Publicat la:
Decembrie 26, 2022
MANUALUL ATEULUI…Dificultatea de a fi ateu…Crucea și pumnalul (1)…ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE; PROOROCIILE REFERITOARE LA POPORUL EVREU… PROOROCII DESPRE ZILELE DIN URMĂ …David Wilkerson: Viziunea apocaliptică (1)…ISPĂŞIRE; VIAŢA DE DUPĂ MOARTE…Cartea săptămânii: „De ce întârzie trezirea” – Leonard Ravenhill…Arma rugăciunii; O carte pe lună…„Călătorind de la răsărit la apus – Dumnezeul din umbră” de Ravi Zacharias„Dumnezeu îmi cunoaște măsura” de Silvia Tărniceriu
Credinta in Dumnezeu este in declin in intreaga lume… Bethleem: locul în care dispar creştinii; Richard Wurmbrand- PERLA SUFERINȚEI; A.W.Tozer; Charles G. Finney; Strigătul bisericii prigonite , de Richard Wurmbrand; „Pasiunea mea este Dumnezeu”…”A pus în tine Domnul nemargini de gândire…” Ferenc Visky-70 de povestiri despre puscãrie si prietenie; Romani 8;11. Şi DACA Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi … UNDE LOCUIEȘTE DUMNEZEU?de David Wilkerson (1931-2011); Casa lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos si Soţia lui Hristos, de R. K. Campbell; Despre Casa Lui Dumnezeu; „Eu voi locui în mijlocul lor”; „Duhul lui Dumnezeu trăieşte în voi”(Ezechiel 37:1-14), Romani 8:1-11), de Dr. Kim Riddlebarger; LĂUDAŢI PE DUMNEZEU- 100 de versete de memorat;
WSJ: Rusia și China caută să reconecteze fluxurile globale de putere în avantajul lor; Pentru ca imperiul raului nu-si vede barna din ochi,da vin ape altii… Riscul unei ciocniri între SUA și Rusia este ridicat, afirmă ambasadorul rus în SUA ; (Doar cativa hotomani- fugari…) Pașapoartele de aur din Vanuatu. Cum a ajuns insula din Pacific poarta de intrare în UE pentru politicieni corupți, escroci sau fugari; Noua destinație a condamnaților celebri care fug din România pentru a scăpa de închisoare; Vladimir Putin salută eforturile ruso-chineze de construire a unei ”ordini mondiale mai democratice”; Sfârșitul globalizării. ”La revedere, China, bun găsit, din nou, Europa!”; De la globalizare la conflictul global? Vestea bună: Globalizarea a murit! Vestea proastă: Se pregătește Ghetoizarea lumii; ECONOMISTUL KJELL NORDSTROM:”Globalizarea s-a încheiat; se formează o lume regionalizată”; Piperea: Macron a anunțat ghetoizarea celor care nu doresc vaccinarea; Davos, o putere străină ostilă, antistatală și antinațională; Marii „penali” ai lumii; Forumul de la Davos, elitele globaliste și amprenta de carbon; Apocalipsa după Davos; Quo vadis Europa? Liderii lumii şi ruşinile continentului; Vreţi adevărul despre Revoluţie? Iată-l! Acum, la final, întreb și eu ca prostu’: care revoluție? „Unde sunt teroriştii”? Au ajuns miniştri! Matematicianul Viorel Barbu, vasluianul din fruntea Academiei Române; 30 de ani de capitalism. De la un darac şi-o moară la Deliciosul de Vaslui şi Nutriva; Vom fi înlocuiţi de roboţi; Nichifor Crainic – teolog, om politic, poet, ideolog și publicist; Svetlana Kopilova – „Învățați să iertați, să înțelegeți și să ascultați cu atenție”; Au fost tăind un brad bătrân…”;
Câți români au pierit în Gulag și cine-i cinstește? Gheorghe Buzatu – Omul, Profesorul, Istoricul; Blestemul Satanic al Comunismului; ROMÂNIA: MARTIRII ŞI SUPRAVIEŢUITORII DIN COMUNISM / Gabriel Teodor GHERASIM…100 de ani de comunism: genocid, furt, rusificare si satanizarea valorilor- Referinte: 1) Marx and Satan (PDF)… Capitolul 17: Globalizarea și comunismul ; Medvedev: Rusia duce o luptă „sfântă” contra „Satanei”… „Războiul sfânt” al rușilor; Patriarhul Kiril al Rusiei, șeful lui ÎPS Vladimir al Moldovei, are o avere de patru miliarde de dolari din comerț ILEGAL cu TUTUN…De ce a declasificat SRI documentele Revoluției atât de târziu? Putin, fascismul rus si revolta contra lumii modern, de Vladimir Tismaneanu; …Hitler şi Poporul “”mesianic””,Putinist, cu pistolul la tâmplă, globalismul, ni l-au adus, aghezmuit de bogătanul Orto-kiryl; dar, ca orice edomit îngâmfat, războinic,… Rusia putinistă: conspirații, mesianism, paranoia; O nouă apariţie la Editura Militară: „Mesianismul rus şi chipurile sale” de Florian Bichir; Tribunalul de la Haga așteaptă clica criminală de la Kremlin. Necesitatea unui Nürnberg II; Teodor Baconschi: Biserica rusă a devenit odioasă în restul lumii ortodoxe pentru că binecuvântează un război de agresiune; Mantaua lui Gogol … Mesianismul slav; Îmbogățiți de războaie, de Nicolae Dabija; Posedaţii – reacţiune şi mesianism,de Ioan Stanomir; A treia Romă – mitul veșnic al panslavismului (II),de Conf. univ. Dr. Florian Bichir; Rusii nu au dreptul moral sa ne calce in picioare…Ar trebui un macelar…. Criza elitelor politice ruse; Putin şi mesianismul rus: temelia edificiului imperial al crimei,de Ioan Stanomir; 
Ce nu stii despre sistemul tau imunitar; Beneficiile apelor florale pentru ten; Ti se intampla asta? Atentie, vei face un atac de cord; Niciun medic nu isi dezinfecteaza stetoscopul intre doua utilizari. Iata ce riscam; Primul lucru care trebuie facut in intoxicatia cu ciuperci; Alergie sau intoleranta alimentara? Cum le recunosti si ce e de facut; Alimente care ne intaresc imunitatea inaintea sezonului rece; Condimentul care poate produce paralizie musculara, convulsii sau chiar edem pulmonar; Varsta peste 50 de ani si antecedentele familiale de polipi maresc riscul de cancer de colon
.jpg)
«UMPLEŢI VIDUL!» de Richard Wurmbrand
Cuprins:
Perspectiva greşită a Bibliei Moscovei
Autorii romani despre creştinism
Argumente contra originii antice a Evangheliilor
Atacuri lipsite de respect la adresa Bibliei
Oare persoanele din Biblie au existat cu adevărat?
Izbăvirea evreilor din robia egipteană
Oare creştinismul te învaţă să fii servil faţă deautorităţile tirane?
Un paradis ceresc sau unul pământesc?
Proorociile referitoare la poporul evreu
MANUALUL ATEULUI…
În orice parte a lumii, unde oamenii ştiu să scrie, ei au o carte sfântă.
Şi lumea comunistă are biblia ei.
Se numeşte “Manualul ateului”. Ea a fost publicată de Academia de Ştiinţe din Moscova, prima dată în 1961, (editura de stat pentru ştiinţa politică) şi este rezultatul muncii colective a unui număr de specialişti, cum sunt istoricii Beliaiev şi Belinova şi filozofii Cianişev, Elşina şi Imilia. Redactorul final al acestei cărţi este profesorul universitar S. Kovalev. Cartea a fost retipărită de câteva ori de la publicarea ei.
Această carte, care este un rezumat al crezului ateu, a fost tradusă în multe limbi şi răspândită în numeroase ţări socialiste. Ideile cuprinse în această carte sunt propagate din şcoala primară până în facultăţi, cât şi prin radio, televizie, filme şi în adunări ateiste. Iar când moare un ateu, cuvântarea rostită la înmormântarea lui, în conformitate cu doctrina Bibliei Comuniste, asigură familia îndurerată că morţii sunt morţi pentru totdeauna, că nu există nici o mângâiere pentru cei loviţi de această pierdere, că cei ce s-au despărţit acum nu se vor mai revedea niciodată, că nu există Dumnezeu şi nici viaţă veşnică.
Principalul scop al acestei cărţi este să arate că nu există Dumnezeu.
Am putea răspunde foarte simplu cu o întrebare: “Dacă nu există Dumnezeu, cum se face că există oi?”
Această întrebare a fost pusă în adevăr la o întrunire comunistă în Uniunea Sovietică. Conferenţiarul explicase că viaţa a apărut în mod spontan şi s-a dezvoltat prin selecţie naturală; că în lupta crudă pentru supravieţuire au rămas în viaţă numai animalele care erau mai puternice sau mai agile decât semenii lor, pe când cele mai slabe au dispărut.
Un credincios a întrebat: “Dar cum se face că oile au supravieţuit şi că n-au fost distruse cu desăvârşire de lupi? Lupoaica fată cinci sau şase pui pe an, pe când oaia numai unul. Proporţia este de 5 la 1 pentru distrugător, care are dinţi ascuţiţi, ghiare, putere şi este iute la fugă. Oaia este cu totul lipsită de apărare. Cum se explică faptul că totuşi mai există oi? Astăzi ele sunt apărate de om. Dar lumea animală a existat înainte de apariţia omului. Cine a apărat oile pe vremea aceea? Multe lucruri pot fi explicate fără ipoteza că există Dumnezeu. Însă oile cu patru picioare nu ar fi putut exista fără El, după cum nici oiţele iubitoare ale lui Cristos, care au fost lipsite de apărare împotriva cruzilor prigonitori încă de la începuturile bisericii, n-ar fi putut exista fără El.”
Răspunsul pe care l-a căpătat acest credincios a fost… câţiva ani în închisorile sovietice.
Cartea ateului poate căpăta un răspuns foarte simplu şi cu privire la Cristos.
La o reuniune a intelectualilor sovietici se discuta despre Shakespeare. Cineva a citat cuvintele rostite de Lady Macbeth după ce-l ucisese pe regele Duncan, în timp ce el dormea. Privindu-şi mâinile pătate de sânge, ea exclamă: “Ieşiţi, pete blestemate! Ieşiţi, vă spun!”
Un credincios a pus întrebarea: “Ce posibilităţi ar avea o doamnă Macbeth să fie curăţată de povara vinii sale?” Un comunist a răspuns: “Omul este o fiinţă care raţionează. O educaţie adecvată şi un sfat bun dat chiar în ultima clipă ar fi oprit-o de la această faptă urâtă.” Răspunsul acesta nu mai putea ajuta la nimic. Lady Macbeth făptuise crima şi a face filozofie despre educaţia pe care ar fi trebuit s-o primească era de prisos. Un alt comunist a spus: “Eu socotesc că ucigaşii ar trebui pedepsiţi cu moartea”. Şi această propunere era inutilă, deoarece un om condamnat la moarte tot moare cu un cuget vinovat. Un al treilea comunist a asigurat pe cei prezenţi că în viitoarea societate socialistă fericită nu vor mai fi regi, nici ambiţii deşarte şi nici nevoia sau dorinţa de a comite crime. Însă societatea comunistă nu există nicăieri.
Apoi credinciosul a zis: “Singura soluţie valabilă rămâne cea a Bibliei: “Sângele lui Isus Cristos ne curăţă de orice păcat”!
Dar nu ne putem opri la răspunsuri atât de simple. Membrii unei Academii de Ştiinţe au scris peste şase sute de pagini ca să demonstreze că religia în general, şi în special religia creştină, este falsă. Să încercăm a-i înţelege şi să răspundem problemelor pe care le ridică. Este o regulă de politeţe şi dragoste să acceptăm provocarea.
Biblia ateului este plictisitoare. De fapt, nici n-ar putea fi altfel. Nimeni nu poate fi elocvent în propagarea ateismului. Ateismul este o tăgăduire. Cine poate scrie cu entuziasm despre o tăgăduire? Cine poate să închine un sonet unei idei negative, să dedice un concert sau să modeleze o sculptură în cinstea unei negări? Religia a inspirat simfonii, picturi, statui, poezii. Ateismul, prin însăşi natura sa, nu ar putea să aibă niciodată această influenţă. Ateismul nu are aripi.
În conformitate cu propria-i doctrină, ateismul proclamă că omul este numai pulbere şi umbră — nimic altceva decât materie. Ce putere are materia să distrugă religia? Poate oare materia să antreneze pasiunea în lupta pentru un ideal, ţinând seama că idealurile, nefiind materie, sunt prin definiţie nimic?
În acelaşi timp, Biblia Moscovei foloseşte metode amăgitoare şi o violenţă verbală care nu se potrivesc unei Academii de Ştiinţă.
Ne propunem să evităm, pe cât posibil, monotonia argumentelor pseudo-ştiinţifice. Vom răspunde, chiar şi în faţa ironiei şi a criticei nejuste, cu blândeţea dragostei.
Ne putem îngădui să adoptăm această atitudine, deoarece o nicovală solidă nu se teme de loviturile ciocanelor. La Paris există un monument în cinstea hughenoţilor, care reprezintă o nicovală şi un număr de ciocane sparte, cu inscripţa: “Opintiţi-vă cât vreţi, hoarde duşmănoase. Ciocanele voastre se sparg; dar nicovala Domnului rezistă.”
Noi putem lua această atitudine întrucât noi înşine ne cernem cu străşnicie gândurile şi considerăm critica drept un avantaj. Faptul că ateismul impune o dictatură în ţările comuniste este în detrimentul său. Cum poate cineva să ştie că are dreptate, dacă nu suportă critica?
Ateismul are deplină libertate pentru propaganda lui în toate ţările din Occident. Creştinismul nu are nici cel mai mic motiv să se teamă de o asemenea propagandă. Dintr-o discuţie liberă numai creştinismul poate câştiga. Închipuiţi-vă două încăperi despărţite una de cealaltă printr-o perdea groasă. În una domneşte întunericul, pe când cealaltă este luminată de o lumânare. Dacă se înlătură perdeaua, în nici un caz nu va predomina întunericul. Întunericul nu poate birui lumina provenită de la lumânare, pentru că întunericul nu este energie, ci absenţa luminii. Numai lumina, fiind energie, poate birui. În felul acesta, camera care se afla în întuneric va deveni luminoasă, fiind transformată de lumânarea aprinsă. Creştinii nu s-au temut de închisorile comuniste şi nici de instrumentele lor de tortură. Nu ne temem nici de cărţile ateiste. În lupta dintre idei, biruinţa finală nu poate fi decât a noastră.
LOGICA ATEISMULUI
Înainte de toate, ateii ar trebui să ştie că noi, creştinii, nu suntem duşmanii lor, ci cei mai buni prieteni ai lor. Noi iubim pe atei. Şi dragostea este înţelegătoare.
Noi nu ne mirăm că există atei.
În secolul al douăzecilea, când milioane de oameni nevinovaţi au fost arşi în cuptoare sau gazaţi şi ucişi în lagărele de concentrare ale diferitelor regimuri politice — dintre care unele se numeau “creştine” — este greu de crezut într-un Dumnezeu, Care să fie în acelaşi timp atotputernic şi bun. Dacă El este atotputernic, de ce nu a prevenit cruzimile? Dacă este bun, de ce a creat o lume atât de crudă?
Nu putem reproşa nimănui că este ateu, când marii prelaţi ai bisericii creştine sunt deseori de partea asupritorilor şi a exploatatorilor, când ei linguşesc pe tirani sau luptă alături de răzvrătiţi, printre care se află cei ce visează să fie tiranii de mâine.
Când Isus atârna fără putere pe o cruce şi striga: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” ar fi fost greu să convingi pe cineva că Răstignitul era nădejdea omenirii sau că Acela Care înseta după apă şi a primit numai oţet poseda toată puterea în cer şi pe pământ. A fost necesară învierea pentru a face posibilă propovăduirea adevărului.
În zilele noastre, cei ce se auto-denumesc după numele Fiului lui Dumnezeu s-au omorât unii pe alţii în două războaie mondiale. Un om botezat în numele lui Cristos a dat ordinul să fie aruncată prima bombă atomică.
Şi apoi, chiar dacă fiii risipitori ar dori să se întoarcă la casa Tatălui, ei n-ar şti unde s-o găsească. În loc de un cămin părintesc există multe grupări divergente, fiecare din ele pretinzând că deţin adevărul. Ele sunt de acord numai într-un singur punct: să nu practice dragostea atotcuprinzătoare faţă de nevinovaţii care se află încă dincolo de gratii sau pentru cei ce au murit în lagărele de concentrare.
Mai mult, în mintea mulţimilor, religia este pusă pe acelaşi plan cu superstiţia, cu idei înapoiate sau dogme ciudate.
Ateismul este efectul acestor cauze, precum şi al multor altora. Nici nu ne putem aştepta la altceva; este foarte logic ca mulţi să devină atei.
Dumnezeu a făcut loc ateismului în lume. Biblia ne învaţă că Dumnezeu a creat o lume materială cu legi intrinseci şi cu un lanţ nesfârşit de cauze şi efecte. El Însuşi S-a restrâns ca să permită altora decât El să existe. Ca atare, posibilitatea ateismului era cuprinsă în planul creaţiunii şi când s-a luat hotărârea ca Cristos să ispăşească cu sângele Lui păcatele omenirii, El a consimţit să facă ispăşire şi pentru păcatele ateilor.
Dacă Dumnezeu permite ateismului să existe, cine suntem noi ca să-l interzicem?
Avem toată înţelegerea pentru atei.
Însă, pe de altă parte, ateii trebuie să justifice ceea ce, din punctul lor de vedere, este o anomalie: mulţi dintre acei ce suferă groaznic în această lume creată de Dumnezeu, Îl iubesc din toată inima. Tradiţia şi obiceiurile ar putea explica frecventarea bisericii şi participarea la ritualurile religioase. Dar cum pot explica ateii acea dragoste arzătoare pentru Dumnezeu care se vede uneori tocmai la oamenii care suferă cel mai mult? Cum îşi pot explica ei ceea ce creştinii numesc “bucuria în Domnul”, simţită de oameni care sunt bătuţi şi schingiuiţi pentru credinţa lor, adeseori cu lanţuri grele legate de picioare?
Religia este înfloritoare în unele ţări foarte sărace. Oameni flămânzi se adună duminicile împreună cu copii care mor de foame şi cântă slavă lui Dumnezeu. De ce? Cum se face că văduve care posedă doar “doi bănuţi” pentru existenţa lor, dau cu bucurie ultima lor lăscaie, ca Dumnezeu să fie slujit cu cât mai mult fast?
Întrebările puse de atei creştinilor sunt logice. Dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce permite ca moartea să domnească pe pământ? De ce mi-au fost luaţi cei mai iubiţi dintre ai mei, întreabă ateul? De ce suferă copilul meu sau de ce prietenul meu a murit atât de tânăr?
Dar cum pot ateii să explice faptul că alţi oameni, lipsiţi în acelaşi fel de dragii lor sau care se află ei înşişi în faţa morţii, acceptă tragedia cu seninătate, cu bucurie chiar? Pentru ei moartea înseamnă a merge la Tatăl.
Din timpul construirii piramidelor, când sclavii mureau sub loviturile bicelor şi tăgăduirea lui Dumnezeu sau răzvrătirea împotriva Lui ar fi părut normale, a ajuns la noi următorul poem:
“În ochii mei, moartea este astăzi
Ca tămăduirea unui om bolnav
Sau ca eliberarea dintr-o închisoare.
Pentru mine, moartea este astăzi
Ca parfumul mirului.
Ca şi cum aş şedea sub un umbrar, când adie zefirul.
Pentru mine moartea este astăzi
Ca parfumul florilor de lotus,
Ca şi cum aş fi beat de fericire.
Pentru mine moartea este astăzi
Ca încetarea ploii,
Ca întoarcerea oamenilor la casele lor
După un drum lung şi obositor.
Pentru mine moartea este astăzi
Ca înseninarea cerului,
Ca un om care caută fără să ştie ce.
Pentru mine moartea este astăzi
Ca dorul fierbinte al omului care tânjeşte să-şi revadă casa,
După ce a fost ţinut mulţi ani în robie.”
Unii oameni au primit moartea cu seninătate, alţii cu bucurie, socotind că a muri înseamnă a te reîntoarce în lumea duhurilor.
Unele plante sunt heliotropice. Dar există şi asfodele, plante care cresc numai la umbră sau în întuneric, tot astfel după cum există oameni care iubesc pe Dumnezeu în aşa măsură încât să sufere pentru El. Aceştia sunt misticii, asceţii, martirii. Ei suportă cu dragoste toate greutăţile de care se plâng ateii. Suferinţa nu-i face să se abată de la credinţa lor; dimpotrivă, unii ajung la credinţă sau sunt întăriţi printr-o suferinţă adâncă.
Oscar Wilde nu se sinchisea de Dumnezeu şi ducea o viaţă de destrăbălare. La sfârşit, acest geniu s-a trezit în închisoare, fiind acuzat de cele mai degradante fapte. În aceste împrejurări el a scris: “Dacă lumea a fost zidită din suferinţe, ea a fost clădită de mâinile dragostei, deoarece în nici un alt fel sufletul omului, pentru care a fost creată lumea, nu ar fi putut să ajungă la statura deplină a desăvârşirii”. În cartea “Crimă şi Pedeapsă” a lui Dostoievski, Raskolnikov are o discuţie cu Sonia, o prostituată. Ea a ajuns la aceasta ocupaţie din cauză că tatăl ei era un beţiv, iar fraţii şi surorile ei mai mici flămânzeau. Ea suferea cumplit în această stare impusă ei de împrejurările amare. Raskolnikov o întrebă: “Te rogi mult lui Dumnezeu, Sonia?” Ea răspunse în şoaptă: “Ce aş fi fără Dumnezeu?” La care el, spre a sonda mai adânc, o întrebă din nou: “Dar ce face Dumnezeu pentru tine, în schimb?” Răspunsul ei fu: “Nu mă întreba. Tu nu meriţi să ştii. El face totul pentru mine”.
Raskolnikov întrebă şi pe sărmana surioară a Soniei, Polenka: “Ştii tu cum să-ţi rosteşti rugăciunile?” La care ea răspunse: “O, desigur, noi ştim cu toţii; eu m-am rugat din totdeauna; şi acum, când sunt mare, mă rog în sinea mea, singură; dar Kolia şi Lida îşi spun rugăciunile cu voce tare, împreună cu mama. Mai întâi ei spun: “Plecăciune ţie, Marie” şi după aceea o altă rugăciune: “Doamne, binecuvântează şi iartă pe sora noastră Sonia” şi “Doamne, binecuvântează pe tatăl nostru vitreg şi iartă-l”, fiindcă primul nostru tătic a murit, iar acesta este tatăl nostru de-al doilea, şi noi ne rugăm şi pentru el.”
Cum se face că Soniile şi Polencele iubesc pe Dumnezeu? Oare religia lor este numai un paliativ ca narcoticele şi alcoolul? Dar narcoticele şi alcoolul distrug minţile oamenilor. Credinţa în Dumnezeu a făcut pe Sonia atât de tare încât ea a reuşit să aducă la pocăinţă pe ucigaşul Raskolnikov şi l-a convins să devină un om nou. Aşa dar trebuie să fie o oarecare realitate la baza credinţei.
Sonia dădu lui Raskolnikov o cruce şi îi citi din Evanghelie. Acest fapt a avut ca rezultat că un ucigaş nedescoperit s-a predat el însuşi poliţiei, a plecat în Siberia, şi a început o viaţă nouă. Ce s-ar fi întâmplat dacă ea i-ar fi dat un ciocan şi o seceră şi i-ar fi citit unul din discursurile plicticoase ale lui Stalin sau “Capitalul” lui Marx?
Sonia, prinsă în tragedia prostituţiei, şi Raskolnikov, trezit din tragedia crimei, au crezut.
Pentru mulţi, religia este doar una din marile bucurii ale vieţii, un rafinament, cum ar fi arta sau luxul. Dar există şi oameni pentru care religia înseamnă totul, cei care tânjesc după Dumnezeu cum doreşte cerbul izvoarele de apă. Aceştia pretind că-L cunosc pe Dumnezeu. Ei spun că El este demn de iubit şi vrednic de crezut, chiar şi atunci când căile Lui sunt tainice şi viaţa le este foarte grea.
Aceştia înţeleg fenomenul ateist. Dar puteţi voi, ateilor, să-i înţelegeţi pe ei?
În Septembrie 1932, o revistă sovietică intitulată “Molodaia Guardia” (Tânăra Gardă) a anunţat că în conformitate cu planul cincinal ateist, cam prin anul 1937, orice manifestaţie religioasă trebuie distrusă cu desăvârşire, iar Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să amuţească pentru totdeauna. Dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, creştinismul înfloreşte în multe ţări comuniste. De ce?
Ateismul este logic numai atunci când descoperă motivul unei credinţe profunde.
LIPSA DE LOGICĂ A ATEISMULUI
Societatea se transformă foarte repede. Sistemele religioase nu au ţinut pasul cu aceste transformări. Deseori, predicatorii comentează dezbateri pe care le-a avut Isus cu oamenii de acum două mii de ani privitoare la problemele acelei epoci, în loc să găsească răspunsuri în spriritul lui Cristos pentru problemele omului modern. De aceea, mulţi ajung la conluzia că religia este neactuală.
Afară de aceasta, multe rituri sunt învechite.
Bisericile declară că doresc să salveze pe oameni de la un iad viitor. Ei bine, ele ar trebui să dovedească dragostea lor faţă de oameni, ajutând să izbăvească lumea din iadul prezent al analfabetismului, foametei, mizeriei, tiraniei, exploatării, contaminărilor de tot felul şi războiului.
Creştinii acceptă toate aceste critici din partea ateilor. “Dragostea crede totul”. Noi putem crede raţiunea care determină pe un om să devină ateu. Noi spunem împreuna cu Hegel: “Tot ceea ce există este raţional”. Chiar şi atitudinea unui ateu poate avea motive adânci. Însă ateii sunt în dezavantaj atunci când refuză critica credincioşilor.
Marii mistici ca Meister Eckhart au afirmat că omul unit cu Dumnezeu nu mai are un Dumnezeu Căruia să I se închine. De la această înălţime, el poate înţelege pe cei care nu se închină pentru că ei nu cunosc pe Dumnezeu. Mintea creştinului reflectă toată realitatea, pe când mintea ateului, numai o parte a acestei realităţi.
Ateii au o filozofie materialistă pe care o împărtăşesc şi creştinii. Principala învăţătură a religiei noastre constă în faptul că Dumnezeu S-a făcut trup, adică materie, în Persoana lui Isus Cristos. Dumnezeul creştin nu este o idee, ci o Persoană. Ţinta creştinului nu este numai mântuirea sufletelor, ci şi învierea trupului în neputrezire.
Însă noi nu ne oprim la materialism. Ateii materialişti sunt unilaterali: ei nu ştiu nimic despre Dumnezeire şi Duhul cel Veşnic al dragostei şi al Adevărului Care conduce lumea.
A văzut oare cineva vreodată o monedă cu o singură parte? Sau electricitate cu un singur pol? Creştinismul îmbrăţişează atât domeniul spiritual cât şi pe cel material. Ateismul este fals prin faptul că este unilateral.
Un nebun a fost trimis să cumpere făină şi sare. El a luat o farfurie în care să-şi ducă cumpărăturile. I se spusese să nu amestece aceste două articole ci să le ţină separat. După ce negustorul i-a umplut farfuria cu făină, nebunul, gândindu-se la instruţiunile ce le primise, răsturnă farfuria, cerând să i se pună sare pe fund. În felul acesta s-a pierdut făina, însă el avea sarea. A adus sarea la şeful său, care-l întrebă: “Dar unde este făina?” Nebunul întoarse farfuria pe partea cealaltă ca s-o găsească. În felul acesta s-a pierdut şi sarea.
Uneori ateii procedează ca acest om. Ei aduc religiei critici foarte serioase şi folositoare. Ei au sarea. Dar oare nu pierd ei prin aceasta făina? Nu cumva ei resping argumente în favoarea religiei, care ar putea să fie şi ele juste? Şi, în cele din urmă, nu vor trebui să arunce şi sarea ateismului în clipe de criză adâncă? Este mândria adevăratului creştinism de a avea şi făina şi sarea. Filozofia creştinismului este ceea ce Soloviev numea “Teomaterialism”, cuprinzând materia şi Theos (în greacă, Dumnezeu), Creatorul ei. În adevăr, creştinismul este atât de sigur de adevărul pe care-l posedă, încât el este deschis faţă de orice critică a acestui adevăr, da, el primeşte cu bucurie astfel de critică, ca pe un pinten care stimulează o înaintare pe calul adevărului.
Credinţa trăieşte datorită respingerii continue a greşelilor şi acceptării continue a inspiraţiei din domeniile unde s-au experimentat noi adevăruri.
Odată, soarele s-a certat cu luna. Soarele spuse: “Frunzele de pe pomi sunt verzi”, pe când luna susţinea că ele au culoarea argintului. Luna declară că oamenii de pe pământ în genere dorm, în timp ce soarele afirmă că de obicei toţi oamenii se mişcă.
Apoi luna întrebă: “Atunci de ce este aşa o linişte pe pământ?” — “Cine ţi-a spus aceasta?” se miră soarele. “Pe pământ este mult zgomot”. Discuţia a durat un timp îndelungat.
După aceea veni vântul. El ascultă discuţia şi zâmbi. “Cearta voastră este fără rost. Eu suflu şi când este soare şi când străluceşte luna. În timpul zilei, când soarele se află pe bolta cerească, totul se petrece întocmai cum spune soarele. Este zgomot pe pământ şi oamenii lucrează, iar frunzele sunt verzi. În timpul nopţii, când răsare luna, totul se schimbă. Oamenii dorm, domneşte liniştea, şi culoarea frunzelor se schimbă în argintiu. Uneori, când un nor acoperă luna, ele par chiar negre. Nici tu, soare, nici tu, lună, nu cunoaşteţi întregul adevăr.”
Ateii privesc la partea materială a lucrurilor şi cred că ei cuprind toată realitatea. Budiştii cred că singura realitate este mintea şi că lumea materială aparţine lui Maya, sfera iluziei. Însă Biblia foloseşte în ebraică, ca şi în greacă, acelaşi cuvânt pentru “spirit” ca şi pentru “vânt”. El suflă tot timpul, din multe părţi. Cei ce au Duhul lui Dumnezeu văd realitatea în ansamblul ei. Ei nu se pot limita nici la filozofia materialistă nici la cea idealistă.
De fapt, Biblia ne avertizează să fim atenţi în problemele filozofice, fiindcă filozofii, în majoritatea lor, au puncte de vedere individuale de la care privesc realitatea. Dar orice punct de vedere este un punct de orbire: el ne împiedică să mai considerăm valabile celelalte puncte de vedere. Dintr-un anumit punct de vedere, camera în care scriu nu are uşă. Mă întorc împrejur. Acum văd uşa, însă încăperea nu are fereastră. Mă uit în sus. Din acest punct de vedere, odaia nu are podea. Privesc în jos, ea nu are tavan. Numai eliminând puncte de vedere, putem căpăta o intuiţie a întregii realităţi. Idealul unui creştin este să devină “sfânt”, un cuvânt care în engleză derivă de la “întreg”, în rusă, cuvântul “sfânt” (sviatoi) sugerează ideea luminozităţii. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru limbile germanice. A fi sfânt înseamnă a abandona puncte de vedere.
Feuerbach a spus: “Este clar ca soarele şi evident ca lumina zilei că nu există Dumnezeu; ba şi mai mult, că nici nu poate fi un Dumnezeu”. Nu religia este aceea care afirmă claritate absolută, ci ateismul. Dacă inexistenţa lui Dumnezeu este “clară ca soarele”, cum se face că toată omenirea, fără excepţie, recunoaşte existenţa soarelui, însă nu toată omenirea este de acord cu afirmaţia lui Feuerbach cum că nu există Dumnezeu?
Nici măcar Darwin, marele favorit al adversarilor mei, nu poate adera la părerea lor. El a scris: “Imposibilitatea de a concepte că acest măreţ şi minunat univers s-a ivit la întâmplare, îmi pare a fi argumentul cel mai de seamă pentru existenţa lui Dumnezeu”.
Pentru atei, ateismul este o axiomă. De ce mai este nevoie să se propage ceea ce este evident? Creştinii nu consideră creştinismul ca fiind evident, aşa cum doi plus doi fac patru. Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi existat atei. Noi găsim că unele atitudini ale adversarilor noştri au sens. Noi avem o oarecare înţelegere pentru acestea. Ateismul are numai ateism şi tăgăduieşte religiei orice drept la existenţă. Ca atare, el nu este logic.
Max Stirner, teoreticianul anarhiei individualiste, a văzut just relele societăţii. Soluţia găsită de el a fost să lichideze societatea omenească. Însă el era o parte din această societate. Şcoala lui Schopenhauer a recomandat omenirii, ca răspuns la problemele ei, sinuciderea. Însă atunci, când a izbucnit holera în oraşul său, el a fugit. El iubea viaţa. În aceeaşi categorie se află şi cei ce vor să scape de religie din cauza marilor lipsuri ale ei în gândire şi acţiuni.
Trebuie oare să renunţăm a mai purta haine, din cauză că unele au o culoare neplăcută? Trebuie să aruncăm pruncul curat împreună cu apa murdară în care a fost îmbăiat?
Noi am recunoscut partea logică a ateismului. Acum să facă bine ateii să caute împreună cu noi ceea ce este logic în religie. Poate că vom ajunge la un numitor comun.
PERSPECTIVA GREŞITĂ A BIBLIEI MOSCOVEI
Anumiţi oameni s-au adunat la Moscova şi au scris o carte despre cele mai mari probleme ale vieţii, probleme asupra cărora au cugetat cele mai înţelepte minţi de când a început gândirea: existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu, sensul vieţii, nădejdile şi necazurile ei, rolul religiei şi aşa mai departe.
Cine sunt aceşti oameni? Este cu mult mai important să-i cunoaştem pe ei decât conţinutul cărţii lor.
A cunoaşte pe profesor are cu mult mai multă valoare decât a cunoaşte învăţătura sa. Cunoştinţa începe întotdeauna cu întrebarea: “Ce sunt eu?”. Dacă nu cunosc răspunsul la această întrebare, cum pot şti dacă ceea ce gândeşte acest “eu” merită să fie împărtăşit şi altora? Dacă acest “eu” nu este mare, tot ceea ce el dă va fi de mică valoare.
Autorii Bibliei Moscovei spun că ei n-au fost creaţi de nici un Dumnezeu. Nu a fost nici un plan în procesele întâmplătoare ale materiei care i-a produs. Poate oare vârtejul atomilor şi protonilor, cât şi adunarea lor accidentală să producă un creier care va distila purul adevăr?
Eu am fost un copil sărac. Mi-ar fi plăcut să învăţ muzica, dar părinţii mei nu-şi puteau permite lucrul acesta. Astfel, eu am scris note muzicale la întâmplare pe o bucată de hârtie liniată. Dar aceste note n-au produs niciodată vreo melodie.
În jocul de ruletă există două posibilităţi să iasă un număr roşu sau negru. Probabilitatea ca un număr să revină în aceeaşi culoare de patruzeci de ori la rând este, poate, unu la o sută de milioane. Şi aceasta când sunt numai două posibilităţi!
Câte şanse au fost ca să se producă un computer atât de perfect cum este mintea omenească, printr-o unire accidentală de electroni şi protoni? Eu, autorul acestei cărţi, vorbesc câteva limbi şi cunosc cam un milion de cuvinte, dacă număr toate formele de conjugare ale verbelor şi de declinare ale substantivelor. Ca orice om cult, posed milioane de părticele de cunoştinţe de matematică, geografie, fizică, artă, etc., putându-le folosi după voia mea. Totuşi, în orice moment dat, mintea mea poate extrage întocmai cuvântul potrivit, cu intonaţia corectă, însoţită de atitudinea cea mai adecvată care să exprime ideea cerută de prilejul respectiv. Probabiliatea ca acest singur fenomen — ce să mai spunem de organizarea întregului univers — să fie rezultatul unei uniri întâmplătoare de particule elementare care provin din nimic, este o imposibilitate din punct de vedere matematic.
Dacă număr trei generaţii într-un secol şi încep să calculez câţi strămoşi am — doi părinţi, patru bunici, opt străbunici şi aşa mai departe — repede voi atinge cifre de zeci de milioane de oameni de la care am moştenit un inventar genetic. Eu sunt produsul selecţionat al unei lupte pentru viaţă în care au fost implicaţi miliarde de strămoşi. Ce ştiu eu despre ei? Nimic. Ce ştiu despre moştenirea pe care am primit-o de la ei? Ei au format limba în care gândesc, ei au creat instituţiile în care am fost educat. Eu nu-i cunosc. Nu-mi cunosc propria-mi copilărie, care este perioada cea mai hotărâtoare în modelarea unui viitor învăţător de ateism sau de religie.
Trăiesc într-o lume nespus de mică; pământul nostru este o părticică de praf în univers. Considerăm o realizare demnă de notat faptul că am ajuns într-un satelit minuscul al acestui grăunte de pulbere. Pe micul nostru pământ, biosfera este un lucru mic; tot astfel şi omenirea care locuieşte în această biosferă. Cât despre mine, eu sunt un individ dintre cei mai neînsemnaţi printre miliarde de alţi indivizi.
Numai unul din 10.000 de oameni vor fi auzit vreodată titlurile celor mai renumite cărţi care au fost scrise. Nici măcar unul dintr-un milion nu le va fi citit. Câţi ştiu despre existenţa unui episcop dintre cei mai respectaţi sau despre un membru al Academiei Sovietice, unul din autorii Manualului ateului?
Odată am avut un lapsus. Nu mi-am putut aminti cine a scris “Crimă şi Pedeapsă”. Abia al douăzecilea om pe care l-am întrebat mi-a putut spune că este Dostoievski.
Suntem infinit de mici şi ştim tot atât de mult despre ceea ce ar trebui numit mai degrabă plurivers decât univers, cât ştie o furnică despre marxism după ce s-a plimbat pe o carte a lui Marx.
Mă bucur de ciripitul păsărelelor, fără să ştiu care din ele va fi răpită de un vultur chiar în acea zi. Aud cum bate vântul printre ramuri, însă nu ştiu care copac este ros de un vierme. Suntem lacomi de renume, putere, bani, plăceri, cunoştinţă. Cei care au avut aceeaşi aviditate câteva decade înaintea noastră sunt acum lut. Pământul de sub talpa picioarelor noastre a fost odată, poate, faţa frumoasă a unei fete.
Buharin a fost unul dintre teoreticienii cei mai mari ai ateismului comunist. În cartea sa, “Materialismul Dialectic”, el a început să laude această filozofie, pentru că, spunea el, ea dă posibilitatea de a prevedea viitorul. Singurul lucru pe care bietul om nu l-a putut prevedea a fost că înşişi tovarăşii săi îl vor tortura şi omorî.
Este o cutezanţă să scrii o carte, să devii un învăţător al omenirii. Poate cineva să ştie ce bucurii şi ce tragedii vor experimenta viitorii cititori şi dacă această carte va fi de folos în clipele de mare încercare?
Cunoaşte omul măcar una din bilioanele de celule care constituiesc creierul său? O mică tulburare în aceste celule poate determina pe cineva să scrie lucruri nebuneşti. Acest lucru s-a întâmplat cu genii. Ţi se poate întâmpla şi ţie. Tu recunoşti nebunii în scrierile altora. Nu s-ar putea să fie nebunie şi în scrierile tale? Tu nu ştii nimic despre trupul tău. Ce ştii despre adâncimile psihologiei tale? Eu sunt zilnic o surpriză pentru mine însumi.
Trăim vieţi tainice într-o lume de mistere, despre care cunoaştem numai câteva frânturi. Suntem deţinuţi în temniţa simţurilor noastre.
Dacă ar exista pe pământ fiinţe care să poată emite raze dincolo de spectrul viziunii noastre, dacă ele ar putea comunica între ele pe o lungime de undă care să depăşească pe acelea pe care le auzim sau le percepem, ele ar putea să ne observe şi noi n-am şti niciodată nimic despre existenţa lor, tot astfel după cum am trăit timp de milenii fără să ştim despre influenţa viruşilor şi a microbilor asupra vieţilor noastre. Ce am zice dacă îngerii ar exista cu adevărat şi noi nu-i putem zări?
Ateii afirmă că nu există Dumnezeu. Cum pot fi ei siguri de acest lucru?
Cartea de faţă a fost concepută în închisoare. Paznicii cercetau cu regularitate celulele noastre în căutarea de obiecte interzise ca piese de şah, cuţite, ace, cărţi, hârtie. Nu le găseau. Noi aşteptam până ce ei plecau. Apoi scoteam aceste obiecte din ascunzătorile lor. Scotoceşti o celulă pentru un obiect şi nu-l găseşti. Dar este drept să susţii că acel obiect nu se află acolo? Cine a cercetat universul infinit ca să se asigure că nu există Dumnezeu?
Prin urmare, poţi tu, autorule ateu, să fii sigur de lucrurile pe care le afirmi?
Până mai deunăzi, se considera ca o certitudine că elementele simple sunt neschimbătoare. Aceasta era o afirmaţie bazată pe mii de ani de experienţe, dar totuşi era falsă. Oameni cu o vastă inteligenţă şi cultură erau siguri că atomul este indivizibil şi că omul nu va putea să zboare în lună. Aceşti oameni, care aveau de partea lor experienţa covârştoare a omenirii, greşeau totuşi. Câte şanse ai tu, prietene ateist, ca să ai dreptate?
Învăţătorul creştin Tertullian a fost batjocorit pentru cuvintele: “Credo quia impossibile” (Cred fiindcă este imposibil). Şi acum, ştiinţa realizează tocmai ce apărea raţiunii drept absurd şi imposibil.
Noi suntem mici şi neînsemnaţi. Noi nu ştim. “Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască”, spune Biblia (1 Corinteni 8:2).
CINE SUNT ADVERSARII NOŞTRI?
Dacă un om îmbrăcat în haine civile îmi cere să mă identific, prima mea reacţie este să-l întreb cine este el. El trebuie să-mi dovedească dacă este de la poliţie. În caz contrar, el nu are nici un drept să mă chestioneze.
Dacă aş confrunta realitatea de neînţeles a universului şi aş întreba sfinxul: “Cine eşti? Există o Dumnezeire în tine? Ai fost creat de un artist sau ai existat din veşnicie?” S-ar putea să primesc răspunsul: “Omuleţule, spune-mi mai întâi cine eşti tu? Ai tu aşa o valoare încât trebuie să ţi se dezvăluie tainele supreme? Şi dacă ar trebui să ţi le împărtăşesc, ai avea tu oare capacitatea să le înţelegi şi să accepţi adevărul în toată puritatea lui, chiar atunci când ar fi împotriva propriilor tale interese şi a tot ce ai crezut şi ai îndrăgit până acum?”
Autorii “Manualului ateului” tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu. Dar oare ei înşişi există? Cine sunt ei? Pot să-şi dovedească propria lor existenţă?
Pentru ca un autor ateist să pună întrebări îndrăzneţe, el trebuie să admită existenţa galaxiilor şi a pulberii astrale, cu miliarde de ani înainte de naşterea lui. Trebuia să existe stelele şi mecanica cerească şi un soare care să regleze mişcarea pământului, fără de care viaţa n-ar fi fost posibilă. Ateul poate ridica întrebări cutezătoare, tocmai din cauză că există apă, ierburi, animale şi microorganisme, precum şi realităţi ca electricitate şi căldură, pâine dospită şi vin fermentat, raze cosmice şi ploaie care cade pe pământ cât şi realitatea copleşitoare a personalităţii umane. Fireşte că a existat o linie întreagă de strămoşi şi lapte în sânul mamei sale şi dragoste în inima ei.
Chiar admiţând presupunerile ateului, că o realitate de nepătruns a produs atât un lector ateist cât şi un sfânt creştin, prin interacţiunea timpului şi a întâmplării, de-a lungul unei perioade de miliarde de ani, care depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Se pune întrebarea de ce? Cine sunt ei? De ce există? Există ei in realitate?
Ştii despre aceasta tot atât de mult cât ştii de ce pământul, împreună cu întregul sistem solar, aleargă neîntrerupt către o anumită constelaţie, ca şi cum ar avea aranjată o întâlnire. Ei sunt atraşi. Dar ce este atracţie universală? Atracţie este un cuvânt care se foloseşte uneori când este vorba de dragoste. Cine iubeşte? Cine este cel iubit?
Ateii vorbesc, şi tot aşa fac şi predicatorii. Ce ar fi dacă am lăsa deoparte glasurile lor neclare, ca să ascultăm, în schimb, glasul frunzelor, pâraielor, vânturilor, vijeliilor, păsărelelor şi al copilaşilor? Aceste glasuri ar putea fi mai instructive decât multe din cuvintele noastre.
Cei ce trăiesc în armonie cu natura cred. Ateismul a început ca un fenomen urban în minţile sucite ale celor ce au fost nevoiţi să trăiască între zidurile sociale şi cele ale marilor construcţii.
Şi ce aţi zice dacă am asculta marile tăceri? De unde vine frumuseţea fulgilor de zăpadă, a florilor, a ferigilor, a lichenilor, fiecare din ele o piesă deosebită de broderie fină? De unde provine minunata orânduire a particulelor elementare din atom?
Cum se explică faptul că electronul se întoarce în orbita lui de sute de milioane de ori în fiecare a suta-mie parte dintr-o secundă, pentru ca ceea ce este în mişcare continuă să ne poată oferi obiecte solide de mânuit?
Aţi auzit vreodată despre o maşină cu optzeci trilioane de celule electrice? Una din părţile ei, care cântăreşte numai circa 1,5 kg, este un mecanism constând din zece miliarde celule care generează, primeşte, înregistrează şi transmite energie. Această maşină minunată este trupul tău. Cât de recunoscător ai fi dacă cineva ţi-ar oferi un automobil! Dar ţi s-a dat o maşină mult mai preţioasă. Cine ţi-a dăruit-o?
Cum se face că transformările chimice din neuronii creierului devin o schimbare a sentimentelor, o altă gândire? Cum se face că un om care exhală o otravă, bioxidul de carbon, o transformă într-un cuvânt de dragoste care poartă mesajul vieţii veşnice?
Cum se explică faptul că atunci când doreşti să faci un lucru rău, se întâmplă ca şi cum o mână nevăzută te reţine? A cui este mâna aceasta? Chiar dacă vocea conştiinţei nu este destul de puternică pentru a te determina să abandonezi o intenţie rea, vei auzi mai târziu vocea aceasta sub formă de regret sau remuşcare.
Cine eşti tu ca să cercetezi identitatea realităţii? Ce s-ar întâmplă dacă această realitate ţi-ar răspunde: “Întrucât în aroganţa ta te erijezi într-o autoritate, te rog, mai întâi, să indici: cine eşti tu? Ai putea tu să răspunzi la miile de întrebări pe care ţi le pune acea realitate?” Dezvoltarea ştiinţei n-a mărit cunoştinţa faptelor în măsura în care a sporit numărul de întrebări la care trebuie să găsim răspunsuri.
Tu întrebi realitatea în privinţa ultimelor ei taine, despre sensul ei, despre planurile ei, despre existenţa unui Creator. Cui ar trebui să răspundă realitatea şi în ce limbă? Triburile primitive la care au mers primii misionari nu aveau cuvinte pentru astfel de noţiuni ca “dragoste”, “credinţă”, “iertare”, “duh”, “sfânt”, “tren”. Misionarii erau împiedicaţi în capacitatea lor de a comunica vestea cea bună sau de a le împărtăşi realităţile propriei lor ţări. Ai tu oare un limbaj comun cu cea mai înaltă realitate?
Tu consideri că ateismul este adevărul. Dar înainte de a aplica noţiunea de “adevăr” ateismului, trebuie să defineşti ce înţelegi prin “adevăr”.
Pilat a întrebat: “Ce este adevărul?”. Cine nu cunoaşte răspunsul la această întrebare, nu are nici o bază să afirme ce este adevărat.
Scepticii au spus că “adevărul este o suspiciune care a durat” sau “o halucinaţie acceptată de o majoritate”. Dar ceea ce ei persiflează ca halucinaţie ar putea fi o eroare îndreptată în direcţia justă. Alchimia şi astrologia au fost tocmai astfel de erori rodnice, precursoarele chimiei şi astronomiei.
Care este definiţia dată de tine adevărului?
Un marxist ar putea pretinde că adevărul este condiţionat de apartenenţa la o clasă socială. Condiţiile economice în care trăieşte un om determină convingerile lui.
Într-o scrisoare adresată lui Cluss, cu data de 7 decembrie 1852, Marx descrie starea sa economică. El relatează că se simte ca un deţinut, deoarece nu are pantaloni şi nici pantofi şi că familia lui riscă să ajungă într-o sărăcie lucie. Suntem înclinaţi să ne fie milă de el. Dar în acest caz înseamnă că marxismul este mentalitatea oamenilor fără pantaloni şi fără pantofi. În prezent, în Occident, toţi proletarii posedă mai mult decât o pereche de pantaloni şi pantofi. Astfel că marxismul nu ni se potriveşte. Ne trebuie un adevăr al nostru propriu.
Marxismul se proclamă el însuşi ca adevăr şi nu are nici o definiţie valabilă a cuvântului.
Este interesant că marxismul, presupusa doctrină a proletariatului, exclude gânditorii proletari de la adevăr. Marx scrie într-o scrisoare către Sorge, datată 19 octombrie 1877: “Muncitorii înşişi când… părăsesc munca de jos şi devin scriitori profesionişti, dau întotdeauna naştere la acţiuni “teoretice” păgubitoare şi sunt oricând gata să se asocieze cu cei ce produc neorânduieli…” Nici mişcările studenţilor radicali nu pot avea adevărul. Marx scrie despre “nonsensul stupid pe care-l comit studenţii ruşi şi care este fără valoare”. Se pare că pentru marxişti există numai o definiţie valabilă a adevărului: “Adevăr este ceea ce gândeşti când nu ai pantaloni şi nici pantofi”. Din motive misterioase, pantalonii par a constitui o piedică groaznică în posedarea adevărului. Dar să lăsăm toate acestea.
Vom oferi oponenţilor noştri o definiţie curentă: “Adevărul este conformitatea obiectului gândirii noastre (realitatea) cu mentalitatea noastră proprie.”
Să presupunem că un creştin a devenit ateu. În cazul acesta el ar trebui să recunoască că felul lui de gândire anterior era greşit. Cu mintea lui deschisă la eroare, el ar îmbrăţişa ideologia voastră. Cum ar putea şti el cu siguranţă că nu a căzut într-o altă credinţă falsă? El crede că acum gândurile lui corespund realităţii. Dar tot aşa credea şi când era încă religios. Nu este clar că trebuie să existe o lumină dincolo de realitate şi pseudo-realitate, dincolo de ceea ce noi numim adevăr şi minciună, o lumină care să ne arate cu autoritate ce este adevărul? Până şi convingerile ateiste pot exista în mod consecvent (cât de rară este consecvenţa în gândirea omenească), numai recunoscând această Lumină supremă pe care noi o adorăm în religie.
Oare ar trebui ca Cel Prea înalt să-ţi vorbească în limbajul raţiunii? Dar cât poate să înţeleagă raţiunea? Raţiunea a justificat sclavia, monarhia absolută, superstiţia. Ea ne-a făcut să aclamăm dictaturile şi să admitem ca necesare războaiele mondiale care erau măceluri în masă a unor fiinţe nevinovate. Mefistofel zice: “El o numeşte raţiune şi o foloseşte numai pentru a deveni mai animalic decât orice animal”.
Acum două veacuri, Goethe a sugerat ideea că “planeta noastră este azilul de alienaţi al universului”. Posedăm raţiunea unei rase cu scânteieri de geniu şi adevăr, dar care arată în mod clar că a înnebunit. Chiar şi pentru cei mai înţelepţi dintre noi, raţiunea este doar o armonie între impulsuri iraţionale.
Pentru a produce rezultate juste, raţiunea ar trebui să fie neîntinată de sentimente inferioare.
Oare aşa stau lucrurile cu oponenţii mei?
Oare frica nu joacă nici un rol în felul lor de gândire? În ţările necomuniste, ateii devin adeseori religioşi. Acum, să presupunem că un membru al Academiei de Ştiinţe din Moscova, după ce a cercetat toate dovezile pro şi contra creştinismului, a ajuns la concluzia că creştinismul este adevărata credinţă — aşa cum a făcut Svetlana Stalina, Pasternak, Siniavski, Soljeniţin; convingerile cuiva se pot schimba în orice direcţie — care ar fi rezultatul? Imediat şi-ar pierde calitatea de membru al Academiei, catedra de profesor, posibilitatea de a-şi publica vreo carte. El ar pierde de asemenea nivelul ridicat de trai. Generalul Grigorenko, membru al Academiei din Moscova, a exprimat despre unele probleme politice şi militare opinii diferite de cele ale guvernului sovietic. Pentru această “abatere”, el a fost internat într-un spital de nebuni. Oare voi, adversarii mei, nu vă temeţi de loc? Fără o libertate completă de cercetare şi exprimare a convingerilor, indiferent dacă vederile voastre se dovedesc adevărate sau false, raţiunea nu poate da rezultate juste. Raţiunea voastră este deviată de un sentiment — frica.
Nu vă reproşez aceasta în mod special. Raţiunea fiecăruia din noi este influenţată de diferite sentimente. Pentru unii s-ar putea să fie dorinţa de renume sau câştig. Astfel de simţăminte trebuie învinse, însă nici raţiunea pură nu poate da rezultate juste.
De ce să cauţi rezultate juste, dacă nu eşti însufleţit de o pasiune, de dragostea de adevăr? Astfel, o pasiune, un sentiment puternic, poate să devină o forţă motrice pentru a raţiona just, pe când alta reprezintă o predică.
Cum ştim că silogismele produc o gândire justă? Pur şi simplu, o simţim. Simţim aceasta nu numai în lucruri mici, ci şi în cele mari. Einstein a declarat despre faimoasa lui teorie, încă înainte de a fi fost supusă experienţei de laborator, că a simţit-o a fi adevărată. Ce este acest simţământ? El nu aparţine raţiunii. Nici intuiţia nu aparţine raţiunii. Dar ele satisfac un Einstein.
Dovezile nu sunt totdeauna exterioare. Există şi dovezi interioare care uneori contrazic simţurile noastre. Această convingere lăuntrică, credinţa, este ea însăşi una din marile realităţi ale universului. Ea trebuie respectată şi explicată ca orice alt fapt în natură.
Felul de a raţiona al lui Einstein se baza pe presupuneri în afara raţiunii.
Ateismul se bazează, şi el pe o credinţă. El are de asemenea presupunerile lui şi se întemeiază pe simţământul că merită să-ţi petreci viaţa tăgăduind ceea ce nu există. Nietzsche, marele prooroc al lui Anticrist, a avut sinceritatea să recunoască acest fapt. El a scris: “Chiar şi noi, devotaţii ştiinţei de azi, noi cei fără de Dumnezeu şi anti-metafizicieni, încă mai aprindem focul nostru, tot de la o flacără, pe care a aprins-o o credinţă veche de mii de ani: acea credinţă creştină care a fost şi credinţa lui Platon, că Dumnezeu este Adevărul, că Adevărul este divin.” Nietzsche regreta acest lucru, dar el se considera “încă evlavios”.
Dacă sentimentele joacă un rol atât de mare în convingerile credincioşilor cât şi ale necredincioşilor, de ce ţi-ar vorbi Cel Prea înalt ţie, raţiune îngâmfată, şi nu acestor sentimente?
În cartea sa, “Caiete filozofice”, Lenin spune că materia are capacitatea de a se reflecta pe sine însăşi. Ea se reflectă în gândire. În a cui gândire? În gândirea unei persoane. Aşa dar, ceea ce gândim este o reflectare a realităţii şi dacă toate gândurile noastre sunt atât de personale, adevărul pe care aceste gânduri le reflectă trebuie să fie o Persoană pe care noi o înţelegem fie în mod clar, fie în mod confuz, fie într-un fel denaturat sau chiar fără a şti pe cine am înţeles în realitate. Isus a afirmat că Adevărul este o Persoană, El Însuşi. Încearcă numai să exprimi aceasta printr-un silogism. Vei ajunge la concluzia că afirmaţia făcută de Isus trebuie să fie un adevăr, un adevăr tainic.
Dacă nu ai sentimentul misterului, nu poţi ajunge la adevăr.
De ce crezi ce-ţi spune mintea? Ştii că nu te poţi baza pe ea. Abia te-ai sculat după ore de somn, în decursul cărora aceeaşi minte te-a înşelat cu o lume iluzorie. Ea te minte în fiecare noapte. Te minte în visele din timpul zilei ca şi în imaginaţiile tale. Este rezonabil să te bizui orbeşte pe mintea ta?
Milioane de oameni, luându-se după mintea lor, au aplaudat pe un Hitler şi un Stalin ca pe nişte genii mari. Mai târziu, aceleaşi minţi i-au considerat ca ucigaşi în masă. Ai descoperit, adeseori, că mintea ta s-a înşelat. Ea este o prostiuată care-ţi spune mai degrabă ceea ce ai vrea să auzi. Ea spune ateului ca nu există Dumnezeu; ea spune celui religios că poate să stea liniştit la adăpostul religiei; ea spune membrului oricărui partid politic că programul a-cestui partid este cel mai bun.
Cu toţii am făcut greşeli mari. Toată istoria omenirii este un imens cimitir de idei pentru care oamenii erau gata să moară. Eşti sigur că, într-o bună zi, ideile tale nu vor fi considerate tot atât de stupide ca şi ideia că pământul era susţinut de Atlas? Bizuindu-se pe mintea lor, nouăzeci şi nouă la sută din oameni, chiar şi în secolul nostru, cred în veracitatea absolută a legii cauzalităţii (relaţia dintre cauză şi efect). Dar Heisenberg are dreptate, împreună cu cei foarte puţini la număr care înţeleg afirmaţia lui: “Rezolvarea fermă a paradoxurilor fizicei atomice poate fi realizată numai renunţând la ideile vechi atât de îndrăgite. Cea mai importantă dintre acestea este ideia că fenomenele naturale ascultă de legi precise — adică de principiul cauză-şi-efect”!
Aţi vizitat vreodată un spital de nebuni? Unde se află bariera dintre un astfel de spital şi viaţa de fiecare zi? Ea poate fi într-un microb de sifilis care s-a incubat în creierul unui geniu sau într-o emoţie insuportabilă care a făcut ca o minte sclipitoare să se dezintegreze. Ştiu oare autorii “Manualului ateului” ce spirochet o fi început opera lui distrugătoare în creierul lor? Hrusciov a descris regimul lui Stalin ca pe un iad în care până şi conducătorii comunişti tremurau pentru viaţa lor. Probabil că şi autorii “Manualului ateului” vor fi suferit şocuri groaznice. Pot ei fi siguri că sunt absolut sănătoşi la minte? Şi care dintre noi este? Aparţinem unei rase de oameni, care, în timp ce trăiesc pe un pământ bogat, nu găsesc altă soluţie la problemele lor decât un masacru general la fiecare treizeci de ani. Trebuie să admitem că ceva nu este în regulă cu minţile noastre. Oare ateii au dreptate când se bizuie pe minţile lor? Care om n-ar putea fi socotit, cel puţin în parte, un maniac, nevropat, vicios, obsedat, schizofrenic, megaloman, pervertit, un om scrântit la minte? Unde este mintea perfectă, normală?
Cine eşti tu, minte? Arată-ţi identitatea! Care este autoritatea ta supremă, pe care s-o poţi întreba despre realitate, cerându-i să-ţi descopere tainele ei finale?
Pe suprafaţa oceanului realităţii apare o picătură minusculă — fiinţa mea. Ea se ridică din mijlocul oceanului. Nu poate părăsi oceanul nici măcar pentru o clipă. Fiinţa mea este o parte integrantă din acest ocean, răvăşită de furtunile lui.
De îndată ce eul meu se erijează în rege şi vrea să judece realitatea, în loc să se hrănească cu smerenie din ea, nu mai sunt o realitate ci o irealitate, o iluzie.
Există numai o realitate — Dumnezeu. El a creat, însă în El Însuşi. În El avem viaţa, fiinţa şi mişcarea. El cuprinde tot ceea ce crează. Întocmai după cum bilioane de celule, fiecare având o organizare completă şi toate funcţiunile de viaţă, îşi trag existenţa lor din trup, trăiesc prin el şi în el, tot astfel noi toţi suntem o parte integrantă dintr-o realitate superioară. Noi trăim în Dumnezeu. Când ne împotrivim Lui, existenţa noastră îşi pierde sensul.
Oamenii înţelepţi ştiu de glumă, chiar dacă ei înşişi sunt obiectul ei. Fără răutate, voi povesti prietenilor mei atei o anecdotă:
Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice discuta problema lui Hrusciov. Brejnev şi alţii au spus: “Este un idiot. Hai să scăpăm de el”. Podgornii interveni: “Dar acum este posibil să se transplanteze organe. Să-i transplantăm creierul unui geniu.” Ceilalţi au consimţit. A fost chemat un chirurg. Operaţia a reuşit. Dar nu a dat rezultatele aşteptate. Ei uitaseră fenomenul respingerii. Creierul geniului a respins pe Hrusciov.
Socotiţi-o ca o glumă! Însă o minte luminată de Creatorul ei şi în armonie cu El, respinge doctrina ateistă.
DIFICULTATEA DE A FI ATEU
Ne-am propus să mergem cât se poate de departe, în scopul unei întâlniri cu prietenii noştri atei.
Ateismul poate fi coridorul de trecere de la o religie falsă la adevărul spiritual. Ateismul dintr-o anumită epocă este, în general, rezultatul superstiţiilor şi al religiei ipocrite din cea precedentă. Dar, în acest caz, el este numai un pasaj. Nu vă opriţi în pasaj!
Mai ştim că nu toţi cei ce se auto-denumesc atei sunt în realitate atei. Baronul Holbach, unul dintre filozofii atei de faimă ai secolului al optsprezecelea, Îl numea pe Dumnezeu, inamicul lui personal. Pentru el, nu exista nimic altceva decât natura. După părerea lui, natura creează totul, ea însăşi fiind veşnică. Încă odată exact ce credem noi despre Dumnezeu! Mai departe, natura este infinită şi veşnică. Încă odată exact ce credem noi despre Dumnezeu. În natură există legi, ordine, scop, spirit. Cu cât citeşti ceea ce Holbach înţelege prin natură, cu atât mai mult ai impresia că el n-a făcut decât să substituie cuvântul “natură” cuvântului “Dumnezeu”, contra Căruia el nutrea o aversiune. Acesta nu este ateism real.
Pentru mulţi, ateismul este numai un paravan în spatele căruia se ascunde dezamăgirea cauzată de căutarea nereuşită a unui crez religios. Ateismul lor este o religiozitate refulată şi este vina noastră că nu ştim cum să comunicăm cu ei. Creştinii ar trebui să se dezveţe de limbajul specific creştin atunci când au de a face cu necredincioşi. Doctorii au un limbaj al lor când discută între ei, însă medicul înţelept când stă de vorbă cu un pacient foloseşte un vocabular pe înţelesul lui. Nu toţi creştinii şi nici toţi propovăduitorii de religii ştiu cum să procedeze pentru ca credinţa lor să fie înţeleasă de cei ce nu sunt familiarizaţi cu limbajul biblic. Acest fapt ţine pe mulţi departe de religie.
De aceea, trebuie să fim înţelegători.
Înţelegem şi deplângem greutăţile unui ateu. Desigur că a fi ateu este cu mult mai greu decât a fi religios. Ateii au o credinţă foarte severă şi exigentă. Ei ne reproşează că noi credem fără dovezi. Vom prezenta dovezile credinţei noastre în această carte. Dar cine va putea vreodată să dovedească dogmele impresionant de vaste ale ateismului?
Prima dogmă a ateismului este: “Din veşnicie a existat materia în continuă mişcare, în care la un moment dat a apărut viaţa”.
Cum ştiu ateii lucrul acesta? Renumitul astronom Hoyle susţine contrariul acestei teze. În cartea sa, “Natura Universului”, el scrie:
“Pentru a evita problema creaţiei, ar fi necesar să admitem că tot materialul universului este infinit de vechi. Dar nu poate fi aşa dintr-un motiv practic. Dacă ar fi aşa, nu ar putea rămâne hidrogen în univers. După cum cred că am demonstrat, când am vorbit despre interiorul stelelor, hidrogenul este transformat într-una în helium în tot universul, şi această transformare este un proces în sens unic, cu alte cuvinte, hidrogenul nu poate fi produs în cantitate apreciabilă prin separarea altor elemente. Atunci cum se explică faptul că universul este alcătuit aproape în întregime din hidrogen? Dacă materia este infinit de veche, acest lucru ar fi absolut imposibil. Prin urmare, vedem că din moment ce universul este ceea ce este, premiza că universul a fost creeat nu poate fi evitată.
Mai ştim că în conformitate cu legea a doua a termodinamicii în toate procesele fizice ale universului ce pot fi observate, energia devine mai puţin disponibilă. Universul se uzează. Cum el este departe de a fi uzat, trebuie să fi avut un început.”
Biblia vorbeşte ştiinţific când afirmă: “Lucrurile care se văd sunt trecătoare”.
Ce dovezi au ateii pentru a proba contrariul? Ce îi face să creadă că materia a existat din totdeauna? Ce dovadă au că materia a fost totdeauna în mişcare? Totuşi trebuie să crezi aşa, dar a crede acest lucru este foarte greu. Este greu să crezi că nu există Dumnezeu, nici un Tată iubitor, nici scop în întocmirea lucrurilor, nici nădejde pentru viaţa noastră care în curând se va sfârşi.
Să fie oare totul o adunare întâmplătorare de particule elementare? Scriitorul comunist Anatole France a scris: “Providenţa este probabil pseudonimul lui Dumneszeu, când n-a vrut să semneze.”
De aceea oamenii nu sunt atei în vremuri de mare criză sau în primejdie, în momente de extaz, când iubesc sau contemplă frumuseţea. Rari sunt ateii care rămân necredincioşi pe patul de moarte. Este adevărat că unii continuă să-şi joace rolul până la capăt; ei n-ar mărturisi nici în ultimele lor clipe, îndoielile care-i asaltează. Dar atunci când o personalitate religioasă destoinică se află lângă patul de moarte al unui astfel de om, reuşeşte să-l aducă la credinţă.
De asemenea, şi o criză sufletească puternică în viaţă poate zdruncina convingerile unui ateu.
Când revoluţia rusă a fost în cel mai mare pericol, când Petersburgul era înconjurat de trupele generalului anticomunist Kornilov, Lenin a ţinut o cuvântare în care a exclamat, de câteva ori: “Dai Boje” — “Să dea Dumnezeu să fim izbăviţi”. S-ar putea obiecta că aceasta este o expresie comună în limba rusă. Însă Lenin n-a folosit-o niciodată, în afară de acel moment de gravă criză.
Trei oameni au condus războiul împotriva naziştilor: Churchill, Roosevelt şi Stalin. Primii doi erau creştini. Churchill a scris volume cu memoriile lui despre acest război. Numele lui Dumnezeu nu apare niciodată pe buzele celor doi credincioşi. Numai Stalin este acela care zice: “Deie Domnul să reuşim în operaţia “Torţa” (invazia din Africa de Nord). “Trecutul aparţine lui Dumnezeu”, şi aşa mai departe.
Mao a fost un ateu înverşunat. Dar în 1936, când, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist fiind, s-a îmbolnăvit foarte rău, el a fost botezat la cererea lui de o călugăriţă. Când soţia lui a fost împuşcată de trupele lui Ciang Kai-Shek, Mao a compus un poem religios, “Nemuritorii”. Într-un interviu acordat ziaristului american Snow în 1971, el a declarat: “În curând va trebui să apar în faţa lui Dumnezeu”.
Astfel de incidente sunt foarte instructive. Dacă un inginer a construit un pod, faptul că trece o pisică peste pod nu constituie o dovadă că podul este bun. Un tren trebuie să treacă peste el. Nu putem considera doctrina ateistă folositoare, dacă ea este doar o învăţătură de vreme bună.
Zinoviev, preşedintele Internaţionalei Comuniste, a fost omorât din ordinul lui Stalin. Ultimele lui cuvinte au fost: “Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Iagoda, Ministrul de interne sovietic, ucis tot de Stalin, a spus drept ultim cuvânt: “Trebuie să existe un Dumnezeu, pentru că păcatele mele m-au ajuns.” Când Iaroslavski, preşedintele Ligii necredincioşilor din Uniunea Sovietică, se afla pe patul de moarte, i-a spus lui Stalin: “Arde toate cărţile mele! Iată, El este aici! El mă aşteptă. Arde toate cărţile mele!”
Stând în închisorile comuniste, cu comunişti închişi de proprii lor tovarăşi în cursul epurărilor din partid, am fost eu însumi martor la astfel de scene.
Aş vrea să recomand prietenilor mei atei să cumpănească aceste lucruri.
Şi acum, când intru într-o analiză mai amănunţită a manualului lor, daţi-mi voie să exprim mai întâi recunoştinţa noastră comuniştilor din Uniunea Sovietică pentru faptul de a fi aşternut gândurile lor atât de clar în scris. De la ei am aflat că orice membru al Partidului Comunist este menit să devină un duşman al credinţei creştine. Sub regimul capitalist, oriunde în lume, comuniştii pot să se erijeze în prieteni ai creştinismului şi pot cere să discute cu fraţii noştri creştini. Totuşi, este clar pentru noi că aceasta este numai o tactică. Atitudinea reală a comunismului faţă de creştinătate este dezvăluită în “Manualul ateului”. Este o atitudine de vrăjmăşie.
DEFINIŢIA RELIGIEI
“Manualul ateului” începe cu o analiză a diferitelor definiţii date de filozofi cuvântului “religie”.
Însă nici Platon, care a afirmat că religia este comportarea justă faţă de zei, nici Plutarh, pentru care religia este calea de mijloc între ateism şi superstiţie, nu sunt menţionaţi.
Cartea începe cu gânditori ulteriori şi, îmi pare rău că trebuie s-o spun, cu falsuri. Nici unul din citate nu este corect.
Carlyle a scris: “O minciună ar trebui călcată în picioare şi nimicită oriunde s-ar găsi. Eu sunt pentru dezinfectarea atmosferei, când bănuiesc că falsitatea suflă în jurul meu, ca molima ciumei”.
Platon era de părere că autorii de cărţi ar trebui să se considere ca preoţi. Răul de a utiliza neadevăruri constă nu numai în a prezenta minciuna drept adevăr, ci şi în faptul că oamenii, în cele din urmă, pierd încrederea în alte cărţi.
Se povesteşte despre un beduin, care călătorea odată prin pustiu, călărind pe o cămilă. Un om l-a oprit, spunându-i: “Te rog, fă-mi un loc pe spatele cămilei, deoarece am de făcut un drum lung”. Proprietarul cămilei a onorat cererea, şi străinul s-a suit în spatele lui. Deodată, cu o mişcare dibace străinul azvârli pe proprietar de pe cămilă şi fugi. Proprietarul a strigat după el: “Nu-mi pare rău că mi-ai furat animalul. Mai am multe cămile. Sunt trist că în felul acesta ai făcut sa fie mai greu pentru oricine, în viitor, să ajute un om pe care-l întâlneşte pe drum.”
“Manualul ateului” nici nu se sinchiseşte de adevăr.
În Uniunea Sovietică, toate cărţile filozofilor care nu fac parte din şcoala materialmismului dialectic sunt puse la index. Cititorul comun nu le poate găsi. În felul acesta, un autor poate cita greşit dintr-o anumită carte şi cititorul indus în eroare nu are nici o sursă pentru a verifica adevărul.
Adversarii mei citează pe Immanuel Kant care ar fi scris, chipurile, că religia este înţelegerea datoriei morale de către om. Redăm mai jos cuvintele acestui filozof, textual:
“Religia este regula de morală în legătură cu Dumnezeu ca Legiuitor. Ea este recunoaşterea datoriilor noastre privite ca porunci divine.”
Adversarii mei spun că Ludwig Feuerbach a definit religa ca fiind legătura dintre oameni. Şi acest citat este fals. În cartea sa “Esenţa Creştinismului”, el spune: “Religia este visul minţii omeneşti”.
Până şi definiţiile date de autori atei sunt falsificate. Salomon Reinach este citat ca şi cum ar fi definit religia ca un sistem de contraziceri. Găsim textul corect în cartea lui intitulată “Orfeu”. “Religia este totalitatea credinţelor superstiţioase care împiedică activitatea normală a facultăţilor omului”.
Faptul că au găsit cu cale să falsifice cuvintele lui William James este lesne de înţeles. Ei nu au putut cita părerea lui: “Credinţa religioasă a unui om (indiferent ce alte articole speciale de doctrină mai poate implica) înseamnă pentru mine, în mod estenţial, credinţa lui în existenţa unei ordine nevăzute, privind modul în care enigmele ordinei naturale îşi pot găsi explicţia… Este esenţial ca Dumnezeu să fie conceput ca puterea cea mai profundă din univers şi, în al doilea rând, ca să fie conceput sub forma unei personlităţi înţelepte.”
“Manualul ateului” este nedrept şi faţă de James Frazer. Aşa cum este citat în acest manual, şi el apare ca fiind nereligios, deşi adevăratele cuvinte din lucrarea sa “Credinţa în Nemurire” sună astfel: “Întrebarea dacă personalitatea noastră conştientă supravieţuieşte sau nu după moarte, a găsit un răspuns afirmativ la aproape toate rasele de oameni. La acest punct, aproape că nu există sceptici sau agnostici.
Definiţiile unor autori ca Schleiermacher nu sunt nici măcar menţionate: “Religia este simţământul dependenţei absolute de Urzitorul nevăzut al destinului nostru, însoţit de dorinţa conştientă de a fi în relaţii armonioase cu El” sau Emerson: “Religia este părtăşia cu Sufletul-Suprem, divinitatea din noi care ajunge la Dumnezeirea de Sus” sau Jacob Burckhardt: “Religiile sunt expresia dorului metafizic, veşnic şi indestructibil al naturii omeneşti. Măreţia lor constă în faptul că ele reprezintă ceea ce depăşeşte simţurile noastre fizice, tot ceea ce omul nu-şi poate procura singur. În acelaşi timp, ele sunt reflecţii la un nivel înalt şi diferit ale tuturor popoarelor şi epocilor culturale”.
Autorii “Manualului ateului” nici nu încearcă măcar să capete lumină în privinţa covântului “religie”, folosind diferitele etimologii care au fost propuse. Cicero socotea că acest cuvânt derivă de la cuvântul latin “relegare” — “a considera”. Augustin îi dă sensul de a regăsi ceva pierdut. Lactantius vede în cuvântul “religie” o derivare a cuvântului latin “religare” — “a lega” (de o putere mai mare).
Dar lucrul cel mai curios este că autorii “Manualului ateului”, deşi pretind că sunt marxişti, omit spusele lui Karl Marx din lista diverselor definiţii ale religiei, puşi în încurcătură, fără îndoială, de frumuseţea definiţiei date de el şi de complimentele pe care le face religiei.
Creştinii, care se cred unii mai presus decât ceilalţi, fie că sunt ortodocşi, catolici sau protestanţi, simt o repulsie când trebuie să amintească celor ce-i ascultă, cuvintele lui Isus: “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34-35). Tot astfel şi marxiştii, pur şi simplu, nu pot cita pe Marx în materie de religie, pentru că el a scris în “Observaţiile unui tânăr despre alegerea lucrului său în viaţă”: “Dumnezeu a dat oamenilor o ţintă universală — să înnobileze omenirea şi pe ei înşişi”. Şi, mult mai târziu, el a scris în “Contribuţii la Critica Filozofiei Dreptului a lui Hegel”: “Religia este suspinul făpturii asuprite, inima unei lumi fără inimă, exact după cum este spiritul unei societăţi fără spirit”.
Importanţa acestor cuvinte creşte când îţi dai seama cât a învăţat Marx de la Hegel. Heinrich Heine povesteşte despre acesta din urmă: “Într-o seară înstelată, stăteam amândoi unul lângă altul la o fereastră şi eu vorbeam despre stele cu entuziasm sentimental, numindu-le locuinţa Celui binecuvântat. Maestrul (Hegel) mormăia totuşi ceva în sinea lui: “Stelele, hm, hm, stelele sunt doar o lepră luminoasă pe cer”.
A avea ca învăţător pe cineva care spune numai atâta despre stele şi apoi să dai religiei definiţii atât de frumoase, este de-a dreptul o realizare!
Este adevărat ca Marx adaugă: “Religia este opiu pentru popor”, dar puse în contextul de mai sus, aceste cuvinte îşi pierd înţelesul antireligios. Opiul alină durerea. Nu este nimic intrinsec rău în el. Numai descoperirea anesteziantelor a făcut posibil extraordinarul progres al chirurgiei.
În general, Marx avea o mare slăbiciune pentru religie. Ea este subiectul său favorit. În cartea sa monumentală “Capitalul”, el spune simplu: “Pentru o astfel de societate (o societate bazată pe producerea articolelor de consum; orice societate le produce), creştinismul, cu cultul său pentru omul abstract, mai ales în aspectele sale burgheze, protestantism, deism, etc., este cea mai potrivită formă de religie.”
În felul acesta, fiecare creştin protestant îşi poate dovedi justeţea crezului său, cu afirmaţiile lui Marx. El poate replica potrivnicilor săi “marxişti” că ei folosesc greşit numele învăţătorului lor. Un adevărat discipol al lui Marx trebuie să fie protestant, dacă vrea să aibe o religie adecvată. Şi când te gândeşti câţi protestanţi au fost întemniţaţi şi omorâţi de conducători marxişti!
Deşi ateu, Marx avea o înclinare spre religie. Era o personalitate împărţită. Doar mai târziu, adepţii lui Marx au făcut din cuvintele lui “religia este opiu pentru popor” o acuzaţie groaznică împotriva noastră.
Oamenii au folosit multe lucruri, în afară de religie, drept narcotice. Unul, pentru a scăpa de marea supărare din familia sa, îşi alege chimia ca narcotic. El îşi petrece tot timpul în laborator şi descoperă un medicament folositor. Oare valoarea leacului este diminuată de faptul că cercetările au fost, de fapt, un narcotic pentru o inimă întristată? Dacă unul care a suferit mari nenorociri în viaţă, îşi găseşte refugiul în liniştea unui observator astronomic — munca sa constituie pentru el un narcotic — dar stelele pe care le cercetează sunt reale. Tot aşa, religia poate fi un opiu pentru mulţi, însă Dumnezeul la Care ei apelează poate fi adevărat.
Ateismul şi activităţile revoluţionare sunt deseori un opiu pentru copiii din căminele distruse. Ateismul poate fi un narcotic pentru liniştirea conştiinţei cuiva, care altfel ar produce mari dureri din cauza unor păcate grele comise. Ateimsul înăbuşe mustrările de cuget, în acelaşi fel în care un narcotic alină o durere fizică.
Afirmaţia lui Marx “religia este opiu pentru popor” este ceva cu totul diferit de spusele lui Lenin “Religia este un fel de rachiu spiritual”, sau de concluziile absurde ale lui Bakunin: “Dacă Dumnezeu există, atunci omul este un sclav; însă omul poate fi şi trebuie să fie liber; de aceea Dumnezeu nu există”. E ca şi cum ai spune; “Ateii pretind că Dumnezeu nu există. Dar credinţa în El mă linişteşte. Deci ateii nu există”.
Ar fi fost frumos dacă autorii “Manualului ateului”, scriind atât de mult despre Biblie şi contra ei, ar fi menţionat definiţia dată religiei de un apostol al lui Cristos: “Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume” (Iacov 1:27). Oare potrivnicii noştri sunt cu adevărat contra religiei astfel definite? Susţin cu tărie că nici un om cu bun simţ nu poate decât să fie fermecat de această definiţie. Probabil că prietenii noştri atei nici măcar nu luptă împotriva religiei propriu-zise, ci contra unei mistificări care se dă drept religie. Oare poate fi cineva contra unei religii care se îngrijeşte de cei nevoiaşi şi care rămâne neîntinată în ciuda murdăriei acestei lumi?
ORIGINEA RELIGIEI
“Religia nu este inerentă omului. Ea nu este o calitate inalienabilă a naturii omeneşti”. Stimaţii noştri oponenţi afirmă că ştiinţa a dovedit lucrul acesta. “Descoperirile arheologice au arătat că timp de sute de mii de ani, omul nu a avut nici o religie”.
Eu nu sunt membru al unei Academii de Ştiinţă. În ignoranţa mea am crezut că arheologia poate descoperi numai lucruri care au existat în trecut, nu şi lucruri care nu au existat.
Se vede însă că nu este de glumă cu academicienii. Ei au un argument puternic. S-au descoperit peşteri în care au trăit Pitecantropus şi Sinantropus, predecesorii omului modern. S-au găsit o mulţime de unelte de piatră şi oase de la animalele pe care le mâncaseră. “Însă excavaţiile din acel timp n-au arătat niciodată nici un fel de indiciu despre vreun cult religios din acele vremi, fie cât de elementar”.
Aceasta îmi aminteşte de o istoriorară. Un italian discuta cu un evreu: “Voi evreii sunteţi mândri. Se face o propagandă uriaşă pretinzând că voi sunteţi cei mai inteligenţi oameni din lume. Nimic mai fals! În Italia s-au făcut săpături şi, în unele straturi de pământ vechi de cel puţin 2000 de ani, s-a găsit sârmă, ceea ce dovedeşte că strămoşii noştri romani din acea vreme cunoşteau telegraful”. Evreul răspunse: “În Israel s-au făcut săpături dezgropându-se straturi vechi de 4000 de ani şi nu s-a găsit nimic, ceea ce denotă că noi am avut telegrafia fără fir, mai înainte ca voi să fi avut telegraful”.
Ce am zice dacă absenţa oricăror relicve religioase din adăposturile celor dintâi oameni ar fi un indiciu că ei au avut o formă de religie spirituală, fără semne exterioare de cult; o religie constând din meditaţie, contemplare şi închinare în duh şi adevăr? Hai să fim cinstiţi, tovarăşi academicieni!
Dar, în continuarea argumentului meu, adversarii mei trebuie să explice cum s-a întâmplat că, la un moment dat, omul a devenit religios. Ei spun că religia a apărut în timpul omului din Neanderthal, din două motive. Mai întâi, frica de moarte a omului primitiv, însoţită de teama că membrii decedaţi ai tribului vor ieşi din mormintele lor şi vor face rău celor vii. Al doilea motiv, neputinţa omului primitiv faţă de elementele naturii.
Dar Pitecantropul era şi mai primitiv decât Cre-Magnon şi decât Neanderthal. El era mai neputincios decât cei doi din urmă. Aşa că, în mod logic, ar fi trebuit să fie mai religios.
Fac apel la bunul simţ al fiecăruia dintre noi.
Adversarii mei sunt academicieni, unii dintre ei istorici. Ce ştiu ei despre originea poporului rus şi al statului rus? Ei se orientează după cele mai vechi documente scrise ale istoriei noastre.
Atunci, acest procedeu trebuie să fie valabil şi în sfera originii omenirii. Cele mai vechi documente ale omenirii sunt Maneva-Dharma-Sostra, epopeea Ghilgameş, Vedele, Cartea Egipteană a Morţilor, cărţile lui Moise şi aşa mai departe. Aceste cărţi afirmă, în unanimitate, că noi am fost creaţi de o fiinţă cerească, care a descoperit proocorcilor din vechime adevărurile esenţiale pe care diversele religii le au în comun. Aceasta ar fi originea religiei.
Dacă eu greşesc când accept cele mai vechi documente scrise ale omenirii, atunci Academia din Moscova greşeşte în ceea ce priveşte istoria Rusiei.
În nici un continent nu există vreo tăbilţă cu scriere cuneiformă, nici o inscripţie gravată pe plăci şi nici o reminiscenţă că omul îşi trage originea din maimuţă. De obicei, oamenii ştiu câte ceva despre strămoşii lor. Dacă oamenii din antichitate au avut suficientă fantezie ca să inventeze o religie complicată, cum se face că nu şi-au amintit să fi văzut pe strămoşii lor legănându-se pe cozile lor printre pomi?
Repet, hai să fim serioşi, tovarăşi academicieni! Religia vine de la Dumnezeu. Ea este legătura cu Dumnezeu.
Omul cel mai primitiv ştie “eu exist” şi “obiectele din jurul meu există”. Dar dacă eu şi semenii mei şi lucrurile din jurul nostru existăm, atunci trebuie neapărat să mai existe ceva: existenţa însăşi. Dacă eu sunt şi lumea este, există de asemenea simplul fapt de “a fi”. Eu îmbătrânesc, semenii mei mor, avertizându-mă prin aceasta că va veni şi rândul meu, în timp ce copiii mei cresc. Toate obiectele înconjurătoare se strică sau se ofilesc. Dar simplul fapt de a exista nu încetează niciodată. Există un “a fi” pur independent de venirea şi plecarea noastră. Eu n-am existat din totdeauna. Lucrurile din jurul meu n-au existat totdeauna. Ele sunt nesigure. Dar un “a fi” a existat întotdeauna. Oamenii primitivi nu au putut exprima aceste gânduri în atât de multe cuvinte. Dar şi ei au ştiut ceva despre Fiinţa supremă, nemuritoare, Acela al Cărui nume a fost mai târziu descoperit ca Dumnezeul Care Se numeşte “Eu sunt”. Credinţa în El şi dorinţa de a-I aduce jertfe au inspirat toate religiile la începutul lor. Aceasta este baza oricărei religii chiar şi în prezent.
Dacă aceste afirmaţii nu sunt adevărate, de ce a fost scrisă cartea voastră?
Un fermier rus a fost întrebat odată dacă crede în Dumnezeu. El a răspuns afirmativ. A fost întrebat din nou: “Pentru ce ai crede în El? L-ai văzut?” — “Nu” a fost răspunsul său. “Dar tot aşa n-am văzut nici un japonez în viaţa mea. Cu toate acestea cred că japonezii există. Armata noastră a luptat contra lor în ultimul război. Aceasta este o dovadă suficientă pentru mine. Dacă n-ar exista Dumnezeu, ce rost ar avea să luptaţi împtriva Lui?”
De ce scrieţi 700 de pagini contra unei persoane inexistente? “Manualul ateului” aparţine de asemenea categoriei “a fi” şi deci presupune o Fiinţă Veşnică.
ORIGINEA CREŞTINISMULUI
“Manualul ateului” începe cu complimente pentru creştini. El scrie:
“Cel puţin în perioada iniţială a existenţei sale, creştinismul nu numai că a renunţat să mai aducă jertfe, ci a renunţat la orice fel de ritual. F. Engels afirmă că acesta a fost un pas revoluţionar. Deosebindu-se de celelalte religii ale antichităţii, creştinismul a refuzat în mod categoric toate discriminările în materie de credinţă, predicile fiind adresate tuturor triburilor şi popoarelor. În probleme de crez, creştinismul a refuzat categoric şi barierele sociale. Cei ce au propovăduit învăţătura lui Isus s-au adresat tuturor oamenilor, fără deosebire de origine etnică sau poziţie socială.”
Nu este adevărat că primii creştini au renunţat la aducerea de jertfe. Este drept că au desfiinţat jertfele de animale. Dar ei s-au jertfit cu bucurie pe ei înşişi.
În orice caz, odată măcar, adversarii noştri rostesc cuvinte bune despre noi. Nu există discriminare naţională şi nici rasială în creştinism, şi aceasta de aproape 2000 de ani! În Polonia şi în Uniunea Sovietică există discriminare contra evreilor. În Uniunea Sovietică toţi tătarii, cecenii, inguşii, calmucii, balkarii, germanii de pe Volga au fost deportaţi numai pentru vina de a aparţine unei anumite naţionaităţi. În China comunistă, tibetanii sunt asupriţi. În toate ţările comuniste, prima întrebare care ţi se pune este: “Care este originea ta socială?” Vai de tine dacă tatăl tău a avut, din întâmplare, o fabrică. În creştinism nu au existat bariere sociale, potrivit învăţăturii lui Cristos.
Dar, în continuare, “Manualul ateului” nu ne mai gratifică cu complimente.
Cartea afirmă: “Autorii greci, romani şi evrei din primul secol nu dau absolut nici o informaţie despre creştinism”. Remarcaţi frumosul cuvânt “absolut”. Tăgăduirea aceasta este absolut falsă.
AUTORII ROMANI DESPRE CREŞTINISM
Istoricul roman Tacit a trăit în jurul anilor 70-120 era creştină.
Referindu-se la incendierea Romei, care a avut loc în 64 d.Cr., el scrie (Analele XV, 24):
“Toate eforturile oamenilor, toată generozitatea împăratului şi toate jertfele oferite zeilor nu au fost de ajuns să potolească scandalul sau să înlăture părerea că focul a fost pus din ordin. Şi atunci, pentru a se descotorosi de orice bănuială, Nero a acuzat ca făptuitori o clasă de oameni urâţi de ceilalţi pentru urâciunile lor, care sunt numiţi în mod obişnuit creştini, pedepsindu-i cu cea mai rafinată cruzime. Cristos, de la Care se trage numele lor, a fost executat în urma hotărârii dată de guvernatorul Pilat din Pont, în timpul domniei lui Tiberius. Această superstiţie primejdioasă, înăbuşită pentru moment, a reizbucnit, nu numai în Iudea, izvorul tuturor relelor, ci şi la Roma, acel cazan unde se revarsă tot ceea ce este josnic şi degradant din orice colţ al globului şi care acolo găseşte un adept. În consecinţă, au fost arestaţi mai întâi aceia care au mărturisit (că sunt creştini); apoi, o mulţime imensă a fost condamnată, nu atât sub învinuirea de a fi dat foc, cât mai mult din cauza urii lor împotriva rasei omeneşti. Nu numai că au fost ucişi, ci ei au servit şi ca obiecte de distracţie: au fost îmbrăcaţi în piei de animale şi sfâşiaţi mortal de câini; alţii au fost răstigniţi, alţii arşi pe rug spre a lumina în noapte, când lumina zilei se întuneca. Nero a pus terenurile sale la dispoziţia poporului şi se dădeau reprezentaţii de circ, unde el se amesteca cu mulţimea, îmbrăcat în vizitiu, conducându-şi singur carul de curse, încolo şi încoace. Toate acestea au dat naştere unui sentiment de milă chiar şi faţă de oamenii a căror vină ar merita pedeapsa cea mai exemplară, deoarece toţi îşi dădeau seama că ei fuseseră daţi morţii nu pentru binele public, ci pentru a satisface cruzimea unui individ.”
Aşa dar, “absolutul” din “Manualul ateului” nu este absolut. Avem un istoric roman din primul secol care mărturiseşte despre existenţa lui Cristos.
Putem indica adversarilor noştri un al doilea istoric: Suetonius (aproximativ 75-160 d.Cr.) El scrie: în “Vita Claudii” (XXV:4):
“…Deoarece evreii produceau neîncetat tulburări, fiind provocaţi de Cristos, el (Claudius) i-a alungat din Roma…”
Astfel, existenţa lui Cristos este din nou afirmată cu certitudine. Ba mai mult, acest Cristos avea o mulţime de ucenici în Roma, sub împăratul Claudiu. În anul 64 d.Cr., ei erau prigoniţi cu înverşunare, după cum descrie acelaşi autor în “Vita Neronis” (XV):
“În timpul domniei lui (a lui Nero), multe abuzuri au fost pedepsite şi reprimate cu severitate şi întrucât s-au instituit multe legi noi… s-a hotărât pedepsirea creştinilor, o sectă de oameni care a aderat la o superstiţie nouă şi dăunătoare”.
Urmează un al treilea istoric roman, Pliniu cel Tânăr, 62 — aproximativ 113 d.Cr. El scrie împăratului Traian:
“Acesta este principiul meu, Majestate, să mă adresez Măriei Tale în lucruri despre care nu sunt sigur. Căci cine poate să îndrepte mai bine şovăiala mea sau să mă instruiască în ignoranţa mea? Nu am fost de faţă la nici un proces al creştinilor; de aceea nu cunosc care sunt pedepsele obişnuite sau cercetările şi ce limite sunt respectate. Am ezitat mult la întrebarea dacă ar trebui să beneficieze de acelaşi tratament cel slab ca şi cel robust; dacă ar trebui să existe vreo deosebire de vârstă; dacă cei ce se pocăiesc trebuie să fie iertaţi sau nu, sau dacă un om care a fost odată creştin nu câştigă nimic când încetează de a mai fi creştin; dacă numele lui, chiar dacă nu este vinovat de crimă, trebuie să fie dat publicităţii sau numai crimele ce i se impută.
Între timp, aceasta este metoda pe care am adoptat-o în cazul celor aduşi înaintea mea ca creştini. Eu îi întreb dacă sunt creştini. Dacă recunosc, repet întrebarea a doua şi a treia oară, ameninţându-i că vor fi pedepsiţi cu moartea; dacă persistă, îi condamn la moarte.”
Putem oferi adversarilor noştri şi un al patrulea document. Noi posedăm prima scrisoare a Sfântului Clement, episcopul Romei, datând imediat după persecuţia lui Nero sau a lui Domiţian. În orice caz, ea este din primul secol al erei creştine. Şi această scriscoare conţine o mulţime de date informative cu privire la creştinism. Din această scrisoare cunoaştem starea bisericii din Corint din acea vreme. Ea ne relatează că apostolul Petru a murit ca martir, că Pavel a fost în închisoare de şapte ori. De acolo avem şi numele altor martiri, Danaids şi Dircae.
Scriind în primul secol, Sfântul Clement cunoaşte pe Cristos ca o realitate istorică. El scrie: “Cristos este unul din cei smeriţi şi nu dintre cei ce se înalţă mai presus de turma Lui. Domnul nostru Isus Cristos, toiagul măreţiei lui Dumnezeu, nu a venit cu fastul mândriei sau al aroganţei, deşi El ar fi putut face lucrul acesta, ci a venit într-o stare umilă, aşa cum declarase Duhul Sfânt cu privire la El”.
Un text al lui Sulpicius Severus, scriitor creştin din veacul al partulea, a fost de asemenea cercetat în mod critic şi se consideră că a fost bazat pe un extras dintr-o scriere pierdută a lui Tacit. Textul ne povesteşte despre un consiliu de război ţinut de Titus după cucerirea Ierusalimului în anul 70 d.Cr. Se raportează că Titus şi-ar fi exprimat părerea că templul din Ierusalim ar trebui să fie distrus pentru ca atât religia evreilor cât şi cea a creştinilor să poată fi cu desăvârşire dezrădăcinate Creştinii se iviseră dintre evrei şi când se smulge rădăcina, tulpina poate fi distrusă cu uşurinţă. (Creştinătatea antică şi Păgânismul, de Donald Spence, Dutton & Co., New York.)
În 125 d.Cr. filozoful creştin Aristide a prezentat împăratului Adrian un cod întreg cu principiile morale ale bisericii, care trebuie să fi fost vechi, din moment ce are un sistem de gândire atât de amănunţit. Citez din el:
“Creştinii înduplecă cu vorba pe acei ce-i asupresc şi devin prietenii lor. Ei fac bine duşmanilor lor. Soţiile lor, o, Rege, sunt caste ca fecioarele, iar fiicele lor sunt modeste. Bărbaţii lor se abţin de la relaţii sexuale neîngăduite de lege sau de la necurăţenii, în speranţa că vor primi răsplata viitoare în lumea cealaltă.
Cât despre robii şi roabele lor şi copiii acestora, dacă au, ei îi conving să devină creştini; şi când au devenit creştini, îi numesc fraţi, fără deosebire.
Ei refuză să se închine la zei străini; îşi trăiesc viaţa în toată smerenia şi bucuria. Nu vei găsi falsitate între ei. Se iubesc unii pe alţii; nu sunt nepăsători la nevoile văduvelor şi izbăvesc pe orfani de persoanele care-i asupresc. Cel ce are, dă celui lipsit, fără şovăire şi fără să se laude. Când creştinii găsesc un străin, ei îl aduc în casele lor şi se bucură de prezenţa lui. Când se naşte un prunc unuia dintre ei, ei laudă pe Dumnezeu. Dacă pruncul moare de mic, ei mulţumesc lui Dumnezeu cu atât mai mult, întrucât a trecut prin lume fără să facă păcate. Dacă însă unul dintre ei moare în nelegiuirea lui sau în păcatele sale, ei se întristează amarnic şi simt o mare durere ca pentru unul care urmează să-şi primească pedeapsa.
Aşa este, o, Rege, porunca dată creştinilor, şi aşa este comportarea lor. Ca oameni care cunosc pe Dumnezeu, ei Îi adresează cereri potrivite cu nevoile lor şi pe care El le poate îndeplini; şi, pentru că ei recunosc bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei, iată, de dragul lor abundă frumuseţea care este în lumea aceasta. Ei nu trâmbiţează în urechea mulţimii binele pe care-l fac, ca să-i remarce oamenii; ci ascund dărnicia lor aşa cum un om ascunde o comoară. Ei se străduiesc să fie neprihăniţi ca oameni ce nădăjduiesc să vadă faţa lui Mesia şi să primească de la El ceea ce le-a făgăduit.
Într-adevăr, aceşti oameni sunt făpturi noi şi este ceva dumnezeiesc în mijlocul lor. Ia scrierile lor, citeşte-le; te vei convinge că n-am scornit aceste lucruri din imaginaţia mea. Lucrurile pe care le-am citit în cărţile lor, le cred cu tărie, nu numai cele de acum, ci şi cele viitoare. Nu există nici o îndoială în mintea mea că pământul stă astăzi în picioare datorită rugăciunilor de mijlocire înălţate de creştini. Învăţătura lor este poarta luminii.
Deci, cei ce nu cunosc pe Dumnezeu să se apropie de El şi să primească cuvintele nestricăcioase care există din toate vremurile şi din veşnicie, pentru ca să scape de judecata îngrozitoare ce va veni prin Isus Cristos peste toată omenirea.”
Ce a rămas din afirmaţia că primul secol nu ne dă absolut nici o informaţie despre creştinism?
Dar nici nu era nevoie să dovedesc falsitatea afirmaţiei că nu există absolut nici un document referitor la creştinism în secolul întâi. Academicienii, autorii “Manualului ateului”, se contrazic singuri în paginile ce urmează. Ei afirmă că Apocalipsa datează din anul 68 d.Cr. Deci este vorba de primul secol al erei creştine. Este scrisă de un evreu. Şi începe spunând despre o creştinătate deja existentă şi organizată, chiar în locuri departe de Palestina.
MĂRTURIA DATĂ DE EVANGHELII
Biblia ateilor consideră drept axiomă că Evangheliile nu au fost scrise în primul secol. Ele ar fi fost scrise mai târziu, de către născocitori isteţi. Evanghelia lui Ioan ar fi fost scrisă, probabil, numai la sfârşitul celui de-al doilea secol.
Dar Ignaţiu a citat din ea, deşi el a murit ca martir înainte de anul 116. Filozoful Justin a citat-o. El a murit în jurul anului 140. Chiar Loisy, criticul francez al Bibliei, admite că această Evanghelie fusese primită în Roma cam prin anul 130.
O simplă analiză a ceea ce cuprind Evangheliile arată că ele nu pot fi născociri ulterioare. (Afirmând lucrul acesta, adversarii mei se postează în opoziţie chiar şi cu Engels, care ia în derâdere ideia că creştinismul ar fi opera unor impostori. Vezi F. Engels, “Bruno Bauer şi Creştinismul Antic”).
La sfârşitul celui de-al doilea secol, când, chipurile, ar fi fost născocite Evangheliile, numele apostolilor erau foarte respectate în cercurile creştine. Atunci de ce născocitorul, care a dorit ca scrierea sa să fie considerată ca Evanghelie inspirată de Dumnezeu, ar fi relatat că Isus a numit pe Petru “Satan” şi că El a mustrat de asemenea pe ceilalţi apostoli? Astfel de cuvinte nu ar fi apărut niciodată în Evanghelii dacă nu ar fi fost spuse. Apostolii erau extrem de onoraţi în biserică. Creştinii nu ar fi putut inventa astfel de cuvinte infamante despre ei.
La sfârşitul secolului al doilea, Cristos era adorat ca Dumnezeu în toată biserica. Nici un născocitor, destul de netot ca să-I atribuie lui Isus o prietenie strânsă cu femei sau o slăbiciune care L-a făcut să strige pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” nu ar fi avut vreo şansă ca scrierile lui să fie acceptate ca o carte sfântă. Acelaşi lucru se aplică la descrierea fricii care L-a cuprins pe Isus în grădina Ghetsemani. Astfel de incidente dădeau prilejuri ca numele Mântuitorului să fie atacat.
Celsus, într-o carte datată 178 d.Cr., îşi bate joc de Isus din cauza tulburării Lui pe cruce, amintindu-ne că ucenicii Lui au îndurat suferinţa într-o linişte curajoasă. Desigur că el cunoştea din Evanghelii aceste fapte despre Isus. Evangheliştii nu au scris toate acestea ca să-şi atingă propriile lor scopuri, ci pur şi simplu din cauză că fuseseră martori la cele întâmplate; şi lor nu le păsa dacă suspinurile, lacrimile, suferinţa şi durerea L-ar înjosi pe Domnul Isus Cristos în ochii multora. Asemenea relatări sunt dovada originalităţii şi vechimii Evangheliilor.
Născociri ulterioare ar fi fost pline de măguliri la adresa lui Isus. Ele nu ne-ar fi relatat că El a fost considerat de unii dintre contemporanii Săi, de propriul Său popor, de oamenii care-L cunoşteau cel mai bine, ca un drac, că Însuşi Isus a replicat unui tânăr: “De ce Mă numeşti bun”?
Evangheliile şi Epistolele păstrează câteva cuvinte aramaice. Aramaica era limba vorbită de evrei în Palestina. Dacă Evangheliile ar fi fost scrise la sfârşitul secolului al doilea, într-o lume care vorbea limba greacă, de ce ar fi folosit falsificatorii expresiile aramaice? Ele îşi aveau rostul numai în primele decenii ale istoriei creştine, când majoritatea creştinilor erau evrei.
Evangheliile conţin discuţii aprinse între Isus şi adversarii Săi despre felul just cum trebuie ţinut Sabatul şi despre valoarea ceremoniilor evreeşti. Pentru cititorii evrei din secolul întâi, aceste probleme erau foarte importante. Creştinii dintre neamuri din secolul al doilea nu ar fi înţeles şi nici n-ar fi fost interesaţi în discuţiile acestea. Un născocitor ar fi trebuit să explice înţelesul filacteriilor, zeciuielilor, spălărilor rituale ale evreilor, cine erau fariseii şi saducheii, etc. Însă autorii Evangheliilor erau siguri că aceste lucruri sunt cunoscute, pentru că ei au scris foarte devreme şi au înregistrat episoadele vieţii lui Isus întocmai cum s-au întâmplat.
Nicăieri în Noul Testament nu se pomeneşte de existenţa unei biserici într-un sat. Creştinismul trebuie să fi fost la început un fenomen urban. Atunci de ce ar fi pus nâscocitorii în gura lui Isus aluzii la viaţa de la ţară, la păsărele şi flori, la viaţa de fermă?
Am cunoscut în acest veac maeştri în născociri. Ei au pictat o aureolă de sfânt în jurul unui om pe care ei înşişi l-au denunţat după aceea drept criminal. Născocitorii trebuie să fie oameni deştepţi. Dacă evangheliştii ar fi fost născocitori, ei n-ar fi făcut asemenea greşeli groaznice şi nici n-ar fi reuşit ca scrierile lor să fie acceptate ca Scripturi sfinte.
Un amănunt din relatările Evangheliei care dovedeşte exactitatea ei istorică, precum şi vechimea ei, se află în Ioan 19:34. Ni se povesteşte că atunci când unul din soldaţi a străpuns cu o suliţă coasta Domnului nostru răstignit, “îndată a ieşit din ea sânge şi apă”. Nu se menţionează cauza. Dar evanghelistul Ioan a fost un martor ocular şi el a scris ce a văzut. Nici el şi nici altcineva din acea vreme nu ar fi putut explica ce se întâmplase. Numai după optsprezece veacuri, doctorul Simpson, descoperitorul cloroformului, a arătat că Isus a murit din cauza unei extravazări de sânge. Când cineva moare în felul acesta, atunci braţele sunt date în lături (desigur, braţele lui Isus erau deja întinse pe cruce); se aude un strigăt tare, aşa cum a scos Isus; şi “sângele pătrunde în pericard, împiedicând inima să mai bată. Sângele rămâne acolo un timp scurt; el se separă în ser (apa) şi cheagul (globulele roşii din sânge). Când soldatul a străpuns pericardul, au ţâşnit sângele şi apa”!
Este oare de conceput, ca un scriitor să fi povestit ceva neîntâmplat, dar pentru care să se poată da abia după aproape două mii de ani o explicaţie strict ştiinţifică, care să se potrivească cu atâta preciziune?
Povestea că Evangheliile ar fi o născocire ulterioară, este ea însăşi o născocire târzie.
Se poate concepe ca o personalitate inexistentă, un mit, să fi fost Creatorul întregii civilizaţii creştine, ai cărei cetăţeni depăşesc în număr pe cetăţenii oricărui alt imperiu pământesc?
Nici un imperiu n-a existat timp de două mii de ani, aşa cum a dăinuit imperiul creştin, care a supravieţuit prin prigoniri, ură şi lipsuri timp de douăzeci de veacuri.
Creştinismul este cel mai mare fapt din lume — şi acest fapt a fost produs de o personalitate inexistentă? Curată nebunie! Cine poate crede aşa ceva? John Stuart Mill a scris: “Este inutil să spunem că Cristos, aşa cum este prezentat de Evanghelii, nu aparţine istoriei. Care dintre ucenicii Săi sau care dintre prozeliţii lor era capabil să inventeze spusele atribuite lui Isus sau să imagineze viaţa şi caracterul Său arătate în Evanghelii? În nici un caz pescarii din Galileea şi nici sfântul Pavel”.
Cine ar fi putut născoci personalitatea lui Isus — nu numai bunătatea Lui şi smerenia Lui, ci şi geniul Său în felul de a trata oamenii şi problemele, spiritul Său pătrunzător şi priceperea Lui?
Cine ar putea fi născocitorii lui Isus? Evreii nu L-ar fi putut inventa, deoarece în primul secol monoteismul lor era menţinut cu atâta încăpăţânare, încât niciodată nu ar fi născocit pe un om ca reprezentând întruparea Dumnezeului lor nevăzut.
Evreii dispreţuiau alte naţiuni. Ei nu ar fi băut un pahar de apă din mâna unui samaritean, aşa încât cu singuranţă că ei nu ar fi putut născoci pe Isus, Care Se împrietenea cu străinii. Ei se considerau o rasă aleasă; de ce ar fi inventat ei pe cineva care să şteargă toate deosebirile de rase şi care să iubească pe toţi oamenii?
Nici primii creştini nu L-ar fi putut inventa.
Vedem de la început că, departe de a fi fost capabili de a inventa un Isus, ei n-au putut decât să strice frumosul Său nume.
Sfântul Pavel scrie că în vremea lui, majoritatea celor care predicau făceau lucrul acesta din lăcomie, invidie, dorinţă de faimă şi motive egoiste şi că denaturaseră Cuvântul lui Dumnezeu. Predicatori lacomi şi egoişti nu pot născoci un Isus.
Şi chiar dacă oamenii ar fi reuşit să inventeze un Dumnezeu întrupat, ei nu ar fi putut să-L imagineze ca evreu, un om aparţinând unei rase dispreţuite şi ca pe un om fără învăţătură, care s-a născut într-o iesle şi a murit pe o cruce, fără să fi lăsat nici o propoziţie scrisă în urma Lui.
Astfel de lucruri nu ar fi putut fi născocite.
Referindu-se la cele trei întrebări puse de diavol când a ispitit pe Isus în pustie: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini”; “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de pe streaşină Templului; căci este scris: “El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta, şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră”; şi “Toate aceste lucruri (adică toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor) Ti le voi da Ţie dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie”, Dostoievski scrie în “Fraţii Karamazov”:
“Dacă a existat vreodată pe pământ o minune reală, uluitoare, aceasta a avut loc în ziua celor trei ispitiri. Însăşi elaborarea acestor întrebări era o minune. Dacă ar fi cu putinţă să se imagineze, pur şi simplu de dragul argumentului, că aceste trei întrebări ale spiritului rău ar fi pierit cu desăvârşire din cărţi şi că noi ar trebui să le reconstituim şi să le scornim din nou şi, în acest scop, am fi reunit pe toţi înţelepţii pământului — conducători, preoţii cei mai de seamă, oameni învăţaţi, filozofi, poeţi — şi le-am fi încredinţat sarcina de a inventa trei întrebări care să se potrivească cu acest prilej, însă să exprime în trei cuvinte, trei fraze omeneşti, întreaga istorie viitoare, a lumii şi a omenirii — crezi oare, că toată înţelepciunea pământului reunită la un loc ar fi putut născoci ceva egal în înţelepciune şi adâncime cu aceste trei întrebări care au fost puse atunci de către spiritul înţelept şi puternic în pustie? Numai din aceste trei întrebări, din minunea formulării lor, putem vedea că aici avem de-a face nu cu inteligenţa omenească efemeră, ci cu cea absolută şi veşnică.”
Ingersoll, binecunoscutul scriitor ateist, a spus despre Isus:
“Ca şi Renan, eu cred că Cristos a fost singurul om desăvârşit. “Fă altuia ce ai vrea să ţi se facă ţie” este perfecţiunea religiei şi moralei. Este “summum bonum” (tot ceea ce poate fi mai bun). Acest precept depăşeşte învăţăturile lui Socrate, Platon, Mahomed, Moise sau Confucius. Învăţătura lui Isus a întrecut poruncile pe care Moise a pretins ca le-a primit de la Dumnezeu, căci cu acest “fă altuia” al lui Cristos, nu ar mai putea exista crimă, minciună, invidie sau război”.
Omul desăvârşit nu ar fi putut să fie o născocire a unor apostoli cu totul nedesăvârşiţi.
ARGUMENTE CONTRA ORIGINII ANTICE A EVANGHELIILOR
Oricum, să nu fim nepoliticoşi. Noi am adus atâtea argumente de-ale noastre, încât am uitat argumentele puternice ale academicienilor contra originii vechi a Evangheliilor. Ele sunt în număr de trei:
(1) Evangheliile relatează izgonirea vânzătorilor din Templu. “Dar nu a fost comerţ în acel templu”. Cum ştiu lucrul acesta doctorii în ateism, nu se spune. Însă noi vom cita din Talmud, care cu siguranţă constituie o referinţă acceptată în materie de probleme evreeşti şi o autoritate mai înaltă în acest domeniu decât oponenţii mei. În tratatul “Sabat”, pagina 15, se spune că, cu 40 de ani înainte de distrugerea templului, ceea ce înseamnă exact în timpul vieţii lui Isus, existau prăvălii în interiorul său.
(2) “Biblia scrie despre o turmă de 2000 de porci în regiunea Gadarenilor din Palestina, însă creşterea porcilor era interzisă evreilor în vremea Vechiului Testament. Aşa dar nu puteau exista turme de porci în Palestina”.
Ce părere ai tu, cititorule drag, despre logica concluziei acestui argument? Fii respectuos! Vorbesc academicieni. Nu poate exista criminalitate în ţara noastră pentru că legea o interzice. Nu poate fi nici o ceartă între comuniştii chinezi, ruşi şi iugoslavi, din cauză că internaţionalismul proletar o interzice. Oare acest fel de gândire ţine?
Afară de aceasta, Academia de Ştiinţe din Moscova trebuie să aibă o secţie geografică, care să ştie că Gadara se află în Perea, la răsăritul Iordanului, o regiune care propriu-zis nu aparţinea Palestinei şi care nu era populată numai de evrei.
(3) Autorii Evangheliilor nu puteau fi evrei, deoarece ei nu menţionează animale care trăiau în Palestina în vremea aceea, cum ar fi pisici sălbatice, şacali şi pantere.
Încă un argument foarte convingător!
Cu aceeaşi logică eu aş putea afirma că “Manualul ateului” nu a fost scris în Uniunea Sovietică, fiindcă nu se menţionează păduchii, ploşniţele şi şoarecii, însă eu ştiu cât de mult au suferit creştinii din cauza acestora în închisori, în primii ani ai teroarei.
Am fost drept faţă de adversarii mei. Am luat în consideraţie şi argumentele lor referitoare la Evenghelii, nu numai ale mele. Acum este rândul cititorului să judece valoarea lor comparativă.
VESTIREA DIN NOUL TESTAMENT
Criticile aduse contra Noului Testament, în sensul că ar fi o născocire fantasmagorică, ulterioară, sunt neîntemeiate.
Dar, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce au fost aduse?
Să presupunem că Noul Testament ar fi o carte rea; atunci de ce s-au scris 700 de pagini ca să-l denigreze? În fiecare an apar în Uniunea Sovietică, romane bune şi rele — uneori foarte rele. Nimeni nu porneşte o cruciadă de proporţii mondiale, care să dureze decade, contra unui roman rău. Cititorii înşişi îl ignorează. Linia Partidului comunist este în continuă schimbare. Cărţi care erau considerate opere mari sunt deodată interzise. Cine ar fi îndrăznit, acum douăzeci de ani, să aibă o bibliotecă fără cartea marelui geniu Stalin? Dar într-o bună zi a venit un ordin. Cărţile au dispărut, pur şi simplu. Ele sunt înmormântate în linişte, ca şi cum nici nu ar fi fost scrise. După aceea, Hrusciov a început să-şi publice colecţia lui mai modestă de articole şi discursuri, bine revizuită, în care să nu se amintească cititorului că el a fost unul dintre linguşitorii lui Stalin. Şi aceste cărţi au dispărut. Nu au fost discreditări. Nimeni nu discreditează zecile de volume ale lui Trotzky.
Cum se explică faptul că se duce o astfel de luptă ca să se critice, să se rupă în bucăţi Noul Testament când, în acelaşi timp, populaţia sovietică nu are voie să posede măcar un exemplar al acestei cărţi ca să-şi poată face o părere personală despre ea?
Credinţele trebuie să se bazeze pe dovezi care să poată fi examinate în mod deschis. Ceea ce face ştiinţa să avanseze nu este atât propagarea unui adevăr specific, cât mai degrabă, dreptul nerestrâns de a căuta adevărul şi de a-l spune. Adevărul poate supravieţui numai în lupta liberă contra altor păreri.
De ce împiedicaţi pe oameni să aibă Noul Testament?
Aceasta din cauză că Evangheliile şi Noul Testament în totalitatea lui conţin o vestire de o importanţă covârşitoare pentru fiecare om.
Poate cineva să-şi închipuie un prânz bun fără un bucătar? Dar natura este un banchet. În natură există grâu şi cartofi şi lapte şi carne şi fructe de multe soiuri. Există raze de soare şi ploaie, flori frumoase şi ciripitul vesel al păsărelelor. Există lucruri folositoare şi lucruri frumoase pentru satisfacerea trupului tău şi pentru bucuria sufletului tău. Cine este bucătarul acestui banchet al naturii? Este un Creator înţelept, Dumnezeu.
Se spune că un savant, venind acasă de la laboratorul său, a fost chemat de soţia lui la masa de seară. Soţia i-a pus o salată pe masă. Cum el era ateu, a zis: “Dacă frunzele de salată verde, boabele de sare, picăturile de oţet şi de untdelemn şi feliile de ouă ar fi plutit în aer din toată veşnicia, s-ar fi putut ca, în cele din urmă, din întâmplare, să se reunească de la sine în salată”. — “Da”, îi răspunse soţia, “dar nu aşa de frumos aranjată şi gustoasă ca aceasta făcută de mine”. Atomii care au venit laolaltă din întâmplare nu ar fi putut face un univers atât de frumos.
Atomul este tainic. Viaţa este tainică. Savanţii sunt departe de a le fi descoperit secretele. Cu atât mai mult, în acest caz, este misterios Dumnezeu, Creatorul materiei şi al vieţii. Evanghelia după Ioan spune: “Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Când Moise a cerut odată lui Dumnezeu: “Arată-mi Faţa Ta, ca să Te cunosc”, el a primit răspunsul categoric: “Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască”.
Nici un filozof nu-L poate înţelege, dar până şi cel mai simplu om Îl poate afla, tot aşa după cum nici un savant nu înţelege încă toate tainele atomului dar orice om poate mânui materia compusă din atomi.
Noul Testament ne povesteşte despre acest Dumnezeu, cum şi natura vorbeşte despre El.
Odată am vorbit cu un temnicer, un membru al Partidului Comunist. Într-un moment de încredere, el mi-a mărturisit: “Într-o zi de toamnă, am privit prin fereastră la un copac desfrunzit. Ştiam că în primăvara următoare, el va fi din nou plin cu frunze şi muguri, cu păsărele care vor ciripi în ramurile lui. Şi am adorat pe “Nu ştiu cine” sau “Nu ştiu ce”, care-mi dă fructe şi grâu şi flori. Arunc cărbuni în foc şi focul îi schimbă în flăcări frumoase, albe. Ador această Putere sau această Persoană, nu ştiu cine sau ce este, care răsplăteşte cu bine răul pe care-l facem noi, şi uneori schimbă vieţi urâte, vieţi de oameni care mai înainte au fost bandiţi, în vieţi frumoase de martiri ai unei cauze sfinte. Eu am cunoscut astfel de oameni, printre voi, creştinii”. Acest ofiţer comunist nu L-a înţeles cu mintea pe Dumnezeu, însă L-a simţit.
Este uşor pentru “Manualul ateului” să ridiculizeze concepţiile primitive despre Dumnezeu, bătrânul cu barbă albă, şezând pe un tron, cum îl vedem în icoane.
Când creştinii sunt copii, li se povesteşte despre Dumnezeu într-un fel copilăresc. Mulţi dintre ei, când cresc mari, nu ascultă îndemnul biblic de a renunţa la lucrurile copilăreşti; ei rămân cu lucruri începătoare care sunt batjocorite cu uşurinţă de atei. Însă Dumnezeu este diferit de aceste concepţii imature despre El.
Desigur că aceste icoane nu sunt mai ridicole decât imaginea atomului desenată de marele fizician Niels Bohr. Atomul este altfel decât îl putem desena, şi Dumnezeu este altfel decât gândim noi despre El. Ştiinţa nu se poate lipsi de aproximaţiile ei. Noi, creştinii, folosim de asemenea cuvinte şi imagini omeneşti ca să exprimăm sentimentele noastre faţă de Dumnezeu. Dar sfântul Toma Aquina, unul din marii noştri învăţători, a scris: “Dumnezeu nu este ce-ţi închipui tu sau ce crezi că înţelegi tu. Dacă înţelegi, ai greşit. Mintea noastră este desigur prea mică pentru a cuprinde Fiinţa Infinită, dar — aşa cum am spus — putem să-I aparţinem.”
Odată, un creştin a întrebat pe un ateu, cu care se plimba pe o pajişte: “Cine a făcut toate aceste flori frumoase?”
“Lucrurile acestea?” a fost răspunsul. “Nu mai veni din nou cu Dumnezeu. Florile există prin ele înşile”. Creştinul n-a mai insistat. După câteva zile, ateul l-a vizitat pe credincios acasă la el. În camera lui de primire era un tablou frumos, reprezentând flori. Ateul îl întrebă: “Cine a pictat aceste, flori?” Creştinul îi răspunse: “Nu mai începe cu prostii religioase! Nimeni n-a pictat aceste flori. Ele au venit în tablou de la sine. Natura a făcut rama gravată. Apoi tabloul a sărit el singur pe perete, într-un cui, care era acolo din întâmplare, bătut de nimeni. Şi asta este totul”. Ateul s-a ofensat din cauza acestei glume. Dar atunci creştinul l-a întrebat: “Este logic să crezi că aceste trei flori din tablou, care n-au nici parfum şi nici viaţă, trebuie să fi fost create de cineva, în timp ce crezi că milioanele de flori vii, cu parfumul lor pătrunzător, care umplu văile şi dealurile, nu au Creator?”
Dumnezeu este o taină. Isus ne învaţă să rostim: “Tatăl nostru Care eşti în ceruri”, nu “Tatăl nostru Care mergi pe străzi şi poţi fi întâlnit în orice colţ”. El Se află în lume incognito.
Înfige un ac cu gămălie într-un fluture şi prinde-l de o scândură şi l-ai omorât. Nu mai este un fluture, ci un cadavru. Tot astfel nu putem prinde pe Dumnezeu în nici o definiţie. Noi folosim nume pentru El, ştiind că aceste nume nu I se potrivesc. Maximul ce putem spune despre El este că El este Acela dincolo de Care nu se poate concepe nimic mai măreţ.
Însă Dumnezeu S-a descoperit în Persoana lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe acest pământ. Despre El vorbeşte Noul Testament. Milioane şi-au schimbat viaţa datorită Lui.
Afirmaţia din “Manualul ateului” cum că învăţăturile lui Isus distrug bucuria vieţii, este falsă. A renunţa la bucurie este ceva necreştinesc. Respingerea bucuriei este respingerea creaţiunii lui Dumnezeu. De ce am refuza ceea ce un Tată bun ne-a dat? Vechiul Testament prevedea că un om putea face un jurământ de a renunţa pentru un timp scurt la toate plăcerile pământeşti. Când această perioadă de timp se sfârşea, el trebuia să aducă o jertfă lui Dumnezeu, ca ispăşire pentru păcatul de a fi dispreţuit minunatul dar al lui Dumnezeu: plăcerea. Creştinismul nu privează pe nimeni de bucurie. Dimpotrivă, creştinismul adaugă la bucuriile curate pământeşti, pe cele cereşti. Ce desfătare mai mare poate exista decât aceea de a iubi?
Să nu acceptaţi învinuirile ce ni se aduc, în special când autorilor creştini nu li se permite să răspundă. Simplul fapt că ateii ne pun căluş la gură în timp ce ei scriu, dovedeşte că ei nu sunt corecţi şi, ca atare, nu sunt demni de încredere.
Puneţi-vă încrederea în Dumnezeu!
Acest Dumnezeu suferă cu noi. El împărtăşeşte toate necazurile noastre. El Se jertfeşte pe Sine Însuşi pentru noi. El ne doreşte.
Marx şi materialismul istoric au lipsit realitatea de sufletul ei, Dumnezeu, şi în felul acesta au răvăşit-o.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este cheia cunoaşterii profunde a lumii. Nu există o realitate plus Dumnezeu, ci realitate îmbrăcată în frumuseţea lui Dumnezeu. Tot astfel, într-un tablou, nu avem o privelişte plus un amurg; mai degrabă, toate dealurile şi văile şi arborii sunt scăldaţi în culorile lui.
În nişte peşteri din Tailanda s-au descoperit desene preistorice, reprezentând oameni şi peşti în ceea ce s-ar putea denumi “stil raze X”. Pictorul de acum mai bine de 3000 de ani arată detaliile pe care nu putea să le vadă, dar despre a căror existenţă el ştia. Desenând un om sau un animal, el includea scheletul şi organele lui, ca de exemplu stomacul, plămânii etc.
Astfel de desene au fost găsite mai înainte printre băştinaşii din Australia.
Noi considerăm o astfel de artă ca primitivă. S-ar putea să nu fie tot aşa de frumoasă ca arta noastră, însă ea este mai aproape de realitate. Într-o galerie cu portrete, ceea ce ni se înfăţişează nu sunt atât subiectele propriu-zise, ci mai degrabă veşmintele făcute de croitori. Noi vedem numai faţa şi mâinile persoanei respective. Dacă se expun nuduri, vedem pielea. Ne mulţumim cu foarte puţin. Artistul primitiv dorea mai mult din realitate. Într-un anumit sens el era mai aproape de ea decât noi, oamenii moderni, rafinaţi.
Noul Testament vorbeşte despre univers şi istorie în acelaşi stil de “raze X”. Materialiştii văd numai lucrurile exterioare. Credincioşii văd toate lucrurile exterioare plus ceea ce însufleţeşte universul şi istoria, interiorul, Dumnezeu lucrând în creaţiunea Sa şi descoperindu-Se ca dragoste în acţiune.
Dumnezeu a trimis pe propriul Său Fiu, Isus Cristos, pentru noi. Aşa cum un brutar se îngrijeşte de pâinea ta, şi fermierul de legumele tale, după cum cizmarul îţi dă rodul muncii sale, un profesor înlătură neştiinţa şi îţi dă cunoştinţa acumulată de secole, tot astfel şi Isus, Fiul lui Dumnezeu, Singurul Care nu a păcătuit niciodată, a luat asupra Lui grija ta. El îţi oferă neprihănirea Lui. Tu devii un prunc nou-născut, ca un om care n-a păcătuit niciodată. Viaţa reîncepe în legătură cu Dumnezeu. Cât despre păcătoşenia ta, El a luat-o asupra Lui.
Tu îţi dai seama, oarecum, că păcatele tale au fost foarte grave. Ele au produs suferinţă altora. Poate că au curs lacrimi şi sânge şi tu eşti vinovat. Ei bine, El nu numai că a purtat păcatele tale, ci a luat şi pedeapsa pentru păcatele tale. El a suferit, murind pe cruce, pe un munte numit Golgota, aproape de Ierusalim. Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
Noul Testament spune: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Notează cuvântul “oricine”, chiar şi autorul “Manualului ateului”; oricine, chiar şi oamenii care au comis crimele cele mai grele.
Noul Testament ne învaţă că Isus stă la uşa inimii noastre şi bate. Dacă-L ascultă cineva şi-I deschide uşa, El intră şi ne vorbeşte de la inimă la inimă.
Viaţa nu constă numai în a munci pentru stat, nici în mâncare, băutură şi plăceri sexuale. Cristos este o făptură spirituală. El doreşte să-ţi dea putere să biruieşti păcatul şi moartea şi iadul, şi nu aşteaptă decât hotărârea ta. El făgăduieşte nu numai un cer viitor, ci şi o viaţă cerească chiar de pe acum, în sufletul tău.
Noul Testament ne spune că Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a iubit pe oameni atât de mult, încât S-a rugat pentru cei ce-L omorau, chiar atunci când suferea durerile crucii. Se poate ca tu să fi fost un hoţ. Cristos a murit între doi hoţi şi, în timp ce atârna pe cruce, a mântuit pe unul din ei, care s-a pocăit, şi l-a dus în rai. El nu exclude pe ticăloşi şi nici pe prostituate. Cea mai mare bucurie a Lui este să ierte crime mari.
Noul Testament este batjocorit de atei din cauză că proclamă dragostea ca principiu călăuzitor al vieţii şi face ca inima credinciosului să devină un colţ de rai. După ce ai privit odată în mod serios în oglinda adevărului, care este Cristos, o mare milă îţi va umple sufletul şi te vei simţi minunat de liber.
Cetăţenilor sovietici nu le este îngăduit să cunoască vestirea din Noul Testament, pentru că aceasta i-ar uni cu Dumnezeu. Aşa se explică atacurile înverşunate, dar neîntemeiate, asupra acestei cărţi. Însă este uşor pentru noi, creştinii, care avem această pătrundere adâncă în marile realităţi ale păcatului şi ispăşirii păcatelor, să înţelegem de ce prientenii noştri atei se cutremură în faţa crucii şi chiar scriu o carte de 700 de pagini împortriva ei. Ateii simt că Biblia conţine adevărul final.
Stalin a murit, dar niciodată un comunist nu va cânta “Stalin, iubitul sufletului meu”; nici “Hrusciov, cu dragoste la tine vin”. Peste un secol nu i se va cânta lui Brejneev: “De tine simt nevoie”. Acestea sunt cântări ce se cânta lui Isus, în toată lumea, aproape două mii de ani după răstignirea Lui.
Oricât ar încerca, comuniştii nu vor reuşi să facă să înceteze aceste cântări în sfânta Rusie.
Despre ei nu se vor cânta nici un fel de cântece. De pe acum, glumele care se spun despre ei arată ce renume vor avea în viitor.
Există multă tristeţe în lume. Este nevoie să se mai râdă. Îmi place atât de mult când oamenii sunt veseli, încât nu-mi pasă chiar dacă ei râd pe socoteala mea. Sper că adversarii mei au aceleaşi simţăminte şi că nu vor interpreta greşit dacă le voi povesti două glume care circulă în Uniunea Sovietică.
Prima: Un elev de liceu a fost întrebat la ora de istorie: “Cine a fost Stalin?” El a răspuns: “Un om care, având cultul personalităţii proprii, a devenit un ucigaş. El şi-a ucis chiar tovarăşii săi cei mai apropiaţi. Aceasta este învăţătura despre el, în conformitate cu Congresul al douăzecilea al Partidului nostru”.
“Bravo”, i-a răspuns profesorul. “Acum, răspunde-mi, te rog, cine a fost Hrusciov?”
Copilul replică prompt: “Hrusciov era un idiot, care pe bună dreptate a fost înlăturat de la conducere, prin votul Comitetului Central”.
“De asemenea foarte bine. Acum ultima întrebare: Cine este Brejneev?”
“El este un alt idiot”, răspunse elevul.
Profesorul îl opri: “Aceasta va corespunde, probabil, peste un an sau doi, când se va lua o hotărâre în acest sens. Dar pentru moment, el este un conducător genial şi eu trebuie să-ţi dau o notă proastă”.
Acum, a doua glumă: “Într-o şcoală, învăţătorul spune copiilor: “Partidul este tatăl nostru şi Armata Roşie este mama noastră”. Apoi, el întreabă pe unul dintre copii: “Ce ai dori tu să devii?” La care copilul răspunde: “Un orfan”.
Oamenii au iubit pe Isus. Alţii L-au urât. Majoritatea au fost indiferenţi la mesajul Lui. Dar nimeni n-a îndrăznit vreodată să facă glume răutăcioase despre El.
ATACURI LIPSITE DE RESPECT LA ADRESA BIBLIEI
De la critica Noului Testament, “Manualul ateului” trece la critica întregii Biblii.
Ne pare rău că şi aici atacurile sunt vulgare, superficiale. Ne-am fi aşteptat la altceva. Există şi o altă formă de necredinţă, una elegantă, generoasă.
Aşa este, bunăoară, ateismul lui Ludwig Feuerbach. El nu a crezut în Dumnezeu, dar a vrut să menţină religia, care face pe om nobil, iubitor şi neprihănit. Feuerbach (“Esenţa Creştinismului”, vol. II) numea religia “sfânta”, fiindcă ea este “tradiţia primei conştiinţe”. El întreabă: “Nu este oare frumos să păstrezi amintirile din perioada copilăriei omenirii?”
Isus nu ar fi obiectat dacă religia ar fi fost numită copilăroasă. El ne-a învăţat să devenim ca nişte copilaşi. Cu toţii preţuim amintirile din copilărie. De ce să le aruncăm cu brutalitate, cum fac comuniştii? Oare aceasta se datoreşte faptului că li se aminteşte despre timpul când sufletele lor erau mai frumoase decât acum?
Am recomanda adversarilor noştri să citească “Liturghia Ateului” de Honore de Balzac. Eroul principal este un chirurg ateu, Desplein. Pe când era student foarte sărac şi flămând, un sacagiu, Bourgeat, însufleţit de o dragoste creştinească, îl ajutase, prin muncă grea şi sacrificiu personal, să-şi termine studiile, devenind un medic renumit.
Desplein era un necredincios. Dar când Bourgeat, pe patul său de moarte, i-a cerut să se roage pentru odihna sufletului său, profesorul ateu împins de un sentiment de recunoştinţă, a consimţit să-i îndeplinească dorinţa. Ulterior, el a spus cu regularitate rugăciunile cerute de catolicul decedat, care îi făcuse bine.
Am încercat să arătăm înţelegere pentru atei, de aceea credem că avem dreptul să ne aşteptăm ca ateii culţi să recunoască în ce măsură cultura lor depinde de Biblie şi să fie cel puţin decenţi în atacurile lor.
Frederic Nietzsche a fost primul care a declarat că “Dumnezeu este mort”. El a fost filozoful favorit al lui Hitler. Hitler a tras concluziile juste. Dacă Dumnezeu e mort, atunci el, Hitler, nu trebuia să aibă nici un scrupul în a ucide milioane de oameni nevinovaţi şi chiar copii. Dar Nietzsche era departe de viitorul său discipol. Nietzsche a vorbit despre moartea lui Dumnezeu cu un respect sfânt. Nebunul său, după ce a proclamat moartea lui Dumnezeu, se duce la diferite biserici şi cântă: “Requiem aeternam Deo”, un imn de jale pentru Dumnezeul mort. Pentru Nietzsche, Dumnezeu era mort. Pentru el, acesta concluzie era izvorul unei drame profunde. El regreta sincer că dumnezeul lui nu mai era viu.
Cu autorii “Manualului ateului”, lucrurile stau altfel. Ei se desfată în moartea lui Dumnezeu. Acum nu mai trebuie să se îngrijoreze de cuget, adevăr şi dragoste. Ei pot face tot ce le place. Acest ateism este indecent.
- Garaudy, fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist din Franţa, a scris: “Nu putem trece cu vederea contribuţia esenţială a creştinismului, fără să devenim mai săraci”. (“De la Anatemă la Dialog”.)
Lunaciarski, fost ministru al educaţiei în Guvernul Uniunii Sovietice, a scris: “Noţiunea de Dumnezeu conţine ceva veşnic frumos… Necazul însoţeşte viaţa omenească. Cel ce nu ştie cum să conceapă lumea în mod religios este condamnat la pesimism”…
Ateii comunişti încep istoria gândirii juste cu ei înşişi. Rezultatele sunt catastrofale. Ei sfârşesc prin a ignora adevărul dobândit de omenire timp de milenii de dezvoltare.
Ei fac o caricatură din religie. Ne pare rău de lucrul acesta. Caricaturile sunt totdeauna periculoase pentru cei ce le desenează.
Odată, o tânără femeie a avut o discuţie cu marele pictor satiric, Hogarth, în timp ce acesta lucra. Ea-şi exprimă dorinţa de a învăţa să deseneze caricaturi, la care Hogarth răspunse: “Vai, tânără doamnă, nu este un talent de invidiat. Ascultă sfatul meu şi nu desena niciodată caricaturi. Tot făcând caricaturi, mi-am pierdut bucuria frumuseţii. Eu nu văd niciodată o faţă, ci numai ce este denaturat în acea figură. Eu nu am niciodată satisfacţia de a privi faţa de om ca fiind divină.”
Cei ce caricaturizează adevărata religie sunt în aceeaşi situaţie, în oglinda denaturată a minţii lor, chiar şi îngerii par să aibe trăsături diabolice.
Ei nu-şi dau seama că dacă Biblia ar fi pusă deoparte, ca o carte fără valoare, toată literatura renumită a lumii ar pieri odată cu ea. Ce ar rămâne din Dostoievski, Tolstoi, Milton, John Bunyan, Walter Scott şi Anatole France? Tennyson a spus de cartea Iov că-i poemul cel mai frumos pe care l-a citit vreodată. În lucrările lui sunt trei sute de citate din Biblie. Shakespeare a folosit peste cinci sute de idei şi fraze luate din Biblie. Poemul lui Byron “Întuneric” a fost inspirat de cartea proorocului Ieremia.
Chiar şi “Capitalul” lui Marx ar trebui să fie schimbat, împreună cu celelalte scrieri ale sale şi cărţile lui Engels, deoarece acestea sunt pline de referinţe la Biblie.
Dacă Biblia ar fi înlăturată, lucrările lui Michelangelo, Rafael, Leonardo da Vinci, Rembrandt şi mulţi alţi pictori mari ai lumii ar fi de neînţeles pentru noi, după cum de altfel ar fi şi marile opere muzicale ale lui Bach, Beethoven, Mozart, Haydn şi alţii.
Ascultaţi mărturia câtorva oameni renumiţi. William Gladstone, care a fost de patru ori prim ministru al Marei Britanii, a spus: “Dacă aş fi întrebat care este leacul pentru necazurile mai grele ale inimii omeneşti, la ce ar trebui să privească un om, în primul rând în progresul său, ca la puterea care urmează să-l susţină în încercări şi să-l ajute să înfrunte supărările sale inevitabile, obligaţia mea este să-l îndrept către ceea ce într-un imn binecunoscut se numeşte “Povestea veche de tot”, istorisită într-o Carte veche, care este darul cel mai mare şi cel mai bun dat vreodată omenirii.” El se referea la Biblie.
Jean Jacques Rousseau scrie: “Cât de josnice, cât de vrednice de dispreţuit sunt cuvintele filozofilor noştri cu toate contrazicerile lor, în comparaţie cu Scripturile. Este oare posibil ca o carte atât de simplă şi în acelaşi timp atât de sublimă, să fie numai cuvinte de om?
Goethe scrie: “Cu cât o înţelegi mai bine, cu atât Biblia devine mai frumosă”.
Heinrich Heine, care era foarte departe de a fi entuziasmat de religie, scrie: “ … Adâncimile creaţiunii scrise în tainele albastre ale cerului; răsăritul soarelui şi apusul lui; făgăduinţă şi împlinirea ei; naştere şi moarte; toată drama omenească — totul este cuprins în această Carte. Este Cartea cărţilor, Biblia”.
Limbile engleză şi germană, în mod deosebit, nu ar fi ceea ce sunt, dacă ele nu ar fi fost transformate de Biblie. Este singura carte care a dat imboldul de a dărui la sute de popoare şi triburi primul lor alfabet. Prin truda bărbaţilor şi femeilor care s-au dedicat lucrării lui Dumnezeu, Biblia este prima carte pe care aceste triburi învaţă s-o citească.
Garibaldi, patriotul italian care a eliberat şi unificat, din punct de vedere politic, patria sa (sfârşind această lucrare în 1870) a spus despre Biblie: “Aceasta este tunul care va elibera Italia”.
Urmează mărturia unora dintre cei mai de seamă preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii:
Washington: “Mai presus de toate, lumina curată şi neclintită a Bibliei a avut o influenţă binefăcătoare asupra omenirii şi a sporit binecuvântările societăţii”.
Lincoln: “Eu am luat întotdeauna sfat de la Dumnezeu şi Lui I-am încredinţat planurile mele şi n-am luat niciodată o hotărâre de acţiune fără să fi fost sigur, pe cât posibil, de aprobarea Lui. Aş fi omul cel mai îngâmfat şi stupid, în acest post, dacă aş gândi măcar o zi că m-aş putea achita de răspunderile pe care mi le-am asumat în funcţia mea, fără să apelez la ajutorul şi lumina Aceluia Care este mai înţelept şi mai puternic decât toţi.”
Grant: “Ţineţi-vă strâns de Biblie, ca de ancora libertăţii voastre. Scrieţi-vă preceptele ei în inimile voastre şi puneţi-le în practică în vieţile voastre. Tot progresul realizat în adevărata civilizaţie îl datorăm influenţei acestei cărţi şi la ea trebuie să privim ca fiind călăuza nostră în viitor.”
Garfield: “Alegeţi pe nemuritorul Isus ca Prietenul şi Ajutorul vostru veşnic. Urmaţi-L, nu numai ca pe un Nazarinean, Omul din Galilea, ci ca pe o Persoană spirituală Care trăieşte veşnic, plin de dragoste şi milă, Care va sta alături de voi în viaţă, şi în clipa morţii şi în veşnicie. Nădejdile lumii sunt înşelătoare, dar aşa cum viţa trăieşte în mlădiţele ei, tot astfel Cristos trăieşte în creştini şi nu va muri niciodată”.
McKinley: “Noi trebuie să fim nu numai ascultători ai Cuvântului ci şi împlinitori ai lui. Pentru a fi împlinitori ai Cuvântului este necesar ca mai întâi să fim ascultători ai Cuvântului; totuşi, frecventarea bisericii nu este suficientă. Trebuie să studiem Biblia, dar să nu ne mulţimim cu atât. Trebuie s-o aplicăm în viaţa noastră de toate zilele.”
Wilson: “Dacă fiecare om din Statele Unite ar citi un capitol din Biblie în fiecare zi, majoritatea problemelor noastre naţionale ar dispărea”.
Franklin Rossevelt a spus: “Repet afirmaţia pe care am făcut-o de multe ori înainte — anume că lucrul pe care-l necesită cel mai mult această ţară este o trezire religioasă; că într-o astfel de trezire vom putea găsi o soluţie la toate problemele noastre, fie ele politice, economice sau sociale.”
Dar ce se întâmplă cu comuniştii înşişi?
Marx a scris: “Luther, dând oamenilor Biblia în limbaj popular, a pus în mâinile lor o armă puternică împotriva nobilimii, a marilor proprietari şi a clerului.”
Stalin şi Mikoyan au fost ambii seminarişti. Cel din urmă are chiar un grad în teologie. Biblia a fost începutul culturii lor. Hrusciov a mărturisit public că el a învăţat cititul din Biblie.
Ideea esenţială a fiecărei constituţii socialiste — “Cine nu munceşte nici să nu mănânce” — este copiată textual din Biblie (2 Tesalonceni 3:10).
Ideea comunismului, în totalitatea sa, este luată din Biblie, unde ni se spune:
“Mulţimea celor ce crezuseră (în Isus), era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… Căci nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case le vindeau şi aduceau preţul lucrurilor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie” (Faptele Apostilor 4:32-35).
Primii ucenici al lui Isus au trăit sub comunism, însă un comunism bazat pe dragoste şi voinţă liberă. Nimeni nu era forţat şi nimic nu era expropriat. Dragostea era aceea care îmboldea pe fiecare să împărtăşească ce avea cu fratele său. În ciuda deosebirilor, comunismul de astăzi îşi are originea tot în Biblie.
Eu pot accepta faptul că o persoană nu ar crede în Biblie, dar aceasta să nu-l împiedice să-şi respecte moştenirea. Nu are oare nici o importanţă faptul că Biblia a fost prima carte tipărită în Europa? Nu are nici o însemnătate faptul că misionarii creştini au învăţat pe băştinaşii din Africa să renunţe la canibalism, să citească, să se comporte ca oameni civilizaţi?
Un fost canibal a spus odată unui propagandist comunist: “Ce? Această carte nu este adevărată? Eu o iau în casa mea, mă aşez şi o citesc, şi ea face ca inima mea să tresalte de bucurie. Cum poate fi aceasta o minciună? Eu eram un mâncător de oameni, un beţiv, un hoţ şi un mincinos, şi această Carte mi-a vorbit şi m-a făcut un om nou. Nu, această Carte nu este o minciună.”
Propagandiştii comunişti ar fi fost mâncaţi de băştinaşi în multe locuri ale lumii, dacă mai înainte misionarii n-ar fi propovăduit acolo religia creştină. În timp ce răspândesc ateismul, aceşti propagandişti ar trebui să fie recunoscători creştinismului de a fi creat civilizaţia, pregătindu-le libertatea ca ei să poată activa.
Un ateu respectabil este unul care se înclină în faţa bisericii cu recunoştinţă pentru ceea ce omenirea datorează creştinismului. Dar a scuipa în fântâna din care ai băut tu şi toată lumea civilizată este groaznic de nedrept.
În secolul şaptesprezce, când ateismul era rar printre evrei, un evreu a spus unui rabin: “Eu nu cred în Dumnezeu”. Rabinul a îmbrăţişat pe acest om şi i-a zis: “Cât de mult te invidiez, frate. Tu eşti într-o stare spirituală mult mai bună decât mine. Când eu văd un om în suferinţă, îmi spun: “Domnul îl va ajuta”, şi nu-i dau nici un ajutor. Tu nu crezi în existenţa lui Dumnezeu, aşa că tu trebuie să-ţi ajuţi semenul. Tu trebuie să faci faptele pe care le-ar făptui Dumnezeu dacă ar exista. Fă în felul acesta: hrăneşte pe flămânzi, mângâie pe cei deznădăjduiţi, dă adevăr şi bucurie celor în nevoie, îmbrăţişează pe fiecare cu dragoste şi, în general, poartă-te cum ar face-o Dumnezeu dacă ar exista. Apoi vino din nou după un an şi spune-mi dacă există Dumneszeu sau nu.”
Rabinul şi-a permis să ia o atitudine elegantă faţă de acel ateu, ca să-l încurajeze să scoată tot ce este mai bun din ateismul lui. Voi, rivalii mei comunişti, voi vă purtaţi în felul acesta cu un credinicios?
Voi trăiţi la un nivel de jos şi toată poziţia voastră este şubredă.
“Manualul ateului” face apel la raţiunea noastră, încercând să-şi dovedească principiile cu argumente. Dacă autorii manualului admit că noi putem raţiona, de ce este imposibil să găseşti o Biblie în librăriile din Uniunea Sovietică? Oamenii ar fi capabili s-o citească pentru ei înşişi, comparând-o cu ceea ce au de spus despre ea adversarii ei, ca apoi să tragă concluziile lor personale. De ce este interzisă Biblia? Oare nu credeţi în puterea omului de a raţiona “just”? Atunci de ce vă mai daţi osteneala să daţi argumente? Porunciţi “Nu credeţi!” şi atâta tot.
OARE PERSOANELE DIN BIBLIE AU EXISTAT CU ADEVĂRAT?
Critica textului Bibliei este o grijă firească a minţii omeneşti. Teologii creştini n-au avut nevoie de sfatul “Manualului ateului” spre a verifica istoria biblică, a împăca cronologiile biblice cu cele profane şi a cerceta datele arheologice. Faptul că noi credem în inspiraţia divină a Scripturilor şi în exactitatea lor, nu ne-a împiedicat niciodată de a examina în amănunţime textul şi conţinutul lor, pentru a fi foarte siguri că avem cuvintele aşa cum le-a insuflat Dumnezeu, neschimbate de cărturarii şi traducătorii de mai târziu.
Dar critica Bibliei, aşa cum este practicată de adversarii noştri atei, este de un tip cu totul diferit. Ei tăgăduiesc cele mai importante evenimente relatate în Biblie şi înlătură personlităţile principale ale Bibliei, transferându-le în domeniul mitului.
Creştinii nu cred că Biblia este o carte ştiinţifică. Ea este o lucrare orientală veche de mii de ani, conţinând multă poezie şi simbolism şi ea nu poate fi utilizată ca manual modern de ştiinţă.
Dar faptele istorisite în Biblie rămân şi ştiinţa nu poate demonstra că ele nu sunt adevărate. Este o realitate că lopata arheologului confirmă întotdeauna şi niciodată nu dezminte povestirile biblice.
Pentru autorii “Manualului ateului”, Adam şi Eva sunt personajiile unui mit.
Nu există nici un motiv valabil să se tăgăduiască relatarea biblică; Adam şi Eva au trăit realmente pe pământ în grădina Edenului şi au fost izgoniţi de acolo, credem aceasta aşa cum nu respingem în mod critic alte însemnări istorice păstrate de omenire.
Dar oponenţii noştri ne fac un serviciu numind povestea aceasta un mit. Mitul nu este ceva nereal, ci mai curând este realitatea cea mai înaltă expirmată în imagini şi simboluri, ţâşnind din adâncimile sufletului omenesc şi adresându-se acestor adâncimi.
Povestea lui Adam şi Eva este mai mult decât istorie. Este şi istorie şi mit.
Propriile voastre vieţi, dragii mei adversari, sunt reproducerea celor întâmplate lui Adam şi Eva. Toţi am avut nevinovăţia copilăriei într-o lume nefrământată de necazuri şi îngrijorări privind probleme mari. Poate îţi aminteşti când păcatul, călcarea legii morale în care trăiai, a năvălit pentru prima oară în viaţa ta şi te-a făcut să te ascunzi de Dumnezeu. Poate că mai târziu a luat forma de a ascunde ceva din autobiografia ta faţă de Partid. Nu trebuie să reproşăm aceste lucruri primilor noştri strămoşi. Dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătruit, noi am fi mâncat fructul oprit. Adam şi Eva sunt prototipii experienţei omeneşti generale, a ceea ce se întâmplă cu fiecare suflet. Miturile nu pot fi opuse realităţii. Ele sunt foarte adesea o aprofundare a sensului vreunui fapt izolat, arătându-l ca fiind tipic pentru totalitatea omenirii. Nu poţi dispreţui valoarea tabloului Mona Lisa, spunând că este numai un portret. Este portretul unei făpturi vii. Un portret este o realitate, la fel ca fiinţa omenească pe care o reprezintă. Într-un anumit sens, Mona Lisa este mai reală decât persoana pe care o înfăţişează. Este mai frumoasă, mai dăinuitoare; ea întruneşte cele mai bune trăsături ale ei. Ea corectează natura. Portretul nu contrazice persoana. Sensul spiritual al povestirii lui Adam şi Eva nu contrazice realitatea lor istorică. Ceea ce am spus despre Adam şi Eva se aplică şi la leacul împotriva păcatului, adică la jertfa lui Cristos. Fiecare om care a făcut ceva rău caută un ţap ispăşitor, cineva pe care să-l poată învinui de propriul său păcat. Cunoscând această lege psihologică încrustată în păcătos, Cristos S-a oferit pe Sine Însuşi ca ţap ispăşitor. El, fiind Fiul lui Dumnezeu, ia toată răspunderea pentru viaţa noastră întreagă, bună sau rea. El S-a identificat cu noi din dragoste şi a primit pedeapsa în locul nostru. Ceea ce a pătimit în răstignire pe Golgota este ca şi cum noi înşine am fi trecut prin toate aceste chinuri. Noi suntem eliberaţi de păcatele noastre şi de vina noastră, fiindcă Cristos Şi-a vărsat sângele pentru noi. După aceea, El a înviat din morţi, arătându-ne că şi noi, care credem în El, vom învia ca să fim cu El în Paradis.
Moartea şi învierea Lui sunt realităţi istorice. Însă mitul despre un dumnezeu care moare ca jertfă pentru păcat şi înviază din nou exista înainte de Cristos. “Manualul ateului” este corect când ne aminteşte că aproape aceleaşi lucruri erau crezute despre zeul Horus al egiptenilor, despre zeul Mitra şi alţii. Spre deoasebire de Cristos, aceşti zei nu erau persoane istorice, ci realităţi preînchipuitoare. Toţi aceşti “zei” erau preînchipuiri ale Răscumpărătorului original care fusese făgăduit omenirii şi în acest sens prevesteau venirea lui Cristos. Horus şi Mitra şi Dionisus erau denumiri date Mântuitorului de păcate, după care tânjea omenirea. De asemenea, Kun-Yin şi Isis şi Diana erau preînchipuiri ale maicii Domnului, expresii ale dorului după un ideal desăvârşit de puritate, blândeţe, jertfire de sine şi toate viruţile feminine.
Aşa încât noi nu ne vom necăji dacă rivalii noştri numesc mituri pe Adam şi Eva şi pe Răscumpărătorul promis după căderea lor din Paradis.
Un potop în vremea lui Noe, care a distrus tot pământul? O altă legendă, spun adversarii mei.
Însă relatarea din Biblie este confirmată de istorisirile chinezeşti, greceşti, englezeşti şi mexicane ale potopului. Tăbliţe cu scriere cuneiformă dezgropate în Babilonia în 1870 dădeau şi ele o mărturie despre potop, cu atât mai izbitoare din cauza asemănării cu povestirea redată în Biblie. Socotite ca datând din anul 3000 î.Cr., aceste plăci trebuie să fi fost scrise pe vremea când oamenii îşi mai aminteau bine de potop.
Denumită “Epopeea Ghilgameş”, această istorisire povesteşte cum eroul principal, Utnapiştim, a scăpat din distrugerea generală a omenirii. Marii zei ai cetăţii antice Şurupak, (actuala Fara) au horărât să distrugă rasa omenească prin potop. Zeul Ea a dezvăluit lui Utnapiştim această horărâre divină şi l-a salvat pe el şi familia lui.
O altă poveste a potopului a fost găsită scrisă în sumeriană, o limbă care datează înainte de limbile asiriană şi babiloneană.
Renumitul antropolog, Sir Janes Frazer, a strâns tradiţii în legătură cu potopul din locurile cele mai deosebite şi îndepărtate, cum ar fi insulele Leeward, Bengal, China şi Malaysia. Pretutindeni, oamenii şi triburile înapoiate păstrează acest fapt extraordinar. Ei sunt de acord în punctul principal, că potopul a fost o pedeapsă pentru păcate grave şi că numai câţiva oameni neprihăniţi au fost salvaţi. Iosef Flaviu este considerat în general ca unul din istoricii cei mai vrednici de crezare din antichitate. El scrie în “Antichităţile evreilor”: “Armenii numesc acest loc (unde Noe şi familia lui au ieşit din corabie) Apobaterion — locul “coborârii”.
În povestirea potopului, faptele şi mitul se îmbină din nou. În mintea noastră este gravat adevărul că păcatul grav generalizat va avea ca rezultat o catastrofă. Noi ştim de asemenea că au fost multe cazuri când neprihănirea câtorva i-a izbăvit pe aceştia în mod miraculos de la o distrugere generală. Relatarea istorică a potopului s-a întreţesut în memoria multor popoare cu legendele care exprimă acest adevăr. Aceste legende sunt la fel de reale ca şi potopul însuşi.
Potopul din vremea lui Noe n-a fost un eveniment unic. Isus zice: “Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului”. (Matei 24:37-39).
În prezent, lumea este pe marginea unei noi catastrofe pentru păcătoşi. Biblia spune că de data aceasta pământul va fi distrus prin foc. („… trupurile cereşti se vor topi de mare căldură… “ aceste cuvinte au fost scrise acum două mii de ani de Petru pescarul, cu mult înainte ca cineva să fi ştiut despre elementele chimice, puterea de distrugere şi capacitatea de nimicire a dezagregării atomice şi uriaşa ei temperatură). După cum Noe a avut o avertizare din partea lui Dumnezeu pentru lumea din vremea lui, tot astfel şi biserica are o avertizare pentru cei din ziua de azi. Lumea din vremea lui Noe a fost distrusă, deşi răutatea ei nu era suficientă ca să interzică propovăduirea lui Noe. La ce judecată se poate aştepta lumea de astăzi, când ea interzice să se dea avertismente! Omenirea nu trebuie să fie conştientă de primejdiile care o ameninţă; scopul pentru care se tăgăduieşte potopul din vechime — în “Manualul ateului” — chiar cu preţul negării evidenţei istorice.
În continuare, adversarii noştri spun că nu există nici o dovadă despre existenţa lui Avraam şi a urmaşilor săi.
A dovedit oare vreo excavaţie istorică existenţa lui Spartacus, conducătorul revoltei sclavilor, un om care figurează în toate istoriile socialismului? Desigur că nu. Se ia ca adevărat că Spartacus a existat în realitate fiindcă un istoric roman a scris despre el. Atunci de ce istoricii socialismului nu aplică aceeaşi unitate de măsură şi personalităţilor biblice, chiar dacă săpăturile istorice n-ar dovedi nimic despre existenţa lor? De ce ar vorbi ele despre Avraam, care a trăit majoritatea vieţii lui ca nomad? Noi credem în existenţa lui istorică, după cum credem în realitatea istorică a lui Spartacus, pentru că istoricii, scriitorii Bibliei, vorbesc despre viaţa lui şi despre vieţile celorlalte personaje ale Vechiului Testament.
Să mergem mai departe. Toţi evreii, din toate timpurile, au ştiut că sunt urmaşii lui Avraam, Isaac şi Iacov. Toţi arabii, din timpuri imemorabile, au ştiut că Avraam este tatăl lor. Toţi creştinii şi toţi musulmanii din lume au venerat întotdeauna pe Avraam ca pe strămoşul credinţei lor într-un singur Dumnezeu.
Toate acestea nu au nici o însemnătate?
Avraam a cumpărat peştera Macpela pentru înmormântarea Sarei. După aceea, peştera a ajuns un mormânt al familiei. Acolo au fost înmormântaţi Isaac, Rebeca, Lea şi Iacov. Acum o moschee şi o sinagogă se află deasupra acestei peşteri şi constituie locuri sfinte de pelerinaj.
Închipuiţi-vă că după câteva sute sau mii de ani, cineva, văzând mausoleul lui Lenin, ar zice că Lenin nu a fost o personalitate istorică ci un mit. Cadavrul lui Lenin, se va spune, este numai o figură de ceară. Presupuneţi că după două mii de ani arheologii, care au auzit despre Stalin, n-ar găsi nimic în legătură cu el, nu cadavru şi nici măcar o figură de ceară. Cu siguranţă că ei vor tăgădui existenţa lui.
“Ce prostie”, vei spune. În acest caz, tăgăduirea existenţei lui Avraam este tot o prostie.
Un loc din Israel indică autenticitatea istorică a nepotului lui Avraam: fântâna lui Iacov, unde Isus a vorbit cu femeia samariteancă, există în Palestina şi peste ea se ridică o bisericuţă greacă. Fântâna propriu-zisă se află chiar sub altar.
Adversarii noştri susţin că Iacov şi descendenţii săi nu sunt personaje istorice.
Autorii “Manualului ateului” sunt sau ignoranţi, ceea ce nu este permis unor oameni care scriu o carte, sau ascund cu bună ştiinţă adevărul.
În 1933, s-au făcut săpături în Tel Hariri de către binecunoscutul arheolog, profesor Parrot. Tel Hariri este situat între Damasc şi Mosul, chiar în locul din care se povesteşte că a venit Avraam în Canaan. Acum s-a descoperit acolo civilizaţia Mari şi asiriologii au putut să descifreze o scriere de pe o placă de argilă. Era un raport al lui Banum, un ofiţer al poliţiei din pustiu, care datează aproximativ din secolul 17 î.Cr. Raportul sună astfel: “Spune Domnului meu aceasta din partea lui Banum, slujitorul tău: Ieri am părăsit localitatea Mari şi am petrecut noaptea la Zuruban. Toţi Beniaminiţii trimeteau semnale de foc. De la Samanum la Ilum-Muluk, de la Ilum-Muluk la Mişlam, toate satele beniaminite din districtul Terqua au răspuns cu semnale de foc; nu sunt încă sigur ce puteau să însemneze aceste semnale.”
În plus tăbliţele cronologice descoperite în acel loc, menţionează de trei ori pe Beniaminiţi. “În anul în care Iahdulim s-a dus la Hen şi apus mâna pe teritoriul Beniaminiţilor” este textul unei inscripţii din timpul domniei regelui Iahdulim. Din vremea domniei ultimului monarh al ţării Mari avem două inscripţii. Prima: “Anul în care Zimri-lim a omorât pe Dawidum al Beniaminiţilor”. A doua: “Anul care a urmat după ce Zimri-lim a ucis pe Dawidum al Beniaminiţilor”.
În conformitate cu Biblia, Beniamin este fiul cel mai mic al lui Iacov. Cum pot deci autorii “Manualului ateului” să spună că fiii lui Iacov nu sunt persoane istorice?
Prima dată când apare numele Israel în documente ne-biblice, este într-o inscripţie aflată acum la muzeul din Cairo, provenind de la un templu mortuar aproape de Teba, care comemora victoria faraonului Mezempta asupra Libienilor. Pentru a mări această biruinţă, se menţionează şi alte victorii însemnate, pe care se spune că le-a repurtat acest conducător. Sfârşitul imnului de laudă este după cum urmează: “Canaan este jefuit şi tot răul lui odată cu el. Aşkelon este luat în robie. Gezer este cucerit. Yenoam este şters de pe pământ. Poporul lui Israel este pustiit; Israel nu mai are urmaşi. Palestina a devenit o văduvă pentru Egipt.”
Aşa dar, numele Israel era un nume istoric în jurul anului 1229 î.Cr.
Desigur că pare foarte ridicol să se scrie o carte de 700 de pagini, pentru a dovedi că acum peste 4000 de ani un om, cu numele de Avraam, nu a existat, că nu a avut urmaşi cu numele de Isaac, Iacov şi Beniamin şi că întreaga relatare biblică despre poporul Israel nu este adevărată. De ce trebuie să se predea acest lucru în toate şcolile comuniste, ba chiar şi în fabrici şi ferme colective? Pe sovietici nu-i interesează nici strămoşii lor proprii de acum 4500 de ani. De ce i-ar interesa tăgăduirea faptului că evreii au o istorie datând de la un om numit Avraam?
Tăgăduirea aceasta are un sens adânc. Ar putea fi explicată cel mai bine printr-o anecdotă, care trebuie să fie de origină evreiască, deoarece discutăm despre evrei:
Goldstein călătorea cu trenul. În faţa lui era un alt evreu, Herşcovici. Ei nu se cunoşteau. Goldstein a vrut să intre în vorbă, aşa că întrebă pe Herşcoviei: “Spune-mi te rog, tovarăşe, cât este ceasul?” Herşcovici nu-i răspunse. Întrebarea a fost repetată de câteva ori, de fiecare dată cu o voce mai tare. Dar fără nici un rezultat, în cele din urmă, Goldstein întrebă: “Tovarăşe, văd că ai ceas la mână. De ce nu-mi spui ce oră este?”
Goldstein răspunse: “Tovarăşe, pe d-ta nu te interesează să ştii cât este ceasul. Bănuiesc că ai dori să conversezi puţin. Dacă ţi-aş fi spus că este ora 9 fix, m-ai fi întrebat: “Ce marcă este ceasul?” Ţi-aş fi răspuns: “Este un ceas de aur eveţian”. Mi-ai fi răspuns: “Atunci trebuie că ai o poziţie înaltă. Altfel nu ţi-ai fi putut permite să ai un astfel de ceas”. Eu ţi-aş fi replicat: “Da, sunt director la Ministerul Comerţului Exterior”. După aceea m-ai fi întrebat unde locuiesc în Moscova. Eu ţi-aş fi răspuns: “Pe strada Artileriianaia”. M-ai fi întrebat dacă am familie. Ţi-aş fi răspuns că am soţie şi trei fiice. M-ai fi întrebat dacă am, din întâmplare, fotografiile lor la mine. Eu aş fi răspuns afirmativ şi ţi le-aş fi arătat. D-tale ţi-ar fi plăcut fata mea cea mai mare, Ester, care este frumoasă, şi m-ai fi întrebat dacă ţi-aş permite să mă vizitezi odată. Politeţea m-ar fi obligat să răspund că da. Te-ai fi îndrăgostit de Ester şi mi-ai fi cerut-o în căsătorie. Şi de ce mi-aş da eu fata în căsătorie după un om care nici măcar nu posedă un ceas?”
Existenţa lui Avraam şi a urmaşilor săi trebuie tăgăduită, deoarece dacă oponenţii mei ar admite că Avraam a existat, în conformitate cu relatarea biblică şi cu toate tradiţiile sutelor de milioane de evrei, creştini, şi mahomedani, noi am fi întrebat de ce Avraam era atât de important încât numele lui a rămas în istorie după patru milenii. Singurul răspuns ar fi că el este renumit din cauză că a crezut în Dumnezeu, că a urmat poruncile Lui şi a fost gata să jertfească chiar şi pe fiul său cel mai scump, pentru El. După care noi am fi pus întrebarea dacă Avraam a întâlnit vreodată pe Dumnezeu. Răspunsul este că el a auzit deseori glasul lui Dumnezeu vorbindu-i în mod desluşit. Am vrea să ştim ce i-a spus Dumnezeu. Răspunsul ar fi că, între altele, Dumnezeu i-a spus că ar vrea să încheie un legământ cu el. Anume că, în sămânţa lui, adică prin unul din descendenţii săi, să fie binecuvântate toate neamurile, întrucât fiecare doreşte să aibe o viaţă binecuvântată, am fi întrebat numele acestui descendent al lui Avraam, care urmează să răspândească fericirea. Răspunsul este simplu: Noul Testament începe prin a ne spune că Isus este acest urmaş al lui Avraam. Am fi întrebat cum poate cineva să primească binecuvântări de la El. Am auzi vestea Evangheliei: Isus a murit pe cruce pentru noi, păcătoşii. El a purtat pedeapsa pentru păcatele noastre. Oricine crede în El este curăţat de toate păcatele lui şi are viaţă veşnică acum şi în paradis.
Din această cauză autorii “Manualului ateului” procedează cu grijă, cum a făcut şi tovarăşul Goldstein din anecdotă. Ei taie discuţia scurt. Personalităţile biblice n-au existat niciodată. Ei au ceasul pe mână, dar nu vor să spună ce oră este.
Acesta este scopul lor şi în alte tăgăduiri ale adevărului biblic. Acesta este scopul lor când găsesc vină Bibliei şi caută contraziceri în ea.
IZBĂVIREA EVREILOR DIN ROBIA EGIPTEANĂ
Biblia ne spune că evreii erau robi în Egipt, dar că Dumnezeu i-a izbăvit din robie cu o mână puternică, făcând minuni pentru ei. Egiptenii care i-au urmărit au fost înecaţi în Marea Roşie. Această poveste biblică este desigur periculoasă pentru deţinătorii de sclavi. Ea poate sugera robilor, oamenilor care trăiesc sub dictatură, ideea că Dumnezeu este în favoarea eliberării sclavilor.
Ca atare, această pagină de istorie trebuie să fie şi ea ştearsă. Autorii “Manualului ateului” ne asigură că toată această povestire este pură închipuire. Ei scriu:
“Timp de un secol şi jumătate au avut loc săpături arheologice în Egipt făcute cu mare precizie. Însă într-un mare număr de monumente care au fost descoperite, în mulţimea inscripţiilor ce au fost descifrate ori în imaginile pictate nu s-a găsit nimic care să confirme legenda biblică despre robia egipteană.” Este corect din partea comuniştilor să facă o astfel de critică a Bibliei?
Ieşirea din Egipt s-a întâmplat în urmă cu peste treizeci de veacuri. Revoluţia rusă a avut loc acum numai şasezeci de ani. Încearcă că călătoreşti prin Uniunea Sovietică, mergi din librărie în librărie şi caută o singură carte în care Troţki să fie descris ca unul care a jucat vreun rol în aducerea la putere a bolşevicilor. Noi, cei din generaţia mai veche, ştim că în acel timp Troţki a fost preşedintele Sovietelor din Petrograd şi că era colaboratorul cel mai apropiat al lui Lenin; se poate spune, pe drept cuvânt, că Lenin şi Troţki au făcut Revoluţia. Dar mai târziu, Stalin s-a supărat pe Troţki şi, pur şi simplu, i-a şters numele din istorie. Ulterior s-a spus că Revoluţia a fost în realitate opera lui Lenin, având pe Stalin drept colaboratorul său cel mai intim. Rolul lui Stalin era descris ca fiind cel mai important — până acum vreo douăzeci de ani. Încearcă să găseşti astăzi, în vreo librărie din Uniunea Sovietică, o carte în care Stalin să aibă un rol preţios în această revoluţie şi vei vedea că nu vei găsi nimic, pentru că Hruşciov, fiind pornit contra lui Stalin, i-a şters şi numele lui. Mai recent, şi numele lui Hruşciov a fost şters. Deci, dacă duşmănia politică poate şterge toate dovezile evenimentelor de astăzi, când avem avantajele tiparului, fotografiatului şi mijloacele de comicaţie în masă, nu este greu de acceptat lacuna din istoria egipteană.
Însă nu toate dovezile pot fi şterse.
Onoraţii mei oponenţi arată din nou o lipsă de cunoştinţe arheologice.
Ei nu ştiu despre obeliscul din timpul lui Ramses II, găsit la Beisan în 1923, în care se atestă că el folosea robi semiţi (în tăbliţele din Tell-el-Armana, evreii apar sub numele de “Kabiri”), pentru a zidi o cetate cu numele lui.
Cărămizile uscate la soare din cetăţile de depozitare, care pot fi văzute în muzeul din Cairo, sunt marcate cu cuvintele “Ramses”. Se poate vedea că unele din ele sunt combinate cu paie, altele numai cu fân, şi în cele din urma, unele din ele sunt făcute fără paie şi fără nici un alt material de legătură. Toate acestea confirmă decretul lui Faraon, aşa cum este redat în cartea biblică Exodul, prin care se porunceşte să nu se mai dea israeliţilor paie.
Biblia spune că Dumnezeu a trimis zece plăgi contra egiptenilor, spre a-i determina să lase pe robii evrei să plece. Ultima urgie a fost moartea tuturor întâilor născuţi, începând cu primul născut al lui Faraon, care şedea pe tronul său.
Dacă afirmaţia Bibliei este corectă, fiul lui Amenhotep II, faraonul din vremea exodului, trebuie să fi murit în 1423 î.Cr., şi el a fost urmat de Totmes IV. Pe un mare bloc de granit roşu, situat între picioarele Sfinxului din Ghizeh este gravată aşa numita inscripţie a visului lui Totmes al patrulea. În această inscripţie ni se povesteşte că acest viitor faraon, pe când era tânăr, a adormit şi a visat că un sfinx a venit la el şi l-a uimit cu profeţia că într-o zi el va deveni regele Egiptului.
Cum legea primului născut era respectată în Egipt, el nu putea fi fiul cel mai mare al lui Amenhotep, altfel speranţele pentru suirea lui pe tron nu ar fi fost atât de îndepărtate încât el să fi fost surprins de promisiunea sfinxului. Reiese deci, că primul născut al lui Faraon a murit în urgia a zecea..
Nu este aceasta o confirmare ciudată a relatării biblice?
Istoria Egiptului antic este destul de bine cunoscută. Există multe însemnări. Dar, precizează oponenţii noştri, nici una nu vorbeşte despre dispariţia armatei egiptene şi a regelui ei în mare.
Aş vrea să ştiu, care neam a fost vreodată zelos în înregistrarea înfrângerilor lui. Când armata sovietică s-a retras până la Stalingrad, Stalin nu a trâmbiţat înfrâgerile. Nici germanii n-au anunţat pe ale lor când s-a întors roata. Istoricii egipteni se sinchiseau despre adevărul obiectiv tot atât de mult ca şi omologii lor moderni.
În această problemă, nu avem versiunea egipteană a istorisirii. Aceasta este explicaţia. Însă avem Biblia, care povesteşte nu numai partea evreiască, ci cuvintele lui Dumnezeu şi minunile Lui. Nu există nici un motiv să nu credem în miraculoasa izbăvire a robilor, deşi aceasta poate fi neplăcută pentru deţinătorii de sclavi şi linguşitorii lor.
“Manualul ateului” mai spune că n-ar fi fost posibil ca şase sute de mii de oameni maturi să fi ieşit din Egipt, aşa cum afirmă Biblia, deoarece aceasta ar fi însemnat un total de cel puţin trei milioane evrei. Este sigur că trei milioane de oameni n-ar fi putut trece prin Marea Roşie într-o singură noapte; şi nici n-ar fi putut trăi în mica peninsulă Sinai.
Aici intervine o problemă a limbii ebraice, în care este scrisă partea cea mai veche a Bibliei. Cuvântul “alfot” care înseamnă “mii”, înseamnă în acelaşi timp şi “case”. Nu suntem siguri dacă originalul ebraic al Bibliei vrea să spună că şase sute de mii de evrei au părăsit Egiptul sau dacă erau numai şase sute de case, şase sute de familii mari. Limba are tendinţa de evoluare. S-ar putea ca, acum trei sau patru mii de ani, cuvintele să nu fi avut acelaşi sens pe care-l au azi. În general, când Biblia foloseşte limbajul hiperbolic, ar fi posibil ca astfel de părţi din Scriptură să nu fie uşor inteligibile, ca atunci când au fost scrise. Un lucru este sigur: dacă Scripturile ar fi conţinut minciuni enorme, ele nu ar fi putut să fie acceptate în acel timp ca o carte sfântă, după cum nici o istorie oficială a Uniunii Sovietice, care ar pretinde că Armata Roşie din timpul celui de-al doilea război mondial ar fi fost compusă din 20 miliarde de oameni, n-ar fi fost acceptată. Cuvintele trebuie să fi avut în acea vreme un înţeles diferit de cel pe care-l au astăzi.
În palatul imperial din Tokio se păstrează trei simboluri ale imperiului japonez — o sabie foarte veche, un diamant şi o oglindă a marelui rege. Pe spatele acestei oglinzi sunt scrise câteva litere care au fost descifrate abia de curând. După cel de-al doilea război mondial, un frate al împăratului, prinţul Takahito Mikasa, a început să se intereseze de iudaism. Când împăratul a primit vizita rabinului Goldman de la templul Bet-Israel din Hertford, care era preşedintele executiv al Comisiei pentru Asistenţa Naţională Evreiască, prinţul a avut grijă ca rabinul să vadă această oglindă a marelui împărat. Rabinul a putut să identifice fără nici o dificultate literele ca fiind cuvintele ebraice “Ehie Aşer Ehie” — “Eu sunt Cel Ce Sunt”. Întocmai cuvintele Bibliei din Exod 3:14!
Imediat prinţul şi rabinul au început să cerceteze cum au ajuns aceste cuvinte ebraice rostite de Moise în Biblie să fie reproduse pe un obiect sfânt antic al japonezilor şi s-a presupus că, în vremurile din vechime, în timpul robiei babilonice a evreilor, membrii din cele zece triburi ale lui Israel aduseseră această oglindă ca un dar împăratului care stăpânea în acea vreme.
În anul 1941, episcopul japonez Jujai Nakada a publicat o carte numită “Japonia în Biblie”. Bazându-se pe documente din vremuri antice, el spune că în anul 216 d.Cr., au venit 100.000 de oameni din Orientul Mijlociu în Japonia. În istoria japoneză ei se numesc tribul Hata. Ei au exercitat o puternică influenţă asupra economiei şi culturii japoniei. Tribul Hata se auto-denumea Israj, nume care este mult înrudit cu Israel şi ei vorbeau despre un mare conducător, pe care-l numeau Hata Kawa Katsu, care fusese salvat din apă ca prunc, apoi a fost crescut în palatul regelui şi în cele din urmă a eliberat poporul său din robie. În această formă, istoria biblică a lui Moise a ajuns în Japonia.
Dovezile în afara Bibliei, în favoarea istoriei aşa cum este povestită în Sfintele Scripturi sunt prea numeroase pentru a fi menţionate. Cert este că ele nu pot fi respinse.
CONTRADICŢII ÎN BIBLIE
“Manualul ateului” menţionează contradicţii în Biblie.
În 2 Samuel 8:4 stă scris că David, în cursul unei lupte cu Hadadezer, a capturat şapte sute de călăreţi, pe când în 1 Cronici 18:4 se spune că David a luat prizonieri 7000 de călăreţi. Stimaţii noştri oponenţi nu pot pune de acord aceste două afirmaţii diferite.
Ce ar spune ei dacă ar găsi o istorie a celui de-al doilea război mondial în care se pretinde că în lupta pentru Kiev au fost luaţi prizonieri o sută de mii de ruşi, în timp ce câteva pagini mai departe se afirmă că în bătălia de la Kiev au căzut numai zece mii de prizonieri?
Explicaţia este simplă. În timpul ultimului mare război au fost trei lupte pentru Kiev. Numărul prizonierilor era diferit în aceste bătălii. Atunci, de ce trebuie să presupunem că, în aceste două cărţi deosebite ale Bibliei se descrie aceeaşi luptă contra lui Hadadezer?
O altă critică adusă Bibliei: Biblia declară că ceea ce a făcut regele David “a fost drept în ochii Domnului şi nu s-a întors de la nici una din poruncile Lui tot timpul vieţii lui”. “Manualul ateului” întreabă: “Dar nu a păcătuit el?” Biblia însăşi povesteşte, în altă parte, ce păcate grave a făptuit.
Desigur că el a păcătuit, dar aceste păcate i-au fost iertate şi s-a făcut ispăşire pentru ele, şi ca atare ele nu mai contau în faţa lui Dumnezeu. Ele au fost uitate. Minunea este că un păcătos care s-a pocăit este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu şi de aceea, faptul că Scripturile înregistrează cuvinte atât de frumoase despre David se încadrează în contextul dragostei şi bunătăţii lui Dumnezeu. Păcătosul iertat este mai alb decât zăpada în faţa lui Dumnezeu.
Să se pocăiască prietenii noştri atei şi vor fi şi ei iertaţi!
Autorii “Manualului ateului” sunt foarte fericiţi cu descoperirea făcută de ei că apostolul numit Tadeu în Evanghelia după Matei se numeşte Iuda, fiul lui Iacov, în cartea lui Luca. Ce greşală mare! Dar să întoarcem propriile lor arme împotriva lor. Cum împacă ei faptul că un oarecare Ulianov este numit Lenin şi că Djugaşvili este Stalin?
Oponenţii noştri descoperă în Biblie o mulţime de astfel de “contradicţii”. Nici nu merită să fie luate în consideraţie.
Astfel, de pildă, ei precizează că Isus a spus odată ucenicilor Săi să-şi vândă până şi îmbrăcămintea spre a-şi cumpăra săbii. Pe de altă parte, când Petru a încercat să apere pe Isus cu sabia lui, El i-a spus: “Bagă-ţi sabia în teacă”.
Cuvintele “vindeţi-vă hainele şi cumpăraţi-vă săbii” au fost rostite de Isus după cina cea de taină, când era în drum spre Ghetsimani, ştiind că urmează să fie arestat. Întrucât era seara târziu şi ucencii nu puteau să cumpere nimic, evident că El nu le spunea să cumpere săbii pentru uz imediat. În schimb, El îi avertiza că timp de multe secole ei vor avea de înfruntat mari periocole şi că deci, trebuia să fie pregătiţi să se apere atât pe ei înşişi cât şi cauza dreptăţii.
Cel care nu este pregătit să apere o cauză justă, dovedeşte că nu o iubeşte. Orice mamă care-şi iubeşte copilul va face totul ca să-l protejeze contra unui intrus care are de gând să i-l răpească sau să-l omoare.
Când unul din ucenicii Săi încearcă să-L liniştească cu cuvintele, “Iată aici două săbii”, Isus răspunde cu o nuanţă de ironie: “Destul”. Va veni timpul ca ucenicii Lui să-L înţeleagă mai bine.
“Bagă-ţi sabia în teacă” era o poruncă dată într-o situaţie unică. Isus nu dorea să fie apărat. Dorinţa Lui era să moară pentru păcatele lumii.
Autorii “Manualului ateului” au mai găsit o contrazicere în Evanghelia Sfântului Luca: Se pare, remarcă ei, că întrucât norodul era de partea lui Isus, preoţii cei mai de seamă trebuia să caute calea de a-L omorî în ascuns, aşa încât simpatizanţii Săi să nu se poată organiza împreună pentru a-L apăra, iar câteva zile mai târziu, poporul strigă: “Răstingneşte-L! Răstigneste-L!” Oponenţii noştri pretind că o schimbare atât de radicală în mintea populaţiei, literalmente peste noapte, nu era posibilă; ca atare, povestea relatată de evanghelistul Luca nu poate fi adevărată!
Ce păcat că membrii unei Academii de Ştiinţe n-au învăţat nimic din tragedia propriului lor popor.
Era o dimineaţă în Moscova, când toate posturile de radio îşi începeau programele cu imnuri de laudă la adresa lui Stalin, exact cum făcuseră timp de douăzeci de ani. De asemenea şi ziarele în acea dimineaţă erau pline cu aceleaşi laude. Era ziua când începuse Congresul al douăzecilea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cursul acelei zile, Hruşciov a rostit un discurs spunând că Stalin, pe care toată naţiunea şi el însuşi l-au linguşit timp de decenii ca pe cel mai mare geniu, era în realitate un ucigaş în masă şi un sadic, unul care chinuia nu numai pe adversarii lui, ci chiar şi pe proprii săi tovarăşi. Imediat, tot poporul rus s-a întors împotriva conducătorului providenţial de altă dată şi, în loc să-i cânte laude, l-a batjocorit. Curând, până şi cadavrul lui a fost înlăturat din mormânt.
Este aceasta o poveste pe care autorii “Manualului ateului” o pot crede? Sau vor pretinde că este o legendă?
Mulţimile îşi schimbă felul de a gândi cu multă repeziciune. Aşa s-a petrecut în cazul unuia dintre cei mai degradaţi conducători ai omenirii, Iosef Stalin, şi tot aşa s-a întâmplat în cazul celui mai frumos exemplar al omenirii, Isus din Nazaret.
Oare membrii Academiei de Ştiinţe nu-şi amintesc că ei înşişi au cântat odată slavă lui Stalin şi că ei au schimbat melodia?
Au uitat ei oare aşa de repede cum demonstrau pe străzi cu lozinci despre solidaritatea veşnică a popoarelor comuniste, despre fraternitatea veşnică cu comuniştii chinezi, români şi iugoslavi? Îşi dau ei seama oare cât de rapid a degenerat solidaritatea veşnică în certuri meschine? De ce sunt incapabili să aplice propria lor experienţă amară la evenimentele de acum două mii de ani şi să recunoască faptul că omenirea este aceeaşi în toate epocile, că, contraziceri există nu numai în Evanghelii ci şi în mintea şi inima omului?
Argumentul că Iuda nu ar fi avut nevoie să indice soldaţilor care veniseră să prindă pe Isus un semn de recunoaştere este ridicol, copilăresc chiar. Faptul că Palestina este o ţară mică şi că Isus călătorise mult prin Galileea şi Iudea, nu este un motiv să crezi că figura Sa era cunoscută pretutindeni. În prezent, majoritatea personalităţilor sunt cunoscute din cauză că fotografiile lor sunt publicate în ziare şi apar la televiziune, dar în acea vreme nu existau astfel de mijloace de comunicaţie în masă. Aşa că, existau desigur mii de oameni care, deşi auziseră despre Isus, nu-L văzuseră niciodată la faţă. Probabil că soldaţii romani şi slujitorii marelui preot Caiafa n-au fost prea doritori să asculte predicile lui Isus, cum nici ofiţerii poliţiei secrete comuniste nu ar fi curioşi să audă pe predicatorii de astăzi din ţările comuniste, decât dacă ar avea scopuri sinistre. Astfel încât era natural ca cineva să dea un semn sigur de recunoaştere al unei persoane care urma să fie arestată. Mai mult încă, întâlnirea avea loc în întunericul nopţii, numai cu torţe pâlpâitoare care luminau feţele unei duzini de oameni obosiţi, nedeosebiţi unul de altul, şi era necesară o identificare precisă.
Autorii “Manualului ateului” — toţi “eroi” din vremea lui Stalin, care s-au opus cruzimilor lui, dar care au avut norocul excepţional să scape din închisoare (fie că nu s-au împotrivit lui Stalin, fie că au fost protejaţi de un Dumnezeu în Care nu credeau) — aceşti autori dispreţiuiesc pe Isus pentru că a arătat frică în grădina Ghetsimani, unde a fost prins, şi pentru disperarea Sa când era pe cruce!
Desigur că este foarte frumos să posezi virtuţi mari. Să ascunzi aceste virtuţi, după cum pomii îşi ascund fructele sub frunze, este cu mult mai vrednic de laudă. Ţinta lui Cristos era să deschidă o cale spre cer pentru oamenii cei mai slabi, să le arate că până şi ei sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru a construi o astfel de punte, trebuia El să nu Se erijeze în erou. Dacă acţiunile Sale ar fi apărut eroice şi inaccesibile în toate împrejurările, noi, oamenii mijlocii şi sub standardul mijlociu, n-am fi putut să-L luăm niciodată ca un model de viaţă. De aceea El a coborât la nivelul slăbiciunilor noastre omeneşti, rugându-Se în Ghetsimani: “Tată, depărtează de la Mine paharul acesta”, şi strigând pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, pentru ca noi, care adeseori ne prăbuşim în deznădejde, dorind ca paharul amar să fie luat de la noi, să putem găsi în El un Prieten demn de încredere. Acesta era scopul comportării lui Cristos. Nu este drept s-o califici ca laşitate.
“Manualul ateului” vorbeşte despre unele contraziceri dintre Vechiul şi Noul Testament.
Astfel, el aminteşte că în Evanghelia după Ioan este scris că nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu, pe când în Vechiul Testament patriarhul Iacov spune: “Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă” (Geneza 32:30)
Explicaţia este foarte simplă.
În vremurile biblice, limba ebraică era foarte săracă, şi de aceea conţinea multe omonime. Unul şi acelaşi cuvânt avea mai multe înţelesuri. Cuvântul Dumnezeu în acea vreme însemna mai întâi de toate Creatorul Cerului şi al pământului. Cuvântul acesta era folosit şi pentru Cristos. Făpturile îngereşti sunt numite de mai multe ori dumnezei în Vechiul Testament, cum sunt numiţi aşa chiar şi oameni. Creatorul îi spune lui Moise: “Am să te pun ca dumnezeu peste Faraon”, iar în unul din psalmi li se spune evreilor, ca membrii ai unui popor ales: “Sunteţi dumnezei”. Astfel, când Iacov afirmă “Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă”, el a înţeles o fiinţă îngerească, în timp ce sfântul Ioan vorbeşte despre Dumnezeu în cel mai înalt sens al cuvântului, realitatea supremă, Creatorul cerului şi al pământului. Dar destul!
“Manualul ateului” priveşte la Biblie de jos, dintr-un punct de vedere omenesc. Din acest unghi, Biblia este într-adevăr o enigmă. Uită-te la dosul unei broderii şi ţi se va părea ca este un zigzag de fire fără rost. Trebuie să te uiţi pe partea cealaltă, ca să-i observi frumuseţea. Tot astfel şi Scripturile nu trebuie privite de jos, din punctul de vedere al omului, care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.
Prin duhul, creştinii au părtăşie directă cu lumea nevăzută. Ei privesc la Scriptură din această perspectivă şi de aceea ei sunt capabili să prindă toată armonia şi tot înţelesul ei profund. Ei înţeleg de asemenea şi lacunele Bibliei, din cauză că ea este descoperirea lui Dumnezeu redată în cadrul limbajului omenesc.
Se povesteşte că Robert Moffat, misionarul Africii de Sud, a vrut să descrie un tren oamenilor dintr-un trib; el puse două răngi de fier pe pământ, apoi alinie câteva vagoane de boi unul după altul şi la urmă atârnă un ceainic mare de gâtul boului care era în faţă. Fără îndoială că mai târziu, când africanii s-au dus în Europa şi au văzut un tren real, ei vor fi găsit ridicolă descrierea lui Moffat. Însă limbajul africanilor nu-i îngăduise să le poată spune ce este un tren în realitate. Tot astfel, Dumnezeu trebuie să utilizeze un vocabular scos din experienţele pământeşti, când vorbeşte de lucruri cereşti şi spirituale, pentru care nu există cuvinte adecvate în limbajul terestru.
Totuşi, cât de însufleţitoare şi de înălţătoare este această Carte!
Voltaire scrisese că peste o sută de ani, Biblia va fi o carte demodată şi uitată, care se va găsi numai în muzee. Dar o sută de ani după ce scrisese aceasta, propria lui casă a fost folosită de către Societatea Biblică (ca depozit de Biblii).
Biblia a fost tradusă în 1300 limbi şi în fiecare an se vând milioane de exemplare — dar cine se mai oboseşte să-l citească pe Voltaire?
Nu poate fi nici o îndoială, în ceea priveşte capacitatea naturală, că Platon este cu mult mai presus decât sfântul Ioan, un umil pescar, sau că Marc Aureliu este mult superior lui Petru, ca gânditor. Dar astăzi, de-abia dacă mai este cineva care să citească pe Marc Aureliu sau pe Platon, în timp ce după două mii de ani scrierile sfântului Ioan şi ale sfântului Petru sunt cuvinte de viaţă pentru oamenii din toată lumea.
Savanţii sunt deseori de păreri diferite în aplicarea datelor cunoscute. Faptele în legătură cu natura pot fi şi ele interpretate greşit. Tot astfel, şi această carte sfântă poate fi greşit interpretată sau aplicată în mod eronat, însă aceasta nu diminuează valoarea ei intrinsecă.
Oponenţii mei au scris sute de pagini ca să discrediteze Biblia, o carte complet necunoscută lor.
Dacă fac cunoştinţă cu un om, aceasta nu înseamnă că îl cunosc pe acel om. Văd numai îmbrăcămintea şi încălţămintea lui. Din tot corpul lui, numai capul şi mâinile sunt vizibile. Chiar dacă îl văd gol, tot nu-l cunosc, pentru că sufletul lui rămâne o taină pentru mine. Textul literal al Bibliei este numai un veşmânt exterior. Alegoriile ei constituiesc trupul, iar adevărurile spirituale îi sunt sufletul. Frumuseţea tainelor ei este dezvăluită numai celor ce iubesc pe Dumnezeu, celor ce doresc să-şi deschidă ochii şi inimile pentru Duhul Lui cel Sfânt. O privelişte frumoasă este percepută de ochiul anatomic şi interpretată de creier. Exact în acelaşi fel, afirmă sfântul Pavel, lucrurile duhovniceşti sunt deosebite într-un mod duhovnicesc şi sunt mijlocite de către Duhul lui Dumnezeu. Cine nu are Duhul nu poate cunoaşte Biblia.
OARE CREŞTINISMUL TE ÎNVAŢĂ SĂ FII SERVIL FAŢĂ DE AUTORITĂŢILE TIRANE?
Cuvintele lui Isus “Daţi Cezarului ce este al Cezarului” constituiesc o dovadă suficientă pentru autorii “Manualului ateului” că El ne-a învăţat să fim servili faţă de colonialişti.
În primul rând, Isus n-a spus niciodată aceste cuvinte ucenicilor Săi. El le-a exprimat faţă de duşmanii Săi cei mai răi, fariseii. Întreaga lor viaţă era o batjocură a religiei. De aceea, El le-a spus: “Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. El era sigur că străduindu-se să facă aşa, ei îşi vor da curând seama că dacă vor satisface cerinţele conducătorilor nebuni (mulţi cezari romani erau nebuni), nu le va mai rămâne nimic de dat lui Dumnezeu.
Cu siguranţă că ucenicii lui Isus au înţeles bine ce a vrut să spună Mântuitorul prin aceste cuvinte, care atât de des au fost folosite greşit.
Dacă cineva a fost necinstit şi vrea să dea înapoi ceea ce a furat, trebuie, mai întâi, să stabilească pe cât posibil cât datorează şi după aceea să plătească suma corespunzătoare. Se pune întrebarea, ce datora un evreu lui Cezar? Ce datorează un ceh lui Brejneev? Nimic.
Chiar în Roma, nimic nu aparţinea de drept Cezarului, Iuliu Cezar, un general roman biruitor, la întoarcerea lui dintr-o campanie în Galia, a răsturnat republica prin forţă militară. Deci, el nu era un conducător legitim. El a fost urmat de tirani, dintre care cei mai mulţi erau mai potriviţi pentru un ospiciu de nebuni decât pentru un tron. Aceşti tirani jefuiau populaţia de libertatea ei. Nu îi dădeau nimic în schimb.
În Palestina, nimic nu aparţinea lui Cezar. Profitând de faptul că grupările evreeşti erau divizate, cezarul Pompei a ocupat cu forţa această ţărişoară, impunându-i un regim de teroare şi corupţie.
Cezar n-a construit nici un drum în Palestina. Evreii le-au făcut. El nu zidise nici o casă. Nu plantase nici un pom. “Daţi Cezarului ce este al Cezarului” este o frază patriotică, revoluţionară, care de fapt tăgăduieşte uzurpatorului orice drept.
Dacă în timpul năvălirii naziste, s-ar fi spus oricărui cetăţean care gândeşte cinstit în Uniunea Sovietică: “Dă lui Hitler ce este al lui Hitler şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, el ar fi înţeles aceste cuvinte ca însemnând: “Dă lui Hitler un picior în spate şi aruncă afară trupele lui, deoarece nimic nu-i aparţine lui în Uniunea Sovietică. Nici măcar dreptul să fie aici nu-l are”. Acelaşi raţionament s-ar aplica şi invaziei sovietice în Cehoslovacia.
Evident că autorităţile romane şi marii preoţi evrei, care erau uneltele lor, au dat cuvintelor lui Isus interpretarea mea. Dovada este că ei nu-L considerau un cetăţean loial al Imperiului, ci un răzvrătit, şi L-au răstignit.
“Manualul ateului” denaturează pur şi simplu adevărul când descrie pe autorii Noului Testament ca linguşitori ai autorităţilor romane.
“El nu conţine nici o acuzaţie contra guvernatorului roman” spun ei. “Toată vina răstignirii este atribuită evreilor, pe când Pilat este descris ca un observator pasiv”.
Este uşor de făcut asemenea afirmaţii într-o ţară unde Bibliile sunt rare. În Faptele Apostolilor 4:27, citim: “În adevăr, împotriva Robului Tău celui Sfânt, Isus, pe Care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont, cu neamurile şi cu noroadele lui Israel”. O adunătură de evrei, instigaţi de preoţi, ceruseră răstignirea lui Isus. Dar Pilat, din propiria-i iniţiativă, a adăugat cruzime peste cruzime. Ştim lucrul acesta din cuvintele: “Atunci Pilat a luat pe Isus şi a pus să-L bată” (Ioan 19:1). Textul implică decăderea unui guvernator roman, care găseşte plăcere în a biciui personal pe un deţinut despre a Cărui nevinovăţie este convins în mod evident. După aceea Evangheliile spun foarte clar că Pilat L-a dat în mâinile mulţimii ca să fie răstignit.
Cu ce drept pretind comuniştii că primii creştini, slugarnici faţă de autorităţile romane, au descris pe Pilat numai ca un observator pasiv? Ei bine, cu “dreptul” uzurpatorilor care au monopolul publicării cărţilor şi pot impune interdicţii contra creştinilor şi a libertăţii răspunsului.
Sfântul Ioan nu este singurul care învinuieşte pe guvernatorul roman. Toţi evangheliştii îl descriu ca pe un om servil. Matei scrie: “Atunci Pilat, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat pe Isus în mâinile lor ca să fie răstignit” (Matei 27:26). Marcu scrie: “Iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit” (Marcu 15:15). Luca citează pe Pilat în mod foarte explicit, ca spunând: “N-am găsit nici o vină în Omul acesta… Eu deci, după ce voi pune să-L bată…” (Luca 23:14, 16).
Niciodată autorii Noului Testament n-au ascuns partea de vină a romanilor în răstignirea lui Isus. Ei împărtăşesc această vină. Ulterior, istoricii creştini au raportat cu fidelitate cum autorităţile romane aruncau pe creştini la fiarele sălbatice şi îi supuneau la tot felul de sălbăticii.
Departe de a fi slugarnici, aşa cum sunt acuzaţi, adevăraţii creştini în toate vremurile, n-au recunoscut niciodată pe tirani drept conducătorii lor legitimi. Niciodată ei n-au considerat ca o datorie să le fie supuşi. Prima carte contra creştinismului despre care avem cunoştinţă este “Adevărat aşa-zisul Cuvânt” de Celsus. Cartea datează aproximativ din anul 175 d.Cr. Ea reproşează creştinilor că nu apără pe împărat, că nu luptă pentru el, nu participă la expediţiile lui militare şi nu lucrează pentru el. Creştinii din Uniunea Sovietică consideră pe conducătorii comunişti ca asupritori. Ei nu vor obţine nici o linguşire de la ucenicii lui Cristos.
“Manualul ateului” citează un alt text de Scriptură pentru a dovedi că creştinismul învaţă supunere oarbă faţă de conducătorii nedrepţi şi, ca atare, este un obstacol în progresul omenirii. Textul este Romani 13:1-3: “Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda”.
Însă acelaşi capitol defineşte ce înţelege un creştin prin “Stăpânirile cele mai înalte” cărora le datorează ascultare. Numai acela merită acest nume, care ca slujitor al lui Dumnezeu, pedepseşte pe cel ce face răul şi răsplăteşte binele (versetele 3 şi 4). Dacă un dregător face contrariul, dacă el pedepseşte binele şi răsplăteşte răul, noi nu mai putem recunoaşte puterea lui ca venind de la Dumnezeu.
Versete din Biblie, cum sunt cele amintite, au făcut pe creştini să se împotrivească tiranilor.
În Evul Mediu, Savonarola a fost ars pe rug pentru că a spus: “Nimic nu este mai detestabil pentru un tiran decât slujirea lui Cristos şi o viaţă creştină de o înaltă moralitate. Căci acestea sunt diametral opuse obiceiurilor lui proprii”.
Citez dintr-o convorbire între Maria Stuart, regina Scoţiei, şi reformatorul protestant John Knox:
Maria: “Ai învăţat poporul să primească o altă religie, diferită de aceea pe care o permit prinţii lor. Şi cum se poate ca doctrina aceasta să fie de la Dumnezeu, când ştiut este că Dumnezeu porunceşte supuşilor Săi să asculte de domnitorii lor?”
Knox: “Doamnă, după cum religia adevărată n-a luat nici puterea ei iniţială şi nici autoritatea ei de la conducătorii pământeşti, ci numai de la Dumnezeul cel veşnic, tot astfel supuşii nu sunt obligaţi să-şi modeleze religia după poftele domnitorilor lor… Dacă sămânţa lui Avraam ar fi avut religia lui Faraon… ce religie ar fi fost în lume? Sau dacă toţi oamenii din vremea apostolilor ar fi fost de religia împăraţilor lor, ce religie ar fi fost pe faţa pământului?”
Maria: “Da, însă nici unul dintre aceşti oameni nu au ridicat sabia împotriva domnitorilor lor”.
Knox: “Totuşi, doamnă, nu puteţi nega că ei s-au împotrivit. Căci cei ce nu ascultă, se împotrivesc”.
Maria: “Cu toate acestea, ei nu s-au împotrivit cu sabia”.
Knox: “Doamnă, Dumnezeu nu le dăduse puterea şi nici mijloacele pentru aceasta”.
Maria: “Crezi că supuşii care ar avea putere, se pot împotrivi domnitorilor lor?”
Knox: “Dacă domnitorii lor depăşesc limitele lor, Doamnă… fără îndoială că supuşii pot să se împotrivească lor, folosind chiar şi forţa. Căci ce s-ar întâmpla dacă un tată ar înnebuni şi ar încerca să-şi omoare proprii săi copii? Nu ar trebui ei să-l apuce şi să ia de la el cu forţa sabia sau armele? Întocmai aşa stau lucrurile, Doamnă, cu domnitorii care ar ucide pe copiii lui Dumnezeu, supuşii lor. Zelul lor orb nu este altceva decât o frenezie nebunească… şi ca atare, a lua sabia de la ei, a-i imobiliza şi a-i arunca în închisoare, până ce le va reveni mintea la cap, nu înseamnă neascultare faţă de domnitori, ci tocmai ascultare, pentru că aceasta este în conformitate cu voia lui Dumnezeu”.
Care comunist ar fi îndrăznit să vorbească astfel lui Stalin?
Biblia a inspirat pe Lincoln şi pe Wilbeforce să lupte pentru desfiinţarea sclaviei. În cartea sa “Capitalul”, Marx recunoaşte rolul creştinului Shaftesbury în introducerea legilor pentru protejarea muncii în Marea Britanie. Tot un creştin rus, Leon Tolstoi, a fost acela care a contestat orice putere ţarului. Thomas Jefferson, preşedintele Statelor Unite, a scris: “Am jurat pe altarul lui Dumnezeu, vrăjmăşie veşnică tiraniei exercitate asupra minţii oamenilor”; şi “Răzvrătirea împotriva tiranilor este ascultare faţă de Dumnezeu”.
Lincoln a scris: “Dacă sclavia nu este nedreaptă, atunci nimic altceva nu este nedrept”.
Emerson a scris: “Dacă pui un lanţ de gâtul unui rob, celălalt capăt al lui se fixează de la sine în jurul gâtului tău”.
Cuvintle lui Emerson s-au dovedit a fi fost profetice. Partidul comunist sovietic a pus un lanţ de gâtul adversarilor săi politici: întâi a monarhiei, apoi a moşierilor, a capitaliştilor, a socialiştilor, a conducătorilor naţionalişti apartinând naţiunii ruse ori a popoarelor asuprite, ucraineni, bieloruşi şi gruzini. Dar după aceea, celălalt capăt al lanţului s-a strâns şi în jurul gâtului comuniştilor. Hruşciov a spus destul în sensul acesta la Congresul al douăzecilea al Partidului. El a precizat că Stalin a lichidat aproape tot Comitetul Central în epurările lui infame.
Creştinismul nu este de partea sclaviei, ci mai curând comunismul.
Lincoln a afirmat în mesajul său către Congres, la 1 decembrie 1862: “Dând libertate sclavilor, dăm libertate şi celor liberi”.
După cel de-al doilea război mondial, popoarele creştine au eliberat toate coloniile lor. Guvernul Sovietic, din contra, a robit toate popoarele baltice, pe unguri, români şi pe cehi. Comuniştii chinezi au subjugat Tibetul.
Aş recomanda prietenilor mei atei să ia aminte la vechea zicală: “Nu vorbi de funie în casa spânzuratului”. Ar fi mai bine pentru comunişti să nu menţioneze sclavajul. Eu însumi am fost sclav într-un lagăr comunist.
Dar toate aceste argumente nu sunt de fapt necesare, deoarece, ca de obicei “Manualul ateului” se contrazice singur. Pentru a explica dezvoltarea miraculoasă şi biruinţa creştinismului, ateii, care nu pot admite că Dumnezeu lucra în biserică, pretind că creştinismul făcea prozeliţi în majoritate dintre sclavi, “din cauză că sclavii câştigau în creştinism o poziţie de care nu se puteau bucura în altă parte”.
În epistola către Filimon, sfântul Pavel îndeamnă pe un deţinător de sclavi să reprimească pe unul dintre slujitorii săi care fugise, nu numai fără pedeapsă, ci “ca pe un frate prea iubit”. Acesta era spiritul primei biserici creştine.
Atunci, de ce primii creştini nu au desfiinţat sclavia? Ei erau prigoniţi. Nu aveau putere în stat. Majoritatea lor erau ei înşişi robi. Numai cu puţin timp mai înainte, marea revoltă a sclavilor, sub conducerea lui Spartacus, fusese înăbuşită în mod sângeros şi multe zeci de mii de sclavi fuseseară răstigniţi. Numai nebunii se revoltă când rezultatul sigur al răzvrătirii este înfrângerea.
Dumnezeu apăruse odată pe muntele Sinai, dând cele Zece porunci. Cuvintele introductive la acestea sunt: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei”. Prezentându-Se poporului Său, El alege să Se caracterizeze pe Sine mai degrabă ca eliberator de robi, decât ca Creatorul Cerului şi al pământului. Acesta este Dumnezeul nostru.
Ne amuză când citim în “Manualul ateului” că religiile creştine “au slujit şi slujesc clasele stăpânitoare, sprijinind şi întărind ordinea socială şi politică bazate pe exploatare şi oprimare, etc., etc.”
Ştim că n-ar trebui să ne pese de astfel de acuzaţii, pentru că ne dăm seama că avem de-a face cu academicieni. Datorită unei miopii caracteristice, ei nu ştiu cum să scrie în mod coerent. Citim mai departe şi nu suntem înşelaţi în aşteptările noastre. Ascultaţi ce au de spus aceiaşi autori, în altă parte a cărţii lor: “Conducătorii Reformei au tradus Sfintele Scripturi în limbile diverselor popoare. Biblia devenind pentru prima dată accesibilă maselor populare, ele au descoperit fără întârziere în unele teze ale ei, o îndreptăţire a luptei lor pentru egalitatea socială”.
Aici v-am vrut. “Biblia îndreptăţeşte lupta pentru egalitatea socială”. “Biblia învaţă sclavajul şi supunerea faţă de tirani”. Două afirmaţii făcute de acelaşi grup de autori în una şi aceeaşi carte!
Academicienii care au scris “Manualul ateului” pot gândi ce vor. Superiorii lor ştiu mai bine. Ei ştiu că creştinii nu sunt slugarnici faţă de dictatori. De aceea au omorât milioane de fraţi ai noştri şi ţin încă în închisori zeci de mii de credincioşi.
Ar fi mai bine ca ateii să aibă grijă să nu menţioneze înclinarea în faţa conducătorilor cruzi. Nu au zeificat ei pe Stalin, pe care acum l-au denunţat ca cel mai mare ucigaş în masă al istoriei? Membrii Academiei nu pot fi prea tineri. Prin urmare, ei trebuie să fi fost printre linguşitorii lui Stalin ieri, căci altfel n-ar fi fost în viaţă astăzi ca să-l denunţe!
Eu am fost în închisoare sub Stalin şi succesorii lui. Oare biserica clandestină din Uniunea Sovietică nu ar avea mai mult drept decât ateii să vorbească despre opunerea împotriva tiraniei? Ce să spunem despre zeificarea unui alt ucigaş, Mao-Tse-Tung, din China Roşie? Comuniştii chinezi, toţi atei, s-au prosternut în faţa lui. Peste un milion de creştini chinezi au fost ucişi, dar ei au preferat să moară decât să se plece înaintea lui.
Adevăraţii creştini au fost şi sunt luptători pentru libertate. În acest domeniu nu avem nimic de învăţat de la prietenii noştri ateişti. Statele Unite, Marea Britanie şi Australia nu au lagăre de muncă forţată. Uniunea Sovietică şi China Roşie au astfel de lagăre.
A descrie pe creştini ca pe un mănunchi de linguşitori ai tiranilor, înseamnă doar a-i caricaturiza. Prin urmare, ceea ce ateii resping nu este creştinismul, ci o parodie a lui.
UN PARADIS CERESC SAU UNUL PĂMÂNTESC?
“Manualul ateului” citează pe Frederic Engels ca spunând că nădejdea creştinismului este în cer, în viaţa veşnică după moarte. După părerea lui, creştinismul nu are dorinţa de a efectua o transformare socială în această lume.
Spre deosebire de creştinism, mişcarea comunistă năzuieşte la eliberarea tuturor oamenilor muncii de pe pământ.
Aceasta este pură imaginaţie. Nu este adevărat că creştinismul are numai o ţintă cerească. Isus ne-a învăţat să ne rugăm: “Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. În Ioan 3:12, El ne aminteşte: “…v-am vorbit despre lucruri pământeşti…”
Chiar la începutul Evangheliei sfântului Luca, ni se povesteşte că atunci când oamenii au întrebat pe Ioan Botezătorul ce să facă, el nu le-a răspuns: “Căutaţi viaţa veşnică”. Răspunsurile lui au fost foarte pământeşti: “Cine are două haine, să împartă cu cine nu are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel”. Vameşilor le-a spus: “Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi”. Iar soldaţilor nu le-a spus: “Căutaţi cerul” ci mai degrabă: “Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu lefurile voastre”, care erau mai mari decât acelea ale populaţiei mijlocii (Luca 3:11-14).
Isus a izgonit pe vânzătorii din Templu, cu un bici. El a învinuit în mod public pe cărturari şi pe farisei că înghit casele văduvelor. Unui tânăr bogat, El i-a spus: “Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai şi dă la săraci” (Matei 19:21).
Creştinismul are în programul lui şi o transformare socială în această lume. Este un fapt ciudat că înşişi membrii guvernului sovietic spun că trebuie să atingă şi să depăşească nivelul economic al ţărilor cu o moştenire creştină, cum ar fi Statele Unite ale Americii. Aşa încât probabil că cetăţenii din ţările de religie creştină duc o viaţă mai îmbelşugată în această lume decât cetăţenii sovietici.
În ţările Americii sau în alte ţări apusene, muncitorii îşi pot conduce automobilele lor proprii la biserică sau la demonstraţii pentru salarii mai mari. În ţările sovietice, lucrătorii nu au nici măcar biciclete cu care să se ducă să ia parte la adunările comuniste, de la care nu se permite nimănui să lipsească.
Belşugul şi libertatea din vest n-au fost obţinute fără luptă. Cu toate acestea, dacă reproşurile făcute de Engels creştinismului ar fi fost juste, această luptă n-ar fi avut loc. Engels a scris:
“Doctrinele sociale ale Evangheliilor reprezintă o rezistenţă religioasă pasivă contra nedreptăţii, o revoltă pe genunchi, ceea ce înseamnă de fapt, îndreptăţirea principalului rău social al antichităţii, sclavia. Creştinismul nu a fost ideologia oamenilor asupriţi care se duc la o luptă revoluţionară, ci ideologia oamenilor apăsaţi care au pierdut orice nădejde în luptă şi caută o scăpare în rugăciune, în speranţa unei izbăviri miraculoase.”
Aceasta este o inducere în eroare.
Adevărata învăţătură a Evangheliei este că un creştin trebuie să urmeze exemplul lui Cristos. A fost oare Cristos El însuşi pasiv faţă de nedreptate? Ce au gândit vânzătorii care fuseseră izgoniţi cu biciul din templu despre atitudinea Lui? A fost o împotrivire pasivă când El S-a adresat preoţilor şi fariseilor în propriul lor templu, numindu-i “pui de năpârci” şi “făţarnici”?
Oare “Magnificat”, cântarea de laudă a binecuvântatei Fecioare Maria, este un cântec de resemnare? Ea spune că Fiul ei va răsturna pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi va înălţa pe cei smeriţi. El va sătura cu bunătăţi pe cei flămânzi şi va scoate afară pe cei bogaţi cu mâinile goale. Aceasta nu sună ca o supunere blândă faţă de exploatatori.
Înţelepciunea a învăţat pe ucenicii lui Cristos să fie pasivi acolo unde nu era nici o nădejde de a răsturna tirania, dar ori de câte ori condiţiile pentru o astfel de răsturnare erau coapte, creştinii au luptat întotdeauna.
Când ţăranii s-au răsculat contra moşierilor în vremea Reformei, principalele argumente în favoarea lor erau religioase. Imnurile revoluţionare erau:
“Când Adam săpa şi Eva torcea,
Boier atunci cine era?”
Cetate tare-i Dumnezeu, şi armă apărătoare.
Când a început mişcarea proletariatului industrial din Anglia, cântecul cartiştilor era:
“Fii ai Britaniei, deşi sunteţi robi,
Dumnezeu, Creatorul vostru, v-a făcut liberi;
El a dat tuturor viaţă şi libertate,
Dar niciodată, nu, niciodată, El n-a făcut vreun sclav.”
Primii organizatori ai demonstraţiei care a condus la revoluţia din 1905 în Rusia nu au fost prietenii noştri comunişti, ci muncitorii creştini sub conducerea unui preot, Gapon. Comuniştii au profitat de pe urma acestui fapt şi pe urmă au spânzurat pe preot.
Creştinismul este tot atât de revoluţionar ca şi comunismul, însă revoluţiile noastre se deosebesc.
Revoluţiile comuniste încep cu vărsarea de sânge a inamicilor lor, vinovaţi sau nevinovaţi. Apoi, vărsarea de sânge devine un obicei, ba chiar o plăcere, şi în cele din urmă avem o tiranie mai rea decât aceea care a fost răsturnată.
Lenin a scris odată: “Teroarea şi Ceka sunt absolut necesare”. Ţarul Nicolae II n-ar fi socotit teroarea ca făcând parte dintre imperativele politicii. Câţi oameni a ucis el? Apoi întreabă-te câţi oameni a omorât Stalin.
Este foarte probabil că el însuşi a otrăvit pe Lenin, care îl învăţase tehnica teroarei. După aceea, el a omorât aproape pe toţi prietenii intimi ai lui Lenin.
Chiar şi astăzi, nenumăraţi cetăţeni sovietici mor de foame şi de muncă istovitoare în lagărele de concentrare ale Uniunii Sovietice. Comunismul omoară milioane de oameni în China Roşie. Teroarea de acolo este recunoscută chiar şi de ziarele sovietice. În Polonia, Gomulka, care exercită dictatura proletariatului, a împuşcat pe proletari. Revoluţiile comuniste sunt întotdeauna negative şi distructive.
Noi, creştinii, suntem revoluţionari într-un sens cu totul diferit. Creştinii folosesc mai întâi şi cel mai mult sabia Duhului, care poate omorî păcatul fără să omoare pe păcătos.
Creştinii au îndreptat multe abuzuri cu sabia Duhului. Acolo unde domneşte civilizaţia creştină, oamenii sunt liberi să fie chiar atei. Desfid pe stimaţii mei oponenţi să-mi dea numele unui singur om care este în închisoare în Statele Unite pentru că este ateu. Dar în ţările comuniste, milioane de fraţi ai mei şi de surori în credinţă au trecut prin închisori sau au fost omorâţi. Cine a luptat pentru libertate şi a obţinut-o, ateii sau creştinii?
Creştinii nu exclud necesitatea răzvrătirii contra tiraniei. Dar când asupritorii, prin abuzurile lor, îi silesc să se răscoale şi împrejurările sunt favorabile, ţinta lor este întotdeauna să înlocuiască tirania cu un regim de pace şi dreptate, pe când Marx recomanda “revoluţie permanentă”, o expresie creată de el. Revoluţie permanentă — pentru ce? Revoluţie de dragul revoluţiei? Să nu se atingă niciodată ţinta? Să nu ţinteşti, nici măcar la o utopie? Acesta este sadism sadea.
Creştinii nu uită niciodată că primul răzvrătit a fost diavolul. Ei nu recurg cu uşurinţă la răzvrătire, nici măcar la răzvrătirea împotriva regimului comunist.
Pe ei îi interesează şi destinele pământeşti, cu deosebirea că ei au şi alte ţeluri afară de cele pământeşti. Oamenii sunt ca broaştele care trăiesc pe fundul unei fântâni întunecoase, de unde nu pot vedea nimic din lumea de afară. Creştinii au auzit cântecul unei ciocârlii. Şi minunea minunilor — ei i-au înţeles cântecul! Acest cântec vorbeşte despre soare şi lună şi stele şi munţi şi dealuri acoperite cu copaci şi despre o mare minunată. Ei au credinţă în acest cântec. Ei sunt siguri că există un paradis ceresc. Fără a-şi neglija obligaţiile lor pământeşti, ei merg spre acest paradis şi cheamă pe alţii să vină împreună cu ei.
Dacă există cineva care crede în posibilităţile evoluţiei mai mult chiar decât Darwin, acesta este creştinul. El crede în naşterea din nou. El crede că o broască poate deveni o ciocârlie, că o fiinţă omenească poate deveni părtaşă firii dumnezeeşti, şi aceasta nu printr-un proces îndelungat, ci îndată, prin credinţa în Isus Cristos.
Crezând toate acestea, creştinii se luptă pentru justiţie în această lume, tinzând totodată şi către paradisul ceresc.
EXISTĂ DUMNEZEU?
Până acum, am urmat în această carte preceptul lui Isus: “Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două”.
Oponenţii mei au vrut să urmăresc o serie anumită de argumente. Am mers împreună cu ei. Am discutat argumentele lor chiar când rezultatele nu erau deloc importante.
Dar acum aş vrea să mă concentrez mai mult asupra primei probleme în divergenţa dintre atei şi creştini: Există sau nu un Dumnezeu Căruia să I te închini, pe Care să te bazezi, Care sa te protejeze, cu Care să te mângâi?
După teoreticianul comunist francez, R. Garaudy, totalitatea şi absolutul nu este Dumnezeu, ci “numele om”. Nimic nu este superior omului. Creştinii cred în Dumnezeu, în făgăduinţele Lui ca să-i ajute în această viaţă şi să le dea viaţa veşnică. Garaudy scrie: Nouă, ateilor, nu ni s-a promis nimic şi nimeni nu ne aşteaptă”. Într-adevăr, triste cuvinte! Ateilor nu li se promite nici măcar prietenia cinstită a propriilor lor tovarăşi. După ce a lucrat pentru Partidul Comunist toată viaţa lui, Garaudy a fost exclus din partid. Nimeni nu-l aştepta să-i întindă o mână de ajutor sau un gest prietenesc când era la ananghie. El a rămas singur.
Un tânăr compozitor era sărac şi a fost nevoit să trăiască într-o cameră închiriată. Un prieten l-a încurajat: “Când ai să mori, va fi o inscripţie pe peretele acestei case”. Compozitorul se arătă entuziasmat: “Adevărat?” — “Desigur”, fu răspunsul. “Va fi un afiş ”CAMERĂ DE ÎNCHIRIAT”. Nici Garaudy nu se poate aştepta la mai mult decât atât după moarte. Şi chiar în această viaţă, excluderea lui din Partid nu face decât să lase un loc pentru altcineva care să fie înşelat ca şi el.
Omul este Dumnezeu, întregul crez comunist este însufleţit de această credinţă.
Oare există o Fiinţă superioară omului? Există un Dumnezeu, în sensul obişnuit dat acestui cuvânt, Creatorul cerului şi al pământului, Acela pe Care Isus ne-a învăţat să-L numim Tatăl nostru?
În templul din Ierusalim, (cât şi în multe temple egiptene şi mitraiste) exista un loc prea sfânt, unde marele preot avea voie să intre odată pe an, în cadrul unei ceremonii religioase impresionante.
În vremea lui Isus, acest loc prea sfânt era gol. Aşa-numitul chivot al legământului, o cutie aurită care conţinea tablele de piatră cu poruncile lui Dumnezeu, fusese ascuns, cu secole în urmă, în vremea robiei babilonice, de către proorocul Ieremia (2 Macabei 2:1-7). Când s-a reclădit templul, după eliberarea evreilor din robie, chivotul sfânt n-a mai putut fi găsit. În Sfânta Sfintelor nu mai era absolut nimic.
Acest fapt avea o însemnătate simbolică. Kabala, o carte sfântă a evreilor care cuprinde tradiţiile religioase vechi, Îl numeşte pe Dumnezeu “Ein” — “Cel Inexistent”. S-ar părea ciudat să găseşti într-o carte profund religioasă un nume al lui Dumnezeu cu care ateii ar fi de acord. Dar sensul este clar pentru cei ce cunosc pe Dumnezeu.
“Dumnezeu nu este”, în sensul că “El nu este ceea ce-L considerăm noi că ar fi”. Gândurile Lui nu sunt gândurile noastre şi căile Lui nu sunt căile noastre.
Feuerbach avea dreptate când zicea că oamenii şi-au creat dumnezeii după chipul lor. Dar Feuerbach nu era original. El a spus aceasta pentru a contesta pe Dumnezeu. Luther, unul din gânditorii religioşi cei mai profunzi ai istoriei, spusese cu trei secole mai înainte: “Fides est creatrix Dei” (Credinţa este creatoarea lui Dumnezeu”).
Omul se gândeşte la cauzele şi scopurile lucrurilor, cugetă la tainele naturii şi ale vieţii, şi mintea lui dă naştere noţiunii de Dumnezeu. Dar odată ce a ajuns la acest punct, el trage imediat concluzia că acest Dumnezeu născut în mintea lui, este creatorul tuturor lucrurilor şi totodată al persoanei lui proprii, că El are o existenţă obiectivă în afara sferei cunoştinţelor sale, că omul îi datorează totul. În felul acesta, omul ajunge de la Dumnezeu Fiul la Dumnezeu Tatăl. Aceste două noţiuni, sunt legate una de cealaltă într-o dragoste nespusă, neţărmurită; Dragostea aceasta este Duhul Sfânt. Dumnezeu a creat pe omul care are credinţă. Credinţa crează noţiunea “Dumnezeu”.
Atât cuprinde noţiunea noastră despre Dumnezu.
Dar Dumnezeu Care ne-a creat depăşeşte cu mult înţelegerea noastră. El nu este ceea ce raţiunea noastră poate concepte.
Teologia a furnizat multe argumente despre existenţa lui Dumnezeu. Adversarii religiei au adus contra-argumente.
Nu voi discuta în contradictoriu. Vai de dumnezeul care are nevoie de cineva să-l apere. Un Dumnezeu Se poate descoperi. Nu trebuie să aduci nici o dovadă despre existenţa soarelui — cu atât mai puţin despre existenţa Creatorului lui. Sunt momente când soarele este învăluit de nori. Atunci, cei ce vor să-l vadă, trebuie să aştepte. Dacă Dumnezeu vrea să Se ascundă astfel încât să fie descoperit numai de cei ce-L caută cu râvnă, trebuie să-I respect voia.
Dumnezeu foloseşte lumina ca să dea viaţă oricărei fiinţe, dar atât Dumnezeu cât şi lumina sunt nevăzuţi. Cine a văzut vreodată lumina? Într-un tub în care s-a făcut vid complet, o rază de lumină rămâne invizibilă. Ceea ce numim “a vedea lumina” este a vedea obiectele, aerul luminat de lumină. Lumina propriu zisă este invizibilă.
Tot astfel cineva trebuie să depăşească simţurile şi raţiunea pentru a cunoaşte pe Dumnezeu, deşi raţiunea ne poate îndruma spre El.
Voi observaţi scopurile în natură. Sămânţa semănată în pământ extrage din împrejurimile ei exact atâta azot, aer şi apă, cât are nevoie pentru a deveni o floare. Poţi vedea o finalitate în creşterea ei. Are un scop de atins. Ovulul impregnat ia din pântecul mamei exact hrana necesară pentru a deveni un prunc. Din nou se vede tendinţa spre o ţintă. Dar nici sămânţa şi nici ovulul, nu pot urmări ţinte. Acestea trebuie să vină de la o Fiinţă înţeleaptă, Care le impune făpturilor Lui.
Mai mult, vedem omul adaptat la mediul lui. Altfel n-ar fi putut supravieţui atâtea mii de ani. Cu alte cuvinte, în ciuda abuzurilor făcute de om, trăim într-o realitate care, uneori cu efortul nostru iar alteori fără acest efort personal, ne dă atât cât ne este necesar pentru existenţa noastră. Ne naştem ca prunci incapabili să consumăm altceva decât lapte şi, scurt timp înainte de naşterea noastră, laptele se acumulează în sânul mamei. Pe măsură ce creştem, avem nevoie de lapte din ce în ce mai gros, iar laptele din pieptul mamei se schimbă potrivit nevoilor noastre.
Ne naştem cu plămâni şi găsim aer. Avem nevoie de apă şi ea ne este furnizată. După câteva luni, avem nevoie de elemente hrănitoare care se află în legume şi carne şi acestea există în lume.
Ne îmbolnăvim. Dar cineva a pregătit leacuri pentru nenumărate feluri de boli, în ierburi, ciuperci sau în cristalele pământului.
Pentru fiecare nevoie omenească există realitatea corespunzătoare care satisface acea nevoie.
Ce aroganţă sau ignoranţă ne face să presupunem că pentru o nevoie fundamentală, pentru setea sufletului nostru după Dumnezeu — o sete care a creat atâtea mitologii şi religii — nu ar exista o realitate care s-o satisfacă?
Într-o zi de toamnă, o cioară vorbea cu o rândunică tânără care era în primul an al vieţii ei. Cioara spuse: “Văd că te pregăteşti pentru un drum lung. Încotro zbori?” Rândunica îi răspunse: “Se face din ce în ce mai frig aici. S-ar putea să îngheţ. Zbor spre o ţară mai caldă”. Cioara isteaţă îşi bătu joc: “Te-ai născut abia acum câteva luni. Cum ştii că există o ţară mai caldă să te adăpostească în timp ce aici este frig?” Rândunica îi replică “Cel Ce mi-a pus în inimă această dorinţă pentru o climă mai caldă nu se poate să mă înşele. Eu Îl cred şi plec.” Şi rândunica a găsit ceea ce căuta.
În felul acesta procedează orice suflet credincios.
Într-o lume fără Dumnezeu, sufletul devine un sloi de gheaţă. Vă amintiţi de Homunculus — omul artificial creat într-un tub, în partea a doua a lui “Faust”. Mereu îi era frig. Îngheţi când te socoteşti ca fiind numai un produs complicat al reacţiilor chimice. Noi tindem către un Tată, izvor de căldură, de dragoste, de lumină. După cum toate nevoile fundamentale ale omului sunt satisfăcute în realitate, tot astfel şi nevoia sufletului este împlinită. Putem găsi pe Dumnezeu, Îl putem cunoaşte.
Dar nici un domeniu de cunoştinţe nu poate fi cercetat fără instrumente adecvate. Nu poţi vedea stelele prin microscop şi nici microbii prin telescop. Oamenii care nu pot gândi just ajung la concluzia că Dumnezeu nu există, fiindcă nu-L pot găsi cu simţurile lor, care sunt funcţiuni ale vieţii în domeniul material. Simţurile nu sunt instrumente potrivite pentru a vedea pe Dumnezeu.
După cum microbiologia are instrumentul ei special şi astronomia un altul, tot astfel şi credinţa posedă un instrument cu care poate vedea pe Creator. Isus a spus: “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Să ai şi tu o astfel de inimă şi-L vei vedea!
Cuvântul “a vedea” are multe înţelesuri. Văd un obiect material pentru că fotonii reflectaţi de el izbesc ochii mei. Văd dreptatea unei cauze cântărind argumentele în mintea mea. Văd dragostea unei persoane faţă de mine din comportarea ei. Închid ochii şi pot evoca chipul cuiva drag. El este departe. Nici un foton emanând de la el nu poate ajunge la ochiul meu. Dar îl pot vedea. Pot povesti visul meu, închipuirile mele. Jumătate din viaţa noastră o petrecem văzând în acest fel.
Cum vedem pe Dumnezeu?
În memoria noastră sunt înmagazinate imagini şi putem scoate din ele imaginea de care avem nevoie, ca dintr-un album. Dar în această casetă asemănătoare unui “safe”, nu avem numai imagini din lumea materială. Existenţa mea nu începe în ziua naşterii mele şi nici în ziua în care am fost zămislit. Am existat din totdeauna în mintea şi în planul lui Dumnezeu. Am venit pe acest pământ pentru un timp scurt ca pribeag şi străin.
Am trăit o perioadă de timp ca sugaci. Am în mine imagini acumulate din acel timp, întocmai după cum am şi pe cele ulterioare, cu excepţia faptului că pe acelea ale vieţii mele ca prunc nu le pot evoca atunci când vreau. Dar psihoanaliza şi hipnoza pot dovedi că ele se află acolo. Ele pot fi reactualizate.
Astfel, orice cunoaştere al lui Dumnezeu este numai o recunoaştere. Inima care a fost curăţată de păcate, patimi, greşeli, temeri, îngrijorări şi ură, poate vedea din nou pe Dumnezeu de la care purcede.
Noi trebuie să folosim cu rezervă cuvintele “a vedea” şi “imagine” în această privinţă, deoarece vezi o realitate pentru care nu există cuvinte în vocabularul omenesc.
Când Marco Polo, primul european care a intrat vreodată în China, s-a întors şi povestit tovarăşilor săi că a întâlnit oameni galbeni cu ochi oblici şi cu părul împletit în coade, el a fost denumit “Marco Polo mincinosul”. Ce posibilităţi avea el să dovedească afirmaţiile lui? El nu putea decât să spună oamenilor: “Duceţi-vă unde am fost eu, înfruntaţi pericolele pe care le-am înfruntat eu, suferiţi ostenelile prin care am trecut eu şi veţi cunoaşte adevărul”.
Eu nu pot convinge un sceptic că există viruşi. El însuşi trebuie să privească printr-un microscop.
“Ferice de cei curaţi cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Problema cunoaşterii lui Dumnezeu se reduce la o chestiune de curăţie a caracterului. Adevărul suprem este monopolul exclusiv al celui curat. Ori de câte ori mi se vorbeşte despre Dumnezeu, fie pentru, fie contra, eu întreb pe interlocutorul meu: “Cât de curat eşti ca să fii vrednic de crezut?” Numai cei ce sunt mai albi decât zăpada pot cunoaşte acest subiect.
PRIVIŢI LA ISUS DIN NAZARET
Priviţi la exemplarul cel mai bun şi cel mai înalt al omenirii din punct de vedere spiritual pe care-l cunoaşteţi, la fiinţa cea mai iubită, şi veţi vedea în el, oricât de vag, ceva din Tatăl!
Dar este un Fiu al omului în care puteţi vedea pe Dumnezeu într-un mod deosebit. Este Isus din Nazaret — pentru că El n-a fost numai Fiul omului, El a fost şi Dumnezeu — Dumnezeu întrupat.
Dumnezeu ştie totul, însă sunt anumite lucruri pe care El le cunoştea numai din exterior. Un judecător poate cunoaşte codul penal în întregime, toată ştiinţa penitenciară, şi totuşi să nu fie capabil să judece cu dreptate, din cauză că n-a trăit niciodată viaţa unui deţinut. Cinci ani de închisoare, trăiţi zi de zi, sunt cu totul altceva decât cinci ani de închisoare daţi pentru o încălcare a codului penal şi scrişi într-o sentinţă.
Dumnezeu nu poate minţi şi nu cunoaşte din experienţă proprie nici o infracţiune a codului moral, pe când pentru noi păcatele sunt elementul vieţii de fiecare zi. Nici Dumnezeu şi nici îngerii cei sfinţi nu pot muri. Moartea este pentru ei numai un spectacol la care privesc din afară.
De aceea Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a devenit om cu toate atributele şi îngrădirile familiei omeneşti. Fiind bărbat, a cunoscut ispita femeii. Ca dulgher sărac dintr-un popor asuprit, El a cunoscut ispita răzvrătirii sau a necinstei. Ca deţinut care a fost biciuit şi după aceea răstignit, El a cunoscut ispita deznădejdii şi a resentimentului. El a cunoscut, dar fără a săvârşi păcat, aşa profunzimi ale răului, încât evangheliştii au socotit mai înţelept să nu redea ce s-a întâmplat în viaţa Lui, de la vârsta de 12 până la 30 de ani. Dar ei au menţionat că, în cursul celor trei ani şi jumătate ai slujirii Sale publice, duşmanii Lui erau deseori jigniţi de prietenia Lui cu oamenii josnici şi cu femeile desfrânate.
Isus, Fiul lui Dumnezeu, a ales să Se facă părtaş firii omeneşti cu toate lacunele ei şi să guste moartea, pentru ca în felul acesta să aibă posibilitatea să fie nu numai judecătorul cel drept al omului ci şi apărătorul şi Mântuitorul lui. Viaţa lui Isus şi moartea Sa pe crucea Golgotei — pe lângă eficacitatea în mântuirea omului — era şi calea lui Dumnezeu pentru obţinerea unei cunoaşteri intime şi personale a problemelor omului, înainte de experienţa de pe Golgota, Dumnezeu ştiuse mai puţin decât după aceea. Acum, după ce s-a identificat cu noi în trup, El ne înţelege mai bine şi ne poate ierta mai bine. Împărăţia lui Dumnezeu a venit mai aproape de noi.
Cu ce putem compara această mare condescendenţă a Fiului lui Dumnezeu?
Am putea-o asemui cu încercarea lui Osborn de a îmbunătăţi condiţiile grele din închisorile Statelor Unite, stând el însuşi voluntar în închisoare şi trăind acolo timp de mulţi ani viaţa chinuită a unui deţinut — toate acestea în scopul de a se pregăti pentru cruciada lui curajoasă de mai târziu pentru îmbunătăţirea situaţiei lor.
O putem asemăna cu faptele unor medici care şi-au inoculat microbi virulenţi pentru a-şi ajuta semenii prin experienţele câştigate în acest fel.
Dar nu! Aceste asemănări nu ne spun nimic, deoarece în aceste cazuri, un om şi-a riscat viaţa pentru alţi oameni, semenii lui, în timp ce la Isus Cristos, lucrurile sunt cu totul diferite.
Cristos este Dumnezeu, şi, în ochii Lui, lumea noastră este microscopică. Toate neamurile sunt în faţa Lui ca o picătură de apă într-o găleată şi ca un grăunte de praf pe un cântar. Actul Său măreţ poate fi asemănat mai degrabă cu absurditatea dragostei pe care un om ar putea-o nutri faţă de nişte insecte rău-mirositoare, care sug sângele. Ele tremură între degetele omului care vrea să le omoare. Dar el ar vrea să devină o ploşniţă, să trăiască viaţa unei ploşniţe cu tendinţa ei naturală de a face rău oamenilor şi să moară de moartea unei ploşniţe, pentru ca după ce-şi va fi reluat starea anterioară, să poată fi în cele din urmă un judecător drept al insectelor, să le poată ocroti de exterminatorii lor neînduplecaţi, să le poată apăra cu putere şi să poată face din ele fiinţe binefăcătoare, nevătămătoare.
Ştiu că acest exemplu va ofensa pe mulţi, dar şi îngerilor li s-a părut de neînţeles faptul că Cristos a ales să Se întrupeze într-o specie urâtă, respingătoare şi păcătoasă.
Cristos nu a coborât numai la nivelul omului, în trupul tinerei fecioare Maria, printr-un proces de fecundare care rămâne o taină, El a fost redus la un simplu embrion, a primit hrană de la materia anorganică, ca şi de la cea organică şi a petrecut nouă luni în uter pentru a deveni un prunc, apoi un tânăr, apoi un “om”. Şi ce fel de Om! El nu S-a întrupat într-un erou ca Bar Kohba, într-un mare iniţiat ca Apolonius din Tiana, un filozof ca Platon. Pentru a mântui omul, pe fiecare om, Cristos a trebuit să fie scufundat în materie tot atât de adânc cât este şi omenirea. De aceea, după ce S-a supus proceselor normale ale dezvoltării omeneşti, El a devenit un dulgher evreu, membru al unei clase sociale fără cultură. El avea un limbaj sărac; uneori trebuia să Se angajeze în discuţii la un nivel umilitor, deoarece acesta era nivelul oamenilor cu care discuta. El a cunoscut slăbiciunea, mânia, loviturile, teama, şi a fost pus într-o categorie cu criminalii.
Acele lucruri la Isus Cristos care pe oameni îi ofensează, au devenit pentru cei care înţeleg îndemnuri în plus ca să adore măreaţa Sa smerenie şi dragostea Lui de nepătruns.
Şi dacă-L întrebaţi pe Cristos de ce a adus această jertfă, El răspunde cu o simplitate majestuoasă că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. El spune că Tatăl L-a trimis.
Nu putem spune ce este Dumnezeu, dar privind la Cristos, înţelegem ceva din caracterul lui Dumnezeu. Vedem că ceea ce exprimă cel mai bine pe Dumnezeu este dragostea, neprihănirea şi bunătatea faţă de omenire.
CINE ESTE DUMNEZEU?
Întrucât ateii nu acceptă jertfa lui Isus pe cruce, care ne curăţeşte de păcat, ei nu pot vedea pe Dumnezeu.
Dar ei sunt îndreptăţiţi să ne întrebe: “Tu afirmi că vezi pe Dumnezeu. Spune-ne, deci, cine este El?”
O întrebare foarte importantă! Ea există pentru ambele părţi. Ateii trebuie să poată spune: “Cine este acela a cărui existenţă o tăgăduim?”, întocmai după cum şi creştinii trebuie să dea un răspuns la întrebarea: “Cine este Acela în Care credem?”
Cine este Dumnezeu?
De Broglie, teoreticianul cel mai mare din vremea noastră în materie de lumină, a scris: “Cât de mult am şti, dacă am şti ce este o rază de lumină”. Marele biolog Iacob von Uexküll a scris: “Nimeni dintre noi nu ştie ce este viaţa”. Şi ni se cere să răspundem Cine este Dătătorul vieţii şi al luminii!
În ce constă dificultatea de a răspunde? Când întrebi “Ce este viaţa sau ce este lumina?” sau “Cine este Dumnezeu?”, greutatea nu stă în cuvintele “ce”, “Cine” “viaţă”, “lumină” sau “Dumnezeu”. Noi putem spune oarecum ce înţelegem prin aceste cuvinte. Ceea ce complică posibilitatea de percepere este cuvântul cel mai mic din propoziţiunea întrebătoare, cuvântul “este”. Ce înseamnă cuvântul “este”? Dacă nu înţelegem aceasta, tot restul rămâne o enigmă.
Un mare zid de despărţire trece prin lumea creştină. Acesta se axează pe cuvântul “este”. În conformitate cu Noul Testament, care a fost scris în limba geacă, la Cina cea de taină pe care a avut-o Domnul Isus cu ucenicii Săi înainte de răstignire, Isus le-a dat pâine zicând: “Aceste este trupul Meu” şi un pahar cu vin, spunând: “Acesta este sângele Meu”. Creştinii ortodocşi şi catolici cred că verbul “este” din context poate însemna numai un lucru: anume că la împărtăşanie, creştinii mănâncă şi beau lăuntric trupul real şi sângele real al lui Isus. Când preotul repetă cuvintele lui Isus în timpul liturghiei, are loc o prefacere în aceste elemente. În exterior, ele rămân pâine şi vin. Dar în esenţă, ele au fost transformate. Ceea ce era pâine şi vin au devenit trupul lui Cristos. Protestanţii citesc aceeaşi Biblie şi ei interpretează altfel cuvântul “este”. Pentru ei însemnează că pâinea de la sfânta împărtăşanie simbolizează trupul lui Cristos dar că, deşi este doar pâine, ea are o altă valoare, întocmai cum un inel are o valoare mai mare pentru cel ce-l primeşte când el vine de la o fiinţă iubită.
Faptul că s-au scris mii de cărţi asupra acestui subiect şi că din cauza diferenţei de interpretare mari instituţii s-au despărţit arată că termenul “este” nu-i chiar atât de simplu pe cât pare. Voi care doriţi să ştiţi “Cine este Dumnezeu” sau “Ce este lumina”, spuneţi-mi, mai întâi, ce înţelegeţi prin cuvântul “este”?
Creştinismul nu a fost negativ faţă de culturile anterioare. După cum am spus mai înainte, el cuprinde în gândirea lui filozofia greacă, mai ales pe cea a lui Aristotel. Creştinismul provine de la un Dumnezeu Care, El Însuşi neschimbat, produce toate mişcările din lume. El şade liniştit pe un tron neclintit şi conduce toate lucrurile şi pe toţi oamenii în mişcarea lor neîncetată. Aristotel ar fi spus că Dumnezeu “este” în sensul cel mai strict al cuvântului.
Dar cineva care produce mişcarea, el însuşi fiind nemişcat, este de neconceput. Ceea ce este static nu poate pune nimic în acţiune. Un motor care pune în mişcare o maşină are şi el mişcările lui proprii. Unui motor i se aplică o altă noţiune dincolo de simpla existenţă — el se mişcă.
Realitatea nu cunoaşte un “a fi”. Kant a scris în “Critica Raţiunii Pure”: “A fi nu este un predicat real… În uzul logic, “a fi” este numai copula unui raţionament”. A spune că Dumnezeu este bun sau neprihănit are un sens. A spune că Dumnezeu sau orice alt subiect pur şi simplu este”, înseamnă a rămâne în sfera cuvintelor deşarte.
Când ne întrebăm ce înseamnă “A FI”, răspunsul este că “a fi” există doar ca “a deveni”, “a se dezvolta”, a se “mişca”, “a fi schimbat”. Heraclit spunea “Panta rhei” — “Totul curge”. “Nu te poţi scălda de două ori în acelaşi curent de apă curgătoare”. Tu nu te poţi scălda în el nici măcar odată, deoarece în timp ce tu te scalzi, trupul tău se schimbă, şi râul de asemenea.
Părticelele elementare din care este compusă lumea, elementele chimice, ca şi realităţile spirituale, nu sunt existenţe, ci evenimente, întâmplări. În timp ce pronunţ cuvântul “fier”, electronii din atomii fierului se vor fi învârtit de multe mii de miliarde de ori în jurul nucleului. Când ajung la ultima literă “r”, fierul nu mai este în aceeaşi stare în care se afla când am pronunţat prima literă “f”. Coboară în domeniul microfizicii şi vei vedea importanţa sesizării acestui lucru. Nici o părticică elementară nu are, în mişcarea ei continuă, suficientă răbdare să stea în locul ei, ca să-mi dea răgaz să spun despre ea că “este”. În timp ce spun “atomul este” el a trăit o istorie atât de bogată încât, în comparaţie cu ea, întreaga istorie a omenirii apare ca un lucru minuscul. Sir James Jeans a spus: “Materia nu este ceva ce este, ci ceva care se întâmplă”. Materia nu este existenţă, ci curgere. Totul — şi în special fiinţele vii se schimbă neîncetat şi se reînnoiesc continuu.
Cum poate Cel Ce mişcă totul să fie El însuşi nemişcat? Dacă ar fi fost permise imagini ale lui Dumnezeu şi dacă acestea ar putea reprezenta realitatea, cea mai fidelă imagine a lui Dumnezeu ar fi cea pictată de Michelangelo pe plafonul capelei Sixtine, care arată pe Dumnezeu zburând în furtună. În cartea biblică “Rut”, citim despre aripile lui Dumnezeu.
Oponenţii mei spun că Dumnezeu nu este. Ei nu ştiu că învăţătorii creştini de seamă au spus lucrul acesta cu mult înainte, dar atribuind acestei negaţii un înţeles just. Filozoful savant John Scotus Erigena a scris: “Esse” (în latină “a fi”) al lui Dumnezeu nu este “esse” din vorbirea obişnuită.
Nici o fiinţă creată nu este ceva care să poată fi exprimat printr-un substantiv din cauză că evoluează, se mişcă, trăieşte o istorie. Nu poţi aplica expresia “este” creaţiunii, în sensul limitat de a avea o stare fixă, cu atât mai puţin Creatorului. Când spui “Dumnezeu este” ai spus mult prea puţin despre El. Dumnezeu se întâmplă.
Există un eveniment, “Dumnezeirea”. El este o uriaşă venire şi devenire. Numele Său în ebraică este “El”, care exprimă o direcţie, “El” înseamnă “către”, mişcarea de la alpha către omega.
Traducerea literală a numelui divin ebraic descoperit lui Moise “Ehie aşer Ehie” este “voi deveni ce voi deveni”.
Psalmistul David s-a întrebat cine este Dumnezeu şi a răspuns: “Călărea pe un heruvim (o fiinţă îngerească) şi zbura, venea plutind pe aripile vântului”. Biblia ne spune că Dumnezeu călăreşte pe făpturi înaripate sau, mai degrabă pe evenimente înaripate, deoarece nici îngerii nu “sunt” ci “se întâmplă”. În alt psalm: “Din vânturi Îţi faci soli şi din flăcări de foc slujitori”.
Compară această figură de stil a imaginaţiei orientale, care este o anticipare genială a concepţiei ştiinţifice moderne despre lume cu ideia unui motor nemişcat al universului şi vei şti câtă dreptate are Biblia. În Dumnezeu nu este nici schimbare, nici umbră de mutare, în ceea ce priveşte caracterul Lui statornic de dragoste, însă manifestările acestei dragoste sunt noi în fiecare clipă.
Aceasta dă naştere dificultăţii de a răspunde la întrebarea: “Cine este Dumnezeu”, pentru că El Îşi revarsă bunătatea peste omenire, mereu în forme noi. Flăcările dragostei Sale se schimbă continuu, cum se schimbă flăcările focului. De fapt, nu poţi face portretul unei persoane. Fiecare persoană este o succesiune de expresii faciale multiple. Nu poţi spune realmente adevărul. Adevărul este un lanţ întreg de afirmaţii despre un obiect sau o persoană în continuă schimbare.
Din această cauză, limba ebraică — limba în care Dumnezeu a dat întâi descoperirea Sa — nu posedă cuvântul “faţă” (la singular) ci doar “feţe” (plural) —”panim”. Fiecare om şi fiecare obiect îşi schimbă aspectul fără încetare. Şi în legătură cu Dumnezeu Însuşi, Biblia foloseşte acest plural “panim”. Şi El Îşi schimbă neîncetat expresiile dragostei şi ale neprihănirii Sale.
Când te întrebi “Cine este Dumnezeu”, mii de imagini trec, ca într-un caleidoscop, în faţa ochilor tăi, una mai frumoasă decât cealaltă. De aceea evreilor le era interzis să-şi facă chipuri cioplite.
Limba ebraică evită expresia “este”. Isus, vorbind ebraica sau dialectul aramaic, n-a spus niciodată: “Acesta este trupul Meu”, ci simplu: “Acesta — trupul Meu.” (Ruşii, ca şi chinezii, omit de asemenea verbul “a fi”.) Dacă teologii ar fi cunoscut mai bine limbile biblice, ar fi fost o ceartă mai puţin despre ceea ce Isus n-a spus niciodată.
Ştim ce este Dumnezeu, Alfa, Creatorul cerului şi al pământului. Ştim că va fi “totul în toţi”. Ce este El acum? El nu este un “este”. Dumnezeu zboară de la o extremă la cealaltă.
Ateii au câştigat un punct. Noi nu putem spune cine este Dumnezeu, după cum nici ei nu pot spune ce este ateismul. Şi acesta este într-o evoluţie continuă. Ateismul nebunilor din vechime, care pur şi simplu tăgăduiau pe Dumnezeu, a trecut prin multe etape ca să devină ateismul militant şi substructurat ştiinţific care guvernează în prezent ţările comuniste.
Dar faptul că noi nu putem spune cine este Dumnezeu nu-i tot.
Apostolul Pavel a scris: “Însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”.
Giordano Bruno este autorul jocului de cuvinte în sensul că “Intelectio” (intelectul) este “interna lectio” (lecţia interioară) pe care ne-o dă natura.
Cu cât ştiu mai mult despre o maşină, cu atât admir mai mult pe inginerul care a conceput-o. Cu cât un palat este mai frumos, cu atât mai mult respect pe arhitect.
Universul nostru poartă numele lui Einstein. Desigur că el trebuie să ştie ceva despre acest univers. El scrie în “Lumea, aşa cum o văd eu”:
“Dacă se purifică iudaismul proorocilor — şi creştinismul aşa cum l-a propovăduit Isus Cristos — de toate adaosurile ulterioare, îndeosebi de popie, rămâne o învăţătură care este capabilă să vindece toate relele sociale ale omenirii. Este datoria fiecărui om de bună credinţă să se străduiască în continu, în micul său univers, să facă din această învăţătură, cu adevărat umană — o forţă vie. Dacă el face un efort cinstit în această direcţie, fără a fi strivit şi călcat în picioare de contemporanii săi, el se poate considera fericit împreună cu comunitatea căreia îi aparţine.”
Într-o prefaţă la biografia lui, Bernett spune: “Trăirea cosmică a religiei este forţa motrice cea mai puternică şi cea mai nobilă pentru cercetarea ştiinţifică a naturii”.
Milner deschide cartea sa “Relativitatea şi structura stelelor” cu cuvintele: “La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul’.
Biologul Hans Speeman scrie: “Eu recunosc că în lucrările mele experimentale am avut adesea sentimentul unui dialog, în care partenerul meu îmi părea mai inteligent.”
Immanuel Kant a scris: “După cum o faţă este frumoasă pentru că dezvăluie un suflet, tot astfel lumea este frumoasă din cauză că prin ea vezi un Dumnezeu”.
Hegel, fondatorul dialecticii moderne şi mentorul lui Karl Marx, cerea filozofiei să salveze religia.
Francise Bacon spunea: “Filozofia studiată în mod superficial te îndepărtează de Dumnezeu; dar studiată în adâncime, te readuce la Dumnezeu”.
Există multe lucruri care fac ca oamenii de ştiinţă să devină credincioşi. Ei se minunează de potrivirea dintre legile naturii şi posibilităţile noastre de percepere a acestora prin simţuri, raţiune, intuiţie şi credinţă.
Dacă necredincioşii ar vrea să fie logici, n-ar trebui să fie atei, ci agnostici. Nu există Creator? Ei bine, în acest caz, universul este aglomerarea întâmplătoare, nedirijată de nici o înţelepciune, a electronilor, fotonilor şi protonilor. Creierul meu este de asemenea rezultatul unei astfel de evoluţii, întâmplătoare, după legi care n-au fost stabilite de nici un legiuitor. Cum se explică atunci că creierul meu, care-i rezultatul unei dezvoltări întâmplătoare, poate înţelege atâtea lucruri din univers? Stalin a afirmat că nu se cunosc toate lucrurile, dar că toate lucrurile pot fi cunoscute. Cum se face că posed o minte care are posibilitatea de a cunoaşte totul? Oare ar putea lămpile, bateriile şi sârmele aruncate împreună fără un proiect preconceput, să prindă transmisiile de radio? Ar putea roţi, şuruburi, pârghii şi frâne să vină laolaltă, pentru a face un automobil care să poată fi condus de cineva?
Biologul Max Hartman vorbeşte despre “minunea armoniei dintre univers şi gândirea noastră”. De Broglie spune că simplul fapt că ştiinţa este posibilă constituie o taină mai mare decât ne dăm noi seama. Einstein a scris: “Ceea ce rămâne veşnic de neînţeles în univers este faptul că acest univers poate fi înţeles”.
Chiar şi Voltaire, pe care ateii îl consideră — pe nedrept — că ar fi unul de ai lor, a spus aceste cuvinte: “Lumea este făcută cu inteligenţă. Prin urmare, ea a fost făcută de o inteligenţă… Inteligenţa lui Newton provine de la o altă inteligenţă”.
Cine poate crede că există ceasornice, dar că nu există ceasornicar? Ceasurile ne arată ora după mişcările pământului. Cine a făcut acest cronometru? Al doilea lucru care izbeşte pe oricine priveşte cu atenţie la creaţiune este ordinea austeră din natură, care nici ea nu poate fi rezultatul întâmplării.
Uexküll spune: “În natură citim o întreagă compoziţie muzicală”. Geologul Cloos scrie: “Noi auzim muzica pământului”.
Kant, care este extrem de critic când este vorba de multe dovezi aduse de teologie în favoarea credinţei în existenţa lui Dumnezeu, admite valabilitatea aşa-zisei probe cosmologice. Ordinea care domneşte în natură, arată spre un Creator. Charles Darwin, victima stilului de viaţă comercial şi utilitarist din Marea Britanie în vremea sa, credea că natura lucra în conformitate cu principiul utilitarist. Dar nu este aşa. În natură lucrează un mare artist şi un architect cu imaginaţie.
Minunata frumuseţe a penelor de păun nu poate fi explicată ca o evoluţie prin acumularea micilor variaţii, pentru că ofereau avantajul de a atrage mai uşor pe masculi. Şi o cioară femelă găseşte un mascul, şi buruienile de pe marginea drumului — ca şi crinii măreţi — atrag albinele şi viespile în vederea fecundării.
De ce unii peştişori sunt aşa de inutil de frumoşi? Aceasta este artă de dragul artei. De ce are papagalul capacitatea de a vorbi? De ce există păsări-clopot, al căror ciripit seamănă cu sunetul clopoţeilor? Aceasta-i fantezie de artist. Ce să spunem despre coarnele unui cerb? De ce are zebra dungi atât de regulate? De ce fiecare floare are altă culoare?
Nietzsche a spus: “În fiecare din noi există un copil care doreşte să se joace”. Nu este ceva copilăresc în Dumnezeu, ceva care L-a determinat să creeze toate aceste lucruri? Nu aparţine chiar esenţei dumnezeirii faptul că trebuie să fie exprimat şi într-un prunc născut într-un staul şi într-un băieţel care se joacă cu alţii pe străzile Nazaretului?
De unde vin unghiurile precise, simetria şi frumuseţea formelor de cristale?
Cum se face că în Orientul îndepărtat există pasărea-croitor, care-şi coase cuibul din frunze cu fire de bumbac toarse de ea însăşi?
Cum se face că pânza de păianjen depăşeşte capacităţile oamenilor? La lentilele de astronomie se utilizează pânza de păianjen ca unitate de măsură. Nu stă în posibilitatea oamenilor de a fabrica ceva mai bun sau mai fin, care să dureze mai mult timp şi care să nu fie deteriorat de intemperii.
Oamenii au inventat radarul. Dar ei l-au aflat de la lilieci.
Cunosc un comunist care a devenit creştin observând formele delicate ale pavilionului urechilor copilaşului său. Cu siguranţă că au fost create după un plan. N-au putut fi create prin nici o adunare întâmplătoare a atomilor.
Cum să nu crezi în existenţa unui Creator înţelept când cercetezi amănunţit urechea omenească, în care 24000 de capete de nervi se unesc şi se îmbină laolaltă spre a conduce ştirile la creier?
Priveşte cu băgare de seamă un spic de grâu: înălţimea sa este cam de 130 cm şi diametrul abia vreo 15 mm. Ca o comparaţie, să ne închipuim o clădire cu înălţimea de 375 metri. (Ar fi o clădire cu vreo 100 de etaje.) Şi aceasta pe o suprafaţă de numai un metru pătrat. Or, tocmai în vârful paiului se află spicul greu. El este mişcat de vânturi, dar nu se rupe. Paiul conţine un sistem mecanic splendid conceput. Este încă un mister pentru oameni cum se ridică apa în partea cea mai de sus a plantei. Noi avem nevoie de pompe pentru a furniza apa la etajele superioare ale clădirilor înalte. N-am putea face ceva tot atât de minunat ca paiul de grâu.
Fizicianul Urey, descoperitorul apei grele, a scris: “Nici una dintre teoriile existente despre originea lumii nu este valabilă fără presupunerea unei minuni”.
Şi fiindcă vorbeam de apă — să ne oprim să privim la minunile ei. Toate obiectele fizice se dilată la căldură şi se contractă la frig, numai apa îşi măreşte volumul când se răceşte şi formează ghiaţa. Aceasta fiind mai uşoară decât apa, rămâne deasupra. Ea formează un strat care protejează peştii de frigul iernii. Fără această particularitate a apei, viaţa din râuri ar fi imposibilă, iar oamenii primitivi care se hrăneau numai cu peşti, n-ar fi putut supravieţui.
De unde provine această excepţie? Este doar un accident sau este ceva poruncit de un Creator înţelept?
Să dăm voie unui tehnician renumit, Werner Siemens, să vorbească:
“Cu cât pătrundem mai mult în sfera forţelor armonioase ale naturii, care sunt reglate de legi veşnice, neclintite, ascunse de înţelegerea noastră completă, printr-un văl gros, cu atât suntem împinşi mai mult spre umilinţă, cu atât mai mică apare cunoştinţa noastră, cu atât mai mult creşte dorinţa noastră de a bea din acest izvor nesecat al ştiinţei şi al cunoştinţei. Şi în aceeaşi măsură creşte admiraţia noastră faţă de infinita înţelepciune coordonatoare, care pătrunde prin întreaga creaţiune”. Este adevărat că nu putem spune cine este Dumnezeu dar tot atât de adevărat este că putem vedea desluşit puterea Lui nevăzută, dacă privim cu băgare de seamă la lucrurile create de El. Ele vorbesc despre Dumnezeu ca despre un conducător puternic şi un mare artist. De la ele ştim că Dumnezeu este un Dumnezeu al orânduielii.
Fiind rugat odată de ucenicii Săi să le arate pe Tatăl, Isus le-a răspuns: “De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar, “Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine?… Tatăl Care locuieşte in Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:9,10).
Prin aceste cuvinte, Isus ne învaţă cum ar trebui să gândim despre persoana Sa, dar totodată ne învaţă cum ar trebui să gândim şi despre noi înşine.
Menţinând un sens al proporţiei, să notăm că oricine mă vede pe mine sau oricine te vede pe tine, chiar dacă eşti autorul unei cărţi ateiste, vede pe Tatăl, întrucât noi toţi am fost creaţi după chipul şi asemănarea Lui.
Sfântul Grigore din Nisa a scris: “Omul este faţa omenească a lui Dumnezeu”. Sfântul Macarie a scris: “Între Dumnezeu şi om există cea mai strânsă legătură de familie”. Sfântul Vasile a remarcat: “Omul este o făptură care a primit porunca să devină dumnezeu”.
Omul, orice om — un ateu, un criminal, un sfânt — este o fiinţă minunată, mai întâi de toate, prin structura sa trupească. Până şi cel mai rău şi mai vrednic de dispreţuit dintre oameni are o inimă, care este o pompă, pe care inginerii nu sunt în stare s-o construiască — o pompă care face să circule sângele de 600 de ori pe zi prin tot trupul. Într-o perioadă de 50 de ani, această circulaţie are loc de 1.840.000.000 de ori şi aceasta fără un singur minut de întrerupere. În al doilea rând, omul este o creatură minunată prin faptul că are un suflet, o altă entitate aproape de nedefinit. El este atât de perfect, încât, într-un anumit sens, el se poate dispensa de trup. Sufletul îşi arată independenţa sa în Simfonia IX-a, a surdului Beethoven; sau în viaţa predată a lui Helen Keller, care, deşi era surdă, mută şi oarbă, a devenit o scriitoare şi o mare filantroapă; sau în faptul că Pascal, la vârsta de 9 ani, a redescoperit axiomele geometriei euclidiene; sau în viaţa lui Mozart, care a început să compună muzică la vârsta de 5 ani.
Sufletul îşi dovedeşte independenţa faţă de simţuri în experienţele de clarviziune, telepatie, presimţire, cât şi în hipnotism. În starea de hipnoză, bătăile inimii devin slabe şi omul abia de mai respiră. Sângele abia mai circulă prin vasele creierului. Poate că nici nu ajunge la vasele capilare. Fără o alimentare cu oxigen adecvată, el este blocat cu produse de descompunere. Creierul se angajează într-o activitate minimă, însă mintea persoanei hipnotizate devine hiperactivă. Este suficient să i se citească o poezie lungă o singură dată. Persoana hipnotizată o va repeta fără nici o greşală. Citeşte-i o pagină din Biblie în ebraică. Poate să nu cunoască limba, însă el o va repeta cu exactitate. El îşi va aminti întâmplări neînsemnate din copilărie.
Atât de multe lucruri sunt cuibărite în regiunea sufletului omenesc.
Dar omul posedă o a treia structură minunată. Dacă prin trupul său, el se înrudeşte cu lumea animală (nu este nimic ruşinos în aceasta, chiar dacă cineva se opune din punct de vedere ştiinţific teoriei evoluţiei. Sfântul Francisc de Assisi vorbea despre “fratele lup” şi ar fi spus bucuros “sora maimuţă”), omul are şi un spirit, prin care se înrudeşte cu Dumnezeu.
Adversarii mei nu-i vor recunoaşte nici măcar existenţa, deoarece spiritul nu poate fi verficat cu simţurile. Şi cum ar putea fi verficat, din moment ce el este acela care verifică? Ochiul nu se vede pe sine, nasul nu se miroase pe el însuşi. Spiritul nu aparţine spectacolului pe care-l joacă simţurile. El este spectatorul şi reacţionează după gustul său propriu, faţă de ceea ce parvine până la el.
Aristotel a spus: “Dacă recunoşti în om numai omenescul, înseamnă că trădezi omul şi-i dăunezi, deoarece prin tot ce este esenţial în fiinţa sa – spiritul – omul este chemat la ceva mai înalt decât numai viaţa umană”. Este neomenesc să fi numai uman.
Este nedrept faţă de o omidă să fie considerată doar omidă: ea este în acelaşi timp un fluture în devenire. Tot astfel nu este permis să înjosim pe oameni, cărora Isus le-a spus: “Sunteţi dumnezei” (Ioan 10:34). Într-o sămânţă există mai mult decât sămânţa: ea conţine floarea potenţială.
Omul este o făptură care poartă chipul lui Dumnezeu. Nu vă pot spune cum arată Dumnezeu, dar priviţi la om, uitaţi-vă la cele mai bune exemplare ale omenirii, şi veţi vedea ceva din dumnezeire: veţi vedea bucuria vieţii, a entuziasmului creator, adâncimile cunoştinţei, gustul pentru frumuseţe, exuberanţa vieţii şi capacitatea pură de a discerne posibilităţi şi de a alege ceea ce duce mereu mai sus.
Ce fiinţă măreaţă este omul! El este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiindcă şi el este un creator de univers: al universului său lăuntric. Natura din exteriorul meu este un vârtej agitat de energie, o mulţime de unde, radiaţii şi vibraţii de electroni, protoni şi particule elementare; dar unda care este mută devine auzibilă în ureche, radiaţia imperceptibilă devine vizibilă pentru ochi şi universul de nepătruns devine inteligibil în mintea omului.
In exteriorul meu, există o realitate. Eu orânduiesc în cantitate, calitate, cauzalitate, scop, modalitate. Eu prind această realitate, în aparenţă haotică, într-o plasă care a fost ţesută de mine, şi fac din ea un univers ordonat. În mine natura descoperă frumuseţea ei proprie. Când eu privesc un trandafir, el capătă viaţă într-o splendoare purpurie şi-şi emană parfumul. Dacă n-ar exista omul, trandafirul n-ar avea nici o valoare, căci ar fi numai o adunătură de atomi.
Singurul obiect din natură pe care-l cunosc în mod intim din lăuntru, sunt eu însumi. În mine există ceva, capacitatea de a pune ordine în haos, de a crea propriul meu univers, fie binevoitor, spre a-mi produce bucurie, fie întunecos, spre a mă duce pe mine şi pe alţii la disperare. În orice sferă a cunoaşterii, trăim prin extrapolare. Pornim de la ceea ce cunoaştem la ceea ce nu cunoaştem. Dacă eu însumi sunt mai mult decât poate vedea un observator exterior, nu este posibil să fie ceva mai mult în lumea din jurul meu decât ceea ce apare la suprafaţă?
Lenin laudă pe episcopul Berkeley, întemeietorul filozofiei solipsiste, denumindu-l filozoful idealist cel mai greu de contrazis, şi aceasta pentru faptul că Berkeley a adus un argument logic în favoarea credinţei în Dumnezeu, care-mi pare foarte puternic. El afirmă că universul nu poate exista decât într-o minte: în afara minţii realitatea este haotică. Ea este un “tohu va bohu” (expresia ebraică pentru “pustiu şi gol” din Geneza 1:2 N.T.). Mintea este cea care organizează din ea un univers, dictându-i legile, punându-l într-o ordine şi grupându-l pe categorii. Universul poate exista numai într-o minte; însă oamenii n-au existat din totdeauna şi nici mintea omenească. Ca atare, înaintea apariţiei omului, trebuia să fi fost o altă minte în care a existat universul. Omul se concepe pe sine însuşi ca făcând parte integrantă dintr-un univers organizat. Mintea în care a existat întotdeauna universul, se numeşte Dumnezeu.
Şi eu sunt un creator al unui univers, al unuia lăuntric — dar sunt un creator! De aceea, oricine mă vede pe mine, vede pe Tatăl.
Nu vă pot spune cine este Dumnezeu, dar puteţi înţelege ceva despre dumnezeire privind la un om.
CREAŢIUNEA
Dar pentru ce acest ocol? De ce trebuie să vedem pe Dumnezeu în natură, în om, în Isus Cristos? De ce nu-L putem vedea faţă în faţă?
În Talmudul babilonic, se spune că un împărat păgân a cerut unui rabin: “Arată-mi pe Dumnezeu!” Rabinul a răspuns: “Îl vei vedea cu ochii tăi, cu o condiţie, întâi trebuie să te uiţi timp de cinci minute la soare”. Împăratul privi la soare, dar imediat trebui să-şi plece ochii. Atunci rabinul îi spuse: “Nu poţi privi un minut la soare, care este o creaţiune neînsemnată a lui Dumnezeu — şi totuşi vrei să-L vezi pe Acela Care dă stelelor străducirea lor!”
Evident, pentru un intelectual modern, credinţa are dificultăţile ei.
El vede că în lume totul se întâmplă după legi naturale. De la un lucru, se dezvoltă un altul în conformitate cu legi precise, precum lucrurile existente sunt rezultatul unei dezvoltări anterioare. Munţii şi văile şi fluviile şi făpturile vii nu sunt creaţiuni în sensul dat în mod obişnuit acestui cuvânt, după cum nici stelele nu sunt creaţiuni ci dezvoltări ale unei stări precedente. Unele stele sunt vechi, gata să se stingă, altele sunt în plină maturitate, altele sunt stele-prunci. În univers coexistă stele de toate vârstele. Atunci — când a avut loc creaţiunea? Numărul speciilor care au dispărut se apreciază la o jumătate de milion. Este posibil ca speciile care există în prezent să nu fi existat din totdeauna. Este cunoscut faptul că poate exista evoluţie în cadrul speciilor. În acest sens, nu orice fiinţă vie este o creaţiune directă a lui Dumnezeu.
Greutatea dispare când considerăm pe Dumnezeu nu numai ca o Fiinţă Care a creat o lume în trecut. El este un Dumnezeu viu şi dătător de viaţă. El pune în mişcare totul, în mod conţinu după legi naturale, care sunt expresia caracterului Său statornic. Din această cauză este atât de greu să-L înţelegi.
Heraclit a spus: “Naturii îi place să se ascundă”. Aceasta este încă mai adevărat când este vorba de Dumnezeu, despre Care Solomon afirmă: “Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric” (1 Împăraţi 8:12).
Cu cât o fiinţă este mai fină, cu atât revarsă binecuvântări, ea însăşi rămănând în umbră. Aşa este Dumnezeu şi de aceea El rămâne neobservat. Trebuie să căutăm izvorul binecuvântărilor noastre. Luther spune: “Nimic nu este mic, fără ca Dumnezeu să fie încă mai mic, nimic nu este mare, fără ca Dumnezeu să fie şi mai mare, nimic nu este scurt, fără ca Dumnezeu să fie şi mai scurt, nimic nu este lung, fără ca Dumnezeu să fie încă mai lung, nimic nu este lat, fără ca Dumnezeu să fie şi mai lat, nimic nu este îngust, fără ca Dumnezeu să fie şi mai îngust”. În alt loc din scrierile lui, Luther adaugă: “Nimeni nu poate fi o Fiinţă mai prezentă şi mai centrală decât Dumnezeu cu puterea Lui”.
Iar noi nu observăm pe Dumnezeu decât atunci când Duhul Său Se mişcă, după cum nu băgăm de seamă aerul decât atunci când suflă vântul.
Numai prin cugetare şi exerciţii spirituale, prin puritatea pe care ţi-o dă credinţa în jertfa lui Isus Cristos, se trezesc în tine simţurile atrofiate ale duhului şi simţi prezenţa Domnului. “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”, spune Isus.
Cunoşti pe Dumnezeu, deşi nu poţi spune celor ce nu sunt curaţi, cum este El, deoarece tu însuţi nu mai eşti, ci devii. Tu eşti schimbat din slavă în slavă, în acelaşi chip cu al Lui.
DUMNEZEU ESTE
Am văzut în închisoare creştini murind, ale căror ultime cuvinte erau: “Dumnezeu este”. Oare aceştia greşeau? Desigur că nu. Şi eu vreau să mor cu această ultimă afirmaţie pe buze.
Trăim vieţi la diferite niveluri. Un savant ştie că toate obiectele materiale sunt vârtejuri de particule elementare, tot atât de îndepărtate una de cealaltă la proporţia mărimilor, cum este pământul de soare. Dar el nu şovăie să stea jos pe un scaun, ştiind că, la un anumit nivel, el este un obiect solid. Într-un sens, un perete este un gol uriaş, înlăuntrul căruia se învârtesc electroni în orbite la mare distanţă una de cealaltă. Dar, considerat la un alt nivel, peretele este orice afară de un gol. Îţi poţi lovi zdravăn capul dacă mergi spre el, având în minte teoaria atomică. Acelaşi lucru este adevărat şi despre religie.
Există un nivel înalt, filozofic, la care, după cum am explicat, nu poţi aplica lui Dumnezeu cuvintele “a exista” sau “a fi”, deoarece ele sunt prea simple. El este mai mult decât existent. Noi creştinii avem loc în minţile noastre pentru tăgăduirea ateistă a lui Dumnezeu. Dar ateii cunosc realitatea numai aşa cum apare la un singur nivel, şi ca atare ei o cunosc în mod fals, situându-se astfel într-o primejdie de moarte. Există un alt plan pe care Dumnezeu pur şi simplu există şi este.
Un adevăr parţial este un lucru periculos. Nu fără motiv preţuim noi “adevărul, adevărul întreg şi nimic altceva decât adevărul”.
Un om cult ştie că noi trăim în mod simultan în universul lui Newton şi în cel al lui Einstein, fiecare având legile sale proprii. Cei ce cunosc numai universul lui Newton n-ar fi capabili să zboare în lună nici să aibă energie nucleară. Noi trăim în acelaşi timp într-o lume în care se poate să nu întâlnim pe Dumnezeu şi într-o a doua lume, pe care ateii n-o cunosc, în care Dumnezeu pur şi simplu există, este, şi ne permite să avem părtăşie cu El.
Aceasta este lumea spiritului, a religiei practice.
Scaunele, pereţii şi pâinea există şi sunt folosite ca atare, în ciuda teoriilor moleculare şi atomice. În acelaşi fel, Dumnezeu există pur şi simplu.
În unele prilejuri, prezenţa Sa străbate prin barierele subconştientului, îndeosebi în momente de criză sufletească.
Sunt împrejurări cunoscute din istorie, şi eu chiar personal am cunoscut astfel de cazuri, de atei — ba de conducători comunişti — care au murit în închisori, victime ale epurărilor de partid, şi care în ultimele lor clipe au strigat: “Dumnezeule, Dumnezeule!” sau “Isuse!”.
Ar fi folositor să ne întrebăm de unde provine această credinţă în Dumnezeu în minţile milioanelor de oameni de-a lungul istoriei? Ateii care tăgăduiesc pe Dumnezeu, tăgăduiesc o noţiune care există în propţia lor minte. Filozoful englez Locke a emis ideea că în mintea noastră nu există nimic care n-a trecut prin simţurile noastre. Un om sălbatic din jungla Noii Guinee n-ar avea în mintea lui noţiunea “televiziune”, întrucât obiectul respectiv nu există în lumea lui. Dacă omenirea n-ar fi avut o experienţă cu Dumnezeu, cum a apărut o astfel de noţiune în mintea ei?
La vremea lui, Engels a fost gata să dea un răspuns la această întrebare, spunând că concepţia noastră despre Dumnezeu este o reflectare fantezistă în minţile noastre a realităţilor sociale. În acea vreme, creştinii s-au străduit din răsputeri pentru a dovedi că Engels nu avea dreptate, că Dumnezeu nu este o reflectare de domeniul imaginaţiei, ci că noţiunea despre El este o oglindire exactă a realităţii dumnezeeşti. Acum a sosit timpul unei alte linii de demonstrare.
Admit că credinţa în Dumnezeu este o reflectare imaginară şi adaug că numai imaginarul este real. Tot “realismul” care nega faptul că oamenii vor putea odată să zboare în lună, sau să conducă un submarin sub gheaţa Polului Nord, sau să desfiiţeze distanţele zburând cu avioane sau să producă dezagregarea atomului, sau să construiască ziduri din gaz metan — tot acest “realism” s-a dovedit greşit. În acelaşi fel, “realismul” celor ce trăiesc în lumea lui Dumnezeu şi afirmă în mod cinstit că El nu există, este greşit. Pe de altă parte, fanteziile lui Leonardo da Vinci şi ale lui Jules Verne, precum şi ale altora ca ei, au devenit realitate. Iar visătorii de visuri care merg cu un Dumnezeu pe Care nu-L pot vedea nici pipăi, afară de cazul când îţi dezvolţi facultatea credinţei, percep realitatea ce pătrunde toată creaţiunea.
Numai fantasticul este real în ştiinţa modernă. Niels Bohr întreabă: “Este vreun om destul de nebun să posede adevărul?”
Ce este ştiinţa? Este o disciplină care face ca imaginaţia să devină realitate.
Ştiinţa a descoperit că înlăuntrul nucleului unei celule, în ADN, se află un cod în care toate generaţiile precedente au trasmis făpturilor noi experienţa lor şi trăsăturile lor componente. Această cunoştinţă trebuie să treacă în exteriorul nucleului, acolo unde se formează proteinele. De aceea, în nucleu se află un fel de aparat de fotocopiat Xerox. Fotocopia nu este absolut fidelă. “Cel ce manipulează aparatul” este ca un om care, în timp ce face o fotocopie, acoperă o parte din document sau adaugă nişte date speciale. Iar ARN transmite această cunoştinţă în partea de afară a celulei.
O poveste fantastică! Nici un romancier n-ar fi putut inventa o poveste mai bună. Această fantezie este realitate în organismul nostru.
S-ar putea ca şi religia să fie o reflectare fantezistă? În acest caz, ea este reflectarea fidelă a unei realităţi fantastice şi a Ziditorului ei fantastic.
Mintea omului are o natură dualistă. Ea înţelege faptele şi imaginează. Dacă mintea nu ar fi imaginat, omenirea nu ar fi progresat. Civilzaţia este împlinirea a ceea ce înainte erau visuri. Eu aş refuza o religie care constă numai din fapte. Ea nu mi-ar satisface firea dualistă. Religia trebuie să-mi împlinească şi dorinţa după închipuiri după mit.
Marx şi Engels au descris fapte, groaznica exploatare care exista sub vechiul capitalism, însă ei nu s-au oprit aici, pentru că ei erau oameni. După analiza faptelor, începu să lucreze imaginaţia: visul unei noi societăţi fără exploatare şi fără războaie şi cu justiţie socială. Închipuirile ştiinţei s-au îndeplinit. O viaţă sfântă, care este curată fantezie pentru cel ce începe o viaţă de credinţă, este realizată de mulţi. Însă societatea marxistă este încă de domeniul utopiei. Astfel, Engels nu avea dreptul să arunce ocara asupra creştinismului, pretinzând că el aparţine fanteziei — deşi primim această afirmaţie ca un compliment.
Poţi replica la aceasta că este posibil să-ţi imaginezi lucruri ce sunt dincolo de domeniul posibilităţii. Astfel, îţi poţi imagina în mijlocul oceanului o insulă de o milă pătrată, formată toată din diamante şi totuşi o astfel de insulă să nu existe. Dar tot ceea ce “ţi-ai imaginat” este real. În natură există insule, există oceanul, există diamante şi există dimensiunea de o milă pătrată. Ai adunat realităţile într-un mod incorect, dar îţi poţi imagina numai realităţi. Tot astfel în mintea noastră noţiunea pe care o avem despre Dumnezeu poate fi asociată cu idei greşite. Pot crede într-un Dumnezeu rău, un Dumnezeu în formă omenească, un Dumnezeu care aparţine unui trib sau unei naţiuni şi aşa mai departe, dar tot timpul eu mă ocup cu realităţi, fie în mod just, fie eronat. Dumnezeu Însuşi există şi El este ceea ce este, nu ceea ce Îl considerăm noi că este.
Engels n-ar fi trebuit să spună că credinţa noastră este absurdă.
Dacă Dumnezeu ar încăpea în cadrul raţiunii mele, El n-ar fi un Dumnezeu, ci o fiinţă inferioară mie. Un filozof a cărui filozofie ar putea fi înţeleasă de fiul său în vârstă de 5 ani, n-ar mai fi un filozof.
Dumnezeu, pentru a fi Dumnezeu, trebuie să depăşească raţiunea noastră.
Atmosfera pe care o respirăm este o combinaţie de azot şi oxigen potrivită perfect pentru plămânii noştri. Distanţa de la pământ la soare şi la lună este întocmai atâta cât este necesar pentru menţinerea vieţii şi sănătăţii. Ciclurile continue de ploaie şi zăpadă fac pământul rodnic. Fluxul şi refluxul mării menţin ţărmurile curate şi proaspete. Vitaminele necesare pentru existenţa trupească sunt furnizate din abundenţă. Legile şi forţele naturii stau gata să fie mobilizate pentru folosul omului. Dumnezeu a umplut pământul cu frumuseţe şi farmec. Există munţi măreţi şi văi rodnice, copaci înalţi şi covoare de iarbă, clarul de lună, liniştea pustiei, trilul păsărelelor cântătoare care toate mărturisesc şi proclamă faptul că Dumnezeu a făcut pământul pentru desfătarea noastră.
Dacă un tânăr ar iubi o fată, i-ar oferi o casă frumoasă înconjurată de o grădină spendidă şi i-ar spune: “Am pregătit aceasta pentru tine”, fata n-ar avea nici o îndoială că băiatul o iubeşte. Întocmai aşa s-a întâmplat între Dumnezeu şi noi. El a făcut să crească hrană pentru noi, iar sub pământ se află minerale şi petrol pentru unelte şi combustibil. Dumnezeu le-a prevăzut pentru nevoile noastre. E sigur că El există.
Priviţi albinele, care organizează o cetate cu 10.000 de celule pline de miere pentru larve, cu miere şi un loc pentru regina-mamă. Când albinele observă că vremea începe să se încălzească şi s-ar putea ca ceara să se topească şi astfel s-ar pierde mierea, ele organizează roiul în echipe, pun santinele la intrări, lipesc picioarele jos şi apoi cu aripile fluturânde întocmesc un sistem de ventilaţie spre a răci mierea — ceva asemănător cu un ventilator electric. Albinele culeg mierea de pe o suprafaţă de circa 50 km2. Se pune întrebarea, cum poate mintea micuţă a unei albine să realizeze astfel de minuni, dacă în spatele ei nu se află o minte superioară — mintea lui Dumnezeu?
Un grup de savanţi din Chicago au făcut o experienţă. O molie feminină aparţinând unei specii rare a fost plasată într-o cameră. La o distanţă de patru mile s-a dat drumul unei molii de parte bărbătească, din acelaşi soi. În ciuda fumului din oraş, în ciuda distanţei şi în ciuda faptului că femela se afla într-o cameră închisă, în câteva ore masculul a fost găsit bătând din aripile sale la fereastra odăii în care se afla prizoniera femelă. Explicaţi un astfel de lucru fără ipoteza unei fiinţe inteligente — Dumnezeu — care a creat aceste lucruri.
Peştii îşi depun icrele în fiordurile Norvegiei şi din aceste icre iese o nouă generaţie de peşti, care se îndreaptă prin ocean spre Marea Caraibelor. Când la rândul lor, le vine timpul de a depune icre, ei se întorc exact în aceleaşi fiorduri, pe care le-au părăsit mai înainte. Un om trebuie să înveţe douăzeci de ani pentru a deveni căpitan de vapor şi să călătorească pe Oceanul Atlantic. Cine a învăţat pe aceşti peşti să călătorească?
Când ne aflam în închisoare, rândunelele îşi făceau cuiburile în celulele noastre şi în fiecare toamnă ele părăseau ţara noastră. Rândunelele reveneau din ţări îndepărtate, de pildă din Mozambic, în închisorile noastre din România, exact în celula cu numărul 12, din care plecaseră, cu o jumătate de an înainte.
Înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu sunt descoperite într-un milion de feluri pentru cei care au ochii deschişi.
Există Dumnezeu? Întrebarea aceasta nici n-ar mai trebui pusă.
În orice redare exactă a formei subiect – predicat, predicatul este conţinut în subiect. Dumnezeu este Fiinţa ideală, însumarea tuturor calităţilor celor mai înalte, cum ar fi dragostea, bunătatea, neprihănirea, omnipotenţa şi aşa mai departe. Din moment ce El posedă toate perfecţiunile (ceea ce este şi firesc, altfel El n-ar mai fi Dumnezeu), trebuie să aibă şi existenţă. Un Dumnezeu inexistent n-ar avea totalitatea virtuţilor. A întreba: “Există Dumnezeu?” este similar cu a întreba: “Există Existentul?”
Dumnezeu este. Trăiesc cu această convingere şi sper să mor cu această afirmaţie. Folosesc expresia că Dumnezeu este, numai fiindcă am de-a face cu atei. Altfel este lipsită de sens, o tautologie ca “Toţi celibatarii sunt masculi”. Când ai spus “celibatar” ai spus în acelaşi timp “mascul”. Şi când ai rostit “Dumnezeu”, existenţa Lui este implicită.
Rugăciunea există, pur şi simplu. Cum a ajuns omenirea la ea? Unde a luat naştere acest fenomen? Nicăieri. Din totdeauna oamenii au filozofat despre Dumnezeu şi mereu au căutat legătura cu El. Atât filozofia cât şi religia practică au fost câteodată primitive, câteodată groaznic de false, dar ele au existat.
Un trib indian din America de Nord se ruga astfel:
“O, mama noastră, pământule, o, tatăl nostru, cerule,
Suntem copiii voştri.
Cu spatele plecat noi vă oferim
Sacrificiile pe care le cereţi.
Ţeseţi-ne un veşmânt din lumina strălucitoare a soarelui
Urzeala să-i fie aurora albă,
Iar bătătura, seara purpurie.
Ploaia murmurândă să-i fie franjurile,
Iar curcubeul, tivul.
Vrem să mergem acolo unde cântă păsărelele.
Vrem să ne plimbăm prin iarba verde,
O, mama noastră, pământule, o, tatăl nostru, cerule.”
Sfântul Augustin descrie experienţele sale în rugăciune, de când era copil:
“Eram trimis la şcoală pentru a învăţa cum să citesc şi să scriu lucruri despre a căror utilitate nu aveam nici o idee. În acelaşi timp, ori de câte ori eram încet la învăţătură, primeam bătaie. Doamne, Dumnezeul meu, ce mizerie am îndurat acolo şi cât de decepţionat am fost!
Cu toate acestea am venit în contact, Doamne, cu oameni care se rugau Ţie. De la ei am învăţat — în timp ce ne formam, pe cât puteam, o impresie despre Tine — că Tu eşti Cineva mare şi puternic, capabil să ne auzi şi să ne vii în ajutor, chiar fără a Te descoperi simţurilor noastre. Şi este adevărat că, de mic copil, am început să mă rog Ţie, adăpostul şi ajutorul meu, şi, invocându-Te, pierdeam orice control asupra limbii mele şi, deşi eram o fiinţă micuţă, Te rugam fierbinte să nu mai fiu bătut la şcoală.”
Soldaţii sovietici, educaţi în şcoli ateiste, se rugau pe front. Neştiind ceva mai bun, mulţi dintre ei se rugau aşa: “Dumnezeule şi duhul mamei mele, ajută-mă!” Membrii vechi ai partidului comunist, care căzuseră victime ale epurărilor din vremea lui Stalin, împărţeau celulele cu noi şi ne povesteau că-n clipe grele, ei se rugau. Rugăciunea lor era departe de cele de o înaltă spiritualitate, ca aceea a Sfintei Gertruda: “Isuse, eu sunt Tu; Tu eşti eu. Eu nu sunt Tu; Tu nu eşti eu. Noi amândoi suntem împreună o fiinţă cu totul nouă”.
Dar oamenii se roagă. Am cunoscut un lector ateu care se ruga lui Dumnezeu pentru reuşita discursurilor lui anti-religioase, care constituiau mijlocul lui de a-şi câştiga existenţa.
Conştient sau inconştient, oamenii caută părtăşia cu Dumnezeul Care există, Care este, Care poate fi întâlnit. Dacă persistă, Îl vor întâlni.
PROOROCIA
Autorii cărţii “Manualul ateului” neagă posibilitatea proorociei. Ei tăgăduiesc proorociile “în numele ştiinţei”. Atunci cum se face că Sir Isaac Newton, un savant prin excelenţă, omul care o fost supranumit “tatăl raţiunii”, a scris o carte intitulată “Observaţiile proorocilor?” El este acela care ne-a dat prima cronologie cu adevărat ştiinţifică a istoriei lui Isus.
Dar în loc să ne contrazicem dacă profeţia este posibilă, să analizăm faptele. Faptele vorbesc de la sine, atunci când sunt dovedite. Există fapte care să indice că proorocii au fost împlinite?
Chiar şi o cunoştinţă superficială a Bibliei dă la iveală sute de profeţii care au fost împlinite şi altele care se împlinesc sub ochii noştri.
Mai întâi de toate, sunt proorociile privind pe Isus Cristos, Care este marele subiect al Bibliei.
În Biblie se proorocise că Isus Cristos va trebui să fie un urmaş al lui Avraam şi să aparţină tribului lui Iuda. Proorocul Mica a prezis cu 700 de ani înainte de evenimentul real, că Cristos Se va naşte în oraşul Betlehem. Cam în acelaşi timp, Isaia a vorbit despre lucrarea Lui de slujire şi suferinţă, dând o descriere a vieţii pe care Cristos o va duce. Profetul Zaharia a prezis că Isus va intra în Ierusalim smerit şi călare pe un măgar. Psalmul 41 profetizează trădarea Lui de către unul din ucenicii Săi. Zaharia a precizat cât va primi trădătorul pentru această trădare şi ce se va întâmpla cu banii luaţi. Faptul că Isus va fi biciuit şi scuipat a fost de asemenea spus mai înainte.
Aproximativ cu cinci secole înainte de Cristos, profetul Zaharia a scris că odată poporul va privi la Dumnezeul pe care L-a străpuns. David a indicat că atât mâinile cât şi picioarele Sale vor fi străpunse. Tot astfel şi învierea Lui Isus a fost prezisă.
Să admitem că unele din aceste proorocii pot fi ridiculizate sau şterse, pretinzând că “împlinirea” lor a fost aranjată de Isus şi adepţii Săi — ca bunăoară, intrarea Sa în Ierusalim călare pe un măgar sau strigătul Lui pe cruce “Mi-e sete!” Dar oare şi soldaţii romani au aranjat cu bună ştiinţă împlinirea proorociei cuprinsă într-un psalm: “Îşi împart hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea trag la sorţi?” Ce ştia un soldat roman despre profeţiile evreieşti sau ce-i păsa de ele? Totuşi, toţi istoricii răstignirii au menţionat cu meticulozitate amănuntul despre tragerea la sorţi pentru cămaşa Lui, iar Ioan adaugă amănuntul că acea cămaşă fără nici o cusătură era prea valoroasă ca să fi fost ruptă în bucăţi şi împărţită între cei patru soldaţi. De aceea tragerea la sorţi.
Dar ce este cu cel mai mare eveniment dintre toate, învierea lui Isus din morţi? Ar fi putut El oare s-o fi înscenat?
Chiar dacă Isus ar fi fost un mare înşelător, cum presupun unii atei, ar fi putut El, oare, sub ochii evreilor şi ai romanilor, să fi aranjat să nu moară pe cruce, să nu i se zdrobească oasele odată cu ale tâlharilor (ca împlinire a unei alte proorocii clare) şi să nu moară nici în mormântul pecetluit, păzit? Şi dacă ar fi reuşit toate acestea, ar fi putut El să Se lase în seama ucenicilor Săi îngroziţi, laşi, ca ei să treacă prin grupul de soldaţi, să rostogolească piatra sigilată şi să-L elibereze fără nici o piedică? Este de neconceput.
Mommsen, faimosul istoric al imperiului roman, numeşte învierea Mântuitorului “faptul cel mai bine stabilit al istoriei romane”. Este imposibil să fi fost înscenată de oameni. Ea era împlinierea unei profeţii.
PROOROCIILE REFERITOARE LA POPORUL EVREU
“Nu există proorocii” spun ei. Cei pe care noi îi numim prooroci, nu erau decât nişte oameni inteligenţi şi de aceea erau capabili să prezică evenimente, ni se spune. “Manualul ateului” susţine că geniile cele mai mari ale omenirii au fost Marx, Engels şi Lenin. Ei aveau în minţile lor ceea ce “Manualul ateului” consideră mijlocul cel mai puternic pentru prevederea evenimentelor politice şi sociale — adică, materialismul istoric.
Marx a scris o carte intitulată “Problema evreiască”. Evident că el avea potenţialul cu care materialismul istoric dotează pe un gânditor. Cum se face că, trăind în a doua jumătate a secolului nouăsprezece, n-a avut nici o idee că evreii, aşa cum erau risipiţi printre popoare, se vor întoarce în ţara lor? Lenin a trăit în veacul al douăzecilea. Mişcarea sionistă exista şi devenea din ce în ce mai puternică. El, marele geniu al omenirii, nu considera deloc probabil că evreii vor fi adunaţi laolaltă în patria lor, şi nici n-a menţionat pe sionişti. El nici măcar nu a luat notă de această mişcare şi nici nu se aştepta să triumfe.
Stalin a scris o carte cu titlul “Problema naţională”. În această carte, scrisă înainte de primul război mondial, el, care odinioară fusese proclamat de către atei ca fiind cel mai mare geniu pe care l-a avut sau îl va avea vreodată omenirea, nici măcar n-a recunoscut pe evrei ca o naţie deoarece nu se încadrau în definiţia sa despre o naţie.
Cu toate acestea, poporul evreu în dezvoltarea lui, n-a dat atenţie nici antisemitismului lui Marx şi nici faptului că erau ignoraţi în cartea lui Stalin. Evreii au creat un stat, împlinind ceea ce fusese prezis într-o altă carte — carte pe care ateii o dispreţuiesc mai mult decât pe toate celelalte — Biblia.
Frederic cel Mare, regele Prusiei, a cerut odată duhovnicului său: “Dă-mi o dovadă că Sfânta Scriptură este inspirată de Dumnezeu. Preotul răspunse: “Evreul, Majestate”. Evreii şi istoria lor miraculoasă constituiesc o altă dovadă a adevărului profeţiei biblice.
Câţiva dintre autorii cărţii “Manualul ateului” sunt evrei, împlinind prin aceasta o proorocie că unii evrei vor fi un blestem pentru toate popoarele. Dar există şi evrei care combat ateismul şi răspândesc până la mari depărtări cunoştinţa de Dumnezeu, împlinind prin aceasta o altă proorocie din aceeaşi Biblie, care spune că, în zilele din urmă, o rămăşiţă din Israel se va întoarce la Mântuitorul ei, Isus Cristos, şi va fi o mare binecuvântare.
Proorociile despre evrei încep cu o făgăduinţă făcută lui Avraam, primul evreu, acum aproape 4500 de ani. Ascultaţi-o: “Voi face din tine un neam mare”.
Lumea creştină poartă numele unui evreu, Isus Cristos. Lagărul comunist poartă numele unui alt evreu, Marx. Universul ca un tot poartă numele unui alt evreu, Einstein. Peste şasezeci la sută din laureaţii premiului Nobel sunt evrei, printre care şi regretatul scriitor sovietic, Boris Pasternak. Evreii au jucat un rol covârşitor în revoluţia comunistă — oameni ca Trotzky, Zinoviev, Kamenev. Lenin era, probabil, parţial evreu. În prezent, evreii joacă un rol important în lupta anti-guvernamentală în Uniunea Sovietică. Litvinov, scriitorul Daniel, Krasnov-Levitin şi alţi luptători pentru libertate, care au suferit în închisori, sunt evrei. Evreii sunt activi în conducerea vieţii economice şi politice din Statele Unite şi din multe alte ţări. Ei deţin posturi guvernamentale în multe alte ţări din Vest. Evreul Teller este denumit “tatăl bombei nucleare”.
Dr. Sale Harrison în cartea sa “Evreul remarcabil” scrie: Nimeni nu se va îndoi că evreii de astăzi deţin casele cu bani ale lumii. Oriunde s-au dus, ei au devenit magicienii finanţelor”.
În cartea sa “Lumina Bibliei în evenimentele actuale”, Basil Mowll spune: “Un calcul serios al profesorilor din Europa apuseană, cu excepţia Angliei, înainte de primul război mondial, a arătat că circa şaptezeci la sută din ei erau evrei din naştere şi din convingere.”
Pentru prima oară în istorie, o femeie face parte din curia bisericii catolice. Ea este o creştină de origine evreiască.
Simone Weil, o evreică, este una din cele mai profunde teoloage ale catolicismului de astăzi.
Limba ebraică este singura limbă care a înviat, fiind vorbită în mod curent acum în Israel. Aceasta nu s-a întâmplat nici cu latina, nici cu greaca veche, slavona, şi cu nici o altă limbă antică.
Astfel, proorocia a fost împlinită. Un mic trib de beduini a devenit o mare naţiune — mare sub toate aspectele, pentru bine sau pentru rău. Chiar Iaroslavski, fondatorul Asociaţiei Internaţionale a Ateilor şi marele conducător al acestei mişcări, a fost evreu.
Profeţia continuă: “Vei fi o binecuvântare”. Oricine se simte binecuvântat în comunism datorează aceasta evreului Marx. Oricine se simte binecuvântat în capitalism, datorează aceasta evreilor care au fost instrumente în crearea acestui sistem. Oricine este binecuvântat prin creştinism datorează aceasta unui evreu: Isus.
Cuvântul lui Dumnezeu mai spune în acelaşi capitol: “Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema” (Geneza 12:3). Este un fapt constatat că istoria a favorizat pe prietenii evreilor. Când Spania a izgonit pe evrei, imperiul ei a apus. Rusia ţaristă a persecutat pe evrei şi şi-a primit răsplata. Aşa s~a întâmplat şi cu Germania nazistă. Ţările unde evreii sunt liberi se bucură ele înşile de libertate.
Mult timp după vremea lui Avraam s-au făcut preziceri că evreii vor fi risipiţi printre neamuri. În prezent există trei popoare risipite: ţiganii, armenii şi evreii, însă evreii sunt cei mai risipiţi. Sunt puţine ţări fără evrei.
Isus a prezis distrugerea Ierusalimului, care a avut loc în anul 70 al erei noastre. Proorocul Osea (9:17) a proorocit: “Dumnezeul meu îi va lepăda, pentru că nu L-au ascultat: de aceea vor rătăci printre neamuri” şi aşa s-a întâmplat. În Deuteronom 28:37 stă scris: “Vei fi de pomină, de batjocură şi de râs, printre toate popoarele la care te va duce Domnul”; şi aşa au ajuns. Este o formă obişnuită de batjocură să se spună: “Jidan spurcat”.
Dar întoarcerea evreilor în Palestina a fost de asemenea prezisă, şi aceasta se întâmplă sub ochii noştri. Tribul Cărţii, mereu rătăcitor şi sleit de puteri, are din nou patria lui.
Originile celorlalte popoare sunt învăluite în legende şi mituri. Poate spune cineva cine a fost primul rus? Sau care a fost primul german, sau primul turc? Întreabă pe oricare evreu cine a fost primul evreu, şi el îţi va răspunde fără nici o şovăială: “Avraam”.
Evreii sunt unici ca o mărturie a exactităţii relatărilor biblice. Dispersiunea lor printre toate popoarele este unică; tot atât de unică este şi dezvoltarea lor. Evreii constituie numai 0,5 la sută din populaţia lumii, şi totuşi cât de disproporţionată este suferinţa lor, dar în acelaşi timp şi izbăvirea lor. Întoarcerea lor în propria lor ţară. Ei sunt unici prin faptul că întreaga lor istorie a fost prezisă. Dumnezeu a spus prin Moise: “Vă voi împrăştia printre neamuri şi voi scoate sabia după voi. Ţara voastră va fi pustiită şi cetăţile voastre vor rămâne pustii” (Leviticul 26:33). “Domnul vă va împrăştia printre popoare şi nu veţi rămâne decât un mic număr în mijlocul neamurilor unde vă va duce Domnul” (Deuteronom 4:27).
Mai târziu, o altă profeţie prezice strângerea poporului Israel împrăştiat: “Vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră” (Ezechiel 36:24).
Oriunde se găseşte, evreul este evreu. El nu este un rus evreu ci un evreu rus. Evreii rămân evrei, deşi nu au nici o forţă care să-i concentreze şi nici un guvern pe scară mondială.
Evreii sunt un popor care n-a putut fi distrus, în ciuda suferinţelor fără seamăn. Faraonii egipteni, regii asirieni, împăraţii romani, cruciaţii, iniţiatorii inchiziţiei şi naziştii au folosit împotriva lor expulzarea, exilul, robia, confiscarea averilor, chinuri, masacrarea a milioane de oameni — care toate ar fi zdrobit inima oricărui alt popor — însă evreii rămân.
Dumnezeu promisese că va aduna pe surghiuniţii lui Israel şi va strânge pe cei risipiţi ai lui Iuda din cele patru colţuri ale pământului. Aceasta a fost spus prin proorocul Isaia, aproximativ cu 700 de ani înainte de Cristos şi cam cu 800 de ani înainte de împrăştierea evreilor de către împăratul roman Tit. Cum de a ştiut el că evreii vor fi risipiţi şi apoi strânşi din toate continentele?
Foarte puţini dintre evreii care s-au întors în Israel sunt religioşi. Majoritatea dintre ei nu cunosc Scripturile şi nici profeţiile şi doar un număr foarte limitat dintre cei ce le cunosc cred în ele. Cu toate acestea, ei se reîntorc — s-ar putea spune, printr-un impuls orb, întocmai cum păsărelele sunt împinse spre sud înainte de venirea iernii — sau, cu alte cuvinte, puterea lui Dumnezeu îi mână pentru ca să se poată împlini Cuvântul Său.
Într-o altă proorocie importantă, în care se menţionează întoarcerea evreilor în Palestina, se spune că ei vor veni prin două metode (Ieremia 16:14-16).
Dumnezeu va trimite “pescari” care-i vor “pescui”, şi mişcarea sionistă “a pescuit” multe mii de evrei cu perspectiva unui cămin naţional al lor propriu.
Acelaşi verset mai spune că Dumnezeu va trimite “vânători” care “vor vâna” pe evrei. Antisemitismul din toată lumea, în special sub Hitler, “a vânat” pe evrei, gonindu-i spre Palestina.
O altă proorocie uimitoare despre evrei se referă la întoarcerea la Cristos în vremea sfârşitului a rămăşiţei poporului Israel. Şi această profeţie este în curs de împlinire.
Am menţionat mai înainte pe evreul Einstein, ca un admirator al Nazarineanului.
Franz Werfel, faimosul poet evreu, a scris renumita carte creştină “Cântecul lui Bernadette”. Shalom Asch, marele romancier evreu, a devenit creştin şi a scris binecunoscuta carte “Isus din Nazaret”. Martin Buber, marele filozof evreu, numea pe Isus “marele meu Frate”. Henri Bergson a mărturisit credinţa lui creştină. Niels Bohr, marele fizician, era un evreu-creştin. Tot astfel, August Piccard, primul om care a zburat în stratosfera.
Să ne oprim aici pentru a constata că şi comuniştii au făcut profeţii, însă acestea nu s-au împlinit. Engels a proorocit într-o scrisoarea adresată lui Sorge la 10 septembrie 1888, că peste zece ani Canada va fi anexată la Statele Unite. A trecut un veac, dar nu există nici un semn de aşa ceva.
Hrusciov a prezis, în 1958, că în cinci ani Rusia va atinge şi va depăşi nivelul material al Statelor Unite. Acum ne aflăm în 1978, şi Uniunea Sovietică mai importă grâu din America! Oameni care nu sunt dotaţi de Dumnezeu într-un mod special, nu pot prevedea viitorul.
Prietenii noştri atei au prezis solidaritatea veşnică dintre popoarele comuniste, şi în prezent există cearta cu China Roşie, Iugoslavia şi România. Proorocia pe care te poţi baza este privilegiul exclusiv al Duhului lui Dumnezeu, exprimat în Cuvântul lui Dumnezeu.
PROOROCII DESPRE ZILELE DIN URMĂ
“Manualul ateului” înlătură proorocia cu aceste cuvinte: “Numeroase profeţii biblice au fost făcute numai după ce s-au întâmplat evenimentele prezise. Textele respective au fost incluse în Biblie post-factum — adică, după terminarea evenimentelor respective”.
Oare prietenii noştri atei se aşteaptă cu adevărat ca noi să credem că biruinţa Israelului în istorie, fluturarea drapelului sionist pe Casa Brună a lui Hitler din Nurenberg şi restaurarea statului evreiesc — toate evenimente din secolul douăzeci — au fost abia recent incluse în Biblie? Oare manuscrisele de la Marea Moartă, datând din secolul dinainte de Cristos, nu certifică profeţiile? Oare manuscrisele Noului Testament nu cuprind prezicerea perscarului Petru că trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, prevestind astfel distrugerea nucleară?
Acum 3000 de ani nu erau posibile războaiele mondiale, deoarece comunicaţia intercontinentală era inexistentă.
Dar proorocul Ieremia, care a trăit aproximativ cu şase sute de ani înainte de Cristos, a prezis războaie mondiale. El nu ştia despre existenţa Americii sau Australiei sau Japoniei, însă el a scris despre “o sabie peste toţi locuitorii pământului… nenorocirea merge din popor în popor… cei pe care-i va ucide… vor fi… de la un capăt al pământului până la celălalt… “ (Ieremia 25:27-33.)
Proorocia a fost împlinită după douăzeci şi şase de secole. Mii şi mii de oameni au fost ucişi într-un război care s-a întins din Japonia în Rusia şi în Franţa, un război în care au murit americani, chinezi, germani, evrei. Şi aceste lucruri sunt întruchipări prevestitoare ale conflictului mondial care va urma.
Isus a spus despre ultimele zile: “Atunci va fi un necaz atât de mare cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi” (Matei 24:21). Şi aşa este. Niciodată nu au fost în istoria omenirii astfel de necazuri ca acelea creeate de cuptoarele şi camerele de gazare ale naziştilor, măcelurile în masă ale lui Stalin sau acelea ale lui Mao-Tse-Tung.
Când Isus a spus: “Dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa…”, nu existau mijloace de distrugere care să fi putut periclita pe toţi oamenii. Oamenii posedau săgeţi şi suliţe. Nimeni nu putea pune în pericol existenţa întregii omeniri. Acum sunt disponibile instrumente de nimicire generală.
Dar de ce să mergem atât de departe? Însuşi comunismul este o împlinire a profeţiei. El seamănă cu marele Anticrist prezis în Scriptură: “I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască; şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam”.
Un alt profet a descris puteri ca ale comunismului. El spune că ele-şi lărgesc dorinţa ca locuinţa morţilor şi sunt ca moartea şi nu se pot sătura până ce nu strâng la ele toate naţiile şi îngrămădesc la ele toate popoarele.
Noi, creştinii, considerăm această ambiţie ca fără de sens. Oare Stalin a fost un om fericit când impunea voia lui unui miliard de oameni şi când era aplaudat drept cel mai mare geniu? Soţia lui s-a sinucis. El a băgat în închisoare pe membrii propriei sale familii. Nu avea încredere în nimeni, nici măcar în tovarăşii lui cei mai intimi şi aceasta pe bună dreptate. Adepţii lui cei mai apropiaţi aşteptau moartea lui ca să-l denunţe drept ucigaş. Hruşciov relatează că Stalin a exclamat odată: “N-am încredere nici măcar în mine însumi!”
Există o poveste despre un om bogat care era foarte bolnav. I s-a spus că se va vindeca numai dacă va purta cămaşa unui om fericit. El trimise pe slujitorii săi să găsească un om fericit şi să cumpere de la el cămaşa, oricât de mult ar costa. Însă servitorii n-au putut găsi nici un om fericit. Fiecare era invidios pe fericirea altuia sau dorea mai mult decât poseda sau era ros de ambiţii de neatins. După multă căutare, au găsit în sfârşit un tăietor de lemne, gol până la mijloc, care-şi făcea munca lui grea cu voioşie, cântând în acelaşi timp. Ei l-au întrebat: “Eşti fericit?” la care el răspunse “Pe deplin”. Atunci i s-a oferit o sumă mare pentru cămaşa lui. Din nefericire, n-avea cămaşă.
Fericirea nu constă în a domina lumea, ci în unirea cu Dumnezeu. Prietenii noştri comunişti nu cunosc acest secret. Din această cauză ei au ambiţii mari, dar nu sunt satisfăcuţi niciodată şi sunt mereu mai îndepărtaţi de utopia pe care pretind că o creează.
Prietenii noştri atei se plâng adesea despre progresul lent al cauzei lor în Uniunea Sovietică. Îi putem asigura: vor reuşi! Anticristul a cărui cale o pregătesc va poseda conducerea mondială. Comunismul va triumfa pentru ceea ce, în istorie, este un timp scurt.
Dar, în cele din urmă, Isus Se va reîntoarce. Picioarele Lui vor sta pe muntele Măslinilor în Israel. Biblia scrie: “Orice ochi Îl va vedea”. Şi lucrul acesta trebuie să fi părut de neînţeles când evanghelistul Ioan l-a scris. Cum ar fi putut cineva din Spania sau din Africa de Nord să-L vadă pe Isus coborându-se în Israel?
Ei bine, televiziunea dovedeşte că profeţia Bibliei este adevărată. Întreaga lume a privit jocurile olimpice în timp ce se desfăşurau, întreaga lume va fi martoră a revenirii lui Isus.
Şi atunci orice genunchi se va pleca la numele lui Isus, al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de sub pământ, şi fiecare limbă va mărturisi, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul.
Va veni fericita zi când toată puterea se va afla în mâinile lui Isus Cristos. După întoarcerea Sa pe pământ şi sub conducerea Lui totală, sărmana noastră planetă va fi izbăvită de păcatele şi necazurile ei.
Înainte să vină acel timp, trebuie să trecem mai întâi prin groaznice catastrofe. Printre semnele calamităţilor ce se apropie, sunt şi multele conferinţe de pace şi convorbirile despre limitarea armamentului, care de asemenea sunt prezise în Biblie: “Când vor zice: “Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesaloniceni 5:3).
Când apostolul Pavel a scris această profeţie, oamenii nu aveau mijloace de a provoca o distrugere bruscă pe pământ. Aceasta nu putea fi realizată cu săbii sau cu lăncii. Acum popoarele posedă arme nucleare.
Profeţiile devin excepţional de importante în aceste zile. Isus a prezis că neamurile vor stăpâni peste Ierusalim “până se vor împlini vremurile neamurilor”. Faptul că evreii au obţinut în 1967 stăpânire deplină asupra Ierusalimului şi a Palestinei poate fi un prim semn că vremea neamurilor — adică, timpul când neamurile (ne-evreii) pot face parte din Biserica lui Cristos şi astfel să fie mântuite pentru veşnicie — este aproape de sfârşit. Este extrem de urgent ca oamenii să creadă în Cristos şi să vină la El cât mai este timp. Este o stratagemă satanică faptul că, tocmai în această epocă “Manualul ateului” răspândeşte îndoiala în ceea ce priveşte valabilitatea şi existenţa profeţiilor.
Această carte este ea însăşi o împlinire tragică a unei profeţii biblice: “Propovăduirea Evangheliei este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării…” Oponenţii noştri atei vizitează deseori bisericile ortodoxe, în scopul de a cunoaşte subiectul lor. Uneori, pe când se află acolo, ei exprimă o rugăciune tăcută, simţindu-se ei înşişi copleşiţi de sfinţenia locului.
Acolo ei aud vechile cântări ale poporului rus, cântări de laudă către Fecioara Maria: “Plecăciune ţie, cea plină de har; Domnul este cu tine”. Dacă ar cunoaşte proorociile biblice, ar găsi că evanghelistul Luca a menţionat în cântarea Mariei, compusă când a zămislit pe Isus, aceste cuvinte: “Toate neamurile îmi vor zice fericită” (Luca 1:48).
Creştinii nu pun niciodată la îndoială proorociile, fiindcă ei găsesc că multe se aplică lor şi vieţilor lor. Când devenim creştini, aflăm că şi lucrul acesta a fost proorocit cu mult înainte. Citim în Biblie că Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii să aparţinem lui Isus Cristos. Cât de departe în trecut ajunge această profeţie!
Apoi găsim proorocit şi viitorul nostru: “Ca să se arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Cristos Isus”. Astfel noi ştim care este sensul vieţii noastre şi că bunătatea lui Dumnezeu ne este păstrată.
CINE L-A FĂCUT PE DUMNEZEU?
Există un Dumnezeu. Putem avea părtăşie cu El. El S-a descoperit prin proorocii Săi şi prin Fiul Său, Isus Cristos.
Natura este ca un ospăţ. Există pepeni şi pătlăgele roşii şi grâu. Dar nu poate exista nici un ospăţ fără un bucătar. Tot astfel nu poate exista o lume fără un Creator. Acesta este cel mai bun argument pentru existenţa lui Dumnezeu.
Oponenţii noştri au dreptul să răspundă cu o altă întrebare. Dacă orice lucru trebuie să aibă o cauză şi voi numiţi această cauză Dumnezeu, şi Dumnezeu trebuie să aibă o cauză. Cine L-a creeat pe El? Ar însemna să recurgem la un subterfugiu, să ne eschivăm de la acest răspuns, spunând că această întrebare este o hulă. Eu o găsesc cât se poate de legitimă. Copil fiind, eu însumi am pus această întrebare.
Materia este în continuă mişcare. Ea nu este acum exact aceeaşi ca acum o secundă. Există întotdeauna o cauză care a produs schimbarea. Timpul măsoară mişcarea materiei, în timp, unele stări ale materiei produc efecte care, la rândul lor, devin cauze pentru noi schimbări. Materia este de neconceput fără o primă cauză.
Însă existenţa în timp nu este singura formă a existenţei. Există şi veşnicia. Acesta este domeniul lui Dumnezeu. El a creat totul. El aparţine unei sfere de existenţă de Sine stătătoare. Pe El nu L-a creat nimeni.
Ce a existat mai întâi, oul sau găina? Aceasta este întrebarea clasică. Dacă oul a fost mai întâi, cine l-a ouat? Dacă găina a fost mai întâi, de unde a venit? Poţi discuta această dilemă timp de mii de ani, fără să ajungi la o concluzie, dacă nu-ţi dai seama că întrebarea iniţială are trei presupuneri:
(1) există o găină
(2) există un ou
(3) există un “mai întâi” şi un “după”
“Mai întâi” şi “după” sunt categorii ale gândirii noastre, moduri în care percepem etapele succesive ale materiei în continuă mişcare. Dar timpul nu este nimic dacă-l considerăm fără mişcările pe care le măsoară. Timpul nu are o existenţă obiectivă, independentă de corpuri şi fenomene; acesta este ABC-ul teoriei relativităţii a lui Einstein. Energia cinetică produce mişcare şi dă naştere noţiunii timpului. Ce să spunem despre uriaşul domeniu al energiei potenţiale? Această energie zace inactivă. Închipuiţi-vă o lume care ar poseda numai energie potenţială. N-ar exista nici cea mai slabă mişcare, n-ar fi nimic de măsurat. Ar fi un univers fără timp. Tot fără timp este şi sfera spiritului, domeniul lui Dumnezeu, Îl numim veşnic. Veşnicia nu este un timp fără sfârşit, ci absenţa timpului.
Să încercăm să exemplificăm înţelesul celor de mai sus.
Să presupunem că pe o planetă, la o distanţă de aproximativ 2000 de ani-lumină, ar exista fiinţe de un ordin mult mai înalt decât al nostru, cu telescoape care le-ar da posibilitatea să vadă nu numai pământul nostru, ci şi locuitorii săi.
Să presupunem că aceste supra-fiinţe ar privi astăzi la Betlehem. Ce ar vedea? Naşterea lui Isus Cristos. Ar vedea păstorii, magii, pe Maria, pe Iosif, pe Prunc — aceasta din cauză că lumina emanată de aceste persoane are nevoie de două mii de ani ca să ajungă la acea planetă îndepărtată. Pentru noi, naşterea lui Cristos este un eveniment din domeniul trecutului. Pentru ei, ea s-ar întâmpla astăzi.
Închipuiţi-vă astfel de supra-făpturi pe o stea la o depărtare de 3500 de ani-lumină. Ele ar vedea pe copiii lui Israel, sub conducerea lui Moise, apro-piindu-se de hotarele Palestinei. I-ar vedea bucurându-se la vestea că se va naşte un Mântuitor. Pentru ei, naşterea lui Isus ar fi un eveniment viitor.
Unul şi acelaşi eveniment este de domeniul trecutului din punctul de vedere al pământului, prezent pentru o altă planetă şi viitor pentru o alta. Cum este el pentru spiritul care poate percepe în mod simultan ce se întâmpla pe toate aceste trei planete şi să citească gândurile tuturor? Nu există trecut, prezent şi viitor.
Întrebarea “cine a fost mai întâi, oul sau găina?” este rezolvată. Nu există un “mai întâi” şi un “mai pe urmă”. Problema nu are sens în domeniul în care nu există trecut sau viitor, cauză sau efect. Problema “cine a fost înainte de Dumnezeu pentru a-L crea?” nu poate fi pusă. Nu există nimic şi nimeni înainte de El.
Noţiunea noastră “acum” nu are nici o valoare pentru fenomene cosmice, după cum nu are nici o valoare pentru ceea ce se întâmpla înlăuntrul atomului. Ceea ce prindem în acest moment ca imagini ale stelelor. În observatoare, sunt raze de lumină de la stele care poate că au dispărut de veacuri. Iar anti-particula omega-minus baron trăieşte doar a 15-miliarda parte dintr-o secundă. Îi observăm urma numai mult timp după ce a dispărut.
Einstein scrie: “Fiecare cadru de timp sau sistem de coordonate îşi are vremea lui”. Şi “nu există nici o importanţă în stabilirea timpului unui eveniment, decât în cazul când corpul la care se referă stabilirea timpului este specificat”. Pentru spiritul veşnic nu există timp. Aici toate lucrurile sunt legate între ele şi formează o unitate. Dumnezeu este Unul. Totalitatea realităţii creată de El este un singur câmp de gravitate. Când ajungem la punctul Omega, agitaţia continuă, măsurată de timp, se schimbă într-o contemplaţie binecuvântată, într-un extaz şi o desfătare sufletească, o răpire în adorare.
Există o poveste despre un călugăr care a fost trimis de către stareţul său într-o misiune în pădure. Acolo el auzi timp de câteva secunde o pasăre din paradis. Când se întoarse la mânăstire, portarul nu l-a mai recunoscut. Stareţul şi ceilalţi călugări îi erau cu toţii străini. Nimeni nu-l cunoştea. În cele din urmă, cineva şi-a amintit că mânăstirea avea o veche legendă povestind despre un călugăr, care se dusese în pădure cu multe secole în urmă, şi nu a mai revenit niciodată. Pentru călugăr trecuseră numai câteva secunde. El prinsese ceva din frumeseţea muzicii din paradis. Pentru ceilalţi, între timp, se scurseseră secole.
Această legendă medievală a devenit în prezent un fapt strict ştiinţific, în aşa-numitul paradoxul lui Langevin.
Este evident că timpul care se scurge în timpul trecerii unui tren între două puncte este mai scurt pentru un observator care călătoreşte în tren, decât pentru un observator care stă alături de şine. Timpul este mai scurt nu numai pentru călător ci şi pentru tot ce se află în tren, inclusiv ceasul său, care-şi încetinează mersul.
Să ne închipuim acum o rachetă care zboară cu o viteză aproape cât viteza luminii. Locuitorii pământului, care ar înregistra bătăile inimii astronautului, ar constata că ele au încetinit. Acelaşi lucru s-ar întâmpla cu mişcările din interiorul trupului astronautului, deşi pentru astronaut ele rămân aceleaşi.
În conformitate cu calculul incontestabil al lui Langevin, un om care ar părăsi pământul cu o viteză inferioară viteza luminii cu a douăzeci de mia parte, călătorind timp de un an după timpul său propriu şi întorcându-se cu aceeaşi viteză ca să aterizeze pe glob doi ani după plecarea sa, măsurat cu ceasul său, s-ar întoarce după calendarul nostru cu două secole mai târziu. Strănepotul fiicei lui, născută în ziua plecării sale, când astronautul avea treizeci de ani, ar fi în vârstă de o sută de ani, în timp timp ce el însuşi ar avea 32 de ani.
O astfel de rachetă nu este de domeniul fanteziei. Există una pentru care chiar viteza luminii constituie un joc de copil. Aceasta este racheta spiritului. Numai în câteva secunde, gândurile mele trec de la galaxii îndepărtate la bătrâna mea mamă, de acolo la paradis, de la paradis la o celulă alăturată aflată pe acelaşi coridor al închisorii, ca de acolo să meargă înapoi la stelele îndepărtate. După aceea trec la părtăşia cu Adam şi Abel. Însă îi pot părăsi îndată şi să-mi petrec timpul în mileniile viitoare, ca să mă întorc în celula mea şi să-mi mănânc prânzul care tocmai se servea. Spiritul nu este legat de timp sau de spaţiu. Moartea survine în timp. În timp, evenimentele se succed unul după celălalt. M-am născut, m-am dezvoltat, voi muri, voi învia. În sfera veşniciei, lucrurile nu se întâmpla în mod succesiv. Nu mai rămâne timp pentru moartea personalităţii mele.
Când călătoresc într-un tren cu o viteză uniformă, într-o direcţie anumită, am impresia că oraşele şi satele trec pe lângă mine în timp. Un oraş a trecut, altul vine. Însă de fapt, localităţile coexistă în mod simultan. Numai mie îmi apar în succesiune. La cinematograf, văd vieţile diverselor persoane desfăşurându-se de la naştere până la moarte, cu toate complicaţiile lor. Dar în cabina operatorului, pe un film, aceste evenimente coexistă toate împreună. Numai pentru mine ele au loc în mod succesiv în timp.
Suntem obişnuiţi cu limitările cauzate de gravitate. A fost o adevărată descoperire când primii astronauţi şi-au dat seama că puteau trăi şi într-o stare de lipsă de gravitate sau imponderabilitate. Trăim în timp, când lucrurile apar şi dispar. Din această cauză credem în moarte şi descompunere. Dar, cum există imponderabilitate, există şi sfera veşniciei, a absenţei timpului, sfera lui Dumnezeu. El este autorul necreat al întregei creaţiuni. În El avem din veşnicie, în veşnicie, viaţa, fiinţa şi mişcarea noastră. Pe când ne aflăm în timp, trăim realitatea ca şi cum ar fi compusă din evenimente succesive. Dar a aplica noţiunea obişnuită de timp spiritului este tot atât de stupid ca şi cum am aplica-o fizicii nucleare.
În conformitate cu teoria relativităţii, la viteza luminii orice ceas se opreşte, deoarece masa prezintă o inerţie infinită la orice efort de a o accelera. Nu este, aşadar, logic că în Biblie Dumnezeu este numit “Lumină”, iar creştinii sunt numiţi şi ei “lumina lumii?”
Astăzi fiecare se înclină la numele lui Einstein, însă oponenţii mei ar face bine să-şi amintească faptul că Lenin a combătut cu putere principiul relativităţii, că Mach, care a inspirat lucrările lui Einstein, a fost declarat de Lenin ca Iuda al ştiinţei, şi că un timp îndelungat filozofii sovietici au respins pe Einstein şi tot domeniul ciberneticii.
Întrebarea “Cine a creat pe Dumnezeu” este lipsită de sens.
VIAŢA DE DUPĂ MOARTE
Marxiştii nu ştiu ce este viaţa. Academicianul rus Oparin spune: “Viaţa este una din formele mişcării materiei”. Ce să facă un tânăr cu o astfel de definiţie? El întreabă pe tatăl său marxist: “Cum pot crede în viaţă? Cum pot să-mi utilizez mai bine viaţa?” Însă tatăl său nu-i poate da un răspuns, deoarece întrebarea aceasta e tot atât de lipsită de sens pentru un marxist ca întrebarea cum trebuie să se comporte una din formele de mişcare ale materiei cu legile ei intrinseci. Creştinii au un răspuns: “Viaţa este o persoană, Isus Cristos, a Cărui prietenie o poţi accepta şi al cărui exemplu îl poţi urma. Viaţa este o favoare veşnică. Durata ei pe pământ trebuie folosită, fără a te cruţa pe tine însuţi, în slujba altora şi pentru continuarea ei veşnică în rai — faţă de care pământul este o anticameră — spre a te bucura de Creatorul tău şi de slava Lui.”
Neştiind ce este viaţa, marxiştii nu ştiu nici ce este moartea. Moartea este o groază, dacă o despuiăm de mângâierile şi nădejdiile religiei. Este o consolare rece să spui celui ce a pierdut pe cineva: “Nu-i nimic că iubitu-ţi moare şi dispare pentru totdeauna, dar socialismul face progrese şi în curând ne vom plimba în lună”.
Marx a scris într-o scrisoare adresată lui Lasalle: “Moartea fiului meu m-a zdruncinat adânc şi simt pierderea atât de puternic, încât parcă ar fi fost abia ieri, iar biata mea soţie este complet zdrobită de această lovitură”.
Înţelegem suferinţele lui. El n-a cunoscut biruinţa creştinului asupra morţii.
Creştinul sovietic Talantov a murit în închisoare pentru credinţa lui. Fiul lui cel mare a continuat lupta creştină. Şi el a murit în închisoare. Fiul mai tânăr a preluat lupta. Acum şi el a murit în închisoare. Aceştia nu s-au temut de moarte.
Skripnikov a fost împuşcat în Uniunea Sovietică pentru lupta sa creştină. Fiica sa, Aida, fără a fi intimidată de soarta tatălui ei, şi-a însuşit cauza lui. Ea este încă tânără. A fost de patru ori la închisoare până acum din cauză, că mărturiseşte credinţa ei în Cristos.
Pentru atei moartea este ca sabia lui Damocles atârnând deasupra capetelor lor amintindu-le că în curând toate bucuriile şi necazurile lor vor lua sfârşit.
Moartea nu înspăimântă pe cei ce o ştiu.
Isus a afirmat: “Oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată”. El a spus aceste cuvinte lângă mormântul unuia care crezuse în El. Isus a avut dreptate. Naşterea şi moartea constituie felul nostru de a înţelege realitatea vieţii, văzută din perspectiva timpului. Creştinii nu trebuie să se teamă de moarte.
În timpul revoluţiei ruse, în marea teroare exercitată de Ceka, un grup de creştini a fost condamnat să fie înecat. Unul dintre ei a exclamat: “Noi mergem la Dumnezeu! Ce deosebire este dacă mergem pe uscat sau pe mare?” Ei nu s-au temut.
“Manualul ateului” spune că credinţa în viaţa de dincolo de mormânt este “baza teoriei religioase” şi o consideră “extrem de periculoasă”.
Dar ce este viaţa dacă nu urmează nimic după moarte?
Să presupunem că s-a îndeplinit idealul comunist. Vom avea o societate perfectă, fără deosebire între bogat şi sărac, fără războaie şi revoluţii, cu avere, cultură şi fericire pentru fiecare. Oamenii însă vor trebui să moară. Oamenii săraci mor cu uşurinţă. Nu prea au mult de pierdut. Pentru oamenii fericiţi moartea este o catastrofă. Kirov, secretarul general al partidului comunist din districtul Leningrad, asasinat de Stalin, avea o poziţie puternică. El se bucura de viaţă. Ultimele lui cuvinte au fost: “Doresc să trăiesc şi să trăiesc şi să trăiesc”. Dacă Stalin nu l-ar fi ucis, ar fi murit de moarte naturală câţiva ani mai târziu şi ultimele lui cuvinte tragice ar fi fost aceleaşi.
Noi toţi trebuie să murim. Hotărârea nu depinde de noi. Dacă nu urmează nimic, cea mai frumoasă viaţă nu este nimic mai mult decât un banchet oferit unui osândit la moarte înainte de a fi executat. El capătă delicatese şi apoi este spânzurat. El poate trăi într-o societate ideală, dar în cele din urmă va putrezi uitat pentru totdeauna şi de toţi.
Du-te de mângâie pe cineva care este pe moarte într-o cameră de gardă pentru canceroşi, sau pe membrii familiei lui, cu aceste cuvinte: “Construim o societate comunistă fericită”; sau “Ştiinţa realizează lucruri mari”. “Am fost în lună şi în curând vom fi pe Venus”. Nu este multă mângâiere în aceste cuvinte. Dar spune muribundului şi celor îndureraţi ai lui despre Tatăl ceresc şi nădejdea creştinului de a trăi veşnic cu El, şi vei vedea deosebirea.
Dacă ateii au dreptate şi nu există viaţa de dincolo, atunci “Toate zilele noastre de ieri au luminat nebunilor calea către moartea prăfuită” şi “viaţa este un biet actor care-şi pierde timpul pe scenă, ca apoi să nu se mai audă nimic despre el. Este o poveste spusă de un idiot zgomotos şi înfuriat şi care nu înseamnă nimic” (Shakespeare).
Dar viaţa continuă după moarte. Gândul veşniciei şi al răsplătirii binelui şi răului este înscris adânc în inima omului.
Creştinii se jertfesc din cauză că ei cred în viaţa veşnică. Dar de ce îşi sacrifică comuniştii vieţile? Comuniştii au murit in închisorile ţariste pentru credinţa lor marxistă. Nimeni din partid nu-şi aminteşte de ei. Tânăra generaţie de comunişti nici măcar nu cunoaşte numele lor. De asemenea comuniştii mor astăzi în închisorile din unele ţări ne-comuniste. De ce-şi dau vieţile? Creştinii cred într-o răsplată veşnică. Dar ce sens are ca un ateu să-şi dea viaţa, singura viaţă despre care ştie că o posedă, pentru un ideal a cărui îndeplinire n-o poate verifica şi de ale cărui frumeseţi nu se poate bucura? Sub comunism, viaţa se va sfârşi exact ca şi sub capitalism, în moarte şi “într-o convocare de viermi” (Shakespeare). Comuniştii nu şi-ar sacrifica vieţile dacă, în adâncimile sufletului lor, la care raţiunea nu are acces, n-ar şti că mormântul nu este sfârşitul şi că cei ce au dat totul pentru o cauză bună îşi vor primi răsplata.
Toată ştiinţa modernă este bazată pe legea conservării energiei, aşa cum a fost formulată de Lavoisier. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. (Această lege încetează de a se aplica cu stricteţe numai înlăuntrul atomului).
Omul este un mănunchi de energie în diferite forme: energie condensată în materie, căldură, electricitate şi energie spirituală. Ce se întâmplă cu aceste diferite forme de energie la moarte? Energia condensată în atomi nu se pierde. Corpul putrezeşte iar atomii lui intră în noi combinaţii. Căldura trupului nu se pierde. Când cuptorul se răceşte, căldura lui a fost comunicată atmosferei înconjurătoare. Când trupurile noastre devin cadavre reci, temperatura din jurul nostru creşte cu o fracţiune minimală, neglijabilă, dintr-un grad. Electricitatea emanată de trup reintră în bugetul general de energie electrică al naturii. Ce devine la moarte, energia spirituală, puterea de voinţă, capacitatea de a gândi şi de a simţi? Oare această energie se schimbă la moarte, fiind transformată într-o formă inferioară de energie, să spunem, mecanică? Dacă este aşa, am putea după moarte să sărim de două ori mai sus decât înainte, ceea ce nu-i cazul. Nu! Energia spirituală rămâne după moarte. Altfel, legea lui Lavoisier se prăbuşeşte. Spiritul meu reintră în bugetul general al energiei spirituale; el se întoarce la Spiritul cel veşnic, la Dumnezeu.
Dacă duhul nostru este pregătit pentru acest eveniment, dacă a cultivat lucrurile de valoare în acest domeniu — dragostea, adevărul, credinţa, speranţa, pacea, bunătatea, blândeţea — el va fi la moarte în elementul său. Viaţa viitoare va fi un paradis în care ne vom bucura de lucrurile nădăjduite. Dacă duhul nostru intră în această sferă complet nepregătit, plin de păcate şi de o poftă nesăţioasă după satisfacţii păcătoase care nu pot fi împlinite, viaţa lui va fi profund nefericită. Acesta este iadul.
Viaţa expiră tot aşa de imperceptibil ca şi aburul care se ridică în aer. Dar vaporii nu încetează să existe; şi nici spiritul. Apostolul Iacov scrie: “Ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur care se arată puţintel şi apoi piere”. Dar aburul nu se duce în nimic. Aburul se transformă în apă. Nimic nu se pierde vreodată. Viaţa pământească trece, dar ea nu devine nimic. O omidă devine o gogoaşă, iar o gogoaşă devine un fluture. Morţii au trecut de sfera văzută. Aceasta nu înseamnă că ei nu mai există.
Să presupunem că am putea vorbi cu un embrion şi să-i spunem că viaţa pe care o duce în pântecul mamei sale este doar viaţă pregătitoare. Adevărata viaţă urmează într-o altă lume necunoscută embrionului, în condiţii de neînchipuit pentru el. Dacă ar avea inteligenţa unui academician, embrionul ar putea răspunde ca “Manualul ateului”: “Nu mă deranja cu aceste superstiţii religioase! Viaţa din pântec este singura pe care o cunosc şi nu există alta. Astea-s invenţii ale unei preoţimi lacome”.
Dar să ne închipuim că acest embrion ar putea gândi cu mai mult spirit de discernământ decât acela al academicienilor noştri. El şi-ar spune în sinea lui: “În capul meu se dezvoltă ochi. În ce scop? Nu este nimic de văzut. Picioarele cresc. N-am loc nici măcar să le întind. De ce trebuie să crească? Şi de ce cresc braţele şi picioarele? Trebuie să le ţin îndoite pe pieptul meu. Ele mă încurcă atât pe mine cât şi pe mama mea. Întreaga mea dezvoltare în pântec este lipsită de sens, dacă nu urmează o viaţă cu lumină şi culoare şi cu multe obiecte de văzut. Locul unde îmi voi petrece cealaltă viaţă trebuie că va fi mare şi variat. Va trebui să alerg pe el. Din cauza aceasta îmi cresc picioarele. Va fi o viaţă de muncă şi luptă. Acesta este rostul pentru care îmi cresc braţele şi pumnii, care aici îmi sunt inutili.” Cugetările asupra propriei sale dezvoltări ar conduce embrionul la cunoaşterea altei vieţi, deşi nu a experimentat-o.
Aceasta este şi situaţia noastră. Biserica lui Cristos ne învaţă că viaţa din lumea aceasta are un caracter embrionic şi nu este decât o pregătire pentru adevărata viaţă care urmează. Cum ştim lucrul acesta? Dacă Dumnezeu (sau natura, de dragul argumentului) ne-ar fi creat numai pentru viaţa aceasta, ne-ar fi dat mai întâi înţelepciunea şi experienţa bătrâneţii şi după aceea vigoarea tinereţii. Am fi ştiut cum să trăim. Dar realitatea este că pe când suntem tineri şi tinere plini de vigoare, ne lipseşte înţelepciunea şi cel mai adesea ne risipim anii pe nimic. Iar când am acumulat înţelepciune şi experienţă, dricul ne aşteaptă afară la poartă. Pentru ce-i cresc embrionului ochi şi picioare şi braţe? Numai pentru ceea ce urmează. Dezvoltarea noastră în această viaţă arată clar spre altă viaţă viitoare.
Trupul şi duhul nu numai că au dezvoltări separate, ci chiar contrare. Cu cât înaintăm în vârstă, trupul nostru se trece dar duhul nostru se îmbogăţeşte. Duhul şi trupul sunt ca doi călători, unul urcând un munte, celălalt coborând de pe munte. Ei călătoresc în direcţii opuse. Ce logică mă va face să cred că atunci când trupul a ajuns la poalele muntelui, la ultima descompunere, duhul se va degrada împreună ce el? Nu este mult mai probabil că, după ascensiune, el va zbura la cerurile cerurilor, după cum spune şi Mao-Tse-Tung că duhul soţiei lui ar fi făcut la moarte (vezi poemul său “Nemuritorii”)?
Am trăit mulţi ani singur într-o celulă, fără cărţi. Îmi petreceam timpul imaginându-mi tot felul de situaţii: că eram preşedintele Uniunii Sovietice, regele Angliei, papa, un milionar, un cerşetor. Puteam să-mi imaginez toate aceste situaţii. Ele sunt imaginabile, deoarece constituie posibilităţi de viaţă. Viaţa este bogată. Ea a putut face un împărat al Franţei dintr-un caporal şi apoi din acest împărat, un prizonier pe o insulă. Oameni săraci au devenit milionari. Oameni bogaţi au devenit săraci. Stalin, fiul unui cizmar beţiv, fost seminarist, a devenit dictator nu numai al Uniunii Sovietice, ci şi al întregului bloc comunist. Scurt timp după moartea sa, numele lui a fost şters din istorie. Toate aceste lucruri sunt posibile în viaţă, de aceea ele pot fi imaginate. Am încercat însă să-mi imaginez că eram mort, dar niciodată n-am reuşit fiindcă moartea nu este una din posibilităţile vieţii.
Dacă încerci din răsputeri să-ţi imaginezi că eşti mort, ultimul lucru pe care ţi-l închipui este să te vezi pe tine însuţi întins nemişcat în sicriu, într-o capelă mortuară. Faptul că te vezi în cosciug, arată că nu eşti mort. Un om mort nu se vede pe sine. Imposibilitatea de a-ţi imagina moartea este un argument puternic în favoarea veşniciei vieţii omeneşti.
Lucrul important este de a nu confunda veşnicia cu timpul fără de sfârşit. Timp fără sfârşit nu există! Veşnicia este absenţa timpului.
Ne putem face o oarecare idee despre aceasta în posibilităţile lumii visurilor, în care operaţiile mintale se efectuează uneori cu o extremă repeziciune. O serie de fapte, care în mod normal ar ocupa un timp foarte lung, trec prin mintea noastră într-o clipă, în cursul unui vis. Relaţiile de spaţiu sunt de asemenea distruse. Putem traversa distanţe mari într-o secundă. În vis nu suntem legaţi de spaţiu, nici de timp. Meditând la vise, ne dăm seama că zidurile spaţiului şi ale timpului, care ne ţin închişi în timp ce suntem treji, ascund de noi o altă calitate de viaţă dincolo de sfera limitată pe care obişnuim s-o numim “realitate”.
Trupul omenesc are nevoie de foarte puţine lucruri, pentru a fi satisfăcut pe deplin: hrană, îmbrăcăminte, adăpost, odihnă şi, la o anumită vârstă, un partener de sex opus. Atunci, cum se explică faptul că atât capitaliştii cât şi clasa superioară a Sovietelor, care posedă toate acestea din belşug, sunt uneori melancolici şi nesatisfăcuţi?
Cum se face că oameni azvârliţi în închisoare pentru credinţele lor, flămânzi, tremurând de frig, în lanţuri, despărţiţi de iubiţii lor ani de zile, jubilează de bucurie? Care este entitatea tainică ce poate fi deprimată, în timp ce trupul are toate bunurile, şi se poate bucura în timp ce trupul trece prin suferinţe? Este ceva diferit de trup. Acesta este sufletul.
El îşi arată dependenţa, dar în acelaşi timp şi independenţa faţă de trup, în decursul vieţii noastre pământeşti. El este atât de independent de trup, încât poate hotărî sinuciderea. Sufletul poate hotărî să-şi ucidă propriul său trup din motive psihologice. Nu există nici un motiv să credem că moartea trupului trebuie să implice şi moartea acestei entităţi independente, dotată cu o voinţă puternică.
În a doua carte a Împăraţilor (25:16), în Biblie, există o expresie ciudată. Acolo sunt enumerate diferite obiecte pe care regele Solomon le-a construit pentru templu, înşiruirea se termină cu cuvintele: “Uneltele de aramă aveau o greutate necunoscută”.
Există aramă a cărei greutate nu se poate cunoaşte? Chiar şi o pană are greutatea ei. Numai când ne gândim la obiecte specifice, considerăm greutatea. O bucată specifică de aramă, o anumită pană, fiecare are greutate. Arama ca o generalizare nu are greutate.
Filozofia scolastică avea dreptate când distingea între esenţa unui obiect şi accidentele lui. Esenţa pâinii constă în aceea că este un obiect făcut din aluat care serveşte ca hrană. Esenţa nu are greutate. Pâinea poate avea diferite forme şi aspecte. Poate fi pâine de orz, pâine de grâu, pâine proaspătă sau pâine veche, o felie mică sau mare de pâine. Greutăţile lor pot varia după caz. Greutatea, culoarea, mărimea depind de accidente. Esenţa nu are nici una din acestea. Pâine ca abstracţie este o noţiune în spiritul meu. Acolo ea este fără greutate, până ce a luat o formă specifică, la fel ca arama, dacă nu are o anumită mărime şi formă.
Chiar şi atunci, obiectele au greutate numai sub acţiunea gravităţii. Într-o navă cosmică, într-o stare de imponderabilitate, obiectele plutesc în jur. Fără influenţa gravităţii, ele nu au greutate.
Regele Solomon construise un templu spiritual. Nici un soldat babilonean nu putea duce în altă parte ceea ce el clădise în mintea sa, în cinstea Domnului.
La 1 septembrie 1968, s-a decretat în Uniunea Sovietică o lege, potrivit căreia copiii puteau fi luaţi de la părinţii lor şi plasaţi în internate ateiste, dacă se afla că ei au fost educaţi în credinţa creştină. Părinţi creştini îndură această samavolnicie. Familiei Sloboda i s-au luat trei copii, familiei Malozemlov, şapte, dar cine poate despărţi pe un om cu gândire duhovnicească de copilul său?
Există esenţa noţiunii de “copil”, şi există accidentele. Acestea din urmă variază. Copilul meu a fost un embrion, la început foarte asemănător cu acela al unui animal; apoi a fost un prunc; apoi o fetiţă care s-a jucat cu păpuşi. Acum ea este la şcoală. Pot ţine un copil în braţe. El poate fi departe. Poate fi un copil ascultător sau un copil care a mers pe căi greşite. Accidentele se pot schimba. Dar faptul că el este copilul meu nu se schimbă niciodată. Legătura de mamă-copil aparţine esenţei. Nu ne temem de ceea ce comuniştii fac copiilor în lumea accidentelor. Relaţia mamă-copil nu se schimbă niciodată.
Acelaşi principiu se aplică şi vieţii. Care viaţă poate dispărea odată cu moartea?
Am avut o viaţă bogată şi una săracă, o viaţă veselă şi una tristă, viaţa unui om liber şi aceea a unui deţinut, viaţă de om sănătos şi viaţă de om bolnav. Dacă mă identific cu una din formele vieţii, viaţa mea încetează când acea formă anumită de viaţă încetează. Pentru mulţi oameni, viaţa îşi pierde valoarea când nu mai pot trăi în lux.
Dar noi creştinii trăim în domeniul esenţialului.
Isus spune: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Cuvântul “sunt” nu este utilizat în ebraică, limba pe care a vorbit-o Isus, după cum nu se foloseşte nici în limba rusă. El a spus: “Eu — Calea, Adevărul şi Viaţa”. El Se identifică cu noţiuni abstracte.
Natura cunoaşte numai stejari şi pini şi meri. “Arbore” este o abstracţie formată în mintea mea. Poţi distruge toţi arborii din lume. Noţiunea “arbore” nu poate fi atinsă de această catastrofă.
În natură există numai oameni reali, Grigoriev şi Ivanov şi Gherasimov, un rus, un ucrainean, un american, un om sărac, un om bogat, o femelă, un mascul. Există vieţi trăite în mod egoist ori în spirit de jertfă. Vieţi pot fi active sau contemplative.
Isus nu Se identifică cu un anumit fel de viaţă, ci cu noţiunea abstractă “viaţă”, cu viaţa care cuprinde toate posibilităţile. El ne învaţă să facem la fel. Eu nu-mi identific viaţa cu Ionescu, născut acum aproape 65 de ani şi supus morţii. Eu sunt viaţa care a existat din totdeauna în Dumnezeu, care a luat forma de viaţă omenească cu Adam şi Eva, viaţa care nu se va sfârşi niciodată. Viaţa mea, în calitate de copil al lui Dumnezeu, este indestructibilă.
Trupul meu nu este “eul” meu. Într-un sens, am avut multe trupuri, acela al unui embrion, acela de prunc, acela de copil, acela de tânăr. Sf. Petru scrie: “Sunt în acest cort”. El se referă la trupul său într-o anumită etapă. Am trăit în mai multe corturi, dar este o deosebire foarte distinctă între mine şi locuinţa în care trăiesc pentru o vreme.
Isus spune în grădina Ghetsimani: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. Fiţi atenţi la expresia Sa! Oricine altul o poate folosi. El vorbeşte despre un suflet şi unul care posedă sufletul, care observă sufletul şi stabileşte că este întristat, însă eu nu sunt identic cu o anumită stare a sufletului meu, după cum nu sunt identic cu o anumită stare a corpului meu.
Sufăr în trupul sau în sufletul meu. Ştiu suficient ca să ştiu că sufăr. Care este ultima realitate în mine care observă tot ce se întâmplă celui pe care îl consider “eul meu real”? Ea ştie “acum sunt sănătos” sau “acum mor”. Cine este cel ce ştie şi observă toate aceste schimbări?. Ea însăşi este neschimbată. Ea nu este o viaţă, ci Viaţa, Fiul lui Dumnezeu înlăuntrul meu, Cel Ce nu poate muri.
Isus a spus: “Eu sunt Adevărul”. Cum poate un adevăr să dispară vreodată? Dacă eu mă identific, ca Isus, cu adevărul, cu tot adevărul, cu adevărul în întregime, cine va fi capabil să mă distrugă? Este o axiomă că 2+2=4, fie că mă aflu în închisoare sau în libertate, în viaţă sau mort. Eu devin una cu adevărul, care este independent de evenimentele exterioare.
Dacă mă identific cu Isus, dacă-mi însuşesc cuvintele: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, voi trăi veşnic.
Cele mai inferioare organisme pe scara vieţii sunt fiinţele monocelulare. Ele se înmulţesc prin diviziune. Una devine două, două devin patru şi aşa mai departe. Există miliarde de amibe. Dar a murit vreodată prima amibă? Ea şi-a schimbat forma de existenţă, în loc să fie în cadrul aceleaşi membrane, ea s-a înmulţit la infinit. În fiecare zi mor milioane de amibe, însă ele sunt numai părţi ale primei amibe. În felul acesta, prima amibă continuă să trăiască în ele. Nemurirea apare chiar din prima treaptă a scării organismului. S-ar putea oare ca făptura cea mai superioară pe care o cunoaştem pe pământ să dispară pur şi simplu?
Păstrăm cu scumpătate o pictură a lui Leonardo da Vinci şi o sculptură a lui Michelangelo. S-ar putea ca Ziditorul să nu păstreze cu aceeaşi grijă pe artiştii care au executat aceste lucrări?
Există o viaţă veşnică, şi, întrucât un Hitler nepocăit nu poate să petreacă prea bine în acelaşi loc cu copiii nevinovaţi pe care i-a ucis, trebuie să fie un cer pentru cei drepţi şi un iad pentru cei nedrepţi.
Ateii procedează greşit când trăiesc ca şi cum nu vor muri niciodată. Cum ştiu ei că, în ultimul moment, nu vor regreta că au dus în rătăcire milioane de oameni cu învăţăturile lor fără Dumnezeu?
Să facă bine să înveţe din cuvintele spuse pe patul de moarte de către marii adversari ai religiei creştine. Talleyrand: “Sufăr durerile celor osândiţi”. Mirabeau: “Daţi-mi opiu ca să nu mă gândesc la veşnicie”. Voltaire: “Sunt părăsit de Dumnezeu şi de oameni. Voi merge în iad. Oh, Cristoase! Oh, Cristoase!” Carol IX, regele Franţei: “Ce sânge, ce crime, ce sfaturi rele am urmat. Sunt pierdut, văd bine”. Tom Payne: “Aş da lumi, de le-aş avea, dacă “Epoca Raţiunii” (o carte anti-creştină) n-ar fi fost publicată niciodată. Oh, Doamne, ajută-mă. Cristoase, ajută-mă. Stai cu mine. A fi lăsat singur e iadul.”
Sper că am dovedit cel puţin că credinţa în viaţa veşnică nu este atât de ridicolă, pe cât ar fi dorit s-o arate autorii “Manualului ateului”. Ei s-au simţit la largul lor să facă acest lucru, deoarece au monopolul publicării.
A fost odată un simpozion internaţional de medici, unde s-a discutat care este cea mai grea operaţie. Un german a afirmat că operaţia la creier, un francez a susţinut că operaţia la inimă. Delegatul sovietic a spus că cea mai grea operaţie este extracţia amigdalelor. Toţi au râs, dar el a răspuns: “Voi consideraţi afirmaţia mea stupidă. Uitaţi că după revoluţie, trebuie să extragem amigdalele prin creier, după trepanarea craniului, întrucât ne este interzis să deschidem gura”.
Eu am deschis gura fără îngăduinţa unui guvern comunist. Odată ce creştinii încep să vorbească, se vede că au dreptate.
ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE
Poliţia secretă comunistă este renumită pentru abilitatea de a stoarce mărturisiri de crime imaginare de la persoane nevinovate. Mii de astfel de “criminali” au fost reabilitaţi sub Hruşciov. Dar metodele nu s-au schimbat. Mulţi creştini se află în închisorile sovietice pentru că au mărturisit că au comis ucideri rituale. Rusia are privilegiul de a fi singura ţară în care creştinii sunt învinuiţi cu o acuzaţie atât de stupidă şi “recunosc” vina.
Printre deţinuţii torturaţi de poliţia secretă, se află un anumit tovarăş, Ştiinţă. Bătut, ars cu fierul roşu, sau maltratat în vreun alt fel, acest deţinut cu numele Ştiinţă a făcut mărturisiri senzaţionale, reproduse în “Manualul ateului”. Nici un savant adevărat nu va da o para chioară pentru ele. Ascultaţi numai câteva:
“Ştiinţa a demonstrat în mod categoric că forţele superioare nu există”. (Noi, bieţi bulgări de pământ ignoranţi, am crezut că ştiinţa poate demonstra numai lucruri existente.) “Ştiinţa dovedeşte că viaţa este larg răspândită în univers… Numărul de planete pe care trăiesc fiinţe dotate cu raţiune este infinit de mare… Teza ştiinţifică despre mulţimea lumilor locuite dă o lovitură mortală dogmei ispăşirii, care constituie esenţa creştinismului…” “Inexistenţa minunilor a fost demonstrată cu prisosinţă” şi aşa mai departe.
Tot capitolul acesta trebuie aruncat la gunoi. Să trecem la alte afirmaţii.
Pentru “Manualul ateului” este o axiomă faptul că între ştiinţă şi religie exista un conflict imposibil de împăcat. Între care ştiinţă şi care religie? Amândouă sunt entităţi în continuă dezvoltare.
Religia nu mai este ceea ce a fost acum cinci secole şi nici măcar de acum un veac.
La început, creştinii erau convinşi că Isus Se va întoarce în timpul generaţiei lor. Ei credeau că lumea este plată, că pământul este centrul universului, cu Dumnezeu stând deasupra, nu prea departe, având ca principală ocupaţie evenimentele de pe pământ. Creştinii nu mai gândesc aşa.
Ceea ce a revelat Dumnezeu are valoare veşnică. Ceea ce au gândit oamenii despre această revelaţie este trecător.
Dar şi ştiinţa se schimbă. Un elev de liceu de azi nu mai acceptă ca definitivă ştiinţa lui Euclid, a lui Galileo, sau a lui Newton.
Oponenţii noştri recurg la un truc vechi: ei compară ştiinţa modernă cu religia primitivă, ştiinţa secolului douăzeci după Cristos, cu noţiuni religioase de-ale evreilor de acum 3500 de ani, când de-abia se eliberaseră după veacuri de robie, erau analfabeţi şi trăiau la un nivel cultural mult mai scăzut decât al ţiganilor de astăzi. Însă acest procedeu este necinstit. Este ca şi cum am compara Uniunea Sovietică de astăzi cu America din vremurile pre-coloniale, când numai indienii locuiau ţara, spre a arăta superioritatea economică a Uniunii Sovietice.
Ştiinţa de astăzi trebuie comparată cu cea mai înaltă gândire religioasă de astăzi, şi atunci vom constata mai degrabă potriviri decât disonanţe.
Şi aşa ar trebui să fie. Vom cita din nou pe Einstein: “Majoritatea oamenilor spun că intelectul este acela care face pe omul de ştiinţă. Ei greşesc; caracterul este factorul decisiv”. Însă caracterul nu este o valore ştiinţifică, ci una religioasă şi morală. Nimeni nu poate fi un adevărat savant, fără a avea un caracter bazat pe cinste şi integritate. Acestea sunt valorile pe care le învaţă creştinismul.
Un om care are numai ştiinţă nu poate fi considerat ca un om de ştiinţă. El trebuie să fie şi sincer, să creadă în ceea ce descoperă în laboratorul său. Trebuie să aibă speranţă, deoarece fără aceasta el nu-şi va dedica niciodată timpul pentru cercetări. Trebuie să aibă entuziasm, altfel nu şi-ar petrece ore fără număr în laborator. Trebuie să aibă smerenie, să accepte în mod simplu ordinea lucrurilor. Trebuie să urmărească un singur scop, întrucât dacă ar fi să-şi risipească preocupările, n-ar mai descoperi nimic. Un om de ştiinţă trebuie să fie capabil de a coopera cu tovarăşii săi de ştiinţă din acelaşi laborator. Este nevoie de răbdare, ca aceea a doamnei Curie, care a purificat opt tone de minereu pentru a extrage câteva miligrame de radium. Trebuie să aibă spirit de discernământ, o judecată dreaptă. Tebuie să comunice lumii exact ceea ce a găsit, fără nici un pic de exagerare. Trebuie să fie totodată înţelept şi cu spirit de sacrificiu, ascunzând ceea ce este periculos pentru omenire. Un om care este numai un savant nu este savant. El trebuie în primul rând să accepte valorile etice pe care nu ateismul, ci religia le-a dat umanităţii.
Stalin a delcarat: “Ştiinţa este mântuitorul omenirii”. El a spus acest lucru exact când a început să mijească zorile epocii atomice, când ştiinţa a procurat uneltele pentru distrugerea de oraşe întregi într-o clipă şi armele prin care omenirea poate fi ştearsă complet de pe faţă pământului. Totul din cauză că unii savanţi nu au respectat valorile pe care este construit întregul edificiu al ştiinţei. Ştiinţa trebuie să rămână strâns legată de religie. În caz contrar, ea nu ne va putea ajuta să realizăm fericirea. Din cauză că nu a fost întotdeauna colaborare între ştiinţă şi religie, omenirea trăieşte cu mai puţină încredere în pace astăzi decât înainte de marile descoperiri ale acestei epoci moderne.
Nici măcar ateismul nu este posibil fără valorile etice ale creştinismului, oricât de ciudată ar putea părea această afirmaţie.
“Manualul ateului” scrie: “Concepţia materialistă susţine că în lume nu există nimic altceva decât materia veşnică şi infinită în mişcare”. Dacă nu există altceva decât materia, atunci filozofia materialistă, care pretinde că totul este doar materie, trebuie şi ea să fie materie. “Nimic nu există decât materia”. În acest caz, şi convingerile materialiste sunt materie. Oponenţii mei iubesc ateismul şi urăsc religia. Oare dragostea lor şi ura lor sunt materie? Ei luptă pentru un ideal, ei scriu pentru un ideal, tăgăduind totodată existenţa valorilor spirituale. Ei înşişi trăiesc cu astfel de valori, chiar dacă le pervertesc.
Ei scriu mai departe: “Adevărul materialismului dialectic este confirmat de toate datele ştiinţei şi practicii, pe când justeţea idealismului filozofic şi a religiei nu poate fi demonstrată de nimeni”.
Cu alte cuvinte, toate datele ştiinţei şi ale practicii confirmă că noi nu suntem decât materie! Autorii cărţii pe care eu o dezaprob sunt de asemenea numai materie. Oare o cantitate de materie se deranjează să convingă o altă cantitate de materie? Oponenţii mei sunt un maldăr de materie; tot aşa şi eu. De ce-şi pierd timpul şi energia ca să-mi schimbe părerile?
După părerea lor, materia este în veşnică mişcare, în conformitate cu legile ei intrinseci. Nu poţi convinge un atom să se mişte într-un mod diferit de felul cum se mişcă, după cum nu poţi schimba mişcările unei planete. Atunci de ce s-au îndârjit să mă convingă pe mine?
Ateii sunt foarte adesea mult mai buni decât teoriile lor. Soldaţi atei au murit în timpul războiului ca să salveze vieţile tovarăşilor lor. Care idiot ar muri pentru un pupitru de lemn? Cine ar renunţa la bucurie spre a face fericită o bucată de hârtie? Ateii care-şi dau vieţile pentru tovarăşii lor sau care-şi jertfesc serile pentru a elibera pe alţii de superstiţia religioasă nu cred, ei înşişi, în adâncimile inimii lor, că ei şi tovarăşii lor sunt numai materie. Exact după cum ştiinţa nu poate funcţiona fără religie, tot astfel nici ateismul şi nici ateii nu pot exista fără să respecte unele dintre valorile fundamentale religioase.
Este adevărat că unii savanţi sunt în conflict cu religia, dar cine ştie cum se va dezvolta ştiinţa? De asemenea, este greu să prevezi evoluţia religiei.
Nu există nici un motiv să credem că conflictul dintre anumiţi savanţi şi religie este imposibil de împăcat. Presupunând chiar că ar fi aşa, ştiinţa şi religia pot în aparenţă să nu fie de acord şi totuşi să fie amândouă adevărate, aşa cum este cazul cu două teorii despre lumină, una susţinând că lumina este o particulă, iar cealaltă, că lumina este o undă. Ambele teorii se dovedesc juste în experienţe. Ideea că tot adevărul trebuie sintetizat în minţile noastre este înşelătoare, deoarece noi suntem limitaţi şi nu putem cunoaşte adevărul decât parţial.
Nu este nimic ameninţător în faptul că doi savanţi măsurând cu precizie, ajung la concluzii deosebite. Atunci de ce să fie trist faptul că un om de ştiinţă, pe de-o parte, şi un om al religiei, pe de altă parte, pornind de la premize diferite, ajung la rezultate diferite?
Este cunoscut cazul Lordului Rayleigh şi al lui Sir William Ramsay. Ambii au găsit azot prin metode diferite, dar întotdeauna era o uşoară deosebire între greutăţile lor atomice. Ei au menţinut rezultatele lor discordante. N-au încercat să le pună de acord; n-au văzut nici o catastrofă în această nepotrivire. În cele din urmă, conflictul dintre cele două rezultate s-a dovedit folositor pentru ştiinţă. În nitrogenul unuia, s-a descoperit argon, un element necunoscut până atunci.
Noi nu ne-am teme nici chiar de un conflict între religie şi ştiinţă în ansamblu. Avem loc în inimile noastre pentru întreaga realitate. Am aplica acestui conflict cuvintele lui Isus: “Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş”. Am da libertate la două păreri contradictorii.
Toate acestea sunt ipotetice, pentru că trebuie să fie ceva greşit în descoperirea făcută de oponenţii mei despre conflictul groaznic dintre ştiinţă şi religie. Cei mai mulţi savanţi nu ştiu nimic despre acest conflict.
Cu toată stima cuvenită titlurilor academice ale adversarilor mei, ei vor trebui să admită că Einstein a ştiut cel puţin ceva mai multă ştiinţă decât ei. Dovada este că universul nostru poartă numele lui Einstein şi nu numele autorilor “Manualului ateului”. Einstein vorbeşte despre o inteligenţă mai înaltă care se descoperă prin natură.
Poate aţi vrea să ştiţi ce spune marele fizician Max Planck în autobiografia sa ştiinţifică. Cităm cuvintele sale:
“Religia şi ştiinţele naturale duc o luptă comună într-o cruciadă neîncetată, care nu se potoleşte niciodată, contra scepticismului şi dogmatismului, contra necredinţei şi contra superstiţiei şi strigătul de mobilizare în această cruciadă a fost şi va fi întotdeauna “Spre Dumnezeu”.
Autorii “Manualului ateului” sunt oameni de ştiinţă. Ei trebuie să dea o explicaţie ştiinţifică a faptului că savanţi atât de mari n-au ştiut nimic despre un conflict între ştiinţă şi religie! Max Planck merge până acolo încât numeşte contrazicerea dintre ştiinţă şi religie “o problemă fantomă”.
“Manualul ateului” face afirmaţia atotcuprinzătoare: “Între ştiinţă şi religie a existat întotdeauna o luptă implacabilă”. Ei nu vor fi niciodată capabili să dovedească această afirmaţie.
Am citat pe Einstein şi pe Planck. Ce să spunem despre ceilalţi savanţi? Oare au ştiut ei ceva despre acest conflict?
Sir Isaac Newton aparţine unui alt secol, dar practic, noi trăim încă în universul newtonian. Pentru a-şi bate joc de prietenii săi necredincioşi, el a făcut în laboratorul său un sistem solar în miniatură. Un necredincios îl întrebă: “Cine l-a făcut?” Newton răspunse: “Nimeni” — Minciuni, prostii!” răspunse necredinciosul. “Spune-mi adevărul: cine l-a făcut?” Atunci Newton replică: “Nu este decât o slabă imitaţie a unui sistem mai măreţ şi nu sunt în stare să te conving că această “jucărie” este fără un proiectant şi fără un executant. Iar tu ai declarat că marele original pe care l-am imitat s-a născut fără un făcător! Spune-mi, ce raţionament te-a adus la o convingere atât de inconsecventă?” Profesorii ateişti recunosc că Newton îşi sfârşeşte lurcarea sa ştiinţifică fundamentală “Principiile matematice ale filozofiei naturale” cu cuvintele despre “conducerea unei Fiinţe puternice şi înţelepte” şi cu expresia credinţei într-un impuls iniţial, adică o creaţie. Ei explică aceasta prin faptul că Newton a trăit la începutul secolului optsprezece, când oamenii nu cunoşteau multe dintre procesele atomice, chimice şi biologice cunoscute astăzi. Ştiinţa atunci era încă legată de teologie. Ei mai pretind că religiozitatea lui Newton a constituit o piedică pentru ştiinţa lui. Dar atunci rămâne enigma că în secolul douăzeci, Einstein, care ştia măcar ceva despre procesele atomice şi despre cele mai recente progrese ale ştiinţei, el, care începuse ca ateu în tinereţea sa, a ajuns la credinţă prin ştiinţă.
Einstein nu produce îngrijorări oponenţilor mei. Ei profită de faptul că lucrările lui sunt interzise în partea universului einsteinian care este condusă de comunişti. Nu poţi găsi cărţile lui filozofice în nici o librărie. Chiar şi în academii, ele sunt ţinute în secţia secretă a bibliotecilor. Nimeni nu poate verifica pe autorii “Manualului ateului”, şi astfel ei pot spune că Einstein a susţinut cu hotărâre “incompatibilitatea dintre ştiinţă şi credinţă”. Am citat mai înainte cuvintele sale care dovedesc contrariul.
Oponenţii mei menţionează cu satisfacţie pe Laplace, care a spus că el nu are nevoie de “ipoteza” Dumnezeu. Mai întâi de toate, Dumnezeu a fost revanşat prin faptul că marele astronom sovietic Tihov îşi începe cartea despre astronomie cu afirmaţia că nu mai avem nevoie de ipoteza Laplace. Dar afară de aceasta, Laplace era un creştin declarat.
Autorii “Manualului ateului” nu au dreptate când citează pe Descartes în sprijinul doctrinei lor. Descartes a fost de asemenea un creştin recunoscut. Ei sucesc înţelesul cuvintelor lui, dându-le un sens materialist. El a scris: “Daţi-mi materie în mişcare şi voi construi universul!” Cuvintele sunt clare. Existenţa universului necesită materie, mişcare şi o fiinţă inteligentă ca să-l construiască. Cuvintele lui Descartes sunt: “Daţi-mi materie şi mişcare”. Fără acest “mie”, materia şi mişcarea singure nu ar face universul”. Numai acest “mie”, care vine de la Dumnezeu, poate îndeplini fapte mari, deoarece am fost creaţi ca să fim creatori.
Ne miră îndrăzneala academicienilor de a atribui unor autori renumiţi, idei pe care ei nu le-au avut niciodată.
Dar să lăsăm oamenii din vechime şi să ne întoarcem la secolul nostru.
Heisenberg, marele savant atomist, n-ar fi de acord cu “Manualul ateului”, întrucât el a lansat un apel pentru o unire între ştiinţă şi credinţă! Sir James Jeans, faimosul astronom, scrie în cartea sa “Tainicul Univers”:
“Universul începe să arate mai mult ca o mare gândire decât ca o mare maşină. Mintea nu mai apare ca un intrus accidental în domeniul materiei.
Începem să suspectăm că ar trebui mai degrabă s-o salutăm ca pe creatorul şi conducătorul domeniului materiei; fireşte că nu minţile noastre individuale, ci Mintea în care atomii din care au crescut minţile fiecăruia dintre noi existau ca gânduri… Descoperim că universul dă dovezile existenţei unei puteri de proiectare şi conducere care are ceva comun cu minţile noastre individuale… Noi nu suntem atât de străini în univers, după cum am gândit la început”.
Newton a avut dezavantajul de a fi aparţinut unui veac înapoiat. În felul acesta explică “Manualul ateului” religiozitatea lui; cică numai din cauza presiunii exercitate de mediul său înapoiat a scris el în cartea sa “Optica”: “Oare nu reiese din fenomene că există o Fiinţă imaterială, vie, inteligentă, omniprezentă, infinită, Care vede lucrurile de aproape şi în amănunţime şi Care le percepe şi le pătrunde complet şi pe de-a-ntregul prin imediata lor prezenţă în faţa Lui?” Însă James Jeans aparţine secolului nostru ştiinţific avansat; la fel Heisenberg. De ce sunt ei credincioşi?
Să ascultăm pe marele psiholog, profesorul Jung, care de asemenea aparţine secolului nostru:
“În decursul ultimilor treizeci de ani, am consultat oameni din toate ţările civilizate. Printre toţi pacienţii mei aflaţi în a doua jumătate a vieţii lor, adică peste treizeci şi cinci de ani, n-a existat nici unul a cărui problemă să nu fi fost, în ultimă analiză, aceea de a găsi o perspectivă religioasă în viaţă. Putem spune cu certitudine că fiecare dintre ei s-a îmbolnăvit din cauză că pierduse ceea ce religiile vii din fiecare epocă au dat adepţilor lor, şi nici unul dintre ei n-a fost realmente vindecat până nu şi-a recâştigat perspectiva religioasă”.
Nu mentalitatea unui secol — ci ştiinţa este aceea care face pe oameni să fie religioşi, ştiinţa în toate sferele ei. De aceea Kepler a scris, cu veacuri în urmă: “Noi gândim gândurile lui Dumnezeu după El”. Iar Sir Allister Hardy, până nu de mult preşedintele Facultăţii de zoologie a Universităţii din Oxford, a scris: “În procesul vieţii este implicată o putere pe care o numim Dumnezeu”; şi “Eu cred că lumea vie este tot atât de strâns legată de teologie cum este legată de fizică şi chimie, că elementul divin este o parte integrantă din procesul natural, nu ceva strict supranatural ci parafizic”. El a mai spus ceva care este foarte interesant: “Exact după cum cunoaşterea biologiei sexului nu distruge pe cel ce iubeşte, nici faptul ca religia e legată de ştiinţă şi teologia naturală nu trebuie să distrugă extazul părtăşiei cu Dumnezeu. Să îndrăznim să reluăm terenul care a fost pierdut în lume”.
Nu ştiu cum s-a întâmplat că “Manualul ateului” se referă la Bertrand Russel ca savant. Nu cunoaştem nici o descoperire ştiinţifică de-a lui. El este o autoritate pentru oponenţii mei, deoarece s-a alăturat politicii de stângă, însă fiindcă s-a menţionat numele lui, socotesc că trebuie să redau ce a scris el despre creştinism:
“Sunt anumite lucruri de care epoca noastră are nevoie şi alte lucruri pe care ar trebui să le evite. Are nevoie de milă… Mai presus de toate are nevoie de o nădejde curajoasă şi de impulsul să o creeze. Rădăcina problemei este un lucru foarte simplu şi foarte demodat, un lucru atât de simplu încât aproape mi-e ruşine să-l menţionez, de teama unui zâmbet sarcastic, cu care cinicii deştepţi vor primi cuvintele mele. Lucrul la care mă gândesc — vă rog să mă iertaţi că-l menţionez — este dragostea, dragostea sau mila creştină. Dacă simţi lucrul acesta, ai un scop al existenţei, o călăuză pentru acţiune, un motiv pentru curaj, o necesitate imperativă pentru cinste intelectuală”.
Să revenim acum la adevăraţii savanţi. C. Chant, profesor de astrofizica la Universitatea din Toronto, spune: “N-am nici un fel de şovăială să afirm că cel puţin 90 % din astronomi au ajuns la concluzia că universul nu este rezultatul vreunei legi oarbe, ci că el este condus de o mare inteligenţă”. Cât despre ceilalţi 10 %, mulţi dintre ei sunt astronomii sovietici, care nu sunt liberi să spună ce gândesc.
Repetăm că dacă există un conflict de neîmpăcat între ştiinţă şi religie după cum afirmă “Manualul ateului”, cei mai mulţi dintre savanţii înşişi nu ştiu nimic despre el.
“Manualul ateului” foloseşte ca argument anti-religios noua ştiinţă a ciberneticii, prin care ei dovedesc că toate lucrările minţii noastre sunt ca funcţionarea unei maşini; în nici una din ele nu este implicat spiritul.
Este cu adevărat minunat că aceste instalaţii cibernetice pot reproduce sau imita fenomene nervoase, pot traduce, pot juca şah şi pot rezolva probleme de gândire mult mai repede decât le face omul.
Dar — şi acesta este punctul ignorat cu atâta uşurinţă — maşinile cibernetice sunt produse de o minte, în definitv, ele sunt o reflecţie a proceselor de gândire ale minţii şi nu ceva cu totul nou.
Oamenii pot alerga, să zicem, zece mile pe oră. Dar ei au inventat avioane cu reacţie şi rachete care călătoresc cu mii de mile pe oră. Oamenii au ochi care văd până la o anumită distanţă, dar ei au inventat microscopul şi telescopul care le permite să vadă ceea ce este ascuns ochiului neajutat. Oamenii au fost creaţi cu abilitatea de a face instrumente spre a-şi extinde capacităţile şi a-şi lărgi simţurile. Maşina electronică aparţine acestei categorii, dar în spatele fiecărei maşini există o minte care a construit-o.
Cine a construit maşina numită “autorul ateist?” Să se oprească puţin oponenţii mei şi să cumpănească faptul că fiecare dintre ei are la dispoziţie aproximativ zece miliarde celule de creier. Ce fel de Creator trebuie să fie Acela Care oferă aşa un belşug de neuroni unuia care vrea să-şi bată joc de El? Orice celulă a creierului poate fi în contact cu 25.000 de alte celule. Numărul asociaţiilor probabile este de ordinul zece miliarde la puterea a douăzeci şi cinci de mii, o cantitate mai mare decât numărul probabil de atomi din universul cunoscut noua.
Gândiţi-vă mai departe: fiecare ateu posedă o mie de mile de vase sanguine în trupul său pentru a aproviziona creierul şi organele sale. A învinge religia veche şi dovedită nu este o sarcină uşoară; oponenţii noştri transpiră făcând-o. Fiecare autor ateu are un milion şi jumătate de glande sudoripare la suprafaţa corpului său. El respiră în timp ce scrie contra religiei. El poate respira fiindcă are plămâni compuşi din şapte sute de milioane de celule, în timp ce scrie contra Creatorului, inima lui bate necontenit; ea bate de multe miliarde de ori m decursul vieţii lui. În cursul unei vieţi mijlocii, ea pompează o greutate de circa şase sute de mii de tone de sânge. Pot oare oponenţii mei să creadă că un cran care ridică un tonaj atât de masiv există de la sine, fără să fi fost creat de o fiinţă inteligentă?
Autorii acestei “capodopere” ateiste au cheltuit o cantitate uriaşă de energie nervoasă lucrând la ea. Sistemul nervos al fiecăruia dintre autori are trei trilioane de celule nervoase, dintre care nouă miliarde sunt în membrana exterioară a creierului. Mai mult încă, ei n-ar fi putut scrie cartea dacă n-ar fi fost sănătoşi. Sănătatea lor a fost asigurată de cele treizeci de milioane de globule albe din vinele lor. Ei posedă de asemenea 130 cvadrilioane de globule roşii.
Fără îndoială că ei au făcut din când în când o plimbare ca să-şi stimuleze gândirea înainte de a continua cu scrisul. A plouat; totuşi nici un strop de apă nu a căzut în nările lor, fiindcă deschizătura nărilor este în jos, nu în sus. Cine a aranjat detaliul acesta?
O, dacă aceşti academicieni ar avea măcar înţelepciunea pescarului cunoscut sub numele de evanghelistul Ioan! El se minuna de taina inimii, care bătea cu regularitate, asigurând continuarea vieţii. El îşi pune capul pe pieptul celui mai bun prieten al său, Isus, auzea bătăile regulate ale inimii Lui, şi aşa era din nou asigurat că există un Dumnezeu, întocmai după cum cel ce aude tic-tacul regulat al unui ceasornic ştie că există un ceasornicar.
Nădăjduiesc din toate fibrele fiinţei mele că oponenţii mei vor ajunge să cunoască aceasta şi s-o cunoască acum — nu în iad, unde în cele din urmă oamenii îşi dau seama despre adevărul în legătură cu Dumnezeu şi universul Său, dar prea târziu!
De la cugetarea asupra propriei lor maşini trupeşti, care este cu mult mai minunată decât computerul electronic, oponenţii mei să se întoarcă să admire o punte suspendată. O pânză de păianjen întinsă peste o cărare de grădină a sugerat ideia primului pod suspendat. Dar cine a dat păianjenului inteligenţa pe care noi o admirăm la inginer? Şi cine a furnizat păianjenului o pânză cu rezistenţă atât de remarcabilă? Cei ce au făcut primele aeroplane, începând cu Leonardo da Vinci şi fraţii Wright, au învăţat de la păsări.
Oponenţii mei pot fi siguri că îi înţeleg. Ei vorbesc în numele ştiinţei care este bazată pe adevăr şi totuşi ei înşişi sunt lipsiţi de marea condiţie a adevărului, care este discuţia liberă şi cinstită.
Să presupunem că unii dintre academicienii sovietici ar fi ajuns la concluzii religioase, cum s-a întâmplat cu Einstein şi Planck. Oare ar fi putut să publice o lucrare care să exprime convingerile lor? Desigur că ar fi putut — dar numai în secret şi cu riscul de a fi închişi. Nu putem cere mult de la autorii care scriu în astfel de condiţii. Nu fiecare om este un erou sau un martir potenţial.
Conducătorii ţărilor comuniste sunt îndrăgostiţi mai mult de doctrina lor proprie decât de adevărul obiectiv şi ca atare nu-l supun la singura probă valabilă, aceea a discuţiei libere. Astfel, ei exclud pe acadamicienii lor de la dreptul de a vorbi în numele ştiinţei.
Cum poate cineva să vorbească în numele ştiinţei, când el abuzează de monopolul publicării pe care ateii îl deţin şi atribuie religiei ceea ce ea n-a afirmat niciodată?
Vom da mai jos numai câteva exemple, luate la întâmplare din “Manualul ateului”. Citez:
“Potrivit Bibliei, Dumnezeu a creat toate stelele, soarele şi luna în ziua a patra a creaţiunii”. Aici oponenţii mei au adăugat de la ei cuvântul “toate”. Acest cuvânt nu există în versetul respectiv al Bibliei. Biblia ne învaţă numai că stelele au fost create de Dumnezeu. Ea nu exclude, cum pretinde “Manualul ateului”, apariţia de noi stele. Dumnezeu a creat acest univers în conformitate cu legile stabilite de El, legi care permit apariţia de stele noi, după cum în alte sfere apar oameni noi, planuri noi şi idei noi.
Un alt citat din “Manualul ateului”: “Propovăduitorii religiei declară că viaţa a fost creată de Dumnezeu numai pe planeta noastră, dar ştiinţa a demonstrat că viaţa este răspândită foarte pe larg în tot universul”.
Când au declarat predicatorii religiei că viaţa există numai pe planeta noastră? Când a demonstrat ştiinţa a doua afirmaţie?
Un alt citat: “Transformarea naturii de către oameni arată în mod evident că dogma, după care lumea creată de Dumnezeu este invariabilă, nu are temelie”. Dogma religiei a afirmat vreodată că lumea creată de Dumnezeu este neschimbătoare sau că oamenii nu vor fi în stare să transforme natura? Biblia începe cu povestea că Dumnezeu a aşezat pe Adam în grădina Edenului, ca să păzească grădina şi s-o lucreze, ceea ce înseamnă să transforme natura. Abel era un păstor care creştea animale, iar Cain era agricultor. Oamenii erau destinaţi să influenţeze natura şi s-o schimbe.
În partea cărţii lor, care poartă sub-titlul de “Falimentul dogmei ispăşirii”, aceşti atei scriu: “Oamenii religiei încearcă să ne convingă că, întrucât Dumnezeu este omniprezent, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat în mod simultan, ca la o poruncă, în fiecare din lumile locuite de făpturi vii. Astfel, Cristos a trebuit să se fi născut, să fi suferit şi să fi murit în acelaşi timp pe un număr infinit de planete”. Eu desfid pe oponenţii mei să dea numele unui singur om al religiei care a susţinut vreodată o astfel de prostie. Mai întâi de toate, ştiinţa n-a stabilit niciodată că există fiinţe inteligente pe milioane şi milioane de planete; în al doilea rând, nici o biserică n-a spus vreodată că Cristos a murit pe multe planete.
Însă noi nu avem nevoie să insistăm asupra acestui fapt, deoarece câteva pagini mai departe, autorii atei spun exact contrariul a ceea ce scorniseră mai înainte. Acum ei pun în gura teologilor (nimeni nu ştie care) afirmaţia că pământul este singurul loc unde omenirea a făptuit păcatul care a necesitat ispăşirea, în timp ce alte rase de pe alte planete au rămas credincioase. Născocire după născocire! Niciodată teologii n-au enunţat dogme despre aceste probleme!
Cu un zâmbet, aduc un alt citat din “Manualul ateului”: “Religia admite numai modificarea naturală a geografiei planetei noastre, fiindcă vine de la Dumnezeu, însă intervenţia creatoare a omului în procesul geografic este exclusă cu desăvârşire”. Ei înţeleg prin aceasta că religia nu permite crearea canalelor de irigaţie. Faptul că popoarele foarte religioase din antichitate, babilonenii şi egiptenii, aveau o vastă reţea de canale de irigaţie nu contează pentru ei. Când s-a pronunţat religia contra canalelor? Care religie anume?
Ei bine, de data aceasta oponenţii mei au dovada. Ei citează pe prinţul Golitsin, guvernatorul provinciei Astrahan, de acum aproape 200 de ani, care se împotrivise la construirea unui canal care să unească două râuri. Dar oare guvernatorii de provincii sunt reprezentanţi ai religiei?
Un alt citat. “Oamenii religiei au propovăduit timp de două mii de ani ideea că zborul oamenilor către cer fără permisiunea lui Dumnezeu este inadmisibil, profanator şi au persecutat cu cruzime şi au exterminat pe oamenii curajoşi care au încercat să întreprindă astfel de zboruri, fără a mai vorbi despre călătoriile cosmice ale oamenilor; şi în prezent, toate aceste principii religioase au fost distruse”.
Încerc să fiu politicos, dar nu pot spune altfel decât că aceasta este o minciună sfruntată. Nimeni nu poate da numele unui singur om care a încercat să zboare şi a fost exterminat din această cauză. Oare astronauţii sunt exterminaţi în America? Primul astronaut american a afirmat credinţa sa în Dumnezeu, iar astronauţii care au urmat citeau Biblia în timp ce se aflau în orbită în jurul lunii. Ei au venit înapoi, au fost sărbătoriţi. Nici unul dintre ei n-a fost omorât. Cum pot scrie academicienii astfel de minciuni?
Continui a reproduce aceste citate ciudate dintr-o carte publicată de Academia de Ştiinţe din Moscova: “Unii propovăduitori ai religiei afirmă că Cel Prea înalt Şi-a mutat locuinţa în adâncimile universului şi din această cauză rachetele cosmice şi sateliţii nu ajung atât de departe ca împărăţia cerurilor. De ce a avut nevoie Dumnezeu să se mute în alt apartament?” Când a spus vreun propovăduitor al religiei o astfel de stupiditate?
Însă autorii atei uită foarte repede ce au spus şi folosesc un alt argument în lupta lor împotriva noastră: “Oamenii religiei subliniază faptul că oamenii nu pot găsi pe Dumnezeu sau pe slujitorii Lui supranaturali din cauză că aceştia sunt imateriali, fără corp şi aparţin lumii spirituale, nu lumii materiale”. Aceasta sună ceva mai bine, dar ei nu acceptă faptul că Dumnezeu, fiind spirit, nu poate fi văzut de un astronaut care s-a dus numai până la lună. Ei scriu: “Chiar şi ceea ce este imaterial este accesibil omului”. Bieţii materialişti, care numai cu câteva pagini mai înainte spuneau că nu există nimic cu excepţia materiei şi mişcării! Acum ei recunosc că şi imaterialul există şi este accesibil minţii omeneşti — ceea ce este adevărat, cu condiţia să-şi utilizeze minţile spre a descoperi Spiritul cel veşnic şi propriul lor spirit.
O altă afirmaţie gratuită a “Manualului ateului” este aceea că religia justifică ignoranţa. Cine a creat primele universităţi din Europa? Nu creştinii? Nu au fost mânăstirile primele centre de cultură? Cine poate tăgădui că limbile germană şi engleză — şi multe altele — au fost formate de Biblie?
Prietenii mei atei pot afirma orice! Ei reprezintă pe un dictator, şi celor ce li se împotrivesc li se pune căluşul în gură.
O altă afirmaţie gratuită a “Manualului ateului”: “Religia condamnă pe oameni să rămână indiferenţi faţă de evenimente”. Poliţia secretă comunistă nu este deloc de aceeaşi părere. Agenţii ei ştiu foarte bine că creştinii nu sunt pasivi şi ei ne bagă la închisoare pentru activităţile noastre religioase.
Socotesc că citatele date mai sus sunt suficiente. Ele vor face ca unii cititori să fie atât de desgustaţi încât se vor întreba dacă o carte scrisă la un nivel aşa de scăzut merită răspuns. Însă trebuie să dăm răspunsul, deoarece ea este distribuită cu milioanele în nenumărate traduceri. Ea este întipărită în minţile tineretului; ea domină prin puterea biciului.
Nu, ştiinţa nu poate fi opusă religiei. Ştiinţa poate fi opusă numai unui anumit fel de religie primitivă.
Dacă pronunţ cuvântul “corabie” aceasta poate trezi în mintea mea imagini diferite. Poţi avea înaintea ta corabia lui Noe, vasul primitiv cu care polinezienii au traversat oceane, corăbiile vikingilor când au ajuns întâi în America, un vapor mare de acum o sută de ani, sau un transatlantic modern de lux.
Când spun “religie” sau “Dumnezeu”, şi aceasta trezeşte în mintea mea imagini diferite. Oameni diferiţi din vremuri diferite, după puterea lor de înţelegere, sentimente şi pătrundere interioară, au înţeles pe Dumnezeu în mod diferit. De asemenea ei au interpretat în mod diferit şi descoperirea Lui.
Unele concepţii despre Dumnezeu sunt înapoiate şi, fără îndoială, ele contrazic ştiinţa. Dar aceasta nu se aplică la religie în totalitatea ei; şi nici religia nu trebuie să accepte toată ştiinţa, întrucât există multe lucruri înapoiate şi în ştiinţă.
Ştiinţa şi religia aparţin de două sfere deosebite. Ştiinţa ne spune numai care sunt aspectele materiale ale lucrurilor. Dacă un savant ar fi întrebat ce este un sărut, el ar răspunde: “Este apropierea a două perechi de buze, cu o transmisie reciprocă de microbi şi bioxid de carbon”. Dar este ceva “mai mult” într-o sărutare. Din punct de vedere ştiinţific, orice floare este rezultatul unui mecanism biochimic necesitând săruri alcaline, fosfaţi, nitrogen şi apă în proporţii definite; dar fiecare iubitor de flori va contesta că savantul a spus totul despre o floare. Ştiinţa merge numai jumătate din drum. O parte din cale este parcursă de artă, o parte de filozofie, iar ultimul kilometru îl parcurge religia.
Ştii foarte puţin din viaţă dacă o consideri doar ca un organism protoplasmic, uitând ce ai învăţat despre viaţă de la Shakespeare, Dickens, Michelangelo, Rafael, de la marile personalităţi religioase, şi de la întruparea lui Dumnezeu, Isus Cristos.
Ar fi oare drept să vorbeşti despre îmbrăţişarea unor îndrăgostiţi ca fiind o revărsare accelerată de adrenalină în sânge şi să spui că aceasta este o explicaţie adecvată a tot ceea ce se întâmplă în acel moment?
Este neştiinţific şi ca atare, neadevărat, să reduci viaţa la ştiinţă.
Autorii “Manualului ateului” trec de la consideraţii teoretice despre legătura dintre ştiinţă şi religie, la partea practică a lucrurilor. Ei spun că Luther ar fi cerut “represalii severe contra ereziei lui Copernic”. Rămâne un mister când a cerut vreodată Luther aceste represalii. Veţi căuta zadarnic astfel de cuvinte în lucrările lui Luther.
“Dar oare n-a ars Calvin pe Servetus, “marele om de ştiinţă?” întreabă oponenţii noştri. Da, din nefericire l-a ars. Însă afirmaţia din “Manualul ateului” că l-a ars pe rug pentru descoperirile sale ştiinţifice nu este nicidecum adevărată. El a fost condamnat la moarte pentru că învăţa pe alţii o doctrină religioasă falsă. Aceasta s-a întâmplat acum vreo cinci sute de ani şi este foarte regretabil, dar tocmai oponenţii noştri n-ar trebui să spună o vorbă despre aceasta. Nu un Servetus, ci zeci de milioane de oameni au fost osândiţi la moarte sau omorâţi pe îndelete în lagărele de concentrare comuniste pentru că îndrăzniseră să nutrească o doctrină politică diferită de a dictatorului de care mai târziu s-au dezis proprii săi tovarăşi.
Nici cealaltă afirmaţie făcută de oponenţii mei, că biblioteca din Alexandria ar fi fost nimicită de creştini fanatici la sfârşitul secolului al patrulea, nu este adevărată. Dacă ar fi fost aşa, n-ar fi putut s-o distrugă musulmanii în secolul al şaptelea.
O altă minciună ridicolă: “Manualul ateului” pretinde că în Statele Unite, Anglia, Olanda şi alte ţări asemănătoare, izbucnesc epidemii de vărsat de vânt din cauză că preoţimea şi clerul sunt împotriva vaccinării din motive religioase. Când a avut vreuna din aceste ţări ultima epidemie de variolă? Vaccinarea contra ei în Vest a încetat fiindcă boala nu mai există.
Ah, da, mai este o problemă: indexul Bisericii catolice, care interzice citirea anumitor cărţi! Biserica Catolică a anulat indexul la al doilea Consiliu al Vaticanului. Noi mai aşteptăm şi astăzi anularea indexului în ţările comuniste. Cât de mult ar dori populaţia să citească în mod liber cărţile lui Pasternak şi ale lui Soljeniţin — sau cel puţin pe Platon, Newton, Bergson, fără să mai menţionez Biblia şi comentariile ei! Până şi cărţile lui Stalin sunt puse la index: nu pot fi găsite în nici o librărie.
Nici ce se spune teoretic despre ştiinţă şi religie, nici ce se spune despre partea practică a problemei în “Manualul ateului”, nu rezistă la o cercetare.
Există o axiomă a biologiei că funcţia crează organul. Avem ochi ca să vedem lumina şi culoarea. Avem urechi pentru că există sunete de auzit, şi mâini, fiindcă sunt lucruri materiale de manipulat. Ni s-a dat creier fiindcă sunt lucruri la care trebuie să gândim. Cum se face că avem ciudata capacitate de a crede? Chiar şi un copil posedă această capacitate. Prin urmare, trebuie să existe o realitate corespunzătoare. Ar fi oare logic ca, în această lume în care totul din noi corespunde unei realităţi exterioare, tocmai această capacitate a credinţei să fie în noi fără “acolo în afară”, care să-i corespundă şi care să fie înţeles prin credinţă? Avem capacitatea de a crede fiindcă există un Dumnezeu în Care să credem. Nu există numai materie, ci şi o realitate care nu poate fi explicată în termeni fizici sau chimici, fără a te expune la ridicol.
Ştiinţa pledează pentru religie.
Pământul se află exact la distanţa potrivită de soare şi are viteza orbitală potrivită spre a face posibilă viaţa pe el. Dacă ar fi fost puţin mai aproape de soare, am fi fost arşi de focul lui. Dacă am fi fost mai departe, pământul ar fi fost prea rece ca să crească ceva. Dacă pământul nu s-ar învârti în jurul soarelui, n-ar fi schimbările de anotimpuri.
Proteinele sunt o combinaţie de cinci elemente esenţiale: carbon, hidrogen, nitrogen, sulf şi oxigen, înăuntrul fiecărei molecule de proteină se află probabil patruzeci până la cincizeci de mii de atomi. Din aproximativ o sută de elemente chimice care sunt distribuite la întâmplare pe pământul nostru, numai acestea cinci, şi numai în proporţii fixe, pot forma moleculele de proteine. S-ar putea ca toate acestea să se petreacă la întâmplare? Cantitatea de materie care ar fi trebuit strânsă şi durata timpului necesar pentru a obţine proteine din întâmplare poate fi calculată în conformitate cu legile probabilităţii. Matematicianul elveţian Charles Cuye a făcut acest calcul. El spune: “Probabilitatea unei astfel de realizări din întâmplare este de 1:10 cu 160 de zerouri care urmează”. Aceasta înseamnă că există o şansă la 10 cu 160 de zerouri la urmă, ca la o strângere din întâmplare a materiei loalaltă, să se poată produce o singură moleculă de proteină. Materia adunată va trebui să fie mai mare decât aceea a întregului univers cunoscut. Timpul necesar pentru aceasta ar fi de 10 urmat de 243 zerouri de miliarde de ani!
Profesorul J. Leathes a calculat că legăturile unui lanţ dintr-o proteină foarte simplă sunt combinate în 10 cu 160 de zerouri la urmă de milioane de feluri. Întâmplarea nu poate construi o astfel de moleculă-. Întâmplarea nu a construit niciodată un pian, care este un lucru foarte simplu în comparaţie cu o moleculă de proteină.
Când mă aflam în închisoare, am auzit certuri între hoţi. Jucau zaruri. Dacă se întâmpla ca zarul să cadă prea des la şase, ceilalţi hoţi suspectau că zarul era îngreuiat şi că nu norocul era la mijloc. Nu se putea să fie doar o întâmplare ca partea cu şase să revină mereu şi mereu. Tot astfel, nu se poate ca simpla întâmplare să ne fi dat universul ordonat pe care-l avem. Un filozof, chiar un filozof ateu, nu poate fi rezultatul dezvoltării întâmplătoare a materiei. Simpla întâmplare n-ar produce niciodată un gânditor ateu.
Am citat un matematician în scopul de a arăta că probabilitatea creării unei molecule de proteină ar fi de 1 la 10 urmat de 160 zerouri. Oare vreunul din oponenţii mei atei ar pune o rublă într-o loterie în care şansa de câştig ar fi 1 la 10 urmat de 160 zerouri? Ar fi un risc stupid. Ar însemna să arunce pur şi simplu rubla. Dar ei îşi riscă sănătatea lor mintală, riscă bijuteria veşnică a sufletului lor, riscă adevărul pe o teorie care are tot atâtea şanse de a fi exactă ca şi şansa de a câştiga în loteria noastră ipotetică. Profesorul Edwyn Conklin, un biolog binecunoscut de la Universitatea din Princeton, a afirmat: “Probabilitatea ca viaţa să se fi ivit din accident se poate compara cu probabilitatea unui dicţionar complet, rezultând dintr-o explozie într-o tipografie.”
Însă toate argumentele noastre nu sunt de nici un folos pentru ateii înveteraţi. Ei ştiu despre craniul din Neanderthal şi altele ca el. Aceştia cică dovedesc că Adam, care a trăit în părtăşie cu Dumnezeu în Paradis, nu a existat. Biblia începe cu ceva neştiinţific; predecesorii noştri erau oameni foarte primitivi, proveniţi din lumea animală. Nu poate fi nici vorbă de o potrivire între Biblie şi ştiinţă, spun ei.
Să presupunem că pe pământul nostru se vor face excavaţii peste circa 5.000 de ani şi că arheologii de atunci vor găsi două sau trei cranii de oameni primitivi din Australia ori din Noua Guinee, care mai trăiesc încă în epoca de piatră. Antropologii din ziua aceea vor spune că în timpul nostru nu trăiau oameni civilizaţi, însă oamenii care lansează rachete coexistă în acelaşi timp cu pigmeii. De ce să nu fi putut coexista unii dintre descendenţii lui Adam, dezvoltaţi din punct de vedere intelectual, împreună cu oamenii peşterilor?
Consider ca am spus destul despre acest subiect al ştiinţei şi religiei.
Ceea ce descalifică pe aceşti autori atei de a vorbi în numele adevărului, este totala lipsă de îndoială în cartea lor.
Autorii Bibliei, deşi profund religioşi, nu s-au abţinut niciodată să-şi exprime îndoielile. Le găseşti în psalmi şi în cartea lui Iov. Chiar şi sfântul Ioan Botezătorul a avut îndoieli despre mesianitatea lui Isus, când se afla în închisoare. Isus a strigat pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Autorii “Călăuzei ateului” exprimă o siguranţă înfumurată despre orice. Nu le este îngăduit să se îndoiască; ei trebuie să îndeplinească sarcina trasată lor de Partidul Comunist de a scrie împotriva religiei.
Nici un om nu este pe deplin religios. Oamenii religioşi îşi au îndoielile lor. Tot astfel, nici un om nu este ateu complet. Ateii au momentele lor de credinţă. Dar pe când autorii Bibliei, David şi Iov de exemplu, exprimă uneori gânduri care par de-a dreptul hulitoare, oponenţii noştri atei sunt întotdeauna atei consecvenţi. Ei sunt toţi dintr-o bucată: atei şi numai atei! Acest fapt nu este natural. Ei nu exprimă ce gândesc.
Prieteni atei, de partea voastră este puterea politică. Însă adevărul ştiinţific este de partea noastră. Isus poate fi considerat întemeietorul gândirii ştiinţifice. El a spus: “Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit”; şi: “Uitaţi-vă la păsările cerului”… “Uitaţi-vă cu băgare de seamă la crinii câmpului, cum cresc”. El ne învaţă să observăm exact! Creştinii sunt învăţaţi să vorbească ce cunosc, ce au văzut şi ce au auzit. Ştiinţa se bazează pe aceleaşi principii.
ISPĂŞIRE
“Manualul ateului” vorbeşte despre multe alte lucruri, dar nu trebuie să lungesc acest manuscris.
Dar eu datorez ceva oponenţilor mei. Cristos ne-a învăţat să răsplătim răul cu bine. Ei au spus lucruri false despre religia noastră; eu trebuie să le arăt calea mântuirii. Autorii unei cărţi ateiste de propagandă pot fi mântuiţi în mod tot atât de sigur ca şi cei ce au comis alte păcate.
Trăim cu această groaznică realitate a păcatului. Eu am păcatele mele; oponenţii mei le au pe-ale lor. Nici filozofia umanistă, nici cea ateistă, nici cea religioasă, nici speculaţiile oamenilor religioşi, nici cele ale oamenilor nereligioşi, nu pot face ceva spre a izbăvi pe un om de păcatul lui. Pentru aceasta, Dumnezeu a făcut o lucrare măreaţă, eficace. Am încercat să arăt că Scripturile sunt demne de încredere. Oponenţii mei pot învăţa din Scripturi cum pot fi spălaţi de păcate spre a deveni copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai vieţii veşnice.
Sfântul Pavel scrie: “Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi. El a fost îngropat, şi… a înviat a treia zi după Scripturi” (1 Corinteni 15:3-4).
Nimeni nu poate înţelege pe deplin ce are de-a face moartea lui Cristos acum două mii de ani în Palestina, cu păcatul meu, nici cum pot fi ispăşite păcatele mele printr-o jertfă pe care a făcut-o El în vremea aceea. Dar tot aşa nu putem da o explicaţie completă a naturii electricităţii sau a gravităţii sau a propriului nostru proces fiziologic şi psihologic. Nu avem nevoie de o explicaţie completă a ispăşirii, ca să putem folosi de pe urma ei. Este suficient să credem că Cristos a murit pentru păcatele noastre, că a purtat pedeapsa noastră şi că păcatele noastre nu ne mai sunt socotite.
Cristos este Dumnezeu întrupat. Cu toate acestea, El S-a smerit şi a luat asupra Sa vina păcatelor noastre şi a suferit pentru ele. Sfântul Petru se exprimă astfel: “Nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri; ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:18). În ceruri se cântă lui Cristos un cântec de slavă: “Ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împăraţi pe pământ” (Apocalipsa 5:9-10).
Când Cristos a răscumpărat cu sângele Lui oameni din orice naţiune, El a răscumpărat de asemenea pe comunişti şi pe atei.
După cum am spus: noi nu putem înţelege pe deplin ispăşirea, dar putem înţelege ceva din ea. Când luăm în consideraţie că Cristos este Dumnezeu şi, ca atare, o persoană de o valoare şi demnitate infinite, atunci (ştiu că afirmaţia va şoca, dar nu şovăiesc s-o fac) omorârea lui Cristos a fost o crimă mai mârşavă decât aceea care ar fi fost comisă dacă întreaga rasă omenească ar fi fost răstignită. Veţi înţelege mai bine lucrul acesta, dacă veţi cugeta la cuvintele proorocului Isaia: “Neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful de pe o cumpănă” (Isaia 40:15) înaintea lui Dumnezeu.
O exemplificare foarte simpla va arăta ce gândim: sunt bolnav de tuberculoză şi am omorât milioane de microbi ai tuberculozei cu medicamente. Am mai omorât mulţi alţi microbi şi tot felul de insecte; multe animale au fost omorâte pentru hrana mea. Nu am nici o remuşcare pentru asta. Dar conştiinţa mea mă învinuieşte pentru fiecare rău pe care l-am făcut vreunui om, pentru că omul este cu mult mai preţios decât insectele — el poartă chipul lui Dumnezeu. În acelaşi fel Cristos, Care este Dumnezeu întrupat, are o valoare infinit mai mare decât miliarde de fiinţe care nu sunt decât oameni, şi de aceea răstignirea Lui a fost mai mult decât suficientă spre a răscumpăra întreaga rasă umană din toate păcatele ei — aceasta cu condiţia credinţei în ceea ce a făcut El pentru noi. În persoana Sa, Dumnezeu a suferit, Dumnezeu s-a dat pentru poporul Său, însuşindu-Şi mai întâi un trup omenesc în care sa poată muri, întrucât Dumnezeirea este nemuritoare.
De aceea, Petru scrie: “Cristos de asemenea a suferit odată pentru păcate, El Cel neprinănit, pentru cei neleguiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Şi sfântul Ioan scrie: “Sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Sf. Ioan Botezătorul a spus, arătând spre Isus: “Iată Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Şi Pavel scrie: “Fiind socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui vom fi mântuiţi prin El, de mânia lui Dumnezeu” (Romani 5:9). Ce mânie trebuie să fi provocat în Dumnezeu o lucrare atât de hulitoare ca “Manualul ateului”! Dar puteţi fi mântuiţi de această mânie, pentru că “în El (Isus Cristos) avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7).
Ispăşirea a fost obiectul meditaţiei creştine timp de două mii de ani. Ea a fost explicată în multe feluri. Există multe doctrine ale ispăşirii.
Pe care dintre ele o vom alege?
Sf. Tereza de Lisieux, fiind întrebată care dintre virtuţile creştine i-ar place cel mai mult s-o practice, a răspuns: “Toate!” Eu aş spune acelaşi lucru despre doctrinele referitoare la ispăşire. Ele sunt rezultatul cugetării adânci a suflete credincioase şi iubitoare; nu este nici un motiv să dăm întâietate uneia în detrimentul celeilalte.
Este adevărată doctrina substituţiei, că Isus a murit ca înlocuitorul nostru pentru păcatele noastre. Este adevărată şi doctrina influenţei morale, că Cristos a murit pentru ca, prin frumuseţea gestului Său şi a jertfei Sale, să ne poată influenţa în a adopta un nou fel de vieţuire evlavioasă. Este adevărată şi teoria disciplinară, în sensul că Dumnezeu iartă fără plată pe păcătoşi însă a făcut ca Isus să sufere, ca să ne arate că fiecare călcare a legii atrage după sine pedeapsa, şi că noi, privind la greaua suferinţă a lui Cristos, să putem vedea ce merităm noi pentru păcatele noastre. Adevărată este teoria mistică, potrivit căreia Cristos şi sufletul credincios sunt una, uniţi printr-o dragoste care-i face nedespărţiţi. După cum o mamă suferă împreună cu copilul ei bolnav şi după cum o mireasă iubitoare suferă împreună cu mirele ei care trece prin necazuri, tot astfel şi noi am suferit împreună cu iubitul nostru Cristos pe Golgota şi am primit noi înşine în trupul Său, cu care suntem una, pedeapsa pentru păcatele noastre.
Dar cred că explicaţia cea mai plauzibilă pentru un om din veacul douăzeci este doctrina transferului. Noi toţi avem în psihologia noastră acest mecanism al transferului. Când nu putem găsi ceva şi suntem turburaţi din cauza aceasta, ne este suficient să dăm vina pe altcineva, soţia sau copilul nostru, c-ar fi pus obiectul într-un loc greşit. Căutăm un ţap ispăşitor pe care să dăm vina. Dacă un copil s-a lovit de un scăunaş, este destul ca mama să bată scaunul pentru lovitura cauzată şi îndată copilul se linişteşte. Mecanismul transferului este adânc înrădăcinat în noi. Inima noastră găseşte pace dacă putem încărca pe altcineva cu necazurile noastre proprii: monarhia, burghezia, moşierii, americanii, imperialiştii, comuniştii, troţkiştii, Stalin, evreii, negrii, albii, oricine altul afară de mine.
Isus a folosit în mod conştient acest mecanism al transferului. El a venit la oameni, prezentându-se ca Fiul lui Dumnezeu. Era ca şi cum ar fi spus: “Tot aveţi această tendinţă de a transfera păcatale voastre pe altcineva, lucrul cel mai normal este să le transferaţi pe umerii Mei; Eu port răspunderea, din cauză că întreaga creaţiune s-a făcut prin Mine. Sunt gata să iau asupra Mea toată vina şi tot păcatul. Voi vă daţi seama că păcatele voastre merită o pedeapsă. Kant a spus: “Criminalul are drept la pedeapsă”. Voi purta pedeapsa pe care o meritaţi voi, iar voi veţi fi liberi”.
Recomand oponenţilor mei atei, întrucât au făcut rău la atâtea milioane de suflete scriind minciuni injurioase contra religiei, ca ei să pună această crimă pe umerii lui Cristos, pe Care L-au atacat. Cristos este Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul întregii lumi. De aceea El ia asupra Lui şi păcatele autorilor cărţii “Manualul ateului”. Credeţi în Cristos şi veţi fi mântuiţi!
Aţi încercat să vă împotriviţi religiei cu argumente ateiste. Este copilăresc. Analiza critică este neputincioasă în faţa neliniştei lăuntrice. Teoriile ateiste nu ajută unui muribund şi nici familiei îndoliate. Propriile voastre doctrine n-au nici o valoare pentru voi când treceţi prin neliniştea îndoielii şi vă întrebaţi singuri dacă n-aţi făcut un păcat groaznic scriind această carte. Poate că astăzi nu vă gândiţi la aceasta; dar va veni o zi când va trebui să vă gândiţi, ziua morţii voastre.
Moscova, Pekin şi Washington concurează să vadă care va fi oraşul cu cea mai mare influenţă în lume. Nici unul din ele! Oraşul cu cea mai mare populaţie, oraşul unde regi şi republicani, capitalişti şi comunişti, stalinişti şi troţkişti, atei şi religioşi, preoţii şi duşmanii lor se întâlnesc, este oraşul mormântului. Iar pentru necredincioşi, dincolo de mormânt nu este decât remuşcare.
Chiar şi în clipa dinaintea morţii, nu va fi prea târziu. Şi atunci puteţi zice rugăciunea: “Doamne Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul!” Credeţi în sângele vărsat pentru voi de Isus Cristos şi veţi fi mântuiţi.
Dragii mei prieteni atei, am petrecut câteva ore împreună. Acum ne despărţim.
În Biblie se povesteşte că pe când evreii erau robi în Egipt, timp de trei zile asupritorii au fost pedepsiţi cu întuneric. În timp ce întunericul care înconjura pe egipteni era atât de dens încât nu se puteau vedea unii pe alţii, toţi copiii lui Israel se bucurau de lumină.
Lumina este Cuvântul lui Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu a avut această lumină şi ea a strălucit în inimile lor.
Se povesteşte că, pe când Palestina se afla sub conducerea turcească, un paşă crud a interzis evreilor să aprindă lumânări în timpul nopţii. Oraşele erau învăluite cu totul în întuneric.
Dar în Sefad, ferestrele rabinului Iosef Caro străluceau noaptea. Rabinul citea Scripturile. Paznicii au raportat paşei ce se întâmpla. El s-a dus imediat la casa rabinului şi l-a văzut… sprijinindu-se pe Biblie, în timp ce toată casa era luminată cu o luminiscenţă venind din pereţi, deşi nu era aprinsă nici o lampă în cameră. Pereţii erau acoperiţi cu licurici. Ei îi dădeau lumină.
Rabinul explică paşei: “Legea lui Dumnezeu luminează nu numai vieţile celor ce o studiază, ci şi pe licuricii care ascultă”.
Unii dintre voi, oponenţii mei atei, şi dintre cei ce v-au crezut, vor citi aceste rânduri. Sunt sigur că ei vor fi luminaţi, deşi minţile lor au fost întunecate prin criticile voastre false contra Cuvântului lui Dumnezeu, şi acea lumină strălucitoare, lumina lui Cristos, îşi va revărsa căldura ei şi frumuseţea ei prin toate ţările comuniste.
ULTIMUL CUVÂNT
Înţelegem pe bieţii atei, care trebuie să vorbească după cum li se ordonă. Dar dacă un cârciumar serveşte vin prost, el îşi poate uşura cugetul, dându-l cu o măsură mai mică.
Şapte sute de pagini de tăgăduire după tăgăduire — tăgăduire a lui Dumnezeu, a Bibliei, a vieţii veşnice şi a umanităţii, arată un exces de zel.
Aţi scris o carte plictisitoare. Nu este vina voastră. N-aţi avut încotro. Fiecare om are un gol format de Dumnezeu în inima sa. În loc să umpleţi golul cu Dumnezeu, aţi scris o carte despre structura şi frumuseţea unui gol.
Aţi fost nevoiţi s-o scrieţi. Cărţile ateiste sunt singurele cărţi despre ateism, pe când Luther a spus: “Domnul nostru a scris făgăduinţa învierii nu numai în cărţi, ci şi în fiecare frunză a primăverii”.
Da, cartea voastră este plictisitoare. Dar este şi otrăvitoare pentru sufletele care nu au libertatea de a citi cărţi religioase şi, în felul acesta, să vină la cunoştinţa adevărului. Vă asemănaţi cu cel ce induce în eroare omizile, spunându-le că toate străduinţele lor sunt zadarnice; că niciodată nu vor deveni fluturi frumoşi. Voi spuneţi mugurilor că nu vor deveni niciodată flori. Voi omorâţi sufletele oamenilor, spunându-le că ei nu sunt destinaţi să fie asemănători cu Isus Cristos în această viaţă şi în paradis, pentru toată veşnicia.
Nu intenţionez să vă insult. Doresc să vă ajut să vă daţi seama de starea inimii voastre care este groaznic de periculoasă. Sunteţi mai răi decât criminalii. Ei ucid numai trupurile. Voi ucideţi sufletele, făcându-le incapabile de a se bucura de Dumnezeu.
De aceea vă dau sfatul pe care l-a dat Sonia ucigaşului Raskolnikov: “Scoală-te, du-te îndată, chiar în acest minut, şi stai la răspântii de drumuri, acolo îngenunche şi sărută mai întâi pământul pe care l-ai întinat, după aceea pleacă-te în faţa întregii lumi, în toate cele patru puncte cardinale şi spune-i cu voce tare: “Am ucis”. Atunci Dumnezeu îţi va trimite din nou viaţă”. Vă duceţi oare? Vă duceţi oare?
Eu am făcut întocmai aşa, pentru că şi eu am omorât suflete în trecut.
Ca şi voi, eram un ateu, până în ziua când mi-am venit în fire şi am făcut literalmente după sfatul recomandat de Sonia. Acum tremur la gândul vieţii de suferinţă care vă aşteaptă, dacă veţi continua în ateismul vostru. Am fost găsit de Cristos şi am fost salvat din ateism, din crimă. Această cale este deschisă şi pentru voi.
Oare vă duceţi? Oare vă duceţi?
/////////////////////////////////////////////
RESTITUIRI NEPRETUITE „UMPLETI VIDUL„, DE RICHARD WURMBRAND
Autor: IOANA FLOREA
Richard Wurmbrand
Născut la București, într-o familie de evrei, Richard Wurmbrand a fost atras de comunism în perioada adolescenței, a urmat cursurile unei școli politice la Moscova, între 1927 și 1929.A abandonat orientarea comunistă și s-a convertit la creștinism, pentru ca mai târziu să petreacă peste 14 ani în închisorile comuniste pentru activitățile sale creștine care au atras adversitatea autorităților vremii.Atât în închisoare, cât și după eliberare, Wurmbrand a ținut predici, luptând, totodată, pentru drepturile creștinilor persecutați din întreaga lume. Renunță la doctrina comunistă, întrucât vede în ea o sursă de iluzii pentru clasele oprimate.
———————————————————————————————————————————————————————————-
Se căsătorește în 1936 cu Sabina Oster, revenită în țară după studii de chimie la Universitatea Sorbona.
Nu după mult timp, se convertește la credința creștină, citind Biblia pe care o primise de la un tâmplar la care locuise în zona Brașovului, în perioada de convalescență după tuberculoza contractată la Doftana, urmând ca, mai apoi, să devină pastor luteran.
———————————————————————————————————————————————————————————-
Wurmbrand se alătură Misiunii Anglicane pentru Evrei.
În scurtă vreme, zeci de evrei din România îmbrățișează credința creștină sub influența lui.
În plin război mondial, în 1941, misiunea trebuie să se retragă din România, activitatea ei urmând să fie continuată de misiunea Bisericii Luterane Norvegiene.
Împreună cu Sabina, este urmărit de autorități datorită originii evreiești.
Rudele Sabinei sunt deportate în Transnistria, de unde nu s-au mai întors niciodată. În acest timp, Richard și Sabina Wurmbrand ajută mulți evrei să supraviețuiască în acele vremuri de grea restriște.
———————————————————————————————————————————————————————————-
După terminarea războiului, în 1945, Wurmbrand intră în conflict deschis cu autoritățile comuniste.
Astfel, în cadrul congresului cultelor (convocat în palatul Parlamentului și prezidat de prim-ministrul Petru Groza) în care liderii diverselor denominații creștine se arătau dispuși să susțină Partidul Comunist, Wurmbrand a fost vocea singulară care a protestat împotriva îngenuncherii cultelor în fața unui guvern totalitar, spălând în acest fel, „rușinea de pe obrazul lui Christos”, cu riscul propriei vieți.
———————————————————————————————————————————————————————————-
Wurmbrand este urmărit de autoritățile comuniste atee instalate la putere, datorită activităților sale religioase. În 29 februarie 1948, zi de duminică, este arestat, în București, în timp ce se îndrepta spre biserica pe care o păstorea pentru slujba de dimineață. La scurtă vreme, în celula sa este închis și liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu.
Urmează ani de temniță grea, în care Richard Wurmbrand este închis singur în celule subterane obscure, torturat bestial sau purtat prin diverse închisori: Rahova, Jilava, Târgu Ocna, etc. În perioada de izolare totală, alcătuiește serii de predici proferate în fața unui public imaginar, pentru a-și proteja mintea. După terminarea regimului de izolare totală, care a durat trei ani, împarte mai multe celule cu intelectuali, prelați de diverse confesiuni, dar și cu oameni simpli. Îi cunoaște atunci pe: Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Valeriu Gafencu(care avea să îi salveze viața), Ioan Ianolide, dr. Aristide Lefter, Tertulian Langa, pastorul Viski Ferencz etc.
———————————————————————————————————————————————————————————-
După paisprezece ani de detenție (executați între 1948-1956 și, respectiv,1959-1964) este eliberat, iar în 1965 părăsește țara împreună cu familia, fiind răscumpărat de o organizație creștină norvegiană, cu 10.000$. În 1966, se stabilește în Statele Unite, unde înființează misiunea creștină Glasul Martirilor, organizație care luptă împotriva persecuțiilor îndreptate asupra creștinilor de pe toate continentele.
———————————————————————————————————————————————————————————-
Ajunge în atenția Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american, unde face cunoscute atrocitățile la care sunt supuși creștinii din țările comuniste.
Privit cu îndoială de senatori, Wurmbrand se vede obligat să apeleze la argumentul cel mai puternic și anume: cicatricile de pe trupul său.
În consecință, pastorul Wurmbrand își îndepărtează cămașa lăsând să se vadă optsprezece răni produse de tortură.
———————————————————————————————————————————————————————————-
După Revoluția din 22 decembrie 1989, Wurmbrand se întoarce în vizită, în România, unde depune flori la mormintele torționarilor săi.
Moare în Torrance, California, în februarie 2001.
sursa www.wikipedia.ro
———————————————————————————————————————————————————————————-
———————————————————————————————————————————————————————————-
Scrieri
Wurmbrand nu este un teolog de profesie, dar cărțile sale constituie veritabile mărturii nu doar ale atrocităților comunismului, cât mai ales mărturii ale Bisericii Creștine din primele decenii după instalarea comunismului în răsăritul Europei. În același timp, volumele sale constituie o literatură devoțională și sunt traduse în toate limbile de circulație internațională.
Cu Dumnezeu în subterană este istoria anilor petrecuți în închisorile comuniste. Alături de Noblețea suferinței, scrisă de Sabina Wurmbrand, volumul este o veritabilă profesiune de credință a creștinului trecut prin încercarea închisorii.
În această perioadă, Wurmbrand compune câteva serii de predici, pe care le învață pe de rost și pe care le expune în două volume – Dacă zidurile ar putea vorbi și Predici din celula singuratică, la care se adaugă volumul 100 de meditații din închisoare.
Volumul Christos pe ulița evreiască cuprinde mărturii de viață ale pastorului Wurmbrand trăite printre evreii din România, de la convertirea sa în perioada premergătoare războiului până la anii de închisoare. Ca răspuns pentru Manualul ateului,( carte de intoxicarea prin propaganda comunistă ) Wurmbrand redactează Umpleți vidul!.
În același ton este scris volumul Dovezi ale existenței lui Dumnezeu, pe care îl publică sub pseudonimul Nicolai Ionescu.
———————————————————————————————————————————————————————————-
———————————————————————————————————————————————————————————-
Bibliografie
Wurmbrand, Richard, Stephanus, 1995, Adu-ți aminte de frații tăi, București.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1993, Avraam, tatăl credincioșilor.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1995, Cele șapte cuvinte de pe cruce.
Wurmbrand, Richard, Casa Școalelor, 1994; București, Stephanus, 2007, Cu Dumnezeu în subterană, București.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1995, Dacă zidurile ar putea vorbi.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1994, De la suferință la biruință.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1992, 3 vol Drumul spre culmi.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1994, Cristos pe ulița evreiască.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1996, Isus, prietenul teroriștilor.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1992, Îmbătat de dragoste.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1994, Marx și Satan.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1994, Oglinda sufletului omenesc.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1996, Oracolele lui Dumnezeu.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1994, 100 de meditații din închisoare.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1994, Predici în celula singuratică.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1993, Strigătul Bisericii prigonite.
Wurmbrand, Richard, București, Stephanus, 1994, Umpleți vidul!.
https://www.youtube.com/watch?v=Vi7resCZvb4
David Wilkerson: Viziunea apocaliptică (1)
Prefața editorului
Richard Cunningham: “David Wilkerson este recunoscut de mulți creștini din S.U.A. drept profet. Rolul profetului în Vechiul Testament era acela de a-i chema pe oameni să-și recunoască păcatul și, apoi, să caute iertare. Adesea, David Wilkerson a fost folosit de Domnul pentru a aduce cuvinte de zidire, sfătuire și mângâiere. Cartea de față are acest scop.
Această carte conține câteva lucruri care trebuie explicate clar pentru a înțelege adecvat contextul și conținutul mesajului autorului.
1. De exemplu, trebuie să știi că această carte a fost scrisă în anul 1974. Autorul vorbește la viitor despre multe evenimente, care, de fapt, au devenit deja realitate. Cu toate acestea, mesajul este încă foarte potrivit pentru noi și astăzi. Chiar dacă a fost scris cu mai bine de 30 de ani în urmă, mesajul te va șoca prin gradul de veridicitate.
2. Trebuie să știi că, inițial, acest mesaj a fost adresat națiunii americane, inclusiv credincioșilor de acolo. Sunt multe declarații care vizează, în special, cultura și poporul american. Cu toate acestea, mesajul este transcultural, iar problemele S.U.A. au devenit, acum, realitate în multe alte țări.
Mesajul este potrivit și pentru România de astăzi!
3. Trebuie să știi că în carte apar termeni consacrați din America anilor ’70. În acea perioadă s-a produs o mare trezire în subcultura “post-hippie”, numită Jesus Movement (“Mișcarea lui Isus”). Persoanele implicate erau numite Jesus People (“Oamenii lui Isus”). Trezirea a avut un mare impact asupra acestor oameni non-conformiști, independenți și fără nici o legătură cu vreo denominație sau religie. Ei erau, însă, creștini adevărați, care au schimbat cultura drogului cu o relație personală cu Isus Hristos.
Dragă cititorule, sunt convins că adevărurile declarate în această carte vor avea un impact asupra ta. Dumnezeu Se află și astăzi la lucru, căutând un popor care să-L caute cu adevărat și mai presus de toate.”
Jurnal de lectură: Crucea și pumnalul (1)
Cu ani în urmă, am citit cartea celebră a lui David Wilkerson, vîndută în peste 15 milioane de exemplare și tradusă în peste 35 de limbi, după care s-a făcut în 1969 filmul cu același nume.
Acum, la două zile de la moartea autorului, am reluat lectura, care mi-a prilejuit o surpriză plăcută, regăsirea unui pasaj despre care nu mai știam în ce carte îl citisem, dar despre care am adus vorba în mai multe rînduri în anii care au trecut. Sînt încîntat că e vorba de o întîmplare adevărată, în care personajul central este bunicul autorului.
Și e vorba de o chestiune de o actualitate teribilă…
„La început, oamenii s-au așteptat ca tata să fie le fel de nonconformist ca bunicul. Însă tata a fost altfel. Era mai mult păstor decât evanghelist. Fiindcă bunicul a predicat în toată țara, tatălui meu i-a lipsit siguranța unui cămin, iar faptul acesta i-a influențat cariera. Toată viața a păstorit doar patru biserici, în timp ce bunicul nu predica două seri în aceeași biserică. Tatăl meu a crescut biserici solide, stabile, era iubit și căutat la vreme de necaz.
– Cred că o biserică trebuie să includă ambele tipuri de preoți, mi-a spus tata într-o zi, pe când locuiam în Pittsburgh. Însă invidiez abilitatea bunicului tău de a scutura mândria din om. Avem nevoie de așa ceva în biserica noastră.
Și am avut parte și de asta când bunicul a trecut din nou pe la biserica noastră. (Bunicul era totdeauna „în trecere”.)
Biserica tatălui meu se afla într-un cartier elegant de la periferia Pittsburgh-ului, așezată între bancherii, avocații și medicii orașului. Era o locație neobișnuită pentru o biserică penticostală, pentru că serviciile noastre sunt de obicei gălăgioase și lipsite de sobrietate. Dată fiind această situație, ne-am stăpânit pornirile zgomotoase, din considerație pentru vecinii noștri. Bunicul a luat asupra lui sarcina de a ne arăta că greșim.
Când bunicul tocmai ne făcea această vizită, toți oamenii din biserică se străduiau să trăiască asemenea vecinilor lor respectabili și în pas cu moda.
– Și morți, a mai adăugat bunicul. Dar, de ce? Se știe că religia trebuie să dea viață omului!
Tata a scuturat din umeri și a trebuit să aprobe. Apoi a făcut o greșeală. L-a rugat pe bunicul să predice în duminica următoare.
Primul lucru pe care l-a făcut bunicul în acel serviciu – și n-am să uit privirea tatălui meu în acele clipe – a fost să-și scoată galoșii plini de noroi și să-i trântească zgomotos pe platforma din fața amvonului.
– Ei! a spus bunicul, ridicându-se în picioare și privind peste adunarea uimită. De ce vă neliniștește o pereche de galoși în fața amvonului? Vi-am murdărit frumoasa bisericuță cu ceva noroi. V-am rănit mândria și pariez că, dacă v-aș fi întrebat de sunteți orgolioși sau nu, mi-ați fi spus că nu aveți nici urmă de mândrie.
Tata s-a făcut mic.
– Nu te ascunde! a spus bunicul, întorcându-se spre el. Și tu ai nevoie de lecția asta. Unde sunt diaconii din biserică?
Diaconii și-au ridicat mâinile.
– Vreau să deschideți toate geamurile. Ne pregătim să facem ceva gălăgie și vreau ca toți bancherii și avocații care stau în balcoane duminica seara să audă ce înseamnă să fii fericit în credința ta. În această seară voi veți predica – vecinilor voștri!
Apoi bunicul ne-a spus că dorește ca toată lumea să se ridice în picioare. Ne-am ridicat cu toții. Ne-a spus că vrea să ne mișcăm prin biserică bătând din palme. Mărșăluiam și băteam din palme. Ne-a ținut așa un sfert de oră și apoi, când am vrut să ne oprim, a dat din cap să continuăm. Apoi ne-a făcut să cântăm. Acum defilam, băteam din palme și cântam; și de fiecare dată când coboram vocile bunicul mergea la ferestre și le mai deschidea câțiva centimetri. M-am uitat la tata, căci știam ce gândește:
– N-o s-o scoatem la capăt cu vecinii, dar nu e rău ce se întâmplă. Apoi s-a pornit să cânte mai tare decât toți.
Ăsta da serviciu divin!
În ziua următoare, tata a trebuit să facă față primelor reacții din partea vecinilor. S-a dus la bancă- cu afaceri și în spatele unui birou mare fără hârtii pe el se afla, bineînțeles, unul din vecini. Tata a-ncercat să se eschiveze, dar bancherul a strigat:
– Hei, pastor Wilkerson.
Bancherul l-a invitat în spatele mesei de lucru și i-a spus:
– Ați cântat aseară în biserică, și nu oricum. Toată lumea vorbește despre asta. Ne-am dat seama în sfârșit că puteți cânta, și de când așteptam noi să vă auzim. Este cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată în cartierul nostru!” (p. 51-53)
https://www.youtube.com/watch?v=Vi7resCZvb4
ANIMALELE DIN BIBLIE.
Atât traducerile vechi cât şi cele moderne menţionează o gamă largă de animale . În traducerile mai vechi, lipsa unei cunoaşteri precise a faunei din Palestina a fost principala cauză pentru lipsa de acurateţe şi nu este surprinzător că traducătorii au folosit numele de specii europene cu care erau familiarizaţi. Studiul ştiinţific al vieţii animale a început abia în secolul al 19-lea şi în trecut era obiceiul să li se dea nume numai animalelor cunoscute sau celor care aveau importanţă practică. Animalele care seamănă între ele în ce priveşte înfăţişarea sau întrebuinţarea au primit acelaşi nume sau nume similare. Aceste principii generale se aplică vieţii animale în general. De obicei, avem puţine dificultăţi când este vorba de identificarea unor animale menţionate de mai multe ori în contexte care ne furnizează indicii cu privire la identitatea lor, dar traducerea corectă a multor nume găsite numai în diferite liste din Levitic şi Deuteronom va fi întotdeauna dificilă. Traducerile moderne au corectat unele dintre greşelile din trecut, dar există o lipsă de uniformitate şi sunt incluse multe traduceri stranii. Nu toate aceste nume sunt menţionate mai jos, întrucât unele sunt perimate sau nedefinite, dar majoritatea sunt discutate. Pot fi observate două secţiuni majore – animalele sălbatice menţionate incidental odată cu descrierea cadrului în care trăiesc, şi animalele domestice care constituiau o parte esenţială a vieţii de fiecare zi. Acestea din urmă sunt mai importante şi vor fi tratate mai întâi.
Două cuvinte din ebr. sunt traduse cu cuvântul MĂGAR: aton, care se referă la rezistenţa lui , şihamor, care derivă de la blana roşcată cea mai obişnuită. Al doilea cuvânt este folosit mult mai frecvent decât primul, care se găseşte în principal în cele două incidente cu măgăriţa lui Balaam (Numeri 22) şi cu măgăriţele lui Chiş (1 Samuel 9-10). Aceste cuvinte se referă numai la măgarul domesticit .
Două cuvinte sunt traduse în general MĂGAR SĂLBATIC – „arod” şi „pere”. Primul dintre ele este întâlnit atât în forma aramaică, arad (Daniel 5:21) cât şi în cea ebraică arod (Iov 39:5), dar traducerea este contestată de unii specialişti. Termenul pere apare de 9 ori şi traducerea lui ca „măgar sălbatic”, în Iov 39:5-8, este confirmată de context. Această specie este cunoscută în zilele noastre ca ONAGAŞ (Equus onager) şi poate fi întâlnit în multe părţi din Asia de V şi Centrală. O formă înrudită îndeaproape cu subspecia care a devenit extinctă pe la jumătatea secolului al 19-lea a fost introdusă cu succes în rezervaţia naturală Hay Bar din S. Neghevului.
MĂGARUL este urmaş al măgarului sălbatic Nubian (Equus asinus) şi se crede că a fost domesticit în Africa de NE în timpul Neoliticului. Prima menţionare este în timpul şederii lui Avraam în Egipt (Geneza 12:16), dar probabil că el a folosit măgari pentru transport încă din Mesopotamia, unde erau cunoscute mai multe rase în jur de 1800 î.Cr. „Măgarii” care trăgeau căruţele în Mesopotamia antică cu mai bine de 1.000 de ani înainte de aceasta, zugrăviţi în gravuri în piatră şi în desene, ştim că au fost onagaşi (măgari sălbatici), dar această specie nu a fost domesticită complet niciodată. Măgarii au fost de o importanţă vitală pentru popoarele nomade şi au constituit mijloace de transport esenţiale, permiţând o călătorie medie de 30 de km pe zi. Un text de la Mari arată că încă în secolul al 17-lea î.Cr. era considerat nepotrivit ca regii să călărească pe cai şi nu pe măgari. Imaginea biblică este în armonie cu acest text, şi arată că regii călăreau pe măgari în timp de pace, în timp ce caii sunt asociaţi cu războiul. În lumina acestui fapt, cf. Zaharia 9:9 şi Mica 21:2 ş.urm.
MÂNZUL descrie membrii tineri ai familiei calului şi măgarului; în Geneza 32:15 termenul este aplicat la puiul unei cămile.
VT conţine numeroase referiri la CAL (sus), multe dintre ele figurative, şi termenul este întâlnit deosebit de frecvent în scrierile profetice şi în cărţile poetice. Pretutindeni în VT şi NT calul este asociat de obicei cu războiul şi cu puterea, şi foarte rareori este menţionat singur. Un alt cuvânt,paras, tradus „călăreţ”, poate însemna cal înşeuat din cavalerie sau, poate, calul şi călăreţul; suseste un termen mai general, folosit în special pentru caii care trag căruţe.
Dintre toate animalele care au devenit animale de tracţiune, calul este cel mai important, deşi a fost domesticit mult mai târziu decât vaca şi decât măgarul. Spre deosebire de măgarul sălbatic, care a trăit în semi-deşertul din N Africii, strămoşii calului sunt originari din stepele Europei şi ale Asiei. Probabil că domesticirea a avut loc în mod independent în mai multe locuri: Europa de V, Asia de SV şi Mongolia. Caii din scrierile biblice se pare că provin din al doilea loc.
O tăbliţă bab. din perioada lui Hammurapi, c. 1750 î.Cr., conţine cea mai veche referire la un cal pe care-l descrie ca „măgarul din răsărit”. Caii erau cunoscuţi deja în Egipt pe vremea când a ajuns Iosif la putere şi ei au fost folosiţi în urmărirea din Exodul. Este improbabil ca poporul Israel să fi avut cai, dar în orice caz, caii nu sunt adaptaţi pentru călătoria prin deşert.
Popoarele care au trăit în Canaan au avut cai şi i-au călărit în lupte (Iosua 11:4; etc.). David a luptat adesea împotriva lor: David „a tăiat vinele cailor de trăsură (de la 1.700 de călăreţi) şi n-a păstrat cai decât pentru o sută de care” (2 Samuel 8:4); aceasta pare să fie prima menţionare a faptului că el a avut cai. („A tăiat vinele” – se referă la tendonul dintre genunchi şi încheietura de deasupra copitei, la piciorul dinapoi. Tăierea acestui tendon schilodea permanent caii.) Fiii lui David au ignorat interdicţia din Deuteronom 17:16 (referitoare la vremea când poporul avea să ceară un rege): „Dar să n-aibă mulţi cai”- de ex. Absalom şi-a pregătit care şi cai” (2 Samuel 15:1), iar Solomon a avut mai târziu o mulţime de cai, ţinuţi în grajduri speciale la Haţor, Meghido şi Gezer. Caii erau importaţi din Egipt şi Cue (Anatolia de S) şi erau exportaţi în ţările învecinate, preţul unui cal fiind 150 de sicli de argint (1 Împăraţi 10:28 ş.urm.).
CATÂRUL este produsul împerecherii dintre cal şi măgar. Aceşti hibrizi probabil că au fost produşi curând după introducerea cailor în ţinuturi unde se creşteau măgari, deşi o asemenea încrucişare pare să fie interzisă în mod special în Levitic 19:19: „Să nu împreunezi vite de două soiuri diferite” (aici „vite”, behema înseamnă orice animal domestic). Interdicţia aceasta poate explica de ce cătârii sunt menţionaţi abia către sfârşitul domniei lui David (2 Samuel 13:29). Este general acceptat faptul că termenul ebr. yemim (Geneza 36:24) ar trebui tradus „izvoare fierbinţi” (RSV) şi nu „catâr” (AV). pered şi tirda sunt termenii folosiţi pentru mascul şi femelă, deşi acest hibrid este întotdeauna steril. Catârii sunt valoroşi deoarece ei combină puterea calului cu rezistenţa şi stabilitatea măgarului, cât şi capacitatea acestuia de a se hrăni cu o mâncare mai săracă; ei au de asemenea plusul de vigoare care caracterizează hibrizii, atât ai plantelor cât şi ai animalelor.
În Estera 8:14 cuvântul ebr. rekes este tradus mai corect „cai iuţi”. Deşi istoria începuturilorCĂMILEI (în ebr. gamal; în gr. kamelos) conţine goluri majore şi strămoşul sălbatic este necunoscut, există dovezi numeroase cu privire la domesticirea ei timpurie. Cămila cu o singură cocoaşă, cunoscută de obicei sub numele de cămilă arabă , este numită adesea dromader, deşi acest nume se referă la rasa de cămile alergătoare; este un animal tipic pentru deşerturile din Orientul Apropiat şi apare în naraţiunea biblică. Cămila cu două cocoaşe, sau cămila Bactriană (numită după Bactria, probabil în apropiere de râul Oxus din Asia de SV) este asociată în prezent cu deşerturile din Asia centrală şi de NE, unde iernile sunt foarte reci. Această cămilă a fost adusă cândva spre S şi un obelisc de la Nimrod (841 î.Cr.) arată că a făcut parte din prada de război luată de Salmanaser III. Din punct de vedere anatomic există prea puţine diferenţe între cele două rase şi ele pot fi încrucişate.
Cămila este adaptată perfect la viaţa în zonele aride . Cocoaşa este un organ de depozitare din care sunt extrase substanţe nutritive atunci când este lipsă de hrană, cum se întâmplă de obicei în timpul traversării deşerturilor . Modul în care metabolizează apa îi permite să nu bea apă timp de o săptămână, fapt care este posibil deoarece cămila poate scădea în greutate cu o treime fără să-i fie periclitată sănătatea; când are acces la apă, apa pierdută este înlocuită în aproximativ 10 minute. Cămila are de asemenea un mecanism fiziologic neobişnuit prin care temperatura corpului creşte de la 34° C dimineaţa la 40° C după amiaza, evitind astfel pierderea de apă prin transpiraţie. Gura, nasul, ochii şi picioarele sunt toate adaptate anatomic pentru viaţa în deşert. Produsele cămilei sunt folosite pe scară largă: părul care-i creşte iarna este tuns şi folosit pentru a ţese o pânză aspră, iar balega este folosită pentru a face foc. Cămila rumegă, dar nu are copita despicată, aşa încât potrivit cu Legea mozaică era necurată; nu se ştie dacă interdicţia era aplicată şi la laptele de cămilă, care este o sursă alimentară preţioasă, deoarece femela poate da lapte timp de doi ani. Pielea cămilei este prelucrată. Cămila se poate hrăni cu vegetaţie săracă, iar conţinutul ridicat de celuloză face ca balega să fie folositoare.
Cămila poate purta o sarcină de 200 kg plus un călăreţ, dar pentru călătoriile în deşert ia numai jumătate din această încărcătură . Cămilele de povară călătoresc în medie 45 de km pe zi, dar o cămilă alergătoare a parcurs 150 de km în 13 ore.
A existat oarecare controversă cu privire la folosirea cămilelor de către patriarhi, dar arheologia modernă a arătat că în Egipt existau cămile domesticite cu 1.200 de ani înainte de vremea patriarhilor. Problema apare în principal deoarece au existat perioade lungi în care cămila pare să nu fi fost cunoscută în Egipt; este posibil să fi fost un tabu; Avraam a mers în Egipt într-o asemenea perioadă (Geneza 12:16) şi includerea cămilelor în lista darurilor date de faraon este considerată o adăugire făcută de un scrib, dar nu există nici un motiv pentru a respinge cele menţionate mai sus. Detalii cu privire la folosirea în vechime a cămilelor pot fi găsite în Zeuner (cap. 13) şi Cansdale (cap. 4). Excavaţii recente din Oman confirmă prezenţa cămilelor acolo aprox. în 2.500 î.Cr.
În naraţiunea din Geneza 24:35, cămilele au constituit o parte importantă a averii şi au fost folosite pentru transportul la distanţe mari (Geneza 24:1 ş.urm. şi 31:34), dar folosirea lor de către nomazi şi folosirea obişnuită a cămilelor nu s-a generalizat până aprox. în secolul al 16-lea î.Cr. David l-a numit pe un ismaelit ca administrator al cămilelor sale (1 Cronici 27:30) iar bagajele reginei din Seba au fost purtate de cămile din Arabia de SV (1 Împăraţi 10:2).
Cămilele au fost folositoare pentru transportul în deşert şi împrejurul lui, dar nu au fost niciodată populare la evrei. Nu există nici o referire biblică limpede la cămile ca animale rezistente la secetă, dar cămilele au fost folosite pe larg în agricultură, fiind înjugate uneori cu un măgar. În contrast cu cele 57 de cazuri când VT se referă la cămilă în sens literal, dintre cele 6 referiri din NT numai două sunt literale – materialul pentru hainele lui Ioan Botezătorul, Matei 3:4 şi Marcu 1:6. Celelalte sunt incluse în comentariile pitoreşti ale lui Cristos şi probabil că îşi au originea în proverbe -„strecuraţi ţântarul şi înghiţiţi cămila” (Matei 23:24) şi zicala cu cămila şi „urechea acului” (Matei 19:24). Vezi de asemenea articolul separat despre *Cămilă.
Importanţa pe care a avut-o pentru israeliţi OAIA domesticită este arătată de faptul că este menţionată de vreo 400 de ori, folosind 12 cuvinte în ebr. Unele dintre acestea nu sunt decât simple alternative; altele se referă la vârstă şi sex, iar cel puţin un cuvânt (kar, aram. dekar) ar putea desemna o rasă separată, şo’n, cuvântul cel mai des folosit, este un termen colectiv, şi întrucât se referă şi la capre este discutat în secţiunea despre „Capre”, kebes apare de peste 100 de ori şi se aplică la animalele de jertfă, cu numai 5 excepţii; expresia „de un an” este întâlnită frecvent şi se poate referi la un miel de un an sau mai bătrân . Patru termeni greceşti sunt întâlniţi în cele peste 70 de cazuri din NT, iar dintre acestea cel mai des folosit este probatori. Pentru o listă completă a cuvintelor în ebr. şi gr. cât şi a sensului lor, vezi Cansdale, p. 53-55.
Originea şi istoria oilor este complexă şi controversată. Oile au fost crescute de oamenii din Neolitic în c. 5000 î.Cr., iar până în anul 2000 î.Cr. cel puţin cinci rase de oi au ajuns în Mesopotamia. Strămoşii lor probabil că au fost oi de munte, provenind probabil din mai multe surse diferite; până în prezent au fost produse o gamă largă de rase de oi care servesc scopuri diferite şi sunt răspândite începând cu ţinuturile mlăştinoase până în ţinuturi care sunt aproape deşert. Oile au fost domesticite la început pentru carnea şi grăsimea lor, mai ales pentru grăsime deoarece caprele aveau prea puţină. Lâna a fost îmbunătăţită prin încrucişare şi a devenit foarte valoroasă, fiind cea mai folositoare şi cea mai uşor accesibilă dintre fibrele pentru îmbrăcăminte. Meşa, regele Moabului (2 Împăraţi 3:4) a plătit ca tribut anual lâna de la 100.000 de berbeci , care probabil că dădeau în medie 1 kg de lână. Pieile tăbăcite erau folosite pentru îmbrăcăminte şi pentru căptuşirea cortului (Exod 25:5, etc.). Laptele a fost folosit mai ales ca brânză şi a fost un aliment de bază, probabil mai important decât carnea, care era mâncată de obicei numai la mesele legate de jertfe.
Oile sunt animale care pasc, adică, se hrănesc cu ierburi şi sunt mai selective decât caprele. Rasa de oi cu coadă grasă este în prezent cea mai răspândită în Palestina. Această caracteristică ciudată, care poate cântări până la 5 kg, este cunoscută din mumiile egipt. de pe la 2000 î.Cr.; este un organ de depozitare, analog cu cocoaşa cămilei, şi este folositor în verile fierbinţi şi în iernile reci. Principalul factor limitam a fost accesibilitatea hranei în timpul iernii şi în vremurile NT turmele erau ţinute adesea în staul începând cu perioada ploilor de noiembrie până la Paşte, şi erau hrănite cu pleavă şi cu orz.
În Geneza 30:32 este clar că atât oile cât şi caprele aveau culori şi pete diferite şi este posibil ca unele să fi fost complet albe. Aceasta sugerează că traducerea corectă a termenului ebr. tamim(Numeri 28:3) este „fără cusur” şi nu „fără pată”, referindu-se la imperfecţiuni generale şi nu la pete de culoare.
Deşi materialele arheologice cuprind multe unelte şi alte obiecte confecţionate din oase de oi, nu există nici o referire biblică la folosirea coarnelor de berbece decât ca vase de ulei (1 Samuel 16:1) şi ca instrumente muzicale (Iosua 6:4, etc.).
În întreaga Biblie oile au o semnificaţie metaforică profundă, iar în NT singura referire care este în întregime nefigurativă vorbeşte despre vânzarea lor în Templu (Ioan. 2:14, etc.). Oile au fost întotdeauna un element obişnuit al scenei, iar păstorul le conducea, le apăra şi construia staule pentru ele. De aceea nu este surprinzător că oaia este folosită frecvent pentru a-l ilustra pe om – neajutorat, dus în rătăcire cu uşurinţă, sociabil prin natura sa, incapabil să se apere sau să-şi găsească drumul spre casă, de ex. Isaia 53:6: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui”. Alternativa – omul restaurat – este prezentată în Psalmul 23, scris de David care se foloseşte de experienţa sa de păstor. NT prezintă marele paradox din Ioan 1:29: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumiil” şi Ioan 10:14: „Eu sunt Păstorul cel bun”, şi Apocalipsa 5:6: „Am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat…”
Semnificaţia separării oilor de capre (Matei 25:32) devine clară atunci când observăm o turmă amestecată; oile şi caprele se aseamănă şi este necesară o examinare atentă pentru a le separa. Despre pasajul foarte figurativ din Cântarea Cântărilor 4:2 este suficient să spunem că deşi traducerea expresiei „toate poartă gemeni” este controversată, dorinţa păstorului este ca toate oile să aibă miei gemeni şi să nu piardă niciunul.
În vechime o parte importantă a proprietăţii au constituit-o VITELE CORNUTE. Acest sens este apropiat de cel al cuvântului ebr. miqneh. În zilele noastre vitele cornute sunt bovine sălbatice şi domestice, adică, membrii ai familiei bovinelor, dar referirile biblice se limitează la animalele domestice . Zece cuvinte ebr. sunt folosite pentru vitele comute şi apar de peste 450 de ori în Biblie. Următoarele cuvinte sunt cele mai importante: behema (sing. şi colectiv) desemnează animalele domestice mari, dar nu numai bovinele. sor, înseamnă de obicei „taur”, deşi uneori se foloseşte pentru femelă; este cuvântul de bază pentru animale izolate, baqar este un alt termen colectiv pentru vitele comute adulte, tradus adesea „turmă”, iar be‘ir este un termen colectiv folosit mai ales pentru animale de povară, între care se includ şi boii. par înseamnă taur; termenul feminin, para, este folosit pentru „vaca roşie” din Numeri 19. egel şi egla (fem.) (de la rădăcina „a se rostogoli”) sunt cuvinte folosite pentru animalele tinere, meri, tradus animale grase, se referă aproape întotdeauna la animalele pentru jertfă.
Şase cuvinte gr. sunt folosite, damalis, vaca (roşie); thremma, moschos şi sitistos se referă în principal la vitele îngrăşate; tauros, taur; şi bous, bou.
Se crede că toate vitele cornute domestice provin din boul sălbatic, sau bour (vezi mai jos). Acesta a fost îmblânzit în vremurile neolitice; probabil că a fost domesticit simultan în mai multe părţi ale lumii, mai târziu decât oile şi caprele. Motivul principal pentru domesticire a fost folosirea lor ca animale de carne; mai târziu vacile au fost folosite pentru lapte, iar boii pentru tracţiune, mărind considerabil terenul cultivabil. Mărimea lor şi nevoia de păşune bună a limitat zonele în care puteau fi crescute; erau crescute cel mai mult în Galilea Superioară. Cu toate acestea, se pare că au fost crescute pretutindeni în număr mai mic şi erau folosite pentru mai multe scopuri.
Câteva reguli umanitare cu privire la boi sunt date în VT şi în NT. Ei erau incluşi în legile cu privire la odihna de Sabat (Exod 33:12). Un bou rătăcit trebuia condus la un loc unde să fie în siguranţă (Exod 23:4). Adăparea vitelor era permisă în ziua de Sabat (Luca 13:15). Pavel a citat de două ori porunca din Legea mozaică (Deuteronom 25:4) de a nu lega gura boului care treieră (1 Corinteni 9:9; 1 Timotei 5:18). Aceste precepte, împreună cu altele, arată o preocupare pentru binele animalelor, preocupare care nu a fost întâlnită în multe ţări şi nu a fost recunoscută în Apus decât în secolul al 19-lea.
CAPRELE au fost domesticite în antichitate – provenind din CAPRA SĂLBATICĂ (Capra aegagrus) – şi au fost de folos pentru patriarhi (Geneza 15:9), deoarece, cu toate că erau crescute împreună cu oile, aveau avantajul de a trăi cu o hrană mai săracă. În naraţiunea despre Iacov şi Esau (Geneza 27:9) se sublinează valoarea pe care o are capra pentru carnea ei, dar de obicei numai iezii erau folosiţi pentru hrană. Caprele dădeau lapte, pieile erau tăbăcite şi unele erau folosite pentru burdufuri, iar unele varietăţi de pâr erau folosite pentru ţesături; dar caprele au cauzat şi distrugeri greu de evaluat habitatului din zonele unde au fost introduse şi unde creşterea lor nu a fost controlată în mod adecvat. Lucrul acesta este adevărat în special în ţinuturile deluroase la E de Mediterana, cu veri fierbinţi şi uscate şi cu ierni ploioase. Aşa cum ar fi de aşteptat, un animal atât de important are în limba ebraică mai multe nume pentru mascul (şapir, sa’ir, tayis), pentru femelă (‘ez, se’ira), pentru pui (gedi, gedi, ‘izzim, pl. bene ‘izzim), etc. În plus, mai frecvent decât orice alte nume sunt întâlnite două nume colective, şo’n sau şe’on „turmă” şi seh sause, „membru al turmei”. Dacă nu li se adaugă particula ‘ez, „capră”, sau kebes, „oaie”, aceste cuvinte se pot referi în egală măsură la oi sau la capre, sau la o turmă amestecată. Din această cauză, deseori este dificil să vorbim despre numere relative.
PORCUL domestic din Palestina provine din Sus scrofa, porcul sălbatic din Europa şi V Asiei. Dumnezeu a interzis poporului Israel să mănânce porci (hazir), Levitic 11:7; Deuteronom 14:8). Această interdicţie a fost dată pentru două motive igienice. În primul rând, întrucât porcul mănâncă resturi este posibil să transporte materiale infectate sau să fie infectat el însuşi. În al doilea rând, porcul este gazdă pentru un vierme intestinal care cauzează trichinoză; într-o anumită fază a bolii, acest vierme trece în muşchii porcului şi apoi poate fi transmisă numai prin ingerarea cărnii. Trichinoză poate invada diferite ţesuturi din corpul omenesc şi poate cauza chiar şi moartea. Fierberea îndelungată omoară viermii, dar lucrul acesta nu este posibil întotdeauna, mai ales când lemnul de foc se găseşte greu, şi de aceea numai interdicţia completă elimină riscul. Această relaţie dintre carnea de porc şi trichinoză a fost dovedită numai în secolul al 20-lea. Datorită acestei interdicţii, porcul a devenit pentru evrei un simbol pentru tot ce este detestabil şi vrednic de urât. Astfel, în Proverbe 11:22 porcul este folosit într-o zicală despre o femeie cu un caracter dubios, iar fiul risipitor a ajuns în starea cea mai josnică atunci când a ajuns păzitorul porcilor (choiros) unui ne-evreu (Luca 15:15) . În vremea NT, găsim că turme de porci erau crescute de comunităţi de ne-evrei (Matei 8:30 ş.urm., etc.). Cererea demonilor de a fi trimişi într-o turmă de porci din apropiere nu ar părea ciudată unui evreu, care considera porcii şi demonii în aceeaşi categorie. De asemenea, în Matei 7:6 Isus le atrage atenţia urmaşilor săi să nu arunce mărgăritarele porcilor. În 2 Petru 2:22, autorul îi socoteşte pe învăţătorii falşi ca oameni care se întorc la natura lor păgână, ca o scroafă ce se tăvăleşte din nou în mocirlă. Dispreţul şi dezgustul cu care este privit CÂINELE în VT este greu de înţeles pentru oamenii din zilele noastre, pentru care câinele este un tovarăş şi un ajutor. Se crede că a fost primul animal domesticit şi că în ultima parte a epocii de piatră era crescut în multe părţi ale lumii. Cei mai mulţi specialişti consideră că lupul este strămoşul tuturor raselor de câini domestici.
În multe părţi din Orient câinele continuă să fie un animal care se hrăneşte cu gunoaie. Era de folos pentru că el consuma resturile alimentare, dar era prin însăşi natura sa necurat şi un purtător de boli, şi de aceea atingerea lui însemna pângărire. Cuvântul ebr. kebeb şi cel gr. kyon se referă în mod cert la câinii semisălbatici care trăiau în afara zidurilor cetăţii şi aşteptau gunoaie sau trupuri moarte care să fie aruncate peste zid. Câinii erau altfel priviţi în alte ţări, în special în Egipt, unde erau folosiţi la vânătoare şi unde erau de asemenea veneraţi. Un al doilea cuvânt gr., diminutivulkynarion, este folosit în incidentul cu femeia siro-feniciană (Matei 15:26 ş.urm.). Contextul sugerează că acesta era un câine căruia îi era permis să stea în casă.
„Câinii” din Filipeni 3:2 sunt iudaizatorii care tulbură pacea bisericii; „câinii” care sunt excluşi din Noul Ierusalim, în Apocalipsa 22:15, sunt oameni cu vieţi necurate, probabil un ecou la Deuteronom 23:18, unde „câine” pare să fie un nume dat bărbaţilor prostituaţi de la templele păgâne.
În vremurile VT în Palestina trăiau multe RUMEGĂTOARE sălbatice care puteau fi folosite pentru hrană. Sunt menţionate frecvent *vânatul şi metodele de vânătoare variate cum sunt laţurile, cursele, capcanele, etc. Multe dintre acestea sunt în contexte figurative şi nu pot fi identificate întotdeauna cu exactitate, dar este cert că au fost unelte ale vânătorului şi trebuie să presupunem că vânatul a asigurat carne bună de mâncat. Pare probabil că toate speciile majore sunt menţionate în textul ebr., dar în traduceri nu a existat consecvenţă şi lucrul acesta se datorează în parte faptului că fauna Palestinei nu a fost cunoscută atunci când au fost făcute primele traduceri, dar chiar în vremurile moderne tratarea este deseori neconsecventă. În cele ce urmează vom enumera rumegătoarele sălbatice care se ştie că au trăit în Palestina, împreună cu scurte note explicative. Pentru o discuţie mai completă, vezi Cansdale, cap. 5, „Animale vânate”.
Cuvântulebr. re’em înseamnă fără îndoială BOUR sau BOU SĂLBATIC, strămoşul vitelor cornute domestice. A dispărut din Palestina înainte de era creştină, iar ultimul specimen cunoscut a fost omorât în Polonia în prima parte a secolului al 17-lea. În general este tradus „bou sălbatic”. Cuvântul ebr. te’o este tradus „bou sălbatic”, „taur sălbatic” sau, mai frecvent, „antilopă”. O traducere engleză modernă (JB) în redă ORYX, şi aceasta este traducerea corectă. Numele corect este oryx arab sau oryx de deşert – este un animal adaptat să trăiască în deşert, capabil să supravieţuiască fără apă timp îndelungat; blana este aproape albă, are cam 1 m înălţime şi animalele de ambele sexe au coarne drepte. Armele moderne şi transportul au cauzat un dezastru pentru oryx şi se poate să fie deja o specie dispărută, cu excepţia exemplarelor din captivitate. Isaia 51:20 spune că oryxul (în rom. cerbul) este prins cu un laţ, o metodă de vânătoare practicată de arabi până la sfârşitul secolului al 19-lea.
ADDAX este o altă antilopă de deşert rar întâlnită; continuă să trăiască în Sahara, dar în ţările biblice a dispărut înainte de 1900. Cuvântul ebr. dison este tradus „pygarg” (AV) (în rom. capră sălbatică – Deuteronom 14:5), pe baza traducerii gr. din LXX. Tradiţia îndelungată şi plasarea lui între alte două animale de deşert din lista animalelor care pot fi mâncate sugerează că acesta este probabil „addax”. Traducerea „capră sălbatică” nu poate fi corectă.
Cuvântul ebr. yahmur este cel mai greu de tradus din lista de animale curate din Deuteronom 14:5. Tradiţia, întărită de LXX, sugerează ANTILOPA AFRICANĂ BUBAL, o specie care în prezent este dispărută în partea de N a zonei de răspândire, dar această identificare este mai puţin probabilă datorită includerii acestui animal în lista de bucate de la masa lui Solomon (1 Împăraţi 4:23), deoarece se subînţelege că era vorba de un animal de turmă sau care poate fi ţărcuit. „Cerb” (cerb lopătar – AV) sau „ciută” (RSV) probabil că sunt traduceri incorecte.
Ultimul nume din această listă este de asemenea dificil de tradus, zemer („săritor”) este tradus „capră neagră”, dar această traducere nu poate fi corectă deoarece capra neagră este un animal care trăieşte în munţi înalţi. OI DE MUNTE este o traducere acceptabilă, dar nu este un nume precis. Nu poate fi oaia berberă, care este limitată la N Africii şi Sahara, dar poate fi o formă deMUFLON, dispărută în prezent, dar ale cărei sub-specii încă mai pot fi întâlnite în S Europei şi SV Asiei.
CAPRA SĂLBATICĂ NUBIANĂ poate fi întâlnită în zilele noastre în aria sa de răspândire de pe coastele stâncoase de lângă oaza En-Ghedi – „izvorul iedului sălbatic”. Nu încape îndoială că traducerea corectă a termenului ye’elim este „capră sălbatică”. Rădăcina cuvântului înseamnă „căţărător”; este asociată întotdeauna cu munţii şi numele este întotdeauna la plural, aşa cum se cuvine pentru un animal de turmă: „Munţii cei înalţi sunt pentru ţapii sălbatici” (Psalmul 104:18). Pare probabil că termenul ebr. ‘aqqo (Deuteronom 14:5) este sinonim cu ya’el, forma la singular; nu este neobişnuit ca animalele bine cunoscute să aibă două nume.
Pentru mulţi dintre noi, orice animal cu copite şi coarne este pur şi simplu o CĂPRIOARĂ. De fapt, căprioarele constituie un grup bine definit de rumegătoare; ele se deosebesc prin faptul că au corniţe care cad şi sunt înnoite în fiecare an, şi cele mai multe dintre ele sunt tipice pentru regiunile temperate din N. Există multe specii şi numirea lor necesită un nume mai complet.
Pe vremuri au trăit trei specii de căprioare în Palestina. CĂPRIOARA ROŞCATĂ, specia întâlnită în mod obişnuit în cea mai mare parte a Europei şi Asiei de SV, este cea mai mare, şi stând pe picioare, are o înălţime de 1,5 m. Nu se poate să fi fost des întâlnită deoarece Palestina oferea prea puţină protecţie naturală şi căprioara a dispărut demult, probabil înainte de sosirea israeliţilor.CĂPRIOARA BRUNĂ, pe care o întâlnim în multe ţări în parcuri şi rezervaţii, este înaltă cam de 1 m (la spate) şi poate fi remarcată deoarece blana ei este cu pete şi la adult, nu numai la pui. Acest gen de căprioare au dispărut în Palestina înainte de 1922. CIUTA (sau „căprioara”) are doar vreo 80 de cm înălţime; spre deosebire de celelalte două de mai sus, este întâlnită numai singură sau în perechi, şi este greu de observat. Ultimul specimen a fost observat în Palestina pe Mt. Carmel la începutul secolului al 20-lea. Probabil că termenul ebr. ‘ayyal, şi formele sale feminine, tradus cerb, ciută, etc., se referă atât la căprioara brună cât şi la ciută în general şi de aceea termenul este tradus „căprioară”.
Cuvântul ebr. şebi este întâlnit în Faptele Apostolilor 9:36: Tabita, care înseamnă Dorca” (dorkas,GAZELĂ). Acest cuvânt nu era obişnuit pe vremea când au fost făcute primele traduceri şi a fost redat „căprioară”. În Palestina sunt întâlnite două specii: dorca şi gazela palestiniană, amândouă fiind mai mici de 70 de cm. Deşi au fost în pericol să fie exterminate, ele s-au înmulţit din nou fiind protejate de lege şi în zilele noastre pot fi întâlnite în dealurile din Iudea şi în câmpiile centrale, cât şi în jurul deşertului. Gazelele sunt antilope specifice pentru zonele de deşert, cu blana de culoare deschisă şi cu coarne îndreptate spre înainte.
PORCUL SĂLBATIC sau MISTREŢUL este menţionat mai sus ca fiind strămoşul porcului domestic. Cuvântul ebr. hazir se referă la ambele forme. Mistreţul continuă să fie întâlnit în unele părţi din Orientul Mijlociu, unde restricţiile alimentare ale evreilor şi musulmanilor nu oferă nici un stimulent pentru limitarea înmulţirii mistreţului. Aria principală de răspândire o constituie pădurile şi stufărişul; de ex. Psalmul 80:13: „mistreţul din pădure”. În Psalmul 68:30 „fiara din trestii” se crede că este mistreţul.
ELEFANTUL nu este menţionat direct în Scriptură dar există 12 referiri la *fildeş, care provine atât de la elefantul african cât şi de la cel asiatic. Metodele de îmblânzire şi dresare a elefanţilor au fost elaborate în India în mileniul al 3-lea î.Cr. Dar aceasta nu a fost o adevărată domesticire, deoarece erau capturaţi puii şi erau crescuţi ca animale de transport sau, deseori, ca animale folosite în război. Cărţile Macabeilor (de ex. 1 Macabei 6:30, 35) se referă de câteva ori la elefanţii de luptă folosiţi împotriva evreilor de către Antiohus Epifanes, din dinastia Seleucizilor. Elefantul asiatic a fost întâlnit în vechime în V Asiei, în zona superioară a Eufratului unde, potrivit scrierilor asiriene, era prins în gropi; nu era un animal obişnuit într-un asemenea ţinut geografic şi a fost exterminat pe la sfârşitul milenului 1 î.Cr.
LEII au fost întâlniţi cândva în Asia Mică, în Orientul Mijlociu şi Persia, până în India, iar o specie similară a trăit în Grecia până aproape de anul 100 d.Cr. Leul european/asiatic se aseamănă mult cu leul african. Dintre toate animalele carnivore numai leul a dispărut cu certitudine din ţările biblice, deşi leopardul şi ursul sunt aproape dispărute. Ultimul leu din Palestina probabil că a fost omorât în apropiere de Meghido în secolul al 13-lea; în Persia leii erau întâlniţi chiar şi în secolul nostru; ei au dispărut înainte de 1930. Leii sunt menţionaţi în Siria până în 1851 (Burton, Travels in Syria) iar în unele părţi ale Irakului până în prima parte a anilor 1920. Puţinii lei asiatici care au supravieţuit până în zilele noastre trăiesc într-o pădure din Kathiawar, în peninsula Indiei.
Cuvântul „leu” apare de vreo 130 de ori în Biblie, fiind o traducere a cuvântului ebr. ‘aryeh şi a altor 8 cuvinte, folosite probabil pentru diferite stadii de dezvoltare ale ambelor sexe, deşi unele dintre ele sunt probabil nume poetice. Vocabularul bogat sugerează că leul a fost un animal obişnuit şi bine cunoscut în vremurile VT, fapt care este confirmat de multe contexte, chiar dacă folosirea cuvântului este în mare măsură metaforică pentru a indica puterea. În Orientul Apropiat antic leul a fost un simbol al regalităţii (*LEUL LUI IUDA). Leii erau ţinuţi deseori în captivitate (cf. Daniel 6:7 ş.urm.). Pe vremea lui Asurnasirpal II (883-859 î.Cr.), erau crescuţi la Nimrud (*CALAH) şi erau ţinuţi în număr mare (E. W. Budge şi L. W. King, Annals of the Kings of Assyria, 1901).
Cuvântul LEOPARD este folosit de obicei pentru a descrie un număr mai mare de feline pătate. Este posibil ca termenul ebr. namer să se refere atât la adevăratul leopard şi la *GHEPARDUL, precum şi la una sau două specii de feline sălbatice pătate din Palestina. Toate referirile sunt proverbiale şi figurative, şi de aceea nu sunt importante. Poate că cea mai familară folosire a cuvântului este în proverbul din Ieremia 13:23: „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un leopard (versiunea Cornilescu, „pardos”) să-şi schimbe petele?”
PISICA SĂLBATICĂ (Felix chaus) continuă să trăiască în ţinuturile împădurite, în special în Galilea. Leopardul (Panthera pardus) este în prezent foarte rar întâlnit în Israel şi Iordania, dar câţiva leoparzi au fost văzuţi sau omorâţi în ultima parte a anilor 1960, dintre care doi în apropierea ţărmului Mării Moarte şi unul în Galilea.
Cuvântul ebr. ze’eb (Isaia 11:6; etc.) şi gr. lykos (Matei 7:15, etc.) se referă la specia de LUP din Asia de SE. Aria de răspândire şi numărul lor a fost redus drastic în urma creşterii populaţiei şi a folosirii metodelor moderne de control al sporirii lor, dar în vremurile NT erau destul de frecvent întâlniţi aşa că puteau fi o ameninţare pentru animale, deşi se crede că lupii nu au fost niciodată un pericol pentru om, aşa cum sugerează legendele populare. Caracterul lor carnivor este subînţeles în majoritatea pasajelor, dar lupul este menţionat peste tot numai în sens metaforic. Este demn de remarcat faptul că în mai mult de jumătate dintre referinţe lupul reprezintă pe cineva într-o poziţie de autoritate care face abuz de putere, de ex. Ţefania 3:3: „Judecătorii ei sunt nişte lupi de seară”. Lupul din Palestina este asemănător cu lupul din partea centrală şi de N a Europei, dar este mai mic.
Atât VULPILE cât şi ŞACALII pot fi întâlniţi pretutindeni în Orientul Mijlociu. Ei fac parte dintreCanidae, din familia câinelui, şi sunt specii strâns înrudite, dar vulpea este de obicei un animal solitar, în timp ce şacalii trăiesc în haite. Este probabil că termenul ebr. su’al şi cel gr. alopex include atât vulpea cât şi şacalul, şi traducerile moderne traduc „vulpe” în unele pasaje şi „şacal” în altele. Ambele specii mănâncă fructe şi alte plante, inclusiv struguri (Cântarea Cântărilor 2:15). În Judecători 15:4 cele 300 de animale prinse de Samson probabil că au fost şacali.
Un alt cuvânt ebr. tannim, întotdeauna la plural, a fost tradus „balaur” (AV), dar mai recent a fost tradus „şacal” (RV/RSV) . Este posibil ca acesta să fie un nume poetic folosit pentru a sugera pustietatea.
Varietatea siriană a URSULUI BRUN mai poate fi întâlnită în unele părţi din Orientul Mijlociu, dar nu şi în Palestina din zilele noastre; situaţia lui este incertă şi s-ar putea să fie dispărut. Ultimul urs din Palestina a fost omorât în Galilea Superioară în anii 1930, dar câţiva urşi au continuat să trăiască în jurul Mt. Hermon timp de încă 10 ani. Este cert că ursul este în ebr. dob(arab. dub). Acesta este mai deschis la culoare decât urşii obişnuiţi şi de obicei este considerat o sub-specie, Ursus arctos syriacus. La fel ca majoritatea urşilor, cu excepţia celui polar, ursul brun este omnivor sau vegetarian în cea mai mare parte a anului, aşa încât atacurile lui împotriva animalelor, în special oi, este cel mai probabil să aibă loc iarna, când fructele sunt greu de găsit.
Expresia „ursoaică de pe câmp căreia i s-au răpit puii” (2 Samuel 17:8; Proverbe 17:12) pare să fie proverbială, la fel ca şi expresia din Amos 5:19: „ca un om care fuge dinaintea unui leu pe care-l întâlneşte un urs”. Ursul este mai temut decât leul deoarece forţa lui este mai mare şi acţiunile lui mai puţin previzibile.
NEVĂSTUICA. Este menţionată numai în Levitic 11:29, ca traducere a cuvântului ebr. holed. În Palestina pot fi întâlniţi mai mulţi membri ai familiei nevăstuicii cât şi mangusta; nu avem nici o indicaţie care să confirme că holed se referă la toate aceste animale, dar se crede că se referă la nevăstuica propriu-zisă.
Este evident că animalele mai mici sunt greu de identificat afară de cazul în care contextul include unele indicii. Cuvântul ebr. sapan apare în 4 locuri în VT (Levitic 11:5; Deuteronom 14:7; Psalmul 104:18; Proverbe 30:26) şi este HYRAXUL SIRIAN DE STÂNCĂ (în rom. este tradus „iepure” sau „şoarece” de stâncă). Acest animal aparţine unui ordin înrudit cu elefantul şi este cam de mărimea unui iepure, lung de vreo 30-40 de cm. Se hrăneşte cu plante şi trăieşte în dealurile stâncoase unde se adăposteşte în crăpăturile stâncilor. Această identificare a fost făcută în secolul trecut şi a fost confirmată de Tristram în lucrarea sa The Natural History of the Bible (1867). De aceea, este greu de înţeles de ce unele traduceri moderne folosesc nume cum este „iepure de stâncă” sau „viezure de stâncă”. Traducerea engleză JB foloseşte „hyrax” în lista mozaică, dar „viezure de stâncă” în alte locuri; este una dintre puţinele traduceri englezeşti care traduc corect cuvântul sapan.
Cuvântul ebr. tahas descrie materialul folosit pentru acoperirea cortului atunci când a fost ridicat (Exod 25) şi a chivotului legământului atunci când era purtat (Numeri 4). Cuvântul este tradus piele de viezure (AV), piele de focă sau piele de capră. Tristram (1867) se pare că a fost primul care a sugerat că cea mai probabilă sursă pentru această piele a fost DUGONG, un mamifer marin mare care aparţine familiei Sirenia şi care până în prima parte a secolului al 19-lea era destul de des întâlnit în Golful Aqaba. Viţel de mare este numele popular pentru dugong.
Cuvântul ebr. akbar este găsit de 6 ori în VT şi este tradus în toate cazurile ŞOARECE, în popor acest nume este dat la o gamă largă de rozătoare mici şi ne-am aştepta ca akbar să aibă acest sens atunci când este interzis să fie folosit pentru hrană în Levitic 11:29, adică, probabil că s-a referit la şoarecii de câmp, la jerboa (Jaculus jaculus) şi alte rozătoare mici, cât şi la şoarecii şi şobolanii propriu-zişi. Cuvântul apare de patru ori în 1 Samuel 6, în incidentul cu molima care i-a afectat pe filisteni. Simptomele par să fie cele ale plăgii bubonice, fapt care sugerează că akbar se referă aici laŞOBOLANUL NEGRU (Rattus rattus) ai cărui păduchi sunt principalii purtători ai acestei boli mortale, cunoscută în Europa Evului Mediu sub numele de ciumă (moarte) neagră.
Cuvântul ebr. arnebet este menţionat numai ca un aliment interzis, dar similaritatea cu cuvântul arab ‘arneb cât şi motivul interdicţiei sugerează că acesta este IEPURELE din Palestina. Afirmaţia din Levitic 11:6: „Să nu mâncaţi iepurele, care rumegă, dar n-are unghia despicată” (adică, nu are copită), a fost înţeleasă greşit multă vreme deoarece este clar că iepurele, înrudit cu rozătoarele, nu rumegă. Totuşi, se ştie în prezent că iepurele de câmp, la fel ca şi iepurele de casă, produce două feluri de excremente, dintre care unul este mestecat şi înghiţit din nou, dând impresia că iepurele rumegă. Acest obicei ciudat are cam acelaşi rol ca şi rumegatul, deoarece permite digerarea materialelor care ar fi greu de asimilat în mod normal.
LILIAC este o traducere acceptabilă a cuvântului aţellep (Levitic 11:19 şi Deuteronom 14:18), inclus printre animalele zburătoare din listele mozaice. În Orientul Mijlociu pot fi întâlnite numeroase specii, dintre care unele se adăpostesc în număr mare în peşteri, fie atârnate de tavanul peşterilor, fie adunate ca un roi în crăpături. Liliecii erau unele dintre animalele cele mai uşor de prins în anumite perioade şi de aceea au fost incluse în lista animalelor interzise, întrucât sunt insectivore. Liliecii mai sunt menţionaţi o singură dată, în Isaia 2:20: „Oamenii îşi vor arunca idolii… la lilieci”, care erau animale necurate şi erau folosite aproape întotdeauna în scrieri pentru a simboliza pustietatea.
Cuvântul evr. qop tradus în general MAIMUŢĂ (Simia) se consideră că a derivat de la cuvântul egip. g (i)f, gwf, MAIMUŢA . Aceste animale au fost incluse în mărfurile aduse în Egipt de flotele egiptene din Marea Roşie; erau aduse din ţara „Punt”, probabil o ţară situată în SE Sudanului şi în Eritrea. Probabil că acestea au fost babuni sau maimuţe sud africane. Alţii sugerează că acest cuvânt este derivat din limba tamilă şi de aceea ar indica originea orientală, şi în acest caz maimuţele ar fi fost MACAO sau LANGURI. Nici una dintre acestea nu este o maimuţă simiană propriu-zisă.
Cuvântul evr. tannin este discutat în secţiunea despre *BALAUR, care este cea mai frecventă traducere, deşi uneori cuvântul este tradus şarpe, balenă sau monstru marin. (Pentru o analiză detaliată, vezi Cansdale, Appendix B.) A existat oarecare confuzie cu termenul evr. tannim, care probabil este un nume poetic pentru şacal, dar este puţin probabil că cele două cuvinte sunt înrudite, tannin este întâlnit cel mai adesea în contexte care au un sens complet figurat şi nu este nicidecum cert că se are în vedere un animal propriu zis aceste cazuri nu se cer discutate aici. Totuşi, cuvântul tannin este întâlnit şi în naraţiunea creaţiei, în ziua a 5-a (Geneza 1:21), „peştii cei mari” (în alte traduceri: „balenele mari”, AV; „monştrii marini”, RSV). În acest context este un cuvânt general şi probabil că cea mai bună traducere este „animale marine gigantice”. Cuvântul este tradus „şarpe” în întâmplarea când toiegele au devenit şerpi (Exod 7:”-10, 12). În două alte versete traducerea AV foloseşte cuvântul „balenă” acolo unde contextul este în mod clar figurativ.
În Matei 12:40, cuvântul gr. ketos este tradus BALENĂ (în majoritatea traducerilor; „chit” În trad. rom.) şi se referă la peştele mare (ebr. dag) din Iona 1:17. Din motive anatomice pare improbabil ca „peşte” să fie o traducere corectă, dar se ştie că au existat în E Mării Mediterane câteva specii de balene cu dinţi care sunt capabile să înghită un om. În prima parte a acestui secol au fost unu sau două cazuri autentice confirmate de oameni care au supravieţuit după ce au fost înghiţiţi (PTR 25, 1927, p. 636 ş.urm.). Acesta este singurul loc din NT unde apare cuvântul ketos, care este folosit de Homer şi Herodot pentru o gamă largă de animale marine, reale şi mitice, şi al cărui sens trebuie să rămână incert.
Cuvântul HIPOPOTAM a fost folosit de traducători din lipsa unui alt nume de animal care să se potrivească în contextul din Iov 40:15. În original este folosit pluralul cuvântului ebr. behema, un termen general pentru animale (fiare sălbatice). Cuvântul este întâlnit de 9 ori şi în toate aceste cazuri, cu o singură excepţie, are sensul normal de animale sau vite. Pasajul din Iov 40, însă, este un caz special, deoarece pluralul pare să fie folosit pentru a conferi intensitate şi probabil că se are în vedere un animal specific. Deşi au fost făcute diferite sugestii, părerea celor mai mulţi cercetători de-a lungul anilor este că Iov a scris despre HIPOPOTAM. Acest nume derivă de la termenul gr. care înseamnă „cal de râu”, deşi cele două specii nu sunt înrudite. Acest animal imens de apă a trăit în partea Nilului Inferior până în secolul al 12-lea d.Cr. şi, cu mult înainte, în râul Orontes din Siria (şi poate în altă parte din Asia de SV) până după vremea lui Iosif, aşa încât este binecunoscut în ţările biblice. Pasajul acesta este dificil, dar sunt câteva indicii folositoare pentru traducere. Este un animal acvativ puternic (v. 21-23) şi este vegetarian (v. 15). „El îşi găseşte hrana în munţi” (v. 20). Este adevărat că hipopotamii pot urca pante abrupte atunci când ies din apă ca să caute mâncare. Problema aceasta este discutată pe larg de Cansdale, p. 100 ş.urm.
Cuvântul evr. qippod face parte dintr-un număr mai mare de cuvinte greu de tradus care sunt folosite cu referire la animale din pustiu; cuvântul este întâlnit de trei ori în legătură cu judecata lui Dumnezeu împotriva Babilonului (Isaia 14:23), a Idumeii (Isaia 34:11) şi a Ninivei (Ţefania 2:14). Au fost sugerate numeroase alternative cum sunt buhaiul-de baltă, stârcul, dropia, porcul ţepos, ariciul şi şopârla. Nici filologia şi nici contextul nu ne ajută. Buhaiul-de-baltă şi stârcul sunt păsări de baltă şi este foarte improbabil să fie avute în vedere aici; dropia este rar întâlnită în această regiune. Probabil că ARICI este cea mai probabilă alternativă. În Ţefania 2:14 se spune despre Ninive că va fi nimicită şi cetatea a fost de fapt îngropată în nisip aşa încât este literalmente posibil ca „aricii” să locuiască pe capiteluri. În regiunea aceea trăiesc trei specii de arici, dintre care două sunt forme de deşert sau semi-deşert, iar una din N Palestinei este asemănătoare cu ariciul britanic.
PORCUL-ŢEPOS poate fi găsit şi în zilele noastre în Israel, unde este cel mai mare rozător, având o greutate de vreo 20 de kg. Nu există nici o legătură cu cuvântul qippod sau cu vreun alt cuvânt ebr. din Biblie.
În Palestina trăiesc multe PĂSĂRI. Ţara are o varietate mare de relief şi condiţii climatice, de la climă semi-tropicală până la deşert; în afară de aceasta, una dintre rutele majore de migrare din Africa în Europa şi V Asiei trece din N Mării Roşii peste tot Israelul. Prin urmare, numărul păsărilor localnice este mărit considerabil de păsările migratoare şi el se schimbă aproape în fiecare lună a anului.
Această abundenţă de păsări face să fie dificilă identificarea cu certitudine a anumitor păsări menţionate în Biblie şi în unele cazuri nu este posibil să spunem dacă termenii ebr. se referă la păsări sau la alte categorii de animale. Cu excepţia „uliului”, care este menţionat în Iov 39:26, următoarele păsări sunt întâlnite numai în listele de mâncări din Levitic şi Deuteronom:PESCĂRUŞUL (sahap), ULIUL (neş), ULIUL-DE-NOAPTE (tahmas), CORMORANUL (salak),PUPĂZA (dukipet), OSPREY (ozniyya) şi GĂINUŞA-DE-BALTĂ (tinsemet). Se poate ca acestea să nu indice grupele majore din care face parte fiecare pasăre şi Driver (1955) dă o nouă listă interesantă de traduceri.
În Palestina trăiesc şi astăzi multe păsări de pradă şi, în afara oraşelor mari, unele pot fi văzute în fiecare zi.
Cuvântul ebr. raham (Levitic 11:18; Deuteronom 14:17), „eretele”, probabil că este VULTURULegiptean, o pasăre cu pene albe şi negre care poate fi văzută adesea hrănindu-se cu resturi şi gunoaie.
Între păsările de pradă care era interzis să fie mâncate (Levitic 11:13) este VULTURUL DE MAREsau spărgătorul de oase (ebr. peres). Mai este numit şi VULTURUL BĂRBOS, care lasă oasele să cadă de la înălţime ca să le spargă de stânci şi să ajungă astfel la măduva care este în ele.
Unii VULTURI continuă să trăiască sau să călătorească prin Palestina; cuvântul ebr. neser este probabil un termen generic, la fel ca şi termenul „vultur”. Ar putea include toate păsările de pradă şi referinţele numeroase, dintre care cele mai multe sunt figurative, ne dau puţine indicaţii cu privire la identitatea speciilor. Mica 1:16: „Lărgeşte-ţi pleşuvia ca vulturul”, sugerează dar că este vorba de VULTURUL PLEŞUV, care are pe cap un puf deschis la culoare şi contrastează cu penajul bogat al tuturor vulturilor. Unii cercetători consideră că în toate cazurile neser ar trebui să fie vulturul pleşuv, la fel cum ar trebui tradus şi termenul gr. aetos, „vultur” în Matei 24:28 („acolo se vor aduna vulturii”). Acest text vorbeşte despre adunarea vulturilor la un stârv.
Cuvintele ebr. ‘ayya (Iov 28:7), da’a (Levitic 11:14) şi dayya (Deuteronom 14:13; Isaia 34:15) probabil că înseamnă GÂRLIŢĂ, şi în Palestina sunt cunoscute două specii, una neagră şi una roşie.
BUFNIŢA este menţionată de 8 ori în VT, folosind 4 cuvinte ebr. Probabil că traducerea este corectă şi sunt avute în vedere câteva specii diferite.
Cuvântul ebr. lilit este întâlnit numai în Isaia 34:14, alături de alte nume controversate de animale care par să indice toate pustietatea. Se crede că este un cuvânt împrumutat din asir., de la numele demonului feminin al nopţii, lilitu. Au fost sugerate mai multe traduceri: cucuvea ţipătoare (AV), monstru de noapte (AVmg., RV), ciuma nopţii (RSV), caprimulg (NEB), *Lilith (JB) „năluca nopţii”, în Cornilescu. Potrivit tradiţiei rabinice era o năluca cu chip de femeie frumos îmbrăcată care stătea noapea în aşteptare. Zoologii evrei sugerează că este vorba de „bufniţa roşiatică”. Se poate ca lilit să fie un animal real, dar în lipsa unor dovezi convingătoare, trebuie să-l lăsăm neidentificat.
BARZA ALBĂ este una dintre cele mai interesante păsări migratoare din Palestina, călătorind încet spre N, în special de-a lungul văii Iordanului, în lunile martie şi aprilie. Ieremia 8:7 spune: „Barza albă (în trad. rom. „cocostârcul”) îşi cunoaşte vremea pe ceruri”, şi sugerează că hasidapoate însemna barză albă, deşi se poate referi la alte câteva păsări mari, inclusiv gârliţa şi bâtlanul.
COCOSTÂRCUL sau COCORUL este asemănător cu barza albă şi este tot o pasăre migratoare. Se crede că în Isaia 38:14 şi Ieremia 8:7, cuvântul agur ar trebui tradus „cocostârc”, iar sus„rândunică”. Amândouă sunt păsări migratoare, aşa cum sugerează Ieremia 8:7. Un alt cuvântderor este tradus RÂNDUNICĂ în Psalmul 84:3 şi Proverbe 26:2, iar în primul text se subînţelege că îşi face cuibul în clădirile templului. Acest lucru este adevărat cu privire la câteva specii de rândunici, cât şi cu privire la LĂSTUNUL-MARE, o pasăre asemănătoare ca şi conformaţie şi comportament, dar care nu este înrudită cu rândunică. În Palestina sunt întâlnite cel puţin 4 specii de rândunică, 4 specii de LĂSTUN (rândunică de casă) şi 3 specii de lăstun-mare.
VRABIA trăieşte în apropierea locuinţelor omeneşti în multe părţi ale lumii şi vrabia de casă, des întâlnită în Palestina de astăzi, este aproape identică cu specia europeană. Se poate ca aceasta să fi fost pasărea la care S-a referit Domnul nostru (Matei 10:29, etc.), deşi termenul gr. strouthioninclude mai multe păsări mici care erau, şi continuă să fie, omorâte şi vândute în Palestina. În Psalmul 84:3, cuvântul ebr. şippor este tradus „vrabie”; Psalmul 102:7, „pasărea singuratică pe un acoperiş” nu credem că se referă la vrabia de casă, şi ar putea să se refere la STURZUL ALBASTRU DE STÂNCĂ, o pasăre solitară care uneori se aşează pe case.
Faptul că în VT nu sunt menţionate PASĂRI DOMESTICE este surprinzător la prima vedere, întrucât avem dovezi că în tributul plătit de Asiria Egiptului erau incluse GĂINI, în cca. 1500 î.Cr. iar COCOŞII pot fi întâlniţi pe peceţile din secolul al 7-lea î.Cr. Homer (cea secolul al 9-lea î.Cr.) nu aminteşte găinile, dar menţionează GÂŞTELE. Unii cercetători cred că păsările îngrăşate din 1 Împăraţi 4:23 ar putea fi păsări domestice. Importul de PĂUNI (1 Împăraţi 10:22), dacă această traducere este corectă, sugerează că Solomon a făcut comerţ cu Ceylonul sau India, unde îşi au originea păsările domestice, şi se poate ca astfel să le fi cunoscut.
Singura menţionare a găinii în NT este în Matei 23:37 şi Luca 13:34, unde în una dintre cele mai plastice pilde ale Domnului nostru este evident că termenul gr. ornis se referă la găina domestică. Cocoşul (alektor) este menţionat în două incidente. În Marcu 13:35 Isus menţionează cele patru străji din noapte, inclusiv „cântatul cocoşilor” (între miezul nopţii şi ora 3 dimineaţa, după felul în care romanii socoteau timpul). Se credea că cocoşul cântă la ore precise şi în multe ţări cocoşul era considerat ca un ceas deşteptător, dar ar fi greşit să speculăm o anumită oră în incidentul cu Petru şi cântatul cocoşului, Matei 26:74-75, etc. Pentru câteva observaţii remarcabile despre creşterea în Ierusalim a unor cocoşi care să indice ora, vezi W. L. Lane, The Gospel according to Mark, NIC, 1974, p. 512, n. 69 şi p. 543.
PĂUNUL este originar din junglele indo-malaeziene. Nu există nici o dovadă independentă care să confirme identificarea tukkiyyim; s-a sugerat că acest cuvânt este derivat de la cuvântul tokai, din limba tamilă, dar acesta înseamnă „coadă” şi în prezent nu se ştie dacă se referă la păunul propriu-zis. Această pasăre splendidă a ajuns la Atena înainte de 450 î.Cr., iar pe insula Samos era crescută chiar înainte de această vreme.
PREPELIŢA, aproape cea mai mică dintre păsările vânate, apare într-un singur incident, în Exod 16:13, etc.: „Seara, au venit nişte prepeliţe (selaw), şi au acoperit tabăra”. Au fost făcute speculaţii cu privire la traducerea corectă, dar „prepeliţă” pare să se potrivească mai bine decât orice alt termen. În Psalmul 78:27, „păsări înaripate”, confirmă că (selaw) erau păsări; ele aparţineau de asemenea unuia dintre puţinele grupuri care erau considerate curate. Prepeliţele sunt păsări migratoare şi în anumite perioade ele călătoresc în cârduri mari, zburând la un metru sau doi deasupra pământului. Migrarea lor traversează traseul urmat după Exod.
Numai o singură galinacee mai poate fi identificată, şi anume POTÂRNICHEA: în 1 Samuel 26:20: „Cum ar urmări o potârniche în munţi”. Cuvântul ebr. qore înseamnă potârniche de munte (Alectoris graeca), care este vânată în mod obişnuit în multe părţi ale Orientului Mijlociu şi în SE Europei. Este asemănătoare cu potârnichea cu picioare roşii (A. rufa) din SV Europei. Înţelesul proverbului din Ieremia 17:11 nu este clar.
Doi membri din familia CORBULUI pot fi văzuţi foarte frecvent în Palestina – CORBUL şi cioara cu moţ. Cuvântul ebr. ‘oreb şi cel gr. korax este analog cu „cioară” şi probabil că se referă în principal la corb, dar este folosit de asemenea pentru ciori, în general. Atât corbul cât şi cioara au înfăţişare obiceiuri asemănătoare cu păsările britanice.
STRUŢUL este menţionat în câteva pasaje, dar părerea generală este că în 8 pasaje termenul bat ya’ana ar trebui să fie tradus „struţ” şi nu „cucuvea” (AV). Iov 39:13-18 este o descriere clară a struţului, o pasăre care în trecut a trăit în Orientul Mijlociu. Cuvântul ebr. ye’enim este tradus de asemenea „struţi” în Plângerile 4:3, dar o pasăre cum este struţul se poate să fi avut mai multe nume locale.
„PELICANUL din pustie” (Psalmul 102:6) (în unele traduceri (RSV) „vultur”) nu credem că este o expresie contradictorie, deoarece *pustie nu înseamnă întotdeauna deşert. Şi o mlaştină poate fi descrisă cu acest cuvânt, iar mlaştinile asanate din N văii Iordanului continuă să fie vizitate de cârduri de pelicani albi care migrează.
Câteva specii de PORUMBEI şi TURTURELE sunt întâlnite în Palestina şi există oarecare confuzie cu privire la numele lor. Cuvântul ebr. yona este tradus de obicei „porumbel”, dar în pasajele despre jertfe, în Levitic şi Numeri, este tradus întotdeauna „pui de porumbel”. În aceleaşi versete este tor, turtureaua; numele ştiinţific generic al acesteia este Turtur, şi derivă de la sunetul pe care-l scoate; poate fi identificat cu turturica obişnuită sau cu guguştiucul gulerat, dar mai ales cu acesta din urmă, care a fost domesticită de multă vreme şi poartă numele de turturică berberă. Prin urmare, termenul ebr. yona desemnează porumbelul de stâncă (Columba livia), care a fost domesticit în antichitate şi care a fost folosit pentru carnea sa şi ca porumbel-poştaş.
Mulţi cercetători consideră că expresia „pasăre pestriţă (şabua’) din Ieremia 12:9, ar fi tradusă mai corect „HIENA„.
BIBLIOGRAFIE
- R. Driver,Birds in the Old Testament, PEQ 86, 1954, p. 5 ş.urm.; 87, 1955, p. 129 ş.urm.; Once Again,Birds in the Bible, PEQ 90, 1958, p. 56 ş.urm.; G. S. Cansdale, Animals of Bible Lands, 1970, cap. 10-15.
ŞOPÂRLELE sunt cele mai răspândite reptile din Palestina, numărând vreo 40 de specii; acestea sunt singurele reptile pe care călătorul le va vedea cu siguranţă. Cele două specii cu cea mai mare răspândire sunt AGAMA sau ŞOPÂRLA CURCUBEU, care trăieşte la marginea drumurilor şi în apropierea locuinţelor omeneşti; poate fi recunoscută cu uşurinţa prin obiceiul său de a face „flotări”; cealaltă specie este GECO, care dimineaţa devreme obişnuieşte să se încălzească pe bolovani. Este de aşteptat ca şopârlele să fie menţionate şi, de fapt, există 6 cuvinte ebr. care sunt traduse în general „şopârlă”. Acestea apar numai în listele de mâncăruri din Levitic 11:29 ş.urm., dar contextul nu ne indică nimic altceva decât faptul că sunt necurate; aceasta sugerează că ele sunt reptile carnivore, dar orice identificare este speculativă, deoarece dovezile lingvistice şi din tradiţie sunt foarte sumare.
- şab.Broasca ţestoasă (AV, şi trad. rom) este o traducere incorectă. RV şi RSV traduc „şopârlă mare”, un nume generic. Potrivit tradiţiei este vorba de şopârle cu cozi ţepoase, care ating o lungime de 50 de cm. Cuvintele arabe dhubb sau dhabb sunt suficient de asemănătoare încât să ne dea o oarecare confirmare.
- anaqa.Traducerea cea mai probabilă este GEKO.
- koah.Cameleon, în unele traduceri (RV, RSV) „crocodil de uscat”. Această expresie este lipsită de sens, dar a fost dată în trecut unei şopârle de deşert, cea mai mare din acea regiune.
- leţa’ă.Şopârlă. Poate că este vorba de şopârle din familia Lacertidelor.
- homeţ.Melc (AV, şi trad. rom.) este o traducere greşită. RV şi RSV traduc „şopârlă de nisip”. Probabil că este vorba de o şopârlă din familia Scincidelor, foarte suplă şi foarte agilă.
- tinsemeteste un termen foarte dificil. Cârtiţă (AV) nu este o traducere corectă. RV şi RSV traduc „cameleon”.
În afară de acestea, semamit (Prob. 30:28) este tradus „păianjen”. Ar putea foarte bine să fie GEKO, sau şopârlă de casă; în Palestina pot fi întâlnite câteva specii care trăiesc pe case sau în interiorul lor. Configuraţia specială a picioarelor le permite să se agaţe de pereţi netezi şi chiar de tavan.
Una dintre şopârlele geko, Ptyodactylus hasselsquisti, a fost numită abubrais (arab), „tatăl leprei”, probabil pentru că are culoarea cărnii, poate pentru că se presupune (în mod greşit) că este otrăvitoare. CAMELEONUL este mic (până la 15 cm) şi este întâlnit rar; trăieşte în ţinuturile împădurite din Palestina. Culoarea, înfăţişarea şi obiceiurile îl fac să fie greu de observat şi nu ne-am aştepta să fie inclus în lista de alimente.
În Orientul Mijlociu există câteva specii de BROASCĂ ŢESTOASĂ. Broasca ţestoasă ar putea fi săi, în Levitic 11:29, deoarece este o reptilă care poate fi întâlnită din când în când, dar alţi cercetători au tradus acel cuvânt „şopârlă” şi identitatea acelei reptile trebuie considerată îndoielnică. Broaştele ţestoase erau cunoscute în Asiria antică, unde era folosit un blestem: „Fie să te răstomi şi tu pe spate ca o broască ţestoasă (şi să mori)” (Iraq 20, 1958, p. 76).
*ŞARPELE este un membru al sub-ordinului de reptile cunoscute sub numele de Ofidia, dar termenul este folosit uneori într-un sens mai larg care include multe creaturi mitice.
Trei cuvinte ebr. sunt traduse „şarpe”, iar dintre acestea nahas apare cel mai frecvent şi este un termen general, care include probabil şi alte reptile târâtoare. Cuvântul ebr. tradus „vrăjitorie” derivă de la aceeaşi rădăcină – a prevesti viitorul prin observarea şerpilor. Prima menţiune a cuvântului nahas este în Geneza 3:1, în introducerea pasajului despre căderea omului. sarap este o rădăcină comună mai multor cuvinte şi este tradus de obicei „înfocat” sau „arzând”; în Numeri 21:6 este un calificativ pentru nahas şi este tradus „şarpe înfocat”, dar în v. 8 şi 9 este folosit singur pentru a descrie şarpele de aramă făcut de Moise. În Isaia 14:29 şi 30:6 este tradus „balaur zburător”. Cuvântul tannin, tradus de obicei balaur, este tradus „şarpe” numai în incidentul cu toiagul lui Aaron (Exod 7:9 ş.urm.).
Cuvântul gr. ofis, un termen specific pentru şarpe, este întâlnit de 14 ori în NT, în contexte diferite, inclusiv referirile la şarpele din pustie Qoan 3:14) şi la şarpele din Geneza 3 (Apocalipsa 12:9).
Şerpii sunt întâlniţi în toate zonele geografice, de la deşert până la păduri şi mlaştini, şi includ o gamă largă de specii, unele mai mici de 30 de cm, în timp ce altele ajung până la 2 m. Majoritatea sunt inofensivi; vreo 6 specii sunt în mod potenţial letali, dar numai un procentaj mic din muşcături sunt mortale dacă este acordat tratament medical. Toţi şerpii se hrănesc cu animale, de la insecte până la mamifere, pe care le înghit întregi, fără să le mestece. Pot supravieţui perioade lungi, uneori chiar mai mult de un an, fără mâncare, dar au nevoie de apă mai des.
Şerpii sunt priviţi în zilele noastre cu groază şi sunt obiectul multor fobii. Probabil că întotdeauna a fost aşa. Nu ne putem aştepta ca şerpii să fie identificaţi dar în Biblie sau să fie descrise obiceiurile lor, dar contextele şi rădăcinile cuvintelor ne permit uneori să facem deducţii.
Cuvântul ebr. peten reprezintă o specie veninoasă. Apare de 6 ori şi în timp ce majoritatea traducerilor, inclusiv RSV, îl redau „viperă” sau „năpârcă”, NEB, îl redă „cobră” de două ori şi „aspidă” de 4 ori. Este general acceptat că este corect să fie tradus COBRĂ, întrucât muşcătura deASPIDĂ era folosită în Egipt pentru sinucideri; veninul neurotoxic al cobrei cauzează de obicei o moarte rapidă, Isaia 11:8 vorbeşte despre „borta năpârcii”; cobra trăieşte de obicei în găuri în pământ. Fermecarea şerpilor este menţionată dar în Psalmul 58:4-5, „glasul fermecătorului”, referindu-se la peten; se ştie că de obicei cobra este folosită în acest scop.
Importanţa figurativă a şarpelui înfocat este accentuată de faptul că Domnul nostru se referă la el în Ioan 3:14. Contextul din Numeri 21, unde este folosit atât nahaa cât şi ‘sarap, ne permite să facem câteva deducţii şi sunt 4 fapte care sugerează că este vorba de VIPERA Echis (Vipera de scoarţă). Este cunoscută pentru atacurile sale fără provocare, lucru rar între şerpi; veninul său este un hemolitic puternic şi cauzează moartea în curs de câteva zile; este mai activă în timpul zilei decât orice altă viperă de deşert; în unele regiuni din Asia şi Africa se ştie că se pot înmulţi foarte mult, într-un spaţiu limitat. Când Israeliţii au cerut ajutor, Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l ridice pe o prăjină aşa încât cei care vor privi la el cu credinţă să trăiască. Se pare că şarpele de aramă, sau o copie a lui, a devenit mai târziu obiectul unei închinări păgâne, şi de aceea Ezechia l-a distrus în timpul reformei religioase din vremea sa (2 Împăraţi 18:4). Există dovezi despre un cult al şarpelui în vechime, în Palestina, iar în Cartea înţelepciunii 11:15 găsim afirmaţia că ei s-au închinat „şerpilor lipsiţi de raţiune”. Un basorelief al zeiţei şarpe a fost găsit la Beit Mirsin. Un şarpe de aramă, din cca. sec. 15 î.Cr., de la Gezer are gâtul întins al unei cobre şi sunt multe exemple de vase pentru mirodenii care aveau pe ele basoreliefuri cu şerpi. Este probabil că şerpii sunt induşi între „tot felul de târâtoare” la care se închinau bătrânii din Ierusalim (Ezechiel 8:10).
Alte cinci cuvinte ebr. sunt traduse NĂPÂRCĂ şi VIPERĂ, şip’oni (Proverbe 23:32) este tradus basilisc, şi este întâlnit numai în pasaje figurative din care se poate trage prea puţine concluzii; dar versetul din Ieremia 8:17, „bazilici împotriva cărora nu este nici un descântec” sugerează că este vorba de VIPERELE DE DEŞERT, şepa’ (Isaia 14:29) a fost tradus bazilisc (AV, RV), dar cuvântul este nedefinit şi învechit; RSV traduce în prezent viperă. sepipon este găsit numai în Geneza 49:17, „o năpârcă pe cărare, muşcând călcâiele calului”.
Viperele de deşert Cerastes cerastes şi C. vipera au devenit hieroglifa egip. pentru litera „f”, derivând de la onomatopeea fy, fyt; cele trei nume de mai sus se poate să fie înrudite cu aceasta. Tristram notează că shiphon este termenul arab pentru vipera cu corn. Deşi cuvintele năpârcă şi viperă sunt aproape sinonime şi se referă la şerpii din familia viperei, năpârcă se referă în general la şerpi.Vipera, al cărui nume derivă de la vivipar (care naşte pui vii), a fost folosită pentru prima dată de Tyndale în prima parte a secolului al 16-lea.
Atât ‘ep‘eh cât şi ‘aksub sunt traduse „viperă” în pasaje figurative. Primul cuvânt este identificat cu termenul arab afa’a, folosit uneori pentru şerpi în general, alteori pentru vipere. Cuvântul ‘aksubeste înrudit cu cuvântul arab care înseamnă „a se încolăci”, şi descrie un obicei al viperelor de deşert.
Cea mai mare viperă din Palestina (Vipera palestina) este găsită în cea mai mare parte a ţării, cu excepţia deşertului; nu poate fi identificată cu nici unul dintre şerpii de mai sus, dar este întâlnită frecvent în Galilea şi Iudea şi ar putea fi specia la care se referă termenul gr. echidna. În 4 dintre cele 5 cazuri în care este menţionat este vorba de „pui de năpârci”, o expresie folosită de Cristos şi de Ioan Botezătorul cu referire la farisei. Expresia este corectă, deoarece aceste vipere dau naştere la mai mulţi pui vii o dată. În al cincilea caz este singura menţionare literală, în Faptele Apostolilor 28:3; şarpele care l-a muşcat pe Pavel se crede că a fost vipera obişnuită, care mai poate fi întâlnită în Sicilia şi în alte insule, deşi nu este întâlnită în Malta.
Pentru alte detalii cu privire la biologia şi răspândirea şerpilor, vezi Cansdale, p. 202-210.
Cuvântul CROCODIL nu este găsit în nici o traducere; în Iov 41:1 găsim cuvântul leviatan, şi cu toate că acest pasaj este în întregime figurativ avem câteva indicii care sugerează că este vorba de crocodil: de ex. v. 13 şi 15: „Cine va putea pătrunde între fălcile lui?… Scuturile lui măreţe şi puternice sunt unite împreună…”. Cadrul la care se referă Iov este incert, dar este probabil că a fost undeva în E Mediteranei. În vremurile biblice crocodilul de Nil putea fi întâlnit de la izvoare şi până la vărsarea Nilului. În timp ce aria de răspândire în N Egiptului în vremea aceea nu este cunoscută, soldaţii cruciaţi care s-au întors au povestit despre crocodili în râul Zerka, râu care se varsă în Mediterana în apropiere de Cezarea şi continuă să fie cunoscut de localnici ca râul Crocodilului. Animalele înrudite cu crocodilul sunt mâncate în diferite părţi ale lumii şi deşi ele nu pot fi identificate în listele mozaice de alimente, este cert că erau necurate deoarece sunt animale carnivore.
În afară de folosirea în sens figurat în Apocalipsa 16:13 (gr. batrachos), cuvântul BROASCĂ (în ebr.şepardea’ apare numai în legătură cu a doua plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului (Exod 8:2 ş.urm.). Broaştele aparţin clasei Amphibia, ai cărei membri trebuie să petreacă primele stadii de dezvoltare în apă. Câteva broaşte, în special cele din genul Rana, sunt întâlnite frecvent în valea Nilului şi există mai multe specii care ar fi putut fi (şepardea’), broaştele care au cauzat această plagă.
LĂCUSTELE sunt cele mai importante insecte din Biblie, menţionate de 56 de ori, sub 9 nume ebr. şi un nume gr. Pentru evreii din vechime, lăcusta a fost în principal un distrugător, dar în acelaşi timp a fost o sursă folositoare de proteine animale. Au fost făcute trei sugestii pentru interpretarea numelor în ebr.:
- Ele se referă la specii diferite. Lucrul acesta nu poate fi întru totul adevărat, deoarece este vorba numai de 3 specii de lăcuste – lăcuste migratoare, lăcuste de deşert şi lăcuste marocane.
- Ele reprezintă diferite faze sau stadii prin care trece lăcusta în procesul de maturizare. Se consideră uneori că lista din Ioel 1:4 descrie o asemenea serie.
- Aceste nume sunt porecle descriptive, deoarece toate conţin rădăcini ale unor cuvinte care se referă la unul sau mai multe atribute ale lăcustelor. Aceasta este explicaţia cea mai plauzibilă, deşi este posibil ca (1) şi (2) se poate să fie adevărate în parte.
Lăcustele, din subdiviziunea Saltatoria (săritoare) din ordinul Orthoptera, au fost singurele insecte considerate „curate”; ele au fost descrise plastic şi s-a spus despre ele că au „fluierul picioarelor dinapoi mai lung, ca să poată sări pe pământ” (Levitic 11:21). Lăcustele sunt de fapt COSAŞI şi este posibil ca 2 cuvinte ebr. să se refere la alte specii decât lăcustele propriu-zise – hagab, care derivă de la rădăcina cuvântului „a ascunde”, ar fi putut desemna la specii mai mici, deoarece în 3 din cele 5 cazuri se referă la dimensiunile lor mici. Termenul sol’am, de la rădăcina „a înghiţi” sau „a distruge”, este tradus uneori „lăcustă pleşuvă”, pe baza unor afirmaţii talmudice potrivit cărora capul ei este neted în partea dinainte, fapt care se potriveşte bine cu Tryxalinae, o familie distinctă de cosaşi.
Modul în care diferitele traduceri tratează aceste nume este foarte variat, în special în listele alimentare, şi Ioel 1:4, încât nu are rost să le înşirăm. Cuvântul ‘arbeh (24 de ori) este un termen general, de la rădăcina „a înmulţi”, folosit întotdeauna în legătură cu plaga a 8-a şi considerat a fi specific pentru lăcuste migratoare. Celelalte cuvinte ebr. sunt hargol, tradus incorect gândac (AV) şi greier (RSV), care derivă probabil de la rădăcina „a alerga repede”; gazam, de la rădăcina „a reteza”; yeleq, poate de la rădăcina „a linge sau a mânca”; hasil, de la rădăcina „a mistui”; şelaşal, de la rădăcina „a zumzăi”; şi gob, care înseamnă „a roi”.
Lăcustele se asociază de obicei în roiuri mari, dar există dovezi ca au existat faze solitare şi roirea probabil că este o reacţie fiziologică la condiţiile date. Migrările nu urmează un tipar precis şi roiurile sunt, într-o măsură mare, mânate de vânt, pe distanţe mari („vântul dinspre răsărit adusese lăcustele”, Exod 10:13). Biologia tuturor speciilor este în general aceeaşi. Femela depune pachete de ouă în pământ, imediat sub suprafaţa solului, şi acestea pot sta acolo timp de mai multe luni, până când umezeala le permite puilor să iasă din ou. Lăcusta nu trece prin cele 3 stadii distincte ale unei insecte tipice; când ouăle se sparg, larva are în general forma adultului, dar fără aripi; aripile cresc treptat în curs de 5 sau 6 nâpârliri. Puii sunt numiţi de obicei cosaşi (săritori). Lăcustele sunt totalmente vegetariene şi pot trăi în roiuri atât de mari încât produc pagube dezastruoase pentru recoltă. În 1889 un roi de lăcuste de deşert care a trecut peste Marea Roşie s-a estimat că a acoperit o suprafaţă de 5.000 de km pătraţi.
Nu găsim nici o afirmaţie directă că israeliţii ar fi mâncat lăcuste, dar menţionarea lor în lista de alimente lasă se se înţeleagă lucrul acesta, valoarea lor nutritivă în vremurile antice este trecută cu vederea de multe ori, dar în literatură găsim multe dovezi cu privire la folosirea lor. Până în vremurile recente, cantităţi mari de lăcuste au fost mâncate de triburi din deşert şi din alte locuri, şi în unele perioade ale anului probabil că a fost principala sursă de proteine, cât şi de grăsimi şi minerale.
Lăcusta a fost aproape sinonimă cu „nimicitorul” şi o invazie de lăcuste a fost considerată adesea ca o pedeapsă de la Dumnezeu; în 3 cazuri, afară de plaga a 8-a, lăcustele au fost trimise de Dumnezeu ca o pedeapsă.
FURNICILE, ALBINELE şi VIESPII alcătuiesc împreună ordinul Hymenoptera (insecte cu aripi membranoase) şi multe specii au organizări sociale complexe. În Palestina se găsesc numeroase specii şi cele mai importante dintre ele sunt albinele producătoare de miere, deoarece până în secolul al 18-lea mierea a fost materialul de bază pentru îndulcire. Numele general ALBINE este dat la mai multe familii din acest ordin, incluzând albinele solitare, bondarii şi albinele producătoare de miere. Cuvântul ebr. debora se poate să fi inclus o gamă şi mai largă de insecte, chiar şi muşte asemănătoare cu albinele, dar din context este clar că, în 3 din cele 4 cazuri, VT se referă la albinele producătoare de miere (Judecători 14:8; Psalmul 118:12; Deuteronom 1:44). Al patrulea pasaj care foloseşte acest cuvânt este figurativ – Isaia 7:18: „Domnul va şuiera… albinelor din ţara Asiriei”. Potrivit tradiţiei, băştinaşii din Palestina îşi cheamă albinele scoţând un fluierat sau un şuierat, şi acest fapt sugerează că debora, din acest text, se referă la albinele producătoare de miere.
Numeroasele referiri la *miere în VT şi în NT ne fac să înţelegem că era folosită frecvent şi pe scară largă. Probabil că o mare parte din miere era produsă de albine sălbatice care îşi făceau cuibul în scorburi de copaci sau în crăpături din stânci, dar încă din timpuri străvechi albinele au fost atrase să ocupe stupi făcuţi din coşuri împletite sau din lut.
Cuvântul ebr. şir’a este tradus VIESPI BONDĂREŞTI, nişte viespi mari care trăiesc în colonii de viespi, şi au o înţepătură foarte dureroasă şi chiar periculoasă; continuă să fie întâlnite în multe părţi ale Palestinei, inclusiv deşertul din jurul Mării Moarte. Toate menţionările sunt în contexte asemănătoare, ca în Exod 23:28: „Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta”. Referirea ar putea fi literală, deoarece există însemnări ca viespile, şi chiar albinele, pot face caii şi vitele să intre în panică şi să calce totul în picioare. Sugestia lui J. Garstang (Joshua-Judges, 1931, p. 112 ş.urm., 285 ş.urm.) că viespile bondăreşti din Iosua 24:12, etc. reprezintă Imperiul Egiptean în Canaan, nu s-a bucurat de acceptarea multora.
FURNICA (în ebr. nemala) este menţionată numai în Proverbe 6:6 şi 30:25. Furnicile se deosebsc mult în mărime şi obiceiuri, dar toate sunt insecte sociale, trăind în colonii care numără de la câteva zeci până la câteva sute de mii. În Palestina pot fi întâlnite multe tipuri de furnici, dar contextul arată clar că aceasta este furnica agricultoare, care este lungă de vreo 6 mm. Coloniile ei sunt un lucru obişnuit în multe părţi din Israel, afară de deşert. În timpul primăverii şi al verii, ele adună seminţe de multe feluri, mai ales seminţe de ierburi, şi le depozitează în galerii subpământene, după ce îndepărtează pleava ca să o sufle vântul, marcând în felul acesta intrarea în cuib.
MOLIE este numele corect dat unei grupe mari din ordinul Lepidoptera (insecte cu aripi cu solzi) care include majoritatea insectelor colorate şi bătătoare la ochi. În Palestina există mai multe specii de fluturi şi de molii, dar singura referire este făcută la molia de haine, ebr. as, gr. ses (Iov 4:19; Luca 12:33, etc.) Contextul confirmă identificarea acestei insecte care este asociată întotdeauna cu omul şi cu bunurile sale. În ţările cu temperaturi medii ridicate în tot timpul anului, unde hainele erau considerate o avuţie şi de aceea erau păstrate în cantităţi mari, daunele produse de larvele acestor molii puteau fi serioase. Când moliile ies afară, dauna este produsă deja, deoarece moliile adulte nu mănâncă fibrele din haine.
PURICELE, care aparţine ordinului insectelor fără aripi, a fost întotdeauna un parazit pe oameni şi pe animalele domestice, şi puricii sunt deosebit de numeroşi la nomazi. Cuvântul ebr. par’osapare numai în 1 Samuel 24:14; 26:20. Metafora este clară şi corectitudinea traducerii este confirmată de faptul că puricele sare. Deşi sunt cunoscuţi în general doar ca nişte paraziţi neplăcuţi, puricii sunt de asemenea purtători potenţiali pentru diferite boli grave, în special plaga bubonică (vezi „Şoarece”, mai sus).
Deşi cuvântul MUSCĂ este folosit frecvent şi nespecific, se aplică în sens strict numai la Diptera, o insectă mare care are numai o pereche de aripi. Cuvântul apare numai de două ori în AV/RSV, fiind de fiecare dată traducerea termenului ebr. zebub, dar nici un element din context nu permite o identificare mai precisă. În Isaia 7:18 este folosit în sens figurat, în timp ce în Eclesiastul 10:1 este folosit într-un proverb familiar: „Muştele moarte strică şi acresc undelemnul negustorului de unsori”. O mare varietate de insecte, fără să fie toate muşte propriu-zise, pot fi atrase de aromele şi unguentele celor ce îmbălsămează. Cuvântul ebr. ‘arob este tradus „roi de muşte” (Exod 8:21 ş.urm.; Psalmul 78:45; 105:31). Aceste pasaje se refera la plaga muştelor câineşti din Egipt; multe specii depun ouăle şi se înmulţesc în masă, producând roiuri enorme care pot fi periculoase sau neplăcute doar prin numărul lor. Este posibil ca aceste roiuri să fi fost formate din mai multe feluri de muşte.
TÂNŢAR este numele dat mai multor grupuri de insecte cu două aripi, asemănătoare cu musculiţele, pe care le includ alături de ţânţari. Singurul loc unde apare termenul gr. konops în NT este în Matei 23:24, unde se vorbeşte despre a „strecura ţântarul”. Acest comentariu este bazat pe un obicei al fariseilor de a bea apa strecurată printr-o pânză, pentru a evita să înghită vreo insectă considerată necurată. Multe insecte mici se înmulţesc în apropierea apei şi formele lor larvale sunt des întâlnite în apele stătătoare. Cuvântul gr. konops probabil că a avut un sens la fel de general ca şi termenul nostru „ţânţar”.
Cuvântul ebr. kinnam, în Exod 8:16-18 este tradus PĂDUCHE. Puricele este o insectă fără aripi, în timp ce păduchele este un artropod cu opt picioare, înrudit mai degrabă cu păianjenii. Amândoi aceşti paraziţi sunt specializaţi în a suge sânge uman şi sunt purtătorii unor boli periculoase pentru oameni. Această problemă este discutată de Cansdale la p. 229.
SCORPIONUL, (în ebr. aqrab; în gr. skorpios) este unul dintre artropodele care pot fi identificate cu uşurinţă. Membrii acestui ordin se deosebesc între ei în ce priveşte mărimea şi toxicitatea; deşi cel mai mare scorpion din Palestina are aproape 15 cm, majoritatea dintre cele 12 specii sunt mult mai mici şi nici una dintre ele nu are o înţepătură care să fie fatală în condiţii normale. Toate speciile au înfăţişarea tipică scorpionilor – cleşte puternice, patru perechi de picioare şi o coadă întoarsă în sus, terminată cu un ac. Scorpionii sunt în cea mai mare măsură nocturni, în special în deşert, şi petrec ziua ascunşi sub pietre sau în găuri, iar noaptea ies să vâneze animale mici cu care se hrănesc. Câteva menţionări în VT şi în NT sunt în proverbe, de ex. 1 Împăraţi 12:11: „Vă voi bate cu scorpioane”, ar putea fi o referire la un bici cu mai multe cozi având legate la capăt bucăţi de metal şi cunoscut sub numele de „scorpion” (cf. 1 Macabei 6:51; „maşinării de aruncat săgeţi” în gr.skorpidia). Domnul nostru foloseşte scorpionul într-o comparaţie cu un ou, în Luca 11:12; segmentul principal al unor scorpioni este constituit din grăsime şi are o formă de ou.
În Palestina trăiesc mulţi PĂIANJENI, un alt ordin de artropode cu opt picioare, iar dintre aceştia se face referire clară la păianjenii care ţes pânze, în Iov 8:14 şi Isaia 59:5-6 (în ebr. akkabis. Cuvântulsemamit) este tradus de asemenea „păianjen” în Proverbe 30:28: „Păianjenul îl poţi prinde cu mâna”. O traducere probabil mai corectă este GEKO.
În fine, există o serie de nume care se referă la nevertebrate (animale fără şira spinării) mai greu de identificat. Contextul confirmă clar că MELC este traducerea corectă a cuvântului evr. sablul: „Ca un melc, care se topeşte umblând” (Psalmul 58:8). Amândouă traducerile reflectă un crez antic potrivit căruia melcul se topea treptat datorită faptului că lăsa în urma lui o urmă vizibilă. Nu există nici un element care să confirme că „melc” este traducerea corectă a termenului ebr. homet în lista de cărnuri interzise, în Levitic 11:30. În RSV este tradus „şopârlă de nisip” şi traducătorii moderni sunt de acord că este vorba de un gen oarecare de ŞOPÂRLĂ.
Cuvântul VIERME este termenul corect numai pentru câteva genuri de vieţuitoare nevertebrate, dar în limbajul popular folosirea lui este mult mai largă. În vremurile antice, la popoarele mai puţin dezvoltate, sensul cuvântului a fost şi mai vag. Sunt cinci cuvinte ebr. traduse „vierme”, şi această traducere poate fi acceptată dacă adoptăm sensul popular al cuvântului. În majoritatea pasajelor sensul este figurat şi o identificare mai precisă este dificilă; pentru o discuţie pe această temă, vezi Cansdale, p. 235 ş.urm. În textul ebr. al pasajului din Iov 19:16 nu există nici un cuvânt care să fie tradus „viermi” şi textul ar trebui tradus: „Chiar dacă mi s-ar nimici pielea”.
Cuvântul ebr. aluqa („sugător”) apare numai în Proverbe 30:15 şi este tradus „lipitoare”- în majoritatea traducerilor se face observaţia că acel text este obscur. Întâlnim două interpretări. 1. Majoritatea cercetătorilor presupun că textul se referă la LIPITOARE, probabil un gen acvativ cum este lipitoarea de cai (Limnatis nilotica), care continuă să fie întâlnită în apele stătătoare din Egipt şi din Orientul Apropiat, unde prezintă un pericol grav pentru oameni şi animale dacă este înghiţită odată cu apa potabilă. Lipitorile aparţin clasei Phylum Annelida, viermi segmentaţi, cu răspândire pe tot pământul. 2. Alţi cercetători, observând similaritatea cu cuvântul arab ‘alaqeh, o identifică cu un demon feminin, probabil un vampir care suge sânge pe care arabii îl numesc Aluq; această interpretare nu poate fi acceptată, deoarece liliecii care sug sânge, vampirii propriu-zişi, sunt întâlniţi numai în America Centrală şi de Sud.
Expresia TÂRÂTOARE este un termen nespecific care traduce două cuvinte ebr. folosite în mod special în naraţiunea *creaţiei. Comentariile de mai jos se referă în principal la AV. În RSV traducerea acestor cuvinte nu este uniformă şi într-un caz (1 Împăraţi 4:33) sereş este tradus „reptile” (în trad. rom. însă este „târâtoare”).
- remes, de la verbulramas, „a se târî, a se mişca”; participiul verbului este romes, care înseamnă „lucruri care se târăsc sau care se mişcă”. Se pare că este aplicat la toate animalele din Geneza 9:3, dar uneori este folosit în exclusivitate pentru animale marine (Geneza 1:21; Psalmul 104:25) sau de uscat (Geneza 1:24-25; 6:20; 7:8, 14, 21, 23), iar în 1 Împăraţi 4:33 şi Ezechiel 38:20 se face distincţie între acest termen şi animale sălbatice (behema), păsări (‘op) şi peşti (dag). Deşi unii comentatori au argumentat că în naraţiunea creaţiei termenul se referă la reptile, nu poate corespunde cu nici o categorie ştiinţifică modernă, referindu-se mai degrabă la toate creaturile care se mişcă aproape de pământ.
- sereş, de la verbulsaraş, „a mişuna, a furnica”, înseamnă „lucruri care mişună” şi este tradus „târâtoare” (Geneza 7:21; Levitic 5:2; 11:21, 23, 29, 41-44; 22:5; Deuteronom 14:19) şi „vieţuitoare” (Geneza 1:20; *CREAŢIE). Poate fi aplicat la ceraturile acvatice (Geneza 1:20; Levitic 11:10) şi de uscat (Geneza 8:21), iar în Levitic 11:29 se spune că include nevăstuica, şoarecii şi şopârlele. Pe scurt, sereş, la fel ca şi remes, pare să se refere la creaturi care par să se mişte aproape de pământ, dar sensul este flexibil în funcţie de context.
În NT, cuvântul gr. herpeton, derivat de la herpo, „a se târî” şi de aceea înseamnă „târâtoare”; cuvântul este folosit de 4 ori (Faptele Apostolilor 10:12; 11:6; Romani 1:23; Iacov 3:7) şi probabil că înseamnă „reptilă” în fiecare caz. În LXX este folosit în principal ca traducere a termenilor ebr.remes şi sereş.
BIBLIOGRAFIE
- S. Cansdale,Animals of Bible Lands, 1970; F. E. Zeuner,A History of Domesticated Animals, 1963.
G.S.C.
NAZIREAT, NAZIREU
(În ebr. nazir, „a separa, a consacra, a se abţine”; cf. nezer, „o diademă”, „coroana lui Dumnezeu”, uneori folosit pentru părul netăiat al unui nazireu). În Israel nazireul era unul care se izola de ceilalţi oameni, consacrându-se lui Iahve printr-un legământ special.
Originea acestei practici aparţine perioadei premozaice şi nu este cunoscută cu precizie. Semiţii şi alte popoare primitive îşi lăsau deseori părul netăiat în anumite situaţii când cereau ajutorul divinităţii şi prin aceasta îşi consacrau părul (vezi urmele acestui obicei printre triburile arabe, în cartea lui A. Lods, Israel, 1932, p. 305; vezi de asemenea Judecători 5:2).
- Legea nazireatulul din Numeri 6
Cu toate că, din punct de vedere cronologic, regulile nazireatului din Numeri 6 nu sunt primele referinţe biblice la acest subiect, ele ne pun la dispoziţie cea mai completă şi mai comodă bază pentru discuţie. Legislaţia privind nazireatul are trei părţi.
- Interdicţii
(i) Nazireul trebuia să se abţină de la vin şi de la băuturi tari, neavând voie să consume nici oţet sau stafide. Este posibil că motivul pentru aceste interdicţii era acela de a proteja integritatea şi sfinţenia nazireului, păzindu-l să nu fie posedat de un alt spirit în afară de spiritul lui Iahve (conf. Proverbe 20:1). Ca şi preot care oficia slujba, nazireul trebuia să renunţe la vin pentru a fi mai vrednic de a se apropia de Dumnezeu. R. Kittel însă vede în această abstinenţă un protest împotriva culturii canaanite şi o dorinţă de întoarcere la obiceiurile nomazilor (Geschichte des Volkes Israel, 1925, p. 250).
(ii) El nu trebuia să-şi taie părul în timpul consacrării (cf. nazir = „vie necurăţată”, Levitic 25:5, 11). Părul era considerat ca reşedinţă a vieţii, „adăpostul preferat al duhurilor şi al influenţelor magice” şi trebuia păstrat în starea lui naturală până când era distrus prin ardere, fără teama de a fi profanat.
(iii) El nu se putea apropia de un cadavru, nici chiar de cel al rudei celei mai apropiate, o interdicţie care era valabilă şi pentru marele preot.
- Încălcare
Dacă ultima regulă menţionată era călcată din neatenţie, nazireul trebuia să se supună unor ritualuri de curăţire foarte minuţioase şi trebuia să înceapă totul de la bun început. Este însă demn de menţionat faptul că termenii legământului nazireatului nu-l împiedicau pe nazireu să îndeplinească îndatoriri cosmice şi sociale.
- Încheierea
La sfârşitul legământului său, nazireul trebuia să aducă diferite jertfe prescrise, iar după aceea să-şi taie părul şi să-l ardă pe altar. După anumite ritualuri îndeplinite de către preot, nazireul era dezlegat de jurământul lui. Aspectele distinctive ale nazirearului iniţial au fost o consacrare totală lui Iahve, în care trupul, care nu era privit ca şi ceva ce trebuie ţinut în frâu, era implicat în slujba sfântă; o extindere a sfinţeniei care era caracteristică numai preotului aşa încât să fie cuprinşi în sfera ei şi cei ce nu făceau parte din preoţime; şi un caracter individual spre deosebire de cazul *Recabiţilor unde avem de a face cu caracteristici de grup.
- Probleme legate de nazireat
Este clar de la punctul c. de mai sus că nazireatul era un legământ făcut pentru o perioadă limitată. Dar înainte de data când a fost reglementat nazireatul (pentru dată vezi cartea *NUMERI), sunt cazuri când în perioada dinaintea exilului unii părinţi îşi consacrau copiii făcându-i nazirei pentru întreaga viaţă. Avem, de exemplu, consacrarea lui Samuel (1 Samuel 1:11), care nu este numit nazireu în MT (dar într-un text de la Qumran, anume 40. Sama, 1 Samuel 1:22 se încheie cu următoarele cuvinte: „un nazireu pentru totdeauna, în toate zilele vieţii lui”). Mai găsim de asemenea nazireatul lui Samson (Judecători 13), o naraţiune care conţine elemente care ar putea data din sec. al 10-lea î.Cr. Faptul că Samuel şi Samson au fost nazirei a fost pus la îndoială (vezi G.B. Gray, Numeri, ICC, 1903, p. 59-60). Relatarea vieţii lui Samson nu ne lasă deloc impresia că el s-ar fi abţinut de la vin! Este posibil ca termenul nazireu să se fi referit într-un sens mai larg la unul care a fost devotat lui Iahve.
Absalom a fost privit deseori ca un simbol al nazirearului permanent (pentru tăierea părului unui nazireu, vezi G.B. Grey, „The Nazirite”, JTS 1, 1900, p. 206). Amos, în vremea căruia se pare că nazireu erau numeroşi, vorbeşte clar despre nazireii pe care poporul căuta să-i abată de la calea cea dreaptă a abstinenţei (Amos 2:11-12). Este dificil să găsim dovezi ale existenţei nazireatului temporar în toată perioada pre-exilică.
III. Nazireatul de mai târziu
De la exil încoace, se pare că nazireatul nu era decât un legământ temporar. Se pare că în această practică au pătruns elemente din afară astfel încât s-a ajuns ca legământul nazireatului să nu mai urmărească numai pocăinţa şi consacrarea. Avem un caz când a fost practicat cu scopul de a obţine avantaje de la Iahve (cf. Josephus, BJ 2.313., unde Berenice face un legământ de 30 de zile), ca o activitate ritualistică lăudabilă, sau chiar pentru pariu (Mishnah, Nazir 5. 5 ş.urm.). Iudeii bogaţi finanţau deseori sacrificiul de la încheierea perioadei; despre Irod Agripa I se spune că ar fi făcut lucrul acesta (Josephus, Ant. 19. 293), iar Pavel a fost convins să facă lucrul acesta pentru patru membri ai bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 21:23 ş.urm.; cf. 18:18, unde Pavel însuşi a făcut un legământ de nazireu). Cazuistica a fost introdusă inevitabil şi un articol special din Mishnah (Nazir) a fixat durata maximă a nazireatului la 30 de zile.
Din informaţiile pe care le avem de la Josephus, se pare că nazireatul a fost o practică obişnuită a perioadei contemporane lui. Cu privire la sugestia care s-a făcut că Ioan Botezătorul şi Iacov fratele Domnului ar fi fost nazirei, cât şi pentru întregul subiect privitor la nazireat, vezi G.B. Gray, JTS, art. cit.
J.D.D.
Arma rugăciunii
Rugăciunea este una dintre cele mai puternice arme ale luminii pe care noi le avem. Când privești la viața și slujirea lui Isus, toate acestea au fost marcate de rugăciune; El a slujit celor bolnavi, celor posedați de diavol, eliberându-i, a înviat morți, dar viața privată, personală, de rugăciune a lui Isus a fost ceva care a ieșit în evidență în fața ucenicilor. Ei au recunoscut, în momentul în care Isus venea din timpul Său personal de rugăciune cu Tatăl, că se petreceau tot felul de minuni uimitoare, într-o asemenea măsură, încât ucenicii nu I-au cerut niciodată lui Isus să-i învețe cum să facă minuni, însă I-au cerut să-i învețe cum să se roage.
Viața noastră de rugăciune este deosebit de importantă. Rugăciunea nu este doar o puternică armă a luminii pe care noi o folosim în războiul spiritual, dar ne și ajută să creștem în relația noastră cu Dumnezeu. Astfel, este foarte important să învățăm cum să fim eficienți în rugăciune.
În Luca, de la capitolul 11 versetul 1, ucenicii au venit la Isus și I-au cerut să-i învețe cum să se roage: „Într-o, zi Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: ‚Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui.’” Ei au recunoscut cât este de importantă rugăciunea în procesul pregătirii, în timp ce vedeau succesul lucrării lui Isus.
În Efeseni 6:18, Pavel menționează de cinci ori conceptul de rugăciune, într-un singur verset. Când precizează fiecare parte din armătură, el vine și spune că toate ar trebui acoperite cu rugăciune. Rugăciunea este atât de importantă! Totuși, noi nu prea ne rugăm. Când avem probleme și dificultăți în viață, primul lucru care îl facem este să mergem la un prieten. În cele din urmă, poate reușim să-I vorbim și lui Dumnezeu despre chestiunea respectivă. Rugăciunea mea pentru voi este să acordați rugăciunii loc prioritar și să nu lăsați pentru sfârșitul lucrurilor momentul când vorbiți Tatălui vostru.
De-a lungul istoriei bisericii, au fost bărbați și femei, cunoscuți ca fiind oameni ai rugăciunii. Datorită rugăciunilor acestora, s-au petrecut o mulțime de minuni și încă mai vorbim despre viața lor, chiar și azi. Apostolul Pavel a fost un om puternic al rugăciunii. El se ruga în orice vreme și s-a rugat ca Dumnezeu să ne dea un duh de înțelepciune și de pricepere, tuturor celor care suntem mădulare ale Trupului lui Hristos.
Aceasta este, de fapt, și rugăciunea mea pentru noi, nu doar să ascultăm o învățătură, ci Domnul să deschidă ochii înțelegerii noastre și să ne ofere revelație, cu privire la subiectul despre care vorbim. Este foarte important ca Duhul Sfânt să ne deschidă și să ne descopere adevărul. Avem nevoie de acea descoperire, deoarece nu este suficient doar să ascultăm anumite concepte. Dacă doar punem împreună o mulțime de pași cu privire la ce ar trebui să facem și începem să practicăm acele lucruri, fără să avem parte, însă, de o revelație din partea Domnului, lucrul acesta nu ne va schimba. Acesta este lucrul care Îl preocupă întotdeauna pe Dumnezeu: El dorește ca noi să devenim tot mai mult asemenea chipului Fiului Său și avem nevoie de o descoperire din partea Duhului lui Dumnezeu, pentru ca noi să ne putem schimba.
Când tu și cu mine pătrundem în războiul spiritual, venim în Numele lui Isus. Astfel, forțele demonice și puterile întunericului trebuie să se plece și să se ducă din calea noastră, deoarece Isus este cu noi, în mijlocul nostru. Leul din seminția lui Iuda este aici și când noi rostim, conferim voce lucrurilor spuse de Dumnezeu. Acesta este unul dintre motivele pentru care Pavel ne-a spus ca atunci când ne rugăm, să prorocim. Prorocia este unul dintre darurile Duhului Sfânt. Pavel spune: eu prorocesc tot timpul. Acesta este Duhul Sfânt, care conferă voce gândurilor lui Dumnezeu, străpunge întunericul și circumstanțele vieții, pentru ca oamenii să aibă o înțelegere mai profundă și o revelație mai adâncă a Împărăției Sale.
Acesta este lucrul pe care noi îl dorim mai mult decât orice altceva, ca oamenii să înțeleagă dinamica Împărăției. În Luca 11, atunci când ucenicii se apropie de Isus și zic: „Isus, învață-ne să ne rugăm.” ceea ce ei spuneau, de fapt, este: Isuse, vrem să vedem Împărăția Ta manifestată în viețile noastre în același fel în care o vedem manifestată în viața Ta. Ei au văzut că atunci când Isus venea din timpul Său de rugăciune, cerul invada pământul, Împărăția Lui venea, voia Sa era împlinită și voiau să experimenteze acest lucru în viața lor. Câți dintre voi doriți să vedeți acest lucru în viața voastră? Eu vreau să văd că cerul invadează pământul! Aleluia! Vreau să văd puterea Împărăției manifestată în viața mea!
Ucenicii au avut suficient de mult discernământ pentru a înțelege că rugăciunea era o cheie. Astfel, ei s-au apropiat de Isus și au spus: învață-ne să ne rugăm. În Luca 11, Isus a dat această învățătură despre rugăciune și le-a spus despre cum ar trebui să înceapă să se roage. Unul dintre lucrurile de bază a fost: învățați să vă rugați întâi pentru voi înșivă și apoi puteți să vă rugați pentru prietenii voștri, pentru cei care vă sunt aproape. Pe măsură ce înaintează în capitolul 11, vedem această dinamică a războiului spiritual despre care vorbim. Cu siguranță este bine să ne rugăm pentru noi, pentru prieteni și pentru oamenii apropiați nouă, vă încurajez să faceți acest lucru, dar Dumnezeu dorește ca noi să ajungem să lucrăm în parteneriat cu El în rugăciune. Aceasta este o cu totul altă dinamică a rugăciunii, de aceea avem nevoie de revelație, care vine din partea Duhului lui Dumnezeu, pentru a înțelege cum să pătrundem în acest gen de rugăciune.
Nu putem intra în această bătălie doar pentru că așa vrem noi sau pentru că așa simțim, ci trebuie să avem parte de descoperire din partea Duhului lui Dumnezeu, pentru a fi eficienți în modul în care ne luptăm pentru Domnul.
Tată, Îți mulțumesc pentru slava Ta, Îți mulțumesc pentru puterea și ungerea Ta, care se odihnește peste oamenii Tăi. Cerem ca duhul de descoperire să vină peste noi, pentru a lucra în parteneriat cu Tine și a vedea Împărăția Ta. Voia Ta să se împlinească pe pământ, precum și-n ceruri, în Numele lui Isus, Amin.
Material extras din cartea „Armele Luminii” de Ron Brown.
Sursa: https://alfaomega.tv/viata-spirituala/rugaciune-mijlocire/8847-arma-rugaciunii#ixzz5XyTWT8Ev
Follow us: @alfaomegatv on Twitter | alfaomegatv on Facebook
De ce să mă rog?
Ştiu faptul că rugăciunea este importantă. Toţi oamenii deosebiţi pe care i-am întâlnit confirmă rolul decisiv pe care rugăciunea îl are în viaţa lor. Aşa am înţeles că ar trebui să mă rog, dar…
Încerc să fiu cât se poate de direct. Se pare că motivaţia pentru rugăciune vizează rezultatele acesteia; cu alte cuvinte, ne rugăm doar pentru a primi răspunsuri la anumite cereri. Rugăciunea poate fi formulată ca o listă de cumpărături pentru magazinul din colţul străzii: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri… dă-mi, dă-mi, dă-mi!” Este un gen de rugăciune „consumeristă.” Iar în ce mă priveşte, nu am putut accepta că această atitudine surprinde în vreun fel esenţa rugăciunii.
Prin urmare, am început să studiez cum şi de ce s-a rugat Iisus, şi am descoperit cinci motive pentru rugăciune.
- rugăciunea zideşte relaţia mea cu Iisus
- rugăciunea ne ajută să biruim ispita
- rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu
- rugăciunea desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu
- rugăciunea este o armă în războiul spiritual
Rugăciunea zideşte relaţia mea cu Iisus
Sunt chemat în primul rând să mă rog deoarece aceasta îmi oferă un mijloc de a zidi relaţia mea de dragoste cu Iisus Hristos. Iar acum urmează un fapt foarte important: esenţa creştinismului nu este dată de reguli, ci de relaţie.
Cu siguranţă şi Hristos stabileşte un standard, un sistem de valori; dar nu suntem creştini în virtutea faptului că acceptăm anumite standarde. Statutul nostru de creştini este dat de faptul că l-am primit prin credinţă pe Hristos, care ne iubeşte, care a murit pentru noi şi locuieşte în noi zi de zi.
Prin urmare, ceea ce am nevoie în primul rând este să zidesc relaţia mea de dragoste cu El. Trebuie să învăţ să Îl las pe El să mă strângă la piept, să îmi poarte de grijă, să mă conştientizeze de nevoile pe care le am (şi de modul în care El le împlineşte). Am nevoie să Îl ascult vorbindu-mi şi într-un mod disperat am nevoie să stau de vorbă cu El.
În Efeseni 3:14-19, apostolul Pavel se roagă pentru cei cărora le scrie: „să puteţi pricepe… care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă…”. Verbul „a cunoaşte” este folosit adesea cu referire la apropierea intimă dintre soţ şi soţie în cadrul relaţiei sexuale. Implicit, Apostolul Pavel se roagă pentru ca noi, la rândul nostru, să experimentăm o astfel de dragoste în comuniunea cu Hristos – nu în sens sexual, ci în sensul unei relaţii intime, adânci, apropiate şi libere. Este atât de profundă această relaţie încât ulterior, apostolul Pavel afirmă că ea „întrece orice cunoştinţă.”
Un cadru în care putem experimenta această realitate este dat de rugăciune. Atunci când „ne smerim şi ne deschidem” înaintea lui Dumnezeu, noi ajungem să fim într-un mod unic în apropierea prezenţei Sale. Rareori ne apropiem mai mult de El decât în rugăciune. Atunci când ne rugăm, putem exprima în rugăciune dorinţa de a trăi această dragoste, de a fi cufundaţi şi scăldaţi în ea, de a învăţa cum să o dăruim mai departe, de a învăţa cum să îi îngăduim să se infiltreze în cele mai uscate crăpături şi fisuri ale vieţii noastre.
Cred că motivul principal pentru darul rugăciunii constă în faptul că, în cadrul unei relaţii autentice cu El, învăţăm să primim, să trăim şi să dăruim dragostea Sa. Rugăciunea este locul unde Dumnezeu poate ajunge la noi (şi noi credem că rugăciunea este menită să ajungă la El!), ne poate vorbi şi ne poate sluji. De aceea, David se roagă în Psalmul 18:1: „Te iubesc, O Doamne, tăria mea”.
Rugăciunea ne ajută să biruim ispita
Rugăciunea este un instrument important în învingerea păcatului şi a ispitei. Probabil nici un episod din viaţa de pe pământ a Domnului Hristos nu vorbeşte mai mult despre rolul rugăciunii decât cel redat în Luca 22:39-41. Luca descrie cadrul în care episodul respectiv se petrece. Este noaptea dinaintea morţii lui Iisus, iar El şi ucenicii Săi au părăsit camera de sus şi au parcurs cărarea întortocheată pe care o ştiau atât de bine, până sus la Muntele Măslinilor, în grădina Gheţimani. Iisus ştie că îi aşteaptă mari ispite – El avea să fie prins, judecat, biciuit, batjocorit şi răstignit, iar ei, ca ucenici ai Săi, aveau să fie ispitiţi să îşi tăgăduiască relaţia cu El.
Conştient de nevoia lor de încurajare, Iisus li se adresează cu următoarele cuvinte: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”. Ce a vrut să spună? Nimic altceva decât simplul fapt că rugăciunea era antidotul împotriva alunecării spre teama, descurajarea şi groaza pe care aveau să le resimtă în curând. Rugăciunea avea să întărească credinţa lor firavă şi curajul. Cum a ştiut El toate acestea? Pentru că El a purtat propria Sa luptă cu întunecimea. În următoarele ore se întrevedeau insultele, tortura, bătăile, pironirea pe cruce. Dincolo de toate acestea, El avea să poarte păcatele întregii umanităţi, până şi păcatele celor vinovaţi de pruncucidere, ale tiranilor vinovaţi de genocid, ale tuturor Hitler-ilor ce s-au perindat de-a lungul istoriei. Îţi poţi imagina teroarea sufocantă cu care s-a luptat? Suntem naivi dacă ne imaginăm că această trăire nu s-a petrecut în umanitatea lui Iisus; Isus a fost ispitit să renunţe la lucrarea Sa şi să caute o altă cale.
Deci ce a făcut El? Dându-Se pe Sine drept model, a făcut întocmai ceea ce le spusese ucenicilor: S-a rugat pentru a putea birui ispita. Luca ne spune că rugăciunile Lui erau atât de sincere, luptele Sale atât de intens trăite, încât transpiraţia era plină de sânge, prefigurând supliciul care avea să vină a doua zi. El şi-a început rugăciunea prin cuvintele: „Tată dacă este cu putinţă depărtează de la Mine acest pahar…” Sfârşitul rugăciunii arată supunerea Sa faţă de voia Tatălui: „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. Rugăciunea fusese calea spre victoria Sa. El s-a întors la ucenici şi i-a găsit… dormind! Le spusese să se roage. În schimb, ei au urmat moto-ul studenţesc: „Când nu ştii ceva, culcă-te!” Iisus îi confruntă, aşa cum erau ei – obosiţi şi lipsiţi de dorinţa de a se trezi – şi le spune din nou: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită” (v. 46).
De remarcat că la început El le-a poruncit să se roage, apoi le-a demonstrat prin exemplu personal pentru ca în final să reitereze acest lucru. Când te confrunţi cu ispita, ROAGĂ-TE! Rugăciunea te va ajuta să ieşi biruitor. Dar în schimb, de multe ori noi ne rugăm după ce am cedat. Cum ar fi dacă am privi rugăciunea ca prima opţiune pe care o avem, prin care Dumnezeu ne poate da curaj şi tărie înaintea ispitelor? Dacă ne-am ruga mai mult, am ceda mai puţin!
Rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu
Ne rugăm pentru că rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu. Uneori îi poţi auzi pe unii creştini făcând următoarea afirmaţie: „Mă rog cu privire la deciziile pe care trebuie să le iau, şi când am pace cu privire la una din opţiuni, atunci mă decid asupra ei.” Cât de departe este această perspectivă de Cuvântul lui Dumnezeu! Cu siguranţă că rugăciunea este vitală în aflarea voii Sale, dar nu pentru că aceasta ne aduce pace. Voi încerca să arăt cât de incorect este acest mod de gândire.
Am întrebat odată un grup de credincioşi: „Câţi dintre voi aţi împărtăşit credinţa voastră, mărturisind unei alte persoane despre Iisus? Ei bine, chiar înainte de a începe să vorbiţi, ceea ce era cu siguranţă voia lui Dumnezeu, câţi dintre voi aţi avut acel sentiment cald şi calm de «pace»? Dacă este cineva, spuneţi-mi! Nimeni? Oare nu aţi fost mai degrabă speriaţi, agitaţi? Probabil vă transpirau palmele. Nu aţi avut nici pe departe un sentiment de pace în acele momente, dar totuşi aţi făcut acest lucru pentru că era voia lui Dumnezeu.” Adevărata voie a lui Dumnezeu produce adesea sentimente de teamă şi nu de linişte şi confort. Atunci, cum mă ajută rugăciunea să aflu voia Sa? În Evanghelia lui Luca găsim un alt exemplu oferit de Iisus. Textul din Luca 6:12-16 ni-L înfăţişează pe Iisus rugându-Se toată noaptea pentru a alege dintre sutele de oameni care Îl urmau, un grup special de ucenici pe care acum noi îi numim apostoli.
Cum L-a ajutat rugăciunea? Iată cum descrie John Wesley rolul pe care l-a avut rugăciunea în acel moment din lucrarea lui Iisus. „Am descoperit”, a spus el, „că scopul principal al rugăciunii în aflarea voii lui Dumnezeu constă în faptul că rugăciunea îmi aduce propria voie într-o stare nepărtinitoare. Odată ce voia mea devine lipsită de prejudecăţi cu privire la acea situaţie, Dumnezeu sugerează minţii mele motive pentru care ar trebui sau nu ar trebui să urmez un anumit drum.”
Scopul principal al rugăciunii este prin urmare să ne facă dorinţele nepărtinitoare! Scopul nu este acela de a ne da un sens sublim al confortului. Prin urmare, ne rugăm lui Dumnezeu pentru a cunoaşte voia Lui cu privire la un lucru, ştiind că noi probabil deja înclinăm spre o anumită direcţie. Mai întâi, Îl implorăm pe El să aducă din nou voinţa noastră la o atitudine de disponibilitate – aceasta înseamnă că vom dori să facem voia Sa. De îndată ce am ajuns în acest punct (ceea ce ar putea lua ceva timp), El ne arată – prin gândurile care ne vin în minte – motivele pentru care o alternativă este mai bună decât alta, făcându-ne astfel conştienţi de voia Sa pentru noi.
Aceasta înseamnă de fapt a intui; dar Iisus a avut probabil o discuţie îndelungată cu Tatăl Său cu privire la alegerea celor doisprezece ucenici. El a vorbit cu Tatăl toată noaptea despre acest lucru. Probabil că Iisus avea anumite preferinţe cu privire la cine anume să facă parte din acel grup. Probabil deja se gândise la câteva persoane. Se poate ca El să îl fi avut în vedere pe Petru, dar poate nu şi pe Andrei. Cu siguranţă eu nu l-aş fi inclus pe Toma, şi nici pe Simon Zelotul. Cu toate acestea, prin ajutorul Tatălui şi prin atitudinea Sa de mijlocire şi supunere faţă de voia Tatălui, El a înţeles de ce toţi cei trei oameni alături de alţi nouă trebuiau să facă parte din grupul ucenicilor.
Preocuparea noastră pentru a afla voia lui Dumnezeu poate fi similară. Ne rugăm ca voia noastră (nu sentimentele noastre) să se supună voinţei Divine în mod „necondinţionat”. Atunci, textul din 2 Timotei 1:7 prinde viaţă: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” Petrecând timp cu Dumnezeu în rugăciune, El ne va călăuzi spre idei, gânduri, motive, texte din Scriptură, care vor dezvălui voia Sa pentru noi. Aceasta s-ar putea întâmpla la interval de câteva zile, săptămâni sau chiar luni, dar pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu trebuie să stai de vorbă cu El.
Rugăciunea desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu
Este un text biblic care pe mine mă motivează şi mai mult să mă rog; el este parte a uneia dintre cele mai fascinante afirmaţii pe care a făcut-o Iisus şi se găseşte în Ioan 14:12-14. Ar fi bine să deschizi Biblia la pasajul respectiv, pentru a avea un contact direct cu textul.
Este seara ultimei Cine, iar Iuda tocmai plecase pentru a-L trăda pe Iisus. Plecarea lui îi îngăduie lui Hristos să le transmită ucenicilor care rămăseseră alături de El, câteva din cele mai importante învăţături pe care le rostise vreodată pe pământ. În acest context, El vorbeşte despre divinitatea Sa, comuniunea Sa cu Tatăl şi despre lucrarea lui Dumnezeu în lume. Deodată, El face următoarea afirmaţie: „Adevărat, adevărat, … cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.”
Priviţi la această afirmaţie. Gustaţi din savoarea ei. Analizaţi cuvintele ei. „Va face şi el.” Iisus nu a spus: „vor face şi ei.” El a folosit un pronume personal la numărul singular, referindu-se la o singură persoană. „Va face lucrările pe care le fac Eu; ba încă altele şi mai mari” – aceasta este promisiunea pe care El a făcut-o.
Ce lucrări a săvârşit Domnul nostru pe pământ? O, doar câteva: a vindecat leproşi, a vindecat pe cei bolnavi, a proclamat eliberarea celor aflaţi sub robie, a învăţat zeci de mii de oameni, le-a arătat calea spre mântuire, a readus la viaţă oameni care muriseră, a vindecat oameni care fuseseră orbi din naştere. Lucrări mărunte? Fără îndoială că nu! Iar cea mai evidentă trăsătură a afirmaţiei lui Iisus este faptul că singura condiţie necesară pentru a săvârşi aceleaşi lucrări ca şi Hristos este aceea de „a crede” în El. Cum?
Versetele 13 şi 14 sunt în strânsă legătură cu versetul 12. „Şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.” Iar deoarece ştia că ucenicii nu reuşiseră să înţeleagă semnificaţia acelei promisiuni (nici noi nu am fi reuşit), Iisus o repetă: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.”
Rugăciunea este calea prin care se realizează aceste „lucrări mai mari” despre care vorbeşte Hristos! Majoritatea dintre noi nu vom ajunge evanghelişti de renume mondial, deşi câţiva vor fi. Unii vor avea darul vindecării, dar cei mai mulţi din noi nu vor avea acest dar. Majoritatea dintre noi nu vom fi mari predicatori şi învăţători, deşi vor fi şi oameni care se vor distinge în aceste lucrări. Dar fiecare din noi poate îngenunchea şi se poate ruga. Ne putem ruga, cerându-i lui Iisus să atingă masele de oameni pierdute de pe pământ şi să le smulgă din întunericul veşnic la viaţă veşnică. Prin rugăciune, putem fi parte a puterii vindecătoare a lui Hristos răspândită pe întregul pământ, putere care lucrează deopotrivă prin metode medicale şi prin intervenţii miraculoase. Fiecare din noi se poate ruga, cerând lui Iisus să oprească forţa degenerării morale care ameninţă să inunde în întregime profunzimile spiritul uman. Toţi putem realiza aceste lucruri prin rugăciunile noastre!
Astăzi, dacă doresc acest lucru, aş putea folosi 15 minute în folosul oamenilor, îndreptându-i spre Dumnezeu şi spre săvârşirea binelui. Astăzi, aş putea petrece 20 minute atingând credincioşii musulmani din Arabia Saudită, ale căror minţi sunt închise faţă de Evanghelie, sau aş putea ajunge la călugării asceţi budişti din Nepal. Astăzi pot sta împotriva pornografiei şi a violului, împotriva incestului şi a abuzării copiilor în metropolele acestei ţări. Pentru că, atunci când vorbesc cu Dumnezeu în camera mea, la birou, sau la biserică, El este acelaşi Dumnezeu care ajunge până la familii, în Nepal, în Arabia, în Kremlin, în casele oamenilor. Eu particip la lucrarea Sa, nu doar prin eforturile mele şi munca pe care o desfăşor în spaţiul geografic imediat apropiat, ci şi prin rugăciunile mele, prin care sunt părtaş împlinirii lucrărilor Sale din întreaga lume. Nu contează ce fel de daruri, abilităţi sau ce personalitate am; contează în primul rând dacă aloc un anumit timp pentru a comunica cu El prin rugăciune. Aceasta este tot ceea ce contează şi în ce priveşte viaţa ta. Îmi doresc să înţelegem acest adevăr înainte să treacă prea mult timp. Iisus a spus: „va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.” Cu privire la orice lucru care aduce slavă lui Dumnezeu, Iisus spune: „cere-ţi… şi vi se va da”.
Rugăciunea este o armă a războiului spiritual
Rugăciunea este o armă importantă în lupta pe care o presupune războiul spiritual. Efeseni 6:10-20 ne aduce aminte că în ultimă instanţă luptele noastre nu sunt împotriva oamenilor, ci împotriva duhurilor şi împotriva forţelor puterii spirituale. Tabloul care ni se prezintă aici este cel al unui război. Viaţa celui credincios nu este un teren de sport; este un câmp de luptă.
Apostolul Pavel, în calitatea sa de soldat cu experienţă în această bătălie, ne învaţă să ne pregătim în mod adecvat pentru luptă. Pornind de la imaginea unui soldat roman, Pavel vorbeşte despre faptul că trebuie să avem coiful mântuirii, platoşa dreptăţii, să avem mijlocul încins cu adevărul, să fim încălţaţi cu râvna proclamării Evangheliei, având pe lângă acestea scutul credinţei şi sabia Duhului (Cuvântul lui Dumnezeu).
În aceste condiţii, se pare că avem un echipament de luptă complet. Dacă eu aş fi scris paragraful respectiv, aş fi adăugat: „Acum te aşteaptă bătălia: du-te şi luptă!” Dar este interesant faptul că apostolul Pavel nu spune aceasta. De fapt, de abia în versetul optsprezece, Pavel ajunge la „artileria grea” a acestui arsenal al lui Dumnezeu: rugăciunea stăruitoare. Observaţi că el spune: „ …tot felul de rugăciuni şi cereri… cu toată stăruinţa, şi rugăciune”.
De-a lungul a doar două versete, îndemnul la a ne ruga este repetat de cinci ori. Oare care ar fi ideea asupra căreia apostolul Pavel (şi nu doar el, ci şi Dumnezeu) doreşte să ne atragă atenţia? Apostolul îndreaptă atenţia noastră înspre puterea pe care rugăciunea o are în înfrângerea lui Satana şi a tacticilor lui. Un text similar este cel din 2 Corinteni 10:3-4: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.”
Arma rugăciunii slăbeşte rezistenţa întăriturilor lui Satana. Acesta este artileria grea care spulberă zidul de rezistenţă, astfel încât trupele să poată declanşa atacul principal. Prea adesea, Evanghelia înaintează încet deoarece lucrarea pregătitoare a rugăciunii a fost neglijată. Însă atunci când este practicată, rugăciunea „îi împinge înainte” pe soldaţii lui Hristos.
De exemplu, cu doi ani în urmă, la o universitate americană de prestigiu, un administrator cu autoritate, s-a opus lărgirii personalului creştin care activa în campus – această atitudine izvorând din faptul că el însuşi nu credea în Evanghelie. Studenţii creştini din campus au recurs în primul rând la rugăciune. Simţind că nimeni nu are dreptul să-i împiedice pe studenţi să audă despre Hristos, ei s-au rugat lui Dumnezeu ca El fie să schimbe inima acelui om, fie să-l înlocuiască din poziţia pe care o deţinea. Timp de şase luni, aceşti studenţi au continuat să se roage.
La un moment dat, fără nici un motiv „evident”, administratorul respectiv a fost transferat pe o altă poziţie şi a fost numit un suplinitor. Una dintre primele întrebări ridicate de noul administrator a fost aceasta: „Care este motivul pentru care nu lucrează mai mulţi creştini în campus?” Oportunitatea nou creată a făcut posibilă implicarea mai multor creştini în campus şi răspândirea mesajului Evangheliei printre studenţi. Rugăciunea este cheia în lupta pe care o presupune această bătălie spirituală.
Cartea săptămânii: „De ce întârzie trezirea” – Leonard Ravenhill
Legiunile iadului sunt mari; dar oştile cerului sunt şi mai mari. Diavolul este puternic; Dumnezeu este Atotputernic. Riscul este mare. Şi mare este preţul. Dar mare este şi premiul!
„O, Dumnezeul meu! Dacă în necredinţa noastră culturalizată şi în teologia noastră obscură şi în slăbiciunea noastră spirituală am întristat şi încă mai întristăm pe Duhul Sfânt, de ce nu ne verşi din gura ta? Dacă nu poţi să te foloseşti de noi şi nu poţi lucra prin noi, atunci Te rugăm Dumnezeule, fă ceva fără noi! Treci pe lângă noi şi alege-Ţi un popor din cei care acum nu te cunosc! Mântuieşte-i, sfinţeşte-i şi împuterniceşte-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor! Trimite-i în lune „frumoşi ca luna, curaţi ca soarele şi viteji ca o armată de flamuri desfăşurate”, ca să trezească la viaţă o biserică bolnavă şi să cutremure din temelii o lume înglodată în păcat!”
Cuprins:
CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI
CUVÂNT-ÎNAINTE
PREFAŢĂ LA PRIMA EDIŢIE
1. Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea!
2. Rugăciunea atinge veşnicia.
3. La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
4. Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
5. O trezire într-un cimitir plin cu oase.
6. Trezirea întârzie …. fiindcă….
7. Unde sunt predicile acelea înflăcărate?
8. Credincioşii necredincioşi.
9. Se caută: Proroci pentru vremuri de restrişte!
10. Focul naşte foc!
11. De ce atâta nepăsare?
12. O biserică dezorientată, într-o lume pierdută.
13. Se caută: Un proroc care să predice predicatorilor!
14. Un constructor al Împărăţiei.
15. Însemnat: Pentru Hristos!
16. „Dă-mi copii sau mor!”
17. „Gunoiul lumii acesteia.”
18. Rugăciuni cât Dumnezeu de mari!
19. După cum este Biserica, aşa este şi societatea!
20. Cunoscut în iad
Informaţii autor:
Leonard Ravenhill (1907 – 1994) a fost evanghelist şi autor creştin englez. Predicile, prelegerile şi cărţile lui Ravenhill au ca temă principală trezirea spirituală. Dintre cărţile sale enumerăm: De ce întârzie trezirea, Rugăciunea pentru trezire, Trezirea… după voia lui Dumnezeu, etc.
Cartea poate fi cumpărată de la librăria online Book-House!
https://audio.resursecrestine.ro/carti/index-autori/leonard-ravenhill/album/de-ce-intarzie-trezirea
Noutăţi despre Silvia Tărniceriu
Duminica trecută (14 iulie 2013 n.r.) după terminarea bisericii ne-am hotarât sa-i facem o vizită la Silviei Tărniceriu care se află de câteva zile la Cleveland Clinic pentru a doua oară în ultimele 3 săptămâni. Spre bucuria noastră cea care ne-a întâmpinat la ușa salonului Silviei era Ellen Mullet soția fratelui Bill Mullet. Am pășit încet spre patul Silviei care ne-a întâmpinat din nou cu zâmbetul ei caracteristic. După câteva schimburi de cuvinte Silvia ne-a arătat monitorul care îl poartă în buzunarul pijamalei de la piept. Era un monitor care îi urmăreau funcțiile inimi și al plămânilor. După circa jumătate de oră au venit alti tehnicieni să o pregătească pentru CT scan și a trebuit să plecăm lăsând-o pe Silvia în mâna bună a Domnului nostru și a personalului de spital iar ca body guard a rămas Ellen Mullet care a inlocuit-o pentru o zi pe Elena Marza.
Plecând de la Spital mi-am adus aminte de cântarea fratelui Niculiță Moldovan care spunea cam așa:
„Prin multe tari frumoase, in viata, am trecut
Si-atatea vai si dealuri frumoase am vazut;
Dar nici un deal din lume nu m-a atras asa
Ca dealul ce pe nume Se cheama Golgota.
Acesta nu se-nalta cu varful pan’ la nori;
Pe culmea lui, zapada nu cerne albe flori.
Si totusi nici pe-un munte Nu m-am simtit asa
De Dumnezeu aproape Ca sus, pe Golgota.”
După cum mulți dintre voi știți Silvia a făcut o călătorie de 370 de zile care a cuprins 3 continente și multe țări frumoase unde românii noștri dragi au poposit pentru ași adăpa cămilele la oazele cu apă cristalină izvorâtă din munții și dealurile frumoase ale Bucovinei și pănă în deșertul Australian.
La sfârșitul acestei călătorii lungi și plină de peripeți Silvia și-a orientat din nou busola spre Millersburg, Ohio, spre căsuța ei dragă cu multă iarbă verde și flori.
Nu după mult timp după sosirea ei acasă Silviei i s-a aprins ”becul roșu” care încerca să ne spună tuturor că trupul Silviei nu funcționează normal. După câteva telefoane și rugăciuni Silvia s-a hotărât să meargă din nou la medic. După prima vizită la medicul de familie vizitele s-au înmulțit pe zi ce trece. A fost trimisă la specialistul de la oncologie apoi la cel de ficat și tot așa mai departe. Diagnosticile au fost și bune și rele dar în toate acestea vedem mâna bună a Domnului care veghează zi și noapte asupra Silviei și asupra noastră. Domnul a binecuvântat-o cu frați și surori români și americani gata să o ajute și-n vremuri ca acestea. Elena Marza trebuia să plece din nou în Romania dar și-a amânat plecarea pentru a o ajuta pe Silvia în aceste vremuri grele.
După ultimile vești de la medicii care se ocupă de cazul Silviei se pare că ea se pregătește pentru o nouă călătorie încă necunoscută pentru ea dar cunoscută de Domnul nostru Isus Hristos. Aparatura de bord a Silviei indică apropierea de țărmul de peste Iordan, apopierea de întâlnirea cu Cel pe care l-a iubit și l-a slujit: Domnul Isus Hristos. Instrumentele de bord recomandă pregătirea trenului de aterizare iar semnalele de la turnul de control indică că pista de aterizare este liberă. Combustibilul din rezervoare începe să scadă cu ficare milă din drumul ei spre aeroportul ceresc. Toți cei din jur sunt rugați să-și pună centurile de siguranță și să aștepte în tăcere aterizarea Silviei.
Sunt sigur că florile și îmbrățișările nu vor lipsi nici de data aceasta. Până atunci vă încredințez pe toți în buna mână a Domnului nostru Isus Hristos și vă rog să continuați să vă rugați pentru Silvia pentru ca „aterizarea” să-i fie cât mai lină și liniștită.
Gicu Cotleţ
Silvia Tarniceriu – o scurta biografie
Silvia Tarniceriu s-a nascut pe data de 29 septembrie 1951 in Iasi, Romania. Ea a crescut intr-o familie numeroasa, fiind a opta fetita din cei 12 copii ai Elenei si Pricop Tarniceriu. Parintii ei au fost oameni credinciosi care si-au educat copiii sfatuindu-i sa urmeze aceeasi credinta.
Viata Silviei a fost presarata cu minuni ale lui Dumnezeu inca din copilarie, desi greutatile vietii le-a catalogat familia ca fiind saraca. Cand a implinit varsta la care putea sa mearga la scoala, Silvia s-a confruntat cu ceva nou – acolo a inteles ca pentru a fi un crestin adevarat trebuie sa platesti un pret.
De multe ori batjocorita din cauza credintei, Silvia nu a renuntat la credinta in Isus, ci a continuat sa creada mai mult in El si astfel a putut sa vada modul minunat in care Dumnezeu isi protejeaza copii Lui. Deoarece isi iubea Tatal ceresc a inceput sa lucreze pentru El in ciuda obstacolelor puse de regimul comunist.
Dumnezeu a slefuit-o si in interiorul inchisorii, loc unde a putut sa raspandeasca Evanghelia. Dupa ce a iesit din inchisoare, Silvia a calatorit in America. Acolo, printre fratii menoniti a lucrat intr-o asociatie care trimitea ajutoare in Romania. In anii urmatori a calatorit in diferite tari pentru a impartasi fratilor de credinta experientele sale cu Dumnezeu.
Dumnezeu a vrut sa purifice aurul si a ingaduit in viata Silviei de trei ori cancerul. Chiar daca a inteles ce inseamna suferinta, Silvia Tarniceriu si-a pus nadejdea in Dumnezeu si a fost convinsa ca El este in control. In timpul vietii sale, sub inspiratie divina, Silvia a scris doua carti: Dumnezeu imi cunoaste masura si Dumnezeu imi cunoaste cararea, incepand si a treia parte Dumnezeu imi cunoaste destinul, dar a fost chemata acasa la Tatal ei ceresc. Silvia Tarniceriu si-a incheiat alergarea si a mers acasa la Salvatorul ei pe data de 19 septembrie 2013.
Prima carte a Silviei Tarniceriu publicata in 2007 este intitulata Dumnezeu imi cunoaste masura. Aceasta carte contine o lectie despre modul in care o persoana poate sa-L descopere pe Dumnezeu si sa aiba incredere in puterea Lui nemarginita. Titlul cartii aminteste de o experienta din viata Silviei de la varsta de 13 ani, cand a dorit sa-si testeze Dumnezeul in care se incredea.
Astfel, Silvia a inceput sa-L caute ea insasi pe Dumnezeu pentru a se asigura de existenta Lui si printr-o simpla rugaciune si-a expus dorintele – trei lucruri pe care dorea sa le primeasca: o pereche de pantofi, o flaneluta si un paltonas. Lucrurile acestea pareau imposibil de primit in acea perioada. Familia ei numeroasa si fara posibilitati financiare nu isi permitea sa cumpere aceste lucruri. Dar Dumnezeu care asculta glasul copiilor sai a trimis ceea a cerut Silvia si raspunsul acesta a fost o pricina de bucurie si un motiv sa ramana tare in credinta.
Prin cartea aceasta, Silvia Tarniceriu relateaza intamplarile reale prin care a trecut din frageda copilarie si pana in momentul in care a fost in inchisoare. Farmecul acestei carti consta de fapt in utilizarea cuvintelor simple care fascineaza cititorul si il obliga sa lectureze pana la sfarsit. Scopul cartii sale nu a fost sa creioneze o imagine buna despre sine, ci prin toate relatarile, Silvia Tarniceriu a dorit sa sublinieze suprematia lui Dumnezeu si faptul ca El cunoaste totul in toti, asa cum a raspuns la rugaciunea ei sincera, stiind care ii este masura.
Cartea Silviei Tarniceriu provoaca pe fiecare cititor la o credinta ferma si devotament fata de Creatorul Universului, care ingrijeste de noi ca un Tata de copii sai.
Cea de-a doua carte a Silviei se intituleaza Dumnezeu imi cunoaste cararea. Este cel de-al doilea volum scris de Silvia Tarniceriu, reprezentand o continuarea a primei publicatii Dumnezeu imi cunoaste masura. Si volumul acesta este un rezultat al experientelor cu Dumnezeu, al calauzirii de care a beneficiat autoarea dupa plecarea sa din tara, iar la indemnul pretenilor si al fratilor care i-au ascultat marturia, Silvia Tarniceriu a scris continuarea primului volum.
Aceasta carte prezinta viata Silvei Tarniceriu, viata traita in libertate, departe de regimul comunist, de opresiunea despre care a a vorbit in primul volum. Cartea incepe cu despartirea de cei dragi, de familie si continua cu sosirea ei in America si cu adaptarea la noua viata.Volumul autobografic ne prezinta modelul Silviei, modul sau de viata apropiat de Dumnezeu.
Prin intermediul acestei carti, Silvia Tarniceriu ii invata pe cititori o lectie importanta si anume rugaciunea trebuie sa fie inaltata pentru fiecare incident, pentru fiecare circumstanta a vietii. Volumul acesta Dumnezeu imi cunoaste cararea este presarat cu mai multe fotografii din colectia personala, fapt care intareste marturia Silviei. Silvia Tarniceriu a inceput sa scrie continuarea acestui volum, Dumnezeu imi cunoaste destinul, dar planul Lui a fost altul si a chemat-o sa fie impreuna cu El in Imparatia Sa.
„Dumnezeu îmi cunoaște măsura” de Silvia Tărniceriu
Rugăciunea are putere. Dumnezeu răspunde rugăciunilor făcute cu credinţă, chiar pentru lucruri mărunte. Silvia Tărniceriu a experimentat din plin puterea rugăciunii şi ne împărtăşeşte experienţele sale încă din copilărie în cartea DUMNEZEU ÎMI CUNOAŞTE MĂSURA, pe care v-o propun astăzi.
Auto-biografia cuprinde evenimentele de la naşterea Silviei şi până la plecarea ei în America în 1983, fiind plină de rugăciuni şi de mărturia unei relaţii strânse cu Dumnezeu.
Silvia s-a născut pe 29 septembrie 1951 în familia Elenei şi a lui Pricop Tărniceriu, fiind al optulea copil din cei doisprezece. De mică, ea l-a cunoscut pe Dumnezeul lui Tata.
Tata avea darul să facă din nimic ceva extraordinar; chiar şi specialităţi, spune Silvia. Mă gândeam uneori că Tata are puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu. De la el ştiam despre întâmplările din Biblie când Dumnezeu a condus poporul Israel prin Marea Roşie ca pe uscat, când a făcut să curgă apă din stâncă, apoi despre mana pentru fiecare dimineaţă şi multe altele. Ştiam şi despre minunile pe care le-a făcut Domnul Isus în Noul Testament. Eram sigură că Tata putea să facă minuni.
Având exemplul viu al tatălui ei, Silvia s-a rugat şi ea, şi, într-o zi, a avut parte de o minune – minunea care dă titlul cărţii: Fratele Marcu spunea că Tu răspunzi la rugăciune şi Tata mi-a spus de multe ori că Tu I-ai răspuns la rugăciunile lui. Dar, Doamne, mie Tu nu mi-ai răspuns la nicio rugăciune. De fapt nici nu ştiu dacă eu Ţi-am cerut vreodată ceva special. Te rog, ca pe Tatăl meu, să faci o minune şi să-mi răspunzi la această rugăciune. Trimite-mi o pereche de pantofi. Vreau şi eu să am pantofii mei cu care să pot merge când vreau la şcoală şi la biserică. Apoi, tare mi-aş dori să am şi eu o flanea cu nasturi în faţă pe care s-o iau peste rochiţă sau peste uniformă la şcoală. Şi te mai rog ceva: trimite-mi şi un palton, că n-am şi vine iarna grea. Aş vrea să pot merge afară şi să mă joc în zăpadă.
Silvia mai avea un motiv pentru care să se roage. Deşi crescută într-o familie de credincioşi, se confrunta acum cu ateismul din şcoală, cu lecţiile contrare învăţăturii biblice şi cu dispreţul profesorilor faţă de cei care încă mai credeau în Dumnezeu. Aşa că a încheiat rugăciunea astfel:
Doamne, Dumnezeule, Te rog să-mi răspunzi, pentru că vreau să cred în Tine şi vreau să ştiu şi eu pentru Cine şi de ce trebuie să îndur atâta umilinţă la şcoală. Tu ştii că toţi profesorii mei sunt atei şi chiar dacă îmi fac lecţiile bine, tot nu-mi dau notele pe care le merit. Duminica ne cheamă la şcoală să plantăm pomi, să ştergem geamurile şi să facem curăţenie prin curte şi în şcoală, numai ca să nu mergem la biserică. Apoi, Tu trebuie să ştii cât de săraci suntem şi cum lumea din jur spune că Dumnezeul nostru nu ne ajută la nimic. Doamne, eu vreau să ştiu dacă Tu exişti cu adevărat. Trebuie să mi Te descoperi!
Iar Dumnezeu i-a răspuns întocmai. Într-o zi, tata s-a întors de la muncă cu un colet. Primise aviz şi îl luase de la poştă, dar nu ştia cine era expeditorul. Iar în colet erau exact lucrurile cerute de Silvia: pantofiori de fetiţă, chiar pe măsura ei, o flanea pe măsura ei şi un palton pentru fete care i se potrivea perfect. Inima mea era plină de bucurie şi mulţumire faţă de Dumnezeu, şi plină de-o credinţă nouă în singurul Dumnezeu care există şi cunoaşte exact măsura mea, mărturisea Silvia mai apoi.
Silvia L-a slujit şi L-a urmat pe Dumnezeul care îi cunoştea măsura şi care i s-a descoperit. S-a implicat în lucrarea cu
Biblii. Pentru că în România nu se mai tipăreau Biblii, acestea erau aduse în secret din străinătate, iar unii credincioşi se implicau în descărcatul, încărcatul şi ascunsul sacilor. Cei implicaţi trebuiau să aibă mare grijă să nu fie urmăriţi, iar transporturile se făceau de obicei noaptea. De asemenea, Silvia se implica în lucrarea cu copiii, împreună cu alte tinere din biserică. Datorită acestei lucrări, se aşteptau să fie urmărite chiar de lege. Oricine îndrăznea să se opună învăţăturii guvernului, trebuia să sufere persecuţie. Astfel, lucrarea pe care o făceam cu copiii era direct împotriva ideilor guvernului nostru şi acest lucru cerea celor de la Miliţie şi Securitate o mare atenţie asupra celor ce erau implicaţi în educarea noii generaţii cu privire la religie. În acest sens, domnii de la Securitate erau cu ochii pe noi. Nu puteam pleca nicăieri fără să fim urmăriţi; de-acasă în oraş, la biserică, la serviciu şi înapoi acasă.
După un Crăciun, împreună cu prietena sa, Elena, şi alte câteva persoane, au trecut cu barca pe Dunăre spre Iugoslavia. Însă gazda la care au ajuns şi au stat să se încălzească şi să mănânce, după frigul îndurat printre sloiurile de gheaţă ale râului, i-a dat pe mâna miliţiei, care i-a trimis înapoi în România, ca puşcăriaşi. Silvia şi Elena au primit doi ani de închisoare pentru trecerea ilegală a frontierei.
M-am cutremurat la gândul că voi avea de trăit aici şi în astfel de condiţii în următorii doi ani. Cum să te obişnuieşti cu viaţa de închisoare? Nu există aşa ceva. Cum ai putea să te obişnuieşti să dormi cu lumina aceea puternică de neon toată noaptea, doar la câţiva zeci de centimetri de ochii tăi, sau cum să te obişnuieşti cu mâncarea aceea care, doar după miros, îţi venea să o vomiţi înainte de a o mânca. Cum să te obişnuieşti cu atmosfera de iad? Cum să te obişnuieşti cu frigul îndurat în fiecare zi, când eram împinse ca nişte animale într-o dubă (cam 150 de femei) şi duse departe, în afara oraşului, unde se varsă tot gunoiul; şi acolo să strângi cu mâinile goale fiecare bucăţică de hârtie, sticlă, piatră, cârpă, într-un morman, apoi să le dai foc şi să pregăteşti terenul pentru a planta porumb? Sau cum te-ai putea obişnui cu ţipătul acela continuu al gardienelor şi cu vocabularul lor şi al deţinutelor, din cale-afară de murdar?
A încercat, însă, să aducă mângâiere şi încurajare celorlalte femei cu care era închisă. Iar ca să-şi exerseze în fiecare zi memoria, încerca să-şi aducă aminte versete din Biblie, în ordine alfabetică. Aşa a descoperit o mare comoară şi un izvor de alinare, mângâiere, pace şi odihnă, chiar şi în locurile acelea pustii şi fără apă.
După şase luni, cu ocazia zilei de 23 august, s-a dat o graţiere pentru deţinuţii cu pedepse mai uşoare. Numele Silviei şi al Elenei erau pe listă. Însă comandantul le-a spulberat speranţa şi le-a întors din drum, cu un zâmbet diabolic.
Dar chiar şi în starea aceea de şoc, în noaptea aceea, Silvia a avut puterea să se roage: Doamne Dumnezeule, ei pot să greşească, dar Tu nu greşeşti! Tu eşti Dumnezeu şi Cuvântul Tău este Da şi Amin! Te rog frumos să-mi scrii numele meu de mai multe ori în Cartea Vieţii, să fiu eu sigură că este scris acolo, pentru că nu aş vrea să mai trăiesc vreodată tragedia zilei de azi. Şi ce a fost azi nu se poate compara cu ce va fi în ziua aceea „când se vor citi numele, acolo sus!“ Te rog acum să-mi dai puterea să Te reprezint ca un copil supus şi umil, şi dă-mi pacea Ta care „întrece orice pricepere“.
A doua zi, însă, eliberarea a venit cu adevărat. Pastorul Daniel Brânzei se dusese la Ministerul Justiţiei şi întrebase de Silvia şi de Elena, pentru că văzuse că nu au fost eliberate în prima zi după decret. La început n-au vrut să îl asculte, dar până la urmă i-au spus că vor fi eliberate. Iar Daniel şi Dana Brânzei le-au aşteptat în fiecare dimineaţă la poarta închisorii, până în ziua când chiar au fost lăsate să plece.
N-am ştiut că sistemul comunist va cădea şi că întreaga structură a ţării se va schimba şi ne va permite să ne întoarcem în ţară când vrem şi cu ce vrem, ajutându-i pe români în necazurile lor. N-am ştiut nici că voi putea să mă întorc şi să locuiesc din nou printre ai mei. Dar am învăţat. Am învăţat unde să alerg când nimic nu mai era la fel. Sus, deasupra norilor, zburând spre un viitor necunoscut, am început din nou să stau de vorbă cu Dumnezeu, spune Silvia Tărniceriu în finalul cărţii Dumnezeu îmi cunoaşte măsura.
Citiţi povestea Silviei şi veţi fi provocaţi la o credinţă mai fermă şi un devotament mai profund faţă de Dumnezeul care se îngrijeşte, ca un tată, de copiii Săi.
Puteţi asculta episodul întreg aici.
Despre prietena Silviei, Elena, puteți citi AICI.
Continuarea poveștii sale de viață poate fi găsită în cartea DUMNEZEU ÎMI CUNOAȘTE CĂRAREA.
Recomandările prietenilor – Viața și lucrarea lui George Müller, de Ch. Chaland
Pe blogul nostru, am publicat până acum recenzii ale cărților prezentate în emisiunea CARTEA E O VIAȚĂ, pe care le puteți găsi la secțiunea CĂRȚI. Mi-am încurajat prietenii să propună și ei cărți care i-au impresionat, i-au influențat sau i-au încurajat pe calea credinței, și să le facă o scurtă prezentare. Astăzi, George ne recomandă VIAŢA ŞI LUCRAREA LUI GEORGE MÜLLER de Ch. Chaland.
Așteptăm cu drag și recomandările voastre!
George Müller este unul din creştinii care au trăit doar bazându-se pe Dumnezeu şi s-a bucurat de harul Lui şi a experimentat foarte multe minuni pe tot parcursul vieţii. Exemplu al unei vieţi trăite cu semnificaţie. Realizările lui Müller au fost posibile datorită faptului că a cunoscut voia specifică a lui Dumnezeu cu privire la viaţa lui, a avut credinţă şi a petrecut mult timp pe genunchi în rugăciune. Astfel, s-au întâmplat lucruri la care Müller nici nu îndrăznea să viseze.
Cunoscând viaţa şi lucrarea lui George Müller, pot doar să fiu motivat să caut să experimentez o dependenţă totală de Dumnezeu şi să fiu uimit de minunile pe care le face în viaţa mea, aşteptând momentul potrivit stabilit de El.
Recomand această carte tuturor celor care doresc să vadă minunile lui Dumnezeu.
Puteți de asemenea asculta despre autobiografia lui George Müller în emisiunea CARTEA E O VIAȚĂ.
„Călătorind de la răsărit la apus – Dumnezeul din umbră” de Ravi Zacharias
Vi s-a întâmplat să vă formaţi o imagine despre cineva, poate chiar un scriitor sau lider şi apoi să aflaţi lucruri surprinzătoare despre parcursul lor în viaţă, lucruri la care nu v-aţi fi gândit? Astăzi vă prezint povestea cel puţin surprinzătoare a vieţii cunoscutului apologet creştin Ravi Zacharias, descrisă în autobiografia Călătorind de la răsărit la apus – Dumnezeul din umbră, scrisă cu ajutorul lui R.S.B. Sawyer.
Poate că cei care i-aţi citit cărţile vi l-aţi imaginat ca și mine ca pe un om extrem de cult, şcolit la cele mai bune universităţi, care a intrat în contact cu lideri mondiali şi a călătorit în toată lumea şi nu v-aţi gândit nicio clipă că prima parte a vieţii lui a arătat cu totul diferit.Dacă aţi citit alte cărţi scrise de el, veţi observa de la început că aceasta este cu totul diferită şi, aş spune eu, cea mai frumoasă.
În prima parte a cărţii, intitulată În răsărit, Ravi Zacharias rememorează anii copilăriei şi adolescenţei petrecute în India, ţara sa natală. Născut în sudul Indiei, la Chennai (fostul Madras), Ravi Zacharias face parte dintr-o familie cu prestigiu şi renume, bunicul şi străbunicul său fiind lingvişti de mare clasă, care au întocmit dicţionare.
El îşi aminteşte că primul contact al familiei sale cu o religie occidentală a fost cu Martorii lui Iehova, un contact însă de scurtă durată. Aminteşte, de asemenea, şi de o stră-stră-străbunică credinicioasă şi, mai apropiată de el, de bunica credincioasă din partea mamei, Agnes Manickam, care a lăsat o amprentă puternică în viaţa lui.
Tatăl lui a studiat relaţiile industriale de muncă în Anglia şi după întoarcerea în India a fost transferat de guvern de la Madras, din sud, la Delhi, în nord, devenind secretar adjunct în Ministerul Afacerilor Interne.
Ravi Zacharias vorbeşte apoi despre comunitatea Bisericii Cathedral Church din care făcea parte şi familia lui şi despre convertirea surorii lui, în urma unei seri de tineret a organizaţiei Youth for Christ.
Urmează nişte pagini emoţionante în care el povesteşte despre pasiunea lui pentru sport, în special pentru cricket, despre cât de slab era la învăţătură şi despre sentimentul ratării, întreţinut şi de o relaţie tensionată cu tatăl său.
Deşi avea mulţi prieteni şi era popular, Ravi Zacharias avea un sentiment de singurătate şi eşec din cauză că el nu avea niciodată bani sau succes la şcoală. Deşi tatăl lui avea o slujbă privilegiată, avea o datorie de plătit, ceea ce a însemnat că familia nu avea prea multe posibilităţi.
Era mereu pus pe şotii, dar, aşa cum mărturiseşte el, multe dintre lucrurile acestea le făceam pentru a ascunde lupta interioară care se dădea în sufletul meu şi pentru a-mi hrăni nevoia de a demonstra că sunt cineva. Niciunul dintre prietenii mei, nici altcineva din familie – nici măcar mama – nu bănuia cât de adâncă era singurătatea care îmi măcina sufletul. Cu toate că eram foarte apropiat de prietenii mei, când eram în preajma lor mă simţeam dominat de un sentiment de inferioritate. Probabil că unele dintre manifestările mele erau menite să demonstreze un sentiment de identitate, spune Ravi Zacharias.
Tocmai în această etapă a existenţei mele, tata, probabil pentru a mă face ca, de ruşine, să mă confrunt cu realitatea, a început să-mi spună unele lucruri care au lăsat răni adânci în sufletul meu şi pe care nu reuşeam să mi le scot din minte. Totul a culminat cu un torent verbal scurt, în timp ce stăteam în faţa lui. „Eşti un ratat total. Eşti o ruşine pentru familie. Niciodată nu vei avea succes în viaţă.“
Aceste vorbe i-au marcat profund atitudinea faţă de şcoală şi, mai ales, faţă de viaţă. Stăteam în sala de clasă la şcoală şi mă gândeam: oare ce o să se aleagă de mine? Gândul acesta mă măcina în permanenţă. Aşa am ajuns să-mi pun singur întrebarea: „Oare sunt într-adevăr un ratat? Oare aş putea să scap de viaţa aceasta fără să sufăr prea mult?“ îşi aminteşte Ravi Zacharias.
M-am decis atunci că mă voi ocupa de problemă la modul cel mai serios, continuă el. Eram hotărât să găsesc soluţii, iar dacă nu voi fi în stare să le găsesc, atunci voi renunţa la tot. „Dacă asta-i viaţa, atunci n-am nicio speranţă! îşi zicea el. Mi-am îndreptat gândurile înspre singura soluţie la care mai puteam apela. „Dumnezeule, dacă exişti, atunci Te rog să mi Te descoperi. Dacă nu, nu mai vreau să trăiesc.“
Pe fondul acestor căutări, Ravi Zacharias s-a implicat tot mai mult în practicarea cricket-ului, considerând că era singurul lucru care îi aducea împlinire, iar şcoala a fost din ce în ce mai ignorată.
Din fericire, Dumnezeu era la lucru, în umbră, cum spune şi subtitlul cărţii, Dumnezeul din umbră. Surorile mele au devenit pionierii care au croit drumul pentru credinţă în familia noastră, cu toată că nu ştiau atunci în ce măsură, îşi aminteşte Ravi Zacharias.
Un grup de la organizaţia Youth for Christ a venit la şcoala catolică la care învăţau surorile lui, iar sora lui, Sham, a ridicat mâna că doreşte să se împace cu Dumnezeu şi s-a alăturat grupului Youth for Christ. La scurt timp după aceea, a participat şi Ravi cu prietenul lui, Sunder, la una dintre întâlnirile lor.
Cu toate că nu înţelegeam multe din ceea ce spunea vorbitorul acela, am priceput suficient cât să mă atenţioneze cu privire la faptul că starea mea nu era una bună şi că Dumnezeu avea soluţia pentru problemele mele. Am ridicat mâna. […] În viaţa mea se întâmplase ceva care urma să-mi schimbe destinul, dar drumul era încă în ceaţă. Nimic nu ieşise încă la lumină. În seara aceea am plecat acasă pe jumătate conştient de ceea ce mi se întâmplase, dar pe jumătate încă în ceaţă totală cu privire la semnificaţia celor întâmplate.
Sentimentul de eşec nu-l părăsise şi într-o zi, acesta l-a copleşit şi Ravi Zacharias a încercat să se sinucidă.
Nu ştiam ce avea să mi se întâmple şi, dintr-o dată, m-a cuprins teama. Nu ştiusem cum trebuie să trăiesc, iar acum dovedisem că nu ştiam nici să mor. Eşuasem pe ambele planuri, iar acum mă înfricoşa gândul că nu ştiam ce urma să se aleagă de mine, mărturiseşte el despre momentul în care, încercând să ia o supradoză de medicamente, sfârşeşte la spital.
Acolo, unul dintre directorii Youth for Christ, Fred David, îl vizitează şi îi lasă o Biblie, spunându-i mamei sale să-i citească Ioan 14:19: Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. Nu cunoşteam întreaga semnificaţie a versetului, dar cuvintele lui Cristos din Ioan, capitolul 14, versetul 19 reprezentau paradigma definitorie. „Isuse, m-am rugat în inima mea, dacă Tu eşti Cel care poate da viaţa aşa cum trebuie ea să fie, vreau să am şi eu viaţă. Te rog, ajută-mă să scap cu bine de pe patul acesta de spital şi Îţi promit că voi străbate pământul întreg, numai să găsesc adevărul!“ […] Când am părăsit spitalul, împreună cu mama, îmi era cât se poate de limpede în minte că luasem decizia de a deveni al lui Cristos. A fost cea mai impresionantă şi cea mai nobilă dintre toate hotărârile pe care le luasem vreodată. De acum, viaţa mea Îi aparţinea lui Isus Cristos. El îmi ascultase rugăciunea. Simţeam cum aveam în mine ceva cu totul nou – un fior nou, un sens nou, o speranţă nouă, un nou Ravi Zacharias! Nu aveam nicio îndoială că este aşa şi aveam de gând să sondez cu tenacitate semnificaţia acestei noi vieţi. Pentru mine nu mai exista drum înapoi!
Transformarea lui este impresionantă. Devine pasionat de lectură, după ce citeşte un comentariu asupra Epistolei către Romani, aruncat la gunoi în spatele casei sale. Ia decizia de a studia managementul hotelier, învaţă foarte bine şi ajunge un student eminent. În anul 1965 are loc un congres al tinerilor unde câştigă concursul de predicare, în urma căruia este inspirat să înfiinţeze o echipă de predicatori adolescenţi indieni.
Aşa se încheie prima parte a cărţii Călătorind de la răsărit la apus. Dumnezeul din umbră de Ravi Zacharias, urmată de partea a II-a, De la răsărit la apus, unde acesta relatează despre mutarea în Canada în luna mai a anului 1966. Curând se va angaja ca asistent al managerului departamentului de mese festive de la Hotelul Westbury din Toronto.
Tot în acest oraş, la un Simpozion de tineret organizat de Alianţa Creştină şi de Misiune o cunoaşte pe Margie Reynolds, viitoarea lui soţie şi tot aici îşi va descoperi chemarea şi darul de evanghelist.
La 28 de luni după sosirea în Canada, Ravi Zacharias începe cursurile de pregătire teologică la Colegiul Biblic Ontario. Şi astfel, din acel salon al spitalului Wellington, din New Delhi, în 1963, şi până la amvonul bisericii din Toronto, în 1968, fusese traversată nu doar o lume exterioară, ci şi una interioară. Partea fizică geografică fusese partea mai uşoară; pentru terenul sufletului, doar Dumnezeu era suficient de mare, mărturiseşte el.
Şi iată-mă, renunţând la o carieră de afaceri promiţătoare pe care o iubeam şi de care mă bucuram, pentru a intra în lucrare. Şi lucrarea nu-i va fi uşoară.
Alte evenimente semnificative pe care le povesteşte cu multă emoţie sunt convertirea tatălui său, refacerea relaţiei lor şi moartea mamei.
În anul 1977 i s-a propus să călătorească timp de 48 de săptămâni împreună cu soţia şi fiica pentru a vorbi în jurul lumii.
Curând după întoarcerea în Canada va deveni şeful catedrei de Evanghelizare şi Gândire Contemporană la seminar, cu normă întreagă de predare. În plus, o dată pe lună era plecat o săptămână în străinătate şi predica sau susţinea prelegeri în fiecare săptămână.
Combinaţia de predicator şi apologet era foarte rară, mai ales un apologet evanghelist cultural. Ştiam de asemenea că mulţi dintre evanghelicii din ţara mea de baştină, India, se adresau îndeosebi unui singur grup de oameni. Nu se îndreptau în sus. „Cineva trebuie să îi atingă şi pe ei“, mi-am spus. În acelaşi timp, eram descurajat să văd că atât de mulţi dintre slujitorii devotaţi din ţara mea de baştină erau needucaţi, nepregătiţi şi neinstruiţi. Concluzia la care am ajuns a fost că trebuia să fac ceva în legătură cu acest lucru.
Astfel că, prin sprijinul unui sponsor generos, se pun bazele pentru lucrarea de evanghelizare a intelectualilor, a formatorilor de opinie şi a „păgânilor fericiţi“, care să comunice Evanghelia în mod eficient în contextul scepticismului prevalent. Intenţionam să atingem intelectualii şi să înlăturăm orice obstacole din calea lor, astfel încât ei să poată vedea crucea în mod limpede şi nestânjenit.
Ravi Zacharias Ministries (RZIM) a început în august 1984, în Toronto, Canada. Astăzi, sediul nostru este în Atlanta, Georgia, şi avem birouri în Canada, India, Singapore, Emiratele Arabe Unite şi Anglia şi încă alte câteva planificate.
Indiferent dacă te afli într-o poziţie vizibilă ca a mea sau în mijlocul oamenilor, spune Ravi Zacharias, trebuie să înveţi că nu poţi urma o cale doar pentru că pare mai puţin intimidantă. Trebuie să ţii minte faptul că Dumnezeu are o întâlnire cu tine, că slujirea Lui implică un preţ. În acelaşi timp, trebuie să fii înţelept şi nu nepăsător. Să negi realitatea că există anumite locuri în care nu poţi merge înseamnă să faci pe nebunul. Mai important, dacă nu ai învăţat să plăteşti preţul mai mic al urmării lui Cristos în viaţa ta de zi cu zi, nu vei fi pregătit să plăteşti preţul suprem al chemării lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre concluziile cărţii Călătorind de la răsărit la apus. Dumnezeul din umbră de Ravi Zacharias.
În partea a III-a a cărţii autorul citează rugăciunea lui David Livingstone – Doamne, trimite-mă oriunde, numai vino cu mine. Pune orice povară peste mine, numai sprijină-mă. Retează orice legături, dar nu şi legăturile care mă leagă de slujirea Ta şi de inima Ta.
Când mă uit la viaţa pe care am avut-o şi la ceea ce mi-a dat Domnul – chemarea mea, prieteniile mele, frumoasa mea soţie şi copiii noştri – toate acestea sunt vise împlinite. Am văzut lumea. Am stat alături de conducători mari. Am dormit în sate şi în casele celor săraci. Uneori, pe cale, a trebuie să mă opresc şi să spun: „Nu-mi vine să cred că aceasta avea Domnul pregătit pentru mine când a început să-mi reclădească viaţa.“ Doar dacă păstrezi în minte rădăcinile tale, viaţa ta obişnuită de zi cu zi şi harul care te-a chemat, poţi să vezi foarte clar privilegiul extraordinar de a le vorbi oamenilor care fac o diferenţă în lume.
Viaţa nu este doar o călătorie geografică – nu doar de la Răsărit la Apus sau de la Miazănoapte la Miazăzi. Există şi un drum în sus şi în jos – calea lui Dumnezeu sau calea noastră. Rugăciunea mea pentru tine, cititorule, este ca şi tu să înţelegi calea Lui, atât în umbră, cât şi în lumină. Nu este descoperire mai mare decât să Îl vezi pe Dumnezeu ca Autor al destinului tău, își încheie Zacharias autobiografia.
Pe mine m-a surprins foarte mult parcursul lui. Nu mă aşteptam ca tocmai el, un apologet atât de convingător şi cunoscut să nu fi fost în stare să ţină pasul cu şcoala şi să înveţe. M-a surprins, de asemenea, să aflu de prima sa pasiune, managementul hotelier, şi de contactele tatălui său şi ale sale cu lideri cunoscuţi şi alte celebrităţi ale vremii. Am citit biografia sa cu multă plăcere şi pot să spun că dintre cărţile sale a devenit preferata mea.
Sperăm că v-am convins că merită să citiţi autobiografia lui Ravi Zacharias Călătorind de la răsărit la apus. Dumnezeul din umbră. Descoperiţi aici pe blog şi alte cărţi ale sale, cum ar fi Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?, Izbăveşte-ne de rău, Redescoperă mirarea, Dezamăgit de creștinism?, Sfârșitul rațiunii, Marele Țesător.
PS: Puteți asculta episodul în care am prezentat cartea pe larg, AICI.
O carte pe lună în 2017
Așa cum v-am obișnuit, la început de an vă propun o listă de 12 cărți pe care vi le recomand din ce am citit în anul precedent. Pentru lista de anul acesta vă mărturisesc că mi-a fost cam greu să aleg 12 titluri, nu pentru că nu aș fi citit destule cărți dintre care să aleg, ci pentru că nu am citit atâtea cărți demne de recomandat. Așadar, fiți convinși că ceea ce am ales până la urmă sunt cărți una și una.
1. Apologetică, pur și simplu – cum să îți prezinți credința de Alister E. McGrath – Am citit anul acesta pentru emisiunea CARTEA E O VIAȚĂ mai multe cărți de apologetică și, dintre toate, asta mi s-a părut cea mai bună. Ce mi-a plăcut cel mai mult și ceea ce nu am găsit în altă carte de acest gen a fost explicația cu privire la rolul și importanța apologeticii în raport cu evanghelizarea. De asemenea, mi-a plăcut felul în care McGrath expune diferitele forme pe care le poate lua mărturisirea de credință – poveste, mărturie etc. astfel încât să putem vorbi pe înțelesul fiecărui tip de interlocutor. Clar și la obiect, cum îmi place mie.
2. Întrebări de care se tem creștinii (însoțite de răspunsuri) de Mark Mittelberg – Tot din seria de cărți de apologetică citite anul acesta, o carte altfel în categoria ei, prin faptul că oferă sfaturi practice, idei concrete despre cum să abordezi persoanele care pun întrebări cu privire la credință și cum anume să răspunzi.
3. Căutându-L pe Allah, L-am găsit pe Isus de Nabeel Qureshi – O mărturie impresionantă a unui musulman cucernic care a devenit creștin, care se citește cu sufletul la gură ca pe un roman. Una dintre cărțile mele preferate pe care le-am pregătit pentru ultimul sezon CARTEA E O VIAȚĂ.
4. Călătorind de la răsărit la apus – Dumnezeul din umbră de Ravi Zacharias cu R.S.B. Sawyer – Nu eram un mare fan al lui Ravi Zacharias, deși nu-mi displăceau cărțile lui. Cartea asta este preferata mea din cele pe care le-am citit scrise de el, poate și pentru că l-a ajutat cineva la scris pentru a face povestea mai atrăgătoare. Nu mă așteptam să descopăr ceea ce am aflat despre începutul vieții lui: îmi imaginam că după ce s-a convertit (îi cunoșteam mărturia din Sfârșitul rațiunii), s-a și apucat de studii teologice și chiar și înainte era un tip deștept. Ei bine, am fost uimită să aflu despre începuturile sale umile, despre dificultatea de a învăța la școală și despre visul său de a lucra în managementul hotelier, ceea ce a și ajuns să facă până când Dumnezeu l-a convins să urmeze această cale a predicării și a instruirii credincioșilor și necredincioșilor din toată lumea prin misiunea Ravi Zacharias Ministries. Dacă nu ați citit nimic de Ravi Zacharias, începeți cu această carte, dacă ați citit și nu v-a convins, mai faceți o încercare cu această carte, e total diferită de toate celelalte scrieri ale sale.
5. Împreună pentru totdeauna de Francis și Lisa Chen – O carte despre căsătorie mai altfel cu un titlu total înșelător în traducerea românească, mai ales că autorii se leagă tocmai de faptul că nu vom fi căsătoriți pentru totdeauna (originalul este You and Me Forever), ideea lor fiind aceea de a ne ajuta partenerii să crească spiritual în vederea vieții veșnice viitoare. Ei militează pentru concentrarea atenției asupra lui Hristos în locul căsniciei, familiei, copiilor, din asta decurgând și o raportare corectă și bună și la celelalte relații ale noastre. Găsiți cartea gratuit în format pdf în engleză aici.
6. Scânteia – povestea unei mame care a crescut un geniu de Kristine Barnett – O carte de memorii pe care am recomandat-o și în lista de cărți pentru părinți, dar care poate fi citită de oricine, fiind o poveste adevărată impresionantă despre o mamă care a crescut nu doar copilul precoce cu autism la care face referire titlul, ci și alți doi copii cu alte complicații genetice și a pus bazele unui centru de zi și ale unui centru comunitar pentru copii cu autism și alte tulburări comportamentale și despre felul minunat în care a știut să găsească potențialul și talentul în fiecare copil căruia nimeni nu-i dădea nicio șansă, nici chiar părinții.
7. Inocenții de Ioana Pârvulescu – Cred că am mai spus aici pe blog că Ioana Pârvulescu este una dintre autoarele mele preferate, așa că nu puteam să ratez ultimul ei roman, care a devenit de altfel preferatul meu dintre romanele ei și una dintre cele mai frumoase cărți citite anul trecut. Este genul de carte care nu are o intrigă, ci care este formată din cadre de viață domestică sau orășenească din alte timpuri – Brașovul perioadei comuniste și chiar episoade mai vechi din perioada interbelică – care se încheie cu o mică lecție de viață, totul văzut din perspectiva plină de candoare și inocență a unei fetițe, Ana, cea mai mică din grupul de frați și surori și veri din care face parte. E o carte care te unge pe suflet și care merită savurată în tihnă.
8. Fabuloasa poveste a lui Joshua Perle de Timothée de Fombelle – O poveste de dragoste tristă, dar dureros de frumoasă în care ești atât de implicat, încât îți este greu să revii la viața reală și să te desprinzi de atmosfera cărții. De mult nu mai citisem o astfel de carte și, după ce am citit și Tobie Lolness și Tobie Lolness 2: Les Yeux d’Elisha, Timothée de Fombelle a devenit unul dintre autorii mei preferați. Din păcate, al doilea volum din Tobie Lolness nu s-a tradus în limba română, iar primul volum nu a fost reeditat (eu le-am citit în limba franceză).
9. Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane de Kate DiCamillo – O carte pentru copii a unei alte autoare preferate, despre inimi nesimțitoare care trebuie să se frângă la propriu pentru a putea cunoaște iubirea.
10. Pasăre cântătoare de Kathryn Erskine – O poveste despre o fetiță cu sindromul Asperger și despre felul în care ajunge să se împace cu tragedia morții fratelui ei și să-și facă prieteni.
11. Evadare din biblioteca domnului Lemoncello și Olimpiada din biblioteca domnului Lemoncello de Chris Grabenstein – O serie de cărți foarte deștepte despre cărți, biblioteci, jocuri și spargere de coduri, dar și despre prietenie, cinste și fair-play.
12. Ca peștele în copac de Lynda Mullaby Hunt – O poveste impresionantă despre cum reușește o fată care suferă de dislexie să înceapă să-și depășească dificultatea și să-și facă prieteni. Ultima carte pe care am terminat-o anul trecut și care mi-a plăcut foarte mult!
Astea sunt propunerile mele pentru anul acesta, dacă vreți să știți ce se află pe lista mea de citit pentru acest an, urmăriți-mă pe Goodreads. De asemenea, rămâneți aproape pentru alte 2 liste de recomandări pe care le veți descoperi mâine și poimâine!
Voi ce aveți pe lista voastră de lectură de anul ăsta?
WSJ: Rusia și China caută să reconecteze fluxurile globale de putere în avantajul lor; Pentru ca imperiul raului nu-si vede barna din ochi,da vin ape altii… Riscul unei ciocniri între SUA și Rusia este ridicat, afirmă ambasadorul rus în SUA ; (Doar cativa hotomani- fugari…) Pașapoartele de aur din Vanuatu. Cum a ajuns insula din Pacific poarta de intrare în UE pentru politicieni corupți, escroci sau fugari; Noua destinație a condamnaților celebri care fug din România pentru a scăpa de închisoare; Vladimir Putin salută eforturile ruso-chineze de construire a unei ”ordini mondiale mai democratice”; Sfârșitul globalizării. ”La revedere, China, bun găsit, din nou, Europa!”; De la globalizare la conflictul global? Vestea bună: Globalizarea a murit! Vestea proastă: Se pregătește Ghetoizarea lumii; ECONOMISTUL KJELL NORDSTROM:”Globalizarea s-a încheiat; se formează o lume regionalizată”; Piperea: Macron a anunțat ghetoizarea celor care nu doresc vaccinarea; Davos, o putere străină ostilă, antistatală și antinațională; Marii „penali” ai lumii; Forumul de la Davos, elitele globaliste și amprenta de carbon; Apocalipsa după Davos; Quo vadis Europa? Liderii lumii şi ruşinile continentului; Vreţi adevărul despre Revoluţie? Iată-l! Acum, la final, întreb și eu ca prostu’: care revoluție? „Unde sunt teroriştii”? Au ajuns miniştri! Matematicianul Viorel Barbu, vasluianul din fruntea Academiei Române; 30 de ani de capitalism. De la un darac şi-o moară la Deliciosul de Vaslui şi Nutriva; Vom fi înlocuiţi de roboţi; Nichifor Crainic – teolog, om politic, poet, ideolog și publicist; Svetlana Kopilova – „Învățați să iertați, să înțelegeți și să ascultați cu atenție”; Au fost tăind un brad bătrân…”; Câți români au pierit în Gulag și cine-i cinstește? Gheorghe Buzatu – Omul, Profesorul, Istoricul; Blestemul Satanic al Comunismului; ROMÂNIA: MARTIRII ŞI SUPRAVIEŢUITORII DIN COMUNISM / Gabriel Teodor GHERASIM…100 de ani de comunism: genocid, furt, rusificare si satanizarea valorilor- Referinte: 1) Marx and Satan (PDF)… Capitolul 17: Globalizarea și comunismul ; Medvedev: Rusia duce o luptă „sfântă” contra „Satanei”… „Războiul sfânt” al rușilor; Patriarhul Kiril al Rusiei, șeful lui ÎPS Vladimir al Moldovei, are o avere de patru miliarde de dolari din comerț ILEGAL cu TUTUN…De ce a declasificat SRI documentele Revoluției atât de târziu? Putin, fascismul rus si revolta contra lumii modern, de Vladimir Tismaneanu; …Hitler şi Poporul “”mesianic””,Putinist, cu pistolul la tâmplă, globalismul, ni l-au adus, aghezmuit de bogătanul Orto-kiryl; dar, ca orice edomit îngâmfat, războinic,… Rusia putinistă: conspirații, mesianism, paranoia; O nouă apariţie la Editura Militară: „Mesianismul rus şi chipurile sale” de Florian Bichir; Tribunalul de la Haga așteaptă clica criminală de la Kremlin. Necesitatea unui Nürnberg II; Teodor Baconschi: Biserica rusă a devenit odioasă în restul lumii ortodoxe pentru că binecuvântează un război de agresiune; Mantaua lui Gogol … Mesianismul slav; Îmbogățiți de războaie, de Nicolae Dabija; Posedaţii – reacţiune şi mesianism,de Ioan Stanomir; A treia Romă – mitul veșnic al panslavismului (II),de Conf. univ. Dr. Florian Bichir; Rusii nu au dreptul moral sa ne calce in picioare…. Ar trebui un macelar…. Criza elitelor politice ruse; Putin şi mesianismul rus: temelia edificiului imperial al crimei,de Ioan Stanomir;
/////////////////////
Putin şi mesianismul rus: temelia edificiului imperial al crimei,de Ioan Stanomir
- Contributors.ro
Mesianismul rus îşi află, astăzi, în Putin imaginea sa tragică şi criminală. Războiul din Ucraina este ocazia de a reafirma, prin bombardamente şi jafuri, excepţionalismul unui stat al şi al unui popor. Sarcina Rusiei este, acum, ca şi în urmă cu secole, aceea de a elibera şi de a indica drumul către viitor. Rachetele nucleare devin, în această elaborată punere în scenă, expresia tehnologică de teroare a destinului Rusiei înseşi.
Ioan Stanomir
Putinismul, ca ideologie şi practică politică, este înrădăcinat în solul tulbure al resentimentului naţional. Atenţia cu care sunt organizate coregrafiile Zilei Victoriei traduce mai mult decât un sentiment al nostalgiei: continuitatea cu stalinismul învingător la 1945 este soclul pe care se ridică statuia Rusiei de astăzi. Sindromul cetăţii asediate, neîncrederea în Occident, paranoia provocată de trădare, toate aceste elemente mitologice ale stalinismului trec în putinism, ca parte a unei viziuni despre autocraţie ca garant al măreţiei naţionale.
Ipocrizia regimului de la Moscova este un ecou al ipocriziei care a dominat politica rusă vreme de secole. Înainte ca marxism-leninismul să ofere o mantie ideologică universală Rusiei imperiale, ţarismul a recurs la brutalitatea agresiunii ca la unica sa justificare de a fi.
Dincolo de edificiul elegant al unei societăţi occidentalizate s-a aflat apetitul nestăvilit pentru expansiunea teritorială. Neliniştea istorică a Rusiei a fost folosită de ţarism ca argument pentru ferocitatea imperialistă. Flirtul intelectual cu Europa Luminilor i-a dăruit Ecaterinei gloria de reformator : creşterea Imperiului şi lichidarea mişelească a Poloniei sunt adevărata ei moştenire. Câmpul de luptă a fost pentru conducătorii Rusiei adevăratul test al misiunii lor. Războiul şi agresiunea sunt încrise în codul de adâncime al statului rus.
Iar atunci când Putin şi portavocea sa clericală, Patriarhul Kirill, reafirmă natura defensivă a “acţiunii militare speciale” din Ucraina, mesianismul rus îşi etalează una dintre temele sale fondatoare: ruşii nu sunt niciodată agresori, ei sunt, mereu, cei care îşi apără pământul strămoşesc, în faţa atacurilor celorlalţi. Mobilizarea putinistă face apel constant la credinţa ruşilor în natura unică a identităţii şi destinului lor. Dincolo de represiune, dincolo de frică, adeziunea la putinism este explicabilă prin convergenţa de sensibilitate şi de viziune. Autocraţia şi măreţia statului sunt îngemănate, iar putinismul este revenirea la izvoarele unei tradiţii care a nu a încetat să fascineze.
Războiul din Ucraina ar fi fost imposibil de imaginat în absenţa acestui elan mesianic. Teoria inexistenţei unei naţiuni ucrainene este legitimată de visul reunirii pământurilor vechii Rusii Kievene. Ceea ce regimul Putin propune azi este o variantă reciclată a ideologiei panslaviste, cu accent pe rolul ruşilor de garant al viitorului fraţilor cândva dezuniţi. Istoria acţionează ca un catalizator al energiilor criminale. Masacrele şi jaful sunt justificate prin invocarea destinului Rusiei.Citeste intregul articol pe Contributors.ro
/////////////////////////////////////////
Criza elitelor politice ruse
Elitele unei naţiuni reprezintă fundamentul viu ce generează suportul teoretic al propagării identităţii poporului şi al comportamentului extern al statului pe scena internaţională. Istoria a dovedit că elitele sunt în principal apanajul unor regimuri democratice, întrucât acestea asigură dezvoltarea unor societăţi de tip individualist, astfel încât fiecare promotor al unei idei să o propage şi să o supună analizei publice spre a se stabili un trend.
Analiza conceptului de elită a evidenţiat dificultatea procesului de definire şi adaptarea conţinutului exprimat la contextul social prezent. Pareto distinge între elitele nonguvernante şi cele guvernante (elitele politice), implicate în conducerea societăţii. Gaetano Mosca a lansat noţiunea de clasă politică, aceasta fiind compusă din minoritatea care deţine puterea într-o societate. Asimilată unui veritabil grup de putere, o clasă sui-generis, pe considerentul că legăturile care îi unesc pe membrii unei elite (de rudenie, de interese, de cultură) asigură unitatea de gândire şi coeziunea structurii, fiecare clasă politică este legitimată printr-o anumită formulă politică.
Radiografia imaginii Rusiei în plan intern şi extern indică o concordanţă relativă cu viziunea exportată de elitele de la Kremlin în vederea asigurării unui loc cât mai influent în noile configuraţii din sistemul mondial.
Mills vede elita ca o realitate mult mai complexă. În viziunea sa, elitele, fără a constitui o clasă, se asociază pentru a forma o unitate de putere care domină societatea. Mills utilizează conceptul de elită a puterii pentru a analiza mecanismele existente la vârful societăţii americane. Concluzia sa este că elita puterii este formată din lideri politici, mari capitalişti şi şefi militari, ale căror interese coincid în anumite circumstanţe. Se bazează pe similitudinile care există între membrii săi, pe relaţiile personale sau oficiale dintre ei, pe afinităţile psihice şi sociale care îi unesc, în realitate existând nu o elită, ci elite, dintre care cele politice, economice si militare reprezintă adevărata putere.
Raymond Aron împărtăşeşte acelaşi punct de vedere: în societăţile democratice pluraliste, marcate de interese divergente, vorbim de elite, constituite din lideri politici, marcate de un nivel de cunoaştere şi de iniţiativă scăzut, care se formează mai mult sau mai puţin spontan, dar care pot acţiona în numele unui interes determinat, în lipsa unei organizări prealabile sau stimulată de anumite organizaţii, instituţii, agenţii (partide politice, lideri, sindicate, grupuri de presiune, mass media).
Particularităţi ale elitelor ruse
Dezvoltarea mai târzie a Rusiei raportată la ideile vehiculate în Vest, coroborate cu mentalitatea unică a poporului său a condus la crearea unor elite cu caracteristici aparte în peisajul european placiditatea în vederea promovării nepropagandistice a ideii ruse şi un simţ critic scăzut cu privire la clasa conducătoare (excepţia de la această categorie fiind dată de către disidenţi)…………………………………………………………………..cont aici…………….
https://intelligence.sri.ro/criza-elitelor-politice-ruse/
/////////////////////////////////////
Rusii nu au dreptul moral sa ne calce in picioare…. Ar trebui un macelar….
Exista nationalism romanesc in Basarabia? Desigur. Si inca foarte mult. De ce? Fiindca exista si mai mult rasism rusesc amestecat si cu internationalism comunist. Si inca si mai mult mesianism ortodox rusesc. Vladimir Voronin spunea zilele acestea ca nu va admite rusofobie in R.M.. Si foarte bine va face… Dar romanofobie (Voronin insusi a denumit, si de multe ori, tricolorul „steag fascist”, poporul roman „popor de tigani”, iar Romania „stat imperialist”)? Dar rasism? Dar apartheid? Dar mesianism?Cum se manifesta nationalismul romanesc din Basarabia? Prin cultura. Cum se manifesta rasismul rusesc (mai ales cel comunist) in Basarabia? Prin ura. Cum se manifesta apartheidul in Basarabia? Prin umilirea economica, sanitara, educationala a bastinasilor de etnie romana, care locuiesc majoritar in zona rurala.El se mai manifesta, dupa 27 august 1991, si prin faptul ca nenumarate fundatii rusesti deschid locuri de munca bine platite numai pentru rusofoni („rabota dlea ruskoiazacinih”), dar mai ales prin intoxicarea informationala.La Chisinau se editeaza zilnic principalele ziare rusesti de la Moscova cu pagini locale, apar si o multime de ziare si reviste locale rusesti, iar posturile de radio „Russkoie radio”, „Radio Sanson”, „Avto radio”, „Hit FM”, „Retro FM”, „Serebreannii dojdi”, „Radio na semi holmah” si multe altele nu au nici un fel de concurenta in Basarabia din cauza frecventelor bune, a dotarii tehnice exceptionale si a salariilor mari pe care le primesc jurnalistii.Chiar sa vrei sa scapi de televiziunile ruse, multe cu studiouri chisinaune (in care isi monteza reportajele si jurnalistii de la Bucuresti), nu poti. Sunt bine dotate, au reporteri, analisti, realizatori si formatori de opinie profesionali, transmit fluxuri foarte bune de stiri, inclusiv reportaje on-line din cele mai instabile puncte ale Pamantului. Si, desigur, multe filme, dar nu titrate, ci dublate. Omul, animal media, ce sa faca? Consuma ce e mai bun si mai pe degeaba. Consuma, asadar, si multa romanofobie ruseasca, injectata direct in subconstient.Dar cum se manifesta mesianismul ortodox rusesc? Raspunsul il gasim intr-un citat dintr-un articol aparut zilele astea la Chisinau in media promoscovita : „…sub o forma de confederatie libera a tarilor ortodoxe (din care ar face parte si o Romanie reintregita!) in frunte cu tarul Rusiei…”. Paranteza cu „Romania intregita”, la care trebuie sa adaugam sintagmele „teritoriul Moldovei” si „mitropolitul Romaniei”, folosite recent de Alexei al II-lea intr-un interviu, antifiletismul (adica lupta contra bisericilor ortodoxe etnice), cat si insistenta cu care este mediatizat termenul „Moldova” de catre polit-tehnologii rusi, arata ca scenariul „confederatiei libere de tari ortodoxe in frunte cu tarul Rusiei”, desi e vechi, e pus anume acum pe rol. Nu trebuie sa ne mire, asadar, insistenta cu care ideologii lui Vladimir Voronin (Mark Tcaciuc, Victor Stepaniuc, Oleg Reidman) propaga idea Moldovei Mari, a Moldovei Istorice care nu apartine Romaniei, a „dependentei totale a economiei moldovenesti de piata rusa” (nu doar de cea energetica) si a dominatiei infumurate, ignorante, violente a moldovenismului prorusesc asupra romanismului proocidental.Daca tinem cont de faptul ca actualmente in Basarabia, cu 3,5 milioane de vorbitori de limba romana, nu se vinde nici un ziar romanesc, nici o revista (macar culturala) romaneasca, ca nu exista nici un magazin de carte romanesc (iar cea ruseasca ajunge pentru 10 milioane de oameni) sau de CD romanesc, cum se apara saracul roman din Basarabia contra acestei invazii naucitoare de gazeta, carte, revista, radio, televiziune, CD rusesc ? Se apara si el cum poate. Se apara singur. Se apara cu firea lui romaneasca. Se apara cu traditia lui romaneasca, cu hora, cu doina, cu arhitectura „casniciei lui sedentare” (A. Russo), cu Stefan cel Mare, cu Eminescu si cu „Tatal nostru”. Se apara cu limba lui cea romana. Ce ii mai ramane sa faca ?Taranii romani vorbesc la Piata Centrala din Chisinau cu „domnule”, „doamna”, in timp ce rusii (si ucrainenii, evreii, gagauzii, bulgarii, adica rusofonii) folosesc in adresare termenii ridicoli, umilitori ai epocii sovietice „mujcina”, „jenscina”,”devusca”.Romanul spune: „Nu Va suparati, doamna, cat costa ceapa?”. Rusul „Po ciom luk?”Dar cel mai important criteriu al „nationalismului romanesc” din Basarabia este faptul ca absolut toti romanii vorbesc perfect limba rusa, iar rusii, practic toti, desi traiesc in Basarabia de zeci de ani, nu vor sa invete nici macar „buna ziua”. Si ei, rusii, marea majoritate veniti in Basarabia dupa 1945 pe roluri de comisari, ofiteri NKVD si functionari de toate nivelele, reprezinta doar 6 la suta in structura demografica a Basarabiei, primesc cele mai mari pensii si au dreptul la cea mai solida protectie sociala.Si mai interesant este faptul ca si rusii de la Moscova (in special politrucii din massmedia, chiar si cei democrati) din 1989 incoace nu au mai vorbit de bine romanii din Basarabia. Numai de rau. Daca e sa ne luam dupa massmedia rusa, apoi romanii sunt cel mai inapoiat popor de pe Pamant. Tonul discursului oficial si neoficial rusesc este atat de urat, incat presa de la Chisinau s-a intrebat de nenumarate ori: „De ce urasc rusii atat de tare poporul roman?” Recent, pana si un site prorusesc din Basarabia a pus (cu bataie lunga) intrebarea cu privire la „romanofobia ruseasca”. Ar fi bine sa-si puna aceasta intrebare si generalii din politica romaneasca.Pe 21 martie 2006 massmedia rusa (www.kreml.org) a lansat un nou proiect pentru Basarabia – „Novaia Moldova”. Acest proiect scoate completamente Basarabia din contextul ei european si romanesc, asa de parca ar fi vorba de o enclava rusa din sud-estul Europei, orienteaza devenirea Republicii Moldova spre indepartarea de UE si NATO (Romania nici nu este pomenita) si spre dependenta totala a Basarabiei de piata energetica rusa si ofertele de pe piata muncii din Rusia.Este un necrutator proiect rasist, indreptat contra etniei majoritare din R.M. (de 80%), impotriva pacii si stabilitatii europene. Fiindca, cum am aratat si in alta parte, zona de contact a Europei cu „pusta rusa” si Orientul inca multa vreme va destabiliza situatia social-politica in Europa daca nu se va stabiliza hotarul ei de sud-est, care acum trece tocmai prin Basarabia cea romaneasca.Acest hotar (practic o jumatate din distanta dintre Marea Baltica si cea Neagra) are doar o singura sansa pentru a fi bine intarit: reunificarea neconditionata a Basarabiei cu Romania in baza votului Sfatului Tarii din 27 martie 1918, a Tratatului de la Paris din 28 octombrie, 1920 si a votului Senatului SUA din 28 iunie 1991. O fi, asadar, nationalist poporul roman din Basarabia, dar atata timp cat anume acest popor sta pe linia intai a hotarului civilizatiei europene, nationalismul lui este, de facto, manifestare culturala europeana, bun simt european, reduta intarita europeana. Iar daca Europa nu vede acest lucru, in ce se transforma Basarabia? In lacrima de sange a Romaniei…
https://forum.md/ru/727609
/////////////////////////////////
A treia Romă – mitul veșnic al panslavismului (II),de Conf. univ. Dr. Florian Bichir
Legende, scrisoarea lui Filotei şi Gardienii credinţei
S-AR PUTEA SA-TI PLACA SI
TERORISMUL – ÎNTRE LEBĂDĂ NEAGRĂ ȘI NATURĂ FULMINANTĂ
Strategia Chinei pentru dominație globală (II)
Strategia Chinei pentru dominație globală (I)
În „Miturile Rusiei clasice” Antoaneta Olteanu face o scurtă trecere în revistă a legendelor ruseşti a laboratorului socio-politic în care s-a născut idea „celei de-a Treia Romă”. Din păcate trebuie să observăm că autoarea consideră, absolut greşit că „o legendă spune că un călugăr, anume Filotei, a visat pentru viitor gloria celei de a treia Rome, care nu era alta decât Moscova”. În realitate scrisoarea lui Filotei a existat! „Cucerirea Constantinopolului a fost descrisă, în spaţiul rus, de un anume Nestor Iskander, în Povestea cuceririi Ţarigratului. Profeţia sa, că, într-o zi, oraşul va fi eliberat de către creştini, este o nouă trimitere la ideea ascensiunii puterii moscovite, ca o nouă speranţă a creştinilor ortodocşi. Povestirile Imperiului babilonian au fost inventate sau adaptate pentru a stabili dreptul Rusiei la moştenirea bizantină. Însemnele imperiale purtate de împăraţii bizantini erau descrise aici ca fiind aduse din Babilon şi se pretindea că un rus a contribuit la descoperirea lor[16]. Proorocii asemenătoare datau chiar din perioada Rusiei Kiviene. Este adevărat, oamenii le receptau ca atare, mai mult ca o ciudăţenie, ca o curiozitate. Se spunea că în 1070 ar fi apărut la Kiev un mag care ar fi profeţit că „pământul grecesc (Bizanţul n.n. A.O.) va fi unde a fost Rusia, iar Rusia va fi acolo unde a fost pământul grecesc”[17]. Viziunea proorocului Daniil despre cele patru împărăţii a fost şi ea un elemnt important pentru construirea mitului religios: „în timpul acelor împărăţii, Împăratul Ceresc va înălţa o împărăţie care nu se va nărui în veacul vecilor, ea le va domina şi le va înfrânge pe celelalte, iar ea va rezista veşnic” (Daniil, 11, 44). La scriitorii bizantini ideea împărăţiei eterne (înţelese, aşa cum au făcut-o şi primii interpreţi, ca fiind Imperiul Roman), ce se referea chiar la Bizanţ, a ocupat un loc însemnat, dar în ultimele secole de existenţă a Imperiului Bizantin această concepţie a început să piardă teren[18]. Teoria face parte din aşteptările eshatologice ale timpului (conform calculelor vremii, sfârşitul lumii trebuia să vină în anul 1492). Sfârşitul lumii însemna şi sfârşitul istoriei şi deci venireaa Împărăţiei lui Dumnezeu. Pe fundalul acestor considerente istoriosofice trebuie să evidenţiem şi conturarea unei misiuni deosebite încredinţate poporului sau statului rus. Cercurile bisericeşti ruse au preluat din Bizanţ ideea misiunii sfinte a puterii ţarului şi încă din secolul al XVII-lea patriarhii răsăriteni afirmau că ţarii au moştenit direct puterea împăraţilor bizantini”[19]. Cel mai înflăcărat susţinător al slujirii sfinte a ţarului a fost Iosif Volokolarnski (sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea) [20].
Unul dintre cei mai serioşi cercetători, Adrian Ignat, face o trecere în revistă a ideei de a „Treia Rome”, dincolo de mesianismul rusesc, tratat de noi în Capitolul I şi care pleacă de la „Cronica lui Nestor”.În 1050 mitropolitul de Kiev, Ilarion, în celebra sa omilie asupra „Legii şi harului”, rostită în biserica cea mare din „oraşul gloriei, Kiev”, evocă imaginea Cetăţii Sfinte, Ierusalimul[21]. El situează poporul rus ca pe un popor ortodox chemat să ia parte activă la istoria universală a mântuirii[22]. Poporul ia cunoştinţă de acest lucru şi reuneşte într-un singur cuvânt pe creştini şi pe ţărani (cristian – ţăran, creştin). Cu toate că în Occident, în limba latină, paganos (ţăran) şi păgân sunt sinonime, la ruşi populaţia botezată este numită ţărănime – creştinătate, opusă elementelor impure ale credinţelor străine. Referitor la acest lucru M. Lotman şi B. A. Uspensky spun: „Este caracteristic faptul că ideea Moscovei, cea de-a Treia Romă, a putut fi curând transformată în ideea Moscovei, Noul Ierusalim, care nu contrazicea prima idee, dar care poate fi considerată ca fiind propria concretizare”[23].
Noul Ierusalim – Moscova, era simbolul Rusiei sfinte, al noului eshaton. Ruşii se vor dovedi a fi profeţii acestei lumi noi. O astfel de conştiinţă profetică o întâlnim la mulţi dintre scriitorii ruşi, în frunte cu Dostoievski. Profeţii ruşi ating acelaşi paroxism apocaliptic ca şi în cazul marilor profeţi ai Israelului. Multe dintre profeţiile lor pozitive, care au avut în vedere destinul panslavismului sau al teocraţiei universale, nu s-au împlinit. În schimb, s-au adeverit profeţiile negative ale lui Dostoievski, ale lui Soloviov, ale lui Rozanov sau ale lui Leontiev despre apariţia unor fenomene, cum ar fi: socialismul, marxismul, ateismul militant, care vor transforma Rusia dintr-un pământ binecuvântat, într-unul blestemat. În locul lui Hristos, Rusia va naşte Antihristul în sânul său şi va face cunoscută vocea Marelui Inchizitor. Cert este că blestemul poporului ales s-a abătut şi asupra Rusiei[24].Lungă vreme, în publicistica geopolitică, formula „a treia Romă” (în slavonă, Treţii Rîm) a ţinut loc pentru tot ceea ce este mai misterios şi mai subversiv în politica Moscovei: anarhie şi tiranie, universalism şi eshatologie, putere şi religie. Conceptul se leagă de contextul istoric al transformării marelui cnezat al Moscovei în imperiu rus (domniile lui Vasile al III-lea şi Ivan cel Groaznic), al centralizării puterii în mâinile aparatului administrativ imperial. Legitimitatea politică a acestor prefaceri a fost căutată pe terenul religiei[25].
Pentru a pleca de la izvoare iată paragraful – prea puţin citat sau deloc – din scrisoarea călugăr Filotei (Philotheus), „bătrînul” (stareţul mănăstirii) Eleazarov în Pskov, scrise în 1511 către ţar: „Biserica de vechii Rome a căzut din cauza nelegiuirea apollinariană şi erezie; Biserica a doua Roma, Constantinopol, a fost lovit în luptă… dar în prezent există Biserica a treia, Noua Romă, imperiu tău suveran: Sfânta Catolică Biserica Apostolică… străluceşte în întregul univers mai strălucitoare decât soarele. Şi să fi cunoscut pentru Domnia Ta, O Ţarul pios, că toate imperiile ortodocşilor au convers într-un singur imperiu. Tu eşti talpa Împăratul a tuturor creştinilor din tot universul … Pentru doi din Rome au căzut, iar a treia se află, şi un al patrulea nu va fi niciodată, pentru că Imperiul tău niciodată nu o să cadă”. Antoneta Olteanu, citându-l pe Obolenski dă un citat aproape similar: „Într-o scisoare adresată suveranului său, marele cneaz al Moscovei, Vasile al III-lea (1505-1533), Filotei spunea: „Să ştii, prea cucernice ţar, că toate ţaratele religiei creştine ortodoxe se vor aduna în ţaratul tău. Tu eşti singurul ţar al creştinilor din întreaga lume. […]. Toate ţaratele creştine au fost strânse în ţaratul tău. După aceasta, aşteptăm Ţaratul care nu va avea sfârşit. […].Două Rome au căzut, dar a treia stă în picioare, iar a patra nu va fi[26].
Petre Guran susţine că „A treia Romă” este „o întorsătură de frază” dintr-o scrisoare trimisă de un călugăr din Pskov către agentul guvernamental moscovit Munehin, prin care se extinde şi asupra Moscovei analogia, stabilită deja în antichitatea târzie, dintre Roma şi Constantinopol, prin care acesta din urmă căpăta titlul simbolic de Noua Romă, adică noua capitală a imperiului şi a lumii întregi: „Formulată în rezumat, teoria seamănă cu o succesiune de imperii universale, care se sting prin declin politic şi militar şi sunt înlocuite de noi structuri imperiale dornice să-şi legitimeze puterea prin asu¬marea funcţiei simbolice de Roma – capitală a lumii. Citită la nivelul acesta, formula este fie o exagerare retorică, fie o trivializare incultă.
A treia Romă, în textul lui Filotei din Pskov, este o idee mai complexă şi mai subtilă de atât[27]. Roma nu este numai expresia universalităţii politice incarnate de imperiul roman, ci şi a celei religioase întrupată în urmaşul Apostolului Petru. Coincidenţa dintre universalitatea politică şi cea religioasă face ca Roma să fie cu adevărat diferită de alte capitale. Juxtapunerea celor două autorităţi în acelaşi centru creează însă o raportare între ele, care poate să fie de supunere a celei bisericeşti faţă de cea politică, de neutralitate şi toleranţă a uneia faţă de cealaltă sau de supunere a celei politice faţă de cea bisericească. Dimensiunea religioasă a ideii de Roma este cea care dă toată puterea speculaţiei teologico-politice. Din acest punct de vedere, Noua Romă (Constantinopol) a întruchipat prima soluţie, supunerea religiosului faţă de politic, cel puţin în prima jumătate de mileniu a existenţei sale, după care s-a produs o treptată inversare a raportului (o asemenea opinie este cel putin discutabila; nu se poate spune ca in primul mileniu a existat o subordonare sistematica a religiosului de catre politic – n.n.). Astfel, la sfârşitul existenţei politice a Noii Rome, ea rămâne doar un simbol al ideii religioase, şi anume capitala Patriarhului Bisericii Orientale, o putere religioasă însă capabilă să legitimeze puterea politică, înălţându-se deasupra ei.
Cont aici…………..
https://www.cors.ro/2022/04/11/a-treia-roma-mitul-vesnic-al-panslavismului-ii/
////////////////////////////////////////////
Posedaţii – reacţiune şi mesianism,de Ioan Stanomir
Alături de “Jurnalul de scriitor”, “Demonii“ este opera cea mai politică şi polemică a lui Dostoievski. Parte din marea dezbatere ce se poartă în societatea rusă în intervalul “marilor reforme”, înainte de asasinarea ţarului din 1881, textul său oferă nu doar o replică la gnoza radical-socializantă a contemporanilor săi, ci şi imaginea unui intelectual care se defineşte prin respingerea temeliilor pe care se clădeşte intelighenţia radicală rusă. Romanul dedicat posedaţilor ideii este, în egală măsură, una dintre cele mai spectaculoase apostazii din istoria rusă :în definitiv, cercurile animate de Verhovenski-fiul nu sunt cu nimic mai puţin subversive decât cele frecventate de Dostoievski însuşi ¸în preajma lui 1848/ 1849. Trecerea de la interogaţiile cercului Petraşevski la retorica mesianică din “ Demonii” este una simbolică.
Incomod pentru exegeza sovietică şi nu mai puţin incomod pentru exegeza marxistă din spaţiul românesc postbelic, aşa cum probează sofismele dialectice ale lui Ion Ianoşi, risipite în monografii şi postfeţe, “ Demonii” încadrează una dintre cele mai ample şi susţinute critici pe care gândirea reacţionară rusă le-a îndreptat împotriva liberalismului şi radicalismului autohton. Inspirat de cazul Neceav, (caz pe care oficialitatea imperială îl descrie ca fiind paradigmatic pentru patologia revoluţionară) , “ Demonii” reiau, de pe un alt versant, temele imaginate de Turgheniev în” Părinţi şi copii”. Acolo unde moderaţia autorului lui “ Rudin” căuta nuanţele şi semitonurile, profetismul lui Dostoievski este lipsit de ambiguitate, recurgând la tuşa sarcasmului şi a escatologiei.
Liberalismul rus devine, o dată cu profilul lui Stepan Trofimovici Verhovenski, o caricatură, o fantoşa golită de substanţă etică, un eşec istoric care se explică prin abandonarea relaţiei cu solul rus şi valorile sale. Vinovat de a fi inventat fantasmele de la care se revendică emulii lui Cernîşevski, liberalii ruşi sunt marcaţi de această condiţie infamantă a parazitismului intelectual şi etic. Eroismul lui Stepan Trofimovici se reduce la câteva acte ridicole şi la tiradele deşarte pe care le roşteşte de pe scena unui eveniment monden. Animator al cercurilor “ atee” şi contestatare, liberalul rus este, în lectura lui Dostoievski, imaginea prin excelenţă a rătăcirii. Xenofilia lui Karmazinov, “ marele scriitor”, ( o mască dincolo de care se ascunde, poate, Turgheniev însuşi ) este prelungirea naturală a acestei îndepărtări de matricea locală. Moartea lui Verhovenski-tatăl este şi ocazia de a medita la deşertăciunea unei vieţi frivole şi inutile. Liberalul rus este menit să dispară, în clipa în care reînvierea escatalogică a Rusiei se va fi producând. Demonii din oameni vor trece în turmele de porci.
Verhovenski-fiul este un Bazarov din care inocenţa începuturilor a dispărut. Intrigant şi locvace, el este acel diavol care susură la urechile celor naivi minciunile Internaţionalei. Încrucişare între Neceav şi Cernîşevski, Verhovenski- fiul duce mai departe, în chip revoluţionar, ereziile tatălui său. Viziunea sa, ce oscilează între grotesc şi monstruos, este una întemeiată pe acel voluntarism raţional ce îi apare lui Dostoiveski ca marcă a modernităţii deviante. Elogiul şigaliovismului, ca formă ultimă de inginerie criminală la nivel social, este moştenirea pe care Verhovenski-fiul o lasă discipolilor săi. Amoralismul crimei este acompaniat de amoralismul proiectului politic însuşi. Aventurierul din oraşul de provincie îşi alege laboratorul în care poate încerca soluţiile pe care viitorul le va îmbrăţişa. Uciderea lui Şatov este punctul cel mai înalt al acestui pariu cu omenescul.
În Şatov şi în Kirillov, Dostoievski investeşte ceva din propria sa pasiune demonică. Elogiul Rusiei şi al poporului ei purtător de dumnezeire corespunde, în registru misionar, neliniştii suicidare a lui Kirillov. Despărţiţi de opţiunile lor, ei sunt uniţi de fiorul nebuniei care îi desparte de ceilalţi conjuraţi. Căutările lor sunt cele în care se angajează scriitorul însuşi, de vreme ce referentul suprem în monologurile celor doi rămâne Dumnezeu. Erezia lui Dostoievski, în termeni politici şi teologici, este filetismul. Creştinismul său este unul local şi colorat etnic, un creştinism care ajunge la universalitate prin exacerbarea specificului rus. Este aceasta moştenirea lasată lui de o influentă linie slavofilă, responsabilă pentru critica programatică a catolicismului roman.
Şi poate că personajul care ilustrează cel mai întunecat acest implacabil determinism intelectual este Stavroghin însuşi. O dată cu spovedania sa, Dostoievski inaugurează un tip de discurs fără de care secolul XX nu poate fi conceput.Timbrul recuperează, cu fineţe halucinată, alienarea modernilor. Distribuit în rolul de ţar al viitoarei Rusii de către Verhovenski – fiul, el este vocea care anunţă un alt veac. Expresionismul şi existenţialismul ies din mantaua lui Dostoievski, spre a parafraza o butadă clasicizată. Nebunia lui Stavroghin este una ideologică în măsura în care impasul lui este impasul fiinţei eliberate de cenzura morală a divinităţii.
Jocul lui Stavroghin cu cei din jurul său este un joc cu sine însuşi. Rătăcirea sa este rătacirea unei elite care se desparte de drumul cel drept. În străinătate fiind, Stavroghin alege să îşi însuşească cetăţenia cantonului elveţian Uri, ca şi Herzen. Invocarea celui mai detestat dintre radicalii ruşi,voce a exilului revoluţionar, este simbolică. Căci Stavroghin este, la rândul său, copilul unor părinţi. Pentru Dostoievski, posedaţii se ivesc pe acest sol fetid pregătit de înaintaşii lor.
Mai puteţi citi:
- M. Dostoievski, „Fraţii Karamazov”, fragment
F.M. Dostoievski, „Idiotul”, fragment
De la Dzerjinski la Putin: Dictatură, paranoia, teroare
F.M. Dostoievski, , „Însemnări din subterană”, fragment
Posedaţii – reacţiune şi mesianism
////////////////////////////////////////////
Îmbogățiți de războaie, de Nicolae Dabija
Marele scriitor F.I. Dostoevski afirmase în secolul al nouăsprezecelea: „Cât va exista matuşka Rusia, Ivan va ţine degetul pe trăgaci”.
Cu alte cuvinte, romancierul rus recunoaşte şi el că mesianismul rusesc este unul militarizat. Ortodoxia rusă (pravoslavia) are cele mai multe tunuri şi tancuri, ea fiind implantată mai întâi de armatele ţariste, apoi şi de cele ateiste sovietice (din urma militarilor veneau preoţii bisericii ruse ca să stropească peste crimele lor cu agheasmă).
La Pârâta, pe malul Nistrului, în prima zi din acest an un militar rus a împuşcat un concetăţean de-al nostru. Încă unul.
Care e motivul pentru care a fost ucis Vadim Pisari, un tânăr de 18 ani?
Ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a afirmat că acesta „era beat, se afla într-un automobil furat şi nu avea permis de conducere”.
Dar de când starea de ebrietate a devenit un motiv pentru ca cineva să fie împuşcat? În acest caz Federaţia Rusă, unde bea şi mic, şi mare, dacă s-ar aplica învinuirea lui Kuzmin, ar rămâne fără populaţie.
Iar dacă ar mai fi împuşcaţi şi cei care conduc fără permis maşini furate, ar trebui lichidaţi, conform statisticii federale, fiecare al nouălea şi fiecare al zecelea rus.
Iată însă că marţi Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova ne anunţă că dl Ambasador al Federaţiei Ruse e un mincinos: tânărul Vadim Pisari nu s-a aflat nici în stare de ebrietate, maşina lui nu era una furată, iar în buzunarul hainei ciuruite de gloanţe se afla un permis de conducere pe numele lui.
O altă „motivaţie” pentru crimă a fost formulată de către un ofiţer „pacificator”: „Prikazâval ostanovitsea, a on ne ispolneal”! („I-am ordonat să se oprească, iar el n-a înţeles să execute!”).
Aceasta este, de fapt, părerea pe care o au ruşii despre noi – un popor de dobitoace: „Îi spui şi el nu înţelege”.
Exact cum îi raporta un miliţian şefului său dintr-un film poliţist, prezentat în aceste zile de către o televiziune rusească: „Ia poneal! Cito tî po peat’ raz, kak moldavaninu, obeasneaeşi?!” („Am înţeles. De ce-mi explici de cinci ori, ca unui moldovean?!”).
După acest incident, nu mai are nici un sens rămânerea noastră în CSI, în aceeaşi comuniune cu Federaţia Rusă, un stat de agresori.
Criminalul care a tras în Vadim Pisari trebuie arestat şi judecat de către instanţele judiciare ale Republicii Moldova, la Chişinău, nu la Moscova.
Iar „forţele pacificatoare” ruseşti – retrase de urgenţă de pe teritoriul republicii noastre.
E un caz unic în lume când un stat – Federaţia Rusă – atacă în 1992 un alt stat – Republica Moldova – şi atacatorul aşază trupele (aparţinând Federaţiei Ruse), pe care şi le numeşte „pacificatoare”, între cele două armate (ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse).
Care e logica?!
Acestea nu au fost nicidecum „forţe de menţinere a păcii”, ci de menţinere a regimului anticonstituţional secesionist de la Tiraspol.
Ele n-au făcut decât să-i ocrotească pe Smirnov, Şevciuk, Antiufeev şi ceilalţi bandiţi ca aceştia să-şi facă „ţară” pe pământul nostru.
„Pacificatorii” de la Nistru continuă politica rusească de după 1917, care a avut dintotdeauna o mare putere de convingere când era vorba de ideologie – ideile erau vârâte cel mai lesne în căpăţânile celor care nu voiau să le înţeleagă: cu ajutorul unui glonţ.
Cei care trec Nistrul se confruntă zilnic cu bădărănismul „pacificatorilor”.
Pe podul de la Vadul lui Vodă acum câţiva ani i-am făcut observaţie unui ofiţer că am fost înjuraţi de un coleg de-al lui, acela mi-a arătat „kalaşnikov”-ul şi m-a îndemnat să nu mă supăr, motivând: „Russkie matom ne rugaiutsea, oni na niom razgovarivaiut” („Ruşii nu rostesc înjurături, ei comunică cu ajutorul acestora”).
Asta e cultura lor, a îmbogăţiţilor de războaie, pentru că la muncă nu prea s-au tras, care în 1917 au declarat sus şi tare:
Vrem votcă, pâine şi sare
Şi-n fiecare zi – câte-o sărbătoare!
Ostaşii ruşi ne omoară copiii la Nistru cu „kalaşnikov”-ul, ne umilesc zilnic concetăţenii noştri din stânga Nistrului.
Ei trebuie să plece de urgenţă de pe teritoriul Republicii Moldova. Şi să şi-l ia cu ei şi pe ambasadorul mincinos Valeri Kuzmin.
Ambasada Federaţiei Ruse din centrul Chişinăului, care la ora actuală e cea mai mare din lume, ca spaţiu ea întrecând sediul ONU, dar şi pe toate celelalte ambasade ale ţărilor ce au reprezentanţe în Republica Moldova luate împreună, este izvorul tuturor provocărilor la adresa statului suveran Republica Moldova, pe care ea îl doreşte înglobat cât mai curând în Uniunea Euroasiatică (citeşte – Federaţia Rusă).
Prin cei peste 1000 de spioni-funcţionari ai Ambasadei, îşi bate joc de Republica Moldova: a creat o „republică” secesionistă, a desfăşurat referendumul din 17 septembrie 2008 de separare de la R. Moldova a teritoriului din stânga Nistrului şi de alipire la Federaţia Rusă, pentru care Moscova a alocat 150 de milioane de dolari, a deschis în stânga Nistrului centre de votare la fiecare scrutin electoral, a decretat prin intermediul Dumei de Stat Transnistria „zonă de interese strategice a Rusiei”. Tot ea ne-a declarat de la independenţă încoace un război de uzură îndreptat contra orientării europene a Republicii Moldova. Ş.a.
Cât mai pot fi tolerate aceste impertinenţe deloc diplomatice?!
Iar Transnistria ar trebui tratată de către conducerea Republicii Moldova ca un alt Cipru de Nord. Ca un teritoriu ocupat de către Federaţia Rusă. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Aşteptăm de la conducătorii ţărişoarei un prim gest de curaj, şi acesta ar trebui să fie expulzarea lui Valeri Kuzmin, care se comportă în Republica Moldova nu ca un ambasador al unui stat străin, ci ca un guvernator. Cum zice şi un proverb adaptat:
Îl laşi pe Kuzmin în cămară,
Şi el te dă să dormi afară…
Nicolae DABIJA
Îmbogățiți de războaie
/////////////////////////////////////
Mantaua lui Gogol … Mesianismul slav
Conceptul de mesianism
Punctul de plecare în cadrul conceptului de mesianism îl constituie speranţa şi totodată aşteptarea celui care poate să ofere liberarea. Vladimir Petercă defineşte mesianismul astfel: „prin mesianism se înţelege înainte de toate conştiinţa religioasă, transformată în aşteptare şi orientată spre viitor, prin care poporul lui Israel, neînsemnat ca număr, dar ales de Iahve ca moştenire a sa, îi aparţine Lui pentru totdeauna.”[1]
Prin căderea în păcat a primului om, conceptul de mesianism capătă sens, deoarece fără un plan de redobândire a drepturilor pierdute, omul s-ar fi lovit de un obstacol de netrecut. „Adam, ar fi rămas fără prestigiu dacă deodată cu prăbuşirea lui, nu i-ar fi sădit în suflet şi nădejdea într-un ajutor”[2]
La o primă analiză putem observa că acest concept este de natură religioasă, doarece prima dată îl întâlnim în religie. La evrei: Ieşua, la budişti: Maitreya, la hinduşi: Kalki, la zoroastriştii: Saoshyant, la creştini: Hristos după care apar mesianismele diferitelor grupări religioase. Cele mai cunoscute, bineînţeles sunt cele ale poporului lui Moise, care este poporul lui Iahve: în primul secol al erei noastre Mesianismul nazarinean, al cărui părinte este considerat apostolul Pavel; în 1960 Iudaismul mesianic, în care se întrepătrund elementele teologice ale creștinismului evanghelic cu elemente din ritualul iudaic şi bineînţeles Mesianismul apostolic – o formă târzie a Iudaismului mesianic şi a creştinismului.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea „naţiunilor întârziate” mesianismul devine învăţătura care propovăduieşte „rolul deosebit” al unui popor în destinele omenirii şi aproape fiecare naţiune a încercat să-şi asume acest rol. În continuare aş dori să prezint câteva aspecte ale mesianismului slav.
Cu toate că termenul „Mesianism”, la slavi, apare prima dată în 1831 odată cu lucrarea
„Introducere la mesianism” a polonezului Wroński, conştiinţa înrudirii etnice s-a păstrat mereu vie în conştiinţa popoarelor slave, chiar şi după ce s-au diferenţiat, luându-şi numele de: ruşi, bieloruşi, polonezi, ucraineni, cehi, slovaci, sărbi, bulgari, croaţi ş.a.m.d. Prima imagine a unităţii primare şi a dispersării ulterioare a slavilor o găsim în „Cronica lui Nestor” – cea mai veche scriere istoriografică rusească (sec. XII). Mai târziu cronicile medievale ruseşti preiau ideea cronicarului Nestor, despre unitatea primară a slavilor. „Ideea unităţii slave devine un fel de drapel ce exprimă cât se poate de evident ambiţiile şi forţa încă lentă a acestui stat, care va ajunge peste câteva secole să domine Europa”, spune V.I Şahmatov[3]
După căderea Constantinopolului (1453) Rusia încearcă, în creştinătate, să preia rolul Imperiului Bizantin de a face din Moscova „a treia Romă” cu ideea reunificării politice a tuturor slavilor.
Începând din secolul al XVI-lea această conştiinţă de înrudire etnică, dar şi lingvistică încetul cu încetul se transformă într-o colaborare cultural-religioasă dar şi în una politică ca în perioada romantică (sec. XIX) să devină o idee de bază nu numai în culturile şi literaturile, dar inclusiv în conduita politică a popoarelor slave.
Putem observa cum pe la mijlocul secolului al XVII-lea, panslavismul se dezvoltă, la început într-un mod similar cu pangermanismul, prin sublinierea nevoii de unitate. Mişcarea a „prins aripi” odată cu încheierea războaielor din anul 1815. Odată cu încheierea păcii, conducătorii europeni au încercat să restabilească status quo-ul antebelic. Reprezentantul Austro-Ungariei la Congresul de la Viena, Metternich, şi-a dat seama că cea mai mare ameninţare la adresa acestui status-quo în Austria erau mişcările naţionalităţilor imperiului, care doreau independenţa, proporţia slavilor fiind foarte ridicată.[4]
Panslavism………………………………………………………..cont. aici
/////////////////////////////////////////////
Teodor Baconschi: Biserica rusă a devenit odioasă în restul lumii ortodoxe pentru că binecuvântează un război de agresiune
Carmen Zanfir
Teologul și diplomatul Teodor Baconschi a fost invitatul Ioanei Ene Dogioiu în emisiunea „Piața Victoriei” la Europa FM. Teodor Baconschi spune că a purta un război de agresiune în perioada Pascală este „sinistru”, iar gestul Rusiei de a nu se opri în această perioadă este „o trădare a creștinismului în toate princpiile lui”.
„Suprapunerea între război și perioada Pascală este sinistră. Nu cred că putem avea cuvinte suficient de tari pentru a o condamna și chiar mă gândeam zilele trecute: secretarul general al ONU a solicitat un armistițiu Pascal. Asta s-a întâmplat și de Crăciun în primul Război Mondial – asta prelungește o tradiție veche europeană: chiar dacă sunt ciocniri războinice în preajma marilor sărbători creștine, prevalează simțul acesta sacralității anumitor momente.
Rusia pretins blagoslovnică, care poartă acum un război civilizațional cu Occidentul decadent – cel puțin asta este teza pe care o vântură Patriarhul Chiril de la Moscova, și aș putea spune acoliții săi, este vorba de o trădare a creștinismului în toate princpiile lui, în toate poruncile lui morale”, a spus Teodor Baconschi la Europa FM.
„În învățătura creștină, singurul război just este războiul de apărare a propriului teritoriu, războiul defensiv. Acela poate primi binecuvântarea Bisericii atunci când o națiune este agresată. Dar războaiele de cotropire, invadareab altor state nu pot obliga niciun fel Biserica să aprobe o astfel de decizie”, a adăugat Teodor Baconschi.
Substratul subordonării Bisericii Ortodoxe ruse, în general, și a Patriarhului Chiril, în mod special, față de Kremlin
„Această subordonare cezaro-papistă este o tradiție triseculară în Rusia țaristă continuată și-n perioada sovietică, atunci când Biserica Ortodoxă Rusă a fost marginalizată, când a devenit un rezervor inepuizabil de martiri, dar tot atunci Stalin a folosit ortodoxia rusă în războiul nazist.
Însă, de la Petru cel Mare încoace, statul rus, încarnat printr-un autocrat, a subordonat complet Biserica Ortodoxă. Sfântul Sinod nu a mai avut niciun fel de libertate, a devenit un departament al statului și a fost în permanență, inclusiv prin mecanismul acesta cumva pervers de salarizare a clerului, deci transformarea preoțimii într-un corp de funcționari publici.
Prin acest mecanism și prin presiuni directe, Biserica Ortodoxă Rusă s-a identificat complet cu statul rus, împrumutând de la el o întreagă filosofie a istoriei, de pildă ideea slavofililor din secolul XIX care erau inspirați de romantismul german, dar care au atribuit Rusiei un rol specific în lume și anume nu doar să asigure fizionomia unei lumi rusești între Asia și Europa, ci și să respiritualizeze Occidentul care încă din secolul XIX era criticat în Rusia”, a explicat Teodor Baconschi la Europa FM.
„În ultimii 20 de ani de putere a lui Putin, când s-a reluat toată această viziune asupra vocației mesianice a Rusiei asupra conflictului ei inevitabil cu Occidentul, Biserica Rusă a ținut isonul și nu a ieșit din vorba noului țar și acum se pune într-o contradicție teologică și morală absolută cu propria învățătură. Deci a devenit o Biserică odioasă în restul lumii ortodoxe pentru că binecuvântează un război de agresiune, nu unul de apărare”, a mai spus Teodor Baconschi.
https://www.europafm.ro/teodor-baconschi-biserica-rusa-a-devenit-odioasa-in-restul-lumii-ortodoxe-pentru-ca-binecuvanteaza-un-razboi-de-agresiune-video/
/////////////////////////////////////////////
Tribunalul de la Haga așteaptă clica criminală de la Kremlin. Necesitatea unui Nürnberg II
Editorial
Alecu Reniță
Tribunalul de la Haga așteaptă clica criminală de la Kremlin. Necesitatea unui Nürnberg II
Răul nestârpit la timp se înmulțește în progresie geometrică și infectează foarte rapid societățile, instituțiile slabe și mulțimile lipsite de imunitate. Răul nepedepsit se multiplică în diferite forme și are o capacitate groaznică de tulburare a minții oamenilor și, adeseori, a unor comunități și populații întregi.
De ce în multe țări din Europa civilizată apar zeci de mii de susținători ai criminalului de război Putin, ei folosindu-se de libertățile lumii libere și devenind complici la masacrele populației pașnice din Ucraina? De ce putiniștii și simpatizanții europeni ai „lumii ruse” nu trec cu traiul în Rusia, dar preferă să rămână în Europa? Câtă ipocrizie și imoralitate se află în aceste specimene profitoare, care parazitează pe seama unor drepturi și libertăți, pentru care nu au luptat și pe care le detestă…
Să conştientizăm cu toţii: dacă după înfrângerea Germaniei hitleriste nu avea loc tribunalul internațional de la Nürnberg, unde răul absolut, nazismul și criminalii de război au fost condamnați de lumea întreagă, atunci fascismul ar fi recidivat pe continent, subminând pacea în Europa și pe mapamond.
Cealaltă fațetă a fascismului – comunismul – reprezentată de URSS și Stalin, a scăpat de tribunalul internațional și de condamnare, deși conducătorii de la Kremlin exterminase zeci de milioane de cetățeni sovietici fără nicio vină.
Noi, popoarele subjugate, scăpate din închisoarea rusească, aveam conștiința că fără un Nürnberg II, fără condamnarea oficială a comunismului, imperiul răului își va reveni și va continua să-și sugrume vecinii și să terorizeze lumea. Temerile țărilor desprinse formal de Moscova s-au adeverit întru totul. Gargara putinistă despre pericolul unui atac asupra Rusiei e pentru nerozi, idioți utili și mancurţi. E de râsul curcilor să ne imaginăm că R.Moldova, Ucraina sau Georgia ar ataca un stat nuclear.
Să reţinem: Putin și putinismul îşi au rădăcinile ideologice şi au apărut din șovinismul velicorus, din obsesia de a reface imperiul, din lașitatea și banii celora care au evitat la momentul prăbușirii Uniunii Sovietice să organizeze Nürnberg II, să aducă în fața tribunalului internațional comunismul cu monstruoasele sale crime comise împotriva umanității și a popoarelor subjugate.
Ucraina, cu jertfe uriașe, susținută de lumea liberă, va izgoni monstrul de pe pământul ei în mlaștinile Siberiei, dar nu-l va doborî definitiv. Răul își va reveni și se va reîntoarce asupra lumii şi a popoarelor pașnice.
Fără demilitarizarea, denazificarea, destalinizarea și deputinizarea Rusiei, națiunea rusă nu va putea fi salvată de coșmarurile ei imperiale, „mesianice” și șovine; fără aducerea clicii criminale de la Kremlin la tribunalul internațional de la Haga, care ar fi necesar să-și desfășoare judecata la Mariopol și Harcov, pacea în Europa și lume va fi amenințată de un alt putin.
https://www.podul.ro/articol/18464/tribunalul-de-la-haga-ateapt-clica-criminal-de-la-kremlin-necesitatea-unui-nurnberg-ii
///////////////////////////////////////////
O nouă apariţie la Editura Militară: „Mesianismul rus şi chipurile sale” de Florian Bichir
„Ce înseamnă acel intraductibil „suflet rus”? Pentru rus nu există moderaţie. Rusul este ontologic un extremist. Extremist în “”bine””, cu o inimă mare, darnică, plină de generozitate, dispreţuitor faţă de cele materiale. Totodată e crud, capabil de cele mai mai barbarii… Puşkin, Gogol şi, mai ales, Dostoievski au creat acest spirit care năcuceşte şi astăzi Europa. Pentru că Europa nu a înţeles şi nu va înţelege niciodată mentalitatea rusească. Vorbele lui Dostoievski, „Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc, aşadar, noi vă putem înţelege, în timp ce voi nu ne puteţi înţelege”, au devenit un laitmotiv al Rusiei, indiferent dacă s-a petrecut sub ţari, sub liderii comunişti sau sub cei postconflictul rece. „Noi vă putem înţelege, voi nu” este una din bazele panslavismului, alături de celebrul dicton al călugărului Filofei din Pskov: „Moscova este moştenitoarea marilor capitale ale lumii: Prima Romă a cazut sub păgâni; a Doua Romă a căzut sub turci; Moscova este a Treia Romă, iar a Patra nu va fi niciodată”.
Sufletul rus şi mesianismul ortodoxiei ruse sunt, fără îndoială, fabuloase. Încântă, te incită şi te seduc. Nu degeaba, căutând un „surplus de suflet”, Franţa şi, mai ales, francezii sunt leşinaţi după tot ce este rusesc. Marele actor francez Gerard Depardieu şi-a luat cetăţenie rusă şi s-a autoexilat în ţara lui Puşkin.
Dacă aş fi fost francez, puteam şi eu să fiu exuberant în faţa Rusiei. Român fiind, îmi pot permite doar să o admir cu răceală, cu un ochi critic. Pentru noi, românii, priviţi ca o simplă haltă pentru că suntem aşezaţi în drumul spre Constantinopol, apropierea de Moscova nu a fost benefică.
Rezultatul? 13 invazii ruseşti, iar Rusia a devenit „duşmanul nostru natural”, după cum a denumit-o celebrul om politic Take Ionescu.
Mă doare, dar nu pot vorbi despre Rusia în termenii în care o face Depardieu, deşi poate mi-aş fi dorit. Francezii n-au o Basarabie şi o Bucovină, n-au sute de mii de români îngropaţi în Siberia, n-au simţit dragostea muscalului şi nici cravaşa sa civilizatoare”, scrie Florian BICHIR într-o nouă apariţie editorială „Mesianismul rus şi chipurile sale”, Editura Militară, 2016.
„Florian Bichir face dovada unor calităţi de analiză şi interpretare remarcabile, care îl îndreptăţesc pe deplin să acceadă la statutul de autor consacrat în ştiinţe politice şi relaţii internaţionale” scrie în prefaţa lucrării Col. dr. Petre Otu, Preşedinte al Comisiei Române de Istorie Militară.
Florian Bichir (n. 29 iulie 1973) este un istoric şi scriitor român, doctor în ştiinţe politice, doctor în teologie. Absolvent al Colegiului Naţional de Apărare (C.N.Ap.). În martie 2012, a fost ales de Parlamentul României membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), cu rang de ministru secretar de stat.
Lucrarea va fi disponibilă la standul Editurii Militare de la Târgul de Carte Gaudeamus. Lansarea, în curând!
https://www.ziaristionline.ro/2016/05/31/o-noua-aparitie-la-editura-militara/
/////////////////////////////////////////
Rusia putinistă: conspirații, mesianism, paranoia
Vladimir Tismăneanu
Autocratul rus Vladimir Putin are un trecut și reprezintă o ideologie. Este șeful unui grup infracțional de tip mafiot, al unei tagme de escroci și experți în manipulare, deseori descriși drept „tehnologi politici”.
Cu alte cuvinte, în pofida unei imagini abil construită de „om fără chip”, pentru a folosi titlul captivantei biografii scrise de Masha Gessen, Putin nu este personajul enigmatic împins de forțe anonime la cârma navei „Mama Rusia” într-una dintre cele mai turbulente perioade ale istoriei acestei țări. Putin este progenitura culturii politice a poliției secrete sovietice și moștenește din acea constelație de pasiuni, emoții și fobii practicile politice și disprețul profund pentru drepturile individuale.
Jurnalistul Ben Judah este unul dintre cei care au reușit să deconstruiască admirabil, în a sa Fragile Empire, originile, evoluția și ramificațiile traiectoriei lui Putin, din perioada sa timpurie în Leningrad, când adolescentul „Putka”, cum îl numeau colegii, era un simplu golan (bully) care își teroriza colegii de școală, la cariera sa în KGB, la metamorfozarea într-un adept al lui Anatoli Sobceak, un susținător entuziast al glasnostului în orașul mohorât de pe râul Neva și, apoi, spectaculoasa ascensiune spre puterea supremă la Kremlin.
Sobceak, la rândul lui, era departe de a fi un sfânt. Și-a dobândit faima datorită asocierii sale cu potentați locali, vizibili și invizibili, a adoptat un populism nesăbuit, angajându-se și în dubioase afaceri. Sobceak se baza pe fostul locotenent-colonel KGB Putin, iar Putin a găsit în Sobceak, care era adânc implicat în eforturile de menținere la putere a lui Boris Elțîn, un patron care l-a susținut constant. Judah menționează de câteva ori că Putin este profund loial față de cei care îi sunt credincioși. Da fapt, el a dovedit această trăsătură de caracter în relația cu Sobceak.
Pe lângă grupul lui Sobceak, Putin a beneficiat de încrederea maximă pe care i-a acordat-o oligarhul machiavelic și obsedat de putere, Boris Berezovski, omul responsabil de realegerea lui Elțîn, un al doilea mandat agonizant de inept. Ce avea nevoie Berezovski, și Putin părea să-i ofere acest lucru, era un lider disciplinat, servil și ascetic, capabil să reinjecteze speranță într-o populație din ce în ce mai deziluzionată, sătulă și saturată de corupție, cinism și de devalizarea sălbatică a statului. Nimic din trecutul lui Putin nu indica acea cupiditate, avariție și chiar rapacitate. Trecutul său în KGB sugera admirație pentru modele de ascetism precum fondatorul Ceka, Feliks Dzerjinski, sau șeful organizației în timpul persecutării disidenților în anii ’70, Iuri Andropov.
Putin părea maleabil și, mai important, controlabil. Berezovski s-a înșelat profund. A interpretat greșit caracterul lui Putin și a plătit pentru această enormă eroare. Putka era interesat atât de bani, cât și de putere. El îi considera pe oligarhi drept simple mijloace pentru a atinge cele două obiective. Cei care i-au acceptat regimul draconic au continuat să prospere. Cei care, precum Berezovski, nu au înțeles că dezmățul ultimei perioade, de senilitate, a lui Elțîn urma să se încheie, au fost forțați să emigreze. Nemesis-ul lui Putin, miliardarul Mihail Hodorkovski, a plătit cu ani în lagăr de muncă pentru ambiția nesăbuită de a-l contesta pe noul țar. Puterea pentru Putin este indivizibilă, nu poate fi fragmentată.
Cele mai bune capitole ale cărții lui Judah, Fragile Empire. How Russia Fell In and Out of Love with Vladimir Putin (Yale University Press, 2013), analizează cercul intim al lui Putin și concepțiile sale asupra statului, istoriei, și rolului Rusiei în lume. În mod evident, el nu este un doctrinar sofisticat. Principalele sale idei își au originea în surse obscure precum Aleksandr Dughin, un maniac al imperialismului eurasiatic. Judah vorbește despre Dughin, dar fără să insiste. De fapt, Dughin a fost cel care a formulat în cei mai virulenți termeni doctrina conservatorismului imperial pe care Putin l-a adoptat fără rezerve.
A înțelege comportamentul lui Putin din ultimii ani, inclusiv opoziția față de Revoluția din Ucraina în 2014, înseamnă a sesiza mentalitatea autoritară a acestuia, care cuprinde și convingerea că puterea creează adevărul. Valorile sale sunt machiste, autoritar-verticale, militariste, opuse toleranței, incluziunii și diversității. Disprețuiește opoziția democratică și dovedește o neîncredere endemică în inițiative civice sau în liberalismul occidental. Ajutat de operatori de un enorm cinism precum Serghei Markov și Vladislav Surkov, cultul personalității lui Putin a devenit o axă de susținere a acestui sistem autoritar-cleptocratic. Judah documentează impresionant cum promisiunea unei „dictaturi a legii” s-a evaporat într-un sistem clientelar cu un camuflaj ideologic similar fascismului.
https://romania.europalibera.org/a/30030117.html
//////////////////////////////////////////
…Hitler şi Poporul “”mesianic””,Putinist, cu pistolul la tâmplă, globalismul, ni l-au adus, aghezmuit de bogătanul Orto-kiryl; dar, ca orice edomit îngâmfat, războinic, invadator, hoţ, viclean, preacurvar, cârtitor, arogant, pornokomunist (adică satanist…) îşi sapă groapa şi pentru propria religie idolatră, mincinoasă, formală, falsă, cotropitoare, bănoasă, mârşavă, iconată; Aşa cum Fraţii de sânge UCRAINENI au fost măcelăriţi – la Tribunalul Cerului s-a hotărât ca orice Orto-Putinist să devină talpa Gheenei veşnice… “Din
…Hitler şi Poporul “”mesianic””,Putinist, cu pistolul la tâmplă, globalismul, ni l-au adus, aghezmuit de bogătanul Orto-kiryl; dar, ca orice edomit îngâmfat, războinic, invadator, hoţ, viclean, preacurvar, cârtitor, arogant, pornokomunist (adică satanist…) îşi sapă groapa şi pentru propria religie idolatră, mincinoasă, formală, falsă, cotropitoare, bănoasă, mârşavă, iconată; Aşa cum Fraţii de sânge UCRAINENI au fost măcelăriţi – la Tribunalul Cerului s-a hotărât ca orice Orto-Putinist să devină talpa Gheenei veşnice… “Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei fi nimicit cu desăvârşire pentru totdeauna…” Iată, te voi face mic printre neamuri, vei fi cel mai dispreţuit. Căci mândria inimii tale te -a dus în rătăcire, pe tine, care locuieşti în crăpăturile stâncilor şi domneşti în înălţime; de aceea, tu zici în tine însuţi: Cine mă va arunca la pământ? Dar chiar dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul între stele, tot te voi arunca jos şi de acolo, zice Domnul” Şi…” Nu trebuiai să stai la răspântii, ca să nimiceşti pe fugarii lui şi nici nu trebuiai să dai în mina vrăjmaşului pe cei ce scăpaseră din el în ziua necazului lui! Căci ziua Domnului este aproape pentru TOATE neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău. Căci, după cum aţi băut paharul mâniei, voi cei de pe muntele Meu cel sfânt, tot aşa, toate neamurile îl vor bea necurmat; vor bea, vor sorbi din el şi vor fi ca şi când n’ar fi fost niciodată. Dar… (Cartea Prorocului Obadia)
//////////////////////////////////
Putin, fascismul rus si revolta contra lumii modern, de Vladimir Tismaneanu
Octombrie 1922 a marcat Marșul lui Benito Mussolini asupra Romei. Acum, în octombrie 2022, asistăm la Marșul lui Putin asupra Europei. Pericolul fascist – după cum bine subliniază istoricul Timothy Garton Ash de la Universitatea Oxford – se află la Moscova, nu la Roma. Rusia lui Putin este un regim fascist, o teocrație laică inspirată de o escatologie revoluționară. Își are rădăcinile în revanșă, ranchiună și resentiment.
Pe 30 septembrie, președintele Federației Ruse a ținut un discurs care a demonstrat, dincolo de orice dubiu, că acesta trăiește într-o realitate paralelă. De fapt, e foarte posibil să nici nu creadă că realitatea există. Începându-și discursul cu o înțepătură implicită la adresa lui Boris Elțîn, același care i-a deschis lui Putin calea spre a deveni zbirul Rusiei, el i-a apostrofat public pe Elțîn și pe ceilalți lideri postsovietici care „au distrus marea noastră țară și efectiv i-au lăsat pe oameni să se descurce pe cont propriu”.
Nostalgia, regretul și furia cu privire la destrămarea URSS erau de multă vreme semnele distinctive ale mentalității lui Putin, începând chiar din 2005, când a făcut o afirmație similară: „În primul rând, e cazul să recunoaștem că disoluția Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului. Iar pentru poporul rus a devenit o adevărată tragedie. Zeci de milioane dintre concetățenii și compatrioții noștri s-au regăsit în afara granițelor teritoriului rus”.
În mintea lui Putin, Rusia are o misiune milenaristă. El se închipuie pe sine un nou sfânt Gheorghe, biruitor asupra Balaurului. Decenii la rând, a întreținut fantezii apocaliptice, iar ele au devenit lentilele prin care privește lumea. De la Vladimir Lenin, fondatorul bolșevismului și al URSS, Putin a moștenit Weltanschauung-ul maniheist, un univers polarizat în care entitățile politice opuse nu pot coexista. Trebuie să câștigi; celălalt trebuie să piară. Leonid Brejnev a murit în noiembrie 1982. Succesor i-a fost Iuri Andropov, fostul președinte KGB. La vremea respectivă, ofițerul Vladimir Putin, născut pe 7 octombrie 1952, era o tânără speranță a filialei de informații externe din cadrul KGB.
Cinic, dar ascultător și loial sistemului, tânărul Vova (diminutivul rusesc al lui Vladimir) a fost un adevărat Homo Sovieticus. A știut să se descurce în Leviatanul birocrației sovietice. Lui Putin îi făcea plăcere să trăiască și să lucreze pe tărâmul Stasi. Petrecuse patru ani la Dresda ca director adjunct al secției KGB de acolo. Apoi a venit anul 1989. Proteste civice; represiunea polițienească; mișcări sociale pornite de jos; mii de oameni care fugeau prin Ungaria de „socialismul real”; opoziția lui Erich Honecker, zbirul Germaniei de Est, față de glasnost; căderea Zidului Berlinului; amurgul leninist. Așa-numitul „prim stat german al muncitorilor și țăranilor”, RDG (Republica Democrată Germană) și-a dat dezonorantul sfârșit pe 3 octombrie 1990.
Pentru Putin, dispariția URSS în decembrie 1991 a fost o tragedie personală. Un dezastru național și global. O victorie a Occidentului malefic, putred, decadent, degenerat, diabolic. A deplâns căderea Zidului Berlinului. Într-un interval scurt de timp, Putin a pierdut două locuri pe care le iubise: RDG și URSS. Dacă ținem cont de această traumă, vom pricepe motivațiile profunde ale imperialismului său cleptocratic. Putinismul este o fantasmă rapace și vindicativă.
Ce impulsuri tenebroase și ce viziuni schimonosite asupra lumii determină armata rusă să-și tortureze prizonierii – atât militari, cât și civili? După înfrângerea Germaniei naziste și a Japoniei imperiale în al Doilea Război Mondial, au existat comisii care au supravegheat defascizarea sferei culturale, în sens larg. Documentele Comisiei Aliate din Japonia se află la Universitatea Maryland din College Park, unde predau. Ele arată importanța unei analize metodice a armelor de propagandă folosite de fasciști. O Rusie democratică ar trebui să-și învingă nu numai nevrozele politice, ci și – mai cu seamă – chingile mentale. Cu alte cuvinte, trebuie să depășească o cultură a violenței, a aroganței, a supunerii și a venerației mistice față de autoritate. Punctul crucial este cultivarea simțului responsabilității, fără de care arbitrariul și cruzimea prevalează asupra decenței și a răspunderii asumate. Aceste adevăruri trebuie interiorizate de către bărbații și femeile ruse în același mod în care bărbații și femeile germane și japoneze au ajuns să înțeleagă caracterul criminal al dictaturilor învinse din țările lor.
În mod ironic, condamnând hegemonia și expansionismul occidentale, Putin – care anexează teritorii și organizează simulacre de alegeri pentru a pretinde legitimitate, în timp ce încearcă să cucerească Ucraina – nu ezită, în paralel, să pozeze în campion al antiimperialismului. Pasămite conducând o „mișcare anticolonială” împotriva Occidentului, el proclamă cu mândrie: „Trebuie să încheiem acest capitol rușinos. Hegemonia occidentală va fi zdrobită. Este inevitabil. Trebuie să facem asta pentru poporul nostru, marea Rusie istorică”. Pentru Putin, dușmanul este modernitatea. E timpul pentru o întoarcere la Tradiție, la comunitatea sănătoasă, pură, omogenă.
Războiul barbar al Rusiei în Ucraina a arătat că tiranii disprețuiesc comportamentul umanitarist. Putin nu are milă de ucraineni și își tratează propriii supuși ca pe o ficțiune statistică. Cei 300 000 de indivizi înrolați în cadrul „mobilizării parțiale” sunt, pentru el, doar cifre de unică folosință. Tributar calculelor amorale ale lui Stalin, Putin tratează viața umană cu dispreț. Individul nu are drepturi date de Dumnezeu, ci doar îndatoriri față de sfânta Patrie Mamă. Discursul ținut pe 30 septembrie în Piața Roșie a fost o mărturie de pragmatism delirant. Este o încercare paradoxală de a urmări atât obiective strategice, cât și ideologice. Kate Langdon și cu mine am dezvoltat și aplicat conceptul de democrație totalitară al lui Jacob L. Talmon pentru a explica sistemul Putin (cartea noastră a apărut în primăvara lui 2020). În mintea lui Putin, misiunea specială a Rusiei este să apere lumea împotriva decadenței, putrefacției și, cu precădere, „satanismului” de sorginte occidentală. Diavolul însuși pretinde că efectuează un exorcism planetar. De fapt, putinismul este o versiune actualizată, rusificată, a exaltării față de mitica voință generală (la volonté générale) despre care vorbește Jean-Jacques Rousseau. Cine se îndoiește de discursul triumfalist este un „dușman al poporului”.
Semestrul viitor voi preda un seminar postuniversitar cu tema „Politica rusă: de la Vladimir Lenin la Vladimir Putin”. Vom încerca să pricepem deopotrivă mintea politică sovietică și cea postsovietică. Ce a fost totalitarismul sovietic (bolșevic) și care au fost etapele detotalitarizării? Ce forțe determină ceea ce Robert C. Tucker a numit deradicalizarea regimului marxist și extincția leninistă? N-am idee dacă va mai fi încă la putere Căpcăunul în primăvara lui 2023. Ceea ce știu este că putinismul este o fundătură fără speranță, o amenințare uriașă pentru viitorul Rusiei și al lumii. Știu că Putin nu a răsărit din neant. El este progenitura unei culturi politice bazate pe o nebiruită adversitate la adresa democrației. I s-a permis să devină autocrat deoarece cleptocrații postsovietici și-au dorit unul și aveau nevoie de el. Ordonă crime, individuale și în masă, pentru că disprețuiește viața umană. Minte cu nerușinare pentru că toți mint. Adevărul este inamicul lui personal.
Text publicat initial in revista online Quillette
Traducere din limba engleza de Monica Got
Articole pe aceeasi tema
Ce a obținut Putin la 9 luni de la invazie și ce urmărește în Republica Moldova?
Lumea rusă a lui Putin : barbarie şi crimă organizată
Ucrainenii forțează la Herson căderea lui Putin. Interviu cu analistul Armand Gosu
Putin la catafalcul lui Gorbaciov
30 septembrie 2022: Putin şi apoteoza imperială
https://www.contributors.ro/putin-fascismul-rus-si-revolta-contra-lumii-moderne/
////////////////////////////////////////
De ce a declasificat SRI documentele Revoluției atât de târziu?
…………………………………………………………………………..
Marea păcăleală a șefului SRI: Documentele desecretizate despre Revoluție. Adevărul dur nu este spus https://www.youtube.com/watch?v=ZXdABY9tJZw
SRI a declasificat fără să pună în context 13 volume de documente despre ce făcea Securitatea în decembrie 1998. Detalii multe care sugerează lipsa de profesionalism și degringolada din ultima perioadă a dictaturii.
Revoluția din decembrie 1989
Revoluția din decembrie 1989
Peisajul oferit de textele desecretizate de Serviciul Român de Informații (SRI) seamănă, păstrând proporțiile, cu dezordinea care se întrevede pe frontul deschis de ruși în Ucraina: liderii Securității din teritoriu nu înțelegeau exact ce obiective aveau, nu păreau prea conștienți de realitatea din jur, se conformau ordinelor explicite sau implicite, și pe urmă încercau să-și cosmetizeze retrospectiv faptele.
Directorul SRI, Eduard Hellvig, a vorbit despre nevoia „de a închide odată pentru totdeauna unul din capitolele cele mai criminale ale comunismului românesc”, și de aceea Serviciul s-a hotărât să desecretizeze toate documentele despre Revoluție pe care le mai avea în păstrare.
Nu e deocamdată prea clar de ce aceste documente au rămas secrete atâta vreme, fiindcă ele nu conțin informații care să afecteze siguranța țării. Pentru a-i proteja pe cei care le-au elaborat? Sau pe cei care au dat ordine? A fost vorba despre un reflex al SRI de a-și conserva trecutul? Șeful Serviciului nu a oferit nicio explicație. Eduard Hellvig spune doar că desecretizarea celor 13 volume de documente ar fi „un semn că statul român trebuie să se scuture și să condamne cu adevărat, în sens juridic deplin, comunismul. Și nu doar comunismul, pentru că și fosta Securitate a avut o contribuție importantă la reprimarea sângeroasă a manifestanților anticomuniști din decembrie 1989”. Hellvig e primul director al SRI care condamnă direct Securitatea pe care o definește ca „acel aparat represiv” care este condamnabil pentru că „avea ca prioritate apărarea Partidului Comunist și a conducătorilor săi, nu era un serviciu de informații dedicat apărării cetățenilor”.
E o declarație de maturitate sau una cu bătaie politică? Se pregătește directorul principalului serviciu de informații autohton pentru o carieră politică sau cu adevărat SRI vrea să se despartă, în sfârșit, definitiv de Securitate, mai ales că ultimii capi ai acestei odioase instituții care erau primiți în noua comunitate a Serviciului ca niște frați mai mari, au dispărut în mod natural? Desecretizarea ar putea fi astfel o dovadă a unei noi schimbări de imagine a principalului serviciu secret autohton. Numai că publicarea acestor documente fără unele explicații pare grăbită, mai mult de dragul gestului. Specialiștii SRI se tem să ofere o analiză a acestor texte, plecând, poate, de la considerentul că nu au suficientă credibilitate.
Cele 13 volume oferă pe verticală trei tipuri de informații: (1) documente scrise de oamenii Securității înaintea fugii lui Ceaușescu; (2) texte redactate imediat după 22 decembrie și (3) note informative alcătuite mai ales în 1992 și după la cererea Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989.
(1) În prima categorie sunt măsuri pe care direcțiile județene de Securitate le-au luat la ordinele venite de la București odată cu declanșarea protestelor de la Timișoara, dar și monitorizări ale activităților ambasadelor străine din București. Apar inclusiv informații provenite din discuțiile pe care le aveau diplomații occidentali acreditați în România despre demonstrațiile care începuseră la Timișoara. Limbajul de lemn, vag, sugerând mai degrabă ce se întâmplă, decât punând sub lupă realitatea, este același în toate tipurile de documente pe care le furniza Securitatea.
(2) Din a doua categorie, cea a rapoartelor scrise de ofițerii de securitate după 22 decembrie 1989, se observă cel mai bine frica și disperarea acestora. La majoritatea Direcțiilor Județene ale Securității, documentele operative sunt arse sub pretextul că oamenii care ieșiseră în stradă ar fi putut pune mâna pe ele. A fost, cel mai probabil, un ordin venit de la centru pentru incinerarea informațiilor compromițătoare pe care Securitatea le stoca din instinct. Există istorici care au vorbit despre ordinul telefonic dat de Nicolae Ceaușescu pe care unitățile de Securitate din teritoriu l-au primit pe 22 decembrie la ora 10 dimineața de a distruge dosarele aflate în fișete, pe motiv că ar fi urmat o invazie rusească. Din notele trimise însă înainte de 1 ianuarie 1990, rezultă că arderea documentelor a avut loc după fuga dictatorului. În cele din urmă, abia pe 30 decembrie, „unitățile centrale și teritoriale de informații” trecute între timp sub tutela Ministerului Apărării, primesc o circulară prin care li se interzice „cu desăvârșire” „distrugerea oricărui document privind activitatea informativ-operativă”. Ordinul era semnat de noul ministru de resort, Nicolae Militaru, identificat mai târziu ca spion al serviciului militar de spionaj sovietic GRU.
De altfel, din Rechizitoriul Parchetului Militar în Dosarul Revoluției rezultă că majoritatea generalilor preluați de noua putere instalată și care au ajuns să coordoneze instituțiile de forță ale statului erau colaboratori sau agenți ai GRU.
Directiva de nedistrugere a documentelor Securității vine prea târziu. De pildă, în județul Hunedoara, documentele de care voiau să se debaraseze au fost strânse cu o zi înainte de fuga lui Ceaușescu. Acești profesioniști aveau deja informații că s-ar putea să le fugă pământul de sub picioare, și încercau să scape de ceea ce i-ar fi putut compromite. Undeva se precizează, printre altele, că totuși la Petroșani au fost salvate niște dosare ale unor legionari.
În documentele din a doua categorie, din teritoriu erau transmise mesaje de tipul „fostul aparat de securitate a aderat la cauza Revoluției”.
(3) Documentele trimise la începutul anilor 90 Comisiei speciale din Senat care se ocupa de anchetarea faptelor Revoluției par scrise de aceleași persoane care le redactaseră și pe cele dinaintea căderii regimului: același limbaj, aceeași imprecizie, aceeași tendință de a le răspunde celor de sus, cu ceea ce aceștia vor să audă. Sunt documente care cumva rescriu întâmplările în favoarea foștilor ofițeri de Securitate, explică situațiile care i-ar putea implica într-o lumină favorabilă, vorbesc despre prezența teroriștilor, care în decembrie 1989 le-au dat atâtea bătăi de cap, deși nu pot da amănunte despre ei. Șeful Parchetelor Militare, Cătălin Ranco Pițu, declară că nu au existat teroriști și că totul a fost o diversiune. În notele trimise Comisiei parlamentare de diferite direcții ale fostei Securități, apar date despre atacuri iminente ale unor obiective economice, care fuseseră puse la cale de diferite grupări teroriste, dar care nu avuseseră loc. Multe astfel de rapoarte aduc în lumină prezența unor străini în județele lor, străini care ulterior au fost monitorizați cu sârg. Imaginea inamicului a fost transferată asupra străinului, care putea fi occidental, maghiar, sovietic, sârb, reprezentant al unui cult, intelectual, pe scurt, terorist. Totuși, niciunul nu a putut fi asociat cu vreo faptă teroristă, fiindcă Securitatea „a luat măsuri” și „a prevenit” orice atentat. Acești ofițeri de Securitate, deveniți apoi ofițeri ai SRI, s-au legitimat prin această prezență ficțională a teroristului.
Multe din informațiile declasificate de SRI au apărut deja într-o formă sau alta în Rechizitoriul Dosarului Revoluției, unde Ion Iliescu e inculpat pentru felul în care s-a folosit de Armată și de Securitate pentru a dezinforma populația, insistând asupra „existenței unor forţe contrarevoluţionare securist-teroriste şi necesitatea lichidării acestora”, și amplificând „psihoza securist-teroristă, cu scopul de a-şi asigura, în contextul Revoluţiei române, accederea la putere, menţinerea şi consolidarea puterii politice în stat, precum și legitimarea în fața opiniei publice”.
La începutul lunii august, Parchetul General a retrimis instanței dosarul Revoluției, în care sunt urmăriți penal pentru infracțiuni contra umanității fostul președinte Ion Iliescu, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu și generalul Iosif Rus, fost șef al Aviației Militare.
După 33 de ani de la Revoluție, SRI declasifică documente redundante, iar instanța mai are încă o cale destul de lungă până să dea verdicte. Trecutul a împiedicat multă vreme dezvoltarea României, oamenii vechii Securități și-au jucat cărțile cu îndemânare și doar contextul geopolitic a ajutat țara să meargă pe o traiectorie occidentală. Cele 13 volume de documente declasificate scot la iveală lumea mediocră a securiștilor, lipsa lor de anvergură, incoerențele sistemice, fricile convulsive și reacțiile lor precipitate atunci când lumea era pe cale să se schimbe în defavoarea lor.
Autoare/Autor Sabina Fati
////////////////////////////////////////
Patriarhul Kiril al Rusiei, șeful lui ÎPS Vladimir al Moldovei, are o avere de patru miliarde de dolari din comerț ILEGAL cu TUTUN
Totuși, foarte puțini știu că Patriarhul (Vladimir Gundyaev în pașaport), un miliardar și un fost agent KGB, a făcut avere din vânzări de tutun, alcool și carburanți. Din cauza activităților sale organizațiile non-profit au fost scutite de plata taxelor la stat. Noul lider ortodox este pasionat de jocuri cu stocuri, curse auto, schi alpin și de reproducerea a rase exclusive de câini. El deține vile în Elveția și un penthouse, cu vedere la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.
După ce Patriarhul Aleksii al II-lea a murit, Sinodul ortodox, format din lideri spirituali, de afaceri și sociali, a ales un nou lider. După ce Mitropolits Filaret și Kliment și-au retras candidaturile, Kirill a câștigat poziția. Când a devenit prea evident că Aleksii își trăiește ultimele zile, Mitropolit Mephody, considerat cel mai puternic candidat pentru postul de Patriarh, a fost trimis pentru a conduce Biserica Ortodoxă din Kazahstan. Ar putea fi doar o coincidență, dar zvonurile și articolele din ziarele locale au sugerat un alt scenariu.
Kiril a absolvit cu onoruri Academia spirituală de la Leningrad în 1969. În 1970, a obținut diploma de master și după mai multe poziții minore a fost numit secretar personal al Mitropolitului Nicodim, șeful de Relații Externe. Începând cu acel moment, Kiril a devenit fața Bisericii Ortodoxe în toate călătoriile din Europa de Vest. Potrivit site-ului vlasti.net, colegii și concurenții lui Kiril au făcut conexiunea între călătoriile sale cu munca sa în cadrul KGB-ul sovietic, unde a fost cunoscut sub porecla „Mihailov”. Începând din 1972, Kiril/Gundyaev/Mihailov a devenit mult mai implicat în relația cu țările din Orientul Mijlociu. În 1975, la un forum în Nairobi, a apărat Uniunea Sovietică și a blamat scrisorile disidenților, făcând declarații istorice precum că oamenii de credință nu au fost niciodată persecutați și nu au existat abuzuri ale drepturilor omului bazate pe religie în Uniunea Sovietică.
Kiril este progresiv, vorbește limbi străine, a lucrat în domeniul de dezarmare a URSS și SUA. În 1991, anul în care Uniunea Sovietică s-a destrămat, a câștigat titlul de Mitropolit. Noua eră a capitalismului a adus noi realizări în viața Mitropolitului Kiril. În 1996, el a devenit un membru al consiliului de administrație al băncii „Peresvet”, care este responsabil pentru deservirea intereselor financiare ale Bisericii Ortodoxe Ruse. Problema din septembrie 1996 din Moscow News raportează că Kiril, acum doi ani, organiza importuri de produse foarte impozabile, cea mai mare parte fiind de tutun, sub acoperirea unui banner non-profit a Bisericii Ortodoxe care îi scutea de taxe. Știrea a fost confirmată și susținută și de Moscovschii Comsomoleț.
Kiril a confirmat importul de produse „extrem de necreștine”, însă în 1997, el a admis iarăși importul de alcool și tutun, dar a susținut că Biserica Ortodoxă Rusă nu a putut refuza „ajutorul umanitar”. Biserica Ortodoxă Rusă și fundația privată „Nika” a lui Kiril, organizații non-profit, doar în 1996 au importat opt miliarde de țigări în Rusia. „Biserica-afacere” a lui Kiril a decolat ca un bulgăre de zăpadă, astfel încât concurenții săi care respectau legislația nu au putut concura cu prețurile sale reduse la tutun și alcool. Importatorii au fost în mod natural împinși de pe piață, deoarece acestea nu ar putea egala prețurile lui Kiril după achitarea taxelor necesare.
În 2001, Kiril și-a cumpărat un penthouse în Moscova, iar oameni familiari cu această problemă afirmau că interesele sale s-au ridicat la imobiliare, carburanți și stocuri. Conform studiului realizat de Universitatea de Stat umanitar rusesc în 2004, despre economia subterană a Rusiei, averea lui Kiril ajungea la patru miliarde de dolari SUA.
Sper că darurile de conducere și abilitățile bune de comunicare ale Tatălui Kiril vor contribui la consolidarea Bisericii Ortodoxe și la simplificarea problemelor din interiorul acestei structuri gigantice și complicate. Cu toate acestea, nu ar trebui conducerea creștină să înceapă cu credință și nu cu tehnici semi-criminale și viclene de a face bani?
Iurie Mamchur, directorul Proiectului „Rusia Adevărată”
Sursa: russiablog.org
https://timpul.md/articol/patriarhul-kiril-al-rusiei-seful-lui-ips-vladimir-al-moldovei-are-o-avere-de-patru-miliarde-de-dolari-din-comert-ilegal-cu-tutun-48068.html
//////////////////////////////////////
„Războiul sfânt” al rușilor
Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, Kirill, a calificat vineri drept ”război sfânt” lupta împotriva terorismului, relatează agențiile de presă Interfax și EFE, citate de Agerpres.
”Astăzi, când soldații noștri participă la luptele din Orientul Mijlociu, noi știm că aceasta nu este o agresiune, o ocupație, nu este impunerea unei ideologii sau un sprijin pentru anumite guverne, ci este o luptă împotriva unui inamic teribil (…) terorismul”, a declarat patriarhul rus, după liturghia în Biserica Sf.Gheorghe din Moscova, ocazionată de sărbătoarea Sf. Gheorghe (după calendarul iulian, respectat de creștinii ortodocși de rit vechi ) — patronul spiritual al Moscovei și al armatei ruse.
Patriarhul Kirill s-a referit la militarii ruși care participă la operațiunile din Siria împotriva terorismului jihadist, pe care l-a definit drept ‘rău nu numai pentru Orientul Mijlociu, ci pentru întreaga omenire’.
”De aceea războiul împotriva terorismului este un război sfânt. Și să dea Domnul ca acest lucru să fie înțeles de întreaga lume, pentru ca nimeni să nu împartă teroriștii în buni și răi, ca nimeni să nu profite de lupta împotriva terorismului pentru a atinge obiective deseori nedeclarate”, a spus el. Numai în acest caz, a adăugat patriarhul, ”războiul împotriva inamicului, dus cu mijloace oneste, va fi unul sfânt’”.
Potrivit patriarhului rus, Războiul pentru Apărarea Patriei, așa cum este numit în Rusia cel de-al Doilea Război Mondial, în care Uniunea Sovietică a luptat împotriva Germaniei naziste a fost, de asemenea, un război sfânt, pentru că soldații ruși s-au luptat pentru poporul lor împotriva unui ‘inamic perfid și crud’.
„Războiul sfânt” al rușilor
/////////////////////////////
Medvedev: Rusia duce o luptă „sfântă” contra „Satanei”
Fostul președinte rus Dmitri Medvedev a pretins că Moscova luptă într-un război „sfânt” împotriva „Satanei”, și a avertizat că Rusia e capabilă să-i trimită pe dușmanii ei în iad. Aceata e cea mai nouă dintr-o serie de remarci neobișnuite contra Ucrainei și Occidentului făcute de un aliat al președintelui rus Volodimir Putin care ani la rând a spus despre el însuși că este relativ liberal.
„Sarcina patriei este de a-l opri pe liderul suprem al iadului”
Într-un mesaj în care a marcat Ziua Unității Naționale a Rusiei (stabilită de Putin în 2005 pentru a celebra victoria din 1612 contra forțelor poloneze invadatoare), Medvedev, acum șeful-adjunct al Consiliului de Securitate al Rusiei, a spus că sarcina patriei este de „a-l opri pe liderul suprem al iadului, oricum s-ar chema el, Satana, Lucifer sau Iblis”.
Conflictul din Ucraina, care a început acum opt luni cu invazia neprovocată a Rusiei, a ucis mii de oameni, a dislocat alții milioane de oameni, a zguduit economia globală, și a redeschis tensiuni de pe vremea Războiului rece cum ar între altele teama de un război nuclear.
Bărbați mobilizați la un centru de recrutare înființat într-un centru cultural din orașul Bataisk, sudvestul Rusiei.
### VEZI ȘI… ###
Putin a promulgat legea care permite recrutarea rușilor care au comis fărădelegi grave
Deși fostul președinte rus nu a menționat Ucraina în mesajul său video, comentariile sale au conținut o nouă amenințare voalată privind o posibilă folosire a armelor nucleare de către Rusia, care a suferit numeroase înfrângeri pe câmpul de luptă după ce Putin a lansat invazia.
Cele declarate de Medvedev în 4 noiembrie fac de asemenea parte din eforturile din ce în ce mai mari ale Kremlinului de a zugrăvi conflictul ca pe o luptă dreaptă contra unui Occident decadent și contra „naziștilor nebuni și drogați” din Ucraina.
Zelenski: Rusia a uitat lecțiile celui de-al Doilea Război Mondial
Acuzațiile au fost în mod repetat de Kiev și de aliații săi, care spun că președintele ucrainean Volodimir Zelenski a fost ales democratic, este evreu și a pierdut rude în Holocaust.
O infirmieră de la maternitatea din Nikolaev duce mâncare pacienților în timpul unei pene de curent provocată de atacurile rusești, 22 octombrie 2022
### VEZI ȘI… ###
Ucraina acuză Rusia de „terorism energetic”
Cu toate acestea, mei multe oficialități ruse de rang înalt, de la Patriarhul Kiril la liderul cecen Ramzan Kadîrov, au ieșit în public cu declarații că Rusia luptă în Ucraina împotriva „sataniștilor”, ba chiar împotriva „Anticristului” însuși.
Liderii mai multor țări occidentale au condamnat astfel de declarații, iar Volodimir Zelenski a acuzat Rusia că a uitat lecțiile celui de-al Doilea Război Mondial.
https://moldova.europalibera.org/a/medvedev-rusia-duce-o-lupt%C4%83-sf%C3%A2nt%C4%83-contra-satanei-/32116243.html
/////////////////////////////////////
Capitolul 17: Globalizarea și comunismul
Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est
În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.
*****
Cuprins
Introducere
- Globalism și comunism
- Globalizarea economică
- Efectele destabilizatoare ale globalizării
- Cum facilitează globalizarea răspândirea ideologiei comuniste
- Capitalismul occidental: benefic pentru Partidul Comunist Chinez
- Globalizarea politică
- Extinderea puterii politice comuniste prin intermediul ONU
- Subminarea idealurilor umanitare ale ONU
c.Promovarea ideilor politice comuniste la nivel mondial
- Guvernul mondial și totalitarismul
- Globalizarea culturală: o modalitate de corupere a umanității
- Distrugerea tradițiilor culturale ale lumii
- Rolul ONU în răspândirea valorilor degenerate
- Susținerea patrimoniului național și a valorilor universale
Referințe
*****
Astăzi, rețelele moderne de transport, telecomunicații și digitale au redus distanțele dintre țări și-au șters granițele care au existat de mii de ani. Lumea pare să fi devenit mică, iar interacțiunile și schimburile dintre națiuni au ajuns la un nivel fără precedent. Această consolidare a colaborării globale este un rezultat natural al dezvoltării tehnologice, al extinderii producției și al migrației. Acest tip de globalizare este rezultatul unui proces istoric natural.
Cu toate acestea, mai există o a doua formă de globalizare: cea rezultată din deturnarea procesului istoric natural al globalizării de către ideologiile comuniste, cu scopul de a submina umanitatea. Subiectul acestui capitol este această formă de globalizare.
Începând cu Renașterea, istoria umană a intrat într-o perioadă de schimbări dramatice. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Revoluția industrială a crescut foarte mult productivitatea, care a stimulat revoltele sociale și a generat schimbări profunde în filosofie și spiritualitate. Pe măsură ce tehnologia a avansat, ideile materialiste și ateiste au devenit proeminente; un număr din ce în ce mai mare de oameni a respins moralitatea tradițională și credința în divin.
În acest context istoric, spectrul comunismului a transformat globalizarea într-un instrument puternic cu scopul de a separa oamenii de culturile și credințele lor tradiționale. În timp ce globalizarea oferă oportunități pentru cooperare și înțelegere internațională, distrugerea granițelor dintre națiuni și economii permite spectrului să combine cele mai grave aspecte ale sistemelor comuniste și necomuniste, urmărind operațiuni politice și culturale largi pentru a-și continua agenda în întreaga lume. Sistemul economic și financiar globalizat facilitează acest proces, ceea ce face și mai dificil pentru comunitățile și națiunile individuale să reziste atacului spectrului comunist.
Comunismul nu este pur și simplu o teorie, ci este un spectru malefic, după cum a subliniat această carte. Este viu, iar pentru a-și atinge scopul său final de a distruge omenirea, este capabil de aproape orice fel de mutație care îl ajută să se susțină și să se extindă. Începând cu anii ’90, globalizarea a susținut că este vorba despre promovarea democrației, a economiei de piață și a comerțului liber și, prin urmare, a fost întâmpinată cu opoziția unui număr de grupuri și personalități de stânga. Dar aceștia nu-și dau seama că de fapt spectrul comunist operează pe un alt plan. Scopul comunismului nu este de a utiliza globalizarea pentru a crea o lume mai bună, ci de a prelua lumea impunând o ideologie de control globalistă asupra tuturor națiunilor lumii.
Globalismul a făcut progrese uimitoare pe mai multe fronturi, în special în sfera economică, politică și culturală. Ca forță ideologică, globalismul are multe fețe și se manifestă în forme diverse, chiar forme contradictorii la nivel superficial – adesea provocând confuzie despre o lume fără război, sărăcie, discriminare sau exploatare. Dar, în practică, metodele propuse pentru realizarea acestor lucruri sunt în esență similare cu minciunile utopice ale revoluției comuniste.
Deși fiecare națiune are propria sa cultură și istorie, diversele lor tradiții conțin valori morale universale comune întregii omenirii. Suveranitatea națională și tradițiile culturale ale fiecărui grup etnic joacă un rol important în patrimoniul național și în autodeterminarea lui și oferă protecție colectivă în fața diverselor amenințări, pornind de la dezastre naturale și până la invazii militare. În plus, legendele naționale ale grupurilor etnice și credința religioasă îi ajută pe oameni să păstreze un sentiment de identitate și îi protejează să cadă în capcanele proiectelor malefice ale spectrului.
În timp ce globaliștii pretind adesea că sprijină culturile tuturor etniilor, în ultimii ani a devenit din ce în ce mai evident că această ideologie servește de fapt la întărirea cauzelor de stânga. În loc să susțină cultura tradițională, care are rădăcini în credință și virtute, punctele de discuție globaliste tind să reflecte corectitudinea politică a stângii, „justiția socială”, neutralitatea valorilor și egalitarismul absolut.
Înființarea unui guvern mondial, începând cu o creștere a organismelor supranaționale și a reglementării, este scopul principal al globalismului. Formarea unui superguvern global ar aduce comunismul la o distanță mică de atingerea obiectivelor sale de a elimina drepturile de proprietate privată, statele suverane, rasele distinctive și cultura tradițională a fiecărei națiuni.
- Globalism și comunism
Karl Marx nu a menționat conceptul de globalism în scrierile sale, dar a folosit termenul “istorie mondială”, care are conotații similare. În Manifestul Comunist, Marx și co-autorul Friedrich Engels au susținut că expansiunea globală a capitalismului va produce în mod inevitabil o imensă clasă proletară (muncitoare) în națiunile industrializate și că apoi o revoluție proletară va izbucni pe tot globul și va răsturna capitalismul și va realiza “paradisul” comunismului. Marx și Engels au mai scris: “Proletariatul poate astfel să existe numai la nivel mondial din punct de vedere istoric, la fel cum comunismul, activitatea sa, nu pot avea decât o existență “istorică mondială”. [1] Asta înseamnă că implementarea comunismului depinde de acțiunile concertate ale proletariatului în întreaga lume – revoluția comunistă trebuie să fie o mișcare globală.
Vladimir Lenin a modificat ulterior doctrina lui Marx și a propus ca revoluția mondială să poată fi inițiată în Rusia, în ciuda caracterului predominant rural al societății sale de atunci. În 1919, comuniștii sovietici au înființat Internaționala Comunistă la Moscova, cu sucursale distribuite în mai mult de 60 de țări. Lenin a spus că scopul Internaționalei Comuniste era înființarea Republicii Sovietice Mondiale. [2]
Iosif Stalin, liderul sovietic care i-a succedat lui Lenin, era cunoscut pentru politica temporară a „socialismului într-o singură țară”, dar a propus mai multe obiective ale revoluției globale comuniste în cartea sa Marxismul și întrebarea națională. Gânditorul american G. Edward Griffin a rezumat obiectivele lui Stalin după cum urmează:
Derutați, dezorganizați și distrugeți forțele capitalismului din întreaga lume.
Aduceți toate națiunile într-un singur sistem mondial de economie.
Forțați țările avansate să furnizeze ajutoare financiare pe termen lung țărilor subdezvoltate.
Împărțiți lumea în grupuri regionale ca o etapă de tranziție spre guvernarea mondială totală. Populațiile își vor abandona cu mai multă ușurință loialitatea națională pentru o loialitate regională vagă decât o vor face pentru o autoritate mondială. Mai târziu, organizațiile regionale [precum NATO, Organizația Tratatului Asiei de Sud-Est, și Organizația Statelor Americane] pot fi aduse până la capăt într-o singură dictatură mondială a proletariatului. [3]
William Z. Foster, fostul președinte național al Partidului Comunist al SUA, a scris: “O lume comunistă va fi o lume unificată, organizată. Sistemul economic va fi o mare organizație, bazată pe principiul planificării care începe acum să apară în URSS. Guvernul sovietic american va fi o secțiune importantă în acest guvern mondial”. [4]
Pornind de la acțiunile lui Marx, Lenin, Stalin și Foster până la “comunitatea destinului uman” propusă de conducerea Chinei comuniste, se poate vedea clar: comuniștii nu sunt mulțumiți să exercite puterea doar în câteva țări. Comunismul, în toate formele sale, este îndreptat spre dominația lumii.
Revoluția proletară mondială nu a reușit să aibă loc în forma prezisă de Marx. Ceea ce el credea că ar fi fost societăți capitaliste disperate și muribunde au fost în schimb societăți prospere și înfloritoare datorită instituțiilor proprietății private și statului de drept. Odată cu prăbușirea lagărului comunist sovietic și est-european, și adoptarea principiilor pieței de capital de către Partidul Comunist Chinez, a părut că lumea liberă a triumfat asupra comunismului. Dar spectrul comunist se ascunde în spatele diverselor doctrine și mișcări în timp ce corodează, se infiltrează și își extinde elemente comuniste în fiecare colț al lumii. Socialismul – etapa primară a comunismului – a crescut la nivel internațional, susținând aspectele destabilizatoare provocate de globalizare și de factorii globaliști.
După cel de-al Doilea Război Mondial, forțele de stânga din țările europene au continuat să crească. Internaționala Socialistă care a promovat socialismul democratic a inclus partide politice din peste o sută de țări. Aceste partide s-au aflat la putere în diferite țări și chiar s-au răspândit în cea mai mare parte a Europei, conducând politici sociale generoase, impozitare ridicată și proprietate sporită a statului.
Globalizarea a depreciat industria americană, a redus clasa de mijloc, a provocat stagnarea veniturilor, i-a polarizat pe cei bogați și cei săraci și a condus la divizarea societății. Acestea au promovat foarte mult creșterea stângii și a socialismului în Statele Unite, schimbând brusc spre stânga spectrul politic global în ultimul deceniu. Forțele de stânga încurajează sentimentul de anti-globalizare, dând vina pe capitalism pentru problemele lumii și susținând politicile socialiste.
După Războiul Rece, tendințele anti-tradiționale s-au infiltrat în dezvoltarea globalizării economice, cu scopul de a submina suveranitatea bazelor economice naționale ale fiecărei țări. Lăcomia umană, odată inclusă și gestionată în cadrul comunităților, a fost internaționalizată și a devenit astfel o forță globală puternică. În ultimele câteva decenii, puterile financiare occidentale au relocat bogăția – acumulată de societate în câteva sute de ani – pentru a construi rapid economia Chinei continentale în urma reformelor pieței de capital ale PCC. PCC a folosit apoi aceste investiții pentru a-și susține regimul, legând în același timp companiile străine și liderii de sistemul său corupt.
În calitate de conducător al forțelor comuniste din lumea de astăzi, PCC își propune să construiască o superputere economică socialistă în timp ce fortifică partidele de stânga și comuniste din întreaga lume. Sistemul său totalitar a revendicat regulile comerțului normal și intenționează să folosească îmbogățirea pe care a obținut-o din piețele libere democratice pentru a le coopta și a le submina din interior. De asemenea puterea economică a PCC-ului i-a stimulat acestuia ambițiile politice și militare, încercând să exporte modelul comunist autoritar în întreaga lume. Observând strategia globalizată a PCC din perspectiva lui Marx, Lenin și Stalin, lumea de astăzi îndeplinește multe dintre condițiile necesare revoluției comuniste.
- Globalizarea economică
Globalizarea economică se referă la integrarea lanțurilor capitalului global, a producției și a comerțului, care a început în anii ’40 și ’50, s-a maturizat în anii ’70 și ’80 și au devenit o normă globală în anii ’90. Agențiile și corporațiile internaționale au fost forțele ei motrice, deoarece au cerut relaxarea reglementărilor și a controalelor pentru a permite libera circulație a capitalului și a mărfii.
La suprafață, globalizarea economică a fost promovată de țările occidentale pentru a răspândi capitalismul în întreaga lume. Din păcate, însă, globalizarea a devenit un vehicul pentru spectrul comunist. În special, globalizarea a făcut ca țările occidentale să ofere sprijin financiar regimului chinez, creând o dependență reciprocă între economia de piață capitalistă și economia totalitară socialistă a PCC. În schimbul unor beneficii economice, Occidentul își sacrifică valorile universale și conștiința, în timp ce regimul comunist își extinde controlul prin constrângere economică.
- Efectele destabilizatoare ale globalizării
În procesul globalizării au fost formate mari organizații internaționale, tratate și regulamente, și, în special a avut loc globalizarea economiilor naționale. La suprafață, acest lucru pare să vizeze extinderea capitalismului și a pieței libere. Dar, de fapt, s-a format un sistem unificat de control economic, care este capabil să emită ordine pentru a determina soarta companiilor din multe țări. După stabilirea acestei ordini financiare internaționale, s-a format și tendința oferirii ajutorului economic pe termen lung de către țările dezvoltate țărilor în curs de dezvoltare – în conformitate cu cel de-al treilea obiectiv al lui Stalin menționat anterior.
În ceea ce privește acordarea ajutorului financiar, organizațiile financiare internaționale, precum Banca Mondială,implementează de obicei intervenționismul macroeconomic,care nu este doar autoritarist, ci subminează și piața liberă. De asemenea, ignoră condițiile sociale, culturale și istorice ale țării beneficiare. Rezultatul este restrângerea libertății și a suveranității naționale, precum și un control economic centralizat mai mare. Cercetătorul american James Bovard a scris că Banca Mondială “a promovat foarte mult naționalizarea economiilor lumii a treia și a sporit controlul politic și birocratic asupra vieților celor mai săraci dintre cei săraci”. [5]
Globalizarea economică a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea unei culturi globale omogene, ducând la o largă uniformitate a tendințelor consumatorilor și la mecanisme unificate de producție și consum. Multe companii mici și cele asociate cu grupurile etnice locale au fost pur și simplu distruse de valul globalizării. Din ce în ce mai mulți oameni și-au pierdut mediul sau stimulentele de a se angaja liber în comerț în interiorul propriilor granițe.
Pe măsură ce progresele în comunicații și transport au făcut lumea mai interconectată, se părea că globalizarea va oferi prosperitate financiară și valori democratice întregului sat global. În multe cazuri, s-a produs contrariul.
Țările în curs de dezvoltare devin parte a unui lanț de producție global, ceea ce duce la slăbirea suveranității lor economice, și, în unele cazuri, la eșecul statului. Unele țări devin împovărate de datorii și de nevoia de a rambursa finanțările, fracturând în mod fundamental temelia economiei capitaliste libere din aceste țări.
Globalizarea slăbește țările în curs de dezvoltare și în alte moduri. La începutul anilor 2000, Jamaica și-a deschis piețele și a început să importe cantități mari de lapte ieftin. Acest lucru a făcut ca laptele să devină mai accesibil, dar a determinat, de asemenea, falimentul fermierilor locali din sectorul produselor lactate, deoarece aceștia nu puteau concura împotriva valului de importuri ieftine. Mexicul avea numeroase fabrici în industria ușoară, dar după ce Beijingul a reușit să fie admis în Organizația Mondială a Comerțului (OMC), majoritatea acestor locuri de muncă au părăsit Mexicul și s-au dus în China, care putea depăși Mexicul în ceea ce privește capacitatea industrială și costurile forței de muncă. În timpul crizei financiare asiatice din 1997, Thailanda și-a deschis sistemul financiar slab pentru investițiile internaționale, ceea ce a adus prosperitate temporară. Dar când investițiile străine s-au retras, economia thailandeză s-a oprit. Țările vecine au fost, de asemenea, afectate negativ.
În multe țări în curs de dezvoltare cu resurse naturale abundente, investițiile străine au abundat, dar pentru localnici s-a generat foarte puțin câștig economic. Globalizarea pretinde să aducă democrația națiunilor în curs de dezvoltare, dar, în realitate, a dat putere oficialilor corupți, în timp ce publicul larg a fost lăsat să moară de foame.
După cum a afirmat profesorul Dani Rodrik de la Școala Guvernamentală John F. Kennedy de la Harvard, globalizarea prezintă o „trilemă”: “Nu putem să urmărim simultan democrația, guvernarea națională și globalizarea economică”. [6] Acesta este viciul ascuns al globalizării și este o trăsătură ușor de exploatat de către comunism.
Beneficiile și oportunitățile generate de globalizare au fost deseori limitate la un număr mic de oameni ce aparțin elitelor. În multe țări, globalizarea a înrăutățit inegalitățile, și se pare că nu are soluții disponibile pe termen lung.
- Cum facilitează globalizarea răspândirea ideologiei comuniste
Ideologia comunistă a egalitarismului și etosul luptei s-au răspândit în jurul lumii odată cu globalizarea. Globalizarea a erodat suveranitatea națională, a agravat frământările regionale și a intensificat conflictele marxiste arhetipale dintre „opresor” și „oprimat” pe care cei de stânga le folosesc ca arme ideologice pentru a lupta împotriva pieței libere, a proprietății private și a altor aspecte ale „vechii societăți”.
Polarizarea celor bogați și săraci creată de globalizare generează un ciclu de auto-perpetuare. În țările occidentale, exodul uriaș al locurilor de muncă și al branșelor industriale a transformat clasele de jos și de mijloc în victime ale globalizării. În Statele Unite, fluxul masiv de capital și tehnologie către Republica Populară Chineză (RPC) a provocat pierderea a milioane de locuri de muncă în sectorul manufacturier, ducând la pierderea industriilor și la creșterea șomajului. Din 2000 până în 2011, 65.000 de fabrici au fost închise și s-au pierdut 5,7 milioane sau 33% din locurile de muncă în industria prelucrătoare. [7]
Decalajul dintre bogați și săraci s-a lărgit în Statele Unite de zeci de ani. În ultimii treizeci de ani, creșterea salariului mediu (ajustat în funcție de inflație) a încetinit, ducând la apariția lucrătorilor săraci: cei care lucrează sau caută un loc de muncă timp de douăzeci și șapte de săptămâni ale anului, dar ale căror venituri sunt sub pragul oficial al sărăciei. În 2016, 7,6 milioane de americani se numărau printre lucrătorii săraci. [8]
Această polarizare oferă un teren fertil mișcărilor comuniste și de stânga. Problemele economice afectează toate aspectele societății, dar cererea pentru o soluție bazată pe o distribuție a veniturilor percepută ca injustă a dus la o creștere a ideologiei socialiste și a activismului pentru „justiție socială”. Între timp, extinderea ajutoarelor sociale a creat la rândul său mai multe familii sărace, generând un ciclu vicios de productivitate scăzută și dependență individuală de stat.
Din anul 2000, ideologia de stânga a devenit din ce în ce mai influentă în Statele Unite, iar tinerii s-au poziționat tot mai mult spre stânga în ceea ce privește probleme sociale, economice și politice. La alegerile din 2016, o cerere tot mai mare pentru socialism era evidentă, alături de o polarizare politică tot mai mare. În mare măsură, impactul globalizării se află la baza acestor schimbări. În același timp, cu cât este mai mare lupta economică și socială pe care societățile democratice occidentale par să o ducă, cu atât mai triumfătoare a părut să fie forța comunismului pe scena mondială.
Fără scrupule, spectrul comunist face un joc dublu pentru a-și atinge obiectivele. Astfel, odată cu avansul globalizării au venit campaniile anti-globalizare, marcate mai întâi de protestele violente la scară largă de la sfârșitul anului 1999 la Seattle împotriva Conferinței ministeriale a OMC. Trei conferințe internaționale la scară largă în 2001 (Summitul Americii din Québec, Canada; Summitul Uniunii Europene de la Göteborg, Suedia; și Summitul economic al Grupului celor Opt din Genova, Italia) au fost, de asemenea, asaltate de astfel de demonstrații.
Campaniile globale împotriva globalizării au atras participanți din diverse medii. Marea majoritate a acestora au fost opozanți de stânga ai capitalismului la o scară mai mare, inclusiv sindicatele și organizațiile de mediu, precum și victime ale globalizării și ale persoanelor defavorizate. Drept urmare, publicul, indiferent dacă este susținător sau oponent al globalizării, a ajuns, în mod neintenționat, să servească obiectivelor comunismului.
- Capitalismul occidental: benefic pentru Partidul Comunist Chinez
Atunci când evaluează succesele globalizării, cercetătorii citează adesea China care a ajuns rapid în prim plan ca cea de-a doua putere economică a lumii. Mulți au prezis că, în final China va deturna poziția Statele Unite ca cea mai mare economie din lume.
Spre deosebire de modelul Mexicului de producție low-end, RPC și-a propus să obțină cea mai avansată tehnologie de la Occident și apoi să-și înlocuiască oponenții. În schimbul vânzării pe piața chineză, companiilor din țările dezvoltate li s-a cerut să înființeze societăți mixte, pe care PCC ulterior le-a folosit pentru a extrage tehnologii-cheie. Partidul a adoptat numeroase metode în acest scop, de la forțarea transferurilor de tehnologie și până la furtul direct prin hacking. După ce a obținut această tehnologie avansată, PCC a făcut uz de avantajul său pentru a plasa produse ieftine pe piața mondială. Cu ajutorul rabaturilor la export și al subvențiilor, China continentală și-a învins concurența cu prețuri sub prețul piețelor, perturbând ordinea piețelor libere.
În timp ce majoritatea țărilor în curs de dezvoltare și-au deschis piețele interne, PCC a creat multiple bariere comerciale pentru firmele străine care operează în China sau tranzacționează cu China. După ce a aderat la OMC în 2001, PCC a profitat de regulile ei, profitând în același timp de piața globală pentru a-și transfera produsele în străinătate. Partidul nu a deschis însă industriile cheie – inclusiv telecomunicațiile, sistemul bancar și cel energetic – care la rândul lor au permis Chinei continentale să profite de economia globală, în timp ce aceasta refuza să-și îndeplinească angajamentele sale.
Mituită de profiturile economice, lumea occidentală a închis ochii la abuzurile legate de drepturile omului pe care le comitea PCC, iar comunitatea internațională a continuat să confere favoruri generoase regimului. În mijlocul globalizării, puternicul regim comunist chinez împreună cu o societate chineză coruptă moral, au lovit puternic economia de piață și reglementările comerciale din Occident.
RPC a ignorat regulile și a cules toate avantajele globalizării. Într-un sens, globalizarea a fost ca o transfuzie de sânge pentru Partidul Comunist, permițând unui stat comunist slăbit să-și revină la viață. În spatele manipulării globalizării stă scopul ascuns al susținerii PCC prin realocarea bogăției.
Globalizarea a fost un proces de salvare a PCC și de conferire a unei legitimități politice reînnoite. În timp ce partidul și-a întărit mușchii socialiști cu nutrienți capitaliști, Occidentul a căzut în declin relativ, dând în continuare încredere Partidului Comunist Chinez în totalitarismul său comunist și în ambițiile sale globale. Progresul Chinei continentale a entuziasmat numeroși socialiști și membri ai stângii din întreaga lume.
În timp ce economia sa a crescut, RPC și-a intensificat eforturile de infiltrare în organizațiile economice globale, inclusiv OMC, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială și altele. Atunci când le sunt alocate poziții importante în aceste organizații, oficialii partidului le conving să coopereze cu regimul pentru a susține schemele partidului și pentru a-și apăra politicile.
PCC utilizează organizațiile economice internaționale pentru a-și derula propria agendă economică și model corporatist. Dacă ambițiile sale nu vor fi oprite, întreaga lume va avea parte de consecințe economice și politice dezastruoase.
- Globalizarea politică
În plan politic, globalizarea se manifestă sub mai multe aspecte și include o cooperare sporită între state, apariția organizațiilor internaționale și formularea agendelor politice și a tratatelor internaționale. După apariția unor astfel de instituții internaționale, precum și a regulilor și reglementărilor care transcend frontierele naționale, astfel de organizații s-au dezvoltat în baze ale puterii internaționale erodând suveranitatea națională și subminând fundamentele culturale, sociale și morale ale națiunilor. În numele promovării păcii mondiale și a înțelegerii internaționale, instituțiile globaliste își propun să consolideze puterea pentru promovarea treptată a programului comunist.
Spectrul comunist promovează și folosește organizațiile internaționale, pentru a consolida puterea factorilor de stânga, promovând filozofia marxistă a luptei și definițiile pervertite ale regimurilor comuniste privind drepturile și libertățile omului. Globalismul promovează idei socialiste la scară globală, inclusiv încercări de redistribuire a bogăției și de formare a un guvern mondial pentru a conduce în final întreaga umanitate sub stăpânire totalitară.
- Extinderea puterii politice comuniste prin intermediul ONU
Organizația Națiunilor Unite, înființată după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, este cea mai mare organizație internațională din lume și a fost inițial concepută pentru a consolida cooperarea și coordonarea între țări. În calitate de entitate supranațională, ONU a fost folosită de forțele comuniste în scopul lor de a slăbi și a eradica statele naționale. Încă de la înființare, ONU a fost compromisă de blocul comunist condus de sovietici și a servit ca instrument pentru a promova interesele regimurilor comuniste.
La înființarea Organizației Națiunilor Unite și elaborarea Cartei ONU, Uniunea Sovietică a fost unul dintre sponsori și membră permanentă a Consiliului de Securitate, jucând un rol decisiv. Secretarul general al Conferinței Națiunilor Unite pentru Organizația Internațională din 1945 a fost Alger Hiss, oficial al Departamentului de Stat al Statelor Unite și un consilier important al președintelui Franklin D. Roosevelt. La mai puțin de cinci ani după aceasta Hiss a fost condamnat pentru sperjur în legătură cu acuzația de a fi spion sovietic. Portițele ascunse prezente în Carta Organizației Națiunilor Unite și în convenții au fost folosite pentru a promova direct sau indirect ideile comuniste și a extinde puterea comunistă.
Șefii mai multor agenții importante ale ONU sunt comuniști sau sunt tovarășii lor de călătorie. O serie de secretari generali ai ONU au fost socialiști și marxiști. De exemplu, primul secretar, Trygve Lie, a fost un socialist norvegian care a primit un sprijin puternic din partea Uniunii Sovietice. Sarcina lui cea mai importantă a fost să pledeze pentru aducerea RPC în Organizația Națiunilor Unite.
Succesorul său, Dag Hammarskjöld din Suedia, a fost socialist și simpatizant al unei revoluții comuniste mondiale și deseori, îl lingușea pe oficialul PCC de rang înalt, Zhou Enlai. Cel de-al treilea secretar general U Thant, din Burma (cunoscută și sub numele de Myanmar), era un marxist care credea că idealurile lui Lenin erau conforme cu Carta ONU. Cel de-al șaselea secretar general, Boutros Boutros-Ghali, din Egipt, și-a început cariera politică în regimul lui Gamal Abdel Nasser și a fost anterior vicepreședinte al Internaționalei Socialiste. [9] Așadar, nu este greu de înțeles de ce șefii regimurilor comuniste sunt tratați în mod regulat cu cea mai mare curtoazie de către Națiunile Unite.
Cea mai înaltă misiune a ONU este cea de menținere a păcii și securității mondiale. Forțele sale de menținere a păcii sunt supervizate de subsecretarul general pentru afaceri politice și de consolidare a păcii. Din cele paisprezece persoane care au ocupat această funcție din 1946 până în 1992, treisprezece erau cetățeni sovietici. Deși Uniunea Sovietică a folosit „protejarea păcii mondiale” ca slogan, regimul sovietic nu a renunțat niciodată la încercarea de a-și extinde puterea comunistă și nu a avut nici un interes să contribuie la pacea mondială. Scopul său real a fost să deturneze ONU, folosind-o ca pe o organizație pro-socialistă pentru a promova mișcarea comunistă. Influența comunistă a fost atât de înrădăcinată în ONU, încât organizația a acționat ca un veritabil grup frontal pentru Uniunea Sovietică. Directorul FBI, J. Edgar Hoover, a declarat în 1963 că diplomații comuniști repartizați la ONU „reprezintă coloana vertebrală a operațiunilor de informații rusești din această țară”. [10]
Chiar și după prăbușirea blocului sovietic, moștenirea comunistă a rămas larg răspândită în ONU. Wall Street Journal a scris în 1991, în ajunul prăbușirii sovietice: „Mulți dintre cei care lucrează în cadrul secretariatului sau misiunilor din vecinătatea sa, susțin că comunismul a lăsat o moștenire în cadrul birocrației ONU. … „Funcționează ca înțepătura de scorpion”, spune un specialist ONU. „Scorpionul – socialismul din Blocul de Est – moare. Dar înțepătura sa este încă otrăvitoare și face noi victime. … [De-a lungul anilor], occidentalii care au lucrat la ONU … s-au trezit înconjurați de ceea ce mulți au denumit o mafie comunistă.” [11]
Astăzi, PCC folosește ONU ca platformă de propagandă. De exemplu, înalți oficiali ai ONU, inclusiv secretarul general, au promovat One Belt, One Road (OBOR), (O Centură, Un Drum), o inițiativă globală de investiții și infrastructură a PCC, ca pe o modalitate de combatere a sărăciei în țările în curs de dezvoltare. În realitate, inițiativa este un mijloc pentru PCC de a-și extinde hegemonia internațională. OBOR a lăsat multe țări în criză datorită datoriilor profunde; Pakistan, de exemplu, a solicitat un ajutor de 6 miliarde de dolari de la Fondul Monetar Internațional din cauza datoriei țării rezultate din împrumuturile OBOR. Alții au fost obligați să cedeze controlul asupra infrastructurii critice Republicii Populare Chinez. Sri Lanka a trebuit să-și concesioneze portul strategic Hambantota Beijing-ului pentru nouăzeci și nouă de ani pentru a-și achita datoria. Mai mult, inițiativa permite PCC să exercite controlul asupra politicilor și economiilor țărilor participante, subminând în același timp drepturile omului și democrația din aceste țări. [12]
- Subminarea idealurilor umanitare ale ONU
Unul dintre obiectivele Națiunilor Unite este îmbunătățirea drepturilor omului și promovarea libertății; acesta este un principiu universal. Dar PCC, împreună cu alte regimuri corupte, neagă universalitatea drepturilor omului. Partidul comunist susține că drepturile omului sunt afaceri interne ale fiecărei țări, folosind acest lucru ca pe o scuză pentru monstruoasa sa represiune a libertății religioase, a minorităților etnice și a disidenților. PCC chiar se laudă ca fiind un apărător al drepturilor omului, susținând că a „scos” sute de milioane de chinezi din sărăcie și și-a asumat meritul pentru munca grea și ingeniozitatea poporului chinez.
PCC a folosit ONU ca pe o platformă pentru a ataca valorile democratice ale Occidentului, bazându-se pe alianțele sale cu țările în curs de dezvoltare pentru a submina eforturile națiunilor libere de promovare a valorilor universale. Datorită manipulării factorilor comuniști, ONU nu numai că a făcut prea puțin pentru îmbunătățirea drepturilor omului, dar a devenit adesea un instrument folosit de regimurile comuniste pentru a le a reabilita acestora reputația în domeniul drepturilor omului. Dore Gold, fost ambasador israelian la Națiunile Unite a afirmat: “ONU nu este un organism mondial benign dar ineficient. De fapt, el a accelerat și a răspândit haosul global”. Gold a oferit numeroase exemple care să demonstreze acest lucru care includ: ”neutralitatea valorii“ a ONU, imoralitatea “echivalenței morale” și a “relativismului moral” (toate acestea sunt concepte de stânga menite să anuleze valorile morale universale); corupția generalizată a organizației; deținerea majoritară a voturilor de către țările nedemocratice; precum și gradul de control acordat regimurilor comuniste. [13] El a numit Organizația Națiunilor Unite un “eșec abject” scriind că este “dominată de forțe anti-occidentale, dictaturi, sponsori ai terorismului de stat și cei mai înverșunați dușmani ai Americii”. [14]
De exemplu, țărilor cu un bilanț slab în ceea ce privește respectarea drepturilor omului,li se permite să devină state membre ale Consiliului pentru Drepturile Omului, ceea ce compromite total valoarea evaluărilor Consiliului privind drepturile omului. Mai mult, RPC a cumpărat o serie de țări în curs de dezvoltare, asigurându-se că toate criticile aduse politicilor privind drepturile omului ale regimului comunist au fost eliminate. Tirania majorității exercitată la Organizația Națiunilor Unite a făcut din aceasta un instrument cu care regimurile comuniste să blocheze în mod repetat eforturile țărilor libere de a promova libertatea și drepturile omului. Acest lucru a determinat Statele Unite să se retragă din Consiliul Drepturilor Omului care a fost deturnat de statele autoritare. Așa-numitele convenții internaționale adoptate nu au făcut nimic pentru a bloca țările totalitare care pur și simplu perorează lozinci și sloganuri, dar nu le pun în aplicare.
Carta ONU este foarte asemănătoare cu Constituția sovietică și este în opoziție directă cu Constituția Statelor Unite. Scopul cartei nu este de a proteja drepturile oamenilor, ci de a servi intereselor liderilor politici. La fel, Constituția sovietică a acordat superficial cetățenilor unele drepturi, dar, de fapt, multe legi specifice au fost stipulate ca fiind “în sfera de aplicare a legii” ceea ce a permis regimului sovietic să priveze în mod arbitrar cetățenii de drepturile lor conform interpretărilor ca fiind în “sfera de aplicare a legii”. Acesta este și modul în care Carta ONU și diferitele sale contracte și convenții definesc drepturile oamenilor. De exemplu, în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, declarații precum “toată lumea are dreptul” sunt atașate unor prevederi precum “drepturile menționate mai sus nu vor fi supuse nici unei restricții, cu excepția celor prevăzute de lege”. Aceasta nu este doar o alegere arbitrară sau coincidență, ci o “portiță” lasată intenționat de forțele comuniste.
Așa cum opinează Griffin: „De fapt, oricare dintre drepturile subliniate în Pactul Națiunilor Unite cu privire la drepturile omului poate fi îngrădit în mod legal dacă în opinia politicienilor este ‘necesar să se protejeze securitatea națională, ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea sau morala publică, drepturile, libertățile sau reputația altora’. Majoritatea războaielor și crimelor naționale sunt comise în numele uneia dintre aceste [dispoziții].” [15] Este dificil ca țările libere să-și priveze în mod arbitrar cetățenii de libertate, totuși regimurile comuniste pot exploata în mod deschis lacunele din Carta ONU privind drepturile omului.
- Promovarea ideilor politice comuniste la nivel mondial
Spectrul comunist, prin agenții săi, ridică în mod repetat probleme globale și susține că aceste probleme pot fi rezolvate numai prin colaborări internaționale și structuri de putere globale. Adevăratul său obiectiv este de a stabili un guvern mondial. Prin urmare, diferite țări sunt din ce în ce mai restricționate și reglementate de un număr tot mai mare de tratate internaționale slăbindu-le astfel suveranitatea națională.
Multe grupuri susțin structuri de putere internaționale de acest tip și, deși astfel de grupuri nu sunt neapărat comuniste, obiectivele lor sunt în concordanță cu obiectivele comuniste – eliminarea pînă la urmă a națiunilor individuale și stabilirea unui guvern mondial.
În Capitolul 16, am detaliat modul în care comunismul pretinde că protejează mediul pentru a-și promova interesele. Ecologismul a mers mână în mână cu efortul de a slăbi suveranitatea națională și de a promova puterea politică supranațională. O personalitate mediatică a spus cu ocazia Zilei Pământului în 1970: „Omenirea are nevoie de o ordine mondială. Națiunea pe deplin suverană este incapabilă să se ocupe de otrăvirea mediului. … Prin urmare, gestionarea planetei, fie că vorbim despre necesitatea de a preveni războiul sau de necesitatea de a preveni daunele semnificative asupra condițiilor vieții, necesită un guvern mondial.” [16]
Manifestul Umanist II din 1973 a mai declarat: “Am ajuns la un punct de cotitură în istoria omenirii, unde cea mai bună opțiune este depășirea limitelor suveranității naționale și trecerea la construirea unei comunități mondiale. … Astfel analizăm dezvoltarea unui sistem de drept mondial și a unei ordini mondiale bazate pe guvernarea federală transnațională”. [17]
De fapt, instituirea Programului Națiunilor Unite pentru Mediu a avut loc deoarece un grup care a pledat pentru o confederație globală în 1972, a considerat problema mediului ca fiind o problemă mondială și, prin urmare, a solicitat dezvoltarea unor soluții globale și înființarea unei agenții globale pentru protecția mediului. Primul său director a fost Maurice Strong, un canadian cu tendințe socialiste puternice.
La reuniunea de la nivel înalt a Pământului de la Rio de Janeiro din 1992 (cunoscută și sub numele de Conferința Organizației Națiunilor Unite privind mediul și dezvoltarea), 178 de guverne au votat pentru adoptarea Agendei 21. Acest plan de opt sute de pagini include conținut privind mediul, drepturile femeilor, îngrijirea medicală și așa mai departe. Un cercetător influent de mediu, care a devenit ulterior un oficial al Programului ONU pentru Mediu a spus: “Suveranitatea națională – puterea unei țări de a controla evenimentele de pe teritoriul său – și-a pierdut o mare parte din semnificația sa în lumea de astăzi, unde frontierele sunt în mod frecvent încălcate prin poluare, comerț internațional, fluxuri financiare și refugiați. … Națiunile cedează, de fapt, porțiuni ale suveranității lor comunității internaționale și încep să creeze un nou sistem de guvernare internațională a mediului, ca un mijloc de rezolvare a problemelor care nu pot fi rezolvate altfel”. [18]
Privit în mod superficial, multe argumente pentru crearea unui guvern mondial par rezonabile, dar scopul lor real este să răspândească comunismul și să domine lumea. Deși regimurile comuniste adesea denunță public amestecul în treburile interne ale altor țări, ele participă în mod activ la diferite organizații internaționale care promovează conceptul de guvernare globală.
În timpul mandatului său de secretar general al ONU în perioada 1992-1996, Boutros-Ghali a inițiat progrese rapide în marșul ONU către guvernul mondial. El a cerut formarea unei armate permanente a ONU și a făcut presiuni pentru dreptul la colectare a impozitelor. [19] Datorită opoziției Statelor Unite, Ghali nu a reușit să obțină un al doilea mandat de secretar general al ONU – și este greu de imaginat cât de puternic ar fi ONU astăzi dacă n-ar fi existat această intervenție.
În 2002, Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a spus: “În epoca interdependenței, cetățenia globală este un pilon esențial al progresului”. Robert Chandler, fost colonel al forțelor aeriene americane și strateg al Casei Albe, considera că așa-numitul progres al lui Annan amenința suveranitatea națională și deschidea calea către o societate civilă globală sub guvernarea unei „birocrații internaționale masive, fără chip, care să … retrogradeze indivizii la statutul de furnici muncitoare într-un univers autoritar socialist”. Programele ONU precum “Educarea spre o cultură a păcii” au fost organizate și conduse de activiști de extremă stânga, despre care Chandler credea că intenționează să distrugă suveranitatea națională. [20]
Cartea “The Naked Communist” publicată în 1958, a enumerat cele 45 de obiective ale comuniștilor, dintre care unul a fost: “Promovarea ONU ca singura speranță pentru omenire. În cazul rescrierii cartei sale, solicitați să fie înființată ca un guvern mondial unic cu propriile sale forțe armate independente”. [21] Înființarea unui guvern mondial nu poate fi realizată pe termen scurt – deci atât comuniștii cât și globaliștii folosesc diverse probleme pentru a înființa instituții internaționale în diferite domenii, ca apoi să promoveze unitatea acestor instituții și să continue să pledeze pentru dependența de Națiunile Unite.
- Guvernul mondial și totalitarismul
Nu este nimic în neregulă cu preconizarea unei lumi sau a unui viitor mai bun, dar încercarea de a înființa un guvern mondial pentru a rezolva toate problemele omenirii nu este diferită de „dictatura proletariatului” sau planificarea centralizată promovată de comunism.
Sprijinirea unui guvern mondial, consolidarea rolului Organizației Națiunilor Unite, reprezentarea ONU ca pe un panaceu pentru rezolvarea tuturor problemelor din lumea de astăzi, fac parte din încercarea de a se juca de-a Dumnezeu și de a organiza viitorul omenirii. Dacă s-ar institui un astfel de regim, acesta s-ar scufunda inevitabil în totalitarismul de stil comunist.
Pentru a atrage țările să i se alăture, un guvern mondial ar oferi în mod invariabil beneficii tentante, promisiuni de bunăstare și un plan al unei utopii globale pentru omenire. Cu toate acestea, o problemă inevitabilă cu care se confruntă un guvern mondial este modul în care să pună în aplicare politicile sale – fie ele politice, militare, economice sau altele. Pentru a-și impune politicile la scară globală, un astfel de guvern nu ar putea avea forma unei republici libere, precum cea a Statelor Unite, din necesitate ar fi un guvern totalitar, precum cel al Uniunii Sovietice sau RPC. Această centralizare ar ridica puterea guvernului la un nivel de neegalat, iar controlul său asupra societății ar atinge, de asemenea, un nivel fără precedent. În acest stadiu, un astfel de guvern mondial nu s-ar deranja să obțină un consens între țările sale membre sau să țină seama de angajamentele asumate față de acestea ci s-ar concentra exclusiv asupra implementării cu forță a politicilor sale.
În lumea de astăzi, există mari diferențe între țări. Multe țări nu au nici religii drepte, nici libertate, ca să nu mai vorbim de respectarea drepturilor omului sau de standarde morale înalte. Dacă țările ar trebui să se unească pentru a forma un guvern mondial, un astfel de guvern ar trebui să adopte cel mai scăzut standard al lor, eliminând orice cerințe referitoare la credință, moralitate și drepturile omului. Cu alte cuvinte, țărilor li s-ar da frâu liber în aceste aspecte – folosind conceptul de așa-numită neutralitate în religie, moralitate și drepturile omului pentru a le uni. Un guvern mondial ar promova în mod inevitabil o cultură de masă pentru a unifica lumea, în ciuda faptului că fiecare țară are propriile sale tradiții culturale și credințe religioase.
Dintre toți experții, oamenii de știință și oficialii guvernamentali care pledează în mod activ pentru un guvern mondial, majoritatea sunt atei sau au opinii progresiste cu privire la credințele religioase. În mod evident, un guvern mondial ar avea ateismul ca valoare de bază – o consecință inevitabilă, dat fiind faptul că forța din spatele acestuia este comunismul. Mai mult, deoarece diferențele culturale și lingvistice dintre popoare ar împiedica autoritatea globală, susținătorii guvernului mondial se opun adesea unor concepte precum patriotismul local sau identitate națională, care sunt esențiale pentru bunăstarea statelor naționale. Guvernul unei țări sau regiuni ai cărui oameni nu au o credință și o cultură comună se poate baza doar pe conducerea totalitară pentru a rămâne la putere iar rezultatul ar fi pierderea libertății individuale.
Pentru a-și menține conducerea, acest guvern mondial ar implementa forțat și violent reeducarea ideologică. Pentru a preveni mișcările de fragmentare sau de independență ale țărilor membre, un guvern mondial și-ar consolida forțele sale militare și de poliție și și-ar înăspri controlul asupra libertății de exprimare și a mass-media.
În cele din urmă, un guvern mondial nu ar putea fi realizat decât ca un proiect totalitar, cu aceeași înrobire, abuz și degradare a supușilor săi regăsite în regimurile comuniste de astăzi și de-a lungul istoriei. Dar, în loc să se limiteze la o singură țară, acest totalitarism s-ar răspândi în întreaga lume, lăsând spectrul comunist practic fără opoziție în planul său de corupere a culturii umane tradiționale, a eradicării credinței în Divin și, în cele din urmă, a distrugerii umanității în sine.
- Globalizarea culturală: o modalitate de corupere a umanității
Pe măsură ce schimburile culturale și fluxurile de capital se extind în întreaga lume, diferitele forme culturale deviante pe care comunismul le-a stabilit în secolul trecut – precum arta modernă, literatura și filozofia, divertismentul și stiluri de viață deviante, precum și consumerismul – sunt transmise la nivel global. În timpul acestui proces, tradițiile culturale ale diferitelor grupuri etnice sunt întrerupte și rupte de semnificația lor inițială, ducând la stiluri de viață goale, degenerate, orientate spre consum și profit, corupând moralitatea și societatea oriunde s-au răspândit.
Willi Münzenberg, un activist comunist german și unul dintre fondatorii Școlii de la Frankfurt, a spus: “[Trebuie] să organizăm intelectualii și să-i folosim pentru a face civilizația occidentală să duhnească. Abia atunci, după ce i-au corupt toate valorile și au făcut viața imposibilă, putem impune dictatura proletariatului. “[22] Într-adevăr, așa cum este descris în capitolele anterioare ale acestei cărți, moștenirea civilizației occidentale a fost înlocuită de cultura pop modernă deviată, iar valorile sale spirituale au fost în mare parte anulate de variante ale marxismului. Globalizarea și globalismul aduc această degenerare în toate colțurile pământului.
La nivel global, Statele Unite conduc în domeniile politic, economic și militar. Poziția sa unică în aceste domenii se regăsește și în cultura populară americană, care a fost ușor acceptată și adoptată de alte țări și regiuni. După ce s-a infiltrat și a corupt viața de familie, politica, economia, dreptul, arta, mass-media și cultura populară în toate aspectele vieții cotidiene din Statele Unite, comunismul a folosit globalizarea culturală pentru a exporta această cultură coruptă. Considerată ca având cele mai noi și mai de dorit tendințe din America, această cultură s-a răspândit în întreaga lume. Prin filmele de la Hollywood, chiar și locuitorii din îndepărtatele sate conservatoare din interiorul Chinei au aflat că mamele care își cresc singure copiii, aventurile extraconjugale și eliberarea sexuală sunt aspecte “normale” ale vieții în Occidentul “avansat”. Rock ‘n’ roll a devenit extrem de popular în întreaga lume, de la Ecuador în America de Sud, până în Malaezia, în Asia de Sud-Est și Fiji în Insulele Pacificului. În educație, ideologia care stă la baza curriculum-ului comun de bază, creată de marxiștii culturali, a fost reflectată aproape instantaneu în manualele de liceu din Taiwan. Într-o clipită, mișcarea “Occupy Wall Street” din New York, a fost prezentată pe ecranele televizoarelor din cele mai îndepărtate cătune montane din India.
Globalizarea culturală este uraganul care duce prin întreaga lume cultura deviantă a Occidentului și cultura de partid a regimurilor totalitare comuniste, în calea lui măturând fără încetare valorile tradiționale care au ghidat omenirea de mii de ani.
- Distrugerea tradițiilor culturale ale lumii
Cultura fiecărei etnii din lume are caracteristicile unice și influențele profunde ale propriei sale istorii specifice. În ciuda diferențelor dintre culturile etnice, toți urmează aceleași valori universale pe care Divinitatea le-a conferit tradițiilor lor. După Revoluția Industrială, dezvoltarea tehnologică a adus comoditate în viața noastră și, simultan, tradiția a fost etichetată de progresiști ca fiind înapoiată. Acum, standardul este: măsurarea tuturor lucrurilor prin gradul de modernitate, noutate și “progres” – sau dacă are valoare comercială.
Comunismul promovează valori care par nobile, dar, în realitate, au scopul să facă omenirea să-și abandoneze valorile tradiționale, înlocuindu-le cu valori moderne omogene și decăzute. Așa-numitele valori comune de astăzi create de schimbul cultural în procesul de globalizare, nu provin din nicio tradiție anume – ele sunt valori moderne. Elementele și valorile adoptate de globalism trebuie, din necesitate, să se abată de la tradiție. Acestea includ numai elementele cele mai necizelate ale patrimoniului cultural existent, precum și aspectele care pot fi comercializate. Noțiunile despre “destinul comun al omenirii” și “viitorul nostru comun” sunt rezultatul unor astfel de valori deviate.
Cel mai scăzut standard recunoscut în timpul globalizării culturale se manifestă în cultura consumatorului. Ghidat de interesele economice, designul produselor și modul în care sunt prezentate pe piață, sunt complet centrate pe stimularea instinctelor de bază ale consumatorilor. Scopul este de a controla omenirea prin seducerea, desfătarea și satisfacerea dorințelor superficiale ale oamenilor.
Această cultură globală a consumatorilor este folosită pentru coruperea tradiției în mai multe moduri. În primul rând, caracteristicile și semnificația unice din spatele unui produs, provenite din cultura sa etnică, sunt eliminate. Cu alte cuvinte, tradiția este îndepărtată de pe produse prin deculturalizare sau prin standardizare. Cu cât un grup de oameni este mai înstrăinat de moștenirea și credința lui culturală, cu atât devine mai susceptibil la o astfel de cultură consumeristă simplificată. De-a lungul timpului, prin globalizare, obiceiurile și identitatea acestei populații devin limitate doar la nivelul scăzut necesar pentru a menține o cultură comercială ieftină lipsită de sens și moralitate.
În al doilea rând, globalizarea industriei mass-media și monopolurile sale au permis elementelor comuniste să folosească cu ușurință ideile degenerate din spatele produselor. Ei fac publicitate aspectului cultural superficial al produselor și introduc ideologia marxistă în timp ce le promovează. Hibridizarea culturilor prin globalizare devine astfel un alt canal pentru promovarea ideologiei comuniste.
În al treilea rând, o cultură globală face din consumerism cultura principală a societății. Reclamele, filmele, emisiunile de televiziune și rețelele de socializare, bombardează constant consumatorii cu ideea că nu trăiesc o viață reală dacă nu consumă, nu dețin anumite produse, sau dacă nu caută să se distreze în anumite moduri. Comunismul folosește diferite mijloace și divertismentul pentru a determina oamenii să-și urmărească satisfacerea propriilor dorințe. Pe măsură ce oamenii își îndeplinesc dorințele, ei se îndepărtează de planul spiritual, determinându-i să se abată de la credințele lor divine străvechi și de la valorile lor tradiționale în doar câteva generații.
Pe măsură ce consumerismul își răspândește rapid ideologia decăzută pe fondul globalizării, el utilizează mentalitatea de turmă a mulțimii. Cu expunerea frecventă la mass-media de știri, rețelele de socializare, reclame, emisiuni de televiziune și filme, oamenii sunt bombardați cu diverse ideologii anti–tradiționale. Acest lucru creează o iluzie că astfel de ideologii decăzute reprezintă un consens global. Oamenii devin treptat amorțiți de daunele provocate de aceste ideologii, deoarece comportamentele pervertite sunt văzute ca fiind la modă, iar oamenii sunt îndemnați să se mândrească cu ele. Abuzul de substanțe, libertatea sexuală, muzica degenerată, arta abstractă și multe altele, sunt răspândite în acest mod.
Arta modernă este degenerată și încalcă toate definițiile tradiționale ale esteticii. Este posibil ca unii oameni să fi realizat acest lucru încă la început, dar odată ce lucrările de artă modernă sunt expuse constant în marile zone metropolitane și vândute la prețuri ridicate, atunci când mass-media raportează frecvent despre lucrări de artă întunecate și ciudate, oamenii încep să creadă că ei sunt cei care nu mai au contact cu moda, iar gustul lor în artă trebuie actualizat. Manipulați de această tendință, oamenii învață să-și nege sentimentul lor înnăscut de frumos și să accepte estetica hidoasă a artei degenerate.
Tot felul de culturi degenerate, mascate ca fiind cultura occidentală, sunt răspândite în prezent în toate colțurile lumii. Hollywood-ul, în special, a fost un exportator major al diferitelor narațiuni care provin din marxismul cultural. Caracteristicile speciale ale industriei cinematografice îi permit acesteia să-i facă pe oameni să-i accepte în mod inconștient valorile. Așa cum este descris în Capitolul 13, filmul are puterea de a descrie atmosfere convingătoare, narațiuni și personalități, cufundând publicul în viziunea regizorului. Filmele de la Hollywood joacă un rol enorm în modelarea valorilor publicului și a viziunii lui asupra lumi.
În această carte, am discutat, de asemenea, modul în care marxismul cultural a preluat educația occidentală (vezi Capitolul 12) care, la rândul său, a expus studenții străini care studiază în țările occidentale la diverse ideologii de stânga. Când se întorc în țările lor, ei răspândesc aceste ideologii, care sunt văzute ca fiind atractive, deoarece țările occidentale sunt mai avansate din punct de vedere tehnologic și sunt dezvoltate economic. Astfel, tendințele moderne invazive întâmpină puține rezistențe pe măsură ce se răspândesc și distrug cultura tradițională autohtonă.
Aceste valori globaliste moderne au devenit, de asemenea, omniprezente și de masă prin cultura corporatistă a corporațiilor multinaționale. Promovarea libertății sexuale de către acestea a corodat serios valorile morale ale societății tradiționale.
În 2016, un mare lanț de magazine a anunțat că vestiarele și toaletele magazinelor lor vor fi „prietenoase cu persoanele transgender”, ceea ce înseamnă că bărbații ar putea intra în toaletele sau vestiarele femeilor după bunul plac, dacă s-ar autoidentifica drept femei. American Family Association a declarat că politica este dăunătoare femeilor și copiilor și a solicitat consumatorilor să boicoteze compania. Până în prezent, angajamentul asociației de a boicota lanțul de magazine a primit peste 1,5 milioane de semnături. [23] Boicoturile au devenit nerealiste, totuși, deoarece tot mai multe companii din societate au adoptat astfel de politici. Comunismul este capabil să utilizeze mentalitatea turmei, deoarece mulți oameni nu au o voință puternică. Odată ce omenirea se abate de la tradițiile împărtășite de Divin, totul devine relativ și se schimbă în timp. Situația devine gata pentru exploatare.
În condițiile globalizării, respectul reciproc și toleranța diferitelor culturi naționale au devenit curente de masă. Comunismul a folosit acest lucru pentru a denatura conceptul de toleranță și pentru a face din neutralitatea valorică un „consens global”, susținând astfel idei deviante.
- Rolul ONU în răspândirea valorilor degenerate
Articolul 13 din Convenția ONU privind drepturile copilului prevede: ”Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a căuta, de a primi și de a transmite informații și idei de orice natură, indiferent de frontiere, fie oral, în scris sau tipărit, sub formă de artă sau prin orice alt mijloc la alegerea copilului“.[24]
Unii cercetători au întrebat: Dacă părinții nu le vor permite copiilor să poarte tricouri cu simboluri satanice, va constitui o încălcare a drepturilor copiilor? Au copii dreptul de a alege felul în care vor vorbi cu părinții lor? Copiilor le poate lipsi discernământul. Dacă ei comit acte de violență sau încalcă normele etice, pot părinții să-și disciplineze copiii? Aceste griji nu sunt nejustificate. În 2017, provincia Ontario din Canada, a adoptat o lege care interzice părinților să refuze dorințele copiilor lor în ceea ce privește exprimarea de gen (adică copiii își pot alege propriile sexe). Părinții care nu acceptă identitatea de gen aleasă de copilul lor pot fi considerați a fi implicați în abuzuri asupra copiilor, iar copiii lor ar putea fi luați de stat. [25]
În 1990, Organizația Mondială a Sănătății a anunțat că homosexualitatea nu este o boală psihică, stimulând în mare măsură mișcarea LGBT la nivel mondial. Africa de Sud a fost prima țară care a introdus o nouă convenție la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, care a impus recunoașterea orientării sexuale și a identității de gen, ca un indicator al respectării drepturilor omului. Convenția, prima care viza direct orientarea sexuală și identitatea de gen, a fost în cele din urmă adoptată. În realitate, convenția normalizează ceea ce a fost considerat drept deviant, atribuindu-i aceeași importanță ca și drepturile naturale.
Comunismul folosește astfel globalizarea pentru a denatura și distruge cultura tradițională și valorile morale într-un mod atotcuprinzător. Aceasta include utilizarea țărilor dezvoltate, a corporațiilor globale și a instituțiilor internaționale. Oamenii sunt scufundați în comoditatea superficială a unui stil de viață globalizat, dar nu sunt conștienți de faptul că ideile și conștiințele lor se schimbă rapid. În doar câteva decenii, precum un tsunami violent, aceste idei complet noi au cuprins multe părți ale lumii. Oriunde ajung aceste idei cultura se schimbă, iar dacă acest trend continuă civilizațiile se vor pierde. Chiar și cele mai străvechi și mai izolate țări nu pot scăpa.
Cultura tradițională este rădăcina existenței umane, o garanție importantă pentru ființele umane de a menține standardele morale. Este cheia capacității ființelor umane să se întoarcă pe calea cea dreaptă și să fie mântuiți de Creatorul lor. În procesul de globalizare, cultura tradițională a fost deviată și ruinată de aranjamentele spectrului comunist. Criza morală, pe termen lung, cu care se confruntă civilizația umană este fără precedent.
- Susținerea patrimoniului național și a valorilor universale
Diferitele naționalități și țări au existat de-a lungul mileniilor. Deși există în diferite regiuni, au forme și sisteme politice diferite, folosesc limbi diferite și au calități culturale și psihologice diferite – ele împărtășesc valori universale comune. Aceste valori universale reprezintă nucleul culturii tradiționale pentru toate grupurile etnice.
În întreaga lume, în special după sfârșitul Războiului Rece, reprezentanții comunismului atât din Est, cât și din Occident au început să folosească schimburile și cooperarea politică, economică și culturală internațională pentru a extinde și controla globalizarea. Instituțiile globaliste promovează valori degenerate în practic fiecare țară de pe pământ, ajutând spectrul comunist la distrugerea sistematică a valorilor universale, a culturii tradiționale și a credinței în Divinitate.
Prin utilizarea globalizării, împreună cu alte procese istorice din ultimele secole, spectrul comunist și-a extins foarte mult puterea în lumea umană.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, comuniștii au preluat puterea în Rusia și mai apoi în China ucigând elitele culturale tradiționale și distrugând cultura tradițională a acestor două vaste națiuni. După cel de-al Doilea Război Mondial, lagărul comunist s-a infiltrat și a controlat organizații internaționale precum ONU, a abuzat de procedurile democratice pentru a permite majorității să cucerească minoritatea și au folosit bani pentru a influența țările mici în încercarea de a folosi puterea supranațională a ONU pentru a-și răspândi sistemul politic la nivel mondial.
În puțin mai mult de un secol de la apariția comunismului pe scena globală, aceste forțe politice și economice transnaționale au ajuns să dețină o putere formidabilă, punând în pericol națiunile suverane din întreaga lume datorită planurilor de înființare a unui guvern mondial.
Doar odată cu întoarcerea tradiției, oamenii își pot restabili identitatea și suveranitatea națională și pot crea un mediu internațional armonios, guvernat de valori universale drepte. Acest lucru va permite omenirii să alunge spectrul comunist și să trăiască sub protecția și harul Divinității.
*****
Referințe
[1] Karl Marx și Friedrich Engels, „Ideologia germană”, în Marx-Engels Collected Works, vol. 5 (1932), accesat prin Arhiva de Internet Marxists pe 4 mai 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/german-ideology/index.htm
[2] VI Lenin, “A Treia Internaționala comunistă“, Lucrările colecțiilor lui Lenin, ediția a 4-a, ediția engleză, volumul 29 (Moscova: Progress Publishers, 1972), 240-241, Marxists Internet Archive, accesat la 4 mai 2020, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1919/mar/x04.htm
[3] G. Edward Griffin, “Maestrul temător: O a doua privire asupra Națiunilor Unite“ (Appleton, Wis.: Insulele occidentale, 1964), Capitolul 7.
[4] William Z. Foster, Către America Sovietică (New York: Coward-McCann, 1932), Cap. 5, Marxists Internet Archive, accesat pe 4 mai 2020, https://www.marxists.org/archive/foster/1932/toward/06.htm.
[5] James Bovard, “Banca Mondială versus săracii lumii“, Analiza politicii Institutului Cato Nr. 92, 28 septembrie 1987, https://object.cato.org/sites/cato.org/files/pubs/pdf/pa092.pdf
[6] Dani Rodrik, “Paradoxul globalizării: De ce piețele, statele și democrația globală nu pot coexista” (Oxford: Oxford University Press, 2011), 19.
[7] Robert Atkinson, „De ce anii 2000 au fost un deceniu pierdut pentru producția americană , ” IndustryWeek, 14 martie 2013, https://www.industryweek.com/the-economy/article/22006840/why-the-2000s-were-a-lost-decade-for-american-manufacturing.
[8] Biroul american de statistică a muncii, “Un profil al lucrătorului sărac, 2016“, BLS Reports, iulie 2018, https://www.bls.gov/opub/reports/working-poor/2016/home.htm
[9]. William F. Jasper, Tirania globală … Pas cu pas: Națiunile Unite și Noua Ordine Mondială Emergentă (Appleton, WI: Western Islands Publishers, 1992), cap. 4.
[10]. J. Edgar Hoover, citat în Griffin, Maestrul temător 48.
[11]. Amity Shlaes, „Comunismul devine nepotism la ONU”, The Wall Street Journal, 24 octombrie 1991.
[12] Colum Lynch, “China înrolează ONU pentru a-i promova proiectul O Centură Un Drum“, Politica externă, 10 mai 2018, https://foreignpolicy.com/2018/05/10/china-enlists-u-n-to-promote-its-belt-and-road-project/
[13] Dore Gold, “Turnul Babel: Cum au alimentat Națiunile Unite haosul global”, (New York, Forumul Crown, 2004), 1-24.
[14] Dore Gold, așa cum este citat în Robert Chandler, “Lumea umbrei: Rusia renăscută, Noua Stângă Globală și Islamul radical”(Washington, DC: Regnery Publishing, 2008), 403.
[15]. Griffin, “Maestrul temător”, Capitolul 11.
[16] Norman Cousins, așa cum este citat în Gary Benoit, “Ziua Pământului – Cea mai mare farsă de pe pământ”, The New American, 21 aprilie 2016. https://www.thenewamerican.com/tech/environment/item/23011-earth-day-the-greatest-sham-on-earth
[17] Manifestul umanist II, Asociația Umanistă americană 1973, https://americanhumanist.org/what-is-humanism/manifesto2/
[18] Hilary F. French, “După Summitul Pământului: Viitorul guvernării mediului”, Worldwatch Paper 107, Worldwatch Institute, martie 1992
[19] Jasper, “Tirania Globală”, Cap. 4.
[20] Chandler, “Lumea umbrei”, 401-403
[21] W. Cleon Skousen, “The Naked Communist” (Salt Lake City: Izzard Ink Publishing, 1958, 2014), capitolul 12.
[22] Willi Münzenberg, așa cum este citat în Bernard Connolly, “Inima roșie a Europei: Războiul murdar pentru banii Europei” (Londra: Faber & Faber, 2013).
[23] “Semnează Angajamentul pentru Boicotul lui Target!” American Family Association, https://www.afa.net/target
[24] Organizația Națiunilor Unite, Oficiul Înaltului Comisar, Convenția privind drepturile copilului, (Geneva: Organizația Națiunilor Unite, 1989), https://www.ohchr.org/en/professionalinterest/pages/crc.aspx .
[25] Grace Carr, “Ontario face ca dezaprobarea alegerii sexuale a copilului să fie un potențial abuz al copilului“, The Daily Caller, 5 iunie 2017, https://dailycaller.com/2017/06/05/ontario-makes-disapproval-of-kids-gender-choice-child-abuse/
Anterior
Următorul…………………………………………………………………………
https://www.spectrul-comunismului.com/capitolul-17-globalizarea-fundamental-inseamna-comunism/
//////////////////////////////////////
ROMÂNIA: MARTIRII ŞI SUPRAVIEŢUITORII DIN COMUNISM / Gabriel Teodor GHERASIM
ROMÂNIA: MARTIRII ŞI SUPRAVIEŢUITORII DIN COMUNISM / Gabriel Teodor GHERASIM
100 de ani de comunism: genocid, furt, rusificare si satanizarea valorilor- Referinte: 1) Marx and Satan (PDF)…
In 2017 s-au implinit 100 de ani de cand comunismul s-a infiripat pe banii Occidentului, bazat pe sistemul elitist al Occidentului (eugenics) de a distruge oamenii si natinuile inconveniente dictaturilor national-socialiste si democratic-socialiste si prin actinile de groteasca barbaritate a salbaticilor din Est (rusii, chinezii, coreenii, s.a.).
Pentru poporul roman a insemnat sfartecarea unitatii daco-romane dintre Nistru si Tisa, genociduri, deportari, gulaguri, puscarii si moartea a peste 10% din populatia daco-romana a vechii Dacii.
In plus, a insemnat deformare, amnezie si inlocuirea valorilor autentice romanesti cu impartirea in “limbi si etnii” fanteziste (limbile “moldoveneasca” – intre Nistru si Prut- cu “valaha” din Balcani), si redenumirea monstrilor…in eroi (Ceausescu, Lenin, Stalin, Partidul Comunist/Socialist, nationalizare, tribunalul poporului, origine sanatoasa, etc.).
Copii si adulti au murit din lipsa ingrijirii medicale, a foamei, a frigului, a serviciilor sociale criminale in “raiul proletar,” cu milioanele, in acesti 100 de ani, cand guvernul comunist aresta si omora lent sau brutal populatiile civile, in timp ce tarile capitaliste au ajuns sa dea asigurari medicale, libertate de miscarea, incurajarea clasei mijlocii, maximalizarea de beneficii pentru inventatori si in general, au creat destinatii de invidiat pentru refugiatii din tarile (neo) comuniste. Comunistii au insistat sa interzica gandirea libera, miscarea libera si libertatea cuvantului si de actiune in populatiile subjugate, pana cand au fost indepartati si dupa omorarea masiva a luptatorilor pentru libertate.
Comunismul este o miscare satanista dupa cum pastorul si supravietuitorul puscariilor comuniste Richard Wurmbrand a detailat in cartea sa Marx si Satana (1). Scopul satanismului este sacrificiul de vieti umane lui lucifer. In timp ce in Crestinism, Isus s-a sacrificat pentru oameni, in satanism se asteapta sacrificarea oamenilor lui Lucifer. Sub egida ateismului, comunismul a folosit simbolismele satanice precum cel al stelei rosii, falsul Mesia (Lenin), falsul mormant “sfant” (mumia lui Lenin din Kremlin), si distrugerea de locasuri religioase cu coruperea celor care au supravietuit in numele “clasei muncitoare” (in special al locasurilor crestine).
Pentru ca satanismul solicita de la credinciosii sai “ordine prin haos” si sadism, sacrificul de tip genocid de vieti umane este o constanta precedata de abuz mintal, emotiv, fizic/sexual, duse pana la exacerbare.
Astfel vedem ceremonii satanice de “re-educare” a oamenilor pe sistem satanic, de la puscariile si gulagurile comuniste (fenomenul Pitesti), la scolile cu indoctrinare bazata pe ura, turnatorie si indoctrinarea spre genocid a copiilor, adolescentilor si a adultilor, sub titulatura inocenta de “revolutie.” Ori revolutie/revolver, inseamna intoarcerea cu fundul in sus a omenirii, care implica inainte de orice, distrugere.
Mai putin cunoscut este faptul ca si nazistii lui Hitler ca si comunistii lui Stalin si Mao au folosit etichete simpliste pentru oamenii pe care au vrut sa-i distruga, chemandu-i “inferiori” si “dusmani.” Atat Hitler cat si dictatorii comunisti s-au inspirat din lucrarile bazata pe falsele biologii si sociologii ale lui Karl Marx (2).
Iar Karl Marx a venit dintr-o familie satanica si a aplicat strategia de minciuna: Cea mai buna strategia a diavolului este ca sa ne convinga ca nu exista (ateismul). Scrierile, agenda, si actiunile generate de scrierile sale au aratat in schimb exact opusul: comunismul este un cult satanic bazat pe sacrificiu (3).
Occidentul nu numai ca tace, dar ii protejeaza pe comunisti si pe crimele lor, etichetandu-i nici mai mult nici mai putin decat “eliberatori.” Bancile globaliste au finantat si profitat dupa crimele comuniste, de la Lenin la China comunista a anului 2017. Guvernele, companiile si elitele miliardarilor din Vest, au facut pact cu si au profitat din crimele comunismului in mod continuu (4).
Datorita acestor interesuri, Vestul lauda pe comunisti, minimalizeaza, neaga si/sau acuza insasi victimele comunistilor de crimele comunistilor. Mai mult, produc maculatura de predare la copiii din scolile din Vest despre communism, prezentandu-l in termeni de povestioare, de timpul cartuliilor gen “micul Leninist” al anilor ’50 din secolul trecut (5), publicate in tarile ocupate de comunisti. Pentru adolescenti au creat moda “communist chic,” unde este un lucru ‘modern’ de a purta simboluri cu secera si ciocanul, sau alte insemne comuniste, de la chilotii de dama, la tricouri si ca nume de baruri si bauturi alcoolice (6). Casa Alba a lui Obama a considerat normal ca sa aiba globuri de Craciun cu fata ucigasului Mao (7). Iar americanii au ridicat satatuie lui Stalin in acelasi an cand Gruzia demola statuile acestui pishopat ucigas (8).
A fost surpirnzator sa vad zilele trecute cateva panouri uriase la Times Square in New-York, cu afisuri care comemorau victimele comunistilor de-a lungul celor 100 de ani de dominatie, inclusiv informand trecatorii ca 1:5 indivizi din lume inca traieste intr-o dictatura deschis comunista (numarul tarilor cu guverne neo-comuniste deghizate drept ‘democratice,’ ridica numarul omenirii sub dictaturi de stanga la peste 20%).
A fost surprinzator nu pentru ca nu era normal comemorarea victimelor comunistilor dupa 100 de ani de dictatura, ci pentru ca aceste panouri s-au afisat in aceeasi tara unde la Georgia Stones, este chiar sapata in stanca intentia de a reduce (distruge) populatia pamantului la 500,000,000 -deci de a omora 6.5 miliarde din 7 miliarde- (9).
Ramane la discretia urmasilor victimelor comunistilor de a tine candela memoriei sacrificiului lor aprinsa in perpetuitate, pentru ca “cine uita crimele trecutului este condamnat ca sa le repete.”
Memorie eterna martirilor nostrii care au fost persecutati si care au fost sacrificati de catre miscarea satanica chemata comunism.
Adaug mai jos resurse acestor actiuni de propagare si mistificare a comunismului cu…fata muncitoreasca.
Gabriel Teodor GHERASIM, New York
Referinte:
1) Marx and Satan (PDF)
2) The Soviet Story
3) Zevitii: o incursiune in cultul satanic de la 1666:
https://www.youtube.com/watch?v=VcroiwwDzJA
4) Ambasador Funderburk, David, Pinestripes and Reds:
5) MIT Shocker MIT’s Communism for Kids
6) Jay Nordlinger, „Undies, Comrade? The problem of products bearing Communist symbols„, National Review Online, 2009-JUL-06
7) „White House Christmas Decor Featuring Mao Zedong Comes Under Fire„, Fox News, 2009-DEC-23
8) Victims of Communism and Their Persecutors:
9) The Georgia Guidestones is a large granite monument in Elbert County, GA erected during 1980-MAR. It is inscribed with ten messages in eight modern languages including English.
//////////////////////////////////////
Blestemul Satanic al Comunismului
POSTED BY EUGEN JACK
Comunismul nu-i o invenție a lui Karl Marx, ci o componentă a noii ordini mondiale, gandite înaintea lui de către illuminatii finanțați de ruda sa prin alinanța Rothschild. Karl Marx a fost mason, s-a tras dintr-o familie de rabini , dar nici el și nici Engels n-au inventat comunismul, ci au fost influențați direct de evreul Moses (Moshe) Hess (1812 — 1875), care a fost și unul din fondatorii socialismului. Jewish Chronicle, Londra, 4 aprilie 1919, notează: “Conceptiile bolșevice sunt în majoritatea punctelor în armonie cu ideea de iudaism.” La acea dată, 477 din cele 545 de oficialitati bolșevice erau evrei. Vladimir Lenin, în culmea gloriei sale fiind, spunea: “Statul nu funcționează așa cum ne-am dorit. Mașinăria nu se supune. Se vede un om la volan și pare că o conduce, dar mașina nu merge în direcția voită de el. Se mișcă însa după dorința altor forțe.” Normal, erau forțele celor ce au finanțat revoluția bolșevică.
Comunismul in prezent privit dintr-o perspectiva mai holistica.
Comunsimul este ca o floare, o floare a mortii si in prezent este inflorita, dar este pe cale sa se ofileasca. La inceput a fost boboc, dupa care a inceput sa creasca. Cum a inceput sa creasca? Prin crime de neimaginat. Cei care i-au acceptat ideologia, au fost spalati pe creier. Veninul lui a omorat milioane de oameni, oameni care nu s-au identificat cu aceasta floare a mortii si nu vroiau sa faca parte din ia.
Cum este privit comunismul in prezent? Daca comunismul este ca o floare, nucleul central este in China, si in prezent petalele lui invaluie intreaga planeta. Este in China pentru ca acolo este tara cu cea mai mare populatie a globului si este o tara codusa de comunisti. Acolo este nucleul central si comunismul si tacticile sale marsave sunt atat de evidente. De acolo petalele sale se intind peste toate continentele. Pe unde sunt petalele sale sunt tot felul de formatiuni politice de stanga si de dreapta, tacticile acestor formatiuni se asemeana cu cele ale comunismului, dar sunt ascunse. Exista si o rezistenta a binelui(unii poate chiar in aceste formatiuni politice, se lupta din interior) care face ca acest comunism ascuns sa fie vazut si astfel oamenii sa fie constienti de acest pericol care poate sa le ruineze viata si viitorul pe generatii. Asta in prezent. Este cunoscut cum in Romania si in mai toate tarile pe unde a trecut comunismul, a distrus cultura, traditiile, a persecutat oamenii cu credinte spirituale puternice si a incercat sa manipuleze religiile si sa le controleze. Cei drept, putini au rezistat si asta este rezultatul decaderii morale in lume – depravarea.
In prezent mai sunt 5 tari comuniste declarate in lume, insa nu stim cate factiuni ascunse or mai fi in fiecare tara din lume. Multi vorbesc de organizatii secrete care conduc lumea din umbra, societati secrete, cum ar fi: masoneria, iluminatii, fascistii…si cine stie cate or mai fi. Mie personal, comunismul mi se pare cel mai plauzibil sa se afle in spatele multor decizii criminale impotriva oamenilor, incepand de la mediu si pana la abuzuri grave cum ar fi recoltarea fortata la scara larga de organe de la prizonieri de constinta, politici s.a.m.d.
De Coreea de Nord se stie ca este o tara extrem de totalitara, abuziva, dar de China se stie prea putin. Unii lauda China, crezand ca meritul boom-ului economic apartine Partidului Comunist Chinez. Meritul boom-ului economic nu apartine in nici un caz PCC-ului. Cel mai important factor in dezvoltarea economiei chineze sunt lagarele de munca, in prezent sunt peste 300 de lagare de munca(asta doar din ce scrie in presa), in realitate cred ca sunt peste 1000 si zeci de milioane de oameni in ele care sunt biciuiti si torturati ca sa produca. Ganditi-va, milioane de oameni care produc zilnic miliarde de produse pentru intreaga planeta. Produse facute gratuit de sclavi si vandute pe miliarde, Spuneti-mi cum sa nu creasca economia? Gandeste-te asa: sa spunem ca esti proprietarul unei fabrici de jucarii si ai zeci de sclavi care produc jucariile gratuit pentru tine. Nici nu te-ar mai interesa de plata salariilor, nu vei face decat sa produci, te-ai imbogatii avand mainile patate de sange sau nu te-ai imbogatii? Cat de bine este sa nu mai platesti mana de lucru, nu trebuie decat sa produci si sa produci. Ganditi-va, acolo sunt zeci de milioane de oameni cu bastonul electric sub coaste ca sa munceasca. In prezent, nu stiu care tara nu face comert cu China. Cat de trist este asta?
Persecutii in China
Cine a auzit de persecutia Falun Gong din China Comunista? In prezent, se implinesc 13 ani de cand a inceput aceasta persecutie si prea putin mass-media din lume vorbeste despre acest genocid! Care o fi oare secretul acestei taceri mormantale asupra acestei chestiuni(persecutia Falun Gong) prin care se poate schimba cu 360 de grade imaginea chinei si mai ales a PCC-ului. Sa fie oare acel interes economic, acele milioane de produse luate mai pe nimic si vandute de companii, corporatii din intreaga lume facand profituri uriase? Pentru a afla adevarul, si a afla cum a inceput persecutia Falun Gong(in prezent cel mai mare grup spiritual persecutat din intreaga lume si chiar din istorie), sute de mii omorati in lagare si torturati, cu zeci de mii de victime omorate pentru organe. Va invit sa vizionati o serie de documentare despre aceasta persecutie macabra, malefica, care continua si in prezent. Vezi aici: http://documentare.rightbe.com/persecutiigenocid/persecutia-falun-dafa-china-documentare-video
PS: Am spus ca comunismul este ca o floare a mortii si petalele sale negre se intind pe intreaga planeta si nucleul este in China. Este o viziune corecta? Sa fie comunismul factorul principal care afecteaza zeci de milioane, miliarde de vieti din intreaga lume in momentul prezent? Crezi ca exista lobby chinez in Romania sau poate chiar pe intreaga planeta? Si daca exista, nu crezi ca exista o probabilitate a unor societati secrete? Cati securisti, torionari, informatori activeaza in prezent in Romania?
https://documentare.rightbe.com/conspiratiideconspiratii/blestemul-satanic-al-comunismului
//////////////////////////////////////
Gheorghe Buzatu – Omul, Profesorul, Istoricul
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
„Omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr”. († Sf. Arsenie Boca)
Zestrea moştenirii profetice a Neamului pelasgo-traco-geto-daco-român, prin undele izvorului ei sacru, permanent, erudiţia asumată, adânca cultură, oceanografia ştiinţifică, multitudinea lucrărilor prin excelenţă toate de referinţă universală îl aşează merituos pe marele istoric Gheorghe Buzatu în Galeria Corifeilor Istoriei: Herodot, Strabon, Socrates, Dio Casius, Sozomen, Mommsen, M. Costin, I. Neculce, Densuşianu, Eminescu, Bălcescu, Haşdeu, Pârvan, Daicoviciu, G. Brătianu, Andreas Hillgruber, S. Dragomir, Şt. Pascu, D. Onciul, Gr. Nandriş, N. Iorga, I. I. Nistor, C. Papanace, Muşat, Liviu Stan, N. Şerbănescu, Cornel Bârsan, I. Scurtu, G. D. Iscru și nu în ultimul rând, prietenul său, Gheorghe Jipa Rotaru.
În comuna Sihlea a judeţului Vrancea, în ziua de 6 Iunie 1939 s-a născut viitorul mare Om, viitorul mare Profesor, viitorul mare Istoric: Gheorghe Buzatu. Studiile primare şi liceale le-a parcurs în oraşul Râmnicu-Sărat, iar cele universitare în Cetatea-Capitală a Iaşilor, în cadrul secţiei Istorie a Facultăţii de Filologie-Istorie. Licenţiat în Istorie în 1961, devine cercetător al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, apoi doctor în Istorie în 1971 şi secretar ştiinţific pentru un deceniu şi jumătate. Din 1992, istoricul Gheorghe Buzatu alături de alţi colegi se desprind de Institutul „A. D. Xenopol”, fondând împreună Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, dependent de filiala ieşeană a Academiei din România. După anul 1990, faima cercetătorului Gheorghe Buzatu căpătată în domeniul studierii arhivelor interne şi externe îi conferă autoritatea de ilustru Magistru. Din anul 1997, ocupă catedra universitară a Facultăţii de Litere şi Istorie din cadrul Universităţii Craiova, predând cursurile de „Istorie contemporană universală”, precum şi cele privitoare la „România în relaţiile internaţionale în epoca contemporană.”
Paralel cu slujirea şi slăvire lui Dumnezeu, Oamenii aleşi sunt hărăziţi de Proniator să vegheze continuu, să lupte permanent, să se asume plenar, să se dedice trup şi suflet, să se jertfească cu toată fiinţa sa, să înfăptuiască zidiri măreţe, creştine, suprafireşti pentru a conferi Ţării un sens nou al devenirii istoriei noastre naţionale. Din sacralitatea ţărânii sfinte cernută din zorii lumii create de Dumnezeu, plămădită din truda milenară, din jertfa seculară străbună, din eroismul legendar strămoşesc, din spiritualitatea profetică a Neamului, din omenia Naţiei covârşitoare prin care a cuminecat lumea, din trunchiul neamului său moldav în care a crescut viguros bunătatea ortodoxă, din spiritul cucernic al mamei ori din fulgerarea semeaţă a tatălui a odrăslit ca un Stejar voievodal, Omul creştin – Gheorghe Buzatu.
Am avut marea bucurie, chiar privilegiul rar să-l cunosc pe acest Om şi să mă apropii în măsura în care cu măsura mea mă puteam apropia de el. Atmosfera încărcată şi înfrumuseţată de sărbătoare care emana în preajma personalităţii sale uriaşe, unde se aşeza discipolul smerit ca un drumeţ la poalele unui falnic munte, praznicul boieresc îmbelşugat de diverse bunătăţi, prins sub ispita şi licoarea lui Bachus, netezea apoi calea unui banchet filosofic ca cel al lui Platon. Se întrupa în el mireasma pâinii calde, coapte, rumenite, frânte, aburinde spre dăruire, de sărbătoare peste care se prelingea potirul mare cu vinul cel mai nobil în care marii boieri îşi oglindeau viţa aleasă, îndemnându-te cucernic să te împărtăşeşti.
Omul creştin Gheorghe Buzatu a fost un mare Boier ortodox: simplu şi profund, modest şi aristocrat, blând şi autoritar, paşnic şi războinic, calm şi furtunos, râu limpede, cristalin şi cascadă cu mare revărsare tumultoasă, apă şi foc, adiere şi viscol, ardere şi nemistuire, bucium şi tunet, licăr şi fulger, cucernic şi serafic.
Omul masiv, ca odinioară Petre Ţuţea în toată splendoarea gândirii sale profetice, părea dăltuit din cremene carpatină cu alură de Sfinx, cu frunte lată de Ceahlău, cu ochii mari, râuri-albastre în care se privea surâzând cerul, iar pe sub privirea de şoim care plana în jurul capului mare de bour, se răsfrângea parcă heraldica legendarei Vlaho-Moldova. Umerii largi, puternici pe care se pot sprijini un mare şir de strămoşi, conturează trupul unui om greu, aşezat peste Istoria Neamului, stând de veghe la cumpăna dintre veacuri, dintre milenii. Braţele vânjoase ca celebrele trecători de la Mănăstirea Polovragi, încadrează bustul masiv ca al unui imperator trac. Mâinile de piersică coaptă care au modelat legiuni de ucenici, sunt primitoare, sunt repere cardinale care binecuvintează fapta în spicul de grâu al gândului încolţit în cuvântul mănos. Picioarele de colos ca ale celebrului Rodos au lăsat dâre adânci peste Cronicile ţării de la un capăt la altul, de la un ţărm la celălalt. Vorba pogorâtă ca o mişcare de apă susură peste vreme curgerea izvorului românesc înspre veşnicie. Cinste părinţilor lui! Cinste Moldovei sale sfinte! Cinste Dacoromâniei noastre!
Gheorghe Buzatu – Profesorul
Flacăra arzândă a spiritului său enciclopedic i-a aprins Corola erudiţiei culturale deschizând ştiinţei noi direcţii, fenomene şi căi de înnoiri imperative. În Agora Aulei universitare din Cetatea Banilor, Cetatea marelui Întregitor de Neam, Mihai Viteazul, Profesorul şi-a dospit opera colosală, desăvârşindu-şi vocaţia de mare Dascăl, adulat de studenţi, stimat de colegi, venerat de oamenii mari, iubit de prieteni, admirat în taină de adversari. Paralel însă, cu acele cursuri de referinţă expuse într-o retorică aleasă, profesorul Gheorghe Buzatu a sprijinit profund integralitatea făuririi Istoriei în contextul refacerii ei, a reînnoirii ei sub alte criterii ştiinţifice, cu predilecţie cea a cercetării arhivelor.
Raportat la acest lucru privind natura cercetării arhivelor, îmi exprim cu maximă autoritate şi responsabilitate creştină punctul de vedere:
– documentele de arhivă nu sunt elementele definitorii decât în cercetare, dar nu şi în stabilirea adevărului istoric;
– documentele de arhivă au un rol cumpănitor, precumpănitor în cercetarea istorică, dar nu fundamental în aflarea Adevărului, fiindcă documentele poartă întotdeauna pecetea „învingătorului”, care nu e din tabăra Adevărului.
Alegerea urmării spiritului naţionalist, a mărturisirii creştine, a vocaţiei de Dascăl -cea a înfrumuseţării de conştiinţă morală a tinerilor este suprema chemare hărăzită oamenilor de caracter unde înfloresc permanent onoarea, demnitatea şi iubirea. De la catedră, profesorul Gheorghe Buzatu a păşit în amvonul parlamentului, „ocazie cu care a promovat în acest for politic suprem al ţării interesele naţionale şi a militat pentru aşezarea societăţii româneşti pe valorile statornice ale solidarităţii umane, ale dreptăţii sociale şi ale moralităţii desăvârşite. Prin valoroasa operă ştiinţifică şi didactică, întreaga activitate profesională şi politică, prof. Gh. Buzatu şi-a câştigat un loc de frunte în seria personalităţilor care şi-au pus amprenta, în mod constructiv şi benefic, asupra funcţionării unor instituţii reprezentative în ultimii 20 de ani din istoria României.” (Dumitru Otovescu – prof. univ. dr., Decanul Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane al Universităţii Craiova, în articolul: Importanţa şi rolul « Oamenilor Mari » în afirmarea Culturii naţionale)
Gheorghe Buzatu – Istoricul
Istoricul de vocaţie, cercetătorul de excepţie, slujitorul prin excelenţă este prin însăşi natura sa spirituală un creştin naţionalist hărăzit a ajunge ctitor de Patrie, ctitor de Neam. El rămâne peste arcul timpului o permanenţă a veşniciei dacoromâne. În „Arhivele secrete” – Eminenţa cenuşie a Istoriei noastre – Gheorghe Buzatu a desecretizat secretele Arhivelor. Diversitatea genurilor şi categoriilor de documente cercetate, deşi a avut o natură preferată, memorialistica, n-a exclus nici credibilitatea, promptitudinea şi exactitatea celorlalte genuri abordate: jurnalele, memoriile, amintirile, mărturiile, depoziţiile. Calitatea mărturiilor şi cantitatea surselor culese cu trudă şi migală, adunate cu grijă sacră, împodobite cu nobleţea sa valahă, le-a folosit prioritar îndeosebi pentru tematica celui de-al doilea război mondial şi în mod expres la reaşezarea Mareşalului Ion Antonescu pe locul său de merit, pe locul său de brav ostaş, pe locul său de onoare, pe locul său de demnitate, pe locul său de creştin naţionalist, pe locul său de eroism, pe locul său de jertfă, pe locul său de martir, pe locul său de Român.
„Mareşalul Ion Antonescu, intrat deja în legendă. O legendă care, cu trecerea timpului, a prins, nimic mai simplu, contur, iar în cele din urmă s-a consolidat temeinic, astfel că, astăzi, orice tentativă de a o „demola” ori ridiculiza stârneşte, în cel mai fericit caz, milă”. (Gheorghe Buzatu, Trecutul la judecata istoriei, Ed. Mica Valahie, Bucureşti-2006, p. 9). Coroborarea informaţiilor memorialistice cu documentele de arhivă şi apanajul strict al regulei cronologice, desprind şi întregesc conturul evenimentelor, faptelor, dând măreţie operei, bucuria realizării ei, dar şi grandoare personajului ca o Icoană vie:
„Mareşalul Ion Antonescu este mai prezent decât oricând în inima şi conştiinţa românilor. Niciun fel de dictatură, cât de violentă ori de paşnică, nici cea comunistă şi nici cea democratică de faţadă, nici prostia şi nici răzbunarea neghioabă, nici cenzura, legiuirile strâmbe şi propaganda cea mai persistentă şi sofisticată, dinspre stânga, dreapta ori de la centru, nu au reuşit şi nu vor reuşi să-l « detroneze » ori să-l compromită pe Mareşal în ochii poporului său.” (ibid., p. 9)
Între destinul Istoricului Gheorghe Buzatu şi cel al Mareşalul Ion Antonescu s-au întreţesut asemănări, previziuni, comuniuni, slujiri, chemări, alegeri şi jertfe. Amândoi s-au născut în Zorii verii lunii Iunie. Amândoi şi-au legat şi împletit destinul cu Ţara. Amândoi au urcat pe culmile de azur ale măreţiei şi demnităţii. Amândoi s-au adus jertfă curată pe altarul Neamului. Amândoi au fost mareşali: unul al Naţiei, celălalt al Istoriei. Pe cel din urmă, ca misiune sacerdotală de teolog, l-am „uns” eu și toți cei care l-au prețuit. Şi, ca aura Icoanei Mareşalului, Erou-Martir să rămână incandescentă posterităţii, redăm un fragment din Scrisoarea Colonelului (r) Sterea Costescu adresată Generalului I. Antonescu, la 5-7 Ianuarie 1941.
[…] Timpurile au trecut, fiecare urmându-ne destinul hărăzit de colo de sus de tot. Dintre toţi ai avut parte de cel mai frumos, dar în acelaşi timp şi de cel mai greu destin, pe care trebuie să-l parcurgi până la capăt. Căci o ţară întreagă stă în aşteptare, ascultând, privind, citind, interpretând tot ce faci! Ca şi altă dată, îngăduie-mi, dar, ca de aici mai departe să ridic paharul, făcând şi eu urarea mea, care să dea Dumnezeu să fie vorbire de profet: În anul 1942, Sfântul Ioan Botezătorul şi Înainte Mergătorul – patronul ce ai – să ajute ca să împlânţi iarăşi tricolorul nostru pe ţărmurile Tisei, de la obârşie până la vărsare în Dunăre. Să ne redai Cadrilaterul, căci la mare sunt plămânii ţării şi avem nevoie de plămâni mari şi puternici, ca să putem respira în voie. Cartierul General, de unde să porneşti noua acţiune mult aşteptată, să-l ai nu la Alba Iulia ci la Turda, căci acolo ungurii au tăiat capul lui Mihai. De la Turda să pornească dar şi acţiunea de răzbunare, pentru decapitarea Ţării prin smulgerea Ardealului. Legământul de la 1902 să-l ai mereu pavăză a inimii, căci acolo la Turda, odată şi odată, noi, colegii din « Promoţia XIX – Turda », va trebui să te sărbătorim, cum n-a mai fost încă nimeni sărbătorit. Aşa să-ţi ajute Dumnezeu! Aşa să te ocrotească Sf. Ioan Botezătorul! Aşa să fie!
Colegul Colonel Sterea Costescu, Focşani (A.N.I.C., fond PCM – CM, dosar nr. 563/ 1942, f. 400 – 401)
Pantheonul spiritual Gheorghe Buzatu cuprinde peste 21 de volume-autor, peste 43 volume coordonator/ editor, peste 253 de studii şi articole şi mult mai multe altele, editor/ coordonator al colecţiei Românii în istoria universală, din care în intervalul 1986-2009, s-au publicat 139 de volume, la care se adaugă responsabilitatea de redactor-şef al revistei „Europa XXI”, publicaţie a Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei din România, membru în colegiile de redacţie ale publicaţiilor: „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol – Iaşi (1984-1989); după 1990, „Moldova”, Iaşi; „Dosarele Istoriei”, Bucureşti; „Historia”, Bucureşti; „Document”, Bucureşti; „Saeculum”, Focşani; „Analele Universităţii din Craiova. Istorie”. Editor: „Curierul de Iaşi”. Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi Memorie vie a Românilor.
Alături de bogata sa activitate ştiinţifico-pedagogică de prim rang, profesorul Gheorghe Buzatu a mai realizat şi un fapt inedit în cariera sa deosebită, aristocrată. În anul 2008, unul dintre copiii familiei ascunse în subsolul Mitropoliei din Cernăuți, cetățean israelit a început demersurile pentru acordarea titlului de Drept între popoare, Mitropolitului Tit Simedrea. Documentația necesară, mireană dar și profund religioasă, prin care se făcea dovada asupra faptului că întreaga Biserică Ortodoxă Română nu a avut niciodată comportament antisemit, Mitropolitul Tit Simedrea fiind doar cazul particular ales, a fost realizată de Maria Nuşa Nicoleta Nistoroiu, o înfocată partizană a adevărului istoric, îndrumată şi sprijinită de istoricul Gheorghe Buzatu. Efortul cercetării s-a finalizat cu acordarea calității de Drept între popoare, Mitropolitului Tit Simedrea, fără a rămâne, în schimb, nici o referire la munca de cercetare a celor ce au realizat dosarul respectiv.
Nu trebuiesc uitate nici celebrele şi fulminantele discursuri din Parlamentul României, prin vocea sa de tunet, de răzeş, urmaş al Răzeşoaiei, de fiu al Vrancei, de Vicepreşedinte în Amvonul acestui fost, cândva, un înalt Forum de dezbateri ideologice, de înfruntări şi confruntări erudite, ca odinioară ale celebrului orator profesorul ieşean Alexandru Constantin Cuza, care milita pentru „apărarea naţiunii româneşti şi a legii creştine strămoşeşti în orice domeniu, precum şi în reintegrarea neamului românesc în drepturile sale fireşti: România românilor!” (Gabriel Asandului, A. C. Cuza – Politică şi Cultură, Ed. Fides, Iaşi-2007, p. 196).
Memorabile sunt întâlnirile istorice, de comuniune tainică, patriotică, naţionalist creştină, ospitaliere, de la Maia, fosta moșie Catargi – Amfiteatrul de istorie al Comandorului prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru, cu înnobilarea an de an a altui Cavaler de Clio, primul fiind prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu. Și astăzi,în memoria celor prezenți se simte dorul de Mareșalul Istoriei Gheorghe Buzatu, fiind însă prezent permanent prin multiplele lansări de carte rară, prin participarea dragilor basarabeni dar și cu întreţinerea flăcării românismului de inimosul vâlcean Ion Măldărescu şi selecta sa Societate ART-EMIS împreună cu flamura purpurie ce răspândeşte cardinal Lumina Adevărului, a Donei Alba Popescu – marea Străjeră de la hotarele Neamului nostru geto-dac primordial.
Ca Om, fiul Vrancei, Gheorghe Buzatu s-a aşezat în rândul Oamenilor Mari.
Ca Istoric, Gheorghe Buzatu s-a înscris în Panteonul Istoriei naţionale şi universale.
Ca Profesor, Gheorghe Buzatu prin polivalenţa profesională a realizărilor şi-a conferit o Personalitate universală covârşitoare.
Vivat academia! Vivant professores!
https://www.art-emis.ro/personalitati/gheorghe-buzatu-omul-profesorul-istoricul
/////////////////////////////////////
Câți români au pierit în Gulag și cine-i cinstește?
Conf. univ. dr. Florian Bichir
Vasile Soare este la cei 48 de ani ai săi unul dintre cei mai străluciți diplomați ai României. În perioada 1990-1995 a fost trimis bursier al Ministerului Afacerilor Externe la Institutul de Studii Mongole – Universitatea de Stat a Mongoliei, Ulan-Bator, studii finalizate cu un doctorat la Academia de Ştiinţe a Mongoliei (Institutul de Limbă şi Literatură) în filologie mongolă – altaică (1995-1998). Angajat în M.A.E., Vasile Soare a urcat toate treptele profesionale de la referent la ambasador. În perioada ianuarie 2002 – ianuarie 2008 a ocupat funcția de Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în R. Kazahstan, din 2003 acreditat şi în Republica Kârgâză şi Republica Tajikistan. La prima vedere viața de diplomat înseamnă numai sindrofii dichisite, discuții și plimbări de lux. În realitate, când a ajuns la Astana în 2002, Vasile Soare era singur.
Ani de zile pe post de secretară, consul, șofer sau femeie de serviciu i-a fost devotata sa soție, medicul Cecilia Soare. În sfîrșit ca un apogeu al carierei acestui tânăr diplomat este numit din 2014 Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în Federaţia Rusă. E de notorietate că relațiile româno-ruse nu sunt încordate, ci practic inexistente. Până în 1989 se spunea că dacă la Moscova plouă la București se deschid umbrelele. Kremlinul reprezenta centrul de putere, iar în impresionanta ambasadă română, dotată inclusiv cu cramă și cinematograf, gemea de sute de angajați. Câteva sute. Astăzi cocheta clădire situată într-un cartier de lux dedicat filmului rusesc, pe Mosfilmovskaia uliţa nr. 64, pare părăsită.
Cu greu este ținută la limita plutirii, pentru că nu mai există angajați. Deh, centrul de putere s-a mutat peste Ocean la Washington. Atmosfera este apăsătoare. Câteodată ai senzația că urmează să fie evacuată… Cu toată acestă atmosferă deprimantă, vrânceanul Vasile Soare nu a stat degeaba. Mare pasionat de istorie, însoțit de Ilie Schipor, ministru consilier și Laurenţiu Constantiniu, tânăr istoric și fiul regretatului Florin Constantiniu, au făcut lucruri mărețe. În primul și în primul rând au reușit – un lucru incredibil la ce relații avem cu Federația Rusă – să inaugureze două cimitire românești. Unul la Stalingrad (Rossoșka, Volgograd) și altul în Kuban, Crimeea (Apșeronsk, ținutul Krasnodar) dedicat ostașilor români căzuți la datorie în cel de-Al Doilea Război Mondial. Presiunile au fost teribile, românii fiind și astăzi catalogați drept fasciști.
Dincolo de peste 80 de monumente întinse pe o rază de 5.000 de km și dedicate ostașilor, românilor morți în lagărele N.K.V.D., victimelor comunismului, Vasile Soare a mai făcut ceva magnific pentru istoria noastră națională. A întocmit o primă listă cu peste 10.000 de prizonieri români pierduți în „Arhipelagul Gulag”, care este publică pe site-ul ambasadei. Numărul total de prizonieri români (militari) identificaţi până în prezent în arhivele ruse este de 29.829. Probabil nu există familie de români care să nu aibă cel puțin un bunic sau o rudă care să fi luptat în Războiul Sfânt pentru reîntregire națională și să-și fi pierdut viața pentru patrie, pe front sau în monstruosul sistem concentraționar din Rusia sovietică.
De azi, cu ajutorul lui Vasile Soare ne putem regăsi bunicii căzuți la datorie! Este de prisos să spun că eforturile ambasadorului Soare nu au fost receptate la adevărata valoare în România. Cu toate acestea Universitatea „Danubius” din Galați i-a oferit domnului Vasile Soare titlul de „Doctor Honoris Causa” pentru „activitatea dedicată recuperării și cinstirii memoriei ostașilor români morți în Răsărit”.
E bine și așa, deși merita mai mult din partea Statului Român!
————————————–
[1] https://evz.ro/cati-romani-au-pierit-in-gulag-si-cine-i-cinsteste.html
////////////////////////////////////////
Au fost tăind un brad bătrân…”
Mihai Caba
Titlul reprezintă, de fapt, primul vers al poeziei „Brad bătrân” scrisă de nimeni altul decât de Nicolae Iorga, considerat a fi cea mai proeminentă personalitate a României încă de la începutul veacului al XX – lea. Cine şi-ar fi putut închipui că pe biroul său de lucru de la vila din Sinaia, acolo unde „bătrânul” Nicolae Iorga se retrăsese deliberat spre a-şi afla oaza lui de linişte creatoare după cutremurul devastator din noiembrie 1940, care făcuse cumplite ravagii prin tot Bucureştiul, dar şi pentru a se adăposti întrucâtva din calea pericolului iminent al războiului ce se tot apropia, se va găsi manuscrisul acestei poezii, compusă premoniţial cu doar o zi înaintea asasinării sale?
După cum consemnează istoria şi este îndeobşte cunoscut, Nicolae Iorga, cu aura sa dobândită şi recunoscută de academician, enciclopedist şi filozof al istoriei, dar şi de strălucita şi îndelungata sa activitate politică desfăşurată în calitate de ministru, parlamentar, prim ministru, odată cu scoaterea, în 1932, în afara legii a Gărzii de Fier, o organizaţie fascistă a cărei popularitate era în creştere, şi-a atras antipatia fondatorului acesteia, Corneliu Zelea Codreanu şi atacurile furibunde ale legionarilor, îndeosebi după suprimarea liderului lor, găsindu-l principal vinovat.
În 1940, pe fondul cedării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord sovieticilor, dar şi a cedării Transilvaniei de Nord, urmare directă a Dictatului de la Viena, regimul regelui Carol al II-lea, susţinut de Nicolae Iorga, s-a prăbuşit şi, în urma unei agravante crize politice şi morale, în România s-a instaurat Statul Naţional-Legionar, sprijinit de un guvern legionar, în care teroarea s-a manifestat făţiş în toate structurile sale. Pradă acesteia avea să-i cadă şi Nicolae Iorga, atunci când în după amiaza zilei de 27 noiembrie a fost ridicat de la Sinaia de un grup de legionari şi dus cu forţa în pădurea Strejnicu de lângă Ploieşti, unde a fost ucis mişeleşte, „ împuşcat de nouă ori cu pistoale de 7,65 şi 6,35 mm şi fiind abandonat în pădure”, după cum s-a consemnat ulterior.
Aşa „au fost tăind un brad bătrân”, în vârstă de 69 de ani, care se numea Nicolae Iorga, găsindu-i-se doar „vina” că „făcea prea multă umbră”… Vestea cutremurătoare a asasinării sale a cuprins nu numai toată România, ci şi întrega lume, astfel că, sub semnul indubitabil al elocinţei sale, „47 de universităţi şi academii de pe întreg mapamondul au arborat drapelul în bernă”. Aşadar, anul acesta se vor consemna 80 de ani de la tragica sa dispariţie, astfel că, în sensul tradiţiei româneşti a rememorării personalităţii lui Nicolae Iorga, pe care strălucitul critic literar George Călinescu îl considera „un Voltaire al României”, se cuvine să aruncăm fie şi o succintă privire peste „prea multa umbră” lăsată posterităţii sale.
De mare ajutor în această sumară, dar curajoasă „întreprindere” mi-a fost însuşi Nicolae Iorga, prin impresionanta sa scriere autobiografică: „O viaţă de om – aşa cum a fost”, editată în 3 volume, în anul 1934, la 63 de ani, după ce s-a retras din politică, considerându-şi încheiată misiunea vieţii. Peste timp, mai întâi, în 1972 şi apoi, în 1984, Editura Minerva reeditează memorabila scriere, despre care istoricul Mihai Berza avea să afirme: „Este una dintre cele mai frumoase cărţi din câte s-au scris în limba românească”.
Urmărind firul autobiografic, dar şi cel al numeroşilor săi biografi, aflăm că Nicolae Iorga s-a născut la Botoşani, la 5 iunie 1871, după 21 de ani de la naşterea, tot în zona Botoşanilor, a lui Mihai Eminescu. Se va împlini anul viitor un veac şi jumătate de atunci! Încă de pe vremea cursurilor primare şi a celor liceene făcute la vestitul liceu „Laurian” din localitate s-a dovedit a fi un elev „minune”, impresionându-şi dascălii cu uşurinţa asimilării cunoştinţelor de limba română şi istorie. Rămas de mic orfan de tată, în liceu a început să dea meditaţii colegilor, „pentru a spori veniturile familiei”. Tot în acea perioadă, la treisprezece ani, a debutat publicistic în ziarul „Românul” condus de unchiul matern Em. Arghiropol. Doi ani mai târziu, în 1886, după o amintită „catastrofă şcolară”, se înscrie şi este admis cu bursă la Liceul „Naţional” de la Iaşi, devenind un liceean model, apreciat, deopotrivă, de către junimistul Vasile Burlă, filologul Al. Philippide, profesorii: Al. Şuţu, O. Teodorescu şi X. Gheorghiu, care i-au încurajat dorinţa sa multilingvistică de a vorbi fluent franceza, germana, italiana, latina şi greaca. În acelaşi timp devine însă şi un elev „rebel” datorită interesului manifestat faţă de curentul marxist al timpului, de care s-a dezis mai târziu.
În 1888 a fost considerat unul dintre cei mai buni absolvenţi ai „Naţionalului” ieşean, fapt ce i-a deschis calea Universităţii, unde a trecut excelent examenele Facultăţii de Litere, iar la sfârşitul primului an, cu dispensa ministerială primită, şi-a dat toate examenele facultăţii, astfel că la sfârşitul anului şi-a susţinut şi licenţa, obţinând „magna cum laude” în urma unei dizertaţii magistrale despre literatura greacă, cu care a uimit corpul profesoral al facultăţii şi în special pe ilustrul istoric A.D.Xenopol, care l-a considerat „o minune de om”, propunându-l pentru o bursă de studii în străinătate, dar şi pentru primirea postului de profesor la Universitate. Cu toate că exista precedentul „caz” al lui Titu Maiorescu, Senatul a respins propunerea, socotindu-l… „prea fraged”.
Ca tânăr licenţiat şi „trăitor de Iaşi”, Nicolae Iorga s-a implicat până peste poate în efervescenta viaţă culturală a „Cetăţii de pe cele 7 coline”, participând activ la prelegerile Junimii, publicând în „Convorbiri” un eseu memorabil despre poeta Veronica Micle, se opune public, cu argumente solide, încercării de defăimare a lui Ion Luca Caragiale, participă la înmormântarea lui Ion Creangă, cercetează asiduu file de cronici şi vechi documente istorice din arhivele ieşene, publică numeroase articole de opinie în presa locală, debutează ca poet şi critic literar. Primeşte, totuşi, postul de profesor de latină la liceul din Ploieşti, unde va avea posibilitatea să-i cunoască pe Odobescu, Vlahuţă, Caragiale, Hajdeu, Tocilescu şi Dobrogeanu-Gherea.
În 1890 se căsătoreşte cu Maria Tasu, de care va divorţa după zece ani. Prevalându-se de bursa acordată, în perioada 1890-1894, studiază în străinătate, în Italia, apoi în Franţa, unde îşi aduce contribuţia la Enciclopedia franceză. De aici a studiat în Anglia şi Italia, aflându-şi informaţiile necesare pentru teza de doctorat în limba franceză, obţinută în 1893. Mai departe, la Universitatea din Berlin, teza sa impecabilă despre Tohmas III, redactată în limba germană în mai puţin de un an, nu este acceptată decât de Universitatea din Leipzig, după ce a fost evaluată de trei mari savanţi germani, fiind apoi şi publicată la Paris. În paralel, în ţară publică un volum de poezie „Poezii, Poeme” şi altul de „Schiţe din literatura română”.
Spre sfârşitul anului 1894 se întoarce în România cu două doctorate, cu un impresionant bagaj de cunoştinţe acumulate şi cu aprecieri elogioase din partea multor universităţi şi a numeroaselor reviste de înaltă ţinută europeană. Primeşte, în urma unei apreciate dizertaţii susţinute, postul de profesor suplinitor la catedra de istorie medievală a Universităţii din Bucureşti, iar anul următor, pe cel de profesor titular, o adevărată performanţă pentru cei 24 de ani ai săi. Continuându-şi neobosit cercetările istorice şi sporindu-şi mereu activitatea publicistică, între care al zecelea volum Hurmuzachi şi două volume din „Istoria modernă a României”, în 1897, Nicolae Iorga a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Anul 1900 îi conferă lui Nicolae Iorga o largă notoreitate în lumea culturală din ţară şi din străinătate, datorită remarcabilei sale contribuţii aduse istoriei României şi identităţii poporului român; vocea sa dovedindu-se a fi una cu adevărat „reformatoare”. În 1901 se recăsătoreşte cu Catinca Bogdan, soră a istoricului cultural Gh. Bogdan-Duică, care-l va ajuta, la Budapesta, să copie şi să traducă documente maghiare despre Istoria Transilvaniei şi despre Mihai Viteazul, precursor al Unirii Principatelor, de la a cărei moarte se împlineau trei veacuri. Îmbinând cu pasiune catedra universitară cu jurnalismul cultural şi politic, din 1903, conduce revista „Semănătorul”, devenită o tribună a naţionalismului cultural şi didacticismului şi publică cu o prolificitate de invidiat zeci de volume pe an. În 1905 este ales deputat independent şi din 1906 se alătură Partidului Conservator, an în care scoate propria publicaţie „Neamul Românesc”, iar din 1907 al doilea periodic „Floarea Darurilor”, criticând în cele două reprimarea răscoalei ţărăneşti şi demascând situaţia ţărănimii române, „ajunsă cea mai primitivă din toată Europa”; astfel, înregistrând o creştere semnificativă a popularităţii sale, fiind reales ca deputat. În 1908, se retrage cu locuinţa la Vălenii de Munte, acolo unde a fondat „o şcoală de vară”, o editură proprie cu tipografie şi suplimentul literar al revistei „Neamul Românesc”. Practic, datorită lui Iorga, în 1909, localitatea prahoveană a devenit „un centru studenţesc cultural cu proprie finanţare”, stârnind panică în Austro-Ungaria. În 1911, după ce a ţinut impresionantul său discurs despre „Filozofia istoriei”, a devenit membru titular al Academiei Române Participând, în 1913, la Congresul Internaţional de Istorie de la Londra a propus noi moduri de abordare a medievalismului. Invitat apoi să ţină discursuri la Academia din Belgrad şi la Ateneo Veneto din Italia, în 1914, la inaugurarea în Bucureşti a Institutului de Studii Sud-Est Europene statul român i-a acordat distincţia Bene Merinti, pentru iniţiativa şi demersul înfiinţării acestuia.
După Războiul Balcanic, la care participase stăpânit de cauza unităţii naţionale, în 1915, când România îşi menţinea încă neutralitatea în Primul Război Mondial, Nicolae Iorga s-a declarat pro-antantist, întrezărind astfel recuperarea Transilvaniei, Bucovinei şi celorlalte ţinuturi româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, militând pentru alianţa cu Puterile Antantei. Odată produsă, Nicolae Iorga o salută cu entuziasm: „A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre.”
Începutul dezastruos al luptelor armatei române pe fronturile din Ardeal şi de la Dunăre şi iminenta cădere a Bucureştiului avea să-i inspire lui Nicolae Iorga fulminantul său discurs mobilizator rostit în Parlament în 14 decembrie 1916. Intitulat, Rezistenţă până la capăt, oratorul şi-a exprimat „toată încrederea, sprijinită pe îndelungata cercetare a unui trecut de atâtea secole, că totuşi dreptatea elementară a cauzei noastre nu va putea fi zdrobită […]”.
Refugiat la Iaşi, devenită Capitala Rezistenţei până la capăt, N.Iorga susţine cauza Războiului Reîntregirii, scriind aproape de unul singur gazeta Neamul Românesc, ţinând aproape şi de ziarul România, organul al guvernului, în care scrie articole mobilizatoare. La cererea editurii franceze Hachette scrie „O nouă istorie a poporului român” şi continuă să predea cursuri la universitate. După înfrângerea Germaniei, participă la 1 Decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, exprimându-şi entuziasmul. Este ales primul Preşedinte al Senatului României Mari. De aici, în perioada anilor 1919 – 30, parcurge o carieră politică şi publicistică de-a dreptul impresionantă, acordându-i-se titlul de D.H.C. de către numeroase academii şi universităţi din America şi Europa, devine rector al Universităţii bucureştene şi editează peste 40 de volume anual.
În aprilie 1931, întors din exil, regele Carol al II-lea îl desemnează pe N.Iorga Prim-ministru al României, pe fondul popularităţii de care acesta se bucura. Deşi bine intenţionat, în scurt timp, însă, datorită rupturii alianţei politice a P.N.D. cu P.N.R. şi P.Ţ., privind invalidarea regelui controversat, dar şi a conflictelor cu Garda de Fier, în mai 1932, Nicolae Iorga demisionează şi se întoarce la viaţa academică, continuându-şi cu aceeaşi asiduitate elaborarea şi editarea vastelor sale lucrări istorice şi memorialistice. Pentru a lega firul „biografic” parcurs, să menţionăm că după odiosul asasinat al lui Nicolae Iorga, pe biroul său de la Sinaia s-au găsit manuscrisele „Istoriologiei umane” şi poezia „Brad bătrân”, scrisă cu doar o zi înainte. Demnă de reţinut este premoniţia primului vers: „Au fost tăind un brad bătrân” , al cărui gerunziu plural este tulburător.
Nicolae Iorga, recunoscut drept „un Patriarh al Culturii Româneşti”, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu şi, în ciuda „restricţiilor” impuse, i-au fost aduse omagii binemeritate de către istoricul francez Henri Focillon, denumindu-l: „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane” şi de către filozoful C-tin Rădulescu Motru, afirmând că: „…a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt”. Moştenirea lui Nicolae Iorga, ca istoric, critic literar, dramaturg, poet, orator, enciclopedist, filozof, politician, profesor şi academician român este una uriaşă, cuprinzând peste 1000 de volume şi 25000 de articole(!). Numai în domeniul istoric biografii săi conchid la unison: „Nu poţi să alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că N.Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental”.
În acelaşi mod strălucit şi posteritatea lui Nicolae Iorga este una covârşitoare, iar pentru a o ilustra semnificativ voi sublinia doar că la UNESCO, forul cultural mondial, fondat în 1945, cu sediul la Paris, România, afiliată din 1956, s-a impus prin cele trei mari personalităţi ale sale: Dimitrie Cantemir, Constantin Negruzzi şi Nicolae Iorga! O menţiune în plus pentru oraşul Iaşi, pe care l-a preţuit ca nimeni altul: „Iașul e, înainte de toate, o biserică – biserica bisericilor trecutului nostru.” Poate că de aceea în semn de cinstire Nicolae Iorga a ctitorit aici Biserica „Sf. Nicolae”, terminată şi sfinţită în 1943, fiind singura biserică ieşeană ridicată de un profesor.
În contextul titlului, n-aş putea să-mi închei aceste rânduri fără a însera şi poezia „Brad bătrân”, ca fiind un omagiu de suflet adus celui ce ne-a fost, ne este şi ne va fi …„de-a lungul ceasurilor grele / sub paza crăcilor rebele, / …un adăpost”, Nicolae Iorga.
„Au fost tăind un brad bătrân/ Fiindcă făcea prea multă umbră/ Şi-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgân:// « O, voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi răpus strămoşul nostru/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cât el a fost/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul, stând pe culme drept,/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vreme aspră şi hursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cât fu viu,/ Ci mort, acuma când se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decât doar încă un sicriu? »”.
https://www.art-emis.ro/personalitati/au-fost-taind-un-brad-batran
/////////////////////////////////////////
Svetlana Kopilova – „Învățați să iertați, să înțelegeți și să ascultați cu atenție”
Prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae
Acum două săptămâni, un fost student al meu din 1994 (acum medic renumit în Republica Moldova) mi-a trimis câteva materiale despre Svetlana Kopilova și m-a întrebat ce părere am. Recunosc, nu auzisem nimic despre ea și de aceea am fost impresionat. Am descoperit o personalitate unică: actriță de succes, poetă, textieră, compozitoare, creatoarea unui nou gen – cântecul parabolă și mărturisitoare ortodoxă. Acest lucru m-a determinat să-i fac o prezentare.
Svetlana Kopilova s-a născut într-o noapte geroasă de februarie (ziua a 22-a), anul 1964, în orașul Irkutsk din Siberia. Nu și-a cunoscut propriul tată, a fost crescută până la vârsta de 5 ani de mama ei Alla (care era desenatoare), de bunica Valentina și de străbunica Marta („bunica Manya”). În 1969, mama ei s-a căsătorit cu Serghei, un strungar. Fata și-a acceptat imediat tatăl vitreg și a început să-i spună tată, iar el a iubit-o (și o iubește) ca pe propria sa fiică. Copilăria ei, într-un sat muncitoresc, a fost în condiții grele (6 persoane în două camere, fără nici o notă de lux). Dar Svetlana nu se plânge niciodată de copilăria ei. „Toată copilăria mea este pătrunsă de raze aurii”.
Bunica Valia lucra la o stație seismică, de unde aducea adesea baloane uriașe alb-negru, care puteau fi umflate de dimensiunea unei camere. Aceasta este o amintire foarte vie. „Baloanele erau atât de mari încât nu le-am putea umfla niciodată la dimensiunea la care am fi putut. […] Era un fel de simbolism în aceste bile, pentru că erau doar două culori – alb și negru, iar culoarea am ales-o în funcție de starea mea de spirit. Dacă eram tristă – negru, alb – dacă eram veselă… Și cât de departe am zburat”. Baba Manya pur și simplu o adora pe strănepoata ei.
În interviurile sale, Svetlana Kopilova vorbește numai despre amintirele frumoase și doar rar despre greutățile din copilărie, pe care le înfrumusețează „Îmi plăcea pâinea neagră cu unt, stropită cu zahăr. Bunica a numit această pâine „răsad”. Ciorbele cu carne nu le-am cunoscut deloc, am mancat doar această pâine, dar întotdeauna cu mare placere” sau „Zăpada scânteietoare la soare, ger, cizme de pâslă, mănușă la nas, și o coadă de un kilometru pentru cativa cârnați! Dacă sari peste coadă – sevă de mesteacăn în cutii de trei litri”. Toate necazurile erau compensate de natura siberiană: „Îmi amintesc că primăvara toată curtea noastră era îngropată în liliac. Era atât de mult pe cât nu am văzut în toată viața mea. Și îmi amintesc, de asemenea, straturi frumoase de flori bine îngrijite – panseluțe; pe bănci stăteau bătrâne, printre care și străbunica mea, Baba Manya. Tufele de salcie, sub coroanele cărora ne jucam. Și, de asemenea, – plopii puternici, în care îmi plăcea să mă cățăr”.
Dragostea și sprijinul pe care membrii familiei Kopilov și l-au arătat întotdeauna reciproc, natura siberiană, cunoașterea timpurie a poeziei și cântecele lui Vladimir Visotski au avut o influență incontestabilă asupra formării caracterul și personalitatea cântăreței. Peste ani ea mărturisește „… eu vin din Siberia. Poporul siberian este foarte deschis, amabil, nu e invidios, mereu e gata să ajute. Un contrast foarte mare cu Rusia europeană și Europa. Acolo toată lumea zâmbește, dar nu simți căldură în timpul unei conversații, toată lumea este foarte detașată, fiecare este pentru sine. Suntem diferiți”.
Încă din copilărie, Svetlana a organizat mici spectacole acasă și a cântat, i-au plăcut în special melodiile lui Valeri Obodzinsk și Vladimir Visotki, dar cu toate acestea s-a înscris la Colegiul tehnic de Aviație din Irkutsk. „Nu știu de ce aveam nevoie de el, dar analizând viața trecută, cred că aveam nevoie de el, pentru că acolo l-am cunoscut pe un băiat, Leșa Sokolov, cu care am devenit prietenă și el a fost cel care m-a învățat să cânt la chitară. Apoi Leșa s-a prăbușit într-o prapastie cu o mașină, la vârsta de 20 de ani. Apoi am dorit să studiez designul aeronavelor, materialele de rezistență, aerodinamica și altele. Dar, de fapt, toate evenimentele care se întâmplă cu o persoană nu sunt întâmplătoare. O școală tehnică este o etapă de cunoaștere a lumii. În perioada de studii la școala tehnică, m-am îndrăgostit de teatru”.
Svetlana nu a dorit să lucreze la o fabrică de avioane, a visat să devină actriță și a decis să intre la Școala de teatru din Irkutsk, dar a fost respinsă. După eșec, fata și-a petrecut un an, pregătindu-se pentru admitere. În 1982, ea a plecat să cucerească Moscova și, la prima încercare, a intrat la Școala de Teatru „Șciukin” la grupa celebrului maestru sovietic Evgheni Simonov. Svetlana a început să joace în filme din anul II, a fost norocoasă, a ajuns în mâinile unui regizor bun – Valeri Ribarev. La început, a jucat în două filme: „Martor” și „Numele meu este Arlecchino” – filmul care i-a adus Svetlanei primul mare succes. Ulterior a mai fost distribuită în opt filme,fiind una dintre cele mai proeminente tinere actrițe din anii ¢80 și ¢90. Cu această imagine, ea a călătorit jumătate din lume, a fost chiar și în Australia și Noua Zeelandă, ca vedetă a cinematografiei sovietice.
Odată cu prăbușirea sistemului sovietic, părea că și visele, privind o carieră în cinema s-au prăbușit. Industria cinematografică a intrat in faliment, filme noi nu au fost realizate, astfel încât excelenta actriță Svetlana Kopilova a rămas șomeră. Cu toate acestea, perioada nu a fost caracterizată de Svetlana drept dominate de eșecuri. În acele momente, îl întâlnește pe viitorul soț ei, Iuri Bondarenko, (se căsătoresc în 1991), iar în 1992 cuplul are un fiu, Dmitri. Din 1992 până în 1997, ea nu a lucrat decat temporar, dar a urmat cursurile de engleză de 2 ani ale Universității Lingvistice de Stat din Moscova. Scrie poezii și compune muzică. În 1992, soțul ei l-a cunoscut din întâmplare, pe celebrul poet și compozitor Valeri Zuikov. Acesta a fost încântat, citind poeziile și ascultând compoziții create de Svetlana Kopilova. I-a explicat diferența dintre compozițiile bardice și melodiile pop. Svetlana a început să scrie pentru scena mare. Prima cântăreață, care a interpretat o melodie a Svetlanei, a fost Kristina Orbakaite. Colaborează activ cu compozitori și cântăreți celebri: Igor Sarukanov, Viaceslav Malezhik, Valeri Zuikov, Valentina Tolkunova etc. A scris multe cântece pentru formatii pop („Reflex”, „Strelki-International” și altele). Poeziile ei, puse pe muzica unor compozitori celebri, sunt interpretate și în prezent.
În 1997, s-a întors la cinema, jucând alături de fiul ei Dima în filmul „Timpul unui dansator” de V. Abdrashitov. Până în 2004 a mai jucat în zece filme.
Schimbările apar din nou în viața Svetlanei: în 2004, descoperă credința. Prima întâlnire cu Ortodoxia s-a petrecut în copilărie. Din întâmplare, Svetlana găsește în comoda bunicii o figură a unui înger, brodată pe o batistă (care va deveni un fel de talisman al ei și va face o călătorie comună cu Svetlana din hinterlandul siberian la Moscova). Adevărata credință a venit însă la ea mult mai târziu. „M-au botezat la 12 ani, dar eram cu totul nedumerită… nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, de ce mi-a stricat preotul coafura, de ce mi-a tuns niște bucle. Am fost șocată, m-am enervat, nu mi-a plăcut, mi-a fost rău de la mirosul de tămâie. Conștient, am venit spre credință când aveam deja un copil. Mai mult, tot cu mâna ușoară a unei actrițe, Marina Sakharova, cu care nu ne-am mai văzut de mulți ani și ne-am întâlnit la niște teste pentru un film, în drum spre metrou, la întoarcere, am intrat în conversație și mi-a spus că merge la biserică. Pentru mine a fost un șoc. Dar ea a vorbit atât de convingător și atât de contagios încât am decis și eu să merg”. Întâlnirea cu celebrul predicator rus și poet religios Artem Vladimirov (protopopul Bisericii Tuturor Sfinților din Krasnoe Selo – Moscova), la opt ani de la prima împărtășanie, devine un punct de cotitură în viața și opera Svetlanei Kopilova. Artem Vladimirov a devenit duhovnicul/ parintele spiritual al Svetlanei.
Din 2006, Svetlana și-a schimbat genul lucrărilor sale. Nu a mai scris cântece pentru scenă, lucrările ei au fost îndreptate către credința ortodoxă. A lansat un nou gen – cânteceleKopilova Svetlana 2 parabolă.Svetlana nu a putut găsi interpreți pentru noile compoziții – cântece-parabole, cântece-balade (cei cu care colaborase până atunci au refuzat), așa că a luat chitara, a început să le interpreteze, să înregistreze albume și să facă turnee în toată Rusia, devenind și cântăreață. Este o chitaristă excepțională, dar preferă acompaniament cu două chitare și de aceea este asistată de cei mai cunoscuți chitariști ruși: Mihail Olencenko, Serghei Uriupin, Dmitri Koltakov, Alexander Oltsman. A avut succes. A înregistrat 19 albume (cele mai cunoscute „Un dar pentru Dumnezeu. Cântece-parabole”; „O perie în mâinile lui Dumnezeu. Cântece-parabole 2”; „Rusia purtătoare de Dumnezeu. Cântece-balade”; „Și”; „Iartă-ne, Suveran!” – dedicat aniversării a 400 de ani ai Casei Imperiale Romanov; „Tămâie din Somalia”; „Doar cântece”; „Chipul lui Dumnezeu este mai prețios decât un rubin”) și a susținut peste 2.000 de concerte în perioada 2008-2021.
Cântece-parabole, cântece-mărturisiri, cântece-rugăciuni. Pentru mulți spectatori și telespectatori, acestea au devenit o descoperire și o revelație. La concertele ei vin foarte mulți tineri, iar cântăreața este foarte bucuroasă de asta. Bărbații, care au servit în forțele speciale, după ce au fost martori la ororile războiului și ale morții, plâng la cantecele Svetlanei. Și pentru ea acesta este cel mai înalt premiu, pentru că își cântă melodiile pentru ca inimile oamenilor să se deschidă.
Vizionând concertele (se află gratuit pe pagina ei oficiala) constați că nu este întotdeauna ușor să-i ascultați cântecele-parabole, cântecele-balade. Nu pentru că nu ne plac melodiile ei, ci pentru că aceste cântece ating în sufletul nostru ceea ce nu dorim întotdeauna să scoatem în lumină, ceea ce nu am dori să ne amintim. În agitația și rutina noastră zilnică, încercăm să nu tulburăm acele colțuri ascunse ale sufletului nostru, în care nu păstrăm cel mai bun bagaj al vieții.
„Vreau ca sufletele să se înmoaie puțin. Dacă am reușit să ating niște fire din sufletul unei persoane, atunci cu siguranță va avea un fel de continuare. Aceasta este o sămânță atât de mică pe care Domnul, în acest caz – prin mine, în alte cazuri – prin altcineva, o aruncă în pământ. După cum știți, solul este uneori pietros, uneori fertil. Prin urmare, boabele nu germinează întotdeauna ușor și rapid. Dar vreau să cred că și prin pământul pietros, bobul tot se va sparge. Este clar că Dumnezeu mi-a dat talent, este limpede că trebuie să slujesc cât mai bine, cu dăruire deplină. Și Domnul face deja minuni cu oamenii, le deschide inimile. Și inimile sunt înmuiate. Lacrimile îmi apar si mie în ochi. Un bărbat a venit la mine și a spus că a plâns tot concertul. Am spus: « Scuzați-mă, vă rog ». Și el: « De ce, mă bucur foarte mult. La urma urmei, acestea sunt lacrimi de curățare »” – spune Svetlana.
Particularitatea creativității Svetlanei Kopilova constă în profunzimea semnificațiilor și simplitatea formelor creațiilor sale, o combinația dintre tradiția ortodoxă și limbajul cântecului, accesibil și ușor de înțeles pentru ascultătorii obișnuiți. Cântecele, într-un sunet mai mult subtil și lipsit de patimă, arată poziția ei civică exprimată în respectarea poruncilor lui Dumnezeu, durere pentru soarta țării, nevoia de credință ortodoxă, respingerea abuzului împotriva copiilor, compasiunea pentru slăbiciunea umană. Cântăreața este, parcă absentă, narațiunea se desfășoară detașat, dar în final se relevă sensul a ceea ce se întâmplă, dezvăluind Adevărurile eterne, făcându-le accesibile înțelegerii. „Învățați să iertați, să înțelegeți și să ascultați cu atenție…” este mesajul Svetlanei. De aceea,cântăreața și a câștigat o mare popularitate nu numai în rândul credincioșilor ortodocși, ci și a reprezentanților altor confesiuni și a oamenilor îndepărtați de religie.
„Consider că pildele sunt cel mai favorabil mod de a transmite un gând unei persoane. De aceea îmi place foarte mult genul cântecului-parabole, care uneori dezvăluie Ortodoxia într-un mod discret. Oamenilor nu le place, urăsc, când sunt învățați, când li se spune ceva direct. Spiritul lor de contradicție apare imediat. Dar când ascultă pilda, ei deodată, pe neașteptate, se recunosc. Și toată lumea știe că nu degeaba a vorbit Domnul Iisus în pilde. De foarte multe ori, după concerte, oamenii vin la mine și spun că au găsit răspunsuri la multe întrebări. Încep să se vadă pe ei înșiși din exterior, iar acest lucru funcționează mult mai bine decât edificarea directă. Mulți oameni mărturisesc că ale mele cântece au devenit pentru ei o poartă către lumea spirituală. Dar nu atribui nimic persoanei mele, mă simt ca acea « perie în mâinile lui Dumnezeu » prin care Domnul Însuși conduce la Sine.” declara în 2016 artista.
Fiecare vers al cântecului ascunde un sens pe care trebuie să-l descoperi singur. Câteva exemple: … dar dacă nu vrei să auzi șoapta, într-o zi o piatră va zbura spre tine. (Vis) Nu o văd [pe mama] – asta înseamnă că nu există deloc. Ei bine, spune-mi, dacă ești deștept, ei bine, unde este, unde?! (Gemeni); Voi picta toate gradele de lumină cu cărbune negru, iar cu var voi picta noaptea pe o pânză a mea. (Perie); Ce a meritat, ce fel de viață neprihănită era frunza de toamnă, că brusc a devenit aurie (Frunze de toamna).
Cine nu este impresionat de „Orașul Îngerilor” dedicat copiilor din Beslan uciși de teroriști?
„Întregul pământ a fost străbătut de multă vreme/ Până la cele mai mici insule/ Și puteți găsi pe hartă/ multe orașe diferite./ Dar unul îl am în inimă -/ Sângerând, viu -/ Se numește Orașul Îngerilor/ Și nu este pe hartă./ Orașul îngerilor este ultimul refugiu/ Până și păsările cântă încet acolo// Copiii din Beslan dorm./ Cine este vinovat?/ Orașul îngerilor este un rasarit de toamnă…/ Nu poți crește în acest oraș,/ Acolo frunzișul șoptește în liniște: Cine este de vină ?/ Orașul ăsta e tot din marmură,/ vii acolo măcar o dată./ Cine este acolo cu fratele său? cine este cu mama lui?/ Ei bine, cine este singur?/ Și îngerii sunt vizibili peste tot -/ Există o mulțime de ei pe plăci./ Au împânzit acest loc,/ Protejând astfel încât copiii să doarmă. Ochi puri/ Și frumoși privesc de pretutindeni…/ Ce au avut de suferit atunci -/ Și nu ne putem imagina!/ Și/ roua strălucește pe marmura netedă a lacrimilor Mamei…/ Și sunt trei sute treizeci de îngeri/ Și sunt în ceruri!”.
Svetlana Kopilova nu se consideră cântăreața „Nu am educație muzicală, nu am voce, cânt doar cât pot mai bine. Prin urmare, să fiu numita cântăreța este prea mult pentru mine. Eu sunt actriță calificată, eu sunt interpreta cântecelor mele”. Svetlana este un oaspete frecvent al canalelor de televiziune Soiuz Orthodox și Spas.
Galina Zagainova scria „Cântecele ei sunt întotdeauna opere de artă. Uneori este greu să le asculți, inima se strânge de durere, ochii sunt acoperiți de lacrimi, dar doar așa se poate trezi sufletul uman și să vină la Dumnezeu”.
Svetlana Kopilova este implicată în activități de caritate (peste 1000 de concerte au avut acest caracter). De 10 ani cântă în peste 100 de închisori și colonii penitenciare fiind numită de deținuți „îngerul nostru”. Igor Pizhanov unul din organizatorii turneului scria în 2017: „Când Svetlana Kopilova, o fată fragilă cu o chitară, vine în colonie, ochii oamenilor « se deschid» ”, încep să plângă. Ofiţerii spun că tensiunea din colonie după concerte este înlăturată, prizonierii devin din ce în ce mai liniștiți. Condamnații devin admiratorii ei înfocați”. A strâns fonduri pentru construcția sau restaurarea bisericilor ortodoxe în satele rusești, pentru copii orfani, pentru delicvenții juvenili, pentru refugiați.
În concluzie, Svetlana Kopilova are un dar rar întâlnit: acela de a combina poezia cu muzica și a le da un înțeles creștin profund. Cântecele-parabole ale ei sunt un prilej de a reflecta asupra valorilor eterne, care ating inimile diverșilor oameni: binele, răul, Dumnezeu, jertfa de sine, pocăința, iertarea, Eternitatea…
P.S.1: In 2017, Svetlana Kopilova declara: De fapt, nu-mi plac expresiile „artă ortodoxă” sau „cântec ortodox”. Deși sunt o persoană ortodoxă. Simți diferența? O persoană poate fi ortodoxă, dar nu un cântec sau o artă. Melodia poate fi bună sau rea. Nu există nici un cuvânt despre Dumnezeu în „Șalul turcoaz” sau în parabola „Ferestre”, dar vorbesc despre El.”
P.S.2: În prefața volumului de poezii „Balada țarului”, protopopul Artem Vladimirov scrie: „Svetlana Kopilova a primit de la Dumnezeu darul credinței copilărești, adevărate și sincere. Credința în Cuvântul întrupat și în Biserică a stârnit în ea un sentiment poetic ascuns anterior. Cât de îmbucurător este faptul că acest cuvânt care emană din inima ei feminină nu este vag în semnificațiile sale, nu este lent și confuz, ci simplu, clar și… frumos, care îmbină organic într-un singur canal atât vocabularul slavonesc bisericesc, cât și un simplu, cuvânt popular neîmpodobit”.
Ascultați parabolele: „Gemenii”, „Câinele”, „Bărbierul” – cu subtitrare în limba română, dar și alte piese muxicale interpretate de Svetlana Kopilova[1].
https://www.art-emis.ro/personalitati/svetlana-kopilova-invatati-sa-iertati-sa-intelegeti-si-sa-ascultati-cu-atentie
/////////////////////////////////////
Nichifor Crainic – teolog, om politic, poet, ideolog și publicist
Prof. dr. Gheorghe Dumitraşcu
Nichifor Crainic
Nichifor Crainic (născut la 2 decembrie, 1889, Bulbucata, Vlașca – decedat la 21 august 1972, Mogoșoaia, Ilfov) face parte din galeria celor mai cunoscuţi universitari ai perioadei interbelice, teolog şi om politic, poet şi publicist, sociolog şi ideolog, este cel dintâi teolog român, în epoca modernă a istoriei noastre, care scoate teologia din cercul strâmt al specialiştilor prezentând-o într-o formă impunătoare atenţiunii generale a lumii intelectuale. Pe bună dreptate, ilustrul teolog Dumitru Stăniloaie spunea că gândirea şi apostolatul lui Nichifor Crainic sunt ca o lumină şi ca o adiere revărsate neîmpărţit pe toate planurile principale ale vieţii spirituale româneşti, aducând fiecăreia dintre ele o îndrumare, o limpezime şi o creştere proprie şi de însemnătate epocală[1]. El lega în mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie, pe care o vedea ca pe o componentă esenţială a acesteia.
Nichifor Crainic a fost socotit de Lucian Blaga drept cel mai responsabil de renaşterea spiritului ortodox în spaţiul românesc interbelic, având în anii ’30 cea mai fertilă epocă a scrisului său alcătuit atât din proză cât şi din poezie. Lucrarea cea mai reprezentativă şi apreciată a sa rămâne „Nostalgia Paradisului” în care este prezentată o concepţie generală asupra culturii şi o doctrină politică de dreapta, cea care s-a numit „naţionalismul constructiv” şi care a avut un mare ecou în societatea românească.
Privită cu ochii adevărului, când vremurile s-au mai aşezat în alte raţiuni analitice, echilibrate, fără ură şi fără patimi, constatăm că Nichifor Crainic era un scriitor viguros şi penetrant, avea mulţi simpatizanţi în ţară şi peste hotare, în lumea presei şi a universitarilor, articolele sale fiind adesea reproduse în mari cotidiene europene iar poeziile sale s-au publicat în mai multe limbi. Tudor Vianu îl aşează pe Nichifor Crainic în vecinătatea celui mai înalt pisc al publicisticii vremii.
Fiind o fire curajoasă, hotărâtă, îşi exprima opiniile direct şi deschis, într-o perioadă istorică tulbure pentru ţară, de aceea se formase în jurul său o armată de adversari îndârjiţi şi periculoşi, însă el a avut puterea de a-şi construi, prin propriile eforturi, drumul său de credinţă în românism. Aceasta rezultă din propria sa stare de spirit din anul 1939, când se pregătea pentru aniversarea celor 50 de ani de existenţă. A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, înseamnă a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urât, mai prigonit şi mai lovit decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în înfăptuirea ta morală. A cui este această ţară şi care este destinul său, că românii care se ridică până la conştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci[2].
Ioan Nichifor Dobre, devenit Crainic mai târziu, s-a născut într-o familie modestă de oameni nevoiaşi. A văzut lumina zilei (cum afirma el în lucrarea autobiografică „Zile albe, zile negre” – apărută postum), „în anul de jale, când a picat din cer Luceafărul cântecului românesc”[3]. El s-a considerat pe sine „un simplu mânuitor de cuvinte, un copil desfăcut din cea mai anonimă umilinţă rurală şi intrat în altă lume, în care nu puteam să am nici rude şi nici ocrotitori”[4].
Formarea intelectuală
Din copilărie a cunoscut viaţa, truda şi creaţia artistică a ţăranului, mentalitatea satului, limbajul proaspăt al ţăranilor, credinţa ortodoxă pură a neamului românesc. Urmează cursurile primare în localitatea natală, avându-l ca reper pe învăţătorul ce i-a marcat sublim copilăria, Constantin Spâneşteanu, purtător de „geniu didactic”. Studiile secundare le face la Bucureşti, ca bursier la Seminarul Central din Capitală, unde deşi era interzisă lectura presei, ia cunoştinţă de revista „Semănătorul”, al cărei conţinut l-a atras foarte mult: m-am dus atunci pe la anticari şi mi-am procurat colecţiile anilor din urmă. Le-am citit cu atâta pasiune încât făceam prinsoare cu prietenii şi spuneam exact în ce an, în ce număr şi pe ce pagină se găseşte cutare bucată[5].
Cu aceeaşi pasiune va citi şi „Neamul românesc” care apărea la Vălenii de Munte, iar pentru Nicolae Iorga, Crainic avea o profundă admiraţie.
Tot în anii de Seminar ia cunoştinţă de revistele din Ardeal „Luceafărul” şi „Ţara noastră” ale lui O. Goga, „Revista teologică” de la Sibiu, „Drapelul” de la Lugoj şi „Tribuna” de la Arad.
Îşi continuă studiile la Facultatea de Teologie – în paralel cu cele ale Facultăţii de Litere – ajungând profesor universitar ilustru, impunându-se ca un strălucit gazetar şi eseist, ca director al uneia dintre cele mai frumoase şi elevate reviste interbelice „Gândirea”, ca mentor de conştiinţe, ca unul dintre cei mai mari poeţi creştini ortodocşi de limbă română.
Activitatea publicistică şi opera
Încă de pe băncile seminarului Nichifor Crainic manifesta înclinaţii literare şi publica propriile creaţii în diverse reviste: „Viaţa Românească”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Neamul românesc”. De timpuriu se afirmă ca poet prin volumele „Şesuri natale”(1916), „Icoanele vremii” (1919) şi „Dorurile pământului”(1920). În 1930 i se decernează Premiul Naţional de Poezie, ceea ce îl va determina să-şi tipărească versurile scrise după 1920 sub titlul „Ţara de peste veac” (1931).
În timpul războiului va funcţiona ca redactor permanent la „Neamul românesc” condus de Nicolae Iorga, iar imediat după război, dornic de a cunoaşte în profunzime sensurile vieţii noastre, în toamna anului 1920, pleacă la Viena şi se înscrie la Facultatea de Filosofie unde îl cunoaşte pe Lucian Blaga cu care va lega o trainică prietenie. Aici, contactul său cu specificul cultural şi literatura germană îl va influenţa în mare măsură în opiniile sale viitoare, atât în cultură cât şi în viaţa politică.
Venind în ţară, preia şi conduce doctrinar revista „Gândirea” (1922) şi va deveni mentorul ei creând curentul „tradiționalist gândirist” sau „ortodoxist”. Colaborează la „Cuvântul” şi „Curierul” iar activitatea de la aceste publicaţii este sintetizată în volumele „Puncte cardinale în haos” (1931) şi „Ortodoxie şi etnocraţie”. A colaborat, pentru scurtă vreme, cu Pamfil Şeicaru la ziarul „Curentul”. Tot în această perioadă îşi începe cariera universitară.
Privită în conţinut, opera lui Nichifor Crainic este amplă şi variată, înscriindu-se pe direcţia naţionalistă şi creştină, impunând în cultura românească interbelică așa cum menționam, curentul cu numele de „gândirism”. Ţinând cont de condiţiile istorice şi de atmosfera în care a trăit şi scris Crainic, se impune ca opera acestuia să fie analizată cu discernământ, nuanţând anumite direcţii din gândirea acestuia. Cine pătrunde în concepţia sa filosofică constată că aceasta este de natură spiritualistă, delimitându-se astfel de materialism şi idealism, iar doctrina sociologică a lui Nichifor Crainic este de factură corporatistă, concepe societatea ca pe un organism viu ale cărui funcţiuni creatoare nu sunt clasele sociale ci profesiile. Cât priveşte doctrina politică a lui Crainic, aceasta are în esenţă naţionalismul sau românismul integral. În concepţia sa, nu demosul alcătuieşte statul, ci etnosul, adică neamul sau naţiunea ce îşi crează statul în care îşi exprimă propria voinţă politică. Statul trebuie să fie expresia specificului permanent al neamului respectiv, etnocraţia fiind creaţia sa originală, care la noi exprimată sintetic înseamnă „România e a românilor”.
Printr-o serie de eseuri clarifică raportul de inerenţă dintre naţional, tradiţional şi ortodox. Pentru Nichifor Crainic, tradiţionalism înseamnă în cele din urmă „disciplina lăuntrică ce călăuzeşte creşterea unui neam”, care, în cazul românilor, nu poate fi decât ortodoxia. Având acest orizont el va combate vehement îndrumările de „europenizare” , ce postulau esenţa unei „tradiţii” naţionale, precum şi ireligiozitatea poporului român. Pe parcurs Crainic se distanţează de teoriile izolaţioniste, remarcând „consumul „culturilor străine” şi în plan creator, asimularea lor[6].
Cât priveşte lirica românească – legată organic de satul natal – Nichifor Crainic aduce o viziune nobil-ţărănească asupra acesteia şi o interpretare creştină a lumii. Naţionalismul său este întemeiat în autohtonia şi străvechimea neamului românesc, cu continuitate de stăpânire a teritoriului de-a lungul timpului. Statul, după opinia sa, este conştiinţa autohtonă. De aici, doctrina politică a lui Nichifor Crainic a servit ca ideologie mişcării legionare, iar autorul ei a urmărit, în plan politic, unificarea tuturor mişcărilor naţionaliste spre binele şi folosul neamului românesc. Numai că iedologia sa n-a fost înţeleasă, iar curentul care a îmbrăţişat-o s-a îndepărtat de esenţa ei.
Vremuri tulburi şi contradictorii
Personalitate de prim ordin a spiritualităţii româneşti, Nichifor Crainic a avut vocaţie de tribun şi apostol, s-a implicat cu toată priceperea şi energia, de pe poziţii naţionale, în viaţa politică a ţării. El scoate, în ianuarie 1932, ziarul „Calendarul” în care îi atacă virulent pe fruntaşii liberali şi camarila regală a regelui Carol al II-lea şi a Elenei Lupescu, ceea ce l-a făcut să intre în dizgraţia regelui, fapt ce a condus la desfiinţarea ziarului „tuturor categoriilor sociale” întemeiat de el. Acuzat pe nedrept ca fiind unul dintre asasinii morali ai lui I.G. Duca, va fi arestat şi eliberat după trei luni de închisoare, fiind găsit nevinovat.
Pe parcursul anilor exercită importante demnităţi, bucurându-se de o mare reputaţie individuală: secretar general al Ministerului Cultelor şi Artelor (1926), delegat la diverse congrese şi manifestări culturale internaţionale (Franţa, Italia, Germania, Bulgaria, Serbia); în vremurile tulburi ale perioadei 1940-1942, în guvernul lui Ion Antonescu va fi, patru luni, ministrul Propagandei Naţionale iar în 1941 va fi ales membru titular al Academiei Române pe locul rămas vacant după moartea, în 1938, a lui Octavian Goga.
Activitatea desfăşurată în guvernul antonescian şi apropierea sa de legionari îi vor aduce marile necazuri de după război, odată cu ocuparea ţării de armatele sovietice şi introducerea noului regim „democrat popular” de tip bolşevic. Va fi exclus de la catedra universitară pe care o onorase în chip strălucit şi este condamnat în contumacie (4 iulie 1945) la detenţiune grea pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii (sic!) pentru activitate contra clasei muncitoare, pentru dezastrul ţării, pentru opiniile sale social-politice de dreapta, pentru opţiunile lui estetice socotite naţionaliste şi mistice etc.
În astfel de împrejurări, Nichifor Crainic se refugiază şi pribegeşte în satele ardelene, sub numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea, timp în care stă ascuns, între anii 1944-1947, cu sprijinul foştilor săi studenţi sau a preoţilor din sate… Considerând că toate drumurile îi sunt închise, punând în pericol şi situaţia persoanelor amice, s-a predat singur autorităţilor (24 mai 1947). Este arestat şi încarcerat la Aiud, apoi cunoaşte calvarul puşcăriilor timp de 15 ani, fără nicio hotărâre judecătorească.
După ani grei de suferinţă şi cumplite umilinţe, la 24 aprilie 1962 este pus în libertate, fiindu-i graţiată pedeapsa. Urmărit fiind, iar scrisul cenzurat, i se oferă postul de redactor la revista destinată exilului românesc „Glasul Patriei” unde lucrau şi alţi eminenţi foşti deţinuţi politici.
Drama lui Nichifor Crainic nu se sfârşeşte odată cu punerea sa în libertate, dimpotrivă, deşi sperase să fie, ca alţii, reabilitat, fostul demnitar interbelic constată că i se refuză categoric orice posibilitate de a-şi publica scrierile. Nu putea încă să-şi reia deschis această activitate în publicistica din ţară.
La vremea aceea, de mare cumpănă, existenţa lui Nichifor Crainic se petrecea în zile albe dar mai ales zile negre, aşa cum i-a fost întreaga viaţă. Indiferent de asprimea vremurilor, Crainic a ştiut să-şi păstreze fiinţa, în durere cu trupul, în învăţare cu gândul credinţei. Cărţile sale au fost scoase din circuitul public şi interzise, aşa după cum autorul avea să mărturisească: Cărţile mele, se scriu în zile albe şi zile negre, au fost puse la index cu ale celorlalţi eliminaţi. E una din crimele de neiertat ale regimului. Au fost scoase din circulaţie opere ce reprezentau ramura românismului şi, în schimb, s-a dat frâu liber pornografiei iudo-române, să se hrănească astfel sufletul poporului nimicindu-i ideea de frumuseţe, de nobleţe şi moralitate. Invertiţii şi libertinii de tot felul, semidocţii şi agramaţii, veneticii şi corciturile sunt ridicaţi la rangul de scriitori ai maselor. Uciderea spiritului românesc în literatură şi artă se numeşte libertate democratică. De peste hotare sunt introduşi scriitori de duzină ai proletariatului, pe care presa îi înfăţişează zilnic ca genii… Evacuarea cărţilor româneşti din circulaţia publică e tot una cu eclipsa culturii naţionale. Regimului îi trebuie un popor fără deosebire de rasă şi de credinţă, imbecilizat, care să nu vadă că a devenit un instrument al feţelor pistruiate, care au pus din nou laba pe ţară[7].
În acele zile de aşteptare, Nichifor Crainic era la curent cu reabilitarea istoricului Constantin Giurescu, reintegrat la catedra de istorie a Universităţii din București, dar şi cu situaţia scriitorului Radu Gyr, care, în urma unei audienţe la scriitorul agreat de noul regim – Mihai Beniuc – primise un ajutor lunar de 690 de lei din partea Uniunii Scriitorilor, urmând a fi primit printre mentorii „Fondului Literar”.
Starea de nemulţumire a lui Crainic se accentua şi pentru faptul că exista o campanie contra sa dusă de unii critici şi scriitori români. În cele din urmă, Gheorghe Gheorghiu-Dej răspunde demersurilor sale printr-o rezoluţie clară: E păcat că nu se înţelege importanţa utilizării lui Nichifor Crainic pentru cauza noastră[8]. O astfel de indicaţie era limpede pentru reabilitarea celui în cauză, însă mersul evenimentelor politice din ţară, îndeosebi la vârful politicii româneşti din primăvara anului 1965 – odată cu promovarea lui Nicolae Ceauşescu – a amânat orice soluţie favorabilă pentru fostul demnitar. În astfel de împrejurări incerte, resemnat şi măcinat de suferinţe, Nichifor Crainic se retrage (1968) din activitatea sa de redactor la „Glasul Patriei” şi se pensionează la vârsta de 79 de ani. În cele din urmă, cu mari eforturi, îşi termină memoriile pe care însă nu mai apucă să le vadă publicate. Nichifor Crainic se stinge din viaţă la 20 august 1972, la vârsta de 83 de ani, la Casa Scriitorilor de la palatul Mogoşoaia. Cu puţin timp înainte de a trece la cele veşnice, a făcut o mărturisire, ca o spovedanie, ginerelui său – Alexandru Cojan – prin care îşi exprima ultima sa dorinţă, ca, pe crucea sa să fie scris doar numele, pentru ca acei care vor şti cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista « Gândirea » al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română, printre membrii căreia m-am numărat. Acolo sunt eu; sub cruce un pumn de ţărână[9].
Bibliografie:
– M. Constantinescu, O. Bădină, E. Gall, Gândirea sociologică din România, București, 1973.
– Ştefan Costea (coordonator), Sociologi români – Mică enciclopedie, Editura Expert, București, 2001, pp. 135-138.
– – D. N. Dumitrescu, Sociologia elitist-etnocratică a lui A.C. Cuza, N. Paulescu, N. Crainic, Tr. Brăileanu, în: vol. „Istoria sociologiei româneşti” (coord. Ştefan Costea), 1998.
– Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, București, 1980.
– C. Schifirneţ, Cultură şi noţiunea de gândire a lui Nichifor Crainic, studiu introductiv la vol. „Puncte cardinale în haos”, București, 1998.
Diplomatul român „cu cel mai acut simț al Istoriei”.
Notă – Extras din volumul „Oameni și fapte”, Râmnicu Vâlcea, Ed. Intol Press, 2021, pp. 52-58.
Apărut cu titlul: Nichifor Crainic (2 decembrie1889 – 21 august 1972), în: „Cultura vâlceană”, Anul XII, nr. 161, octombrie, 2019, pp.14-15
——————————————————
[1] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, ediţie cu un studiu introductiv de Dumitru Stăniloaie, postfaţă şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, Editura Moldovei, Iaşi, 1994, pp. V-VI.
[2] Nichifor Crainic, op. cit., p. 293.
[3] Ion Dodu Bălan, Nichifor Crainic, în: “Opinia naţională” nr. 194 din 22 noiembrie 1997, p. 8 şi nr. 195 din 1 decembrie 1997, p. 3.
[4] Irina Stroe, Nichifor Crainic…” în: „Evenimentul zilei”, vineri, 21 decembrie 2018, p.14.
[5] Ion Dodu Bălan, op. cit.
[6] Academia Română, Dicţionarul literaturii române (A-L), Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012, pp. 405-409.
[7] Nichifor Crainic, op. cit., pp. 294-295.
[8] Liviu Ţăranu, Ajutorul nesperat primit de Nichifor Crainic de la securitate, în: „Evenimentul istoric”, nr. 18, 26 iulie – 23 august 2019, p. 64.
[1] Irina Stroe, Nichifor Crainic: „Cum sunt, ce-am fost, voi fi ce sunt. Sunt interzis în ţara mea şi a strămoşilor mei”, în: „Evenimentul zilei”, vineri 21 decembrie 2018, p. 14.
https://www.art-emis.ro/personalitati/nichifor-crainic-teolog-om-politic-poet-ideolog-si-publicist
/////////////////////////////////////////////
Vom fi înlocuiţi de roboţi
Maria Diana Popescu
Ne mai poate surprinde ceva? Unii oameni de știință atei susțin că datorăm extratereștrilor antici ființarea noastră ca homo sapiens. Cercetători din SUA afirmă că teritoriul american este vizitat anual de OZN-uri mult mai numeroase decît cele din toate statele lumii la un loc; iar geniile neamului omenesc, de la Ghilgameș, David, Heraclit, pînă la Dante, Leonardo, Einstein și Hawking, ar fi fost producte ale intervențiilor extraterestre, cu proiectele lor metacognoscibile, vădite și în distrugerea selectivă a speței umane prin seisme, explozii solare, reactivarea vulcanilor, inundații, încălzirea planetei, molime, catastrofe, azi, pandemii, vaccinuri, 5G…
Iată cum, prezentul şi viitorul se joacă cu noi. Un studiu al companiei de consultanță McKinsey, citat de „Quartz”, prognozează că pînă în 2030, între 400 şi 800 de milioane de angajați la nivel global vor fi înlocuiți de roboți. Un avertisment deloc de ignorat a venit de la Forumul Economic Mondial, care a informat că în timpul pandemiei de coronavirus, transferul muncii de la oameni la roboţi a fost o mare reuşită.
Oamenii de ştiinţă, citaţi de „Quartz” afirmă că roboţii viitorului apropiat vor arăta şi se vor comporta la fel de uman, încît va fi aproape imposibil să-i deosebim de oameni. Probabil, vom fi colegi cu androizii din filmele „Ex-Machina”, „Transformers”, „Pacific-Rim”, „Blade Runner” sau cu androizii din cărțile lui Phillip K. Dick . Să ne amintim de ASIMO, robotul creat de Honda, care se mișcă autonom chiar în medii necontrolate, poate recunoaște gesturi, obiecte, oameni; distinge voci şi sunete diferite, poate alerga, poate sări, poate urca scările și a șutat o minge de fotbal către Obama.
În ultimul deceniu au apărut roboți umanoizi care execută mişcări fidel-umane mai bine decît ASIMO. Atlas, un robot biped dezvoltat de „Boston Dynamics”, face exerciții fizice: flipuri, gimnastică la sol, statul în mîini, conduce vehicule utilitare, se caţără pe scări industriale și a fost programat să înveţe tehnici de auto-apărare. Atlas e folosit în misiuni de urgență şi salvare şi va primi îmbunătăţiri pentru comunicarea socială.
Robotul Kengoro, dezvoltat de Universitatea din Tokyo, redă fidel anatomia umană şi execută în plus mișcări de finețe. Robotul Sofia, cu care poți purta conversații pe anumite subiecte, lansat de Hanson Robotics, primul robot care a primit un titlu ONU și cetățenia Arabiei Saudite, în 2017. Softul Sophiei îi permite să recunoască oameni, să susțină contactul vizual și să proceseze limbajul vorbit. Fața robotului, modelată după soția inventatorului David Hanson, este construită dintr-un material care îi permite să afișeze diverse expresii umane, să transpire chiar. Robotul Erica imită comportamentul uman şi e folosit pe post de prezentator de știri în Japonia, sau Robo-C, un cvasi-android propus de un start-up din Rusia, care poate răspunde întrebărilor clienților.
Oamenii de ştiinţă citaţi de Quartz ne asigură că ne vom întîlni cu astfel de roboți în viața de zi cu zi mult mai curînd, nu doar în situații speciale. Softbank Robotics vine cu Pepper, un robot cvasi-umanoid dotat cu un soft de identificare a emoțiilor și programat să răspundă ca atare. Robotul se vinde de cîţiva ani, în Japonia fiind utilizat în case pentru suport emoțional sau organizarea activităților.
În Marea Britanie, Pepper e folosit pe post de recepționer pentru anumite firme. Boston Dynamics a scos la vînzare pe Spot, un robot patruped care poate traversa orice tip de teren, poate deschide uși și se poate redresa rapid în cazul în care este doborît. Şi multe alte clase de roboţi cu diverse misiuni militare, utilitate în medicină sau în industria marilor puteri.
Un alt studiu prognozează că prin jurul lui 2050 ne vom îmbunătăţi creierul cu accesorii IT. O mare parte a creierului, afirmă cercetătorii, după cipare, va continua să trăiască în spaţiul virtual şi după moartea noastră, putînd fi încărcat unui android. Să însemne că vom putea merge la propria înmormîntare, iar creierul la hard va fi cea mai avantajoasă consumabilă a viitorului? Bogătaşii săraci cu duhul vor avea, potrivit unei zicale, creier reîncărcabil. Nu orice cetățean planetar își va permite accesorii SF.
Probabil, în viitorul apropiat economia lumii va funcţiona fără aport uman, roboţii specializaţi vor înlocui forţa de muncă, fiind capabili să genereze suficienţa traiului, iar taxele, impozitelor şi creditele vor deveni istorie. În pofida generoaselor perspective de tip melioristic, politicile drastice aplicate fiinţei umane vor face ca mulţi să nu supravieţuiască momentului punerii în scenă a unor astfel de scenarii S.F. Vaccinurile, pandemiile, austeritatea, sărăcia globală, vor reduce drastic populația lumii, drept pentru care Klaus Schwab, bulibașa FEM de la Davos a declarat „…până în 2030 patru miliarde de mâncători inutili trebuie să dispară!”.
Ce nevoie ar mai avea de ființele umane nebunii lumii care au planuri de populare a planetei cu roboți-umanoizi? Tot mai multe descoperiri ştiinţifice sînt folosite în scop malefic de după uşi închise, factorul om devenind material de laborator. Nu e de glumit cu cipul implantat în creier, cu ipoteza creierului la hard, cu paşii repezi ai tehnologiei informaţionale. De la teoria conspirației la relitatea e doar un pas.
În urma anilor de cercetări şi de studii, viitorologii au rezultate uimitoare, păstrate în secret, deocamdată. Pe de altă parte, nu trebuie să fii viitorolog ca să-ţi dai seama cîte absurdități mortale sînt puse pe piaţă şi că niciodată omenirea nu va supravieţui ca robot, nu se va putea perpetua prin roboţi. Ne place să visăm, de ce nu am accepta, măcar teoretic, că vom fi colegi cu roboţii-umanoizi nu peste mult timp? Cîtă vreme matricea prezentului este aproape aceeași cu cea din vremea lui Incitatus, cîtă vreme fiarele care învîrt lumea pe degete – acei nebuni care dispun de cetăţenii planetari ca de o periuţă de dinţi, nu se vor stăpîni, viitorul, cu tenacitate dioptrică, va perpetua mutaţii imposibil de suportat pentru omenire.
Aceşti „dumnezei” ai planetei vor considera în viitor că misiunile lor cele mai importante trebuie să se axeze pe înlocuirea şobolanilor din cuştile experimentale cu oameni, pe domesticirea felinelor, alfabetizarea păsărilor, exterminarea bătrînilor şi ciparea celor rămaşi în viaţă. Aşa-zişii politicieni de azi vor fi înrămaţi în muzeele groazei, iar dacă unii dintre noi nu am murit, s-ar putea să fim atît de adormiţi, încît să avem nevoie să ne fie trimişi nişte roboţi în cuşti ca să ne trezească.
Generaţiile viitorului – ființe ale fizicalităţii limitate, trebuie să ştie că singura construcţie care nu se depreciază este sufletul. Hainele pe care le îmbracă Terra astăzi în surghiun sînt trecătoare! Nu şi Dumnezeu! Vă asigur că după atîtea informaţii fantastice, tot mai fantastică rămîne realitatea „extratereştrilor” de la de vîrful statului!
https://www.art-emis.ro/editoriale/vom-fi-inlocuiti-de-roboti
/////////////////////////////////////////////
30 de ani de capitalism. De la un darac şi-o moară la Deliciosul de Vaslui şi Nutriva
George Safir, managerul general al Grupului de firme Safir, povesteşte cum pornind „de la un darac şi-o moară”, ca mică firmă de familie, societăţile pe care le coordonează alături de tatăl şi fratele său au ajuns în 30 de ani la un business în industria cărnii de zeci de milioane de euro. Chiar dacă 2020, anul declanşării pandemiei, a adus un uşor recul afacerilor, grupul s-a reinventat şi va încheia 2021 cu o cifră de afaceri consolidată pe grup de 55 de milioane de euro.
„De fiecare dată când cineva ne întreabă de unde a pornit totul, o spunem la fel peste tot și cu mare mândrie: dintr-un darac și-o moară, ca o mică afacere de familie! Dintotdeauna Ghiorghi Safir, tatăl nostru, al meu și al fratelui meu Iulian, a fost pasionat de munca de la țară, de pământ și animale. Dar cel mai important este că această afacere a pornit cu un gând: să producem tot timpul ca pentru cei care vin după noi, ca pentru copiii noştri, să avem tot timpul încredere în ce facem şi ce vindem”, spune George Safir, managerul grupului de firme Safir. Menţionăm că, „darac”, conform DEX este o „unealtă de pieptănat și de scărmănat lâna, cânepa sau inul, formată dintr-un sistem de piepteni cu dinți mari de oțel, fixați pe un suport”.
Primii pași spre industria cărnii, domeniul în care activează acum grupul de firme, au fost făcuţi prin achiziţia fermelor din Miclești și Roșiești, în 1994, respectiv 1998, ferme care au dat nume primului brand de carne de pasăre, Deliciosul de Vaslui. În anul 2000 a fost achiziţionat şi modernizat abatorul din Vaslui, iar în 2010 a fost dezvoltată de la zero Fabrica de făinuri proteice – complet automatizată, prima de acest fel din România care are și scop comercial. În 2012, a fost lansat un nou brand, nu de carne, ci de furaje pentru animale, Nutriva. „Este fabrica noastră de nutrețuri combinate care asigură în primul rând hrana păsărilor noastre și desfăşoară activităţi comerciale şi cu alte categorii de parteneri”, spune Safir.
Primii pui crescuţi după standarde olandeze: acces la aer şi lumină naturală şi hrănirea din mână a puilor zilnic
Anul 2016 este marcat de achiziţia altor două ferme, Leorda și Cucorăni, ambele situate în judeţul Botoşani. „Am investit în modernizarea şi transformarea esenţială a fermei de la Cucorăni pntru a putea creşte puii noştri cu creştere lentă conform standardului olandez Beter Leven 1* care impune condiţii speciale de bunăstare: acces la aer şi la lumină naturală, padocuri exterioare, hrănirea din mână a puilor zilnic. Chiar dacă pare greu de crezut, puii sunt hrăniţi astfel, iar auditurile foarte riguroase ale partenerilor noştri olandezi ne confirmă de fiecare dată standardul ridicat de creştere al acestora. Respectarea acestor condiţii stricte de bunăstare superioară ne-au asigurat o piaţă de desfacere importantă, dar care impune menţinerea permanentă a standardelor ridicate impuse.
În zilele noastre, intenția de a produce ca pentru copiii noştri ne-a condus acum patru ani spre construcţia unei fabrici de preparate, utilizând 100% carne de pui şi condimente naturale. Fomică? a fost denumit acest brand curat (garantat), care are două linii de produse reunite sub sloganurile Pui la ghiozdan (gata preparate) şi Pui pe jar (semipreparate).
Pandemia ne-a creat premizele de a ne redescoperi şi a ne mobiliza. În 2020, am deschis prima Rotiserie cu gust adevărat de pui din Vaslui, chiar la poarta fabricii noastre. Aici servim meniuri calde și proaspete din carne de pui, garnituri delicioase și băuturi răcoritoare. Dacă e să tragem linie, pot să spun că am crescut treptat având ca motoare de dezvoltare necesităţile businessurilor existente, sugestiile şi solicitările din piaţă.”, spune George Safir.
Cele patru crize, financiare şi pandemice, din istoria grupului şi soluţii de relansare
„În calitate de producători români, vă putem confirma că traseul în business în România nu e unul plictisitor; ne-a obligat să reacţionăm la tot felul de provocări și situații care până la urmă ne-au mobilizat să căutăm variante şi soluţii adecvate”, îşi continuă omul de afaceri povestea.
„Au trecut peste noi perioade inedite prin tipologia lor şi cărora a trebuit să le creăm un standard; a fost greu în anii ’90 cu inflația, ne-am temut în 2008 când a venit criza financiară și ne-a şocat în 2020 contextul pandemic. Cea mai recentă, şi care ne afectează pe toţi, actuala criză sanitară, ne-a determinat să închidem şi activitatea în abator pentru două săptămâni, o iniţiativă pe care am avut-o şi, care, deşi ne-a impactat major businessul pe toate liniile, ne-a repus oamenii pe linie mai uşor.
Am avut şi destule situaţii interne care ne-au oprit activităţile şi ne-au obligat să ne regrupăm şi să reprioritizăm (cum a fost incendiul de la ferma Rosiesti de acum 3 ani). Am trecut cu bine peste aceasta și cred că ne-a salvat faptul că activăm într-o industrie importantă. Noi hrănim oameni. Noi punem pe raft, în coș, pe masă. Noi dezvoltăm şi alte industrii.
Ne lipseşte şi ne-ar trebui mai multă susţinere din partea decidenţilor, dar şi o mai mare coeziune la nivel de ramură. Împreună am putea face mai multe lucruri şi am creşte mai sustenabil şi corect iar vremurile grele nu ar mai fi atât de grele”,concluzionează omul de afaceri.
Un grup de firme care după un uşor recul în pandemie, încheie anul 2021 cu o cifră de afaceri de 55 de milioane de euro şi previzionează o creştere de 10% a business-ului în 2022
„Anul 2020 a venit ca o importantă lecţie de business pentru noi: ne-a obligat să gândim şi să acţionăm diferit, ne-a pus în faţa unor evenimente inedite, ne-a provocat şi ne-a marcat, atât pe linie de business cât şi ca oameni”, îşi aminteşte George Safir. Deşi un an dificil, marcat de pandemie, schimbări majore pe pieţele pe care activează (Horeca, export, distribuţie) şi lipsă de predictibilitate la nivelul comportamentului consumatorilor, anul 2020 a adus doar o ajustare modestă (sub 10%) în volumul de business consolidat la nivel de Grup.
După şocul iniţial, printr-un plan de acţiuni concrete, orientat spre managementul riscurilor, prudenţă şi anticipare, implementat rapid şi energic, cei trei au reuşit să realizeze, în 2020, o cifră de afaceri consolidată la nivel de Grup de 37 milioane Euro. „Am reuşit să ne păstrăm echilibrul cu eforturi considerabile pe toate liniile de business şi beneficiind de o echipă stabilă şi dedicată”, explică Safir.
În 2021 a fost continuată politica de dezvoltare echilibrată şi grupul de firme anticipează o creştere semnificativă la nivel de business, de până la 55 milioane Euro, cifră de afaceri consolidată pe Grup şi o îmbunătăţire substanţială a indicatorilor de profitabilitate, afectaţi de anul pandemic anterior.
„Pentru 2022 previzionăm o creştere de minim 10% a volumului de business la nivel de Grup. Suntem realişti şi conştienţi că va fi un an dificil, mai ales din perspectiva profitabilităţii aflată sub presiunea creşterii generalizate a costurilor: inflaţie, utilităţi, salarii, etc. Dar suntem prudent optimişti şi privim cu încredere la oportunităţile pe care ni le aduce noul an şi pe care ni le vom crea pentru a ne dezvolta”, arată omul de afaceri.
Relația companiei cu băncile se bazează pe un parteneriat pe termen lung. Antreprenorii recunosc că, în contextul pandemiei, băncile au fost puțin mai rezervate la început dar, pe măsură ce lucrurile s-au mai clarificat și așezat, disponibilitatea acestora a revenit.
Cine este George Safir
De profesie economist, face parte din a treia generaţie de antreprenori ai familiei Safir. Familist convins, tatăl a doi copii (Tudor şi Eva), posesor al unei maşini din 2007 şi al unui Jaguar de colecţie din 1976. Un om structurat şi disciplinat, pasionat de muzică şi filme.
„La o retrospectivă a celor 30 de ani realizăm că nu am fi ajuns aici dacă nu aveam eșecuri. Pare contradictoriu, dar ele ne-au făcut și mai ambițioși, puternici, cu chef de muncă şi de viață. Iar de-ar fi să enumerăm cele mai importante realizări, nu am ști cu ce să începem: fermele, fabricile, brandurile, magazinele și tot așa.
Sunt mulţumit de performanța noastră, în ciuda evoluţiei României. Totuşi, nu îmi pierd speranţa, sunt de fel un optimisto-realist”, se autocaracterizează George Safir.
Preluare: economica.net / Autor: Gabriela Ţinteanu
/////////////////////////////////////////////
Matematicianul Viorel Barbu, vasluianul din fruntea Academiei Române
Viorel P. Barbu (născut 14 iunie 1941, comuna Deleni, județul Vaslui) este un matematician, membru al Academiei Române. A fost rector al Universității «Alexandru Ioan Cuza» din Iași între 1981 și 1989.
Viorel P. Barbu s-a născut la Deleni, județul Vaslui, în anul 1941. A urmat Liceul Teoretic «Mihail Kogălniceanu» din Vaslui și ultimele clase la Liceul «Costache Negruzzi» din Iași. A absolvit Facultatea de Matematică la Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iași.
Între anii 1974 și 1980 a fost lector al Universității «Alexandru Ioan Cuza» din Iași. Este membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei și membru al European Academy of Science. Deține titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Statului Nebraska (University of Nebraska at Omaha).
Matematicianul Viorel Barbu este membru (din aprilie 1993) şi vicepreşedinte al Academiei Române (1998-2002).
A făcut studii liceale şi universitare la Facultatea de Matematică din Iaşi, unde a şi obţinut titlul de doctor în ştiinţe matematice, cu teza «Regularitatea parţială a operatorilor diferenţiali şi pseudodiferenţiali» (1969). A avut o specializare la Roma între 1969-1970, scrie volumul «Membrii Academiei Române. Dicţionar 1866/2003» (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).
În 1964, a fost încadrat preparator la Facultatea de Matematică a Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi, devenind apoi asistent (1967), lector (1970), conferenţiar (1974), profesor (1980). Până în 2011, a predat aici cursuri de ecuaţii diferenţiale, ecuaţii cu derivate parţiale, analiză neliniară, teoria controlului optimal, analiză funcţională. A fost „visiting professor” la universităţi din Roma, Pisa, Bologna, Cincinnatti, Ohio etc.
În activitatea ştiinţifică, s-a concentrat pe domeniul ecuaţiilor diferenţiale: operatori diferenţiali şi pseudodiferenţiali, ecuaţii integrale şi integro-diferenţiale, controlul optimal al inegalităţilor variaţionale, probleme convexe de control, ecuaţii Hamilton-Jacobi etc.
Rezultatele cercetărilor sale se găsesc într-o serie de monografii precum: «Nonlinear Semigroups and Differential Equations in Banach Spaces» (Noordhoff, 1976), «Optimal Control of Variational Inequalities» (Pitman & Longman, 1984), «Convexity and Optimization in Banach Spaces» (M. Dehkker, 1986), «Analysis and Control of Infinite Dimensional Systems» (Academic Press, 1993), «Mathematical Methods in Optimization of Differential Equations and Partial Differential Eqyuations and Boundary Value Problems» (Kluwer, 1998), «Stabilization of Navier-Stokes Flows» (Springer, London, 2011), «Matematica şi cunoaşterea ştiinţifică» (Institutul European, Iasi, 2011), «Differential Equations» (Springer, London, 2016).
Este membru în comitetele de redacţie ale unor reviste străine de profil: «Differential and Integral Equations», «Numerical Functional Analysis and Optimization», «Advances inn Differential Equations». Este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Nebraska (SUA) şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.
La 9 martie 1991 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar la 21 aprilie 1993, membru titular. A fost, de asemenea, vicepreşedinte al acestui for în perioada 13 iunie 1998-4 martie 2002. A fost preşedinte al filialei Iaşi al Academiei Române din 2011 până în 2012.
În prezent, este preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Matematice a Academiei Române.
Dialog între Eugen Munteanu și academicianul Viorel Barbu publicat de academia.edu:
– Domnule profesor, vă provoc acum să discutăm puțin despre ceea ce am putea numi aici chestiunea identitară. Începusem deja cu limba în care vorbim. Dumneavoastră v-ați publicat deja cea mai mare parte a lucrărilor, inclusiv volumele (monografiile), în limba engleză. Asta înseamnă că sunteți obişnuit să vă exprimați în engleză în chestiunile de specialitate, de matematică. Probabil că aveți un bun exercițiu și că folosiți foarte bine limba engleză ca mijloc de comunicare. Întrebarea mea este următoarea: ce rol joacă în ecuația dumneavoastră sufletească, în metabolismul dumneavoastră spirituală, limba română? Vă simțiți român sau sunteți „cetățean al Universului”? Sintagma „cetățean al Universului” îi aparține lui Erasmus din Rotterdam, care nu era matematician.
– Nu. Mă simt român și am chiar o slăbiciune pentru limba noastră și țara în care am crescut.
Acesta a fost motivul pentru care nu m-am stabilit până acum în altă parte. Referitor la ceea ce ați afirmat dumneavoastră, îmi permit să adaug ceva. Pasteur spunea: „Ştiința nu are patrie, dar oamenii de știință au”.
Am putea spune că „patria” este un concept depăşit în vremea aceasta, deoarece foarte mulți oameni de știință se consideră astăzi, precum Erasmus din Rotterdam de care ați făcut vorbire, „cetăeni ai Universului”. Să ne uităm la tinerii noştri, pentru care patria nu mai contează atât de mult; iau joburi și se stabilesc acolo unde sunt mai bine plătiți, sau unde se pot dezvoltat mai bine profesional, și de fapt nici nu-i putem învinui pentru aceste alegeri. Totuşi, părerea mea este că, la nivel cultural, ei se consideră tot români şi chiar simt româneşte.
Ați ridicat problema existenței unei identități culturale româneşti. O identitate spirituală românească va exista încă multă vreme, dar, în ceea ce priveşte identitatea culturală, mă tem că ne aflăm în mijlocul unui proces de resetare sau de schimbare.
Dacă vorbim despre științele naturii și chiar multe dintre cele umaniste, trebuie să recunoaștem că acestea au un caracter universal. Ştiința nu este națională, ci universală, astfel că nu este important în ce limbă este comunicată. Marii oameni de ştiință care au pus bazele ştiinței moderne în secolele XV-
XVII au fost cetățeni ai Europei, așa cum era aceasta privită pe atunci ca, de altfel, şi azi: urmaşa imperiului roman de Vest. Ei nu au creat științe naționale, ci una universală.
Elitele ştiințifice s-au grupat în academii naționale sub înalta protecție a suveranului pentru a căpăta sprijin instituțional și recunoaștere socială, dar își publicau şi comunicau opera în latină. De fapt, niciuna dintre marile opere ştiințifice ale omenirii nu a supraviețuit în limbile naționale sau cele în latină, greacă sau arabă, în care au fost scrise inițial. Deşi încă se vorbeşte despre o ştiință românească, sintagma mi se pare depăşită şi, oricum, fără acoperire. Nu a existat, practic, niciodată o știință românească ca atare, deoarece întotdeauna la noi au fost preluate si dezvoltate argumente de cercetare din știința universală produsă în marile universități din străinătate. I se atribuie lui Emil Palade afirmația că cercetarea românească trebuie să facă o alegere: ori să fie românească, ori să fie ştiință. Şi avea perfectă dreptate.
Desigur, există teme de cercetare și de studiu care au ca obiect realități româneşti, cum ar fi limba, literatura, arta și, eventual, istoria, dar asta-i altceva.
România nu a fost niciodată un spațiu științific suficient de puternic pentru a putea vorbi despre o ştiință românească, şi aceasta-i valabil, în proporții diferite, pentru toate domeniile.
Vorbim mult despre vocația europeană a culturii române, dar suntem aproape inexistenți în publicațiile europene de prestigiu și, cu forte mici excepții, marii noştri oameni de cultură umanistă nu au publicat în străinătate.
Matematicianul Viorel Barbu, vasluianul din fruntea Academiei Române
////////////////////////////////////////////
„Unde sunt teroriştii”? Au ajuns miniştri!
Gelu Voican Voiculescu, cunoscut şi drept „călăul” soţilor Ceauşescu, a luat o cârjă în cap, sâmbătă, în momentul în care s-a prezentat la ceremoniile de comemorare a zilei de 21 decembrie 1989 de la Bucureşti. Supravieţuitorii Revoluţiei confiscate nu-l plac pe Gelu Voican Voiculescu. Nici nu au de ce.
Gelu Voican Voiculescu este unul din cele mai controversate personaje ale Revoluţiei. Acuzat de spionaj economic și trădarea secretelor de stat în anii 70, a participat activ la evenimentele din decembrie 1989, fiind principalul orchestrator al procesului în care Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte. A coordonat apoi trecerea Securităţii în subordinea MApN şi a pus bazele infrastructurii serviciilor de informaţii de astăzi. Pentru activitatea sa din timpul Revoluţiei şi de la Mineriada din 13-15 iunie 1990, Gelu Voican Voiculescu a fost trimis în judecată în ambele dosare în 2017 şi 2019. În prezent, controversatul personaj ocupă funcţia de director general al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, instituţie din subordinea Senatului. În funcţie a fost paraşutat, pe viaţă, printr-un decret semnat de Ion Iliescu în ultimele sale zile de mandat de preşedinte al României.
Aşa că nu e de mirare că Ilici a sărit să strige „păcat de sângele vărsat” de Gelu Voican Voiculescu sâmbătă în Piaţa Universităţii. Zice ultima şandrama stalinistă a României: „Oamenii de bună credință au obligația morală, indiferent de ceea ce cred despre evenimentele din urmă cu treizeci de ani, să condamne violența”. După care adaugă: „confiscarea și folosirea prilejului pentru a se răfui cu adversari politici arată cât de divizată este acum societatea, în contrast cu solidaritatea din zilele Revoluției, Revoluție care rămâne un act de demnitate al națiunii române”. Ce frumos ar fi fost dacă Ion Ilici Iliescu ar fi avut la el cuvinte la fel de aspre pentru a condmna „climatul de confruntare și de violență” din timpul mineriadelor din 1990, pe care le-au creat şi pus în manoperă chiar ei, Nea Nelu, amicul Gelu Voican Voiculescu şi restul găştii feseniste – cei care au confiscat Revoluţia.
Azi este 23 decembrie 2019. În urmă cu 30 de ani, Ion Ilici Iliescu, în complicitate cu şefii Forţelor Armate Române, punea în manoperă diversiunea „teroriştii care trag în populaţie din orice poziţie, otrăvesc apele şi atacă maternităţile”, pentru a pune mâna pe România. Problema era cuplul Ceauşescu, aflat în custodia Armatei Române încă de la „fuga” cu elicopterul din 22 decembrie. Iar românii nu numai că deja strigaseră că nu mai vor comunişti la conducerea ţării, încă din seara zile de 22 decembrie, motiv pentru care li se serviseră deja o porţie de „terorişti”, dar şi ceruseră judecarea şi condamnarea Ceauşeştilor în proces public pentru foametea şi umilinţele la care îi supuseseră. Ori asta era o problemă majoră, că Ceauşeştii nu au făcut singuri tot ceea ce au făcut. Procesul lor ar fi fost „Procesul Comunismului”, al Partidului Comunist, al sistemului, al Forţelor Armate Române, al InJustiţiei procurorilor şi judecătorilor care făceau condamnaţi de drept comun din dizidenţi, al Sindicatelor, al turnătorilor, miliţienilor, securiştilor, al tuturor lingăilor ridicători de osanale şi ode, al tuturor slugilor regimului. Un proces public ar fi arătat ce impostori sunt în fruntea PCR, UASCR, UTC, Sindicatelor, a Forţelor Armate Române, despre cum funcţiona statul român, care erau privilegiile lingăilor şi obedienţilor, care a fost represiunea, câţi erau vânduţi trup şi suflet Uniunii Sovietice şamd. Aflam şi noi detalii despre „dizidenţa” pro-moscovită a lui Ion Ilici Iliescu şi a acoliţilor săi. Nimeni, până la eşaloanele 3, 4 din aceste structuri nu ar fi ieşit alb şi curat din Procesul Ceauşeştilor – acela făcut pe bune. Nici nu ar mai fi fost nevoie de o Lege a lustraţiei, procesul în sine i-ar fi lustrat. De aceea s-a decis eliminarea cât mai rapidă a Ceuşeştilor. Iar pentru aceasta era nevoie de o justificare, de „o urgenţă”. Trebuia creată spaima covârşitoare în sânul populaţiei civile că Ceauşescu este atât de puternic sprijinit de către nişte fanatici încât se va întoarce şi-i va înrobi din nou pe toţi, după ce se va scălda în sângele lor. Aşa că s-au creat „teroriştii” şi diversiunea urgenţei de a salva poporul de aceştia. Iliescu şi clica lui, cu începere din seara zilei de 22 decembrie 1989, au pus la cale diversiuni armate în urma cărora au fost ucise aproape 1.000 de persoane şi au mai fost schilodite alte aproape 3.000. În numai patru zile, din 22 şi până în 25 decembrie 1989. Imediat ce au fost executaţi Ceauşeştii, „teroriştii” au dispărut. Nu au mai „reapărut” decât atunci când un grup de revoluţionari sătui de Iliescu şi gaşca au vrut să organizeze un protest la Metrou şi acesta a pus-o pe Doina Cornea să îndemne la televizor şi la radio să „nu se adune lumea” că încă mai sunt „terorişti” care ar vrea „să răzbune moartea lui Ceauşescu”, că „este o diversiune”. Diversiune era ce o pusese Ilici să facă.
Ca să înţelegeţi, vă reproduc din jurnalul acţinilor de luptă al UM 01060 Bucureşti una dintre misiunile primite în 22.12.1989: „În jurul orei 18,00, s-a primit misiunea de luptă pentru apărarea fostului CC şi Palatului Republicii, nimicirea elementelor din aceste sedii şi punerea acestora la dispoziţia organelor superioare”. În acelaşi timp, trupele aflate la faţa locului au fost anunţate că vor fi atacate de către „terorişti”.
Rezultatul? … Strigăte puternice, apeluri repetate în Piaţa Palatului: „Opriţi focul!”, „Opriţi focul!”, „Nu mai trageţi!”, „Nu mai trageţi!”, „Armata e cu noi!”. La ora 18,23, ceea ce mai târziu se va numi Frontul Salvării Naţionale îşi începuse şedinţa organizatorică. Afară, în faţa Comitetului Central, încep să tragă nevăzuţii „terorişti”. Armata ripostează şi ea.
Şi, gata! Gata? Nu, nu a fost gata. Au urmat Masacrul ordonat la Otopeni, masacrul trupelor speciale din faţa sediului Marelui Stat Major General al Armatei şi nenumărate alte tentative de a pune cap în cap Forţe ale Armatei Române. Aşa avem tentativa de masacrarea a trupelor de securitate-miliţie din Cluj-Napoca, Şomcuta Mare, masacrele de la Sibiu, Turda, Brăila, Braşov, Arad, Bucureşti, Constanţa, Alba Iulia, Timişoara – peste tot unde au existat victime după 22 decembrie 1989. Morţii şi răniţii aceştia au fost justificarea asasinării de către Ion Ilici Iliescu şi gaşca sa a Ceauşeştilor.
Abia apoi a fost gata!
Autor: Victor Lungu
„Unde sunt teroriştii”? Au ajuns miniştri!
///////////////////////////////
Acum, la final, întreb și eu ca prostu’: care revoluție?
În decembrie ’89 noi, românii, unii zic că singuri, alții zic că ajutați de țările civilizate, Ceaușescu zicea că sub influența dușmanilor și a agenturilor stăine, am înfăptuit oficial o revoluție, deși și aici părerile sunt împărțite, alții îi zic lovitură de stat, unii loviluție, alții îngrămădeală, în fine, fiecare cu eticheta proprie, în funcție de ceea ce a făcut sau citit/auzit fiecare. Culmea e că și cei care au participat la eveniment, ori de aceeași parte a baricadei, ori din poziții opuse, au păreri diferite despre ce s-a întâmplat. Ca la noi, la nimeni.
Una peste alta, luând de bună (așa cum ni se tot spune de doi ani încoace) și ascultând doar versiunea oficială, să zicem că a fost o revoluție. Ia să vedem ce spune DEX-ul despre revoluție: „Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți”.
Asta am făcut noi în decembrie? Păi Iliescu, Silviu Brucan (Bruckner), Petre Roman, Alexandru Bârlădeanu, Gelu Voican-Voiculescu, Sergiu Nicolaescu, generalul Iulian Vlad, Ardeleanu, Băsescu, Boc, Orban, Năstase… urmați de toți ceilalți la nivel local, ce valori reprezentau, din ce instituții publice făcuseră parte, ce ideologie fumau? Din start, ori definiția este greșită, ori noi ne mințim singuri cu nesimțire. Eu nu văd că s-ar fi întâmplat nimic din tot ce scrie la dicționar că ar fi trebuit să conțină o revoluție. Dar să zicem că nu mă pricep eu la definiții, la ideologii, la filosofii, la finețuri politice…
De ce a fost ucis Ceaușescu? Să nu îmi spuneți că a fost executat după ce a fost judecat și condamnat, că iar pun mâna pe dicționar și ne rămân definițiile în gât. Păi ce, aia a fost judecată? Ăia de l-au „judecat” au zis că l-au omorât pentru că:
– ar fi înfometat poporul;
– ar fi distrus economia națională;
– ar fi îngrădit libertatea de expresie și de mișcare a românilor;
– ar fi pus căluș presei;
– ar fi ținut poporul în frig, oamenii ieșeau afară din casă ca să se încălzească la coadă la butelii;
– ar fi condamnat politic opozanții;
– ar fi fost dictator.
Ce vremuri de restriște! Îl ascultam pe Virgil Ogășanu acum câteva zile la un post tv când povestea cum și-a luat primul Volkwagen second hand – prin ’70 parcă -, din Germania, cu banii economisiți din diurnă, după ce a mâncat un turneu întreg doar conserve și pâine uscată adusă de acasă. Patru sute de mărci l-a costat. L-a adus cu trenul acasă. Virgileeee, ai fost un norocos, taică! Cu 400 de euro acuma nu îți cumperi nici cauciucurile, cât despre trenuri, nepoții noștri o să le mai vadă doar în poze sau filme de epocă.
Ia să vedem ce s-a schimbat față de momentul Ceaușescu:
– Foamete. Avem, nu ne putem plânge. Pe toate posturile tv ni se arată spectrul foametei care ne paște, vedem cum ard din senin câmpurile, culmea doar cele cultivate cu grâu. Ne plâng televiziunile de milă, au auzit ei, ăștia de la CNN că următoarea plagă care duce la foamete este încălzirea globală;
– Distrugerea economiei naționale: obiectiv îndeplinit. Dacă Ceaușescu a „distrus-o”, cei care l-au urmat au desăvârșit opera, ca să vadă toate generațiile care vor urma ce a făcut „criminalul”. „Să nu uiți Darie!”. Noroc că nu prea a mai rămas nimic de distrus așa că va urma o perioadă de „relaxare economică”;
– Libertatea de mișcare. Ce nu a reușit nici Ceaușescu, care ne-a îngrădit doar plimbările afară, au reușit urmașii lui, care nici la serviciu sau în vizită la părinți nu ne mai lasă. Și să nu creadă cineva că a scăpat, din toamnă, revenim la programul de „iarnă”.
– Sugrumarea libertății de exprimare. Ei da, pe atunci îți era frică să vorbești liber la telefon, puteai fi ascultat, și la scrumierele din tren fumai în liniște, să nu te asculte „tovarășu’”. Acuma avem Facebook, Tik-tok, telefonie mobilă, WhatsApp, acuma nu te mai interesează dacă ești ascultat, sunt chiar folositori tovarășii, îți poți întreba telecomanda de la mașină ce a zis nevastă-ta să iei din piață, că îți spun băieții. Acuma ai voie să vorbești, dar o faci degeaba. Oricum, nu te asculta decât ei și te blochează când vor ei. Acum vorbești la telefon și când nu vrei.
– Înghețul. E adevărat, până acuma a mai fost cum a mai fost, dar, grație politicii „înțelepte” a guvernului și a Ursulei nu știu cum, de acum ce se întâmplă doar la București, va fi în toată țara. Vom îngheța simultan și în mod egal de la ăl cu țâța-n gură pân la ăl cu barba sură! Curentul electric s-a scumpit, iar gazele se dau „amărâților” care ne-au luat și aurul și pădurile și pământurile. Înainte nu aveai voie să aprinzi un reșou, un bec, acuma ai voie, dar cine își mai permite?
– Condamnările politice. Păi ce s-a schimbat? Criminalii, violatorii, hoții, traficanții de țigări, armament, carne vie, se plimbă în voie, se scaldă în bani, iar magistrații ne prezită la tv filme de prost gust cu politicieni încătușați care apoi sunt eliberați și „scăpați”. Așa e Ghiță?
Ceaușescu fost un dictator. Acum nu mai avem dictatori, avem președinți-„jucători”, guverne militarizate, ISU dotat cu mijloace de impunere a forței, pînă acum eram „consultați” la orice măsură sau lege ce urma a fi fost promulgată, dar gata, s-a terminat și cu asta. Este adevărat că și noi am devenit mai „permisivi”, nu ne mai interesează nimic, de parcă suntem anesteziați. Privim cum suntem „operați” de parcă nu ar fi vorba de noi.
Acum, la final, întreb și eu ca prostu’: care revoluție?
Preluare: art-emis.ro / Autor: Col (r) Marin Neacșu
/////////////////////////////////////////////
Vreţi adevărul despre Revoluţie? Iată-l!
În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 s-a dat o lovitură de stat revouţiei anticomuniste, începută la Timişoara în 16 decembrie. Practic, asta s-a petrecut atunci cînd echipa condusă de Ion Iliescu, echipă în care militarii ocupau un loc important, a umplut aşa-numitul „vid de putere”. În esenţă, acesta este adevărul faptelor. Avem o represiune comunistă cu vinovaţi şi victime, avem o lovitură de stat militaro-securistă, cu asistenţa şi sub organizarea unor activişti din interiorul PCR, numai cu victime şi fără vinovaţi. La finalul ei, după lichidarea Ceauşeştilor, se instala la putere un grup comunist reformator, condus de Ion Iliescu. Imediat apoi, şi un guvern numit al „Frontului” şi nu al Partidului, pentru a nu continua disputa cu strada. „Front” care, autodeclarat „emanaţie a Revoluţiei” reprezenta, asemeni partidului comunist, defunct fără act de deces, „voinţa maselor largi populare”. Revoluţia a devenit astfel doar o chestiune de terminologie.
Revoluţia eşuată: comunismul n-a dispărut, s-a privatizat
Ion Iliescu şi echipa sa au creat ei înşişi milioane de victime. Poporul român este victima acestei lovituri de stat, care a deturnat revoluţia anticomunistă şi a făcut ca dezideratul esenţial al românilor, exprimat în lozinca „jos comunismul”, să nu se poată înfăptui. Iliescu este cel care a girat şi a asigurat continuitatea regimului comunist în România. Asta este esenţa evenimentelor şi principala lui vinovăţie, ca să nu mai vorbim de „pierderile colaterale”, începînd cu morţii Revoluţiei, de după instalarea echipei lui la conducere şi continuînd cu morţii sărăciei, din timpul tranziţiei, care a urmat procesului de „privatizare a comunismului”. O privatizare care n-a fost decît trecerera avuţiei naţionale în buzunarele foştilor privilegiaţi şi birocraţi ai regimului comunist şi celor care le-au oferit securitatea, prin instituţiile de forţă ale statului.
„Tranziţia” a fost numai în folosul fostei nomenclaturi şi a fostei Securităţi – principalele categorii care au beneficiat de transformarea peste noapte a „avuţiei naţionale” (capitalul de stat) în capital privat, iar toate întreprinderile şi fermele statului au devenit societăţi comerciale, de drept privat, cumpărate de cei ce au avut bani, informaţii şi putere politică. Adică ei, foştii nomenclaturişti şi foştii securişti, cei care au dominat România, în următorii şapte ani de la Revoluţie. Ani în care „epoca de aur” a intrat în buzunarele lor. În mare, după ce a pus mîna pe putere, Ion Iliescu a încercat să conserve cît mai bine structurile de partid şi ale vechilor instituţii comuniste, sub alte denumiri.
Cînd comunismul s-a prăbuşit, odată cu URSS-ul, s-a întîmplat tot ca acolo: foştii capi ai regimului, pe pricipiul „şirului indian”, au pus mîna pe puterea economică, prin transferul de bunuri de la „stat” – principalul proprietar în comunism – la „privat”, pentru a-şi putea păstra puterea politică, într-un regim pseudo-democratic, căci în economia de piaţă, cum se ştie, banii fac puterea. Numai că, la noi, „caşcavalul” fiind mai mic la împărţit, nu avem asemenea oligarhi, atît de vizibili, ca în fosta URSS. Sînt mai mici, dar constituiţi la fel, în urma aceleiaşi acţiuni, de „privatizare” a avuţiei naţionale. Astfel încît, păcatul originat al Revoluţiei e că n-a reuşit. Ea n-a dat jos comunismul, care nu a dispărut, ci s-a privatizat.
„Dreptate, ochii plînşi vor să te vadă”
Sloganul de mai sus, scris pe un zid al Universităţii din Bucureşti (şi ulterior şters) a fost, mulţi ani, pe frontispiciul ziarului «România liberă», cea mai importantă tribună de presă a opoziţei anticomuniste faţă de regimul neocomunist al lui Ion Iliescu. Aşa cum şi lozinca a fost ştearsă, a dispărut treptat şi sensul ei. În materie juridică, s-a făcut prea puţin dreptate, în legătură cu morţii revoluţiei. Rechizitoriul finalizat în aprilie 2019 a fost recent şi definitiv returnat la Parchetul General.
Documentul alcătuit de procurorii militari, semnat de colonelul Cătălin Ranco Piţu, după cum a constatat Înalta Curte de Justiţie a României, are vicii de procedură şi nu i se poate da curs. Eu nu pot şi nu are sens să comentez această decizie, dar ceea ce pot să constat e că rechizitoriul este, în opinia mea, o sinteză istorică extrem de precisă. El ilustrează şi probează afirmaţiile mele de mai sus, în legătură cu pricipala vinovăţie a lui Ion Iliescu şi a echipei sale. Ei au deturnat Revoluţia şi au produs, prin aşa-zisa „vînătoare de terorişti”, un număr mai mare de victime, decît cele care au murit din 17 şi pînă în 21 decembrie, în urma represaliilor Armatei, Securităţii şi Miliţiei ordonate de Ceauşescu, împotriva manifestanţilor paşnici din Timişoara, din marile oraşe ale Transilvaniei şi în cele din urmă din Bucureşti.
Imediat după 1989, au fost condamnate „loturi” de vinovaţi, la Timişoara, Sibiu şi Bucureşti. Au fost, după un deceniu, pedepsiţi cu închisoarea şi doi generali, care păreau intangibili – fostul ministru de interne Mihai Chiţac, din primul guvern iliescian, dar mai ales generalul Victor Atanasie Stănculescu, vinovat pentru mare parte a represaliilor împotriva manifestanţilor, înainte de 22 decembrie 1989.
Principalele progrese în anchetele Recvoluţiei au fost făcute din 1997 şi pînă în 2000, în timpul administraţiei Constantinescu, sub conducerea procurorului Dan Voinea. Generalul Voinea a fost însă înlăturat de la anchetă, odată cu revenirea lui Iliescu la putere, în 2000, iar dosarele au stat din nou în „nelucrare”: doar nu era ca puterea lui Iliescu
Din 2005, dosarele au fost redeschise, pentru a fi din nou închise, printr-o decizie cel puţin discutabilă, dacă nu direct incriminatoare, a procurorului general Laura Codruţa Kovesi, care a invocat „prescrierea faptelor”. Pentru reluarea cercetărilor a fost nevoie de o lungă grevă a foamei, declanşată de Teodor Mărieş, liderul Asociaţiei 21 Decembrie 1989, cea mai serioasă şi reprezentativă grupare a revoluţionarilor autentici, cît şi de declanşarea de către Asociaţie a unui proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, împotriva decizie doamnei Kovesi. Decizia CEDO a considerat crimele Revoluţiei drept crime împotriva umanităţii şi deci imprescriptibile, iar procurorii militari au putut relua cercetările. De fapt, s-au prefăcut că le reiau, cîtă vreme secţia Parchetelor Militare a fost condusă de generalul Vasilache, un personaj despre care s-a spus că probabil provenea ca „acoperit” din structurile fostei Securităţi – numai astfel se poate judeca atitudinea lui atît faţă de „dosarul Revoluţiei”, cît şi de cel al „procesului comunismului”. Numai cînd la Parchetul militar a venit timişoreanul George Cosneanu, general secondat de coloneii Cătălin Piţu, Radu Ilina şi George Stanciu şi după ce au fost detaşaţi la Secţie inclusiv procurori din teritoriu (precum Toma Octavian, de la Ploieşti), s-au demarat cercetări serioase, inclusiv în arhive de primă mînă, precum cele ale comisiilor senatoriale care au investigat evenimentele din decembrie 1989.
Pentru a înţelege cît de refractare au fost şi sînt anumite structuri faţă de dezvăluirea adevărului despre Revoluţie, aş vrea să menţionez, ştiind asta din sursă sigură, că multă vreme procurorilor militari le-a fost oprit accesul la aceste documente. Oricum, indiferent faţă de opinia juridică, ultimul rechizitoriu al Revoluţie este cel mai important document istoric asupra acelor zile, pentru că demonstează, cu date şi fapte, cum Ion Iliescu şi echipa sa au dat o lovitură de stat revoluţiei anticomuniste, instalîndu-se ei înşişi la putere. Confiscînd Revoluţia, cu toate sensurile acestei confiscări, denaturînd adevărul, trivializînd evenimentele, prin „producţia” de „revoluţionari” pe bandă rulantă şi transformînd ceea ce unise în decembrie 1989 societatea românească, în motiv de dezbinare.
Suma adevărurilor despre revoluţie e că ea a intrat din politică în istorie
Dacă juridic stăm rău cu „adevărul despre Revouţie”, în materie istorică încep să se înmulţească studiile, articolele, continuă dezvăluirile de presă, s-a adunat o colecţue de titluri de cărţi-mărturie şi cărţi de analiză. Bineînţeles, opiniile sînt încă divergente.
„Adevărul despre Revoluţie” este de fapt o sumă de adevăruri personale, de interpretări partizane. Nu există încă, nu s-a găsit capacitatea de a le sintetiza şi aduna pe toate.
Institutul Revoluţiei, condus onorific de Ion Iliescu, a fost o parte a problemei şi nu o posibilitate de rezolvare a ei. Acest Institut care ar fi trebuit să producă ceva esenţial în cercetarea istorică a evenimentelor n-a produs mai nimic. El a funcţionat mai degrabă ca un institut de camuflare a adevărului despre Revoluţie şi o sinecură pentru „dinozauri” din echipa de pucişti ai lui liescu, precum Gelu Voican Voiculescu, sinistra figură care a aruncat asupra tututor românilor marele păcat al executării Ceauşeştilor, chiar în ziua de Crăciun.
Problema „adevărului” despre Revoluţie e că el a fost, de la bun început, politizat. Zece ani, cîtă vreme Iliescu a condus România, acest adevăr a fost ocultat şi înlocuit de festivisme, organizate de grămezi de revoluţionari fabricaţi, de fapt nişte impostori, după modelul recent al lui Cristian Rădulescu, „deputatul-mitralieră”. Intervalul oferit de guvernarea zbuciumată a Convenţiei, singurul în care s-au desfăşurat anchete serioase, a fost urmat de „era Băsescu”, în care un alt tip de neocomunism s-a instalat la putere. Alţi zece ani pierduţi, pentru aflarea acestui adevăr – după cum am văzut, prin decizia Laurei Codruţa Kovesi, de a opri cercetările din „dosarul Revoluţiei”. Cum sîntem în urmă cu toate, sîntem în urmă şi cu acest adevăr. Din simplul motiv că el a putut fi ocultat de voinţa politică, care a avut drept scop ca el să nu se afle. Incriminează pe prea mulţi politicieni din fostul Front al Salvării Naţionale, ca autori sau profitori ai unei lovituri de stat militarosecuristă, urmată de instalarea unui guvern „civil”, dar puternic inflitrat de fosta Securitate şi aflat sub controlul unei „oculte” militarizate, numită „statul paralel”. Ocultă care nici ea nu are vreun interes să-şi deconspre creatorii. Astfel încît, dacă nu putrem vorbi de „adevărul despre Revoluţie”, putem vorbi despre decembrie 1989 ca despre un păcat originar, care a început prin aceea că un întreg popor s-a lăsat manipulat de un fost comunist, că nu a existat o luptă continuă şi consistentă a societăţii civile pentru aflarea adevărului – cu execepţii notabile, şi mă gîndesc aici la Teodor Mărieş şi Asociaţia pe care o conduce, la Societatea Timişoara şi la Academia Civică. În rest, depuneri de coroane şi momente de reculegere făţarnică, la aniversările Revoluţiei, în decembrie. Şi tăcere, în tot timpul anului.
Problema fundamentală a aflării acestui adevăr e că el ţine, cum am spus, de voinţa politică de a fi aflat, ori, cîtă vreme această voinţă emană de la o clasă politică în care, în locul meritocraţiei, domnesc obedienţa politică şi mediocritatea, începînd de la Cotroceni în jos, nu poate fi vorba de aşa ceva.
E prea tîrziu pentru adevăr? Niciodată. Dar acum el mai poate privi numai latura istorică, pentru că timpul pentru răspundere penală a expirat, prin aceea că pricipalii protagonişti, vinovaţi pentru crimele de atunci, au expiat ei înşişi, cei mai mulţi.
Adevărul n-a murit însă, odată cu ei. Suma adevărurilor despre revoluţie e că ea a intrat din politică în istorie. Dincolo de judecata penală, cea a istoriei mi se pare mult mai necruţătoare. Judecata istoriei nu iartă – şi nu iartă niciodată, nu are termeni de prescriere şi nicio grabă. Oricum, încetul cu încetul se înfăptuieşte. Ea nu este strict legată de soluţionarea penală a „dosarului Revoluţiei”. Revin şi spun că după părerea mea, ultimul rechizitoriu în care se vorbeşte clar şi se aduc dovezi zdrobitoare în legătură cu lovitura de stat dată Revoluţiei române se apropie cel mai mult de acest adevăr, atît de mult căutat şi invocat. Chiar dacă nu are valoare juridică, prin deciza Înaltei Curţi de Justiţie, el ar trebui publicat, ca o contribuţie istorică la aflarea „adevărului despre Revoluţie”. Problema esenţială este, însă, dacă va mai fi cineva interesat de acest adevăr, după moartea ultimilor trăitori ai evenimentelor, atîta vreme cît, după cum observa cu tristeţe şi furie Emil Hurezeanu, în cărţile de istorie după care se învaţă la şcoală, despre Revoluţie se scriu cel mult douăzeci de rînduri. Va fi un adevăr, odată şi odată – dar, ca şi neoliticul, el va privi un grup de specialişti – şi-atît, după ce revoluţia confiscată, sau eşuată, cum vreţi să-i spuneţi, îşi va fi consumat demult toate efectele.
Preluare: mediafax.ro / Autor: Marius Oprea
///////////////////////////////////////
Quo vadis Europa? Liderii lumii şi ruşinile continentului
Quo vadis Europa? Liderii lumii s-au reunit fie la Davos, în Elveţia, fie la Ierusalim, în Israel. Unii se întreţin despre climă. Alţii despre Holocaust şi antisemitism. Toţi au multe de spus. Şi mai mult bine de făcut.
Problema e că, în loc să-l facă, unii dintre ei se ţin de prostii. Şi iau decizii dintre cele mai discutabile.
Dar oare cine sunt liderii lumii? Pentru mare parte din stânga progresistă e clar. În fruntea globului ar trebui plasată adolescenta suedeză Greta Thunberg. Căreia îi place din cale afară nu doar să chiulească de la şcoală spre a face greve ecologice şi să schimbe lumea cu ele, ci şi să rostească în faţa şefilor de stat ample cuvântări, toate panicarde, cerând, întru stoparea emisiilor de carbon, aruncarea în aer a lumii aşa cum o ştim. La Davos s-a văzut contrată fără nicio deferenţă şi consideraţie de preşedintele SUA. Care a şocat lumea bună, ecologistă, vituperându-i mai convingător decât le-ar fi plăcut verzilor germani pe profeţii apocalipsei, spre a elogia optimismul, America şi pe sine însuşi.
În revanşă, i s-a reproşat „ignoranţă” şi „insolenţă”, iar popularul lider al stângii şi al verzilor din Germania, nu tocmai religiosul Robert Habeck, a recurs, revoltat la culme, la un limbaj escatologico-demonologic, calificându-l pe Donald Trump, scurt pe doi, drept „Adversarul”.
Nu mai lipsea mult şi îi spunea Anticristul. Ceea ce se potriveşte de minune tendinţelor progresiste de a idolatriza şi canoniza icoana Gretei Thunberg. Episcopul catolic al Berlinului, Koch, nu se dăduse în lături s-o compare la un moment dat cu Mântuitorul, afirmând că grevele elevilor intitulate Fridays for future îi ”amintesc de intrarea lui Iisus în Ierusalim”.
Ceea ce pare a nu pricepe Habeck este că, între marii păcătoşi ai lumii industrializate care scuipă sistematic, de ani şi decenii, pe mai orice măsuri riguroase de protecţie a mediului, se află tiranii precum Rusia şi China comunistă, pe care stânga le abordează, de regulă, duios. Deşi China calcă în picioare violent şi drepturile omului, spălând pe creier un milion de uiguri. Ori maltratându-i pe oamenii din Hongkong pentru că insistă să lupte pentru democraţie şi respectarea principiului „o ţară, două sisteme”. Ori monitorizând la sânge viaţa particulară a mai bine de un miliard de chinezi. Ori edificând în toată lumea un sistem draconic de supraveghere şi control informaţional.
Cu toate acestea, pentru Habeck, pe care mulţi germani îl consideră un demn urmaş al Angelei Merkel în funcţia de cancelar şi al cărui partid a înlocuit la stânga spectrului politic odinioară popularul partid social-democrat, „Adversarul” cu majusculă e Trump. Nu Xi Jinping, nu Putin, nu aliatul ţarului, criminalul în masă sirian Assad, nu dictatorul turc Erdogan, nu venezueleanul Maduro, care-şi înfometează poporul, ori nord-coreeanul Kim, care face la fel şi mai ameninţă şi întreaga lume cu bombele sale nucleare. Şi nici măcar ayatolahul Khamenei, care le forţează pe iranience să poarte basma şi le trimite după gratii dacă nu-l ascultă, împânzeşte Orientul cu miliţii şiite şi teroare şi dispune de gărzi revoluţionare care exportă islamism şi doboară avioane de pasageri.
Oricât de popular ar fi liderul ecologist, notorietatea lui nu se compară, desigur, cu a lui Thunberg. Despre care până şi editorialistul unui ziar în genere serios ca Die Welt afirma că ar fi „schimbat lumea”. În fapt, a băgat planeta în sperieţi, dar tot repetându-şi obsesiile spre a răspândi panica, în loc să mizeze pe tehnologie şi consens politic, ar putea lesne păţi ruşinea băieţelului de cioban care tot striga „lupul”!
Dar până atunci, unii de genul capitaliştilor despre care Lenin afirma că ”ne vor vinde şi funia cu care să-i spânzurăm” o vor încuraja, semnalizându-i o prezumtivă înţelegere pentru ca nu cumva să-şi pericliteze profiturile. Mai greu de priceput e că Trump şi Thunberg nu sunt, de fapt, decât faţa şi reversul aceleiaşi medalii. Care e dorul nostru de un crez, chiar şi fanatic, oricât de alăturea cu drumul ar fi. Din unghiul prea multor occidentali debusolaţi, extremismele par sexy. Iată de ce se tace asiduu din gură ori se aderă chiar, cu entuziasm, la fenomene conexe cum sunt islamizarea, comunismul, fascismul şi ideologia corectitudinii politice, cuplate cu relativism, rasism şi ecologism radical.
Aşa se explică şi cireaşa otrăvită de pe greţosul tort antidemocratic care este erupţia de antisemitism mutilând Europa inclusiv în zonele cândva foarte civilizate ale Bătrânului Continent. A contracara tenebroasa ură împotriva evreilor care, proprie naziştilor, legionarilor şi altor extremişti de dreapta, a scris cele mai negre pagini ale istoriei umanităţii şi, totodată, ale istoriei germane, româneşti şi europene, e scopul întâlnirii de la Ierusalim a numeroşi şefi de stat şi de guvern din lume.
Dar nici liderii israelieni nu sunt la adăpost de îndreptăţite critici cu privire la organizarea acestei extrem de importante ceremonii internaţionale aniversând 75 de ani de la eliberarea de nazişti a lagărului de la Auschwitz. Prinse în capcana vanităţilor personale, a unor rivalităţi şi certuri intestine, precum şi a dorinţei de a nu-l contraria pe preşedintele Rusiei, care se dedă la tot mai jenante exerciţii revizioniste, gazdele israeliene ale ceremoniei s-au văzut boicotate de preşedintele Poloniei.
Andrezj Duda a preferat să nu se deplaseze la Ierusalim, unde, spre deosebire de Putin, nu i s-a alocat timp spre a rosti o alocuţiune. Potrivit gazdelor de la Yad Vashem, discursurile sunt rezervate şefilor de state care au contribuit (cu trupe) la eliberarea de nazism. Să fim serioşi. Există ţări care au contribuit deopotrivă la cuceririle naziste ca şi la eliberarea de ele. De pildă România. Apoi, polonezii au luptat din greu. Iar Germania nu s-a eliberat singură, dar preşedintele ei a fost invitat să ţină un discurs.
Duda nu e, desigur, un îngeraş. Revizionismul, negaţionismul în variile sale versiuni şi nu mai puţin versatilul antisemitism fac ravagii şi în fostele state comuniste, nu în ultimul rând în Polonia, Ungaria, Ucraina şi Lituania. Dar a-l prefera pe ţar unui preşedinte ales democratic nu poate fi moral, politic eficient pe termen lung și nu poate aduce servicii anti-antisemitismului. E timpul recalibrării liderilor de pretutindeni. Şi al congruenţei dintre vorbe cumpănite şi fapte realmente bune.
Data 22.01.2020
Autoare/Autor Petre M. Iancu
https://www.dw.com/ro/quo-vadis-europa-liderii-lumii-%C5%9Fi-ru%C5%9Finile-continentului/a-52107061
/’’’’//////////////////////////////////////////\
Apocalipsa după Davos
Cornel Codiţă
Ziarul BURSA
Ca orice jucărie încăpută pe mîna politicienilor din zilele noastre, Forumul mondial de la Davos a devenit un fel de bazar mediatic. Pentru unii, prilej să-şi mai aline cumplita teamă că bunica centenară a familiei nu i-a văzut la televizor suficient de mult, înainte de a se muta la cele veş-nice, iar pentru alţii să se umple de plăcerea mestecării surcelelor limbii de lemn pe care o plimbă-n gură la toate reuniunile „de importanţă capitală” unde sunt neapărat şi întotdeauna prezenţi. Desigur, nu aceasta a fost intenţia lui Klaus Schwab şi a echipei sale de organizatori ai Forum-ului de la Davos. El a fost proiectat ca o platformă de întîlnire şi schimb de idei pe teme relevante privind economia lumii, direcţiile ei de mişcare, cu contribuţia celor ce chiar au idei demne de a fi auzite şi dezbătute. Ca să nu-şi piardă de tot relevanţa, în oceanul de vorbărie produs de înaltele feţe politice, ce se arată musai la Davos, în fiecare an tot mai multe, organizatorii pun pe masă cîteva rapoarte de referinţă. Unul dintre cele mai importante este cel privind „Riscurile Globale”. Ediţia 2011 nu face excepţie. Ea se singularizează, însă, prin orizontul apocaliptic care domină discursul, altminteri pătruns de cele mai bune intenţii: să-i prevină, în primul rînd pe inves-titori, asupra pericolelor de care sunt pîndiţi în jungla unei lumii globalizate răvăşite nu doar de consecinţele crizei financiare, ci şi de problemele pe care le-a moştenit, ori pe care le creează noul eşafodaj al luptei pentru putere: „Lumea nu mai este, cu niciun chip, în măsură să mai facă faţă unor noi şocuri. Criza financiară a redus capacitatea de rezistenţă a economiei globale, simultan a sporit tensiunile geopolitice şi gravitatea problemelor sociale, ceea ce sugerează că guvernele şi societăţile sunt mai puţin capabile să facă faţă provocărilor globale. Şi totuşi, după cum acest raport arată, suntem confruntaţi cu riscuri globale încă şi mai mari, cu probabilitatea crescută a efectelor de contagiune rapidă, datorată creşterii gradului de conectivitate a sistemelor, precum şi ameninţării evenimentelor cu impact catastrofic”. (Şi eu, care mă luasem de gînduri, că editorialele mele sunt prea pesimiste!)
De ce natură şi de unde vin pericolele? Raportul identifică şi analizează succesiv riscurile sistemice, grupurile nodale de riscuri şi riscurile de impact major şi probabilitate ridicată.
La nivel sistemic, tensiunile se manifestă pe două direcţii, puternic interdependente: disparităţi economice, intra-statale şi inter-statale, şi erori/eşecuri ale guvernării globale. Cu siguranţă, globalizarea a moştenit o lume plină de dezechilibre. Ceea ce spune, de data aceasta fără ocolişuri, analiza de la Davos este că în loc să amelioreze aceste dispari-tăţi, globalizarea tinde să le adînceas-că, să ridice tranşee, să rupă punţile dintre lumi care, chiar dacă comunică între ele, trăiesc în „istorii” diferite. Într-una dintre mesele rotunde a spus-o G. Soros, dar nu la modul general, ci cu referire chiar la arealul european! „Europa este pe cale să depăşească euro-criza. Rezultatul, însă, este o Europă cu două viteze”. Paul Krugman, nobel pentru economie şi titular al catedrei de Economie mondială al Universităţii Princeton, a ales alte cuvinte pentru a exprima însă aceeaşi idee, referindu-se la salvarea Portugaliei de la falimentul de stat: „Încă unul-două < succese > ca acesta şi periferia Europei va fi zdrobită”. Erorile şi eşecurile de gestiune globală ale problemelor create de globalizare sau care se dezvoltă în acest nou mediu economico-tehnologico-social sunt binecunoscute, de la „efectele adverse” ale reţetelor FMI, care în cele mai multe cazuri au oprit evoluţia „bolii”, dar au omorît bolnavul, pînă la cele încă şi mai răsunătoare ale negocierilor din runda Doha, privind comerţul global. Ceea ce raportul nu spune, răspicat, este că aceste eşecuri nu mai sunt de mult surprinzătoare. Lumea pe cale de globalizare nu dispune de niciun instrument instituţional adaptat condiţiilor şi cerinţelor care definesc noile probleme. Politicienii, în lipsă de ştiinţă, de imaginaţie şi mai ales de curajul de a înfrunta consecinţele deciziilor strategice, încearcă la nesfîrşit să utilizeze instituţiile create acum 50-60 de ani, în condiţii complet diferite şi pentru cu totul alte scopuri, cu speranţa că, nu se ştie cum, ele vor produce mult aşteptatele soluţii. Este ca şi cînd ai încerca să repari un ceas de mare precizie lovind întruna în el cu un ciocan mare, de fierărie!
Raportul de la Davos identifică trei structuri nodale de probleme, generatoare de riscuri majore în economia şi societăţile globalizării.
Primul este nodul gordian al dezechilibrelor macro-economice. Un soi de caier al problemelor nerezolvate, ori rău rezolvate de state, din care globalizarea toarce firul neîntrerupt al problemelor grave şi chiar al riscurilor de prăbuşire: generalizarea rapidă a crizei fiscale, prăbuşirea valorii unor bunuri, care sus-ţineau acţiuni şi fonduri generate pe piaţa secundară şi terţiară a tranzacţiilor financiare, nivelul tot mai ridicat al îndatorării statelor, dezechilibre structurale în balanţele comerciale, volatilitatea monetară şi dinamica sincopată a economisirii la nivel global.
Al doilea este „economia subterană”. O etichetă care nu spune mai nimic despre efectele distructive ale activităţilor ilegale în domeniul tranzacţiilor internaţionale, de la traficul de persoane şi exploatarea lor în regim de sclavie, pînă la traficul de arme, droguri sau mărfuri contrafăcute, ori sustrase de la plata taxelor. Valoarea totală a activităţilor de acest tip, ne spune raportul de la Davos, a fost în 2009 de 1,3 trilioane de dolari! Economia subterană a devenit un teritoriu tot mai atractiv pentru deţinătorii de mari capitaluri, pe măsură ce activităţile legale îşi aplatizează marjele de profit. Riscul mare, însoţit de profit foarte ridicat, promis şi realizat în activităţi ilegale, devine o strategie mai tentantă decît cea bazată pe riscuri medii şi profituri zero, ori chiar pierderi, cum se întîmplă, tot mai des, în economia de suprafaţă; iar tentaţia începe să-i atingă chiar şi pe investitorii „cuminţi”. Valul este în creştere! Consecinţele în sistemul global sunt devastatoare, nu doar în plan economic, ci şi în cel al securităţii statelor, societăţilor şi persoanelor.
Al treilea nod gordian este structurat de axa hrană-apă-energie. Cererea creşte într-un ritm accelerat, raportul estimează că pentru următoarele două decenii ea va fi cu 30-50% mai mare. Neacoperit de ofertă, decalajul va creşte în viitorul imediat şi mediu. În consecinţă, este uşor de prevăzut ceea ce se va întîmpla cu preţurile. Vor exploda! Consecinţele au fost evocate în termeni clari la Davos: Ngozi Onkonjo-Iweala, director al Băncii Mondiale: „Nu vom mai vedea preţuri mici la produsele alimentare, căci avem acum de a face cu un fenomen de durată”; Jaques Diouf, director general al FAO: „Ţările cele mai sărace vor fi afectate cel mai tare de disparităţile create în posibilitatea procurării mijloacelor de bază pentru hrană. Aceasta poa-te duce la instabilite politică şi poate ameninţa pacea şi securitatea la nivel mondial”.
În sfîrşit, cele cinci riscuri considerate critice pentru perioada imediat următoare sunt produse de efectele infracţiunilor cibernetice, de consecinţele dezechilibrelor demografice, de accesul tot mai limitat la resurse critice – hrană-apă-energie-, de prăbuşirea în populism a politicilor publice adoptate de unele regimuri politice ca răspuns la nota de plată a propriilor greşeli, adesea amplificată de mecanismele globalizării şi, în sfîrşit, de proliferarea mijloa-celor tehnologice şi ştiinţifice care pot genera capacităţi de distrugere în masă ce ar putea fi folosite în scopuri teroriste.
Bun venit în 2011, anul Iepurelui de fier şi al Apocalipsei după Davos! https://www.bursa.ro/apocalipsa-dupa-davos-29687011
///////////////////////////////////////////
Forumul de la Davos, elitele globaliste și amprenta de carbon
Alexandru Lazescu
Ambițiile elitelor politice, corporatiste, ONG-iste reunite la Davos de a impune soluții radicale pentru gestiunea planetei se lovesc de ostilitatea stîngii care le acuză de ipocrizie, de opoziția celor care cred că unele teorii conspiraționiste încep să semene prea mult cu realitatea, și de reconfigurările geopolitice
Tema tradiționalei reuniuni anuale de la Davos World Economic Forum (WEF) 2022 care tocmai s-a încheiat (de regulă are loc în ianuarie, pe zăpadă, dar din cauza Omicronului a fost mutată în mai) a fost „Istoria într-un moment de cotitură: politici guvernamentale și strategii de afaceri„ și, previzibil, a fost dominată de războiul din Ucraina și tragediile umanitare pe care le-a provocat. Însă, din nou previzibil, nu aveau cum să lipsească temele dragi lui Klaus Schwab, fondatorul WEF (în 1971) și elitelor politice, corporatiste, ong-iste (pandemia globală, inegalitatea, schimbările climatice) care într-un exercițiu ritualic anual vin să-și exprime profunda preocupare pentru „soarta planetei și a omenirii în ansamblu”. Klaus Schwab le-a spus celor circa 2500 de participanți că ei sunt cei chemați să asigure o „gestiune luminată” a acestor provocări planetare reprezentate de schimbările climatice și pandemii, de pe poziția unui fel de „guvern global”. Reacțiile nu au întîrziat să apară. „Nu este o teorie conspiraționistă că WEF dorește un guvern global, este un obiectiv înscris în Misiunea lor”, crede senatorul american Rand Paul. „Ideea unui guvern care nu este ales de nimeni, iată un pericol mult mai serios decît preocuparea lor caraghioasă pentru amprenta de carbon”. Care, în aceeași ordine de idei se exprimase extrem de critic, alături de alți politicieni americani, față de un demers care ar urma să acorde Organizației Mondiale a Sănătății (acuzată care s-ar afla în bună măsură sub influența Beijingului) dreptul de a impune la nivel național politici sanitare în cazul unor pandemii.
Accentele intervenționiste din ultima vreme, mult mai vizibile ca în trecut, au făcut ca suspiciunile și teoriile conspiraționiste asociate „Agendei Davos”, să crească semnificativ în intensitate, mai ales după declanșarea pandemiei. Într-un film din 1997, „Teoria Conspirației„, cu Mel Gibson si Julia Roberts, șoferul de taxi Jerry Fletcher, vede conspirații peste tot. În principiu, un exemplu clar de paranoia. Însă se spune, mai în glumă sau mai în serios, că dacă persiști în aceste teorii, mai devreme sau mai tîrziu una dintre ele se va dovedi adevărată. Or, Davosul, oferă destule exemple care alimentează cu succes astfel de etichete. Mai ales proiectul unei așa numite „Mari Resetări”, anunțat anul trecut de către Klaus Schwab, care militează pentru o schimbare radicală a modului nostru de viață, stîrnise deja enorme controverse. Pe care o serie de intervenții din acest an le-au amplificat.
De pildă J. Michael Evans, președintele Alibaba Group, a vorbit despre un dispozitiv care va analiza „amprenta de carbon” a fiecăruia monitorizînd ce cumperi, ce mănînci, unde și cum călătorești, etc un fel de variantă a sistemului de „credite sociale” din China. Iar Albert Bourla, CEO Pfizer, unul dintre marii beneficiari ai pandemiei, care în 2021 a cîștigat $24,3 milioane, a vorbit despre o tehnologie pe care o dezvoltă corporația sa, cu un microchip inserat într-o tabletă care să semnaleze autorităților dacă pastilele obligatorii au fost într-adevăr ingerate. În timp ce președinta unui gigant financiar norvegian a spus că din cauza tranziției energetice va trebui să ne obișnuim cu penuriile, cu prețurile mari, cu presiunile inflaționiste. Sacrificii care merită însă făcute, a spus ea, din cauza „imperativului luptei cu schimbările climatice”.
Aceste idei nu sunt noi. Ele au fost enunțate cu jumătate de veac în urmă de așa numitul Club de la Roma care avertiza despre „limitele creșterii”. Previziunile sumbre avansate atunci nu s-au împlinit, însă ideea în sine, aceea de a promova politici care să limiteze creșterea populației (de unde și campaniile susținute pro-avort sau cele pro-LGBTQ, cu accent în ultimul timp pe transgenderi), care să impună un anumit mod de viață, sub imperativul „sustenabilității”, a redevenit tentantă pentru că frica inoculată privind „moartea Terrei” dacă nu se impun măsuri radicale constituie un instrument de control extrem de eficient într-o societate în care trebuie măcar formal păstrată regula deciziilor luate democratic. Iar din această perspectivă se vede cît de ușor a putut fi inoculată într-o bună parte a populației ideea că schimbările climatice la care asistăm ar fi provocate în principal de om, de unde și toată această titanică „luptă cu carbonul” despre a cărei necesitate („existențială”, după cum ne explică The Guardian și multe alte instituții mass media) suntem informați zilnic. De fapt au existat schimbări climatice, unele mult mai dramatice decît cele de acum, de-a lungul întregii existențe a Pămîntului, cu mult înainte de apariția omului cu impact pozitiv (în ultima perioadă a crescut suprafața verde de pe Terra) sau negativ (creșterea nivelului mării care amenință localități sau chiar regiuni situate în zone litorale). Însă strategia „luptei cu carbonul” îți permite, pe de o parte, să promovezi o agendă ideologică asociată radicală („justiție socială”, „echitate”, etc) iar pe de alta este tentantă din perspectiva levierului de control societal pe care îl oferă (și istoricul Niall Ferguson avertiza la un moment dat în legătură cu măsurile luate în perioada pandemiei în privința a ceea ce el numea tendința de „Chinaficare” a Vestului). În baza ei au fost luate decizii complet nerealiste care au dus la renunțarea la surse de energie tradiționale înainte de avea la dispoziție surse alternative viabile, mai ale dacă se elimină și energia nucleară.
WEF este un forum pro-globalizare care anul acesta a avut loc într-o perioadă în care tendința mondială este una către de-globalizare, ceea ce pune sub semnul întrebării pe viitor chiar rostul reuniunii de la Davos. Pesimismul privind viitorul globalizării a fost împărtășit pe scară largă la reuniune. Vocile moderat optimiste au fost copleșite de pesimismul majoritar care nu se așteaptă la o reîntoarcere la situația din trecut, chiar dacă se va ajunge la un acord de pace în Ucraina. Așa cum era de așteptat participanții au deplîns aceste evoluții, chiar dacă unii au prezentat scenarii ceva mai optimiste vorbind despre o „re-globalizare”, adică o „globalizare mai selectivă, care să regîndească fluxul global de bunuri, servicii, finanțe, informații și persoane”, între altele prin orientarea pronunțată către afaceri derulate în spații cu prieteni geopolitici. Un motiv major de preocupare este previzibila splitare, în timp, a sistemului financiar internațional, un efect al impactului severelor sancțiuni financiare impuse de Occident Rusiei. Ceea ce va face ca multe țări, instituții și persoane să dorească să-și plaseze resursele în afara sistemului financiar actual dominat de Vest. Rusia și China discutau deja de ceva vreme despre un sistem financiar internațional alternativ dar sancțiunile aplicate Moscovei legate de invazia din Ucraina ar putea grăbi lucrurile.
În ultima perioadă WEF a fost atacat constant și de la dreapta și de la stînga spectrului ideologic. Însă în acest an criticile au fost mai vehemente ca niciodată. De pildă CNN se întreabă dacă elitele mondiale prezente zilele trecute la Davos chiar au sesizat că lumea s-a schimbat citîndu-l pe jurnalistul american Anand Giridharadas, autorul volumului „Winners Take All: The Elite Charade of Changing the World„, care critică dur ceea ce el numește o „clasă plutocratică de elită” spunînd că ultimii doi ani au clarificat lucrurile, această clasă înfloritoare dorește, în esență, în ciuda discursurilor pe care le livrează despre binele comun, să prezerve un sistem defavorabil tuturor celorlalți.
Probabil că și astfel de critici i-au făcut pe mulți lideri politici importanți să decidă, prudent, să nu se amestece cu miliardarii lumii într-un moment atît de dificil în plan economic. Au lipsit între alții Joe Biden, Boris Johnson, Emmanuel Macron, Mario Draghi. E drept, a fost cancelarul german Olaf Scholz iar Casa Albă l-a trimis totuși pe John Kerry, „țarul” luptei împotriva Schimbărilor Climatice, dar acesta nu este luat prea tare în serios nici măcar la el acasă. Comentînd aceste absențe, cotidianul The Guardian citează un fost ministru britanic care explică de ce tot mai multe figuri publice proeminente au început să creadă că prezența lor la Davos este mai degrabă contra-productivă: „a devenit totul ridicol, reuniunea a încetat să mai fie relevantă; vin în Elveția președinți de companii care zboară cu avioane private pentru a promite că vor planta milioane de arbori ca remediu împotriva carbonului”. În realitate argumentul este subțire. Tot cu avioane private se venea la Davos și cu ani urmă, pentru a face același gen de promisiuni. Însă vremurile și percepția publicului s-au schimbat dramatic între timp.
Elitele globaliste, pentru care Davosul este punctul nodal de intersecție, sunt văzute drept toxice, arogante, dominatoare și ipocrite, de ambele părți a barierei ideologice. Criticile privindu-i pe participanți sunt în bună măsură îndreptățite. În timpul pandemiei, care a ruinat o mulțime de afaceri mici și mijlocii, averea miliardarilor de pe planetă a crescut cu $5 trilioane, conform unui raport Oxfam. Dar pentru stînga radicală, neo-marxistă, un curent aflat pe val în Occident, mai ales printre tineri, problema nu este globalismul în sine ci faptul că sistemul de instituții pe plan național și global este construit pe idea de capitalism și piață liberă, concepte pe care le consideră nocive și pentru planetă și pentru omenire. Preocuparea lor principală fiind „redistribuirea” bogăției. În debutul unui articol cu titlul sugestiv „Davosul a murit” este o fotografie în care cîțiva tineri protestează împotriva WEF cu o pancartă pe care scrie „No Future for Capitalism”.
Exponenții acestui curent spun că nu se mai lasă înșelați de discursurile de la Davos despre egalitate, transparență, diversitate, doresc o „schimbarea radicală a sistemului”. Asta înseamnă renunțarea la capitalism și adoptarea unui sistem în esență de tip comunist în care un stat atotputernic să controleze cea mai mare parte a economiei și vieții oamenilor. Măsurile radicale preconizate au la bază două mari concepte: 1. redistribuirea masivă a bogăției, prin regimuri de taxare extrem de ridicate dar și printr-o „supraveghere strictă” a averilor, prin instituirea unui așa numit Registru Global al Proprietăților; 2. promovarea unor politici care să dea prioritatea a unor criterii bazate pe „incluziune” și „diversitate” în dauna celor bazate pe competență atunci cînd e vorba de traseul profesional individual. Ultimul concept presupune, într-un mod adesea formulat explicit, în numele „echității”, discriminarea „albilor”, în special a „bărbaților albi”.
Ceea ce nu vom găsi în acest discurs, probabil seducător pentru mulți, subliniază Thomas Sowell, este chiar și o minimă preocupare pentru mecanismele care creează bogăția care ar trebui masiv redistribuită. Ca și cînd existența acesteia ar fi un dat și ar fi sarcina guvernelor sau a unor organisme internaționale de tipul celor imaginate mai sus să se ocupe de lupta cu inegalitatea și să promoveze „justiția socială”. Cît de goale de conținut sunt astfel de demersuri atunci cînd sunt transpuse în practică, cu cooperative agricole de producție ineficiente sau cu fabrici aflate „în proprietatea întregului popor” care în general produceau doar pentru a produce nu pentru nevoile reale ale pieței, cei care au trăit o vreme în comunism știu deja. Însă tinerii de astăzi, pentru care acele vremuri sunt îndepărtate și complet irelevante, tind să gîndească probabil în mare măsură la fel ca cei din Occident.
De partea cealaltă, reproșurile sunt în principal de altă natură. Sunt legate de externalizările masive, care au făcut din China principalul furnizor de produse al lumii dar și de excesele progresiste în plan cultural care au exacerbat războaiele identitare din America. Joel Kotkin, pe linia ideilor avansate încă din 1941 de James Burnham, scrie într-o carte apărută în 2020, „The Coming of Neo-Feudalism”, despre conflictul cultural care a înlocuit vechea confruntare dintre dreapta și stînga, de natură preponderent economică, cu una dintre „elitele globaliste”, politice, manageriale, din spațiul media, din universități, din aparatul birocratic al statelor și din cel al organizațiilor internaționale, și restul societății. Davosul fiind locul emblematic în care aceste elite își etalează putere și influența și fac proiecții asupra viitorului pe care doresc să-l modeleze.
Anul trecut, din cauza pandemiei de COVID-19, a fost un WEF virtual. La care onoarea de ține „keynote speech” (discursul principal de deschidere) i-a revenit lui Xi Jinping. Atunci discursul lui Xi Jinping, care a lăudat virtuțile globalizării și multilateralismului, a fost marcat la final de aplauzele entuziaste ale lui Klaus Schwab și a restului audienței care, scriam atunci, „deși nu scapă nici un prilej să facă trimitere la principii generoase și valori înalte, par cu toții cuprinși de o amnezie generalizată în privința naturii regimului de la Beijing”. În acest an a intervenit de la Kiev Volodymir Zelenski dar au lipsit și Xi Jinping și Vladimir Putin. De fapt nimeni din Rusia nu a fost invitat. Însă anul trecut, liderul rus, care a avut și în 2015 o intervenție la WEF, după ce Rusia tocmai anexase Crimeea, a fost prezent. Klaus Schwab spunea atunci, în cuvîntul de introducere, că „în acest moment al istoriei în care lumea are o fereastră unică și scurtă de oportunitate de a trece de la o epocă a confruntării la o eră a cooperării, capacitatea de a auzi vocea președintelui Federației Ruse – este esențială„. Ceea ce nu face decît să dea dreptate celor care vorbesc despre distanța enormă dintre lumea imaginată de elitele și „experții” care se reunesc anual la Davos și lumea reală.
Excluderea prezenței rusești la ultimul forum de la Davis a stîrnit o reacție critică a Moscovei care i-a acuzat pe organizatori că „a renunțat la partenariatul cu operatorii noștri economici în favoarea Washingtonului” transformînd WEF într-un „club exclusiv reprezentînd interesele unui grup selectiv de țări”. În sine absența forțată a Rusiei semnalează o dată în plus sfîrșitul globalismului, cel puțin în forma sa actuală. Doar cu puțină vreme în urmă, pînă la întreruperea provocată de pandemie, prezența Rusiei la Davos era una consistentă. Wall Street Journal amintește de pildă „petrecerile extravagante”, cu icre negre și șampanie Dom Perignion din abudență, oferite de magnatul rus al aluminiului, Oleg Deripaska care în 2018 a adus o trupă de dansatori cazaci și pe Enrique Iglesias. Semnificativ, în acest an, pe fondul dispariției „Russia House” care în trecut organiza evenimente care promovau, cu mare pompă, tot felul de inițiative rusești, guvernul de la Kiev și un ONG ucrainean au organizat o expoziție cu fotografii întitulată „Casa Crimelor de Război comise de Rusia”.
Articolul este o variantă extinsă a unuia publicat în Revista „22”
https://www.contributors.ro/forumul-de-la-davos-elitele-globaliste-si-amprenta-de-carbon/
///////////////////////////////////
Marii „penali” ai lumii
Articol scris deAmbrus Bela
Nu există propriu-zis nicio luptă împotriva corupției, ci una pentru eradicarea națiunilor. Sunt doar „corupți buni” și „corupți răi”.
DE UNDE A APĂRUT IDEEA
Preludiul unei restructurări, începutul unei revoluții, debutul unui război civil, sunt tot atâtea posibilități pentru o polarizare atât de adâncă a societății de astăzi. Pe de o parte, rămâne așa-zisa elită – economică, politică, bancară – , establishmentul, iar pe de altă parte, populația. Două lumi care nu se suprapun deloc. O lume a socializării pierderilor și a privatizării profitului, a imposturii și dublului limbaj.
Ideea utilizării justiției ca armă politică a apărut la Chicago. Să ne întoarcem în anii ’60 când Saul Alinsky își începea prodigioasa activitate de educare a activiștilor „contraculturii”. După un deceniu de activism politic, prelegeri și scrieri, revista Time anunța că „Democrația americană este modificată de ideile lui Alinsky”. Azi, putem afirma că democrația întregii lumi „occidentale” este modificată.
Saul Alinsky s-a inspirat copios din modul de organizare a Mafiei. A elaborat, ulterior, lucrări care aveau ca obiectiv subversiunea și utilizarea slăbiciunilor democrației tocmai pentru răsturnarea ordinii democratice și a organizării statale.
Unul din studenții care au fost influențați de învățăturile lui Alinsky a fost și Barack Obama, devenit mai târziu ideolog al Partidului Democrat, dar și Hillary Rodham (Clinton), care nu doar că a fost studenta lui Alinsky, dar, fascinată fiind de ideile subversive și antistatale ale acestuia, i-a dedicat și o carte – „There Is Only the Fight: An Analysis of the Alinsky Model”, descoperită de presă în biblioteca de la Wellesley College din Chicago. Cum ar spune Hillary, ideea e să „freci leziunile crude ale nemulțumirii și să determini [masele] la acțiune prin agitație”.
Barack Obama şi Hillary Clinton, îmbrățișându-se, la Convenția Națională Democrată din iulie 2016
În 1993, Bill Clinton își începea mandatul la Casa Albă, însoțit de Hillary, care extrem de repede a preluat sarcina de a curăța imaginea Casei Albe de acuzele de viol ce apăreau din toate direcțiile la adresa lui Bill. A fost cea care a recurs la sprijinul FBI și a contractorilor armatei, pentru a le elimina pe cele care-i acuzau soțul.
Fiscul și FBI, ulterior judecătorii cu simpatii democrate, au fost aduși în această mică armată personală, pro-prezidențială. Se deschidea astfel o epocă întunecată în politica americană, dar care în mandatul lui Obama avea să fie exportată cu succes de Hillary Clinton, inclusiv în România.
„Dacă voi fi pusă sub acuzare, jumătate din Washington D.C. va cădea împreună cu mine”, amenința Hillary Clinton, ca răspuns mulțimii care-l aclama pe Donald Trump, scandând: „Lock her up!”
La ora actuală, Justiția este folosită pe scară largă pentru a îndepărta indezirabilii din calea celor care vor să impună ceea ce se numește „Noua Ordine Mondială”, globalizarea. Da, și în țările UE, că nu degeaba a lăsat-o Obama pe Angela Merkel în poziția de „lider al lumii libere”.
Singura mutație importantă care s-a petrecut între timp a fost juxtapunerea ideilor lui Alinsky cu cele ale neomarxiștilor de la Școala de la Frankfurt, de la Georg Lukács la Jürgen Habermas, apoi Karl Popper și celebra lui „societate deschisă” mistificată de George Soros.
CÂT COSTĂ?
Liberalii, naționaliștii și populiștii care se opun unei Europe federale și susțin o Europă a națiunilor sunt considerați corupți din start, iar opoziția lor față de mărețul „proiect european” se întâmplă, pentru a se salva de acuzațiile de corupție. Situația din UE nu e singulară.
Anual, Uniunea Europeană aruncă pe geam sume colosale pentru a demonstra că există o luptă împotriva corupției, asta fără să mai luăm în calcul și costurile adiacente cum ar fi cele legate de închisori, de instanțe de judecată, plus cheltuielile necesare ONG-urilor, presei etc., care asigură zgomotul de fond.
Ajunge să privim pe sondajele privind opinia cetățenilor despre principalele probleme ale țării și vom observa că pe locuri din vârful listei vom regăsi corupția. Tot așa cum regăsim și mari îngrijorări privind schimbările climatice. Desigur, niciodată nu vom regăsi migrația necontrolată, islamizarea, precaritatea veniturilor și a locurilor de muncă, destructurarea capitalului autohton etc.
Organul anticorupție al Consiliului Europei (GRECO) a avertizat că percepțiile publice asupra nivelurilor scăzute de corupție din anumite țări pot duce la subestimarea necesității de măsuri pentru combaterea practicilor corupte.
Ar fi vorba despre țări precum Polonia, care nici „măsurate” de Transparency International nu apar ca fiind corupte. Ceea ce șefii UE par să înțeleagă extrem de greu este faptul că fenomenul corupției, dincolo de aspectul economic, are și o componentă strict morală. Polonia este una dintre țările creștine, de unde comunismul a fost alungat în principal cu susținerea Bisericii.
Lupta anticorupţie are, așadar, strânse legături cu educarea eticii din societate, a încrederii cetățeanului în cei care-l conduc. Și, desigur, în mecanismele de control. Corupția înflorește acolo unde statul este perceput ca fiind abuziv, ostil, astfel încât frauda poate să îl slăbească.
O REŢETĂ IDENTICĂ PENTRU TOŢI
Când discutăm despre Justiție ca armă politică, trebuie să avem în vedere schema de funcționare a întregului mecanism global care se străduiește să impună neomarxismul la scara întregii emisfere. Corupția în sine este doar o gogoașă inventată pentru a elimina din joc orice oponent. Din Statele Unite până în Israel și din Uniunea Europeană până în America Latină, procedeul utilizat este identic.
Avem următoarele componente, exceptând din schemă așa-zisa „elită” mondială:
- clasa politică aservită intereselor corporatist-bancare;
- ONG-urile și agitatorii sociali;
- media – cu toate componentele sale: ziare, televiziuni, radiouri, bloguri, social-media, motoare de căutare etc.;
- justiția și serviciile secrete.
Practic, toate „armele” menţionate mai sus sunt utilizate într-o strânsă colaborare, excluzând orice posibilitate de a scăpa de „sistem”. Fapta de corupție, reală sau nu, dar cel mai adesea „descoperită” de vreun ONG stipendiat de „elită”, cum ar fi Transparency International, „se îngrijorează” în privința unui element marginal legat de viața sau activitatea victimei.
De aici, ONG-ul întocmește un raport, dă glas „suspiciunii”, care se și publică, apoi intervine mass-media și amplifică subiectul, scoate în evidență aspecte stridente, exagerează, moment în care se poate sesiza Justiția, ca să cerceteze fapta „de corupție” semnalată.
Cu sau fără ajutorul serviciilor secrete, victima este acuzată public și „cercetată” (nu învinuită, nu trimisă în fața instanței), pentru că ar fi săvârșit o faptă de corupție.
De aici, aceeași presă începe să acuze, de astă-dată mai vocal, căci cel în cauză este „penal”, iar ONG-urile își întocmesc raportul către clasa politică (de exemplu structurile europene), subliniind că victima este profund coruptă și că împotriva ei au început demersuri juridice.
E timpul politicienilor din rândul adversarilor să se „indigneze” și să ceară demisia, demiterea sau deferirea către procuratură a „coruptului” care este, totodată, chemat „să-și demonstreze nevinovăția”, ceea ce este din start un demers imposibil.
Jocul acesta de-a du-te vino pe întreaga axă se întâmplă până când cel vizat este eliminat din joc.
Același mecansim este însă pornit de îndată, cu scopul invers, de a-i demoniza pe acuzatori și de a „spăla” reputația celui învinuit.
„CORUPȚII CEI RĂI”
DONALD TRUMP
Statele Unite ale Americii au cheltuit milioane de dolari, ca să-l ancheteze pe președintele Donald Trump privind o posibilă complicitate cu rușii, care s-a dovedit a fi o făcătură. Cum spuneam, Trump face parte dintre „corupții răi”. Să vedem pe cine mai regăsim pe această listă și ce „păcate” au ei.
Donald Trump a discutat cu președintele Ucrainei, discuția dintre ei fiind despre fostul vicepreședinte american Joe Biden, care l-a șantajat pe fostul președinte Porosenko cu împrumutul de un miliard de dolari, cerându-i să-l demită pe procurorul general care îi ancheta fiul. Democrații cer acum punerea lui Trump sub acuzare, pentru un nou „complot” împotriva Statelor Unite. Nimeni nu se întreabă ce căuta fiul vicepreședintelui din regimul Obama amestecat în afacerile cu gaze tocmai în Ucraina și de ce un vicepreședinte al SUA se amesteca în treburile interne ale Ucrainei. Economistul american Paul Krugman, laureat al premiului Nobel, consideră că Trump trebuie trimis la închisoare, căci, altfel, Trump va trimite mii de jurnaliști „în lagăre de concentrare”, pentru că, nu-i așa, Trump este dictator.
BENJAMIN NETANYAHU
Benjamin Netanyahu va fi pedepsit pentru corupție, dacă nu mai este premier, titrează presa neomarxistă, stângistă. Totuși, greu de crezut!
Netanyahu este acuzat că a acceptat mită sub formă de trabucuri și șampanie de la un prieten, ale cărui obiective legislative Netanyahu nu a reușit să le susțină. Sau că a mâncat prea multă înghețată, pe banii contribuabililor. Această acuză fiind totuși extrem de ridicolă, a fost înlăturată.
De asemenea, Netanyahu este acuzat că a acceptat mită sub formă de știri pozitive pe un site web, în schimbul unor reglementări legislative care l-ar fi avantajat pe proprietarul site-ului. Problema este că articolele despre Bibi Netanyahu au fost aproape toate complet ostile, iar politicile de reglementare pe care le-a adoptat au falimentat compania prietenului său. Greu de crezut că pentru așa ceva se poate pronunța vreo sentință de condamnare.
ANDREJ BABIŠ
Prim-ministru al Cehiei . Procurorii au fost nevoiți să claseze dosarul de corupție împotriva premierului ceh. El a fost „suspectat” de fraudă, prin faptul că ar fi aplicat în mod greșit subvenții ale Uniunii Europene pentru întreprinderile mici, într-un proiect de 2 milioane de EURO. Babiš a respins acuzațiile. Un purtător de cuvânt al parchetului spune acum că procuratura și-a „schimbat” opinia, fără a da detalii.
Ancheta a avut în vedere evenimente din urmă cu 10 ani, înainte ca Andrej Babiš să intre în politică. Babiš este acuzat că „și-a ascuns” dreptul de proprietate asupra unei ferme și a unui centru de conferințe, cunoscut sub numele de „Cuibul de berze”, pentru a obţine subvențiile UE. În fapt, Babiš n-a ascuns nimic, ci a fondat o companie nouă, care să corespundă finanțărilor UE, utilizând o parte din activele companiei pe care o deținea, fără a încălca vreo prevedere legală. După derularea afacerii, Babiš a desființat firma constituită.
De asemenea, UE investighează un potențial caz de conflict de interese în care este implicat Babiš în privința companiei Agrofert. El a transferat compania către fonduri fiduciare (de administrare) înainte de a prelua funcția publică, pentru a se conforma legilor cehești. Deci, acuzațiile sunt total nefondate.
MARINE LE PEN
Președinte al Frontului Naţional, euraparlamentar (2004-2017), membru al Adunării Naționale (camera inferioară a Parlamentului) și principalul lider al opoziției din Franța, nu avea cum să scape de „justiție”. Le Pen a fost pusă sub anchetă oficială privind o presupusă fraudă la plata asistenților din Parlamentul European.
Acuzațiile au fost transmise anchetatorilor francezi care au deschis un dosar. Parlamentul a suspectat că aproximativ 5 milioane de euro s-ar fi utilizat nu pentru plata activității depuse de asistenții ei în beneficiul PE, ci în folosul Frontului Național (FN). Frontul Național a negat acuzațiile. În final, potrivit calculelor, suma a ajuns la 41.554 de euro! Marine Le Pen a negat acuzațiile. Mai mult, a atacat decizia la Curtea Europeană de Justiție, susținând că OLAF a fost părtinitoare, din punct de vedere politic, adăugând că biroul antifraudă ar trebui cercetat. Curtea Europeană de Justiție i-a respins argumentele pe motiv că nu aveau „nicio dovadă sau temei judiciar” și i-a ordonat să restituie 41.554 euro.
O a doua acuză a vizat un împrumut bancar. FN, partid de dreapta, a avut dificultăți în a găsi finanțare pentru campania electorală, din cauza refuzului băncilor franceze de a acorda credite. În schimb, FN a împrumutat 9 milioane de euro de la First Czech-Russian Bank de la Moscova, în 2014, în ciuda sancțiunilor Uniunii Europene impuse Rusiei în urma anexării Crimeei. Așa a devenit Le Pen și „omul rușilor”, KGB-ului, mafiei ruse etc. Probabil, ar fi mers și către instanță cu acest caz, numai că procurorii nu au putut găsi nimic pentru a o acuza direct.
O ultimă întâlnire cu sistemul se leagă de activitatea pe Twitter. Le Pen a (re)distribuit trei imagini, în 2015, dintre care una arăta cadavrul decapitat al lui James Foley, un jurnalist american executat de Statul Islamic. Celelalte imagini arătau un soldat sirian strivit sub un tanc și un pilot iordanian ars într-o cușcă. Le Pen a rămas fără imunitate parlamentară și a fost acuzată de „circularea unor imagini violente care ar putea fi văzute de copii”. Dacă va fi judecată și condamnată, ar fi pasibilă de o pedeapsă de trei ani de închisoare și o amendă de 75.000 euro.
MARIANO RAJOY
Prim-ministrul Spaniei (2011-2018), a fost demis din funcție în 2018, în urma unui vot de neîncredere în Parlament, dar şi a unui scandal privind „banii negri” din Partidul Popular pe care-l conduce, partid de centru-dreapta, conservator. Rajoy a fost acuzat de corupție de socialiștii lui Pedro Sanchez. Curtea Națională din Spania a pronunțat sentințe dure împotriva a 29 de oameni de afaceri și oficiali ai partidului, inclusiv împotriva fostului trezorier, Luis Bárcenas, care a primit o pedeapsă de 33 de ani.
Majoritatea acuzațiilor s-au bazat pe o depoziție a fostului trezorerier al PP. Rajoy a declarat că Luis Bárcenas nu mai era membru al PP când el a fost numit premier (în decembrie 2011). Deși nu s-a găsit niciun membru al guvernului care să fi comis vreo infracțiune, credibilitatea lui Rajoy a fost distrusă. Evident, cu ajutorul presei.
JANEZ JANŠA
Anticomunist și populist, prim-ministrul Sloveniei (2004-2008; 2012-2013), bun prieten cu premierul ungar Viktor Orban, a fost acuzat de corupție și a ajuns și în închisoare fără să existe vreo dovadă că ar fi primit vreodată mită.
Janša a fost condamnat la doi ani de închisoare, în iunie 2013, pentru luare de mită în achiziționarea a 135 de vehicule blindate de la grupul finlandez de apărare Patria.
În fapt, acuza privind corupția, provenea de la radioteleviziunea finlandeză care l-a acuzat pe Janez Janša că ar fi primit mită pentru achiziționarea blindatelor. Totul s-a bazat pe o scrisoare în care apărea cineva cu inițiala „J”.
Comisia pentru prevenirea corupției din Republica Slovenia a calificat această „mită” drept „foarte greu de negat”.
Janez Janša a solicitat presei finlandeze un drept la replică ce nu i s-a acordat. În ianuarie 2010, Janez Janša l-a dat în judecată pe ziaristul finlandez Magnus Berglund pentru 1,5 milioane de euro pentru defăimare într-o instanță civilă slovenă (Novo Mesto), iar procurorii din Ljubljana au cerut 6 luni de închisoare pentru Berglund.
Totuși, procurorii sloveni au formulat acuzații de corupție împotriva lui
Janez Janša la 6 august 2010. La 5 iunie 2013, Tribunalul raional Ljubljana l-a condamnat pe fostul premier, iar pe 20 iunie 2014, Janša a început să-și execute pedeapsa în Penitenciarul Dob. La 12 decembrie 2014, Janša a fost eliberat temporar din închisoare în așteptarea examinării cauzei de către Curtea Constituțională. Condamnarea a fost revocată în unanimitate de Curtea Constituțională la 23 aprilie 2015.
La 11 septembrie 2011, radiodifuzorul național sloven RTV Slovenia publicase un document care-l exonera pe Janez Janša de corupție și îl implica pe Bartol Jerković, directorul unei companii din Croația – Duro Daković. Între timp, în Finlanda au avut loc arestări din cadrul companiei Patria, în care statul finlandez este unul din acționarii principali.
Un transfer bancar către o bancă din Feldkirch (Austria), ca o compensare pentru un contract de apărare, se numește mită – în spațiul Schengen, în timp ce același transfer bancar către Schaanwald (Liechtenstein) pentru același contract, se numește compensare indirectă.
Transferul a fost ascuns prin livrarea de armament și extensii mai puțin costisitoare decât cele anunțate oficial. Banii au fost direcționați către o companie deținută de agentul austriac al Patria, Wolfgang Riedl. Riedl a trimis apoi banii către agenți, fiecare distribuind mita către diferite grupuri. Omul de afaceri Walter Wolf ar fi interacționat cu politicienii sloveni și prin pictorul Jure Cekuta cu oficiali de la Ministerul Apărării din Slovenia. Riedl a transferat 2,8 milioane către omul de afaceri Walter Wolf, dar încercarea lui Wolf de a trimite banii a fost oprită de banca sa, care a informat unitatea austriacă de spălare a banilor. În această afacere, Janez Janša a fost doar un țap ispășitor!
Janša continuă să conducă Partidul Democrat Sloven de centru-dreapta (SDS) și este membru al parlamentului.
HEINZ-CHRISTIAN STRACHE
Fostul vicecancelar al Austriei (2017-2019) a fost acuzat de corupție după ce presa germană a pus în circulație o înregistrare video făcută în timpul unei vacanțe la Ibiza, înainte de a fi ales vicecancelar. Pe un fond de consum de alcool, Strache discuta cu o tânără care pretindea că ar reprezenta un oligarh rus despre posibilitatea unei investiții într-un ziar local – Kronen Zeitung – în schimbul unei acoperiri media favorabile pentru Starche. Corupţie! a strigat presa.
Nu a mai contat faptul că înregistrarea era veche de doi ani, că femeia, Alyona Makarova, nu are legaturi cu niciun rus bogat, iar vila gemea de camere ascunse. Într-un mod cât se poate de evident, „Ibiza-gate” este o făcătură. Demn de remarcat e doar faptul că înregistrarea s-a ivit în prag de alegeri europarlamentare, aruncând în aer și șansele Partidului Libertății (FPO), dar și ale grupului suveranist de a se consolida în Parlamentul European. Strache a demisionat din funcție, partidul lui fiind scos de la guvernare de către cancelarul Kurz. În prezent, Heinz-Christian Strache nu se mai află în nicio funcție politică.
LIVIU DRAGNEA
Fost președinte PSD (2015-2019), președinte al Camerei Depitaților (2016-2019), reprezintă un caz intens dezbătut, astfel că ne vom mărgini să amintim doar faptul că a suferit o primă condamnare, în 2015, la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru „vina” de a fi efectuat numărătoarea paralelă la referendumul de suspendare a președintelui Traian Băsescu în 2012. De asemenea, pentru că ar fi chemat electoratul să participe la acest vot boicotat de președinte și căruia i s-a impus în mod contrar uzanțelor un prag de participare. Condamnarea a fost de doi ani de închisoare cu suspendare.
Un al doilea dosar de așa-zisă coruție s-a referit la „angajări fictive” la o instituție din subordinea Consiliului Județean Teleorman, al cărui preşedinte era, pentru instigare la abuz în serviciu. Chiar dacă restul inculpaților din dosarul pentru abuz în serviciu au fost eliberați pe motiv că fapta nu există, în cazul lui Liviu Dragnea s-a dispus o sentință de 3 ani și 6 luni cu executare.
MATTEO SALVINI
Viceprim-ministru (2018-2019), ministru al Internelor (2018-2019), senator (din 2018), secretar federal al Lega Nord (2013-2019), europarlamentar (2009-2018) reprezintă un alt caz interesant. Acuzele au încercat prima dată să discrediteze politicienii din partidul pe care-l conduce – LEGA. Am putea aminti aici „cazul Armando Siri”, ministru al transporturilor din guvernul coaliției LEGA – Mișcarea 5 Stele. Giuseppe Conte, premierul italian, i-a cerut lui Matteo Salvini, la vremea respectivă vicepremier și Ministru al Internelor, să îl îndepărteze pe Siri din pricina acuzațiilor de corupție.
Siri, care a fost acuzat de luare de mită în schimbul promovării politicilor în domeniul energiei regenerabile. Armando Siri a respins acuzațiile. Pe urmă, cabinetul a căzut și nu a mai fost nevoie de continuarea demersurilor.
Alberto Nardelli este „ziaristul” care s-a specializat în a produce acuze privind presupuse finanțări rusești împotriva suveraniștilor italieni. Nardelli lucrează pentru publicația BuzzFeed. Doar ca fapt divers, aceasta este publicația care a dus jenanta campanie „Russiagate” în Statele Unite, promovând acuzația potrivit căreia rușii ar fi stat în spatele alegerii lui Donald Trump la Casa Albă. Potrivit acuzatorilor, o importantă companie de petrol din Rusia urma să vândă cel puțin 3 milioane de tone metrice de combustibil pe parcursul unui an către compania italiană Eni, pentru o valoare de aproximativ 1,5 miliarde de dolari. Achiziționarea și vânzarea ar fi urmat să se facă prin intermediari, vânzătorii aplicând acestor tranzacții un discount de 4%, adică, de aproximativ 65 de milioane de dolari. Acest discount ar fi urmat să intre apoi în posesia celor de la Lega, partidul lui Salvini, care ar fi putut astfel finanța campania europarlamentară din acest an. Cel care ar fi perfectat „afacerea” este un anume Gianluca Savoini, despre care s-a afirmat că ar fi „un apropiat” al lui Salvini.
Matteo Salvini, a declarat în aprilie 2019 că este cercetat pentru presupuse „răpiri” de migranți, deoarece guvernul italian a refuzat să permită unei nave a ONG-urilor care transporta migranți să acosteze pe țărmurile Italiei.
Procurorii italieni au decis, de asemenea, să înainteze acuzațiile de calomnie împotriva fostului ministru de Interne, Matteo Salvini, pentru comentarii pe care le-a făcut în calitatea sa oficială despre căpitanul navei de salvare, Carola Rackete, din partea ONG-ului german Sea Watch.
GEERT WILDERS
Liderul Partidului pentru Libertate din Olanda (2006-2019), parlamentar în Cemera Reprezentanților (2002-2019), a avut parte de un proces ce s-a desfășurat între 2010 și 2011. Wilders a fost acuzat că a insultat grupuri religioase și etnice și a instigat la ură și discriminare. A fost găsit vinovat în iunie 2011.
Împotriva lui Geert Wilders s-au formulat cinci acuzații. Prima a fost că insultă musulmanii din cauza religiei lor. Celelalte patru acuzații au vizat instigarea la ură și discriminare a marocanilor și a altor imigranți non-occidentali din cauza rasei sau a etniei lor. Acuzațiile s-au formulat în urma conținutului articolelor pe care Wilders le-a scris între 2006 și 2008, precum și din scurtmetrajul său „Fitna”. Era vorba despre un apel pentru interzicerea Coranului, avertismente împotriva unei „invazii islamice” și a unui „tsunami al islamizării”. De asemenea, el a catalogat islamul drept religie fascistă, descriind tinerii olandez-marocani drept violenți și comparând Coranul cu Mein Kampf-ul lui Hitler.
Judecătorii din primul proces au fost înlăturați din cauza tendențiozității împotriva lui Wilders, astfel că o rejudecare a început în februarie 2011. Serviciul public de urmărire olandez, după ce inițial a refuzat să-l trimită în judecată pe Wilders pentru că nu considera ilegale declarațiile sale, a dispus ca o instanță de apel să treacă la urmărirea sa judiciară. La 23 iunie 2011, Wilders a fost achitat de toate acuzațiile.
IVO SANADER
A fost prim-ministru al Croației (2003-2009) din partea Uniunii Democrate, formațiune conservatoare, de centru-dreapta. Primul denunț a venit din partea Ministrului Justiției al fostului său guvern, anume de la Vesna Škare-Ožbolt, care îl denunțase pe motiv că are câteva ceasuri de mână nedeclarate ca avere. S-a dovedit a fi o acuză neîntemeiată.
Parlamentul croat votează însă pentru înlăturarea imunității sale și este pus sub urmărire penală de Biroul Croat pentru Combaterea Corupției și a Criminalității Organizate (USKOK). I se cere extrădarea din Austria, unde a și fost arestat la cererea Croației. După un alt an, era deja și judecat și condamnat la 10 ani de închisoare în prima instanță, Instanța Supremă reducând pedeapsa la 8 ani și 6 luni. Sanader a negat că ar fi săvârșit infracțiunile și a declarat că procesul său a fost motivat politic. În 2015, Curtea Constituțională anulează sentințele, după aproape 5 ani de detenție pe motiv că nu a avut parte de un proces echitabil și nu a putut să se apere și decide ca procesul să fie rejudecat. La sfârșitul rejudecării sale, instanța a ordonat lui Sanader să restituie mita primită.
S-a susținut că ar putea fi acuzat pentru implicarea sa în organizarea vânzării de energie electrică către compania petrochimică croată Dioki Group la prețuri sub cele de pe piață, ceea ce a afectat compania de energie electrică de stat HEP cu câteva milioane de Kunas. Numai că, statul deține 49% și la Dioki. Acuzele au avut la bază doar declarațiile unor martori care „credeau” că Sanader a acceptat o mită pentru a asigura prețurile mai mici. Acuzele nu s-au putut dovedi. În 2017 Ivo Sanader a fost condamnat în cel de-al doilea dosar, urmând ca sentința de 4 ani și 6 luni să fie judecată și de Curtea Supremă.
În acest dosar, USKOK l-a acuzat pe fostul prim-ministru de o presupusă mită de la Hypo Alpe Adria Bank din Austria, în anii 90, când era ministru adjunct de externe. Sanader ar fi încasat, potrivit rechizitoriului, 695.000 de dolari pentru contractarea unui împrumut de la Hypo Bank Austria, în 1995. Aici, a fost inclusă – absolut gratuit – și acuzația de speculă de război, ca să dea bine și în presă.
Din cablogramele Wikileaks aflăm că a existat un acord între prim-ministrul Jadranka Kosor (succesoarea la conducerea Guvernului Croației) și oficialii UE privind campania anticorupție, rezultatele urmând a fi măsurate în politicieni de top trimiși la închisoare, fiind citat exemplul necorespunzător al României și Bulgariei, țări cărora li s-a permis accesul în UE înainte să se fi curățat de „corupție”!
CORUPȚII „CEI BUNI”
DIDIER REYNDERS
În această categorie îi vom regăsi pe toți cei care servesc interesele establishmentului. Am putea începe cu noul comisar european pentru Justiție, Didier Reynders.
La Bruxelles, tocmai s-a închis ancheta care-l viza pentru fapte de corupție pe Ministrul Apărării și Ministru al Externelor belgiene. Cel care formulase acuzele era un fost agent al serviciilor de informații, Nicolas Ullens de Schooten. El l-a denunțat pe Didier Reynders că ar fi luat diverse mite, trecute prin paradisuri fiscale, pentru acordarea de contracte publice. Faptele sunt legate de construcția clădirii ambasadei belgiene din Kinshasa și închirierea unui sediu al poliției federale. Fostul agent secret a furnizat și nume de persoane și de companii implicate, precum și persoane care pot oferi informații instanței. Procurorul avea să constate că Reynders e imaculat.
RICHARD FERRAND
Președintele Adunării Naționale a Franței, care ocupă locul patru în ierarhia de stat sub Constituția franceză, este acuzat că ar fi beneficiat ilegal de pe urma unei afaceri imobiliare din urmă cu șapte ani. Ferrand a fost directorul Mutuelles de Bretagne, un grup de asigurări sociale de sănătate non-profit, cooperatist, care a beneficiat de o finanțare guvernamentală, din 1998 până în 2012.
În 2011, grupul a căutat un loc unde să înființeze un centru de asistență medicală, la Brest. În acea perioadă, concubina lui Ferrand, avocata Sandrine Doucen, a cumpărat o clădire pe care apoi a închiriat-o tocmai celor de la Mutuelles de Bretagne. Sandrine Doucen a finanțat achiziția de 375.000 de euro prin chiria plătită de Mutuelles, obținând un profit substanțial.
JEAN-CLAUDE JUNCKER
Președintele Comisiei Europene, și-a dedicat cariera pentru a se asigura că societatea devine mai puțin echitabilă, că instituțiile și persoanele fizice bogate pot evita impozitele pe care oamenii mărunți și întreprinderile mici trebuie să le plătească.
Industria ducatului a dispărut la începutul anilor ’90. În timpul mandatului lui Juncker în funcția de prim-ministru al Luxemburgului, din 1995 până în 2013, ducatul s-a reinventat ca fiind cel mai mare paradis fiscal al Europei. Aceasta a permis multinaționalelor să evite impozitele, prin intermediul companiilor intermediare de capital.
Juncker a solicitat să fie pus în fruntea Comisiei Europene care era angajată în acțiuni în justiție împotriva regimului său fiscal. În sarcina lui a căzut, practic, să supravegheze o anchetă cu privire la tranzacții pe care, ca premier, le-a ascuns. Regulile laxe ale UE nu i-au impus lui Juncker obligația de a declara vreun conflict de interese. Dezvăluirile (publicate de International Consortium of Investigative Journalists) au dat peste 300 de oferte fiscale secrete pe care Luxemburgul le-a încheiat cu corporații multinaționale, inclusiv Disney, Skype, Vodafone, GlaxoSmithKline, Koch Industries și Black & Decker. În mai multe cazuri, tranzacțiile – cunoscute sub denumirea de „hotărâri fiscale” – au permis firmelor să plătească mai puțin de 1% impozit în Luxemburg.
Statul oferea, în secret, privilegii fiscale imense, la scară industrială. În unele cazuri, documentele scurse arătau chiar deduceri fiscale pentru „dobândă considerată” – adică faptul că se pretindeau plăți de dobânzi la împrumuturi care, în realitate, nu aveau dobândă.
În 2014, au existat apeluri pentru ca noul comisar pentru concurență al Uniunii Europene, Margrethe Vestager, să ia măsuri. Ceea ce nu s-a întâmplat.
Vestager ar fi putut folosi legislația UE în domeniul concurenței – care împiedică țările să acorde ajutor de stat întreprinderilor favorizate – precum multinaționalele care au beneficiat de imense reduceri de taxe.Abia mai recent hotărârile privind impozitele confidențiale acordate Apple, Starbucks, Fiat și Amazon au început să fie cercetate. După scandalul LuxLeaks, Vestager a lansat anchete suplimentare cu privire la IKEA, firma franceză de energie electrică Engie și Nike – ultima dintre acestea ca răspuns la ParadisePapers.
Dacă însă Comisia și comisarul Margrethe Vestager au ezitat în privința LuxLeaks, procurorii din Luxemburg au fost mai zeloși și au descoperit identitatea a doi dintre autori – foștii angajați PriceWaterhouseCoopers, Antoine Deltour și Raphael Halet – care au beneficiat din plin de acuze penale pentru dezvăluirea informațiilor privind paradisul fiscal luxemburghez.
În 2017, Președintele Comisiei Europene este parte într-o nouă anchetă penală cu privire la probele „modificate” care au indus în eroare o anchetă privind interceptările ilegale. Jean-Claude Juncker se confruntă cu acuzațiile privind oferirea de informații inexacte sub jurământ într-un dosar care se referă la o presupusă acțiune ilegală cu mai mult de zece ani în urmă, când era prim-ministru al Luxemburgului. Un judecător luxemburghez a deschis o anchetă penală în privința faptului că subordonații lui Juncker au fost responsabili pentru o transcriere incompletă a unei conversații înregistrate pe ascuns, care ar fi putut camufla presupusul său rol în interceptările ilegale.
Se știe public că Juncker urma să apară ca martor într-un proces împotriva lui Marco Mille și a doi foști agenți Srel (Serviciul de Informații din Luxemburg), Frank Schneider și André Kemmer.
Cei trei sunt acuzați de încălcarea legilor privind protecția vieții private și a datelor cu caracter personal, pentru delapidare și pentru reținerea unui CD care conține dovezi. Procesul urma să aibă loc la sfârșitul lunii noiembrie 2017, dar a fost amânat, deoarece Juncker nu era disponibil.
JOSÉ SÓCRATES
Fostul prim-ministru al Portugaliei (2005-2011), este un bun globalist, pro-avort, pro-gay, pro-austeritate, dacă austeritatea se referă la alții. Lui Sócrates îi place traiul îmbelșugat și luxul.
A închis mii de școli, zeci de maternități și alte zeci de dispensare. Atât de bine a condus țara încât odată cu venirea crizei datoriilor din 2008, s-a văzut nevoit să contracteze un împrumut de la FMI în valoare de 78 de miliarde de euro.
În 2014 a fost arestat pentru evaziune fiscală și spălare de bani. A fost însă pus în libertate, cu interdicția de a părăsi țara. O a doua punere sub acuzare a venit în 2017.
Charles Smith, un consultant angajat să se ocupe de autorizarea mall-ului Freeport of Alcochete, a declarat clar că José Sócrates „este corupt” și că a primit, printr-un văr, bani pentru a da undă verde proiectului pentru „outlet”. Acuzația are și o înregistrarea dezvăluită de canalul TVI și este doar o parte a unei conversații de 20 de minute unde, alături de
Charles Smith, au apărut și John Cabral, un oficial al consultantului, și Alan Perkins, directorul Freeport. Acesta a fost cel care, fără să știe celelalte două persoane, a înregistrat discuția în care Smith și Cabral vorbesc despre mita dată premierului. Conversația înregistrată a avut loc în 2006 și avea scopul inițial de a explica celor din Regatul Unit destinația sumelor mari ieșite de la compania din Londra la momentul aprobării proiectului din Portugalia.
Legat de Freeport Alcochete, mai există suspiciuni de corupție din cauza modificării zonei de protecție specială din estuarul Tagus (ZPET), decis cu trei zile înainte de alegerile din 2002, printr-un decret-lege, când José Sócrates era Ministrul Mediului.
La 22 mai 2012, Alan Perkins, manager de Freeport între 2005 și 2006, a declarat, sub jurământ în instanță, că au fost efectuate plăți ilegale către Ministrul Mediului José Sócrates.
În noiembrie 2014, José Socrates a fost arestat pentru suspiciuni de corupție și spălare de bani, a devenit evident că deținea milioane de euro. Sócrates a susținut că a împrumutat doar banii și că nu există înregistrări ale sumelor împrumutate, însă recunoaște că a avut un stil de viață luxos la Paris după ce a părăsit guvernul.
El a fost inițial reținut în așteptarea încheierii anchetei. A fost întemnițat la Évora până în septembrie 2015, când a fost retrimis în arest la domiciliu la casa unei rude din Lisabona. A fost eliberat din arestul la domiciliu în octombrie 2015, dar a fost constrâns să rămână în Portugalia și i s-a interzis să contacteze alți suspecți din dosar, până la finalizarea anchetei. În 2017, Sócrates a fost acuzat în mod oficial de corupție, inclusiv luare de mită, spălare de bani și fraudă fiscală.
Acuzațiile de falsificare de documente, evaziune fiscală, spălare de bani și abuz în serviciu s-au bazat pe trei tranzacții: oferta de preluare a Sonae pentru Portugalia Telecom și fuziunea propusă cu operatorul de telecomunicații brazilian Oi, proiectul de extindere Vale do Lobo și dezvoltarea unei linii feroviare de mare viteză.
Sócrates este suspectat în alte 31 de cazuri de corupție pasivă, spălare de bani, fraudă fiscală în circumstanțe agravante și falsificare de documente, a declarat parchetul portughez. Au fost implicate 18 persoane și 9 întreprinderi.
Conform concluziilor anchetei care a durat din 2006 până în 2015, Sócrates și complicii săi au acumulat peste 24 de milioane de euro în Elveția.
CHRISTINE LAGARDE
În 2016, şefa FMI a compărut în fața instanței pentru o plată de 400 de milioane de euro către un amic al fostului președinte Nicolas Sarkozy, anume Bernard Tapie, proprietarul Adidas, ale cărui acțiuni au fost devalorizate fraudulos de Banca Crédit Lyonnais, motiv pentru care acesta amenința cu un proces guvernul. În schimbul banilor, pare-se, Tapie i-a promis sprijin electoral lui Sarkozy. La vremea respectivă, Lagarde ocupa poziția de Ministru al Finanțelor.
Lagarde a folosit bani publici pentru a-l plăti pe amicul fostului președinte. Curtea a condamnat-o pe Christine Lagarde pentru „neglijență”, și nu a stabilit nicio sentință, în principal pentru a nu declanșa o altă criză la vârful FMI, după precedentul scandal cu Dominique Strauss-Kahn, care a demisionat în 2011.
URSULA VON DER LEYEN
Actualul președintele al Comisiei Europene, fost ministru german al Apărării, este vizată de o anchetă privind infracțiunile în legătură cu utilizarea de consultanți externi, inclusiv Accenture și McKinsey și un contract IT de 390 milioane de euro, acordat unei alte companii care nu a reușit să treacă prin consiliul de supraveghere al companiei.
De asemenea, se va investiga dacă von der Leyen poate fi acuzată de nepotism, angajând-o pe Katrin Suder, fost consultant McKinsey, ca adjunctă pentru a supraveghea secția de achiziții ale armelor din cadrul ministerului. Există acuzații că Ursula von der Leyen ar fi ocolit regulile de achiziții publice în acordarea de contracte unor firme, în valoare de milioane de euro. Martorii-cheie audiați și în Bundestag, au confirmat suspiciunile de corupție sistematică din minister. Mult mai interesantă este aproapierea ei de Wolfgang Schäuble, influentul președinte al parlamentului german, dar și fost ministru al Finanțelor în perioada 2009-2017. De mai bine de un deceniu, cei doi s-au întâlnit la micul dejun o dată pe săptămână, tradiție care s-a încheiat abia când Schäuble a devenit președinte al Bundestag. Schäuble este un personaj controversat, fiind direct legat de scandalul finanțărilor ilegale pentru CDU în anii 90, adept al austerității.
Partea cea mai interesantă, acum că Ursula a ajuns la cârma Comisiei Europene, este că Schäuble este adeptul integrării finanțelor care respectă Sharia, a activităților bancare sau de finanțare care respectă Sharia (legea islamică) și aplicarea sa practică prin dezvoltarea economiei islamice. Sharia interzice riba, definită ca dobândă plătită la toate împrumuturile de bani, investițiile în companii care furnizează bunuri sau servicii considerate contrare principiilor islamice (de exemplu, carne de porc sau alcool).
MARIO DRAGHI
Fost preşedinte al Băncii Centrale Europene (2011-2019). Grecia a folosit tranzacțiile valutare proiectate de Goldman Sachs, în 2001, pentru a masca nivelul datoriei în vederea intrării în zona euro. Goldman Sachs a continuat să ajute Grecia să-și mascheze contabilitatea și s-a oferit să intervină, în 2009, deși Grecia renunțase deja la serviciile băncii.
Valoarea creanței ascunse a fost de 2,8 miliarde de euro în 2001, iar ca urmare a unei restructurări, din 2005, a crescut la 5,8 miliarde de euro. Goldman a câștigat onorarii mari pentru aceste înțelegeri.
Mario Draghi, care urma să fie șeful Băncii Centrale Europene, s-a alăturat totuși băncii Goldman Sachs, în 2002 și a devenit șeful grupului care s-a ocupat de restructurare, în 2005. New York Times a relatat după aprobarea nominalizării lui Draghi că acesta a oferit tranzacții similare și altor guverne europene. Banca Italiei a emis o negare cu privire la implicarea lui Draghi. Se pare că Draghi a fost implicat direct în organizarea de tranzacții similare, mult mai mari, pentru Italia, în timp ce era directorul general al Băncii Italiei, în 1999. Dacă Goldman Sachs a fost una dintre contrapartidele pentru Italia, când Draghi a fost la cârma Băncii Centrale, angajarea sa ulterioară la Goldman arată ca o mită.
BCE este izolată de orice fel de control. Este o adevărată capodoperă a arhitecturii europene. Draghi este membru al grupului celor treizeci fondat de Fundația Rockefeller. Grupul celor treizeci este un grup privat de lobbyiști din sectorul financiar. Din acest motiv, este acuzat că are un conflict de interese în calitate de președinte al BCE.
ROBERT FICO
Fostul prim-ministru al Slovaciei
(2012-2018) a caracterizat Ungaria drept „o amenințare”, dar s-a opus parteneriatului militar dintre polonezi și americani.
Relațiile lui extramaritale au fost dezbătute în tabloidele slovace, care au publicat fotografii cu premierul, însoțit de secretara sa, Jana Halászová, care dispunea de loc de parcare la Parlament, de o mașină de 30.000 de euro și căreia îi apăruse în avere și un apartement de cca. 100.000 de euro. Omul de afaceri Ladislav Bašternák, care îi închiriase un apartament
prim-ministrului Fico, nu a avut succes cu apelul său împotriva verdictului emis de instanța districtuală din Bratislava, în noiembrie 2018, unde era acuzat de fraudă și evaziune fiscală. Instanța pronunțase o sentință de 5 ani de închisoare.
În schimb, Curtea Regională din Bratislava a emis un verdict mai strict: 5 ani de închisoare, 5 ani de interdicție de a desfășura activități comerciale și confiscarea bunurilor.
Ladislav Basternak reprezenta legătura dintre prim-ministrul Robert Fico și Marian Kocner, antreprenor, cel care, având relații cu organizații mafiote, a ordonat asasinarea jurnalistului Jan Kuciak și a logodnicei acestuia, gest care a scos lumea în stradă și a dus la demisia lui Fico.
Sistemul mafiot din Slovacia s-a clădit timp de 12 ani cât timp Fico s-a aflat la putere, dar s-a destrămat cu o viteză uluitoare când populația a început să facă presiuni. Între timp, poliția a acuzat patru bărbați și o femeie de uciderea lui Kuciak, precum și pentru planificarea altor trei omoruri – a doi procurori și a unui fost ministru, toți adversari cunoscuți ai lui Kocner. A urmat demisia ministrului de interne, Robert Kalinak și a președintelui Poliției, Tibor Gaspar.
Poliția suspectează că unii judecători au acceptat mită și că au abuzat de puterea lor ca funcționari publici.
La 8 martie 2019, Marian Kočner a fost acuzată oficial pentru că a dispus omorârea jurnalistului de investigație Jan Kuciak în februarie 2018. Poliția l-a mai acuzat și de obstrucționarea justiției pentru că încerca să trimită mesaje ascunse prin intermediul prietenului său, Peter Tóth, care între timp a ajuns denunțător.
47 de persoane au fost acuzate de infracțiuni de corupție, iar aproximativ un sfert din cazuri au implicat „mită” sub 20 de euro, anul trecut în Slovacia.
Între timp, toate s-au schimbat, mai puțin Fico. Fostul premier Robert Fico a cerut președintelui Andrej Kiska să-l numească președinte al Curții Constituționale, la jumătatea lunii ianuarie 2019. Altminteri, Fico amenința că va începe un război. Ulterior s-a retras din lupta pentru postul de la Curtea Constituțională, datorită atitudinii lui Kiska, iar lupta a început cu adevărat. Fico a depus acuzații la Agenția Națională Penală (NAKA) împotriva reprezentantului autorizat al companiei KTAG al președintelui Kiska, Eduard Kučkovský.
FERENC GYURCSÁNY
Fostul prim-ministru al Ungariei (2004-2009) pare tot un „neprihănit”. În prezent este liderul Coaliției Democratice și un om de afaceri prosper.
În 2006, corupția politică a devenit evidentă și a scos locuitorii Budapestei în stradă, când guvernul Gyurcsany a declarat un deficit de 4% pe an, iar politicienii corupți din UE nu au spus niciun cuvânt. Deficitul real al Ungariei a fost de 11% (pe hârtie, diminuată de privatizarea în ultimul moment al aeroportului din Budapesta). Complicele lui Gyurcsany a fost Joaquín Almunia, șeful Comisiei pentru probleme economice și monetare. Scandalul s-a sfârșit cu demisia lui Gyurcsany din fruntea guvernului.
În septembrie 2006, deputatul european Hans-Peter Martin a dat în vileag afacerile ciudate ale companiei Strabag cu statul ungar, din 2004, în urma cărora anumite sume au ajuns la partidele ungurești, mai exact în vistieria lui Gyurcsany.
Martin a descris afacerea. În primul rând, el a arătat că 15,2 milioane de euro s-au transferat de la Strabag la Eurocontact. Pentru consultanță. Firma Strabag este cea care a lucrat la autostrada M5 din Ungaria și, întrucât derula afaceri cu statul ungar, nu avea dreptul să sponsorizeze partide politice. S-a aflat însă că practica – să-i zicem guvernamentală – era ca cel care câștiga dreptul de a efectua lucrarea la autostradă, să întoarcă cca. 10 la sută din profit în vistieria partidului de guvernământ. Strabag a câştigat nu mai puțin de 112 lucrări de acest gen! De curiozitate doar, a doua firmă câștigătoare a unor lucrări similare în Ungaria în acea perioadă era Betonut SA, cu 26 de lucrări, iar a treia firmă câștigătoare nu se putea mândri decât cu 14 lucrări.
Martin considera dubioasă și activitatea de consultanță a firmei Eurocontact, atâta vreme cât cei de aici, Zach și Aczel, nu aveau decât 20 de ani, și nu s-ar fi putut lăuda cu o experiență care să merite peste 15 milioane de euro.
Un „Memo” din interiorul companiei Eurocontact a arătat că cei de la Strabag aveau nelămuriri unde ar fi mai avantajos să livreze banii: în Ungaria, Austria, Elveția sau Slovacia? Sau, și mai bine, în conturile unei firme dintr-un paradis fiscal, firma urmând a fi utilizată, ulterior, pentru plata comisioanelor în discuție.
Banii, în final, au fost trimiși către Eurocontact, iar de acolo, în conturile Institutului Liberal din Austria. Abia de aici le-ar fi parvenit celor aflați în coaliție cu Gyurcsany, anume Alianței Liber Democrate. Evident, atât cei de la Strabag, cât și cei de la Eurocontact și, la capătul lanțului, Kuncze Gabor, președintele Alianței Liber Democrate din Ungaria, au negat că ar fi avut loc vreo asemenea tranzacție. Kuncze Gabor a recunoscut însă că primea donații de la amintitul institut liberal, în cuantum de 20 de milioane de forinți. Tot așa cum și Strabag recunoștea că a plătit bani firmei Eurocontact.
Oficiul european anticorupție (OLAF) a solicitat restituirea a 76,6 miliarde HUF (264 milioane USD) din fondurile UE utilizate pentru construcția liniei de metrou M4. OLAF a înaintat un raport guvernului, constatând că aproape jumătate din fondurile cheltuite pentru construirea metroului M4 au fost cheltuite în mod necorespunzător, inclusiv alte 167 miliarde HUF (576 milioane USD). Mai exact, OLAF spunea că banii au fost „furați sau utilizați fraudulos”. 106 miliarde HUF – sumă suplimentară, s-a cheltuit tot cu „nereguli”, aducând la aproape 273 miliarde HUF (941 milioane USD) suma fondurilor publice cheltuite la metrou, cu încălcarea reglementărilor europene.
Transcrierile înregistrărilor, declasificate și publicate în 2013, au vizat conversațiile care au avut loc în 2008, în timpul guvernării lui Gyurcsany, între Tamás Portik, considerat un lider „mafiot”, și Sándor Laborc, director al NBH sau Serviciul de Securitate Națională, al agenției civile de contrainformații a Ungariei. Conform transcrierilor, Portik și Laborc au vorbit de cel puțin de trei ori despre probleme politice, inclusiv despre cum să împiedice partidul lui Viktor Orban, FIDESZ, să câștige alegerile.
LAURA CODRUŢA KOVESI
Procuror-şef european.. Rolul Parchetului European este acela de a ancheta și a trimite în judecată pe cei care fraudează Bugetul European și comit infracțiuni cu privire la interesele financiare ale UE, incluzând fraude cu fonduri europene de peste 10 mii de euro ori cu TVA transfrontalier de peste 10 milioane de euro. Aceste fapte puteau fi anchetate și trimise în judecată, anterior, doar de autoritățile naționale.
Justiția la nivel european nu este independentă având în vedere faptul că netezirea drumului către fotoliul european s-a negociat politic. Kovesi este cercetată de procurorii SIIJ în dosarul privind extrădarea lui Nicolae Popa, condamnat în dosarul FNI. Aceasta are calitatea de inculpat, fiind acuzată de abuz în serviciu, luare de mită şi mărturie mincinoasă.
De asemenea, fostul procuror-şef al DNA este cercetat pentru complicitate la represiune nedreaptă, grup infracţional organizat şi complicitate la cercetare abuzivă într-un disjuns din cel care îi vizează pe procurorii DNA Mircea Negulescu și Lucian Onea.
Mesajul clar al Parlamentului European este că nu contează pe Curtea Constituțională a unui stat membru UE sau pe noțiunea stat de drept.
Kovesi a compromis definitiv DNA-ul, întrucât nimeni nu mai poate lua în serios un dosar făcut de cea care a populat instituția cu „veverițe, portocale şi uncheşei”.
Rezultatul direct al anchetelor, dincolo de faptul că a demonstrat că votul cetățenilor este nul, ar fi că majoritatea antreprenorilor autohtoni ce reprezentau capitalul românesc sunt fie falimentați, fie la pușcărie, fie se feresc de fondurile europene.
PRINCIPIUL „UȘII ROTATIVE”
Potrivit Transparency International EU, termenul „ușă rotativă” se referă la mișcarea persoanelor între diverse poziții de funcție publică și locuri de muncă din același sector în organizații private sau non-profit.
30% dintre eurodeputații care au părăsit politica lucrează acum pentru organizații din registrul de lobby al UE. Pentru comisarii europeni, cota este mai mare de 50%.
9 din 26 de comisari care au ieșit din funcție în 2014 au trecut prin „ușa rotativă” spre corporații sau alte organizații care au legături cu afacerile mari, ceea ce ridică semne de întrebare privind relația dintre organul executiv al UE și interesele private.
26 de foști eurodeputați au fost angajați de consultanțele de lobby de la Bruxelles, la scurt timp după ce au părăsit biroul.
CAZURI CONTROVERSATE
José Manuel Barroso (Portugalia), fost președinte al Comisiei Europene, s-a alăturat băncii de investiții Goldman Sachs.
Viviane Reding (Luxembourg), Comisar pentru Justiţie, Drepturi Fundamentale și Cetățenie (2010-2014); Informație Societate și Media (2004-2010); Educație și Cultură (1999-2004) e membru în consiliul de administrație al companiei miniere Nyrstar 1, Agfa Gevaert, dar și al Fundației Bertelsmann (care are legături puternice cu gigantul media global cu același nume).
Neelie Kroes (Olanda), fost comisar pentru Agenda digitală și fost comisar pentru Competiție, este consilier la Bank of America Merrill Lynch și membru al bordului Open Data Institute. S-a alăturat și consiliului de administrație al Uber.
Karel De Gucht (Belgia), Comisar pentru Comerț (2010-2014); Dezvoltare și Probleme Umanitare (2009-2010), este angajat la o firmă importantă de capital privat CVC Partners și de gestionare a averii aparținând Merit Capital. Fostul comisar pentru comerț De Gucht, care a început negocierile comerciale TTIP UE-SUA, a primit, de asemenea, binecuvântarea actualei Comisiei de a se alătura companiei de telecomunicații Belgacom2 (Proximus).
POVESTEA CELEI MAI MARI OPERAȚIUNI DE SPĂLARE DE BANI DIN ISTORIA EUROPEI
Estonia este cea mai necoruptă țară, potrivit Transparency International. Aivar Rehe, fostul şef al sucursalei estoniene a Danske Bank, a fost găsit mort, nu departe de casa sa, după ce a fost dat dispărut. Poliția crede că ar fi fost o sinucidere. Rehe s-a aflat în mijlocul scandalului unui caz de spălare de bani de 200 de miliarde de euro, în anii 2007-2015. Danske Bank a fost ameninţată cu amenzi, chiar somată să părăsească țara. Fostul CEO al băncii, norvegianul CEO Thomas Borgen a demisionat și a fost acuzat de neglijență în serviciu.
https://www.qmagazine.ro/marii-penali-ai-lumii/
/////////////////////////////////////////////
Davos, o putere străină ostilă, antistatală și antinațională
–Singurii care au definit Davos-ul ca o mare putere mondială, similară ca putere Chinei, Rusiei sau SUA, au fost analiștii americani. Spre deosebirile de puterile statale, Davosul este diferit, neavând nici granițe, nici capitală, nici președinte–.
Articol scris de Ambrus Bela
Cum a devenit forumul de discuții de la Davos o putere decizională la nivel global și care sunt personajele cheie ale „noii orânduiri mondiale”? Cum a ajuns o mână de oameni să decidă cum are voie omenirea să trăiască?
Oficialii de la Kiev „mulțumesc” României, limitând drepturilor românilor care trăiesc în Ucraina, prin noua lege a educației
POATE EXISTA UN ASEMENEA SCENARIU?
Cu doar trei decenii și ceva în urmă, pe vremea lui Ceaușescu, trădarea te putea trimite fix în fața plutonului de execuție. Sentința ar fi fost executată la Jilava. Astăzi, trădarea este menționată cu mândrie în CV-uri, a fi împotriva statului român reprezintă un lucru de invidiat, este sinonim cu progresismul, te transformă în „elită”.
Cum s-a ajuns aici? Din aproape în aproape. Prin abandonarea valorilor naționale și îmbrățișarea așa-ziselor valori liberale. Prin secularizare. Prin acceptarea unor criterii valorice străine și prin valorizarea pozitivă a unor instituții internaționale. Prin confuzie. Prin oportunism. Prin Satanism…
Pe de o parte, s-a construit o pseudo-elită, pe de altă parte s-a exploatat indulgența și ignoranța populației conduse de această pseudo-elită. Conformismul s-a propagat datorită și mai marii prostii a unor cadre locale, incapabile să își imagineze că astfel de schimbări radicale ar putea exista într-o lume așa-zis democratică. Genul Vasile Dîncu: „nu putem fi la nesfârșit idioții Europei”! Ceea ce nu înseamnă că nu putem fi „idioți utili”.
Cu un deceniu în urmă, Forumul Economic de la Davos, fondat în 1971 și aproape nebăgat în seamă până de curând, mai putea trece drept ceea ce îi spunea numele: un spațiu în care se dezbat idei economice. O agora în care se gândesc scenarii privind dezvoltarea economiei mondiale. Totul se concretiza printr-un raport anual numit „Global Competitiveness Report”.
Evident, participarea la acest forum însemna expunere (mai mult sau mai puțin academică) și prestigiu. Nici acum nu este pentru buzunarul oricui! Cei admiși/invitați, își cumpără, an de an, drumul înăuntru și costă tot mai scump accederea de la un nivel periferic la unul mai central.
Totuși, în 1992, Klaus Schwab – un economist cvasi-necunoscut, cu o diplomă suplimentară în inginerie mecanică, probabil cu ajutorul lui Henry Kissinger și a altor conexiuni americane, reușește să adune laolaltă, la Davos, în Elveția, nu mai puțin de 440 de personalități din peste 30 de țări!
Global Leaders for Tomorrow (1993-2003, rebotezat din 2004 Young Global Leaders) avea să aducă în prima linie personaje precum Bill Gates (Microsoft), Jeff Bezos (Amazon), pe cofondatorul eBay Pierre Omidyar, Mark Leonard (director fondator al European Council on Foreign Relations – finanțat Soros), în general persoane aparținând ecosistemului economic.
Foarte curând, însă, acestora încep să li se adauge și politicieni precum Angela Merkel (cancelar german), Nicolas Sarkozy (fost președinte al Franței), Emmanuel Macron (președinte al Franței), Vladimir Putin (președintele Rusiei), Al Gore (vicepreședinte al SUA) Tony Blair (fost premier britanic), Gordon Brown (fost premier britanic), Boris Johnson (fost primar al Londrei și actual prim-ministru), Jose Manuel Barroso (fost șef al Comisiei Europene), Jean-Claude Juncker (fost șef ai Comisiei Europene și fost premier al Luxemburgului), Jose Maria Aznar (fost premier spaniol), Guy Verhofstadt (fost premier belgian), Alexander Stubb (fost premier finlandez), Viktor Orbán (premierul actual al Ungariei), Sebastian Kurz (fost cancelar austriac), Jacinda Ardern (premierul Noii Zeelande), Victor Ponta (fost premier al României), Matteo Renzi (fost premier al Italiei) etc. În total, cca. 1.300 de „cursanți” și de „absolvenți”, legați unii de alții prin fire nevăzute.
Șocant, încă de la bun început, este rolul de marionete pe care toți aceștia îl joacă în fața lui Klaus Schwab! Văzând lista, nu ai putea spune că ar fi vorba despre indivizi tocmai lipsiți de orgoliu, de personalitate, chiar dimpotrivă! Cu toate acestea, ei participă la „cursuri” și bifează diferite obiective, în urma cărora sunt selectați/aleși/scoși în față de acest – să-i zicem – ONG sau rețea ocultă.
De observat că toți au studii în limita decenței, dar fără mari realizări în carieră, de presupus că selecția efectivă să se fi făcut în funcție de disponibilitatea acestor politicieni de a colabora cu Davosul. O flexibilitate precum cea dovedită în timpul pandemiei, când unicul far călăuzitor al tuturor liderilor politici au devenit brusc structurile globale care vor să impună Marea Resetare.
Și mai interesant este că, în mod evident, nici chiar Klaus Schwab nu este vreun deținător al puterii, ci tot o marionetă cu rolul de a reprezenta puterea din spatele Forumului de la Davos. Putem presupune că această putere este cea care dispune sau gestionează și cele peste o mie de companii multinaționale care sprijină Davosul din punct de vedere financiar, dar i se și supun orbește când Davosul ia o decizie precum „resetarea”.
Cum circulă această putere prin „venele” organizației? Sub formă de bani! Dacă aruncăm o scurtă privire la cei din Consiliul de administrație al organizației, vom descoperi nume precum Christine Lagarde (fosta șefă FMI și actuala șefă a Băncii Centrale Europene), Kristalina Georgieva (directorul FMI), Larry Fink (CEO-ul de la BlackRock – o corporație de management investițional ce dispune de 9,4 trilioane de dolari). Simplu: controlând banii la nivel global, controlezi lumea.
Deși ar părea că aceste corporații și instituțiile financiare controlează piața, în realitate, majoritatea angajatorilor de pe planetă și osatura societății, așa cum o știm, o reprezintă întreprinderile mici și mijlocii și clasa de mijloc! Adică, exact zona pe care corporațiile și băncile vor să o lichideze prin Marea Resetare. Mai mult, vor să lichideze și banii fizici și să îi înlocuiască cu o monedă virtuală pe care să o controleze băncile care controlează și Davosul.
Economiile naționale, sleite financiar de lockdown, cu o forță de muncă subțiată și pauperizată, cu lanțurile de aprovizionare compromise, vor accepta moneda virtuală impusă de Davos și vor introduce venitul universal de bază, ca să poată să controleze populația, tot mai nemulțumită. Acest venit se va aloca probabil lunar, electronic, cu dată de expirare lunară și cu procente privind cheltuielile: alimentație, chirii, medicamente, haine etc. – după cum remarca și scriitorul și cercetătorul Ernst Wolff, bine cunoscut pentru investigațiile sale privind FMI-ul (Cronica unui jaf – 2014, Jefuirea lumii – istoria și politica FMI – 2014, Tsunami-ul financiar – 2017, Ordinea financiară internațională ca și construcție criminală a statului profund – 2017 etc.).
Și să mai remarcăm un lucru extrem de interesant! Se pare că organizația (World Economic Forum – WEF) își gestionează singură și opozanții, care întâmplător provin tot din rândul propriilor „absolvenți”.
CUM SE CONSTRUIEȘTE O „GUVERNANȚĂ GLOBALĂ”?
În 2005, la Davos „s-a stabilit” necesitatea unei „guvernanțe globale”. Eufemistic vorbind, desigur. Cine au fost cei care „au stabilit” asta? În jur de 3.000 de invitați la eveniment, în principal șefi de corporații și „invitați” din zona politică, Najib Razak – vicepremierul Malaieziei, Shaukat Aziz – premierul Pakistanului, Tony Blair – premierul britanic, Jacques Chirac – președintele Franței, Samuel Schmid – președintele Elveției, Mahmoud Abbas – liderul palestinian, Viktor Yushchenko – președintele Ucrainei, Gerhard Schroeder – cancelarul Germaniei, José Manuel Barroso – șeful Comisiei Europene. Azi, însă, ne putem întreba dacă acești oameni chiar au stabilit ceva? În numele cui vorbeau? Cine i-a mandatat?
Articolele și analizele apărute în urma întâlnirii de la Davos se întrebau despre puterea (alta decât cea discursivă) a celor adunați în vederea modificării politicilor globale. Nu mai avem această problemă astăzi!
„Puterea corporativă în politica mondială: cazul Forumului economic mondial” – scrisă de Tore Fougner în 2008, avea să constate că WEF sprijină inițiative guvernamentale, că WEF elaborează un limbaj și un discurs pro-globalizare, că WEF caută noi forme de guvernare. Modelul – pe atunci teoretic – căuta să identifice problemele de dimensiune globală care s-ar putea rezolva printr-o așa-zisă guvernanță globală, paralelă cu „guvernanța” prestată de executivele naționale.
Așadar, chestiunea se referea la probleme externe sau independente față de guvernările naționale. Și mai precis, preocuparea viza exclusiv rezolvarea unor chestiuni ce excedau nivelul unei soluționări la nivel național. Iar acesta este unul din motivele pentru care Davosul nu a generat nici mari întrebări, nici contestări în acea perioadă.
Mai departe, s-a ajuns la ideea că aceste chestiunile globale ce ar fi putut depăși gradul de competență statală în rezolvare ori lipsa de cunoștințe, ar reveni unor „actori” nestatali precum corporațiile și ONG-urile, dar și instituțiilor din domeniul public internațional, în numele progresului și eficienței. Acesta a fost pasul esențial!
Totodată, WEF își fixează ca obiectiv și redefinirea propriilor granițe de competență, prin rescrierea nivelului de legitimitate a ONG-ului în chestiuni ce țin de zona cooperării public-private. Este momentul în care, în premieră, se discută despre o zonă de acțiune comună: guvernamentală, de business și a societății civile.
Nicăieri nu se vorbea despre „guvernanță” exercitată de WEF în numele statelor, în numele guvernelor, în numele societății civile! Schwab avea să introducă însă în discuție, cu perfidie, ideea că însăși corporația multinațională este un fel de „cetățean global”, interesat de bunurile publice globale, dar și de bunul mers al politicii! Și care, ca oricare „cetățean”, alege să își exercite drepturile!
Ceea ce în anii 2000 nu părea încă o „sursă de putere”, iată că a devenit în timp, Davos-ul trecând din zona analitică în cea de exercitare efectivă a puterii, alunecând treptat în zona puterii politice și subordonându-și nu doar instituțiile internaționale, ci și majoritatea guvernelor.
Mai mult, în clipa de față, infiltrându-se în diversele forme statale, Davos-ul a devenit o putere mondială în sine, „de ocupație”, de uzurpare a puterii din diverse state și chiar mai mult, una din „marile puteri” mondiale, alături de China, Rusia sau Statele Unite, pe care încearcă să le demanteleze tot din interior.
Klaus Schwab, părintele teoriei Marii Resetări Globale Foto: Facebook
Schwab, în calitate de editor al raportului „Global Redesign” al Forumului Economic Mondial, în 2010, postulează că o lume globalizată este mai bine gestionată de o coaliție de corporații multinaționale, guverne (inclusiv prin sistemul ONU) și organizații ale societății civile (OSC). Schwab mai susține că guvernele nu mai sunt „actorii dominanți covârșitori pe scena mondială” și că „a venit timpul pentru o nouă paradigmă a părților interesate a guvernanței internaționale”. Viziunea WEF include o ONU de tip „public-privat”, în care anumite agenții specializate ar funcționa în cadrul sistemelor comune de guvernare statală și non-statală.
Enunțul lui Schwab nu a omis guvernele, dar trece sub tăcere controlul exercitat de WEF asupra politicienilor care compun aceste guverne, mai mult, trece sub tăcere deopotrivă și controlul exercitat asupra structurilor europene (Comisia, Consiliul, Parlamentul European), totodată și fluxul banilor către guverne.
A se vedea situația Poloniei care nu are o legislație care să se suprapună 100% peste legislația comunitară. În mod firesc, întrucât Polonia nu a acceptat vreodată să-și cedeze definitiv suveranitatea vreunei entități externe țării. Mai mult, UE deține un aquis extrem de stufos, reglementând nu doar cum ar trebui să funcționeze justiția într-o țară membră, ci mergând spre bază, la amănunte cum ar fi ce curbură are voie să aibă castravetele cultivat. În ceea ce privește ONG-urile, și acestea sunt controlate financiar tot de globaliști și lucrează constant la subminarea democrației, suveranității și oricărei forme de asociere politică ce s-ar putea ridica împotriva WEF, mână în mână cu presa deținută deja de corporații.
Astfel, nu e de mirare că în UE nu mai există propriu-zis partide care să poată obține o majoritate în alegeri (exceptând Polonia și Ungaria), numeroasele formațiuni ce reprezintă ideologia marxistă a Davosului distrugând posibilitatea constituirii vreunui guvern suveranist, preocupat de bunăstarea cetățenilor din propria țară. Cel mai bun exemplu este partidul condus de Dacian Cioloș în România sau noua construcție politică din Bulgaria (Noi Continuăm Schimbarea) care mimează (ca peste tot) lupta cu o presupusă corupție.
Așadar, „părțile interesate” ale „noii normalități” sunt perfect dezinteresate de cetățean și consumate doar de ideea globalizării cu orice preț. Astfel, WEF intenționează, să înlocuiască un model democratic recunoscut, cu un model în care un grup auto-selectat de „părți interesate” ia decizii în numele poporului.
Ceea ce fac cei de la Davos reprezintă „o lovitură de stat globală” ce vizează capturarea guvernanței la nivel planetar. Că democrația nu mai are nimic aici, este evident.
De altfel, Schwab nici nu se sfiește să declare asta! Potrivit teoriilor lui Klaus Schwab, preluate de la Dani Rodrik – un teoretician al globalizării, cele trei noțiuni – de globalizare economică, democrație politică și stat național – sunt reciproc ireconciliabile, bazate pe logica simplă că doar două pot coexista efectiv la un moment dat. Democrația și suveranitatea națională sunt compatibile numai dacă globalizarea este stopată. Prin contrast, dacă atât statul național, cât și globalizarea înfloresc, atunci democrația devine de neacceptat. Și apoi, dacă atât democrația, cât și globalizarea se extind, nu există loc pentru statul național. Dar elementele societății viitoare – obținută prin Build Back Better – exclud de pe acum, indiferent de elementele în discuție, orice formă de democrație.
PENTRU BANI ȘI URSUL JOACĂ! DAR SĂ VEDEȚI PRESA!
Cine sunt „tinerii lideri globali” care au fost aleși pe sprânceană pentru a aduce schimbări globale în noul mileniu? Din cca. 1.400 de nume înșirate pe pagina web de odinioară, astăzi lipsesc multe! Președinta comisiei de nominalizare a fost regina Rania, a Iordaniei. Dar să vedem cine mai făcea parte din comitetul de nominalizare, ca să înțelegem mai exact și modul în care Davosul a devenit o putere mondială!
Astfel, îi avem aici pe Hubert Burda (Burda Media, Germania), Mathias Dophner (Axel Springer AG, Germania), Carl-Johan Bonnier (Bonnier AB, Suedia), Carlo Caracciolo (Gruppo Editoriale l’Espresso, Italia), Juan Luis Cebrian Echarri (Grupo Prisa, Spania), Chang Dae-Whan (Maeil Business Newspaper & TV, Coreea), Hong Seok-Hyun (Joong-Ang Ilbo, Coreea), Katsuji Ebisawa (NHK Japan Broadcasting Corporation), Hisashi Hieda (Fuji Television Network Inc., Japonia), Rui Chenggang (China Central Television), Aroon Purie (The India Today Group), Shekhar Gupta (The Indian Express), Ernest Y. W. Wong (Media Corporation of Singapore Pte Ltd.), Jorge Fontevecchia (Diario Perfil, Argentina), Steve Forbes (Forbes Inc. SUA), Terry Semel (Yahoo Inc, SUA), Arthur Sulzberger (The New York Times, SUA), Elizabeth G. Weymouth (Washington Post Group, Newsweek, SUA), Robert C. Wright (NBC, SUA), Gavin K. O’Reilly (Independent News & Media Plc., Irlanda), Jonathan Rothermere (Daily Mail and General Trust Plc., UK), Marjorie Scardino (The Financial Times Group, UK), Tom Glocer (Reuters Group Plc., UK), James R. Murdoch (British Sky Broadcasting Group Plc., UK), Michael Ringier (Ringier AG, Elveția), Arnaud Lagardere (Lagardere SCA, Franța), Peter Sullivan (Independent Newspapers, South Africa), Mehmet Ali Yalcindag (Dogan Media Group, Turcia).
Criteriile de selecție pentru tinerii lideri ai globalismului prevăd că trebuie să aibă sub 38 de ani, să aibă între 5 și 15 ani de experiență în funcții de conducere, să fie impecabili în percepția publică, cei din domeniile de business să lucreze în corporații sau divizii ale corporațiilor, cu funcții precum președinte, președinte al consiliului de administrație, director executiv, director general, partener de conducere sau editor – dacă lucrează în presă.
Ideea celor de la Davos a fost să adauge anual propriului „portofoliu” cca. 200 sau 300 de tineri lideri, pe care să îi formeze potrivit propriilor necesități de a remodela lumea. Pe atunci, exista așadar proiectul numit „Inițiativa 2020”.
„Tinerii lideri globali se vor angaja în Inițiativa 2020, un vast efort de a se alătura împreună definirii unei viziuni pentru un viitor mai bun. Tinerii lideri globali vor dezvolta apoi strategii globale inovatoare care pot fi transpuse în decizii și acțiuni”. Cam asta era ideea! Proiectul urma să aibă o vizibilitate maximă, iar presa era gata angajată, scopul fiind de a „stimula” factorii de decizie cu privire la chestiunile ridicate și de a determina acțiuni concrete.
TOTUL A ÎNCEPUT CU UN MILION DE DOLARI. PRIMIȚI
Din 1972 și până în 2003, Klaus Schwab a fost profesor la Universitatea din Geneva, Elveția. În 2004, Schwab a creat însă o fundație, folosind banii din premiul de 1 milion de dolari (Dan David) pe care i-a primit în acel an de la statul Israel. Pentru „cercetări inovative”.
Cine a mai primit acest premiu, dincolo de cei care erau îndreptățiți să-l primească? Al Gore (2008), Tony Blair (2009), Jimmy Wales (2015 – fondatorul Wikipedia), Michael Ignatieff (2019 – rectorul universității lui Soros – Central Europeană), Karen Christiana Figueres Olsen (2019 – Secretar executiv al Convenției-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice), Anthony Fauci (2021). Un premiu interesant, nu?
Klaus Schwab, primind un titlu onorific de doctor la o universitate din Lituania Foto: Facebook
Klaus Schwab, apoi, are o imagine „de vitrină” frumos construită! Dincolo de milionul de dolari căzuți din cer, mai vin și 17 titluri onorifice de doctor din partea unor universități, distincții din partea ONU, Legiunea de Onoare a Franței, Cavaler Comandant al Ordinului Sf. Mihail și Sf. Gheorghe – distincție conferită de Regina Elisabeta a II-a, Ordinul de Merit al Germaniei, altele similare din Japonia și China. O bruscă „recunoaștere” a unor merite discutabile, dacă nu inexistente.
În 2007, proiectul lui Schwab, Inițiativa 2020, se modifică în Inițiativa 2030! De atunci, grupul s-a lărgit și a căpătat și consistență și coerență!
Fără vreo mare dificultate, regăsim aici oameni suficienți pentru câteva redacții. Iar aceștia provin de la NBC, CNBC, CNN, BBC, FOX, Bloomberg, The Economist, Forbes, The Washington Post, The Independent, Politico, Thomson Reuters, New York Times, NZZ Medien-Gruppe Switzerland, CCTV, China Global Television Network, Phoenix Satellite Television Co. Ltd – China, South China Morning Post- Hong Kong, Phoenix Satellite Television Co. Ltd – Hong Kong, Dogan din Turcia, TRT World – Turcia, India Today, Dhaka Tribune – Bangladesh, Axel Springer și N-TV din Germania, Heute – din Austria, La Tercera – Chile, The National – din Emiratele Arabe Unite, Arab News – din Arabia Saudită, Aaj TV – Pakistan etc. Tot atâtea „guri de tun” în slujba globalismului! Formați de Davos!
TIME este deținut de Marc Benioff, care deține și compania Salesforce. El este și în consiliul de conducere al Forumului Economic de la Davos (deși numele organizației nu mai are nimic cu ce a fost cândva) și a urcat tot din rândurile Young Global Leaders (YGL)! Time a fost, de asemenea, prima publicație mainstream care a acordat spații generoase subiectul Marii Resetări. Alte nume interesante: Fareed Zakaria (CNN), Justin Fox (Bloomberg), Miguel R. Forbes (Forbes), Andrew R. Sorkin (The NY Times, CNBC), Ellana Lee (CNN International), Dawood Azami (BBC), Pete Cashmore (Mashable).
JUMĂTATE DIN IVY LEAGUE E ÎN OGRADA LUI SCHWAB
Ceea ce s-a mai schimbat pe parcurs a fost includerea în schemă nu a universităților în sine, ci a cadrelor universitare, unul câte unul, adică exact acel segment de activiști care pot ajunge fără efort la mințile tinere, le pot frăgezi și formata.
Regăsim aici profesori cât să populezi numeroase universități! Ei provin de la Oxford, Cambridge, University of Edinburgh, Stanford, Princeton, Harvard, Yale, Columbia Law School, Wharton, Berkeley, Johns Hopkins, Caltech, MIT, Georgetown University, George Washington University, Stony Brook University, Boston University, University of Southern California, University of Delaware, University of Chicago, Massachusetts Institute of Technology USA, Georgia Institute of Technology, Thunderbird School of Global Management, BI Norwegian Business School, Copenhagen Business School, Institut d’études politiques de Paris, Ecole Polytechnique Fédérale de Lausanne (EPFL), Austrian Academy of Sciences, University of Sydney – Australia, University of Toronto Mississauga, University of Alicante – Spania, University of Science and Technology – China, Peking University – China, Chinese Academy of Medical Sciences, University of International Business and Economics – China, Arab American University – Palestina, Tokyo University of the Arts, University of Tokyo, Sultan Qaboos University – Oman, Universiti Tunku Abdul Rahman – Malaiezia, EARTH University – Costa Rica, Medical College (Chile), Aliat Universidades, Mexico, Middle East Technical University – Turcia, African Institute for Mathematical Sciences – Senegal, American University – Cairo, Institute of National Security Studies – Sri Lanka, Federal University of Santa Catarina (UFSC) – Brazilia, Hult International Business School – UK, London School of Economics and Political Science, European University Institute – Italia, The Graduate Institute of International and Development Studies – Elveția, Batten School of Leadership and Public Policy – USA. Tineri lideri globali, modelând viitorul altor tineri lideri!
De remarcat că universitățile europene și cele americane sunt cele care oferă diplome majorității celor din YGL, indiferent că ei provin din Africa, din Orientul Mijlociu sau din Asia. Există universități de prestigiu și în Asia, dar pregătirea celor din siajul Davos s-a făcut preponderent în SUA și Europa. Nu de alta, dar întreaga masă a celor cca. 1.300 de „lideri” au intrat în această zonă „occidentală” cu noua ideologie pe care o respiră prin toții porii!
Cu rare excepții, indiferent de diplomele deținute, ei nu sunt capabili să-și îndeplinească rolul politic pentru care au primit un mandat public din partea alegătorilor (așteptând comenzile celor de la Davos), așadar nefiind tocmai lideri! Mai mult, nu par a fi în stare nici chiar să răspundă unor întrebări simple și de bun simț, formulate de presă – în principal, preferând să recite tot texte ideologice. Ceea ce, un om care a trecut printr-una sau chiar două universități, pe urmă prin studii masterale și doctorale, se presupune că ar putea face extrem de ușor.
Precaritatea diplomelor este acoperită tot cu mormane de bani! „Prestigioasele” universități „occidentale” funcționează tot pe modelul corporatist, înghițind sume imense pentru serviciile prestate, pompate din zona corporatistă către universitățile care închid ochii în fața proiectelor de „formare” ale tinerilor lideri globali. Aceste universități par să fi devenit chiar dependente de ceea ce se cheamă „Big Money”.
În 2011, Klaus Schwab a fondat și Global Shapers Community, o rețea globală de comunități locale, sau „hub”-uri, de tineri cu vârste între 20 și 30 de ani, care sunt excepționali în potențialul, realizările și dorința de a contribui la comunitățile lor. În septembrie 2021, existau 444 de hub-uri cu 10.600 de „modelatori” (shapers).
AI NOȘTRI TINERI PRIN INDONEZIA ÎNVAȚĂ…
Dar atenția lui Klaus Schwab a alunecat și mai jos, către școli, începând să își adjudece personal din învățământul primar, gimnazial și liceal. Totodată, a început să funcționeze ceea ce se numește „WEF Schools of the Future” (Școlile Viitorului), unde accentul se pune de pe acum pe chestiunile „verzi”, cum ar veni „schimbările climatice” și mai ales prevenirea lor, „sustenabilitate”, determinarea de „aptitudini antreprenoriale”, de asemenea desființarea statelor naționale și construirea unui viitor cu „cetățeni globali”.
Școlile sunt din bun start finanțate de către corporații private prin companii care furnizează „energie verde”, de exemplu. Programa școlară este catalogată deja (am văzut că presa este parte a proiectelor) ca având un uriaș impact pozitiv și fiind aptă să determine schimbări la nivelul curriculumului, pas cu pas, la început în școlile din apropiere, apoi într-un mod mai accelerat, la nivel regional sau chiar statal.
Primele modele funcționează deja în țări precum Indonezia, unde au și participat deja la proiect peste 700 de cadre didactice din peste 50 de țări! La fel, lucrurile merg înainte și în Kenia, Ecuador, Oman, India, Canada, Spania, Finlanda, China, Statele Unite, Marea Britanie, desăvârșind trecerea la ceea ce Klaus Schwab numește „Educația 4.0”.
Proiectul prevede „sprijinirea profesorilor în implementarea acestei noi viziuni prin recalificare și perfecționare, angajarea continuă în cele mai bune practici globale, schimburi de experiență între școli și sistemele școlare și construirea de mecanisme pentru evaluarea progresului în raport cu aceste obiective”. Inițiativa Educație 4.0 va contribui la viziunea Platformei pentru modelarea viitorului noii economii și a societății și va avea impact prin „oportunități pentru educație și locuri de muncă” asupra unui miliard de oameni până în 2030.
PREȘEDINȚI, PREMIERI, PARLAMENTARI, PRINȚI
Nu puteau lipsi liderii politici! În fond, de ei depinde politica de pe această planetă! Iată câteva nume: Emmanuel Macron – președinte al Franței, Carlos Alvarado Quesada – președintele din Costa Rica, Sanna Marin – prim-ministru al Finlandei, Alexander Stubb – fost premier al Finlandei între 2014-2015, Jacinda Ardern – prim-ministru al Noii Zeelande, Alexander De Croo – prim-ministru al Belgiei, Leo Varadkar – fost prim-ministru al Republicii Irlanda, șeful Partidului Fine Gael, Sebastian Kurz – fostul cancelar austriac, Mamuka Bakhtadze – prim-ministru al Georgiei (2018 – 2019), Enrique Peña Nieto – fost președinte al Mexicului (2012-2018), Chrystia Freeland – vice prim-ministru al Canadei și ministru al finanțelor, Matteo Renzi fost prim- ministru al Italiei (2014 – 2016), Mikheil Saakashvili, fost președinte al Georgiei (2004-2012), Victor Ponta – fost prim-ministru al României (2012 – 2015), Anies Rasyid Baswedan – guvernator al Jakartei, Eduardo Leite – Guvernator al Rio Grande do Sul, Brazilia etc.
Klaus Schwab spunea la Forumul de la Davos în 2017: „De ce suntem foarte mândri este că am penetrat în cabinetele cu liderii noștri globali”. Dădea ca exemple guvernul Franței, unde jumătate din cei care stau în jurul mesei sunt YGL, Canada la fel…
Publicația olandeză De Dagelijkse Standaard vine însă cu ceva și mai cutremurător: Guvernul olandez admite: „Da, încheiem acorduri obligatorii din punct de vedere juridic cu Forumul Economic Mondial”, după cum s-a aflat în urma unui răspuns la o interpelare parlamentară adresată de Gideon van Meijeren de la Forumul pentru Democrație.
Răspunsul Guvernului olandez la interpelarea privind WEF
„Miniștrii olandezi participă în mod regulat la reuniunile organizate de WEF”, a declarat cabinetul în răspunsurile sale la întrebările parlamentarului Van Meijeren. „În plus, există parteneriate cu WEF care au fost stabilite pentru următoarele domenii: politica de investiții durabile, Alianța pentru pădurile tropicale, Inițiative în sistemul alimentar, Centrele de inovare alimentară.” Se subliniază: „Obligațiile prevăzute în aceste acorduri sunt obligatorii din punct de vedere juridic.”
Cu alte cuvinte, cu maximă nonșalanță, Guvernul Olandei recunoaște Forumul de la Davos ca pe o structură conducătoare supranațională care decide în locul executivului și parlamentului pentru politicile aplicate și prescrie viitoarele politici ale țării.
Dacă cineva își imaginează că ceea ce se întâmplă în Olanda este un caz singular, ei bine, nici vorbă!
Ocupanții sau foștii ocupanții de portofolii ministeriale abundă în lista „tinerilor lideri”, iată lista țărilor: Canada, Statele Unite, Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Nicaragua, Paraguay, Republica Dominicană, Japonia, China, Singapore, Bhutan, India, Pakistan, Cambogia, Maldive, Marea Britanie, Germania, Finlanda, Franța, Danemarca, Olanda, Grecia, România, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Iordania, Sri Lanka, Oman, Pakistan, Kenia, Mali, Rwanda, Ghana, Uganda, Angola, Africa de Sud, Sierra Leone, Australia, Noua Zeelandă etc.
La fel, parlamentari sau foști parlamentari din SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Argentina, Brazilia, Chile, Peru, Uruguay, Jamaica, Japonia, Mongolia, Malaiezia, India, Pakistan, Arabia Saudită, Botswana, Kenia, Israel, Grecia, Bulgaria, România, Germania, Danemarca, Finlanda, Marea Britanie.
Nu lipsesc nici liderii de partide din Australia, Canada, Ucraina, Marea Britanie, Spania, Israel, Indonezia, dar se disting „doamnele verzilor”: Annalena Baerbock – din Germania și Stav Shaffir – din Israel.
Ar mai fi „lideri” cu funcții de comisari în Comisia Europeană sau europarlamentari! Și, în fine, „capetele încoronate”. Și aici există o varietate deplină, am spus deja de regina Rania a Iordaniei, dar mai sunt Prințul moștenitor Frederik și Prințesa Mary Elizabeth (Danemarca), Prințesa Mette-Marit și Prințul Haakon (Norvegia), Prințesa Victoria a Suediei, Regina Maxima și Regele Willem-Alexander (Olanda), Prințul Jaime de Bourbon de Parme al Olandei, Prințesa Mabel de Orange-Nassau al Olandei, Regina Mathilde a Belgiei, Prințesa Reema Bandar Al-Saud (Arabia Saudită), Prințul William, Duce de Cambridge, Lord Gadhia of Northwood.
Charles, Prințul de Wales, chiar dacă nu este tânăr, cu siguranță este un apropiat al lui Klaus Schwab! Îl mai avem pe Baronul Nathaniel Rothschild, Prințesa Bajrakitiyabha Mahidol (Thailanda), Prințul Tunku Ali Redhauddin ibni Tuanku Muhriz (Malaiezia), Prințul Khalid Bin Bandar Bin Sultan (Arabia Saudită), Baroneasa Martha Lane Fox of Soho etc. Cum ar veni, e greu să desprinzi casele regale de aristocrație, astfel că prin gloata de la Davos nu e foarte dificil să descoperi prinți, duci, conți, baroni. De fapt, piesele de bază.
MUNȚI DE BANI ȘI PLATFORME ONLINE PE SĂTURATE
Corporațiile din domeniul financiar, bancar, asigurări, investiții, consultanță, management etc. își varsă an de an cei mai buni dintre cei mai buni tineri (viitori lideri) în organizația lui Schwab. Cum am mai spus, fără excepție, tineri aflați în poziții decizionale, de conducere. Oameni care gestionează multe miliarde! Nathaniel Philip Rothschild – (Atticus Capital, UK), William F. Browder – CEO al Russian Federation, Hermitage Capital Management, Fang Xinghai – adjunct CEO al Shanghai Stock Exchange, Naguib Kheraj – director financiar la Barclays Bank Group UK, Sallie Krawcheck – CFO al Citigroup din SUA, Axel Miller – președinte al Consiliului Dexia Bank Belgium, Juan Jose Nieto – CEO al Palmera Capital y Servicio din Spania, Nazir Razak – CEO al Commerce International Merchant Bankers – Malaiezia etc.
Aceeași situație și cu fundațiile! Încă din 2005, pe lista tinerilor lideri a intrat Jonathan Tivadar Soros de la JS Capital Management LLC și Soros Fund Management, Alexander Soros, Vicepreședinte al Open Society Foundations, David Mayer de Rothschild (Sculpt the Future Foundation), Chelsea Victoria Clinton (fiica lui Bill și Hillary Clinton, de la infama Clinton Foundation, Clinton Global Initiative), Rajiv Shah – Președinte Rockefeller Foundation, USA, ca să dăm câteva exemple. Dar, în același timp, putem să observăm că exact prin acești oameni ne îndreptăm către punctele de confluență în ceea ce privește banii ce scaldă tot mai agresiv malurile „Marii Resetări”.
„Marea resetare” nu ar fi totuși posibilă fără a include companiile BigTech și fondatorii lor. Încă din 2005, Sergey Brin, co-fondatorul Google a fost în YGL, la fel ca și Larry Page. Google deține și Youtube.
Nu putea lipsi nici Sheryl Sandberg CEO al Facebook, Chris Hughesco -fondator sau Mark Zuckerberg – co-fondatorul Facebook (care deține și Instagram și WhatsApp), Jon S. Tetzchner – Opera Software CEO, Zennström, Niklas – Skype.
Cândva, Yahoo era mult mai mare decât Google. Din acea epocă datează apropierea de Jerry Yang și Marissa Meyer, fondatorul, respectiv CEO-ul de odinioară al Yahoo, cum tot aici îl regăsim și pe Jack Ma (Alibaba Group și Yahoo, dar și co-fondator Yunfeng Capital).
Îl regăsim tot aici, fără vreo surpriză, și pe Jimmy Wales, fondatorul Wikipedia. Dar nu absentează nemotivat nici cei de la Vimeo, Verizon, Yandex, TikTok, Cloudflare, Microsoft (vicepreședinta Lila Tretikov), apoi îl găsim pe Peter Thiel de la Paypal, lista poate continua cu cei de la Mastercard, Amazon, Verizon, Vodafone, Orange etc. Joe Gebbia – Chief Product Officer and Co-Founder, Airbnb. Evident, nu au cum să lipsească cei de la Pfizer, AstraZeneca, Moderna, Gavi, the Vaccine Alliance, reprezentanți de top din companii cu nume răsunătoare precum Volkswagen, Siemens, Heineken. Și acesta e doar o schiță!
Din multe țări, YGL include persoane din ONG-uri, companii, bănci, fonduri de investiții, de gestionare a activelor, firme de consultanță, adică acea zonă privată care poate genera bani și, în cele din urmă, „ajuta” un lider să se impună și să aducă tranziția către „noua normalitate”.
Matt Damon a militat pentru rezolvarea problemei apei potabile la Davos Foto: Facebook
Nu lipsesc nici avocați, procurori, judecători… Și nici vedetele. Începând cu Leonardo Di Caprio, Sharon Stone, Ashton Kutcher, Charlize Theron, Chris Tucker, Salman Khan, Bono, Yo Yo Ma, Wyclef Jean, John Legend, piloți de Formula 1 – Michael Schumacher, Niko Rosberg, fotbaliști precum Rio Ferdinand de la Manchester United sau Mathieu Flamini de la Arsenal. Și mulți alții! Modele expuse în vitrina celor de la Davos, pentru a se putea obține un consens și pe această cale. Iată, vedetele susțin „a patra revoluție industrială a lui Klaus Schwab”, deci pare să fie în regulă, nu?
Vedem, așadar, că Davos deși nu este un stat, dispune de o clasă politică, de presă, de un sistem de învățământ, de bănci, de corporații. Clasa politică subordonată – în special președinți și parlamentari – stau la baza elaborării legilor în țările lor și, implicit, a legislației globaliste davosiene și a politicilor publice. Putem, ca atare, considera că Davosul deține și o putere legislativă ocultă.
Dispunând de sectorul financiar-bancar, evident că interesul Davosului este să aibă și propria monedă, iar acest aspect este în lucru în clipa de față. Singurul aspect care lipsește încă este acapararea administrației. Pe de o parte, prin politicieni, pe de altă parte prin construirea propriei structuri (Build Back Better). Iar asta se va realiza odată cu obținerea identității digitale, unde bazele s-au pus prin așa-zisele „pașapoarte” vaccinale sau „verzi” pe toată planeta! Iată cum, nu greșim când spunem că Davos este una din marile puteri mondiale.
CUM A CAPTURAT DAVOS INSTITUȚIILE INTERNAȚIONALE
Mai trebuie știut că proiectul celor de la Davos – „Viziunea 2030” este identic cu cel al Națiunilor Unite – „Agenda 2030”! Exact aceleași povești despre „sustenabilitate”, prosperitate, capitalismul părților interesate, lupta fără sfârșit cu Covidul și cu schimbările climatice, egalitate de genuri, Build Back Better etc. Totul este public și pe față! Fiecare segment are propria pagină web, propriile explicații, propriile ținte.
Cum a ajuns WEF să-și subordoneze instituțiile internaționale? Nu este tocmai greu de ghicit: cu bani. Indiferent că vorbim despre ONU, OMS, UNESCO, Unicef etc. Nu mai puțin de 289 de organizații ale adevăratei societăți civile (nu ONG-uri coordonate de Soros) și-au exprimat profunda nedumerire și indignare și au denunțat preluarea ONU de către Forumul Economic Mondial, în 2019! Organizațiile au cerut renunțarea la acest parteneriat strategic cu Davos-ul, în special în chestiuni ce vizează drepturile omului, considerând că acest parteneriat pune în discuție chiar mandatul ONU.
Scrisoarea a fost înaintată și către președintele Consiliului de Securitate și Președinției G7, dar și către guvernele lumii. Nu s-a întâmplat absolut nimic. Cum să se întâmple dacă Davos controlează guvernele și parlamentele „penetrate” cu cadrele sale?
Să vedem, atunci, cine este cel care conduce ONU! Vom descoperi că António Manuel de Oliveira Guterres, anume un politician portughez de 72 de ani, inginer ca și pregătire, fost premier în țara sa, din 1995 până în 2001, în fruntea Partidului Socialist. A fost învins de José Manuel Barroso care conducea Partidul Social-Democrat din Portugalia.
A fost șeful Internaționalei Socialiste din 1999 până în 2005. Pe urmă, s-a axat pe refugiați, până în 2015, câștigându-și suportul Davosului pentru actuala funcție. Un Davos, care prin organismele financiare ale cărui instrument este, îi controlează prin intermediul corporațiilor și băncilor pe majoritatea șefilor de stat.
Oricât de socialist ar fi Guterres, el este milionar în dolari! Nu este genul de socialist care mănâncă pe cartelă și își procură hrana doar dacă stă la coadă jumătate de zi în frig. Nici nu locuiește în vreun apartament social. O duce bine și se bucură de o existență îmbelșugată, contrar la tot ceea ce dorește pentru populația planetei!
Un alt organism internațional relevant este OMS-ul, condus de etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus. Considerat terorist în patria lui! Etiopianul Tedros câștigă anual 239.755 de dolari și este sprijinit de Uniunea Africană. Nu întâmplător!
În calitate de președinte al Consiliului Executiv al Uniunii Africane, în 2014, Tedros a subliniat necesitatea unei schimbări de paradigmă în guvernanța și dezvoltarea politică și socio-economică a Africii pentru a realiza agendele pe termen lung ale continentului. El a subliniat necesitatea ca Africa să se concentreze pe probleme de emancipare economică, accelerarea creșterii economice rapide și democratizare. Sună frumos, nu? În timpul mandatului său, UA a adoptat primul său plan de implementare pe zece ani pentru Agenda 2063 – o foaie de parcurs pentru realizarea unei Africi prospere, bazată pe creșterea incluzivă și durabilă, cu sănătatea plasată în centru.
Tedros mai deține câteva funcții cheie:
2008–2009: GAVI, Alianța Vaccinului, membru al consiliului de administrație
2009: The Aspen Institute, Ministerial Leadership Initiative, Aspen Global Health and Development la Aspen Institute, Ministerial Team – ceea ce face legătura și cu finanțările Soros.
CINE SUNT ROMÂNII DIN YGL ȘI GLOBAL SHAPERS?
David Timiș, Horațiu Ticău, Raluca Sîmbotin, Simona Iftimescu, Irina Peșterean, Diana Rusu, Adina Maria Sandu, Loredana Urzica-Mirea, Anamaria Vrabie… Și alții ca ei, după cum vom vedea. Ai zice că este o listă de persoane aparent necunoscute. Unii, nu foarte mulți, cu studii extrem de serioase, chiar având cariere pe la companii occidentale, prin universități etc. În general, oameni care au crezut că Forumul Economic de la Davos sau structurile subiacente sunt trambuline pentru propria carieră. Obiective de bifat pentru CV.
Cei mai mulți, însă, gravitează în jurul unor programe și proiecte ideologice, prin diverse ONG-uri, tăind frunze la câini – după cum se spune și făcând tapaj că România e jegoasă și coruptă și că trebuie schimbată. Ei reprezintă un soi de cutie de rezonanță a globalismului, interesați să lichideze statele naționale, dar numai și numai pentru un bine comun, chiar dacă totalitar și comunistoid. Unde se termină fidelitatea față de România și unde începe fidelitatea față de oculta globalistă, este doar o întrebare la care încercăm să deslușim răspunsul.
Apoi, îi mai avem și pe cei care și-au asumat anumite funcții, demonstrând că strădaniile Davos-ului nu au fost inutile. Aceștia sunt cei nocivi! Cei care au început cu mici compromisuri, „doar o ridicare a mâinii” la un vot, chiar dacă prin acel vot se destructura o instituție a statului. Sau se înlocuia educația cu teorii despre cât de rău este ca vara să fie cald ș.a.m.d.
Primul loc în această listă i s-ar cuveni lui Victor Ponta, fost prim-ministru, un politician maleabil, care s-a plecat în orice direcție a fost cazul. De la „foi de parcurs” primite pe afară, la opoziție fictivă în țară, alianțe, trădări, executate după cum i s-a dictat, coabitare cu serviciile, nimic nu lipsește din tabloul „micului Titulescu”.
Tot de mandatul lui Victor Ponta se mai leagă și o acțiune devastatoare împotriva firmelor mici și mijlocii, pe de o parte prin hiperreglementările introduse, evident în consens cu legislația comunitară – dar neaplicată în alte părți, dar și un desant al Fiscului, fără precedent, ce a generat amenzi fără număr și suspendarea activității multor firme mici și mijlocii, în numele „corectitudinii fiscale”. Cei care au sau aveau firmă, își mai amintesc abuzurile fără precedent din acea perioadă, când pentru 3 bani găsiți în plus au în minus în casierie se suspenda activitatea firmei.
Un meritoriu loc secund i se cuvine Mariei Grapini! Ajunsă în Parlamentul European în 2014, Grapini a pozat în aliata poporului, în independentă sau chiar conservatoare și suveranistă. Mai cunoscută ca apropiată a lui Dan Voiculescu, a fost și promotoare a industriei textile, cu funcții în fruntea Camerei de Comerț din Timișoara. Puțină lume își mai amintește însă că Maria Grapini a ocupat și o funcție de ministru în Guvernul Ponta 2, între 2012 și 2014, deținând portofoliul Ministerului pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Turism și Mediu de Afaceri.
Invitată în octombrie 2018 la Forumul Economic, Maria Grapini a adus în prim-plan perspectiva europeană a IMM-urilor, Grapini fiind recunoscută drept un apărător consecvent al acestora. A vorbit, așadar, despre obstacole și oportunități. Tot în 2018, o regăsim și organizatoare a conferinței „Successful Women in Europe”, axat pe chestiuni precum „gender gap”-ul din antreprenoriat, adică proporția mai mică a femeilor în clasa antreprenorială din România, cum altfel, femeile fiind „descurajate” să participe la astfel de activități de masculii toxici, probabil, de concepțiile „neeuropene” de pe la noi.
Bogdan Aurescu, în perioada 2003-2004 a deținut, în cadrul MAE, funcția de subsecretar de stat – Agentul Guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar în intervalul 2004-2005 pe cea de secretar de stat pentru afaceri europene. În perioada martie – iunie 2012 a fost secretar de stat pentru afaceri globale. În prezent este ministru de externe.
Bogdan Aurescu, la apogeul carierei diplomatice Foto: Facebook
Bogdan Aurescu, pentru cei care nu-și mai aduc aminte, este băiatul din dreapta președintelui Iohannis la Casa Albă (în stânga stătea Maior – ex-SRI), din momentul recepționării șepcii și a notei de plată pentru deosebit de importantul armament american.
Același Aurescu, în noiembrie 2020, susținea Hezbollahul și tuna și fulgera pe tema mutării ambasadei României la Ierusalim, mutare cu care, evident, nu era de acord. Altminteri, Aurescu utilizează retorica palestiniană privind „ocuparea” de către Israel a teritoriului din Cisiordania, Gaza și așa-zisului Ierusalim de Est. Această terminologie este proprie celor din Hezbollah, OEP, dar și celui care astăzi conduce de facto Palestina, Mahmoud Abbas, pe care l-am văzut mai sus, când relatam despre stabilirea de către Davos a „necesității” globalizării. Pentru israelieni acestea nu sunt „teritorii ocupate”, cum nu există nici un „Ierusalim de Est”! La asta se referă și „soluția celor două state”, intens promovată de administrația Obama, pro-Davos și pro-globalistă, cea mai ostilă administrație americană față de Israel! Propriu-zis, „soluția” ar fi renunțarea de către evrei la „Ierusalimul de Est”!
„În 1948 Israelul și-a proclamat independența, iar, în cele din urmă,orașul Ierusalim a fost divizat între partea de vest, ocupată de Israel, și partea de est, ocupată de Iordania. Israelul ocupă apoi, în 1967, în urma Războiului de 6 zile, Cisiordania, Gaza şi Ierusalimul de Est.”
Acum, regăsindu-l pe Aurescu pe lista lui Klaus Schwab, e mai ușor de înțeles! Davos s-a întemeiat, după cum am văzut, inclusiv urmând sugestiile unor lideri iordaniei (regina Rania) și palestinieni (Abbas), neavând cum să fie decât antisionist, anti-israelian și anticreștin.
În prezent, Aurescu e preocupat să doneze vaccinuri AstraZeneca Bangladeshului sau de aducerea afganilor în România sau a tancurilor franceze menite să sperie Rusia.
Legat de traiectoria „tehnocratului” Aurescu, merită observat că după epoca PSD (Adrian Năstase fiindu-i mentor), ajunge în 2014 să-l sprijine pe Ponta, iar în 2019 devine liberal! Între timp, a mai fost și consilier al lui Iohannis. Adică nu pare deloc deranjat să patineze dinspre social-democrație către liberalism, de la un partid la altul, indiferent de orientările acestor partide. De la „ciuma roșie”, fix la dușmanii „ciumei roșii”, dar dacă ar fi nevoie ar putea să se și întoarcă.
Nu fără folos, căci Aurescu e beneficiarul „Diplomei de merit pentru contribuție de excepție la activitatea diplomatică a României” și a Ordinului Național Serviciul Credincios în grad de „Cavaler” (2002); Ordinului Meritul Diplomatic în grad de „Cavaler” (2007); Ordinului Național Steaua României în grad de „Cavaler” (2009) și Ofițer (2013). Nu-i mai lipsește decât cea în grad de ghiocel!
Este de remarcat obediența lui Aurescu față de structurile globaliste – Adunarea Generală ONU, Consiliul de Securitate ONU, ajunse simple instrumente utilizate astăzi de cei precum Klaus Schwab pentru a instala dictatura mondială. Nimic din toate acestea nu par să-l deranjeze pe „șeful diplomației românești”! Bogdan Aurescu pare să nu fi băgat de seamă că Națiunile Unite au devenit un soi de parteneriat public-privat în spatele căruia se ascunde o listă de corporații ce-și susțin propriile interese privind desființarea statelor naționale și acapararea tuturor bunurilor publice și private ale planetei.
Pentru Aurescu, astfel de instituții rămân sacrosancte, indiferent dacă ele mai reprezintă sau nu ceea ce reprezentau odinioară. O accentuată disonanță cognitivă pare să-l țină departe de orice realitate a zilelor noastre, făcându-l astfel omul provdențial pentru globaliști, fiind unul din cadrele care și cred în politicile globaliste, oricât de antinaționale ar fi acestea.
Pentru Aurescu, a umbla cu capul plecat în fața puternicilor „de afară” reprezintă un soi de virtute, pe când a avea șira spinării și a-ți vedea propriul interes național reprezintă „o posibilă încălcare a dreptului internațional”. Textele lui Aurescu gem de astfel de observații dătătoare de frisoane! Preocupat de „dreptul internațional”, Aurescu pare că nu are nimic împotrivă ca dreptul național să fie pulverizat, ori drepturile individuale să fie șterse cu totul de pe tablă. Toate acestea, deși era unul dintre diplomații care, considerau unii, după victoria din procesul Insulei șerpilor, avea șansa de-a deveni un cotinuator al politicii inteligente diplomatice titulesciene, Nicolae Titulescu reușind să aducă tocmai prin politica mare, internațională, respect și prestigiu României.
Irina Anghel-Enescu Ca pentru orice om de succes, povestea trebuia să înceapă de undeva! În cazul de față, de la bani. A nu avea bani este ceva „toxic”, după cum povestește Irina Anghel-Enescu într-un interviu pentru HotNews.ro, „să nu te stresezi că îți lipsește ceva ce poate fi important”. Iată joncțiunea cu tezele neomarxiste, promisiunea voalată a satisfacerii nevoilor ultime ale individului, pentru că „este foarte important să fii într-o zonă de confort”. Ca și cum viața ar fi un edificiu roz, în care nu există decât satisfacție și bunăstare, numai drepturi, niciodată îndatoriri!
Cam așa începe „formarea antreprenorilor” cu care se ocupă Irina Anghel-Enescu, un avocat autosuspendat din Baroul București, deși legenda spune că are „primul cabinet de avocatură specializat în private equity (capital privat) și venture capital (capital de risc) din România”. Are, de asemenea, și un ONG (Triple Helix) pentru promovarea antreprenoriatului. Și mai are și locul 39 în Top 50 cele mai influente femei din România, potrivit Forbes.
Câtă lume a auzit, însă, de Irina Anghel-Enescu? Poate niște antreprenori care au beneficiat de sfaturi sterile precum că nu e bine să ai o atitudine defetistă când faci afaceri sau altele asemenea! În realitate, Irina Anghel-Enescu pare să fie genul de somitate în afaceri care vinde bla-bla-uri, eludând principalele probleme de care se lovește orice om care a încercat să facă afaceri în România: lipsa de capital, lipsa forței de muncă și lipsa personalului calificat. Iar toate acestea se află în interdependență și nu au de a face nici cu așa-zisa birocrație care te împiedică să-ți deschizi o firmă, nici cu așa-zisa corupție ori cu lipsa de pregătire a antreprenorilor.
Apoi, chiar presupunând că eforturile pe care le depune Irina Anghel-Enescu pentru creșterea calității antreprenorilor ar fi reale, tot avem de observat că în clipa de față, atât Comisia Europeană, cât și Forumul de la Davos au o unică preocupare: să radă clasa de mijloc și, implicit, întreaga clasă antreprenorială, lăsând pe piață exclusiv corporațiile.
Aici, însă, ne reîntâlnim cu fondurile de investiții închise (de private equity) ce au ca principal obiect de activitate investiții în diferite companii private, fie pentru creștere, în cazul companiilor mici, fie pentru dezvoltare și expansiune în cazul companiilor medii și mari. În teorie. Adică, bani de la corporațiile care doresc să promoveze produse noi sau tehnologii inovatoare, cum ar veni.
Sau mai pe față: preluarea acelor afaceri care promit să producă bani. Fără mari bătăi de cap, întrucât banii se investesc doar în companii private, nelistate pe o piață reglementată (bursa de valori), în mod ideal investitorul (corporația) urmând să facă un „exit” după câțiva ani din afacere, odată ce a realizat un profit de pe urma investiției. Aici intervin însă „capitalurile de risc” destinate pentru „buyouts”. Dacă cumva proprietarul afacerii e strâmtorat, preluarea afacerii devine floare la ureche.
Cu un CV împodobit cu master-uri și distincții internaționale, prezența în diverse „comiții și comitete”, premierea și consilierea antreprenoriatului devine o chestiune facilă. Iar beneficiile pot fi substanțiale pentru investitori. Cu un drum, se drenează piața internă de capitaluri, de personal calificat și de idei de afaceri. Dar asta e doar o ipoteză.
Ceea ce nu este o ipoteză e faptul că Irina Anghel-Enescu are o viață și peste ocean, în Statele Unite. Adică, atașamentul față de antreprenoriatul românesc e de bănuit că se măsoară doar în cifre. Iar dacă cineva își imaginează că activitatea Irinei Anghel-Enescu este legată doar de sfera privată, evident, greșește! De exemplu, în 2016, a fost inclusă de guvern într-un consiliu pentru inovare și antreprenoriat. Consiliul Național pentru Inovare și Antreprenoriat (CNIA), a oferit „sprijin” Autorității Naționale de Cercetare Științifică și Inovare (ANCSI) din subordinea Ministerului Educației. Rezultatele sunt evidente, nu-i așa?
La fel, a fost numită membru al Consiliului de Supraveghere al societății SAI Erste Asset Management S.A. de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care este o agenție guvernamentală.
STUDIU DE CAZ: STARTUP-UL HOMEFRESH
În 2020, acționarii startup-ului Homefresh, s-au retras din companie, iar acțiunile au fost preluate de fondatorul firmei, care a decis închiderea afacerii. Probabil că cei mai mulți nici n-au auzit de această afacere, nici chiar cei din orașele în care a funcționat: Timișoara și Cluj. Ar fi dorit să intre și în București, dar a capotat înainte de vreme. Deși, Homefresh a beneficiat de ceea ce se cheamă „smart-money”, anume bani din exact ce discutăm aici: „private equity”, inclusiv via Irina Anghel-Enescu!
Homefresh a fost un startup timișorean
Firma și-a propus să livreze pachete de ingrediente la cutie, suficiente pentru a prepara masa a două persoane și rețetele aferente. La o primă vedere, ai zice că este o idee grozavă, nu mai trebuie să îți bați capul cu cumpărăturile, cu ce gătești, nu mai trebuie să-ți pierzi vremea la cumpărături etc. căci totul ți se livrează acasă, tot ceea ce trebuie să faci este să bagi produsele în oală și între 30 și 45 de minute ai masa pregătită.
Că Timișoara s-a dovedit deja o piață prea strâmtă pentru o asemenea afacere – de nișă – este evident, însă problema cea mare a constituit-o intrarea pe piața clujeană după primii doi ani de insucces. Asta, sub îndrumarea celor care au venit cu „marketing strategic”, cu „managing” directori de „private equity” și alte cele.
Dincolo de PR și de povești, Clujul, sub conducerea lui Boc, a devenit locul unde îți poți pierde banii cel mai ușor în orice afacere! Nu doar că orașul e cel mai scump din România, dar și condițiile de business sunt imposibile! Dincolo de chiriile exorbitante, de lipsa de personal, obtuzitatea și abuzurile autorităților, Clujul are o problemă și cu beneficiarul final al oricărei afaceri, în special pe segmentul vizat de Homefresh.
Majoritatea populației, ca în toate marile orașe românești, este de proveniență rurală, având un dispreț suveran față de tot ce a lăsat în urmă (inclusiv gătitul), având în același timp legăturile intacte cu rudele rămase la țară, de unde continuă să se și aprovizioneze.
Segmentul de populație căruia o firmă precum Homefresh s-ar adresa, o reprezintă corporatiștii și în nici un caz persoanele trecute de o anumită vârstă, care și-au format și cimentat obiceiurile culinare, gătind după rețetele lor proprii, cel mai adesea nefiind curioși de inovații.
Cei tineri, în schimb, rămân ancorați în zona de food court din mall-uri, McDonalds sau KFC, asta dacă nu apelează la Glovo pentru a li se aduce direct mâncarea gătită acasă, fără alte bătăi de cap, fiind vorba în general de indivizi care consideră o corvoadă până și să-și încălzească propria mâncare. Iar varietatea ofertei este departe de ceea ce rețetele și pachetele Homefresh ar fi putut oferi. Indiferent că vorbim de sushi, mâncarea chinezească, indiană, vegană etc. și lăsând la o parte complicația cu porționarea pentru două persoane. Sau faptul că un client nu apela la Homefresh decât o dată sau de două ori pe lună!
Survin pe urmă dificultățile legate de perisabilitate, termene de valabilitate, reglementări în vigoare, depozitare, transport, ambalare, cheltuieli de personal, chirii etc. și tot mai rămâne de rezolvat și imensa problemă cu promovarea afacerii. O zonă care, dacă ar fi să ne luăm după ce se spune, mustește de specialiști, numai că nimeni nu se pricepe să facă și promovarea efectivă. Cum s-a și văzut în acest caz.
În aceste condiții, a injecta un sfert de milion de dolari („smart money”) într-o asemenea afacere, denotă doar că cei care au consiliat și finanțat Homefresh erau fie veniți de pe altă planetă, fie doreau doar să o falimenteze. Altminteri, ar fi reorientat Homefresh către o piață mai largă, cea de la București, cu posibilități infinit mai mari decât cele existente la Cluj.
După cum spuneam, specialiștii în „private equity” și-au revândut participarea fondatorului, care n-a mai putut să facă nimic altceva decât să-și pună lacătul pe afacere. Ceea ce ar putea să ne dea și o altă perspectivă despre ce înseamnă „smart money”! În cazul de față au fost 5 investitori, Irina Anghel-Enescu fiind doar unul dintre aceștia. Să mai subliniem că nu este absolut nimic ilegal în această poveste! Pe de altă parte, cum se spune: „nothing personal, it’s strictly business”. Sigur, firma antreprenorului român n-a supraviețuit… Așadar, care au fost beneficiile pentru capitalul românesc, antreprenoriatul românesc, economia românească?
Oana Bîzgan-Gayral Principala informație pe care trebuie să o avem este că Oana Bizgan-Gayral a fost numită de Dacian Cioloș administrator și membru în consiliile de administrație la trei dintre cele mai importante companii unde statul român deținea acțiuni: Casa Națională de Asigurări de Sănătate, SALROM și Șantierul Naval Mangalia. Ca și în cazul de mai sus, vedem aceeași glisare dinspre zona nonprofit iar apoi privată înspre zona guvernamentală.
Mai straniu decât asta nu e decât ceea ce relata ziarul Național, anume că Unitatea DG Securitate Economică din cadrul SRI, și mai exact, ofițerul coordonator – locotenent colonel Alexandra Cerasela Pană – le-ar fi făcut „lobby” tinerilor useriști de a reuși nu doar în cariera politică, dar și în cea economică, prin sprijinirea accederii în diverse consilii de administrație ale unor obiective industriale și economice strategice. Notați sintagma: strategice!
Numai că, SRI a adoptat de ceva vreme o agendă globalistă, iar șeful SRI, Eduard Hellvig nu se sfiește să o împărtășească nici absolvenților, cărora le vorbește despre oportunitățile „societății deschise”.
Ceea ce spune enorm de multe despre SRI! Și despre motivul real pentru care acești oameni crescuți în pepinierele de afară ale serviciilor au fost aduși în țară. Nu în cele din urmă, vedem pe cine servesc și unii și alții! Sau are ceva Casa de Asigurări de Sănătate sau Șantierul Naval Mangalia cu „justiția socială” sau cu „egalitățile de gen” de care se preocupă Oana Bîzgan-Gayral?
Sigur, judecând după „performanțele” descrise pe LinkedIn, ar trebui să rămânem uimiți și să îngenunchem în fața acestui talent neobișnuit și să o rugăm cu lacrimi în ochi să nu ne părăsească vreodată! Căci, în doar 10 luni la Salrom, zice că a determinat o creștere a cu 21% a încasărilor prin simpla participare la ședințele lunare ale Consiliului de Administrație, apoi în calitate de consilier al vicepremierului (numai că vicepremier era Vasile Dâncu, iar Oana Bîzgan-Gayral nu a fost consiliera lui, ocupând poziția de șefă de cabinet a secretarului de stat Manuel Costescu – anume un ins care a ajuns în Guvern fiind în prealabil director de investiții la Soros Economic Development Fund!) ar fi determinat apariția a peste 50.000 de noi locuri de muncă!
Din CV-ul Oanei Bîzgan-Gayral de pe LinkedIn
În fine, ar părea că e un fel de Donald Trump feminin și noi nici măcar nu ne-am dat seama. Vorbim despre activitatea așa-numitului „Guvern Zero” – cu zero performanțe, instalat după incendiul de la Colectiv. Oana Bîzgan-Gayral nu a demisionat din cele trei consilii de administrație când a candidat din partea USR pentru o funcție parlamentară și nici chiar după ce a ajuns parlamentar, generând un imens scandal. Nu de dragul banilor, a susținut ea, ci doar pentru că dorea să ajute companiile de stat. Sigur că, strădaniile ei au vizat în principal căsătoriile homosexuale, introducând un proiect de lege despre „parteneriatul civil informal”, respins de legislativ.
Cristiana Pașca Palmer – Ministrul al Mediului (2015-2017), unul dintre miniștrii din cabinetul Cioloș, este căsătorită cu un comandor american – Edward „Tod” Palmer III. S-au cunoscut la Harvard University, unde amândoi au urmat cursurile John Kennedy School of Government.
Cristiana Pașca-Palmer pentru revista Psychologies: „Îmi devenise clar că dacă vreau să pot contribui la o schimbare mai profundă și pe scară mai largă, ar trebui să am cunoștințe mult mai aprofundate despre celelalte forțe ale societății, în special din zona economiei, a științelor sociale și politice. Așa că în 2002, la 33 de ani, m-am reîntors la școală, de data asta în Statele Unite, unde am câștigat o bursă internațională prestigioasă pentru un master în politici publice la John F. Kennedy School of Government din cadrul Universităţii Harvard, unde pentru prima data am studiat economie, negocieri internaţionale și leadership.
Apoi am continuat cu un doctorat în diplomație și economia dezvoltării la prestigioasa Fletcher School of Law and Diplomacy, tot în Statele Unite, unde mă mândresc să fiu primul român care a obținut doctoratul la această instituție de vârf cu o teză inovatoare despre tranziția la economia verde și dezvoltare durabilă.” Ce altceva?
După studii, Cristiana Pașca s-a stabilit în SUA, câțiva ani mai târziu însă atât ea cât și Tod Palmer au ajuns în Arabia Saudită, iar apoi în Europa. Înainte de a fi numită ministru al Mediului în guvernul lui Dacian Cioloș, Cristiana Palmer a lucrat la Directoratul General de Cooperare Internațională și Dezvoltare al Comisiei Europene.
Cotidianul scria în decembrie 2015 că Numirea Cristianei Palmer ca ministru s-a făcut prin încălcarea Constituției.
Potrivit Declarației de avere, Cristiana Palmer nu avea domiciliul în România, ci la Bruxelles, nu apăreau date privind veniturile realizate din diversele plasamente, nu existau date despre averea soțului american.
Fostul ministru român al Mediului, Cristiana Pașca Palmer, a preluat funcția de secretar executiv al Convenției Organizației Națiunilor Unite (ONU) privind Diversitatea Biologică, în aprilie 2017. În 2019 semnează pe pagina Forumului Economic de la Davos articolul Why a healthy planet and a healthy economy go hand-in-hand (De ce o planetă sănătoasă și o economie sănătoasă merg mână în mână).
La sfârșitul aceluiași an, 2019, chiar înaintea conferinței din China, Pașca-Palmer este acuzată dintr-o dată de rasism față de personalul african și de haos la locul de muncă. Pașca-Palmer s-a ferit să comenteze situația, a demisionat imediat, păstrând discreția.
Tot pentru revista Psychologies: „Am fost privilegiată, ca prin prisma activității, să fiu la aceeași masă cu șefi de stat, regi sau prințese. Chiar acum doi ani, țin minte că am fost invitată să vorbesc ca și key note speaker la o cină de înalt nivel la Forumul Economic Mondial de la Davos, unde am stat la masă alături de prințul Albert de Monaco, prințul moștenitor al Norvegiei, fondatorul Wikipedia, oameni de știință foarte interesanți. Era o cină găzduită de National Geographic, unul din partenerii alături de care am adus cauza naturii pe agenda politică mondială.”
Oana Țoiu (USR PLUS) face parte din generația care-și asumă direct linia Davos. A decolat dintr-un ONG axat inițial pe monitorizarea presei – Active Watch (2005-2007), condus de Mircea Toma, actual șef al CNA, mergând tot pe poteca Soros până la Institutul Aspen (2012). Trei ani mai târziu era deja în rețeaua lui Klaus Schwab – Global Shapers Community. Aceasta are nu mai puțin de 448 de „hub-uri” în 150 de țări, cu tineri care militează pentru „schimbare durabilă”.
Adică eterna luptă cu schimbările climatice, egalitate de gen, homosexualitate, Covid, migrație etc. ONG-ul a procesat până în prezent 3.569 de tineri pe care i-a declarat „absolvenți”. Aceștia par a fi linia a doua (de jos) a agitprop-ului de la Davos. Nu au CV-uri strălucitoare, costume scumpe, nu pot visa să conducă corporații. Abia puțini din cei de aici ajung și pe lista YGL sau mai sus.
Interesant de subliniat aici este felul cum banii diverșilor globaliști curg ca niște râuri ce se varsă în fluvii, fiind aproape imposibil să mai desparți lucrurile. Vedem aici confluența Soros – Schwab, altminteri ceva extrem de firesc, ambii având același obiectiv distructiv.
În decembrie 2020, a fost aleasă deputat de București, pe listele Alianței USR PLUS. Este președintele Comisiei pentru Muncă și Protecție Socială din Camera Deputaților (din decembrie 2020). În calitate de deputat, a fost unul dintre inițiatorii proiectului „Zi liberă pentru vaccinare”, prin care, persoanele care se vaccinează împotriva COVID-19 beneficiază, la cerere, de o zi liberă, proiect care, în iulie 2021, a devenit lege.
Dacă tot am ajuns la Soros și Aspen, îl regăsim aici și pe Vlad Voiculescu, „expert” în politici de sănătate. Bineînțeles, el apare și la „Global Shapers”. Dar, ceea ce rămâne definitoriu pentru Vlad Voiculescu este relația pe care o are cu fosta Securitate. Și cu actuala. Nu întâmplător, nu fantomaticele studii vieneze stau la baza ascensiunii lui și transformarea lui în „Mesia” sănătății românești ce țipă, chipurile, după reformă, ci mai curând legăturile trainice cu Soros și cu Klaus Schwab.
Cu Soros, prin Aspen! Întâmplător, membru fondator și membru în consiliul de conducere al Institutului Aspen România este „o rudă îndepărtată” a lui Vlad Voiculescu, anume Nicolae Voiculescu care și-a început cariera în industria farmaceutică în anul 1991 și este considerat un pionier în dezvoltarea comunităților farmaceutice și medicale. A înființat chiar Asociația Română a Producătorilor Internaționali de Medicamente, organizație la care a deținut funcția de vicepreședinte. Cum el însuși nu putea „reforma” sănătatea, a ales să apeleze la o persoană din propria familie.
Mama liderului PLUS a lămurit exact relația de familie. „Nic Voiculescu nu este unchiul lui, ci vărul meu. Vlad nu l-a văzut decât de câteva ori în copilărie și aproape deloc de când s-a întors de la Viena”, a explicat aceasta.
Dar lucrurile sunt și mai interesante. Să mai vorbim un pic despre „reforme”, nu? Nicolae Voiculescu a înființat firma elvețiană Link Resources, deținută de compania elvețiană Finsource SA pe care o reprezintă, oferind consultanță și management pentru AstraZeneca, Pfizer, Johnson & Johnson – printre alți clienți.
Odată ajuns Ministru al Sănătății, „ruda îndepărtată” Vlad Voiculescu își ia ca șefă de cabinet pe numita Alexandra Tamaș, vicepreședinte al Agenției Naționale a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale din România, dar și fostă angajată al Pfizer România. Înțelegeți acum „reformele”? Iar ca să nu existe dubii, Nicolae și Vlad Voiculescu mai au în comun o serie de legături via instituții bancare.
Sebastian Burduja. Așa-zisa revoluție din 1989 a prins Bancorex cu rezerve de un miliard de dolari. Banii s-au evaporat prin celebrele credite „neperformante”, împrumuturi care nu au mai fost restituite niciodată. În 1997 apar primele povești despre dezastru, despre creditele fraților Viorel și George Constantin Păunescu, Ioan Niculaie, Ilie Alexandru, Alexandru Răducanu și alți 4.800 de demnitari, polițiști (Petre Tobă), sindicaliști, procurori, ofițeri de informații primesc bani în mod preferențial. Inclusiv firmele protejate de SRI-ul condus de Virgil Măgureanu care se ocupau cu contrabanda de carburanți către Iugoslavia în perioada embargoului ONU.
În 1999, la solicitarea Băncii Mondiale, se decide lichidarea Bancorex, o parte din active și sediul fiind preluate de BCR, iar creditele neperformante – în număr de 1.022 – de AVAB. Falimentul Bancorex a însemnat 2,4 miliarde de dolari, adică cca.8% din PIB-ul României de la acea dată. Nu au existat vinovați. Cine au fost cei din conducerea instituției? Răzvan Temeșan (președinte între 1993 și 1997), Dan Corneliu Pascariu (președinte între 1992 și 1993), Vladimir Soare (președinte între 1998 și 1999), Constantin Teculescu, Florin Ionescu (președinte între 1997 și 1998), Petre Dima, Gheorghe Neagu, Alexandru Ghiba, Sergiu Cotineanu, Marinel Burduja, Filip Barbu.
Fostul vicepreședinte al Bancorex, Marinel Burduja poate părea un nume din zona „și alții”. Dar nu a ieșit nicidecum strâmtorat financiar din zona prăbușirii băncii. În 1996, era numit și Vicepreședinte Senior al băncii austriece Credit Anstalt AM România. Din 1998 până în 2001, a fost Vicepreședinte al băncii olandeze ABN AMRO România.
În 2001 a devenit Vicepreședinte și apoi Prim-Vicepreședinte al Raiffeisen Bank România, CEO al Diviziei Corporate, poziție în care activează până în 2012. În aprilie 2013 este numit în Consiliul de Administrație al Leumi Bank România. În octombrie 2013, este anunțat la conducerea Băncii Române de Credite și Investiții (BRCI) ca Președinte Executiv. BRCI s-a lansat la finalul anului 2013 ca o nouă instituție de credit pe piața locală.
Fiul lui, Sebastian Burduja, am putea crede că avea toate șansele să ducă o viață fără griji, după cum se și conturase: studii la Stanford și apoi la Harvard, adică mult peste ce ar putea visa oricare tânăr din România. Apoi, două programe de master și un doctorat. Dispunând de o asemenea pregătire, propriu-zis nu ar mai fi existat bariere în calea vreunei cariere, indiferent de continent.
Numai că Sebastian Burduja alege să lupte pentru o Românie „clădită pe muncă și pe merit”. Par niște vorbe mari. Înființează în 2016 un partid de care n-a auzit nimeni – PACT – care este înghițit de PNL, iar Sebastian Burduja ajunge vicepreședinte al PNL. Apoi parlamentar. Este, totuși, mai bine cunoscut ca organizator al mitingului din 2018, din Piața Victoriei, o încercare de a răsturna prin forță puterea politică aleasă în mod liber și democratic. Sebastian Burduja a înființat Liga Studenților din Străinătate, lansarea fiind onorată de invitați precum Dan Voiculescu, Sebastian Ghiță sau generalul Mircea Chelaru (actualmente Partidul Neamului Românesc, asociat cu AUR). Ce mică e lumea, nu?
Dincolo de toate, să notăm și ceea ce apare până și în declarația de interese de pe pagina Camerei: membru al Global Shapers – World Economic Forum. Adică, membru într-o organizație a lui Klaus Schwab. Alături de Vlad Voiculescu, Oana Țoiu, Elena Calistru (Funky Citizens) etc. O duzină de tineri pe care cei de la Davos se pregătesc să îi arunce în luptă.
Revenind la Burduja, vedem o trecere meteorică prin Consiliul de Supraveghere al Transelectrica, devenind ulterior secretar de stat în Ministerul Finanțelor din Guvernul Ludovic Orban unde a petrecut un an de zile.
Dacă însă vorbim despre trecerea lui Sebastian Burduja din zona de activism așa-zis civic, din zona neguvernamentală, în cea a puterii, în zona guvernamentală, către zona decizională din România, lucrurile sunt clare. Indiferent de trecutul lui sau de afilierii lui „de afară”, din zona Soros sau din zona Schwab. În România e simplu, odată penetrat în zona puterii, nimeni nu mai pune întrebări. Nu mai contează pe cine servește de fapt Burduja, contează eticheta „PNL”.
Alina-Gabriela Burlacu a fost între 2011 – 2019 trainer, apoi curator la Global Shapers Bucharest Hub. Director general și Community Manager la Romanian Business Leaders, ulterior (un ONG care oferă promovarea a business-ului românesc prin programe și activități). Vorbim aici despre o categorie de indivizi care oferă un fel de consultanță pentru afaceri, fără să aibă vreo tangență cu domeniul! Persoane care nu doar că nu au avut în viața lor o afacere sau o firmă, dar nici măcar un job! Singura lor activitate se rezumă la aflarea în treabă prin ONG-uri, acordarea de titluri și de presupuse funcții și, evident, cheltuirea unor finanțări, de cele mai multe ori neclare. Pentru mulți, fără meserie și fără un loc de muncă aducătoare de o funcție, titulaturi precum „specialist”, „consultant”, „strateg” etc. vin ca un pansament necesar în CV.
Ciprian Stănescu – După o „încălzire” la Spiru Haret, obține un master la Universitatea (Soros) Central Europeană și o funcție de director la Aspen Institute Romania (din 2007 până în 2017). Din 2013 este și „Global Shaper”, devenind președinte al hub-ului bucureștean în 2015. În paralel este președinte la Social Innovation Solutions (oferind consultanță pentru ONG-uri).
Adelina Dabu – Outgoing Curator Global Shapers Community, vicepreședinte Aspen Fellows Network, consilier de politici publice la Confederația Patronală Concordia.
Încă din timpul facultății ajunge să lucreze în Ministerul de Externe (!) și la Consulatul General al Românie din Bologna, apoi în Parlament, pe urmă devine expert pentru OMV Petrom, și manager responsabil cu sustenabilitatea la Ursus. Din 2019, membru al Comitetului Economic și Social European, la Bruxelles pentru care o recomandă două sesiuni de studii masterale la SNSPA.
Chirilă-Pop Eliza-Marciana – Imediat după liceu, devine producător TV la un canal local din Roman, iar după un an, Delegat oficial al tineretului României la ONU. Concomitent, urmează cursurile Universității Româno-Americane la București. Din 2015 devine vice-curator la Global Shapers Community și reprezintă România la American Councils for International Education.
Raluca Dinu – Program Officer la Global Shapers Bucharest Hub. Studii: Facultatea de Istorie (3 ani) și un master în Comunicații (SNSPA), odată cu obținerea funcției de Project Manager la Raiffeisen Bank, unde stă mai puțin de un an de zile. Propriu-zis, aceasta este singura perioadă lucrată, în rest, singurele activități le-a avut prin ONG-uri.
Raluca Negulescu-Balaci – Executive Director – UiPath Foundation, este o activistă ce s-a implicat în activitatea Policy Center for Roma and Minorities la București și membră Global Shapers Community (2014-2020), cu un program Fellow de 10 luni la Young Leaders Program al Aspen Institute Romania. Este absolventă de științe politice la Universitatea București, de master în studii internaționale la Bologna, dar și al unui program la distanță pentru ONG-uri găzduit de Harvard Kennedy School, cu doar 5 module absolvite. Nu a ocupat funcții publice.
Ioana Popescu – profesor de științe ale deciziei și profesor de management strategic al veniturilor la INSEAD (Institut Européen d’Administration des Affaires). Ea deține un dublu doctorat în cercetare operațională și în matematică aplicată de la MIT și o licență Summa cu laude în matematică și informatică de la Wellesley College. INSEAD are un program MBA prestigios pentru cei aflați în poziții de conducere în diverse corporații. Unul din programele masterale se cheamă „Consultanță pentru schimbare”. Programa conține ramuri precum managementul digital, incluziune, diversitate de gen etc.
Dana Costache /Dana Tudose-Tianu este mediatoare și fondatoare a Casei de Mediere Tianu. A locuit în New York și New Jersey în ultimii 10 ani și s-a întors recent în România. Absolventă a Facultății de Drept și Diplomație Fletcher și a Facultății de Științe Politice, Universitatea din București, a devenit Tânăr Lider Global la Forumul Economic Mondial, în 2013. Înainte, în România, a creat și a condus un așa-zis „program de formare în leadership” numit Leadership Mind Intensiv. A fost redactor și prezentator la „Young & Smart”, un talk-show care a rulat pe Money Channel în 2006.
Codruț Pascu, absolvent al ASE București, cu un masterat în Franța, a lucrat la o firmă de brokeraj din Londra, apoi ajunge la Roland Berger Strategy Consultants și coordonator al ramurii pentru Europa Centrală și de Est al rețelei. Este fondator al Romanian Education Trust care gestionează bursele Roland Berger în România.
Sorina Câmpean – fost cadru al Aspen Institute București unde s-a ocupat de „leadership”, în prezent trudește la Oxford Saïd în zona de „Parteneriate și implicarea părților interesate”, echilibrate „ca gen”. Evident, provine tot din Global Shapers Bucharest Hub.
Elena Calistru – este fondatoare de ONG, anume Funky Citizens, unde activează din 2012. Este cea care a negat că ar fi soția lui Cîțu. Înainte de asta, o regăsim la Transparency Internațional, organizația finanțată de Soros care se luptă cu „corupția”. A absolvit Studii politice la București și o facultate de studii politice, de 2 ani, în Italia. Calistru a realizat un „program de monitorizare a cheltuielilor statului”. Proiectul acesta vorbește cum nu se poate mai bine despre activitatea „civică” a acestor organizații de „formare” a societății civile. Propriu-zis, ONG-ul pornește de la supoziția că funcționarii statului sunt corupți și fură banul public. Ca atare, ei, ONG-ul, monitorizează felul cum statul își cheltuiește banii. Cât de nobil!
Sigur că absolut fiecare entitate a statului are o contabilitate, unde intră și veniturile și cheltuielile, dar unde mai ai o serie de alte elemente despre care, cu tot respectul, am serioase îndoieli că Funky Citizens are vreun habar. Las la o parte că ceea ce-și propun acești salvatori ai lumii este să facă un soi de audit contabil al statului cu niște ființe cu varii pregătiri, nu întotdeauna extrem de temeinice, căci altfel s-ar afla la vreo companie și ar câștiga bani serioși, nu ar aștepta să intre „finanțări” cu țârâita în organizația lor neguvernamentală sau fără scop lucrativ.
Dar, presupunem că ei sunt cu adevărat niște ființe nobile și de o inteligență atât de strălucitoare încât reușesc să înțeleagă și modul în care se decide oportunitatea cheltuirii banului public. Pentru că, din nou, fiecare instituție are capitole bugetare și o stufoasă legislație în vigoare și un munte de hiper-reglementări naționale și comunitare ce determină cheltuirea fiecărui leu. Iar ca acela să poată fi cheltuit, o întreagă armată de funcționari trudește zi de zi, elaborează hârtii, iar un consiliu de administrație, birou juridic etc. și în cele din urmă un director iau o decizie pentru care se și răspunde. Contabil, dar și legal.
Ceea ce, nu este cazul celor de la Funky Citizens, care pot emite păreri. Păreri pentru care, în mod evident, nu răspund.
Dincolo de faptul că nu vor avea niciodată forța de muncă necesară să dubleze activitatea managerială și financiară a instituțiilor pe care le „monitorizează”, mai punem la socoteală că au acces la date parțiale și că le lipsește specializarea în domeniu. Adică, exact ceea ce se întâmplă și la Transparency International, care tot pe baza unor impresii personale și unor date parțiale decid că unul sau altul este sau nu corupt.
Toată această agitație ONG-istă, de aflare în treabă pentru a produce niște date eronate sau parțiale, are însă un scop extrem de clar mai departe. Anume, în zona în care cei care valorifică aceste informații viciate furnizate de „societatea civilă”, adică presa și apoi puterea politică, își suflecă mânecile și încep să „corecteze” realitatea (neviciată) în funcție de datele puse la dispoziție (viciate de incompetența societății civile).
Până unde se poate ajunge cu astfel de fraude intelectuale am văzut deja cu ocazia „resetării” koveșiste a clasei politice românești, când un procuror DNA a decis arestarea unui primar (și ulterior trimiterea în judecată) pentru „vina” că ar fi asfaltat o stradă – în conformitate cu o hotărâre a Consiliului local, obligatorie pentru primar – dar despre care procurorul „credea” că nu era o asfaltare oportună.
Iată de ce „formarea” de astfel de cadre este esențială pentru Klaus Schwab și pentru Davos! Se poate vedea cum toată această structură care este construită în rețea, are în vitrină obiective luminoase precum educația, formarea profesională, lupta cu corupția, profesionalizarea antreprenoriatului, eliminarea discriminărilor, salvarea mediului etc. Însă, cei care se ocupă de astfel de mărețe obiective nu au calitatea sau anvergura profesională necesară, ceea ce este, în schimb, conferită de titulatura organizației și de declarare scopurilor.
Merită citat aici un exemplu! Din toată agitația privind educația din „România educată” de astăzi, singura inițiativă implementată fără probleme a fost introducerea în programa școlară a unei pseudo-științe: schimbările climatice. Desigur, în deplin acord cu ideologia „progresistă”, far călăuzitor al întregii omeniri, fără a avea însă nici o bază reală, științifică, clădită fiind pe truisme și sofisme ale promotorilor Noii Orânduiri Mondiale.
Rețeaua, după cum vedem, are mai multe straturi suprapuse. Pornește de la copii, trece prin universități, ajunge apoi în zona societății civile, mass-media, vedete, de aici în zona administrației publice și a companiilor de stat, trece prin corporații, bănci, structurile politice ale statului, structurile supra-naționale. Și se autoreproduce constant! Își produce cadre noi în permanență, prin îndoctrinare și spălare de creiere, propagandă și construirea de „oportunități” în propriile zone de interes. Și, concomitent, suprimă „vechea normalitate” care însemna școală pe bune, gândire critică, respect etc.
Nu întâmplător am citat cazurile din România, căci la o simplă privire doar, se poate observa cum o întreagă generație de pseudo-școliți (cu rare, dar definitorii excepții!), trăiesc astăzi cu impresia că dacă organizează o șezătoare la un ONG, înseamnă că, de fapt, prestează o muncă. Apoi, în virtutea unui „wishful thinking” (confundare a dorințelor cu realitatea), încearcă să dea formă („shape” – ei fiind „shapers”) întregii societăți, despre care-și imaginează că ar putea sau că ar trebui să funcționeze în funcție de relativ îngustele lor cunoștințe și așteptări.
Mai departe, toți acești trepăduși ajung la un moment dat să se agațe de structurile puterii politice, adică exact de zona în care se iau deciziile. Ca secretari de stat, ca șefi de birouri, de cabinete etc. Cu un pic de noroc, aterizează în Parlament sau chiar în Guvern – după cum am văzut. Cu și mai mare noroc, ajung să conducă Guvernul. Cazul Ponta.
România nu este un caz izolat. Caracatița Davos se întinde global, înghițind stat după stat, parazitând structurile de învățământ, presa, societatea civilă, clasa politică, parlamentele și guvernele. Singurii care au definit Davos-ul ca o mare putere mondială, similară ca putere Chinei, Rusiei sau SUA, au fost analiștii americani. Spre deosebirile de puterile statale, Davosul este diferit, neavând nici granițe, nici capitală, nici președinte. Mai mult, se suprapune pe arii întinse ale celorlalte puteri mondiale și peste sumedenie de țări pe care le controlează prin finanțe, presă și politicieni. Unii servesc această monstruozitate totalitară conștient, alții o fac inconștient. Unii o fac șantajați fiind.
România și UE sunt victime ale acestei puteri străine. Sigur, în vitrină avem numai și numai lucruri luminoase: venit minim garantat, hrană sănătoasă, lipsa discriminărilor, lipsa corupției, grija față de sănătate, față de mediu, educație accesibilă, un capitalism „uman” al părților interesate etc. Dincolo de suprafață, în zona mai întunecată, avem însă un sistem perfect totalitar, fără opțiuni, fără libertăți, cu control total și discreționar al „elitei”, acea celebră sintagmă: nu vei avea intimitate, nici proprietăți, dar vei fi fericit. Ca sclav.
Identitatea digitală este una din ultimele baricade. Începutul îl reprezintă „pașapoartele verzi”, care ar urma să fie extinse, pe cipuri urmând să fie introduse toate datele individului: rezidență, studii, calificări, venituri, fișa de sănătate, deplasări, cheltuieli făcute, consum media, interacțiuni cu alții, tot. Până atunci, ar urma să se implementeze și banii virtuali, astfel încât controlul ar fi total.
În lipsa unui acord scris al QMagazine, pot fi preluate maxim 500 de caractere din acest text, fără a depăşi jumătate din articol. Este obligatorie citarea sursei www.qmagazine.ro, cu link către site, în primul paragraf, și cu precizarea „Citiţi integral pe www.qmagazine.ro”, cu link, la finalul paragrafului.
ETICHETE:#BUILDBACKBETTER, AGENDA 2030, AGENDA 2063, ANTONIO GUTERRES, DACIAN CIOLOS, DANI RODRIK, DAVOS, ERNST WOLFF, FEATURED, FORUMUL ECONOMIC DE LA DAVOS, GLOBAL SHAPERS COMMUNITY, INIȚIATIVA 2020, KLAUS SCHWAB, MAREA RESETARE, TEDROS ADHANOM GHEBREYESUS, VISION 2030, WEF SCHOOLS OF THE FUTURE, YOUNG GLOBAL LEADERS ARTICOLE SIMILARE
Liz Truss, forțată să demisioneze din fruntea guvernului britanicRușii condiționează colaborarea cu ONUDacian Cioloș acuză guvernul și declară că nu înțelege de ce este ținut în brațe Virgil Popescu
CLICK PENTRU A COMENTA
ACTUALEducația sexuală a copiilor, instrumentul prin care anormalul devine normalitate
Articol scris deVasile BănescuPublicat pe data de 05-02-2022
„Masturbarea timpurie, bucuria și plăcerea atingerii propriului corp și provocarea unor sentimente sexuale de apropiere, plăcere și excitare” sunt recomandările unui document OMS pentru a fi predate copiilor între 0-4 ani. Despre „educația sexuală” în școli, cu luciditate.
Unde sunt vinovații pentru eșecul aderării la Schengen. Datele care răstoarnă teoriile
Genial. Grațiere prin prescrierea faptelor!
Pentru Putin e White Swan, pentru NATO e BlackJack
AUR, singurul partid care a crescut în sondaje
Oficialii de la Kiev „mulțumesc” României, limitând drepturilor românilor care trăiesc în Ucraina, prin noua lege a educației
ORDINEA MORALĂ – UN OBIECTIV BUN DE ARUNCAT ÎN AER
Aproape că nu mai e nevoie ca Biserica, respectiv oamenii în care rațiunea e unită cu credința, inclusiv aceea în valori morale validate de întreaga istorie a umanității, să maisublinieze că periferia nu coincide cu centrul, că excepția nu poate deveni regulă sau că anormalitatea nu poate fi percepută de o minte sănătoasă ca normă. Distincția dintre alb și negru, dintre ceea ce se cade și nu se cade, dintre firesc și nefiresc o face îndeajuns bunul-simț însuși, care ar trebui să fie și să rămână, cum observa Descartes, virtutea cea mai judicios răspândită în lume.
Lupta împotriva bunului-simț e dusă, însă, cu accentuată îndârjire de cei ce își propun mereu să arunce în aer ceea ce susține o societate pe linia de plutire și o ferește de eșuare în toate registrele ei: ordinea morală.
Cei ce o detestă pentru că le încurcă mereu planurile sunt ideologii (neo)socialiști cu rădăcinimarxist-leniniste, cățărați totdeauna la putere prin diversiune, prin mutarea atenției maselor de la ceea ce e cu adevărat important ce presupun efort, disciplină, rigoare, sacrificiu, onestitate și responsabilitate, pe cele ce au o legătură implicită cu satisfacerea poftei de „pâine” (supralicitată de „Marele Inchizitor”) și de „divertisment”, cel puțin în sensul pascalian al acestui termen. Recent, ideologii neomarxiști care, printre alte năzbâtii politicianiste, sub masca înnoitorilor de moravuri publice și de paradigmă economică (subminată de ecologism radical), sub umbrela țipător colorată a progresismului care se dă cu trotineta și sub cupola circului ideologic cu aer „european”, promovează agresiv confuzia deliberată între sacrosanctele „drepturi ale omului” și „drepturile minorităților sexuale”. Ca și cum acestea ar (putea) fi esențialmente una şi aceeași.
Mereu cutreierați de activism ca pură aflare în treabă, mereu ghidați de idolul schimbării cu orice preț (inclusiv de gen și de sex), al noutății care detestă ceea ce a precedat-o doarpentru că amintește de lumea unei ordini sacre edificate pe sens și rânduială, progresiștii cu mers dialectic de rac urăsc exact ceea ce întreține stabilitatea vieții sociale din toate timpurile: credința, autoritatea, ierarhia, fidelitatea față de tradiția culturală și religioasă, conversația întremătoare intelectual și moral cu marile spirite ale trecutului, cu realele personalități ce au onorat cu adevărat umanitatea.
FAMILIA, ȘCOALA ȘI BISERICA – LUATE CU ASALT
În contextul mereu actual în care ordinea morală e absolut necesară, întrucât e vitală societății, perifericii de odinioară, invertiții, neisprăviții cultural, minoritarii declasați de toate felurile și din toate țările, care altădată își (re)cunoșteau locul și statutul, recent uniți și stimulați ideologic, iau azi cu asalt centrul compus din instituțiile care secretă în mod natural ordine: familia, școala (la toate nivelele ei), Biserica și orice structură instituțională care se opune reflex și rațional derivei și depravării persoanei umane. Adică exact ceea ce compune nucleul unei societăți și asigură respirația ei normală: organismele comunitare prin excelență care funcționează ierarhic, nu dezordonat, producând ordine morală și stabilitate socială.
Obsesia dezordinii, inclusiv amoroase, aruncarea cu furie peste bord a busolei (morale)declarate viclean inutilă, face ravagii de mai multe decenii în spațiile decreștinate și infuzate cu neomarxism ale Europei de Vest, Americii de Nord și Canadei, în care, de exemplu, drepturile părinților asupra propriilor copii sunt subordonate dreptului „statului magic” care ia decizii majore în numele lor, în care elementara și subînțeles necesara educație pro-viață orientată spre familie e înlocuită vehement cu o cultură a extincției acesteia și a morții lui Dumnezeu, sau în care cele mai adânci resorturi ale relațiilor umane sunt dereglate prin (hiper)sexualizarea minții bombardate panoramic cu minciuna supremă: totul este permis. O minciună fatală care odată acceptată nu întârzie să ne explodeze în față.
Calul troian dăruit cu suspectă bunăvoință școlii de către zgomotoșii ong-iști de profesie și de gureși politruci sufocați de filantropie pedagogică, gata să sucombe sub povara grijii de altul, calul troian oferit în dar presupușilor „neștiutori” elevi confruntați prematur cu problema maternității/paternității dobândite în contextul evident al destrămării familiei, al pauperizării, al abandonului școlar sau al cutumei maritale etnice, fictivi elevi măcinați de colosale dileme sexuale a căror netranșare urgentă și minuțioasă prin întâlnirea cu „experții” le-ar bloca accesul la o viață normală, acest breaz cal troian este în realitate așa-zisa „educație” sexuală.
Babilonia de gen
Aceasta, fiica perversei „revoluții sexuale” promovate la mijlocul secolului trecut de personaje publice infame ca Wilhelm Reich, Herbert Marcuse sau patibularul Alfred Kinsey, are azi, peste tot unde este predată obligatoriu, o evidentă conotație lgbt-istă & (trans)genderistă și un conținut punctual pornografic menit să erotizeze copilăria și să-i familiarizeze pe elevi, de la vârste cât mai mici, cu formele aberante ale unui pansexualism dizolvant al graniței dintre firesc și nefiresc, sau, mai recent, dintre masculin și feminin ca atribute organice ale persoanelor umane, dar mai ales să mineze calea spre întemeierea unei familii, să demonizeze ideea de maternitate și paternitate care, desigur, presupunasumarea responsabilității, singura care, invitând la reflecție morală, maturizează.
În ciuda confirmatei sale toxicități și a perfectei inutilități în planul formării personalității elevului, această „educație” prin sexualizarea minții ar trebui, chipurile, acceptată de părinții acuzați inept de conservatorism și de cultivare obscurantistă a unor „himere medievale”, cărora nu li se suflă însă o vorbă despre conținuturile reale ale acestei ciudat de presantematerii pentru proprii lor copii. De ce? Oare doar pentru că aceasta se predă, cu severe efecte psihologice și dramatice urmări sociale, în țări prăbușite demografic și spiritual pe care ar trebui să le maimuțărim la acest nefericit capitol ?
Fiica perversei revoluții sexuale promovate la mijlocul secolului trecut de personaje publice infame ca Wilhelm Reich, Herbert Marcuse sau patibularul Alfred Kinsey își propune să mineze calea spre întemeierea unei familii.
BUCURIA ȘI PLĂCEREA ATINGERII PROPRIULUI CORP – RECOMANDĂRILE OMS PENTRUCOPIII CU VÂRSTE CUPRINSE ÎNTRE 0-4 ANI
De ce, oare, dacă totul e atât de bun și curat, nu se discută deschis în mass-media sau în spațiul politic decizional despre recomandările concrete, oficiale ale celebrei Organizații Mondiale a Sănătății în legătură cu „educația” sexuală, recomandări cuprinse într-un document public și presărate cu trimiteri la încurajarea explicită a unor practici sexuale decerebrante precum masturbarea, la incitarea toxică a transgresării graniței între heterosexualitate și homosexualitate și la ideologii aberante precum ideologia genului fluid, interșanjabil, deci inclusiv la schimbare desex pentru copii?
Testul minimal de curaj și onestitate pentru susținătorii „educației” sexuale strident colorate lgbt-ist & genderist este discutarea cu următorul document pe masă, inclusiv pe o masă rotundă și la ore de maximă audiență: „Standarde pentru educația sexuală în Europa – un cadru pentru factorii de decizie politică, specialiști și autorități din domeniul educației și sănătății”, publicat la Köln de Centrul Federal German de Educaţie pentru Sănătate, BZgA, tradus în română de UNFPA, Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie din RepublicaMoldova.
Cine dintre cei ce contestă poziția perfect rațională și echilibrată a Bisericilor creștine, a celorlalte culte religioase, a părinților lucizi, a familiilor firesc conservatoare la acest capitol,s-a dezis vreodată public de detestabilul document de mai sus, document scandalos în care sunt luați în calcul pentru „educația” sexuală inclusiv copilași din grupa de vârstă 0 – 4 ani,cărora în cel mai abject și dezgustător mod „kinseyan” li se recomandă, printre altele, „masturbarea timpurie, bucuria și plăcerea atingerii propriului corp și provocarea unor sentimentele sexuale de apropiere, plăcere și excitare”?
Lumea de dinaintea sexualității este lumea cea mai curată în care poate trăi un copil. E lumea lui, nu a altora care să dea buzna și pervers peste el, e lumea copilăriei sale unice,irepetabile.
Intruziunea vulgară, adică intrarea cu cizmele sexualismului în sufletul unui copil, în lumea lui pură și efemeră, fără alt motiv real decât acela al incitării copilului să o părăsească înainte de vremea fixată cu precizie de ceasornic de natura umană însăși, este o monstruozitate drapată într-o cocotă „cumsecade”, puternic parfumată ideologic, care își oferă serviciile cuiva lipsit în mod natural de orice interes față de ele.
Înainte de a intra în lumea tulburătoare a sexualității, copilul e cu adevărat inocent, iar această stare de grație trebuie apărată și păstrată cât mai mult, nu cât mai puțin cu putință.
Cine a uitat cuvântul „inocență”, să-l caute urgent în dicționar, să se gândească la copilul care a fost și să-și resusciteze bunul-simț cu care toți suntem datori să ne raportăm la lume și la ceilalți! Mai ales la cei mai mici și mai curați dintre noi.
Toți am cunoscut cândva inocența, iar vârsta ei nu trebuie comprimată abuziv, ci lăsată să curgă până la împlinirea firească în ceea ce-i urmează de la sine.
SEXUALITATEA CA ORDINE MORALĂ
Pe de altă parte, sexualitatea nu poate fi, deci nu trebuie să fie asociată în mod reflex cu păcatul, ceea ce ar fi un alt abuz deformator. Creștinismul autentic nu face asta, în ciuda a ceea ce, învinși de o supremă ignoranță, au ajuns să creadă și să repete obsesiv detractorii lui de serviciu din ultimele câteva decenii, adică agresivii ideologi cristofobi, inși cu fobie la firesc și la aristocrația Binelui, Frumosului și Adevărului în viața noastră.
La 18 iunie 2020 mai mulți transgenderi și homosexuali au protestat în fața Palatului Cotroceni, cerându-i președintelui Iohannis să nu promulge o modificare la legea Educației care interzicea predarea ideologiei de gen în școli Foto Mihail Oprescu, Q Magazine
Păcatul, care nu are legătură cu sexualitatea în sine, ci cu pervertirea și instrumentalizarea ei, se înfiripă altfel, ca stare de progresivă ratare morală, ca alunecare tragică spre marginea căii pe care ar trebui să avansăm ascensional, ca descentrare lăuntrică, ca ratare a întâlnirii noastre cu sensul ultim al vieții și al frumuseții din ea. Pentru că Frumusețea există și ne salvează pe fiecare în măsura în care e convertită în bunătate, în atenția binevoitoare și binefăcătoare față de ceilalți, în frumusețe morală.
Creștinismul real care invită constant la echilibrul virtuții (stare de nobilă tărie) și la virtutea echilibrului moral (discernământ), nu denunță irațional sexualitatea, ci o prețuiește ca parte integrantă din viața persoanei umane care, tocmai pentru că e persoană, nu individ atomizat, nu simplu biped cutreierat de instincte, alege, în virtutea unui reflex moral de apărare a vieții ei fragile, să trăiască în ordine, nu în dezordine morală.
Anularea prin pervertire a acestui reflex moral salvator e scopul (ne)declarat al perfizilor ideologi pansexualiști de ieri, de azi și, cel mai probabil, de mâine.
Sexualitatea e parte din înzestrarea ființială a omului „căzut în timp”, prăbușit ontologic din atemporala stare paradisiacă în istorie. Ea se asociază în mod normal cu dragostea în viața omului majoritar, cel care întemeiază o familie. Familie care a dus și duce omenirea mai departe. Ca orice există în această lume creată, străbătută de raționalitate, și sexualitatea are un sens profund. Un sens pe care avem datoria să îl cunoaștem și să îl înțelegem într-un context integrator, orientat totdeauna spre firesc, nu spre nefiresc, spre comuniune cu celălalt, nu spre reificare hedonistă a acestuia.
„LUMEA NOUĂ”, UNA FĂRĂ DUMNEZEU ÎN CARE TOTUL E PERMIS
A blama sexualitatea e un gest de subminare a persoanei umane animate inclusiv de această adâncă și puternică pulsiune. Aceasta poate fi extrem de ușor stârnită, manipulată, pervertită. Este ceea ce au făcut și fac adepții revoluției sexuale permanente, care, ca orice revoluție aprinsă ideologic, dorește răsturnarea unei ordini fondate pe valori devenite stingheritoare și enervante pentru cei ce au ajuns să creadă, de exemplu, că expresia supremă a libertății ar fi depravarea. Aruncând în aer o lume declarată vinovată de discriminare (între bine și rău) prin decret ideologic.
Așa răsare „minunata lume nouă”, o distopie sinistră și liberticidă spre care ne îndreptăm deja, în care unii au și ajuns, o lume fără Dumnezeu în care se poate trăi ca și cum totul ar fi permis. O lume în care singura „virtute” acceptată e indiferentismul moral hrănit de toleranță, acest cuvânt sedativ, îngânat și râzgâiat mediatic la nesfârșit.
Sexualitatea ca dimensiune firească și esențială a omului reprezintă o lume pe pragul căreia ajungi în mod normal ca persoană capabilă să deslușească un alfabet accesibil prin descoperire adecvată vârstei, nu îmbrâncit de alții sau de un sistem coercitiv cu aereducativ.
Scopul real, autentic al educației omului, așa cum s-a edificat el în marile tradiții spirituale ale umanității, în istoria culturii și a pedagogiei universale (contestate suicidar de adepții revoluției sexuale), este formarea omului în spiritul celor mai înalte valori morale și al eticii virtuții (nu a viciului) ca expresie a echilibrului și a normalității.
Mitologizarea toleranței față de orice tip de devianță, narcotizarea gândirii prin ideologie, erotizarea minții, deresponsabilizarea morală cauzează grav sănătății psihice și morale a oricui, deci a tuturor.
Antidotul? Cultivarea intelectuală, lămurirea lăuntrică, claritatea, nu orbirea morală, edificarea personală asupra realității tulburate de minciună, pentru a nu ajunge în situația gravă, dezonorantă, profund anormală, de a spune binelui rău și răului bine.
https://www.qmagazine.ro/davos-o-putere-straina-ostila-antistatala-si-antinationala/
/////////////////////////////////////////////
Piperea: Macron a anunțat ghetoizarea celor care nu doresc vaccinarea
De Q Magazine
Declarația de ieri a președintelui Franței, Emmanuel Macron, privind măsurile care ar trebui să îi încurajeze pe francezi să se vaccineze – sintetic exprimată în fraza „Să trecem restricţiile asupra celor nevaccinaţi, mai degrabă decât asupra noastră” – l-a făcut pe avocatul Gheorghe Piperea să afirme că scenariul „seamănă izbitor cu experimentul social descris în romanul Ciuma de Albert Camus”.
Unde sunt vinovații pentru eșecul aderării la Schengen. Datele care răstoarnă teoriile
Genial. Grațiere prin prescrierea faptelor!
Pentru Putin e White Swan, pentru NATO e BlackJack
AUR, singurul partid care a crescut în sondaje
Oficialii de la Kiev „mulțumesc” României, limitând drepturilor românilor care trăiesc în Ucraina, prin noua lege a educației
„Macron tocmai a anunțat pentru Franța un scenariu care seamănă izbitor cu experimentul social descris în romanul Ciuma de Albert Camus – persoanele care refuză să se injecteze cu serurile experimentale (puse ilegal pe piață de Agenția Europeană a Medicamentului, ca produse sigure, în condițiile în care chiar producătorii și OMS declară public că se fac teste și verificări minuțioase cel puțin până în 2023) vor fi excluse din viața socială, mai precis, ghetoizate. Personalul medical nu numai că va fi lăsat fără job, dar va fi supus și unor amenzi enorme pentru nesupunere. Persoanele cu vârsta de peste 12 ani nu vor mai putea merge cu autocarul, trenul sau avionul, nu vor mai putea intra la concerte, spectacole, filme, nu vor mai fi primite în săli de curs sau amfiteatre, nu vor mai putea lucra în locuri publice etc., cu excepția cazului în care își vor fi procurat un pașaport sanitar de libertate. Deocamdată, este un anunț public referitor la o viitoare reglementare, dar anunțul este doar primul dintr-o mulțime de alte anunțuri care vor veni în următoarele ore sau zile de la liderii europeni, deci șanse ca această reglementare să fie respinsă nu există.
Onestitatea și credibilitatea sunt la mare preț pentru prostocrația europeană – toți liderii politici europeni au insistat, până acum, că vaccinarea nu va fi obligatorie …
În romanul lui Camus, totul începe cu șobolanii orașului, care încep să moară pe străzi. În loc să sesizeze pericolul mortal, oamenii sunt dezgustați de priveliște. După ce molima devine vizibilă și necruțătoare, oamenii încearcă să fugă din oraș sau să își facă provizii, în speranța supraviețuirii. Momentul izolării totale a orașului nu întârzie – oamenii sunt închiși înăuntrul zidurilor cetății și sunt supuși unui experiment social cinic. Cum reacționează în captivitate o comunitate aflată sub amenințarea morții? Va coopera, va iubi, va menține prietenii, va împărtăși durerea și micile victorii asupra morții? Va găsi un sens în suferința și în moarte? Camus constată că există o boală mai grea decât toate bolile – este viața însăși, iar omul, oricât de mult s-ar strădui, nu-i poate găsi leacul pentru că nici nu există vreunul. Despărțiții, cum îi numește Camus, se separă de lume și își pierd treptat fundamentele umanității și rostul vieții. Segregarea, inegalitățile sociale și ierarhiile se perpetuează, în ciuda faptului că amenințarea morții este egal răspândită. Unii mor de foame, și nu de ciumă. Alții sunt ținuți la distanță de mărimile orașului, pentru a nu determina compasiunea celor avuți și hotărâți să supraviețuiască plătind prețul propriei conștiințe. Servitorii rămân servitori, iar stăpânii – și mai stăpâni. În speranța păstrării pateticei și absurdei lor vieți, despărțiții se separă nu numai de lume și de semenii lor, ci și de umanitatea lor. Camus ajunge, de aceea, la concluzia că viața însăși (pe care cei născuți vii nu au cerut-o anterior) este o ciumă.
Trebuie s-o spunem, ciuma răpise tuturor puterea iubirii și chiar a prieteniei. Când nu mai există nimic exterior de care să te agăți, riști să devii gol și pe interior. În romanul Ciuma, Camus vorbește despre încercarea de salvare prin implicare, prin împărtășirea durerii și a micilor bucurii ale vieții (ceea ce, de fapt, este înțelesul exact al eucharistiei creștine). Omul este deseori un lup pentru om, dar poate fi și aliatul de ultimă instanță, Parakletos, imanența lui Dumnezeu pe pământ, Mângâietorul.
Mai avem această putere de primenire sau ne așezăm, înfrânți, la baza zidului cetății, zid care ne separă și ne desparte, stând acolo tăcuți și acceptând să fim șterși sau resetați, pentru a corespunde modelului omului nou-normal, progresist, din imaginația distopică a nebunilor mesianici care au ajuns la butoanele lumii?”, a scris Gheorghe Piperea pe Facebook.
https://www.qmagazine.ro/piperea-macron-a-anuntat-ghetoizarea-celor-care-nu-doresc-vaccinarea/
//////////////////////////////////////////////
ECONOMISTUL KJELL NORDSTROM:”Globalizarea s-a încheiat; se formează o lume regionalizată”
ANDREI IACOMI
Ziarul BURSA
- „La un moment dat vom încerca să ne deschidem şi să interacţionăm unul cu celălalt, dar asta ne va lua mult timp” • „Pandemia a fost ca o maşină a timpului pentru economia lumii”
Pandemia Covid-19 şi războiul început de Rusia în Ucraina au pus punct unei perioade de circa 40 de ani de globalizare, în locul căreia se formează o lume compusă din câteva mari regiuni, crede scriitorul şi economistul Kjell Nordstrom, ce a fost prezent ieri, în ţara noastră, la un eveniment organizat de Asociaţia Business Service Leaders (ABSL). În opinia sa, procesul nu este ireversibil şi, la un moment dat, aceste regiuni se vor deschide, vor interacţiona tot mai mult una cu cealaltă, dar nu în viitorul apropiat.
Kjell Nordstrom a afirmat: ” Venim după 40 de ani de succes extraordinar. Din 1980 până în 2020, au fost patru decenii care nu se pot compara cu nimic din istoria umană şi dezvoltarea economică a societăţilor şi regiunilor lumii. Economia lumii s-a dezvoltat atât de mult încât, anumiţi economişti, au început să creadă că poate nu va mai apărea nicio recesiune. Părea că am creat o economie care este permanent în modul «overdrive». Dar apoi, în 2019, a început în Wuhan, China. Două luni mai târziu virusul apăruse în Europa, la început în Italia şi apoi, pe parcursul primăverii anului 2020, am început să ne închidem ţările. Iar Uniunea Europeană s-a transformat (…). Şi când am crezut că prima pandemie globală din ultima sută de ani este pe cale să se încheie, Rusia a invadat Ucraina, în februarie acest an”.
Economistul a adăugat: „Putem spune cu adevărat că pandemia a fost ca o maşină a timpului pentru economia lumii, pentru societăţile şi activităţile umane. În multe cazuri, 2020 a fost transformat în 2028. Folosirea tehnologiei de exemplu, în activităţile fiecăruia dintre noi, a companiilor (…) folosirea platformelor online a explodat. Este o transformare absolută, o învăţare forţată, care în bună parte va fi permanentă”.
De asemenea, Kjell Nordstrom a subliniat că pandemia şi războiul a schimbat modul în care ne comportăm în mediul urban şi oraşele în sine. „Din nou este vorba despre o maşină a timpului, pentru că procesul începuse înainte de pandemie. În Paris, primarul începuse să discute despre cum poate salva oraşul de le însuşi, din cauza aglomerărilor din trafic, a planificării urbane haotice, etc. Parisul avea nevoie să fi reamenajat, proces ce începuse înainte de pandemie”, a afirmat economistul.
Conform domniei sale, ideea era ca în Paris să se implementeze ceea ce se numeşte „oraşul de 15 minute”, adică o amenajare urbană care poate fi traversată de la un capăt la altul pe scuter, bicicletă sau pe jos, în doar în 15 minute. „Adică Parisul să fie transformat în 450 de astfel de oraşe, proces care începuse înainte de pandemie. A venit pandemia, războiul şi deodată oamenii au început să îşi schimbe comportamnetul. Au început să petreacă mai mult timp acasă, să petreacă mai mult timp în partea lor de oraş şi, dintr-odată, acest lucru s-a materializat. La fel se întâmplă în oraşe precum Amsterdam, Barcelona, Stockholm sau Copenhaga”, a spus Kjell Nordstrom.
Nu în ultimul rând, economistul a subliniat că situaţia generală din lume arată o schimbare geopolitică substanţială.
„Am trăit cu fenomenul globalizării, care înseamnă să acţionezi, să investeşti, să trăieşti ca şi cum nu ar exista graniţe. Avem divertisment global, sport global, afaceri globale, totul global. A fost un fenomen care a durat aproape 40 de ani, dar despre care acum putem spune că s-a încheiat. Iar în loc, probabil că vom vedea o lume regionalizată. Cinci, şaşe sau şapte regiuni care se vor izola faţă de restul lumii. China se tot închide faţă de restul lumii, dar şi noi faţă de ea. Rusia se mişcă în aceeaşi direcţie. India la fel, îşi deschide o lume a sa. Chiar şi noi, în Europa, vom investi din ce în ce mai mult în Uniune, vom călători în Uniune (…). Vom vedea o regionalizare în termeni de afaceri, de divertisment, de tehnologie, a diferitelor tipuri de activităţi umane. Deja putem vedea aceste lucruri. Iar drumul înapoi către globalizare va fi probabil foarte lung. Ne vom întoarce, dar nu anul viitor, nu în cinci sau şapte ani. La un moment dat vom încerca să ne deschidem şi să interacţionăm unul cu celălalt, dar asta ne va lua mult timp”, a spus Kjell Nordstrom.
https://www.bursa.ro/economistul-kjell-nordstrom-globalizarea-s-a-incheiat-se-formeaza-o-lume-regionalizata-86731849
/////////////////////////////////////////////
Vestea bună: Globalizarea a murit! Vestea proastă: Se pregătește Ghetoizarea lumii
DE ADRIAN PĂTRUȘCĂ
Trei cai mascați au tras la dricul Globalizării prin pandemie. Apoi, brusc, telegarii s-au speriat, au rupt hamurile și au fugit. Acum, dricul alunecă singur la vale, spre groapa căscată larg
Occidentul, China și Rusia s-au înhămat cu entuziasm la Dictatura COVID sub pretextul unei boli respiratorii ceva mai agresive ca gripa. De altfel, primele două au fost cele care au finanțat, creat și scăpat Pretextul din laborator.
La toate trei, COVID-ul le-a venit mănușă. China și Rusia, deja dictaturi cum scrie la carte, au găsit în COVID un mijloc nou de a-și mări controlul asupra popoarelor și zonelor lor de influență.
Pentru Occident, COVID-ul a însemnat pierderea definitivă a inocenței democratice, câtă mai era. Dezvirginarea și eliberarea de ața „Libertății”, a „Drepturilor Omului” și altor asemenea racile ale copilăriei.
În doi ani, Occidentul s-a transformat în dictatură sadea. S-a dedulcit la Tiranie. A început să semene cu suratele sale din Troica Globalizării.
Diferențele erau infime. Rusia și China păstrau urmele trecutului lor comunist, mânjit de sânge, și erau ahtiate după o Nouă Ordine Mondială mai brutală. Mai asiatică. Un nou Comintern.
Occidentul râvnea la o Globalizare mai efeminată, în care vârtoasele organe de represiune să fie ascunse sub fuste înflorate și chiloței simpatici de dantelă.
Însă, una peste alta, timp de doi ani, nimic nu a tulburat armonia dintre cele trei. Până și micile certuri „Tu ai scăpat virusul” – „Ba tu!” păreau puse în scenă pentru uzul galeriei, prea înspăimântate să judece cu capul ei ce mai era real și ce nu.
Dar pandemia nu putea dura la nesfârșit. Așa cum spunea mentorul Klaus Schwab, ea era o „fereastră rară, dar ÎNGUSTĂ, de oportunitate”.
Neputința combaterii unui virus banal în secolul XXI nu putea fi mimată ad aeternam. Oamenii începeau să se trezească în număr tot mai mare de sub vraja Fricii și a Propagandei. Amenințau să se întoarcă împotriva mâinii care i-a zăvorât, terorizat, maltratat și ucis, și să o muște.
Necesitatea trecerii la etapa a doua a Globalizării a devenit o urgență pentru Troică. Era nevoie de un nou joc pentru distragerea atenției publicului de la gratiile care se ridicau „pas cu pas” în jur.
Jocul cel nou fusese pregătit din timp și cu minuțiozitate de Occident El se numea „Combaterea Schimbării Climatice”.
Presupunea distrugerea economiei mondiale (demarată în pandemie), sub pretextul salvării Planetei amenințate, chipurile, de pericolul mortal reprezentat de Civilizație și, în general, de Om.
Pe ruinele astfel produse, calfele și zidarii globalizării urmau să înalțe o Nouă Ordine Mondială, mult mai frumoasă și mai arătoasă. „Build Back Better.”
Nimeni nu a catadicsit să ofere vreun argument științific în legătură cu pericolul Schimbării Climatice: doar avertismente alarmiste și propagandă. Exact ca la COVID.
*
Rusia și China nu au avut nimic împotriva acestui Nou Joc de-a salvarea planetei câtă vreme prin acorduri, precum cel de la Paris, li s-a garantat libertarea de a exploata și folosi nestingherite energiile fosile.
Cu atât mai mult cu cât Occidentul era singurul care urma să tragă toate ponoasele de pe urma Înverzirii forțate a economiilor sale. Ponoase care se văd azi în teribila criză energetică.
De ce Rusia și China ar fi împiedicat Occidentul să se sinucidă? O veche zicală comunistă spune: „Un om în minus, o porție de mâncare în plus”.
Așa că au continuat să-i cânte Occidentului în struna cu care acesta intenționa să se spânzure de un copac ocrotit.
Schimbarea de macaz s-a produs brutal și oarecum pe neașteptate.
Pe 13 decembrie 2021, Consiliul de Securitate al ONU a respins o rezoluție prin care se propunea ca Schimbarea Climatică să fie considerată „amenințare la adresa securității” mondiale.
Dacă ar fi fost aprobată, rezoluția, inițiată de Irlanda și Niger, dar sprijinită masiv de Statele Unite și UE, ar fi făcut ca orice țară ce nu se supune măsurilor drastice (recomandate de „experți”) de a-și „înverzi” forțat economia să poată fi considerată un risc pentru securitatea mondială. Cu alte cuvinte, agresoare față de restul statelor ONU.
Dacă ar fi fost aprobată, rezoluția ar fi dus cu certitudine la modificarea condițiilor privilegiate pentru Rusia, China și alte mari state emergente, precum India sau Brazilia.
Țările aflate în pericol au ripostat. Rezoluția a fost respinsă prin veto-ul Rusiei, membru permanent. India, în calitate de membru temporar, a votat și ea împotrivă, iar China, membru permanent, s-a abținut.
Respingerea rezoluției de către Rusia și India, cu sprijinul Chinei, a reprezentat o lovitură puternică pentru Occident. Cele trei țări reprezintă o cincime din suprafața lumii și aproape jumătate din populație.
Cum poți să combați Schimbarea Climatică, în condițiile în care un om din doi nu recunoaște că aceasta ar fi un pericol real? Și, mai ales, cum să duci mai departe dricul Globalizării, când caii mascați trag unul hăi, altul cea și al treilea se pune contra?
*
Pe 13 decembrie 2021, s-a semnat actul oficial de deces al globalizării.
Fiecare dintre cei trei coloși a decis să joace de acum încolo pe mâna sa.
Însă mizeria celor doi ani de Teroare COVID nu putea fi îngropată peste noapte. Se auzeau voci care vorbeau de genocid și cereau un Nürnberg II. Multe capete din lumea întreagă au început să se simtă nesigure pe umerii lor.
Pentru a acoperi o crimă uriașă era nevoie de o altă crimă uriașă. De un nou flagel.
*
Sămânța noii catastrofe a fost pusă după numai câteva zile, pe 17 decembrie 2021, tot în Consiliul de Securitate al ONU.
Rusia a înaintat o rezoluție care cerea condamnarea glorificării Nazismului și a oricăror forme de rasism, xenofobie și intoleranță produse de acesta.
Statele Unite au luptat alături de Uniunea Sovietică în Al II-lea Război Mondial împotriva Nazismului. Astăzi Washingtonul consideră mișcările neo-naziste din interior ca fiind teroriste. Iar combaterea Rasismului se află în centrul programului său ideologic, sub titulatura de „Teoria Critică a Rasei”.
Cu toate acestea, SUA au votat împotriva rezoluției care condamna fascismul. Alături de America, tot împotrivă a votat și Ucraina, direct vizată de rezoluția Rusiei.
Surprinzător, nici restul țărilor occidentale, unde Progresismul merge mână în mână cu combaterea „extremismului de dreapta”, nu au votat rezoluția Moscovei, preferând să se abțină.
Faptul că Statele Unite și Occidentul au luat în brațe Ucraina, cu toate svasticile și ultra-naționalismul ei blond și cu ochi albaștri, a fost semnalul pentru Moscova că admiterea în NATO și UE a Kievului este ca și decisă.
Așa a început Războiul.
*
Asemenea Pandemiei, Războiul a venit mănușă tuturor.
Pușca a fost continuarea firească a Seringii.
În orice război, prima reacție a comunității internaționale este de a cere încetarea imediată a focului și a lansa apeluri la pace și pentru o soluție negociată.
Nu și acum: toate părțile au aruncat gaz pe foc.
Admițând că, potrivit clișeelor, de la Putin, diabolizat în fel și chip, nu puteai spera la gesturi pașnice, necum să fluture duios batista albă, era de crezut ca măcar Occidentul, de dragul principiilor umaniste pe care le vântură consecvent, să încerce aplanarea.
Unii observatori au remarcat însă că Statele Unite mai mult mimează negocierile cu Rusia.
Alți experți americani, foarte serioși, au acuzat Washingtonul că putea împiedica războiul din Ucraina, dar nu a făcut-o.
Statele Unite au sperat că mobilizarea propagandistică împotriva lui Putin va duce la răsturnarea acestuia de la putere, fie printr-un puci, fie printr-o revoluție colorată.
S-a mers până acolo încât a fost proscris tot ce e rusesc (de la artiști și clasici ai literaturii la sportivi cu handicap și pisici), mergând până la transformarea lor în „untermensch”, suboameni.
Astfel, s-a vehiculat inclusiv ideea ca toți cetățenii ruși să poarte obligatoriu în piept câte o stea roșie, după modelul stelei galbele purtate de evrei pe timpul lui Hitler.
(Steaua roșie comunistă vs. curcubeul LGBT. Iată definiția perfectă a a acestui conflict care amenință să arunce lumea în aer.)
Printr-o astfel de colosală presiune propagandistică, Occidentul a sperat nu doar la răsturnarea lui Putin ci și la izolarea și apoi anihilarea Rusiei ca mare putere.
La rândul său, Putin trăgea nădejde să iasă din această campanie armată și propagandistică aureolat de nimbul învingătorului, Eroul care reușește să pună stavilă expansiunii imperialiste a Occidentului.
Nu în ultimul rând, războiul din Ucraina era și unul religios. Inter-ortodox, din nefericire. Între A Doua Romă (Constantinopolul), care a luat sub aripa sa Kievul, și A Treia Romă (Moscova), care consideră că i-a fost răpită vatra credinței.
Dacă mai punem la socoteală că CIA-ul trage clopotele Constantinopolului încă din Al II-lea Război Mondial, iar Patriahia Moscovei este un paraclis al KGB, lucrurile capătă o nouă lumină, care nu prea seamănă a candelă.
(Interesant este și neobișnuitul aplomb al Bisericii Ortodoxe Române de a-l târnosi pe Patriarhul Kirill pentru complicitatea cu Putin, Un aplomb pe care BOR nu l-a avut timp de doi ani, când s-a aflat ea însăși sub asediu, când bisericile și cimitirele românești au fost închise, iar credincioșii săi au fost terorizați, uciși și îngropați ca niște câini în saci negri.)
*
Zelenski declară că renunță la aderarea la NATO și e gata să discute cu Putin cedarea de teritorii în schimbul păcii.
Pentru prima dată de la începutul războiului, are loc o operațiune reușită de evacuare a refugiaților, fără ca părțile să se acuze că pun mine sau trag în civili.
Joi, în Antalya, are loc întâlnirea dintre miniștrii de Externe ai Ucrainei și Rusiei.
După ce inițial au părut că acceptă să primească avioane din Polonia pentru a le trimite sub egida NATO în Ucraina, Statele Unite s-au răzgândit peste noapte.
Toate acestea sunt semne că, până la urmă, Putin va obține ce a dorit în Ucraina. Nu doar câteva teritorii, ci o reîmpărțire a sferelor de putere, așa cum a avertizat Comunitatea de Informații din SUA.
Ceea ce înseamnă că după războiul din Ucraina va urma Al Doilea Război Rece.
*
Mirosul de praf de pușcă va persista.
Dacă Putin rămâne la putere, imaginea Occidentului va ieși rău șifonată. Demonizarea „Nebunului de la Kremlin” se va întoarce împotriva celor care au lansat-o și întreținut-o.
Mare Loser vor fi Statele Unite, care pierd statutul de hegemon într-o lume devenită peste noapte tri-polară. După retragerea rușinoasă din Afganistan, era tot ce îi mai trebuia Washingtonului.
Vor avea loc schimbări de granițe sau mutări ale acestora dintr-o zonă de influență în alta.
Și conflicte deschise.
China, care a urmărit cu atenție războiul din Ucraina, va fi tentată mai mult ca oricând să invadeze Taiwanul și să pună stăpânire pe toată Marea Chinei de Sud, cât încă Joe Biden se mai află la Casa Albă.
(Un semnal este faptul că Beijingul a cerut Washingtonului explicații pentru laboratoarele de arme biologice pe care americanii le-ar fi deținut în Ucraina.)
Japonia, proaspăt reînarmată, și-a reafirmat suveranitatea asupra Insulelor Kurile, ceea ce ar putea însemna un nou război pentru Putin.
Iar Germania, fostul mare aliat al Japoniei din Al II-lea Război Mondial, a anunțat și ea că trece la o înarmare masivă.
De la Cehov (alt rus!) știm că orice armă care apare în scenă va sfârși prin a fi folosită.
Împotriva cui va folosi Germania noile sale tancuri, avioane și submarine, la un secol după ce a declanșat ultimul război mondial?
*
Estimp, bulgărele crizei economice, declanșată de pandemie, accentuată de războiul din Ucraina și agravată de sancțiunile împotriva lui Putin, o va lua la vale, transformându-se în avalanșă devastatoare.
Sancțiunile împotriva Rusiei pot duce la prăbușirea Sistemului Financiar Mondial și la Dedolarizarea economiei lumii.
Mai mult, în loc să distrugă Rusia, sancțiunile ar putea determina ca aceasta să se așeze spate în spate cu China pentru a lupta împreună. Cele două au pus deja la cale un nou sistem de comunicare interbancară care să înlocuiască faimosul SWIFT.
Șirul de confiscări abuzive operate de state și bănci, care a dovedit că nici un depozit nu mai este în siguranță, ar putea împinge aliații Rusiei și Chinei, precum și țări neutre, să creeze un sistem financiar paralel.
Aceleași sancțiuni împotriva Rusiei par să fi dat lovitura de grație lanțurilor de aprovizionare, aflate și așa într-o criză cumplită, ceea ce anunță sărăcie și foamete planetare.
Pe burse este masacru.
Prețurile la combustibili și curent, deja inflamate de pandemie și de „Înverzirea” forțată a economiilor occidentale, aruncate în aer de războiul din Ucraina, amenință să fie pur și simplu pulverizate de sancțiuni.
Occidentul se comportă ca o muscă fără cap.
Biden anunță oprirea importurilor de petrol din Rusia, de care nu ar fi avut oricum nevoie dacă, împreună cu Trudeau, nu ar fi închis conducta Keystone.
Pentru a-l pune la colț pe un dictator ca Putin, în loc să redeschidă Keystone, îi întinde mâna altui dictator, pe care Washingtonul l-a făcut albie de porci și l-a sabotat sistematic în ultimii ani: Nicolas Maduro, ultimul lider comunist din lume, alături de Kim Jong-Un.
Lihnit după energie, Occidentul își lasă baltă toată propaganda despre Salvarea Planetei și se reîntoarce nu doar la energia nucleară, ci și la cărbune.
S-ar putea să fie prea târziu. Redeschiderea, repunerea în funcțiune și readucerea la capacitatea de producție necesară poate dura luni sau ani de zile.
*
Paradoxal, acest tablou sumbru pare să semene leit cu cel al „Build Back Better”. La așa o distrugere faină visau Schwab, Papa, Merkel, Macron, Trudeau și ceilalți din aceeași făină.
Însă, în loc de Globalizare, vom asista la o strângere a țărilor în propriile granițe, ca niște arici, și orientarea spre resurse interne, pentru a scurta cât mai mult lanțurile de aprovizionare.
Din același motiv, sunt probabile naționalizări masive, la prețuri exorbitante, de pe urma cărora vor profita patronii marilor companii care până acum au înghițit regiuni și țări întregi, întinzându-se ca o pomană țigănească.
Este previzibilă și o explozie a tulburărilor sociale, o creștere a nesiguranței cetățeanului de rând, o explozie a infracționalității și corupției.
Delirul Globalizării a trecut. Vine coșmarul Ghetoizării.
https://www.activenews.ro/opinii/Vestea-buna-Globalizarea-a-murit-Vestea-proasta-Se-pregateste-Ghetoizarea-lumii-173214
////////////////////////////////////////////
De la globalizare la conflictul global?
Matei Vişniec
Va însemna, oare, anul 2022, încă un pas de la globalizare spre un conflict global? Anul pare marcat nu doar de ofensiva noii tulpini Omicron ci şi de tensiuni geopolitice în curs de adîncire şi care iau noi „forme”. Dat fiind că tot este aşteptat un nou roman al lui Michel Houellebecq, vedetă literară internaţională, putem recurge la cîteva titluri din panoplia sa pentru a descrie ceea ce se întîmplă în prezent pe planetă.
În 1994 Michel Houellebecq se lansa cu o carte intitulată L’extension du domaine de la lutte – Extinderea domeniului de luptă. În 1994 însă lumea trăia încă în euforia prăbuşirii comunismului şi credea în victoria definitivă a democraţiei şi a liberalismului. Nici China şi nici Rusia nu deveniseră „ameninţări” globale iar Occidentul nu avea practic adversari, cu excepţia unor agitaţii islamiste.
Acel titlu al Michel Houellebecq părea puţin provocator şi defazat în 1994. Astăzi însă mulţi editorialişti şi observatori ai actualităţii îi dau oarecum dreptate: domeniul „luptei” s-a extins. Fapt confirmat de un general francez, Didier Castres, într-un articol publicat în cotidianul Le Monde. Ceea ce „observă” el este cu totul îngrijorător. Conflictele tradiţionale, arată generalul, au fost terestre, maritime şi aeriene. Altfel spus se derulau pe sol, pe mări şi oceane, precum şi în aer. Acum „domeniul” lor s-a extins în zona spaţială, în cea cibernetică precum şi în cea ţinînd de tehnicile de informaţie.
Tot generalul Didier Castres evocă apariţia unui „Far West” al relaţiilor internaţionale, ceea ce înseamnă că nu mai sunt respectate nici un fel de reguli, fiecare protagonist al conflictului încercînd să şi le impună pe ale sale. Generalul francez constată că trimiterea, de către Rusia, prin intermediul agenţiei de mercenari Wagner, a o mie de oameni în Mali, este un exemplu de atitudine Far West. Acolo unde 30 000 de soldaţi francezi nu au reuşit să menţină ordinea şi să asigure securitatea, vin acum o mie de mercenari ruşi, pentru a-şi încerca ei „norocul”. Am pus cuvîntul „noroc” între ghilimele pentru că de fapt Rusia lui Putin încearcă să-şi impună, acolo unde poate, noi reguli…
Un alt roman emblematic al lui Michel Huellebecq se intitula, în 2015, Soumission – Supunere. La acea oră scriitorul francez stîrnea o polemică propunînd un fel de fabulă civilizaţională: el îşi imagina alegerea primului preşedinte islamist în Franţa şi dezertarea elitelor în faţa ideologiei integriste. Astăzi ne putem întreba în mod serios dacă Occidentul nu se „supune” treptat unor redutabile forţe totalitare, mai precis în faţa Chinei, a Rusiei dar şi în faţa unei nebuloase islamiste precum şi a unei noi ideologii rasialiste ţîşnită chiar din sînul universităţilor americane.
Pe 9 şi pe 10 ianuarie, la Geneva, preşedintele american Joe Biden va avea o discuţie cu omologul său rus Vladimir Putin. Astfel de întîlniri sunt importante şi de dorit, nimic de spus. Decît că în prezent există senzaţia că de data aceasta ruşii îşi impun agenda şi condiţiile. Ei vor să discute despre Ucraina şi despre Europa în general doar cu americanii, peste capul europenilor, ca şi cum pentru Moscova Uniunea Europeană ar fi devenit o cantitate neglijabilă. Şi tot aşa, mai avem impresia că în faţa lui Putin se află un preşedinte american slab, în sens politic, şi o Americă în defensivă. Retragerea precipitată, anul trecut, a forţelor americane din Afganistan, unde acum integriştii îşi impun total regulile, a fost de fapt o tragedie pentru democraţie în general şi o înfrîngere morală substanţială a Occidentului. America apare astăzi ezitantă în faţa a doi adversari foarte decişi, China care vrea să ia leadership-ul mondial şi Rusia care vrea să reconstituie imperiul sovietic. Occidentul nu s-a supus încă noilor reguli pe care vor să le dicteze adversarii săi, dar nici nu mai are forma combativă din 1994 cînd debuta scriitorul Michel Houellebecq.
Şi pentru că am pornit de la Houellebecq: ar fi exagerat să spunem că el este un profet. Dar unele dintre titlurile sale sună oarecum profetic, un exemplu fiind şi acest nou roman care iese miercuri în librării, intitulat Anénatir.
Personal observ că în prezent forţe considerabile, politice, militare, economice, ideologice şi cibernetice, vor să reducă la neant, deci să aneantizeze o serie întreagă de valori numite democraţie, libertate, spirit critic, universalism, laicitate… Dacă Occidentul, care le apără încă, se va supune adversarilor săi, un întreg concept de civilizaţie riscă să se aneantizeze.
https://www.rfi.ro/special-paris-141230-de-la-globalizare-la-conflictul-global
/////////////////////////////////////////////
Sfârșitul globalizării. ”La revedere, China, bun găsit, din nou, Europa!”
Ovidiu Nahoi
Pandemia și războiul din Ucraina au bulversat regulile comerțului liber. Și o nouă logică a blocurilor comerciale începe să se contureze. Revista franceză Courrier International dedică un număr special acestui fenomen al apusului mondializării, preluând articole pe această temă din Europa și Statele Unite.
„La revedere, China. Bun găsit, din nou, Europa!”- este titlul articolului din El Mundo care deschide dosarul propus de Courrier International și care rezumă o tendință recentă în comerțul mondial care s-ar putea dovedi a fi de durată.
În ultimii doi ani, perturbările s-au înmulțit până la punctul în care va trebui regândit întregul model de comerț liber global.
Deja multe companii plănuiesc să-și repatrieze fabricile în Europa și caută să-și diversifice furnizorii. „China, marele atelier al lumii, nu mai este la fel de ieftină și competitivă ca altădată, iar companiile din toate sectoarele își mută producția în țări mai apropiate (Turcia, Maroc, Portugalia), pentru a-și reduce dependența de gigantul asiatic” scrie cotidianul spaniol.
Acesta citează un expert al unei importante școli de afaceri cu filiale în Madrid și Barcelona, potrivit căruia ”modelul de a căuta mereu cele mai mici costuri nu mai este relevant. Problema nu este atât de mult Rusia, ci China, care a devenit o piață scumpă, forța de muncă nu mai este atât de ieftină acolo și politica ei „zero Covid” nu ajută, pentru că dacă fabricile se închid, poți pierde mai mult într-un săptămână decât ceea ce ai economisit producând acolo”.
Dar „nu este vorba doar despre relocare, ci despre schimbarea modelului”, explică The New York Times (NYT).
Odată cu pandemia, companiile au devenit conștiente de vulnerabilitatea lor și de riscurile blocajelor. Drept urmare, ele „reexaminează de unde provin achizițiile lor și își construiesc alternative”, chiar dacă le costă mai mult. O „reconfigurare a producției globale care riscă să alimenteze o inflație de lungă durată”, crede NYT.
Și totuși, cui folosește, pe termen lung?
După cum notează The Wall Street Journal, „conceptul de globalizare este abuzat de ani de zile, sub efectul rivalităților economice, al închiderii fabricilor din țările bogate, dar și al acelor voci care cred că deschiderea frontierelor comerciale nu este în interesul național , mai ales într-o criză”.
Sancțiunile împotriva Rusiei sunt într-adevăr o lovitură fatală pentru comerțul liber. „Aderarea Rusiei la Organizația Mondială a Comerțului, în 2012, a finalizat, în anumite privințe, zeci de ani de eforturi pentru a dărâma sistemul de blocuri care a caracterizat economia globală la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, până la prăbușirea Uniunii Sovietice. Astăzi, lumea riscă să revină la o logică periculoasă a blocajelor în comerț” avertizează ziarul.
”Dar ce câștigăm pe termen lung? Ar trebui democrațiile să mențină relații normale cu regimurile autocratice? Oare întoarcerea în sine să fie soluția?”, întreabă The Economist. Răspunsul nu este de la sine înțeles, crede săptămânalul britanic.
The Guardian, dimpotrivă, vede o oportunitate în această reconfigurare a globalizării totale. „Modelul actual de globalizare este rezultatul unor alegeri politice deliberate, iar viitorul va fi, de asemenea, dictat de alegeri politice deliberate.”
Dezbaterea a început – este concluzia dosarului propus de Courrier International.
https://www.rfi.ro/presa-internationala-145395-sfarsit-globalizare-revedere-china-bun-gasit-europa
/////////////////////////////////////////
Vladimir Putin salută eforturile ruso-chineze de construire a unei ”ordini mondiale mai democratice”
De Vladimir Ionescu
Președintele rus Vladimir Putin i-a trimis salutări președintelui chinez Xi Jinping cu ocazia celei de-a 73-a aniversări a Zilei Naționale a Chinei, spunând că parteriatul dintre Beijingul și Moscova vizează construirea unei ordini mondiale mai echitabile, în ciuda situației internaționale complicate,, a anunțat sâmbătă Kremlinul, potrivit presei internaționale.
„Relațiile ruso-chineze se dezvoltă dinamic în spiritul parteneriatului și al interacțiunii strategice. În ciuda situației internaționale complicate, cooperăm cu succes în cele mai diverse domenii, punând în comun eforturile noastre pentru a construi o ordine mondială mai democratică și mai echitabilă și pentru a contracara amenințările și provocările moderne”, se arată în declarația președintelui Vladimir Putin.
Putin a reafirmat disponibilitatea Moscovei de a continua dialogul bilateral și de a colabora strâns cu Beijingul în beneficiul națiunilor prietene ale Rusiei și Chinei, se mai arată în comunicat.
Beijingul s-a abţinut vineri de la votul din Consiliul de Securitate al ONU privind rezoluţia de condamnare a anexării realizate de Rusia.
https://cursdeguvernare.ro/vladimir-putin-saluta-eforturile-ruso-chineze-de-construire-a-unei-ordini-mondiale-mai-democratice-si-mai-echitabile.html
///////////////////////////////////
Noua destinație a condamnaților celebri care fug din România pentru a scăpa de închisoare / Lista marilor fugari crește – ce face statul ca să-i aducă înapoi
Mona Hera • HotNews.ro
Grecia pare că a devenit o nouă destinație a condamnaților celebri ai României pentru a scăpa de închisoare. Ultimul nume pe lista fugarilor este Sorin Oprescu, plecat la Atena înainte cu câteva săptămâni ca instanța să îl condamne definitiv la 10 ani și 8 luni de închisoare pentru corupție.
Cristian Rizea
Cristian Rizea, Dragoș Săvulescu, Alina Bica sau Mario Iorgulescu sunt doar câteva nume sonore pe lista marilor fugari ai României, listă care continuă să crească odată cu noi decizii ale instanțelor.
Ultimele două sentințe ale instanțelor din România în procese grele i-au adăugat pe listă pe: Sorin Oprescu, Bogdan Popa, fost director al Centrului Cultural al Palatelor Brâncoveneşti şi ulterior al Administraţiei Cimitirelor şi Crematoriilor Umane, condamnat în același dosar la 11 ani și 6 luni de închisoare și Antonina Radu, unul din cei doi pompieri de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) Bucureşti care au verificat clubul Colectiv fără a lua măsurile legale în privinţa respectării normelor PSI și care au fost condamnați definitiv la 8 ani și 8 luni de închisoare. Ea a fugit din țară și a fost localizată în Republica Moldova la o zi de la condamnările definitive în dosarul Colectiv, conform Poliției Române.
Grecia, un nou refugiu al condamnaților
O nouă destinație a celor care fug din România pentru a scăpa de închisoare pare să fie Grecia, unde aceștia încearcă, prin avocați, să împiedice aducerea în țară pentru a-și executa pedepsele. Rețeta este cererea de azil politic.
În Grecia a fost prins marți, la câteva zile de la condamnarea definitivă, fostul primar al Capitalei Sorin Oprescu. Conform unor surse judiciare, el ar fi plecat din țară în urmă cu câteva săptămâni.
Parchetul Curții de Apel Grecia a decis miercuri ca Sorin Oprescu să rămână în arest în Grecia, urmând ca instanța elenă să decidă dacă acesta va fi extrădat. Conform Digi 24 și Antena 3, fostul primar a cerut azil politic în Grecia.
Fostul primar al Capitalei Sorin Oprescu a fost condamnat definitiv vineri la 10 ani și 8 luni de închisoare, fiind acuzat că a primit, în septembrie 2015, la locuinţa sa din Ciolpani, suma de 25.000 de euro de la subalternul său Bogdan Popa, fost director al Administraţiei Cimitirelor, bani care ar proveni din corupţie. În prima instanță, primise 5 ani şi 4 luni de închisoare cu executare.
Tot în drum spre Grecia, mai exact la vama Kulata, a fost prinsă și Elena Udrea. Ea a încercat să fugă din țară cu câteva ore înaintea deciziei definitive de șase ani de închisoare în dosarul „Gala Bute”, dispusă de instanța supremă în 7 aprilie. Ajunsă în fața instanței din Bulgaria, Elena Udrea a spus că a cerut azil politic în Grecia, unde a închiriat o locuință unde ar putea să stea, invocând „grave probleme de sănătate”. Ea a invocat, de asemenea, și condițiile rele din închisorile din România.
Miercuri, Udrea – aflată în arest în Bulgaria – a fost dusă pentru a treia oară în fața Curții de Apel de la Sofia, care trebuie să decidă dacă aceasta va fi adusă în țară pentru a-și executa pedeapsa. Instanța a dispus însă o nouă amânare, la solicitarea Elenei Udrea, care încearcă să împiedice aducerea ei în România.
„Aproape nicio țară din Europa nu mai trimite condamnații înapoi în România din cauză condițiilor din închisori”, a spus Elena Udrea la ieșirea din sala de judecată, conform imaginilor difuzate de Digi 24.
Ce procese și condamnări mai are Elena Udrea, care a fugit din țară pentru a doua oară înainte ca instanța să o condamne la închisoare
Un alt fugar celebru, Dragoș Săvulescu, reușește și el să impiedice aducerea în România pentru a fi încarcerat.
Condamnat definitiv la 5 ani și jumătate de închisoare încă din februarie 2019, în dosarul retrocedărilor ilegale de terenuri din Constanţa şi Mamaia, fostul acționar al Dinamo a fost prins în august 2021, de autoritățile din Grecia, pe insula Mykonos.
Omul de afaceri a fugit din țară înainte ca instanţa să îl condamne definitiv şi s-a stabilit în Italia, unde Curtea de Apel din Napoli a respins cererea României de extrădare. Mai mult, judecătorii italieni i-au transformat cei cinci ani şi jumătate de închisoare cu executare în doi ani şi cinci luni, dar cu suspendare pe teritoriul Italiei.
Tot în Grecia a fugit și Ioan Neculaie, fostul patron al FC Brașov. El era dat în urmărire de către Poliția Română după ce Curtea de Apel Braşov l-a condamnat definitiv la doi ani și două luni de închisoare pentru nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, după ce ar fi tras cu o armă de vânătoare în roţile maşinii sale, pentru că s-ar fi enervat pe șoferul său că făcuse pană.
Neculaie a mai fost condamnat pentru aceeaşi infracţiune, dar şi pentru omor din culpă, fiind eliberat condiţionat în vara anului 2018.
Un alt fugar celebru prins în Grecia este miliardarul israelian Benyamin Steinmetz, dat în urmărire internațională după ce în decembrie 2020 a fost condamnat definitiv la 5 ani de închisoare (în lipsă) în dosarul Ferma Băneasa, fiind prins un an mai târziu la Atena.
La finalul lunii martie a acestui an, Steinmetz a obținut o victorie juridică în Grecia, unde instanța a respins cererea autorităților române de extrădare, a scris presa elenă.
Victorie juridică în Grecia pentru miliardarul Benyamin Steinmetz, condamnat în lipsă în România în dosarul Ferma Băneasa
Curtea de Apel de la Atena a respins cererea autorităților române de extrădare a omului de afaceri israelian, confirmându-i astfel dreptul de a circula liber în întreaga lume, conform presei elene.
Omul de afaceri Beny Steinmetz – considerat unul dintre cei mai bogați oameni din lume, unul dintre investitorii proiectului minier de la Roşia Montana – a transmis atunci presei un comunicat în care susține că motivele pentru care cererea de extrădare a fost respinsă țin de încălcarea dreptului la un proces echitabil în România și de existența unui risc real de discriminare, tratament inuman și degradant dacă este extrădat într-o închisoare din România.
Acestea sunt motivele invocate, de altfel, de mare parte a celor care reușesc să împiedice aducerea în România apelând la justiția din țările în care au fost prinși.
De ce nu reușește statul român să îi aducă în țară pe condamnații celebri ai României
Într-o situație transmisă la începutul acestui an privindu-i pe marii fugari pe care România încearcă de câțiva ani să îi aducă în țară pentru a-și executa pedepsele cu închisoarea, Ministerul Justiţiei spunea că procedurile de extrădare sunt de durată şi depind de legislaţia ţărilor în care se află cei condamnați.
Lista scurtă a marilor fugari
Extrădări
Cristian Rizea
Fostul deputat PSD Cristian Rizea a fost condamnat definitiv în 2019 la 4 ani și 8 luni de închisoare cu executare pentru trafic de influență, spălare de bani și influențarea declarațiilor, el fugind în Republica Moldova.
În noiembrie 2020 fostul președinte al Republicii Moldova Igor Dodon i-a retras cetățenia lui Cristian Rizea.
Rizea a fost trimis în judecată și în Republica Moldova, de către procurorii anticorupție, pentru fals în declarații în momentul cererii pentru dobândirea cetățeniei Republicii Moldova, în 2017.
În 6 noiembrie 2020, Judecătoria Chișinău a emis mandat de arest pe numele fostului deputat PSD, iar la începutul lunii februarie 2021 Cristian Rizea a fost eliberat pe motiv că a expirat termenul maxim de zile până la care o persoană poate fi reținută în Republica Moldova până să fie extradată.
Ministerul Justiției anunța că „partea română și-a îndeplinit atribuțiile prevăzute de lege și a transmis Ministerului Justiției din Republica Moldova cererea de extrădare încă din data de 5 noiembrie 2020”.
Recent, Rizea a anunțat că va candida la alegerile parlamentare din Republica Moldova, conform Ziarului de Gardă.
Cristian Rizea a publicat o carte, ”Spovedania lui Rizea”, în care acuză mai mulți oameni de afaceri, politicieni, jurnaliști sau ofițeri din servicii că sunt organizați în grupuri infracționale care au ”jefuit România”.
”Spovedania” lui Cristian Rizea. Condamnat penal, fostul pesedist de vârf acuză ”grupul de la Monaco” care ”fura România”
Omul de afaceri Avraham Morgenstern
„Argentina a aprobat extrădarea acestuia, dar hotărârea nu este definitivă. Procedură în curs, recursul fiind pe rolul Curții Supreme de Justiție a Națiunii”, preciza Ministerul Jusiției la sfârșiul lunii ianuarie.
Omul de afaceri Avraham Morgenstern a fost condamnat în lipsă, în august 2017, la opt ani de închisoare. El era însă, dispărut, deşi se afla sub control judiciar, în 8 mai 2017 prezentându-se pentru ultima dată la poliţie, conform termenilor controlului judiciar. În 13 iunie Curtea de Apel Bucureşti a emis mandat european de arestare pe numele său.
Fost partener de afaceri şi apropiat al fostului primar Radu Mazăre, Avraham Morgenstern a fost reținut în decembrie 2017 la Buenos Aires, anunța atunci Poliția Română.
În rechizitoriul din februarie 2015, procurorii DNA arătau că, în perioada 2009 – 2014, Morgenstern, în calitate de administrator al Shapir Structures, nu a înregistrat corespunzător veniturile obţinute din trei contracte încheiate cu Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat (RAEDPP) Constanţa şi Confort Urban Constanţa şi nici facturile fiscale aferente acestor venituri, în executarea acestor contracte. Astfel, conform DNA, ar fi provocat un prejudiciu bugetului de stat de peste 10.000.000 de euro.
Omul de afaceri româno-israelian Sorin Shmuel Beraru (Baror)
„A fost condamnat pentru infracțiunea de spălare de bani, comisă în anii 1998-1999. Legea israeliană pentru combaterea spălării banilor a fost adoptată şi a intrat în vigoare la data de 17 august 2000, după comiterea faptelor, fiind aplicabil principiul de drept penal (universal) al aplicării legii penale mai favorabile. Acest principiu a determinat lipsa condiției dublei incriminări, în sensul că, în Israel, la data comiterii faptei de către această persoană, fapta respectivă nu era incriminată (notă: se are în vedere legea existentă la data comiterii faptei şi nu cea de la data transmiterii cererii de extrădare sau orice alt moment ulterior). În consecinţă, autoritățile din Israel au precizat că nu pot da curs cererii de extrădare în acest caz, îndeplinirea condiţiei dublei incriminării fiind absolut necesară” – Ministerul Justiției.
În februarie 2016, omul de afaceri romano-israelian a fost condamnat definitiv de Curtea de Apel Bucuresti la cinci ani de închisoare cu executare pentru spălare de bani în dosarul privind fraudarea societății Cico SA.
Mandate europene de arestare
Ministerul Justiției preciza că, potrivit legii, are atribuții strict administrative, adică de primire, respectiv transmitere a mandatelor europene de arestare emise de către autoritățile judiciare române și străine, de a acorda sprijin autorităților implicate în această procedură, în special în vederea facilitării comunicării, respectiv de a ține evidențe statistice. În acest sens, autorităţile emitente sunt instanţele, iar cele de executare sunt curţile de apel.
- Alina Bica
„Se află în Italia, procedura s-a desfășurat pe cale directă, între instanța română și instanța italiană.
Instanța italiană a recunoscut sentința pronunțată în România și a dispus executarea pedepsei în Italia, potrivit legislației italiene. Hotărârea instanței italiene este definitivă. Executarea pedepsei recunoscute în Italia este suspendată până la soluționarea cererii introduse în instanță, la data de 01.06.2021, pentru o mai bună calificare juridică a infracțiunii conform dreptului italian” – Ministerul Justiției.
Fosta șefă a DIICOT a fost condamnată definitiv, în noiembrie 2019, la 4 ani de închisoare cu executare, în dosarul în care este acuzată de favorizarea omului de afaceri Ovidiu Tender.
Ea era dată în urmărire internațională și a fost reținută în iulie 2020 în Italia, unde se afla din 2019. Alina Bica a fugit din România la începutul lui 2018, iar o perioadă s-a aflat în Costa Rica, împreună cu Elena Udrea.
- Daniel Dragomir
„A fost arestat la data de 3 februarie 2021, în Italia (informare din surse deschise – s-a predat poliției italiene însoțit de avocat). Soluționarea mandatului european de arestare este pe rolul Curții de Apel Bari. Procedura se desfășoară pe cale directă, între instanța emitentă și instanța de executare. Procedură în curs”.
Fostul colonel SRI Daniel Dragomir a fost dat în urmărire internațională în iunie 2020 după ce a fost condamnat la 3 ani și 10 luni de închisoare cu executare. În februarie 2021, Poliția Română a anunțat că el s-a predat autorităților din Bari.
- Nela Ignatenko
„Se află în Belgia. La data de 31.03.2021, autoritățile judiciare belgiene au solicitat direct instanței informații privind condițiile de detenție, iar ANP a răspuns acestei solicitări instanței, informând în copie și MJ. Din informaţiile primite, rezultă că predarea a fost refuzată. S-a declarat apel, care este pe rol”.
În 17 decembrie 2020, Nela Ignatenko a fost condamnată la 5 ani de închisoare în dosarul Ferma Băneasa. Nela Ignatenko, fost consilier guvernamental în perioada în care premier era Călin Popescu Tăriceanu, a fugit din țară, astfel încât nu a putut fi pus în aplicare mandatul de arestare pe numele ei.
Nela Ignatenko (fostă Păvăloiu) este soția „contelui Albert Alexei von Kloss-Ignatenko, savant-cosmist şi om de ştiinţă iluminist”, un ucrainean care promovează o așa-numită cultură „cosmoumanistă”, care în pandemie vindea „suplimente anti-Covid”, potrivit Europa Liberă.
- Fostul europarlamentar Marian Zlotea
„A fost arestat la data de 23 februarie 2021, în Italia. Procedura se desfășoară pe cale directă, între instanța emitentă și instanța de executare. Ministerul Justiției din Italia a informat că instanța italiană din Bologna, la data de 02.03.2021, a dispus predarea către România a persoanei solicitate. Persoana solicitată a promovat apel la Înalta Curte de Casație din Italia. Înalta Curte de Casație a Italiei a casat cu trimitere spre rejudecare cauza. Procedură în curs”.
Fostul europarlamentar PDL și fost președinte al Autorității Naționale Sanitară Veterinară și Siguranța Alimentelor (ANSVSA) Marian Zlotea anunța în ianuarie 2021, într-o postare pe Facebook, că a fugit din România și că a cerut azil politic în altă țară.
Zlotea a fost condamnat definitiv la 8 ani și 6 luni de închisoare, acuzat că, pe vremea când conducea Autoritatea Sanitar Veterinară, le-ar fi cerut subalternilor să finanțele partidul din care făcea parte, pentru a-și păstra locurile de muncă. Maria Zlotea era judecat în acest dosar din 2015, iar prima hotărâre a fost pronunțată în 2018. Atunci, a primit o pedeapsă de 2 ani de închisoare cu suspendare.
- Gino Mario Iorgulescu
„După condamnarea definitivă, instanța de executare a emis un nou mandat european de extrădare în baza mandatului de executare a pedepsei cu închisoarea, conform hotărârii pronunțate împotriva sus-numitului. Ministerul Justiției asistă autoritățile implicate în procedură. Judecătoria Sect. 3 a emis un alt mandat european de arestare cu privire la aceeași persoană și care se află pe rolul instanței din Milano, în Italia. Se așteaptă rezultatul expertizei, care să stabilească dacă Iorgulescu, în prezent internat, după o primă suspendare a judecății pentru 6 luni, are capacitatea de a înțelege, de a voi și de a sta în judecată. Termenul pentru ambele proceduri este 31.05.2022. Procedură în curs”.
În august 2020, Mario Iorgulescu a fost trimis în judecată de procurorii Parchetului Tribunalului Bucureşti pentru omor şi conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţe.
În noaptea de 7 spre 8 septembrie 2019, fiul lui Gino Iorgulescu, președintele Ligii Profesioniste de Fotbal, a accidentat mortal cu maşina un tânăr de 24 ani. Procurorii Tribunalului București spun că Mario Iorgulescu era băut şi sub influenţa cocainei. După accident, Iorgulescu jr a fost transferat de familie în Italia, de unde nu s-a mai întors.
- Aurel Gabriel Popoviciu
„Instanța britanică a dispus predarea la data de 12 iulie 2019. Persoana solicitată a formulat apel. Apelul a fost declarat admisibil. La data de 11 iunie 2021, judecătorii britanici au admis apelul pentru un motiv din cele 6 înaintate în cadrul cererii de admisibilitate. La data de 15 iunie, CPS Crown Prosecution Service (colegii care reprezintă partea română în cauză – Curtea de apel București) a depus solicitarea de admitere în principiu a apelului împotriva hotărârii de mai sus. Procedură în curs”.
În august 2017, omul de afaceri Puiu Popoviciu a fost condamnat definitiv la 7 ani de închisoare în dosarul Băneasa. Omul de afaceri se afla încă de la acel moment în Marea Britanie.
Conform procurorilor, în perioada 2000-2004, o serie de înţelegeri, cel puţin îndoielnice, între Puiu Popoviciu şi Ioan Niculae Alecu, pe atunci rector al universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară, au făcut ca un teren de 224 de hectare să fie cumpărat la un preţ de nimic de către o companie controlată de omul de afaceri.
- Alexander Bogdan Adamescu
„Este localizat în Marea Britanie. Căile de atac formulate de Adamescu au fost epuizate și respinse, există hotărâre definitivă de predare a acestuia către România. Predarea va putea avea loc în momentul în care autoritățile britanice vor comunica această informație”.
DNA îl acuză pe Bogdan Alexander Adamescu de faptul că în cursul lunilor iunie 2013 și decembrie 2013, împreună cu tatăl său, Dan Adamescu (decedat în 2017) ar fi remis, prin intermediari, sumele de 15.000 euro, respectiv 23.000 lei magistraților Stanciu Ion și Rovența Elena, judecători la Tribunalul București – Secția VII Civilă pentru ca, în schimb, aceștia să dispună, în dosare privind procedura insolvenței, soluții favorabile unora dintre societățile la care acționar era tatăl inculpatului.
În cursul anul 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizii definitive de condamnare față de cei doi judecători și față de Dan Adamescu, aceștia fiind trimiși în judecată într-un dosar separat.
https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25564818-noua-destinatie-condamnatilor-celebri-care-fug-din-romania-pentru-scapa-inchisoare-lista-marilor-fugari-creste-face-statul-aduca-inapoi.htm
///////////////////////////////////////
(Doar cativa hotomani- fugari…) Pașapoartele de aur din Vanuatu. Cum a ajuns insula din Pacific poarta de intrare în UE pentru politicieni corupți, escroci sau fugari
Vânzarea pașapoartelor este cea mai mare sursă de venituri pentru guvernul din Vanuatu, analiza efectuată de Investment Migration Insider constatând că a reprezentat 42% din totalul veniturilor guvernamentale în 2020.
DIN ARTICOL
O cale către noi identități
Șef FIFA, o prințesă din Emirate sau autorii escrochieriei de 3,6 miliarde de dolari cu criptomonede, pe lista celor care au obținut „pașapoarte de aur”
O sursă de venituri
Peste 2.000 de persoane, inclusiv fugari, politicieni controversați și oameni de afaceri care au probleme cu legea, au cumpărat pașapoarte din Vanuatu cu care au acces, fără viză, în Uniunea Europeană, Regatul Unit precum și în alte peste 100 de țări din lume, se arată într-o investigație publicată de The Guardian. Printre cei care au primit cetățenie prin programul de sprijin pentru dezvoltare al țării și au beneficiat de „pașapoartele de aur” se numără un om de afaceri sirian ale cărui afaceri se află sub sancțiunile SUA, un politician nord-coreean, un om de afaceri italian acuzat de escrocherie, un fost membru al unei bande notorii de motocicliști din Australia și doi frați din Africa de Sud acuzați de un jaf de criptomonede în valoare de 3,6 miliarde de dolari. Schema de pașapoarte permite cetățenilor străini să achiziționeze cetățenia pentru 130.000 de dolari, într-un proces care durează de obicei puțin peste o lună, totul fără a pune vreodată piciorul în țară. Comercializat de agenții ca unul dintre cele mai rapide, mai ieftine și mai laxe scheme de „pașaport auriu” din lume, programul de sprijin pentru dezvoltare oferă acces fără restricții, fără vize, la 130 de țări, inclusiv Marea Britanie sau state din UE. Vanuatu funcționează, de asemenea, ca un paradis fiscal, fără impozite pe venit, proprietăți sau avere. Experții au avertizat că schema este pregătită pentru exploatare, creând o ușă din spate pentru accesul în UE și Marea Britanie și permițând grupurilor infracționale transnaționale să stabilească o bază în Pacific, iar legile fiscale din Vanuatu fac din țară un loc atractiv pentru spălarea banilor. Foto: Gettyimages O cale către noi identități Programul de pașapoarte, care a generat guvernului din Vanuatu venituri de peste 116 milioane de dolari anul trecut, a fost extrem de controversat de la relansarea sa în 2017, însă, până acum, nu au existat prea multe informații despre cine a cumpărat pașapoarte prin intermediul schemei. O serie de documente guvernamentale interne obținute de The Guardian detaliază numele și naționalitatea fiecărui beneficiar al unui pașaport Vanuatu prin programul de sprijin pentru dezvoltare al țării și programul de contribuție Vanuatu în 2020 și ianuarie 2021. După o investigație de câteva luni, care a implicat căutarea dosarelor instanțelor publice, a listelor electorale, a înregistrărilor deceselor, a rețelelor sociale și după discuții cu polițiști și surse din întreaga lume, The Guardian a reușit să confirme identitatea a zeci de persoane din listă. Vanuatu a emis aproximativ 2.200 de pașapoarte în 2020 prin intermediul acestor programe – mai mult de jumătate (aproximativ 1.200) erau pentru cetățeni chinezi. După aceștia, cea mai comună naționalitate a beneficiarilor a fost nigeriană, rusă, libaneză, iraniană, libiană, siriană și afgană. Două persoane din SUA, șase australieni și o mână de oameni din Europa au fost, de asemenea, printre cei care au aplicat pentru „pașaportul de aur”. Schema de cetățenie-prin-investiție nu este ilegală și multe țări din întreaga lume oferă astfel de programe. Există numeroase motive legitime pentru aplicare, inclusiv o mai bună libertate de circulație sau privilegii bancare offshore fără taxe. Cu toate acestea, experții în securitate avertizează că ușurința cu care oamenii pot cumpăra pașapoarte, ar putea face din această schemă un sistem atractiv pentru membrii grupurilor infracționale transnaționale. „Nu doar că pot călători în UE sau pot înființa afaceri, una dintre probleme este posibilitatea de a crea aceste rețele în Pacific, mai ales că Pacificul devine mai mult un centru de trafic de droguri”, a spus Jose Sousa-Santos, expert al Colegiul de Securitate al Pacificului din Australia. „Și cadrul legal privind paradisurile fiscale din Vanuatu fac țara foarte atractivă pentru spălarea banilor.” The Guardian a descoperit că mai mulți solicitanți de cetățenie din Vanuatu sunt puternic implicați într-o rețea complexă de afaceri offshore. Sousa-Santo spune că un alt potențial pericol îl constituie cei care obțin cetățenia în Vanuatu și apoi își schimbă legal numele în această țară, ceea ce le conferă efectiv o nouă identitate. Într-o broșură care promovează programul de sprijin pentru dezvoltare al țării, o agenție răspunde la o întrebare: Își pot schimba beneficiarii pașaportului numele? „Odată ce vi se acordă cetățenia, vă puteți schimba numele trimițându-ne o scrisoare care explică motivația dvs. de a vă schimba numele, iar pașaportul va fi eliberat cu noul dvs. nume”, se arată în broșură. Ca răspuns la aceste îngrijorări, Ronald Warsal, președintele Biroului pentru cetățenie din Vanuatu spune că autoritățile fac verificări înainte de a permite schimbarea legală a numelui. Șef FIFA, o prințesă din Emirate sau autorii escrochieriei de 3,6 miliarde de dolari cu criptomonede, pe lista celor care au obținut „pașapoarte de aur” Atât UE, cât și OCDE au continuat să își exprime îngrijorări cu privire la această situație, obligând Vanuatu să promită că va intensifica verificările de fond anul trecut, în încercarea de a avea un mai bun control al programelor. În ciuda acestui fapt, documentele arată că și în ianuarie 2021 Vanuatu vindea pașapoarte către persoane care au legături cu fraude sau sancțiuni și altele care erau căutate de polițiști în țările lor de origine. Lista prezintă o serie de personaje controversate, inclusiv un șef FIFA, o prințesă din Emirate și un televanghelist nigerian. The Guardian l-a identificat și pe fostul prim-ministru al Libiei, Fayez al-Sarraj.
Alte figuri politice sunt Alaa Ibrahim, fostul guvernator sirian din Damasc, și Vinay Mishra, un fost politician indian. Mishra locuiește în prezent în Vanuatu și se confruntă cu acuzații de corupție în India, despre care avocații săi spun că sunt nefondate. Alte persoane care și-au cumpărat „pașapoartele de aur”: Raees și Ameer Cajee, fondatorii platformei Africrypt, o plaformă de tranzacționare a criptomonedelor. Aceștia au dispărut împreună cu 3,6 miliarde de dolari în Bitcoin. Banii virtuali s-au evaporat de pe platforma lor de investiții în criptomonede. Ar putea fi cea mai mare fraudă cu criptomonede din istorie. Gianluigi Torzi, un om de afaceri italian acuzat de extorcare a oficialilor de la Vatican cu 15 milioane de euro. Hayyam Garipoglu, un mogul bancar turc încarcerat pentru un scandal de delapidare de milioane de dolari și condamnat la închisoare pentru adăpostirea nepotului său după ce nepotul său a ucis o tânără de 17 ani. Ghali Belkecir, controversatul fost șef al Jandarmeriei din Algeria, forța militară a țării responsabilă cu aplicarea legii, care are patru mandate de arestare. Khaled al-Ahmad, un om de afaceri sirian și consilier apropiat al președintelui Assad, a obținut, de asemenea, cetățenia Vanuatu în iunie 2019. The Guardian crede, de asemenea, că un politician nord-coreean și soția sa ar fi primit cetățenia după ce au solicitat-o folosind pașapoarte chineze. Numele unui bărbat și a unei femei care au solicitat pașapoarte anul trecut se potrivesc cu cele ale unui politician nord-coreean cunoscut și al soției sale. Pe hârtie, Vanuatu împiedică cetățenii Siriei, Irakului, Iranului, Yemenului și Coreei de Nord să obțină cetățenia, cu excepția cazului în care pot dovedi că au locuit în afara acestor țări de mai bine de cinci ani. Cu toate acestea, The Guardian a reușit să identifice un număr de solicitanți din acele țări care erau rezidenți în țările respective la momentul depunerii cererii. O sursă de venituri Vanuatu este una dintre cele mai sărace țări din lume, Banca Mondială plasând PIB-ul pe cap de locuitor la 2.780 de dolari. Țara este puternic îndatorată, în mare parte din cauza dezastrelor naturale care au lovit-o. După un ciclon în 2014, deficitul țării s-a dublat. Vânzarea pașapoartelor este cea mai mare sursă de venituri pentru guvernul din Vanuatu, analiza efectuată de Investment Migration Insider constatând că a reprezentat 42% din totalul veniturilor guvernamentale în 2020. În iunie 2021, guvernul a raportat un surplus bugetar în ciuda pandemiei Covid-19, în mare parte datorită cererii continue de cetățenie, iar guvernul a folosit profiturile pentru a achita datoriile.
Citește mai mult la:
https://www.digi24.ro/stiri/externe/pasapoartele-de-aur-din-vanuatu-cum-a-ajuns-insula-din-pacific-poarta-de-intrare-in-ue-pentru-politicieni-corupti-escroci-sau-fugari-1600513?fbclid=IwAR2iPpoEn5HBp9tGvMeQiVYWU_nKIUcCfgc1NdgPTFIC5XXZ88BkeMxof1s
/////////////////////////////////////////////////////////////
Pentru ca imperiul raului nu-si vede barna din ochi,da vin ape altii… Riscul unei ciocniri între SUA și Rusia este ridicat, afirmă ambasadorul rus în SUA
Ionut Baias • HotNews.ro
Washingtonul duce un „război prin procură” împotriva Rusiei, iar riscul unei ciocniri între cele două țări este ridicat, potrivit lui Anatoli Antonov, ambasadorul Rusiei în SUA, citat de CNN.
„Astăzi, nimeni nu ascunde adevăratele obiective ale politicii Casei Albe față de noi. Pe toate canalele de televiziune, comentatorii politici vorbesc despre necesitatea de a intensifica războiul prin procură al SUA împotriva Federației Ruse”, a declarat Antonov într-un interviu acordat agenției de presă de stat ruse TASS și publicat vineri.
„Permiteți-mi să le reamintesc telespectatorilor că un război proxy înseamnă un război al unui agent, un război prin procură. De fapt, asta fac americanii pe teritoriul ucrainean”, a adăugat el.
„Subliniem faptul că riscul unei ciocniri între cele două mari puteri [Rusia și Statele Unite] este ridicat”, spune ambasadorul.
Rusia va continua „să se străduiască să se asigure că preocupările rusești privind securitatea țării noastre nu sunt ignorate, ci sunt ascultate, cu perspectiva de a lucra împreună pentru a le rezolva”, a adăugat el.
Antonov a mai spus că dialogul dintre Moscova și Washington se află în prezent într-o stare de „eră glaciară”.
„Ambasada [rusă] este încă forțată să lucreze într-o atmosferă de ostilitate și neîncredere”, a spus Antonov.
„Din vina cercurilor conducătoare locale, obsedate de ideea de a ne fixa imaginea de ‘paria internațional’, starea dialogului ruso-american este comparabilă cu o eră glaciară”, a spus el.
Antonov a mai spus că vizita președintelui ucrainean Volodimir Zelenski în SUA demonstrează că nici Washingtonul și nici Kievul „nu sunt pregătiți pentru pace”.
„Accentul [este] pus pe război, pe moartea soldaților obișnuiți, pe legarea în continuare a regimului ucrainean de nevoile Statelor Unite”, a spus el.
Pe același subiect:
Putin încearcă să devieze responsabilitatea pentru războiul prelungit din Ucraina
Condiția pusă de un diplomat rus pentru începerea discuțiilor între Kiev și Moscova
SUA spun că Rusia nu și-a arătat o dorință „semnificativă” pentru încetarea războiului din Ucraina
Urmărește ultimele evoluții ale războiului din Ucraina LIVETEXT pe HOTNEWS.RO.
https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25983491-riscul-unei-ciocniri-intre-sua-rusia-este-ridicat-afirma-ambasadorul-rus-sua.htm
////////////////////////////////////////////
WSJ: Rusia și China caută să reconecteze fluxurile globale de putere în avantajul lor
De Vladimir Ionescu
Într-o recentă apariție la o conferință financiară favorabilă Kremlin, președintele Vladimir Putin s-a arătat sigur de sine. El a declarat că nu doar că economia Rusiei supraviețuiește sancțiunilor occidentale, dar Statele Unite și aliații lor nu observă semnificativa schimbare a ordinii internaționale, ilustrată de reacția globală la invazia din Ucraina.
Eseul de sâmbătă din The Wall Street Journal, intitulat ”Putin și Xi pariază pe Sudul Global”, analizează faptul că Rusia și China, pe măsură ce relațiile lor cu Occidentul se deteriorează, caută să reconecteze fluxurile globale de putere în moduri care vor funcționa în avantajul lor în anii următori.
Noi centre de putere pe planetă
„Ei nu par să observe noile centre ale puterii apărute pe planetă. Este vorba despre niște schimbări revoluționare intervenite în întregul sistem al relațiilor internaționale. Aceste schimbări sunt fundamentale și de primă importanță”, a afirmat Vladimir Putin.
În multe privințe, această proclamație ilustrează giganticul pariu mondial pe care se bazează invazia lui Vladimir Putin în Ucraina. El este perfect conștient că, din cauza brutalei sale invazii din Ucraina, a pierdut mult teren, poate, pentru totdeauna, în relațiile tradiționale dintre Est și Vest. Dar el pariază că va compensa acest lucru prin formarea unei noi rețele diplomatice, economice și de securitate pe axa dintre Nord și Sud.
Desigur, principalul său aliat în tot acest plan este China, care de ani se implică pe aceeași axă dintre Nord – Sud, promovându-și comerțul în Asia, America Latină și Africa, deseori în țări considerate de multă vreme ca având o diplomație duplicitară.
Aceste țări nu sunt niște pioni importanți de ordin diplomatic sau economic, dar multe dintre ele sunt niște piețe în dezvoltare rapidă, plasate pe rute comerciale de importanță strategică, iar unele dețin minerale importante în vederea trecerii la tehnologii energetice nepoluante.
Rusia și China încearcă să redeseneze relațiile mondiale de putere
Luate laolaltă, aceste eforturi reprezintă o tentativă a Rusiei și a Chinei de a redesena relațiile de putere la nivel mondial într-un mod care să fie în avantajul lor – și în dezavantajul Occidentului – ani buni de-acum încolo.
Succesul acestui efort este departe de a fi asigurat, dar poate reprezenta unul dintre cele mai semnificative rezultate pe termen lung ale crizei ucrainene.
Până acum, Vladimir Putin are unele motive de încredere. Pe plan economic, el vinde Indiei importante cantități de petrol și examinează eventuale livrări de gaze naturale în Pakistan, încercând astfel să se refacă de pe urma pierderii unor țări occidentale.
Pe plan diplomatic, 35 de țări – reprezentând 50% din populația globului – s-au abținut să spună ”nu” într-o rezoluție din luna martie a Națiunilor Unite care condamnă invazia din Ucraina, iar 58 de state, printre care Mexic, Egipt, Singapore, Indonezia și Qatar, s-au abținut de la un vot ulterior care viza excluderea Rusiei din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului.
La 100 de zile după lansarea războiului din Ucraina, Vladimir Putin a primit vizita lui Macky Sall, președintele Senegalului, totodată actual președinte al Uniunii Africane, care a pledat pentru mai multe exporturi de cereale și de îngrășăminte din Rusia.
Mai recent, Vladimir Putin a fost întâmpinat cu căldură de președinții Chinei, Indiei, Braziliei și Africii de Sud la o videoconferință a țărilor din așa-zisul grup BRICS. Acest grup, care include patru din cele zece țări cu cea mai numeroasă populație din lume, a evitat într-un mod evident să condamne în vreun fel invazia Rusiei în Ucraina.
„Nu cred că este vorba despre o realiniere oficială, dar cred că eforturile de a face multe țări să rămână neangajate se dovedesc încununate de succes”, afirmă Robert Gates, fost secretar american al apărării și fost director al CIA.
Efecte contrare: revitalizarea NATO și UE
În ceea ce le privește, Administrația Biden și aliații NATO și-au concentrat atenția mai mult asupra modalităților de a întări cât mai mult unitatea occidentală în fața invaziei Rusiei din Ucraina.
Desigur, acest demers a înregistrat un succes semnificativ. NATO a fost ”revitalizată”, iar Uniunea Europeană pare să-și recapete importanța, ea invitând Ucraina să adere la organizație. Hotărârea Occidentului de a pedepsi Moscova la nivel economic și de a ajuta Ucraina la nivel militar s-a făcut la un larg nivel și a fost robustă. La fel de rodnice au fost și eforturile SUA de a convinge Japonia, Coreea de Sud și Australia să riposteze atât în fața Rusiei, cât și în fața Chinei.
Totuși, China și Rusia consideră că toată această coeziune occidentală reprezintă un mod de gândire învechit, datând de pe vremea Războiului Rece, care pur și simplu nu mai este atât de relevant ca pe vremuri. Desigur, un asemenea mod de gândire reflectă mai mult speranță, dar și noi realități.
În parte, din cauza unei recente indiferențe americane și a unei anume neîncrederi, marja de manevră a rușilor și a chinezilor rămâne deschisă. Într-o anume măsură, Statele Unite au neglijat restul lumii, în ultimii 20 de ani, țara investindu-și energia și bugetul în războiul împotriva terorismului sau, mai recent, în disputele comerciale cu China ale Administrației Trump.
SUA, îndemnate să spargă axa Moscova – Beijing
Robert Zoellick, fost președinte al Băncii Mondiale și fost adjunct al unui secretar de stat american, sugerează că Statele Unite ar trebui să facă mai mult și să recunoască nevoile și frustrările anumitor țări și, în colaborare cu instituțiile internaționale, să încerce să răspundă acestor nevoi.
Mai mult, Robert Zoellick încurajează SUA să încerce să convingă China să se delimiteze de Rusia, iar SUA să recunoască sectoarele în care interesele Washington și ale Beijing sunt reciproce. „Pe scurt, trebuie să evităm tentația de a mai considera Rusia și China ca un conglomerat din anii ’50”, spune el. “Trebuie să facem o diferență și, poate că într-o zi, vom putea forma din nou un triunghi“.
În ultimele săptămâni, Administrația Biden și aliații săi au lansat o anume ofensivă diplomatică pentru a contracara câteva dintre demersurile Rusiei și Chinei. Recent, Statele Unite au găzduit, la Los Angeles, un summit al șefilor de state din America Latină, deși decizia de a nu participa a președinților din Mexic și din alte trei state central-americane a confirmat problemele de care Statele Unite se izbesc în regiune.
Grupul celor Șapte State Industrializate (G 7) tocmai și-a anunțat planul de a investi miliarde de dolari în proiecte de infrastructură din țări în curs de dezvoltare – o evidentă tentativă de a contracara demersurile similare ale Chinei.
De asemenea, Joe Biden s-a deplasat în Arabia Saudită pentru a-i convinge pe liderii din regat, până acum reținuți în a critica invazia din Ucraina, să-și sporească producția de petrol ca să compenseze întreruperea achizițiilor occidentale din Rusia.
Din toate astea, rezultă că a început un nou joc diplomatic, un joc care ar urma să continue chiar și după încetarea ostilităților din Ucraina.
“Președintele Biden a spus că, după acest război, Rusia va deveni un paria pe plan internațional. Ei bine, nu va fi un paria, din câte vedem acum”, amintește Angela Stent, de la Facultatea de Relații Internaționale a Universității din Georgetown.
/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
http://www.mesagerul-crestin.net/carti/HTM/Duhul_Sfant_care_locuieste_in_noi.htm
https://www.stiricrestine.ro/2018/01/25/torturat-pentru-cristos-bestsellerul-lui-richard-wurmbrand-ajunge-pe-marele-ecrane/
///////
Credinta in Dumnezeu este in declin in intreaga lume… Bethleem: locul în care dispar creştinii; Richard Wurmbrand- PERLA SUFERINȚEI; A.W.Tozer; Charles G. Finney; Strigătul bisericii prigonite , de Richard Wurmbrand; „Pasiunea mea este Dumnezeu”…”A pus în tine Domnul nemargini de gândire…” Ferenc Visky-70 de povestiri despre puscãrie si prietenie; Romani 8;11. Şi DACA Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi … UNDE LOCUIEȘTE DUMNEZEU?de David Wilkerson (1931-2011); Casa lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos si Soţia lui Hristos, de R. K. Campbell; Despre Casa Lui Dumnezeu; „Eu voi locui în mijlocul lor”; „Duhul lui Dumnezeu trăieşte în voi”(Ezechiel 37:1-14), Romani 8:1-11), de Dr. Kim Riddlebarger; LĂUDAŢI PE DUMNEZEU- 100 de versete de memorat;
///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
LĂUDAŢI PE DUMNEZEU 100 de versete de memorat
1 Cronici 29.13: „Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm şi preamărim Numele Tău glorios“.
- 2 Cronici 5.13: „Când cei ce sunau din trâmbiţe şi cei ce cântau, unindu-se într-un glas ca să mărească şi să laude pe Domnul, au sunat din trâmbiţe, chimvale şi celelalte instrumente şi au mărit pe Domnul prin aceste cuvinte: «Pentru că este bun, pentru că îndurarea Lui ţine în veci!» în clipa aceea, casa, şi anume Casa Domnului, s-a umplut cu un nor.
- 2 Cronici 20.21: „Apoi în învoire cu poporul, a numit nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul şi ziceau: «Lăudaţi pe Domnul, pentru că îndurarea Lui ţine în veac!»“
- Psalmul 5.11: „Atunci toţi cei ce se încred în Tine se vor bucura, se vor veseli întotdeauna, pentru că Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău“.
- Psalmul 7.17: „Eu voi lăuda pe Domnul pentru dreptatea Lui şi voi cânta Numele Domnului, Numele Celui Preaînalt“.
- Psalmul 9.1,2: „Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, voi istorisi toate minunile Lui. Voi face din Tine bucuria şi veselia mea, voi cânta Numele Tău, Dumnezeule Preaînalte“.
- Psalmul 9.11: „Cântaţi Domnului care împărăţeşte în Sion, vestiţi printre popoare isprăvile Lui“.
- Psalmul 13.6: „Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine“.
- Psalmul 18.3: „Eu strig: «Lăudat să fie Domnul!» şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei“.
- Psalmul 18.49: „De aceea, Doamne, Te voi lăuda printre neamuri, voi cânta spre slava Numelui Tău“.
- Psalmul 22.3: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“.
- Psalmul 22.22: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării“.
- Psalmul 28.6: „Binecuvântat să fie Domnul, pentru că ascultă glasul rugăciunilor mele“.
- Psalmul 29.2: „Daţi Domnului gloria cuvenită Numelui Său! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!“
- Psalmul 31.19: „O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei care se tem de Tine şi pe care o arăţi celor care se încred în Tine, în faţa fiilor oamenilor!“
- Psalmul 32.11: „Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!“
- Psalmul 33.1: „Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le stă bine cântarea de laudă“.
- Psalmul 34.1: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea“.
- Psalmul 35.18: „Şi eu Te voi lăuda în adunarea cea mare şi Te voi slăvi în mijlocul unui popor mare la număr“.
- Psalmul 35.27: „Să se bucure şi să se veselească cei ce găsesc plăcere în nevinovăţia mea şi să zică neîncetat: «Mărit să fie Domnul, care vrea pacea robului Său!»“
- Psalmul 35.28: „Şi atunci limba mea va lăuda dreptatea Ta, în toate zilele va spune lauda Ta“.
- Psalmul 40.3: „Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut şi s-au încrezut în Domnul“.
- Psalmul 42.11: „Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, pentru că iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu“.
- Psalmul 44.8: „Noi, în fiecare zi, ne lăudăm cu Dumnezeu şi pururea slăvim Numele Tău“.
- Psalmul 47.1: „Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie!“
- Psalmul 47.6: „Cântaţi lui Dumnezeu, cântaţi! Cântaţi Împăratului nostru, cântaţi!“
- Psalmul 48.1: „Mare este Domnul şi lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt“.
- Psalmul 50.14: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri şi împlineşte-ţi promisiunile făcute Celui Preaînalt“.
- Psalmul 50.23: „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă glorifică şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu“.
- Psalmul 51.15: „Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta“.
- Psalmul 52.9: „Te voi lăuda întotdeauna, pentru că ai lucrat; şi, în faţa copiilor Tăi, voi nădăjdui în Numele Tău, pentru că este binevoitor“.
- Psalmul 54.6: „Atunci Îţi voi aduce jertfe de bunăvoie, voi lăuda Numele Tău, Doamne, pentru că este binevoitor“.
- Psalmul 56.4: „Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui. Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni?“
- Psalmul 56.10: „Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui, da, mă voi lăuda cu Domnul, cu Cuvântul Lui“.
- Psalmul 56.12: „Dumnezeule, trebuie să împlinesc promisiunile pe care Ţi le-am făcut; Îţi voi aduce jertfe de mulţumire“.
- Psalmul 57.7: „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele“.
- Psalmul 57.9: „Te voi lăuda printre popoare, Doamne! Te voi cânta printre neamuri“.
- Psalmul 63.3: „Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale“.
- Psalmul 63.4: „Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile“.
- Psalmul 63.5: „Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze“.
- Psalmul 66.2: „Cântaţi glorie Numelui Său, măriţi gloria Lui prin laudele voastre“.
- Psalmul 66.8: „Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui!“
- Psalmul 67.3: „Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă“.
- Psalmul 68.19: „Binecuvântat să fie Domnul, care zilnic ne poartă povara, Dumnezeu, mântuirea noastră“.
- Psalmul 69.30: „Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări, şi prin laude Îl voi preamări“.
- Psalmul 71.8: „Să mi se umple gura de laudele Tale şi-n fiecare zi să Te slăvească!“
- Psalmul 71.14: „Şi eu voi nădăjdui pururi, Te voi lăuda tot mai mult“.
- Psalmul 74.21: „Să nu se întoarcă ruşinat cel apăsat, ci nenorocitul şi săracul să laude Numele Tău!“
- Psalmul 79.13: „Şi noi, poporul Tău, turma păşunii Tale, Te vom lăuda în veci şi vom vesti din neam în neam laudele Tale“.
- Psalmul 86.10: „Căci Tu eşti mare şi faci minuni, numai Tu eşti Dumnezeu“.
- Psalmul 92.1: „Frumos este să lăudăm pe Domnul şi să mărim Numele Tău, Preaînalte!“
- Psalmul 95.1,2: „Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre. Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!“
- Psalmul 100.1-4: „Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului! Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui. Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui. Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele“.
- Psalmul 103.1,2: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui!“
- Psalmul 105.1,2: „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre popoare isprăvile Lui! Cântaţi, cântaţi în cinstea Lui! Vorbiţi despre toate minunile Lui!“
- Psalmul 106.2: „Cine va putea spune isprăvile măreţe ale Domnului? Cine va putea vesti toată lauda Lui?“
- Psalmul 106.12: „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui“.
- Psalmul 107.8: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!“
- Psalmul 113.3: „De la răsăritul soarelui până la apusul lui fie Numele Domnului lăudat!“
- Psalmul 116.17: „Îţi voi aduce o jertfă de mulţumire şi voi chema Numele Domnului“.
- Psalmul 119.171: „Buzele mele să vestească lauda Ta, pentru că Tu mă înveţi orânduirile Tale“.
- Psalmul 134.2: „Ridicaţi-vă mâinile spre sfântul locaş şi binecuvântaţi pe Domnul!“
- Psalmul 138.1: „Te laud din toată inima, cânt laudele Tale înaintea dumnezeilor“.
- Psalmul 145.1-3: „Te voi înălţa, Dumnezeule, Împăratul meu, şi voi binecuvânta Numele Tău în veci de veci. În fiecare zi Te voi binecuvânta şi voi lăuda Numele Tău în veci de veci. Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea Lui este nepătrunsă“.
- Psalmul 145.21: „Gura mea să vestească lauda Domnului şi orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt în veci de veci!“
- Psalmul 147.1: „Lăudaţi pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, pentru că este plăcut şi se cuvine să-L lăudăm“.
- Psalmul 147.7: „Cântaţi Domnului cu mulţumiri, lăudaţi pe Dumnezeul nostru cu harfa!“
- Psalmul 149.1: „Lăudaţi pe Domnul! Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui în adunarea credincioşilor Lui!“
- Psalmul 150.1,2: „Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în locaşul Lui cel sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui! Lăudaţi-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudaţi-L după mărimea Lui nemărginită!“
- Psalmul 150.6: „Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!“
- Isaia 25.1: „Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa! Laud Numele Tău, pentru că ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie“.
- Iona 2.9: „Eu însă Îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de mulţumire, voi împlini promisiunile pe care le-am făcut. Mântuirea vine de la Domnul“.
- Luca 17.15,16: „Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean“.
- Luca 18.43: „Numaidecât orbul şi-a căpătat vederea şi a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot poporul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu“.
- Luca 19.37,38: „Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre coborâşul muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: «Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi glorie în locurile preaînalte!“
- Luca 24.53: „Şi tot timpul ei stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu“.
- Fapte 2.46,47: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului popor. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi“.
- Fapte 3.8: „Dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu“.
- Fapte 16.25: „Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau“.
- 1 Corinteni 14.15,16: „Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. Altfel, dacă aduci mulţumiri cu duhul, cum va răspunde «Amin» la mulţumirile pe care le aduci tu cel lipsit de daruri, când el nu ştie ce spui?“
- 1 Corinteni 15.57: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!“
- 2 Corinteni 2.14: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă întotdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui“.
- 2 Corinteni 9.15: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!“
- 2 Corinteni 10.17: „Oricine se laudă, să se laude în Domnul“.
- Efeseni 5.4: „Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire“.
- Efeseni 5.19,20: „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi întotdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos“.
- Filipeni 4.4: „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“
- Filipeni 4.6: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“.
- Coloseni 1.12: „Mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină“.
- Coloseni 2.7: „Fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu“.
- Coloseni 3.15: „Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători“.
- Coloseni 4.2: „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“.
- 1 Tesaloniceni 5.18: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“.
- 1 Timotei 4.4: „Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri“.
- 2 Timotei 3.1,2: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele. Pentru că oamenii vor fi … nemulţumitori …“
- Evrei 13.15: „Prin El, să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“.
- 1 Petru 2.9: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“.
- 1 Petru 4.11: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin“.
- Apocalipsa 19.1: „După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime multă, care zicea: «Aleluia! A Domnului Dumnezeului nostru este mântuirea, gloria, cinstea şi puterea!“
- Apocalipsa 19.5: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: «Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!“
http://florinradut.blogspot.com/2012/05/100-de-versete-de-memorat.html
/////////////////////////////////////////
„Duhul lui Dumnezeu trăieşte în voi”
(Ezechiel 37:1-14), Romani 8:1-11), de Dr. Kim Riddlebarger
În primele unsprezece versete din Romani 8, Pavel prezintă un contrast dramatic între cei care umblă în firea pământească şi cei care umblă în Duhul. Deşi mulţi dintre noi am fost învăţaţi că Pavel vorbeşte despre o alegere fundamentală pe care orice creştin trebuie s-o aibă în faţă – fie să trăiască după îndemnurile Duhului, fie să trăiască după îndemnurile firii pământeşti, Pavel pune în contrast un creştin (care umblă după îndemnurile Duhului) şi un necreştin (care umblă după firea pământească).
După cum am evidenţiat ultima dată, ca să înţelegem cât mai bine această secţiune, trebuie s-o plasăm în contextul ei. În Romani 8:1, Pavel revine la subiectul pe care-l prezentase în Romani 7:6 – „Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” Însă după ce prezintă subiectul său iniţial despre contrastul între calea nouă a Duhului şi calea veche a codului de legi scrise, Pavel face o digresiune de la subiect, în Romani 7:7-25, ca să explice efectele legii asupra creştinilor – atât înainte cât şi după convertirea lor. După ce a descris, în Romani 7:14-25, lupta intensă cu păcatul pe care o întâmpină creştinii deorece au fost izbăviţi din păcat, moarte şi condamnarea legii, în Romani 8:1 Pavel declară că nu mai este acum nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos, chiar în mijlocul acestei lupte intense. După ce a evidenţiat acest aspect important, Pavel trece la contrastul dintre ce înseamnă să umbli după îndemnurile firii pământeşti în opoziţie cu a umbla după îndemnurile Duhului.
Ultima dată am tratat primele patru versete ale acestei secţiuni din Romani 8. Ne-am concentrat asupra a două lucruri. În primul rând, Pavel ne aminteşte că motivul pentru care nu este acum nicio condamnare pentru cei ce sunt în Cristos se datorează faptului că Cristos a purtat condamnarea noastră în propriul Său trup prin suferinţa Lui pe cruce, oferindu-Se ca jertfă pentru păcat în locul nostru. În al doilea rând, am discutat comentariul lui Pavel în versetul 4, afirmaţia că dreptele cerinţe ale Legii sunt împlinite în noi. Aşa cum am arătat, există două interpretări principale ale acestui verset. Una este perspectiva reformată tradiţională, care susţine că cerinţele drepte ale Legii sunt împlinite în noi, deoarece ascultarea perfectă a lui Cristos ne este atribuită nouă. Cealaltă perspectivă predominantă – aşa-zisa „perspectivă consensuală” susţinută de majoritatea comentatorilor reformaţi contemporani – afirmă că Pavel vorbeşte de ascultarea cea nouă a unui creştin. S-a argumentat că, de fapt, creştinul care nu mai este sub condamnare şi în care locuieşte Duhul Sfânt păzeşte într-adevăr poruncile, astfel încât să împlinească Legea. Pe baza motivelor prezentate ultima dată, cred că perspectiva reformată tradiţională oferă sensul cel mai bun al pasajului.
Când ne îndreptăm atenţia la versetele 5-11 din textul nostru, trebuie să ţinem minte că această secţiune din Romani este concluzia discuţiei lui Pavel despre cei doi Adami, pe care a început-o mai înainte în Romani 5:12-21. A fi „în Adam” înseamnă a fi dominat sau stăpânit de firea pământească. A fi „în Cristos” înseamnă a fi stăpânit de Duhul.
În Romani 8:5, Pavel prezintă contrastul între firea pământească şi Duhul în termeni complet adevăraţi: „Cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului.” Faptul că acesta este un contrast între creştini şi necreştini a fost deja arătat în discuţia noastră precedentă, însă acum devine, practic, evident de la sine. În partea din urmă a versetului 4, Pavel vorbise despre cei care nu trăiesc „după îndemnurile firii pământeşti”, iar aici, în versetele 5-8, el ne oferă acum o descriere vădită a celor care trăiesc după îndemnurile firii pământeşti.
Nygren se exprimă bine când spune, „aici Pavel stabileşte un mare «fie – sau»: fie suntem fireşti şi umblăm după îndemnurile firii pământeşti – iar aceasta înseamnă moarte; sau noi suntem „în Cristos”, suntem spirituali şi umblăm după îndemnurile Duhului – iar aceasta înseamnă viaţă.” Acesta nu este deloc un contrast între creştinul firesc sau lipsit de biruinţă din Romani 7, şi creştinul biruitor, care este „plin de Duhul” din Romani 8. Pe deoparte, acesta este un contrast clar între un creştin individual şi un necreştin. Totuşi, de cealaltă parte, acesta este şi un contrast între ceea ce caracterizează acest veac rău prezent şi ceea ce caracterizează veacul ce va veni. Încă o dată, aspectul central pe care se focalizează Pavel priveşte caracteristicile contrastante ale celor două ere răscumpărătoare – ce suntem noi „în Adam” şi ce am devenit „în Cristos”.
Unul din lucrurile pe care Pavel îl evidenţiază în versetele 5-8 este că, cei care sunt „în firea pământească” sau care „umblă după îndemnurile firii pământeşti”, au mintea lor fixată asupra a ceea ce doreşte firea. Termenul „phroneo” („minte” – NIV) se referă la locul activităţii spirituale şi intelectuale. Cei care „umblă după îndemnurile firii pământeşti” îşi au mintea ataşată de acele lucruri care caracterizează firea pământească, enumerate într-un alt loc pentru noi, respectiv în Galateni 5:19-21 – „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea.” De asemenea, să nu uităm că trăsăturile unei minţi ataşate de firea pământească au fost explicate de Pavel oarecum detaliat mai devreme în această Epistolă (Romani 1:18-32).
A avea mintea cuiva fixată asupra firii pământeşti înseamnă a gândi într-un anumit mod care dă naştere la roada firii pământeşti. Cei care „umblă după îndemnurile firii pământeşti” se focalizează asupra lucrurilor firii pământeşti, în vederea excluderii practice a orice altceva. Există un tipar distinct al gândirii necreştine: suprimarea adevărului în nelegiuire, schimbarea adevărului în minciună, o preocupare cu lucrurile acestei lumi – ceea ce Pavel numeşte în altă parte „înţelepciunea acestei lumi” (1 Corinteni 3:19). Acestea sunt caracteristice firii pământeşti. În acelaşi sens Pavel scrie, în Efeseni 4:17-24 – „Iată, dar, ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Cristos; dacă, cel puţin, L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi, cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” În teologia lui Pavel, există o distincţie clară între credincioşi şi necredincioşi, în termenii modului în care ei gândesc despre lumea din jurul lor.
Cât îi priveşte pe cei stăpâniţi de firea pământească, Leon Morris observă „orizontul lor este limitat la lucrurile acestei vieţi. Firea pământească este centrul vieţii lor întregi. Şi pentru că se concentrează asupra acestei vieţi fireşti, ei se separă de binecuvântările pe care le oferă Cristos.” Deşi această descriere este adevărată, cu siguranţă nu merge suficient de departe în descrierea stării umane nenorocite. După cum arată Charles Cranfield, „cei care permit ca direcţia vieţii lor să fie stabilită de firea pământească sunt, de fapt, de partea firii în conflictul dintre Duhul lui Dumnezeu şi firea pământească.” Pavel face o distincţie clară. A fi „în firea pământească” nu înseamnă doar a te concentra asupra acelor lucruri care caracterizează firea pământească, înseamnă a fi în mod conştient de acord cu ceea ce este ostil faţă de Dumnezeu. Înseamnă că cei care umblă după îndemnurile firii pământeşti gândesc într-un anumit mod şi se opun conştient lucrurilor lui Dumnezeu. De aceea, reformaţii au accentuat atât de mult o doctrină a iluminării, în care Duhul trebuie să ne ofere înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu – cf. cu comentariile lui Pavel din 1 Corinteni 1:18 – 2:16. Cu toate că deseori interpretăm contrastul dintre „firea pământească” şi „Duhul” ca fiind doar un contrast între creştin şi necreştin, Pavel înţelege probabil acest fapt în termeni mai vaşti precum „firea pământească”, care este o categorie escatologică ce se află în contrast cu ceea ce suntem „în Duhul”. Aceasta nu este doar o luptă personală în care căutăm să nu mai trăim ca robi ai păcatului, lupta noastră personală este parte şi a unei lupte mai mari între Împărăţia lui Dumnezeu şi duhul de necredinţă al veacului.
Observaţi contrastul între cele două grupuri. Cei care sunt în Cristos au minţile lor ataşate de ceea ce doreşte Duhul. Ei se află în contrast cu cei care rămân în firea pământească. Un scriitor prezintă contrastul astfel, „Mintea şi inima creştinului sunt îndreptate spre lucrurile Duhului. El nu mai trăieşte pentru el însuşi, ci Cristos trăieşte în el; şi cu toate că el trăieşte încă în firea pământească, totuşi el trăieşte „prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu” (Galateni 2:20). Iar aceasta înseamnă că el are mintea lui Cristos (1 Cor. 2:16) sau Duhul lui Cristos, nous sau pneuma al lui Cristos. Ca urmare, o schimbare totală a avut loc în întreaga lui existenţă: el nu mai gândeşte fireşte, ci gândeşte spiritual. Cu siguranţă, păcatul încă locuieşte în firea lui… însă aceasta nu este forţa cea mai mare din viaţa lui. Duhul lui Dumnezeu şi al lui Cristos şi-au aflat rezidenţa în El, spune Pavel, iar aceasta este ceea ce face creştinul un om spiritual.” Acest aspect este vital de a fi înţeles. Opoziţia firii pământeşti cu lucrurile Duhului nu este doar morală, ci şi intelectuală. Firea şi Duhul se află în opoziţie una faţă de celaltă, nu aşa cum ar prezenta-o gnosticii din vechime – ca un dualim metafizic între „duh” şi „materie”. Mai degrabă, aceste două lucruri sunt opuse unul faţă de celălalt într-un sens etic, intelectual şi escatologic, aşa cum este evidenţiat de Pavel în Romani 5, când a descris contrastul între Adam şi Cristos, între acest veac şi veacul care va veni. Cu toate că rămânem în firea pământească până la moartea noastră sau până în ziua lui Cristos Isus, în Cristos noi nu mai suntem stăpâniţi sau controlaţi de firea pământească. Noi suntem controlaţi de Duhul. Aparţinem creaţiei noi, nu celei care se trece chiar acum. La aceasta ne referim când accentuăm faptul că în Cristos noi deţinem toate binecuvântările Lui în „deja”, deşi aşteptăm realizarea deplină a acestor binecuvântări în „nu încă”.
Leon Morris prezintă un aspect interesant în această privinţă despre cei care sunt în „Duhul”. „Asemenea oameni nu sunt cu intermitenţă interesaţi de lucrurile Duhului; toată fiinţa lor se centrează pe ele. Ceea ce Duhul face este interesul de care ei sunt absorbiţi. N-ar trebui să înţelegem aceasta ca o preocupare centrată pe sine în privinţa părţii din lucrarea creştină în care sunt implicaţi ei. Este mai degrabă o contemplare plăcută a ceea ce face Duhul oriunde alege Duhul să se îndrepte. Este foarte contrară concentrării pe sine, chiar în privinţa slujirii pe care o aduce cineva lui Dumnezeu.” Cât de frecvent auzim creştini care asociază în mod egoist propria lor activitate cu lucrarea Duhului? Mai degrabă, spune Morris, ar trebui să vedem acest interes captivant ca fiind centrat pe acele lucruri prin care lucrează Duhul, şi pe care ar trebui să le descriem mai specific ca şi Cuvânt şi Sacrament. Aceasta s-ar potrivi cu ceea ce Pavel descrie în Romani 7, ca plăcere în lege (v. 22), precum şi o întristare pentru păcat (v. 23), alături de speranţa evlavioasă a izbăvirii finale (v. 24-25). Toate aceste lucruri sunt promisiuni făcute nouă în Cuvântul lui Dumnezeu şi confirmate săptămânal prin sacrament.
În versetul 6, Pavel vorbeşte despre „umblarea după lucrurile firii pământeşti”, concentrându-se de data aceasta asupra consecinţelor acestei opoziţii totale între „fire” şi „Duh”. Pavel spune: „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.” Observaţi natura absolută a contrastului între moarte şi viaţă, pace şi ură/vrăjmăşie (v. 7). Acesta nu poate fi altceva decât un contrast între un creştin şi un necreştin. De asemenea, este un contrast între acest veac rău prezent şi veacul care va veni. Aceste două veacuri sunt fundamental opuse unul faţă de altul şi nu există nicio cale de mijloc sau neutră între ele. Aşa cum se exprimă un scriitor: „Ideea este aceea a unei concentrări totale asupra firii pământeşti, asupra lucrurilor care aparţin acestei vieţi. Aceasta înseamnă moarte…, spune direct Pavel. Însă el nu pare să se fi referit la consecinţele concentrării asupra lucrurilor firii pământeşti. El spune că a fi constrâns de fire este însăşi moartea. Este o îndepărtare completă a cuiva de la viaţa care este viaţă într-adevăr.” De fapt, în Romani 5, Pavel a evidenţiat deja principiul că moartea domneşte peste toţi cei care sunt în afara lui Cristos, aceia care sunt în Adam. A fi în firea pământească, spune Pavel, înseamnă a fi legat de ceea ce duce la moarte, inclusiv de ura intelectuală şi morală a lui Dumnezeu.
Contrastul între cei care sunt „în Adam” şi cei care sunt „în Cristos” este evident: Opusul concentrării asupra lucrurilor firii pământeşti care este moarte este „umblarea după lucrurile Duhului” care, spune Pavel, „este viaţă şi pace”. Ideea este iarăşi a unei concentrări intense sau totale. Când lucrurile lui Dumnezeu domină perspectiva cuiva, când cineva răspunde constant la îndrumarea Duhului, atunci există viaţă. Acesta este opusul morţii la care se referă concentrarea asupra lucrurilor firii pământeşti. Exact cum firea pământească aduce moarte, la fel Duhul aduce viaţă. Însă Pavel nu lasă astfel contrastul. Credinciosul are atât pace, cât şi viaţă. După cum arată Doug Moo, „la fel, «viaţă» şi «pace» denotă acea stare de libertate faţă de «legea păcatului şi a morţii» care începe pentru credincios în această viaţă, cu toate că într-o formă mai limitată decât cea finală şi definitivă. Cuvintele nu denotă o stare subiectivă a minţii… ci realitatea obiectivă a mântuirii în care credinciosul, care «umblă după lucrurile Duhului» a intrat. «Pacea» de aici este acea «pace cu Dumnezeu» dată prin justificare . . . starea care este în contrast cu «vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu» a necreştinului (vezi versetul 7).” Păcătosul justificat este în Cristos şi acum se află într-o stare de pace cu Dumnezeu. Războiul s-a încheiat. Armistiţiul a fost semnat în sângele crucii. Însă păcătosul nejustificat rămâne în Adam, în război cu Dumnezeu, ostil lui Dumnezeu şi incapabil (în sensul de a fi rezistent) să se supună voinţei Lui.
Versetul 8 este o explicaţie a celui precedent: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” După cum vom vedea, este probabil mai bine să se citească versetul 8 împreună cu versetul 7, din moment ce ele nu pot fi separate – „cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” Câteva aspecte importante sunt demne de menţionat aici. Mai întâi, Pavel declară foarte clar faptul că mintea celor care sunt conduşi de firea pământească se manifestă public în vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Termenul „vrăjmăşie” înseamnă ceva care nu se aseamănă atât de mult cu simpla „indiferenţă”, ci mai asemenea duşmăniei sau „urii”. Necreştinii care sunt conduşi de firea pământească sunt categoric ostili sau vrăjmaşi lui Dumnezeu în termenii întregii lor orientări faţă de El. Nu este greşit să se spună că ei Îl urăsc pe Dumnezeu. Desigur, acest fapt ridică întrebări serioase despre cum este posibil ca ei să ajungă să-L iubească pe Dumnezeu. Pot ei să-şi schimbe propriile lor orientări de la ură la iubire? În al doilea rând, aşa cum Pavel va continua să spună, o asemenea minte nu se poate supune Legii lui Dumnezeu pentru că mintea cuiva condus de firea pământească este public ostilă lui Dumnezeu şi urmează un traseu al vieţii total diferit de cineva controlat de Duhul. Este clar că cel stăpânit de firea pământească nu poate asculta poruncile lui Dumnezeu, fiindcă el este prin natură „vrăjmaş” lui Dumnezeu.
Tratat de unul singur, acest text distruge noţiunea obişnuită a „voinţei libere” în relaţie cu mântuirea. Oamenii care sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu nu ajung la credinţa în Cristos, dacă nu sunt efectiv chemaţi şi regeneraţi, astfel că ei sunt capabili acum să creadă. Oamenii care urăsc pe Dumnezeu şi care nu se pot supune poruncilor Lui nu sunt în stare să hotărască deodată să iubească pe Dumnezeu şi să asculte poruncile Lui, aşa cum tradiţia teologică evanghelică ar susţine. În Adam, ei sunt ţinuţi legaţi sau constrânşi. În Cristos, ei sunt eliberaţi. Cum se întâmplă aceasta? Doar printr-un act al lui Dumnezeu, şi anume prin chemare şi regenerare (vezi Romani 8:28-30).
De asemenea, aspectul esenţial al lui Pavel se aplică discuţiei noastre anterioare referitoare la subiectul din Romani 7:14-25 (omul nenorocit) şi celor care argumentează în mod greşit că subiectul este un necreştin (fie că este vorba de Pavel înainte de convertirea lui sau de un iudeu care se luptă sub condamnarea Legii) dar care, totuşi, în mod probabil „îşi găseşte plăcerea” în Legea lui Dumnezeu în omul dinăuntru. Această plăcere în Lege nu poate fi afirmată cu privire la orice necredincios conform comentariilor lui Pavel de aici! Necredincioşii nu sunt neutri, nici indiferenţi faţă de Dumnezeu. Ei sunt în mod evident vrăjmaşi ai lui Dumnezeu! Ei Îl urăsc. Îl urăsc pe Fiul Său. Urăsc poruncile Sale.
Versetele 7-8 explică motivul pentru care mintea concentrată asupra firii pământeşti conduce în mod sigur la moarte. Conform lui Moo, „Ca mod de exprimare pe scurt a principiului sau puterii lumii nelegiuite, «firea pământească» şi mentalitatea caracteristică ei sunt în mod necesar ostile lui Dumnezeu şi tuturor scopurilor Lui. Nicio neutralitate nu este posibilă; fără gândirea îndrumată de Duhul, aflată doar prin uniune cu Cristos (vezi v. 9-10), oamenii îşi pot conduce vieţile lor doar într-un mod care este ostil lui Dumnezeu, iar aceasta va atrage după sine mânia Sa. Cea de-a doua parte a v. 7 şi a v. 8 explică această vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. «Umblarea după lucrurile firii pământeşti» nu se supune şi nici nu poate să se supună Legii lui Dumnezeu. Cei care «trăiesc după îndemnurile firii pământeşti» – persoanele «fireşti» separate de Cristos – nu pot să placă lui Dumnezeu.” Din aceasta Moo scoate în evidenţă două aspecte foarte importante pe care doar ce le-am declarat mai sus, dar care sunt demne de a fi auzite iarăşi – „În primul rând, «Legea lui Dumnezeu» rămâne un standard (sau „standardul”) după care poate fi evaluată şi condamnată conduita necredincioşilor. Credincioşii nu mai sunt «sub Lege» (Romani 6:14, 15), supuşi autorităţii ei obligatorii (7:4): însă necredincioşii se află încă sub această putere. În al doilea rând, evaluarea de către Pavel a persoanelor care sunt în afara lui Cristos poate fi sumarizată, pe bună dreptate, în categoriile teologice ale «depravării totale» şi «neputinţei totale». «Depravare totală» nu înseamnă că toţi oamenii sunt pe cât de răi este cu putinţă – că toţi oamenii comit orice păcat posibil – nici nu neagă faptul că există o cunoaştere a binelui în lăuntrul fiecărei persoane. La ce se referă mai degrabă este că orice persoană despărţită de Cristos se află complet în puterea păcatului, iar această putere se extinde asupra tuturor abilităţilor persoanei. Aceasta a enunţat Pavel prin acuzarea tuturor necreştinilor de a avea o mentalitate, o direcţie totală a vieţii, care este în mod natural vrăjmaşă lui Dumnezeu (v. 7). Toţi oamenii, prin natura provenită din Adam, sunt iremediabil «înclinaţi sau orientaţi» mai degrabă spre binele lor propriu decât spre binele altora sau al lui Dumnezeu.”
Aşadar, doctrinele depravării totale şi ale neputinţei totale sunt complet pauline, şi nu, aşa cum argumentează unii, invenţia gândirii calviniste impuse acum textului biblic. Oamenii nu vor veni la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu-i face binevoitori sau dornici ca să vină la El! De aceea Pavel poate să şi declare în versetul 8 – „cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” Ei nu pot să placă lui Dumnezeu, fiindcă orientarea lor fundamentală este ura faţă de Dumnezeu, inclusiv înţelegerea întunecată şi incapacitatea de a păzi legea lui Dumnezeu. În Adam, moartea domneşte! Prin urmare, cei pe care Pavel îi descrie ca fiind „în firea pământească”, trebuie să fie o referinţă la necreştini.
Însă în versetul 9, avem o schimbare dramatică de subiect de la cei în firea pământească aşa cum au fost descrişi în versetele precedente, la cei care sunt în Cristos. Vorbind în această manieră, Pavel este clar în privinţa faptului că soarta atribuită celor în firea pământească nu va fi aceiaşi pentru cei în Duhul. De aceea Pavel declară atât de categoric, „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.”
Observaţi ce spune şi ce nu spune Pavel în această privinţă. Aceasta nu trebuie să fie înţeleasă ca o propoziţie condiţională, ca şi cum Pavel ar fi spus că în unii dintre ei n-ar locui Duhul, iar în unii ar locui. Mai degrabă, fraza indică o condiţie împlinită – adică, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.
De asemenea, Pavel spune că, de vreme ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi, nu sunteţi „stăpâniţi” de firea pământească. Aşadar, Duhul Sfânt este clar descris ca agentul sfinţirii, Cel care se asigură că primim toate binecuvântările care sunt ale noastre în Cristos. Aceasta este mărturia profeţilor lui Israel privind caracteristicile erei mesianice care va veni – precum cea din lecţia noastră din Vechiul Testament (Ezechiel 37:1-14). În mintea apostolului, a fi în Cristos este doar un alt mod de a spune că persoana este sălăşluită de Duhul Sfânt. Oasele moarte au prins viaţă când Duhul formează o oştire puternică constituită din cei care nu mai umblă după îndemnurile firii pământeşti, ci umblă (trăiesc) după îndemnurile Duhului.
Ca urmare, modul de viaţă pentru cei care sunt în Cristos este determinat de Duhul, nu de firea pământească aşa cum era atunci când ei se aflau în Adam. Acest fapt caracterizează orice creştin. A fi în Cristos înseamnă a fi în Duhul, şi a fi în Cristos (sau, ca aici, „în Duhul”) înseamnă a fi în afara stăpânirii firii pământeşti. Dintr-un limbaj ca acesta, reformaţii, după Calvin, au dezvoltat categoria teologică a „uniunii cu Cristos”, ca perspectivă majoră prin care să discute viaţa creştină. Din această perspectivă s-a argumentat că, credinciosul în Isus Cristos este unit cu Isus Cristos – care este în cer – prin intermediul credinţei. Această uniune este percepută ca o legătură de nedestrămat realizată între credincios şi Isus Cristos prin Duhul Sfânt.
Aşa cum Leon Morris evidenţiază, Pavel „vorbeşte despre Duhul ca fiind « în » credincioşi. De asemenea, el vorbeşte de Cristos ca fiind « în » oamenii Săi (v. 10; Galateni 2:20), şi de Duhul ca fiind la fel « în » ei (aici). Evident că Pavel are ideea exprimării unei sălăşluiri mutuale; el doar schimbă terminologia în care o exprimă.
Totuşi, obiceiul său este de a vorbi despre credincioşi ca fiind în Cristos (mai degrabă decât Cristos în ei) şi de Duhul ca fiind în credincioşi (mai degrabă decât ei în El). Oricare ar fi modul în care el o spune, credincioşii trăiesc foarte aproape de Dumnezeu, iar prezenţa constantă a lui Dumnezeu este importantă.” Acesta este un avertisment bun pentru noi în legătură cu modul uşor în care vorbesc unii despre a-L avea pe „Isus în inimile lor.” O asemenea terminologie nu este clară şi invită la un sentimentalism şi subiectivism nepotrivit. Ignoră conceptele pauline evidenţiate aici cu referire la antiteza dintre a fi „în firea pământească” şi a fi „în Duhul”. Este mult mai bine să se vorbească de credincios ca fiind „în Cristos” şi de Duhul ca locuind în credincios, mai degrabă decât a se vorbi despre „Isus ce trăieşte în inimile noastre”.
În plus, Pavel nu spune că cei în care locuieşte Duhul nu mai sunt în firea pământească. Pavel nu este perfecţionist sau gnostic! Ci Pavel spune că aceia în care locuieşte Duhul nu mai sunt „stăpâniţi de firea pământească” Implicaţia clară a acestei afirmaţii fiind aceea că, deşi rămânem în firea pământească până în ziua Domnului Isus, noi nu mai suntem controlaţi sau stăpâniţi de ea. Noi suntem „în Cristos” şi nu „în Adam”. Însă, cu toate că suntem „în Cristos” şi recipienţi ai tuturor binecuvântărilor Lui mântuitoare, noi rămânem şi „în firea pământească”, până la moartea sau învierea noastră, deşi nu mai suntem sub stăpânirea firii pământeşti, „fiind izbăviţi”. Acest fapt capătă sens perfect atunci când este perceput escatologic.
În cele din urmă, aceasta înseamnă că deducţia logică a faptului de a fi sălăşluit de Duhul este la fel adevărată: „dacă nu are cineva Duhul lui Cristos, el nu aparţine lui Cristos.” Două aspecte ies în relief aici. Mai întâi, se afirmă despre Duhul Sfânt a fi „Duhul lui Cristos”, indicând faptul că, pentru Pavel, Duhul Sfânt este atât „al lui Dumnezeu” cât şi „al lui Cristos” în mod reciproc. Implicaţiile trinitariene sunt evidente. În al doilea rând, deşi am afirmat repetat acest adevăr, posedarea sau deţinerea Duhului este ceea ce face pe cineva creştin precum şi recipient al binecuvântărilor care sunt ale noastre „în Cristos”. Cei care nu au Duhul, sunt „în Adam”, şi prin urmare, nu aparţin lui Cristos. Contrastul este foarte evident.
În versetul 10, Pavel continuă cu contrastul reliefat în versetul precedent. El spune, „Şi dacă Cristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.” Observaţi că sălăşluirea lui Cristos şi sălăşluirea Duhului este, practic, reciprocă. Dacă Duhul locuieşte în noi, atunci Cristos locuieşte în noi. După cum se exprimă un scriitor: „uniunea cu Cristos este singura cale de intrare în viaţa veacului ce va veni, a cărei trăsătură distinctă este Duhul.”
Totuşi, lucrurile devin puţin mai dificile când Pavel afirmă că, datorită faptului că Isus Cristos trăieşte în voi, „trupul vostru este supus morţii, din pricina păcatului.” În ciuda dificultăţilor ar trebui, probabil, să-l înţelegem pe Pavel ca referindu-se la faptul că, creştinul trebuie să se supună încă morţii ca plată a păcatului, din cauză că el este păcătos. Această interpretare este confirmată de versetul 11. Punctul de vedere al lui Pavel este că, deşi trupul este supus morţii din cauza păcatului, totuşi, voi veţi trăi fiindcă Duhul este viaţă, datorită neprihănirii. Încă o dată, acest fapt capătă sens interpretând punctul de vedere al lui Pavel în lumina distincţiei între Cristos şi Adam. Deşi noi suntem înviaţi în Cristos, trebuie încă să gustăm boldul morţii, „din pricina păcatului”. Noi suntem „în Cristos”, însă rămânem „fire pământească” până la înviere.
Însă întrebarea critică de aici este, cum traducem cuvântul „pneuma”? Se referă acesta la duhul uman care este înviat (aşa cum NIV interpretează acest verset), sau la Duhul Sfânt care dăruieşte viaţă? Există câteva motive de a crede că NIV traduce pur şi simplu greşit acest termen, din moment ce în tot acest capitol pneuma se referă constant la Duhul Sfânt, aşa cum o face în versetul următor. Conform lui Moo, „Pavel învaţă că, de fapt, credinciosul, deşi este încă legat de un trup muritor, pământesc, Îl are pe Duhul care locuieşte în lăuntrul lui sau al ei, puterea noii vieţi spirituale, care aduce atât acea „viaţă”, în sensul izbăvirii din condamnare, de care se bucură acum şi viaţa învierii viitoare care va aduce transformare însuşi trupului. Toate acestea au loc „din pricina neprihănirii”, această „neprihănire” fiind „acea neprihănire atribuită” care duce la viaţă (vezi 5:21).” Cranfield adaugă, „Ce spune Pavel este că, din moment ce Cristos este în ei prin sălăşluirea Duhului, cu toate că ei trebuie încă să moară pentru că sunt păcătoşi, ei au prezenţa Duhului (care este în mod esenţial dătătoare de viaţă), ca şi siguranţa că vor fi în cele din urmă înviaţi din morţi.”
Prin urmare, versetul 11 este o elaborare a subiectului evidenţiat de Pavel în versetul 10. Pavel spune, „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Cristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.” Când Duhul dăruieşte viaţă, El va asigura şi învierea trupurilor noastre. Există câteva aspecte importante care necesită a fi evidenţiate aici.
Mai întâi, noi vom fi înviaţi deoarece Duhul care locuieşte acum în toţi cei care sunt „în Cristos” este acelaşi Duh care L-a înviat pe Domnul nostru Isus din morţi. Creştinii ştiu ce li se va întâmpla la sfârşitul veacului, doar privind retrospectiv la ce I s-a întâmplat lui Isus. El a murit şi a fost înviat. Acelaşi lucru va fi adevărat pentru noi. În al doilea rând, deoarece Isus a fost înviat din morţi de Duhul Sfânt care locuieşte acum în noi, la fel trupurilor noastre muritoare le va fi dată viaţa prin Duhul, care este o referinţă clară la învierea trupească de la sfârşitul veacului! În al treilea rând, acest fapt se potriveşte cu ceea ce Pavel va declara mai târziu în capitol, şi anume că toţi cei predestinaţi sunt chemaţi, toţi cei chemaţi sunt justificaţi, şi toţi cei justificaţi sunt glorificaţi. Prin urmare, toţi care au Duhul Sfânt, Cel care L-a înviat pe Cristos din morţi, vor fi înviaţi din morţi. Aşa cum Pavel a declarat deja în Romani 6:5 şi următoarele „Dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Toţi cei care mor împreună cu Cristos vor învia împreună cu El. Duhul Sfânt care locuieşte înlăuntrul nostru nu este doar dovada că acesta va fi cazul, ci Duhul este Cel care va înfăptui aceasta!
A fi în Cristos înseamnă a fi în acelaşi timp în Duhul – „a umbla în Duhul” aşa cum a exprimat-o Pavel mai devreme. Fiindcă Duhul lui Dumnezeu trăieşte în voi, voi nu mai trăiţi după îndemnurile firii pământeşti, în conformitate cu legea scrisă care vă condamna înainte. Într-adevăr, din pricină că Duhul lui Dumnezeu trăieşte în voi, voi aveţi viaţă, bucurie şi pace. Aţi fost izbăviţi din păcat, moarte şi condamnare, şi veţi triumfa asupra morţii întocmai cum Isus a triumfat. Voi aparţineţi veacului ce va veni, nu acestui veac rău care trece chiar acum. Sunteţi moştenitori ai tuturor binecuvântărilor promise nouă în Isus Cristos, cel de-al doilea Adam.
Iar aceasta, iubiţii mei fraţi, este lucrarea binecuvântatului Duh Sfânt, care trăieşte în voi, şi drept urmare vă uneşte cu Mântuitorul vostru înviat şi înălţat, Isus Cristos. Iar a fi în Duhul înseamnă a fi în Cristos care înseamnă viaţă, nu în Adam, care înseamnă moarte. Prin urmare, haideţi să ne socotim pe noi înşine morţi faţă de păcat, însă vii pentru Dumnezeu (Rom. 6:11). Amin!
Tradus de Lacrisa Novac
https://www.rcrwebsite.com/romans20.htm
///////////////////////////////////
„Eu voi locui în mijlocul lor”
- În ce context este menţionat prima dată Sanctuarul (Templul)? Exodul 15,17
Exodul 15
- Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!
Acesta este primul loc din Scriptură în care este menţionat Templul, sau Sanctuarul. Versetul acesta este un fragment din cântarea eliberării pe care israeliţii au intonat-o la ieşirea din Egipt. El ne spune că „Templul” este „locaşul lui Dumnezeu”. Cuvântul ebraic tradus cu „locaş” provine dintr-o rădăcină al cărui sens propriu este de „a sta, a se aşeza”. Intenţiona Domnul să locuiască, „să stea” în mijlocul poporului Său de pe pământ?
- Care sunt cele două lucruri pe care le aflăm din Exodul 25,1-9? Ce emoţii ne stârnesc ele? (Gândeşte-te cine este Dumnezeu, ce putere are şi cât de mare este El!)
Exodul 25
- Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:
- „Vorbeşte copiilor lui Israel să-Mi aducă un dar; să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă.
- Iată ce veţi primi de la ei ca dar: aur, argint şi aramă;
- materii vopsite în albastru, purpuriu, cârmâziu, pânză de in subţire şi păr de capră;
- piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare; lemn de salcâm;
- untdelemn pentru sfeşnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare;
- pietre de onix şi alte pietre pentru efod (umerar) şi pieptar.
- Să-Mi facă un Locaş Sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.
- Să faceţi Cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta.”
Dumnezeu îl eliberase pe Israel şi acum dorea să locuiască în mij- locul poporului. Acelaşi Dumnezeu care săvârşise atât de multe „minuni şi semne mari” (Deut. 6,22), acelaşi Dumnezeu care crease cerurile şi pământul dorea acum să locuiască în mijlocul lor.
Deuteronomul 6
- Domnul a făcut, sub ochii noştri, minuni şi semne mari şi nenorocite împotriva Egiptului, împotriva lui faraon şi împotriva întregii lui case;
În plus, El dorea să locuiască într-un locaş ridicat de mână omenească. El, care a adus lumea la existenţă printr-un singur cuvânt, ar fi putut să creeze în acelaşi mod un edificiu impunător. Însă dorinţa Sa era ca poporul Său să participe în mod direct la ridicarea locaşului Său, care avea să fie centrul închinării israeliţilor.
Israeliţii nu au construit Sanctuarul după un plan omenesc, ci „după chipul pe care vi-l voi arăta” (Ex. 25,9). Fiecare amănunt al Tabernaculului pământesc trebuia să Îl reprezinte în mod cuvenit pe Dumnezeu şi trebuia să fie vrednic de prezenţa Sa.
Exodul 25
- Să faceţi Cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta.”
Sanctuarul trebuia să le inspire veneraţie şi respect, întrucât era Casa Creatorului universului.
Imaginează-ţi că te afli în faţa unei clădiri în care ştii că locuieşte Iehova Însuşi, Creatorul, Domnul cerurilor şi al pământului. Ce atitudine ai avea şi de ce? Ce îţi spune răspunsul la această întrebare despre atitudinea cuvenită în timpul închinării?
Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO
https://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2011/07/17/eu-voi-locui-in-mijlocul-lor.html
/////////////////////////////////////////////
Despre Casa Lui Dumnezeu
Autor: Constantin Sferciuc
Inceputuri
Geneza 28:17 I-a fost fricã si a zis: „Cît de înfricosat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!”
Geneza 28:22 piatra aceasta pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu, si Îti voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.”
Exodul 23:19 Sã aduci în casa Domnului, Dumnezeului tãu, pîrga celor dintâi roade ale pãmântului.
Deuteronomul 23:18 Sã n-aduci în casa Domnului, Dumnezeului tãu, câstigul unei curve, nici pretul unui cîine, ca împlinire a unei juruinþe oarecare; cãci si unul si altul Sunt o urîciune înaintea Domnului, Dumnezeului tãu.
Casa Domnului Templu
1 Împãrati 7:48 Solomon a mai fãcut toate celelalte unelte pentru Casa Domnului: altarul din aur; masa din aur, unde se puneau pîinile pentru punerea înaintea Domnului;
1 Împãrati 7:51 Astfel s-a isprãvit toatã lucrarea pe care a fãcut-o împãratul Solomon pentru Casa Domnului. Apoi a adus argintul, aurul si uneltele pe care le hãrãzise tatãl sãu David, si le-a pus în vistieriile Casei Domnului.
1 Împãrati 8:10 În clipa când au iesit preotii din Locul Sfânt, norul a umplut casa Domnului.
1 Împãraþi 8:11 Preotii n-au putut sã rãmânã acolo sã facã slujba, din pricina norului; cãci slava Domnului umpluse Casa Domnului.
Alta casa a Domnului pe aceleasi temelii
Ezra 5:15 si i-a zis: „Ia uneltele acestea, du-te de le pune în Templul din Ierusalim, si sã se zideascã din nou Casa lui Dumnezeu pe locul unde era.”
Ezra 2:68 Unii capi de familie, la venirea lor la Casa Domnului în Ierusalim, au adus daruri de bunã voie pentru Casa lui Dumnezeu, ca s-o aseze din nou pe locul unde fusese.
Ezra 3:8 În al doilea an de la venirea lor la Casa lui Dumnezeu la Ierusalim, în luna a doua, Zorobabel, fiul lui sealtiel, Iosua, fiul lui Iotadac, cu ceilalti frati ai lor, preoti ºi Leviti, si toþi cei ce se întorseserã din robie la Ierusalim, s-au pus pe lucru si au însãrcinat pe Levitii de la douãzeci de ani în sus sã vegheze asupra lucrãrilor Casei Domnului.
Ezra 3:9 si Iosua, cu fiii si fraþii sãi, Cadmiel, cu fiii sãi, fiii lui Iuda, fiii lui Henadad, cu fiii ºi fratii lor Levitii, s-au pregãtit toþi, ca un om, sã vegheze asupra celor ce lucrau la casa lui Dumnezeu.
Ezra 3:12 Dar multi din preoti si Leviti, si din capii de familii mai în vârstã, care vãzuserã casa dintâi, plângeau tare, când se puneau sub ochii lor temeliile casei acesteia. Multi altii îsi arãtau bucuria prin strigãte,
Psalmi vorbesc despre Casa Domnului
Psalmi 5:7 Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot sã intru în casa Ta, si sã mã închin cu fricã în Templul Tãu cel Sfânt.
Psalmi 23:6 Da, fericirea si îndurarea mã vor însoti în toate zilele vietii mele, si voi locui în Casa Domnului pânã la sfârsitul zilelor mele.
Psalmi 27:4 Un lucru cer de la Domnul, si-l doresc fierbinte: as vrea sã locuiesc toatã viata mea în Casa Domnului, ca sã privesc frumusetea Domnului, si sã mã minunez de Templul Lui.
Psalmi 42:4 Mi-aduc aminte, si-mi vãrs tot focul inimii în mine, când mã gândesc cum mergeam înconjurat de multime, si cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigãtelor de bucurie si multumire ale unei multimi în sãrbãtoare.
Psalmi 52:8 Dar eu Sunt în Casa lui Dumnezeu ca un mãslin verde, mã încred în bunãtatea lui Dumnezeu, în veci de veci.
Psalmi 55:14 Noi, care trãiam împreunã într-o plãcutã prietenie, si ne duceam împreunã cu multimea în Casa lui Dumnezeu!
Psalmi 66:13 De aceea, voi merge în Casa Ta cu arderi de tot, îmi voi împlini juruintele fãcute Tie,
Psalmi 84:4 Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Cãci ei tot mai pot sã Te laude
Psalmi 92:13 Cei sãditi în Casa Domnului, înverzesc în curtile Dumnezeului nostru.
Psalmi 101:7 Cel ce se dedã la înselãciune nu va locui în casa mea; cel ce spune minciuni nu va sta înaintea mea.
Psalmi 118:26 Binecuvântat sã fie cel ce vine în Numele Domnului! Vã binecuvântãm din Casa Domnului.
Psalmi 122:1 . Mã bucur când mi se zice „Haide la Casa Domnului!”
Psalmi 134:1 Iatã, binecuvântati pe Domnul, toti robii Domnului, care stati noaptea în Casa Domnului!
Psalmi 135:2 care stati în Casa Domnului, în curtile Casei Dumnezeului nostru!
Atentie
Eclesiastul 5:1 Pãzette-ti piciorul, când intri în Casa lui Dumnezeu, si apropie-te mai bine sã asculti, decât sã aduci jertfa nebunilor; cãci ei nu stiu cã fac rãu cu aceasta.
Isaia 2:3 Popoarele se vor duce cu grãmada la el, si vor zice: „Veniti, sã ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca sã ne învete cãile Lui, si sã umblãm pe cãrãrile Lui.” Cãci din Sion va iesi Legea, si din Ierusalim cuvântul Domnului.
Prorocii vorbesc despre Casa Lui Dumnezeu
Isaia 56:5 le voi da în Casa Mea si înãuntrul zidurilor Mele un loc si un nume mai bune decât fii si fiice; le voi da un nume vesnic, care nu se va stinge.
Isaia 56:7 îi voi aduce la muntele Meu cel Sfânt, si-i voi umplea de veselie în Casa Mea de rugãciune. Arderile lor de tot si jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, cãci Casa Mea se va numi o casã de rugãciune pentru toate popoarele.”
Ieremia 34:15 Voi v-ati întors astãzi în voi însivã, aþi fãcut ce este bine înaintea Mea, vestind fiecare slobozenia pentru aproapele sãu, si ati fãcut o învoialã înaintea Mea, în Casa peste care este chemat Numele Meu.
Hagai 2:7 voi clãtina toate neamurile; comorile tuturor neamurilor vor veni, si voi umplea de slavã Casa aceasta, zice Domnul ostirilor.”
Zaharia 1:16 De aceea asa vorbeste Domnul: …Mã întorc cu îndurarea cãtre Ierusalim; Casa Mea va fi ziditã iarãsi în el, si funia de mãsurat se va întinde asupra Ierusalimului….
Zaharia 12:10 Atunci voi turna peste casa lui David si peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare si de rugãciune, si îsi vor întoarce privirile spre Mine pe care L-au strãpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, si-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi-nãscut.
Zaharia 13:6 si dacã-l va întreba cineva: …De unde vin aceste rãni pe care le ai la mâni?… el va rãspunde: …În casa celor ce mã iubeau le-am primit…
Zaharia 14:20 În ziua aceea, va sta scris pânã si pe zurgãlãii cailor: …Sfinti Domnului!… si oalele din Casa Domnului vor fi ca potirele de jertfã înaintea altarului.
Zaharia 14:21 Orice oalã din Ierusalim si din Iuda va fi închinatã Domnului ostirilor; toti cei ce vor aduce jerfe vor veni si se vor sluji de ele ca sã-si fiarbã carnea; si nu vor mai fi Canaaniti în Casa Domnului ostirilor, în ziua aceea.
Maleahi 3:10 Aduceti însã la casa vistieriei toate zeciuielile, ca sã fie hranã în Casa Mea; puneti-Mã astfel la încercare, zice Domnul ostirilor, si veti vedea dacã nu vã voi deschide zãgazurile cerurilor, si dacã nu voi turna peste voi belsug de binecuvântare.
Noul Testament Despre Casa Lui Dumnezeu
Ioan 14:2 În casa Tatãlui Meu Sunt multe locasuri. Dacã n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Mã duc sã vã pregãtesc un loc.
Matei 21:13 si le-a zis: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casã de rugãciune.” Dar voi ati fãcut din ea o pesterã de tîlhari.”
Ioan 2:16 si a zis celor ce vindeau porumbei: „Ridicati acestea de aici, si nu faceti din casa Tatãlui Meu o casã de negustorie.”
Ioan 2:17 Ucenicii Lui si-au adus aminte cã este scris: „Rîvna pentru casa Ta Mã mãnâncã pe Mine.”
Evrei 3:1 De aceea, frati sfinti, care aveti parte de chemarea cereascã, atintiti-vã privirile la Apostolul si Marele Preot al mãrturisirii noastre, adicã Isus,
2 care a fost credincios Celui ce L-a rânduit, cum si Moise a fost „credincios în toatã casa lui Dumnezeu.”
3 Cãci El a fost gãsit vrednic sã aibã o slavã cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casã are mai multã cinste decât casa însãsi.
4 Orice casã este ziditã de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile, este Dumnezeu.
21 si fiindcã avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu,
22 sã ne apropiem cu o inimã curatã, cu credintã deplinã, cu inimile stropite si curãtite de un cuget rãu, si cu trupul spãlat cu o apã curatã.
23 Sã tinem fãrã sovãire la mãrturisirea nãdejdii noastre, cãci credincios este Cel ce a fãcut fãgãduinta
1 Petru 4:17 Cãci Suntem în clipa când judecata stã sã înceapã de la casa lui Dumnezeu. si dacã începe cu noi, care va fi sfârsitul celor ce nu ascultã de Evanghelia lui Dumnezeu?
https://www.resursecrestine.ro/schite/55772/despre-casa-lui-dumnezeu
////////////////////////////////////////////
Soţia lui Hristos
- K. Campbell
Ajungem acum la a treia imagine a Adunării lui Dumnezeu în Scriptură. O găsim în Efeseni 5:22-32 unde Pavel arată că Adunarea este Soţia lui Hristos şi că natura acestei relaţii intime şi binecuvântate între Hristos şi Adunarea Sa este modelul relaţiilor şi purtării soţilor şi soţiilor: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spăşarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavâbd pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur. Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri. Cine îşi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi. Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea: pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale. „De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi cei dou vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare”.
Afecţiune, intimitate şi unire
Sub această figură a soţiei, găsim Biserica prezentată ca obiect al afecţiunilor celor mai tandre şi celor mai intime ale lui Hristos, obiect al dragostei şi purtărilor Lui de grijă, la fel cum un soţ demn de acest nume îşi iubeşte soţia şi are grijă de ea, deşi aici, mai degrabă ce este ceresc este un model pentru ce este de pe pământ. Această figură pune înaintea noastră şi relaţia cea mai intimă existând între Hristos şi Adunare, cea care este caracterizată de cea mai mare apropiere posibilă, legăturile dulci şi intime care îi unesc pe soţ şi pe soţie. Această unire strânsă a lui Hristos şi a Adunării Sale în ceasul care va veni al domniei şi gloriei Sale, este de asemenea prezentată de Eva unită cu Adam în poziţia lui de stăpânitor peste toată creaţia. Vom vedea aceasta mai departe, plecând de la alte pasaje.
Adunarea Dumnezeului celui viu este deci soţia lui Hristos, care a iubit-o cu o dragoste nesfârşită şi pe care a câştigat-o pentru El Însuşi cu preţul propriului Său sânge, vărsat pentru o răscumpărare din păcat şi din pierzare. Este ceea ce a făcut El pentru ea în trecut, pentru ca să o aibă pentru El Însuşi pentru totdeauna ca obicet al afecţiunilor Lui profunde şi pentru a împărţi cu ea gloria şi stăpânirea Sa în ziua care va veni.
În prezent, în dragostea Lui neschimbătoare, are grijă de ea neîncetat, hrănind-o, iubind-o mult, sfinţind-o şi curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt – aplicarea puterii curăţitoare a Cuvântului lui Dumnezeu prin Duhul – pentru ca ea să fie făcută potrivită din punct de vedere moral pentru această poziţie intimă de unire cu El în gloria şi stăpânirea Sa. În viitor, dragostea Lui pentru Adunare va fi arătată când îşi va prezenta soţia glorioasă, fără pată, nici zbârcitură. Ea va fi pentru totdeauna cu El, Soţul ei preaiubit. Cum a exprimat un altul: „El este Cel care Îşi poate prezenta El Însuşi, pentru că este autorul existenţei ei, a frumuseţei ei, a acestei perfecţiuni în care ea trebuie să apară în cer pentru a fi demnă de un asemenea soţ şi de gloria care domneşte acolo”.
Aceasta este partea binecuvântată a Bisericii ca soţie a lui Hristos, şi aşa este dragostea pe care ar trebui să o guste acum fiecare dintre cei care o alcătuiesc, pentru că dragostea de care ne vom bucura în pura splendoare a eternităţii este aceeaşi ca cea cu care El ne iubeşte acum în noaptea întunecoasă a acestei lumi. O, de s-ar odihni inimile noastre în această dragoste fără sfârşit!
Afecţiune şi fidelitate
La fel cum ne găsim bucuria în dragostea pe care El o are pentru noi, soţia Lui, la fel afecţiunile inimilor noastre ar trebui să se îndrepte – şi se vor îndrepta – într-o dorinţă arzătoare pentru El, Soţul nostru, şi aceasta în timpul absenţei Lui şi pe scena respingerii Lui, într-o consacrare fidelă Persoanei Lui. Să ne amintim cuvintele lui Pavel către corinteni şi să înţelegem să că ele se aplică fiecărui credincios: „V-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos” (2. Corinteni 11:2 ).
Ca şi creşini, suntem logodiţi cu Isus Hristos şi trebuie să-I fim credincioşi, păstrându-ne pentru El ca o fecioară curată, fără a fi întinaţi de lumea care L-a răstignit, nedându-ne dragostea şi afecţiunile veacului prezent, duşman al preaiubitului nostru, ci păstrând pentru El toată dragostea şi toată iubirea noastră, slujindu-L cu credincioşie, trăind pentru El în aşteptarea fericită a venirii Sale pentru a ne căuta şi a acestei zile de nuntă. Aceasta este o responsabilitate care decurge din această relaţie atât de intimă cu Hristos.
Supunere
Mai mult, pasajul nostru din Efeseni 5 ne aminteşte că această relaţie binecuvântată implică noţiunile de autoritate şi de supunere, ca în relaţiile conjugale: „Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate” (v. 23-24).
După ce am vorbit deja despre Hristos ca fiind Capul Adunării, vom atinge numai în treacăt subiectul supunerii Bisericii, soţia lui Hristos, faţă de Capul ei.
Această supunere faţă de Hristos este o altă responsabilitate foarte importantă decurgând din acest privilegiu binecuvântat de a fi soţia lui Hristos. Aceasta înseamnă că trebuie aici jos să ascultăm de Cuvântul Lui, să nu facem propria noastră voie sau să urmăm propriile noastre dorinţe, ci mai degrabă îndrumările pe care ni le-a dat în Biblie. Nu trebuie să facem ceea ce ni se pare cel mai convenabil sau cel mai bine, pentru noi înşine sau pentru Biserică în mod colectiv, ci trebuie să căutăm în Scripturi gândul lui Hristos şi să conformăm umblarea noastră cu el în supunere faţă de El, Capul nostru. Urmează că Biserica nu trebuie niciodată să înveţe sau să decreteze reguli, doctrine etc. Locul său este să fie supusă învăţăturilor date de Hristos în Cuvântul Său. Domnul învaţă şi zideşte prin intermediul darurilor pe care le-a făcut Adunării, sub călăuzirea şi cu puterea Duhului prezentând Cuvântul.
Dacă Biserica nu ar fi uitat aceasta şi nu ar fi pierdut din vedere chemarea ei cerească de soţie a lui Hristos, cât de diferit ar fi totul astăzi; nu ar fi toate aceste secte şi aceste grupări creştine antagoniste, cu regulile şi diversele lor doctrine, etc. Dacă toţi ar fi într-adevăr supuşi lui Hristos, ar găsi în Cuvântul Lui unitatea de gândire (gândul Lui) şi calea Lui pentru Adunarea Sa. Duhul ne-ar învăţa pe fiecare dintre noi acelaşi lucru şi fiecare credincios dependent astfel ar umbla în ascultare pe singura cale a voii Sale. Atunci toşi ar fi împreună în unitatea binecuvântată a Duhului, ca soţia supusă a lui Hristos.
Cât de frumos ar fi şi ce mărturie ar aduce atunci Biserica despre Hristos în lume! Aşa era la începutul istoriei Bisericii şi aşa ar fi şi acum dacă toţi ar fi supuşi lui Hristos, Capul, şi L-ar cunoaşte cu adevărat ca Soţ. Astfel motivul diviziunilor şi confuziei din mijlocul poporului lui Dumnezeu de astăzi este că Biserica nu a fost şi nu este complet supusă lui Hristos. Voia omului a fost la lucru şi ruina a venit.
Dar deşi Bisericii i-a lipsit supunerea, nu se cuvine mai puţin ca fiecare credincios să fie supus voii lui Hristos şi Cuvântului Său. În mesajele Domnului către cele şapte adunări din Asia, care ne vorbesc profetic despre istoria Adunării şi ne spun cât s-a depărtat de Cuvântul Său, îndemnul care termină fiecare scrisoare se adresează fiecăruia: „Cine (fiecare individual) are urechi, să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 2:7,11,17,29 ; Apocalipsa 3:6,13,22 ). De ar putea fiecare cititor să asculte, să se supună şi să umble în despărţire de tot ce nu este după Cuvântul Său şi în supunere faţă de Hristos!
Speranţă şi chemare
Am examinat ceea ce este partea Adunării, soţia lui Hristos, alcătuită din credincioşi născuţi din nou: iubită de Domnul, introdusă în intimitatea Sa, asociată cu El, chemată să fie credincioasă Soţului ei; am putea acum să dezvoltăm puţin speranţa şi chemarea ei. Chiar natura relaţiei soţ-soţie face să se înţeleagă uşor că ceea ce speră Biserica şi ce va împlini făgăduinţa Lui este să fie unită cu El şi să fie pentru totdeauna lângă El. A fi unită cu Hristos şi a lua parte la gloria Lui este singura speranţă potrivită şi singura chemare potrivită pentru Biserică.
Totul este aici implicat de versetele din Efeseni 5 pe care le-am examinat mai sus, unde ni se spune că Hristos Îşi va prezenta Adunarea Lui Însuşi fără pată, nici zbârcitură. Aceasta se va împlini în ziua nunţii, în ziua unirii nupţiale care ar trebui să fie aşteptarea şi dorinţa arzătoare a Bisericii logodite cu Hristos.
Atunci ea Îl va vedea aşa cum este şi va fi asemenea Lui, fără cusur şi curată (1. Ioan 3:2-3 ). Nimic altceva nu poate satisface adevăratele sentimente ale soţiei, care ar trebui să fie găsite în Adunare.
Această speranţă binecuvântată a Bisericii i-a fost dată de Isus Însuşi în versetele binecunoscute şi scumpe inimilor noastre din Ioan 14:2-3 . El versteşte credincioşilor că le va pregăti un loc în casa Tatălui Său, că Se va întoarce şi îi va lua la El, ca acolo unde este El, să fie şi ei. Acolo avem promisiunea făcută de Soţ soţiei Sale şi asigurarea că dorinţa inimii Sale, este ca acolo unde este El, să fie şi ea.
Dorinţa arzătoare a lui Hristos de a-Şi avea soţia este de asemenea exprimată în mod mişcător în rugăciunea preoţească adresată Tatălui, aşa cum ne este raportată în Ioan 17:24 : „Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu”. Este ceea ce Şi-a propus El pentru Adunarea Sa, ceea ce vrea pentru ea: să o introducă lângă El în glorie. Şi aşa ar trebui să fie întotdeauna dorinţa arzătoare, speranţa soţiei Lui.
Biserica este cerească în originea ei, şi unită cu Hristos, Capul ei, în glorie. Ea ar trebui să fie cerească în caracterul ei aici jos pentru că viaţa ei „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi chemarea ei este să fie unită cu Hristos în ceruri şi să ia parte etern la gloria Li. Toate promisiunile făcute Bisericii sunt cereşti în timp ce toate cele făcute lui Israel sunt pământeşti; de aceea nu trebuie niciodată să le confundăm.
Am văzut astfel, plecând de la Scriptură, că atât chemarea, cât şi speranţa proprii Biserici ca soţie a lui Hristos sunt să fie unită şi asociată cu El în gloria cerească, să fie asemenea imaginii Lui. De aceea este evident că este fără bază scripturală să gândim, cum se aude adesea, că misiunea Bisericii este să amelioreze lumea şi să o convertească la Hristos. Este sigur că o asemenea aşteptare este zadarnică.
Misiunea Bisericii este desigur să-L reprezinte şi să-L arate pe Hristos în această lume, în timp ce Evanghelia este vestită celor care sunt pierduţi; dar speranţa de a ameliora lumea întreagă şi de a o converti la Hristos nu îi este dată niciodată în Scriptură. Dimpotrivă, Cuvântul arată clar că „oamenii răi şi înşelători vor înainta spre mai rău” (2. Timotei 3: 13 ) şi Dumnezeu va trebui să intervină în judecată pentru a pune capăt oricărei răutăţi a omului. Speranţa şi chemarea Bisericii, este deci de a fi luată în cer cu El, cum arată 1. Tesaloniceni 4:13-18 , nu de a ameliora sau de a converti lumea.
Să ajungem acum la câteva pasaje din Apocalipsa care ne precizează chemarea viitoarei Biserici în unirea şi asocierea ei cu Hristos. Fără nici o îndoială, Apocalipsa 4:1 descrie momentul când este luată la cer; ea face parte din această adunare de răscumpăraţi care se închină în capitolele 4 şi 5 şi care sunt reprezentaţi de cei douăzeci şi patru de bătrâni. De-a lungul timpului în care judecăţile vor fi vărsate asupra creştinătăţii apostate şi asupra acestei lumi nelegiuite, aşa cum este descris profetic în capitolele 6-19 din această carte, Adunarea adevăraţilor credincioşi este la adăpost în glorie cu Mântuitorul ei preaiubit.
Apoi, în capitolul 19, găsim ceea ce priveşte nunta Mielului: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dar să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor” (v. 7-8). După ce falsa biserică, biserica apostată, a fost judecată în capitolul 17, şi cea adevărată s-a pregătit, poate avea loc evenimentul glorios al nunţii lui Hristos şi a Bisericii câştigate prin sângele Său. Apoi El vine cu Biserica Sa pentru a executa judecata asupra celor vii şi a domni cu ea pe pământul întreg ( 19:11 – 20:6 ). În Apocalipsa 21:9-27 , mireasa, soţia Mielului, este descrisă cu precizie în toată gloria ei ca „cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu, având gloria lui Dumnezeu” (v .10). (Cititorul va vrea într-adevăr să citească toate aceste versete). Atunci ea va fi cetatea cerească a Împărăţiei lui Isus Hristos pe pământ şi va domni cu El o mie de ani.
Apocalipsa 21:1-8 descrie scena eternă şi starea eternă după cei o mie de ani ai domniei lui Hristos care au luat sfârşit şi după ce cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut. Vor fi atunci ceruri noi şi un pământ nou. Acolo citim: „Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei. Şi am auzit din cer un glas puternic, spunând: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său”, etc.” (v. 2-3).
Acesta este destinul etern al Bisericii, soţia lui Hristos. Ea este totodată cetatea sfântă a mileniului, soţia împodobită pentru soţul ei, şi acum cortul sfânt, locuinţa eternă a lui Dumnezeu. Ce destin glorios este cel al „Adunării Dumnezeului celui Viu”! De ar fi inimile noastre mai strâmte şi de ar decurge din aceasta o afecţiune tot mai arzătoare pentru Soţul nostru ceresc care a câştigat pentru noi toate aceste binecuvântări prin darul vieţii Sale pe Calvar.
Rezumat
Terminând acest prim capitol despre ce este Adunarea Dumnezeului celui Viu, dorim să amintim câteva dintre gândurile principale care au fost înaintea noastră ca răspuns la întrebarea pusă la începutul capitolului nostru. Am văzut în Cuvântul lui Dumnezeu că Adunarea nu a început înainte de Rusalii şi că este constituită din credincioşi născuţi din nou, botezaţi cu Duhul Sfânt pentru a alcătui trupul lui Hristos, şi adăugaţi de El la Adunarea Sa, al cărei Cap este în cer. Ei sunt chemaţi, separaţi de lume şi întotdeauna văzuţi de Dumnezeu ca un singur trup în lumea întreagă, în ciuda tuturor diviziunilor care pot exista în mijlocul lor.
Adunarea ne este descrisă sub trei forme, Trupul lui Hristos, casa lui Dumnezeu şi soţia lui Hristos. Ca trup, este alcătuită din diverse mădulare având responsabilitatea de a lucra pentru El în locul lor pregătit şi desemnat, sub controlul lui Hristos, Capul. Ca şi casă a lui Dumnezeu, Adunarea este locuinţa Lui pe pământ şi este responsabilă de a păstra acolo ordinea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Ca soţie a lui Hristos, partea ei, speranţa ei, chemarea ei este să Îl iubească, să se bucure de intimitatea Lui, să Îi fie credincioasă şi supusă, şi să fie pentru totdeauna cu El, asociată cu El în gloria Sa.
După această vedere generală a Bisericii sau Adunării în ansamblul său, vom înţelege mai uşor ce învaţă Scriptura despre ce este o adunare locală şi despre ordinea care domneşte acolo. Acesta va fi subiectul capitolului 3.
https://comori.org/adunarea-biserica/biserica-adunarea-dumnezeului-celui-viu/sotia-lui-hristos
//////////////////////////////////////////////
Trupul lui Hristos
- K. Campbell
Acesta este un subiect pe care îl abordează mai multe epistole, dar vom privi mai întâi ce se spune despre aceasta în Efeseni 1:22-23 ; după ce a vorbit despre învierea lui Hristos dintre cei morţi, despre glorificarea Sa şi despre înălţarea Sa în cer „mai presus… de orice nume care este numit” (v. 21), apostolul spune că Dumnezeu „a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi”.
Moartea, învierea şi glorificarea lui Hristos în cer sunt temelia Adunării. Înainte ca Trupul lui Hristos să poată fi format pe pământ, trebuia ca El Însuşi să fie în cer ca om, ca şi Cap al Trupului, după ce a împlinit lucrarea de răscumpărare în favoarea oamenilor păcătoşi. Hristosul a fost mai întâi înălţat la cer ca şi Cap mai presus de toate; apoi Trupul Său a fost format de Duhul Sfânt pe care L-a trimis din cer.
Biserica este deci trupul Său pe pământ, complinirea Sa, plinătatea Omului mistic glorificat, în acelaşi fel în care Eva era necesară ca să se împlinească deplin gândurile lui Dumnezeu faţă de primul Adam. Ca mădulare ale trupului lui Hristos, credincioşii sunt uniţi cu El, Capul lor, la dreapta lui Dumnezeu şi ar trebui să îmbrace un caracter ceresc la fel ca El. Acesta este un adevăr important şi singura realizare practică a unirii cu un Hristos urcat la cer pentru a produce acest caracter ceresc.
Scriind corintenilor, apostolul inspirat le spune: „Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1. Corinteni 12:12-13 ).
Acest pasaj şi versetele care urmează folosesc imaginea trupului omenesc cu diversele lui mădulare pentru a arăta că Adunarea este un singur trup, Trupul lui Hristos. Totul fiind format dintr-un mare număr de părţi diverse, trupul omenesc prezintă o minunată unitate. „Tot aşa este şi Hristosul”, spune apostolul. Remarcaţi cuvântul „Hristosul”, care înseamnă: Hristos şi trupul Său, Adunarea. Trupul omenesc cu unitatea Sa şi cu toate acestea o diversitate de mădulare, este astfel o imagine a lui Hristos şi a Adunării Sale, care este Trupul Său spiritual.
Un singur trup
Biserica lui Hristos nu este decât un singur trup, deşi mădularele Lui sunt o mulţime, fiecare diferit de celelalte, împrăştiate pe tot pământul. „Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora”, le scrie Pavel romanilor (Romani 12:5 ). Le spune corintenilor: „Noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup” (1. Corinteni 10:17 ); „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup” (1. Corinteni 12:13 ); şi efesenilor: „Este un singur trup” (Efeseni 4:4 ). Acesta este adevărul divin cu privire la cei care alcătuiesc Biserica lui Isus Hristos. Oricare ar fi naţionalitatea sau rasa lor, ei sunt acum „un singur trup în Hristos”. Aceasta era adevărat în zilele apostolilor şi este încă adevărat astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu nu spune: „era un singur trup” sau „va fi un singur trup”, ci „este un singur trup”.
Creştinătatea poate fi tare divizată, totuşi Dumnezeu îi vede pe copiii Săi pe pământ, pe credincioşii adevăraţi, ca „un singur trup în Hristos”, oricare ar fi diferitele organizaţii ecleziastice omeneşti cărora le aparţin ei, aşa divizaţi şi împrăştiaţi cum sunt. Aceste diviziuni sunt spre ruşinea lor pentru că această pluralitate de sisteme şi corpuri religioase distincte este contrară gândului şi voii lui Dumnezeu şi nu este recunoscută de El. Ceea ce recunoaşte Dumnezeu pe pământ, este numai trupul lui Hristos şi numai acesta Îi este scump.
Totuşi lui Dumnezeu Îi place să-i recunoască pe toţi copiii Lui care au viaţa divină în mijlocul diverselor sisteme religioase în care se află amestecaţi credincioşi şi necredincioşi, şi îi consideră ca făcând parte din trupul lui Hristos pe care l-a alcătuit Duhul Său.
Unitatea vizibilă
În vremea apostolilor, credincioşii formau literalmente un singur trup vizibil pe pământ; oamenii din jurul lor puteau să vadă unitatea lor; nu existau diviziuni în mijlocul lor; toţi creştinii din aceeaşi localitate se adunau în acelaşi loc şi se găseau uniţi într-o comuniune fericită. Această comuniune se întindea la toţi creştinii şi la toate strângerile creşine din alte oraşe ale provinciei şi în toate celelalte ţări, după cum dau mărturie Faptele şi Epistolele. Era deci evident pentru toţi că aceşti creştini formau „un singur trup în Hristos”, organism viu funcţionând sub conducerea şi prin puterea Duhului Sfânt. Era ceea ce dorea şi poruncise Dumnezeu şi aceasta ar fi trebuit să continue astfel.
Vai, această fericită unitate vizibilă a fost curând stricată şi distrusă. Neconvertiţi s-au dat drept credincioşi, şi oameni perverşi s-au strecurat printre credincioşi (Iuda 4 ) şi Biserica pe pământ a devenit o casă mare cu vase spre onoare şi spre dezonoare (2. Timotei 2:19-21 ). Mai târziu au apărut diviziuni, aduse prin voie proprie şi părăsirea Cuvântului lui Dumnezeu; unitatea trupului lui Hristos nu a mai fost vizibilă, şi totuşi exista încă. Ruina, diviziunile, confuzia care caracterizează creştinătatea astăzi arată cât ne-am îndepărtat de gândul şi de voia lui Dumnezeu care declară că nu este decât un singur trup de credincioşi. Deşi această unitate a trupului lui Hristos nu este vizibilă în zilele noastre, ea există cu toate acestea şi va fi văzută din nou când Domnul ne va strânge pe poporul Său la El; şi când Hristos va veni să domnească pe pământ, Adunarea, care este trupul Său, va fi arătată cu El în toată minunata Sa unitate.
Cineva a comparat pe bună dreptate unitatea trupului lui Hristos cu un lanţ întins de-a latul unui râu: îl vedem pe cele două laturi dar se scufundă la mijloc; astfel este şi cu Biserica lui Hristos: a fost văzută în unitatea sa la început, va fi văzută numaidecât; ea este una în ochii lui Dumnezeu astăzi, chiar dacă această unitate nu este vizibilă îm ochii oamenilor (C. H. Mackintosh).
Responsabilitatea
Dar deşi creştinătatea este astăzi atât de divizată, nu suntem pentru aceasta scutiţi de responsabilitatea de a da mărturie în mod vizibil, pentru unitatea Bisericii lui Hristos. Nu ar trebui pur şi simplu să menţinem adevărul teoretic al unităţii trupului, ci suntem chemaţi să arătăm acest adevăr important în comuniunea noastră creştină, să aducem o mărturie practică în faţa a tot ce o contrazice.
Pentru a folosi expresia altuia: „Primul pas pentru a mărturisi unitatea Bisericii lui Dumnezeu este de a ieşi din diviziunile creştinătăţii. Să nu ne oprim pentru a ne întreba care va fi al doilea pas. Dumnezeu nu dă niciodată lumină pentru doi paşi odată. Este adevărat că nu este decât un singur trup? Fără nicio îndoială, pentru că Dumnezeu o spune. Ei bine atunci, diviziunile, sectele, sistemele creştinătăţii sunt în mod deschis opuse gândului, voii lui Dumnezeu şi Cuvântului Său. Este exact aşa. Ce trebuie să facem deci? Să ieşim din ele. Aceasta este – putem fi siguri de aceasta – primul pas în direcţia cea bună. Este imposibil să aducem o mărturie reală pentru unitatea Bisericii lui Dumnezeu rămânând în acelaşi timp asociaţi la ceea ce o contrazice în practică. Putem menţine adevărul prin înţelegere, dezminţindu-l în acelaşi timp în realitatea umblării practice. Dar dacă vrem să aducem mărturie despre adevărul unităţii trupului, cel dintâi pas – prima datorie – este să ne despărţim hotărât de toate schismele şi sectele creştinătăţii. Şi apoi? Să privim la Isus, şi aceasta până la sfârşit. Spuneţi că aceasta înseamnă formarea unei noi secte sau a ne alătura vreunui trup nou? Deloc. Înseamnă numai a fugi de ruinele care ne înconjoară pentru a ne găsi resursele în atotsuficienţa Numelui lui Isus, înseamnă a ne menţine ochii aţintiţi asupra Lui în mijlocul valurilor tumultoase până în ziua în care vom ajunge în pace la portul odihnei şi gloriei eterne” (C. H. Mackintosh).
Diversele mădulare
Vom examina acum diversele mădulare ale trupului lui Hristos şi funcţiile lor, aşa cum sunt prezentate în 1. Corinteni 12 . Diferite părţi ale trupului, ca piciorul, mâna, urechea sau ochiul sunt menţionate acolo, ca şi diversele lor roluri şi nevoia pe care o au una pentru cealaltă. Apoi în versetul 28, apostolul zice: „Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi”. Acestea sunt câteva dintre diversele daruri sau mădulare specifice ale trupului care se găseau în Biserică la începutul ei.
Efeseni 4:18 ne vorbeşte despre Hristos suit în înălţime şi dând „daruri oamenilor”, „pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători”. Aceştia, fără nicio îndoială, sunt darurile permanente găsite în Biserică mai târziu, cei care rămân până la întoarcerea lui Hristos, cum arată versetul 13.
Aceste mădulare ale trupului – daruri speciale ale Domnului – enumerate în pasajele de mai sus, sunt mădularele cele mai la vedere, cele mai eminente, ca să zicem aşa, date „pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:13 ). Vom studia mai departe natura şi funcţia acestor daruri când vom aborda slujirea în Biserică.
Dar apostolul, în 1. Corinteni 12 , are grijă să insiste pe importanţa şi utilitatea mădularelor trupului de mai puţină onoare. Nici un mădular nu poate spune altuia: „Nu am nevoie de tine” (v. 21), „ba mai mult, mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt necesare” (v. 22), spune apostolul inspirat. „Dar Dumnezeu a întocmit trupul dând mai multă onoare celor lipsite de onoare, ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (v. 24-26).
Acestea sunt consideraţii foarte practice care decurg din faptul că suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Ele privesc viaţa noastră cotidiană şi relaţiile noastre ale unora cu ceilalţi în lucrurile materiale, ca şi în cele spirituale şi avem nevoie să veghem zilnic pentru a le aplica.
Citim de asemenea în Efeseni 4:15-16 : „ … Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste”. Aceste versete ne amintesc că şi un mădular aşa de mic ca o încheietură trebuie să-şi îndeplinească funcţia hotărâtă de Cap, Hristos, şi că fiecare parte trebuie să lucreze eficace pentru a asigura buna funcţionare şi creşterea întregului trup. Este un mod absolut adevărat pentru trupul omenesc şi este la fel pentru trupul spiritual al lui Hristos.
Un loc hotărât de Dumnezeu
„Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare dintre ele, în trup, după cum a dorit” (1. Corinteni 12: 18 ). Găsim aici suveranitatea lui Dumnezeu dând locul lor credincioşilor în trupul lui Hristos, un loc şi o funcţie bine precizate pentru fiecare mădular, după cum Îi place Lui. Nimeni nu-şi poate alege locul sau ce doreşte să facă în trupul lui Hristos. Fiecare îşi primeşte locul din mâna lui Dumnezeu şi este calificat de El pentru a face, ca mădular al trupului distinct de altele, lucrarea precisă care a fost hotărâtă pentru el. „Fiecăruia lucrarea lui”, acestea sunt cuvintele Domnului în Marcu 13:34 .
Capul conduce mădularele
Rezultă deci că este absolut contrat învăţăturii creştine ca să fie omul cel care să numească, ca omul să aspire la o anumită slujbă sau la o anumită poziţie în Adunarea lui Dumnezeu. Nimeni nu are nici un drept să aleagă să predice sau să înveţe etc. sau să desemneze pe altcineva să o facă. Trebuie să fie chemat de Domnul pentru aceasta. Dacă acesta este cazul, el va fi calificat şi pregătit de Dumnezeu pentru această lucrare şi aceasta va fi evident pentru adunare. El este responsabil înaintea lui Dumnezeu de a o face în dependenţă de Hristos, Capul care l-a chemat.
Se cuvine ca fiecare, frate sau soră, să înveţe de la Domnul, printr-o comuniune şi o lucrare de inimă personale, care este locul său în trupul lui Hristos şi care este lucrarea care îi este dat să o facă în acel loc. Capul reglează mişcările şi funcţionarea trupului omenesc şi, la fel, Hristos, conducătorul Adunării, Capul trupului spiritual, este Cel care trebuie să regleze mişcările şi lucrarea diverselor mădulare.
În trupul nostru, controlul mădularelor de către cap se face prin intermediul sistemului nervos care leagă capul de fiecare mădular şi de fiecare parte a trupului. În trupul spiritual, acest control şi această dirijare a mădularelor de către Hristos, Capul, se face de către Duhul Sfânt care locuieşte în fiecare dintre ele şi care le uneşte împreună şi de Capul din cer. Dacă Duhul nu este întristat în noi, va produce o lucrare în inima noastră cu privire la o anumită slujbă pentru Domnul şi ne va conduce acolo sub călăuzirea lui Hristos, Capul trupului. Dar aceasta implică faptul că trebuie să ne supunem Duhului Sfânt şi să nu Îl stingem.
Dacă cititorul se întoarce cu gândul la Fapte 13:1-5 , va găsi acolo un exemplu al călăuzirii Capului prin intermediul Duhului Sfânt. Atunci când profeţii şi învăţătorii adunării din Antiohia slujeau Domnului, „Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”.” Adunarea şi-a exprimat atunci comuniunea cu ei. „Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul”. Atunci este spus în mod expres: „Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Selencia”. În această ordine s-au petrecut lucrurile în acel moment şi în acest fel doreşte Dumnezeu ca ele să se petreacă şi pentru noi.
Trupul, organism viu
După ceea ce ni s-a pus în faţă, trebuie să fie evident că Adunarea lui Dumnezeu nu este o organizaţie făcută de om, ci un organism viu, alcătuit din mădulare vii, sub călăuzirea şi controlul Său. Există o diferenţă între aceste două lucruri: o organzaţie şi un organism? Desigur: prima este o societate formată din oameni; al doilea, o fiinţă vie formată de Dumnezeu.
Cartea Faptelor ne arată funcţionarea acestui organism viu, Adunarea, la începutul ei. Primind energie şi călăuzire de la Capul lor din cer prin mijlocirea Duhului Sfânt, diversele mădulare ale trupului s-au dus şi au împlinit lucrarea lui Dumnezeu în absenţa oricărui conducător şi a oricărei organizaţii pe pământ. Şi totul se făcea în armonie, care este mai mult în unitate, o unitate aşa cum nu o produce niciodată o organizaţie sau o întreprindere colectivă omenească. Există într-adevăr o „unitate a Duhului” pe care suntem îndemnaţi să o păstrăm. Ei au făcut de asemenea experienţa că aveau un Cap viu în glorie şi că Hristos nu este în cer fără să intervină; dimpotrivă, El este o prezenţă vie şi deplin suficientă. El a fost întotdeauna de ajuns pentru nevoile Adunării, în toate împrejurările dificile şi în timpul tuturor evenimentelor, de-a lungul secolelor, şi aşa va fi până la sfârşit, numai dacă ne bazăm pe El. De am putea face această experienţă, că El este Capul nostru glorificat în cer, deplin suficient pentru tot!
Contrastul cu timpul actual
Dacă privim în jurul nostri astăzi în creştinătate, vedem totuşi că totul, practic, prezintă un contrast surprinzător cu ceea ce era Biserica în timpul Faptelor şi a Epistolelor, când ea răspundea gândului lui Dumnezeu. În loc de funcţionarea unui organism viu, sunt pretutindeni organizaţii ecleziastice, fiecare având conducătorul ei şi o ierarhie, etc., având autoritate asupra celorlalţi membri. Hristos şi Duhul Sfânt sunt practic înlocuiţi de maşinăriile omeneşti de grupe religioase organizate după metodele omului. Şi aceasta nu se produce numai la persoanele neavând viaţa lui Dumnezeu având în acelaşi timp o aparenţă religioasă, ci la adevăraţii credincioşi, deşi poate într-o măsură mai mică.
Preaiubiţilor, nu ar trebui să fie astfel! „Ce spune Scriptura?”, iată ce ar trebui să căutăm şi „Aşa spune Domnul”, iată ce ar trebui să fie regula noastră pentru orice chestiune de umblare şi de doctrină. Tot ce nu este conform Cuvântului Său este contrar voii Sale şi ar trebui să fie părăsit. De ar putea Domnul Capul Adunării, să-i conducă pe cititorul şi pe autorul acestor rânduri să pună la inimă aceste adevăruri capitale care privesc trupul lui Hristos şi să umble în ele în despărţire de tot ce le contrazice.
https://comori.org/adunarea-biserica/biserica-adunarea-dumnezeului-celui-viu/trupul-lui-hristos
/////////////////////////////////////////////
Casa lui Dumnezeu,de R. K. Campbell
În Vechiul Testament, Dumnezeu locuia în mijlocul poporului lui Israel, în locul preasfânt al cortului, pe masa de aur stropită cu sânge, şi mai târziu în templu. Dar, cum le spune Pavel atenienilor, de la moartea şi învierea lui Hristos, Dumnezeu „nu locuieşte în temple făcute de mâini” (Fapte 17:24 ). Casa Lui, locuinţa Lui pe pământ, este acum Adunarea (1. Timotei 3:15 ) şi aceasta ne face să examinăm a doua imagine a Adunării, casa lui Dumnezeu.
În Efeseni 2:19-22 , citim: „Aşadar nu mai sunteţi străini şi locuitori temporari, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra de unghi fiind Isus Hristos Însuşi, în care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul, în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh”.
De fiecare dată când cineva este mântuit, este o piatră adăugată la zidirea spirituală, şi aceasta, bine îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul. Sub acest aspect, Biserica este o zidire neterminată, care va fi terminată când ultimul suflet va fi mântuit în această vreme a Bisericii sau în vremea harului, şi atunci Domnul va veni să-i caute pe ai Săi.
Şi Petru, în întâia lui epistolă, ne vorbeşte puţin de casa lui Dumnezeu: „Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1. Petru 2:5 ). Aici credincioşii sunte prezentaţi ca nişte pietre vii, puse pe Hristos, Piatra vie, alcătuind o casă spirituală.
Am remarcat mai înainte că Domnul spusese în Matei 16:18 : „Pe această stâncă (adică: El Însuşi) voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge”. Vedem deci cum Hristos Îşi zideşte casa, Adunarea, din ziua de Rusalii până astăzi, şi cum a subzistat ea în ciuda asalturilor date împotriva ei de-a lungul secolelor când Satan a încercat să o nimicească prin violenţă şi prin viclenie.
În această zidire spirituală vie, alcătuită din credincioşi adevăraţi, Dumnezeu locuieşte prin Duhul. Ea este casa Lui, templul Lui, locuinţa Lui de la formarea ei la coborârea Duhului Sfânt venind din ceruri (Fapte 2 ). Pavel le scrie credincioşilor din Corint: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1. Corinteni 3:16 ). În mod colectiv, credincioşii din Corint erau templul şi casa lui Dumnezeu în această localitate, şi aceasta este adevărat şi despre credincioşii de pretutindeni astăzi. Iată ce este casa lui Dumnezeu. Nu este o zidire făcută din pietre materiale etc. cum se crede sau se spune adesea, ci o zidire spirituală făcută din pietre vii, adică din cei credincioşi
Ordine şi responsabilitate
Acestea sunt punctele principale despre Biserica privită ca şi casa lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu „nu este al dezordinii” (1. Corinteni 14:33 ), şi dacă locuieşte în casa Lui, aceasta trebuie să fie în ordine şi după gândul Lui. Avem responsabilitatea de a păstra această locuinţă curată şi sfântă, fiindcă „sfinţenia îşi are locul în casa Ta, Doamne” (Psalmul 93:5 ). Trebuie deci să fie disciplină şi ordine în Biserică pentru că ea este locuinţa Dumnezeului cel Sfânt.
Pavel scris Întâia lui epistolă către Timotei pentru ca el să ştie şi noi să ştim „cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu” (1. Timotei 3:15 ). Astfel vedem că trebuie să existe o purtare care se potriveşte casei lui Dumnezeu şi că ordinea, sfinţenia şi disciplina, sunt legate de faptul că suntem casa lui Dumnezeu şi locuinţa lui Dumnezeu. Ne propunem să examinăm aceste subiecte în detaliu când vom aborda aspectul local al Bisericii.
Să mai spunem în trecere că disciplina este în relaţie cu Adunarea ca şi casă a lui Dumnezeu şi nu ca şi trup al lui Hristos. Gândul principal în raport cu trupul lui Hristos este harul, poziţia, unirea vitală cu Hristos, Capul glorificat. Din acest trup, nicio putere omenească nu poate tăia un mădular; niciun mădular nu poate fi adăugat de o putere omenească; în casa lui Dumnezeu dimpotrivă, cineva poate fi exclus din comuniune printr-un act de disciplină. Sfinţenia casei lui Dumnezeu necesită ca o asemenea decizie să fie luată dacă cineva în comuniune tolerează un rău grav în propria lui viaţă (de văzut 1. Corinteni 5:13 ).
Două aspecte ale casei lui Dumnezeu
În pasajele pe care le-am examinat (Efeseni 2 şi 1. Petru 2 ), avem un aspect al casei lui Dumnezeu: este o zidire pe care o zideşte Hristos şi în care intră, ca pietre vii, numai credincioşii adevăraţi. Hristos este ziditorul şi zidirea este desăvârşită. Sub acest aspect, casa lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos se confundă; ele conţin amândouă numai credincioşii adevăraţi.
Dar în 1. Corinteni 3 , avem un alt aspect al casei lui Dumnezeu, unde omul este ziditorul, responsabilitatea sa şi falimentul care decurg din aceasta fiind asociate. Citim acolo: „Noi suntem împreună-lucrători ai lui Dumnezeu; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. Potrivit harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, am pus temelia, iar altul zideşte deasupra” (1. Corinteni 3:9-10 ). Apoi apostolul vorbeşte despre ceea ce se zideşte pe această temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, şi focul va dovedi lucrarea fiecăruia, în ziua judecăţii când totul va fi cunoscut de toţi şi când cel a cărui lucrare va fi suportat încercarea focului va primi o răsplată.
Este evident că lemnul, fânul, paiele, nu o vor suporta, sunt materiale rele aduse în zidirea lui Dumnezeu de lucrarea omului. Astfel, sub acest aspect al casei lui Dumnezeu pe pământ, când lucrarea de zidire este încredinţată omului, există faliment, şi oameni care sunt creştini cu numele fără credinţă personală, sunt adesea amestecaţi cu credincioşii adevăraţi.
La început, în vremea apostolilor, casa construită de om se confunda cu trupul lui Hristos şi casa zidită de Hristos. Domnul adăuga la Adunare pe toţi cei care erau mântuiţi şi toţi cei care erau introduşi în casa lui Dumnezeu pe pământ erau credincioşi adevăraţi. Dar curând un om, Simon magicianul, a mărturisit că este mântuit, a fost botezat şi introdus în privilegiile casei lui Dumnezeu, ale tovărăşiei creştine. S-a dovedit mai târziu că acest om nu era convertit şi nu era drept înaintea lui Dumnezeu. A fost poate primul faliment şi primul material rău, lemn, fân, paie, care a fost adus în zidirea lui Dumnezeu de către om. Nu era o piatră vie, nu era deci mădular al trupului lui Hristos. Era acum ceva în casă care nu aparţinea trupului; cele doună nu mai erau un singur şi acelaşi lucru: casa devenea mai mare decât trupul.
Introducerea materialelor amestecate în casa lui Dumnezeu a continuat de atunci, atât de bine încât acum este de mare importanţă să se facă deosebire între aceste două aspecte ale casei lui Dumnezeu: casa zidită de Hristos în mod desăvârşit şi casa zidită de om, marcată de imperfecţiune şi de ruină, cu materiale amestecate.
Deja la sfârşitul vieţii apostolului Pavel, casa lui Dumnezeu devenise o „casă mare”, cu vase de onoare şi vase spre dezonoare, vase de aur şi de argint, vase de lemn şi de lut, astfel încât pentru a fi „un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului”, era necesar să se despartă de vasele spre dezonoare din casa cea mare (2. Timotei 2:20-21 ). Astfel este casa zidită prin intermediul oamenilor.
Să spunem pentru a ne termina remarcile despre acest subiect, că botezul cu apă, semn exterior al mărturisirii creştine, aşază pe cineva în casa lui Dumnezeu la zidirea căreia participă omul, pe când botezul Duhului Sfânt introduce pe cineva în trupul lui Hristos, aşa cum am văzut mai sus.
https://comori.org/adunarea-biserica/biserica-adunarea-dumnezeului-celui-viu/casa-lui-dumnezeu/
////////////////////////////////////////////
UNDE LOCUIEȘTE DUMNEZEU?
David Wilkerson (1931-2011)
După ce Isus a fost ridicat la cer, apostolul Ioan a primit o viziune măreață a slavei. El a spus: „În cetate n-am văzut niciun Templu; pentru că Domnul Dumnezeul cel Atotputernic și Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu. Făclia ei este Mielul.” (Apocalipsa 21: 22-23). Cu alte cuvinte, singurul templu din cer este Însuși Isus.
Acum, că templul lui Dumnezeu este în slavă, așezat la dreapta Lui, unde locuiește Domnul pe pământ? Știm că nicio clădire nu Îl poate cuprinde pe Dumnezeu. Așa cum spune Dumnezeu Însuși: „Cerul este scaunul Meu de domnie, și pământul este așternutul picioarelor Mele! Ce Casă ați putea voi să-Mi zidiți și ce loc Mi-ați putea voi da ca locuință” (Isaia 66: 1). Pavel repetă acest lucru în Noul Testament: „Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini.” (Fapte 17:24) Dacă vom căuta locuința lui Dumnezeu într-o clădire, nu o vom găsi.
Pavel ne dă răspunsul la întrebarea noastră: „Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Corinteni 3:16). Domnul trăiește și se odihnește în trupurile oamenilor creați de El.
Odată ce ne-am pus nădejdea în Isus, devenim chiar locuința lui Dumnezeu. Acest lucru a fost demonstrat cel mai vizibil în Odaia de sus. Duhul Sfânt S-a coborât în acel loc peste ucenici și i‑a umplut cu prezența Sa. El a revendicat trupurile lor sfințite ca fiind temple ale lui Dumnezeu, unde Tatăl avea să vină și să locuiască. Duhul avea să-i ajute să dea la moarte și să distrugă lucrările firii lor păcătoase și avea să le dea puterea de a trăi în biruință. Trupurile lor au devenit temple ale lui Dumnezeu, o locuință care nu a fost făcută de mâinile oamenilor.
Isus spune: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). Cu alte cuvinte, tu Îi aparții lui Dumnezeu iar El vrea ca tu să fii locul Lui de odihnă.
Dragi credincioși, dați slavă lui Dumnezeu, deschizându-vă inima adevărului, că sunteți templul Lui pe pământ.
https://www.worldchallenge.org/ro/devotion/where-does-god-dwell
//////////////////////////////////////////
Romani 8;11. Şi DACA Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi …
Posted by john Fischer
Şi DACA Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.
Iata un loc care risipeste, Inlatura, orice dubiu sau confuzie din mintea si Inima celui rascumparat.Cu toate ca sunt unii neaveniti care sustin lucruri pe care Cuvantul armonizat le detesta.Cu toate ca avem In Cuvant nenumarate locuri unde putem vedea garantia data de Domnul Isus celor rascumparati ai lui ca vor fi cu El. Intrebarea care ar trebui sa si-o puna fiecare In parte este aceasta; Sunt eu un rascumparat al Domnului Hristos ca sa ma pot bucura de aceste fagaduinte? Sau, sunt eu nascut din nou ca Duhul lui Dumnezeu sa locuiasca In mine? Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi,Ap, Pavel foloseste acest DACA ca mijloc de cercetare.Negresit pentru cei care sunt sinceri cu ei Insusi . Asta sa vada ei personal unde se afla. Daca sunt nascuti din nou sau numai religiosi. Adunarile sunt pline de religiosi.
Il avem acest cuvant DACA In acest verset si In alte locuri din Cuvant. Sigur ca, dupa timpul petrecut In mormant Scumpul nostru Mantuitor a fost adus la viata, la Inviat din mortii Dumnezeu Tatal Lui.Acest Duh al lui Dumnezeu a primit as zice porunca sa mearga In mormant si sa Il aduca la viata pe Fiul Sau. Nu avea cum mormantul sa tina pe cel care era Domnul vieti In mormnt. Ioan 1;4.Moartea nu avea putere asupra Fiului lui Dumnezeu. Dar trebuia ca sa se Implineasca ceia ce citim In;Fapte 2;27. căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfîntul Tău să vadă putrezirea. Si Psalmitul vedea prin negura vremi evenimentul acesta care urma sa se Intample. Psalmul 168;26-27. Dumnezeu a gasit cu cale sa-i faca cunoscut anticipat Psalmistului acest unic eveniment. Acest eveniment cuprins In Cuvant ca o prorocie care avea sa se Implineasca.
Unii ar putea sa se Intrebe; Cum pot fi siguri ca Duhul lui Dumnezeu locuieste In ei. Personal Inteleg ca; Viata pe care o traiesti de cand ai sesizat ca nu mai traiesti ca In trecut,este evidenta ca Dumnezeu te-a nascut din nou. Aceasta noua viata este o alta viata de cum o traiai Inainte. Apoi, Duhul Lui Dumnezeu sensibilizeaza pe cel nascut din nou,cand ceva este gresit, cand o ispita, tentatie, apare pe cale.Si atunci intervine si Harul lui Dumnezeu care Iti da putere sa rezisti tentatiei Firi vechi care este aliata a acestor ispite. Dece spun Harul lui Dumnezeu? Pentruca Harul are deaface cu protectia Copilul lui Dumnezeu.Iata ce ma determina sa sustin acest adevar;Romani 5;20…………… dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; Cu alta ocazie cand am scris cate-va ganduri din acest verset despre Har, ca Dumnezeu, nu a lasat pe Copiii Lui vulnerabili In fata pacatului.Sunt unii care iau acest cuvant HAR cu usuratate. Am auzit espresie ca aceasta; Mult, har frate.
Personal In decursul vieti mele am vazut asa zisii crestini care au fost terfeliti de pacat In toate felurile.Acestia nu erau nascuti din nou. Dece spun asta? Pentruca Harul In viata lor nu s-a vazut lucrand cu puterea ocrotitoare pe care Dumnezeu i-a dat-o sa o exercite asupra unui Copil al Lui.Continua versetul aratand cine la Inviat pe Domnul Isus din morti;Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi Acelasi Duh care l-a adus la viata pe Fiul lui Dumnezeu, pe Scumpul nostru Mantuitor, va face aceiasi lucare de a ne aduce si pe noi la viata.Este o garantie de ne tagaduit pe care Cuvantul o aduce Inaintea celor care au Duhul lui Dumnezeu, adica, o viata noua.va învia şi trupurile voastre muritoare, Sigur ca la un moment dat In timp oricare dintre noi vom muri. Sau, sa folosesc un alt termen al Scripturi,vom adormi.Aceste doua cuvinte sunt sinonime.Si trupurile ne vor fi puse In mormant asa cum a fost pus si al Domnului Hristos.
Dar cuvantul ne arat si clipa Invieri a cestor trupuri transformate In trupuri de slava ca al Domnului Isus.1 Tesaloniceni 4;16. Căci însuş Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trîmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întîi vor învia cei morţi în Hristos. Cum va fi cu putinta? Tot aici citim ca nu ne lasa confuzi Cuvantul lui Dumnezeu;din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.Atunci cand Domnul Isus va apare pe norii creului cum citim In Tesaloniceni vom fi atrasi ca vom avea trupuri de slava ca al Lui.Cu alta ocazie am spus ca; Fenomenul acesta fizic de atractie a pamantului va Inceta sa aibe influenta asupra celor rascumparati. Cum dupa Inviere Mantuitorul a fost liber de a se desprinde de pamant si sa mearga In Casa Tatalui.1 Ioan 3;2. Prea iubiţilor, acum sîntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci cînd Se va arăta El, vom fi ca El; pentrucă Îl vom vedea aşa cum este. Un verset care spulbera orice dubiu care ar putea sa apara printre cei rascumparati ai Lui. Vom fi ca El.Dece vom fi ca El? Pentruca Il vom vedea asa cum este In realitate.
Lucru ce nu a fost posibil In trupul pe care Il aveam Inainte de Inviere. Nu puteam sa-L vedem In slava stralucitoare cu acesti ochii.Iata ce-i spune Dumnezeu lui Moise;Exod 33;20. Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!“Tot In aceasta situatie am fi si noi In relatia noastra cu Scumpul nostru Mantuitor. Dar pentruca El ne-a Incredintat pentruca Eu traiesc si voi veti trai. Nu este nici-o abatere dela felul lui Dumnezeu de a proceda cu omul. Numai ca noi stim ca vom avea trupuri de slava ca ale Domnului Isus.locuieşte în voi,Sa nu se astepte nici unul care se numeste crestin ca sa aibe parte de o astfel de Inviere ca a Domnului Isus daca Duhul lui Dumnezeu nu locuieste In el.Cu alte cuvinte, Apostolul vrea sa spuna; Daca nu ati fost nascuti din nou nici Duhul lui Dumnezeu nu locuieste In voi. Am spus ca;Pavel In nenumarate randuri foloseste acest cuvant DACA. Pentru cei nascuti din nou este o garantie ca vor fi Inviati si ei asa cum a fost Mantuitorul lor. Si In ultima instanta vor fi ca El vesnic.Din nou cate-va ganduri pe care doresc sa le Impartasesc cu Fratii si Surorile mele de pretutindeni care sunt sinceri si iubesc Cuvantul sfant Intradevar.
John Balarie
Los Angeles California!
/////////////////////////////////////////
Ferenc Visky-70 de povestiri despre puscãrie si prietenie
(fragmente)
Adunaţi laolaltă
La începutul anilor de puşcărie, eram într-o celulă comună cu alţi deţinuţi politici, mai târziu însă ne-au adunat pe toţi preoţii la un loc, fiindcă cei mai mulţi îşi continuau pastoraţia şi printre deţinuţi.
Odată, uşa celulei s-a deschis şi printre noi a fost azvârlit un bărbat înalt, doar piele şi os. S-a uitat în jur şi a spus apoi, fără teamă:
– Fraţilor, Domnul îşi adună iar poporul Său.
Era Richard Wurmbrand. Se potrivea cu greu şabloanelor la îndemână, nu doar prin statura înaltă, ci şi prin alcătuirea sa spirituală. Cunoştea toate închisorile mai mari ale României. Nu toată lumea vorbea admirativ despre el, dar doar acela să arunce asupra lui piatra dogmaticii, a rasismului său a oricărei alte teorii, care a trecut prin bolgiile închisorilor, de la Jilava, prin Piteşti, până la Gherla.
S-a împlinit oare, profeţia lui Richard? Români, unguri, saşi, evrei, evrei creştinaţi, reformaţi, ortodocşi, catolici, evanghelici, greco-catolici, unitarieni, reprezentanţi ai unor confesiuni mai restrânse, monahi şi mireni, la etajul al II-lea din aripa veche a închisorii de la Gherla, într-o singură celulă. Prilej mai bun nici că se putea.
Casa rugăciunii, iată.
Omul cu cartea
La începutul anilor patruzeci, colegii mei preoţi mi-au relatat că, la conferinţa internaţională organizată la Sinaia de către Consiliul Mondial al Bisericilor, le-a atras atenţia un bărbat evreu, înalt, uscăţiv, cu ochii aprinşi, care se proclama discipol al lui Isus. Avea în permanenţă asupra lui o carte uriaşă, Biblia, care însă se deosebea considerabil de Scripturile obişnuite, întrucât posesorul ei pusese să fie legate, de fiecare pagină, câte două-trei foi goale, care apoi au devenit doldora de însemnări, texte explicative, note. Cunoştea Biblia aproape pe dinafară, şi în ebraică, şi în greceşte. Tovarăşii mei, cu care am fost condamnat ulterior în cadrul aceluiaşi proces, au mai aflat despre el că trăia în Bucureşti, ca pastorul conducător al unei comunităţi iudeo-creştine. Imediat după conferinţă, i-au făcut o vizită la reşedinţa sa din capitală. De atunci, am urmărit cu atenţie destinul acestui bărbat deosebit. Nu mult upă aceea, după cel de-al doilea război mondial, am aflat că fusese arestat. S-a trezit în mine dorinţa de a-l cunoaşte şi personal. Zilnic îl rugam pe Stăpânul Lumii să-mi facă posibilă întâlnirea cu omul cu cartea.
Dumnezeu mi-a ascultat ruga.
Amurgul capitaliştilor
Toată viaţa, Richard a căutat răspunsul la o singură întrebare: cum ar putea fi el omnifăcăto-rul tuturor lucrurilor, ca să mai atragă pe câte cineva de partea Aceluia căruia îi aparţinea el însuşi, din toată inima, cu tot sufletul şi cu toată tăria.
La începutul regimului sovietic, preoţii îşi puteau îndeplini din ce în ce mai greu slujbele de zi cu zi. Cu o energie ce părea nemărginită, Richard căuta modalitatea prin care, dejucând vigilenţa cenzurii comuniste, să-şi poată publica scrierile.
Una dintre cărţile sale a părăsit tipografia sub următorul titlu: „Hristos îi alungă pe capitalişti din templu.” Coperta colorată ilustra convingător scena evanghelică, adaptată la exigenţele vremii. Cartea era cumpărată deopotrivă de credincioşi şi necredincioşi. Doar că atunci când lectorul ingenuu ajungea la sfârşitul cărţii, se pomenea că Isus, Cel ce îmbrăţişase cauza celor sărmani şi obidiţi, îi alunga din templu şi pe comunişti, ba chiar şi pe creştini, cu biciul, fiindcă noi cu toţii am pângărit şi pângărim Templul lui Dumnezeu.
Ospăţul lui Belşaţar
La începutul ocupaţiei sovietice în România, comunismul se străduia să-şi mărească şi să-şi consolideze influenţa politică, în 1949, capii tuturor confesiunilor din ţară au fost invitaţi la o consfătuire în sala Marii Adunări Naţionale. Prezenţa patriarhului, a mitropoliţilor şi episcopilor, a conducătorilor bisericilor protestante era obligatorie. Postaţi sub un imens portret al lui Stalin, vorbitorii asigurau noul regim politic de nemărginita lor loialitate. Supralicitând, îl proslăveau pe Stalin, lăudându-1 entuziasmaţi ca pe vremea profetului Daniel, la marele ospăţ al regelui Belşaţar, când erau preamăriţi noii zei de aur şi argint, aramă, fier, lemn şi piatră. Au fost evocate până şi vasele de aur şi argint furate din Templul de la Ierusalim, locus-urile cele mai sacre ale Scripturii, ca să poată curge cât mai împlinit şuvoiul declaraţiilor de fidelitate: regimul sovietic, se zicea la marele ospăţ din Bucureşti, e întru totul biblic, deoarece înfăptuieşte împărăţia lui Dumnezeu pe care loan Botezătorul şi însuşi Fiul lui Dumnezeu o anunţaseră încă de-acum două mii de ani. Umbra secerei şi a ciocanului s-a proiectat pe crucea din Golgota. Fiecare creştin al ţării putea să afle din chiar gura profeţilor, în direct pe calea transmisiei radio, că societatea fără clase este însăşi împărăţia lui Dumnezeu. Graţie marelui şi gloriosului tovarăş Stalin, precum şi bunăvoinţei clasei muncitoare, s-a înfăptuit visul de milenii al omenirii, paradisul, egalitatea fiecărui individ. A sosit vremea răsturnării capitaliştilor, a exploatatorilor, aşadar: sus! în deplină unitate, fiindcă în curând porţile iadului vor fi zăgăzuite!
În sală era şi Richard şi împreună cu el, soţia lui, doamna Sabina. Ascultau, tăcuţi, entuziastul potop de vorbe. Doamna Sabina a vorbit prima:
– Richard, tu cât ai să mai rabzi pângărirea chipului lui Isus?
– Dacă iau cuvântul, tu nu vei mai avea soţ – i-a răspuns Richard.
– Nici nu am nevoie de un soţ laş – i-a întors-o pe loc femeia.
Richard s-a ridicat, s-a dus la microfon şi a mărturisit numele lui Hristos, Singurul căruia i se cuvine toată lauda, gloria şi preamărirea, în cer şi pe pământ.
Când a isprăvit, pentru câteva momente s-a aşternut o linişte deplină. După care s-a iscat o mare tulburare, microfonul a fost deconectat ca nu cumva să-şi mai continue discursul, iar transmisia radio a fost întreruptă cu stângăcie.
Am ascultat şi eu transmisia pe radioul meu…
Deşi emisia a fost întreruptă, s-a mai auzit o clipă marea gălăgie, grăbita şi confuza delimitare a celor peste patru mii de capi bisericeşti de bărbatul cel temerar.
Mărturisirea şi dezlegarea păcatelor
În celula noastră exista un singur deţinut care, înainte de arestare nu era preot. Un „bob” de drept comun, între cei politici: drept pentru care el a fost numit şeful de cameră. Printre sarcinile sale se număra şi aceea de a ne ţine sub observaţie şi de a duce despre noi ştiri celor care n-au încetat nici în timpul detenţiei să ne chinuiască cu interogatorii şi umiliri. Savura, în mod vădit, şefia şi îi ţinea la curent pe comanditarii săi cu tot ce se întâmpla în celulă. Toţi îl dispreţuiau, nimeni nu vorbea cu el. în ce mă priveşte, n-am fost dispus să renunţ la el, am avut chiar mai multe tentative de a mă apropia de fiinţa umană care se ascundea în locul cel mai tăinuit al sufletului său. Prietenia noastră însă n-a durat mult.
Regula nescrisă a vieţii de puşcăriaş este „ajută-te pe tine însuţi”. Deţinuţii îşi peticeau lenjeria zdrenţuită, jachetele destrămate cu fâşii de pânză înguste, sfâşiate din cearceafuri ori feţe de pernă.
Fireşte, acest procedeu era strict interzis, însă nu putea fi împiedicat, fiindcă era greu de verificat. Eu eram un băiat atât de cuminte, încât nu m-au pretat niciodată la comiterea cu premeditare a groaznicului păcat al furtului. Odată însă, nevoia m-a determinat şi pe mine să cedez ispitei. Am şterpelit câţiva centimetri dintr-o faţă de pernă pe care n-o folosea nimeni. Amicul şef de cameră, pe care-1 păstoream cu vrednicie, m-a surprins, nu ştiu cum, asupra faptului. Nădăjduiam de la el oarecare cruţare, însă el a prins, nu-i aşa, un peşte mare şi nici prin gând nu-i trecea să-i dea drumul. A declarat, în faţa a 70-80 de preoţi: „Făţarnicul de Visky a furat din bunul statului, de aceea îşi va primi pedeapsa cuvenită”.
Nu de izolator m-am speriat, ci mai degrabă de faptul că am adus pângărire numelui Domnului. Acest gând mă chinuia cumplit. Aş fi preferat să mor. Imploram cu disperare: „Omoară-mă, Doamne! Am întinat numele Tău în faţa atâtor oameni care au auzit de Tine şi din gura mea!”… Am devenit deodată plin de căinţă şi dor de moarte. Cel mai greu îmi purtam ruşinea faţă de fraţii mei: eram în aceeaşi celulă cu preoţi care-mi erau apropiaţi, cu trei studenţi la teologie, cu un protopop unitarian, ba chiar şi cu profesori de la teologie.
În această stare de spirit bulversată, m-am decis să mă mărturisesc: m-am dus la Richard, cu gând să găsesc vindecare pentru sufletul meu.
Mi-am deplâns păcatul în faţa lui şi am aşteptat declaraţia iertării venite de Sus. Richard nu s-a lăsat prea mult aşteptat şi a zis:
– Autorităţile te-au răpit de lângă familie, ţi-au luat totul, te-au privat de libertate condamnându-te la 22 de ani de muncă silnică şi temniţă grea, iar tu eşti acum, aici, în văzul tuturor, amărât pentru o fâşie de cârpă. Dar faptul că sunt oameni care din pricina ta sunt pe calea pierzaniei şi nu pot să audă de la tine evanghelia eliberării, nu te doare? Te frământă o pocăinţă falsă! Ar fi trebuit să furi faţa de pernă cu totul şi s-o împărţi cu alţii! De asta să te căieşti, că n-ai procedat aşa!
Atunci l-am înţeles pe Sfântul Augustin: e înşelătoarea pocăinţa în care nu ne doare păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, ci e vătămat orgoliul nostru demascat şi atât de preţuita noastră pietate.
Episcopul şi preotul său
Richard a apărut pe neaşteptate la episcopul evanghelic, un sas din Sibiu, pentru spovedanie. A păşit în birou cu angoasă. Episcopul 1-a primit cu o explozie de bucurie, s-a ridicat de pe scaun şi i-a zis:
– Ce bine, Richard, că ai venit! Mă apasă un păcat greu şi aş vrea să ţi-l mărturisesc.
Şi episcopul a înşirat nişte păcate, tocmai pe acelea pe care voia Richard să i le mărturisească.
Nimeni
Comunitatea lui Richard s-a străduit să se pregătească din timp pentru ocupaţia sovietică. Au pregătit Biblii şi foi volante în limba rusă, ca să le distribuie printre soldaţi. Richard, care vorbea multe limbi, ştia şi ruseşte, în ultima etapă a războiului şi în perioada imediat următoare, la slujbele lui s-au perindat şi soldaţi ruşi, graţie distribuirii curajoase şi perseverente a scrierilor.
Unul dintre soldaţi – să-l numim Ivan – a dovedit în scurt timp credinţă profundă şi înţelepciune. Citea cu sârguinţă Scripturile şi, cu zelul neofitului, ţinea la păstorul său sufletesc. Odată, Richard l-a întrebat:
– Ce crezi tu despre mine, Ivane?
Acesta i-a răspuns:
– Chiar azi am citit în Scriptură cuvintele apostolului Pavel: „Cine este Apollo? Şi cine este Pavel? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul… Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească, aşa că nici cel care sădeşte, nici cel care udă nu sunt nimic”. Dacă ei nu contează, atunci ei sunt nimeni. Iar dacă şi Pavel şi Apollo sunt nimeni, atunci ce altceva aş putea eu crede despre fratele meu?
– Tu, Ivane, ai devenit într-un timp atât de scurt un credincios adult – a zis Richard, îmbrăţişându-şi copilul major.
Binţi
Timp de şase ani, în puşcărie, am trăit cu convingerea că familia mea, soţia şi copiii, au rămas în satul în care i-am lăsat pe 28 mai 1957, în noaptea celei de-a doua zi a Rusaliilor. N-am primit, niciodată, nici o veste despre ei. Nu-mi puteau trimite vreun pachet, ori scrisori, fiindcă eu n-aveam drept la ele. Cei cu condamnări de peste douăzeci de ani n-aveau drept de lucru, astfel că nu li se cuvenea nici pachetul lunar, de cinci kilograme, de acasă, în al şaptelea an de detenţie am aflat, în sfârşit, de la un preot unitarian readus la Gherla de undeva de la Canal ori din Deltă, că soţia mea, împreună cu cei şapte copilaşi (primul născut avea unsprezece ani), au fost deportaţi în Bărăgan.
Binţi, soţia lui Richard, care a stat şi ea doi ani la închisoare, era foarte preocupată de soarta celor prigoniţi. Vestea arestării noastre s-a răspândit pe calea undelor radioului Europa Liberă.
Binţi a decis că va organiza supravieţuirea familiei mele. Persoane necunoscute din Constanţa şi Bucureşti i-au căutat în pustietate, ajutânclu-i cu medicamente şi hrană. Severa supraveghere oficială a celor cu domiciliu forţat a îngreuiat teribil misiunea dar ei, îngerii trimişi de Binţi, au găsit întotdeauna posibilitatea de a lua legătura cu ai mei.
Când au putut părăsi cătunul-lagăr, întrucât nu aveau unde să se ducă, Binţi le-a oferit locuinţa lor din Bucureşti, să aibă un adăpost până se va contura ceva. Când, în sfârşit, şi-au găsit locul într-un cătun de lângă Satu-Mare, în care era preot fratele meu mai mare, Binţi le-a dat din casă tot ceea ce, gândea ea, poate folosi unei familii care nu are nimic. Le-a dat până şi butelia, în ciuda protestelor alor mei.
-O fac pentru mine, pretindea Binţi, citându-l pe preotul Isaia: „Când dai ultima ta îmbucătură celui flămând, atunci se va naşte din întuneric lumina ta”.
La penultima îmbucătură încă nu, zicea ea, doar la cea din urmă.
Legende si povesti
Comunitatea bucuresteanã a lui Richard a trezit interesul multora. Unii gãseau în ea atmosfera intimã a caselor de initiere, altii considerau cã în ea se oglindeste stilul de viatã al primelor comunitãti protocrestinwe.
Cu prilejul unei slujbe, în auditoriu s-a asezat si un cunoscut fabricant de postav. Richard vorbea tocmai de nemãrginita grijã a lui Dumnezeu faţã de noi, pomenind si de vrãbiile din evanghelii pe care Domnul Lumii le stie, pe fiecare, când musafirul a intervenit pe neasteptate:
– Dumnezeul dumitale, atât de grijuliu, îsi ţine slujitorii în haine atât de ponosite?
– Dumnezeul meu, a rãspuns fãrã pic de surprindere pastorul, fãrã nici o poticnire, i-a poruncit demult fabricantului aici de fatã sã-mi trimitã stofã pentru un rând de haine noi, dar acest fabricant nici pânã acum nu s-a supus poruncii.
* * *
Richard nu rãbda în comunitatea lui legiferãrile obtuze. I s-a raportat odatã cã unul din enoriasii lui, în tainã, fumeazã, ceea ce nu se obisnuia în acea comunitate. S-a si întrunit de îndatã consiliul parohial, care a decis excluderea bãrbatului cu pricina. Înaintea luãrii deciziei finale, a fost citat si vinovatul. Când a început interogatoriul, Richard a scos din buzunar un pachet de ţigãri, si-a aprins tacticos una si, spre uluiala bãtrânilor comunitãţii, a început sã pufãie. Din excludere nu s-a mai ales nimic.
(Conform altei varinate, bãrbatul respectiv a izbucnit în plâns în faţa presbiterilor.)
* * *
De pe o stradã vestitã a Bucurestilor, Sabina a cules într-o zi o fatã si, de comun acord cu Richard, au primit-o în casa lor. O vreme, fata a ajutat la bucatarie si la curãtenie, dar dupã câteva sãptãmâni a fugit. Si a luat cu ea din casã tot ce s-a putut lua. Peste câteva luni, s-au reântâlnit cu protejata lor. Sabina, pe care sotul o alinta „Binţi”, a vãzut cã fata era îmbrãcatã cu rochia ei si purta în picioare pantofii ei. A salutat-o, apoi înainte ca ea sã apuce sã zicã ceva, i-a spus: „Nu tu mi-ai furat rochia, ci eu ti-am dat-o”.
Cântecul Mariei
Richard nu era entuziasmat de organizarea disciplinară a bisericilor istorice de dinaintea Reformei. Personajele sale favorite din istoria bisericilor erau, pe lângă Luther şi Calvin, Sfântul Augustin şi Sfântul Francisc din Assisi. Se referea cu plăcere la ei şi, în predicile sale evoca nu doar gândirea acestora ci, adesea, şi felul lor de viaţă, îi plăcea să-şi condimenteze din belşug spusele. Se ştia că dispune de o colecţie de ilustraţii cuprinse în patruzeci de mii de plicuri ordonate cu grijă.
Din concepţiile lui Calvin le aprecia pe cele privitoare la liberul arbitru şi la dubla predestinare, dar teologul lui favorit rămânea tot Martin Luther. Era de acord cu îndemnul lutherian: „Îndrăzneşte să păcătuieşti” şi propovăduia că iubirea lui Dumnezeu şi îndurarea Lui nu pot fi supralicitate. Atracţiile ori simpatiile teologice nu-l împiedicau în critica obiectivă a protestantismului.
Cu interpretarea abuzivă a expresiei „sola fide”, cu poveştile de adormit copiii despre mântuirea printr-o credinţă lipsită de viaţă, cu astea sunt îndopaţi credincioşii – aşa şi-a început, îmi aduc aminte, una din predici. Considera o exagerare modul în care protestantismul o tratează pe Maria, protestanţii pomenind-o pe Maica Domnului eventual în înjurături, cu toate că dacă adoraţie poate nu, dar respect profund tot ar merita.
Sărbătoarea păcii, în închisoare, era Crăciunul. Până şi gardienii păreau vrăjiţi de sărbătoarea nopţii în care s-a născut Mântuitorul. Românii cântau colinde, ungurii, nemţii cântau de-ale lor. Richard s-a postat la capătul mesei lungi din celulă şi a cântat, în ebraică, cântecul Mariei, „Magnificat”. Nuanţat şi dramatic, cu sacră ardoare şi cu gingăşie, revoltat şi triumfător. Era darul lui de Crăciun pentru adoratorii Sfintei Fecioare.
Cu alt prilej, ne-a cântat şi Cântarea Cântărilor, de la un capăt la altul, în ebraică. Ca un îndrăgostit despre iubirea lui, cu un dor inimitabil.
Dispretuia profund sectarismul mãrginit, dar deopotrivã si clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul originar.
„Marx e si el produsul preotilor”, ne declara, în celulã. Avea chiar o istorioarã despre asta, cu care-si sustinea afirmatia:
În timpul sederii la Londra, viitorul autor al Manifestului Comunis s-a dus la preot sã-i anunte decesul bãietelului sãu. Preotul si-a notat datele si i-a comunicat suma cheltuielilor de înmormântare.
– Mai aveti ceva sã-mi spuneti? a întrebat pãrintele cutremurat de durere. Fãrã urmã de compasiune, preotul i-a zis:
– Nu, asta e tot.
(Fragmente selectate din volumul:
Ferenc Visky – 70 de povestiri despre puşcărie şi prietenie,
Editura Aqua Forte-Koinonia, Cluj, 2004)
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Ferenc%20Visky.htm
//////////////////////////////////////
„Pasiunea mea este Dumnezeu”…”A pus în tine Domnul nemargini de gândire…”
Richard Wumbrand
(24.03.1909 – 17.02.2001)
Prezenta familiei Wurmbrand pe acest site este simbolicã.
Subiectul este prea vast pentru a încerca altceva decât o simplã mentionare cu gând de omagiere…
Despre Richard Wurmbrand:
O recenzie scrisã de Teofil Stanciu pe blogul SCRIPTORIE, aici:
Câteva „obsesii” ale lui Richard Wurmbrand
http://rw100.persecution.com/ Richard Wurmbrand centennial celebration – Voice Of Martyrs
Christian Ioanid – editorial (aici)
Ferenc Visky – fragmente din cartea 70 de povestiri despre puscãrie si prietenie (aici)
Filmul documentar Pastorul (despre Richard Wurmbrand) se poate descarca de aici:
http://www.cristianet.fr/index.php?option=com_content&task=view&id=583&Itemid=26
Se vizioneaza cu RealPlayer – care se poare descarca si instala de aici:
http://uk.real.com/player/win/
Pagini alese pe site:
Fragmente
Imbatat de dragoste
100 de meditatii din închisoare
Mesaj pentru nunta
INREGISTRARI VIDEO EXISTENTE PE INTERNET:
http://www.youtube.com/watch?v=mod73iJM8jQ – o secventa scurta cu o inregistrare veche, merita vãzutã
http://www.youtube.com/watch?v=SeNQ6elI7JQ&NR=1&feature=fvwp – Conferintã 1992
http://www.youtube.com/watch?v=owPXETD_n3c&feature=related – despre cerul din noi…
Am vãzut cã pe youtube.com existã deja o multime de înregistrãri cu Sabina si Richard Wurmbrand în româneste fatã de momentul în care a fost conceputã pagina aceasta.
Enjoy it!
Nimic nu se schimba – inregistrare video din decembrie 1989
Pregateste-te de intalnire – martie 1996; cred ca e una din ultimele aparitii publice…
Copii ai lui Dumnezeu – probabil 1988
Bolnav de dragoste – decembrie 1995
Fisierele cu inregistrarile video integrale pot fi descarcate de aici:
http://video.resursecrestine.ro/predici-video
Despre Sabina Wurmbrand(Daniel Branzei)
Mai multe înregistrãri audio pof fi ascultate aici: http://www.trilulilu.ro/utilizatoruleu/4ea5c614bfd3f4
Biografie in romaneste:
www.richard-wurmbrand.ro – un site conceput cu ocazia anului Wurmbrand (2009).Cred cã aici veti gãsi cele mai sigure informatii despre pastorul Richard Wurmbrand, inclusiv mãrturia lui Mihai Wurmbrand.
Mãrturiile pastorului Daniel Branzei si a lui Mihai Wurmbrand (fiul) despre „cum a murit Wurmbrand” vizavi de legenda unei presupuse convertiri la ortodoxie a lui RW în ultimele zile de viatã (o legendã care a început sã circule… dupã episodul MARI ROMÂNI…) le gãsiti aici:
http://barzilaiendan.wordpress.com/2008/01/17/dezlegare/
www.stephanus.ro
www.wurmbrand.ro
www.cristianet.fr
www.mariromani.ro
Cei care i-au citit cãrtile sau l-au ascultat stiu însã cã, în marea lui deschidere, Richard Wurmbrand a simpatizat ortodoxia. A vorbit cu admiratie sincerã despre oamenii exceptionali pe care i-a întâlnit, indiferent cã erau ortodocsi, catolici, greco-catolici, evanghelici sau pur si simplu atei.
O înregistare video de la comemorarea centenarului nasterii lui RW, Bucuresti 2009 aici:
http://allconnectonline.com/athenaeum_complete.htm
Predici audio de Richard Wurmbrand:
În loc de prezentare, voi cita, cu permisiunea lui Daniel Brânzei, din frumoasele lui „Amintiri cu sfinti”:
<< Sã nu crezi niciodatã biografiile. Dacã sunt scrise de dusmani, ele nu aratã omul asa cum a fost el, ci doar ce dusmãnie, ce invidie si ce gelozie au vãzut în el. Dacã sunt scrise de admiratori, ele vor ilustra mai degrabã ce inimã nobilã are autorul si ce mult s-a strãduit el sã ornamenteze subiectul cãrtii sale cu podoabele propriilor lui virtuti. Cât despre biografii „obiective”, care redau istoria cu o exactitate pedantã, presãrate cu doze sãrãcãcioase de laudã sau criticã, nu-ti pierde vremea cu ele. Sunt plicticoase si nu sunt bune de nimic. Adevãrul este „adevãrat” numai atunci când este spus cu pasiune. >>
Acestea sunt cuvinte scrise de Richard Wurmbrand, un om cu o personalitate puternicã, paradoxalã, care a marcat lumea crestinã contemporanã prin viata, activitatea si gândirea expusã în cãrtile sale.
Socotit unul dintre cei mai mari saptezeci de crestini din istoria Bisericii crestine, Richard Wurmbrand a fãcut, face si va mai face obiectul cercetãrii si inspiratiei a mii de oameni. Evreu nãscut providential în vatra poporului român, el reprezintã astãzi o sursã de fascinatie si de fabulatii fanteziste, în care realitatea „asa cum a fost” se împleteste cu „realitatea asa cum ar fi putut sau ar fi trebuit sã fie”.
(…) A decedat în Torrance, CA pe data de 17 februarie 2001. Sotia sa, Sabina a decedat pe data de 11 august 2000.(…)
Ce l-a fãcut pe omul acesta atât de „special” ?
La urma urmei, de ce Richard Wurmbrand ? Ce l-a fãcut pe acest om sã fie un model pentru o generatie întreagã ? Ce calitãti i-au înlesnit o influentã atât de covârsitoare asupra tuturor celor ce l-au întâlnit ?
Am sã aleg trei rãspunsuri la aceste întrebãri, trei trãsãturi specifice care l-au fãcut un om de exceptie, o personalitate tulburãtor de puternicã, o figurã de mit si de fascinatie.
În primul rând, Wurmbrand a avut o „aureolã de fanatism”.
Este vorba de un nimb care i-a însotit pe toti oamenii mari ai istoriei. Richard Wurmbrand a fost un om stãpânit de o idee profundã si devorantã.
Problema mediocritãtii este izvorâtã adesea din preocuparea oamenilor de a realiza prea multe lucruri deodatã, de a alerga dupã prea multe idealuri, de a se risipi cheltuindu-se în slujirea prea multor stãpâni. Richard Wurmbrand L-a servit pe Dumnezeu, numai pe Dumnezeu si întotdeauna doar pe Dumnezeu. Asta l-a ajutat sã-si concentreze toate resursele pentru împlinirea voii lui Dumnezeu în viata lui personalã.
O asemenea preocupare, un asemenea devotament, o asemenea fixatie au pãrut celor din jur o obsesie. Omul acesta a fost un fanatic al lui Dumnezeu. Starea lui de normalitate a fost nebunia pentru Dumnezeu. Dacã un asemenea diagnostic existã, si cu sigurantã cã Richard Wurmbrand l-a ilustrat incontestabil, atunci majoritatea crestinilor sunt prin comparatie bolnavi de prea multã indiferentã fatã de Dumnezeu, de o prea mare preocupare sã nu aparã fanatici în ochii oamenilor din jur.
Un crestin adevãrat este un nebun pentru Christos. Apostolul Pavel a fost cel dintâi care a vorbit despre o „nebunie a crucii”, care este o piatrã de poticnire pentru lumea înstrãinatã de Dumnezeu.
…
Cineva spunea cã temperatura din bisericile noastre crestine este atât de rece cã, dacã ar veni printre noi un crestin cu adevãrat îndrãgostit de Christos am crede cu totii cã „are febrã” ! Un astfel de om plin de frisoane pentru Christos a fost Wurmbrand.
…
În al doilea rând, la Richard Wurmbrand a existat întotdeauna un element evreiesc caracteristic.
Fiind evreu, a fost neobisnuit pentru el sã devinã crestin, a fost încã si mai neobisnuit ca un astfel de evreu sã devinã predicator si, chiar mai neobisnuit, sã ajungã un director de misiune crestinã cu o razã de activitate care a cuprins toatã lumea.
Acest element evreiesc l-a ajutat pe Wurmbrand în cel putin douã feluri.
L-a ajutat sã rãmânã echidistant fatã de toate ramurile crestinismului denominational. Ca evreu, el a fost mereu în stare sã se simtã acasã în pãrtãsia crestinilor de tot felul, dar a reusit sa si rãmânã întotdeauna singur, unic si inimitabil, „evreul”, „jidanul”, cel „altfel decât noi”, exceptia, nu regula obisnuitã. Pavel Nicolescu ne povestea cã la Sibiu s-a tinut odatã o mare adunare într-o bisericã ortodoxã si cã la acea adunare era asteptat cu nerãbdare sã vorbeascã Wurmbrand. Ca de obicei, sora Sabina s-a strecurat prima printre oameni ca sã fie în fatã când va începe Richard sã vorbeascã. O doamnã simandicoasã si putin ofuscatã a întrebat-o:
<< Stii, dragã, pe cine stã lumea asta toatã sã astepte ? Pe un „jidan” ! >>
<< Da, stiu, a rãspuns sora Sabina. Va veni un jidan care va vorbi despre un alt „Jidan” ! >>
L-a ajutat sã aducã cu sine o mostenire extraordinarã. Richard Wurmbrand a adus în crestinism o minte evreiascã si o inimã care a simtit evreieste. Acestea i-au dãruit o abilitate exceptionalã pentru speculatia filosoficã si un perfect simt practic în fiecare actiune pe care a intreprins-o.
Probabil cã cea mai corectã caracterizare i-a fãcut-o Billy Graham, care l-a numit:”un veritabil apostol Pavel al veacului modern”.
…
În al treilea rând, Richard Wurmbrand a fost un om cu o inimã mare.
A fost o inimã mare în pasiunea pentru Dumnezeu, o inimã mare în dragostea pentru oameni si o inimã mare în capacitatea de a întelege, dincolo de ratiune, realitãti subtile la care numai inima omului are acces.
(Daniel Brânzei – „Amintiri cu sfinti”, Editura MULTIMEDIA ARAD, vol. 2)
Informatii si impresii despre subiectul Wurmbrand se gãsesc pe Internet aproape în toate limbile.
Cartile lor sunt traduse in romaneste si se pot comanda la libraria/editura STEPHANUS (www.stephanus.ro).
Cãrtile traduse în româneste sunt:
– Nobletea suferintei (Sotia pastorului) – Sabina Wurmbrand
– Cu Dumnezeu în subteranã
– Imbãtat de dragoste
– De la suferintã la biruintã
– Strigãtul bisericii prigonite
– 100 de meditatii din închisoare
– Adu-ti aminte de fratii tãi
– Predici din celula singuraticã
– Dacã zidurile ar putea vorbi
– Oracolele lui Dumnezeu
– Mai mult decât biruitori
– Avraam tatãl tuturor credinciosilor
– Cele 7 cuvinte de pe cruce
– Isus pe ulita evreiascã
– Umpleti vidul
– Dovezi ale existentei lui Dumnezeu
– Marx si Satan
– Isus prietenul teroristilor
– Drumul spre culmi (vol.1-3)
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Richard%20Wurmbrand.htm
//////////////////////////////////////
Strigătul bisericii prigonite , de Richard Wurmbrand
Descriere
„Strigatul bisericii prigonite” nu este un aspru rechizitoriu la adresa persecutorilor Bisericii – asa cum ar putea parea la o lectura superficiala, ci este un poem al dragostei lui Cristos care l-a inundat pe autor, iar el la randul sau, revarsa din aceasta dragoste peste semenii sai, cuprinzandu-i aici chiar si pe prigonitori. Aparuta in Vest, in 1967, cartea aceasta aduce primele marturii despre Biserica prigonita din dosul „Cortinei de Fier”. Devenita bestseller si tradusa in numeroase limbi, apare abia acum in Romania, tara de bastina a autorului. Cum multe din faptele relatate s-au petrecut in tara, cartea, pe langa miscatoarele dovezi ale fortei spirituale a martirilor crestini, are o incontestabila valoare ca document, pentru acea epoca intunecata a istoriei noastre.
Richard Wurmbrand s-a nascut pe 24 martie 1909 în Bucuresti. Pana la varsta de 85 de ani a fost activ si a călătorit in intreaga lume propovaduind Cuvantul lui Dumnezeu inaintea a milioane de oameni si vorbind despre frumusetea si suferinta Romaniei. Este autorul a peste 20 de titluri de o valoare incontestabilă (Cele 7 cuvinte de pe cruce, De la suferinta la biruinta, Umpleti vidul etc). Este probabil cel mai tradus autor roman pana in prezent. A murit la 92 de ani, în Torrance, California, pe 17 februarie 2001.
https://www.isaharus.ro/strigatul-bisericii-prigonite
////////////////////////////////////
Charles G. Finney
Charles G. Finney 1792-1875
Evanghelistul şi învăţătorul Americii, Charles Finney, s-a născut în Warren, Conneticut, însă doi ani mai târziu, familia lui s-a mutat în partea de nord a statului New York unde a primit şi educaţia de început. În tinereţe, a studiat Dreptul şi a practicat avocatura în Adams şi New York. În timp ce lectura comentariile lui Blackstone despre Drept, a observat foarte multe referinţe făcute la Scripturile Sfinte; Blackstone menţiona mereu Biblia ca fiind autoritatea supremă. Acest lucru l-a determinat pe Finney să-şi cumpere o Biblie şi, curând ajunsese să citească Biblia mai mult decât citea cărţi despre Drept. Cuvântul lui Dumnezeu a adus o convingere adâncă în sufletul său şi, pe 10 octombrie 1821, pe când se afla în pădure, s-a convertit la Hristos.
A început imediat să fie martor pentru Hristos şi, nu după mult timp, conducea întâlniri de trezire. Finney folosea practicile Noului Testament şi ajunsese să umple cele mai mari clădiri pe care le avea la dispoziţie şi să le păstreze mereu pline. Partea esenţială a lucrării sale evanghelistice este reprezentată de „cei nouă ani puternici” cuprinşi între 1824-1832, de-a lungul cărora a condus întâlniri de trezire pline de putere prin toate oraşele din partea de est a statului: Gouverneur, Rome, Utica, Auburn, Troy, Wilmington, Philadelphia, Boston şi New York. În timpul întâlnirilor sale din Rochester, New York, „locul a fost zguduit din temelii”; 1200 de oameni s-au alăturat bisericii prezbiteriene din Rochester; toţi avocaţii, doctorii şi oamenii de afaceri de seamă au fost mântuiţi; 40 de oameni dintre cei convertiţi s-au implicat în lucrare şi întregul specific al oraşului a fost schimbat. Ca urmare a acelei întâlniri, au izbucnit treziri în alte 1500 de sate şi oraşe.
A fost obligat să-şi întrerupă lucrarea evanghelistică din cauza sănătăţii distruse şi, după mulţi ani în care a fost pastor în New York, predicând despre trezire, a devenit preşedintele Colegiului Oberlin din Ohio unde a ţinut prelegeri până la moarte. Mii de oameni au răspuns invitaţiilor lui publice de a-L primi pe Hristos.
Convertirea sa: „Într-o după-amiază de Sabat din toamna anului 1821 m-am hotărât să rezolv odată pentru totdeauna problema mântuirii sufletului meu, şi să fac pace cu Dumnezeu, dacă era posibil. Dar fiindcă eram foarte ocupat la birou, ştiam că trebuia să fiu ferm şi hotărât dacă voiam să-mi aduc la îndeplinire planul. Prin urmare, atunci şi acolo, am hotărât să evit, pe cât îmi stătea în puteri, orice afacere şi orice alt lucru care mi-ar distrage atenţia, şi să mă dedic cu tot ce am şi ce pot lucrării de mântuire a sufletului meu. Am dus la îndeplinire această hotărâre cât de corect şi aspru am putut. De obicei eram obligat să petrec mult timp la birou. Dar providenţa lui Dumnezeu a lucrat, şi am fost liber luni şi marţi; astfel am avut posibilitatea să citesc din Biblie şi să mă dedic rugăciunii majoritatea timpului.
Însă nu eram conştient de unul din defectele mele: eram foarte mândru. Credeam că nu contează prea mult părerea altora; îmi era indiferent ce gândeau sau spuneau despre mine, şi eram singura persoană necredincioasă din Adams care participa mereu la adunările de rugăciune şi acorda atât de multă atenţie religiei. În această privinţă fusesem atât de stăruitor, încât cei din biserică îşi închipuiau că sunt un zelos căutător al adevărului. Dar am descoperit, când am ajuns să mă confrunt cu această problemă, că nu voiam ca cineva să ştie că doream atât de mult să-mi mântuiesc sufletul. Când mă rugam vorbeam întotdeauna în şoaptă, după ce închideam bine uşa cu cheia, ca să nu descopere nimeni că eram cufundat în rugăciune. Mai înainte, ţinusem Biblia la vedere, printre cărţile de drept de pe biroul meu; şi nu îmi trecuse niciodată prin cap să mă ruşinez când eram găsit citind-o, nu mai mult decât mă ruşinam când citeam celelalte cărţi. Dar după ce am început să mă interesez de mântuirea sufletului meu, am început, pe cât îmi stătea în puteri, să ascund Biblia. Dacă mă surprindea cineva citind din ea, o ascundeam repede sub celelalte cărţi, ca să nu fiu observat. În loc să discut liber cu ceilalţi despre acest subiect, cum făcusem înainte, mi-am dat seama că nu voiam să vorbesc cu oamenii. Nu voiam să-l văd pe pastor, fiindcă nu voiam să-i spun ce simţeam, şi nu-l credeam în stare să-mi înţeleagă frământările şi să-mi dea sfaturile de care aveam nevoie. Din aceleaşi motive evitam conversaţia cu diaconii bisericii şi cu orice alt creştin. Îmi eram ruşine să le spun ce simţeam, pe de o parte; pe de altă parte, îmi era frică că mă vor îndruma greşit. Mă simţeam întemniţat de către Biblie.
În timpul zilelor de luni şi marţi convingerile mele s-au întărit, dar mi se părea că sufletul îmi devine din ce în ce mai greu. Nu puteam să vărs nici o lacrimă; nu puteam să mă rog. Nu aveam nici o posibilitate să mă rog cu voce tare şi simţeam adesea că, dacă aş fi fost singur şi m-aş fi putut ruga cu voce tare, m-aş fi simţit mult uşurat. Eram timid şi evitam din toate puterile să vorbesc cu cineva despre acest subiect. Doream din toată inima, totuşi, să vorbesc cu cineva într-un mod care să nu stârnească nici o bănuială, şi să nu afle nimeni că eu voiam să-mi mântuiesc sufletul. Marţi noaptea am devenit foarte agitat; simţeam că mi se apropie sfârşitul. Ştiam că, dacă se va întâmpla acest lucru, voi merge direct în iad, dar m-am liniştit cum am putut şi am aşteptat dimineaţa.
A doua zi am plecat la prima oră spre birou. Însă, chiar înainte de a ajunge, mi s-a părut că aud o voce care îmi cerceta sufletul şi îmi spunea: -Ce mai aştepţi? Nu ai promis că îţi predai inima lui Dumnezeu? Acum ce încerci să faci? Te străduieşti să te îndreptăţeşti singur? În momentul acela, am înţeles într-un mod minunat mântuirea lui Dumnezeu. Cred că am văzut atunci, mai clar decât oricând în viaţa mea, realitatea şi plinătatea ispăşirii lui Cristos. Am văzut că lucrarea Sa se împlinise; şi că în loc să am, sau să cer, o îndreptăţire a mea care să mă recomande în faţa lui Dumnezeu, trebuia să mă supun îndreptăţirii lui Dumnezeu prin Cristos. Evanghelia mântuirii mi se părea o ofertă imposibil de refuzat, deplină şi completă, şi tot ce trebuia să fac eu era să consimt să renunţ la păcat şi să-L accept pe Cristos. Mântuirea, mi se părea, nu era un lucru care să necesite îmbunătăţiri făcute de mine, era un lucru care se găsea în întregime în Domnul Isus Cristos, care se prezenta înaintea mea ca Domn şi Mântuitor.
Fără să-mi dau seama, mă oprisem în mijlocul străzii în momentul în care auzisem vocea. Nu v-aş putea spune cât timp am rămas în poziţia aceasta. Dar după ce am zăbovit câtva timp asupra acestei revelaţii, mi s-a părut că mai aud o întrebare:
-Vrei să accepţi mântuirea astăzi, chiar acum? Răspunsul inimii mele a fost: „Da, o accept astăzi, chiar dacă va fi să mor.”
La nordul satului, după un deal, se afla o pădurice prin care obişnuiam să mă plimb în fiecare zi, mai mult sau mai puţin, atunci când era vreme bună. Era octombrie acum, şi trecuse timpul de plimbare. Totuşi, în loc să merg la birou, m-am întors şi m-am îndreptat spre pădure, simţind că trebuia să fiu singur, departe de orice ochi şi urechi omeneşti, ca să mă pot ruga lui Dumnezeu.
Dar mândria mea nu renunţase la luptă. Pe când treceam peste deal, mi-a trecut prin minte gândul că m-ar putea vedea cineva, şi s-ar putea gândi că mă duc să mă rog. Deşi probabil că nu era nici o persoană de pe pământ care să se gândească la acest lucru văzându-mă că merg spre pădure, mândria mea era atât de mare, şi mă temeam atât de tare de oameni, încât îmi amintesc că m-am furişat de-a lungul gardului, până am ajuns destul de departe de sat. Apoi am intrat în pădure cam vreo jumătate de kilometru, am trecut de partea cealaltă a dealului, şi am găsit doi copaci bătrâni care căzuseră unul peste altul. M-am strecurat între ei, şi am îngenuncheat ca să mă rog. Când intrasem în pădure, îmi amintesc că am spus:
-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu, sau nu voi mai ieşi de aici.
Îmi amintesc că am repetat în timp ce coboram:
-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu înainte de a mă întoarce între oameni. Dar când am încercat să mă rog, am văzut că inima mea nu putea să se roage. Crezusem că, dacă aş fi putut să vorbesc tare, fără să fiu auzit, m-aş fi putut ruga liber. Dar vai! Când am vrut să încerc, am rămas mut, fiindcă nu aveam nimic să-I spun lui Dumnezeu; sau cel puţin am bâlbâit câteva cuvinte, dar nu din inimă. Când închideam ochii mi se părea că aud paşi printre frunzele uscate, aşa că mă opream şi mă ridicam să mă uit dacă nu vine cineva. Acest lucru s-a repetat de câteva ori.
În cele din urmă, m-a cuprins disperarea. Mi-am spus:
-Nu pot să mă rog. Inima mea este moartă faţă de Dumnezeu, şi nu reuşesc să mă rog.
Apoi m-am căit că am promis să-mi predau inima lui Dumnezeu înainte de a ieşi din pădure. Când am vrut să trec la fapte, nu am reuşit. Sufletul mă trăgea înapoi, şi inima mea nu reuşea să se descopere înaintea lui Dumnezeu. Am început să simt că era prea târziu, că trebuia să renunţ la Dumnezeu şi la orice speranţă. Mă frământa gândul că fusesem nechibzuit atunci când promisesem că îmi voi preda inima lui Dumnezeu sau voi muri încercând. Mă simţeam obligat faţă de sufletul meu; totuşi, eram gata să-mi calc jurământul. Mă cuprinsese o descurajare de moarte, şi mă simţeam prea slăbit ca să mai stau în genunchi.
Chiar în momentul acela, mi s-a părut din nou că aud paşi, şi am deschis ochii. Atunci, am văzut cu claritate că mândria mea era obstacolul cel mai mare. Îmi fusese ruşine să nu mă vadă cineva pe genunchi, şi acum mă simţeam atât de nevrednic, încât am strigat din toate puterile şi am spus că nu voi pleca de acolo nici dacă ar trebui să mă lupt cu toate puterile pământului şi cu toţi demonii iadului. -Ce! mi-am spus, după ce că sunt atât de păcătos şi de nenorocit, şi după ce că am îngenuncheat ca să mă rog atotputernicului Dumnezeu, să-mi fie ruşine că mă vede o fiinţă omenească atunci când încerc să mă împac cu Cel de sus?
Păcatul meu părea infinit şi înspăimântător. Am căzut ca faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. În momentul acela, un pasaj din Scriptură mi-a străfulgerat mintea ca o revărsare de lumină: „Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca. Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. M-am prins de această făgăduinţă cu tot sufletul. Crezusem Biblia înainte, dar numai cu mintea; niciodată nu înţelesesem însă că o credinţă adevărată ţine de suflet, nu de intelect. Acum credeam în adevărul lui Dumnezeu, cum nu mai crezusem niciodată în viaţă. Îmi dădeam seama că acele cuvinte erau un pasaj din Scriptură, deşi nu-mi aminteam să le fi citit vreodată. Ştiam că acesta era cuvântul lui Dumnezeu, şi că vocea lui Dumnezeu îmi vorbise. Am strigat către El:
-Doamne, Te cred pe cuvânt! Acum ştiu că trebuie să Te caut cu toată inima, că am venit aici ca să mă rog Þie, şi că Tu ai promis să mă asculţi!
Pasajul acesta m-a întărit să cred că îmi puteam preda inima lui Dumnezeu chiar atunci. Duhul Sfânt părea să-mi repete mereu: „dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. Condiţia aceasta mă frământa. I-am spus Domnului că o să-L cred pe cuvânt, fiindcă El nu putea minţi; de aceea, ştiam că îmi ascultase rugăciunea, şi că Se va lăsa găsit de mine.
Atunci am primit multe făgăduinţe, atât din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament, mai ales preţioasele promisiuni care îl privesc pe Domnul nostru Isus Cristos. Nu aş putea spune în cuvinte cât de preţioase şi adevărate mi s-au părut aceste făgăduinţe. Treceam de la un adevăr desăvârşit la altul, convins că în cuvântul lui Dumnezeu nu există neadevăr. Le înţelegeam mai mult cu inima decât cu mintea, ca şi cum mi-ar fi pătruns direct în suflet; şi m-am prins strâns de ele, cu încleştarea celui care simte că se îneacă.
Am continuat să mă rog şi să primesc făgăduinţe, fiindcă pierdusem noţiunea timpului. M-am rugat până când m-am întărit atât de mult, încât m-am trezit urcând dealul fără să-mi dau seama. Nu mă mai chinuia atât de mult gândul convertirii; dar îmi amintesc că am spus cu voce tare, pe când frunzele foşneau sub paşii mei:
-Dacă voi fi vreodată convertit, voi predica Evanghelia.
În curând am ajuns la drumul care ducea spre sat, şi am început să mă gândesc la cele petrecute; spre uimirea mea, am observat că mintea îmi era pe deplin liniştită.
-Ce se întâmplă? mi-am spus. Cred că am întristat cu totul pe Duhul Sfânt. Mi-am pierdut orice remuşcare. Nu mă mai îngrijorez deloc în privinţa sufletului meu; cred că Duhul Sfânt m-a părăsit. Nu m-am gândit niciodată mai puţin la mântuirea mea.
Apoi mi-am amintit ce Îi spusesem lui Dumnezeu în timp ce mă rugam – că Îl voi crede pe cuvânt; mi-am amintit şi de multe alte declaraţii ale mele, şi mi-am zis că nu e de mirare că Duhul Sfânt mă părăsise, fiindcă era inadmisibil ca un păcătos să se adreseze în felul acesta lui Dumnezeu. Era îngâmfare, dacă nu chiar blasfemie. Am ajuns la concluzia că, în înflăcărarea mea, întristasem pe Duhul Sfânt şi poate că înfăptuisem păcatul de neiertat.
Mă apropiam încet de sat; mintea mea era atât de liniştită, încât mi se părea că întreaga natură îmi ascultă paşii. Era o zi de toamnă foarte frumoasă, pe 10 octombrie. Intrasem în pădure imediat după micul dejun, şi m-am întors în sat la amiază. Timpul trecuse fără să-mi dau seama, fiindcă mi se părea că am lipsit câteva clipe. Dar de ce eram atât de liniştit? Am încercat să-mi aduc aminte de remuşcări, de povara de păcate care mă apăsase înainte. Dar orice simţământ de vinovăţie şi împovărare dispăruse. -Ce se întâmplă, mi-am zis, de nu mai am nici o mustrare de conştiinţă, deşi sunt un păcătos înrăit?
Am încercat în zadar să mă îngrijorez în privinţa stării mele. Mă simţeam atât de liniştit şi senin, încât eram sigur că Duhul Sfânt mă părăsise. Oricât mă străduiam, nu puteam să mă mai îngrijorez în privinţa sufletului meu sau în privinţa mântuirii. Liniştea care mă cuprinsese era deplină. Nu aş putea niciodată s-o descriu în cuvinte. Mă gândeam cu bucurie la Dumnezeu, şi pacea Lui se revărsase peste mine. Pentru mine era o taină, dar nu mă îngrijoram deloc. Când m-am aşezat la masă, am văzut că nu aveam poftă de mâncare. Am plecat atunci la birou şi am văzut că domnul W. ieşise ca să mănânce. Mi-am luat violoncelul şi am început să cânt un imn religios, după cum obişnuiam. Dar imediat ce am început, am izbucnit în plâns. Mi se părea că mi se sfâşie inima, şi simţămintele mele erau atât de puternice încât nu puteam să-mi aud propria voce cântând. M-am mirat şi am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu am putut. După câteva încercări zadarnice, am pus instrumentul deoparte şi am renunţat.
După masă a trebuit să mutăm cărţile şi mobila în altă clădire. Am fost foarte ocupaţi şi nu am apucat să vorbim prea multe. Însă mintea mea era foarte liniştită. Gândurile şi simţămintele mele erau cuprinse de pace şi bucurie. Toate mi se păreau bune, şi nimic nu mă deranja.
Înainte de căderea serii mă gândisem să mă rog din nou, de îndată ce voi fi lăsat singur în noul birou, fiindcă eram hotărât să nu abandonez în nici un caz subiectul religiei, chiar dacă nu mai aveam nici o îngrijorare în privinţa sufletului meu.
Când s-a înserat, cărţile şi mobila se aflau la locul lor; am aprins focul în cămin, şi am aşteptat să fiu lăsat singur. În cele din urmă, văzând că totul este în regulă, domnul W. mi-a urat noapte bună şi a plecat acasă. L-am însoţit până la ieşire, apoi am închis uşa şi m-am întors înăuntru cu inima plină. Mi se părea că toate simţămintele mă copleşesc şi eram nerăbdător să-mi vărs sufletul înaintea lui Dumnezeu. Dorinţa mea era atât de mare, încât am alergat în camera din faţă ca să mă rog.
Încăperea era cufundată în linişte şi întuneric deplin; totuşi, mie mi se părea puternic luminată. Când am închis uşa, mi s-a părut că Îl văd pe Domnul Isus Cristos faţă în faţă. Nu mi se întâmplase aşa ceva până atunci, şi nici de atunci înainte, pentru un timp. Nu aveam o viziune, Îl vedeam ca şi cum ar fi fost acolo. Nu mi-a spus nimic, dar m-a privit într-un fel care m-a făcut să cad cu faţa la pământ. Mult timp după aceea, m-am gândit că a fost ceva uimitor; L-am văzut cu claritate, şi mi-am vărsat sufletul înaintea Lui. Am plâns cu glas tare, ca un copil, şi mi-am mărturisit toate gândurile. Mi se părea că lacrimile mele Îi spală picioarele, şi totuşi nu-mi amintesc să-L fi atins.
Cred că am continuat mult timp în felul acesta, dar mintea mea era atât de absorbită, încât nu îmi amintesc ce am spus. După ce m-am mai liniştit, m-am întors în birou şi am văzut că focul din cămin era gata să se stingă. Dar când am vrut să mă aşez, am primit botezul Duhului Sfânt. Fără să mă aştept, fără să ştiut măcar că exista aşa ceva, fără să fi auzit pe nimeni vorbind despre acest lucru, Duhul Sfânt a coborât peste mine, luminându-mi întreaga fiinţă, trup şi suflet. Am simţit ceva ca un curent electric care m-a cutremurat. Mi se părea că sunt scăldat iar şi iar de valuri de dragoste, de parcă simţeam răsuflarea lui Dumnezeu. Pot să-mi amintesc şi acum că mă simţeam purtat de nişte aripi imense.
Nici un cuvânt nu poate exprima dragostea care îmi cuprinsese inima. Am plâns de bucurie şi iubire, şi mi-am vărsat sufletul în torente de lacrimi de recunoştinţă. Valurile acestea treceau unul după altul, până când îmi amintesc că am strigat:
-Voi muri dacă valurile acestea nu se opresc; Doamne, nu mai pot îndura!
Totuşi, nu mă temeam deloc de moarte. Nu v-aş putea spune cât timp am continuat în felul acesta, primind şi simţind acest botez de foc. Dar ştiu că la o oră târzie a venit unul din membrii corului meu la birou. Făcea parte din biserică.
-Domnule Finney, ce se întâmplă cu dumneavoastră? m-a întrebat el, văzându-mă că plâng atât de tare. Nu am putut să scot nici o vorbă.
-Vă doare ceva? a spus el în cele din urmă. După ce mi-am mai venit puţin în fire, i-am răspuns:
-Nu, dar sunt atât de bucuros, încât cred că voi muri.
El s-a întors şi a părăsit încăperea; după câteva minute a revenit cu unul din diaconii bisericii, care ţinea o prăvălie peste drum de biroul nostru. Acest diacon era un om foarte serios, şi în prezenţa mea fusese întotdeauna foarte atent, astfel că nu îl văzusem niciodată râzând. Când a intrat m-a găsit în aceeaşi stare. M-a întrebat cum mă simţeam, şi am început să-i spun. După câteva clipe, a început să râdă din toată inima. Părea că nu se putea stăpâni.
În împrejurimi locuia un tânăr care se pregătea pentru colegiu, şi care era prietenul meu. După cum am aflat mai târziu, pastorul nostru vorbise de multe ori cu el despre religie, şi îl avertizase să rupă prietenia cu mine. Îi spusese că sunt un tânăr foarte nepăsător, şi că nu va fi convertit niciodată dacă va continua prietenia cu mine, fiindcă eu îl voi îndepărta de biserică.
După ce m-am convertit, acest tânăr s-a convertit şi el şi mi-a spus că domnul Gale îl mustrase de multe ori, spunând că ideile mele îl afectaseră mai mult decât predicile lui. Era adevărat că vorbisem de multe ori despre religie.
Dar chiar când vorbeam despre sentimentele mele cu diaconul şi cu celălalt membru care îl însoţea, tânărul acesta a intrat în birou. Stăteam cu spatele la uşă, aşa că nu l-am văzut. El m-a ascultat cu uimire, şi apoi am văzut că se aruncă cu faţa la pământ, strigând disperat:
– Vă implor, rugaţi-vă pentru mine! Diaconul şi celălalt membru au îngenuncheat şi au început să se roage pentru el; m-am alăturat şi eu rugăciunii. Apoi s-au retras cu toţii şi m-au lăsat singur.
Însă în mintea rămăsese o întrebare. De ce izbucnise în râs diaconul B.? Credea că visasem, sau că eram nebun? Ideea aceasta m-a cufundat în întuneric, şi am început să mă întreb dacă era potrivit ca eu, atât de păcătos, să mă rog pentru tânărul acela. Mă cuprinsese un nor de nelămurire, fiindcă nu aveam nimic pe care să mă bazez. După puţin timp m-am culcat. Nu eram nefericit, dar mă simţeam încurcat. Fiindcă nu înţelegeam botezul pe care îl primisem, încercarea aceasta m-a tulburat atât de tare încât am adormit fără să fiu sigur că făcusem pace cu Dumnezeu.
Am adormit curând, dar m-am trezit aproape imediat, simţind că dragostea lui Dumnezeu îmi inunda inima. Eram atât de plin de dragoste încât nu mai puteam dormi. În curând am aţipit din nou, şi m-am trezit în acelaşi fel. Când mă trezeam, ispita îndoielii mă asalta din nou, şi dragostea din inimă părea să scadă; dar imediat ce adormeam, creştea atât de tare, încât mă trezeam din nou. Astfel am continuat până într-un târziu, când am reuşit să mă odihnesc puţin.
Când m-am trezit, soarele era sus, şi îmi lumina camera cu razele lui strălucitoare. Nu vă pot spune ce impresie a făcut asupra mea. Botezul pe care îl primisem seara trecută s-a întors, la fel de puternic. Am îngenuncheat în pat şi am început să plâng de bucurie, copleşit de botezul care îmi revărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu. Mi se părea că botezul de dimineaţă era însoţit de o uşoară mustrare, de parcă Duhul Sfânt îmi spunea:
-Te îndoieşti?
-Să mă îndoiesc? am strigat eu. Nu! Nu mă voi îndoi; nu mă pot îndoi.
Apoi mi s-a limpezit mintea atât de mult, încât mi s-a părut imposibil să mă mai îndoiesc. Duhul lui Dumnezeu îmi luase în stăpânire sufletul.
În starea aceasta am înţeles doctrina neprihănirii prin credinţă, experimentând-o. Doctrina aceasta nu mă preocupase niciodată atât de mult încât să o consider o doctrină fundamentală a Evangheliei. De fapt, nici nu ştiusem foarte bine ce însemna această noţiune. Atunci însă am înţeles ce voia să spună Biblia atunci când afirmă: „Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”. Am văzut împlinirea acestui pasaj chiar în momentul în care mă ridicasem de pe genunchi, în pădure, fiindcă orice simţământ de vinovăţie dispăruse din mintea mea. Povara păcatului pierise; vinovăţia nu mai era, şi eu eram liber, de parcă nu aş fi păcătuit niciodată. Aceasta era descoperirea de care aveam nevoie. Mă simţeam îndreptăţit prin credinţă; din câte îmi dădeam seama, era liber de orice păcat. În loc să simt că păcătuiesc tot timpul, simţeam că inima mea e copleşită de iubire. Paharul meu fusese umplut de dădea peste el cu binecuvântări şi iubire, şi nu mai simţeam că păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Nu mă simţeam vinovat nici pentru păcatele trecute. Din câte îmi amintesc acum, cred că nu am vorbit cu nimeni atunci despre această experienţă a îndreptăţirii.
În ceea ce priveşte experienţa mea, sunt gata să spun că fără duhul rugăciunii nu aş fi putut face nimic. Dacă aş fi pierdut numai pentru o zi sau pentru o oră duhul darului şi al rugăciunii, nu aş mai fi putut predica cu putere şi eficienţă, şi nici nu aş mai fi putut câştiga sufletele prin discuţii personale. În privinţa aceasta, experienţa mea a fost întotdeauna aceeaşi.
Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi un oraş în care lucram şi de a merge la sinod, m-am rugat foarte mult, şi am avut o experienţă nouă pentru mine, într-un fel anume.
Eram atât de tulburat, şi atât de împovărat de greutatea sufletelor nemuritoare, că m-am rugat fără încetare. Unele din experienţele mele m-au îngrijorat. Uneori venea asupra mea un duh de insistenţă, care îmi spunea că, dacă Dumnezeu promisese să răspundă la rugăciune, nu aş fi putut primi un refuz. Eram atât de sigur că mă aude, şi că credincioşia faţă de promisiunile Lui şi de El însuşi Îl făcea să audă şi să răspundă, că mă trezeam adesea spunându-I:
-Sper că nu crezi că mă poţi refuza. Am venit cu promisiunile Tale în mână, şi nu pot fi refuzat.
Nu vă pot spune cât de absurdă mi se părea necredinţa, şi cât eram de sigur că Dumnezeu va răspunde la rugăciuni – la rugăciunile pe care le înălţam zi de zi şi oră de oră, în agonie şi credinţă. Nu aveam nici o idee despre forma răspunsului, despre locul în care voi primi răspuns, sau despre timpul exact al răspunsului. Impresia mea era că răspunsul era aproape, chiar la uşă; şi mă simţeam întărit în viaţa divină, pus la lucru într-un conflict cu puterile întunericului; mă aşteptam să văd o revărsare mai puternică a Duhului lui Dumnezeu, în ţinutul nou în care lucram.
https://www.resursecrestine.ro/biografii/66050/charles-g-finney
////////////////////////////////////////
A.W.Tozer
Deşi A.W.Tozer a murit în 1963, atât viaţa lui, cât şi moşteniea spirituală pe care a lăsat-o, a continuat sa atragă pe mulţi la o cunoastere mai profundă a lui Dumnezeu. Tozer a păşit pe o cale în viaţa spirituală, pe care prea puţini au ales-o – căutarea necurmată, din dragoste, a lui Dumnezeu. El a tânjit după o cunoaştere mai adâncă a Mântuitorului – cum sa I se închine şi să-I slujească cu toata fiinţa sa.
Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Tozer a chemat biserica să se întoarcă la creştinismul autentic prin care se caracteriza biserica primară – sfinţenie şi o credinţă neclintită. James Snyder, în cartea sa, „În căutarea lui Dumnezeu: viaţa lui A.W.Tozer”, spune: „El aparţinea de biserica întreagă. Oriunde găsea creştinism adevărat, folosea cu bucurie prilejul de a şi-l însuşi”.
În tot timpul vieţii sale, Tozer a păstorit câteva biserici creştine şi alianţe misionare, a scris mai mult de 40 de cărţi, a lucrat ca editor la Alliance life – publicaţia lunară denominaţională pentru C&MA. Cel puţin două din cărţile sale fac parte din categoria cărţilor clasice spirituale: „În căutarea lui Dumnezeu” şi „Cunoaşterea Celui Preasfânt” – cărţi de o valoare imensă pentru omul care niciodată nu a primit o educaţie teologică abstractă. Locul de unde a învăţat a fost prezenţa lui Dumnezeu; caietele şi uneltele de lucru au fost rugaciunea, scrierile primilor creştini şi a teologilor – puritani şi oameni mari ai credinţei.
„I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu”, mărturiseşte Tozer, „pentru căile dulci şi atrăgătoare ale Duhului Sfânt pe care le-a folosit pentru a lucra în inima acestui puştan neînvăţat, atunci când aveam 17 ani. Aveam un vecin cu numele de Holman. Nu-i cunosc prenumele. Pentru mine era doar Domnul Holman; era vecinul nostru. Auzisem că era creştin, dar mie nu mi-a vorbit niciodată despre Cristos. Într-o zi, pe când mă plimbam pe stradă cu acest vecin prietenos dintr-o dată şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: ‘Ştii, mă gândesc la tine…mă întreb dacă eşti creştin, dacă eşti convertit. Doream să am ocazia să stau de vorbă cu tine’. I-am răspuns: ‘Nu Domnule Holman, nu sunt convertit. Dar mulţumesc că mi-ai spus asta. Mă voi gândi serios la lucru acesta’. Puţin mai târziu, m-am oprit la un colţ de stradă pentru a asculta un om predicând. A citat invitaţia lui Isus: ‘Veniţi la Mine!’, şi rugăciunea păcătosului: ‘Ai milă de mine!’. M-am dus acasă şi am urcat in masardă ca să nu fiu deranjat. Acolo, în rugăciune serioasă mi-am dat inima şi viaţa lui Isus Cristos. De atunci am fost mereu creştin. Picioarele mele m-au dus acasă şi m-au urcat la masardă, dar nu picioarele mele au fost cele care au mers la Isus, ci inima mea. În inima mea am acceptat să merg la Isus. Am luat hotărârea şi am mers.Acestea au fost cele două lucruri – remarca plină de grijă a vecinului nostru şi explicaţia predicatorului de stradă – care m-au împins Împărăţia lui Dumnezeu”.
„Am fost botezat cu o puternică revărsare a Duhului Sfânt la vârsta de 19 ani, pe când eram pe genunchi, stăruind în rugăciune în camera din casa soacrei mele.Doream voia lui Dumnezeu pentru mine şi mă opusesem aproape tuturor grupărilor şi curentelor ‘ism’-ice care veneau cu formele, teoriile şi îvăţăturile lor. Toate au încercat să mă doboare.Unii spuneau că am mers prea departe, alţii că ajunsesem suficient de departe. Dar eu ştiu sigur ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine în acel moment. Nimic din exterior nu avea vreun înţeles important pentru mine. În disperare şi în credinţă, am făcut marele salt de la ceea ce era lipsit de importanţă la ce era încărcat de o importanţă majoră – să fiu stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu. Fiecare lucrare mică pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată prin mine şi prin slujirea mea pentru El datează din acel moment când am fost umplut de Duhul. De aceea pledez pentru viaţa spirituală a Trupului lui Cristos şi pentru lucrările veşnice ale Duhului veşnic pe care El le face prin copiii lui Dumnezeu, instrumentele Sale”.
Locul în care se refugia să se roage şi să mediteze la bunătatea lui Dumnezeu era subsolul din casa familiei sale. El a scris odată: „Mi-am dat seama că Dumnezeu este o mângâiere pentru mine, El este bun şi în orice circumstanţă îmi este uşor să trăiesc cu El.” Snyder scrie despre el: „Dragostea şi harul lui Isus Hristos erau pentru el o uimire, un motiv de adorare în orice împrejurare”. Deşi nu a urmat nici un seminar sau colegiu biblic, Tozer a primit două diplome onorifice de doctorat. A acceptat propunerea de a fi pastor pentru prima dată în West Virginia, 1916. În decembrie 1921, el, împreună cu soţia sa, Ada, s-au mutat în Morgantown, unde s-a născut primul lor copil din cei şapte (şase băieţi şi o fată).
În primii ani de lucrare, banii erau extrem de puţini. Familia Tozer a făcut un legământ să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor, indiferent de circumstanţe. „Suntem ferm convinşi că Dumnezeu poate să trimită bani pentru copii Săi care cred în El – dar acest principiu îşi pierde valoare dacă ne bucurăm de bani şi nu îi dăm slavă Lui, Dătătorului, aşa cum se cuvine!” Tozer nu s-a abătut niciodată de la acest principiu. Lucrurile materiale nu au fost o problemă pentru el. Mulţi au spus că dacă el avea mâncarea necesară, îmbrăcămintea şi cărţile sale, era mulţumit. Familia sa nu a avut niciodată o maşină, în schimb au ales să călătorească cu autobuzul sau cu trenul. Chiar şi după ce a ajuns un autor creştin bine cunoscut, el a cedat în scris majoritatea drepturilor sale pentru cei care se aflau în nevoie. Mesajul pe care îl transmitea era în aceeaşi măsură înviorător şi pătrunzător, dur, care nu permitea compromisuri. Singura lui ţintă în viaţă era să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal şi a încurajat pe alţii să facă la fel. Imediat mai apoi a descoperit că o relaţie adâncă şi statornică cu Dumnezeu trebuie să fie cultivată.
În perioada în care păstorea o biserică din Indianapolis, Tozer a observat o schimbare în lucrarea sa. În acea vreme, el nu predica decât evanghelia – singurul subiect despre care vorbea înaintea oamenilor, dar Dumnezeu a început să-l conducă spre o nouă treaptă a lucrării sale. Mai întâi şi-a notat gândurile pe hârtie, dar în cele din urmă această schimbare a făcut din el un scriitor cu mult rod în lucrarea sa.
În 1928, Tozer a acceptat propunerea de a fi pastor în Chicago, la Southside Gospel Tabernacle, timp de 30 de ani. Mica parohie a ajuns să fie neîncăpătoare iar temelia acestei biserici era misiunea şi o viaţă mai profundă cu Isus Hristos. Snyder spunea despre Tozer: „Predicile sale nu erau niciodată superficiale. În spatele acestora era întotdeauna o gândire adâncă care obliga ascultătorii să se gândească la fel de profund la cuvintele pe care le auzeau. El avea această abilitate de a-şi face ascultătorii să se cerceteze pe ei înşişi în lumina a ceea ce Dumnezeu le vorbea. Oamenii neserioşi şi superficiali niciodată nu l-au plăcut pe Tozer; dar cei care vroiau cu adevărat să audă ce avea Dumnezeu să le spună, l-au iubit.”
Fundamentul tuturor predicilor şi învăţăturilor lui Tozer a fost întotdeauna timpul de părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Acolo, el închidea ochii la confuzia lumii, la tot ce este pământesc şi în schimb îşi concentra toată atenţia asupra lui Dumnezeu. „Activităţile noastre religioase ar trebui să fie ordonate în aşa fel încât să ne permită să avem suficient de mult timp pentru a cultiva liniştea şi solitudinea.” (Tozer)
Încă din prima parte a lucrării sale, Tozer şi-a dat seama că Hristos îl chema la o predare diferită şi specială care cerea o golire de sine şi o foame de a fi umplut din plin cu Duhul lui Dumnezeu. Acest fel de predare l-a mistuit întreaga viaţă.
Într-una din predicile lui, a spus: „Mi se tot spune că am pierdut trenul, dar răspunsul meu este că nici nu am încercat să prind acel tren. Acel tren, ca şi multe altele asemenea lui pot pleca şi fără mine, iar eu voi fi foarte fericit. Dacă vrem, ne putem conforma religiei din zilele noastre. Cântăresc aproximativ 70 de kilograme când sunt ud leoarcă, dar stau aici în faţa voastră pentru a vă spune că sunt un nonconformist, născut de două ori, un rebel, şi nu mă voi conforma vremurilor. Până acum am fost în stare să am auditoriu, deşi am refuzat să mă conformez vremurilor. Dar dacă va veni o zi când a te conforma vremurilor va fi preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru a fi ascultat de oameni, atunci voi ieşi şi o voi lua de acolo de unde am pornit la început: de la colţurile străzilor, şi voi predica acolo. Dar nu mă voi conforma vremurilor. Se spune că trebuie să faci asta. „Nu ştii că avem acelaşi mesaj, doar că trăim vremuri diferite?” Când aud asta, recunosc vocea şarpelui. Aud şuierătura şarpelui în asemenea vorbe. Aşadar, putem sau să ne conformăm, sau să ne retragem din toată afacerea. Iar Pavel spune: „Depărtează-te de astfel de oameni”.
Leonard Ravenhill spunea despre Tozer: „Mă tem că nu vom mai vedea niciodată un Tozer. Oameni ca el nu au învăţat în băncile colegiilor, ci în şcoala Duhului.”
„Dumnezeu se revelează pe Sine ‘copilaşilor’, dar Îşi ascunde Faţa într-un întuneric gros de cei înţelepţi şi învăţaţi. Noi trebuie să fim simpli în apropierea personală de Dumnezeu; trebuie să ne dezbrăcăm de orice altceva şi să rămânem la lucrurile esenţiale care, aşa după cum ne vom da seama, sunt puţine şi mult dorite de suflet.”
Spre sfârşitul slujirii lui, A.W.Tozer a făcut observaţia că războiul e pierdut, referindu-se la invazia atroce a lumii în biserică. El a obiectat împotriva creştinismului anemic.”În multe biserici”, s-a plâns Tozer, „creştinismul a fost diluat până când soluţia a devenit aşa de slabă, încât, dacă ar fi otravă, nu ar face rău la nimeni, iar dacă ar fi medicament, nu ar vindeca pe nimeni!”
Singura speranţă pentru creştinismul modern, susţine Tozer, se află în creştinul individual. Din această perspectivă vorbeşte şi scrie el, fiind întotdeauna în căutare de oameni care să i se alăture în „Părtăşia inimii arzătoare”. Dacă o persoană va ajunge la lumină prin predicarea sau scrierile lui, aceasta va fi o răsplată pentru dr. Tozer.
A.W.Tozer a murit luni, 12 mai 1963, după aproximativ o săptămână de la ultima sa predică. Căutarea sa a luat sfârşit – a ajuns la destinaţie. Mormântul său din Akron, Ohio, este gravat cu un simplu epitaf: A.W.Tozer – Un om al lui Dumnezeu.
Căutarea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât o moştenire lăsată după moarte – este un mod de viaţă care ni se transmite pentru ca şi noi să putem experimenta o viaţă ca a lui Tozer. Tu ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?
https://www.resursecrestine.ro/biografii/66063/a-w-tozer
////////////////////////////////
Richard Wurmbrand- PERLA SUFERINȚEI
1909
Richard Wurmbrand se naşte pe 24 martie la Bucureşti, al patrulea fiu şi cel mai mic al unei familii de evrei români.
1913
Familia se mută la Istanbul unde tatăl său deschide un cabinet stomatologic.
1919
În urma decesului tatălui său, familia Wurmbrand se întoarce la Bucureşti. În anii ce urmează cochetează cu politica de stânga, alăturându-se comuniştilor.
1926
Pleacă la Paris ca să se întâlnească cu o rudă din America. Acesta îi favorizează o întâlnire cu ambasadorul URSS care îi promite să-l trimeată la şcolarizare la Moscova.
1927
Richard Wurmbrand pleacă la Moscova unde studiază într-o şcoală de politruci ideologia comunistă, vreme de 2 ani
1929
Se întoarce ilegal în ţară, cu acte false, având misiuni precise trasate de la Moscova
1933
La 20 august Richard Wurmbrand care deja avusese o condamnare de trei ani pentru agitaţie comunistă este condamnat la 10 ani de temniţă, alături de alţi lideri comunişti, cum ar fi Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, în procesul ceferiştilor de la Griviţa. Este închis la Doftana. În închisoare Richard îşi dă seama de marea înşelătorie care era doctrina comunistă şi se leapădă de marxism.
1936
Se căsătoreşte cu Sabina Oster.
1938
Richard şi Sabina se convertesc la creştinism după ce primesc o Biblie de la un tâmplar sas, pe când se aflau la Săcele, unde Richard era în convalescenţă. Devin membrii bisericii de pe lângâ Misiunea Anglicană pentru evrei din Bucureşti, biserică ce se întrunea pe str.Olteni.
1939
Se naşte singurul lor fiu, Mihai.
1941
În urma intrării României în război, misiunea anglicană se retrage din România şi locul îi este luat de o misiune luterană norvegiană. În timpul regimului antonescian Richard este arestat de trei ori, anchetat şi maltratat. Familia Sabinei este deportată în Transnistria şi dispare fără urmă, fiind probabil exterminată.
1944
După eliberarea ţării de nazişti, Richard Wurmbrand editează împreună cu alţi evrei mesianici revista Prietenul, revistă în care publică sub pseudonimul Neculai Ionescu. Revista apare până la suprimarea ei de către comunişti dar pseudonimul ales atunci va fi folosit şi mai târziu când cărţi scrise de Wurmbrand în exil vor fi trimise ilegal în România ( de exemplu: Umpleţi Vidul şi Marx şi Satan)
1945
După preluarea puterii de către comunişti, soţii Wurbrand îşi încep activitatea în cadrul bisericii subterane, prin care se focalizează pe evanghelizare, atât a românilor cât şi a soldaţilor şi ofiţerilor armatei sovietice. Tipăreşte un număr enorm (unele surse afirmă că un milion) de Evanghelii în limba rusă pentru a fi distribuite soldaţilor Armatei Roşii.
1948
Pe când se ducea la biserică, Richard este răpit de pe stradă de către securitate şi încarcerat, fiind condamnat la 20 de ani de închisoare pentru înaltă trădare. Avea să fie torturat, maltratat, ţinut ani de zile la izolare, vreme în care familia sa nu ştia nimic de el. Se încearcă în mod repetat, inclusiv cu promisiunea de a fi eliberat şi numit episcop, să se obţină colaborarea lui cu regimul.
1950
Sabina este şi ea arestată şi trimisă în lagăr de muncă forţată, vreme de trei ani, la construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră.
1956
După opt ani de temniţă Richard este eliberat în cadrul amnistiei ce a urmat morţii lui Stalin. I se încredinţează o mică parohie de ţară şi i se cere ca numărul credincioşilor să nu crească sub nicio formă.
1959
Richard este arestat din nou şi condamnat la 25 de ani de temniţă.
1964
Este eliberat din nou din închisoare.
1965
Familia Wurmbrand este răscumpărată din România contra sumei de 10.000$ achitată de o organizaţie creştină din Norvegia. În luna decembrie ajung astfel la Oslo.
1966
Pleacă în SUA unde, la Philadelphia, indignat de ce se spunea la o manifestaţie împotriva războiului din Vietnam, Richard se urcă la tribună şi a strigat că n-au idee despre ce vorbesc, că el este doctor în comunism şi, în faţa mulţimii consternate le arata urmele torturilor înurate în temniţele comuniste. În mai 1966, doar la câteva săptămâni de la sosirea în SUA Richard depune mărturie în faţa unei comisii speciale din Senatul SUA. Îşi dă cămaşa jos pentru a arăta cele 18 cicatrici de pe trupul său, rămase în urma torturilor la care a fost supus. Textul mărturiei sale devine cel mai bine vândut document al Guvernului SUA vreme de trei ani. În acelaşi an publică cartea Torturat pentru Hristos, carte care devine un bestseller mondial.
1967
Înfiinţează organizaţia care din 1990 se numeşte Vocea Martirilor prin intermediul căreia acordă asistenţă creştinilor persecutaţi de pretutindeni, având filiale în 35 de ţări.
1968
Publică o nouă carte: Cu Dumnezeu în subterană, carte care cunoaşte de asemenea un succes extraordinar.
1990
După căderea regimului comunist, Richard şi Sabina se întorc în România, 25 de ani după plecarea în exil. Aici înfiinţează librăria şi editura Stephanus din Bucureşti.
1995
Richard se retrage din activitate, continuând să trăiască în California.
2000
Sabina Wurmbrand moare în august.
2001
Pe 17 februarie, la Torrance, California, Richard Wurmbrand moare la vârsta de aproape 92 de ani.
////////////////////////////////////////////
Bethleem: locul în care dispar creştinii
Mădălina ŞCHIOPU
Publicat în Dilema Veche nr. 347 din 7 octombrie
„Vă rugăm să pregătiţi paşapoartele: intrăm pe teritoriul Autorităţii Palestiniene. Pregătiţi paşapoartele şi aşteptaţi în linişte. Facem tot posibilul ca verificarea paşapoartelor să nu dureze mult.“ În maşina de tip mini-bus, însoţitorul oferă ultimele instrucţiuni grupului de pelerini veniţi să viziteze locul în care, potrivit tradiţiei şi învăţăturii creştine, s-a născut Mîntuitorul. Un grup eteroclit, în care predomină însă sud-americanii şi anglo-saxonii. Aflat lîngă Ierusalim, Bethleemul de astăzi oferă încă de la intrare o privelişte sumbră: un zid imens de beton completat de sîrmă ghimpată, o imagine de tip închisoare sau lagăr, separă zona controlată de Autoritatea Palestiniană, de statul Israel, în chiar inima acestuia. Pe alocuri, pe ziduri, graffiti de natură războinică care arată indivizi cu cagule, în plină acţiune – aruncînd cu pietre sau folosind o praştie – descriu istoria acţiunilor de protest palestiniene, începînd cu prima Intifada. Lîngă ele, plictisiţi şi toropiţi de căldură, îşi fac rondul foarte tineri soldaţi israelieni. Sîntem preluaţi de un bătrîn în costum gri care ne conduce spre un magazin cu obiecte de artizanat. Unele sînt la fel de kitschoase ca acelea de prin mînăstirile şi bisericile noastre: brăţări cu iconiţe, medalioane cu Fecioara Maria, Cina cea de Taină sculptată în lemn masiv, toate la preţuri ameţitoare. Pentru ca toate confesiunile să fie mulţumite, în spiritul turismului ecumenic, poţi să alegi din oferta de icoane ortodoxe, figurine catolice din ipsos, viu colorate, Biblii în engleză, pentru uz protestanto-american, sau chiar menore sau mezuze, în cazul în care se ivesc şi turişti israelieni. Pe un raft, omniprezentele produse cosmetice bazate, pasămite, pe nămolurile şi apele-minune de la Marea Moartă, în vecinătatea compartimentului cu sticluţe cu apă sfinţită.
În sfîrşit, reuşim să trecem de punctul de control, într-o înghesuială formată în bună măsură de femei în veşminte musulmane însoţite de patru-cinci copii. De altfel, la intrarea pe teritoriul palestinian, o inscripţie pe zid ne face o declaraţie de dragoste: „I love tourists“.
Lupta pentru supravieţuire
Bătrînul în costum gri ne spune, pe scurt, povestea arabilor creştini din Bethleem: la începutul anilor ’80, erau în jur de 60.000, din 80.000 de locuitori. Apoi, au început să dispară în ritm accelerat: astăzi, sînt maximum 12.000, şi ei pe picior de plecare. Primele victime, într-un război care nu-i priveşte, pe care nu l-au declanşat şi nu l-au dorit. Cu fiecare conflict, atentat sinucigaş, Intifada, contraofensivă israeliană, ei sînt primii care-şi fac bagajele şi se duc unde văd cu ochii.
Sentimentul de nesiguranţă a devenit acut de cînd Bethleem-ul a intrat sub control palestinian. Puţinii rămaşi sînt chemaţi de rudele aflate deja în Europa, SUA, Australia. Astfel, ne aflăm în plin paradox: pe pămîntul sfînt, vizitat de milioane de pelerini creştini din toată lumea, creştinii născuţi în chiar locul Naşterii sînt o specie pe cale de dispariţie. În Biserica Naşterii Domnului, coada de pelerini pare fără sfîrşit, iar la cîţiva paşi, în casele de piatră albă tipice Orientului Mijlociu, o altă familie îşi face bagajele. „Iar ceea ce vedeţi aici, doamnelor şi domnilor – continuă bătrînul –, sînt rezultatele muncii noastre. Fiindcă, vă daţi seama, ce activitate economică ar putea să fie profitabilă într-un astfel de loc al războiului? Ce fel de comerţ ar fi posibil aici? Aşa că acum, noi, cei rămaşi, trăim din turism. Din obiectele pe care le vedeţi aici.“ Pînă atunci indiferenţi şi absenţi, vizitatorii deschid poşetele, portofelele şi buzunarele. Se cumpără icoane, brăţări, tablouri, broşuri.
Pelerinii
„Ştii, eu nu sînt o persoană religioasă sau chestii de genul ăsta. Cred în spiritualitate. Mă interesează toate religiile. M-am născut catolică, dar nu vreau să mă limitez la o singură credinţă, e plictisitor. Practic yoga, cînd vreau să mă regăsesc. De-asta cred că aici se află un punct energetic important, pozitiv, al planetei. Mă înţelegi, nu?“ O braziliancă drăguţă împărtăşeşte convingerile ei religioase, proaspătului amic mexican. În aer pluteşte un început de flirt, aşa că toată lumea care înţelege spaniola zîmbeşte îngăduitor cînd le aude conversaţia. Sobrul tată de familie german, venit cu soţia şi cei trei copii, e uluit cînd aude că trebuie să-şi pună o eşarfă, ceva peste genunchi, fiindcă bermudele se opresc deasupra. Alături, un norvegian scapă „la mustaţă“: şi el are bermude, dar un pic mai lungi. Aşteptăm, de vreo trei sferturi de oră, în Biserica Naşterii, să ajungem în grota în care o stea argintie marchează locul în care tradiţia spune că s-a născut Iisus. „Vi s-a spus dinainte care sînt regulile în privinţa hainelor“ – spune excedat Jorge, ghidul care ne-a preluat la intrarea în lăcaş. „Femeile trebuie să-şi acopere umerii şi decolteul. Bărbaţii – să poarte pantaloni deasupra genunchilor. Aici este o biserică ortodoxă şi regulile sînt stricte. Ce e atît de greu de înţeles?“ Biserica de piatră, cu o curte încăpătoare, în care se intră printr-o uşă foarte joasă ce te obligă să te apleci, numită „poarta smereniei“, e împărţită în trei compartimente: catolic, armean şi ortodox. Însă ortodocşii, prin Patriarhia greacă a Ierusalimului, au monopolul administrativ al grotei Naşterii. În mijlocul Bisericii se află un mozaic, vestigiu – afirmă ghidul – al primei biserici din Bethleem, construită de împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare. În jur, tot soiul de pelerini: de la „spiritualişti“ de genul tinerei brazilience, pînă la călugăriţe ortodoxe, de la călugări franciscani italieni, la grupuri de turişti americani. Ghizii şi pelerinii vorbesc concomitent în toate limbile pămîntului: la un moment dat, se aud şi frînturi de conversaţii în română. Cîteodată, procesiuni de pelerini cu lumînări în mînă, care cîntă şi se roagă, vin în valuri. Coborîm cîteva scări şi intrăm în grota Naşterii. Şi aici, dai peste atitudini diferite: de la femeile ortodoxe cu capul acoperit, care se roagă în genunchi, pînă la sud-americani macho care îşi aranjează freza înainte de a se fotografia în faţa stelei argintii din grotă. Fiindcă această masă umană atît de diversă are ceva în comun: aparatele de fotografiat care ţăcăne neîncetat. Intrarea în grotă e străbătută, cu efect vizual de fulger, de lumina blitz-urilor.
Nu departe, o altă biserică e construită pe Cîmpul Păstorilor, locul unde s-ar fi plimbat, cu turmele, smeriţii ciobani care aveau să fie martori ai primelor momente pe pămînt ale Pruncului sfînt. Preoţi şi pastori ţin predici în spaţiul din spatele bisericii, ascultaţi cu evlavie de credincioşi. Şi pe un deal, nu departe, arătare din alte timpuri, un cioban în haine umile îşi îndeamnă cele cîteva oi anemice să înainteze. Orice conversaţie se opreşte: sîntem furaţi de această apariţie care a făcut timpul să încremenească, peste două milenii.
În foc încrucişat
În faţa bisericii, o moschee şi o biserică îşi alătură semiluna şi crucea pe cerul de un albastru pal, lipsit de nori. Simbolic vorbind, o imagine puternică, dar lipsită de acoperire în realitate. Creştinii se simt tot mai stingheri în acest loc, pe care broşurile turistice vor să-l prezinte ca pe o oază a toleranţei interconfesionale.
Jorge – ghidul care ne prezintă Bethleem-ul în engleză şi spaniolă – este palestinian. Tatăl lui, spaniol, a întîlnit o arăboaică, s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Cînd a trimis o aplicaţie la o universitate din Spania, spaniolii au fost intrigaţi de numele lui cu rezonanţe iberice şi l-au primit. După cîţiva ani, s-a întors acasă şi acum însoţeşte grupurile de turişti care vor să viziteze locurile sfinte. Şi el se plînge de situaţia grea, dar evită să spună ce anume se întîmplă, de parcă nenorocirea ar fi abstractă, o chestiune de destin, o povară venită de sus.
Spre seară, grupul nostru de pelerini se întoarce la Ierusalim. Aici, pentru un moment de linişte după o zi atît de încărcată, poposim într-un restaurant. După cîteva pahare de vin, cînd limbile se dezleagă, patronul, arab creştin-ortodox, începe să vorbească despre situaţia din Bethleem: „Practic, sîntem prinşi de ani întregi într-un foc încrucişat. Pentru israelieni sîntem doar arabi, deci aliaţi de facto ai musulmanilor. Pentru musulmani sîntem creştini, deci străini, «cruciaţi», prieteni ai israelienilor. După ultima Intifada, imediat după 2000, şi eu m-am gîndit să plec. Ei se bat şi noi plecăm, fiindcă nu înţelegem nimic din ce se întîmplă. Fiica mea e deja în Canada, am trei băieţi mai mici, dar şi ei ar vrea să plece. Cred că restaurantul ăsta şi oaspeţii pe care îi am din cînd în cînd, ca dvs., sînt ultimele lucruri care mă reţin. Şi, poate, pasiunea mea pentru vinuri. Ăsta e întotdeauna un motiv bun să rămîi, şi unul la fel de bun să pleci. Ştiţi că aici, în Israel, avem vinuri foarte bune? Daţi-mi voie să vă prezint cîteva…“
https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/din-polul-plus/bethleem-locul-in-care-dispar-crestinii-608391.html
///////////////////////////////////////////
Credinta in Dumnezeu este in declin in intreaga lume…
HotNews.ro
Filipinezii sunt poporul cel mai credincios din lume, spre deosebire de scandinavi si de locuitorii din fostele tari ale blocului comunist, potrivit unui studiu al cercetatorilor americani care noteaza ca, cu cat o persoana este mai in varsta, cu atat crede mai mult in Dumnezeu, relateaza AFP.
Tarile in care oamenii cred cel mai mult in Dumnezeu sunt adeseori catolice. La acestea se adauga Statele Unite, Israelul si Cipru, potrivit raportului universitatii din Chicago (NORC) „Credinta in Dumnezeu in timp si pe tari”, bazat pe studii internationale realizate in 30 de tari in 1991, 1998 si 2008. Romania nu a fost cuprinsa in acest studiu.
Aproximativ 94% dintre filipinezi sunt credinciosi, urmati de chilieni (88%) si americani (81%), fata de doar 13% dintre germanii din fosta RDG si 20% dintre cehi.
Potrivit acestui studiu, tarile cu cei mai multi atei sunt cele scandinave si cele ale fostului bloc estic (cu exceptia Poloniei). Cea mai mare proportie de atei se intalneste in randul germanilor din fosta RDG (59%), care nu au crezut niciodata in Dumnezeu.
Credinta in Dumnezeu este in declin in intreaga lume, cu exceptia Rusiei, Sloveniei si Israelului.
In schimb, credinta este mai mare la persoanele in varsta. In media, 43% dintre oamenii in varsta de 68 de ani sau peste sunt siguri ca Dumnezeu exista, fata de 23% in randul persoanelor cu varste de 27 de ani sau mai tinere.
„Cea mai mare crestere survine dupa 58 de ani. Aceasta sugereaza ca, odata cu apropierea mortii, credinta creste”, comenteaza autorul studiului, Tom W. Smith.
In Statele Unite, 54% dintre tineri sunt siguri de existenta lui Dumnezeu, fata de 66% in randul persoanelor in varsta.
https://www.hotnews.ro/stiri-esential-12026485-credinta-dumnezeu-este-declin-intreaga-lume-exceptia-rusiei-sloveniei-israelului-cei-mai-multi-atei-tarile-scandinave-studiu.htm
Ce nu stii despre sistemul tau imunitar; Beneficiile apelor florale pentru ten; Ti se intampla asta? Atentie, vei face un atac de cord; Niciun medic nu isi dezinfecteaza stetoscopul intre doua utilizari. Iata ce riscam; Primul lucru care trebuie facut in intoxicatia cu ciuperci; Alergie sau intoleranta alimentara? Cum le recunosti si ce e de facut; Alimente care ne intaresc imunitatea inaintea sezonului rece; Condimentul care poate produce paralizie musculara, convulsii sau chiar edem pulmonar; Varsta peste 50 de ani si antecedentele familiale de polipi maresc riscul de cancer de colon etc
Ti se intampla asta? Atentie, vei face un atac de cord
Semnele care anunta iminenta unui atac de cord sunt de cele mai multe ori puse pe seama altor afectiuni si nu li se acorda atentia cuvenita. Iata ce simti inaintea unui atac de cord:
Condimentul care poate produce paralizie musculara, convulsii sau chiar edem pulmonar
Este o planta anuala, aromatica, erbacee, originara din Orientul Apropiat de unde s-a raspândit de jur imprejurul Mediteranei si apoi in toata Europa, fiind considerata drept planta aromatica cea mai pretioasa, noteaza Agerpres.
Alimente care ne intaresc imunitatea inaintea sezonului rece
Pregatirea pentru sezonul rece presupune o fortifiere a imunitatii organisului astfel incat sa putem preveni cat mai bine posibil eventualele imbolnaviri. In sprijinu nostru, in acest demers, vine chiar natura care ne ofera inclusiv alimente bogate in probiotice, capabile sa ne intareasca sistemul imunitar.
Beneficiile apelor florale pentru ten
Apele florale cunoscute sub numele de hidrosoli, sunt naturale si reprezinta, practic, apa condensata care se produce in timpul distilarii la abur a plantelor. Sunt ape parfumate colectate in timpul procesului amintit mai sus, proces in timpul caruia sunt eliberate uleiurile esentiale. Vaporii care contin uleiurile esentiale sunt separati intr-un rezervor special. Apele care raman in urma acestor procese sunt ape florale cu efecte calmante, hidratante, antiinflamatoare. In egala masura, ele pot fi adaugate in diferite creme si lotiuni, reprezentand baza ingrijirii zilnice a tenului.
Apa de trandafiri este un adevarat elixir pentru ten. Indiferent de anotimp, expertii in domeniu o recomanda pentru toate tipurile de piele, datorita efectului revigorant, antiinflamator, decongestionant. In plus, protejeaza tenul impotriva imbatranirii premature. Odata ce o vei aplica pe ten, vei simti o senzatie racoritoare, placuta – lasa-te, asadar, invaluita de atingerea delicata a celor mai fine petale si a celor mai rafinate parfumuri!
Alergie sau intoleranta alimentara? Cum le recunosti si ce e de facut;
Pentru majoritatea oamenilor mancarea e o adevarata placere, un rasfat al simturilor si o modalitate de a inlatura stresul. Din pacate, o serie de alimente constituie, pentru unii dintre noi, veritabili dusmani.
Varsta peste 50 de ani si antecedentele familiale de polipi maresc riscul de cancer de colon
Cancerul colorectal este a treia cea mai frecventa forma de cancer la nivel mondial. Boala afecteaza in egala masura, atat femeile, cat si barbatii, potrivit statisticilor Organizatiei Mondiale a Sanatatii. Circa 700.000 de persoane mor anual din cauza acestei afectiuni.
Sfaturi frecvente despre sanatate care sunt total false
De la morcovii care iti imbunatatesc vederea, pana la bautul laptelui, iata 20 de sfaturi despre sanatate care sunt in realitate mituri.
Ce nu stii despre sistemul tau imunitar
Sistemul imunitar al organismului uman este cel care ne apara in lupta impotriva virusurilor, bacteriilor si altor microbi. Atata timp cat sistemul imunitar functioneaza perfect, riscul de imbolnavire este foarte scazut. In cele mai multe cazuri imbolnavirile se produc pe fondul unor deficiente aparute in sistemul nostru imunitar. Asadar, este foarte important sa avem grija de imunitatea noastra si sa stim cum functioneaza.
Cum sa-ti detoxifici creierul
Consumam in fiecare zi foarte multi hormoni, antibiotice, substante chimice, indulcitori artificiali. Toate acestea ii fac rau creierului.
Cele mai bune fructe pentru bolnavii de diabet
Aproximativ 2 milioane de romani sufera de diabet, afectiune care presupune adoptarea unui stil de viata sanatos. Diabeticii trebuie sa fie atenti la ceea ce mananca, astfel incat sa reduca consumul de glucide. Fructele sunt o alegere buna, pentru ca ofera o cantitate importanta de antioxidanti, vitamine si minerale.
Separarea partenerilor de cuplu poate afecta sanatatea acestora
Primul lucru care trebuie facut in intoxicatia cu ciuperci
În cazul intoxicatiilor cu ciuperci, daca primul ajutor este prompt si bine condus, chiar cei intoxicati cu speciile cele mai periculoase pot fi salvati.
Niciun medic nu isi dezinfecteaza stetoscopul intre doua utilizari. Iata ce riscam
Medicii nu sunt suficient de rigurosi în ceea ce priveste igiena stetoscoapelor pe care le utilizeaza, informeaza 20minutes.fr citand un raport publicat recent in „American Journal of Infection Control”.
Obiceiuri simple care scad considerabil riscul de infarct
Persoanele active traiesc în medie cu 3 ani mai mult decat cele care duc o viata sedentara, arata studiile. Nu trebuie neaparat sa faceti sporturi complicate ori sa stati ore în sir la sala.
Planta care amelioreaza durerile menstruale
Salvia este cunoscuta inca din atichitate pentru efectele sale asupra balantei hormonale feminine, continind pe linga numeroasele substante medicinale si unele cu efect estrogen (precum hormonii feminini), vitamine si saruri minerale. Astfel, asigura un aport de calciu suficient femeilor aflate la menstruatie dar si in situatii de stres, activitate fizica sau intelectuala. Salvia mai este benefica si in ameliorarea durerilor menstruale, poate vindeca vaginitele si poate atenua singerarile abundente la ciclu. Ceaiul din aceasta planta se poate folosi pentru a combate celulita, tulburarile la menopauza, sterilitatea, osteoporoza, afectiunile vasculare, dar si neplacerile cauzate de transpiratia excesiva. Ajuta de asemenea la tonifierea sinilor si la vindecarea unor afectiuni respiratorii, mai ales a celor care au cauze bacteriene. Ceaiul se prepata din 2 lingurite de planta uscata si 1/4 litri de apa.
/////////////////////////////////////////
