuniste au cerut independenţa una după alta, oamenii din Uniunea Sovietică şi-au dorit schimbarea. Politica a căzut în haos, economia s-a prăbuşit, iar Rusia a fost izolată în afacerile internaționale. Apoi, preşedintele rus Boris Elţîn a declarat că Partidul Comunist Sovietic a fost ilegal şi i-a restrâns activităţile. Oamenii și-au exprimat cu hotărâre dispreţul îndelungat faţă de Partid, iar pe 26 decembrie 1991 Sovietul Suprem a adoptat o lege privind dizolvarea Uniunii Sovietice, marcând sfârşitul guvernării sale de 69 de ani.

Dar cum ar putea ceda atât de uşor ideologiile comuniste profund înrădăcinate? Elţîn a lansat o campanie de decomunizare la înfiinţarea Federaţiei Ruse. Statuia lui Lenin a fost dărâmată, cărţile sovietice au fost arse, foştii angajaţi ai guvernului sovietic au fost concediaţi şi multe obiecte legate de sovietici au fost distruse sau arse – dar toate acestea încă nu au ajuns la esenţa comunismului.

Mişcarea de denazificare după cel de-al doilea război mondial a fost mult mai profundă. Începând de la procesele publice ale criminalilor de război nazişti şi până la curăţarea ideologiei fasciste, însăşi cuvântul “nazist” este acum legat de un sentiment de ruşine. Chiar şi astăzi, se continuă identificarea foştilor nazişti și aducerea lor în faţa justiţiei.

Din nefericire pentru Rusia, unde forţele comuniste erau încă puternice, lipsa unei epurări profunde a comunismului a lăsat loc pentru revenirea lui. În octombrie 1993, zeci de mii de cetăţeni ai Moscovei au mărșăluit în piaţă, strigând numele lui Lenin şi Stalin şi fluturând steagurile sovietice. Cu doi ani în urmă, locuitorii Moscovei ieșiseră pe străzi pentru a-şi cere independenţa şi democraţia.

Dar, spre deosebire de perioada anterioară, mitingul din 1993 a fost al comuniştilor care cereau restaurarea sistemului sovietic. Prezenţa trupelor şi a poliţiei a agravat confruntarea. În momentul critic, serviciile de securitate şi oficialii militari au ales să-l sprijine pe Elţîn, care a trimis apoi tancurile pentru a calma spiritele. Cu toate acestea, forţele comuniste au înființat Partidul Comunist al Federației Ruse, care a devenit cel mai mare partid politic din ţară până când a fost înlocuit de actualul partid de guvernământ, Rusia Unită a lui Putin.

În ultimii ani, în unele sondaje (cum ar fi seria de sondaje realizate de RBK TV din Moscova din 2015-2016), mulţi respondenţi (aproximativ 60%) încă mai simt că Uniunea Sovietică ar trebui să renască. În mai 2017, mulţi ruşi au comemorat 100 de ani de la instalarea Uniunii Sovietice la putere. Liga Tineretului Comunist Sovietic (Komsomol), care a fost înfiinţată în timpul Uniunii Sovietice, a organizat o ceremonie de depunere a jurământului pentru strângerea tinerilor în Piaţa Roşie a Moscovei în faţa corpului îmbălsămat al lui Lenin. La întâlnire, preşedintele Partidului Comunist al Federației Ruse, Ghenadie Ziuganov, a susţinut că 60.000 de recruţi noi s-au alăturat partidului recent şi că Partidul Comunist a continuat să supravieţuiască şi să se extindă.

Numai în Moscova există aproape 80 de monumente ale lui Lenin. Corpul îmbălsămat al lui Lenin din Piaţa Roşie continuă să atragă turişti şi adepţi. Piaţa Roşie este încă roşie. KGB-ul nu a fost niciodată expus în întregime şi condamnat, spectrul malefic al comunismului este încă prezent în Rusia, iar adepţii comunismului încă abundă.

1. Calamitatea roşie continuă

Potrivit statisticilor disponibile, în prezent există patru ţări conduse de regimuri comuniste: China, Vietnam, Cuba şi Laos. Deşi Coreea de Nord a abandonat la suprafaţă comunismul marxist-leninist, în realitate este încă un stat totalitar comunist. Înainte de războiul rece, erau 27 de ţări comuniste. Acum, există 13 ţări în care partidele comuniste au dreptul să participe la politică şi în aproximativ 120 de ţări s-au înregistrat noi partide comuniste. Dar, în ultimul secol, influenţa comunistă din guvernare a dispărut în majoritatea ţărilor.

În anii 1980, în America Latină existau peste 50 de partide comuniste, cu un total de 1 milion de membri (dintre care Partidul Comunist din Cuba reprezenta aproximativ jumătate). În prima jumătate a anilor 1980, Statele Unite şi Uniunea Sovietică se aflau într-o concurenţă acerbă în zonele de conflict ale Americii Latine şi Asiei. Odată cu prăbuşirea Europei de Est şi a Uniunii Sovietice, comunismul a devenit treptat mai slab. Ţările comuniste care s-au axat pe violenţă pentru a impune un regim comunist, precum Partidul Comunist Peruvian (cunoscut sub numele de “Calea Luminoasă”), au devenit din ce în ce mai puţine.

Majoritatea acestor țări încă se află sub diferite forme ale socialismului. În loc să se numească comunist, partidele politice au preluat nume precum Partidul Socialist Democrat, Partidul Socialist Popular şi altele asemănătoare. Aproximativ 10 partide comuniste din America Centrală au înlăturat din numele lor “partidul comunist”, dar au continuat să promoveze ideologii comuniste şi socialiste, devenind tot mai înşelătoare în operaţiunile lor.

Dintre cele 33 de ţări independente din America Latină şi din Caraibe, în afară de Cuba, care este condusă de un partid comunist, partidele comuniste din aceste ţări sunt în majoritate partide politice legitime. În Venezuela, Chile, Uruguay şi în alte ţări, partidul comunist şi partidul de guvernământ formează adesea guverne de coaliţie, în timp ce partidele comuniste din alte ţări joacă rolul de opoziţie.

În Occident şi în unele ţări din alte regiuni, deşi spectrul comunist malefic nu a recurs la metode violente precum omorurile aşa cum a făcut în Est, prin subversiune s-a infiltrat subtil în societate şi şi-a atins scopurile de a distruge valorile morale ale oamenilor, pe care Dumnezeu le-a împărtăşit, şi de a răspândi ideologiile comuniste şi socialiste.

Spectrul comunist malefic a dobândit, de fapt, control asupra întregii lumi. Realizarea obiectivului final de a distruge omenirea este doar la un pas.

Capitolul 3

Capitolul 5 (I)

Referinţe

[1] Chongyi Feng, “Cum Partidul Comunist Chinez îşi exercită influenţa în Australia”, 5 iunie 2017, http://www.abc.net.au/news/2017-06-06/how-china-uses-its-soft-power-strategy-in-australia/8590610.

[2] Jung Chang, Jon Halliday, Mao: Povestea necunoscută, Anchor Books, 2006.

[3] Harry S. Truman, “Declaraţia despre Formosa”, 5 ianuarie 1950, https://china.usc.edu/harry-s-truman-%E2%80%9Cstatement-formosa%E2%80%9D-january-5-1950.

[4] “SUA intră în conflictul coreean”, https://www.archives.gov/education/lessons/korean-conflict.

[5] Qian Yaping, “60 de ani de ajutor extern din China: până la 7% din cheltuielile fiscale naţionale”, http://history.people.com.cn/BIG5/205396/14757192.html.

[6] Ibid., Extras din rapoartele anuale privind cheltuielile naţionale.

[7] Chen Xianhui, Adevărul Revoluţiei: Cronica secolului al XX-lea din China, Capitolul 38, https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html

[8] Ibid.

[9] Ibid., Capitolul 52. https://china20.weebly.com/

[10] “Momentul evadării: scăparea din Coreea de Nord, moartea în China”, Voice of America

https://www.voachinese.com/a/hm-escaping-north-korea-20121007/1522169.html

[11] Chen Xianhui, Adevărul revoluţiei – Cronica secolului al XX-lea din China https://china20.weebly.com/.

[12] Song Zheng, “Lovitura de stat 9.30 din Indonezia în 1965”, China în Perspectivă http://www.chinainperspective.com/ArtShow.aspx?AID=183410.

[13] Ibid.

[14] “Istoria vorbită discutând despre prezent: valul de şoc al Chinei în Birmania”, VOA, https://www.voachinese.com/a/article-2012024-burma-china-factors-iv-140343173/812128.html

[15] Cheng Yinghong, “Exportarea revoluţiei în lume – o explorare timpurie a impactului

revoluţiei culturale în Asia, Africa şi America Latină”, Studii moderne din China, 2006, vol.3.

http://www.modernchinastudies.org/cn/issues/past-issues/93-mcs-2006-issue-3/972-2012-01-05-15-35-10.html

[16] Chen Yinan, “Staţia radio MCP în China”, Yan Huang Eramagazine, 2015, vol. 8.

[17] Cheng Yinghong, “Exportarea revoluţiei în lume – o explorare timpurie a impactului revoluţiei culturale în Asia, Africa şi America Latină”, Studii moderne din China, 2006, vol.3.

http://www.modernchinastudies.org/cn/issues/past-issues/93-mcs-2006-issue-3/972-2012-01-05-15-35-10.html.

[18] Hanshan, “Xiong Xianghui şi istoria PCC de a exporta revoluţia în America Latină”, Radio Asia Liberă, https://www.rfa.org/cantonese/features/history/china_cccp-20051117.html.

[19] Chen Xianhui, Adevărul Revoluţiei – Cronologia secolului XX din China, Capitolul 52, https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html

[20] Cheng Yinghong, “Exportarea revoluţiei în lume: o analiză exploratorie a influenţei revoluţiei culturale în Asia, Africa şi America Latină”, https://botanwang.com/articles/201703/向世界输出革命——文革在亚非拉的影响初探.html

[21] Ibid.

[22] Wang Hongqi, “Ajutorul Chinei în Albania”, revista Yan Huang Era.

[23] Chen Quide, Capitolul 60, “Evoluţia constituţionalismului contemporan”, The Observer, 2007.

[24] Ibid., Capitolul 67.

[25] Ibid., Capitolul 77.

/////////////////////////////////////////

Capitolul 3: Uciderea în masă în Est

Cuprins

Introducere

1. Fundamentele violente ale conducerii comuniste
2. Ascensiunea comuniştilor sovietici
3. Partidul Comunist Chinez acaparează puterea

2. Masacrarea perfidă a clasei muncitoare
3. Suprimarea muncitorilor şi ţăranilor sovietici
4. Partidul Comunist Chinez urmează modelul sovietic

3. Brutalitatea absolută a Partidului Comunist
4. Atrocităţile comunismului sovietic
5. Gulagul, inspiraţia pentru Lagărele Morţii ale lui Hitler
6. Holodomor – exterminarea prin înfometare
7. Marea teroare activează elita sovietică

1. Atrocităţile Partidului Comunist Chinez
2. Marea foamete din China
3. Masacrul fanatic şi genocidul cultural al Revoluţiei culturale
4. Un rău fără precedent: Campania de persecuţie a Falun Gong

4. Exportul Terorii roşii

Referințe

*****

Introducere

S-a împlinit un secol de când Partidul Comunist a preluat puterea în Uniunea Sovietică. Potrivit documentelor compilate de Congresul SUA, regimurile comuniste au fost responsabile de moartea a cel puţin 100 de milioane de persoane. [1] Cartea Neagră a Comunismului detaliază această istorie a crimei. [2]

Din documentele declasificate de guvernele naţiunilor din fosta Uniune Sovietică şi din Europa de Est, precum şi din dosarele oficiale ale victimelor campaniilor politice comuniste din China şi Coreea de Nord, publicul a putut să-şi facă o imagine de ansamblu, cuprinzătoare, asupra dependenţei Partidului Comunist de a ucide.

Totalitarismul comunist este adesea comparat cu cel al naziştilor. Deşi există multe paralele, există o distincţie crucială deseori ignorată: naziştii au ucis pentru a elimina fizic evreii, însă măcelul fizic este departe de a fi scopul final al comunismului.

Persoanele religioase nu consideră moartea fizică drept moartea adevărată, deoarece sufletul merge în Cer sau se naște din nou în ciclul reîncarnării. Partidul Comunist foloseşte uciderea ca pe un instrument de plantare a seminţelor terorii în minţile oamenilor, forţându-i să-i accepte ideologia perversă. Prin distrugerea moralităţii, sufletele oamenilor sunt condamnate la damnare. Partidul Comunist nu urmăreşte numai să distrugă corpul fizic al omului, ci şi să-i distrugă sufletul.

O altă caracteristică a Partidului Comunist este intensitatea cu care efectuează epurările interne şi îl selectează pe cel mai crud dintre lideri. Pentru mulţi oameni este dificil să înţeleagă raţiunea din spatele barbariei cauzate de partidul comunist propriilor cadre, inclusiv a celor care au căzut victime doar pentru că s-au abătut de la linia partidului pe anumite probleme, fiind totuşi complet loiali Partidului şi conducerii sale.

Un motiv este că Partidul Comunist, în răzvrătirea sa împotriva Divinității şi a omenirii, are o teamă instinctivă că i se apropie sfârşitul. Pentru a se întări, Partidul trebuie să recruteze indivizi cărora nu le pasă de bine sau rău. Aceşti indivizi se remarcă în procesul de ucidere în masă, iar ridicarea lor în poziţii de conducere permite spectrului comunist să asigure perpetuarea tiraniei sale pământeşti.

În 1989, cadrele Partidului Comunist Chinez (PCC) care au refuzat să participe la masacrul din 4 iunie au fost epurate. Jiang Zemin, care şi-a demonstrat cruzimea în timpul evenimentelor, a fost promovat pentru a deveni liderul PCC. După ce Jiang a început persecuţia împotriva Falun Gong în 1999, el a promovat înalt oficiali precum Luo Gan şi Zhou Yongkang, deoarece şi-au demonstrat capacitatea de a comite cele mai brutale crime în campania de persecuţie.

Un alt stimulent pentru a asigura perpetuarea crimelor este recrutarea participanţilor din societate, aşa cum s-a făcut în timpul Revoluţiei Culturale. Prin săvârşirea unor crime şi a altor infracţiuni, masele au devenit complici la brutalitatea PCC, iar cei mai brutali făptaşi au devenit urmaşii cei mai vajnici ai Partidului. Chiar şi astăzi, mulţi foşti membri ai Gărzilor Roşii care au săvârșit abuzuri şi crime în timpul Revoluţiei Culturale, nu au remuşcări pentru crimele comise, spunând că nu regretă evenimentele tinereţii.

Mai mult, prin uciderea în mod deschis şi deliberat a victimelor sale, Partidul Comunist conduce populaţia la obedienţă. Toate acestea ne permit să expunem un principiu general: de-a lungul istoriei, crimele au avut loc sub un guvern tiranic sau în timp de război pentru că a existat întotdeauna un duşman care urma să fie învins. Este o caracteristică a Partidului Comunist că trebuie să aibă un dușman și, dacă nu există dușmani, trebuie să-i inventeze astfel încât să poată continua să ucidă.

Într-o ţară precum China, cu o istorie lungă şi o cultură bogată, Partidul Comunist nu şi-ar fi putut atinge scopurile fără a ucide în mod continuu. În mod tradiţional, poporul chinez a crezut şi a venerat divinul. Având un patrimoniu cultural de 5.000 de ani, poporul chinez a putut tolerat astfel existenţa partidului comunist barbar şi blasfemic. Singurul mijloc al PCC de a-şi menţine conducerea, după cum s-a văzut din procesul sovietic, este folosirea crimelor în masă.

1. Fundamentele violente ale conducerii comuniste

Fiind întruchiparea unui spectru pervers, punctul de plecare al comunismului nu putea fi altfel decât unul dezonorabil. După ce Marx a proclamat că “un spectru bântuie Europa – spectrul comunismului”, bandiţii şi huliganii au înfiinţat Comuna din Paris, devastând capitala franceză şi opere de artă şi cultură inegalabile. În Rusia şi în China, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) şi PCC au preluat puterea prin conspiraţie şi prin vărsare de sânge.

1. Ascensiunea comuniştilor sovietici

În februarie 1917, lipsa alimentelor şi deteriorarea condiţiilor de muncă au împins muncitorii ruşi la grevă. Pe măsură ce turbulenţele s-au răspândit în întreaga ţară, ţarul Nicolae al II-lea a abdicat şi a fost format un guvern provizoriu rus. Aflând despre aceste lucruri, Vladimir Lenin s-a întors imediat în Rusia din exilul său în Elveţia.

La vremea aceea, Primul Război Mondial era în plină desfășurare. Țările dintre Rusia și Elveția erau beligerante. Spre sfârșitul anului 2007, revista  Der Spiegel a revelat un lucru, care a fost ținut secret timp de 90 de ani: împăratul Willhelm al II-lea, care vedea în Rusia o gravă amenințare, a realizat că Lenin ar putea aduce dezastrul asupra Rusiei, așa că i-a permis lui Lenin să călătorească prin Germania către Suedia, apoi către Finlanda, pentru a ajunge în cele din urmă înapoi în Rusia. Willhelm al II-lea de asemenea i-a dat lui Lenin bani și muniție. Până la sfârșitul lui 1917, Lenin primise 2,6 milioane de mărci din Germania. [3]

Winston Churchill a spus următoarele cuvinte despre rolul jucat de Germania în întoarcerea lui Lenin: „Au folosit cea mai letală armă în Rusia. L-au expediat înapoi (în Rusia) într-un camion sigilat etanș ca și cum ar fi transportat un fel de virus al ciumei.” [4]

Lenin a condus lovitura de stat pe 7 noiembrie 1917 sau din 25 octombrie, potrivit calendarului tradiţional iulian. Prin Revoluţia din Octombrie, Lenin a răsturnat guvernul provizoriu şi a înființat primul regim comunist din lume.

Dar, în alegerile democratice pentru Adunarea Constituantă a Rusiei din 5 ianuarie 1918, Partidul Revoluţionarilor Socialişti (PRS) a câştigat majoritatea voturilor naţionale împotriva Partidului Bolşevic al lui Lenin care controla administraţia guvernamentală. Dintr-un electorat de 44,4 milioane de persoane, 40% au votat pentru PRS, iar bolşevicii au pierdut cu o marjă de 20%.

După această răsturnare de situație, la întrunirea de pe 5 ianuarie 1918, Lenin şi-a călcat în picioare promisiunile şi a declarat Adunarea Constituantă “duşman al poporului”. După ce au pregătit în mod anticipat adoptarea legii marțiale în ziua întrunirii Adunării din capitala rusă Petrograd, bolşevicii au mobilizat trupe şi au desfiinţat prin forţă Adunarea Constituantă, distrugând procesul democratic în Rusia.

Revoluţia din Octombrie şi preluarea ulterioară a puterii de către Lenin au stat la originea tuturor mişcărilor comuniste violente din întreaga lume în secolul al XX-lea. A declanşat extinderea internaţională a comunismului şi nenumăratele catastrofe care au urmat.

1. Partidul Comunist Chinez acaparează puterea

În anul 1917, după înființarea Uniunii Sovietice, aceasta a exportat revoluţia în China, profitând de faptul că Republica Populară Chineză a aderat la cea de-a Treia Internaţională Comunistă numită și Comintern.

Bolşevicii l-au trimis pe Grigori Voitinski în China pentru a înfiinţa o organizaţie comunistă locală. Apoi l-au trimis pe Mihail Borodin pentru a crea o alianţă între Partidul Naţionalist Chinez (Kuomintang) şi Uniunea Sovietică. Urmând acest aranjament, Partidului Comunist Chinez i-au fost create condițiile de creştere rapidă, subminând Kuomintangul.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în cei opt ani în care Kuomintang a purtat un război total împotriva armatei invadatoare japoneze, PCC a folosit conflictul ca acoperire pentru a-şi extinde forţele. Când japonezii au invadat China, Armata Roşie a fost pe punctul de a fi înfrântă, dar la momentul victoriei Chinei, ea s-a lăudat că trupele sale numărau 1,32 milioane de soldaţi şi o miliţie de 2,6 milioane. După predarea Japoniei, PCC a folosit fațada negocierilor de pace cu Kuomintang pentru a-și extinde forțele pe ascuns.

Între timp, eforturile diplomatice ale PCC-ului au determinat Statele Unite şi Uniunea Sovietică să renunţe la politicile lor de sprijinire a naţionaliştilor. În 1949, PCC a învins, în cele din urmă, forţele guvernului Kuomintang, fondând cel mai atroce regim totalitar comunist din lume.

În acest punct culminant al istoriei mișcării comuniste mondiale, aceasta controla o treime din umanitatea şi din suprafaţa lumii, deoarece cuprindea Rusia şi China, cele mai mari naţiuni ca întindere şi populaţie. Guvernele comuniste s-au extins în zone mari ale Europei şi Asiei, iar multe ţări din Africa, America de Sud şi Asia de Sud-Est au devenit clienţi sau aliaţi ai partidelor comuniste din Rusia şi din China.

Milioane de oameni și-au dat viața pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Mondial, însă rezultatul neașteptat a fost expansiunea meteorică a comunismului totalitar.

2. Masacrarea perfidă a clasei muncitoare

Începând de la teoriile lui Marx şi până la retorica regimurilor comuniste totalitare, toate proclamau principiul dependenţei de muncitorii proletari şi de ţărani şi promisiunile de a le reprezenta interesele. Dar, în practică, clasa muncitoare a suferit cele mai mari abuzuri din partea sistemului comunist.

1. Suprimarea muncitorilor şi ţăranilor sovietici

În 1918, după ce Lenin  a dizolvat în mod ilegal Adunarea Constituantă, muncitorii au fost primii care au rezistat dictaturii comuniste. În semn de protest, zeci de mii de muncitori din Petrograd şi Moscova au organizat marșuri şi demonstraţii. Soldaţii bolşevici au înăbuşit tulburările, au împuşcat demonstranţii şi au umplut străzile din Petrograd şi Moscova cu sângele muncitorilor.

Cea mai mare uniune a muncitorilor din ţară, Uniunea Feroviară a Rusiei, a anunţat o grevă politică pentru a protesta împotriva loviturii de stat bolşevice şi a obţinut sprijinul larg al multor alte organizații ale muncitorilor. Ca şi în cazul muncitorilor din Petrograd şi din Moscova, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a omorât protestatarii cu ajutorul forţelor armate, iar Uniunea Feroviară a Rusei şi alte uniuni independente au fost interzise.

Restul organizaţiilor de muncă au fost aduse forţat, treptat, sub controlul PCUS. În primăvara anului 1919, muncitorii înfometaţi din oraşele Rusiei au protestat de mai multe ori pentru a cere aceleaşi raţii ca soldaţii Armatei Roşii, abolirea privilegiilor politice acordate comuniştilor, libertăţi fundamentale de exprimare şi alegeri democratice. Toate aceste mişcări au fost înăbuşite de poliţia secretă Ceka, care a arestat sau i-a împuşcat pe greviști.

În vara anului 1918, Rusia s-a confruntat cu un deficit masiv de alimente din cauza războiului civil aflat în plină desfăşurare. În iunie, ţara se afla în pragul foametei, Lenin l-a trimis pe Iosif Stalin la Ţariţin (Volvogradul de astăzi – n.t.) pentru a confisca cereale din bazinul Volga, grânarul tradiţional al Rusiei.

Tirania PCUS a provocat rezistenţa ţăranilor. În august 1918, ţăranii din regiunea Penza s-au ridicat într-o revoltă armată, care s-a răspândit ca focul în zonele înconjurătoare. PCUS a trimis trupe pentru a suprima revoltele, iar Lenin a trimis o telegramă bolşevicilor din Penza. Aceasta este traducerea telegramei originale din limba rusă în limba engleză, făcută de Robert Service:

1. “Spânzuraţi (şi asiguraţi-vă că spânzurarea are loc în văzul oamenilor) nu mai puţin de 100 proprietari cunoscuţi, oameni bogaţi, exploatatori.”
2. “Publicaţi-le numele.”
3. “Confiscaţi-le grânele”
4. “Desemnaţi ostaticii în conformitate cu telegrama de ieri.”

“Faceţi-o în aşa fel încât, pe sute de kilometri oamenii să vadă, să tremure, să ştie, să țipe. …“ [5]

Înainte de Revoluţia din Octombrie, Tambov era una dintre cele mai bogate provincii din Rusia. Pentru a confisca cereale, guvernul Uniunii Sovietice a organizat numeroase “echipe de rechiziţionare a cerealelor” şi le-a trimis în regiune. Peste 50.000 de ţărani din Tambov au format miliţii locale pentru a lupta cu echipele de rechiziţionare ale PCUS care erau, de asemenea, înarmate.

În iunie 1921, având sarcina de a suprima rebeliunea din Tambov, regimul sovietic a sugerat comandantului militar Mihail Tukacevski să lupte împotriva “huliganilor” cu gaze otrăvitoare. Utilizarea de către Tukacevski a armelor chimice, combinate cu incendiile care au izbucnit în regiune, au făcut din Tambov o regiune dezolantă. Aproximativ 100.000 de ţărani din Tambov care au luat parte la mișcarea de rezistenţă şi rudele lor au fost închişi sau exilaţi. Aproximativ 15.000 de persoane au murit în timpul insurgenţei.

Marele masacru din Uniunea Sovietică a servit drept model pentru persecuția muncitorilor și a țăranilor chinezi comisă ulterior de Partidul Comunist Chinez.

1. Partidul Comunist Chinez urmează modelul sovietic

China are o cultură largă şi profundă, cu o istorie de 5.000 de ani. Poporul său este însufleţit în tradiţia de divinizare a zeilor şi venerează divinitatea. Incapabil să învingă 5000 de ani de tradiţie folosind numai conspiraţia, spectrul malefic al comunismului a preluat cultura tradiţională chineză folosind violenţa sistematică.

Partidul Comunist Chinez a vizat elitele societăţii care au servit drept purtătoare ale culturii tradiţionale, a distrus artefactele fizice ale civilizaţiei chineze şi a rupt legăturile dintre poporul chinez şi zeii lor. Patrimoniul tradiţional al Chinei a fost înlocuit cu o “cultură a partidului” care a fost răspândită printre supravieţuitorii crimelor în masă ale PCC, transformându-i pe tineri în “pui de lupi”, perfizi, care servesc ca pioni ai spectrului malefic în continuarea distrugerii omenirii.

Imediat după preluarea puterii, Partidul Comunist Chinez a început să inventeze duşmani, începând cu uciderea elitelor. În mediul rural, a sacrificat proprietarii şi mica nobilime. În oraşe, a ucis oamenii de afaceri, creând o atmosferă de teroare şi jefuind avuţia societăţii civile.

Pentru a îndemna ţăranii să ucidă proprietarii şi “fermierii bogaţi” şi să susţină noul regim comunist, Partidul Comunist Chinez a implementat o aşa-numită “reformă agrară”, care a promis ţărănimii că va avea propriul pământ. Dar după ce a ucis proprietarii, Partidul a susţinut că terenul urma să fie predat ţăranilor sub forma “cooperativelor”. În practică, acest lucru însemna că pământul, încă, nu aparţinea ţăranilor.

În martie 1950, Partidul Comunist Chinez a emis “Directiva privind suprimarea strictă a elementelor contrarevoluţionare”, cunoscută şi sub numele de “Campania de suprimare a contrarevoluţionarilor”, care s-a axat pe uciderea proprietarilor şi a ţăranilor bogaţi din mediul rural. PCC a anunţat că, până la sfârşitul anului 1952, peste 2,4 milioane de “contrarevoluţionari” au fost eliminaţi. De fapt, peste 5 milioane de persoane, reprezentând aproape 1% din totalul populaţiei chineze, au fost ucise.

După uciderea proprietarilor şi a ţăranilor bogaţi din mediul rural, Partidul Comunist Chinez a lansat campaniile “Celor trei Anti” şi “Celor cinci Anti” pentru a-i sacrifica pe orăşenii bogaţi. Potrivit  statisticilor incomplete,  în timpul mişcării, din 25 ianuarie până în aprilie 1951 numai în Shanghai, s-au sinucis 876 de persoane. Printre ele, mulţi capitalişti, s-au sinucis împreună cu toţi membrii familiilor lor.

Partidul Comunist Chinez nu s-a oprit odată cu exterminarea proprietarilor şi a capitaliştilor, ci a jefuit şi averea ţăranilor, a negustorilor mici şi a meseriaşilor. După masacrarea în masă, marea majoritate a clasei muncitoare era deja sărăcită.

3. Brutalitatea absolută a Partidului Comunist
4. Atrocităţile comunismului sovietic
5. Gulagul, inspiraţie pentru lagărele morţii ale lui Hitler

Pe 5 septembrie 1918, Lenin a ordonat înfiinţarea primului lagăr de concentrare sovietic pe insulele Soloveţki pentru încarcerarea, torturarea şi masacrarea prizonierilor politici şi disidenţilor care s-au opus revoluţiei din octombrie. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a înființat apoi o rețea de lagăre de concentrare în Uniunea Sovietică – gulaguri notorii din epoca stalinistă.

Gulagul – o abreviere a cuvintelor ruseşti “Administraţia centrală a lagărelor de muncă şi reeducare, şi a aşezărilor de muncă” – a ajuns la o scară monstruoasă sub conducerea lui Iosif Stalin, ca urmare a intensificării terorii politice a PCUS, ceea ce a condus la epurări tot mai mari. În momentul decesului lui Stalin, în 1953, erau 170 de administraţii gulag care conţineau peste 30.000 de lagăre individuale pe tot teritoriul Uniunii Sovietice, pe care Aleksandr Soljeniţîn le descrie cu exactitate drept “Arhipelagul Gulag”, în cartea sa cu acelaşi nume.

În lucrarea sa documentară, Soljeniţîn enumeră 31 de metode diferite pe care poliţia secretă sovietică le folosea pentru a epuiza puterea prizonierilor şi a-i obliga să mărturisească orice crimă. [6]

Cei trimişi la gulag sufereau de o lipsă constantă de hrană şi îmbrăcăminte, fiind forţaţi să efectueze muncă silnică de la 12 la 16 ore pe zi, în frigul rece al iernii ruseşti. Numărul morţilor a fost enorm. Mulţi oameni au fost închişi împreună cu întreaga familie, bărbaţii au fost încarceraţi şi soţiile au fost exilate. Nici măcar persoanele în vârstă, unele deja în jurul vârstei de 80 de ani, nu au fost cruţate. Printre cei condamnaţi s-au aflat elite de partid de rang înalt, lideri de stat şi comandanţi militari, precum şi cetăţeni complet obişnuiţi din toate straturile sociale, inclusiv credincioşi religioşi, ingineri, tehnicieni, medici, studenţi, profesori, muncitori şi ţărani.

Foarte mulți oameni cred că lagărele de concentrare sunt o creaţie nazistă, dar, în realitate, gulagul sovietic a fost precursorul unor forme similare de represiune în întreaga lume, atât în regimurile comuniste, cât şi în cele necomuniste. Potrivit lui Viktor Suvorov fost ofițer de informații militar sovietic și istoric popular, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Hitler a trimis ofiţerii Gestapo-ului în Rusia pentru a vizita şi pentru a studia experienţele acumulate de sovietici în construirea gulagului.

Potrivit unor estimări conservatoare, peste 500.000 de prizonieri au pierit în sistemul gulag între anii 1930 şi 1940, în timpul anilor terorismului lui Stalin dinaintea războiului. Gulag-ul a fost desfiinţat în 1960. În 2013, un website al mass-mediei de stat din Rusia a raportat că peste 15 milioane de persoane au fost condamnate şi închise în lagărele de muncă gulag şi peste 1,5 milioane de persoane au murit.

1. Holodomor – exterminarea prin înfometare

Regimurile comuniste au ucis de multe ori oamenii prin înfometare. Între anii 1932 şi 1933, Ucraina a suferit de foamete în masă – genocidul ucrainean cunoscut sub numele de Holodomor – cauzată de regimul sovietic.

După războiul civil, impunerea de către PCUS a unei agriculturi colective s-a confruntat cu o rezistenţă amplă a ţărănimii ucrainene. Pentru a face faţă acestei situaţii, regimul sovietic a clasificat majoritatea țaranilor înstăriți (chiaburi – n.trad.) drept “kulaki” şi i-a exilat în Siberia de Vest şi în republicile Asiei Centrale. Eliminarea kulakilor („dekulakizarea“ – n.trad.) a reprezentat o pierdere uriaşă pentru agricultura ucraineană, iar în anul 1932 producţia s-a prăbuşit.

În iarna anilor 1932-1933, guvernul sovietic a întrerupt livrările de alimente în Ucraina şi a înălțat garduri de securitate de-a lungul graniţelor republicii. La început, ucrainenii au supravieţuit din legumele şi cartofii depozitaţi în casele lor, însă acestea au fost repede rechiziţionate de autorităţile partidului. Mulți țărani au murit de foame. În disperare, oamenii au început să mănânce carcase (cadavre) de pisici, câini şi vite dezgropate și chiar au recurs la canibalism.

Autorităţile au împiedicat sătenii să călătorească în oraşe în căutarea hranei. Mulţi oameni au murit de foame, mergând pe calea ferată.

În timpul Holodomorului, peste 1 milion de copii ucraineni au rămas orfani. Mulţi au rămas fără adăpost şi nu au avut de ales decât să cerşească mâncare în oraşe. Pentru a elimina această situaţie stânjenitoare, Stalin a semnat ordine care autorizau poliţia să împuște copiii cu vârsta de peste 12 ani.

Estimările privind numărul morţilor în timpul Holodomorului variază de la aproximativ 2,5 milioane la 4,8 milioane. În timpul foametei, corpurile victimelor puteau fi văzute pe străzile capitalei ucrainene Harkov.

1. Marea teroare activează elita sovietică

Scopul spectrului comunist este de a distruge întreaga omenire, incluzând, în cele din urmă, proprii săi adepţi. Acest lucru a avut loc în perioada epocii staliniste, deoarece PCUS a efectuat epurări sângeroase în rândul propriilor sale cadre. Marea Teroare, pe care Stalin a început-o în 1938, a vizat eşaloanele superioare ale conducerii comuniste.

Din 1.966 de delegaţi la cel de-al XVII-lea Congres al PCUS din 1934, 1.108 au fost arestaţi sub acuzaţii de activitate contrarevoluţionară. Din 139 membri ai Comitetului Central aleşi la Congresul al XVII-lea, au fost arestaţi şi împuşcaţi 98 de oameni, adică 70%.

În perioada cuprinsă între anii 1919 – 1935, Comitetul Central sovietic a ales 31 de membri dintre care 20 au fost ucişi în epurările lui Stalin. Lavrenti Beria, şeful poliţiei secrete a lui Stalin, a spus odată: “Arătaţi-mi omul şi vă voi găsi crima”. Cu excepţia lui Stalin, toţi cei şase membri ai Comitetul Central de la momentul morţii lui Lenin din 1924 – Lev Kamenev, Grigori Zinoviev, Alexei Rikov, Mihail Tomski şi Leon Troţki – au fost executaţi sau asasinaţi până în 1940.

Nicio parte a societăţii nu a fost cruţată în Marea Teroare – represiunea în domeniile religios, ştiinţific, educaţional, academic şi artistic a precedat epurările care au nimicit elitele militare şi politice. Principalele victime ale terorii lui Stalin au fost cetăţenii sovietici obişnuiţi.

Câţi au fost arestaţi, ucişi, închişi sau exilaţi de Stalin în timpul Marii Terori? Nici în ziua de azi nu există înregistrări complete sau răspunsuri. În ajunul dizolvării Uniunii Sovietice, în iunie 1991, şeful KGB, Vladimir Kriucikov, a spus că între anii 1920 şi 1953, aproximativ 4,2 milioane de persoane au fost “suprimate”, iar dintre acestea, peste 2 milioane în timpul Marii Terori.

Alexandru Iakovlev, politician reformist din epoca Uniiunii Sovietice şi a lui Elţîn, a declarat într-un interviu din anul 2000 că victimele represiunii staliniste numără cel puţin 20 de milioane. [7]

1. Atrocităţile Partidului Comunist Chinez

De la înfiinţarea regimului PCC, în perioada 1949-1966, zeci de milioane de chinezi şi-au pierdut viaţa în “Campania de suprimare a contrarevoluţionarilor”, în campaniile “Cele trei Anti” şi “Cele cinci Anti”, în Campania “Anti-Dreapta” şi în marea foamete provocată de Marele Salt Înainte.

Această perioadă a fost urmată de o luptă sângeroasă în cadrul Partidul Comunist Chinez. În timp ce o nouă generaţie de chinezi, crescuţi pentru a fi “pui de lup” atei, îndoctrinaţi în educaţia şi cultura de partid a comunismului, a ajuns la maturitate, spectrul mafelic al comunismului a lansat o campanie de ucidere şi distrugere şi mai mare pentru a distruge străvechea cultură chineză tradiţională de 5.000 de ani.

1. Marea foamete din China

Între anii 1959 şi 1962, China a fost supusă celei mai mortale foamete din lume. Pentru a înşela lumea, Partidul Comunist Chinez susţine că au fost “trei ani de dezastre naturale”. De fapt, în 1958, PCC a început, cu grijă, colectivizarea şi campania Marelui Salt Înainte.

Aceste planuri sălbatice nu numai că au secat stocurile de cereale şi au decimat producţia agricolă chineză, dar au creat şi un potop de rapoarte false la toate nivelurile de conducere, de la regiunile rurale până la oraşe. Partidul Comunist Chinez a folosit aceste rapoarte ca bază pentru colectarea cerealelor de la ţărani, care au fost forţaţi să predea regimului hrana, seminţele şi furajele.

Organele administrative ale Partidului de la toate nivelurile au trimis echipe la ţară. Au folosit tortura şi interogatoriile pentru a stoarce ultimele firimituri de mâncare de la nefericiţii ţărani. Urmând exemplul comuniştilor sovietici, Partidul Comunist Chinez a împiedicat sătenii să intre în oraşe în căutarea hranei, cauzând moartea în masă a familiilor şi chiar a unor sate întregi.

Canibalismul s-a răspândit pe scară largă, iar cadavrele victimelor foametei au umplut ţara. Când ţăranii au fost prinşi furând pentru a supravieţui, au fost ucişi.

Cerealele confiscate de guvern au fost tranzacţionate pe cantităţi mari de arme sovietice sau pe aur, cu care Partidul Comunist Chinez şi-a plătit datoriile, ignorând populaţia chineză. În doar trei ani, Marea Foamete din China a şters de pe faţa pământului zeci de milioane de oameni.

1. Masacrul fanatic şi genocidul cultural al Revoluţiei culturale

Pe 16 mai 1966, Partidul Comunist Chinez a publicat “Înștiințarea Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez”, care a marcat începerea Revoluției Culturale. În luna august, elevii din liceele din Beijing au format o trupă a Gărzilor Roşii, împreună cu copiii cadrelor PCC de rang înalt. Gloata a făcut prăpăd în Beijing jefuind, atacând şi ucigând. Până la sfârşitul lunii – numită “Augustul Roşu”, mii de oameni din Beijing au fost ucişi.

În districtul Beijing din Daxing, 325 de persoane au fost ucise între 27 august şi 1 septembrie în 48 de brigăzi de producţie din 13 ferme comunale. Vârsta celor ucişi a variat între o lună (38 de zile) şi 80 de ani, iar 22 de familii au fost ucise în totalitate. Gărzile roşii au bătut, înjunghiat sau au strangulat victimele. Au ucis sugari şi copii mici, suindu-se pe un picioruş al copiilor şi sfâşiindu-i în două.

Pe măsură ce spectrul malefic al comunismului îi conducea pe oameni să bată şi să omoare, le-a anihilat compasiunea umană, spălându-le creierul cu sloganul “tratarea duşmanului cu cruzimea iernii aspre”. Cu orice tip de crimă comisă împotriva umanităţii, Partidul Comunist Chinez a reușit să înlocuiască tradiţia, cultura şi virtutea morală a chinezilor.

Înveninaţi de cultura partidului, mulţi oameni au devenit instrumente de ucis.

Când majoritatea oamenilor văd faptele sângeroase ale statului totalitar comunist, ei nu pot să înţeleagă modul în care oamenii sunt capabili să coboare la un asemenea nivel de barbarism uman. Adevărul din spatele acestui fapt este acela că au fost posedaţi de demoni putrezi şi de spirite degenerate controlate de spectrul comunist.

Estimarea ravagiilor Revoluţiei Culturale este o sarcină descurajantă. Majoritatea studiilor sugerează că numărul minim de morţi este de 2 milioane. R. J. Rummel, profesor american care a cercetat masacrul, a scris în “Secolul Sângeros al Chinei” că Revoluţia Culturală a revendicat vieţile a 7,73 milioane de oameni.

Dong Baoxun, profesor asociat la Universitatea Shandong din China, şi Ding Longjia, director adjunct al Biroului de Cercetare al Istoriei Partidului din Shandong, au fost coautorii unei carţi din 1977 intitulate “Exoneraţi Inocentul – Reabilitați-l pe cel acuzat şi condamnat pe nedrept“. Cartea a citat-o pe Ye Jianying, vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidul Comunist Chinez, care a făcut următoarele declaraţii în timpul ceremoniei de închidere a Conferinţei Centrale de Lucru din 13 decembrie 1978:

“După doi ani şi şapte luni de anchetă amănunțită, Comitetul Central a ajuns la concluzia că 20 de milioane de oameni au murit în Revoluţia Culturală, peste 100 de milioane au suferit persecuţii politice … şi 800 de miliarde de yuani au fost irosiţi.”

Conform “Selecţiei de lucrări ale lui Deng Xiaoping“, între 21 şi 23 august 1980, liderul Partidul Comunist Chinez, Deng Xiaoping, a dat două interviuri jurnalistului italian Oriana Fallaci în Sala Mare a Poporului.

Fallaci a întrebat: “Câţi oameni au murit în Revoluţia Culturală?” Deng a răspuns: “Câţi oameni au murit cu adevărat în Revoluţia Culturală? Cifra este astronomică şi nu poate fi niciodată estimată”.

Deng Xiaoping a descris un caz tipic: Kang Sheng, şeful poliţiei secrete a Partidului Comunist, l- a acuzat pe secretarul din provincia Yunnan, Zhao Jianmin, de trădare şi că era agent al Kuomintang. Nu numai că Zhao a fost încarcerat, dar căderea lui a afectat şi 1,38 milioane de persoane din întreaga provincie, dintre care 17.000 au fost torturaţi până la moarte, iar 60.000 au fost bătuţi până au devenit invalizi.

1. Un rău fără precedent: Campania de persecuţie a Falun Gong

Zecile de ani de violenţă criminală şi de îndoctrinare atee impuse de Partidul Comunist Chinez au avut o influenţă enormă asupra structurii morale a societăţii, aducându-o cu mult sub standardele pe care Divinitatea o cere umanităţii. Chiar şi mulţi dintre cei care încă mai cred în divinitate nu cunosc adevărata credinţă, deoarece sunt prinşi în organizaţiile religioase înşelătoare controlate de Partidul Comunist Chinez. În cazul în care situaţia va continua să degenereze, omenirea se va confrunta cu dispariţia, precum spun profețiile din textele sfinte ale fiecărei civilizaţii antice.

În China, în primăvara anului 1992, pentru a restabili moralitatea umană şi a salva oamenii lumii, domnul Li Hongzhi a predat Falun Gong, numit şi Falun Dafa, o practică spirituală bazată pe credinţa în principiile adevărului, compasiunii şi toleranţei.

Uşor de învăţat, Falun Gong s-a răspândit în China în câţiva ani. Practicanţii, împreună cu rudele şi colegii lor, au experimentat miracole de însănătoşire şi de îmbunătăţire a caracterului. Zeci de milioane de oameni au început să practice în China şi în întreaga lume. Cu atât de mulţi oameni practicând cultivarea în Falun Gong şi menţinându-se la standarde mai înalte, societatea a început să-şi redescopere rădăcinile morale.

Dar spectrul malefic al comunismului plănuieşte să împiedice omul să fie salvat de către Creator. Din acest motiv a distrus culturile tradiţionale şi a corupt valorile morale umane. În mod firesc, el percepe Falun Gong ca pe cel mai mare adversar al său.

În iulie 1999, liderul Partidul Comunist Chinez, Jiang Zemin, a ordonat în mod unilateral o persecuţie sistematică împotriva Falun Gong şi a practicanţilor săi. Într-o campanie brutală care acoperea fiecare colţ al Chinei, Partidul a aplicat toate metodele imaginabile în eforturile sale de a îndeplini directiva lui Jiang: “Omorâţi-i fizic, falimentaţi-i financiar şi ruinaţi-le reputaţia”.

Portavocea partidului (mas-media de stat chineză – n.t.) a supus poporul chinez propagandei constante pline de ură şi de calomnie la adresa Falun Gong, respingând principiile sale de adevăr, compasiune şi toleranţă în favoarea falsităţii, răutăţii şi luptei.

Spectrul malefic a condus societatea la noi minime în degenerarea morală. Într-o atmosferă reînviată de ură şi represiune, poporul chinez a închis ochii la persecuția care se desfășura în mijlocul lor, trădând Buddha şi Divinitatea. Mai mult, unii şi-au sacrificat conştiinţa şi au participat la campania împotriva Falun Gong, ignorând faptul că se condamnau singuri la damnare.

Spectrul comunist nu a limitat persecuţia la China. A redus la tăcere naţiunile lumii libere, pe măsură ce regimul chinez s-a angajat în întemniţarea frenetică, în uciderea şi în torturarea practicanţilor Falun Gong. Susţinută de stimulente economice, lumea liberă a preluat minciunile partidului, oferindu-le persecutorilor libertatea de a comite cele mai grave crime.

În persecuţia Falun Gong, Partidul Comunist Chinez a introdus un rău care nu s-a mai văzut niciodată: recoltarea de organe pe viu. Ca cel mai mare grup de oameni închişi pentru credinţa lor în China, practicanţii Falun Gong sunt ucişi la comandă, evisceraţi pe mesele de operaţie ale spitalelor de stat şi militare, iar organele lor sunt vândute pentru zeci sau sute de mii de dolari.

Pe 6 iulie 2006, avocatul canadian David Matas şi fostul secretar de stat canadian pe regiunea Asia – Pacific, David Kilgour, au publicat un raport intitulat “Recoltarea sângeroasă: uciderea practicanţilor Falun Gong pentru organele lor“. Examinând 18 probe, ei au scos la lumină monstruozitatea Partidului Comunist Chinez, numindu-o “o formă dezgustătoare de rău … nouă pe această planetă”.

Ca urmare a colaborării cu anchetatorii internaţionali, Kilgour și Matas au publicat, în iunie 2016, raportul intitulat “Recoltarea sângeroasă / Carnagiul: O actualizare”. Cu peste 680 de pagini şi conţinând peste 2.400 de referinţe, lucrarea dovedește, dincolo de orice îndoială, realitatea şi amploarea recoltării de organe pe viu care este efectuată de regimul comunist chinez.

Pe 13 iunie 2016, Camera Reprezentanţilor din S.U.A. a votat, în unanimitate, Rezoluţia 343, cerând Partidului Comunist Chinez să pună capăt imediat recoltării forţate de organe de la practicanții Falun Gong şi de la alți prizonieri de conştiinţă.

Afacerea profitabilă a transplantului de organe a susţinut persecuţia împotriva Falun Gong şi a atras clienţi din China şi din întreaga lume, făcându-i să devină complici la crima în masă a Partidul Comunist Chinez.

Încă de la preluarea puterii, Partidul Comunist Chinez nu a relaxat niciodată persecuţia asupra credinţelor religioase. Vom reveni la acest subiect în capitolul 6.

4. Exportul Terorii roşii

Introducerea la volumul “Cartea Neagră a Comunismului” oferă o estimare aproximativă a victimelor regimurilor comuniste din întreaga lume, ajungând la o cifră care depășește 94 de milioane, care include următoarele numere de victime:

20 milioane în Uniunea Sovietică

65 de milioane în China

1 milion în Vietnam

2 milioane în Coreea de Nord

2 milioane în Cambodgia

1 milion în Europa de Est

0,15 milioane în America Latină (în principal în Cuba)

1,7 milioane în Etiopia

1,5 milioane în Afganistan

10.000 din cauza “mişcării comuniste internaţionale şi a partidelor comuniste care nu sunt la putere”[8]

În afară de Rusia şi China, regimurile comuniste mai mici s-au dovedit la fel de dispuse să participe la proliferarea Răului absolut. Genocidul cambodgian este cea mai extremă crimă în masă efectuată de un guvern comunist. Potrivit diferitelor estimări, numărul cambodgienilor ucişi de regimul Khmerilor Roșii condus de Pol Pot variază de la 1,4 la 2,2 milioane, reprezentând până la o treime din populaţia Cambodgiei.

Între anii 1948 şi 1987, comuniştii nord-coreeni au ucis peste un milion de oameni prin execuţii în lagărele de muncă forţată şi în lagărele de concentrare. În anii 1990, foametea a ucis între 240.000 şi 420.000 de oameni. În total, se consideră că 600.000-800.000 de nord-coreeni au murit de morţi nenaturale între 1993 şi 2008. După ce Kim Jong-un a venit la putere, el a comis mai multe crime fățișe, victimele incluzând oficiali de rang înalt şi chiar rudele sale.

Kim a ameninţat, de asemenea, lumea cu războiul nuclear.

În doar un secol de la înfiinţarea primului regim comunist din Rusia, spectrul malefic al comunismului a ucis mai mulţi oameni în naţiunile aflate sub conducerea sa, decât numărul cumulat al victimelor din ambele războaie mondiale. Istoria comunismului este o istorie a crimei şi fiecare pagină este scrisă cu sângele victimelor sale

Capitolul 2

Capitolul 4

Referințe

[1] “Amintindu-ne victimele comunismului”, Observațiile lui Christopher Smith în fața Camerei Reprezentanților, pe 13 noiembrie, https://www.congress.gov/congressional-record/2017/11/13/extensions-of-remarks-section/article/E1557-2

[2] Stephane Courtois, ed., Cartea Neagră a Comunismului: Crime, Teroare, Represiune, trad. Jonathan Murphy (Cambridge: Harvard University Press, 1999);

[3] Der Spiegel “Revoluţia Majestăţii Sale“, 10 decembrie 2007, http://www.spiegel.de/spiegel/print/d-54230885.html

[4] Winston S. Churchill, The World Crisis (Criza Mondială), volumul 5.

[5] Robert Service, traducerea “ordinului de spânzurare”, Lenin, o biografie (Londra: Macmillan, 2000), 365.

[6] Aleksandr Solzhenitsyn, Arhipelagul Gulag: 1918-1956.

[7] Interviu cu Alexandru Iacovlev (1992-2005), tradus de Academia Chineză de Ştiinţe Sociale.

[8] Stephane Courtois, ed., Cartea Neagră a Comunismului: Crime, Teroare, Represiune, trad. Jonathan Murphy (Cambridge: Harvard University Press, 1999), 4.

//////////////////////////////////////////

Capitolul 2: Începuturile europene ale comunismului

Cuprins

Introducere

1. Lucrările satanice ale lui Karl Marx

2. Contextul istoric al marxismului

3. Revoluţia franceză

4. Comunismul debutează la Paris

5. Întâi în Europa, apoi în lume

*****

Introducere

Multe dintre profeţiile prezise în religiile ortodoxe s-au împlinit, la fel ca predicţiile făcute de Nostradamus şi profeţiile transmise în culturile din întreaga lume, începând de la Peru la Coreea. Profeţiile din întreaga istorie chineză, de la dinastia Han la Ming [1] au fost surprinzător de precise.

Aceste profeţii ne spun un adevăr important, anume că istoria nu este un proces întâmplător, ci o dramă în care succesiunea evenimentelor majore a fost deja prestabilită. La sfârşitul timpurilor, care ar putea de asemenea să vestească începutul unui nou ciclu istoric, toate religiile lumii aşteaptă un singur lucru: sosirea Creatorului în tărâmul uman.

Toate dramele au un punct culminant. Deşi diavolul şi-a făcut aranjamentele pentru a distruge omenirea, Creatorul atotputernic are mijloacele sale de a trezi popoarele lumii, ajutându-i să scape de robia diavolului şi să le ofere mântuire. Astăzi, în epoca finală înainte de apariţia Creatorului, se desfăşoară lupta finală dintre Bine şi Rău.

Religiile ortodoxe din întreaga lume au prezis că, în epoca revenirii Creatorului, lumea va fi înghiţită de demoni, nelegiuiri şi evenimente de rău augur, pe măsură ce umanitatea îşi va pierde constrângerile morale. Aceasta nu este altceva decât lumea de astăzi.

Starea de degenerare cu care ne confruntăm astăzi a debutat cu mult timp în urmă. A început cu sute de ani în urmă, odată cu creşterea forţei sale motrice: ateismul şi înşelăciunea omenirii. Karl Marx a creat o ideologie care să cuprindă înşelăciunea în toate permutările sale, iar Vladimir Ilici Lenin i-a pus în practică teoria brutală. Cu toate acestea, Marx nu a fost ateu. El a urmat cultul diavolului şi a devenit demonul a cărui misiune a fost să împiedice omul să-şi recunoască Creatorul la sfârşitul Timpului.

1. Lucrările satanice ale lui Karl Marx

Karl Marx a publicat numeroase cărţi de-a lungul vieţii sale, cele mai cunoscute fiind Manifestul Comunist din 1848 şi cele trei volume ale lui “Das Kapital”, publicate între 1867 şi 1894. Aceste lucrări constituie baza teoretică a mişcării comuniste.

Mai puţin cunoscut este faptul, că viaţa lui Marx a fost un proces în care el şi-a vândut sufletul diavolului şi a devenit emisarul lui în tărâmul uman.

În tinereţe, Marx fusese un creştin credincios. Înainte de transformarea sa demonică Marx credea cu fervență în Dumnezeu.

În poemul său timpuriu “Strigătul unui deznădăjduit”, Marx a scris despre intenţia sa de a se răzbuna pe Dumnezeu:

“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul

În blestemul şi tortura destinului.

Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!

Nimic altceva nu mi-a mai rămas, decât răzbunarea!

Asupra mea să vină răzbunarea, voi distruge cu mândrie

Pe acea fiinţă, acel Domn întronat,

Puterea mea este doar mozaic de slăbiciuni,

Lăsaţi-mi sinele bun fără recompensă!

Îmi voi clădi tronul în înălțimi,

Vârful lui va fi rece şi înspăimântător,

Groaza supraumană – să-i fie fortăreaţa,

Și mareșalul său să-i fie durerea sumbră”. [2]

Scriindu-i tatălui său, Marx a descris schimbările pe care le trăia: “O cortină a căzut, cea mai sfântă dintre sfinte a fost sfâșiată şi noii zei au trebuit să le ia locul … O adevărată nelinişte m-a luat în stăpânire şi nu voi fi capabil să calmez spiritele emoţionate până nu sunt în prezenţa ta dragă. “[3]

În poemul său “Fata cea palidă”, Marx scrie:

“Astfel am pierdut cerul, o ştiu prea bine

Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu, este sortit infernului!”. [4]

Familia lui Marx a observat clar schimbarea produsă în el. La 2 martie 1837, tatăl său i-a scris: “Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ce îşi doreşte sufletul meu. Deşi nutream și eu de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit. Numai dacă inima ta îşi păstrează puritatea şi omenia şi dacă niciun demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit”. [5]

Edgar, fiul lui Marx i-a scris lui Marx pe 21 martie 1854 o scrisoare, care începea cu următoarea propoziție uimitoare: „Dragul meu diavol”. Una dintre fiicele lui Marx scrie, că atunci când era mică, Marx le-a spus ei şi surorilor sale multe basme. Basmul ei preferat, era unul despre Hans Röckle, un vrăjitor care nu avea niciodată bani şi nu avea de ales decât să-şi vândă minunatele păpuși diavolului. [6]

Ceea ce Marx a vândut diavolului în schimbul succesului a fost sufletul său. Descriindu-se în “Trubadurul”, Marx spune:

“Cum aşa! Mă cufund, fără să cad

Sabia mea de sânge-negru în sufletul tău.

Această artă pe care Dumnezeu nu o cunoaşte şi nici nu o vrea

Ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului,

Îndrăcind mintea şi vrăjind inima

Cu Satana mi-am făcut pactul

El desenează semnele, bate timpul pentru mine,

Eu joc marşul morţii repede şi liber”. [7]

În biografia lui Marx, autorul Robert Payne a scris că povestirile pe care le-a istorisit Marx ar putea fi considerate o alegorie despre propria sa viaţă şi că părea să acţioneze cu bună ştiinţă în numele diavolului. [8]

Sufletul lui Marx s-a întors spre diavol. În furia sa împotriva lui Dumnezeu, s-a alăturat cultului diavolului. Filosoful politic american Eric Voegelin a scris: “Marx ştia că era un Dumnezeu care crea o lume, nu voia să fie creatura. El nu a vrut să vadă lumea din perspectiva creaturii. … El a vrut să vadă lumea din punctul coincidentia oppositorum, adică din poziţia lui Dumnezeu”. [9]

În poemul său “Mândria omenească”, Marx şi-a exprimat voinţa de a se desprinde de Divin şi de a fi pe picior de egalitate cu el:

“Cu dispreţ îmi voi arunca mănuşa

Drept în faţa lumii,

Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,

A cărui cădere nu-mi va înăbuşi ura.

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor

Printre ruinele lumii

Şi dând cuvintelor mele o forţă activă.

Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul”. [10]

Marx s-a răzvrătit în mod activ împotriva divinului.

“Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.”

“Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă”. [11]

La scurt timp după moartea lui Marx, slujitoarea sa, Helene Demuth, spunea despre el: “Era un om temător de Dumnezeu. Când era foarte bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui şir de lumânări aprinse, legând un fel de centimetru pe frunte. “[12]

Rugăciunea lui Marx, după cum au spus oamenii de ştiinţă, nu era nici creştină, nici evreiască, dar adevăratul Marx nu era ateu.

De-a lungul istoriei omenirii, mari înţelepţi au arătat fiinţelor simţitoare calea spre iluminare şi au pus bazele civilizaţiilor lumii. Isus Cristos a așezat fundamentul civilizaţiei creştine, iar înţelepciunea lui Lao Tse este fundamentul taoismului, un pilon central al filosofiei chineze. În India antică, învăţăturile lui Sakyamuni au condus la budism. Originile înţelepciunii lor sunt considerate minuni. Cu toate că Isus nu a avut parte de prea multă carte, iar ceilalţi înţelepţi au fost bine educaţi, cu toţii şi-au obţinut cunoştinţele prin iluminarea în cultivare, nu prin studii obişnuite.

Deși teoriile lui Marx se bazează pe activitatea predecesorilor intelectuali, în cele din urmă ele provin de la spectrul malefic. El a scris în poezia “Despre Hegel”:

Pentru că am descoperit cel mai înalt şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,

Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu; Asemenea Lui. Mă învelesc cu întunericul. [13]

Prin aranjamentul spectrului malefic, Marx a intrat în lumea umană şi a înființat cultul comunismului pentru a corupe moralitatea umană, determinând omenirea să se întoarcă împotriva Divinităţii, ca, în cele din urmă, să se auto-osândească la chinul veşnic în Iad.

2. Contextul istoric al marxismului

Pentru a răspândi marxismul, spectrul malefic a fondat diverse fundaţii intelectuale şi sociale. Vom examina aceste două componente care servesc drept context pentru creșterea marxismului.

Cercetătorii cred că teoria lui Marx a fost profund influenţată de Hegel şi Ludwig Feuerbach. Feuerbach nega existenţa lui Dumnezeu. El credea, că religia nu este decât o înţelegere a “infinităţii percepţiei” [14], adică a faptului că oamenii l-au inventat pe Dumnezeu imaginându-şi propriile abilităţi, amplificate.

Teoria lui Feuerbach scoate la lumină cum a apărut şi cum s-a răspândit comunismul. Progresele înregistrate în ştiinţă, mecanizare, bunuri materiale, medicină şi agrement au creat impresia, că fericirea este o consecință a bogăţiei materiale. Prin urmare, orice nemulţumire trebuie să apară din limitările sociale. Se părea că, prin progresul material şi schimbarea socială, oamenii ar avea mijloacele necesare pentru a construi o utopie fără a fi nevoie de Dumnezeu. Această viziune este principalul mijloc prin care oamenii sunt atraşi, și apoi iniţiaţi în cultul comunismului.

Feuerbach nu a fost primul care a respins creştinismul şi pe Dumnezeu. Friedrich Strauss a pus la îndoială autenticitatea Bibliei şi divinitatea lui Isus în cartea sa “Viaţa lui Isus“, apărută în1835. Putem găsi astfel de idei încă din Iluminism în secolele XVI şi XVII sau, dacă este cazul, în epoca vechilor greci. Dar nu acesta este scopul acestei cărţi.

Deşi Manifestul comunist al lui Marx a fost scris cu peste un deceniu înainte de publicarea lucrării lui Charles Darwin, “Despre originea speciilor”, teoria evoluţiei i-a oferit lui Marx o bază ştiinţifică. Dacă toate speciile au luat naştere în mod natural ca rezultat al “selecţiei naturale”, iar fiinţele umane sunt doar cele mai avansate dintre organisme, atunci nu există loc pentru Dumnezeu. Că teoria evoluţiei este plină de lacune şi deficienţe este bine documentat, dar o discuţie a subiectului se află dincolo de scopul acestei cărţi.

În decembrie 1860, Marx a scris despre teoria lui Darwin asociatului său, Friedrich Engels, lăudând lucrarea “Despre originea speciilor” ca fiind “cartea care conţine fundamentul istoriei naturale pentru punctul tău de vedere [materialismul istoric]”. [15]

Într-o scrisoare către filosoful socialist Ferdinand Lassalle, în ianuarie 1862, Marx a spus: “Cartea lui Darwin este foarte importantă şi îmi serveşte ca bază ştiinţifică naturală pentru lupta de clasă în istorie”. [16]

Teoria evoluţiei în domeniul ştiinţei naturale şi a materialismului în domeniul filosofiei a oferit marxismului două instrumente puternice pentru înşelarea şi recrutarea adepţilor.

Societatea a suferit schimbări profunde în timpul vieţii lui Karl Marx. În 1769, motorul cu abur, în varianta sa îmbunătăţită de James Watt a inaugurat prima revoluţie industrială, înlocuind comunităţile mici de artizani cu producţia de masă. Progresul tehnic în agricultură a făcut ca excedentul de forţă de muncă să se deplaseze în oraşe şi să lucreze în fabrici. Comerţul liber a dus la crearea de inovaţii în vânzări şi marketing.

Industrializarea favorizează în mod invariabil dezvoltarea oraşelor şi mișcarea oamenilor, precum și o creștere a informațiilor și a ideilor. În oraşe, oamenii nu sunt atât de conectaţi între ei în comparaţie cu viaţa rurală. Într-un oraş, chiar şi un proscris poate scrie cărţi. După exilul său din Germania, Marx s-a mutat în Franţa, Belgia şi apoi în Anglia, unde s-a stabilit în mediul dickensian al mahalalelor din Londra.

A doua revoluţie industrială a început în ultimii ani de viață ai lui Marx, aducând electrificarea, motorul cu combustie internă şi industria chimică. Invenţia telegrafului şi a telefonului a revoluţionat comunicaţiile.

Fiecare schimbare aruncă societatea în transformări violente pe măsură ce oamenii se străduiau să se adapteze noii realităţi a schimbărilor tehnologice. Mulţi nu puteau ţine pasul, ducând la polarizarea suferinţelor şi a nemulţumirilor, a crizelor economice şi a altora asemănătoare. Aceste schimbări au creat condiţii propice pentru răspândirea viziunii lui Marx conform căreia normele și tradițiile sociale erau relicve opresive care ar trebui să fie distruse. În acelaşi timp, pe măsură ce tehnologia a făcut posibilă transformarea naturii pe o scară largă, aroganţa umanităţii a crescut.

În loc ca marxismul să fie privit ca o urmare a revoltelor sociale şi a tendinţei intelectuale însoţitoare, aceşti factori ar trebui înţeleşi prin prisma planurilor diavolului de a destabiliza omenirea şi de a răspândi marxismul în rândul omenirii.

3. Revoluţia franceză

Impactul Revoluţiei franceze din 1789 a fost unul masiv şi amplu. A distrus monarhia, a răsturnat ordinea socială tradiţională şi a început un sistem de guvernare a gloatei.

Friedrich Engels a spus: “O revoluţie este cu siguranţă cel mai autoritar lucru ce poate exista; este actul prin care o parte a populaţiei îşi impune voinţa împotriva celeilalte părţi prin puşti, baionete şi tunuri – mijloace autoritare, dacă acestea există; şi dacă partidul victorios nu doreşte să se fi luptat în zadar, trebuie să-şi menţină conducerea prin teroarea pe care armele sale o inspiră reacţionarilor. [17]

Clubul Iacobin, care a preluat puterea după Revoluţia Franceză, ştia bine acest lucru. După executarea regelui Ludovic al XVI-lea prin ghilotinare, liderul iacobin, Maximilien Robespierre, a executat încă 70.000 de persoane, dintre care majoritatea erau complet nevinovate. Generaţiile ulterioare au scris pe epitaful lui Robespierre:

“Trecătorule, roagă-te Nu-mi plânge moartea;

Dacă aş fi trăit astăzi, Tu erai aici în locul meu!”. [18]

Cele trei politici de teroare politică, teroare economică şi teroare religioasă, practicate de iacobini în Revoluţia Franceză, au apărut ca preludiu al tiraniei Partidului Comunist.

În perioada premergătoare asasinatelor politice conduse de Lenin şi Stalin, revoluţionarii francezi au instituit Tribunalul Revoluţionar şi au înfiinţat ghilotine în Paris şi în alte locuri. Comisiile revoluţionare decideau dacă un deţinut era vinovat, în timp ce agenţii speciali ai Convenţiei Naţionale aveau autoritate asupra subdiviziunilor militare şi administrative. Sans-culottes, sau proletariatul, a deţinut statutul de cea mai revoluţionară clasă.

Conform Legii din 22 Prairial (legea inamicilor publici – n.t) adoptată pe 10 iunie 1794, au fost limitate cu severitate căile de apărare disponibile celor acuzaţi, inculpaţii nemaiavând dreptul la apărare asistată, şi toate condamnările au trebuit să conducă la pedeapsa cu moartea. În locul dovezilor, zvonurile, inferenţele şi judecăţile personale erau toate valide în scopul obţinerii unui verdict. Promulgarea legii a extins foarte mult domnia terorii, ceea ce a avut drept rezultat încarcerarea a 300.000 până la 500.000 de persoane în calitate de suspecţi. [19]

De asemenea, teroarea economică a Iacobinilor părea să prefaţeze “comunismul de război” care va fi implementat de Lenin în Rusia. O lege adoptată pe 26 iulie 1793 a transformat stocarea proviziilor într-o crimă pedepsită cu moartea. [20]

Unul dintre cei mai mari adversari ai revoluţionarilor francezi a fost credinţa catolică. În timpul domniei terorii, Robespierre, Jacques-Louis David şi suporterii lor au înființat o formă de ateism bazată pe tendinţele iluministe, numită Cultul Raţiunii, pentru a înlocui catolicismul. [21]

La 5 octombrie 1793, Convenţia Naţională a abolit calendarul creştin şi a instituit calendarul republican. Pe 10 noiembrie, Notre-Dame de Paris a fost rebotezată în Templul Raţiunii, iar o actriţă a portretizat o Zeiţă a Raţiunii ca obiect de venerare pentru mase. Cultul Raţiunii a fost pus în aplicare rapid pe întreg teritoriul Parisului. În termen de o săptămână, doar trei biserici creştine au rămas în funcţiune.

Teroarea religioasă a umplut Parisul. Preoţii au fost arestaţi în masă, iar unii au fost executaţi. [22]

Revoluţia franceză nu numai că a oferit un model pentru regimul sovietic înființat de Lenin dar, de asemenea, este strâns legată de dezvoltarea marxismului.

Francois-Noel Babeuf, un socialist utopic care a trăit în timpul Revoluţiei Franceze şi care a fost executat în 1797 pentru implicarea sa în Conspiraţia Egalilor, a susţinut desfiinţarea proprietăţii private. Marx l-a considerat pe Babeuf ca fiind primul comunist revoluţionar.

Franţa a fost puternic influenţată de ideologiile socialiste în secolul al XIX-lea. Liga Proscrişilor, care l-a ales pe Babeuf ca fondator spiritual, s-a dezvoltat rapid în Paris. Croitorul german Wilhelm Weitling s-a alăturat Ligii Proscrişilor în 1835. Sub conducerea sa, societatea secretă a devenit Liga celor Drepţi.

Într-o întrunire ţinută în iunie 1847, Liga celor Drepţi a fuzionat cu Comitetul Comunist de Corespondenţă condus de Marx şi Engels pentru a forma Liga Comunistă condusă de cei doi. În februarie 1848, Marx şi Engels au publicat lucrarea fundamentală a mişcării comuniste internaţionale, Manifestul Comunist.

Revoluţia franceză a fost doar începutul unei lungi perioade de turbulenţe sociale în întreaga Europa, deoarece revoluţiile şi insurecţiile au avut loc una după alta, de la sfârşitul guvernării napoleoniene, afectând Spania, Grecia, Portugalia, Germania și diverse părţi ale Italiei, Belgiei şi Poloniei. Până în 1848, revoluţia şi războiul s-au extins în întreaga Europă, oferind un mediu optim pentru răspândirea comunismului.

În 1864, Marx şi alţii au înfiinţat Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, cunoscută şi ca Prima Internaţională, poziționându-l pe Marx ca lider spiritual al mişcării muncitoreşti comuniste.

Ca lider al Primei Internaţionale, Marx a militat pentru crearea unui grup central de revoluţionari strict disciplinaţi, care trebuiau să mobilizeze muncitorii la insurecţie. În acelaşi timp, a găsit motive pentru a-i alunga din organizaţie pe cei care nu erau de acord cu el. Mihail Bakunin, primul marxist rus important, a adunat mulţi recruţi pentru mişcarea comunistă, dar Marx l-a acuzat că era agent ţarist şi l-a expulzat din Prima Internaţională. [23]

În 1871, filiala franceză a Primei Internaţionale a lansat prima revoluţie comunistă – Comuna din Paris.

4. Comunismul debutează la Paris

Comuna din Paris a fost înfiinţată după înfrângerea Franţei în războiul franco-prusac din 1870. Deşi împăratul francez Napoleon al III-lea s-a predat, armatele prusace au asediat Parisul înainte de a se retrage. Umilinţa predării, combinată cu turbulențele muncitorilor francezi, a condus la o revoltă generală în Paris, iar noua republică, a Treia Republică Franceză, s-a retras la Versailles, lăsând un vid de putere în capitală.

În martie 1871, Comuna din Paris a început cu rebeliunea armatelor şi a bandiţilor înarmați din cele mai joase pături ale societăţii şi a fost condusă de socialişti, comunişti, anarhişti şi alţi activişti. Mişcarea a fost afiliată şi influenţată puternic de către Prima Internaţională. Scopul a fost acela de a folosi proletariatul ca agent de revoluţie pentru a distruge cultura tradiţională şi pentru a transforma structura politică şi economică a societăţii.

Ceea ce a urmat a fost masacrarea şi distrugerea pe scară masivă, în timp ce rebelii devastau relicvele, monumentele şi arta rafinată ale Parisului. Un muncitor a întrebat retoric: “La ce bun să am monumente, opere, cafenele-concerte în care nu am pus niciodată piciorul pentru că nu am bani?” [24]

Un martor al prăpădului a spus: “Este amar, implacabil şi crud; şi este, fără îndoială, o moştenire tristă a Revoluţiei sângeroase din 1789”.

Un altul a descris Comuna ca pe o “revoluţie a sângelui şi a violenţei” şi “cea mai criminală acţiune pe care lumea a văzut-o vreodată”. Cei care participau erau “nebuni, beţi cu vin şi sânge” şi conducătorii ei erau “desperados nemiloşi … rebuturile Franţei”. [25]

Lupta dintre tradiţie şi anti-tradiţie a început cu Revoluţia franceză şi a continuat peste opt decenii. Preşedintele de onoare al Comunei din Paris a spus: “Franţa împărtăşește două principii, cel al legitimităţii şi cel al suveranităţii populare. … Principiul suveranităţii populare mobilizează toţi oamenii viitorului, masele care, obosite de a fi exploatate, încearcă să zdrobească cadrul care le sufocă“. [26]

Extremismul Comunei a provenit, în parte, din ideile pline de ură ale lui Henri de Saint-Simon, un socialist utopic care a considerat că bunăstarea unei ţări este proporţională cu numărul muncitorilor săi. El a susţinut moartea celor bogaţi, pe care îi considera paraziţi.

În războiul civil din Franţa, Marx a descris Comuna ca pe un stat comunist: “Comuna a fost antiteza directă a imperiului. „Republica socială”, lozinca cu care proletariatul parizian a salutat revoluţia din februarie, nu exprima decât năzuinţa vagă spre o republică care să înlăture nu numai forma monarhică a dominaţiei de clasă, ci însăşi dominaţia de clasă. Comuna era forma specifică a acestei republici”. În plus,”Comuna a intenţionat să desfiinţeze acea clasă de proprietari, care transformă munca majorității în bogăția unei minorități”. [27]

Comuna din Paris a conturat caracteristicile revoluţiei comuniste. Coloana Vendome care-l comemora pe Napoleon a fost distrusă. Bisericile au fost jefuite, clerul sacrificat şi învăţăturile religioase interzise în şcoli. Rebelii au îmbrăcat statuile sfinţilor în îmbrăcăminte modernă şi le-au pus pipe în gură.

Femeile au participat la distrugere cu un entuziasm care uneori îl depăşea pe cel al omologilor lor de sex masculin. Un chinez pe nume Zhang Deyi, care se afla la Paris la vremea respectivă, a descris situaţia: “Rebelii nu au inclus numai bătăuşi bărbaţi; femeile s-au alăturat, de asemenea, vacarmului. … Au început să locuiască în clădiri înalte şi să se bucure de delicatese. Dar plăcerea lor a fost de scurtă durată, deoarece ei nu erau conştienţi de pericolul care venea. În pragul înfrângerii, au jefuit şi au incendiat clădiri. Comori nepreţuite au fost transformate în cenuşă. Sute de rebeli de sex feminin au fost arestaţi şi au recunoscut că în principal femeile conduseseră incendierea”. [28]

Frenezia violentă care a însoţit căderea Comunei din Paris nu este surprinzătoare. Pe 23 mai 1871, înainte de căderea ultimei linii de apărare, autorităţile comunale au ordonat incendierea Palatului Luxemburg (sediul Senatului francez), a Palatului Tuileries şi a Palatului Luvru. Opera din Paris, Primăria din Paris, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Palais-Royal, precum şi restaurantele şi clădirile de lux de pe ambele părți ale Champs-Elysees urmau de asemenea să fie distruse mai degrabă decât să cadă în mâinile guvernului.

La ora 19, membrii Comunei au cărat gudron, asfalt şi terebentină şi au început să incendieze mai multe locuri din Paris. Palatul magnific al Franţei, Tuileries, a pierit în flăcări. Din fericire, încercările piromanilor de a incendia Luvrul aflat în apropiere au fost împiedicate de sosirea trupelor lui Thiers, care au stins incendiul. [29]

Marx şi-a ajustat rapid teoria în urma Comunei din Paris. Singura modificare pe care a făcut-o în Manifestul Comunist a fost aceea că clasa muncitoare ar trebui să ruineze şi să distrugă mecanismul de stat, nu doar să îl preia.

5. Prima Europa, apoi lumea

Manifestul actualizat al lui Marx a făcut comunismul chiar mai distructiv şi mai răspândit ca influenţă. Pe data de 14 iulie 1889, la şase ani după moartea lui Marx, la 13 ani de la dizolvarea Primei Internaţionale şi la cea de-a 100-a aniversare a Revoluţiei Franceze, Congresul Internaţional al Muncitorilor a fost reînviat. Marxiştii s-au reunit din nou în ceea ce istoricii numesc Internaționala a II-a.

Ghidată de comunism şi folosind sloganuri precum “eliberați umanitatea” sau “desființați clasele sociale”, mişcarea muncitorilor europeni s-a reînființat rapid. Lenin a spus: “Serviciile oferite de Marx şi Engels clasei muncitoare pot fi exprimate în câteva cuvinte astfel: Ei au învăţat clasa muncitoare să se cunoască pe sine şi să fie conştientă de ea însăşi, şi au înlocuit visele cu ştiinţa”. [30]

Diavolul a folosit minciuni şi îndoctrinare pentru a infecta mişcările populare cu idealurile comuniste. Din ce în ce mai mulţi oameni i-au acceptat ideologia. Până în 1914, existau circa 30 de organizaţii socialiste globale şi locale şi nenumărate alte sindicate şi cooperative. La izbucnirea Primului Război Mondial, existau peste 10 milioane de membri ai sindicatelor şi peste 7 milioane de membri ai cooperativelor.

În lucrarea “Cum să schimbi lumea: Reflecţii asupra lui Marx şi marxismului“ de Eric Hobsbawm, autorul a scris: “În aceste ţări europene, practic orice gând social – motivat politic sau nu precum mişcarea socialistă sau mişcarea muncitorilor – este vizibil influenţat de Marx”. [31]

În acelaşi timp, comunismul a început să se răspândească în Rusia şi în est prin Europa. Din 1886 până în 1890, Lenin a studiat “Das Kapital“, înainte de care începuse să traducă Manifestul Comunist în limba rusă. Lenin a fost închis şi mai târziu trimis în exil. La începutul primului război mondial, el trăia în Europa de Vest.

Primul război mondial a dus la triumful comunismului în Rusia. În timpul Revoluţiei din 1917, care l-a răsturnat pe ţarul Nicolae al II-lea, Lenin se afla în Elveţia. O jumătate de an mai târziu, s-a întors în Rusia şi a preluat puterea prin Revoluţia din Octombrie.

Rusia era o naţiune cu tradiţii vechi, o populaţie numeroasă şi resurse naturale mari. Crearea regimului sovietic pe teritoriul celei mai mari ţări din lume a reprezentat un avantaj imens pentru mişcarea comunistă mondială.

La fel cum Primul Război Mondial a ajutat ascensiunea comuniştilor ruşi, al Doilea Război Mondial a determinat ca mişcarea comunistă să prolifereze în Eurasia şi să înghită China.

Iosif Stalin a spus: “Acest război nu este la fel ca în trecut; cel care ocupă un teritoriu îi impune şi propriul său sistem social“. După cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a devenit o superputere înarmată cu arme nucleare şi a manipulat afacerile mondiale pentru a promova comunismul în întreaga lume. [32]

Winston Churchill a notat: “O umbră a căzut în scena atât de recent luminată de victoria aliaţilor. Nimeni nu ştie ce intenţionează să facă Rusia şi organizaţia internaţională comunistă în viitorul apropiat sau care sunt limitele, dacă există, la tendinţele lor expansioniste şi prozelitism”. [33]

În timpul Războiului Rece, lumea liberă s-a angajat într-o confruntare acerbă împotriva taberei comuniste care s-a răspândit pe patru continente. Precum simbolul taoist Taiji, jumătate era comunismul “rece”, iar cealaltă jumătate era comunismul “fierbinte”. Naţiunile lumii libere, democratice în formă, în esenţă, au devenit încet socialiste.

Capitolul 1    

Capitolul 3

Referințe

[1] “Un Timp Magnific- aceste zile în profeție” “伟⼤ 的 时代 – 预⾔ 中 的 今天”, 正见⽹, https: //www.zhengjian.org/node/14087, http://www.pureinsight.org/node/1089

[2] Karl Marx,  Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor (arhiva marxiștilor pe internet).

[3] Karl Marx, “Scrisoarea lui Marx adresată Tatălui Său din Trier”, Primele scrieri ale lui Karl Marx (arhiva marxiștilor pe internet).

[4] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor (arhiva marxiștilor pe internet).

[5] Richard Wurmbrand, Marx şi Satan, (Westchester, Illinois: Crossway Books, 1986).

[6] Eric Voegelin, Colecția de lucrări a lui Eric Voegelin, Vol. 26, Istoria ideilor politice, Vol. 8, Criza și Apocalipsa Omului (Baton Rouge: Louisiana State University Press, 1989).

[7] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor.

[8] Robert Payne, Marx (New York: Simon şi Schuster, 1968).

[9] Eric Voegelin, Lucrările Colectate ale lui Eric Voegelin, Vol. 26, Istoria ideilor politice, Vol. 8, Criza şi Apocalipsa Omului (Baton Rouge: Press State University of Louisiana, 1989).

[10] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor

 

[11] Wurmbrand, Marx şi Satana.

 

[12] Ibid.

[13] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor

[14] Ludwig Feuerbach, esenţa creştinismului (1841).

[15] I. Bernard Cohen, Revoluţia în ştiinţă (presa Belknap de la Universitatea Harvard Press).

[16] Ibid.

[17] Friedrich Engels, “Despre autoritate”, Marx-Engels Reader (W. Norton and Co.).

[18] Anonim, “Epitaful lui Robespierre” (https://www.rc.umd.edu/editions/warpoetry/ 1796/1796_2.html)

[19] Istoria modernă a Noului Cambridge, Vol. IX (Cambridge: Cambridge University Press, 1965), 280-281.

[20] Miguel A. Faria Jr., Teroarea economică a revoluţiei franceze, Hacienda Publishing.

[21] Grigorie Fremont-Barnes, Enciclopedia epocii revoluţiilor politice şi a noilor ideologii, 1760-1815 (Greenwood, 2007).

[22] William Henley Jervis, Biserica Gallicană şi Revoluţia (Kegan Paul, Trench, & Co).

[23] W. Cleon Skousen, The Naked Communist (Izzard Ink Publishing).

[24] John M. Merriman, Masacrul: Viaţa şi moartea Comunii din Paris (cărţi de bază).

[25] Ibid.

[26] Louis Auguste Blanqui, “Discurs în faţa societăţii Prietenii Poporului”, Lucrări selectate de Louis-Auguste Blanqui.

[27] Karl Marx, Războiul Civil din Franţa (arhiva internet marxistă).

[28] Zhang Deyi, Al treilea jurnal al diplomatului chinez Zhang Deyi (上海古籍出版社 [Shanghai guji chubanshe]).

[29] Merriman, Masacrul: Viaţa şi moartea Comunei din Paris.

[30] Vladimir Ilici Lenin, “Frederick Engels”, Lucrările colecţionate de Lenin.

[31] Eric Hobsbawm, Cum să schimbi lumea: Reflecţii asupra lui Marx şi marxismului (New Haven & London: Universitatea Yale, 2011).

[32] Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin (https://www.amindatplay.eu/2008/04/24/ conversations-with-stalin/)

[33] Winston Churchill, “Sinews of Peace”, un discurs (Arhiva BBC).

//////////////////////////////////////////

Capitolul 1: Strategiile diavolului pentru distrugerea umanităţii

Cuprins

1. Coruperea gândirii umane

1. Decepţia ateismului

1. Iluzia materialismului

1. Blasfemia evoluţiei

1. Cultul ştiinţei

1. Filosofia luptei

1. Redundanţă intelectuală

1. Limbajul degradat

2. Subminarea culturii tradiţionale

1. Educaţia degradată

1. Degenerarea artei

1. Controlul media

1. Promovarea pornografiei, a jocurilor de noroc şi a drogurilor

1. Coruperea tuturor claselor sociale

3. Prăbușirea societăţii

1. Eroziunea Bisericii

1. Dezintegrarea familiei

1. Totalitarismul din est

1. Infiltrarea în Occident

1. Pervertirea legii

1. Manipularea financiară

1. Guvernarea excesivă

4. Revoluţia socială şi inventarea tulburărilor

1. Războiul

1. Revoluţia

1. Criza economică

1. Înstrăinarea omului de pământul şi de rădăcinile sale

1. Deturnarea mişcărilor sociale

1. Terorismul

5. Divide et Impera

1. Exterminarea disidenţei

1. Încătușarea elitelor

1. Amuţirea maselor

1. Fabricarea gangsterilor

1. Înlocuirea rapidă a generaţiilor

1. Fragmentarea societăţii

6. Decepţia şi apărarea

1. Conspiraţia pe faţă

1. Acţiunea camuflată

1. Demonizarea opoziţiei

1. Abaterea atenției

1. Capturarea majorităţii

*****

1. Coruperea gândirii umane

Diavolul a inversat criteriile pentru înţelegerea Binelui şi Răului. El portretizează neprihănirea ca Rău şi viciul drept Compasiune. Îşi deghizează conceptele sale sinistre prin “ştiinţă” şi îşi maschează logica de gangster folosind “justiţia socială”. Foloseşte “corectitudinea politică” pentru a impune controlul asupra gândurilor şi răspândeşte “neutralitatea valorii” pentru a face oamenii insensibili la atrocităţile brutale.

1. Decepţia ateismului

Omul a fost creat de Dumnezeu, iar credincioşii primesc protecţie divină. De aceea, primul pas în distrugerea umanității este de a tăia legătura dintre om şi Dumnezeu. Diavolul şi-a trimis agenţii în lumea umană pentru a răspândi ateismul şi pentru a distorsiona constant gândirea umană.

În anii 1850, filosoful materialist german Ludwig Feuerbach a spus: “Dumnezeu este doar o proiecţie a naturii interioare a omului”. Strofa a doua a imnului socialist, “Internaţionala”, ne spune “Nu ne salvează nicio ființă superioară, niciun zeu, niciun împărat și niciun tribun”. De fapt, standardele morale umane, cultura, structura socială şi gândirea raţională sunt date de Divinitate. În cursul tumultos al istoriei, credinţa în divinitate este o ancorare puternică, salvând omenirea de la a fi înghiţită de valuri.

Reflectând la vărsarea de sânge din timpul revoluţiei franceze, care a răsturnat monarhia şi clerul, filosoful britanic Edmund Burke a spus: “Când oamenii joacă rolul lui Dumnezeu, în acele momente se comportă ca nişte diavoli”. Ateismul l-a ispitit pe arogant să joace rolul lui Dumnezeu şi să încerce să controleze soarta altora şi societatea. Comuniştii cei mai fanatici obişnuiesc să se auto- divinizeze. Răspândirea ateismului este primul pas în toate planurile diavolului de a ruina umanitatea.

1. Iluzia materialismului

Mintea şi materia există în mod simultan. Principiul de bază al marxismului este materialismul dialectic, care neagă existenţa sufletului. Materialismul s-a înrădăcinat în timpul Revoluţiei Industriale, când progresul rapid în domeniul ştiinţei, al tehnologiei şi al producţiei a alimentat cultul empirismului şi ateismului. Oamenii şi-au pierdut credinţa în miracolele divine şi au respins poruncile lui Dumnezeu.

Creat de diavol, materialismul nu este un concept filosofic, ci o armă demonică pentru răsturnarea credinţei spirituale a omului. Materialismul, produsul ateismului, la rândul său, a pus bazele pentru o întreagă serie de pretenţii intelectuale. Materlismul este un produs al ateismului și constituie baza unei întregi serii de acuzații intelectuale.

1. Blasfemia evoluţiei

Teoria evoluţiei lui Darwin în sine este o ipoteză greşită care a fost demult discreditată. Dar diavolul şi-a transformat argumentele rudimentare într-un instrument de tăiere a legăturii dintre divinitate şi om. În blasfemia ei, această teorie echivalează umanitatea cu animalele, subminând încă de la început respectul de sine al omului şi respectul faţă de creaţia lui Dumnezeu. În secolul al XX-lea, teoria evoluției a cucerit domeniile cercetării și ale educației iar creaţionismul a fost interzis în sălile de clasă.

Din teoria originală a lui Darwin a luat naştere conceptul extrem de nociv de darwinism social. “Selecţia naturală” şi “supravieţuirea celui mai potrivit” au redus comunitatea internaţională la o junglă de luptă barbară între naţiuni.

1. Cultul ştiinţei

Înarmat cu empirism şi scientism, diavolul a promovat cultul ştiinţei pentru a înlocui raţiunea umană cu “raţionamentul ştiinţific”. Oamenii sunt determinaţi să creadă numai în ceea ce se poate vedea şi simţi în mod tangibil, ceea ce consolidează viziunea lor atee asupra lumii.

Comunitatea ştiinţifică contemporană respinge toate fenomenele pe care nu le poate explica sau verifica prin metodele sale, ca fiind superstiţie şi pseudostiinţă; asta în cazul în care nu le ignoră în totalitate. Ştiinţa a devenit un tip de religie seculară folosită pentru a reprima credinţa şi moralitatea prin educaţie dominantă şi gândire academică.

1. Filosofia luptei

Teoria dialectică a filosofului german Georg Hegel este un set general de principii pentru gândirea logică. Gânditorii din China antică au elaborat aceste principii în epoca anterioară dinastiei Qin (221 î.Hr.- 206 î.Hr.).

Marxismul a absorbit anumite aspecte ale lucrării lui Hegel, exagerând natura conflictului dialectic. În cuvintele liderului republican chinez Chiang Kai-shek, scopul comunismului nu este acela de a rezolva problemele, ci acela de a extinde cât mai mult contradicţiile globale şi de a face ca lupta umană să continue pentru totdeauna.

Aşa cum se vede de nenumărate ori în practică, spectrul malefic al comunismului incită la ură, creează şi escaladează conflictele şi, în cele din urmă, preia puterea prin revoluţie sau subterfugii violente.

1. Redundanţa intelectuală

Ateismul şi materialismul au generat multe tendinţe filosofice şi ideologice, precum marxismul, machiavelismul, socialismul, nihilismul, anarhismul, estetismul, freudismul, modernismul, existenţialismul, postmodernismul şi deconstructivismul. Susţinătorii şi urmaşii lor s-au angajat într-un discurs amplu și lipsit de sens asupra chestiunilor de importanţă autentică.

Clasa intelectuală cuprindea odată elitele de la nivelul cel mai înalt al societăţii dar, în secolul trecut, intelectualii au devenit un instrument al spectrului malefic pentru a-şi promova ideologiile şi a interpreta greşit lumea cu deviațiile ei.

1. Limbajul degradat

La fel ca şi limbajul „Newspeak“, creat de super-statul Oceania din romanul lui George Orwell „1984“, agenţii diavolului remodelează limbajul pentru a se potrivi intereselor diavolului. În dicţionarul diavolului, “libertatea” înseamnă o stare extremă, nerestricţionată de moralitate, lege sau tradiţie.

Expresii precum „toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu“, „toţi oameniii sunt egali în faţa legii“ şi „şanse egale“ au fost denaturate în egalitarismul absolut.

Conceptele „omul binevoitor îi iubeşte pe alţii“ şi „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“ au devenit o „toleranţă“ falsă, neprincipială. Gândirea raţională a fost făcută o unealtă a ştiinţei empirice înguste. În căutarea egalităţii de şanse, justiţia a devenit “justiţie socială”.

Limbajul este instrumentul gândirii. Controlând definițiile și nuanțele limbajului, diavolul limitează gândirea umană, aducând oamenii la concluzii demonice înșelătoare.

2. Subminarea culturii tradiţionale

Cultura ortodoxă a omenirii a fost transmisă de Creator. În timp ce menţine funcţionarea normală a societăţii umane, rolul cel mai important al culturii inspirate de divinitate este acela de a oferi omenirii mijloace de înţelegere a Legii divine predată în epoca finală şi de a fi salvată de la eliminare.

Cultura de inspiraţie divină îi avertizează pe oameni să se ferească de conspiraţiile diavolului, altfel spus, diavolul foloseşte mijloace ascunse pentru a separa oamenii de tradiţiile lor şi pentru a le distruge cultura. Pentru a elimina concepțiile tradiţionale privind valorile vieţii şi valorile morale, diavolul a inventat multe țeluri aparent sublime îndrumând oamenii să îşi petreacă viaţa luptând şi să se sacrifice pentru aceste noi idei deformate.

1. Educaţia degradată

De mii de ani, educaţia tradiţională a păstrat şi a transmis cultura rafinată a omenirii. Ea şi-a asumat rolul călăuzitor ca oamenii să aibă compasiune, să-şi menţină virtutea morală, abilităţile profesionale şi să fie oameni şi cetăţeni buni. Începând cu secolul al XIX-lea, naţiunile Europei şi Americii au înființat sisteme educaţionale publice gratuite.

Cu toate acestea, de la începutul secolului XX, şcolile publice au început să îndoctrineze studenţii împotriva tradiţiei şi moralităţii. Teoria evoluţiei a devenit obligatorie în şcoli. Manualele au fost înțesate treptat cu ateism, materialism şi cu luptă de clasă, pe măsură ce diavolul şi-a extins controlul asupra conţinutului lor. Cultura tradiţională, ilustrată de marii clasici ai literaturii, intra în contradicţie cu curentul ideologic demonic şi treptat a fost marginalizată.

Studenţii eminenți au fost ademeniţi să urmeze ideologia diavolului, care le-a folosit minţile strălucite în teme lipsite de însemnătate, rămânând astfel lipsiți de experiență în chestiunile esenţiale ale vieţii şi ale societăţii. Din cauza orelor de clasă prelungite, copiii au fost privaţi de grija părintească şi de mediul familiilor lor, fiind hrăniţi forţat cu ideologia diavolului, încă din copilărie.

Sub sloganul “gândirii independente”, elevii au fost încurajaţi să se rupă de tradiţie şi să-şi dispreţuiască părinţii şi profesorii, crescându-i împotriva tradiţiei şi a autorităţii. Standardele academice au scăzut treptat, afectând abilităţile matematice şi literare ale studenţilor. Ei au fost hrăniţi cu naraţiuni “corecte din punct de vedere politic” despre istorie şi studii sociale, şi au fost scufundaţi în divertismentul vulgar.

În ţările conduse de diavol, copii sunt îndoctrinați cu ideologia sa demonică într-un mediu virtual izolat încă de la grădiniţă până la învăţământul superior. Atunci când absolvă (școlile) şi intra în societate, mintea lor este plină de o logică distorsionată.

1. Degenerarea artei

Arta tradiţională integră a venit de la divinitate, apărând mai întâi în temple, biserici şi în alte locuri de cult. Adevărata artă prezintă adevărul, bunătatea, frumuseţea şi dreptatea, ajutând la menţinerea unei culturi morale ortodoxe.

Diavolul foloseşte arta degenerată pentru a distruge cultura tradiţională. Sub pretextul “prezentării realităţii”, a introdus impresionismul artelor vizuale, realismul şi naturalismul în literatură. Sub masca inovaţiei şi a “criticării realităţii”, a introdus expresionismul, arta abstractă, modernismul, postmodernismul şi aşa mai departe. Sublimul, nobilul şi purul sunt ridiculizate, în timp ce sunt lăudaţi cei vulgari şi neruşinaţi.

Gunoaiele au umplut sălile de artă. Sunetele lipsite de armonie şi obscene au devenit muzică. Tablouri întunecate, sinistre, descriu lucrurile din iad. Limitele morale sunt eliminate sub masca artei performante. Mulţi tineri sunt fani înveterați  ai celebrităţilor degenerate.

1. Controlul media

Diavolul înșeală oamenii folosind toate mijloacele posibile pentru a controla întreaga sursă de informații, în special mass-media. În ţările în care are puterea politică, mass-media este maşina de propagandă controlată de Partidul Comunist. În altă parte, foloseşte libertatea de exprimare pentru a îngropa relatările şi discuţiile serioase într-o avalanşă de ştiri false, conţinut vulgar şi senzaționalism trivial.

Stimulentele financiare sunt utilizate pentru a controla mass-media şi pentru a deturna opinia publică. Majoritatea oamenilor, fiind ocupaţi cu afaceri şi interese personale, nu sunt în măsură să discearnă problemele şi faptele relevante prin potopul de informaţii. Puținele voci care posedă înţelepciunea şi curajul de a identifica conspiraţia diavolului, sunt înecate şi marginalizate, fără a lăsa vreun impact asupra imaginii generale.

1. Promovarea pornografiei, a jocurilor de noroc şi a drogurilor

Diavolul promovează stilul de viaţă degenerat, libertatea sexuală şi homosexualitatea. Încurajează jocurile de noroc şi drogurile, creând o populaţie de dependenţi. Tineretul este dependent de dispozitive electronice şi de jocuri video pline de violenţă, pornografie şi obscenităţi.

1. Coruperea tuturor claselor sociale

Divinitatea a aranjat profesiile tradiţionale din societatea umană, permiţând oamenilor să păstreze amintirea divinității şi să-şi menţină legătura cu divinul, prin munca lor. Diavolul nu poate tolera acest lucru.

Diavolul a trimis nenumăraţi demoni pentru a infesta şi pentru a submina modurile de viaţă tradiţionale. În numele inovaţiei, cei care caută faimă şi câştig au inventat tot felul de “creaţii” deviate, care răspândesc în lume tendinţe excentrice şi degenerate.

Când oamenii se îndepărtează de voinţa Creatorului, îşi pierd interesul pentru scopul real de a fi umani. În cele din urmă, ei vor cădea în plasa diavolului şi vor fi distruşi.

3. Prăbușirea societăţii

Comunismul îşi bazează organizarea şi ideologia pe cele ale bandelor şi cultelor. În Est, comunismul este reprezentat de lideri de partid, precum Lenin, Stalin, Mao Zedong, Jiang Zemin şi adepţii lor. Situaţia din Vest este mult mai complexă, căci diavolul şi-a selectat elite puternice în guvern, afaceri, mediul academic, religie şi alte domenii pentru a-şi realiza planul de subminare a societăţii.

1. Eroziunea Bisericii

Religiile drepte de odinioară au fost infuzate cu religia seculară a socialismului. Reprezentanţii diavolului din cadrul bisericii modifică învăţăturile tradiţionale şi modifică chiar scripturile sfinte. Ei au creat “teologia eliberării” pentru a infuza ideologia marxistă şi lupta de clasă în credinţa dreaptă şi au răspândit perversiunea morală în rândul clerului. Din acest motiv, mulţi credincioşi şi-au pierdut speranţa în biserică şi au renunţat la credinţa în mântuirea lui Dumnezeu.

1. Dezintegrarea familiei

Dumnezeu a creat familia, statul şi biserica pentru a fi pietrele de temelie ale civilizaţiei umane. Familia este un bastion important al moralităţii şi tradiţiei şi serveşte drept conduită pentru transmiterea culturii de la o generaţie la alta.

Diavolul atacă rolurile tradiţionale ale familiei şi ale genului prin feminism, luptă împotriva patriarhatului, eliberare sexuală şi legalizarea homosexualităţii, încurajând convieţuirea, adulterul, divorţul şi avortul. Distrugerea familiei este o parte esenţială a planului diavolului de a eradica omenirea.

1. Totalitarismul din est

Profitând de faptul că Rusia era slabă după Primul Război Mondial, diavolul a instigat la revoluţie pentru a forţa ţarul să abdice, apoi a lansat Revoluţia din Octombrie pentru a uzurpa puterea. După aceea, a fost creată Uniunea Sovietică, primul regim socialist mondial. De asemenea, a fost creată Internaţionala Comunistă pentru a exporta revoluţia la nivel mondial.

În 1919 şi 1921, în Statele Unite şi China au fost înfiinţate partide comuniste, ambele primind ordin din Rusia Sovietică. Susţinut de Uniunea Sovietică şi profitând de ravagiile celui de-al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist Chinez a preluat China prin violenţă şi trădare.

După ce au pus mâna pe putere, atât partidul comunist sovietic, cât şi cel chinez au sacrificat în mod nemilos zeci de milioane de oameni în timp de pace. Partidul Comunist Chinez a continuat cursul revoluţiei sub “dictatura proletariatului” şi a lansat Revoluţia Culturală fără precedent, declarând război împotriva realizărilor civilizaţiei umane şi lansând un atac sălbatic împotriva culturii tradiţionale a Chinei ce dura de 5.000 de ani.

Începând cu anii ‘80, Partidul a introdus reforme economice pentru a împiedica colapsul, dar sfera politică a rămas sub un control totalitar strict. Partidul se menţine la putere până în prezent, printr-un control total, cu campanii de suprimare, precum represiunea împotriva mişcării democratice şi persecutarea Falun Gong.

1. Infiltrarea în Occident

Curtea imperială a Chinei, dreptul divin al regilor Apusului şi sistemul american de control şi echilibrare sunt forme de guvernare stabilite de divinitate pentru oameni, bazate pe culturile şi pe mediile lor unice. Aflat în imposibilitatea de a prelua puterea prin revoluţie în Occident, diavolul a folosit subversiunea ideologică pentru a instaura şi a exercita controlul. Chiar dacă nu au avut revoluţii violente, ţările occidentale au adoptat pe scară largă diverse caracteristici ale sistemului comunist.

1. Pervertirea legii

Legea provine din porunca divină şi este fondată pe moralitate. Redefinind noţiunile de moralitate şi libertate, diavolul a influenţat formularea şi interpretarea legilor. În ţările comuniste din Est, diavolul interpretează legile după bunul plac.

În Occident, distorsionează legile prin subversiune şi modifică legea pentru a redefini acţiunile umane şi pentru a dezrădăcina conceptele morale ale binelui şi răului. Protejează viciile, precum omorul, adulterul şi homosexualitatea, în timp ce pedepseşte cetăţenii oneşti.

1. Manipularea financiară

Abolirea standardului de aur (sistem monetar care leagă direct valoarea valutei de cea a aurului – n.r) şi adoptarea unei monede fiduciare fluctuante au provocat crize economice perene. Înţelepciunea tradiţională care guvernează finanţarea durabilă şi-a pierdut relevanţa, conducând la captivarea guvernelor şi oamenilor într-o cultură a consumului exagerat şi a cheltuielilor excesive. Suveranitatea naţională a fost slăbită de datoria publică, iar oamenii sunt încurajaţi să împrumute neîncetat sume de bani de la bănci şi de la stat.

1. Guvernarea excesivă

Diavolul a manipulat globalizarea pentru a-i fi sprijin în stabilirea unui guvern mondial care încalcă drepturile suverane ale fiecărei ţări. Pe de o parte, a promovat perspectivele utopice ale organizaţiilor şi a folosit slogane precum Liga Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite, “integrarea regională” sau “guvernul mondial”.

Pe de altă parte, aceasta ameninţă liderii şi naţiunile să respecte directivele sale. Le răpește oamenilor pacea şi securitatea, producând războaie şi răsturnări sociale. Scopul este acela de a aduce lumea întreagă într-o hiperglobalizare totalitară şi de a impune controlul strict administrativ, ideologic şi al populaţiei.

4. Revoluţia socială şi inventarea tulburărilor

Pentru a răsturna societatea umană tradiţională, diavolul a condus la imigraţie, mişcări sociale şi răsturnări sociale în masă. Acest proces uimitor se desfăşoară de cel puţin câteva secole.

1. Războiul

Războiul este unul dintre instrumentele cele mai eficiente ale diavolului, deoarece poate elimina vechea ordine internaţională, distruge bastioanele tradiţiei şi poate accelera dezvoltarea ideologiei diavolului. Multe războaie au fost purtate sub influenţă demonică. Diavolul a profitat de Primul Război Mondial pentru a răsturna mai multe imperii europene, în special Rusia ţaristă, şi a pregătit calea Revoluţiei Bolşevice.

Al Doilea Război Mondial a oferit Partidului Comunist Chinez condiţiile de a confisca puterea şi Uniunii Sovietice de a invada Europa de Est, creând astfel tabăra socialistă postbelică.

De asemenea, cel de-al Doilea Război Mondial a creat tumultul decolonizării, de pe urma căruia au profitat regimurile comuniste sovietice și chineze pentru a sprijini mișcarea comunistă la nivel mondial. “Mișcările de eliberare națională” au plasat multe țări din Asia, Africa și America Latină în tabăra socialistă.

1. Revoluţia

Confiscarea puterii politice este cel mai rapid mod de a distruge fiinţa umană, fiind astfel prima alegere ori de câte ori este posibil. Sintetizând lecţia învăţată de la Comuna din Paris, Karl Marx a ajuns la concluzia, că această clasă muncitoare trebuie să răstoarne aparatul guvernamental original şi să îl înlocuiască cu statul său propriu. Puterea este întotdeauna problema esenţială a teoriei politice marxiste.

Instigarea la revoluţie poate fi împărţită în următorii paşi:

Semănarea urii şi discordiei între oameni.

Înşelarea publicului cu minciuni şi înființarea unui “front unic revoluţionar”.

Înfrângerea forţelor de rezistenţă una câte una.

Folosirea violenţei pentru a crea o atmosferă de teroare şi haos.

Lansarea unei lovituri de stat pentru a profita de putere.

Înlăturarea “reacţionarilor”.

Construirea şi menţinerea noii ordini folosind teroarea revoluţiei.

Ţările comuniste au încercat să lanseze o revoluţie mondială prin intermediul Internaţionalei Comuniste, exportând activismul revoluţionar şi generând tulburări în statele necomuniste, sprijinind stângiştii locali.

1. Criza economică

Crizele economice pot fi create şi utilizate ca mijloace de încurajare a revoluţiei sau de portretizare a mişcărilor socialiste ca mișcări salvatoare. Atunci când politicienii din ţările democratice sunt disperaţi să găsească soluţii, fac aranjamente faustice, direcţionând treptat ţările lor către un guvern mare şi un socialism cu impozite mari. După cum a notat Saul Alinsky în “Reguli pentru radicali”, “acţiunea reală se află în reacţia inamicului”.

Marea depresiune din anii ‘30 a reprezentat momentul esenţial prin care Europa şi Statele Unite s-au angajat pe calea spre marea guvernare şi intervenţionismul larg răspândit. Criza financiară din 2008 a continuat să încline balanța în favoarea extinderii politicilor de stânga.

1. Înstrăinarea omului de pământul şi de rădăcinile lui

Din antichitate, oamenii s-au mutat dintr-un loc în altul. Cu toate acestea, mişcările masive interne şi internaţionale ale populaţiei din epoca modernă sunt rezultatul manipulării intenţionate a spectrului malefic. Imigraţia în masă dizolvă identitatea naţională, graniţele, suveranitatea, tradiţiile culturale şi coeziunea socială.

Când mase mari de oameni își pierd identitatea lor tradiţională, ele sunt absorbite cu mai mulă ușurință în deriva modernităţii. Este dificil pentru imigranţii care trăiesc într-un mediu necunoscut să-şi asigure mijloacele de trai, ca să nu mai vorbim de participarea profundă la procesul politic sau la tradiţiile culturale ale ţării gazdă. Imigranţii recent sosiţi sunt uşor recrutaţi ca voturi libere pentru partidele de stânga. Între timp, imigraţia creează condiţii favorabile de incitare la animozităţi rasiale sau la animozități religioase.

1. Deturnarea mişcărilor sociale

Spectrul malefic al comunismului profită de tendințele sociale pentru a inflama şi agita oamenii, pentru a intensifica conflictele și pentru a mobiliza mișcări colosale de destabilizare a societății, a-și bate adversarii politici, a domina discursul şi a confisca temelia morală. Exemple de acest fel includ mişcarea anti-război, ecologismul şi alte mişcări ale societății occidentale.

1. Terorismul

Revoluţiile comuniste reuşesc prin acte de teroare, iar regimurile comuniste implementează politici de terorism de stat. Comuniştii sovietici şi chinezi au sprijinit grupurile teroriste ca pe un fel de „forţă de muncă” împotriva lumii libere. Majoritatea mişcărilor teroriste se inspiră din modelul organizaţional leninist. Diavolul exploatează diviziunile dintre oameni şi canalizează furia indivizilor în ură colectivă.

Iraţionalitatea care-i conduce pe teroriști să sacrifice oameni nevinovați creează o atmosferă de neputință absurdă.

Expuşi la multe incidente de violenţă deliberată, oamenii devin mai antisociali, mai deprimaţi, mai paranoici şi mai cinici. Toate acestea dăunează ordinii publice şi fragmentează societatea, facilitând astfel instaurarea puterii diavolului.

5. Divide et Impera

Diavolul se ocupă de oameni în funcţie de caracteristicile şi motivaţiile lor diferite. S-ar putea ca ei să fie ucişi sau mituiţi, sau îndoctrinaţi pentru a servi drept pioni ai revoluţiei şi revoltei.

1. Exterminarea dizidenţei

Unii oameni sunt mai înţelepţi şi mai perceptivi decât alţii. Unii sunt mai aproape de divin, au o bună calitate de iluminare şi nu sunt influenţaţi de stratagemele diavolului. Mai ales în ţări precum China, care are o istorie lungă şi bogată, era dificil de atras oamenii pentru a se alătura înşelăciunii.

Partidul Comunist Chinez a trebuit să lanseze o serie de campanii politice care au sacrificat zeci de milioane de oameni şi a distrus ordinea culturală prin uciderea elitelor ce serviseră drept custozi ai culturii tradiţionale chineze.

Fie că este în China sau în Occident, diavolul nu ezită să lichideze fizic membrii societăţii care-i pot înţelege conspiraţia şi sunt suficient de curajoşi să opună rezistenţă. Pentru a face acest lucru, diavolul organizează campanii politice, persecuţii religioase, procese simulate şi asasinate.

1. Încătuşarea elitelor

Diavolul înrolează elitele din toate naţiunile şi industriile. Pentru a face acest lucru, se joacă cu interesele lor şi le dă putere în funcţie de cât de îndeaproape îi urmează agenda. Pentru cei care caută faimă şi influenţă, diavolul le dă reputaţie şi autoritate. Celor lacomi, le aranjează profiturile. Arogantului îi umflă ego-ul şi menţine fericirea celor ignoranţi. Cei înzestraţi sunt seduşi cu ştiinţa, materialismul şi libertatea de exprimare nerestricţionată.

Persoanelor cu ambiţii de mărire şi intenţii bune le-a transformat idealurile în auto-glorificare, făcându-le să simtă adierea caldă a funcţiilor de preşedinţi, prim-miniştri, academicieni, politicieni, administratori, mari bancheri, profesori, experţi, laureaţi ai premiului Nobel etc., cu un statut social remarcabil, influenţă politică şi averi imense. Odată stabilite, aceste mari personalităţi sunt cooptate, fiecare în funcţie de circumstanţele sale. În calculul diavolului, toţi sunt agenţi ignoranţi şi idioţi utili.

1. Amuţirea maselor

Diavolul manipulează informaţiile publice prin folosirea naraţiunilor false, înşelând oamenii cu sistemul educaţional deformat şi controlând mass-media. Utilizează cu îndemânare sentimentul de securitate şi de divertisment superficial al oamenilor pentru a face publicul să fie preocupat doar de interesele lui imediate, divertisment vulgar, sporturile competitive,  bârfă socială şi îngăduinţă în ceea ce priveşte dorinţele erotice şi carnale. În acelaşi timp, diavolul răspunde celor mai mici numitori comuni pentru a priva alegătorii de vigilenţă şi judecata lor şi de a captura electoratul.

În ţările comuniste totalitare, poporului nu i se permite niciodată să aibă de-a face cu politica. În ţările democratice, cei care se ocupă de binele public îşi îndreaptă atenţia spre aspecte banale (precum drepturile transsexuale), potrivit faimoasei stratageme de inducere in eroare a “avansării pe o cale ascunsă în timp ce se repară drumurile în mod deschis” din istoria militară antică chineză. Ştirile virale, senzaţiile sociale, chiar atacurile teroriste şi războaiele sunt aranjate pentru a acoperi adevăratele intenţii ale diavolului.

Publicului îi este insuflată o conştiinţă modernă şi este mobilizat să înghită minoritatea celor care menţin tradiţiile cu încăpățânare. Intelectualii lansează critici dure împotriva culturilor populare din întreaga lume, favorizând prejudecăţile limitate în publicul lor needucat. Conceptul de gândire critică şi creativă este abuzat pentru a îndrepta generaţia tânără împotriva autorităţii, împiedicând-o să absoarbă cunoştinţele şi înţelepciunea din cultura tradiţională.

1. Fabricarea gangsterilor

În țările comuniste, după uciderea purtătorilor culturii tradiționale, diavolul a incitat masele largi ale populației să înceapă o revoluție. După ce Partidul Comunist a preluat puterea în China, timp de o generație a crescut o generație de „pui de lupi”. Aceasta a fost încurajată să lupte, să bată, să jefuiască şi să ardă fără discriminare.

În timpul Revoluţiei Culturale, fetele adolescente îşi băteau profesorii până la moarte. Troli de internet de la 50 Cent Army, care lucrează în mod activ pe diferite media sociale din China, scriu în mod constant despre bătăi şi omoruri, cu postări tipice ca: “Recuperarea insulelor Diaoyu, chiar dacă China va pieri” şi “Mai degrabă China să fie presărată cu morminte decât să nu reuşească să extermine şi ultimul japonez”. Sentimentul lor criminal este cultivat activ de către Partidul Comunist Chinez.

În Occident, Partidul Comunist se uită cu mândrie la experienţa Revoluţiei Franceze şi la aceea a Comunei din Paris. Fiecare revoluţie şi insurecţie sunt introduse de un grup de gangsteri care nu au scrupule, nici ruşine şi nici compasiune.

1. Înlocuirea rapidă a generaţiilor

Diavolul a aranjat ca generaţia mai în vârstă să fie marginalizată şi eliminată din societate într-un ritm accelerat. Pe măsură ce tinerii sunt înzestraţi cu tot mai multe drepturi, puteri politice şi privilegii, bătrânii îşi pierd poziţiile de autoritate şi prestigiul, accelerând ruptura omenirii cu tradiţia.

Literatura contemporană, arta şi cultura populară vizează gustul și valorile tinerilor care sunt supuși presiunii de a urma ultimele tendințe în modă, astfel încât să nu fie excluși de către colegii lor. Progresul ştiinţific şi tehnologic rapid face ca persoanele în vârstă să nu poată ţine pasul și să nu se adapteze la schimbările sociale masive care au loc.

Transformarea sferelor urbane şi rurale combinate cu imigraţia în masă contribuie la înstrăinarea persoanelor în vârstă şi la îndepărtarea lor de prezent. Chinul şi singurătatea neajutorată sunt exacerbate de realitatea vieţii moderne, unde tinerii se află într-o stare constantă de competiţie şi petrec puţin timp cu părinţii şi bătrânii.

1. Fragmentarea societăţii

În societatea umană tradiţională, oamenii se ajută reciproc. Atunci când există conflicte, ei au religia, moralitatea, legile şi obiceiurile populare pentru a facilita rezolvarea lor şi cooperarea. Este imposibil ca diavolul să provoace colapsul unei astfel de societăţi unitare într-o perioadă scurtă de timp. În primul rând, trebuie să dezintegreze societatea în mici unități atomizate, distrugând încrederea tradițională dintre oameni şi înstrăindu-i unul de celălalt. Acest lucru oferă diavolului un mijloc convenabil de a prelua omenirea, rând pe rând. Apoi el se poate ocupa de fiecare  persoană în mod separat.

Diavolul foloseşte toate standardele posibile pentru a diviza societatea în grupuri opuse şi instigă la ură şi la luptă între ele. Clasa, sexul, rasa, etnia şi religia pot servi drept bază pentru divizare.

El măreşte animozitatea dintre burghezi şi proletari, conducători şi cei conduşi, progresişti şi “retrograzi”, liberali şi conservatori – în timp ce guvernul îşi extinde neîncetat puterea. Izolată, o persoană pur şi simplu nu are nicio speranţă de a rezista unui guvern totalitar care are acces la toate resursele societăţii.

6. Decepţia şi apărarea

La fel cum un criminal încearcă să distrugă dovezile despre delictele lui, diavolul folosește toate trucurile imaginabile pentru a se ascunde. Scala înşelăciunii sale este greu de înţeles.

1. Conspiraţia pe faţă

Diavolul îşi desfăşoară cele mai diabolice planuri la lumina zilei, în timp ce le etichetează ca fiind sensibile, rezonabile şi legale. O persoană obişnuită nu poate înţelege și nu-și poate imagina existenţa unei astfel de conspiraţii masive şi malefice. Chiar şi atunci când cineva încearcă să expună complotul diavolului, alţii nu îl pot accepta cu uşurinţă. În plus, diavolul foloseşte o varietate de mijloace pentru a dezvălui, în mod intenţionat, anumite părţi ale agendei sale, semănând suspiciuni, frică şi confuzie.

1. Acţiunea camuflată

În timpul Războiului Rece, lumea a fost împărţită în două tabere militare şi politice. Cu toate acestea, în timp ce sistemele lor sociale par a fi diametral opuse, acelaşi proces demonic avea loc pe ambele părţi, în diferite forme. Mulţi revizionişti comunişti în stil occidental, socialişti, fabianişti, liberali şi progresişti au respins în mod public modelele sovietice şi chineze, dar eforturile lor au condus societatea pe o cale către o structură socială care nu diferă de cea a Uniunii Sovietice şi a Chinei. Spus mai clar, diavolul a folosit Estul totalitar ca pe o diversiune pentru infiltrarea activă în Occident.

1. Demonizarea opoziţiei

Cei care îndrăznesc să-l expună pe diavol sunt etichetați ca “teoreticieni ai conspiraţiei”, “extremişti”, “de extremă dreapta”, “habotnici”, “sexişti”, “rasişti”, „naziști”, “fascişti” şi prin alţi termeni de abuz, meniţi să îi izoleze şi să îi marginalizeze de mediul academic şi de societate. Fiind transformaţi în obiecte de segregare, ridicol şi frică, ideile lor nu câştigă audienţă şi existența lor nu are nicio influenţă.

1. Abaterea atenției

Diavolul îi îndrumă pe oameni să dispreţuiască şi să suspecteze anumite etnii, grupuri şi indivizi, pentru a distrage atenţia de la propriile sale comploturi nefaste.

1. Capturarea majorităţii

Nu toată lumea poate fi înşelată de şiretlicurile diavolului. Întotdeauna vor exista persoane inteligente sau destul de perceptive care să descopere mașinațiunile diavolului. Dar diavolul a reuşit deja să aducă majoritatea oamenilor sub influenţa sa şi să-i folosească drept acoperire.

Cei puţini, care-l văd pe diavol aşa cum este, sunt precum oamenii naufragiaţi în pustietate. Strigătele lor rămân fără răspuns, în timp ce-şi aşteaptă sentinţa.

Capitolul 1: Strategiile diavolului pentru distrugerea umanităţiiMijloacele prin care diavolul distruge oamenii sunt nesfârşite şi se schimbă mereu. Strategiile generale enumerate mai sus vor fi examinate mai detaliat în capitolele care urmează.

Introducere

Capitolul 2

https://www.thespecterofcommunism.com/ro/capitolul-1-strategiile-diavolului-pentru-distrugerea-umanitatii/

////////////////////////////////////////

Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est.

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

Capitole

Prefață

Introducere

Capitolul 1: Strategiile diavolului pentru distrugerea umanităţii

Capitolul 2: Începuturile europene ale comunismului

Capitolul 3: Uciderea în masă în Est

Capitolul 4: Exportul Revoluţiei

Capitolul 5 (I): Infiltrarea în Occident

Capitolul 5 (II): Infiltrarea în Occident

Capitolul 6: Revolta împotriva lui Dumnezeu

Capitolul 7 (I): Cum a distrus diavolul familia

Capitolul 7 (II): Cum a distrus diavolul familia

Capitolul 8 (I): Cum seamănă comunismul haos în politică

Capitolul 8 (II): Cum seamănă comunismul haos în politică

Capitolul 9 (I) : Capcana economică a comunismului

Capitolul 9 (II) : Capcana economică a comunismului

Capitolul 10: Folosirea Legii pentru consfinţirea nelegiuirilor

Capitolul 11: Profanarea artelor

Capitolul 12 (I): Sabotarea educației

Capitolul 12 (II): Sabotarea educației

Capitolul 13: Deturnarea mijloacelor de informare în masă

Capitolul 14: Cultura populară, o indulgență decadentă

Capitolul 15: Rădăcinile comuniste ale terorismului

Capitolul 16 (I): Comunismul din spatele ecologismului

Capitolul 16 (II): Comunismul din spatele ecologismului

Capitolul 17: Globalizarea: fundamental înseamnă comunism

Capitolul 18 (I): Ambițiile globale ale Partidului Comunist Chinez

Capitolul 18 (II): Ambițiile globale ale Partidului Comunist Chinez

Concluzie

///////////////////////////////////////

Cum conduce spectrul comunismului lumea: Concluzie

De-a lungul istoriei, omenirea a avut parte de splendoare și glorie, dar a suferit și nenumărate episoade tragice și dezastruoase. Privind înapoi, constatăm că rectitudinea morală determină guvernarea curată, puterea economică, strălucirea culturală și prosperitatea națională; degenerarea morală conduce la căderea națiunilor și la dispariția întregii civilizații.

Astăzi, omenirea a atins apogeul bogăției materiale, dar se confruntă cu provocări fără precedent cauzate de dezastrul adus de comunism. Scopul final al comunismului nu este acela de a stabili un paradis pe pământ, ci de a distruge omenirea. Natura comunismului este aceea a unui spectru malefic, deformat de ură, degenerare și alte forțe elementare din univers. Din ură, a sacrificat peste 100 de milioane de oameni, a călcat în picioare câteva mii de ani de civilizație extraordinară și a corupt moralitatea umană.

Spectrul comunist a făcut aranjamente atât pentru Est, cât și pentru Occident, adoptând diferite strategii în diferite țări. În Est, el a sacrificat nemilos oamenii și i-a forțat să devină atei. În Occident, comunismul a ales un traseu alternativ. S-a infiltrat în societate sub o forma secretă, seducând oamenii să-și abandoneze credința și valorile morale tradiționale.

Folosind regimuri comuniste, organizații, tovarăși de drum, complici și agenți dubli, comunismul a adunat elemente negative prezente în lumea umană pentru a acumula o putere colosală. Cu această putere, el a subminat și și-a stabilit controlul în toate sferele sociale, inclusiv în politică, economie, drept, educație, media, artă și cultură. Omenirea de azi se află într-o situație critică.

Privind retrospectiv la ultimele două secole ale dezvoltării sociale, se pot observa, cu claritate, motivele care au contribuit la triumful comunismului. Când oamenii se complac în plăcerile materiale aduse de progresul tehnologic și permit răspândirea ateismului, ei resping mila divină și se predau maleficului. După ce o mare parte a omenirii s-a îndepărtat de tradițiile stabilite de divinitate, ea este ușor de înșelat de către comunism și de numeroasele sale permutări ideologice, precum socialismul, liberalismul și progresivismul.

Cultura tradițională este singurul mijloc pentru omenire de a-și menține moralitatea și a-și câștiga mântuirea, în ultimele momente ale epocii finale. Aceasta este singura garanție. Cu toate acestea, odată cu atacarea constantă a culturii tradiționale și respingerea adevărurilor morale de bază, legătura dintre om și divinitate s-a întrerupt. Omul nu mai poate înțelege învătătura divină, iar răul și-a instaurat supremația provocând dezastru în lume. Când moralitatea umană cade sub standardele de bază cerute ființelor umane, Divinitatea, cu mare părere de rău, trebuie să abandoneze omenirea. Diavolul îi va conduce, apoi, pe oameni în abisul damnării.

Dar, ajungând la extrem, situația trebuie să se schimbe. Este un principiu etern în tărâmul uman că răul nu poate înfrânge niciodată binele. Victoria de moment a comunismului este un fenomen temporar, provocat de diavol, care a intimidat oamenii prin puterea lui iluzorie și ispitele înșelătoare. Cu toate că omul este imperfect, el poartă în natura sa bunătatea, virtutea și curajul moral care au fost cultivate și moștenite de secole și milenii. În aceasta se află speranța lui.

Evenimentele globale se dezvoltă într-un ritm incredibil. Neprihănirea este în ascensiune, iar oamenii lumii se trezesc.

În China, milioane de oameni s-au opus, în mod pașnic, conducerii tiranice a Partidului Comunist Chinez, rămânând statornici în credința și moralitatea lor. Inspirați de seria editorială Nouă Comentarii Despre Partidul Comunist, mai mult de 300 de milioane de chinezi au renunțat, cu curaj, la legăturile lor cu PCC și organizațiile sale afiliate, prin actul “tui dang” sau “părăsirea partidului”. Tot mai multe persoane decid sincer, din inimă, să se elibereze de cătușele comunismului. Astfel, dezintegrarea Partidului Comunist Chinez se desfășoară deja.

Sfârșitul Partidului Comunist este un aranjament divin. Dacă liderii Chinei vor lua măsuri pentru a dezmembra Partidul, li se vor oferi toate condițiile pentru o tranziție curată. În viitor, ei vor câștiga autoritatea adevărată – cea acordată de divinitate. În cazul în care refuză, cu încăpățânare, să facă această alegere, ei vor avea aceeași soartă ca partidul, alăturându-i-se în căderea sa definitivă.

Lumea trăiește o renaștere a culturii tradiționale și a moralității prin alinierea la valorile universale ale adevărului, compasiunii și toleranței. În prim plan în această renaștere este compania Shen Yun Performing Arts, ale cărei turnee se pot vedea pe cinci continente. Prin intermediul dansului chinezesc clasic, Shen Yun aduce aceste valori audiențelor din întreaga lume.

Occidentul a început să recunoască infiltrarea comunistă și subminarea culturii tradiționale care a avut loc în ultimul secol. Curățirea elementelor comuniste și a culturii moderne degenerate a început în multe domenii, printre care cel juridic, legislativ, educație și relații diplomatice. Guvernele multor țări  devin din ce în ce mai vigilente împotriva regimurilor comuniste și a factorilor lor de decizie, stăvilind, în mare măsură, influența comunismului pe scena globală.

Comunismul nu este un dușman care poate fi învins de forța militară. Pentru a elibera lumea de el, trebuie să începem prin purificarea noastră, din interior. Li Hongzhi, fondatorul Falun Dafa, a scris în articolul său “Liniștiți exteriorul prin cultivarea interiorului”:

“Dacă oamenii nu apreciază virtutea, lumea va fi în mare haos și va fi scăpată de sub control; fiecare va deveni dușmanul celuilalt și vor trăi fără fericire. Trăind fără fericire, ei nu se vor teme de moarte. Lao Zi a spus; “Dacă populația nu se teme de moarte, la ce bun să-i ameninți cu moartea?” Acesta este un mare, iminent pericol. O lume pașnică este ceea ce oamenii nădăjduiesc. Dacă în acest moment un număr excesiv de legi și decrete sunt create pentru a asigura stabilitatea, vor sfârși prin a avea efectul opus. Pentru a rezolva această problemă, virtutea trebuie să fie cultivată peste tot în lume – numai în felul acesta poate fi problema rezolvată în mod fundamental. Dacă oficialii sunt altruiști, statul nu va fi corupt. Dacă populația prețuiește cultivarea sinelui și creșterea virtuților și dacă atât oficialii cât și civilii exercită stăpânirea de sine în mințile lor, întreaga națiune va fi stabilă și susținută de popor. Fiind solidă și stabilă, națiunea va intimida, în mod natural, dușmanii din afară și pacea va domni, astfel, sub ceruri. Aceasta este munca unui înțelept”.

Creatorul milostiv a vegheat mereu asupra omenirii. Dezastrele apar atunci când omul trădează divinitatea, iar umanitatea poate fi salvată numai prin revenirea la moștenirea divină. Atâta timp cât rămânem nemișcați și vedem prin lucrurile de fațadă, păstrăm adevărata compasiune în inimi, respectăm standardele divine pentru a fi umani, reînviem valorile tradiționale și ne întoarcem la cultura tradițională, Divinitatea va elibera omenirea de malefic. Tentativele comunismului de a corupe și distruge omenirea se vor termina în eșec.

Ar trebui să avem recunoștință față de Creator. Divinitatea ne-a dat mijloacele de a ne elibera de capcanele maleficului, stabilind pentru noi calea de întoarcere la tradiție și la Divin. La acest moment, dacă omenirea va merge pe această cale sau nu, este ceva ce ne privește pe noi toți.

Capitolul 18 (II)

https://www.thespecterofcommunism.com/ro/cum-conduce-spectrul-comunismului-lumea-concluzie/

……..//////////////////////////////////////////

Cum conduce spectrul comunismului lumea: Introducere

Cuprins

1. Comunismul este un demon hotărât să distrugă omenirea

2. Metodele şi mijloacele diavolului

3. Comunismul este ideologia diavolului

4. O înţelegere metafizică a diavolului

5. Numeroasele feţe ale diavolului

6. Socialismul ca etapă preliminară a comunismului

7. Romantizarea comunismului

8. Distrugerea culturii şi a moralei de către diavol

9. Întoarceţi-vă la Dumnezeu, restauraţi tradiţia şi scăpaţi de planul diavolului

*****

Prăbuşirea regimurilor comuniste din Uniunea Sovietică şi Europa de Est a marcat sfârşitul unei jumătăţi de secol de război rece între aripa capitalistă şi aripa comunistă din Est şi Vest. Astfel, mulţi au fost optimişti, privind comunismul ca pe o relicvă a trecutului.

Cu toate acestea, tristul adevăr este că o ideologie comunistă metamorfozată s-a înrădăcinat şi a intrat în întreaga lume. Există regimuri comuniste în mod deschis, cum ar fi China, Coreea de Nord, Cuba şi Vietnam; există ţările din fosta Uniune Sovietică şi Europa de Est, în care ideologia şi obiceiurile comuniste încă exercită o influenţă semnificativă; există ţările din Africa şi America de Sud, care încearcă să socializeze sub steagul democraţiei şi republicanismului, iar apoi există naţiunile Europei şi Americii de Nord, ale căror organisme politice au devenit gazde ale influenţelor comuniste, fără ca oamenii să fie conştienţi de asta.

Comunismul produce război, foamete, măcel şi tiranie. Acestea sunt, în sine, destul de îngrozitoare, dar prejudiciul provocat de comunism merge mult mai departe. Este din ce în ce mai clar pentru mulţi că, spre deosebire de orice alt sistem din istorie, comunismul declară război umanităţii în sine, inclusiv valorilor şi demnităţii umane. De-a lungul unui secol, comunismul a înființat sisteme dictatoriale masive în Uniunea Sovietică şi China, a provocat peste 100 de milioane de decese nenaturale, a înrobit miliarde de oameni şi a adus lumea în pragul războiului nuclear, adică în pragul distrugerii. Cu toate acestea, este mai importantă distrugerea deliberată şi răspândită a familiei, instigarea la tulburări sociale şi atacul asupra moralității, toate acestea fiind dezastruoase pentru fundamentele civilizaţiei.

Deci, care este natura comunismului? Care este obiectivul lui? De ce consideră umanitatea ca pe duşman? Cum putem să scăpăm de el?

1. Comunismul este un demon hotărât să distrugă omenirea

“Manifestul Comunist” începe astfel: “Un spectru bântuie Europa – spectrul comunismului”. Utilizarea termenului “spectru” nu a fost un capriciu al lui Karl Marx. Prefaţa la această carte susţine că acest comunism nu trebuie înţeles ca o mişcare ideologică, nici o doctrină politică şi nici o încercare nereuşită de a fi un nou mod de a ordona lucrurile. În schimb, trebuie înţeles ca fiind diavolul – un spectru malefic făcut din ură, degenerare şi alte forţe elementare ale universului.

Spectrul comunismului a luat forma unui şarpe, apoi a unui dragon roşu, este în compania lui Satana, care îl urăşte pe Dumnezeu şi profită de fiinţele vii și de cele de nivel inferior pentru a semăna haos în umanitate. Scopul spectrului este de a distruge omenirea şi, în timp ce divinitatea oferă mântuirea fiinţelor umane, comunismul îi spune omului să nu creadă, atacă moralitatea umană astfel încât să facă omenirea să renunţe la tradiţie şi să nu se supună învăţăturilor lui Dumnezeu ca, în cele din urmă, să poată fi distrusă.

După războiul rece, otrava comunismului nu numai că a continuat să fie dăunătoare ţărilor ex-comuniste, ci şi să se răspândească în întreaga lume. Infiltrarea ideologică a comunismului în lume a făcut ca spectrul său să influenţeze societatea umană pe scară globală și mulţi oameni chiar cred că dorinţele întunecate ale comunismului sunt ale lor. Cu aceasta, oamenii îşi pierd capacitatea de a diferenția binele de rău, să diferenţieze virtutea de perversitate. Manevrele diavolului aproape au reuşit.

Astfel, chiar dacă Spectrul celebrează, încântat de victoria lui sinistră, majoritatea oamenilor cred că el a fost distrus. Nu este nimic mai periculos decât faptul că omenirea este pe punctul de a se distruge în timp ce-şi sărbătoreşte triumful.

2. Metodele şi mijloacele diavolului

Omul a fost creat de Dumnezeu şi compasiunea divinității a protejat de mult timp omul. Diavolul ştia acest lucru, aşa că a căutat să distrugă această legătură, să corupă omul, astfel încât Creatorul să nu mai aibă grijă de el. Abordarea diavolului a fost aceea de a submina cultura dată oamenilor de către divinitate, de a corupe moralitatea umană şi astfel de a deforma omul şi de a-l face să fie nedemn de mântuirea sa.

Atât binele cât şi răul, Dumnezeu şi diavolul, se află în inima fiecărei persoane; o viaţă se poate scufunda în decăderea morală sau se poate eleva prin cultivarea morală. Cei care cred în Dumnezeu ştiu că prin eforturile depuse pentru a avea un comportament şi o gândire morală, gândurile drepte pot fi întărite de Creator şi astfel divinitatea va permite înfăptuirea miracolelor. Divinitatea va ajuta omul, de asemenea, să-şi ridice moralitatea, să fie mai nobil, și în cele din urmă îi va permite să se întoarcă în Cer. Dar o persoană cu un nivel scăzut al moralităţii este plină de egoism, dorinţă, lăcomie, ignoranţă, aroganţă. În timp ce divinitatea nu va recunoaşte niciodată asemenea gânduri şi acţiuni, diavolul le va preamări, intensificând egoismul şi răul şi manipulând oamenii să facă rău, creându-şi astfel păcate şi provocând o mai mare decădere morală, până când, în cele din urmă, numai iadul îi va aștepta. Dacă standardele morale ale societăţii umane coboară, diavolul va amplifica aceste tendinţe cu scopul de a provoca mai multe sacrilegii, mai multe păcate şi, în cele din urmă, distrugerea omenirii.

Mişcările violente din Europa de la începutul secolului al XVIII-lea şi declinul concomitent al moralităţii au oferit diavolului o oportunitate. El s-a străduit să submineze, pas cu pas, criteriile de a deosebi binele de rău și a promovat ateismul, materialismul, darwinismul şi filosofia luptei. Diavolul l-a ales pe Marx ca pe trimisul său printre oameni. “Manifestul Comunist” al lui Marx din 1848 a susţinut distrugerea violentă a companiilor private, a claselor sociale, a naţiunilor, a religiilor şi a familiei. Comuna din Paris din 1871 a fost prima sa încercare de confiscare a  puterii.

Adepţii lui susţin că puterea politică este pilonul central al ştiinţei politice marxiste; acest lucru este şi adevărat şi fals. Fiind clari în ceea ce priveşte obiectivele finale ale comunismului, putem recunoaşte faptul că pentru proiectul comunist, puterea politică nu prea mai contează. Este importantă pentru că accesul la puterea politică permite mijloacelor rapide să corupă pe scară largă umanitatea. Deținând pârghiile puterii, comuniştii îşi pot promova ideologia cu violenţă şi pot eradica cultura tradiţională în câteva decenii sau chiar în câțiva ani. Pe de altă parte, nu contează pentru că, chiar fără aparatul de stat, diavolul are şi alte mijloace pentru a exploata slăbiciunile şi neajunsurile omului: înşelarea, cooptarea, constrângerea, confuzia şi astfel distrugerea gândirii tradiţionale, subminarea ordinii şi provocarea revoltelor, precum și dezbinarea și stăpânirea, cu scopul de a obţine un control global.

3. Comunismul este ideologia diavolului

Dumnezeu a creat o cultură bogată pentru societatea umană bazată pe valori universale, pavând calea de întoarcere în Cer a oamenilor. Comunismul diavolului şi cultura tradiţională a lui Dumnezeu sunt ireconciliabile.

Esenţa spectrului malefic este ateismul şi materialismul: o confluenţă a elementelor filosofiei germane, a revoluţiei sociale franceze şi a politicii economice britanice, asamblate ca o religie seculară care are ca scop înlocuirea poziţiei ocupate anterior de Dumnezeu şi de credinţele ortodoxe. Comunismul transformă lumea în biserica sa, aducând toate aspectele vieţii sociale sub autoritatea sa. Diavolul ocupă gândurile oamenilor, determinându-i să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu şi să renunţe la tradiţie. În acest fel, diavolul conduce omul spre distrugerea sa.

Diavolul i-a ales pe Marx şi pe alţii ca agenţi ai săi, pentru a se opune principiilor lăsate de Dumnezeu societăţii umane şi pentru a le distruge. Promovează lupta de clasă şi abolirea structurilor sociale stabilite. În Est, a lansat o revoluţie violentă şi a înființat un stat totalitar care a unit politica cu religia seculară. Occidentul a preluat comunismul progresiv, non-violent, prin niveluri ridicate de impozitare şi redistribuirea bogăţiei. La scară globală, urmăreşte extinderea ideologiei comuniste la sistemele politice de pretutindeni, cu scopul de a submina statele-naţiune şi de a înființa un regim mondial. Acesta este “paradisul de pe Pământ” promis de comunism, o presupusă societate colectivă fără clase, fără naţiuni şi fără guvern, bazată pe principiul “de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.

Comunismul îşi foloseşte planul de a crea un paradis pe Pământ pentru a promova o concepţie atee despre “progresul social”; foloseşte materialismul pentru a submina acţiunile spirituale ale omenirii, inclusiv credinţa în divinitate şi religie, pentru a permite ideologiei comuniste să se răspândească în toate sferele, inclusiv în politică, economie, educaţie, filozofie, istorie, literatură, artă, ştiinţe sociale, ştiinţe naturale şi chiar în religie. Ca un cancer, comunismul elimină alte credinţe pe măsură ce metastazează, inclusiv credinţa în Dumnezeu. Distruge suveranitatea şi identitatea naţională, precum şi tradiţiile morale şi culturale ale omenirii, conducând astfel omul spre propria-i distrugere.

În “Manifestul comunist”, Marx a proclamat: “Revoluţia comunistă este cea mai radicală ruptură de relaţiile tradiţionale de proprietate; nu este surprinzător faptul că dezvoltarea sa implică cea mai radicală ruptură de ideile tradiţionale”. Astfel, Marx însuşi a rezumat practica comunismului în ultimele două secole.

Dumnezeu este izvorul ordinii morale, iar moralitatea lui Dumnezeu este eternă şi imuabilă. Standardele morale nu trebuie niciodată determinate de om, nici nu pot fi schimbate prin puterea omului. Comunismul încearcă să condamne la moarte moralitatea şi să facă astfel încât Omul Nou comunist să creeze o nouă moralitate. Cu toate acestea, în timp ce neagă moralitatea reală, comunismul foloseşte metode negative pentru a elimina toţi factorii pozitivi din tradiţia umană, cu scopul de a provoca invazia factorilor negativi în lume.

Legile tradiţionale provin din moralitate şi sunt menite să menţină moralitatea. Comunismul încearcă să separe moralitatea de lege, apoi distruge moralitatea, elaborând legi proaste şi interpretând în mod malițios pe cele tradiţionale.

Dumnezeu cere umanităţii să fie bună; comunismul provoacă lupta de clasă şi susţine violenţa şi crimele.

Dumnezeu a consacrat familia ca unitatea socială de bază; comunismul consideră că familia este o manifestare a sistemului capitalist privat şi ameninţă să o elimine.

Dumnezeu dă omului libertatea de a obţine bogăţia şi dreptul la viaţă; comunismul încearcă să elimine proprietatea privată, să exproprieze, să crească impozitele, să monopolizeze creditul şi capitalul şi să controleze complet viaţa economică.

Dumnezeu a stabilit forma pe care ar trebui să o ia moralitatea, guvernarea, societatea şi cultura; comunismul urmăreşte “răsturnarea violentă a întregii structuri sociale existente”.

Dumnezeu a transmis omului forma unică a artei tradiţionale ca mijloc de a-şi transmite imaginea. Arta tradiţională reaminteşte omenirii frumuseţea Raiului, întăreşte credinţa în Dumnezeu, ridică moralitatea şi promovează virtutea. Pe cealaltă parte, comunismul face ca omul să venereze creaţii moderne denaturate, producţii artistice care ne reprimă natura divină, dau frâu liber impulsului demonic spre haos şi dezordine şi manipulează arta lumii răspândind idei josnice, urâte, malformate, perverse şi decadente.

Dumnezeu doreşte ca omul să fie smerit, plin de reverenţă şi admiraţie faţă de creaţia divină. Comunismul conspiră cu demonicul şi cu aroganţa omului, încurajându-l să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Amplificând răutatea inerentă şi inevitabilă a naturii umane, îi exploatează ideea de “libertate” pentru a încuraja un comportament eliberat de “robia” moralităţii şi lipsit de sentimentul datoriei sau al responsabilității. Sloganul “egalităţii” este folosit pentru a stârni invidia şi vanitatea deoarece omul este ispitit de faimă și interesele materiale.

După cel De-al Doilea Război Mondial, comuniştii şi-au extins imperiul militar şi economic, iar blocul comunist şi lumea liberă s-au luptat timp de decenii. Doctrina comunistă a devenit o religie seculară în aceste ţări, un adevăr inalterabil scris în manuale. Dar, în alte locuri, comunismul, cu alte deghizări, s-a înrădăcinat şi a avut o influenţă enormă.

4. O înţelegere metafizică a diavolului

Ideea de diavol menţionată în acest text este cea a unei puteri supranaturale. Înţelegerea naturii spectrului comunismului este una dintre cheile înţelegerii haosului pe care diavolul l-a semănat în această lume.

În termeni simpli, spectrul comunismului este compus din ură; își trage energia din ura care izvorăște din inima omului.

Spectrul comunist este legat de Satana. Uneori ele sunt imposibil de distins, deci nu le vom considera separat.

Planurile diavolului sunt prezente atât în Est, cât şi în Occident, în fiecare profesie şi în fiecare clasă socială. Uneori, puterea lui este împărţită, uneori este integrată: uneori foloseşte o tactică, alteori alta. Nu urmează un model simplu.

Diavolul este iniţiatorul unui război absolut care transformă religia, familia, politica, economia, finanţele, afacerile militare, educaţia, mediul academic, artele, mass-media, divertismentul, cultura populară, afacerile sociale şi relaţiile internaţionale în câmpurile de luptă unde diavolul a condus războiul împotriva umanităţii.

Energia întunecată a diavolului se poate răspândi dintr-o sferă, dintr-o grupare sau dintr-o mişcare în alta. De exemplu, după ce mişcarea împotriva războiului din Vietnam s-a disipat în Occident în anii 1970, diavolul a manipulat adolescenţii rebeli şi şi-a canalizat energiile pentru a exacerba feminismul, ecologismul şi legalizarea homosexualităţii. Celelalte eforturi ale diavolului au fost folosite pentru a submina civilizaţia occidentală din interior.

Diavolul poate transforma oamenii lipsiți de intenţii bune, în agenţii lui în lumea umană, folosind ipocrizia pentru a înşela oamenii ce au compasiune şi pe cei nevinovaţi, care apoi devin apărătorii lui.

Agenţii diavolului – majoritatea nici măcar nu realizează care este rolul lor – sunt peste tot în societate, de la elită la clasa de mijloc şi la clasele inferioare. În felul acesta, activităţile lor se manifestă uneori în revoluţii de jos în sus, câteodată conspiraţii de sus în jos şi, uneori, reforme din centru.

Diavolul îşi poate schimba formele şi poate exista în mai multe locuri în acelaşi timp. El foloseşte fiinţe şi spectre de nivel scăzut în alte dimensiuni pentru a-şi face treaba: pornografia şi dependenţa de droguri sunt instrumente folosite de diavol. Aceste fiinţe se hrănesc cu energiile negative ale omului, incluzând ura, teama, disperarea, aroganţa, rebeliunea, invidia, promiscuitatea, furia, frenezia, lenea şi multe altele.

Diavolul este ascuns şi plin de viclenie. Foloseşte lăcomia, ticăloşia şi tenebrele omului pentru a-şi atinge scopurile şi, atâta timp cât gândirea unei persoane se aliniază cu aceste lucruri, diavolul poate controla acea persoană. De multe ori, oamenii cred că acţionează în concordanță cu propriile lor gânduri, dar nu realizează că sunt manipulaţi.

5. Numeroasele feţe ale diavolului

Aşa cum diavolul are multe nume, comunismul se manifestă în multe forme. Diavolul foloseşte concepții contradictorii pentru a înşela: un regim totalitar sau o democraţie; o economie planificată sau o economie de piaţă; controlul presei sau libertatea absolută de exprimare, opoziţia faţă de homosexualitate în unele ţări sau legalizarea homosexualităţii în altele; distrugerea intenţionată a mediului sau vociferări pentru protecţia mediului, și lista continuă. Poate susţine revoluţia violentă sau tranziţia paşnică. Se poate manifesta ca un sistem politic şi economic sau ca o tendinţă ideologică în artă şi cultură; poate lua forma unui idealism pur sau a unor confruntări cu sânge rece. Regimurile comuniste totalitare sunt doar o manifestare a diavolului. Marxism-leninismul şi maoismul nu reprezintă decât un aspect al sofismelor  diavolului.

Începând cu socialismul utopic din secolul al XVIII-lea, lumea a asistat la apariţia a numeroase curente ideologice: socialismul ştiinţific, socialismul fabian, sindicalismul, socialismul creştin, socialismul democratic, umanitarismul, eco-socialismul, capitalismul social, marxism- leninismul şi maoismul. Aceste ideologii se împart în două categorii: comunismul violent sau comunismul neviolent. Infiltrarea şi eroziunea treptată a status quo-ului sunt principalele tactici adoptate de eforturile nonviolente ale comunismului.

Una dintre înşelăciunile diavolului constă în a face aranjamente în cele două tabere opuse ale Estului şi Occidentului. După ce a făcut o invazie masivă în Est, s-a folosit de o nouă deghizare şi s-a infiltrat în Occident. Societatea fabiană din Marea Britanie, Partidul Social Democrat din Germania, a doua Internaţională din Franţa, Partidul Socialist din Statele Unite şi multe alte partide şi organizaţii socialiste răspândesc seminţele distrugerii în Europa de Vest şi în America de Nord. În timpul războiului rece, masacrele, lagărele de concentrare, foametea şi epurările din Uniunea Sovietică şi din China au făcut ca unii occidentali să se considere norocoşi că trăiesc în continuare în lux şi libertate. Unii socialişti au condamnat public violenţa Uniunii Sovietice pe motive umanitare, făcându-i pe mulţi să-şi lase garda jos în preajma lor.

Demonul comunismului sălăşluieşte într-o varietate de deghizări complexe în Occident şi operează sub mai multe bannere, astfel că este aproape imposibil să te pui la adăpost de el.

Următoarele şcoli sau mişcări sunt derivate din comunism sau folosite de acesta pentru a-şi atinge obiectivele: liberalismul, progresivismul, şcoala de la Frankfurt, neomarxismul, teoria critică, contracultura anilor 1960, mişcarea antirăzboi, eliberarea sexuală, legalizarea homosexualităţii, feminismul, ecologismul, justiţia socială, corectitudinea politică, teoria economică keynesiană, şcolile de artă avangardistă şi multiculturalismul.

6. Socialismul ca etapă preliminară a comunismului

În Occident, mulţi văd separat socialismul şi comunismul, ceea ce oferă teren fertil socialismului să înflorească. De fapt, conform teoriei marxist-leniniste, socialismul este pur şi simplu etapa preliminară a comunismului.

În 1875, în “Critica programului Gotha”, Marx a postulat ideea că există o fază primară şi o etapă avansată a comunismului. Forţat de situaţia internaţională a acelor timpuri, în anii următori, Friedrich Engels a propus, de asemenea, “socialismul democratic”, în care voturile sunt folosite pentru a obţine putere politică. Socialismul democratic a fost adoptat de liderii Partidului Social Democrat şi de teoreticieni ai celei de-a doua Internaţionale şi a generat partidele de stânga ale multor ţări capitaliste din întreaga lume de astăzi. Lenin a stabilit definiţii clare ale socialismului şi comunismului: el a considerat că socialismul era faza preliminară a comunismului, iar comunismul se dezvoltă pe baza socialismului.

Astfel, este clar că socialismul a fost dintotdeauna parte a marxismului şi a mişcării comuniste internaţionale. Proprietatea publică şi economia planificată a socialismului fac parte din faza premergătoare a comunismului. În prezent, în timp ce ramurile socialismului sau doctrinele stângii populare în Occident par să nu aibă nicio legătură cu comunismul la suprafaţă, ele sunt pur şi simplu forme nonviolente ale comunismului. În loc de revoluţie violentă, votarea în Occident este un mijloc nonviolent de a câştiga puterea. În loc să aibă în mod deschis proprietatea publică, impozitele mari în ţările occidentale joacă acelaşi rol. În locul economiei planificate de stat, sistemele de ajutor social occidental sunt forma alternativă folosită pentru a submina capitalismul. Partidele de stânga din ţările occidentale consideră sistemele de securitate şi asistenţă socială un aspect important în realizarea socialismului.

La condamnarea crimelor comunismului, violenţa şi masacrele nu ar trebui să fie singura abordare – ar trebui să putem vedea pericolele pe care le aduce socialismul în sine.

Comunismul, în formele sale nonviolente a înşelat şi a derutat minţile oamenilor sub pretextul existenţei mai multor ramuri ale socialismului. Pentru a înţelege comunismul, nu trebuie decât să recunoaştem faza preliminară, deoarece comunismul se dezvoltă începând cu faza preliminară, în loc să se maturizeze peste noapte şi, asemenea fiinţelor vii, creşte treptat.

Astăzi, unele state socialiste sau state care oferă asistenţă socială din Occident folosesc ideea de “comunitate” pentru a sacrifica libertăţile individuale. Cetăţenii acestor ţări se bucură de anumite libertăţi politice, deoarece marca socialismului nu a fost încă dezvoltată. Cu toate acestea, socialismul nu este un concept static. Ţările socialiste au fixat ca obiectiv principal distribuţia egală a veniturilor şi de aceea trebuie să răpescă libertatea oamenilor. În mod inevitabil, socialismul suferă o tranziţie spre comunism, rezultatul fiind acela că oamenii vor fi în mod continuu deposedați de libertăţile lor individuale.

Într-o ţară liberă, unde s-ar instaura peste noapte un regim totalitar, contrastul drastic dintre propagandă şi realitate ar şoca majoritatea oamenilor. Mulţi se vor revolta sau cel puţin vor opune o rezistență pasivă.

Acest lucru ar presupune un preţ ridicat pentru regimul totalitar, iar regimul ar trebui probabil să comită crime în masă pentru a elimina rezistenţa. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care atât Uniunea Sovietică, cât şi Republica Populară Chineză au comis crime în masă împotriva cetățenilor lor în timpul perioadei de pace.

Spre deosebire de regimurile totalitare, socialismul în statele democratice erodează încet libertăţile oamenilor prin legislaţie, precum metafora broaştei care fierbe. Procesul de instaurare a unui sistem socialist durează decenii sau generaţii, anesteziind oamenii treptat, amorţindu-i şi obişnuindu-i cu socialismul, toate acestea accentuând înşelăciunea. Esenţa şi obiectivul acestui tip de socialism gradual nu diferă în esență de forma sa violentă.

Socialismul foloseşte ideea de a garanta “drepturi egale” prin intermediul legislaţiei, dar, în realitate, el înlătură valorile morale şi îi privează pe oameni de libertatea de a tinde spre bunătate. În condiţii normale, persoanele de toate tipurile sunt în mod natural diferite în funcţie de convingerile lor religioase, standardele morale, mediul cultural, mediul educaţional, inteligenţa, puterea, promptitudinea, simţul responsabilităţii, agresivitatea, inovaţia, spiritul antreprenorial şi multe altele. Desigur, este imposibil să impunem egalitatea prin ridicarea bruscă a celor aflați la niveluri inferioare. De aceea, socialismul îi restricţionează, în mod artificial, pe cei aflați la niveluri superioare.

În special în ceea ce priveşte valorile morale, socialismul occidental foloseşte pretexte precum “antidiscriminare”, “neutralitate axiologică” sau “corectitudine politică” pentru a ataca discernământul moral primar. Aceasta înseamnă o încercare de a elimina moralitatea ca atare. Acest lucru a apărut odată cu legalizarea şi normalizarea tuturor formelor de discursuri ateiste şi profane, a perversiunilor sexuale, a artei demonice, a pornografiei, a jocurilor de noroc şi al consumului de droguri. Rezultatul este o formă de discriminare inversă împotriva celor care cred în Dumnezeu şi care aspiră la înălţarea morală, cu scopul de a-i marginaliza şi, în cele din urmă, de a scăpa de ei.

7. Romantizarea comunismului

Până în prezent, există mulţi occidentali care nutresc fantezii romantice despre comunism. Cu toate acestea, ei nu au trăit niciodată într-o ţară comunistă, nici nu au suportat suferinţa pe care o implică, astfel încât, nu înţeleg cu adevărat ce înseamnă comunismul în practică.

În timpul Războiului Rece, mulţi intelectuali, artişti, jurnalişti, politicieni şi tineri studenţi din lumea liberă s-au dus în Rusia, China sau Cuba în calitate de turişti. Ceea ce au văzut sau, mai degrabă, ceea ce li s-a permis să vadă, era ceva complet diferit de realitatea pe care o trăiau popoarele acestor ţări. Ţările comuniste şi-au perfecţionat arta de a înşela străinii: tot ce au văzut vizitatorii străini a fost atent pregătit pe gustul lor, inclusiv oraşele, fabricile, şcolile, spitalele, creşele şi închisorile. Cei cu care luau contact erau membri ai Partidului Comunist sau consideraţi fiabili din punct de vedere politic.

Turneele se pregăteau cu multă vreme înainte și se făceau repetiţii. Turiștii erau întâmpinaţi cu flori, vin, dans, cântece și banchete de către oficiali și elevi zâmbitori. Apoi erau duși să vadă oameni care munceau din greu, care puteau vorbi liber și pe picior de egalitate; elevi care studiau din greu şi nunţi minunate.

Ceea ce nu au văzut au fost procesele de judecată false, condamnările masive, linşarea maselor, sesiunile de luptă, răpirile, spălarea creierului, detenţiile solitare, lagărele de muncă forţată, masacrele, furtul de proprietăţi, foametea, lipsa serviciilor publice, lipsa confidenţialităţii, interceptarea, supravegherea, monitorizarea de către vecini şi informatorii de pretutindeni, luptele politice brutale la vârf şi luxul extravagant al elitei. Ei nu au putut să vadă suferinţa cetăţeanului obişnuit.

Vizitatorii au confundat ceea ce fusese înscenat pentru ei cu normalitatea dintr-o ţară comunistă. Apoi au promovat comunismul în Occident prin cărţi, articole şi discursuri, dar mulţi dintre ei nu ştiau că au fost înşelaţi. Un număr mic dintre aceștia a văzut fisurile din edificiu, dar mulţi dintre ei au căzut mai târziu într-o altă capcană: s-au văzut ca “tovarăşi de călătorie” şi au adoptat atitudinea chineză de a “nu spăla rufele murdare în faţa celor din afară”. Ei au argumentat că uciderea, foametea şi represiunea ţărilor comuniste, au fost pur şi simplu o parte din costul tranziţiei spre comunism. Ei erau siguri că, în timp ce drumul spre comunism a fost greoi, viitorul va fi luminos. Ei au refuzat să spună adevărul, pentru că acest lucru ar fi ponegrit numele “proiectului socialist”. Lipsindu-le curajul de a spune adevărul, ei au ales tăcerea ruşinoasă.

Toată lumea este “liberă şi egală”, un loc în care nu există nicio represiune sau expropriere, unde există abundenţă materială, unde toţi dau după capacitate şi primesc după nevoi – un Rai pe Pământ, unde fiecare individ se poate dezvolta liber. O astfel de societate umană există doar ca o fantezie, iar fantezia a fost folosită ca momeală de diavol pentru a înşela omul.

În realitate, puterea cade în mâinile unei mici elite. Comunismul real este un aparat totalitar controlat de un grup mic care îşi foloseşte monopolul de putere pentru a reprima, subjuga şi priva majoritatea. Nu a sosit încă timpul pentru aceste situaţii în unele ţări socialiste, aşa că ele par a fi moderate. Când condiţiile vor fi propice, totul se va schimba, iar suporterii naivi ai utopiei socialiste vor descoperi că este prea târziu să regrete.

8. Distrugerea culturii şi a moralității de către diavol

Plasarea de către diavol a agenţilor săi în fiecare zonă şi naţiune i-a determinat pe cei ignoranţi şi creduli să-şi accelereze călătoria spre distrugere.

Comunismul îi învaţă pe oameni să se opună credinţei în Dumnezeu şi să excludă divinitatea. În acelaşi timp, lansează atacuri din exterior asupra religiilor şi manipulează oamenii pentru a corupe religia din interior. Religiile au fost politizate, comercializate şi transformate în divertisment. Mulţi clerici corupţi moral prezintă interpretări greşite ale textelor religioase, aducîndu-i în confuzie pe adepţii lor şi mergând până la comiterea adulterului cu membrii lor laici sau chiar până la pedofilie.

Acest haos a lăsat credincioşii sinceri uimiţi şi lipsiţi de speranţă. Cu numai un secol în urmă, o credinţă neclintită în Dumnezeu era un semn al decenţei morale. Acum, credincioşii evlavioşi sunt consideraţi nebuni şi superstiţioşi. Îşi păstrează convingerile pentru ei înşişi, fără să vorbească despre credinţa lor printre prieteni, de teama de a nu fi batjocoriţi.

Un alt obiectiv important al comunismului este distrugerea familiei, folosind idei precum egalitatea de gen şi “împărţirea bogăţiei şi soţiei”. În special, secolul al XX-lea a fost gazda mişcărilor feministe moderne care promovau libertatea sexuală, estomparea diferenţelor de gen, atacurile împotriva aşa-numitei “patriarhii” şi slăbirea rolului tatălui în familie. Acestea au schimbat definiţia căsătoriei, au promovat legalizarea şi legitimarea homosexualităţii, au promovat dreptul la divorţ şi avort şi au folosit politici de asistenţă socială pentru a încuraja şi subvenţiona în mod eficient unitatea parentală. Toate acestea au dus la prăbuşirea familiilor şi au condus la creşterea sărăciei şi criminalităţii. Aceasta a fost una dintre cele mai alarmante transformări ale societăţii în ultimele decenii.

În sfera politică, în timp ce în regimurile comuniste a continuat dictatura rigidă, politica partidului în societăţile libere a ajuns la un punct de criză. Comunismul a profitat de lacunele din sistemele juridice şi politice ale naţiunilor democratice în scopul manipulării celor mai importante partide politice. Pentru victoria electorală, politicienii au recurs la tactici murdare şi au făcut promisiuni pe care nu le-ar fi putut îndeplini niciodată.

Rezultatul influenţei comunismului este că partidele politice din întreaga lume tind să se situeze de partea stângă a spectrului politic şi susţin taxe mai mari, cheltuieli mai mari pentru asigurări sociale, guverne mari şi intervenţionism – pe care încearcă să le consolideze prin intermediul legislaţiei. Comportamentul guvernului joacă un rol enorm în modelarea societăţii şi, cu un guvern care se sprijină pe stânga, ideologia stângii ajunge să se infiltreze în întreaga societate, susţinută de îndoctrinarea tineretului care, la rândul său, va vota pentru candidaţi mai înclinaţi spre stânga.

Domeniul academic,  care se presupune că ar trebui să joace rolul transmiterii esenţei înţelepciunii şi culturii de-a lungul generațiilor a fost, de asemenea, subminat. În prima jumătate a secolului al XX-lea, spectrul comunist a planificat distrugerea sistematică a educaţiei. China, renumită pentru cultura sa antică profundă a fost supusă Mişcării Noii Culturi chiar înainte de înfiinţarea Partidului Comunist. Aceasta a fost o parte a efortului de a deconecta poporul chinez de tradiţiile sale. După ce au preluat puterea, comuniştii au naţionalizat sistemul de educaţie şi au umplut manualele cu ideologia partidului, transformând generaţiile de tineri chinezi în “pui de lup”.

În Vest, spectrul a lansat mişcarea de educaţie progresivă, folosind stindardul ştiinţei şi progresului, pentru a obţine controlul asupra filosofiei, psihologiei, pedagogiei şi, în cele din urmă, a întregului domeniu academic, spălând astfel creierele profesorilor şi educatorilor. Învăţământul liceal a început să excludă ideile ortodoxe şi moralitatea tradiţională; standardele academice au fost reduse pentru a-i face pe elevi să fie mai puţin literaţi şi mai puţin logici, dar şi mai puţin capabili să îşi formeze propriile judecăţi şi să-şi folosească bunul simţ.

Ateismul, teoria evoluţiei, materialismul şi filosofia luptei au fost toate inoculate studenţilor.

Urmând contracultura anilor ’60, avocaţii corectitudinii politice au devenit poliţia gândirii, forţându-i pe profesori să-şi îndoctrineze studenţii cu tot felul de idei denaturate. Elevii absolvă acum şcoala fără o orientare morală puternică, fără o bază în propria lor cultură, lipsiţi de bun simţ şi de simţul responsabilităţii şi sunt lăsaţi să urmeze orbeşte mulţimea, aderând astfel la tendinţa decadentă a societăţii.

În societate există dependenţă de droguri, rată ridicată a criminalităţii, o sferă media plină de sex şi violenţă, o lume artistică care tratează grotescul ca pe ceva frumos şi tot felul de secte perverse şi grupuri oculte. Tinerii se închină orbeşte la filme şi la vedetele de televiziune, îşi pierd timpul cu jocurile online şi cu reţelele sociale şi ajung să fie descurajaţi şi demoralizaţi. Violenţa lipsită de sens împotriva inocenţilor comisă de terorişti încalcă toţi parametrii stabiliţi de tradiţie şi îi face pe oameni să se îngrijoreze disperaţi de securitatea lumii şi de ceea ce oferă viitorul.

9. Întoarceţi-vă la Dumnezeu, restauraţi tradiţia şi scăpaţi de planul diavolului

Civilizaţia umană a fost transmisă omului de către Creator. Chinezii au trăit prosperitatea dinastiei Han şi Tang, iar civilizaţia occidentală a atins punctul culminant în timpul Renaşterii. Dacă fiinţele umane pot menţine civilizațiile create de divinitate, atunci când Divinul se va întoarce, omul va fi capabil să menţină legătura cu el şi să înţeleagă Legea pe care o predă. Dacă oamenii îşi distrug cultura şi tradiţia iar moralitatea societăţii se prăbuşeşte, atunci când Divinul se va întoarce, oamenii nu vor putea înţelege învăţăturile lui divine, deoarece karma şi păcatele lor vor fi prea mari şi gândirea lor se va abate foarte mult de la indicaţiile divinului. Acest lucru este periculos pentru omenire.

Aceasta este o perioadă atât a disperării, cât şi a speranţei, care există simultan. Cei care nu cred în Dumnezeu îşi dedică viaţa plăceriilor senzuale; cei care cred în Dumnezeu aşteaptă întoarcerea Lui în mijlocul confuziei şi tulburărilor.

Comunismul este flagelul omenirii. Obiectivul său este distrugerea omenirii, iar planurile sale sunt meticuloase şi specifice. Conspiraţia a fost atât de reuşită încât aproape că s-a încheiat, iar acum diavolul guvernează lumea.

Vechea înţelepciune a omenirii ne spune acest lucru: un gând neprihănit reprimă o sută de perversităţi, iar atunci când apare natura divină a unei persoane, ea scutură lumea în zece direcţii. Diavolul pare puternic, dar nu este nimic înaintea lui Dumnezeu. Dacă oamenii îşi pot menţine sinceritatea, bunătatea, compasiunea, toleranţa şi răbdarea, ei vor fi protejaţi de Dumnezeu şi diavolul nu va avea control asupra lor.

Mila Creatorului este nelimitată şi fiecare viaţă are ocazia să scape de catastrofă. Dacă umanitatea poate restaura tradiţia, îşi ridică moralitatea şi ascultă chemarea plină de compasiune a Creatorului şi Legea celestă care oferă mântuirea, omul va putea să se rupă de încercarea diavolului de a distruge, va putea să se îmbarce pe drumul spre mântuire şi să se apropie de viitor.

Prefață

Capitolul 1

////////////////////////////////////////